• STAS 6648/ 1 Instalaţii de ventilare şi climatizare.

Calculul aporturilor de căldură

din
exterior. Prescripţii fundamentale
• STAS 6648/2 Instalaţii de ventilare şi climatizare. Parametrii climatici exteriori

Instalaţii de ventilare şi climatizare. Calculul aporturilor

STAS 6648/1-82 de căldură din exterior. Prescripţii fundamentale 302
Instalaţii de ventilare şi climatizare. Parametri climatici
STAS 6648/2-82 exteriori 302

INDRUMAR de EFICIENTA ENERGETICA pentru CLADIRI - I

 
 

CUM FUNCŢIONEAZĂ O CLĂDIRE

 

1.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Noul concept al dezvoltării durabile determină o abordare diferită de cea clasică, cu care
suntem obişnuiţi, atunci când este vorba de o clădire. În prezent, clădirea este considerată ca un
organism într-o evoluţie continuă, care în timp trebuie tratat, reabilitat şi modernizat pentru a
corespunde exigenţelor stabilite de utilizator într-o anumită etapă. De mare actualitate sunt analizele şi
intervenţiile legate de economia de energie în condiţiile asigurării unor condiţii de confort
corespunzătoare. Acest aspect a fost denumit eficientizarea energetică a clădirii. În paralel cu
reducerea necesarului de energie, se realizează două obiective importante ale dezvoltării durabile, şi
anume, economia de resurse primare şi reducerea emisiilor poluante în mediul înconjurător.

Sporirea eficienţei energetice se poate realiza pe mai multe căi, de la educarea utilizatorilor
clădirii în spiritul economiei de energie, la intervenţii ce sunt la îndemâna multora şi până la efectuarea
unei expertize şi a unui audit energetic în urma cărora experţii recomandă o serie de soluţii tehnice de
modernizare. Aceste soluţii depind de tipul, vechimea şi destinaţia clădirilor şi se constituie în ceea ce
se numeşte reabilitarea sau modernizarea clădirii.

Reabilitarea/modernizarea termică a unei clădiri reprezintă îmbunătăţirea ei în scopul

menţinerii căldurii  la interior. Aceasta presupune adăugarea de izolaţie termică, etanşarea,
îmbunătăţirea sau chiar înlocuirea ferestrelor şi a uşilor, precum şi îmbunătăţirea echipamentelor şi
instalaţiilor cu care este dotată clădirea. Reabilitarea termică înseamnă şi implementarea de măsuri de
eficienţă energetică în toate activităţile de renovare şi reparaţii ale clădirii.

Eficientizarea energetică a clădirilor reprezintă o prioritate de prim rang, având în vedere slaba
calitatea a majorităţii construcţiilor existente, fie vechi, fie ieftine. Pe de altă parte, costurile legate de
reabilitarea termică a unei clădiri sunt mai mici decât costurile legate de instalarea unei capacităţi
suplimentare de energie termică pentru încălzire. În România, consumurile energetice pentru sectorul
populaţiei sunt la nivelul a 40% din consumul total de energie al ţării, iar ponderea aceasta s-a
constatat mai mult sau mai puţin peste tot în lume.

Clădirile civile, în care utilizatorul principal este omul, pot fi împărţite în două mari categorii:

      clădiri de locuit, cămine, hoteluri

      individuale – case unifamiliale, cuplate, înşiruite –

      clădiri cu mai multe apartamente, multietajate de tip bloc cu apartamente

      clădiri publice sau terţiare (clădiri cu altă destinaţie decât locuinţe)

      spitale, creşe, policlinici

      clădiri pentru învăţământ (creşe, grădiniţe, şcoli, licee, universităţi) şi sport

      clădiri social-culturale (teatre, cinematografe, muzee)

     instituţii publice (magazine, spaţii comerciale, sedii de firme, birouri, bănci) şi alte clădiri
industriale;

Clădirile cu altă destinaţie decât cea de locuire se împart după modul de ocupare în clădiri cu
ocupare continuă şi cu ocupare discontinuă, iar după clasa de inerţie termică în clădiri de clasă de
inerţie mare, medie sau mică.

Funcţiunea clădirilor civile este aceea de a crea în interior un climat confortabil, indiferent de
sezon. În acest sens, elementele de construcţie care alcătuiesc anvelopa unei astfel de clădiri trebuie
astfel concepute încât să asigure în interiorul încăperilor condiţii corespunzătoare de confort
higrotermic, acustic, vizual-luminos, olfactiv-respirator. Noţiunea de confort trebuie să sugereze
crearea unui mediu corespunzător desfăşurării vieţii normale.

Confortul higrotermic se traduce în nivele de temperatură şi umiditate uşor de suportat. El se

realizează cu consum de energie, fie pentru încălzirea spaţiului utilizat (iarna), fie pentru răcirea lui
(vara). Din acest motiv, confortul higrotermic reprezintă componenta de confort direct legată de
noţiunea de eficienţă energetică a clădirii în sensul că se urmăreşte atingerea lui cu consumuri
energetice minime.

Starea de confort termic dintr-o încăpere se realizează în condiţiile în care cel puţin 90% din
utilizatori nu pot indica dacă ar prefera o ambianţă mai caldă sau mai rece. Identificarea exigenţelor de
performanţă asociate realizării cerinţelor de confort termic ale utilizatorilor se face analizând atât
aspectul obiectiv legat de necesitatea menţinerii temperaturii interne a corpului omenesc în jurul
valorii de 37oC, cât şi aspectul subiectiv care se referă la metabolismul, sistemul termoregulator şi
sensibilităţile proprii fiecărui organism.

De la orice produs de tip “clădire” ceea ce se aşteaptă în final este un răspuns corespunzător la
toate cerinţele/exigenţele utilizatorilor formulate de cei implicaţi în utilizarea ei. Formularea cerinţelor
utilizatorilor nu se poate face decât în termeni calitativi cu referire la clădire în ansamblul ei. În acest
sens, se prezintă un mic dicţionar de termeni consacraţi:
      exigenţa utilizatorului = Enunţarea unei necesităţi faţă de clădirea (construcţia) ce trebuie utilizată.

      cerinţa de calitate = Exprimarea calitativă a caracteristicilor clădirii (în ansamblu, sau a părţilor
componente) pe care aceasta trebuie să le îndeplinească pentru a satisface exigenţele utilizatorilor,
ţinând seama de diverşii agenţi care acţionează asupra clădirii.
      condiţie tehnică = Exprimarea şi detalierea în termeni tehnici de performanţă a cerinţei de calitate.

      criteriu de performanţă = Caracteristică ce trebuie luată în considerare la detalierea şi

cuantificarea condiţiilor tehnice în cantităţi denumite “niveluri de performanţă”
      nivel de performanţă = valoare impusă pentru un anumit criteriu de performanţă în funcţie de
condiţiile tehnice, influenţa agenţilor care acţionează asupra construcţiilor.
      performanţă = comportarea unui produs în raport cu utilizarea sa; Prin produs se poate întelege
clădirea în ansamblu sau orice parte a acesteia.
      construcţie = lucrare legată de teren, executată cu diverse materiale, pe bază unui proiect, având
destinaţie precizată (construcţii civile, industriale, inginereşti)
      clădire = construcţtie având ca scop realizarea unor spaţii închise ce adăpostesc activităţi umane
şi/sau procese tehnologice
      element component = produs realizat ca unitate distinctă, destinat a fi încorporat în clădire pentru a
îndeplini una sau mai multe funcţiuni specifice.
      subsistem al clădirii = grupare de elemente componente care îndeplinesc împreună una sau mai
multe funcţii necesare satisfacerii exigenţelor utilizatorului.
      ansamblu = reunirea mai multor elemente componente care asigură realizarea unei funcţiuni.

Cerinţe de calitate ale unei clădiri sunt, în esenţă, următoarele:

A.      Rezistenţă şi stabilitate
B.      Siguranţă în exploatare
C.      Siguranţă la foc
D.      Igiena, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului
E.      Izolaţie termică, hidrofugă şi economia de energie
F.      protecţia împotriva zgomotului

Nivelul protecţiei termice al clădirilor care alcătuiesc fondul existent de clădiri, corespunde,
independent de sistemul structural utilizat, specificaţiilor şi exigenţelor impuse de standardele privind
calculul higro- şi termo-tehnic. Deci, corespunzător fiecărei generaţii de astfel de standarde, precum şi
nivelului tehnologic specific respectivei perioade, există grupe de clădiri având acelaşi nivel de
protecţie termică, indiferent de materialele utilizate pentru alcătuirea anvelopei clădirilor. Nivelul
protecţiei termice a clădirilor a progresat pe măsură ce au evoluat prescripţiile tehnice specifice.
Nivelul de termoizolare asigurat pe baza metodologiei standard este reflectat în valorile rezistenţelor
termice specifice ale elementelor de construcţie (pereţi exteriori, terase, planşee peste subsol), în câmp
curent, medii ponderate sau corectate cu influenţa punţilor termice.

Principalele sisteme constructive practicate pentru clădirile existente au fost următoarele:

      Clădiri integral prefabricate, cu regim de înălţime preponderent de 5 niveluri, dar şi 9 niveluri,
construite între anii 1960-1990 într-un volum de 1,2 milioane apartamente (cca 37% din total).
      Clădiri cu structura mixtă, cu cadre şi pereţi structurali din beton armat, având pereţii exteriori din
zidărie de BCA sau cu panouri prefabricate de faţadă, cu regim de înălţime de 5 şi 9 niveluri.
      Clădiri cu pereţi din beton armat, realizaţi cu utilizarea cofrajelor glisante şi cu structura de
rezistenţă din cadre de beton armat monolit având magazine la parter - într-un număr relativ mic.
      Clădiri cu structura din zidărie de cărămidă, cu regim de înălţime de 2...4 niveluri.

      Clădiri cu pere ţi din lemn, paiantă sau chirpici.

 Majoritatea clădirilor a avut regim de înălţime de 5 niveluri, iar un procent de 15-25 % de 9
niveluri, numărul apartamentelor din clădiri cu regim de înălţime de 2 şi 4 niveluri fiind relativ redus.

O casă bine izolată este confortabilă, silenţioasă şi acumulează mai puţin praf şi polen la
interior. Orice activitate de îmbunătăţire menţine clădirea într-o formă mai bună, prelungindu-i durata
de viaţă şi mărindu-i valoarea. Investiţiile contribuie la scară mai mare şi la economisirea resurselor
primare de energie, precum şi la diminuarea poluării mediului prin emisiile de gaze inerente procesului
de producere a energiei.

Înţelegerea modului în care funcţionează o clădire, atât din punctul de vedere al construcţiei cât
şi din punctul de vedere al echipamentelor şi instalaţiilor care o deservesc, este esenţială  pentru
identificarea strategiilor ce trebuiesc adoptate pentru reabilitarea sa energetică. Scopul acestui capitol
este acela de a prezenta sumar modul în care o clădire funcţionează ca un sistem, cu multiple fluxuri şi
componenete interconectate. Fiecare parte a clădirii este legată de toate celelalte părţi, iar orice
schimbare produsă într-un loc are efecte în alt loc. În orice intervenţie de reabilitare, forţele care se
manifestă într-o clădire trebuiesc menţinute în echilibru: sarcina structurală, efectele vântului şi vremii,
fluxurile de umiditate, căldură şi aer. De exemplu, adăugarea de izolaţie termică sau bariere de vapori
şi aer afectează condiţiile de umiditate, ventilare şi aerul necesar arderii în instalaţiile de încălzire.

Strategiile de reabilitare energetică a unei clădiri trebuie să ţină seama de asigurarea la interior
a condiţiilor de confort, sănătate şi siguranţă pentru toţi utilizatorii clădirii. Caracteristicile materialelor
de construcţie şi reabilitare, procedurile de instalatare şi tehnicile de construcţie sunt în mod normal
specificate în coduri şi standarde, cu accent pe problemele de sănătate şi siguranţă, precum ventilaţia şi
protecţia împotriva incendiilor. Din acest motiv, dacă măsurile de reabilitare nu pot fi implementate de
către chiar utilizatorii sau proprietarii clădirii, este recomandat să se apeleze la specialişti. În
continuare se prezintă câteva aspecte legate de modul în care funcţionează o clădire, atât prin
construcţia propriu-zisă, cât şi prin echipamentele şi instalaţiile din dotare, cu accent pe schimburile
energetice şi pe posibilităţile de economisire a energiei consumate.

1.2ANVELOPA CLĂDIRII

Clădirea reprezintă un ansamblu de camere, spaţii de circulaţie şi alte spaţii comune, delimitat de o
serie de suprafeţe care alcătuiesc anvelopa clădirii şi prin care au loc pierderile de căldură.

Anvelopa unei clădirii este alcătuită din totalitatea suprafeţelor elementelor de construcţie
perimetrale, care delimiteză volumul interior (încălzit sau răcit), de mediul exterior sau de spaţiile
necondiţionate din exteriorul clădirii. Anvelopa clădirii separă volumul interior al clădirii de :
-     aerul exterior;
-    sol (la plăci în contact direct cu solul, amplasate fie peste cota terenului sistematizat, fie sub
această cotă, precum şi la pereţii în contact cu solul);
-     încăperi anexă ale clădirii propriu-zise, neîncălzite sau mult mai puţin încălzite, separate de
volumul clădirii prin pereţi sau/şi planşee, termoizolate în mod corespunzător (exemplu: garaje,
magazii, subsoluri tehnice sau cu boxe, pivniţe, poduri, camere de pubele, verande, balcoane şi
logii închise cu tâmplărie exterioară, ş.a.);
-     spaţii care fac parte din volumul constructiv al clădirii, dar care au alte funcţiuni sau destinaţii
(exemplu: spaţii comerciale la parterul clădirilor de locuit, birouri, ş.a.);
-     alte clădiri, având pereţii adiacenţi separaţi de clădirea considerată, prin rosturi.
 Anvelopa reprezintă învelişul care protejează interiorul casei împotriva vântului, ploii şi
ninsorii; în plus, ea conferă suportul structural pentru pereţi şi acoperiş, protejează structura
împotriva deteriorării, permite utilizarea luminii naturale, precum şi accesul în şi înafara
clădirii. O abordare globală a anvelopei reprezintă cheia unei izolări termice peformante. Pentru
o izolare eficientă a anvelopei, trebuie luate în consideraţie toate componentele sale. În practică,
însă, nu este atât de simplu, având în vedere că aceste componente trebuie să satisfacă exigenţe
diverse şi variate (transparenţă, mobilitate, caracteristici mecanice). O izolare echilibrată a
tuturor componentelor este de multe ori însă imposibilă.

În cele din urmă, rolul anvelopei este acela de a separa mediul controlat, confortabil de la
interior de vremea de afară. Menţinerea condiţiilor dorite la interior se realizează prin controlul
fluxurilor de căldură, aer şi umiditate între interiorul şi exteriorul clădirii. Prezenţa acestor fluxuri este
ilustrată în Figura 1.1, unde se deosebesc fluxurile de căldură, , de fluxurile de aer şi umiditate
realizate prin ventilaţie, .

Fig. 1.1 Fluxuri de căldură, aer şi umiditate prin anvelopa unei clădiri

1.2.1     Anvelopa şi fluxul de căldură

O condiţie importantă pentru realizarea confortului interior o reprezintă dotarea clădirii cu un

sistem de încălzire care să furnizeze căldură pe perioada sezonului rece. Căldura furnizată trebuie să
fie menţinută la interiorul clădirii, astfel încât consumul de energie al sistemului de încălzire să fie
minim necesar. Dar caracteristica transferului de energie termică (sau căldurii, numită popular
„transfer de căldură”) este aceea că el este generat de orice diferenţă de temperatură şi poate avea loc
în orice direcţie.

Multă lume crede poate că, datorită aerului cald care se ridică, cea mai mare parte a căldurii se
pierde prin acoperiş. Aceasta nu este neapărat adevărat. Căldura „curge” de la orice suprafaţă mai rece
spre una mai caldă, fie în sus, fie în jos, fie pe laterală. O cameră încălzită plasată peste un garaj
neâncălzit va pierde căldură prin podea. În mod similar, pierderile de căldură pot apare prin pereţi – în
subsol sau deasupra solului. Este rolul anvelopei clădirii de a controla fluxul de căldură între mediul
său interior şi cel exterior.
 Mecanismele (sau modurile) de transfer al căldurii sunt conducţia termică, convecţia termică şi
radiaţia termică. Fluxul de căldură prin anvelopă se poate realiza prin unul, două sau toate cele trei
moduri.
     Conducţia termică apare într-un mediu staţionar (fie el solid, lichid sau gazos) prin transferul de
energie microscopică de la particulele componente (molecule, atomi) cu viteze mari spre cele cu
viteze mici, ca urmare a ciocnirilor inerente dintre particule. Ca urmare,  conducţia termică se
realizează mai bine prin solide şi lichide decît în gaze, unde densitatea de particule este scăzută.
Materialele izolatoare termic au adesea o structură poroasă, cu spaţii umplute cu aer, reducând
astfel fluxul de căldură prin anvelopă. Proprietatea materialelor de a transfera căldura prin
conducţie se numeşte conductivitate termică, iar valorile ei sunt  dependente de temperatură. În
literatura de specialitate sunt prezentate valori sau expresii de calcul pentru conductivitatea termică
a majorităţii materialelor utilizate în inginerie.
     Convecţia termică apare intre o suprafaţă şi un fluid în mişcare, realizându-se prin acţiunea
combinată a conducţiei termice prin fluid şi a mişcării macroscopice de ansamblu a fluidului.
Aceasta din urmă este în mare parte responsabilă de transportul de energie microscopică între
suprafaţă şi fluid. Într-o încăpere neizolată, de exemplu, aerul „culege” căldura de la peretele cald,
apoi circulă, ajungând la peretele rece prin care ea se pierde. O parte a căldurii se transferă şi prin
amestecarea aerului cald cu aer rece. Convecţia termică este de două feluri: convecţie forţată,
atunci când mişcarea fluidului este impusă cu mijloace mecanice (cu pompe, ventialatoare etc.) sau
naturale îndepărtate (vânturile); şi convecţie naturală, atunci când mişcarea fluidului se naşte
natural din diferenţele de densitate generate de diferenţele de temperatură locale (fluidul mai cald
urcă, iar cel rece coboară, formându-se aşa numiţii curenţi convectivi).
     Radiaţia termică reprezintă energia emisă sub forma undelor electromagnetice, ca urmare a
modificărilor intervenite în configuraţia eelctronică a corpului emitor. Radiaţia termică se
manifestă la orice nivel de temperatură şi, spre deosebire de conducţie şi convecţie, nu necesită un
mediu transportor. Sunt situaţii în care radiaţia termică este mică, chiar neglijabilă, în comparaţie
cu celelalte moduri de transfer (la diferenţe mici şi medii de temperatură), sau sunt situaţii în care
radiaţia termică este dominantă (la diferenţe mari de temperatură, precum radiaţia incidentă de la
soare, sau pe timp de noapte spre spaţiul atmosferic îndepărtat). Dacă o persoană stă în faţa unei
ferestre reci, ea pierde căldură şi simte frig, chiar dacă temperatura aerului la interior este ridicată.

Controlul fluxului de căldură prin anvelopă se realizează prin intermediul unui material izolator
termic. Acesta înveleşte anvelopa clădirii pentru a-i reduce pierderile de căldură spre exterior. Aerul în
repaus nu este bun conductor termic, astfel că el reprezintă în principiu un izolant relativ bun. Însă, în
spaţii mai mari, precum cavităţile din pereţi, căldura se poate pierde totuşi prin convecţie şi radiaţie.
Rolul izolaţiei este exact acela de a diviza volumul de aer în compartimente suficient de mici pentru a
împiedica formarea curenţilor convectivi, aerul rămânând în repaus. În acelaşi timp, materialul izolator
reduce radiaţia  de la o suprafaţă la alta a compartimentului cu aer.

Cu ani în urmă, când tipurile de izolaţii erau extrem de limitate, măsura eficienţei stratului
izolator era grosimea lui. Azi, izolaţiile se aleg funcţie de rezistenţa lor termică, proprietate definită ca
, prin analogie cu rezistenţa electrică a unui conductor  . Cu
cât rezistenţa termică este mai mare, cu atât fluxul de căldură prin material este mai mic. O izolaţie sau
alta poate avea grosimi diferite, dar atâta timp cât rezistenţa lor termică este aceeaşi, ele vor controla în
mod egal pierderile de căldură. În ghidurile de profil sunt listate toate materialele de construcţie şi de
izolaţie împreună cu rezistenţa lor termică.

O izolaţie termică funcţionează bine, dacă este montată corespunzător în pod, subsol şi pe
pereţii exteriori. Deşi tehnologia de montaj este relativ complexă şi specifică locului şi nu face obiectul
lucrării de faţă, se pot indica următoarele recomandări generale:
      Izolaţia trebuie să umple spaţiul complet şi uniform. Orice porţiuni goale sau colţuri vor permite
apariţia convecţiei termice, capabile să by-paseze complet izolaţia.
       Punţile termice trebuiesc evitate oriunde este posibil. După cum sugerează şi numele, puntea
termică reprezintă o porţiune de anvelopă cu rezistenţa termică conductivă mai mică, permiţând
astfel transferul preferenţial al căldurii prin acea porţiune (de exemplu, o grindă în perete). Atunci
când izolaţia se aplică peste una din feţele punţii termice, ea acţionează ca o barieră, blocând fluxul
de căldură.
      Izolaţia trebuie să aibe grosimea permisă de mărimea spaţiului şi, atunci când este formată din
material moale şi poros, ea trebuie să aibe densitatea corespunzătoare pentru a forma rezistenţa
termică necesară.

Mărimea izolaţiei termice se alege funcţie de mai mulţi factori:

      Normativele în domeniul reabilitării termice a clădirilor pot cuprinde specificaţii asupra grosimii
izolaţiei care trebuie adăugate.
      Starea şi grosimea izolaţiei existente impun grosimea şi felul izolaţiei care trebuie adăugate.

      Modul în care este construită casa determină câtă izolaţie poate fi practic adăugată.

      Derularea altor lucrări de reabilitare poate permite re-izolarea casei la un nivel superior.

1.2.2     Anvelopa şi fluxul de aer

Printre alte probleme, menţionate mai jos, schimbul de aer prin anvelopă poate reprezenta o
sursă importantă de pierdere termică. Deoarece aerul cald poate conţine cantităţi mari de vapori de apă,
fluxul de aer este de asemenea principalul mijloc prin care umiditatea străbate anvelopa. În condiţii de
iarnă, aerul este forţat să treacă prin anvelopa clădirii. Aerul care iese transportă căldură şi umiditate,
iar aerul care intră este uscat şi creează curenţi neconfortabili.

Pentru ca aerul să traverseze anvelopa clădirii, trebuie să existe un spaţiu gol (o gaură – uşă,
fereastră deschise – un orificiu, o fantă) şi o diferenţă de presiune între interiorul şi exteriorul
anvelopei. Diferenţa de presiune poate fi cauzată de orice combinaţie între:

      vânt,

diferenţă de temperatură care conduce la fenomenul de stratificare termică pe verticală, cunocut ca

     
efect de coş,

      echipamente dotate cu arzătoare sau ventilatoare de aerisire.

     Efectul de vânt apare atunci când vântul suflă spre clădire, iar în punctul de impact cu peretele
energia cinetică se transformă în energie potenţială de presiune (se aplică aici bine-cunoscuta lege
a lui Bernoulli). În modul acesta, presiunea aerului creşte pe partea dinspre care suflă vântul, iar
aerul este forţat să pătrundă în clădire. Pe de altă parte, presiunea aerului pe faţa opusă a clădirii
scade datorită antrenării de către vânt a aerului lateral clădirii, iar aerul din clădire este forţat să
iasă afară.
     Efectul de stratificare apare în casele încălzite, unde aerul cald, de densitate mai mică, urcă şi se
destinde, creînd la partea de sus a clădirii o presiune mai mare. Aerul scapă afară prin fisurile din
plafon şi prin crăpăturile din jurul ferestrelor de la etajele superioare. O dată cu ridicarea aerului
cald, în partea de jos a clădirii se creează o uşoară depresiune care forţează aerul exterior să
pătrundă la interior prin orice neetanşeitate sau deschidere din anvelopă.
     Efectul de ardere şi ventilare se datorează echipamentelor şi instalaţiilor cu procese de ardere a
unui combustibil, fie el lemn, petrol sau gaz natural. Procesul de ardere necesită mai mult aer care
să permită oxidarea  elementelor chimice combustibile, fapt pentru care se prevăd modalităţi de
 asigurare a acestui aer în exces (de exemplu, ventilatoare sau coşuri cu tiraj corespunzător). Sobele
deschise sau şemineele trebuie să evacueze gazele de ardere, nocive pentru sănătate, iar odată cu
ele se evacuează şi mult aer. Aerul acesta trebuie înlocuit pentru menţinerea presiunii din interior,
aşa că, prin anvelopă, pătrunde aer proaspăt din exterior. Din acest motiv, încăperile dotate cu sobe
sau şeminee au curenţi de aer mai intenşi decât celelalte.

La fluxul de aer prin anvelopa clădirii pot contribui şi ventilatoare mici de bucătărie sau baie,
ventilatoare mai mari din sistemul central de aerisire, grătare amplasate pe sobe, uscătoare de rufe sau
alte ventilatoare de aerisire existente în clădire.

Efect de vânt Stratificare termică Efecte de ardere şi ventilare

Fig. 1.2 Fluxul de aer prin anvelopă

Controlul fluxului de aer între interior şi exterior asigură multe avantaje, precum:
      Economie de bani şi energie

      Clădire mai confortabilă fără zone reci şi curenţi de aer.

      Protecţia materialelor clădirii împotriva stricăciunilor cauzate de umiditate

      Un spor de confort, sănătate şi preotecţie, se elimină aerul uzat şi îmbâcsit şi se asigură aerul în
exces necesar pentru realizarea în siguranţă a proceselor de ardere.
      O clădire mai curată şi mai calmă.

Controlul fluxului de aer implică trei activităţi simple, care trebuie realizate deodată:
      Prevenirea scurgerilor necontrolabile de aer prin anvelopă,
       Asigurarea aerului proaspăt şi evacuarea aerului uzat,
      Asigurarea tirajului şi aerului de ardere necesar arzătoarelor din dotarea casei (şeminee, aragaz,
cazan de apă caldă).

Pentru a fi eficientă, izolaţia termică trebuie să includă spaţii mici de aer nemişcat. De aceea, ea trebuie
protejată împotriva vântului ce suflă dinspre exterior, dar şi împotriva scăpărilor de aer dinspre
interior.

Bariera de vânt este amplasată pe partea din exterior a anvelopei pentru a proteja izolaţia de
aerul atmosferic în mişcare. Uneori, anvelopa este îmbrăcată în plăci de carton tratat sau alefină care,
pe lângă rolul de material de construcţie, acţionează şi ca bariere de vânt.

Bariera de aer  blochează  aerul din interior şi-l împiedică să iasă în exterior. Prin aceasta,
bariera de aer îndeplineşte două funcţii importante:

reduce pierderile de căldură prin împiedicarea circulaţiei de aer prin anvelopă (aerul cald care iese
     
este înlocuit de aer rece din exterior);

     protejează izolaţia şi structura de rezistenţă împotriva stricăciunilor cauzate de umezeală atunci

când vaporii de apă condensează în ansamblul anvelopei.

Bariera de aer poate fi instalată oriunde în anvelopă; ea poate fi chiar combinată cu bariera de
vânt, amplasată deci la exteriorul anvelopei. De obicei, însă bariera de aer este instalată pe partea din
interior a anvelopei, acolo unde poate fi menţinută caldă. Astfel, materialul din care este confecţionată
bariera poate fi ferit de temperaturile extreme din timpul iernii sau verii, ceea ce îi sporeşte
durabilitatea. Pe de altă parte, este împiedicată circulaţia aerului prin perete, iar pierderile de căldură
prin convecţie sunt reduse semnificativ. În varianta de amplasare la interior, bariera de aer poate fi
combinată cu bariera de vapori.

Pentru a fi eficientă, bariera de aer trebuie să fie:

      rezistentă la mişcarea aerului,

      suficient de rigidă şi rezistentă pentru diferenţele de presiune,

      continuă, prin etanşarea tuturor îmbinărilor, muchiilor,   golurilor sau fisurilor.
Datorită numeroaselor componente care alcătuiesc anvelopa unei clădiri (precum: pereţi, fundaţii,
uşi, ferestre, acoperiş), este imposibil ca bariera de aer să fie alcătuită dintr-un singur material care să
învelească complet clădirea. De fapt, bariera de aer reprezintă un sistem alcătuit din multe componente
care sunt legate unele de altele. Mai jos, sunt descrise câteva componente tipice pentru bariera de aer:
      Foi de polietilenă sau tencuială – pentru suprafaţele mari (pereţi, plafoane)

      Ferestre, uşi, trape, aerisiri cu clapă – incluse în construcţie din alte considerente specifice,

      Praguri, profiluri metalice de rame la ferestre – în fapt, elemente de construcţie,

      Călăfătuială (etanşare cu ipsos), garnituri de tot felul, benzi adezive – etanşează îmbinările
componentelor pentru a asigura continuitatea barierei de aer.
În cazul în care anvelopa este suficient de etanşă, rezultatul unei renovări majore sau caracteristica
unei construcţii noi de calitate, controlul fluxului de aer trebuie în mod obligatoriu completat cu
sisteme de aerisire şi ventilare.

A nu se uita că o clădire complet etanşă este nesănătoasă, periculoasă chiar.

 
 Ventilarea controlată. Clădirile mai vechi sunt ventilate prin scurgerile necontrolate de aer ce
au loc la deschiderea ferestrelor şi uşilor, ceea ce nu este întotdeauna confortabil şi eficient. Pe vreme
rece şi vântoasă, poate intra prea mult aer din exterior, cauzând curenţi neplăcuţi şi scăderea
temperaturii interioare (sau creşterea costurilor cu căldura suplimentară necesară). Pe de altă parte,
toamna sau primăvara, nu se asigură uneori suficient aer proapăt.

În cazul în care bariera de aer există şi este continuă, schimbul necesar de aer se poate realiza
pe toată durata anului printr-un sistem controlat de ventilare. Un sistem de ventilare controlată are, în
esenţă, patru componente:
      un mijloc de evacuare a aerului uzat şi a vaporilor de apă în exces,

      un mijloc de asigurare a aerului proaspăt

      un mod de distribuire a aerului proaspăt în întreaga clădire,

      elemente de control pentru sistemul de ventilare.

Multe dintre clădiri au deja componente ale sistemului de ventilare, punându-se doar problema
completării lui cu elementele lipsă. Astfel, evacuarea aerului uzat poate fi asigurată prin ventilatoare
mici amplasate în bucătării şi băi, acolo unde umiditatea este mare. Uscătoarele de rufe au de cele mai
multe ori conducte de evacuare conectate la exterior. Asigurarea aerului proaspăt poate fi realizată în
clădirile dotate cu sisteme de încălzire prevăzute cu circulaţie forţată de aer prin instalarea unei
tubulaturi conectate la exterior şi acţionarea la turaţie redusă a ventilatorului sistemului de încălzire
chiar şi în absenţa încălzirii. În cazul în care clădirile au radiatoare individuale în încăperi, se poate
instala un sistem central de alimentare cu aer, cu tuburi către fiecare cameră şi un ventilator care să
asigure circulaţia aerului. Acest sistem se potriveşte cel mai bine caselor mici sau cabanelor. În
sezonul rece, însă, aerul rece din exterior trebuie preâncălzit sau temperat prin amestecarea cu aer cald
de la interior. Elementele de control sunt de obicei montate pe partea de evacuare a sistemului; partea
de alimentare răspunde pasiv prin simpla înlocuire a cantităţii de aer evacuat. Una dintre metodele de
control utilizează umiditatea ca indicator al cantităţii de aer necesar a fi evacuate. În mod uzual, se
realizează o setare automatizată a ventilatorului de evacuare, cu posibilitatea de intervenţie manuală
pentru cazuri deosebite precum gătit, duşuri sau prezenţa mai multor persoane.

În cazul clădirilor noi, foarte etanşe, se recomandă o capacitate de ventilare de ½  schimburi de

aer pe oră. Aceasta înseamnă că, numai prin ventilare mecanică, jumătate din volumul de aer al clădirii
este înlocuit cu aer exterior în decurs de o oră. Volumul de aer schimbat este însă şi mai mare, având în
vedere ca scurgerile necotrolate se aer prin anvelopă nu pot fi eliminate practic complet. În cazul
clădirilor mai vechi, scurgerile necontrolate de aer rămân semnificative chiar şi după execuţia unor
lucrări majore de renovare şi reabilitare. Ca urmare, capacitatea de ventilare controlată necesară este
ceva mai mică. Un indiciu clar de apreciere a necesarului de ventilare suplimentară îl constituie nivelul
de umiditate şi apariţia condensului. În general, dacă pe ferestrele cu geam dublu apare condens doar
în cazul cîtorva zile foarte reci, atunci se poate aprecia că nivelul de ventilare al clădirii este
satisfăcător. O ventilare mai intensă poate fi necesară chiar dacă umiditatea nu este foarte ridicată, dar
există alte surse de poluare precum fumatul sau alte îndeletniciri (lucru la traforaj, maşină casnică de
ţesut, etc.) Permeabilitatea (sau etanşarea) clădirii la aer se poate măsura cu ajutorul unor teste
speciale, precum cele cu gaz trasor sau uşă suflantă (vezi §5.4).

Asigurarea aerului de ardere. O instalaţie de ardere cuprinde un dispozitiv ce arde combustibil.

Exemple de instalaţii de ardere sunt: cuptoare, şeminee, sobe cu gaz, sobe cu lemne, boilerele cu gaz
pentru apă caldă, uscătoare cu gaz, toate sunt instalaţii cu ardere ce pot intra în dotarea unei clădiri.
Aceste instalaţii necesită  aer* pentru oxidarea elementelor chimice combustibile (C, H2, S) şi pentru
alimentarea tirajului la coşul care evacuează gazele rezultate din ardere (CO 2, CO, H2O, SO2, O2,exces ,
N2 ). Clădirile mai vechi, neprevăzute cu o barieră de aer etanşă, asigură în mod obişnuit suficient aer
prin fisurile şi orificiile existente în anvelopă. La clădirile mai etanşe sau acolo unde există mai multe
instalaţii ce necesită aer (ventilatoare, sisteme de evacuare, şeminee), este posibil ca circulaţia aerului
dinspre exterior să fie insuficientă, sau chiar inversată. Acest din urmă caz pune probleme serioase de
sănătate şi siguranţă, deoarece inversarea tirajului la coş înseamnă evacuarea gazelor de ardere nocive
la interiorul clădirii. Ca urmare, un bun control al fluxului de aer trebuie să asigure cu precădere
condiţii optime de funcţionare pentru toate instalaţiile cu dispozitive de ardere.

1.2.3 Anvelopa şi fluxul de umiditate

Umiditatea cauzează fărâmiţarea betonului, putrezirea lemnului, cojirea vopselii, poate strica
tencuiala şi distruge covoarele. Sub toate formele sale, umiditatea reprezintă o cauză majoră de
distrugere a componentelor unei clădiri.

Umiditatea poate apare sub formă de solid, lichid sau vapori. Sursa de umiditate poate fi
exterioară, sub formă de apă în sol, gheaţă, zăpadă, ploaie, ceaţă şi scurgeri pe suprafeţe; sau poate fi
interioară, sub formă de vapori produşi de către ocupanţii clădirii (prin respiraţie) şi activităţile lor
(spălat, curăţenie, gătit), sau prin utilizarea de sisteme umidificatoare.

            Sub diversele ei forme, umiditatea străbate anvelopa clădirii în mai multe moduri:
      Apa se scurge de pe acoperiş sau pe geamul ferestrelor sub acţiunea gravitaţiei.

      Capilaritatea permite circulaţia apei în toate direcţiile, creând un efect de sugativă; acţiunea
capilarităţii depinde de prezenţa unor spaţii foarte înguste, întâlnite la înfăşurările suprapuse sau la
materialele poroase (precum betonul şi solul).
      Vaporii de apă pot străbate materialele şi prin difuzie. Aceasta este generată de prezenţa unei
diferenţe în presiunea vaporilor de apă şi de rezistenţa materialului traversat la această diferenţă.
      Circulaţia aerului prin anvelopă realizează o circulaţie simultană de umiditate. Aerul conţine
întotdeauna o anumită cantitate de vapori de apă, cu atât mai mare cu cât temperatura aerului este
mai mare.

Prin comparaţie, fluxul de aer printr-o mică crăpătură în anvelopă transportă de circa o sută de
ori mai multă umiditate decât difuzia prin materialele anvelopei clădirii.

Vaporii de apă devin o problemă atunci când condensează şi devin apă lichidă, adică condens.
Acesta se întâmplă la umiditatea relativă de 100%, când aerul nu mai poate îngloba vapori de apă. Un
exemplu tipic îl reprezintă condensul format pe ferestre. Când aerul interior vine în contact cu geamul
rece, temperatura lui scade şi odată cu ea şi capacitatea aerului de a îngloba umiditate; ca urmare, o
parte din vaporii de apă din aer se depun pe geam şi condensează. Dacă geamul este sub zero grade,
umiditatea depusă se transformă în gheaţă. O fereastră cu un singur geam este mai rece decât una cu
două geamuri, astfel încât condensul se poate forma chiar în condiţii de umiditate interioară redusă.
Condensul apare mai ales în încăperile mai umede din clădire, precum bucătăriile şi băile.

condens la suprafaţa interioară

condens în construcţie

va apare condens

datorită Dp

 
 

presiunea de saturaţie, f (t)

presiunea reală, f (masa de vapori de apă)

Fig. 1.3 Apariţia condensului în peretele anvelopei

Pentru ca clădirile să fie durabile şi confortabile, controlul fluxului de umiditate prin anvelopă
este foarte important. Elementele de construcţie precum scurgerile, acoperişul, şi hidro-izolaţia din
subsol protejează clădirea împotriva apei lichide. Controlul fluxului de vapori de apă protejează
structura clădirii şi asigură nivelul confortabil de umiditate la interior.

Controlul umidităţii se realizează pe trei căi, numite şi strategii:

      Tehnici de construcţie care menţin umiditatea departe de structura clădirii;

      Micşorarea producţiei de umiditate;

      Evacuarea la exterior a umidităţii în exces.

Chiar şi casele în aparenţă uscate, fără scurgeri prin acoperiş sau infiltraţii în subsol, pot avea
probleme cu umiditatea. Aceasta pentru că sursele de umiditate nu sunt întotdeauna evidente:
      Ocupanţii şi activităţile lor,

      Ploaia bătută de vânt pe pereţi,

      Subsolurile umede,

      Umiditatea depozitată în materialele şi finisajele clădirii.

 O familie de patru persoane poate produce circa 63 litri de apă pe săptămână prin activităţile
casnice curente. Atunci când hidro-izolaţia din subsol nu există sau este deteriorată, apa din sol se
infiltrează prin fundaţie prin efectul de capilaritate şi se evaporă pe suprafaţa pereţilor şi a podelei. Şi
nu în cele din urmă, în perioada sezonului umed, ploios, materialele şi finisajele clădirii absorb
umiditate, pe care o eliberează apoi în perioada sezonului rece.

Umezeala produsă prin activităţi casnice curente [ litri/săpt.]

Activităţi pentru o familie de patru persoane:
Gătit (3 mese zilnic) 6,3
Spălatul vaselor (de 3 ori zilnic) 3,2
Îmbăiat 2,4
Spălatul rufelor 1,8
Uscatul rufelor la interior 10,0
Spălatul unei podele de 30.5m2 1,3
Respiraţie normală şi evaporare la nivelul pielii de la ocupanţi 38,0
Total 63,0

În ciuda umidităţii produse, majoritatea caselor vechi au iarna aerul atât de „uscat”, încât au
nevoie de sisteme de umidificare a aerului. Aerul rece nu poate îngloba o cantitate prea mare de vapori
de apă. În casele cu multe scurgeri necontrolabile de aer, aerul rece şi uscat din exterior pătrunde la
interior, forţând aerul cald şi umed din interior să iasă afară prin partea superioară a clădirii. Aerul cald
trece rapid prin anvelopa neizolată, fără a se răci suficient pentru a cauza condensarea vaporilor de apă
conţinuţi. Dacă se adaugă izolaţie termică la interior, partea exterioară a peretelui devine mult mai
rece; în lipsa unei protecţii suplimentare împotriva condensării, aceasta se poate produce chiar în
structura anvelopei. Fenomenul apare deoarece aerul umed şi cald se răceşte în straturile mai reci ale
structurii, eliberând umiditate sub formă de lichid; dacă este foarte frig, apa poate chiar îngheţa. Se pot
manifesta atunci efectele negative sub forma deteriorării izolaţiilor, putrezirii lemnului, cojirii
vopselelor, fărâmiţării materialelor, apariţiei mucegaiului şi altele.

O umiditate relativă de peste 20% previne senzaţia de uscăciune din gât şi conferă aerului
ambiant calitatea de confortabil. În plus, aerul umed elimină electricitatea statică din clădire, este
favorabil plantelor şi ajută la păstrarea mobilei în condiţii mai bune. Pe de altă parte, o umiditate
relativă de peste 40% poate cauza gheaţă şi ceaţă pe geamuri, pătarea pereţilor şi plafoanelor, cojirea
vopselelor, formarea mucegaiului şi apariţia mirosurilor neplăcute. Când umiditatea relativă depăşeşte
50%, controlul microbilor aerobi devine dificil.
Apariţia condensului pe geamuri reprezintă un indicator al unei umidităţii ridicate. Un
higrometru sau alt senzor de umiditate poate însă indica cu mai multă exactitate nivelul de umiditate.

Pentru a menţine structura clădirii uscată se apelează la următoarele patru tipuri de acţiuni:
     Protecţia împotriva vremii şi umezelii exterioare presupune învelirea anvelopei într-un material
impermeabil (carton asfaltat, tablă de zinc), instalarea de streşini şi alte tehnici de construcţie care
să îndepărteze apa sau să reziste apei. Sub niveleul solului (cota „0”), trebuie asigurate scurgeri de
mărimi şi pante corespunzătoare, precum şi folii impermeabile care să prevină infiltrarea apei
subterane în fundaţie prin efectul de capilaritate.
Reducerea umidităţii la surse implică în primul rând o producţie redusă de vapori de apă, iar în al
     
doilea rând, evacuarea aerului umed şi înlocuirea lui cu aer proaspăt uscat.
     Împiedicarea aerului umed să pătrundă în anvelopă presupune instalarea unei bariere de vapori
care să reducă transportul umidităţii prin difuzie şi instalarea unei bariere de aer care să împiedice
transportul umidităţii o dată cu fluxul de aer.
 O barieră de vapori eficientă trebuie să fie:

      rezistentă la difuzia de vapori

      durabilă,

      instalată pe partea caldă a peretelui

      nu neapărat continuă.

 Materialele care pot fi folosite ca bariere de vapori  includ polietilena, vopselele pe bază  de
ulei şi vopselele impermeabile speciale, unele materiale de izolare termică şi placajul. Bariera de
vapori poate fi alcătuită din materiale diferite în diferite părţi ale clădirii. Un acelaşi material poate
reprezenta în acelaşi timp barieră de aer şi barieră de vapori, cu condiţia să îndeplinească ambele
tipuri de proprietăţi şi să fie instalat corespunzător. De exemplu, foliile de polietilenă şi plăcile de
ghips cu foiţă metalică pe una din feţe pot combina cele două roluri.
Ca regulă generală, bariera de vapori trebuie montată pe partea caldă a izolaţiei. În unele
cazuri, însă, se preferă instalarea barierei în interiorul peretelui sau plafonului, dar astfel încât
circa 2/3 din grosimea structurii să fie spre partea rece. Poziţionarea barierei de vapori trebuie
reglată la clădirile cu umiditate interioară mare sau atunci când clima este extrem de rece.
      Asigurarea „respiraţiei” anvelopei spre exterior permite clădirii să facă faţă fluctuaţiilor
sezoniere în umiditate şi să elimine orice umezeală care pătrunde în anvelopă, fie dinspre exterior,
fie dinspre interior. Aceasta se realizează în două moduri. În primul, anvelopa este alcătuită din
straturi de materiale diferite, cu cel mai rezistent la apă amplasat pe partea caldă, şi cel mai
permeabil amplasat pe partea rece (la exterior). În felul acesta, vapori pătrunşi în structură pot
migra numai spre exterior. În cel de-al doilea caz, structura anvelopei are un interspaţiu gol,
imediat după stratul exterior de faţadă şi înaintea următorului strat de rezistenţă. Aerul din
interspaţiu devine cărăuşul umezelii care pătrunde fie dinspre exterior, fie dinspre interior. Această
formulă constructivă nu trebuie combinată cu instalarea de straturi izolante termic pentru că
prezenţa curenţilor convectivi de aer intensifică şi transferul de căldură, negând deci rolul izolaţiei.

Exemplele şi explicaţiile de mai sus subliniază necesitatea de a considera clădirea ca un sistem în

ansamblu său, mai ales atunci cînd se urmăreşte executarea unor lucrări de renovare şi reabilitare. O
atenţie specială trebuie acordată echilibrului dintre fluxul de aer şi cel de umiditate, precum şi
efectelor pe care diversele intervenţii făcute le au asupra sistemelor de încălzire şi ventilare.

1.3  INSTALAŢIILE CLĂDIRII

Utilizatorii unei clădiri au o serie de cerinţe faţă de clădire, cerinţe care în principal se referă la
confort termic, vizual şi acustic, la igienă şi sănătate şi nu în cele din urmă la siguranţă şi
adaptabilitate. Instalaţiile clădirii au rolul de a satisface aceste cerinţe, consumând în schimb o formă
de energie. Raporul dintre efectul util (sau performanţa) şi energia consumată defineşte eficienţa unei
instalaţii. În ziua de azi, instalaţiile moderne obţin performanţe cu folosirea raţională a resurselor şi în
special a energiei şi combustibililor.

1.3.1  Instalaţii de încălzire

 
            În sezonul rece trebuie asigurate anumite temperaturi interioare în încăperile unei clădiri; în
aceste condiţii clădirea are o “piedere de căldură” către exterior. Rolul instalaţiei de încălzire este acela
de a furniza clădirii energia termică ce se pierde în exterior, astfel încât să se păstreze în interior
temperatura prescrisă. De cele mai multe ori, instalaţia de încălzire asigură şi apa caldă menajeră
consumată în clădire.

            Caracteristicile unei instalaţii de încălzire depind de tipul energiei consumate, tipul şi orarul de
ocupare a clădirii, utilizarea radiaţiei solare, structura, mărimea şi funcţia clădirii, de pierderile
estimate de căldură, precum şi de capitalul disponibil.
O instalaţie de încălzire “clasică” cu corpuri de încălzire se compune din sursa termică
(cazanul de încălzire), reţeaua conductelor de distribuţie şi corpurile de încălzire din încăperi
(radiatoare, convectoare, registre etc.). Agentul termic, de regulă apa, se încălzeşte în cazan şi se
pompează la consumatori, unde cedează căldura în corpurile de încălzire; apa, astfel răcită se întoarce
la cazan, se reîncălzeşte şi circuitul se reia. Temperatura apei se alege în funcţie de destinaţia spaţiului
încălzit şi de sistemul de încălzire folosit. De regulă se foloseşte apa caldă cu temperatura maximă de
95oC, în condiţii nominale de temperatură exterioară. Trebuie avut în vedere că reducerea valorii limită
a temperaturii agentului termic conduce la reducerea pierderilor de căldură din reţeaua de conducte şi
la îmbunătăţirea confortului, dar şi la creşterea costului instalaţiei (sunt necesare suprafeţe de schimb
de căldură mari).

            În funcţie de destinaţia construcţiei, pentru anumite condiţii specifice se pot folosi şi alte
sisteme şi soluţii de încălzire, precum:
      încălzirea cu aer cald (când se prevede şi ventilarea spaţiilor);

      încălzirea cu arderea unui combustibil direct în aparatul de încălzire (radianţi cu gaze, generatoare
de aer cald etc.);
      încălzirea electrică;

      încălzirea solară (ca sursă alternativă, într-o clădire având o arhitectură specifică).

Tipurile de cazane, cu arderea unui combustibil sau electrice pot fi:

      cu condensaţie (realizează condensarea vaporilor de apă din gazele de ardere), conducând astfel la
performanţe superioare prin eliberarea căldurii latente de vaporizare
      fără condensaţie.

Sistemele de încălzire pot fi:

      Locale (sobe)

      Centrale (centrale de apartament)

      La distanţă (termoficare)

            Conceperea şi realizarea instalaţiilor de încălzire se face în conformitate cu prevederile

Normativului I 13-02 “Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor de încălzire centrală”.

Consumul de energie termică pentru încălzire, cu referire la energia primară la nivelul sursei
termice, depinde, atât de sarcina termică a consumatorului, cât şi de performanţele de ansamblu ale
instalaţiei şi de caracteristicile constructive şi funcţionale ale elementelor componente. Elementele
semnificative ale instalaţiei de încălzire, care prezintă un interes major pentru reducerea consumurilor
energetice sunt:

      cazanul (randament la condiţii nominale şi la sarcini parţiale, nivelul de temperatură a agentului
termic);
      pompele de circulaţie (randament, parametrii punctului de funcţionare pe curba caracteristică);

      reţeaua de conducte (termoizolaţie, pierderi de sarcină, debit vehiculat);

      elemente de automatizare (reglarea furnizării căldurii în funcţie de necesităţile consumatorului);

       corpurile de încălzire (eficienţă termică, termostatare);
      contoare de energie termică (contorizare până la nivelul consumatorului individual);

      sistemul de monitorizare a parametrilor instalaţiei (AMC, telegestiune);

      staţia de tratare a apei de adaus (dedurizare, pentru preîntâmpinarea depunerilor pe suprafeţele de
schimb de căldură).

condens evacuat

gaze de ardere

alim. cu comb.

Schimbător de căldură

retur - apă rece

tur - apa caldă

Schimbător de căldură recuperator

Fig. 1.4 Schema de principiu a unei instalaţii de încălzire cu condensaţie

 
  

1.3.2  Instalaţii de ventilare şi climatizare

            În aerul unei încăperi pot apărea o serie de agenţi poluanţi proveniţi de la ocupanţi (bioxidul de
carbon rezultat din respiraţie, fumul de ţigară etc.), de la materialele de construcţie (gaze, vapori,
mirosuri) sau de la procese de fabricaţie (solvenţi etc.). Rolul instalaţiei de ventilare este acela de a
elimina sau dilua aceste nocivităţi sub limita de periculozitate pentru organismul uman, prin
introducerea de aer proaspăt şi evacuarea aerului viciat. În cazul în care, pe lângă cerinţele privind
puritatea aerului, se impune şi asigurarea anumitor parametri de temperatură şi umiditate pentru aerul
încăperii, instalaţia de ventilare se transformă în instalaţie de climatizare.

            O instalaţie de ventilare obişnuită se compune din: priza de aer proaspăt, filtru de praf, canalele
de aer, ventilatorul de introducere, gurile de refulare a aerului în încăperi, gurile de aspiraţie a aerului
din încăperi şi ventilatorul de evacuare. Se poate renunţa, după caz, la ventilatorul de evacuare sau la
ventilatorul de introducere în situaţii speciale în care se practică ventilarea mixtă, cu introducere
mecanică şi evacuare naturală în suprapresiune, respectiv, cu evacuare mecanică şi introducere
naturală în depresiune. Instalaţiile de ventilare se prevăd cu baterii de încălzire a aerului proaspăt,
situaţie în care ele realizează şi încălzirea (parţială sau totală) a încăperilor.
Instalaţiile de climatizare au în componenţă, în plus faţă de instalaţiile de ventilare, baterii de
răcire şi sisteme de umidificare / uscare a aerului; ele realizează răcirea încăperilor în sezonul cald,
precum şi încălzirea (parţială sau totală) în sezonul rece.
Tipurile de sisteme de ventilare şi/sau climatizare se aleg în funcţie de climă, nivelul de
confort, utilizare şi funcţia clădirii, precum şi de capitalul disponibil. Ele includ:

      Ventilarea naturală (datorată numai diferenţelor de presiune dintre interiorul şi exteriorul clădirii)

      Unităţi izolate (ventilatoare, unitaţi mici de aer condiţionat)

Sisteme centrale (unităţi de ventilare şi condiţionare mari, unice pe clădire şi prevăzute cu sistem de
     
distribuţie în încăperile clădirii)
Conceperea şi realizarea instalaţiilor de ventilare şi climatizare se face în conformitate cu
prevederile Normativului I 5-98 “Normativ privind proiectarea şi executarea instalaţiilor de ventilare şi
climatizare”.

                Consumul de energie pentru vehicularea aerului şi pentru încălzirea sau răcirea lui depinde,
atât de sarcina termică de răcire şi de încălzire a consumatorului cât şi de performanţele elementelor
componente ale instalaţiei. Elementele semnificative ale instalaţiei de ventilare-climatizare, care
prezintă un interes major pentru reducerea consumurilor energetice sunt:
      ventilatoarele (randamentul, parametrii punctului de funcţionare de pe curba caracteristică, piese
speciale de racordare a ventilatorului la tubulatură);
      priza de aer proaspăt (rezistenţa aeraulică);

      filtrul de praf (gradul de colmatare - rezistenţa aeraulică);

      reţeaua de canale de aer (rugozitate, pierderi de sarcină, termoizolaţie, etanşeitate);

      organele de reglaj-clapete, jaluzele (pierderi de sarcină minime în poziţia de funcţionare normal-
deschis);
      gurile de refulare şi de aspiraţie a aerului (pierderi de sarcină);

      camera de amestec (raportul de amestec; folosirea recirculării aerului în măsura maxim posibilă);
       baterii de încălzire / răcire a aerului (pierderea de sarcină pe partea de aer şi pe partea de apă;
parametrii agentului termic; eficienţă termică; piesele speciale de racordare a bateriilor la canalele
de ventilare);
      agregatul pentru producerea apei răcite (randament);

      recuperatorul de căldură / frig din aerul evacuat (eficienţa termică);

      pompele de circulaţie agenţi termici (randament, parametrii punctului de funcţionare pe curba
caracteristică);
      sistemul de monitorizare a parametrilor instalaţiei (AMC, telegestiune);

      elementele de automatizare (reglarea parametrilor regimurilor de funcţionare);

      surse neconvenţionale de energie şi pompe de căldură.

aer uzat evacuat

aer

proaspăt

aer uzat recirculat

Aerul ca sursă de căldură

sau frig

Aspiraţie

Ventilator de mentare

Element de încălzire

Filtru

Pompă de căldură

Ventilator de evacuare
 

 
 

Fig. 1.5 Schema de principiu a unei instalaţii de climatizare

1.3.3  Instalaţii sanitare

 

Instalaţiile sanitare asigură furnizarea apei reci şi a apei calde la punctele de consum ale
obiectelor sanitare din clădire; apele uzate rezultate după folosire sunt colectate şi evacuate la exterior
în sistemul de canalizare.
Instalaţiile sanitare interioare din clădiri se compun din:
      sursa de apă (reţeaua orăşenească, care trebuie să asigure presiunea şi debitul necesare);

      reţeaua conductelor de alimentare cu apă din clădire: conducta de distribuţie, coloanele şi
legăturile la obiectele sanitare;
      obiectele sanitare şi armăturile de utilizare a apei;

      reţeaua conductelor de canalizare (cu funcţionare prin gravitaţie).

În cazul în care reţeaua orăşenească nu poate asigura presiunea apei, necesară unei bune
utilizări la consumator, se prevede la intrarea apei în clădire o staţie de pompare cu recipient de
hidrofor.

Apa caldă menajeră este furnizată, fie de la un punct termic sau centrală termică, exterioare
clădirii deservite, fie de la surse locale amplasate în clădire (cazane cu gaze, preparatoare electrice
etc.).

Conceperea şi realizarea instalaţiilor sanitare se face în conformitate cu prevederile

Normativului I 9-94 “Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor sanitare”.

Consumul de energie al instalaţiilor sanitare se datorează consumului de apă (energie electrică

de pompare) şi preparării apei calde menajere (energia termică pentru încălzirea apei). Elementele
semnificative ale instalaţiei sanitare, care prezintă un interes major pentru reducerea consumurilor
energetice sunt:
      pompele şi sistemele de ridicare a presiunii apei / hidroforul (randament, parametrii punctului de
funcţionare pe curba caracteristică, numărul de porniri - opriri într-o oră etc.);
      armăturile obiectelor sanitare (etanşeitatea, consumul specific de apă, timpul de folosire la o
utilizare);
      încălzitoarele de apă caldă (randament);

      reţeaua de distribuţie a apei (etanşeitate);

      conductele de apă caldă menajeră (izolarea termică);

      reţeaua de recirculare a apei calde menajere (funcţionalitatea pompei de recirculare, izolarea
termică a conductelor, locul de la care se face recircularea apei calde);
      contoarele de apă rece şi de apă caldă (la nivel de imobil şi la nivelul consumatorului);

      elemente de automatizare (la pompe şi staţiile de hidrofor; la instalaţia de preparare a apei calde
menajere);

     sisteme solare de încălzire a apei (eficienţa termică; conlucrarea cu sistemele “clasice” de

preparare a apei calde menajere).

1.3.4     Instalaţii electrice

 
 Instalaţiile electrice obişnuite se împart în două mari tipuri: instalaţii electrice de iluminat şi
instalaţii electrice de forţă.

Instalaţiile electrice de iluminat asigură, într-o încăpere sau zonă de lucru, vizibilitatea bună a
sarcinilor vizuale şi realizarea acesteia în condiţii de confort vizual, atât în lipsa totală a iluminatului
natural (diurn) cât şi în situaţia în care acesta este insuficient. Iluminatul este însoţit de degajări de
căldură (sporuri), care pot fi favorabile pe durata sezonului rece (micăşorează necesarul de căldură),
dar defavorabile pe durata sezonului cald (măreşte sarcina termică ce trebuie evacuată).

lumină artificială,

aporturi incidentale

lumină difuză, aport mai mic

Lumină solară,

aport direct

Fig. 1.6 Combinarea eficientă a luminii naturale cu cea artificială

 
 Instalaţiile electrice de forţă asigură alimentarea cu energie electrică a receptoarelor electrice.
Receptoarele electrice sunt aparate care transformă energia electrică într-o altă formă de energie utilă
omului cum ar fi:

      motoarele (transformă energia electrică în energie mecanică);

      cuptoarele electrice (transformă energia electrică în energie termică);

     transformatorul electric (transformă energia electrică de anumiţi parametrii în energie electrică de

alţi parametrii).

Sursa de lumină artificială poate fi radiaţia termică a unei flăcări (rezultată din arderea unui
combustibil precum ceara, gazul, lemnul) sau de natură electrică. O instalaţia electrică de iluminat se
compune din:
a)    Surse de lumină (lămpile), care pot fi:
      lămpi cu incandescenţă,

      lămpi cu ciclu regenerator cu halogen,

      lămpi fluorescente (tubulare sau compacte),

      lămpi cu descărcare în vapori (de sodiu de joasă sau înaltă presiune, de mercur de joasă sau înaltă
presiune),
      lămpi cu descărcare în gaze sau amestecuri de gaze şi vapori metalici de joasă presiune,

      lămpi cu inducţie.

b)   Corpuri de iluminat (aparate electrice), având următoarele roluri:

      susţin mecanic sursa de lumină (lampa sau lămpile);

      asigură alimentarea cu energie electrică a lămpii (lămpilor);

      distribuie fluxul luminos în mod convenabil (în funcţie de activitatea care se desfăşoară în încăpere
sau zonă).

Corpul de iluminat îndeplineşte şi o funcţie estetică.

c)    Circuite electrice de iluminat ce se compun din ansamblul de conductori şi tuburi de protecţie,
cabluri şi aparatele de mică comutaţie (întrerupătoare, butoane, comutatoare) amplasate în
încăperi.
d)   Tablouri electrice de iluminat, reprezentând părţi ale instalaţiei electrice de iluminat prin care se
realizează distribuţia energiei electrice. Tablourile electrice constituie totodată şi locul unde se
montează echipamentele electrice pentru: acţionare, protecţie, măsură, comandă, automatizare etc.

Nivelul de iluminare corespunzător stării de confort vizual depinde de tipul de activitate desfăşurată în
planul de lucru. Valorile recomandate sunt prezentate în §3.2.

 
Instalaţia electrică de forţă se compune din:
a)    Receptoare electrice (care pot fi monofazate sau trifazate, fixe sau mobile).
b)   Conductoare şi tuburi de protecţie, cabluri, împreună cu aparate de acţionare, comandă sau
protecţie prevăzute în afara tablourilor electrice.
c)    Tablouri electrice de forţă, prin care se realizează distribuţia energiei electrice şi în care se
montează aparatele de protecţie, măsură, comandă, acţionare, automatizare etc.

Conceperea şi realizarea instalaţiilor electrice se face în conformitate cu prevederile

normativului NP I 7-02 “Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor electrice cu tensiuni
până la 1000 Vc.a. şi 1500 Vc.c.”; normativului NP 061-02 “Normativ pentru proiectarea şi executarea
sistemelor de iluminat artificial din clădiri”.

Consumurile de energie electrică în clădirile de locuit şi clădirile publice au o pondere

însemnată în consumul total de energie. Punctele semnificative ale instalaţiilor electrice şi care
prezintă un interes major pentru reducerea consumurilor energetice sunt:
      corpurile de iluminat (stabilirea corectă a numărului de corpuri de iluminat şi implicit a numărului
de surse de lumină - lămpi - în funcţie de nivelul de iluminare necesar într-o încăpere; prevederea
unor corpuri de iluminat care asigură compensarea energiei electrice reactive prin condensatoare
montate în corpurile de iluminat dotate cu lămpi fluorescente; corpuri de iluminat cu randament
ridicat din punct de vedere al fluxului luminos; corpuri de iluminat dotate cu lămpi cu eficacitate
luminoasă ridicată; starea de curăţenie a corpurilor de iluminat şi a suprafeţelor reflectante);
      receptoare electrice de forţă (prevederea de receptoare electrice cu motoare cu randament înalt);

      ansamblul de conductoare sau cabluri şi elemente de comutaţie locală (buna dimensionare a
circuitelor electrice în vederea reducerii pierderilor de tensiune, aparate de mică comutaţie,
comutatoare, care să asigure sectorizarea iluminatului în încăperi sau variatoare care permit
reglarea fluxului luminos dintr-o încăpere în funcţie de aportul de lumină naturală şi de tipul
activităţii desfăşurate în încăpere;
      contoare (prevederea de contoare atât pentru consumurile de energie activă cât şi pentru cele de
energie reactivă, prevederea de contoare cu tarife diferenţiate noapte-zi);

baterii de condensatoare (instalarea de baterii de condensatoare montate în paralel cu consumatorii

     
pentru îmbunătăţirea factorului de putere şi pentru economie de energie).

ENERGETICA CLĂDIRII
 

2.1  PARAMETRII CLIMATICI

Consumul energetic al unei clădiri depinde de factori externi şi de factori interni. Factorii
externi sunt parametrii climatici caracteristici ai amplasamentului: temperatura aerului, viteza vântului,
însorirea, umiditatea aerului.

Proiectarea construcţiilor şi a instalaţiilor aferente se face pe baza unor valori medii statistice
ale parametrilor climatici, corespunzătoare unei anumite perioade a anului (zi, lună, sezon de
încălzire), valori obţinute în urma unor durate de observare de zeci de ani. Aceste valori convenţionale
sunt standardizate în SR 4839 şi SR 1907-1, pentru temperatura aerului şi viteza vântului, în STAS
6648/2, pentru însorire, umiditatea şi temperatura aerului etc.

În auditarea energetică a clădirii, trebuie să se facă o distincţie clară între aceste valori convenţionale şi
valorile efective ale parametrilor climatici exteriori pe perioada în care se determină consumurile
energetice ale clădirii.

Temperatura aerului

Pentru calculul necesarului de căldură de calcul al unei clădiri (necesarul de căldură orar care
dimensionează instalaţia de încălzire) se foloseşte temperatura exterioară convenţională de calcul (te).

Conform SR 1907-1 România este împărţită în 4 zone climatice cărora le corespund următoarele
temperaturi exterioare convenţionale de calcul:

zona I:       -12oC       (oraşe caracteristice: Constanţa, Reşiţa, Dobeta Turnu Severin);

zona II:     -15oC       (oraşe caracteristice: Bucureşti, Brăila, Arad, Craiova, Piteşti, Oradea);

zona III:    -18oC       (oraşe caracteristice: Baia Mare, Bacău, Iaşi, Sibiu, Cluj-Napoca, Galaţi);

zona IV:    -21oC       (oraşe caracteristice: Predeal, Braşov, Făgăraş, Reghin, Gheorghieni, Suceava).

Zonarea teritoriului României după temperatura exterioară convenţională de calcul este dată în Figura
2.1.

Pentru calculul necesarului de căldură anual al unei clădiri şi al necesarului de combustibil

pentru încălzire se folosesc temperaturile exterioare medii lunare. Cu ajutorul lor se determină
temperatura medie pe perioada de încălzire (t em) şi numărul de grade-zile (N), în conformitate cu
standardul SR 4839.

În tabelul următor se dau, pentru unele oraşe din România, datele climatice caracteristice care
stau la baza stabilirii necesarului de căldură de calcul şi a necesarului de căldură anual pentru încălzire.

Oraşul Zona te tem N Durata perioadei

cliamtică [oC] [oC] [grade-zile] de încălzire [zile]
 
Constanţa I -12 4,7 2840 185
  
Bucureşti II -15 3,4 3170 190
 
Iaşi III -18 2,9 3510 205
 
Braşov IV -21 2,4 4030 228
 

Zona 2 (-15 o C )

Zona 1 (-12 o C )

Zona 4 (-21 o C )

Zona 3 (-18 o C )

4
4
4

Fig. 2.1 Zonarea teritoriului României după temperatura exterioară convenţională de calcul
 La dimensionarea instalaţiilor de ventilare-climatizare pentru situaţia de vară şi stabilirea
sarcinii termice de răcire se foloseşte temperatura exterioară medie zilnică aferentă lunii iulie, în
conformitate cu standardul STAS 6648/2. Pentru unele oraşe din ţară, valorile acestei temperaturi sunt:
Bucureşti 31oC, Călăraşi 30oC, Constanţa 29oC, Sibiu 28oC, Braşov 26oC.

Vântul

Pătrunderea aerului exterior în încăperi (aerul de infiltraţie) are loc datorită acţiunii vântului.
De regulă temperaturile exterioare cele mai scăzute nu corespund cu vitezele cele mai ridicate ale
vântului. Pe baze statistice, referitoare la concomitenţa vânt - temperatură, s-au adoptat valori de calcul
ale vitezei vântului, care determină 4 zone eoliene pe teritoriul ţării. Încadrarea localităţilor în zonele
eoliene este indicată în standardul SR 1907-1.

Atenţie, zonarea climatică făcută după temperatura exterioară convenţională de calcul nu este identică
cu zonarea eoliană !

Vitezele convenţionale ale vântului de calcul sunt date în tabelul următor:

Zona   Viteza vântului [m/s]
eoliană Localităţi caracteristice în localităţi în afara
localităţii
I Galaţi, Slobozia, Călăraşi 8 10
II Iaşi, Brăila, Bucureşti, Constanţa 5 7
III Vaslui, Buzău, Craiova, Tulcea 4,5 6
IV Suceava, Braşov, Timişoara, Cluj 4 4

Pentru nivelurile situate deasupra etajului 12 al clădirilor înalte, din cuprinsul oraşelor, vitezele
convenţionale ale vântului de calcul sunt cele corespunzătoare clădirilor amplasate în afara
localităţilor. Pentru clădiri amplasate la altitudini mai mari de 1100 m vitezele vântului de calcul se
stabilesc pe baza datelor meteorologice.

Însorirea

Datele climatice privind însorirea (durata de strălucire a soarelui şi intensitatea radiaţiei solare)
prezintă interes atât pentru perioada caldă a anului cât şi pentru cea rece. Ele se folosesc pentru
dimensionarea instalaţiilor de climatizare în sezonul cald, stabilind aporturile solare care trebuie
preluate. De asemenea, datele climatice privind însorirea se folosesc pentru corectarea necesarului de
căldură pentru încălzire, în măsura în care clădirea este conformată corespunzător pentru captarea
energiei solare în sezonul rece.

Duratele medii de strălucire a soarelui, determinate prin prelucrarea statistică a datelor meteorologice,
diferă în funcţie de localitate şi de luna anului. În tabelul următor se dau sumele medii ale duratelor de
strălucire a soarelui, în ore pe lună, pentru unele localităţi din România.
Localitatea Ianuarie Mai Iulie Septembrie
 
Bacău 67 213 262 195
 
 Galaţi 76 250 307 230
 
Constanţa 78 254 330 243
 
Ploieşti 82 231 281 215
 
Craiova 64 252 310 208
 
Cluj 83 219 236 201
 

Radiaţia solară globală [W/m2] se compune din radiaţie directă şi radiaţie difuză (datorată
aerului atmosferic şi norilor).           Pe cer senin radiaţia directă este maximă şi cea difuză minimă, iar
pe cer înorat, invers. Radiaţia solară globală este diferită în funcţie de ora zilei; radiaţia solară directă
este diferită după orientarea suprafeţei receptoare.

Valorile intensităţilor radiaţiei solare sunt date în STAS 6648/2, pe luni ale anului şi pe ore ale
zilei. La calculul aporturilor solare ale unei clădiri trebuie avute în vedere particularităţi ale
amplasamentului referitoare la vecinătăţi şi la efectele umbririi cauzate de vegetaţie şi alte clădiri.

 
Umiditatea aerului

Umiditatea aerului exterior joacă un rol deosebit în tehnica ventilării şi climatizării. Ea poate fi
exprimată ca umiditate relativă, în procente, sau ca umiditate absolută (sau conţinut de umiditate), în
grame de vapori la 1 kg de aer uscat. Umiditatea relativă este definită ca raportul dintre conţinutul
masic real de umiditate şi conţinutul masic maxim de umiditate (corespunzător stării de saturaţie a
aerului la temperatura reală). Cum capacitatea aerului de a îngloba umiditate creşte cu temperatura,
rezultă că umiditatea relativă are o variaţie inversă temperaturii aerului.

Valorile conţinutului de umiditate al aerului exterior [g/kg], pentru principalele localităţi din
România sunt date în STAS 6648/2.

2.2      BILANŢUL ENERGETIC AL CLĂDIRII

Căldura care trebuie furnizată sau îndepărtată pentru a menţine o incintă în condiţiile dorite,
reprezintă sarcina termică a unui echipament de încălzire sau climatizare. Calculele seamănă cu cele
din contabilitate. Se consideră toată căldura care este produsă în incinta clădirii sau care se transferă
prin anvelopă; energia totală, inclusiv energia termică stocată la interior, se conservă conform primului
principiu al termodinamicii. Principalii termeni sunt indicaţi în Figura 2.2. Aerul exterior, ocupanţii şi
anumite echipamente contribuie atât la termenul ce reprezintă căldura sensibilă (dependentă de
temperatură), cât şi la cel care reprezintă căldura latentă (dependentă de starea de agregare).

 
  

Spaţiul în care

se asigură confortul termic

Sarcină termică

(căldura furnizată sau să din clădire)

Conducţie(prin acoperiş, pereţi, geamuri)

Conducţie (pământ)

Schimb de aer (sens.+lat.)

Radiaţie solară

Echipamente (sens.+lat.)

Iluminat

Ocupanţi (sens.+lat.)

Capacitatea termică a clădirii

(sens.+lat.)

 
 
 
 
 

 
 

 
 
 

Fig. 2.2 Elementele bilanţului energetic al unei clădirii

Calculele de sarcină termică sunt simple atâta timp cât regimul de funcţionare este de tip static
(sau staţionar, adică schimburile de energie sunt constante). După cum se va prezenta în continuare,
această aproximare este de obicei acceptabilă pentru calculul sarcinii maxime de încălzire. Dimpotrivă,
pentru sarcina de răcire, efectele dinamice (de exemplu înmagazinarea căldurii) trebuie luate în
considerare deoarece unele dintre aceste sporuri de căldură sunt absorbite de masa clădirii şi nu
contribuie la sarcină decât câteva ore mai târziu (pe măsură ce energia termică este transferată prin
convecţie/radiaţie aerului interior). Calculul termenilor din bilanţul de energie al clădirii este prezentat
succint în Anexa A, pentru condiţii staţionare. Efectele dinamice sunt de asemenea importante ori de
câte ori temperatura interioară este variabilă.

Uneori este bine să distingem câteva aspecte ale sarcinii. Dacă temperatura interioară nu este
constantă, sarcina instantanee

a încăperii poate fi diferită de ritmul la care echipamentul furnizează sau extrage căldură. Sarcina
pentru o centrală de încălzire sau răcire este diferită de sarcina încăperii dacă există pierderi importante
în sistemul de distribuţie sau dacă o parte din aerul interior este evacuat în exterior în loc să fie returnat
la serpentina de încălzire sau răcire.

Cu notaţiile din Anexa A, bilanţul energetic al clădirii cuprinde următorii termeni de energie sensibilă
şi latentă:

1.      Conducţia prin anvelopa clădirii, alta decât prin sol,

   [W]                                             (2.1)
2.      Conducţia prin pereţii şi podelele subsolului. În construcţiile tradiţionale, transferul de căldură spre
sol este de obicei mic şi de aceea se neglijează. Dar în clădiriile super-izolate, el poate fi relativ
important.

        [W]                       (2.2)

3.      Căldura datorată schimbului de aer (infiltraţii, exfiltraţii şi/sau ventilaţie)

  [W]                                            (2.3)
4.      Sporurile de căldură datorate radiaţiei solare, iluminatului, echipamentelor (aparate electrocasnice,
computere, ventilatoare etc.) şi ocupanţilor
   [W]                      
                                                                                            (2.4)
5.      Sporurile de căldură latentă sunt în principal datorate schimbului de aer, echipamentelor (din
bucătării, băi etc.) şi ocupanţilor

  [W]               (2.5)

6.      Căldura înmagazinată (stocată) în capacitatea termică a clădirii. O analiză dinamică include acest
termen, în timp ce o analiză staţionară îl neglijează pentru că temperatura clădirii nu variază în
timp

  [W]                           (2.6)

unde Cef  reprezintă capacitatea termică efectivă a clădirii.

Se obişnuieşte ca pierderile de căldură sensibilă prin conducţie şi schimbul de aer să se exprime
sintetic printr-un singur termen, deoarece ambii depind de diferenţa de temperatură dintre interior şi
exterior:

  [W]       (2.7)

unde Ktot [W/K] reprezintă coeficientul total de pierderi termice sau de izolare. Se mai obişnuieşte
exprimarea pierderilor pe unitate de volum, caz în care literatura românească foloseşte notaţia

 [W/m3K]                                                (2.8)

unde volumul clădirii Vclad este volumul încălzit al clădirii, delimitat de anvelopă.

Sarcina termică instantanee a clădirii este suma dintre componentele sensibile şi latente la un
moment dat:

  [W]               (2.9)

Convenţia de semne este ca  să fie pozitiv când există o sarcină de încălzire şi negativ când există o
sarcină de răcire. Trebuie spus că, în timpul sezonului de încălzire, sporul latent datorat schimbului de
aer este de obicei negativ pentru că aerul exterior este relativ uscat. O valoare negativă pentru  
conduce la o sarcina totală de încălzire mai mare decât sarcina de încălzire sensibilă – dar acest lucru
este relevant doar dacă la interior se realizează o umidificare pentru a menţine umiditatea Wi constantă.
Pentru clădirile care nu au prevazut un sistem de umidificare, nu există posibilitatea de control asupra
valorii Wi ; ca urmare, pentru o valoare fictivă a lui Wi, nu prea are rost să se calculeze contribuţia
latentă la sarcina de încălzire.

2.3 SARCINA DE ÎNCĂLZIRE

Deoarece vremea cea mai rece poate apare în perioadele fără radiaţie solară, este recomandabil
să nu se ţină seama de aportul solar atunci când se calculează sarcina de încălzire de vârf (cu excepţia
cazurilor în care clădirea are o inerţie termică mare). Trebuie considerate numai sporurile de căldură pe
care se poate conta în timpul celor mai reci zile. Dacă temperatura interioară este constantă, este
suficientă o analiză statică. Aceasta înseamnă că sarcina de încălzire de vârf rezultă din relaţia:

[W]                             (2.10)

În cazurile în care termostatul sistemului de încălzire este reglat la o temperatură inferioară pe

timpul nopţii, se poate dori o încălzire rapidă dimineaţa. Ca regulă generală pentru clădirile de locuit,
experienţa recomandă o supradimensionare cu aprox. 40% a sistemului de încălzire pentru o reducere
cu 6ºC a temperaturii pe timpul nopţii. La clădirile comerciale cu ventilaţie mecanică, necesarul de
supradimensionare în timpul recuperării reducerii de temperatură pe timp de noapte este mai mic dacă
alimentarea cu aer proaspăt exterior este închisă pe perioadele în care clădirea nu este utilizată.

2.4 CONSUMUL ANUAL DE ENERGIE PENTRU ÎNCĂLZIRE

Proiectarea optimă a clădirii, în sensul minimizării costurilor pe durata sa de viaţă, necesită o

evaluare a consumului anual de energie Qan, care reprezintă integrala în timp a consumului instantaneu
pe perioada de încălzire sau răcire. Consumul instantaneu reprezintă sarcina instantanee împărţită la
randamentul echipamentului de încălzire sau răcire.

Metodele de calcul sunt de două tipuri majore: metode statice (bazate pe grade-zile sau pe
intervale de temperatură) şi metode dinamice (bazate pe funcţii de transfer).

Metodele grade-zile sunt adecvate dacă utilizarea clădirii şi randamentul echipamentului pot fi
considerate constante. Pentru situaţiile în care randamentul şi condiţiile de utilizare variază
semnificativ cu temperatura exterioară, se poate calcula consumul pentru anumite valori ale
temperaturii exterioare şi acesta se înmulţeşte cu numărul de ore din an corespunzător unor intervale
centrate în jurul acestor valori; consumul anual rezultă prin însumarea consumurilor asociate fiecărui
interval de temperatură exterioară. Această abordare reprezintă metoda cu intervale de temperatură.
Pentru toate metodele statice este necesară în primul rând determinarea valorii temperaturii Te sub care
încălzirea devine necesară (temperatura de echilibru). Metodele dinamice trebuie aplicate la calculul
consumului anual de energie ori de câte ori temperatura interioară se doreşte sau este variabilă. Dată
fiind simplitatea şi larga sa răspândire, se va prezenta mai pe larg numai metoda grade-zile.

Temperatura de echilibru Tech a clădirii este definită ca valoarea temperaturii exterioare Te

pentru care, pentru o valoare Ti dată, pierderea totală de căldură este egală cu sporurile de căldură (de
la soare, ocupanţi, iluminat etc.). În cazul unei analize statice, efectele de înmagazinare (stocaj) sunt
zero şi dacă, în plus, se neglijează transferul de căldură spre sol, atunci bilanţul de energie devine:

      [W]                                  (2.11)

De aici, rezultă temperatura de echilibru:

   [oC]                                           (2.12)

unde sporurile de căldură trebuie să fie valorile medii pentru perioadele în cauză, nu cele de vârf.
Încălzirea este deci necesară numai dacă Te scade sub Tbal. Atunci, consumul de energie al sistemului
de încălzire este dat de relaţia:

            (2.13)
unde ηinc este randamentul anual de utilizare a combustibilului (sau a altei surse primare), valoarea sa
luând în considerare variaţia randamentului la sarcini parţiale. Dacă ηinc, Tech şi Ktot sunt consideraţi
constanţi şi se utilizează valorile medii zilnice ale temperaturii exterioare Te,med, consumul anual pentru
încălzire poate fi calculat astfel:

 
                                                                       [Wzi/an],      (2.14)

unde numărul de grade-zile pentru încălzire bazat pe temperatura de echilibru (denumită şi baza
gradelor-zile) este definit ca:

     [Kzi]         (2.15)

Temperatura de echilibru este variabilă de la o clădire la alta şi de multe ori este necunoscută. Din
acest motiv, se mai utilizează şi gradele zile bazate pe temperatura de referinţă constantă, şi anume,
temperatura interioară de calcul. Aceasta este în România de 20 oC. În acest caz, gradele-zile devin o
funcţie numai de datele climatice şi pot fi determinate independent de clădire. Ele se calculează de
regula pe bază de date climatice statistice multi-anuale şi se pun la dispoziţia specialiştilor sub formă
de STAS-uri.

[Kzi]                    (2.16)

Ecuaţia (2.15) se mai poate scrie folosind gradele zile cu referinţa constantă, astfel:

  (2.17)

Pentru o estimare mai puţin precisă, necesarul anual pentru încălzire se poate calcula folosind în ec.
(2.15) temperatura interioară de calcul în locul temperaturii de echilibru (ceea ce echivalează cu
neglijarea tuturor sporurilor termice).

Dacă numărul de grade-zile este cunoscut din datele climatice şi caracteristicile clădirii, consumul
anual pentru încălzire poate fi atunci determinat astfel:

                    [kWh/an]            
(2.18)

Deşi ipoteza de bază a metodei grade-zile, constanţa temperaturii Tech, nu este satisfăcută pe deplin în
practică, această metodă poate oferi rezultate remarcabil de precise pentru consumul anual de energie
pentru încălzire în cazul clădirilor cu o singură zonă. O alternativă o reprezintă utilizarea GZ pentru o
Tech variabilă. Această ultimă variantă este inclusă în normativele ASHRAE ale S.U.A.; ea este însă
mai puţin agreată în Europa, în principal din cauza lipsei datelor de calcul necesare. 

 
2.5  SARCINA TERMICĂ ŞI CONSUMUL ANUAL DE CĂLDURĂ – CONFORM
NORMATIVELOR ROMÂNEŞTI

Rezistenţele termice corectate, medii pe ansamblul clădirii, ale elementelor de construcţie (R' m) se
determină cu luarea în consideraţie a influenţei tuturor punţilor termice (vezi anexa A, Fig. A.1) asupra
rezistenţelor termice unidirecţionale, în câmp curent [R, ec. (A-2)] .

Principalele punţi termice care trebuie să fie avute în vedere la determinarea valorilor R' m sunt
următoarele :

     la pereţi: stâlpi, grinzi, centuri, plăci de balcoane, logii şi bowindouri, buiandrugi, stâlpişori,
colţuri şi conturul tâmplăriei ;

      la planşeele de la terase şi de la poduri: atice, cornişe, streaşini, coşuri şi ventilaţii ;

     la planşeele de peste subsol, termoizolate la partea superioară: pereţii structurali şi nestructurali de
la parter şi zona de racordare cu soclul ;

     la planşeele de peste subsol, termoizolate la partea inferioară: pereţii structurali şi nestructurali de
la subsol, grinzile (dacă nu sunt termoizolate) şi zona de racordare cu soclul ;

     la plăcile în contact cu solul: zona de racordare cu soclul, precum şi toate suprafeţele cu
termoizolaţia întreruptă ;

     la planşeele care delimitează volumul clădirii la partea inferioară, de aerul exterior: grinzi (dacă nu
sunt termoizolate), centuri, precum şi zona de racordare cu pereţii adiacenţi.

Cuantificarea performanţei globale termoenergetice a anvelopei unei clădiri, conform

reglementărilor tehnice româneşti în vigoare, se face prin intermediul coeficientul global de izolare
termica a cladirii (G) care reprezintă suma pierderilor de căldură realizate prin transmisie directă prin
aria anvelopei clădirii, pentru o diferenţă de temperatură între interior şi exterior de 1 K, raportată la
volumul clădirii, la care se adaugă pierderile de căldură aferente reîmprospătării aerului interior,
precum şi cele datorate infiltraţiilor suplimentare de aer rece. Acest coeficient se calculeaza cu relaţia:

    [W/(m3K)]                    (2.19)

in care:

A       -aria anvelopei clădirii [m2];

V       -volumul interior, incălzit, al clădirii [m3];

R’M    -rezistenţa termică corectată, medie, a anvelopei clădirii [m2K/W];

n       -viteza de ventilare naturala a clădirii, respectiv numărul de schimburi de aer pe ora [h-1].

Rezistenţa termică corectată, medie, a anvelopei clădirii se calculează cu relaţia:

    [m2K/W]                        (2.20)

in care:

Aj      ariile totale, pe clădire, ale elementelor de construcţie [m2] 

A       aria anvelopei: A =       [m2]

j       factorii de corecţie pentru cazurile când suprafeţele j nu vin în contact cu aerul exterior

R’j     rezistenţele termice corectate, medii pe ansamblul clădirii, ale elementelor de construcţie
perimetrale

Sarcina termică pentru încălzire rezultă acum din expresia

   [W]               (2.21)

unde:

U      –  coeficientul global de transfer termic                  

G      –  coeficientul global de izolare / pierderi               

 - temperatura interioară corectată pentru aporturile interne (echipamente, ocupanţi)

 -  temperatura exterioară corectată pentru aporturile solare

Consumul anual de energie pentru încălzire devine :

                                               
(2.22)

Gradele-zile se calculează în acest caz după un procedeu mai complicat, conform [NP-047] de vreme
ce atât temperatura interioară corectată cât şi temperatura exterioară corectată au valori medii variabile
de-a lungul sezonului de încălzire
OBSERVAŢIE: Sarcina termică a unei clădiri scade cu scăderea coeficientului global de pierderi
termice G şi creşterea randamentului instalaţiei de încălzire.

Nivelul de izolare termică globală este corespunzător, dacă se realizează condiţia :

            G  GN            [W/m3K]                                   (2.23)

unde GN este o valoare normată stabilită în mod convenţional, într-o anumită etapă din
raţionamente de realizare a unor economii de energie pentru încălzirea clădirilor în timpul
iernii. Valorile lui GN  s-au stabilit în funcţie de numărul de niveluri N şi raportul dintre aria
anvelopei si volumul clădirii A/V [Normativul privind calculul coeficientilor globali de izolare
termica la clădirile de locuit C107/1 din 1997]. Tabelul 2.3 prezintă aceste valori.

Din diversele normative şi reglementări, s-au preluat Tabelele 2.1 – 2.2, 2.4-2.5, considerate
valoroase ca puncte de reper în estimarea diverselor elemente ale bilanţului energetic pentru o
clădire.

Tabelul 2.1

Rezistenţe termice minime Rmin (m2K/W) ale elementelor de construcţie, pe ansamblul clădirii

Nr. Elementul de construcţie           Rmin

Crt (m2K/W)                     

Clădiri proiectate
    Pâna la După
1.01.1998 1.01.1998
1 Pereti exteriori (exclusiv suprafetele 1,2 1,4
vitrate, inclusiv peretii adiacenti
rosturilor deschise)
2 Tamplarie exterioara 0,4 0,5
 3 Plansee peste ultimul nivel, sub 2 3
terase sau poduri
4 Plansee peste subsoluri neincalzite si 1,1 1,65
pivnite
5 Pereti adiacenti rosturilor inchise 0,9 1,1
6 Plansee care delimiteaza cladirea la 3 4,5
partea inferioara, de exterior (la
partea inferioara, de exterior - la
bowindouri, ganguri de trecere,etc,)
7 Placi pe sol (peste CTS) 3 4,5
8 Placi la partea inferioara a 4,2 4,8
demisolurilor sau a subsolurilor
incalzite (sub CTS)
9 Pereti exteriori, sub CTS, la 2 2,4
demisolurile sau la subsolurile
incalzite

Sursa: Normativ privind calculul coeficientilor globali de izolare termica la cladirile de locuit – C
107/1 - 1997
  

Tabelul 2.2

Numărul schimburilor de aer pe oră  1/h la clădirile de locuit (cf. INCERC)

CLASA DE CLASA DE PERMEABILITATE

CATEGORIA
ADĂPOSTIRE
Ridicată Medie Scăzută
CLĂDIRII
  Neadăpostite 1,5 0,8 0,5
Clădiri individuale (case Moderat 1,1 0,6 0,5
uni-familiale, cuplate sau adăpostite
înşiruite, ş.a.)
Adăpostite 0,7 0,5 0,5
    Neadăpostite 1,2 0,7 0,5
  Dublă Moderat 0,9 0,6 0,5
Clădiri cu expunere adăpostite
mai multe
apartamente, Adăpostite 0,6 0,5 0,5
cămine,   Neadăpostite 1,0 0,6 0,5
internate, Simplă Moderat 0,7 0,5 0,5
ş.a.) expunere adăpostite
Adăpostite 0,5 0,5 0,5

CLASA DE ADĂPOSTIRE

– neadăpostite: clădiri foarte înalte / la periferia oraşelor / în pieţe

– moderat adăpostite: clădiri în interiorul oraşelor, cu minim 3 clădiri în apropiere

– adăpostite: clădiri în centrul oraşelor / în păduri

CLASA DE PERMEABILITATE   

– ridicată: clădiri cu tâmplărie exterioară fără măsuri de etanşare

– medie: clădiri cu tâmplărie exterioară cu garnituri de etanşare

– scăzută: clădiri cu ventilare controlată şi cu tâmplărie exterioară prevăzută cu măsuri speciale de

etanşare

Tabelul 2.3

Coeficienţi globali normaţi de izolare termică, , la clădiri de locuit

Nr. A/V GN Nr. niveluri A/V GN
niveluri (m2/m3) (W/m3K) (m2/m3) (W/m3K)

  0,8 0,77   0,25 0,46

0,85 0,81 0,3 0,5
 0,9 0,85 0,35 0,54
  0,95 0,88   0,4 0,58
1 0,91 0,45 0,61
   
1,05 0,93 0,5 0,64
1 1,1 0,95 4  0,55 0,65
  0,45 0,57   0,2 0,43
0,5 0,61 0,25 0,47
  0,55 0,66   0,3 0,51
0,6 0,7 0,35 0,55
   
0,65 0,72 0,4 0,59
2 0,7 0,74 5 0,45 0,61
 0,75 0,75  0,50 0,63
  0,3 0,49   0,15 0,41
0,35 0,53 0,2 0,45
  0,4 0,57   0,25 0,49
0,45 0,61 0,3 0,53
   
0,5 0,65 0,35 0,56
3 0,55 0,67  10 0,4 0,58
 0,6 0,68  0,45 0,59
 
Observatii :       A- aria anvelopei, V – volumul incazit.
                        La cladirile care se vor proiecta dupa 1.01.1998, valorile GN se vor reduce cu 10%.

 
 

Tabelul 2.4

Evoluţia consumurilor specifice de energie termică pentru încălzirea clădirilor de locuit colective

  Construcţii existente         Construcţii

noi
            Perioada      Perioada
construirii construirii
Înainte de 1985 - 1996 - 2000 -
1985 1996 2000 2010
R termică medie 0,6 - 0,7 0,9 - 0,95 1,75 2
globala a clădirii

Rom  m2K/W 
Necesarul specific 1 0,8 0,5 0,4
de căldură pentru
încălzire

G W/m3K
Necesarul maxim        
orar de căldură
pentru încălzire 7 5,6 3,5 2,8
 KW/apart
Necesarul anual de        
energie termica
pentru incalzire 15 750 12 600 7 875 6 300

       
KWh/apart
56,70 45,36 28,35 22,68
 GJ/apart

            Tabelul 2.5

Consumuri specifice actuale de energie pentru
satisfacerea utilităţilor de bază în menajele
populaţiei urbane

Tip locuinţă / Iluminat

Apă Prep.
clădire / sistem de Încălzire  şi ap. Total
caldă hranei
încălzire electrocasnice

Apartament /
138 121 53 29 340
 Bloc / Termoficare
Apartament /
138 57 53 29 277
Bloc / CT proprie
Locuinţe şir,
cuplate / Casă / 164 138 60 32 394
Termoficare
Locuinţe şir,
cuplate / Casă / CT 164 66 60 33 323
proprie
Locuinţe şir,
164 13 60 31 268
cuplate / Sobe
Locuinţe şir,
164 7 60 31 262
cuplate / Plite
Case individuale /
220 112 49 31 412
Termoficare
Case individuale /
220 53 49 31 353
CT proprie
Case individuale /
220 11 49 21 301
Sobe
Case individuale / 220 5 49 21 296
 Plite

CALITATEA MEDIULUI INTERIOR / EXTERIOR

 

3.1  CONFORTUL TERMIC

Confortul termic este definit de totalitatea condiţiilor de microclimă dintr-o încăpere care
determină o ambianţă plăcută în care omul să se simtă bine, nefiind necesară solicitarea sistemului
termoregulator al organismului.
Factorii principali ai confortului termic sunt:
      temperatura aerului;

      temperatura medie de radiaţie;

      viteza aerului;

      umiditatea aerului;

      îmbrăcămintea;

      intensitatea activităţii fizice.

 

Temperatura aerului

Temperatura aerului interior este cel mai important parametru de confort termic. Totodată,
temperatura aerului interior are o importanţă deosebită în energetica întregii clădiri pentru că ea
determină consumurile energetice pentru încălzirea, respectiv răcirea, clădirii. Din punct de vedere
fiziologic se consideră că temperatura corespunzătoare a aerului interior pentru un individ normal
îmbrăcat şi fără activitate fizică este de
20 … 22oC, iarna şi 22 … 26oC, vara.

       Temperaturile interioare convenţionale de calcul ale încăperilor încălzite sunt stabilite de
standardul SR 1907-2. Valorile temperaturii interioare, precum şi valorile altor parametri de confort,
pentru diverse încăperi ale unei clădiri civile sunt prezentate în Tabelul 3.1.

Tabelul 3.1

Parametri de confort pentru clădiri civile

Viteza
Temp. Diferenţe Umiditate
Camera aerului
 C
o
de temperatură oC relativă %
m/s
Camera de zi 20 Pentru pereţi
Dormitor 20
 4,5
Baie 22
Bucătărie 18  
35 – 70 0,15 – 0,25
Casa scărilor 18
Pentru terase, planşee
Birou 20 sub pod, planşee pe
Săli de clasă 18 pământ

Magazine 18   3,5

Temperatura medie de radiaţie

Temperatura medie de radiaţie este media ponderată cu suprafeţele respective a temperaturilor

pereţilor, ferestrelor, plafonului, pardoselii şi corpurilor de încălzire din încăpere. Schimbul termic al
organismului uman este în funcţie de aceste temperaturi. Ideal este ca temperatura medie de radiaţie să
fie cât mai apropiată de temperatura aerului interior. Acest lucru se obţine printr-o bună izolare termică
a pereţilor exteriori şi ferestrelor şi prin dimensionarea corespunzătoare a corpurilor de încălzire
(suprafaţă de radiaţie cât mai mare, temperatură superficială ridicată).

Viteza aerului

Viteza de mişcare a aerului este un parametru important al confortului termic în încăperile

ventilate. Senzaţia de inconfort, “de curent” este resimţită de ocupanţi cu atât mai mult cu cât
temperatura aerului în mişcare este mai mică decât temperatura mediului ambiant. La temperaturi
uzuale ale aerului interior de
20 … 22oC viteza aerului trebuie să se situeze între 0,15 şi 0,25 m/s. În cazul în care un individ
desfăşoară o activitate susţinută şi este bine îmbrăcat se pot admite şi viteze mai mari ale aerului.

Umiditatea aerului

Umiditatea aerului este un parametru important al confortului termic în încăperile climatizate.

O parte din pierderile de căldură ale organismului uman este constituită de evaporarea de la suprafaţa
pielii; intensitatea acestui fenomen depinde de diferenţa tensiunilor de vaporizare între apa de la
nivelul pielii şi vaporii de apă conţinuţi în aer. Limitele superioară şi inferioară ale nivelului admisibil
al umidităţii relative a aerului din încăperi sunt 70%, respectiv, 35%. Umidităţi relative ale aerului
interior mai mari de 70%, în perioada rece a anului, favorizează formarea condensatului pe suprafaţa
interioară a pereţilor exteriori, mai ales la izolări termice reduse, ducând la apariţia mucegaiului.

Îmbrăcămintea

Îmbrăcămintea are o influenţă deosebită asupra senzaţiei de confort. Se poate resimţi senzaţia
de bine, într-o încăpere mai rece dar îmbrăcat mai gros, precum şi într-o încăpere mai caldă, dar
îmbrăcat mai lejer. Izolaţia termică dată de o ţinută vestimentară este caracterizată de rezistenţele
termice ale elementelor îmbrăcăminţii.

Intensitatea activităţii fizice

Intensitatea activităţii fizice determină cantitatea de căldură cedată de corpul uman în mediul
ambiant. Cu cât activitatea fizică este mai intensă, cu atât temperatura aerului din încăpere trebuie să
fie mai scăzută pentru a se facilita transferul termic şi a se resimţi senzaţia de confort. În Tabelul 3.2 se
dau valorile căldurii cedate de organismul uman, caracteristice diverselor tipuri de activitate.

       Tabelul 3.2

Căldura degajată de corpul uman

 funcţie de tipul de activitate

Activitatea Căldura cedată [W]

Somn 75
Aşezat pe scaun 105
În picioare, relaxat 125
Activitate de secretariat 130
Activitate de laborator 170
Muncă la maşini unelte 290

 
Indicatori globali de confort termic

Pentru a aprecia gradul de confort termic al unei ambianţe se folosesc indicatori globali care
însumează efectele separate ale fiecărui factor: temperatură, umiditate, viteza aerului, nivelul activităţii
fizice, îmbrăcămintea etc. Dintre aceşti indicatori globali se amintesc:
      Indicele de confort termic B (Van Zuilen)

      Indicele de ambianţă termică PMV (opţiunea medie previzibilă)

Când aceşti indicatori au valoarea zero se apreciază că este asgiurat confortul termic în încăperea
respectivă. Practic, se admite un domeniu de variaţie al acestor indicatori, -0,5 … +0,5, pentru zona
confortului termic. Determinarea indicelui B se face conform GP 060/2000. Determinarea indicelui
PMV se face conform GT 039/2002 şi SR ISO 7730.

3.2  CONFORTUL VIZUAL ŞI FONIC

3.2.1  Confortul vizual

Iluminatul dintr-o încăpere trebuie să asigure confortul vizual al persoanelor prin inducerea
unor senzaţii pozitive în timpul activităţii acestora. Pentru realizarea unui sistem de iluminat care să
ofere în încăpere un mediu luminos confortabil este necesar să se acorde atenţie următorilor factori:
      nivelului de iluminare şi uniformităţii acestuia

      culorii luminii şi redării culorilor

      direcţionării fluxului luminos

      distribuţiei luminanţelor

      orbirii

      fenomenului de pâlpâire

      prezenţei luminii de zi

      menţinerii sistemului de iluminat în timp

Pentru că se fac adesea confuzii legate de mărimile utilizate în analiza luminotehnică, se prezintă pe
scurt definiţiile acestora.
      Fluxul luminos - fluxul radiant emis în spectrul vizibil
     Intensitatea luminoasă - fluxul luminos pe direcţia , unde d este unghiul
solid elementar
      Iluminarea - densitatea spaţială a fluxului luminos pe supraf. A

Nivelul de iluminat trebuie să fie în concordanţă cu specificul activităţii desfăşurate în

încăpere; el trebuie să fie asigurat pe suprafaţa de referinţă - planul util - care poate fi orizontală (masă,
birouri), verticală (raft, oglindă) sau înclinată (pupitru, planşetă). In funcţie de specificul încăperilor, se
recomandă realizarea nivelurilor de iluminare prezentate în Tabelul 3.3, unde, pentru comparaţie, sunt
incluse şi nivelurile de lumină realizate natural. Valorile corespund standardului DIN 5035.

O importanţă deosebită în asigurarea confortului vizual o are culoarea luminii. Culoarea

luminii are importanţă estetică, funcţională şi psihologică. Astfel se recomandă lămpi de culoare:

     caldă:            pentru încăperi amplasate spre nord şi puţin

                      vitrate
       neutră:         pentru încăperi de muncă intelectuală

     neutră-rece:        pentru încăperi de muncă fizică, cu vitrare mare şi unde se lucrează numai în
timpul zilei

rece:              pentru încăperi plasate spre sud şi puternic  vitrate, precum şi pentru încăperile în
     
care activitatea cere atenţie şi concentrare mărite

 Tabelul 3.3

Nivelul de iluminare funcţie de destinaţia încăperii, în comparaţie cu lumina naturală

Destinaţia încăperii Nivelul de iluminare lx

Suprafaţă iluminată de soare puternic 10.000

Suprafaţă iluminată ziua (cer acoperit) 200 – 10.000
Suprafaţă iluminată de lună plină 0,25
Birouri* 300 – 500

Săli de conferinţe 300

Săli de calculatoare sau cu panouri de 500

comandă
750
Săli de desen
Hoteluri 200
Magazine: scări interioare 200

                  zone de prezentare 400

                  vitrine 15000 – 2500

Spitale:      saloane 100 – 150
                  săli de prim intervenţie 500
Şcoli:         săli de curs 300

                  săli de clasă 400 – 700

                  laboratoare, biblioteci 100 – 150

                  săli de desen 750 – 1400

Locuinţe :  sufragerii 200

                  dormitoare 150

                  băi 200

                  bucătării 150

                  holuri 100

                  birouri 300

Saloane de coafură 500
Muzee 300
Biserici, zona publicului 100

3.2.2  Confortul fonic

 Zgomotul este o suprapunere de sunete, având frecvenţe şi amplitudini variabile, producând o
senzaţie auditivă considerată jenantă sau dezagreabilă. Arunci când intensitatea sa este importantă,
zgomotul are efecte notabile asupra metabolismului şi activităţii intelectuale. Nivelul intensităţii unui
zgomot se măsoară în decibeli, dB. O modificare a nivelului sonor cu 10 dB corespunde aproximativ
cu dublarea intensităţii sonore percepute.

Zgomotul resimţit într-o încăpere poate proveni din exterior sau poate fi generat în interiorul
încăperii. In Tabelul 3.4 sunt date valorile admisibile ale zgomotelor exterioare.

Tabelul 3.4

Nivelul de zgomot exterior admisibil

Intensitatea zgomotului [dB]

Locul, zona
ziua noaptea
In imediata apropiere a 55 40
locuinţelor
Staţiuni de odihnă şi tratament 45 35
Zonă industrială 65 45

Pentru a avea o ambianţă interioară confortabilă din punct de vedere fonic trebuie să nu se
depăşească în încăperi următoarele niveluri de zgomot:

      camere de locuit             35 dB

      bucătării   38 dB

      săli de lectură      40 dB

      birouri, săli de clasă        45 dB

      muzică de ambianţă       60 dB

      magazine  70 dB

      spaţii tehnice (staţii de pompare, centrale termice etc.) 85 dB

3.3 CONSIDERAŢII DESPRE SĂNĂTATE ŞI SIGURANŢĂ

Diverse studii au arătat că aerul din interiorul clădirilor poate fi chiar mai poluat decât aerul
exterior. Factorii care determină în ce măsură poluanţii din mediul interior pot afecta sănătatea sunt:
      Prezenţa, modul de utilizare şi starea surselor de poluare
      Nivelul poluării atât la interiorul cât şi la exteriorul clădirii
      Gradul de ventilare din clădire
      Nivelul general de sănătate al ocupanţilor clădirii.

Sursele de poluare ale aerului interior sunt :

      Fum de ţigară
      Materiale de construcţie (azbest, vată de sticlă etc.), finisaje (lacuri, vopsele etc.)
       Mobilier (ţesături, lacuri etc.)
      Activităţi curente: gătit, curăţire, încălzire, refrigerare.
      Aerul exterior; prin ventilare şi în absenţa filtrelor, poluanţii trec în mare parte la interiorul clădirii.
 
3.3.1 Probleme cauzate de instalaţiile de ardere
Probleme de sănătate pot apare în legătură cu aproape toate tipurile de instalaţii. Se vor
considera cu precădere problemele care apar ca urmare a deteriorării calităţii aerului interior din cauza
proceselor de ardere a unui combustibil în instalaţii de încălzire, de preparare a hranei sau decorative.
Problemele care pot apare includ dureri de cap, ameţeală, somnolenţă, ochi apoşi, respiraţie greoaie
sau chiar moarte. Se atrage atenţia că simptome similare pot avea cauze medicale sau cauze legate de
poluanţi având altă sursă decât arderea combustibililor.
Substanţele poluante asociate cu procesele de ardere sunt gaze şi particule de praf şi/sau
funingine. Tipurile de poluanţi şi cantitatea în care sunt produşi depind de tipul instalaţiei, cât de bine
este ea montată, operată şi întreţinută, de tipul combustibilului ars, precum şi de gradul de ventilare a
spaţiului interior.
 
Poluanţii din produsele de ardere includ:

      Aer exterior

      Fum de ţigară
      Gaze evacuate de la motoare cu ardere internă (autoturisme, maşini de tuns iarba) din
apropiere
      Activităţi incidentale (suduri, lipituri, arderea lemnelor şi frunzelor) 
      Gaze de ardere evacuate din instalaţii de ardere (sobe, şeminee, cazane de apă cu ardere de
gaz sau petrol,  centrale termice).
Poluanţii cei mai comuni produşi în instalaţiile de ardere din clădiri sunt:
      Monoxidul de carbon
      Dioxidul de azot
      Dioxidul de sulf
      Particule cu sau fără produşi chimici ataşaţi
      Hidrocarburi nearse
      Aldehide

Procesul de ardere este însoţit întotdeauna de producerea de vapori de apă. Aceştia nu sunt
consideraţi în general un poluant dar pot acţiona ca unul prin efectele lor secundare; de exemplu,
umiditatea ridicată şi suprafeţele umede favorizează apariţia unor bacterii şi a mucegaiului. Alte
probleme legate de unimitate sunt tratate în paragraful următor.
Instalaţiile cu evacuare sunt dotate cu un canal, coş sau alt element care să conducă gazele de
ardere afară din clădire. În cazul în care elementul de evacuare este blocat sau prost instalat, cantitatea
de poluanţi care pătrund în aerul interior este mare. Instalaţiile fără evacuare eliberează gazele de
ardere direct în clădire.
Tabelul 3.5 prezintă probleme legate de instalaţiile de ardere care conduc la poluarea mediului
interior. Aceste probleme pot fi identificate de cele mai multe ori doar de către un specialist.
 
Tabelul 3.5
Instalaţii de ardere şi probleme ce pot apare
Instalaţia Combusti- Probleme tipice care pot apare
bilul
Centrale termice Gaz natural Schimbător de căldură fisurat;
Sobe de cameră Aer de ardere insuficient pentru
 Şeminee arderea completă a combustibilului; Canal de evacuare blocat;
sau gaz Arzător nereglat

lichefiat
Centrale termice Petrol Schimbător de căldură fisurat;
Aer de ardere insuficient pentru
arderea completă a combustibilului; Canal de evacuare blocat;
Arzător nereglat
Lemn Schimbător de căldură fisurat;
Centrale termice Aer de ardere insuficient pentru arderea completă a
Sobe de cameră combustibilului; Canal de evacuare blocat; Lemn tratat sau
verde
Cărbune Schimbător de căldură fisurat;
Centrale termice
Aer de ardere insuficient pentru arderea completă a
Sobe
combustibilului; Grătar defect
Kerosen Reglare necorespunzătoare; Combustibil nepotrivit (nu K-1);
Sobe de cameră
Tiraj slab; Aer de ardere insuficient pentru arderea completă a
Centrale termice
combustibilului
Cazane Gas Natural Aer de ardere insuficient pentru arderea completă a
de apă sau lichefiat combustibilului; Canal de evacuare blocat; Arzător nereglat
Extensii; Cuptoare Gaz natural Aer de ardere insuficient pentru arderea completă a
sau lichefiat combustibilului; Folosire incorectă pentru încălzirea spaţiului
Sobe; Lemn Aer de ardere insuficient pentru arderea completă a
Şeminee Cărbune combustibilului; Canal de evacuare blocat; Lemn verde sau
tratat; Schimbător de căldură sau focar fisurat.

Pentru reducerea expunerii la poluanţii din produsele de ardere, este deosebit de important ca 
instalaţiile de ardere să fie bine alese, instalate, utilizate, inspectate şi întreţinute. O ventilare
corespunzătoare a clădirii micşorează deasemenea riscul de expunere la astfel de poluanţi. În ultima
vreme au apărut pe piaţă dispozitive detectoare de monoxid de carbon; se recomandă utilizare lor
acolo unde gradul de ventilare este redus iar procesul de ardere are loc în spaţiu deschis (de ex., în
încăperile cu şeminee).
Utilizarea combinata a filtrelor sac (traditionale) si a filtrelor electrostatice conduce la
eliminarea particulelor de dimensiuni mari (praf, scame, etc), a unor contaminanţi de dimensiuni mici,
precum şi a bacteriilor şi unora dintre noxele generate în interiorul clădirilor. Aceste filtre au un
consum electric mic în raport cu eficienţa lor, sunt uşor de întreţinut şi curăţat. Pot fi folosite atât ca
element de conductă de ventilaţie cât şi ca element staţionar în clădirile lipsite de unităţi de aer
condiţionat.

3.3.2 Probleme cauzate de nivelul de umiditate

Prea multă umiditate în aerul interior clădirii poate conduce la apariţia igrasiei, a mucegaiului
sau a altor medii bacteriologice. Acestea pot cauza la rândul lor o varietate de probleme de sănătate, de
la reacţii alergice până la atacuri astmatice şi pneumonii.
Nivelul de umiditate se manifestă asupra organismelor vii sub forma unei umidităţi relative,
definită ca raportul dintre conţinutul de apă din aer şi conţinutul maxim de apă pe care aerul considerat
îl poate îngloba la temperatura şi presiunea date. Cu alte cuvinte, nu cantitatea propriu-zisă de apă din
aer este cea resimţită de organism, ci gradul de saturare al aerului în umiditate, pentru că acesta
determină schimbul de umiditate între organism (prin suprafeţele sale umede) şi aerul înconjurător. 
 
Excesul de umiditate poate fi cauzat de:
       Duşuri, prepararea hranei, spălarea şi uscarea rufelor, spălatul pe jos, etc.
      Scurgeri de la ţevi, încălţăminte umedă, stropitul pe lângă chivete.
      Schimbul de umiditate cu aerul exterior: umiditatea circulă de la interior la exterior sau invers prin
anvelopa clădirii, fie prin difuzie, fie prin schimbul de aer.
      Subsoluri umede, pereţi umeziţi de ploaie, scurgeri prin acoperiş
 
Pe lângă problemele de sănătate, umiditatea ridicată cauzează clădirii prin apariţia ruginii,
cojirea vopselelor şi tencuielilor, dăunând în timp chiar şi structurii clădirii.

Dacă umiditatea ridicată creează probleme, trebuie spus că şi umiditatea prea scăzută are
efectele ei. Sub 30% umiditate relativă, persoanele simt un puternic disconfort care se poate manifesta
prin senzaţia de uscăciune, iritarea mucoaselor nasului şi cavităţii bucale, sângerări la nivelul nasului,
infecţii. În general, umiditatea este scăzută pe durata iernii. Pe de o pare, aerul rece exterior este uscat
şi pătrunde în cantităţi mai mari în clădire datorită diferenţelor mai mari de temperatură (curenţi
convectivi intenşi, diferenţe mai mari de presiune între interior şi exterior). Pe de altă parte, utilizarea
unor elemente de încălzire uscate (de tipul caloriferelor sau radiatoarelor electrice) conduce la
încălzirea uscată a aerului, adică la scăderea umidităţii sale relative. Reglarea nivelului de umiditate se
poate realiza în acest caz prin elemente umidificatoare, de la simpla farfurie cu apă care se evaporă,
până la dispozitive sofisticate care realizează şi ionizarea aerului interior.  

În Tabelul 3.6 se prezintă sintetic relaţia dintre nivelul de umiditate în aerul interior şi problemele de
sănătate asociate.

Metodele de control al nivelului de umiditate au fost tratate în primul capitol, ele făcând parte
din strategia de proiectare şi utilizare eficientă a unei clădiri: bariere de aer, hidroizolaţii, ventilare
corespunzătoare, elemente de construcţie care să ferească pereţii de ploaie.

Întreaga anvelopă a clădirii trebuie să prevină pătrunderea umidităţii din exterior dar şi să
permită evacuarea excesului de umiditate produsă la interior. În acest sens, rolul ventilării este
hotărâtor.

Tabelul 3.6
Efectul schimbării umidităţii relative asupra unor contaminanţi

Zona
                 
optimă

Bacterii                  

Viruşi                    
Mucegai                    
Insecte                    
Infecţii
respiratori                    
i
Alergii,
rinite şi                    
astm
Reacţii
                   
chimice
Ozon                    
Umiditate
10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
[%]
 
3.3.3 Probleme cauzate de materiale de construcţie şi mobilier
Aproape toate materialele de construcţie sunt potenţial periculoase, dar dacă sunt mânuite şi
instalate cu grijă, munca poate fi realizată uşor şi sigur. In acest paragraf se atrage atenţia asupra
problemelor de sănătate şi siguranţă care pot apare în legătură cu diversele materiale ce se pot utiliza
pentru renovarea/modernizarea unei clădirii.
Casele mai vechi pot conţine izolaţii care sunt parţial sau total realizate din asbest, de obicei de
culoare alb sau alb-gri, sub formă de pudră sau semi-poros. Inhalarea asbestului este asociată cu o
întregă varietate de cancere, chiar şi de la o singură expunere mai mare. Înainte de a se lucra cu un
astfel de material, trebuie aplicată o mască şi/sau asigura o ventilare locală corespunzătoare.
Multe dintre materialele de azi pun în libertate particule, fibre sau vapori, care pot fi dăunătoare
pentru cel care le instalează şi pentru oricine se găseşte în vecinătate. Chiar şi materialele naturale de
tipul rumeguşului sau prafului de tencuială pot fi dăunătoare. Deseori pericolul nu provine din
materialul primar ci din lianţi, solvenţi, stabilizatori sau alţi aditivi al căror efect nu-l cunoaşteţi.

Materialele de izolaţie fibroase de tipul fibrei de sticlă şi lânii minerale pot irita foarte uşor
pielea, ochii şi sistemul respirator. În farmacii, sunt disponibile creme speciale pentru protejarea pielii
atunci când se lucrează cu materiale fibroase.

Metoda preferată pentru îndepărtarea fibrelor sau prafului este cea a aspirării acestora cu un
aspirator. O idee bună este cea a ataşării unei extensii de furtun la punctul de evacuare a aspiratorului
pentru a împiedica răspândirea în casă a oricărei particule, care trece de filtru. Dacă aveţi la îndemână
doar o mătură pentru îndepărtarea materialului, aceasta trebuie mai întâi udată astfel încât particulele
de praf să nu se ridice în aer.

Izolaţia din polistiren rigid este în general un material inert, dar la tăiere poate produce
particule. Izolaţiile de poliuretan şi poli-izocianurat emană vapori dăunători în momentul producerii
de panouri rigide şi atunci când materialul este pulverizat la locul de montaj. Vaporii determină iritaţii
ale ochilor şi pielii şi probleme respiratorii, chiar şi la nivel de expunere minim. Mici cantităţi de
vapori pot însoţi panoul rigid.

Există o multitudine de materiale de chituit cu compoziţii chimice foarte diferite. Totuşi,

materialele de chituit au câteva caracteristici comune :
      toate utilizează solvenţi pentru menţinerea materialului pliabil până la instalare.

      odată aplicat, solvenţii se vor evapora producând vapori până când materialul se aşează sau se
usucă.

Vaporii de la chituire pot determina iritaţii respiratorii sau alte reacţii alergice. Din acest motiv,
zona de lucru trebuie bine ventilată, chiar şi pe perioada uscării.

        Renovarea ridică probleme speciale de sănătate pentru cei cu alergii, astm sau sensibilitate la
substanţe chimice. Prin alegerea cu grijă a materialelor, expunerea la substanţe iritante poate fi evitată
sau redusă. De exemplu, izolaţiile din panouri rigide nu produc praf sau particule decât la tăiere, iar
unele chituri au o perioadă mai scurtă de uscare. Deasemenea, pentru cei cu sensibilitate la substanţe
chimice sunt diponibile materiale de finisare de tipul vopselelor şi baiţurilor cu toxicitate redusă.

Consideraţiile legate de sănătate pot constitui un factor important în luarea deciziei de a izola
exteriorul clădirii şi nu interiorul acesteia. Dacă operaţia are loc la interior, lucrul trebuie planificat
astfel încât intervenţia să se termine cât mai repede posibil. Aceasta poate însemna angajarea unui
antreprenor care să realizeze întreaga lucrare sau o parte din ea.           

Mobilierul poate la răndul său reprezenta o sursă de poluare prin substanţele volatile eliberate
de lacuri şi vopsele; tapiseria de orice fel, draperiile şi covoarele eliberează scame de diferite
dimensiuni care inhalate pot cauza probleme respiratorii. Substanţele utilizate la curăţenie sunt de cele
mai multe ori dizolvanţi cu conţinut ridicat de substanţe volatile (alcooli, esenţe parfumate etc.). 

In tabelul 3.7 se prezintă raportul concentraţiilor admise pentru aerul interior relativ la aerul
exterior clădirii, astfel încât sănătatea utilizatorilor clădirii să nu fie afectată.

3.4  IMPACTUL CLĂDIRILOR ASUPRA MEDIULUI AMBIANT ŞI COLECTIVITĂŢILOR

UMANE

Prezenţa clădirilor în peisajul natural determină un impact asupra mediului înconjurător, care
deseori nu este perceput, sau este perceput în proporţii mai reduse. Încă din etapa de început a
construcţiei, peisajul natural suferă alterări, prin tăierea de drumuri de acces, organizarea şantierului,
efectuarea racordurilor de energie electrică, alimentare cu apă şi canalizare, alimentare cu energie
termică şi/sau combustibili.

Arhitecţi, ingineri constructori şi ecologişti din lumea întreagă încearcă să determine efectele
pe care construcţiile şi alte habitaturi locuite le au asupra mediului înconjurător şi asupra oamenilor.
Cheia înţelegerii complexităţii acestui fapt este recunoaşterea faptului că activităţile constructive
produc o transformare a mediului natural într-unul artificial. Această transformare are trei faze:
construcţie, mentenanţă,  recuperare. În prima fază, clădirile sunt construite şi plasate în peisajul
natural. Activitatea de construcţie este un amestec de preferinţe culturale (arhitectonice), materiale
avute la dispoziţie şi tehnologii de construcţie. În faza de mentenanţă, ocupanţii trăiesc în clădiri şi le
menţin în stare de funcţionare sau le modernizează potrivit standardelor lor de viaţă. În fine, clădirile
îşi încheie durata de viaţă, iar materialele rezultate se reciclează sau se depozitează, iar pe locul lor se
ridică alte clădiri (ciclul de viaţă se reia), sau se recreează peisajul natural.

Conceptul de dezvoltare durabilă presupune minimizarea costurilor de mediu şi maximizarea

profitului economic, astfel încât să fie posibilă "satisfacerea nevoilor prezentului fără a compromite
posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.” Din acest concept rezultă modul în
care clădirile poluează mediul ambiant intern şi extern lor. În funcţie de unde se creează sursa de
poluare, clădirile exercită o poluare directă şi una indirectă.
     Tabelul 3.7

Surse, concentraţii admise şi raportul

“interior/exterior” pentru principalii poluanţi
interiori clădirilor
 

Raportul
concentra-

Poluant Sursa de poluare interioară Concentraţii admise ţiilor

interior /
exterior
Asbest Izolatii de incendiu  106 fibre/ m3 1
Bioxid de carbon Combustie, activitate umana,
   3000 ppm  1
(CO2) animale de casa
Echipament de combustie,
Monoxid  de
motoare, sisteme de incalzire     100 ppm  1
carbon (CO)
defecte
Izolatii, lianti, placi
Formaldehida 0,05 la 1,0 ppm 1
conglomerate
Fibre minerale si Produse, imbracaminte, 
NA --
sintetice tapiserii
Combustie, sobe cu gaz,
Bioxid de azot
incălzitoare de apă instant, 200 la 1000 µg/m3  1
(NO2)
uscatoare, tigari, motoare
Combustie, solventi, rasini,
Vapori organici
produse, pesticide, spray-uri cu Nu este cazul 1
(VOCs)
aerosoli
         20 ppb 1
Ozon Arc electric, surse de UV
       200 ppb 1
Materiale de constructie, ape
Radon    0,1 to 200 nCi/m3  1
subterane, sol
Sobe, semineuri, tigari,
Particule
substante volatile concentrate,    100 to 500 µg/m3  1
respirabile
spray-uri cu aerosoli, gatit
Sulfati Chibrituri, sobe cu gaz     5 µg/m3 1
Bioxid de sulf
Sisteme de incalzire    20 µg/m 3
1
(SO2)
Activitate umana, animale de
casa, ferigi, insecte, plante,
Micro organisme Nu este cazul 1
spori, umidificatoare, sisteme
de aer conditionat

@ IP CONSULT GRUP , Braila - 2003

* aerul atmosferic este format din aer uscat (21%O2, 79%N2) şi umiditate (cca. 10 g apă la 1 kg de aer
uscat)