INDRUMAR de EFICIENTA ENERGETICA pentru CLADIRI - I

CUM FUNCŢIONEAZĂ O CLĂDIRE

1.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Noul concept al dezvoltării durabile determină o abordare diferită de cea clasică, cu care suntem obişnuiţi, atunci
când este vorba de o clădire. În prezent, clădirea este considerată ca un organism într-o evoluţie continuă, care în timp
trebuie tratat, reabilitat şi modernizat pentru a corespunde exigenţelor stabilite de utilizator într-o anumită etapă. De
mare actualitate sunt analizele şi intervenţiile legate de economia de energie în condiţiile asigurării unor condiţii de
confort corespunzătoare. Acest aspect a fost denumit eficientizarea energetică a clădirii. În paralel cu reducerea
necesarului de energie, se realizează două obiective importante ale dezvoltării durabile, şi anume, economia de resurse
primare şi reducerea emisiilor poluante în mediul înconjurător.
Sporirea eficienţei energetice se poate realiza pe mai multe căi, de la educarea utilizatorilor clădirii în spiritul
economiei de energie, la intervenţii ce sunt la îndemâna multora şi până la efectuarea unei expertize şi a unui audit
energetic în urma cărora experţii recomandă o serie de soluţii tehnice de modernizare. Aceste soluţii depind de tipul,
vechimea şi destinaţia clădirilor şi se constituie în ceea ce se numeşte reabilitarea sau modernizarea clădirii.
Reabilitarea/modernizarea termică a unei clădiri reprezintă îmbunătăţirea ei în scopul menţinerii căldurii la
interior. Aceasta presupune adăugarea de izolaţie termică, etanşarea, îmbunătăţirea sau chiar înlocuirea ferestrelor şi a
uşilor, precum şi îmbunătăţirea echipamentelor şi instalaţiilor cu care este dotată clădirea. Reabilitarea termică înseamnă
şi implementarea de măsuri de eficienţă energetică în toate activităţile de renovare şi reparaţii ale clădirii.
 Eficientizarea energetică a clădirilor reprezintă o prioritate de prim rang, având în vedere slaba calitatea a
majorităţii construcţiilor existente, fie vechi, fie ieftine. Pe de altă parte, costurile legate de reabilitarea termică a unei
clădiri sunt mai mici decât costurile legate de instalarea unei capacităţi suplimentare de energie termică pentru încălzire.
În România, consumurile energetice pentru sectorul populaţiei sunt la nivelul a 40% din consumul total de energie al ţării,
iar ponderea aceasta s-a constatat mai mult sau mai puţin peste tot în lume.
Clădirile civile, în care utilizatorul principal este omul, pot fi împărţite în două mari categorii:
clădiri de locuit, cămine, hoteluri
individuale – case unifamiliale, cuplate, înşiruite –
clădiri cu mai multe apartamente, multietajate de tip bloc cu apartamente
clădiri publice sau terţiare (clădiri cu altă destinaţie decât locuinţe)
spitale, creşe, policlinici
clădiri pentru învăţământ (creşe, grădiniţe, şcoli, licee, universităţi) şi sport
clădiri social-culturale (teatre, cinematografe, muzee)
instituţii publice (magazine, spaţii comerciale, sedii de firme, birouri, bănci) şi alte clădiri industriale;
Clădirile cu altă destinaţie decât cea de locuire se împart după modul de ocupare în clădiri cu ocupare continuă şi cu
ocupare discontinuă, iar după clasa de inerţie termică în clădiri de clasă de inerţie mare, medie sau mică.
Funcţiunea clădirilor civile este aceea de a crea în interior un climat confortabil, indiferent de sezon. În acest sens,
elementele de construcţie care alcătuiesc anvelopa unei astfel de clădiri trebuie astfel concepute încât să asigure în
interiorul încăperilor condiţii corespunzătoare de confort higrotermic, acustic, vizual-luminos, olfactiv-respirator.
Noţiunea de confort trebuie să sugereze crearea unui mediu corespunzător desfăşurării vieţii normale.
Confortul higrotermic se traduce în nivele de temperatură şi umiditate uşor de suportat. El se realizează cu consum de
energie, fie pentru încălzirea spaţiului utilizat (iarna), fie pentru răcirea lui (vara). Din acest motiv, confortul higrotermic
reprezintă componenta de confort direct legată de noţiunea de eficienţă energetică a clădirii în sensul că se urmăreşte
atingerea lui cu consumuri energetice minime.
Starea de confort termic dintr-o încăpere se realizează în condiţiile în care cel puţin 90% din utilizatori nu pot indica
dacă ar prefera o ambianţă mai caldă sau mai rece. Identificarea exigenţelor de performanţă asociate realizării cerinţelor
de confort termic ale utilizatorilor se face analizând atât aspectul obiectiv legat de necesitatea menţinerii temperaturii
interne a corpului omenesc în jurul valorii de 37oC, cât şi aspectul subiectiv care se referă la metabolismul, sistemul
termoregulator şi sensibilităţile proprii fiecărui organism.
 De la orice produs de tip “clădire” ceea ce se aşteaptă în final este un răspuns corespunzător la toate
cerinţele/exigenţele utilizatorilor formulate de cei implicaţi în utilizarea ei. Formularea cerinţelor utilizatorilor nu se
poate face decât în termeni calitativi cu referire la clădire în ansamblul ei. În acest sens, se prezintă un mic dicţionar de
termeni consacraţi:
exigenţa utilizatorului = Enunţarea unei necesităţi faţă de clădirea (construcţia) ce trebuie utilizată.
cerinţa de calitate = Exprimarea calitativă a caracteristicilor clădirii (în ansamblu, sau a părţilor componente) pe care
aceasta trebuie să le îndeplinească pentru a satisface exigenţele utilizatorilor, ţinând seama de diverşii agenţi care
acţionează asupra clădirii.
condiţie tehnică = Exprimarea şi detalierea în termeni tehnici de performanţă a cerinţei de calitate.
criteriu de performanţă = Caracteristică ce trebuie luată în considerare la detalierea şi cuantificarea condiţiilor tehnice
în cantităţi denumite “niveluri de performanţă”
nivel de performanţă = valoare impusă pentru un anumit criteriu de performanţă în funcţie de condiţiile tehnice,
influenţa agenţilor care acţionează asupra construcţiilor.
performanţă = comportarea unui produs în raport cu utilizarea sa; Prin produs se poate întelege clădirea în ansamblu
sau orice parte a acesteia.
construcţie = lucrare legată de teren, executată cu diverse materiale, pe bază unui proiect, având destinaţie precizată
(construcţii civile, industriale, inginereşti)
clădire = construcţtie având ca scop realizarea unor spaţii închise ce adăpostesc activităţi umane şi/sau procese
tehnologice
element component = produs realizat ca unitate distinctă, destinat a fi încorporat în clădire pentru a îndeplini una sau
mai multe funcţiuni specifice.
subsistem al clădirii = grupare de elemente componente care îndeplinesc împreună una sau mai multe funcţii necesare
satisfacerii exigenţelor utilizatorului.
ansamblu = reunirea mai multor elemente componente care asigură realizarea unei funcţiuni.
Cerinţe de calitate ale unei clădiri sunt, în esenţă, următoarele:
A. Rezistenţă şi stabilitate
B. Siguranţă în exploatare
C. Siguranţă la foc
D. Igiena, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului
E. Izolaţie termică, hidrofugă şi economia de energie
F. protecţia împotriva zgomotului
Nivelul protecţiei termice al clădirilor care alcătuiesc fondul existent de clădiri, corespunde, independent de sistemul structural
utilizat, specificaţiilor şi exigenţelor impuse de standardele privind calculul higro- şi termo-tehnic. Deci, corespunzător fiecărei
generaţii de astfel de standarde, precum şi nivelului tehnologic specific respectivei perioade, există grupe de clădiri având acelaşi nivel
de protecţie termică, indiferent de materialele utilizate pentru alcătuirea anvelopei clădirilor. Nivelul protecţiei termice a clădirilor a
progresat pe măsură ce au evoluat prescripţiile tehnice specifice. Nivelul de termoizolare asigurat pe baza metodologiei standard este
reflectat în valorile rezistenţelor termice specifice ale elementelor de construcţie (pereţi exteriori, terase, planşee peste subsol), în
câmp curent, medii ponderate sau corectate cu influenţa punţilor termice.
Principalele sisteme constructive practicate pentru clădirile existente au fost următoarele:
Clădiri integral prefabricate, cu regim de înălţime preponderent de 5 niveluri, dar şi 9 niveluri, construite între anii 1960-1990
într-un volum de 1,2 milioane apartamente (cca 37% din total).
Clădiri cu structura mixtă, cu cadre şi pereţi structurali din beton armat, având pereţii exteriori din zidărie de BCA sau cu panouri
prefabricate de faţadă, cu regim de înălţime de 5 şi 9 niveluri.
Clădiri cu pereţi din beton armat, realizaţi cu utilizarea cofrajelor glisante şi cu structura de rezistenţă din cadre de beton armat
monolit având magazine la parter - într-un număr relativ mic.
Clădiri cu structura din zidărie de cărămidă, cu regim de înălţime de 2...4 niveluri.
Clădiri cu pere ţi din lemn, paiantă sau chirpici.
Majoritatea clădirilor a avut regim de înălţime de 5 niveluri, iar un procent de 15-25 % de 9 niveluri, numărul apartamentelor
din clădiri cu regim de înălţime de 2 şi 4 niveluri fiind relativ redus.
O casă bine izolată este confortabilă, silenţioasă şi acumulează mai puţin praf şi polen la interior. Orice activitate de
îmbunătăţire menţine clădirea într-o formă mai bună, prelungindu-i durata de viaţă şi mărindu-i valoarea. Investiţiile
contribuie la scară mai mare şi la economisirea resurselor primare de energie, precum şi la diminuarea poluării mediului
prin emisiile de gaze inerente procesului de producere a energiei.
Înţelegerea modului în care funcţionează o clădire, atât din punctul de vedere al construcţiei cât şi din punctul de
vedere al echipamentelor şi instalaţiilor care o deservesc, este esenţială pentru identificarea strategiilor ce trebuiesc
adoptate pentru reabilitarea sa energetică. Scopul acestui capitol este acela de a prezenta sumar modul în care o clădire
funcţionează ca un sistem, cu multiple fluxuri şi componenete interconectate. Fiecare parte a clădirii este legată de toate
celelalte părţi, iar orice schimbare produsă într-un loc are efecte în alt loc. În orice intervenţie de reabilitare, forţele care se
manifestă într-o clădire trebuiesc menţinute în echilibru: sarcina structurală, efectele vântului şi vremii, fluxurile de
umiditate, căldură şi aer. De exemplu, adăugarea de izolaţie termică sau bariere de vapori şi aer afectează condiţiile de
umiditate, ventilare şi aerul necesar arderii în instalaţiile de încălzire.
Strategiile de reabilitare energetică a unei clădiri trebuie să ţină seama de asigurarea la interior a condiţiilor de
confort, sănătate şi siguranţă pentru toţi utilizatorii clădirii. Caracteristicile materialelor de construcţie şi reabilitare,
procedurile de instalatare şi tehnicile de construcţie sunt în mod normal specificate în coduri şi standarde, cu accent pe
problemele de sănătate şi siguranţă, precum ventilaţia şi protecţia împotriva incendiilor. Din acest motiv, dacă măsurile de
reabilitare nu pot fi implementate de către chiar utilizatorii sau proprietarii clădirii, este recomandat să se apeleze la
specialişti. În continuare se prezintă câteva aspecte legate de modul în care funcţionează o clădire, atât prin construcţia
propriu-zisă, cât şi prin echipamentele şi instalaţiile din dotare, cu accent pe schimburile energetice şi pe posibilităţile de
economisire a energiei consumate.

1.2 ANVELOPA CLĂDIRII

Clădirea reprezintă un ansamblu de camere, spaţii de circulaţie şi alte spaţii comune, delimitat de o serie de
suprafeţe care alcătuiesc anvelopa clădirii şi prin care au loc pierderile de căldură.
Anvelopa unei clădirii este alcătuită din totalitatea suprafeţelor elementelor de construcţie perimetrale, care delimiteză volumul
interior (încălzit sau răcit), de mediul exterior sau de spaţiile necondiţionate din exteriorul clădirii. Anvelopa clădirii separă volumul
interior al clădirii de :
- aerul exterior;
- sol (la plăci în contact direct cu solul, amplasate fie peste cota terenului sistematizat, fie sub această cotă, precum şi
la pereţii în contact cu solul);
- încăperi anexă ale clădirii propriu-zise, neîncălzite sau mult mai puţin încălzite, separate de volumul clădirii prin
pereţi sau/şi planşee, termoizolate în mod corespunzător (exemplu: garaje, magazii, subsoluri tehnice sau cu boxe,
pivniţe, poduri, camere de pubele, verande, balcoane şi logii închise cu tâmplărie exterioară, ş.a.);
- spaţii care fac parte din volumul constructiv al clădirii, dar care au alte funcţiuni sau destinaţii (exemplu: spaţii
comerciale la parterul clădirilor de locuit, birouri, ş.a.);
- alte clădiri, având pereţii adiacenţi separaţi de clădirea considerată, prin rosturi.
 Anvelopa reprezintă învelişul care protejează interiorul casei împotriva vântului, ploii şi ninsorii; în plus, ea conferă
suportul structural pentru pereţi şi acoperiş, protejează structura împotriva deteriorării, permite utilizarea luminii
naturale, precum şi accesul în şi înafara clădirii. O abordare globală a anvelopei reprezintă cheia unei izolări
termice peformante. Pentru o izolare eficientă a anvelopei, trebuie luate în consideraţie toate
componentele sale. În practică, însă, nu este atât de simplu, având în vedere că aceste componente
trebuie să satisfacă exigenţe diverse şi variate (transparenţă, mobilitate, caracteristici mecanice). O
izolare echilibrată a tuturor componentelor este de multe ori însă imposibilă.

În cele din urmă, rolul anvelopei este acela de a separa mediul controlat, confortabil de la interior de vremea de
afară. Menţinerea condiţiilor dorite la interior se realizează prin controlul fluxurilor de căldură, aer şi umiditate între
interiorul şi exteriorul clădirii. Prezenţa acestor fluxuri este ilustrată în Figura 1.1, unde se deosebesc fluxurile de căldură,
Qc , de fluxurile de aer şi umiditate realizate prin ventilaţie, Qv .
 Fig. 1.1 Fluxuri de căldură, aer şi umiditate prin anvelopa unei clădiri
1.2.1 Anvelopa şi fluxul de căldură
O condiţie importantă pentru realizarea confortului interior o reprezintă dotarea clădirii cu un sistem de încălzire
care să furnizeze căldură pe perioada sezonului rece. Căldura furnizată trebuie să fie menţinută la interiorul clădirii, astfel
încât consumul de energie al sistemului de încălzire să fie minim necesar. Dar caracteristica transferului de energie
termică (sau căldurii, numită popular „transfer de căldură”) este aceea că el este generat de orice diferenţă de temperatură
şi poate avea loc în orice direcţie.
Multă lume crede poate că, datorită aerului cald care se ridică, cea mai mare parte a căldurii se pierde prin acoperiş.
Aceasta nu este neapărat adevărat. Căldura „curge” de la orice suprafaţă mai rece spre una mai caldă, fie în sus, fie în jos,
fie pe laterală. O cameră încălzită plasată peste un garaj neâncălzit va pierde căldură prin podea. În mod similar, pierderile
de căldură pot apare prin pereţi – în subsol sau deasupra solului. Este rolul anvelopei clădirii de a controla fluxul de
căldură între mediul său interior şi cel exterior.
Mecanismele (sau modurile) de transfer al căldurii sunt conducţia termică, convecţia termică şi radiaţia termică.
Fluxul de căldură prin anvelopă se poate realiza prin unul, două sau toate cele trei moduri.
Conducţia termică apare într-un mediu staţionar (fie el solid, lichid sau gazos) prin transferul de energie
microscopică de la particulele componente (molecule, atomi) cu viteze mari spre cele cu viteze mici, ca urmare a
ciocnirilor inerente dintre particule. Ca urmare, conducţia termică se realizează mai bine prin solide şi lichide decît în
gaze, unde densitatea de particule este scăzută. Materialele izolatoare termic au adesea o structură poroasă, cu spaţii
umplute cu aer, reducând astfel fluxul de căldură prin anvelopă. Proprietatea materialelor de a transfera căldura prin
conducţie se numeşte conductivitate termică, iar valorile ei sunt dependente de temperatură. În literatura de
specialitate sunt prezentate valori sau expresii de calcul pentru conductivitatea termică a majorităţii materialelor
utilizate în inginerie.
Convecţia termică apare intre o suprafaţă şi un fluid în mişcare, realizându-se prin acţiunea combinată a conducţiei
termice prin fluid şi a mişcării macroscopice de ansamblu a fluidului. Aceasta din urmă este în mare parte responsabilă
de transportul de energie microscopică între suprafaţă şi fluid. Într-o încăpere neizolată, de exemplu, aerul „culege”
căldura de la peretele cald, apoi circulă, ajungând la peretele rece prin care ea se pierde. O parte a căldurii se transferă
şi prin amestecarea aerului cald cu aer rece. Convecţia termică este de două feluri: convecţie forţată, atunci când
mişcarea fluidului este impusă cu mijloace mecanice (cu pompe, ventialatoare etc.) sau naturale îndepărtate
(vânturile); şi convecţie naturală, atunci când mişcarea fluidului se naşte natural din diferenţele de densitate generate
de diferenţele de temperatură locale (fluidul mai cald urcă, iar cel rece coboară, formându-se aşa numiţii curenţi
convectivi).
Radiaţia termică reprezintă energia emisă sub forma undelor electromagnetice, ca urmare a modificărilor
intervenite în configuraţia eelctronică a corpului emitor. Radiaţia termică se manifestă la orice nivel de temperatură şi,
spre deosebire de conducţie şi convecţie, nu necesită un mediu transportor. Sunt situaţii în care radiaţia termică este
mică, chiar neglijabilă, în comparaţie cu celelalte moduri de transfer (la diferenţe mici şi medii de temperatură), sau
sunt situaţii în care radiaţia termică este dominantă (la diferenţe mari de temperatură, precum radiaţia incidentă de la
soare, sau pe timp de noapte spre spaţiul atmosferic îndepărtat). Dacă o persoană stă în faţa unei ferestre reci, ea
pierde căldură şi simte frig, chiar dacă temperatura aerului la interior este ridicată.
 Controlul fluxului de căldură prin anvelopă se realizează prin intermediul unui material izolator termic. Acesta
înveleşte anvelopa clădirii pentru a-i reduce pierderile de căldură spre exterior. Aerul în repaus nu este bun conductor
termic, astfel că el reprezintă în principiu un izolant relativ bun. Însă, în spaţii mai mari, precum cavităţile din pereţi,
căldura se poate pierde totuşi prin convecţie şi radiaţie. Rolul izolaţiei este exact acela de a diviza volumul de aer în
compartimente suficient de mici pentru a împiedica formarea curenţilor convectivi, aerul rămânând în repaus. În acelaşi
timp, materialul izolator reduce radiaţia de la o suprafaţă la alta a compartimentului cu aer.
Cu ani în urmă, când tipurile de izolaţii erau extrem de limitate, măsura eficienţei stratului izolator era grosimea
lui. Azi, izolaţiile se aleg funcţie de rezistenţa lor termică, proprietate definită ca Rt = ∆T / Q [K / W ] , prin analogie cu
rezistenţa electrică a unui conductor Re = ∆V / I [V / A] . Cu cât rezistenţa termică este mai mare, cu atât fluxul de căldură
prin material este mai mic. O izolaţie sau alta poate avea grosimi diferite, dar atâta timp cât rezistenţa lor termică este
aceeaşi, ele vor controla în mod egal pierderile de căldură. În ghidurile de profil sunt listate toate materialele de
construcţie şi de izolaţie împreună cu rezistenţa lor termică.
O izolaţie termică funcţionează bine, dacă este montată corespunzător în pod, subsol şi pe pereţii exteriori. Deşi
tehnologia de montaj este relativ complexă şi specifică locului şi nu face obiectul lucrării de faţă, se pot indica următoarele
recomandări generale:
Izolaţia trebuie să umple spaţiul complet şi uniform. Orice porţiuni goale sau colţuri vor permite apariţia convecţiei
termice, capabile să by-paseze complet izolaţia.
Punţile termice trebuiesc evitate oriunde este posibil. După cum sugerează şi numele, puntea termică reprezintă o
porţiune de anvelopă cu rezistenţa termică conductivă mai mică, permiţând astfel transferul preferenţial al căldurii
prin acea porţiune (de exemplu, o grindă în perete). Atunci când izolaţia se aplică peste una din feţele punţii termice,
ea acţionează ca o barieră, blocând fluxul de căldură.
Izolaţia trebuie să aibe grosimea permisă de mărimea spaţiului şi, atunci când este formată din material moale şi
poros, ea trebuie să aibe densitatea corespunzătoare pentru a forma rezistenţa termică necesară.
Mărimea izolaţiei termice se alege funcţie de mai mulţi factori:
Normativele în domeniul reabilitării termice a clădirilor pot cuprinde specificaţii asupra grosimii izolaţiei care trebuie
adăugate.
Starea şi grosimea izolaţiei existente impun grosimea şi felul izolaţiei care trebuie adăugate.
Modul în care este construită casa determină câtă izolaţie poate fi practic adăugată.
 Derularea altor lucrări de reabilitare poate permite re-izolarea casei la un nivel superior.

1.2.2 Anvelopa şi fluxul de aer

Printre alte probleme, menţionate mai jos, schimbul de aer prin anvelopă poate reprezenta o sursă importantă de
pierdere termică. Deoarece aerul cald poate conţine cantităţi mari de vapori de apă, fluxul de aer este de asemenea
principalul mijloc prin care umiditatea străbate anvelopa. În condiţii de iarnă, aerul este forţat să treacă prin anvelopa
clădirii. Aerul care iese transportă căldură şi umiditate, iar aerul care intră este uscat şi creează curenţi neconfortabili.
Pentru ca aerul să traverseze anvelopa clădirii, trebuie să existe un spaţiu gol (o gaură – uşă, fereastră deschise – un
orificiu, o fantă) şi o diferenţă de presiune între interiorul şi exteriorul anvelopei. Diferenţa de presiune poate fi
cauzată de orice combinaţie între:
vânt,
diferenţă de temperatură care conduce la fenomenul de stratificare termică pe verticală, cunocut ca efect de coş,
echipamente dotate cu arzătoare sau ventilatoare de aerisire.
Efectul de vânt apare atunci când vântul suflă spre clădire, iar în punctul de impact cu peretele energia cinetică se
transformă în energie potenţială de presiune (se aplică aici bine-cunoscuta lege a lui Bernoulli). În modul acesta,
presiunea aerului creşte pe partea dinspre care suflă vântul, iar aerul este forţat să pătrundă în clădire. Pe de altă parte,
presiunea aerului pe faţa opusă a clădirii scade datorită antrenării de către vânt a aerului lateral clădirii, iar aerul din
clădire este forţat să iasă afară.
Efectul de stratificare apare în casele încălzite, unde aerul cald, de densitate mai mică, urcă şi se destinde, creînd la
partea de sus a clădirii o presiune mai mare. Aerul scapă afară prin fisurile din plafon şi prin crăpăturile din jurul
ferestrelor de la etajele superioare. O dată cu ridicarea aerului cald, în partea de jos a clădirii se creează o uşoară
depresiune care forţează aerul exterior să pătrundă la interior prin orice neetanşeitate sau deschidere din anvelopă.
Efectul de ardere şi ventilare se datorează echipamentelor şi instalaţiilor cu procese de ardere a unui combustibil, fie el
lemn, petrol sau gaz natural. Procesul de ardere necesită mai mult aer care să permită oxidarea elementelor chimice
combustibile, fapt pentru care se prevăd modalităţi de asigurare a acestui aer în exces (de exemplu, ventilatoare sau
coşuri cu tiraj corespunzător). Sobele deschise sau şemineele trebuie să evacueze gazele de ardere, nocive pentru
sănătate, iar odată cu ele se evacuează şi mult aer. Aerul acesta trebuie înlocuit pentru menţinerea presiunii din
 interior, aşa că, prin anvelopă, pătrunde aer proaspăt din exterior. Din acest motiv, încăperile dotate cu sobe sau
şeminee au curenţi de aer mai intenşi decât celelalte.
La fluxul de aer prin anvelopa clădirii pot contribui şi ventilatoare mici de bucătărie sau baie, ventilatoare mai mari
din sistemul central de aerisire, grătare amplasate pe sobe, uscătoare de rufe sau alte ventilatoare de aerisire existente în
clădire.

Efect de vânt Stratificare termică Efecte de ardere şi ventilare

Fig. 1.2 Fluxul de aer prin anvelopă

Controlul fluxului de aer între interior şi exterior asigură multe avantaje, precum:
Economie de bani şi energie
Clădire mai confortabilă fără zone reci şi curenţi de aer.
Protecţia materialelor clădirii împotriva stricăciunilor cauzate de umiditate
Un spor de confort, sănătate şi preotecţie, se elimină aerul uzat şi îmbâcsit şi se asigură aerul în exces necesar pentru
realizarea în siguranţă a proceselor de ardere.
O clădire mai curată şi mai calmă.
Controlul fluxului de aer implică trei activităţi simple, care trebuie realizate deodată:
Prevenirea scurgerilor necontrolabile de aer prin anvelopă,
Asigurarea aerului proaspăt şi evacuarea aerului uzat,
Asigurarea tirajului şi aerului de ardere necesar arzătoarelor din dotarea casei (şeminee, aragaz, cazan de apă caldă).
Pentru a fi eficientă, izolaţia termică trebuie să includă spaţii mici de aer nemişcat. De aceea, ea trebuie protejată
împotriva vântului ce suflă dinspre exterior, dar şi împotriva scăpărilor de aer dinspre interior.
Bariera de vânt este amplasată pe partea din exterior a anvelopei pentru a proteja izolaţia de aerul atmosferic în
mişcare. Uneori, anvelopa este îmbrăcată în plăci de carton tratat sau alefină care, pe lângă rolul de material de
construcţie, acţionează şi ca bariere de vânt.
Bariera de aer blochează aerul din interior şi-l împiedică să iasă în exterior. Prin aceasta, bariera de aer
îndeplineşte două funcţii importante:
reduce pierderile de căldură prin împiedicarea circulaţiei de aer prin anvelopă (aerul cald care iese este înlocuit de aer
rece din exterior);
protejează izolaţia şi structura de rezistenţă împotriva stricăciunilor cauzate de umezeală atunci când vaporii de apă
condensează în ansamblul anvelopei.
Bariera de aer poate fi instalată oriunde în anvelopă; ea poate fi chiar combinată cu bariera de vânt, amplasată deci
la exteriorul anvelopei. De obicei, însă bariera de aer este instalată pe partea din interior a anvelopei, acolo unde poate fi
menţinută caldă. Astfel, materialul din care este confecţionată bariera poate fi ferit de temperaturile extreme din timpul
iernii sau verii, ceea ce îi sporeşte durabilitatea. Pe de altă parte, este împiedicată circulaţia aerului prin perete, iar
pierderile de căldură prin convecţie sunt reduse semnificativ. În varianta de amplasare la interior, bariera de aer poate fi
combinată cu bariera de vapori.
Pentru a fi eficientă, bariera de aer trebuie să fie:
rezistentă la mişcarea aerului,
suficient de rigidă şi rezistentă pentru diferenţele de presiune,
continuă, prin etanşarea tuturor îmbinărilor, muchiilor, golurilor sau fisurilor.
Datorită numeroaselor componente care alcătuiesc anvelopa unei clădiri (precum: pereţi, fundaţii, uşi, ferestre,
acoperiş), este imposibil ca bariera de aer să fie alcătuită dintr-un singur material care să învelească complet clădirea. De
fapt, bariera de aer reprezintă un sistem alcătuit din multe componente care sunt legate unele de altele. Mai jos, sunt
descrise câteva componente tipice pentru bariera de aer:
Foi de polietilenă sau tencuială – pentru suprafaţele mari (pereţi, plafoane)
Ferestre, uşi, trape, aerisiri cu clapă – incluse în construcţie din alte considerente specifice,
Praguri, profiluri metalice de rame la ferestre – în fapt, elemente de construcţie,
Călăfătuială (etanşare cu ipsos), garnituri de tot felul, benzi adezive – etanşează îmbinările componentelor pentru a
asigura continuitatea barierei de aer.
În cazul în care anvelopa este suficient de etanşă, rezultatul unei renovări majore sau caracteristica unei construcţii
noi de calitate, controlul fluxului de aer trebuie în mod obligatoriu completat cu sisteme de aerisire şi ventilare.
A nu se uita că o clădire complet etanşă este nesănătoasă, periculoasă chiar.

Ventilarea controlată. Clădirile mai vechi sunt ventilate prin scurgerile necontrolate de aer ce au loc la
deschiderea ferestrelor şi uşilor, ceea ce nu este întotdeauna confortabil şi eficient. Pe vreme rece şi vântoasă, poate intra
prea mult aer din exterior, cauzând curenţi neplăcuţi şi scăderea temperaturii interioare (sau creşterea costurilor cu
căldura suplimentară necesară). Pe de altă parte, toamna sau primăvara, nu se asigură uneori suficient aer proapăt.
În cazul în care bariera de aer există şi este continuă, schimbul necesar de aer se poate realiza pe toată durata
anului printr-un sistem controlat de ventilare. Un sistem de ventilare controlată are, în esenţă, patru componente:
un mijloc de evacuare a aerului uzat şi a vaporilor de apă în exces,
un mijloc de asigurare a aerului proaspăt
un mod de distribuire a aerului proaspăt în întreaga clădire,
elemente de control pentru sistemul de ventilare.
Multe dintre clădiri au deja componente ale sistemului de ventilare, punându-se doar problema completării lui cu
elementele lipsă. Astfel, evacuarea aerului uzat poate fi asigurată prin ventilatoare mici amplasate în bucătării şi băi,
acolo unde umiditatea este mare. Uscătoarele de rufe au de cele mai multe ori conducte de evacuare conectate la exterior.
Asigurarea aerului proaspăt poate fi realizată în clădirile dotate cu sisteme de încălzire prevăzute cu circulaţie forţată de
aer prin instalarea unei tubulaturi conectate la exterior şi acţionarea la turaţie redusă a ventilatorului sistemului de
încălzire chiar şi în absenţa încălzirii. În cazul în care clădirile au radiatoare individuale în încăperi, se poate instala un
sistem central de alimentare cu aer, cu tuburi către fiecare cameră şi un ventilator care să asigure circulaţia aerului. Acest
sistem se potriveşte cel mai bine caselor mici sau cabanelor. În sezonul rece, însă, aerul rece din exterior trebuie
preâncălzit sau temperat prin amestecarea cu aer cald de la interior. Elementele de control sunt de obicei montate pe
partea de evacuare a sistemului; partea de alimentare răspunde pasiv prin simpla înlocuire a cantităţii de aer evacuat. Una
dintre metodele de control utilizează umiditatea ca indicator al cantităţii de aer necesar a fi evacuate. În mod uzual, se
realizează o setare automatizată a ventilatorului de evacuare, cu posibilitatea de intervenţie manuală pentru cazuri
deosebite precum gătit, duşuri sau prezenţa mai multor persoane.
În cazul clădirilor noi, foarte etanşe, se recomandă o capacitate de ventilare de ½ schimburi de aer pe oră. Aceasta
înseamnă că, numai prin ventilare mecanică, jumătate din volumul de aer al clădirii este înlocuit cu aer exterior în decurs
de o oră. Volumul de aer schimbat este însă şi mai mare, având în vedere ca scurgerile necotrolate se aer prin anvelopă nu
pot fi eliminate practic complet. În cazul clădirilor mai vechi, scurgerile necontrolate de aer rămân semnificative chiar şi
după execuţia unor lucrări majore de renovare şi reabilitare. Ca urmare, capacitatea de ventilare controlată necesară este
ceva mai mică. Un indiciu clar de apreciere a necesarului de ventilare suplimentară îl constituie nivelul de umiditate şi
apariţia condensului. În general, dacă pe ferestrele cu geam dublu apare condens doar în cazul cîtorva zile foarte reci,
atunci se poate aprecia că nivelul de ventilare al clădirii este satisfăcător. O ventilare mai intensă poate fi necesară chiar
dacă umiditatea nu este foarte ridicată, dar există alte surse de poluare precum fumatul sau alte îndeletniciri (lucru la
traforaj, maşină casnică de ţesut, etc.) Permeabilitatea (sau etanşarea) clădirii la aer se poate măsura cu ajutorul unor
teste speciale, precum cele cu gaz trasor sau uşă suflantă (vezi §5.4).
Asigurarea aerului de ardere. O instalaţie de ardere cuprinde un dispozitiv ce arde combustibil. Exemple de
instalaţii de ardere sunt: cuptoare, şeminee, sobe cu gaz, sobe cu lemne, boilerele cu gaz pentru apă caldă, uscătoare cu
gaz, toate sunt instalaţii cu ardere ce pot intra în dotarea unei clădiri. Aceste instalaţii necesită aer * pentru oxidarea
elementelor chimice combustibile (C, H 2 , S) şi pentru alimentarea tirajului la coşul care evacuează gazele rezultate din
ardere (CO 2 , CO, H 2 O, SO 2 , O 2,exces , N 2 ). Clădirile mai vechi, neprevăzute cu o barieră de aer etanşă, asigură în mod
obişnuit suficient aer prin fisurile şi orificiile existente în anvelopă. La clădirile mai etanşe sau acolo unde există mai multe
instalaţii ce necesită aer (ventilatoare, sisteme de evacuare, şeminee), este posibil ca circulaţia aerului dinspre exterior să
fie insuficientă, sau chiar inversată. Acest din urmă caz pune probleme serioase de sănătate şi siguranţă, deoarece
inversarea tirajului la coş înseamnă evacuarea gazelor de ardere nocive la interiorul clădirii. Ca urmare, un bun control al
fluxului de aer trebuie să asigure cu precădere condiţii optime de funcţionare pentru toate instalaţiile cu dispozitive de
ardere.
1.2.3 Anvelopa şi fluxul de umiditate

Umiditatea cauzează fărâmiţarea betonului, putrezirea lemnului, cojirea vopselii, poate strica tencuiala şi distruge
covoarele. Sub toate formele sale, umiditatea reprezintă o cauză majoră de distrugere a componentelor unei clădiri.
Umiditatea poate apare sub formă de solid, lichid sau vapori. Sursa de umiditate poate fi exterioară, sub formă de
apă în sol, gheaţă, zăpadă, ploaie, ceaţă şi scurgeri pe suprafeţe; sau poate fi interioară, sub formă de vapori produşi de
către ocupanţii clădirii (prin respiraţie) şi activităţile lor (spălat, curăţenie, gătit), sau prin utilizarea de sisteme
umidificatoare.
Sub diversele ei forme, umiditatea străbate anvelopa clădirii în mai multe moduri:
Apa se scurge de pe acoperiş sau pe geamul ferestrelor sub acţiunea gravitaţiei.
Capilaritatea permite circulaţia apei în toate direcţiile, creând un efect de sugativă; acţiunea capilarităţii depinde de
prezenţa unor spaţii foarte înguste, întâlnite la înfăşurările suprapuse sau la materialele poroase (precum betonul şi
solul).
Vaporii de apă pot străbate materialele şi prin difuzie. Aceasta este generată de prezenţa unei diferenţe în presiunea
vaporilor de apă şi de rezistenţa materialului traversat la această diferenţă.
Circulaţia aerului prin anvelopă realizează o circulaţie simultană de umiditate. Aerul conţine întotdeauna o anumită
cantitate de vapori de apă, cu atât mai mare cu cât temperatura aerului este mai mare.
Prin comparaţie, fluxul de aer printr-o mică crăpătură în anvelopă transportă de circa o sută de ori mai multă
umiditate decât difuzia prin materialele anvelopei clădirii.

Vaporii de apă devin o problemă atunci când condensează şi devin apă lichidă, adică condens. Acesta se întâmplă la
umiditatea relativă de 100%, când aerul nu mai poate îngloba vapori de apă. Un exemplu tipic îl reprezintă condensul
format pe ferestre. Când aerul interior vine în contact cu geamul rece, temperatura lui scade şi odată cu ea şi capacitatea
aerului de a îngloba umiditate; ca urmare, o parte din vaporii de apă din aer se depun pe geam şi condensează. Dacă
geamul este sub zero grade, umiditatea depusă se transformă în gheaţă. O fereastră cu un singur geam este mai rece decât
una cu două geamuri, astfel încât condensul se poate forma chiar în condiţii de umiditate interioară redusă. Condensul
apare mai ales în încăperile mai umede din clădire, precum bucătăriile şi băile.
 condens la
suprafaţa

condens în

va apare
condens

presiunea de saturaţie, f (t)

presiunea reală, f (masa de vapori de apă)

Fig. 1.3 Apariţia condensului în peretele anvelopei

Pentru ca clădirile să fie durabile şi confortabile, controlul fluxului de umiditate prin anvelopă este foarte
important. Elementele de construcţie precum scurgerile, acoperişul, şi hidro-izolaţia din subsol protejează clădirea
împotriva apei lichide. Controlul fluxului de vapori de apă protejează structura clădirii şi asigură nivelul confortabil de
umiditate la interior.
Controlul umidităţii se realizează pe trei căi, numite şi strategii:
Tehnici de construcţie care menţin umiditatea departe de structura clădirii;
Micşorarea producţiei de umiditate;
Evacuarea la exterior a umidităţii în exces.
Chiar şi casele în aparenţă uscate, fără scurgeri prin acoperiş sau infiltraţii în subsol, pot avea probleme cu umiditatea.
Aceasta pentru că sursele de umiditate nu sunt întotdeauna evidente:
Ocupanţii şi activităţile lor,
Ploaia bătută de vânt pe pereţi,
Subsolurile umede,
Umiditatea depozitată în materialele şi finisajele clădirii.
 O familie de patru persoane poate produce circa 63 litri de apă pe săptămână prin activităţile casnice curente. Atunci
când hidro-izolaţia din subsol nu există sau este deteriorată, apa din sol se infiltrează prin fundaţie prin efectul de
capilaritate şi se evaporă pe suprafaţa pereţilor şi a podelei. Şi nu în cele din urmă, în perioada sezonului umed, ploios,
materialele şi finisajele clădirii absorb umiditate, pe care o eliberează apoi în perioada sezonului rece.

Umezeala produsă prin activităţi casnice curente [ litri/săpt.]

Activităţi pentru o familie de patru persoane:
Gătit (3 mese zilnic) 6,3
Spălatul vaselor (de 3 ori zilnic) 3,2
Îmbăiat 2,4
Spălatul rufelor 1,8
Uscatul rufelor la interior 10,0
Spălatul unei podele de 30.5m2 1,3
Respiraţie normală şi evaporare la nivelul pielii de la 38,0
ocupanţi
Total 63,0

În ciuda umidităţii produse, majoritatea caselor vechi au iarna aerul atât de „uscat”, încât au nevoie de sisteme de
umidificare a aerului. Aerul rece nu poate îngloba o cantitate prea mare de vapori de apă. În casele cu multe scurgeri
necontrolabile de aer, aerul rece şi uscat din exterior pătrunde la interior, forţând aerul cald şi umed din interior să iasă
afară prin partea superioară a clădirii. Aerul cald trece rapid prin anvelopa neizolată, fără a se răci suficient pentru a cauza
condensarea vaporilor de apă conţinuţi. Dacă se adaugă izolaţie termică la interior, partea exterioară a peretelui devine
mult mai rece; în lipsa unei protecţii suplimentare împotriva condensării, aceasta se poate produce chiar în structura
anvelopei. Fenomenul apare deoarece aerul umed şi cald se răceşte în straturile mai reci ale structurii, eliberând umiditate
sub formă de lichid; dacă este foarte frig, apa poate chiar îngheţa. Se pot manifesta atunci efectele negative sub forma
deteriorării izolaţiilor, putrezirii lemnului, cojirii vopselelor, fărâmiţării materialelor, apariţiei mucegaiului şi altele.
O umiditate relativă de peste 20% previne senzaţia de uscăciune din gât şi conferă aerului ambiant calitatea de
confortabil. În plus, aerul umed elimină electricitatea statică din clădire, este favorabil plantelor şi ajută la păstrarea
mobilei în condiţii mai bune. Pe de altă parte, o umiditate relativă de peste 40% poate cauza gheaţă şi ceaţă pe geamuri,
pătarea pereţilor şi plafoanelor, cojirea vopselelor, formarea mucegaiului şi apariţia mirosurilor neplăcute. Când
umiditatea relativă depăşeşte 50%, controlul microbilor aerobi devine dificil.
 Apariţia condensului pe geamuri reprezintă un indicator al unei umidităţii ridicate. Un higrometru sau alt senzor de
umiditate poate însă indica cu mai multă exactitate nivelul de umiditate.
Pentru a menţine structura clădirii uscată se apelează la următoarele patru tipuri de acţiuni:
Protecţia împotriva vremii şi umezelii exterioare presupune învelirea anvelopei într-un material impermeabil (carton
asfaltat, tablă de zinc), instalarea de streşini şi alte tehnici de construcţie care să îndepărteze apa sau să reziste apei.
Sub niveleul solului (cota „0”), trebuie asigurate scurgeri de mărimi şi pante corespunzătoare, precum şi folii
impermeabile care să prevină infiltrarea apei subterane în fundaţie prin efectul de capilaritate.
Reducerea umidităţii la surse implică în primul rând o producţie redusă de vapori de apă, iar în al doilea rând,
evacuarea aerului umed şi înlocuirea lui cu aer proaspăt uscat.
Împiedicarea aerului umed să pătrundă în anvelopă presupune instalarea unei bariere de vapori care să reducă
transportul umidităţii prin difuzie şi instalarea unei bariere de aer care să împiedice transportul umidităţii o dată cu
fluxul de aer.
O barieră de vapori eficientă trebuie să fie:
rezistentă la difuzia de vapori
durabilă,
instalată pe partea caldă a peretelui
nu neapărat continuă.
Materialele care pot fi folosite ca bariere de vapori includ polietilena, vopselele pe bază de ulei şi vopselele
impermeabile speciale, unele materiale de izolare termică şi placajul. Bariera de vapori poate fi alcătuită din materiale
diferite în diferite părţi ale clădirii. Un acelaşi material poate reprezenta în acelaşi timp barieră de aer şi barieră de
vapori, cu condiţia să îndeplinească ambele tipuri de proprietăţi şi să fie instalat corespunzător. De exemplu, foliile de
polietilenă şi plăcile de ghips cu foiţă metalică pe una din feţe pot combina cele două roluri.
Ca regulă generală, bariera de vapori trebuie montată pe partea caldă a izolaţiei. În unele cazuri, însă, se preferă
instalarea barierei în interiorul peretelui sau plafonului, dar astfel încât circa 2/3 din grosimea structurii să fie spre
partea rece. Poziţionarea barierei de vapori trebuie reglată la clădirile cu umiditate interioară mare sau atunci când
clima este extrem de rece.
Asigurarea „respiraţiei” anvelopei spre exterior permite clădirii să facă faţă fluctuaţiilor sezoniere în umiditate şi să
elimine orice umezeală care pătrunde în anvelopă, fie dinspre exterior, fie dinspre interior. Aceasta se realizează în
 două moduri. În primul, anvelopa este alcătuită din straturi de materiale diferite, cu cel mai rezistent la apă amplasat
pe partea caldă, şi cel mai permeabil amplasat pe partea rece (la exterior). În felul acesta, vapori pătrunşi în structură
pot migra numai spre exterior. În cel de-al doilea caz, structura anvelopei are un interspaţiu gol, imediat după stratul
exterior de faţadă şi înaintea următorului strat de rezistenţă. Aerul din interspaţiu devine cărăuşul umezelii care
pătrunde fie dinspre exterior, fie dinspre interior. Această formulă constructivă nu trebuie combinată cu instalarea de
straturi izolante termic pentru că prezenţa curenţilor convectivi de aer intensifică şi transferul de căldură, negând deci
rolul izolaţiei.

Exemplele şi explicaţiile de mai sus subliniază necesitatea de a considera clădirea ca un sistem în ansamblu său, mai
ales atunci cînd se urmăreşte executarea unor lucrări de renovare şi reabilitare. O atenţie specială trebuie acordată
echilibrului dintre fluxul de aer şi cel de umiditate, precum şi efectelor pe care diversele intervenţii făcute le au asupra
sistemelor de încălzire şi ventilare.

1.3 INSTALAŢIILE CLĂDIRII

Utilizatorii unei clădiri au o serie de cerinţe faţă de clădire, cerinţe care în principal se referă la confort termic, vizual şi
acustic, la igienă şi sănătate şi nu în cele din urmă la siguranţă şi adaptabilitate. Instalaţiile clădirii au rolul de a satisface aceste
cerinţe, consumând în schimb o formă de energie. Raporul dintre efectul util (sau performanţa) şi energia consumată defineşte
eficienţa unei instalaţii. În ziua de azi, instalaţiile moderne obţin performanţe cu folosirea raţională a resurselor şi în special a energiei
şi combustibililor.

1.3.1 Instalaţii de încălzire

În sezonul rece trebuie asigurate anumite temperaturi interioare în încăperile unei clădiri; în aceste condiţii clădirea are o
“piedere de căldură” către exterior. Rolul instalaţiei de încălzire este acela de a furniza clădirii energia termică ce se pierde în exterior,
astfel încât să se păstreze în interior temperatura prescrisă. De cele mai multe ori, instalaţia de încălzire asigură şi apa caldă menajeră
consumată în clădire.
Caracteristicile unei instalaţii de încălzire depind de tipul energiei consumate, tipul şi orarul de ocupare a clădirii, utilizarea
radiaţiei solare, structura, mărimea şi funcţia clădirii, de pierderile estimate de căldură, precum şi de capitalul disponibil.
 O instalaţie de încălzire “clasică” cu corpuri de încălzire se compune din sursa termică (cazanul de încălzire),
reţeaua conductelor de distribuţie şi corpurile de încălzire din încăperi (radiatoare, convectoare, registre etc.). Agentul
termic, de regulă apa, se încălzeşte în cazan şi se pompează la consumatori, unde cedează căldura în corpurile de încălzire;
apa, astfel răcită se întoarce la cazan, se reîncălzeşte şi circuitul se reia. Temperatura apei se alege în funcţie de destinaţia
spaţiului încălzit şi de sistemul de încălzire folosit. De regulă se foloseşte apa caldă cu temperatura maximă de 95oC, în
condiţii nominale de temperatură exterioară. Trebuie avut în vedere că reducerea valorii limită a temperaturii agentului
termic conduce la reducerea pierderilor de căldură din reţeaua de conducte şi la îmbunătăţirea confortului, dar şi la
creşterea costului instalaţiei (sunt necesare suprafeţe de schimb de căldură mari).
În funcţie de destinaţia construcţiei, pentru anumite condiţii specifice se pot folosi şi alte sisteme şi soluţii de încălzire,
precum:
încălzirea cu aer cald (când se prevede şi ventilarea spaţiilor);
încălzirea cu arderea unui combustibil direct în aparatul de încălzire (radianţi cu gaze, generatoare de aer cald etc.);
încălzirea electrică;
încălzirea solară (ca sursă alternativă, într-o clădire având o arhitectură specifică).
Tipurile de cazane, cu arderea unui combustibil sau electrice pot fi:
cu condensaţie (realizează condensarea vaporilor de apă din gazele de ardere), conducând astfel la performanţe superioare prin
eliberarea căldurii latente de vaporizare
fără condensaţie.
Sistemele de încălzire pot fi:
Locale (sobe)
Centrale (centrale de apartament)
La distanţă (termoficare)
Conceperea şi realizarea instalaţiilor de încălzire se face în conformitate cu prevederile Normativului I 13-02 “Normativ pentru
proiectarea şi executarea instalaţiilor de încălzire centrală”.
Consumul de energie termică pentru încălzire, cu referire la energia primară la nivelul sursei termice, depinde,
atât de sarcina termică a consumatorului, cât şi de performanţele de ansamblu ale instalaţiei şi de caracteristicile
constructive şi funcţionale ale elementelor componente. Elementele semnificative ale instalaţiei de încălzire, care prezintă
un interes major pentru reducerea consumurilor energetice sunt:
 cazanul (randament la condiţii nominale şi la sarcini parţiale, nivelul de temperatură a agentului termic);
pompele de circulaţie (randament, parametrii punctului de funcţionare pe curba caracteristică);
reţeaua de conducte (termoizolaţie, pierderi de sarcină, debit vehiculat);
elemente de automatizare (reglarea furnizării căldurii în funcţie de necesităţile consumatorului);
corpurile de încălzire (eficienţă termică, termostatare);
contoare de energie termică (contorizare până la nivelul consumatorului individual);
sistemul de monitorizare a parametrilor instalaţiei (AMC, telegestiune);
staţia de tratare a apei de adaus (dedurizare, pentru preîntâmpinarea depunerilor pe suprafeţele de schimb de
căldură).

condens evacuat

gaze de alim. cu
ardere Schimbător de comb.
Schimbător
căldură de căldură
recuperator

retur - apă tur - apa caldă

Fig. 1.4 Schema de principiu a unei instalaţii de încălzire cu condensaţie

1.3.2 Instalaţii de ventilare şi climatizare

În aerul unei încăperi pot apărea o serie de agenţi poluanţi proveniţi de la ocupanţi (bioxidul de carbon rezultat din respiraţie,
fumul de ţigară etc.), de la materialele de construcţie (gaze, vapori, mirosuri) sau de la procese de fabricaţie (solvenţi etc.). Rolul
instalaţiei de ventilare este acela de a elimina sau dilua aceste nocivităţi sub limita de periculozitate pentru organismul uman, prin
introducerea de aer proaspăt şi evacuarea aerului viciat. În cazul în care, pe lângă cerinţele privind puritatea aerului, se impune şi
asigurarea anumitor parametri de temperatură şi umiditate pentru aerul încăperii, instalaţia de ventilare se transformă în instalaţie de
climatizare.
O instalaţie de ventilare obişnuită se compune din: priza de aer proaspăt, filtru de praf, canalele de aer, ventilatorul
de introducere, gurile de refulare a aerului în încăperi, gurile de aspiraţie a aerului din încăperi şi ventilatorul de evacuare.
Se poate renunţa, după caz, la ventilatorul de evacuare sau la ventilatorul de introducere în situaţii speciale în care se
practică ventilarea mixtă, cu introducere mecanică şi evacuare naturală în suprapresiune, respectiv, cu evacuare mecanică
şi introducere naturală în depresiune. Instalaţiile de ventilare se prevăd cu baterii de încălzire a aerului proaspăt, situaţie
în care ele realizează şi încălzirea (parţială sau totală) a încăperilor.
Instalaţiile de climatizare au în componenţă, în plus faţă de instalaţiile de ventilare, baterii de răcire şi sisteme de
umidificare / uscare a aerului; ele realizează răcirea încăperilor în sezonul cald, precum şi încălzirea (parţială sau totală) în
sezonul rece.
Tipurile de sisteme de ventilare şi/sau climatizare se aleg în funcţie de climă, nivelul de confort, utilizare şi
funcţia clădirii, precum şi de capitalul disponibil. Ele includ:
Ventilarea naturală (datorată numai diferenţelor de presiune dintre interiorul şi exteriorul clădirii)
Unităţi izolate (ventilatoare, unitaţi mici de aer condiţionat)
Sisteme centrale (unităţi de ventilare şi condiţionare mari, unice pe clădire şi prevăzute cu sistem de distribuţie în
încăperile clădirii)
Conceperea şi realizarea instalaţiilor de ventilare şi climatizare se face în conformitate cu prevederile Normativului
I 5-98 “Normativ privind proiectarea şi executarea instalaţiilor de ventilare şi climatizare”.
Consumul de energie pentru vehicularea aerului şi pentru încălzirea sau răcirea lui depinde, atât de sarcina
termică de răcire şi de încălzire a consumatorului cât şi de performanţele elementelor componente ale instalaţiei.
Elementele semnificative ale instalaţiei de ventilare-climatizare, care prezintă un interes major pentru reducerea
consumurilor energetice sunt:
ventilatoarele (randamentul, parametrii punctului de funcţionare de pe curba caracteristică, piese speciale de
racordare a ventilatorului la tubulatură);
priza de aer proaspăt (rezistenţa aeraulică);
filtrul de praf (gradul de colmatare - rezistenţa aeraulică);
reţeaua de canale de aer (rugozitate, pierderi de sarcină, termoizolaţie, etanşeitate);
organele de reglaj-clapete, jaluzele (pierderi de sarcină minime în poziţia de funcţionare normal-deschis);
gurile de refulare şi de aspiraţie a aerului (pierderi de sarcină);
camera de amestec (raportul de amestec; folosirea recirculării aerului în măsura maxim posibilă);
baterii de încălzire / răcire a aerului (pierderea de sarcină pe partea de aer şi pe partea de apă; parametrii agentului
termic; eficienţă termică; piesele speciale de racordare a bateriilor la canalele de ventilare);
agregatul pentru producerea apei răcite (randament);
recuperatorul de căldură / frig din aerul evacuat (eficienţa termică);
pompele de circulaţie agenţi termici (randament, parametrii punctului de funcţionare pe curba caracteristică);
sistemul de monitorizare a parametrilor instalaţiei (AMC, telegestiune);
elementele de automatizare (reglarea parametrilor regimurilor de funcţionare);
surse neconvenţionale de energie şi pompe de căldură.

Element de Ventilator
încălzire de mentare

Aerul ca
sursă de Pompă
căldură de
căldură
sau frig
Ventilator de evacuare

Filtru Aspiraţie
aer uzat
recirculat
aer aer uzat
proaspăt evacuat
 Fig. 1.5 Schema de principiu a unei instalaţii de climatizare

1.3.3 Instalaţii sanitare

Instalaţiile sanitare asigură furnizarea apei reci şi a apei calde la punctele de consum ale obiectelor sanitare din clădire; apele
uzate rezultate după folosire sunt colectate şi evacuate la exterior în sistemul de canalizare.
Instalaţiile sanitare interioare din clădiri se compun din:
sursa de apă (reţeaua orăşenească, care trebuie să asigure presiunea şi debitul necesare);
reţeaua conductelor de alimentare cu apă din clădire: conducta de distribuţie, coloanele şi legăturile la obiectele
sanitare;
obiectele sanitare şi armăturile de utilizare a apei;
reţeaua conductelor de canalizare (cu funcţionare prin gravitaţie).
În cazul în care reţeaua orăşenească nu poate asigura presiunea apei, necesară unei bune utilizări la consumator, se
prevede la intrarea apei în clădire o staţie de pompare cu recipient de hidrofor.
Apa caldă menajeră este furnizată, fie de la un punct termic sau centrală termică, exterioare clădirii deservite, fie de
la surse locale amplasate în clădire (cazane cu gaze, preparatoare electrice etc.).
Conceperea şi realizarea instalaţiilor sanitare se face în conformitate cu prevederile Normativului I 9-94 “Normativ pentru
proiectarea şi executarea instalaţiilor sanitare”.
Consumul de energie al instalaţiilor sanitare se datorează consumului de apă (energie electrică de pompare) şi
preparării apei calde menajere (energia termică pentru încălzirea apei). Elementele semnificative ale instalaţiei sanitare,
care prezintă un interes major pentru reducerea consumurilor energetice sunt:
 pompele şi sistemele de ridicare a presiunii apei / hidroforul (randament, parametrii punctului de funcţionare pe
curba caracteristică, numărul de porniri - opriri într-o oră etc.);
armăturile obiectelor sanitare (etanşeitatea, consumul specific de apă, timpul de folosire la o utilizare);
încălzitoarele de apă caldă (randament);
reţeaua de distribuţie a apei (etanşeitate);
conductele de apă caldă menajeră (izolarea termică);
reţeaua de recirculare a apei calde menajere (funcţionalitatea pompei de recirculare, izolarea termică a conductelor,
locul de la care se face recircularea apei calde);
contoarele de apă rece şi de apă caldă (la nivel de imobil şi la nivelul consumatorului);
elemente de automatizare (la pompe şi staţiile de hidrofor; la instalaţia de preparare a apei calde menajere);
sisteme solare de încălzire a apei (eficienţa termică; conlucrarea cu sistemele “clasice” de preparare a apei calde
menajere).

1.3.4 Instalaţii electrice

Instalaţiile electrice obişnuite se împart în două mari tipuri: instalaţii electrice de iluminat şi instalaţii electrice de forţă.
Instalaţiile electrice de iluminat asigură, într-o încăpere sau zonă de lucru, vizibilitatea bună a sarcinilor vizuale şi
realizarea acesteia în condiţii de confort vizual, atât în lipsa totală a iluminatului natural (diurn) cât şi în situaţia în care
acesta este insuficient. Iluminatul este însoţit de degajări de căldură (sporuri), care pot fi favorabile pe durata sezonului
rece (micăşorează necesarul de căldură), dar defavorabile pe durata sezonului cald (măreşte sarcina termică ce trebuie
evacuată).

lumină difuză,
aport mai mic

lumină
artificială,
Lumină
solară,
aporturi
aport direct
incidentale
 Fig. 1.6 Combinarea eficientă a luminii naturale cu cea artificială

Instalaţiile electrice de forţă asigură alimentarea cu energie electrică a receptoarelor electrice. Receptoarele
electrice sunt aparate care transformă energia electrică într-o altă formă de energie utilă omului cum ar fi:
motoarele (transformă energia electrică în energie mecanică);
cuptoarele electrice (transformă energia electrică în energie termică);
transformatorul electric (transformă energia electrică de anumiţi parametrii în energie electrică de alţi parametrii).

Sursa de lumină artificială poate fi radiaţia termică a unei flăcări (rezultată din arderea unui combustibil precum ceara, gazul,
lemnul) sau de natură electrică. O instalaţia electrică de iluminat se compune din:
a) Surse de lumină (lămpile), care pot fi:
lămpi cu incandescenţă,
lămpi cu ciclu regenerator cu halogen,
lămpi fluorescente (tubulare sau compacte),
lămpi cu descărcare în vapori (de sodiu de joasă sau înaltă presiune, de mercur de joasă sau înaltă presiune),
lămpi cu descărcare în gaze sau amestecuri de gaze şi vapori metalici de joasă presiune,
lămpi cu inducţie.
b) Corpuri de iluminat (aparate electrice), având următoarele roluri:
susţin mecanic sursa de lumină (lampa sau lămpile);
asigură alimentarea cu energie electrică a lămpii (lămpilor);
distribuie fluxul luminos în mod convenabil (în funcţie de activitatea care se desfăşoară în încăpere sau zonă).
Corpul de iluminat îndeplineşte şi o funcţie estetică.
c) Circuite electrice de iluminat ce se compun din ansamblul de conductori şi tuburi de protecţie, cabluri şi aparatele de
mică comutaţie (întrerupătoare, butoane, comutatoare) amplasate în încăperi.
d) Tablouri electrice de iluminat, reprezentând părţi ale instalaţiei electrice de iluminat prin care se realizează distribuţia
energiei electrice. Tablourile electrice constituie totodată şi locul unde se montează echipamentele electrice pentru:
acţionare, protecţie, măsură, comandă, automatizare etc.
Nivelul de iluminare corespunzător stării de confort vizual depinde de tipul de activitate desfăşurată în planul de lucru.
Valorile recomandate sunt prezentate în §3.2.

Instalaţia electrică de forţă se compune din:

a) Receptoare electrice (care pot fi monofazate sau trifazate, fixe sau mobile).
b) Conductoare şi tuburi de protecţie, cabluri, împreună cu aparate de acţionare, comandă sau protecţie prevăzute în
afara tablourilor electrice.
c) Tablouri electrice de forţă, prin care se realizează distribuţia energiei electrice şi în care se montează aparatele de
protecţie, măsură, comandă, acţionare, automatizare etc.
Conceperea şi realizarea instalaţiilor electrice se face în conformitate cu prevederile normativului NP I 7-02 “Normativ pentru
proiectarea şi executarea instalaţiilor electrice cu tensiuni până la 1000 Vc.a. şi 1500 Vc.c.”; normativului NP 061-02 “Normativ
pentru proiectarea şi executarea sistemelor de iluminat artificial din clădiri”.

Consumurile de energie electrică în clădirile de locuit şi clădirile publice au o pondere însemnată în consumul
total de energie. Punctele semnificative ale instalaţiilor electrice şi care prezintă un interes major pentru reducerea
consumurilor energetice sunt:
corpurile de iluminat (stabilirea corectă a numărului de corpuri de iluminat şi implicit a numărului de surse de lumină
- lămpi - în funcţie de nivelul de iluminare necesar într-o încăpere; prevederea unor corpuri de iluminat care asigură
compensarea energiei electrice reactive prin condensatoare montate în corpurile de iluminat dotate cu lămpi
fluorescente; corpuri de iluminat cu randament ridicat din punct de vedere al fluxului luminos; corpuri de iluminat
dotate cu lămpi cu eficacitate luminoasă ridicată; starea de curăţenie a corpurilor de iluminat şi a suprafeţelor
reflectante);
receptoare electrice de forţă (prevederea de receptoare electrice cu motoare cu randament înalt);
ansamblul de conductoare sau cabluri şi elemente de comutaţie locală (buna dimensionare a circuitelor electrice în
vederea reducerii pierderilor de tensiune, aparate de mică comutaţie, comutatoare, care să asigure sectorizarea
iluminatului în încăperi sau variatoare care permit reglarea fluxului luminos dintr-o încăpere în funcţie de aportul de
lumină naturală şi de tipul activităţii desfăşurate în încăpere;
contoare (prevederea de contoare atât pentru consumurile de energie activă cât şi pentru cele de energie reactivă,
prevederea de contoare cu tarife diferenţiate noapte-zi);
baterii de condensatoare (instalarea de baterii de condensatoare montate în paralel cu consumatorii pentru
îmbunătăţirea factorului de putere şi pentru economie de energie).