Sunteți pe pagina 1din 11

Contractul de vânzare comercială

Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare


Plecând de la aprecierile doctrinare conform cărora contractul de vânzare reprezintă etalonul
sau contractul-tip ale cărui dispoziţii sunt aplicabile şi altor contracte, este motivul pentru
care şi legiuitorul a deschis seria expunerii contractelor speciale cu vânzarea. Art. 1650 din C.
civ. defineşte vânzarea ca fiind: „contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se
obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care
cumpărătorul se obligă să-l plătească. Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un
dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.
Din definiţia legală mai sus enunţată, rezultă următoarele caracteristici:
- obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului un anumit bun;
- obligaţia corelativă a cumpărătorului de a plăti un preţ, definiţia scoţând în evidenţă
faptul că preţul constituie obiectul unei obligaţii;
- poate fi transmis prin vânzare şi un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau
un alt drept;
- transmiterea dreptului de proprietate este de natura acestui contract, nu şi de esenţa lui;
- alte drepturi reale care pot fi transmise sunt: nuda proprietate, uzufructul, superficia,
cesiunea de creanţă, un drept ce decurge din proprietatea intelectuală, un drept asupra unei
universalităţi juridice (de exemplu, vânzarea unei succesiuni).
Prin urmare, contractul de vânzare poate fi definit ca fiind acel contract în baza căruia o
parte, numită vânzător, transferă şi garantează unei altei părţi, numită cumpărător, dreptul
său de proprietate asupra unui bun sau alt drept real ori drept de creanţă, sau dreptul asupra
unei universalităţi juridice, cumpărătorul obligându-se, în schimb, să plătească vânzătorului o
sumă de bani, numită preţ.
Nu pot forma obiectul contractului de vânzare:
- drepturi personale nepatrimoniale şi nici drepturi patrimoniale care au caracter strict
personal (dreptul de uz, dreptul temporar de abitaţie al soţului supravieţuitor);
- alte drepturi prevăzute de lege sau drepturi convenite prin acte unilaterale sau prin
contracte intuitu personae (de exemplu, dreptul de întreţinere, dreptul de pensie).

Caracterele juridice ale contractului de vânzare comercială


Din definiţia contractului de vânzare comercială se pot desprinde caracterele juridice:
a. Contractul de vânzare este un contract sinalagmatic deoarece dă naştere la obligaţii
reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi contractante (art. 1171 C. civ.).
b. Contractul de vânzare este un contract consensual, care se încheie prin simplul acord
de voinţă al părţilor.
Caracterul consensual rezultă din dispoziţiile art. 1178 C. civ. “Contractul se încheie prin
simplul acord de voinţă al părţilor, capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anumită
formalitate pentru încheierea sa valabilă”.
Vânzarea nu este nici contract solemn, nici contract real, nefiind necesară predarea bunului în
momentul încheierii contractului. Nu este necesară aşadar îndeplinirea vreunei formalităţi
pentru valida încheiere a vânzării.
De la principiul consensualismului există şi unele excepţii:
1. O primă excepţie este formulată de art. 1244 C. civ. conform căruia: „În afara altor
cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea
nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi
înscrise în cartea funciară.”
Dispoziţiile de mai sus se completează cu cele ale art. 877 C. civ. potrivit cărora drepturile
reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi tabulare, a căror dobândire,
modificare sau stingere se realizează numai cu respectarea regulilor de carte funciară.
2. De asemenea, în cazul contractelor electronice, potrivit art. 1245 C. civ. încheierea lor este
supusă condiţiilor de formă prevăzute de legea specială.
3. Art. 1.675. C. civ. prevede că în cazurile anume prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi
opusă terţilor decât după îndeplinirea formalităţilor de publicitate respective.
c. Contractul de vânzare este un contract cu titlu oneros, deoarece ambele părţi urmăresc la
încheierea contractului realizarea anumitor interese patrimoniale.
d. Caracterul comutativ al vânzării rezidă în faptul că ambele părţi cunosc din momentul
încheierii contractului întinderea drepturilor şi obligaţiilor reciproce. Ele nu depind de un
eveniment incert şi viitor, ca în cazul contractelor aleatorii.
e. Contractul de vânzare este un contract translativ de proprietate.

Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare comercială


În principiu, sunt aplicabile condiţiile esenţiale de validitate a convenţiilor, şi anume cele
prevăzute de art. 1179 din noul Cod civil: capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul
contractului şi cauza.

Capacitatea părţilor. Regula şi excepţia


Potrivit art. 28 alin. (1) C. civ., capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor, ea
fiind o condiţie esenţială, de fond care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a
deveni titular de drepturi şi obligaţii la încheierea unui act juridic.
Plecând de la cele expuse anterior, potrivit art. 1652 C. civ.: „Pot cumpăra sau vinde toţi cei
cărora nu le este interzis prin lege”. Astfel, orice persoană poate vinde sau cumpăra, dacă
legea nu îi interzice expres acest lucru. Prin urmare, regula o constituie capacitatea,
incapacitatea fiind excepţia. În cazul excepţiilor, ele trebuie să fie expres şi limitativ
prevăzute de lege.
Vânzarea constituie pentru ambele părţi un act de dispoziţie, ceea ce impune ca acestea să
aibă capacitatea de exerciţiu deplină. Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau care au
capacitate de exerciţiu restrânsă vor putea încheia un asemenea contract numai prin
intermediul ocrotitorului legal, respectiv cu încuviinţarea acestuia şi, în toate cazurile, cu
autorizaţia instanţei de tutelă. Există posibilitatea dobândirii capacităţii de exerciţiu
anticipate: pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a
împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi
părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie.
(art. 40 C. civ.)
Vânzarea este un act de dispoziţie raportat la obiectul contractului, respectiv preţul şi bunul
vândut. Raportat la patrimoniul părţilor contractante, vânzarea mijloceşte şi efectuarea de
acte de conservare sau de administrare a patrimoniului, cazuri în care părţile trebuie să aibă
capacitatea încheierii astfel de acte.
Sancţiunea care intervine în cazul nerespectării condiţiilor legale de către persoana lipsită de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă este nulitatea relativă. Minorul
devenit major poate însă confirma actul făcut singur în timpul minorităţii, atunci când el
trebuia să fie reprezentat sau asistat, conform art. 48 C. civ.
Consimţământul părţilor
Consimţământul reprezintă o condiţie de fond, esenţială de validitate şi în cazul încheierii
vânzării, mai ales că, în principiu, acest contract este unul consensual, acordul de voinţă al
părţilor, capabile de a contracta, fiind necesar şi suficient pentru formarea validă a
contractului. Conform art. 1204 şi 1205 C. civ., consimţământul trebuie să provină de la o
persoană cu discernământ, să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză. Acordul de
voinţă al părţilor trebuie să fie încheiat cu scopul de a produce efecte juridice. De asemenea,
consimţământul nu trebuie să fie alterat printr-un viciu de consimţământ (eroare, dol,
violenţă, leziune).
În legătură cu consimţământul, în cazul contractului de vânzare, vor fi expuse următoarele
situaţii
 promisiunea unilaterală de vânzare sau de cumpărare;
 promisiunea bilaterală de vânzare, promisiuni care pot precede încheierea validă a
contractului de vânzare.

A. Promisiunea unilaterală de vânzare sau de cumpărare


Promisiunea unilaterală constituie un contract care constă în promisiunea proprietarului
bunului de a-l vinde unui eventual cumpărător, care îşi rezervă facultatea de a-şi manifesta
ulterior, de regulă, înlăuntrul unui termen, consimţământul de a-l cumpăra. Promisiunea de
vânzare este un contract unilateral care creează obligaţii numai în sarcina promitentului.
Ca natură juridică, promisiunea de vânzare este o convenţie, un contract (denumit greşit din
punct de vedere juridic antecontract), care nu transferă dreptul de proprietate, ci dă naştere la
o obligaţia de a face, respectiv la un drept de creanţă în persoana beneficiarului, acesta având
posibilitatea de a opta între a cumpăra sau nu. Fiind un contract unilateral, promisiunea
creează obligaţii numai în sarcina promitentului şi trebuie să conţină toate acele clauze ale
contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa contractul. (art. 1279 C. civ.)
Promisiunea de vânzare nu reprezintă însă o vânzare, fiind distinctă de aceasta şi nici nu
poate produce efectele vânzării, fiind de fapt un antecontract. Dacă beneficiarul va opta în
sensul cumpărării bunului, dar promitentul refuză perfectarea contractului, el va avea dreptul
să solicite executarea obligaţiei de către promitent sau desfiinţarea convenţiei, cu daune-
interese. Codul civil prevede expres această situaţie în art. 1669 C. civ. “(1) Când una dintre
părţile unei promisiuni bilaterale de vânzare refuză din motive care îi sunt imputabile să
încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină
loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite. (2) Dreptul la
acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat. (3)
Dispoziţiile alin. (l) şi (2) se aplică în mod corespunzător în cazul promisiunii unilaterale
de vânzare sau de cumpărare, după caz.

B. Promisiunea bilaterală (sinalagmatică) de vânzare


Promisiunea bilaterală (sinalagmatică) de vânzare este un contract prin care ambele părţi se
obligă, una că va vinde, iar cealaltă că va cumpăra un anumit bun la un preţ determinat,
contract ce va fi perfectat în viitor.
Promisiunea bilaterală este, de asemenea, un antecontract care nu transferă dreptului de
proprietate de la promitent la beneficiar. Dacă promitentul-vânzător nu-şi respectă obligaţia
stabilită, beneficiarul-cumpărător nu poate cere predarea bunului, deoarece nu e proprietar.
Nerespectarea culpabilă a obligaţiei de a finaliza încheierea contractului de vânzare de către
una din părţi dă celeilalte dreptul la o acţiune în rezoluţiune, părţile fiind obligate să-şi
restituie tot ceea ce şi-au prestat reciproc, iar partea în culpă va datora şi despăgubiri. Mai
mult, dacă bunul se mai află în patrimoniul promitentului-vânzător, aplicând dispoziţiile art.
1669 alin. (1)“ când una dintre părţile unei promisiuni bilaterale de vânzare refuză din
motive care îi sunt imputabile să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere
pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de
validitate sunt îndeplinite.
Deosebit de obligaţia încheierii în viitor a contractului promis, părţile pot să-şi asume prin
promisiunea de vânzare şi alte obligaţii, cum ar fi: plata anticipată a preţului de vânzare
convenit, punerea la dispoziţia beneficiarului cumpărător a folosinţei bunului care formează
obiectul promisiunii sau plata unei arvune pentru garantarea îndeplinirii obligaţiei asumate şi
despăgubirea părţii vătămate pentru neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare.
Stipularea unui preţ al promisiunii nu înseamnă că cealaltă parte s-a hotărât să cumpere, dar
dacă vânzarea se realizează, suma plătită reprezintă un având dacă părţile nu au convenit
altfel (art. 1670 C. civ.)
Pentru încheierea validă a acestui antecontract, nu se cere o anumită formă, chiar şi atunci
când contractul de vânzare trebuie încheiat, conform legii, în formă ad validitatem.

Obiectul contractului
A. Lucrul vândut
Pentru ca un bun să poată constitui obiectul material al prestaţiei vânzătorului, el trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
A. Lucrul trebuie să fie în comerţ (în circuitul civil.) Potrivit art. 1.657 C. civ., orice bun
poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin
convenţie ori testament. Această prevedere consacră principiul liberei circulaţii a bunurilor în
sensul că pot fi vândute numai lucrurile aflate în circuitul civil.
În principiu, toate lucrurile sunt în comerţ, dar există şi excepţii:
 Nu pot forma obiectul unui contract de vânzare-cumpărare res nullius, lucrurile care,
prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate (aerul,
lumina soarelui, apa râurilor ş.a.);
 Sunt declarate inalienabile bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau
al unităţilor administrativ-teritoriale.

 B. Lucrul trebuie să existe în prezent sau să poată exista în viitor


Potrivit art. 1659 C. civ.,
 „dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în
întregime, contractul nu produce niciun efect. Dacă bunul pierise numai în parte,
cumpărătorul care nu cunoştea acest fapt în momentul vânzării poate cere fie anularea
vânzării, fie reducerea corespunzătoare a preţului.”
 Riscul pieirii totale sau parţiale a bunului aparţine vânzătorului, căci dacă bunul a
pierit sau chiar nici nu a existat, prestaţia vânzătorului rămâne fără obiect, fapt care
atrage şi lipsa cauzei obligaţiei cumpărătorului. În cazul în care bunul a existat şi a pierit
parţial, cumpărătorul are posibilitatea legală de a solicita fie anularea contractului (nu
rezoluţiunea lui), fie o reducere a preţului proporţională cu pierderea suferită. Aceeaşi
soluţie devine aplicabilă şi în cazul în care mai multe obiecte formează obiectul
contractului şi doar unele au pierit la momentul încheierii contractului. Opţiunea făcută
de cumpărător nu trebuie să fie abuzivă, în sensul că va renunţa la contract atunci când
bunul a devenit impropriu scopului pentru care a fost achiziţionat.
 Conform art. 1228 C. civ. în lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta
şi asupra bunurilor viitoare, cu excepţia moştenirilor nedeschise, care nu pot forma obiect
al unei vânzări, sub sancţiunea nulităţii absolute.
 Dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul va dobândi
proprietatea asupra lui în momentul în care bunul s-a realizat sau în momentul
individualizării (cazul bunurilor de gen) lor de către vânzător. Dacă bunul nu se va
realiza, nu se va produce nici un efect, dar dacă nerealizarea bunului se datorează culpei
vânzătorului, acesta va plăti daune-interese. În cazul realizării parţiale a bunului,
cumpărătorul poate opta între solicitarea unei reduceri corespunzătoare a preţului, fie
solicită desfiinţarea vânzării. Dacă vânzarea are caracter aleatoriu, iar cumpărătorul şi-a
asumat riscul nerealizării bunului sau genului limitat, el va suporta şi riscul contractului
şi va rămâne obligat la plata preţului (cazul cumpărării unei recolte viitoare de pe un
anumit teren al vânzătorului).

C. Lucrul trebuie să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil


Potrivit art. 1226 C. civ. obiectul obligaţiei, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie
determinat sau cel puţin determinabil şi licit. Bunurile certe se determină prin trăsături proprii
(de exemplu, o construcţie este determinată prin indicarea localităţii în care este situată, a
străzii, numărului, dimensiunilor, vecinătăţilor, materialului din care este construită, cu ce
este acoperită ş.a.,). Dacă bunul vândut este un bun de gen, determinarea se va face prin
arătarea speciei (grâu, porumb), cantităţii, calităţii ş.a.
Bunul vândut trebuie să fie şi posibil din punct de vedere fizic (material) şi juridic; nimeni nu
se poate obliga la imposibil (imposibilitatea se apreciază in abstracto, trebuind să fie absolută
şi de neînvins pentru oricine). De asemenea, bunul trebuie să fie licit şi corespunzător
regulilor de morală. Dacă obiectul contractului este imoral, acest lucru va atrage nulitatea
absolută a acestuia. Practica judiciară a decis în acest sens că dacă se dovedeşte reaua-
credinţă a cumpărătorului care a ştiut că obiectul vânzării provine din contrabandă, în caz de
confiscare a lucrului, el nu mai poate solicita restituirea preţului plătit.
D. Lucrul vândut trebuie să fie proprietatea vânzătorului
Această condiţie rezultă din caracterul translativ de proprietate al contractului de vânzare,
pentru validitatea sa, fiind necesar ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului individual
determinat care formează obiectul contractului. Codul civil reglementează situaţiile în care
bunul aparţine altei persoane, sub denumirea de vânzarea bunului altuia, în cadrul art. 1683
din noul C. civ.
Dacă obiectul îl constituie un bun individual determinat şi dacă acesta se află în
proprietatea unui terț, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure
transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător. Proprietatea se
strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al
ratificării contractului de vânzare de către proprietar, dacă din lege sau din voința părților nu
rezultă contrariul. În situația în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de
proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate solicita rezoluțiunea contractului,
restituirea prețului și, dacă este cazul, daune-interese.
Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi ulterior nu asigură
transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă
daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a
dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că
nu va dobândi proprietatea întregului bun.

b. Preţul vânzării. Pentru a încheia contractul de vânzare, părţile trebuie să cadă de acord,
nu numai asupra lucrului vândut, ci şi asupra preţului, care este obiectul prestaţiei
cumpărătorului. Preţul reprezintă suma de bani pe care cumpărătorul se obligă să o plătească
vânzătorului, în schimbul lucrului cumpărat. Preţul este elementul cel mai important al
contractului de vânzare comercială şi, la fel ca în dreptul civil, trebuie să îndeplinească
anumite condiţii:
- să fie stabilit în bani, pentru că altfel este vorba de un contract de schimb;
- se fie determinat sau determinabil, fie exprimat complet prin indicarea sumei, fie să
se prevadă în contract elemente cu ajutorul cărora urmează a se stabili în viitor
cuantumul preţului. Poate fi determinat şi prin trimiterea la un alt preţ sau prin stabilirea
preţului de către o terţă persoană determinată de părţi (art. 1662 C. civ.);
- să fie real, cu dublu înţeles: serios şi sincer, şi să fie efectiv, adică să se plătească de
către cumpărător vânzătorului. Preţul este sincer şi serios când elementele de fapt lăsate
la aprecierea instanţei arată că el reprezintă o contraprestaţie reală, în raport cu valoarea
lucrului vândut. În cazul în care preţul este fictiv sau derizoriu, contractul de cumpărare
este nul, pentru că prestaţia cumpărătorului a rămas fără obiect şi, la rândul lui,
contractul rămâne fără obiect.
Cauza contractului
Cauza trebuie să existe, aşa cum rezultă şi din prevederile art. 1236 alin. (1) C. civ.: ”cauza
trebuie să existe, să fie licită şi morală. Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a
contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte
efecte juridice. Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este
comună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o
cunoască. În ceea ce priveşte dovada cauzei, legiuitorul stabileşte o prezumţie relativă a
existenţei cauzei, ce poate fi răsturnată prin proba contrară.
Cauza trebuie să fie licită, în sensul că scopul urmărit de părţi să fie în concordanţă cu
dispoziţii legale şi să nu contravină bunelor moravuri sau ordinii publice. Frauda la lege
reprezintă un caz particular de cauză ilicită a contractului şi intervine în cazul în care
contractul constituie pentru părţi mijlocul de a eluda aplicarea unei norme legale imperative
(art. 1237 şi art. 1238 C. civ.).
Trebuie reţinut că în materia cauzei ilicite şi imorale, sancţiunea va fi nulitatea absolută
numai atunci când ea este comună ambelor părţi, în caz contrar, trebuie ca cealaltă parte să o
fi cunoscut sau, după împrejurări, să fi trebuit să o cunoască.

Efectele contractului de vânzare comercială


În materia vânzării, efectele contractului comercial sunt aceleaşi cu cele produse de
contractul civil, cu unele distincţii şi dezvoltări specifice. Principalul efect al contractului de
vânzare-cumpărare îl constituie transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului de la
vânzător la cumpărător. De asemenea, din contractul de vânzare-cumpărare se nasc anumite
obligaţii în sarcina părţilor, în legătură cu lucrul vândut şi preţul vânzării.
Obligaţiile vânzătorului
Obligaţia de a transmite proprietatea bunului sau dreptului vândut
În materia contractului de vânzare, această obligaţie reprezintă o noutate (art. 1672 C. civ.),
în sensul prevederii ei exprese. Raportat la art. 1673 şi art. 1674, transmiterea proprietăţii de
la vânzător la cumpărător se realizează de drept din momentul încheierii contractului, chiar
dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă. Odată cu proprietatea, cumpărătorul
dobândeşte toate drepturile şi acţiunile accesorii ce au aparţinut vânzătorului.
Regulile cu privire la transmiterea proprietăţii bunului prevăzute de Codul civil au caracter
supletiv, putând fi modificate potrivit voinţei părţilor.

Obligaţia de predare a bunului vândut şi de conservare a acestuia până la predare


Prin predarea bunului de către vânzător se înţelege punerea bunului la dispoziţia
cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea
liberă şi neîngrădită a posesiei. (art. 1685 C. civ.)
Predarea bunului nu are semnificaţia transmiterii dreptului de proprietate, ci a detenţiei. Şi cu
privire la această obligaţie, normele civile sunt supletive, părţile putând deroga dispoziţiile
cuprinse între art. 1685-1694. Obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile sale,
precum şi la tot ce este destinat folosinţei sale perpetue, dar este însoţită şi de predarea
titlurile şi documentele privitoare la proprietatea sau folosinţa bunului. Până la predarea
bunului, vânzătorul este obligat să de a conserva bunul pentru ca acesta să poată fi predat în
starea în care se afla în momentul încheierii contractului.
Locul predării - Predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în momentul
încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilor ori, în lipsa acesteia, din
uzanţe. (art. 1689 C. civ.)
Starea bunului - Bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii
contractului. În cuprinsul contractului, i se pune în vedre cumpărătorului obligaţia de a
verifica starea bunului în momentul încheierii contractului, chiar dacă predarea lui se va face
la o dată ulterioară: „Cumpărătorul are obligaţia ca imediat după preluare să verifice starea
bunului potrivit uzanţelor”. Dacă în urma verificării sunt descoperite vicii, cumpărătorul
trebuie să-l informeze pe vânzător despre acestea fără întârziere. În lipsa informării, se
consideră că vânzătorul şi-a executat obligaţia de predare. Rămân aplicabile dispoziţiile
privind vânzarea bunului cu vicii ascunse.
În cazul bunurilor de gen sau cele viitoare – acestea se vor preda în cantitatea şi calitatea
convenite. Potrivit art. 1486 C. civ., dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul are
dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El însă nu este liberat decât prin predarea unor
bunuri de calitate cel puţin medie.
Momentul predării - În lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului de
îndată ce preţul este plătit. Dacă însă, ca urmare a unor împrejurări cunoscute cumpărătorului
la momentul vânzării, predarea bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen,
părţile sunt prezumate că au convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen.
Cumpărătorul nu poate solicita de la vânzător predarea bunului, dacă el nu a făcut plata
preţului. Dacă vânzătorul nu a prevăzut un termen de plată a preţului, atunci acesta are drept
de retenţie asupra bunului vândut, până când cumpărătorul execută plata, această situaţie
justificându-se prin caracterul sinalagmatic al contractului de vânzare. Aceeaşi situaţie de
vine aplicabilă şi atunci când, deşi a fost prevăzut un termen de plată, cumpărătorul a devenit
insolvabil ori garanţiile acordate vânzătorului s-au diminuat.
Cheltuielile predării – cântărire, măsurare, numărare – sunt în sarcina vânzătorului, cele de
ridicare în sarcina cumpărătorului, dacă părţile nu au convenit altfel.
În caz de neexecutare (totală sau parţială) a obligaţiei de predare a bunului de către vânzător,
cumpărătorul poate invoca excepţia de neexecutare a contractului sau poate cere rezoluţiunea
contractului cu daune-interese sau executarea în natură a contractului.
Obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337- 1351 C. civ.).
Noţiunea de evicţiune. Prin evicţiune se înţelege pierderea în tot sau în parte a proprietăţii
bunului cumpărat sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar ca
urmare a valorificării de către vânzător sau de către o terţă persoană a unui drept care
exclude, în tot sau în parte, dreptul cumpărătorului asupra acelui bun.
Vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar
împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a bunului vândut [art. 1695 alin. (1) C.
civ.]. Obligaţia se justifică prin aceea că el trebuie să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a-i
asigura cumpărătorului stăpânirea liniştită a lucrului vândut, fiind văzută ca o prelungire în
timp a obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate. Motiv pentru care vânzătorul este
obligat să îl apere pe cumpărător de eventualele tulburări, deposedări care ar putea avea drept
efect pierderea parţială sau totală a bunului.
Evicţiunea îşi are sorgintea, de regulă, în fapta unei terţe persoane. Potrivit art. 1695 alin.
(2) şi (3) C. civ.: “(2) Garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce rezultă din pretenţiile
unui terţ numai dacă acestea sunt întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării şi
care nu a fost adus la cunoştinţa cumpărătorului până la acea dată. (3) De asemenea,
garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce provine din fapte imputabile vânzătorului,
chiar dacă acestea s-au ivit ulterior vânzării.”
De regulă, evicţiunea rezultă dintr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, prin care se
consacră dreptul terţului asupra bunului care a format obiectul contractului de vânzare şi de
care cumpărătorul a fost deposedat.
Modul de funcţionare a obligaţiei de garanţie contra evicţiunii. În cazul în care cumpărătorul
este pe cale de a fi evins, el este dator să-l cheme în garanţie pe vânzător în procesul intentat
de terţul reclamant. Pe lângă chemarea în garanţie a vânzătorului în procesul intentat de terţ,
cumpărătorul are şi o altă posibilitate, şi anume, are deschisă calea unei acţiuni directe (în
dezdăunare) împotriva vânzătorului. În această situaţie, însă, cumpărătorul se expune la
pierderea preţului, a daunelor-interese şi a cheltuielilor de judecată, dacă vânzătorul face
dovada că ar fi avut mijloace potrivnice, necunoscute de cumpărător, pentru a respinge
pretenţiile terţului - excepţia procesului rău condus. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1705
C. civ.: ”(1) Cumpărătorul chemat în judecată de un terţ care pretinde că are drepturi
asupra lucrului vândut trebuie să-l cheme în cauză pe vânzător. În cazul în care nu a făcut-o,
fiind condamnat printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, pierde dreptul de
garanţie dacă vânzătorul dovedeşte că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea.
(2) Cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul terţului
pierde dreptul de garanţie, afară de cazul în care dovedeşte că nu existau motive suficiente
pentru a împiedica evicţiunea.”

Efectele obligaţiei de garanţie contra evicţiunii


Evicţiunea totală. Evicţiunea este totală în situaţia în care cumpărătorul pierde în întregime
proprietatea asupra lucrului care a format obiectul vânzării-cumpărării.
”Cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării dacă a fost evins de întregul bun sau de o
parte a acestuia îndeajuns de însemnată încât, dacă ar fi cunoscut evicţiunea, el nu ar mai fi
încheiat contractul. Odată cu rezoluţiunea, cumpărătorul poate cere restituirea preţului şi
repararea prejudiciului suferit.“ Potrivit art. 1700 C. civ. (enunţat anterior), în caz de
evicţiune totală, cumpărătorul poate solicita rezoluţiunea contractului.
Evicţiunea parţială. În caz de evicţiune parţială, cumpărătorul pierde doar o parte a
proprietăţii sau suferă o restrângere a dreptului de proprietate asupra bunului care formează
obiectul vânzării-cumpărării.
Potrivit art. 1700 C. civ. raportat la art. 1703 C. civ., cumpărătorul poate opta între
rezoluţiunea vânzării numai dacă evicţiunea parţială este atât de importantă, încât el nu ar fi
cumpărat dacă ar fi putut să o prevadă şi restituirea unei părţi din preţ proporţională cu
valoarea părţii de care a fost evins şi, dacă este cazul, să plătească daune-interese. Pentru
stabilirea întinderii daunelor-interese, se aplică în mod corespunzător prevederile art.1.702,
expuse în cazul producerii evicţiunii totale.

Obligaţia vânzătorului de garanţie contra viciilor lucrului


Vânzătorul răspunde şi pentru utila posesiune a bunului vândut, după cum reiese şi din
dispoziţiile art. 1672 C. civ. raportat la art. 1707 alin. (1) C. civ.: “Vânzătorul garantează
cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuinţării la
care este destinat sau care îi micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea
încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic”.
Viciul ascunse reprezintă aşadar acele defecte ale bunului vândut care afectează total sau
parţial folosinţa acestuia, făcându-l impropriu întrebuinţării în scopul pentru care a fost
cumpărat sau care sunt de natură săi micşoreze într-atât de mult valoarea de întrebuinţare,
încât, dacă cumpărătorul le-ar fi cunoscut, n-ar mai fi cumpărat lucrul sau nu ar fi plătit
acelaşi preţ .
În cazul în care viciile pot fi înlăturate prin repararea bunului, cumpărătorul va putea cere
acest lucru.
Condiţiile obligaţiei de garanţie contra viciilor. Vânzătorul va răspunde pentru vicii dacă
sunt întrunite cumulativ următoarele trei condiţii:
1. viciile să fie ascunse;
2. viciile să fi existat la data predării bunului;
3. viciile să fie grave.
1. Viciile să fie ascunse. Potrivit art. 1707 alin. (2) C. civ., este ascuns acel viciu care, la data
contractării nu poate fi descoperit de către un cumpărător prudent şi diligent fără a fi nevoie
de asistenţă de specialitate. Deci vânzătorul nu răspunde de viciile aparente. Posibilitatea
cumpărătorului de a cunoaşte viciile lucrului se apreciază in abstracto, avându-se în vedere
diligenţa şi prudenţa cumpărătorului. Practica judiciară a fost sesizată cu nenumărate astfel de
cauze, care au avut în centru clarificarea noţiunii de viciu ascuns, a circumstanţelor relevante
care fac să subziste sau nu această obligaţie în sarcina vânzătorului.
Viciul are caracter ascuns dacă el nu poate fi observat la o atentă verificare a lucrului şi,
evident, cumpărătorul nu l-a cunoscut şi nici nu putea să-l cunoască, iar vânzătorul nu l-a
încunoştinţat despre existenţa acestuia. Sarcina probei cunoaşterii viciului de către
cumpărător incumbă vânzătorului.
Potrivit art. 1708 alin. (1) C. civ. dacă părţile nu au convenit altfel, vânzătorul este obligat să
garanteze contra viciilor ascunse, chiar şi atunci când nu le-a cunoscut.
2. Viciile să existe în momentul încheierii contractului, adică viciul ascuns al lucrului să fi
existat anterior sau să fie concomitent vânzării. În cazul celor apărute ulterior nu va fi
angajată răspunderea vânzătorului, căci riscurile trec la cumpărător odată cu preluarea
bunului. În cazul în care transferul dreptului de proprietate asupra bunului urmează să aibă
loc la o dată ulterioară celei a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul are
obligaţia de a răspunde pentru viciile ascunse ivite între momentul încheierii contractului şi
transferul dreptului de proprietate. Dacă vânzarea s-a efectuat sub condiţie suspensivă, viciul
ascuns trebuie să existe la momentul îndeplinirii condiţiei.
3. Viciile să fie grave, această condiţie fiind expres prevăzută de art. 1707 alin. (1) C. civ, în
sensul că ele fac bunul vândut impropriu întrebuinţării la care este destinat sau care îi
micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut,
cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic. În practica judiciară s-a decis că
dacă lucrul care trebuie vândut, deşi prezintă nişte defecţiuni, poate fi folosit potrivit
destinaţiei sale, viciul nu e grav. Exemplu: cumpărarea unui autoturism folosit, care are
anumite piese uzate şi a căror uzură putea fi prevăzută. Schimbarea acestora permite
cumpărătorului să se folosească de bun potrivit necesităţilor sale.
În concluzie, putem aprecia şi asupra situaţiilor care nu atrag răspunderea vânzătorului de
viciile ascunse:
- când viciile sunt aparente sau au fost comunicate cumpărătorului;
- viciile au fost ascunse, dar şi cumpărătorul le ştia;
- viciile sunt ascunse, dar părţile au convenit ca vânzătorul să fie exonerat de răspundere;
- în cazul vânzărilor silite.

Efectele obligaţiei de garanţie pentru vicii ascunse


În temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor, cumpărătorul, potrivit art. 1710
C. civ., are facultatea de a cere:
a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;
c) reducerea corespunzătoare a preţului;
d) rezoluţiunea vânzării.
Dreptul de opţiune aparţine doar cumpărătorului, dar la cererea vânzătorului, instanţa, ţinând
seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum şi de
alte împrejurări, poate dispune o altă măsură prevăzută la alin.(1), decât cea solicitată de
cumpărător.
Dacă cumpărătorul nu cere rezoluţiunea contractului, el va păstra bunul, putând solicita
reducerea corespunzătoare a preţului, proporţional cu paguba provocată de viciile ascunse şi
restituirea părţii respective din preţul achitat. Acţiunea de reducere a preţului este numită
acţiune estimatorie sau quanti minoris, căci aprecierea valorii lucrului se apreciază prin
expertiză.
Acţiunea de rezolutiune şi cea estimatorie nu se pot exercita concomitent, cumpărătorul fiind
obligat să opteze pentru una dintre ele.
Dispoziţiile art. 1711 alin. (1) C. civ. prevăd că în situaţia în care la data încheierii
contractului vânzătorul cunoştea viciile bunului vândut, pe lângă una dintre măsurile
prevăzute de art. 1710, vânzătorul este obligat la plata de daune-interese, pentru repararea
întregului prejudiciu cauzat, dacă este cazul. Atunci când vânzătorul nu cunoştea viciile
bunului vândut şi s-a dispus una dintre măsurile prevăzute la art.1.710 alin.(1) lit.c) şi d), el
este obligat să restituie cumpărătorului doar preţul şi cheltuielile făcute cu prilejul vânzării, în
tot sau în parte, după caz. Pierderea sau deteriorarea bunului, chiar prin forţă majoră, nu îl
împiedică pe cumpărător să obţină aplicarea măsurilor prevăzute de art.1.710 alin.(1).
Cumpărătorul are şi posibilitatea remedierii defecţiunilor de către vânzător sau chiar de către
el pe seama vânzătorului, când această reparare este posibilă şi când ea nu ar ocaziona
cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea lucrului. În aceeaşi măsură se poate cere şi
înlocuirea de către vânzător bunului defect.

Obligaţia de informare şi securitate


Obligaţiile de informare şi securitate identificate de doctrina de dată recentă se evidenţiază cu
precădere în raporturile dintre comercianţi şi consumatori, în considerarea faptului că aceştia
din urmă nu cumpără mărfuri în cadrul unei activităţi profesionale, ci, de regulă, pentru
folosinţa proprie sau a familiei lor; legea instituie astfel o prezumţie că ei nu sunt avizaţi
asupra riscurilor şi caracteristicilor esenţiale ale bunurilor cumpărate, instituind în sarcina
vânzătorului obligaţia de a-l informa complet, corect şi precis pe cumpărător asupra
caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor (art. 3 lit. a din O.G. nr. 21/1992).
Totodată, acelaşi act normativ enunţă dreptul cumpărătorilor de a fi protejaţi împotriva
riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le
prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea, ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime
şi de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi
serviciilor.

Obligaţiile cumpărătorului
Potrivit art. 1719 C. civ., cumpărătorul are următoarele obligaţii principale: să preia bunul
vândut şi să plătească preţul vânzării. Alături de aceste două obligaţii, se alătură şi suportarea
plăţii cheltuielilor vânzării, în lipsă de stipulaţie contrară.
Obligaţia cumpărătorului de plată a preţului
Constituie principala obligaţie a cumpărătorului, în lipsa căreia contractul de vânzare ar
deveni nul. Conform art. 1720 C. civ.: ”În lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie
să plătească preţul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului şi de
îndată ce proprietatea este transmisă. (2) Dacă la data încheierii contractului bunurile se
află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii contrare plata preţului se face la locul care rezultă din
uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul destinaţiei”.
Plata preţului trebuie făcută vânzătorului, însă ea poate fi făcută şi unei alte persoane,
indicată de vânzător. Dacă plata este făcută de cumpărător unui terţ nedesemnat, atunci acesta
nu este eliberat de plata preţului către vânzător. Totuşi, plecând de la prevederile art. 1475-
1475 C. civ. (1) plata făcută unei alte persoane decât cele menţionate la art. 1475 este totuşi
valabilă dacă: a) este ratificată de creditor; b) cel care a primit plata devine ulterior titularul
creanţei; c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de
creditor. Plata făcută în alte condiţii decât cele menţionate la alin.(1) stinge obligaţia numai în
măsura în care profită creditorului.
În practica judiciară s-a arătat că în caz de refuz al vânzătorului de primire a plăţii,
cumpărătorul poate să-i facă o ofertă reală, iar apoi să consemneze suma pe numele
vânzătorului şi astfel se eliberează de obligaţia de plată a preţului.
În ceea ce priveşte modalitatea de plată a preţului, aceasta se poate realiza:
- ori sub forma unei sume globale care să facă obiectul unei prestaţii unice;
- ori în mod fracţionat, eşalonat în timp, în rate la anumite termene, de regulă lunar, caz în
care vânzătorul îşi poate lua măsuri de precauţie în vederea garantării plăţii preţului,
rezervându-şi prin contract proprietatea lucrului până la achitarea ultimei rate.
Dacă părţile au încheiat o vânzare pe credit, la scadenţă cumpărătorul, potrivit principiului
indivizibilităţii plăţii prevăzut trebuie să plătească datoria în întregime. Cumpărătorul poate
plăti şi anticipat suma datorată, însă cu obligarea de a achita şi dobânda datorată până la
termenul prevăzut în contract.
Cumpărătorul este obligat să plătească, până la plata integrală şi efectivă a preţului şi
dobânzi, în următoarele trei cazuri:
- dacă părţile au convenit expres prin contract acest fapt;
- dacă lucrul vândut este producător de fructe (naturale sau civile) cumpărătorul este ţinut să
plătească dobânzi asupra preţului din ziua dobândirii proprietăţii, dacă bunul produce fructe
civile sau naturale ori din ziua predării, dacă bunul nu produce fructe însă îi procură alte
foloase;
- dacă cumpărătorul a fost pus la întârziere pentru a plăti preţul şi nu s-a conformat.
În caz de neplată a preţului de către cumpărător, vânzătorul are următoarele opţiuni:
1. executarea silită a obligaţiei de plată;
2. excepţia de neexecutare şi daune-interese;
3. acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare şi daune-interese. (art. 1724 C. civ.)

Obligaţia cumpărătorului de suportare a cheltuielilor vânzării


Această obligaţie este prevăzută expres în art. 1666 alin. (1) C. civ. În lipsă de stipulaţie
contrară, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului.
Aici sunt incluse cheltuielile legate de autentificarea contractului, taxele notariale, taxele de
timbru, onorariu notarial, cheltuielile pentru publicitatea imobiliară etc. Măsurarea, cântărirea
şi cheltuielile de predare a bunului sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de preluare şi
transport de la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a convenit altfel.
Atunci când plata preţului se face prin virament bancar, spezele bancare sunt în sarcina
cumpărătorului, în absenţa unei clauze contrare. De asemenea, cheltuielile de transport sunt
tot în sarcina cumpărătorului (art. 1667 C. civ.)

S-ar putea să vă placă și