Literatură comparată

Literatura veche, felul în care se construiește, constituie textul scris pe

care îl înțelegem mai degrabă ca o comportare, o adunare, o punere
împreună sub forma notărilor a unor nuclee epice, a unor narațiuni
care circulă în oralitate. Ele trebuie înțelese ca texte orale, nu ca
varianta orală a unor texte scrise. Vârsta umanității în care toată
memoria cultural este stocată în interior. În interiorul fiecărui individ
în parte dar mai ales în interiorul memoriei grupului și atunci forma
propriu-zis de existența a literaturii la momentul respectiv este cea
orală care presupune un alt tip de receptare pentru că în procesul
receptării se întâlnește cel care performează, că realismul imautor
când nu-i neapărat autorul pentru că în cazul unui text oral nu avem
un autor ci avem autori, care rând pe rând contribuie la evoluția
propriu-zis, consacrarea mai multor variante ale unui text. Pe de altă
parte, în procesul receptării autorii devin însuși ascultători de
literatură orală, deci relație cu totul diferită. Nu trebuie să intervenim
ci doar în momentul în care interpretați textul, dar nu interveniți
asupra textului propriu-zis, în oralitate asta se întâmplă și
fundamentul comun sau nota comună în baza cărora colaborează, cel
care performează, cel care interpretează textul și receptorul este
memoria colectivă.
Relația dintre mit și literatură

Literatura este o fiică cum îi spune Eliade a mitului, are o descendență

directă din mit în momentul în care propriu-zis mitul se
desacralizează. Și prima dată literatura din mit se naște sub forma
orală ulterior se naște sub formă scrisă (literatură sacră) în primă fază
după care apare și literatura profană, în a două fază istoric vorbind. De
la mit moștenește literatura caracterul inspirat, mitul este o revelație a
sacrului care se manifestă în literatură este născută sub inspirația
muzelor mai devreme și mai târziu inspirația personală, dar în general
născută din dialog cu un spirit dincolo de persoană sau spirit. În
general titulatura o au scriitorii care aparțin romantismului cum ar fi
Eminescu cum ar fi geniile.
Geniul înseamnă spirit, ființă din lumea nevăzută care locuiește în
lumea văzută și îi dă ființă ( Spiritul Apei, Izvoarelor, Arborilor;
Triadelor) În latină există o sintagmă care se referă la spirit
” Geninimus Nocins” spiritele locului. Mai mult decât componenta
de inspirație este capacitatea de exprimare a lui Eminescu a identității
românești. Descendența secolului al XVIII-lea în care începe să se
vorbească în proromantism despre existența spritului națiunilor “volg
gais ” -spiritul poporului.
Spiritul poporului este o entitate abstractă care întrunește toate
calitățile specifice unei națiuni și care devine operant vorbitoare, se
exprimă prin anumiți autori care au capacitatea să transmită aproape
în întregime identitatea națională. Autorii pe care-i numim romantism
de geniu sunt expresii ale spiritului național. Spiritul nu este ceva real
ci o construcție intelectuală a secolului al XVIII-lea și care este pus în
odă în secolul al XVIII-lea deși un autor de literatură este considerat
ca fiind inspirat de către însuși spiritul unei națiuni. Națiunea și
naționalismul de mai târziu vor deveni un fel de religii. Din punctul
acesta de vedere se ajunge la ce se întâmplă în secolul al XX-lea când
tocmai în continuarea mitică, ideologizată a religiei naționale se
ajunge la rasism, la Primul Război Mondial și la al Doilea Război
Mondial.

Interrelație a conceptelor de literatură de națională și de

literatură universală

În momentul când ne referim la cele două concepte literatură

națională respectiv literatură universală trebuie să fim conștienți că
avem două tipuri de abordare:
-pe de o parte putem să facem o abordare sincronică, să ne asumăm o
abordare sincronică și prin reflectarea, prin opoziția avem o abordare
diacronică.
Când ne referim la abordare sincronică a celor două concepte ne
referim la definirea conceptelor în interrelația lor culturală, deci se
discută conceptul în sine nu ne referim la evoluția istorică. Se face la
modul abstract, nu putem face abstracție de evoluția semantică a
termenului din antichitate până în ziua de azi. Dar încercăm să dăm un
fel definiții generale pe baza cărora după aceea să operăm informațiile
pe care le avem și pe care le căpătăm rând pe rând.
Când spunem abordare diacronică ne referim la evoluția în timp a
fiecărui concept în parte cel de literatură națională și după aceea cel
de literatură universală și nu doar conceptele lor ci și inter-relația care
le leagă pe cele două. În ambele cazuri noi vorbim despre aceste
realități literatură națională respectiv literatură universală înainte de
apariția, reformularea istorică a conceptelor.
Când ne referim la literatură universală ne referim la literatura
specifică omului sau întregii umanități.
Cultură-Culturi-Entitate culturală=
Național-Națiune-Literatură națională- naționalism=

Cultura =