CURSUL 3

Subiecte de discuţie:
1. Noţiuni introductive în tanatologie
2. Aspecte specifice legate de moarte în medicina legală veterinară
3. Elemente definitorii în tanatogeneză

1. Noţiuni introductive în tanatologie

Tanatologia reprezintă o ramură a anatomiei patologice care are ca obiect de studiu
toate aspectele cu privire la moarte (perioada premergătoare morţii, cauzele care au dus la
instalarea ei etc.) şi modificările care se instalează consecutiv acesteia (modificările
cadaverice). Privind din unghiul anatomiei patologice, cunoaşterea acestor aspecte ajută
la diferenţierea corectă a leziunilor de modificările postmortem. În contextul medicinei
legale importanţa tanatologiei este cu mult mai mare, nu atât din punct de vedere al
cunoaşterii modificărilor cadaverice, ci şi al cauzelor şi mecanismelor care au stat la baza
instalării morţii. Ţinând cont de acest ultim aspect, în expertiza medico-legală problema
cea mai importantă care se pune este aceea dacă moartea a intervenit consecutiv unor
leziuni de patologie curentă sau este consecinţa unei agresiuni care a determinat o moarte
suspectă.
Obiectivele de studiu din cadrul tanatologiei sunt cu mult mai diverse. Cele mai
importante şi cu relevanţa cea mai mare pentru practica medio-legală veterinară sunt:
- tanatoetiologia – identificarea cauzelor care au provocat moartea;
- tanatopatologie – mecanismele patogenetice care au stat la baza instalării morţii;
- tanatocronologia – succesiunea în timp privitoare la instalarea modificărilor
cadaverice, ajutând la stabilirea momentului morţii;
- tanatooftalmologia – modificările postmortem care interesează globul ocular,
precum şi reactivitatea pupilară postmortem.

2. Aspecte specifice legate de moarte în medicina legală veterinară

Stările premergătoare morţii (stările termimale)
Semnele clinice care se succed înaintea instalării morţii sunt denumite stări terminale
sau stări premergătoare morţii. De obicei, aceste etape sunt ireversibile, terapia intensivă
reuşind numai rareori să echilibreze funcţiile majore ale organismului, permiţând în acest
fel continuarea vieţii. Stările terminale sunt reprezentate de preagonie şi agonie.
Preagonia reprezintă prima etapă care se interpune între viaţă şi moarte. În această
fază se constată prezenţa într-o măsură mai mare sau mai mică a semnelor vitale şi a
semnelor caracteristice morţii. Un aspect particular al preagoniei este reprezentat de
catalepsie. Indivizii cataleptici pierd capacitatea de a-şi contracta voluntar musculatura
scheletică şi păstrează poziţii impuse ale corpului.
Agonia este o altă formă de exprimare a stărilor terminale. Prezenţa sa nu este
întotdeauna obligatorie, evidenţierea ei fiind certă numai în cazul în care moartea se
instalează lent. Animalele agonice manifestă haotic semne ale vieţii de relaţie cu
ambientul, funcţiile vitale (frecvenţa respiratorie, pulsul) sunt haotice sau mult diminuate.
Prelungirea agoniei în timp este variabilă, fiind puternic influenţată de cauzele care au
provocat moartea şi de rezistenţa individuală. Starea de agonie este urmată după o
perioadă variabilă ca lungime de moartea aparentă.
 Clasificarea tipurilor de moarte
Din punct de vedere evolutiv moartea poate fi:
- moarte clinică (aparentă) are până la un anumit nivel un caracter reversibil,
caracterizându-se prin oprirea funcţiilor vitale, respectiv ale encefalului (coma),
ale cordului (imposibilitatea perceperii pulsului sau dispariţia lui pe perioade
variabile de timp, reducere drastică a contracţiilor cardiace), oprirea respiraţiei;
datorită lipsei ventilaţiei şi implicit a hipoxiei, întreaga activitate metabolică
suferă perturbări grave; pentru animale, cele mai frecvente situaţii de moarte
aparentă pot să apară pe fondul intoxicaţiei cu barbiturice accidentală sau indusă,
în deshidratările severe, crizelor de epilepsie, anemiilor grave sau electrocutare;
moartea clinică poate fi reversibilă în primele 2-3 minute de la instalarea ei, cu
toate că rezistenţa la hipoxie a encefalului variază în funcţie de specie şi de vârstă.
- moarte biologică (reală) este un fenomen ireversibil şi generalizat; pe lângă
abolirea funcţiilor cardiorespiratorii şi a celei nervoase, intervine şi încetarea
proceselor metabolice; ştiut fiind faptul că rezistenţa la hipoxie este variabilă în
funcţie de ţesut, cele cu o rezistenţă mai mare pot manifesta semne ale unei vieţi
reziduale, denumite reacţii supravitale sau post-vitale.
Din punct de vedere al interesului pe care îl prezintă pentru medicina legală se pot
descrie:
- moartea neviolentă apare ca o consecinţă a derulării în organism a unor procese
patologice care prin evoluţia acută sau cronică determină modificări incompatibile
cu viaţa; în această situaţie se instalează moartea patologică; leziunile cauzatoare
de moarte patologică sunt deosebit de variate ca localizare, extindere şi evoluţie;
nu este obligatoriu ca leziunile să afecteze organe vitale (cord, pulmon, encefal),
de multe ori moartea fiind provocată de afectarea unor segmente auxiliare care
indirect vor determina perturbări ale morfologiei şi funcţiilor organelor învecinate
(colecţiile pericardice, pleurale sau peritoneale, blocarea parţială a căilor
respiratorii extrapulmonare); din categoria bolilor care provoacă moarte
patologică se menţionează: bolile infecţioase şi neinfecţioase exprimate
morfologic prin inflamaţii, boala canceroasă, distrofiile severe şi consecinţele
acestora, bolile cardiovasculare etc.; mai rar în cazul animalelor (păsări şi
carnivore de companie) poate interveni moartea consecutiv senectuţii, în acest caz
intervenind moartea fiziologică; leziunile care pledează pentru această situaţie
sunt: emacierea tuturor organelor şi ţesuturilor, atrofia generalizată (organe şi
musculatură), pigmentaţia brună a musculaturii scheletice şi cardiace consecutivă
acumulării de lipofuscină şi a altor pigmenţi de uzură.
- moartea violentă este provocată de acţiunea bruscă, de cele mai multe ori brutală a
unor factori din mediul extern; în cazul medicinei veterinare moartea violentă
apare cu ocazia sacrificărilor, accidentelor de orice fel sau a altor tipuri de
agresiune umană sau animală; exceptând sacrificarea, toate celelalte cauze care ar
putea determina moarte violentă fac obiectul de studiu pentru medicina legală; în
cadrul morţii violente pot să apară aspecte particulare: moartea accidentală şi
eutanasia; moartea accidentală apare ca urmare a nesupravegherii corecte a
animalelor sau datorită aplicării eronate a unor metode terapeutice; eutanasia este
definită ca omor la cererea proprietarului, iar folosirea acesteia implică existenţa
 unor situaţii fără ieşire pe care terapia şi nivelul actual al ştiinţei nu le-a soluţionat
încă.
Medicina legală veterinară este chemată să departajeze situaţiile menţionate anterior,
adică cele în care moartea violentă a intervenit ca urmare a unui accident de cele în care
moartea este consecinţa unei acţiuni agresive, premeditate.
În funcţie de timpul necesar pentru instalarea morţii, se pot întâlni:
- moartea subită (neprevăzută) este asociată cu apariţia morţii pe neaşteptate, în
cazul unor indivizi tineri sau a unora care manifestau o sănătate cel puţin
aparentă; producerea unui astfel de eveniment crează suspiciuni care se cer a fi
clarificate; cele mai dificile situaţii sunt cele în care trebuie să se diferenţieze dacă
moartea a intervenit violent sau neviolent; situaţiile neviolente sunt reprezentate
de bolile infecţioase cu evoluţie supraacută, şocul anafilactic, intoxicaţiile acute
accidentale etc. În cazul în care se practică un examen necropsic amănunţit, cele
mai multe situaţii de moarte subită sunt explicate prin evidenţierea unor cauze
tanatogeneratoare interne. În ceea ce priveşte tabloul lezional asociat cu o moarte
subită se pot menţiona cele care au o evoluţie acută: hemoragiile cerebrale
consecutive dezvoltării unor tumori sau ruperii unor ramuri vasculare importante,
hemoperitoneul consecutiv rupturii splenice (tumori, de obicei hemangiosarcom),
hepatice (ficat gras, metastaze, etc.), arteră mezenterică (anevrism şi tromboză
consecutivă localizării larvelor de S. vulgaris) etc., ruptura gastrică consecutivă
indigestiei prin supraîncărcare, modificările topografiei intestinale şi gastrice,
distrofii miocardice, boala tromboembolică, pneumopatii terminate prin colaps
pulmonar, meningoencefalite, anemii grave, timpanismul acut. Leziunile cronice
care determină moarte subită sunt reprezentate de: sclerozele diferitelor viscere,
leziuni vasculare de tipul ateromatozei şi arteriosclerozei. Trebuie menţionat
faptul că leziunile cronice pot produce moartea în situaţia în care intervin factori
favortizanţi, de genul efortului suplimentar, variaţii bruşte de temperatură şi
presiune, traumatisme minore etc. În contextul morţii subite poate fi inclusă şi
moartea prin inhibiţie (moartea reflexă sau funcţională). Cauzele care
determină acest tip de moarte acţionează violent; chiar dacă nu acţionează cu o
brutalitate evidentă, ele îşi exercită efectul nociv asupra unor zone reflexogene,
producând inhibiţia acestora. Trebuie precizat că situaţiile de moarte reflexă
crează uneori la necropsie situaţii dintre cele mai confuze şi frustrante, deoarece
leziunile sunt şterse sau lipsesc, moartea producându-se prin inhibiţia profundă a
uneia sau mai multor zone reflexogene. Ţinând cont de necropsia albă,
examinatorul trebuie să-şi orienteze investigaţia spre explicarea din punct de
vedere patogenetic a producerii morţii. Cele mai importante cauze care pot duce
la moarte reflexă sunt: excitarea exacerbată a vagului şi declanşarea
tulburărilor de ritm cardiac (fibrilaţii). Excitarea excesivă a vagului poate fi
produsă prin: lovituri în abdomen şi oprirea cordului în diastolă, lovire sau
compresiune (tumori, hematoame, abcese) în regiunea sino-carotidiană, manopere
de investigaţie brutale asupra laringelui (laringoscopie, sondaj), ruptura gastrică
cu inhibiţia plexului solar. Tulburările de ritm cardiac sunt urmate de scăderea
debitului coronarian, hipoxie miocardică urmată de creşterea excitabilităţii
miocardului, fibrilaţie ventriculară, ischemie miocardică progresivă şi persistentă,
urmată de moarte. Alte situaţii care pot determina moartea reflexă sunt: puncţia
 pleurală care poate determina inhibiţie respiratorie, hiperpotasemia şi
hipercalcemia ambele putând produce oprirea cordului, şocurile psihice, mai ales
cele induse prin contenţie (frecvente la animalele sălbatice), durerea exacerbată.
- moartea rapidă se instalează la scurt timp de la intervenţia factorului cauzal; în
aceste situaţii agonia poate lipsi sau este deosebit de scurtă.
- moartea lentă (tardivă) apare după o perioadă mai lungă de timp (ore, zile) de la
intervenţia agentului cauzal.

3. Elemente definitorii în tanatogeneză

Anatomia patologică medico-legală are în vedere:
- stabilirea cauzelor morţii – tanatogeneza;
- stabilirea factorilor care au determinat moartea – tanatoetiologia;
- descrierea mecanismelor prin care au acţionat factorii tanatogeneratori –
tanatopatologia.
S-a constatat că în cazul stărilor terminale fiecare organ vital determină prin
perturbarea funcţiilor sale o serie de aspecte funcţionale şi morfologice particulare care se
repetă cu fidelitate, indiferent de subiectul examinat. Aceste aspecte au fost grupate în
sindroame tanatogeneratoare predominante. Marea majoritate a specialiştilor admit că
moartea se produce ca urmare a prăbuşirii funcţiilor nervoase, cardiovasculare şi
respiratorii. În realitate, sindroamele tanatogeneratoare care apar prin abolirea funcţiei
organelor sus amintite sunt deosebit de complexe. Elementul comun pentru cele trei
situaţii menţionate este instalarea hipoxiei şi ulterior a anoxiei. Ca urmare, procesele
oxidative sunt reduse drastic, afectând toate nivelele de organizare ale organismului.

A. Tanatogeneza prin prăbuşirea funcţiilor nervoase

Stările terminale care intervin înainte de momentul morţii sunt de multe ori
reprezentate de insuficienţa funcţională a sistemului nervos central. Alături de alţi factori,
şocul neurogen este de multe ori responsabil de prăbuşirea funcţiilor nervoase. Toate
aceste cauze vor duce la întreruperea bruscă sau treptată a vieţii de relaţie a individului.
Insuficienţa funcţională a SNC exprimată în grade diferite şi forme multiple de exprimare
clinică poartă denumirea de sindrom comatos sau comă.
Coma este definită ca o stare de inhibiţie profundă a activităţii de relaţie a individului
cu mediul, exprimată clinic prin pierderea cunoştinţei şi absenţa reacţiei la stimulii
externi (vizuali, tactili, olfactivi, auditivi), cu conservarea funcţiilor bulbare (respiratorii
şi circulatorii), care la rândul lor pot fi şi ele perturbate sau reduse substanţial. În
medicina umană sindromul comatos este clasificat pe mai multe grade, în funcţie de
gradul de inhibiţie şi posibilităţile de revenire la normal.
Pentru medicina veterinară este mai puţin important de stabilit gradul comei, o atenţie
în plus fiind acordată cauzelor care au dus la instalarea ei:
- cauze centrale (cerebrale) – leziuni cerebrale de tip inflamator, vascular
(hemoragii, edem cerebral, tromboembolism), tumori;
- cauze periferice (sindrom hepatoencefalic, intoxicaţii).
Importanţa comei în medicina veterinară constă în faptul că odată instalată impune de
multe ori eutanasierea animalelor în scopul scurtării suferinţei acestora, mai ales atunci
când şansele de recuperare sunt practic nule. Obligaţia medicului veterinar este aceea de a
informa corect şi cât mai clar proprietarul cu privire la starea animalului şi la şansele lui
de a supravieţui şi de a avea acordul expres al acestuia.
Şocul neurogen
Şocul neurogen reprezintă una din cauzele frecvente care duc la prăbuşire funcţiilor
nervoase. Una dintre cele mai grave consecinţe ale şoculului neurogen este hipoxia
cerebrală consecutivă ischemiei şi insuficienţa renală.
Cel mai important aspect privitor la animalele cu şoc neurogen este acela că
medicaţia antişoc folosită cu scopul reperfuzării substanţei nervoase poate determina
vasodilataţie excesivă care va induce la rândul ei creşterea presiunii hidrostatice şi
instalarea edemului cerebral. Situaţia descrisă este cu atât mai gravă cu cât rezultatele
terapeutice sunt evidente şi mulţumitoare, ca apoi ele să fie urmate de agravări ale stării
generale datorate reinstalării stării de inhibiţie.
Pe lângă conduita terapeutică adecvată stării de şoc neurogen, supravegerea continuă
şi modularea terapiei în funcţie de situaţiile nou apărute, medicul veterinar trebuie să
informeze proprietarul asupra riscurilor evolutive în şocul neurogen, complicaţiile care
apar pe parcurs chiar şi în condiţiile unei terapii corecte şi care pun în pericol viaţa
pacientului.

B. Tanatogeneza prin prăbuşirea funcţiilor cardiovasculare (moartea prin cord)

Ca termeni folosiţi în practica curentă, moartea prin cord este sinonimă cu
insuficienţa cardiovasculară acută. Încetarea funcţiilor aparatului cardiovascular poartă
denumirea de colaps circulator sau sincopă. Cauzele care duc la instalarea insuficienţei
cardiace sunt deosebit de diverse, însă pot fi grupate astfel:
- cauze generatoare de debit crescut – cordul hiperkinetic;
- cauze generatoare de debit scăzut – hemopericardul, trombozele vasculare,
rupturile valvulare.
Sincopa cardiacă se caracterizează prin pierderea bruscă a cunoştinţei, încetarea
respiraţiei, a activităţii cardiace şi a perfuzării encefalului. În funcţie de aspectele
morfologice, sincopa poate prezenta următoarele aspecte morfologice:
- sincopa ischemică, se traduce prin suprimarea aportului de sânge arterial ca
urmare opririi bruşte a cordului corelată cu vasoconstricţia periferică (hipoxie);
- sincopa cianotică presupune continuarea activităţii cardiace pe fondul unei
insuficienţe cardiace acute (în special de cord drept), pe fondul unei vasodilataţii
venoase periferice.

C. Tanatogeneza prin prăbuşirea funcţiilor respiratorii

Încetarea activităţii aparatului respirator se produce prin intervenţia următoarelor
categorii de cauze:
- cauze centrale (de origine nervoasă) – traumatisme ale trunchiului cerebral sau ale
structurilor din zonă, boli şi leziunile acestora care afectează acest teritoriu, toxice
care blochează centrii respiratori;
- cauze locale care afectează integritatea şi funcţionalitatea pulmonului – pulmon
blocat de lichidul de edem, atelectazia pulmonară, inflamaţiile de orice tip, tumori
primare sau metastaze, tromboembolia etc
- cauze care blochează ventilaţia – corpuri străine inhalate, asfixia mecanică.