LECTII DE ISTORIA MUZICII

Roma antică 
“Nici o artă nu cere o strădanie şi o muncă atât de perseverentă ca muzica.”

Schumann

Despre cultura muzicală romană avem informaţii în special din scrieri şi din iconografie, fără însă a
ne fi parvenit vreun text muzical notat. Cele opt secole de civilizaţie etruscă, anterioară celei
romane, au lăsat o impresionantă moştenire şi în domeniul artei sunetelor, moştenire transmisă mai
ales prin tradiţie, dar atestată şi pictural prin imaginile muzicienilor din scenele de pe pereţii
mormintelor.

După cum afirmă Atenaios, muzicanţii etrusci din secolul al V-lea î. Hr. practicau muzica nu numai
la ospeţe sau la diferite ceremonii, ci şi la jocurile atletice, în ocupaţiile casnice (frământatul
pâinii) sau în activitatea meşteşugarilor. Pasiunea etruscilor era îndreptată, în special, spre
instrumentele de suflat, cunoscând diferite tipuri de trompete, destinate anumitor
ocazii. Trompeta etruscă (lungă şi curbată la extremitatea de jos) şi flautul dublu (cu un tub pentru
sunete grave şi altul pentru cele acute) sunt considerate a fi invenţii ale etruscilor.

Cele mai vechi izvoare vorbesc despre folosirea instrumentului băştinaş, tibia (un fel de aulos), în
timpul cortegiilor şi al sacrificiilor. În manifestările de cult religios de provenienţă străină se
foloseau lire, tamburine şi cinele. Faţă de greci, romanii foloseau des cornul şi trâmbiţa. Despre
muzica etruscilor din secolul al V-lea î. Hr. ne relatează Atenaios, arătând că ea era practicată în
timpul muncii pentru uşurarea efortului şi creşterea producţiei. Exerciţiile pugiliştilor se desfăşurau
în sunetul fluierului, iar sclavii erau biciuiţi în sunetul tibiei.

Ovidiu Drâmba consideră că “începutul Romei, ca oraş, ţine esenţialmente de istoria etruscilor,
chiar numele oraşului este probabil de origine etruscă”. Răscoala populară din anul 509 î. Hr.
înlătură regimul monarhic din Roma, autorităţile etrusce fiind expulzate. Se instaurează un regim
republican, în care întreaga putere a statului trece în mâna patricienilor, reprezentanţii
aristocraţiei gentilice. În aceste condiţii, Roma republicană începe unificarea diverselor stătuleţe
din peninsulă, operă realizată după războaiele ce au durat aproape trei secole. Marea putere
militară romană este slăbită de năvălirea popoarelor migratoare, care au contribuit la destrămarea
imperiului. În anul 395 î. Hr., marele imperiu se împarte în cel de apus, cu capitala la Ravenna, şi
de răsărit, cu capitala la Bizanţ (transformat de împăratul Constantin în Constantinopol în anul
330). Ultimul împărat al Apusului cade în anul 476 d.Hr.

Format în decursul secolelor de cuceriri şi de asimilări ale altor popoare, poporul roman manifestă
un spirit lucid, raţional şi practic. Geniul roman a avut mai puţine înclinaţii spre speculaţii teoretice
iar viaţa lor artistică era de provenienţă preponderent greacă. Cultura greacă s-a extins în ţinuturile
romane încă înainte de cucerirea Greciei de către romani, punând apoi cu totul stăpânire pe cultura
lor. Învinşi pe tărâm politic şi militar, grecii i-au biruit pe cuceritori în cultură.

În perioada Imperiului (sec. I î. Hr. – sec. IV d. Hr.), romanii au asimilat cultura greacă fără a o
purta, însă, pe înălţimi. I-au accentuat caracterul de divertisment, exagerând fastul şi
magnificienţa serbărilor, iar în teatru, muzica şi-a pierdut rolul său. Corul antic grec cedează locul
cântecului solo, iar arta mimilor şi a histrionilor se dezvoltă în dauna genurilor cu profil artistic.

Iau avânt genurile dramatice, legate mai strâns de practica artei populare, ca de ex. atellana –
comedie ce satiriza moravurile epocii (în genul commediei dell’arte de mai târziu) – având cântece
şi dansuri însoţite de sunetele tibiei (gen ilustrat de Bathilius); mimele de origine greacă (comedie
mimată cu caracter licenţios, ilustrată de Pilade) şi pantomima (în întregime mimată), cu caracter
vesel, tragic sau cu note grave.

În perioada imperiului, marile ansambluri produc o impresie deosebită în manifestările muzicale,

dar calitatea lor este îndoielnică, virtuozitatea vocală şi instrumentală tinzând tot mai mult să
înlocuiască expresivitatea. Muzica vocală şi cea instrumentală devin apanajul aristocraţiei, iar
profesorul de muzică un personaj foarte căutat. Chiar şi împăraţii sunt preocupaţi de muzică iar
cântăreţii şi instrumentiştii sunt răsfăţaţi cu multe daruri şi onoruri. Diodorus şi Terpnus sunt
răsplătiţi cu largheţe de împăratul Vespasian (69-79), iar lui Mesomede din Creta, împăratul Hadrian
îi ridică o statuie. La rândul lor, împăraţii Marc Aureliu (161-180) şi Aurelian (270-276) au studiat
muzica cu Andronicus şi, respectiv, cu Geminus Comoedus. Şi împăratul Iulian Apostatul (361-363) a
studiat muzica. Cel mai înverşunat practician al muzicii dintre împăraţi a fost însă Nero, ale cărui
aptitudini nu erau însă pe măsura ambiţiilor sale. Pe patul de moarte, el a promis că va cânta în
locuri publice la orgă hidraulică şi la cimpoi, dacă se va însănătoşi.

Despre practica muzicii din sânul aristocraţiei romane ne relatează în scrierile sale Horaţiu, care
precizează că femeile luau lecţii de muzică cu Tigellus şi Demetrius, artişti foarte preţuiţi, iar de
la Sallustius aflăm că unele femei ajungeau chiar să compună, de exemplu Saturnia – iubita lui
Catillina. Aulus Gelus vorbeşte despre un cor de băieţi şi fete, care cânta la ospeţe piese de
Anacreon şi Sapho, în schimb, Martial se pronunţă hotărât împotriva muzicii de la banchete.

Şi Cicero se ocupă în scrierile sale de practica muzicală şi teoria greacă a ethos-ului, prezentă în
ideile estetice ale romanilor. În volumul De oratore, arată că fiecare mişcare sufletească se exprimă
prin sunete adecvate, ce vin din natură, modul lor de emitere şi nuanţele acestora corespunzând
stărilor sufleteşti. În privinţa ethos-ului, admite că omul este înrâurit de diferite cântece şi
menţionează ca întăritoare melodiile frigiene. Ca şi Platon, susţine faptul că în practicarea
„cântecului şi a muzicii instrumentale trebuie procedat cu moderaţie”.

Găsim şi informaţii despre instrumentiştii symphonici şi chiar despre copiii care mânuiau diferite
instrumente. Aflăm despre petrecerile care se defăşurau cu sistre şi crotale, despre obiceiurile
cântăreţilor histrioni şi câteva date despre tehnica vremii. Aminteşte de orgiaticul desfătărilor
muzicale şi menţionează succesele unor instrumentişti şi cântăreţi, printre care era şi cântăreaţa
Argesila. Tot Cicero constată faptul că în teatrul antic se poate prevedea cine intră pe scenă după
primele măsuri ale melodiei intonate de tibia, desluşind, astfel, practicarea “in nuce” a ceea ce
mai târziu se va numi laitmotivul wagnerian.

La rândul său, Seneca reia cu convingere tema ethosului, ilustrând-o cu aspecte ale impactului

timbrurilor instrumentale asupra ascultătorului. Atribuia unor cântece efecte corupătoare: „Cine
ascultă pe symphonici, păstrează moliciunea lor în ureche şi este împiedicat să se ocupe de lucruri
serioase.” Recunoaşte că „lira calmează sufletul, în schimb trâmbiţa îl agită”. Reamintim ipoteza
muzicii ca imitaţie a naturii, formulată de Lucretius Carus în lucrarea sa De rerum natura.
În ceea ce priveşte ethosul genurilor sau al instrumentelor, teorie atât de răspândită la greci, găsim
menţiuni şi în satira Măgarul de aur de Apuleius, în care menţionează “fluierele lascive” ce
semnalau intrarea Junonei; “dorianul războinic” din cântul închinat Minervei şi sunetele grave ale
tibiei care incitau la dans, amestecându-se cu cele ascuţite ale tubei.

Scriitorii romani aduc date şi despre obiceiurile străine. Apuleius relatează despre instrumentiştii

egipteni, care cântau la flaute traversiere; Horaţiu descrie femeile siriene care cântau
din gingara; Ovidiu vorbeşte despre înclinaţia contemporanilor săi pentru cântecele de pe Nil,
iar Propertius semnalează prezenţa auleţilor egipteni.

În primele secole ale erei noastre, atât muzica romană cât şi cea greacă manifestă un declin
spiritual. Vechile teorii despre ethosul muzicii sau despre acţiunea benefică a acestei arte în
educaţie cad în desuetudine. Gânditorii manifestă o atitudine dispreţuitoare faţă de muzică,
socotind-o a fi o artă cu precădere de agrement, bună doar pentru a însoţi petrecerile, marşurile
sau luptele din arenele circurilor, fapt ce oglindeşte stadiul precar al culturii muzicale. Ca
şi Nikomachos din Gerasa (sec. al II-lea d. Hr.), Sextus Empiricus (finele sec. al II-lea d. Hr.), în
scrierea sa, Contra învăţaţilor(cartea a şasea), critică muzica, aptă doar de a incita simţurile şi de a
produce efecte nedorite asupra caracterului şi comportamentului uman. El elogiază muzica din
epoca clasică greacă, regretând decadenţa artei sunetelor din cea elenistică.

Concepţiile despre muzică ale filosofilor din ultimele trei secole ale Antichităţii (sec. II-IV d. Hr.)
oglindesc, pe de o parte, decadenţa culturii antice, pe de altă parte, înfiltrarea concepţiilor mistice
orientale şi, mai ales, configurarea unei noi culturi, în care spiritul bisericii creştine tinde să dea un
caracter religios creaţiei artistice.

În general, filosofii vor prelua teoriile pitagoreice despre număr şi despre raporturile numerice, ca
factori ai armoniei cosmice şi muzicale. De aceea vor aşeza muzica în rândul ştiinţelor
enciclopedice, alături de geometrie, aritmetică şi astronomie. Astfel, Nikomachos din Gerasa
considera muzica o ştiinţă matematică, izvorâtă din aritmetică, în schimb, Proclus (sec. al V-lea)
credea că ea are menirea de a “purifica sufletul”. Alături de neopitagoreicienii citaţi, filosofii
neoplatonicieni, Porphyrios (sec. al III-lea), Plotin şi Iamblichos (sec. al IV-lea) reiau tezele
platoniciene şi le îmbină cu mistica orientală. Ei vorbesc despre purificarea sufletului prin muzică,
despre legătura cu demonii buni sau răi şi despre alte teorii, care pregătesc viziunile estetice ale
Sfinţilor Părinţi.

A treia şcoală filosofică, în ale cărei idei se oglindeşte agonia culturii antice, este cea iudeo-
alexandrină. Reprezentantul ei, Philon vedea în muzică, la fel ca şi în celelalte discipline, o
pregătire pentru filosofia mistică.

Lumea antică se prăbuşeşte. Imperiul roman cade sub loviturile popoarelor migratoare. O nouă
cultură se constituie purtând pecetea creştinismului, care se răspândeşte plenar în spaţiul european
din Evul Mediu.