Liviu Neamţ

CONVERSIA FOTOVOLTAICĂ
Conversia directă a energiei solare în energie electrică se poate realiza cu:

• generatoare termoelectrice ,
• elemente fotoelectrice.

Principiul de funcţionare a generatoarelor termoelectrice este efectul Seebeck. Dacă sudurile unui circuit electric
închis, alcătuit din două conductoare sau semiconductoare diferite (termocuplu), se află la temperaturi diferite, în
circuitul închis apare un curent electric. Efectul este o consecinţă a dependenţei energiei cinetice a electronilor de
temperatură. Concentraţia diferită a electronilor în materialele conductoare sau semiconductoare “sudate” face ca şi
intensitatea curenţilor din ele să difere şi astfel în circuit apare un curent electric global ce este de fapt suma algebrică
a curenţilor individuali.

Generatorul termoelectric este un ansamblu de termocupluri conectate în paralel şi/sau serie. Randamentul
generatoarelor termoelectrice cu semiconductori este de circa 10-15%, ele fiind folosite ca sursă de energie electrică
în diferite instalaţii de pe Pământ şi din cosmos.

O răspândire tot mai larga o capătă generatoarele cu elemente fotoelectrice (fotovoltaice). Termenul “photovoltaic”
derivă din combinaţia cuvântului grecesc pentru lumină, photos cu volt, numele unităţii de măsură a tensiunii
electrice. Descoperirea efectului fotovoltaic este atribuită fizicianului francez Edmond Becquerel, care în 1839 a
publicat o lucrare în care a descris cum în timpul experimentelor cu o baterie de celule a observat că voltajul acesteia
creşte atunci când plăcile din argint sunt expuse la lumina.
Prima celulă PV a fost construită de electricianul american Charles Fritts în 1883 pe bază de selenium. Construcţia
celulei a fost patentată în anul 1884. Construcţia celulei era foarte asemănătoare cu celulele de astăzi, dar eficienţa
celulei era mai mică de un procent şi nu a obţinut o utilizare industrială.

În anul 1953 echipa de ingineri de la Telephone Laboratories

(Bell Labs) D. Chapin, C. Fuller şi G. Pearson creează celula
PV din siliciu dopat, cu o eficienţă cu mult mai mare decât
celula din selenium. În următorul an aceeaşi echipă construieşte
o celulă din siliciu cu un randament de 6 %.

În anul 1958 celulele PV au fost instalate la bordul satelitului

american Vanguard 1 şi serveau pentru alimentarea unui
emiţător radio. Până în prezent celulele PV sunt cele mai
indicate surse de energie pentru tehnica spaţială.
Principalul material semiconductor care se foloseşte pentru producerea celulelor PV este siliciul. Cota parte pe piaţa
mondială a diferitor tehnologii de producere a celulelor PV este:

Peste 84% din producţia mondială de celule PV este bazată pe siliciu policristalin şi cristalin. În prezent tehnologia
siliciului policristalin şi cristalin este cea mai avansată, asigură producerea de module PV la scară industrială cu un
randament de 14 –17 % şi cu o durată de viaţă a modulelor de 30 de ani.
Celulele FV se diferenţiază prin tehnologia de fabricare:

• Celule monocristaline: Materialul de bază pentru aceste celule

este topitura de siliciu rafinat a cărui atomi sunt toţi aliniaţi în
aceeaşi direcţie. Cristalele se obţin din prelucrarea şarjei de
siliciu şi tăierea acesteia în plăcuţe fine. Celulele
monocristaline sunt caracterizate de o suprafaţă omogenă,
aproape neagră şi asigură o eficienţă relativ ridicată a conversiei
(20%).

• Celule policristaline / multicristaline: Siliciul pentru astfel de

celule este turnat în blocuri şi abia apoi tăiat în plăci subţiri.
Aspectul glazurat tipic al celulelor policristaline se formează în
timpul solidificării blocurilor de siliciu. Celulele policristaline au
un randament mai mic decât al celor monocristaline (15%), dar
sunt mai ieftine.

• Celule amorfe / filme subţiri fotovoltaice: Celulele amorfe se

obţin prntr-o tehnologie de depunere prin vaporizare a unui strat
de siliciu pe un strat purtător, ex. sticlă, materiale textilă. Deşi au
o eficienţă redusă (<10%), aceste celule sunt bune în aplicaţii cu
iluminări reduse.
Materialul de bază în fabricarea celulelor FV este nisipul cuarţos (SiO2), din care este produs siliciul pur (Si).
Siliciul este al doilea cel mai abundent element în scoarţa terestră. Cuarţul este forma stabilă a dioxidului de siliciu
găsindu-se în cantitaţi practic nelimitate. Acesta este redus cu ajutorul carbonului.

SiO2 + C = Si + CO2

Siliciul rezultat prin această tehnologie are puritate de 98%, insuficientă pentru fabricarea celulelor FV. Deoarece
pentru creşterea purităţii siliciului până la apoape 100% sunt necesar tehnologii suplimentare, siliciul de această
calitate este foarte scump.

Siliciul de înaltă puritate este utilizat pentru fabricarea plăcuţelor subţiri de siliciu din care apoi se fabrică celule.
Plăcuţele de siliciu se obţin pe baza diferitelor tehnologii, depinzând de tipurile celulelor ce se fabrică din acestea.

Următoarele tehnologii sunt diponibile în prezent:

• Tehnologia de turnare
• Tehnologia Bridgman
• Tehnologia Czochralski
• Tehnologia de topire zonală
• Tehnologia EFG (edge-defined film-fed growth) sau tehnologia octogonală (de extrudare)
• Tehnologia String-ribbon (filament-bandă)
Tehnologia de turnare: În acest caz, siliciul de înaltă puritate este topit şi turnat într-o matriţă, unde se răceşte lent
formând un bloc de siliciu pur. Aceste blocuri sunt tăiate în plăcuţe subţiri având structura cristalină cu orientări
aleatoare, adică zone forte mici cu alinieri identice

Tehnologia Bridgman: Acestă tehnologie diferă de ceea anterioară doar în faza de răcire: Matriţa conţinând
topitura de siliciu este înconjurată de elemente de încălzire care sunt ridicate lent, determinând solidificarea
siliciului gradual începând cu baza formei. Ca rezultat alinierea atomică este îmbunătăţită, apar zone mai mari cu
aliniere identică faţă de tehnologia de turnarea simplă. Un aspect tipic celulelor policristaline se crează.

Tehnologia EFG (edge-defined film-fed growth) sau tehnologia

octogonală (de extrudare): Ca şi în cazul tehnologiei Czochralski,
siliciul este topit într-un creuzet şi menţinut în această stare de un
încălzitor. Din creuzet se extrag tuburi octogonale cu grosimi ale pereţilor
de 280 μm şi cu lăţimea unei feţe de 10 cm. Un astfel de tub octogonal se
taie pe muchii cu un laser pentru a forma plăci dreptunghiulare care se
taie din nou la lungimile specificate ale plăcuţelor FV.
Tehnologia String-ribbon (filament-bandă): Două fire din material rezistent la
temperaturi înalte sunt introduse într-un creuzet conţinând siliciu topit. Când firele sunt
trase din topitură (păstrând paralelismul acestora), topitura întinsă între fire se solidifică.
Plăcuţele de siliciu se obţin prin secţionarea benzii rezultate la lungimile necesare.

Tehnologia Czochralski: Siliciul topit este conţinut într-un creuzet rotativ şi menţinut în
stare lichidă de un încălzitor. Un nucleu de cristalizare ataşat unei bare metalice defineşte
direcţia de aliniere a structurii cristaline a siliciului. Nucleul de cristalizare este imersat în
topitură şi ridicat încet în timp ce siliciul topit este agitat. Viteza cu care este ridicată bara
din creuzet, precum şi temperatura topiturii determină diametrul cristalului rezultat.
Plăcuţele de siliciu sunt tăiate din cristalul extras. Datorită grosimii tăieturii şi grosimii
foarte mici a plăcuţelor, care sunt practic comparabile, până la 50% din cristal se pierde.

Tehnologia de topire zonală: O coloană de siliciu policristalin este suspendată şi rotită

într-o atmosferă protectivă. Un încălzitor prin inducţie topeşte o zonă foarte îngustă din
coloana de siliciu, începând din partea inferioară. Un nucleu de cristalizare sub coloana de
siliciu face contact cu topitura definind direcţia de aliniere. Încălzitorul urcă încet pe
măsură ce topitura de sub coloană se solidifică într-o structură monocristalină. Impurităţile
se separă odată cu topitura şi se depozitează la baza monocristalului.
 Celula fotovoltaică
• Celula fotovoltaică este un dispozitiv electronic, a căruia funcţionarea se datorează purtătorilor de sarcină
minoritari.

• Ca material iniţial pentru fabricare se utilizează un semiconductor, de obicei siliciu cristalin sau policristalin, pe
suprafaţa căruia prin diverse metode tehnologice se formează straturi, care conţin impurităţi pentru a obţine
joncţiunea p-n.

• Radiaţia incidentă poate fi echivalată cu un flux de fotoni care au energia: W  h 

unde, h este constanta lui Planck, iar ν este frecvenţa radiaţiei.

• Dacă energia fotonului este suficient de mare, atunci în urma coliziunii fotonului cu un atom electronul din banda
de valenţă va trece în banda de conducţie, devenind liber, generând, totodată, un gol în reţeaua cristalului. Astfel, sub
acţiunea fotonilor are loc generarea de perechi electroni-goluri. Acest efect se mai numeşte efect fotovoltaic interior.
• În figură fotonul A are o frecvenţă mai mică şi deci o energie mai mică, fotonul B are o frecvenţă mai mare şi
corespunzător o energie mai mare (unda electromagnetică cu frecvenţă mică pătrunde în material la adâncimi mai
mari şi invers).

• Purtătorii de sarcină noi apăruţi sunt supuşi acţiunii câmpului electric al joncţiunii p-n caracterizat printr-un anumit
potenţial de barieră U0 şi care în dependenţă de tipul semiconductorului folosit este de ordinul 0,2 - 0,7 V. Aici
sarcina spaţială a joncţiunii va avea rolul de separator de sarcini libere - perechi electroni-goluri. Electronii vor fi
dirijaţi spre zona n, golurile - spre zona p a celulei. Acesta este motivul pentru care sub influenţa luminii zona p se
încarcă pozitiv, zona n se încarcă negativ, ceea ce conduce la apariţia unui curent electric prin joncţiune, determinat
de conversia fotovoltaică a radiaţiei solare. Acest curent, circulând prin joncţiune dinspre zona n spre zona p (IS)
duce la o cădere de tensiune U pe sarcina externă R, conectată la contactele din spate şi contactul-grilă de la
suprafaţă. Tensiunea U în raport cu joncţiunea p-n acţionează în sens direct şi, la rândul ei, va determina prin
joncţiune curentul diodei Id de sens opus curentului fotovoltaic IS, care se determină cu expresia cunoscută:
  eU  
I d  I 0  exp   1
  kT  
unde: I0 este intensitatea curentului de saturaţie; k - constanta lui Boltzmann; T - temperatura absolută; e - sarcina
electronului.
 Caracteristicile celulei fotovoltaice

• Caracteristicile principale ale celulei PV sunt: caracteristica amper-volt I(U) sau volt-amper U(I) şi caracteristica
de putere P(U). Curentul în circuitul exterior I se determină ca diferenţa dintre curentul fotovoltaic Is şi curentul
diodei Id:   eU  
I  I S  I d  I S  I 0  exp   1
  kT  
căreia îi corespunde schema echivalentă simplificată a celulei PV (fig.a).

• Dacă se ţine seama de rezistenţa Ri de scurgeri prin izolaţia celulei PV şi de Rs a elementelor conectate în serie,
rezultă schemă echivalentă completă a celulei PV(fig. b). Cu tehnologiile moderne se obţin celule cu Ri ~ ∞, Rs ~ 0.
   eU   
• Puterea electrică cedată sarcinii R a unei celule PV este: P  UI  U I S  I d   U  I S  I 0  exp   1 
   kT  
• Valoarea maximă a acestei puteri se obţine într-un
punct M al caracteristicii curent-tensiune, ale cărui
coordonate sunt rezultate din condiţia dP/dU=0:
 U 
U M  U 0  U T  ln1  M 
 UT 
 I  UM
I M  I S 1  0  
 I S  U M  UT
unde UT = kT/e.

• Pentru o sarcină pasivă valoarea optimă a

rezistenţei sarcinii va fi:

UM
RM 
IM
 Parametrii celulelor şi modulelor PV

Se determină în condiţii standard:

• Radiaţia solară globală pe suprafaţa celulei, G=1000 W/m2;
• Temperatura celulei, TC= 25 0C;
• Masa convenţională de aer, AM=1,5

• Curentul de scurt circuit, Isc, se obţine la scurcircuitarea bornelor sarcinii R. Pe caracteristica I-U este punctul cu
coordonatele U=0, I=Isc. Din expresia:

  eU  
I  I S  I d  I S  I 0  exp   1
  kT  
pentru U=0 → Isc = Is. Puterea furnizată este egală cu zero.

• Tensiunea de mers în gol, U0, corespunde punctului de pe caracteristica I-U cu coordonatele I=0, U=U0. Puterea
debitată în acest punct este egală cu zero. Tensiunea de mers în gol poate fi determinată din relaţia de mai sus pentru
I=0:
kT I S  I 0 kT I S
U0  ln  ln
e I0 e I0

Pentru o celulă din siliciu raportul Is/I0 este de circa 1010, factorul kT/e, numit şi tensiune termică, este egal cu 26 mV,
Astfel U0= 0,6 V.

• Puterea critică sau maximă, PC, (eng. peak power) este produsul curentului şi tensiunii în punctul M al
caracteristicii I-U. Geometric, puterea critică corespunde punctelor de tangenţă a hiperbolelor P = UI =constant la
caracteristicile amper – volt I-U.
• Factorul de umplere, FF, (eng. Fill Factor), este măsura calităţii celulei PV şi reprezintă raportul:

IMU M P AriaOU M MI M
FF   C  1
I SCU 0 I SCU 0 AriaOU 0 KI SC

Cu cât este mai mică rezistenţa internă a celulei PV cu atât FF este mai mare. De obicei FF > 0,7.

• Randamentul celulei sau modulului PV, η, se determină cu raportul puterii generate de celula sau modulul PV în
punctul optim de funcţionare M la o temperatură specificată şi puterea radiaţiei solare:
PC

AG
unde PC este puterea livrată în W; A este suprafaţa celulei sau modulului în m2; G – radiaţia globală incidentă pe
suprafaţa celulei sau modulului în W/m2.

În condiţii de laborator s-au obţinut celule din siliciu cristalin cu un randament de 13-25 % în dependenţă de
suprafaţa celulei, iar în condiţii de fabrică – 12-14 %.
Randamentul celulei din siliciu policristalin este de 17-20 % în condiţii de laborator şi 11-13 % în condiţii de fabrică.
Celulele comercializate din siliciu amorf posedă un randament cuprins între 7 şi 11 % , iar în condiţii de laborator –
16 %.

• Temperatura normală de funcţionare a celulei, NOCT, (eng. normal operating cell temperature), corespunde
temperaturii celulei PV la funcţionare în gol, la temperatura mediului de 20 0C, radiaţia globală de 800 W/m2 şi viteza
vântului mai mică de 1 m/s. Pentru celule uzuale NOCT se situează între 42 şi 46 0C. Dacă cunoaştem NOCT putem
determina temperatura celulei TC în alte condiţii de funcţionare caracterizate de temperatura mediului TA şi radiaţia
globală G:
NOCT  20
TC  TA  G
800
 Influenţa radiaţiei solare şi temperaturii asupra caracteristicilor celulelor
şi modulelor PV
Curentul fotovoltaic de scurtcircuit este direct proporţional cu radiaţia
solară, iar tensiunea de mers în gol variază puţin deoarece, aceasta
depinde logaritmic de radiaţia solară (Is este proporţional cu radiaţia) şi
adesea în calcule practice această variaţie se neglijează. Curentul de
scurtcircuit, pentru diferite valori ale radiaţiei solare G, poate fi
determinat cu o aproximaţie satisfăcătoare cu formula:
G
I SC   I SCst
Gst
unde Iscst – este curentul de scurtcircuit a celulei corespunzător radiaţiei
standard Gst=1000W/m2.

Temperatura celulei PV influenţează semnificativ asupra tensiunii de

mers în gol şi cu mult mai puţin asupra curentului de scurtcircuit . Odată
cu creşterea temperaturii tensiunea de mers în gol scade. Pentru celule
din siliciu coeficientul de variaţie a tensiunii cu temperatura KT este egal
cu 2,3 mV/0C. Astfel parametrul U0 pentru temperaturi diferite de cea
standard se va calcula cu expresia:
U 0  U 025  0,0023t  25
unde U025 este tensiunea de mers în gol a celulei PV la temperatura
standard; t – este temperatura curentă a celulei, 0C. În calculele de
proiectare variaţia curentului de scurtcircuit şi a factorului de umplere
FF cu temperatura este neglijată.
 Module fotovoltaice

Celulele sunt asamblate în module prin conectarea mixtã (paralel şi serie) astfel încât tensiunea rezultatã sã fie
potrivitã pentru echipamentele electrice standard, cum ar fi invertoarele ce transformã curentul continuu în curent
alternativ la calitatea cerută de reţea.
În general celulele fotovoltaice de construcţie modernă produc energie electrică de putere ce nu depăşeşte 1,5-2 W la
tensiuni de 0,5-0,6 V.

Ex: pentru încărcarea acumulatoarelor electrice, a căror tensiune este de 12 - 12,5 V, în condiţii de radiaţie
standard, tensiunea UM trebuie să fie 16-18 V iar tensiunea de mers în gol 20-22,5 V. O singură celulă generează în
gol circa 0,6 V şi trebuie să conectăm în serie 33-36 celule pentru a obţine tensiunea necesară. Puterea modulului va
varia între 50 şi 100 W.

Construcţia modulului PV este, de obicei,

dreptunghiulară, suportul se confecţionează din
aluminiu anodizat şi separat de structura
laminată a celulelor cu căptuşeală, care nu
permite pătrunderea umezelii. Celulele PV sunt
protejate de acţiunea condiţiilor nefavorabile,
care pot interveni pe parcursul exploatării:
ploaie, grindină, zăpadă, praf etc., de un sistem
ce constă dintr-un strat de sticlă şi minimum
din două straturi (din faţă şi din spate) din
etilen vinil acetat EVA sau polivinil butirol
PVB .
 Module fotovoltaice

Celulele individuale pe bazã de materiale monocristaline au dimensiuni cuprinse între 1-10cm (limitate de tehnicile
de creştere a barelor de material monocristalin).
Celulele multicristaline şi fotoelectrochimice sunt formate prin depunerea de siliciu pe un suport, de obicei din sticlã
şi, pot avea dimensiuni mai mari, iar celulele amorfe pot avea dimensiuni nelimitate.
Celulele amorfe sunt produse din rulouri de materiale flexibile ca materiale suport, cu lăţime de 1-2 m şi lungime
nelimitată. Acelaşi lucru este posibil şi pentru alte filme subţiri, cum ar fi cele obţinute prin depunerea prin
pulverizare a materialelor multicristaline.
Celulele sunt asamblate în module prin conectarea mixtã (paralel şi serie) astfel încât
tensiunea rezultatã sã fie potrivitã pentru echipamentele electrice standard, cum ar fi
invertoarele ce transformã curentul continuu în curent alternativ la calitatea cerută de
reţea.
În general celulele fotovoltaice de construcţie modernă produc energie electrică de
putere ce nu depăşeşte 1,5-2 W la tensiuni de 0,5-0,6 V.

Ex: pentru încărcarea acumulatoarelor electrice, a căror tensiune este de 12 - 12,5 V,

în condiţii de radiaţie standard, tensiunea UM trebuie să fie 16-18 V iar tensiunea de
mers în gol 20-22,5 V. O singură celulă generează în gol circa 0,6 V şi trebuie să
conectăm în serie 33-36 celule pentru a obţine tensiunea necesară. Puterea modulului
va varia între 50 şi 100 W.

Construcţia modulului PV este, de obicei, dreptunghiulară, suportul se confecţionează

din aluminiu anodizat şi separat de structura laminată a celulelor cu căptuşeală, care nu
permite pătrunderea umezelii. Celulele PV sunt protejate de acţiunea condiţiilor
nefavorabile, care pot interveni pe parcursul exploatării: ploaie, grindină, zăpadă, praf
etc., de un sistem ce constă dintr-un strat de sticlă şi minimum din două straturi (din faţă
şi din spate) din etilen vinil acetat EVA sau polivinil butirol PVB .
• La conectarea în serie a două module PV identice, curentul debitat consumatorului rămâne acelaşi, iar tensiunea
creşte de două ori. Modulele PV1 şi PV2 conectate în serie încarcă bateria de acumulatoare GB. Punctul de
funcţionare a sistemului module PV-GB este punctul de intersecţie M a caracteristicilor respective. Diodele VD1 şi
VD2, numite diode de ocolire sau by-pass se conectează în paralel cu fiecare modul sau grup de module. În regim de
funcţionare normală diodele VD1 şi VD2 nu consumă energie. Ele limitează încălzirea celulelor PV şi nu permite
micşorarea intensităţii curentului dacă un modul din circuitul consecutiv este mai puţin performant sau este umbrit.
Evident tensiunea circuitului în serie se va micşora. Dioda VD, numită anti-retur se conectează în serie cu sarcina.
Această diodă evită situaţia, când modulul PV poate deveni receptor, dacă tensiunea generată va fi mai mică decât a
acumulatorului. Este evident că ea introduce o cădere de tensiune de circa 0,5V şi corespunzător pierderi de energie.
• La conectarea în paralel a două module identice, tensiunea generată rămâne aceeaşi, iar curentul creşte de două
ori. Punctul de funcţionare al sistemului module PV- rezistenţa R este punctul de intersecţie M a caracteristicilor
amper-volt ale modulelor şi consumatorului, I = (1/R)·U. Diodele anti-retur VD11 şi VD12 nu permit ca un modul
sau un grup de module unite în paralel să treacă în regim de receptor, atunci, când nu sunt identice sau când sunt
umbrite.
• Modulele PV1-PV2, PV3-PV4 şi PV5-PV6 sunt conectate în serie, dar între ele în paralel. Astfel, se obţine
majorarea de două ori a tensiunii şi de trei ori a curentului. Evident, puterea instalaţiei creşte de şase ori. Diodele
VD1-VD6 sunt diode de ocolire, iar VD12, VD34, VD56, anti–retur. Parametrii unui modul PV sunt determinaţi de
parametrii celulelor din care este confecţionat.
Ex: Un modulul PV format din 36 celule funcţionează în următoarele condiţii: radiaţia globală G = 800 W/m2,
temperatura mediului Ta = 30 0C. Producătorul de module PV garantează următorii parametri în condiţii de
exploatare standard:
• Curentul de scurtcircuit, Iscst = 3 A;
• Tensiunea la mers în gol U0st = 20,5 V;
• Puterea critică (maximală), PCst = 50 W;
• Temperatura Normală de Funcţionare a Celulei, NOCT = 45 0C.

G 800W / m 2
1. Curentul de scurtcircuit: I SC ( G )   I SCst  2
 3 A  2,4 A
Gst 1000W / m
NOCT  20
2. Temperatura celulei: TC  TA   G  300 C  250 C  550 C
800

3. Tensiunea la mers în gol: U 0 (550 C )  U 0 st  0,0023  nc  TC  25  20,5V  0,0023V / C  36  30 C  18V
0 0

IMU M P 50W
4. Factorul de umplere: FF   Cst   0,81
I SCU 0 I SCU 0 3 A  20,5V

5. Puterea maximă (considerând că factorul FF nu depinde de radiaţia solară şi temperatura celulelor PV):

PC  FF  U 0(550 C )  I SC (G )  0,81  18V  2,4 A  35W

 Sisteme fotovoltaice
Principalele componente ale unui sistem fotovoltaic (unele pot lipsi în anumite aplicaţii) sunt:

• Modulul, panoul, câmpul de module sau, altfel spus, generatorul fotovoltaic.

• Bateria de acumulatoare;
• Subsistemul pentru condiţionarea energie electrice, care include şi elemente de măsurare, monitorizare,
protecţie, etc.;
• Sursa auxiliară de energie, (eoliană, hidro, grup electrogen, ...). În acest caz sistemul PV se mai numeşte sistem
PV hibrid.

Sistemele PV se pot fi:

• conectate la reţea (grid-connected
sau on-grid) care funcţionează în
paralel cu reţeaua electrică publică,
care la rândul lor pot fi:
• Sistemele PV în care reţeaua
electrică publică joacă rolul de
sursă auxiliară de energie (grid
back-up),
• Sisteme PV , în care excesul de
energie PV este furnizat în reţea
(grid interactive PV system)
• Centrale electrice PV (multi
MW PV system) care furnizează
toată energia produsă în reţea

• sisteme PV autonome (stand - alone

PV system sau of-grid)
 Acumulatoare pentru stocarea energiei electrice

Bateria de acumulatoare serveşte pentru stocarea energiei produsă de modulul PV. Stocarea energiei este necesară
atunci când există decalajul în timp între cererea de energie şi aportul energetic al soarelui. Într-o instalaţie PV bateria
îndeplineşte următoarele trei funcţii:
1. Autonomie – se realizează alimentarea cu energie electrică independent de variaţia radiaţiei solare;
2. Sursă de curenţi de suprasarcină – bateria de acumulatoare poate furniza pe o durată scurtă de timp un
curent de suprasarcină care depăşeşte cu mult curentul generat de modulul PV. O astfel de situaţie apare la
pornirea motoarelor electrice;
3. Stabilizator de tensiune – bateria asigură o tensiune constantă şi o bună funcţionare a consumatorilor.

În instalaţiile PV mai frecvent se utilizează două tipuri de acumulatoare: cu plumb – acid (Pb - acid) şi acumulatoare
nichel – cadmiu (Ni - Cd) sau nichel – fier (Ni - Fe).

Cele mai importante diferenţe între proprietăţile acumulatoarelor Ni – Cd şi Pb – acid sunt:

• Celula acumulatorului Ni-Cd generează o tensiune nominală de 1,25 V, iar Pb-acid de 2,0 V.
• Punctul de congelare nu depinde de gradul de încărcare.
• Capacitatea acumulatorului Ni-Cd variază relativ puţin în dependenţă de viteza de descărcare.
• Acumulatorul Ni-Cd permite un grad de descărcare mai mare decât acumulatorul Pb-acid. Factorul de
descărcare poate fi egal cu 1 pentru Ni-Cd şi maximum 0,5 pentru Pb-acid.
• Acumulatoarele Ni-Cd oferă diverse avantaje: durata de viaţă de 20 ani, întreţinere minimală, rezistenţă la
supraîncărcare, randament bun la temperaturi ridicate, proprietatea de a fi păstrat încărcat sau descărcat fără
stricăciuni. Durata de exploatare a acumulatoarelor Pb-acid nu depăşeşte 7 ani.
• Costul acumulatoarelor Ni-Cd este de 2 - 3 ori mai mare decât a acumulatoarelor Pb-acid.
 Regimuri de încărcare a acumulatoarelor

În dispozitivele uzuale alimentate de la reţea se realizează următoarele trei metode de încărcare a

acumulatoarelor:

1. Încărcarea la curent constant pe întreaga perioadă de încărcare. În acest scop se reglează manual sau automat
tensiunea sursei de curent. Încărcarea poate fi efectuată şi în câteva trepte, de obicei două, trei. Pe durata fiecărei
trepte curentul de încărcare se menţine constant. Avantajul acestei metode constă în posibilitatea încărcării
acumulatorului până la capacitatea nominală, dezavantajul : degajare abundentă de gaze şi pericolul
supraîncărcării.
2. Încărcarea la o tensiune constantă a sursei de alimentare se caracterizează prin menţinerea tensiunii constante
pe întreaga perioadă de încărcare. Curentul de încărcare se micşorează o dată cu creşterea gradului de încărcare.
Avantaje: nu necesită reglare, dispare degajarea abundentă de gaze şi pericolul supraîncărcării. Dezavantajul
principal: gradul maximal de încărcare care poate fi atins este de 95-97 %.

3. Metoda combinată de încărcare în care la prima etapă încărcarea se

realizează cu curent constant, iar la etapa a doua cu tensiune constantă.

Uzual, pentru ambele tipuri de acumulatoare, se recomandă mărimea curentului

de încărcare egal cu (1/12 – 1/8)C, unde C este capacitatea nominală a
acumulatorului. Acest regim de încărcare se numeşte regim normal şi durează
10 – 14 ore.
Se admite majorarea curentului de încărcare până la (0,8-1,0)C pe o durată de
până la 1-1,5 ore (regimul se monitorizează atent). Acest regim se numeşte
rapid.
Spre sfârşitul încărcării tensiunea unei celule Pb-acid nu va depăşi 2,75 V şi
1,75 V pentru celula Ni-Cd.
 Regimuri de descărcare a acumulatoarelor.

Tensiunea minimală admisibilă la descărcare pentru acumulatorul Pb-acid nu va depăşi 1,75 V şi 1,0 V pentru
acumulatorul Ni-Cd.

Durata de viaţă sau numărul de cicluri a acumulatorului depinde într-o mare

măsură de gradul de descărcare a acumulatorului (eng. DoD - Depth of
Discharge) . Unii producători furnizează date cu privire la numărul de cicluri
suportate de acumulator ca funcţie de gradul de descărcare.
 Funcţionarea în sarcină a modulelor PV

Consumatorul ideal: punctul de funcţionare întotdeauna coincide cu punctul optimal M al modului PV

Sarcina de tip rezistor sau motor de c.c. nu va funcţiona în punctul optimal la variaţia radiaţiei. Va trebui modificată
caracteristica I-U a modulului PV sau a sarcinii pentru a urmări punctul de funcţionare optimal. În acest scop se
folosesc convertoare electronice c.c./c.c. numite MPPT (eng. Maximum Power Point Tracker).

MPPT se conectează între modulul PV şi sarcină şi el modifică tensiunea la ieşire astfel ca să se asigure urmărirea
punctului optimal de funcţionare.
 Urmărirea punctului optimal de funcţionare, M al modului PV, indiferent de radiaţia disponibilă se realizează:

Prin tehnologia MPPT, Prin modificarea sarcinii.

Subsistemul modul PV – acumulator nu necesitatea utilizarea tehnologiei MPPT, deoarece, prin alegerea corectă a
acestuia caracteristica acestuia poate fi apropiată de ceea ideală.

În schimb, acumulatorul necesită o supraveghere automată a gradului de încărcare şi descărcare pentru a evita
deteriorarea acestuia.
Convertor c.c.-c.c. cu micşorarea tensiunii (buck converter) şi respectiv majorarea curentului pe principiul modulaţie
în durată a impulsurilor (Pulse Width Modulation - PWM).

uC  u PV  D
i PV
iS 
D
t
D d
t d  ti

• Duratele de timp td şi tî sunt

modificate în dependenţă de curent şi
tensiune.

• Frecvenţa râmâne constantă.

• Blocul de comandă BC este dotat cu

microprocesor şi traductoare de curent
şi tensiune.
Convertor c.c.-c.c. cu majorarea tensiunii şi respectiv micşorarea curentului (boost converter) pe principiul
modulaţie în durată a impulsurilor (Pulse Width Modulation - PWM).

D
uC  u PV 
1 D
1 D
iS  iPV 
D
td
D
t d  ti

• Duratele de timp td şi tî sunt

modificate în dependenţă de curent şi
tensiune.

• Frecvenţa râmâne constantă.

• Blocul de comandă BC este dotat cu

microprocesor şi traductoare de curent
şi tensiune.
 Invertoare

Invertorul transformă energia produsă de generatorul PV şi stocată de acumulator, care este o energie de curent
continuu, într-o energie de curent alternativ, caracterizată printr-o anumită tensiune, formă, frecvenţă necesară
aplicaţiilor.

Panourile solare pot fi conectate în paralel la un invertor trifazat central, caracteristic

sistemelor solare de puteri mari (10–250 kW). Această configuraţie are următoarele
caracteristici: eficienţă ridicată, cost redus, siguranţă şi fiabilitate reduse.

O altă soluţie, dedicată aplicaţiilor rezidenţiale de puteri medii

(1,5–5 kW), conţine câte un invertor pentru fiecare şir de panouri
solare. Această variantă constructivă permite funcţionarea
sistemului solar la eficienţă maximă (pe caracteristica de
funcţionare), şirul de panouri solare poate avea diferite orientări,
iar la puteri mai mari de 5 kW, invertoarele sunt trifazate.

A treia soluţie conţine invertoare de tip modul, de mică putere (50–180 W), fiecare panou
având propriul invertor. Această soluţie are un cost destul de mare / kW, o întreţinere dificilă
şi o eficienţă redusă.
Invertorul monofazat cu undă dreptunghiulară

Are cea mai simplă schemă, o eficienţă relativ bună, este

cel mai ieftin, dar provoacă o distorsiune armonică mare.
Invertor trifazat cu undă în trepte sau cvasi-sinusoidală
Invertor monofazat cu modularea impulsurilor în durată

Pentru a obşine la ieşirea invertorului o formă de undă a

tensiunii cât mai sinusoidală, se compară un semnal de
referinţă, uref sinusoidal cu un semnal purtător, up
triunghiular.

Punctele de intersecţie ale semnalelor uref şi up1 sunt folosite

pentru impunerea momentelor de comutaţie ale
tranzistoarelor VT1 şi VT2, iar a semnalelor uref şi up2 -
pentru impunerea momentelor de comutaţie ale
tranzistoarelor VT3 şi VT4.
 Dimensionarea sistemelor fotovoltaice
Principiul general care stă la baza dimensionării
instalaţiei PV este următorul: trebuie întotdeauna
de respectat echilibrul între energia produsă de
generatorul PV şi energia consumată de utilizator.
Acest echilibru se realizează pentru o perioadă
definită, de obicei o zi sau o lună.

Prezenţa bateriei de acumulatoare permite

compensarea deficitului între energia produsă şi
cea consumată, deficit care poate fi din cauza
timpului noros sau suprasolicitării din partea
consumatorului.

Dimensionarea unui sistem PV presupune

parcurgerea următoarelor etape principale:
1. Calculul radiaţiei solare disponibile pe
suprafaţa modulului PV;
2. Calculul consumului diurn de energie
electrică – Ec;
3. Calculul cantităţii de energie electrică
necesară de produs de modulul PV - Ep;
4. Calculul puterii critice a modulului PV - Pc
şi alegerea acestuia;
5. Calculul capacităţii acumulatoarelor – C şi
alegerea acestora;
6. Verificarea echilibrului consumului şi
producerii de energia electrică.
Calculul consumului zilnic de energie electrică. În acest scop, pentru fiecare consumator de curent continuu şi
alternativ se determină puterea nominală şi orele de utilizare zilnică.

Necesarul de energie electrică, EC, se determină în Wh, ca:

unde k este numărul de consumatori de c.c.; m – numărul de consumatori de c.a.; Pni, Pnj –puterea nominală a
consumatorilor de c.c. şi c.a.; ti, tj - durata de funcţionare a consumatorilor respectivi; ηR, ηCF, ηAc – respectiv
randamentul regulatorului de încărcare - descărcare, a acumulatorului şi a convertorului de frecvenţă. Pentru calcule
prealabile ηR = 0,95-0,98, ηAc = 0,85-0,90, ηCF =0,85 - 0,95.

Calculul cantităţii de energie electrică necesară de produs de modulul PV:

unde factorul K ia în consideraţie incertitudinea datelor meteorologice, pierderile în cabluri, abaterea punctului de
funcţionare a subsistemului modul PV – sarcina de la cel optimal, etc. Valoarea factorului K pentru sistemele PV cu
baterii de acumulatoare este cuprinsă între 0,75 şi 0,85.

Calculul puterii critice a modulului PV:

unde Gβ - prezintă valoarea medie a radiaţiei solare globale pe perioada de interes în localitatea dată pentru unghiul
de înclinaţie β a modulului PV. În formula Gβ este numeric egal cu numărul de ore pe zi de radiaţie solară standard
egală cu 1000 W/m2 care se notează HRS.
În dependenţă de puterea PC alegem puterea unui modul PV şi numărul de module conectate în serie:

unde Ucc – este tensiunea nominală a consumatoarelor de c.c.; Um – tensiunea nominală a unui modul PV, care de
obicei se consideră egală cu 12/24/48V.

Numărul de module PV conectate în paralel se determină astfel. Se calculează curentul mediu al sarcinii pe
parcursul unei zile:

Totodată, din condiţia păstrării balanţei de energie într-o zi, putem scrie:

unde IPV este curentul panoului PV.

Numărul de module PV conectate în paralel va fi:

unde Isc este curentul de scurt circuit a unui modul PV şi se consideră aproximativ egal cu curentul în punctul M.

Calculul capacităţii acumulatoarelor:

unde n este numărul de zile fără soare; KD - coeficientul de descărcare a acumulatorului (0,5 - 0,6 pentru Pb-acid şi
1,0 pentru Ni-Cd).
Dacă capacităţile acumulatorilor disponibili nu satisfac cerinţele capacităţii de stocare necesare, vor fi
conectaţi în paralel un număr suficient de acumulatori pentru a obţine capacitatea necesară.

Numărul de acumulatoare conectate în serie:

unde UA – tensiunea nominală a acumulatorului, de obicei egală cu 12/24 V.

Verificarea echilibrului consumului şi producerii de energia electrică. Verificarea se face prin compararea
cantităţii de energie electrică, Ei, care va fi produsă de panoul PV într-o zi pentru fiecare lună din perioada de interes
cu cantitatea de energie electrică necesară:

unde HRSi este numărul de ore pe zi de radiaţie solară standard egală cu 1000 W/m2 pentru luna respectivă.
O metodă simplă de predimensionare a unei aplicații fotovoltaice:.

 Puterea reală produsă de un modul fotovoltaic având puterea nominală, Pm, temperatura standard, TSTC = 25 0C,
temperatura nominală de funcționare NOTC de 47,5oC (uzual panourile din Si cristalin au NOTC = 45ºC ±2.50C)
și coeficientul de variație cu temperatura λ = -0.5 %/0C:
Ii   I 
P  Pm   1    Ta  i NOCT  20   TSTC  
I STC   0,8 
 Temperatura mediului ambiant este determinabilă pe baza unui model (Robert A. Rohde / Global Warming Art:
http://www.globalwarmingart.com/wiki/File:Temperature_versus_Latitude_png.) reprezentat alăturat.
 Energia anuală produsă devine suma puterilor orare (8760 valori):
Pm  8760
E 
I STC
 1    Ta  TSTC 
 j 1

I i  j 
8760

 NOCT  20   I i 2j 
0,8 j 1