Odessa

Charles King este profesor de relații internaţionale şi ştiinţele gu-

vernării la Universitatea Georgetown, unde anterior a ocupat funcția de de-
can la Edmund A. Walsh School of Foreign Service, principala instituție de
învățământ pentru afacerile globale din SUA.
Cercetările lui s-au axat pe naționalism, politică etnică, tranziție de la au-
toritarism, istorie urbană și relația dintre istorie și științele sociale. Susține
în toată lumea conferințe care au ca subiect, în cea mai mare parte, relațiile
internaționale, violența socială și politicile etnice, colaborând, printre altele,
cu CNN, BBC, National Public Radio și History Channel. Este autorul sau
editorul a șapte cărți, inclusiv The Black Sea: A History (2005; în românește
Marea Neagră. O istorie, Editura Polirom, 2015); The Ghost of Freedom: A His-
tory of the Caucasus (2008), care a fost numită „Cartea de istorie a anului” de
ziarul on-line Moscow Times; Midnight at the Pera Palace: The Birth of Modern
Istanbul (2014; în românește Miezul nopții la Pera Palace. Nașterea Istanbulu-
lui modern, Editura Trei, 2017); Odessa: Genius and Death in a City of Dreams
(2011), premiată cu National Jewish Book Award. Lucrările sale au fost traduse
în peste zece limbi.

Traducătorul, Radu Săndulescu, este redactor de carte și colabora-

tor la diverse publicații cu profil literar din București și din provincie.
Traduceri (din engleză): Arthur Koestler, Întuneric la amiază, Editura Al-
batros, 1991 (împreună cu Sanda Aronescu), Eric Hobsbawm, Era Revoluției
1978–1948, Editura Cartier, 2000, Martyn Rady, Țarii, Rusia, Polonia și Ucraina,
Editura All, 2002, Arthur C. Clarke, 2061: A treia odisee, Editura Nemira, 2013,
ș.a.; (din franceză) Fabre d’Olivet, Geneza după Moise, Editura Antet, 1996, Eric
Hobsbawm, Despre istorie, Editura Cartier, 2017.
 Charles King

ode s s a
Geniu și moa rte
î n t r-u n or a ș a l v i su r i l or

Traducere din engleză de Radu săndulescu

i s t o r i c
CARTIER
Editura Cartier, SRL, str. București, nr. 68, Chișinău, MD2012.
Tel./fax: 022 20 34 91, tel.: 022 24 01 95. E-mail: cartier@cartier.md
Editura Codex 2000, SRL, Strada Toamnei, nr. 24, sectorul 2, București.
Tel/fax: 021 210 80 51. E-mail: romania@cartier.md
cartier.md

Cărțile Cartier pot fi procurate online pe shop.cartier.md și în toate librăriile bune din România
și Republica Moldova. Cartier eBooks pot fi procurate pe iBooks, Barnes & Nobles și pe cartier.md

LIBRĂRIILE CARTIER
Librăria din Centru, bd. Ștefan cel Mare, nr. 126, Chișinău. Tel./fax: 022 21 42 03.
E-mail: librariadincentru@cartier.md
Librăria din Hol, str. București, nr. 68, Chișinău. Tel.: 022 24 10 00. E-mail: librariadinhol@cartier.md

Comenzi CARTEA PRIN POȘTĂ

CODEX 2000, Str. Toamnei, nr. 24, sectorul 2, 020712 București, România
Tel./fax: (021) 210.80.51
E-mail: romania@cartier.md
Colecția Cartier istoric este coordonată de Virgil Pâslariuc
Editor: Gheorghe Erizanu
Lector: Anda Yrsan
Coperta: Vitalie Coroban
Design/tehnoredactare: Ruxanda Sava
Prepress: Editura Cartier
Tipărită la Combinatul Poligrafic

Charles King
Odessa. genius and death in a City of dreams
W.W. Norton & Company, 2011

Charles King
odessa. Geniu și moarte într-un oraș al visurilor
Ediția I, noiembrie 2019

Copyright © 2011 by Charles King.

© 2019, Editura Cartier, pentru prezenta versiune românească. Toate drepturile rezervate.
Cărțile Cartier sunt disponibile în limita stocului și a bunului de difuzare.

Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții

King, Charles.
Odessa. Geniu şi moarte într-un oraş al visurilor / Charles King; trad. din engl. de Radu Săndulescu. –
[Chişinău]: Cartier, 2019 (Combinatul Poligrafic). – 280 p. – (Colecţia „Cartier istoric” /
coord. de Virgil Pâslariuc, ISBN 978-9975-79-902-7).
Tit. orig.: Odessa. Genius and death in a City of dreams – 1000 ex.
ISBN 978-9975-86-388-9.
94(477.74)
K 44
Pentru familia Martens: Karl, Karleen, Jay și Jerry,
și în amintirea lui Eldon, Marie și Leland,
ai căror strămoși au părăsit, cu curaj și
speranță, câmpiile rusești pentru
preria americană
 [Un] mare oraș este un fel de labirint în care în orice moment
al zilei cele mai ascunse dorințe ale fiecărei ființe umane sunt în-
deplinite de oameni care își dedică existența săvârșirii acestui lu-
cru și nimic altceva.
STEPHEN SPENDER, World within World
[Lumea din interiorul lumii]
Odessa știa ce anume înseamnă a înflori. Acum ea știe ce anu-
me înseamnă a te ofili – o pălire poetică, cu o inimă puțin ușoară
și complet neputincioasă.
ISAAC BABEL, Odessa
Ai în vedere legământul: căci locurile dosnice din țară sunt
pline de bârloguri de tâlhari.1
Psalmii 74:20
 Cuprins

Nota autorului ...................................................................................................... 10

Introducere ............................................................................................................ 11

Partea I
ORAȘUL VISURILOR
1. Sinistrul țărm ..................................................................................................... 17
2. Potiomkin și mercenarii ................................................................................... 29
3.Baliză .................................................................................................................... 43
4.Guvernatorul și poetul ...................................................................................... 58
5. „La Odessa nu există nimic național” ............................................................ 79

Partea a II-a
SĂLAŞELE CRUZIMII
6. Comploturi și umbre ....................................................................................... 104
7. Sânge și răzbunare ........................................................................................... 123
8. O lume nouă ..................................................................................................... 146
9. Câmpurile Transnistriei ................................................................................. 166
10. „Aș vrea să vă aduc la cunoștință următoarele” ....................................... 189

Partea a III-a
Nostalgie și amintire
11.Oraș-erou ........................................................................................................ 208
12.Amurg .............................................................................................................. 224

Cronologie ........................................................................................................... 235

Mulțumiri ........................................................................................................... 237
Note ...................................................................................................................... 241
Bibliografie .......................................................................................................... 255
Indice de nume .................................................................................................... 271

9
 Nota autorului

Odes, Odesa sau Odessa? Orașul a fost cunoscut sub multe nume
în idiș, ucraineană, rusă și alte limbi. În ziua de azi, cartografii dese-
ori preferă versiunea ucraineană – Odesa –, având în vedere faptul
că orașul era situat în interiorul Ucrainei independente începând
cu 1991 (și, înainte de aceasta, al Republicii Sovietice Socialiste
Ucrainene). Eu folosesc grafia cea mai familiară pentru cititorii
englezi – Odessa −, o convenție care nu maschează vreo anumită
ordine de zi culturală.
În general, am optat pentru întrebuințarea grafiei care este mai
ușoară atunci când sunt redate în text nume sau expresii străine.
Versiunile mai academice sunt folosite în note și bibliografie. Ter-
menul din limba rusă pentru o persoană din Odessa este odessit
sau odessitka, care câteodată a fost tradus în limba engleză prin
„odessite”. Eu utilizez termenul mai sonor „odessan”.
Majoritatea lucrărilor literare sunt citate în traducerile lor deja
disponibile în limba engleză. Alte traduceri din rusă, română și
franceză îmi aparțin, dacă nu se specifică altminteri.
Până în 1918, Rusia a folosit calendarul iulian, nu pe cel gre-
gorian. Această deosebire a făcut ca Rusia să fie în urma Vestului
cu treisprezece zile în secolul XX, cu douăsprezece zile în secolul
al XIX-lea și cu unsprezece zile în secolul al XVIII-lea. Datele
evenimentelor care au avut loc în Imperiul Rus sunt prezentate în
conformitate cu vechiul sistem.
Dacă, prin vreun miracol, această carte ajunge la familiile Verei
Nikolaevna Sepel sau Nicolae Tănase, a căror poveste este relatată
în capitolul 9, aș fi extrem de recunoscător să fiu contactat de ei.

10
 Introducere

Mark Twain s-a simțit complet acasă la el atunci când a vizitat

Odessa, la sfârșitul verii anului 1867. Sosise în orașul-port rusesc
la bordul primei croaziere de plăcere pe distanță lungă din lume, o
călătorie prin Orientul Apropiat relatată în The Innocents Abroad
[Inocenții de la bord]. După o călătorie de douăzeci și patru de ore
pe Marea Neagră la bordul vasului cu aburi Quaker City, Twain a
coborât pe țărm spre a vedea cascada de trepte de piatră a Odessei –
una dintre cele mai celebre scări din lume – care îi făceau semn de
la docuri până la orașul de sus. În vârf, părând un vizitator întâm-
plător care privea către port, statuia de mici dimensiuni a ducelui
de Richelieu, unul dintre întemeietorii timpurii ai orașului, întin-
dea o mână a bun venit. Twain urcă gâfâind către înălțimi și privi
deasupra silozurilor de grâne și a cheiurilor de dedesubt. În spatele
lui se înălța centrul orașului, zumzăind de afacerile negoțului, ale
transportului pe mare și ale schimbului monetar.
Străzi largi, bine întreținute se intersectau în unghiuri drepte.
Case joase cu unul sau două nivele flancau bulevardele. Fațade goale,
zugrăvite în culori albastre sau galbene, primeau lumina soarelui
care se reflecta pe țărm din apele calme ale Mării Negre. Salcâmii își
înălțau crengile deasupra trotuarelor pline de oameni care respirau
aerul văratic, în vreme ce nori de praf se rostogoleau odată cu fiecare
trăsură care trecea. „Privind în susul ori în josul străzii, în partea
aceasta sau în partea aceea, am văzut doar America!” – scria Twain.
Era o manieră ciudată de a vedea lucrurile. Twain se afla într-un
oraș pentru care plecase în recunoaştere un mercenar napolitan,
care fusese numit de către o țarină rusoaică, guvernat de către

11
soțul ei secret care avea un singur ochi, construit de către doi nobili
francezi exilați, modernizat de către un conte educat la Cambridge
și celebrat de către amantul rus al soției sale. Era unul dintre cele
mai mari orașe din Rusia și cel mai important port comercial al
imperiului, chiar dacă era situat mai aproape de Viena și Atena
decât de Moscova și Sankt Petersburg. Populația era aproape pe un
sfert alcătuită din evrei.
Nu mult timp după călătoria lui Twain, orașul fu martorul unora
dintre cele mai oribile violențe antisemite din istoria rusă. Evreii au
fost uciși la propriu în stradă în izbucniri repetate de ură și frică.
Mult mai târziu, într-un capitol uitat al Holocaustului, comunitatea
evreiască din Odessa – pe atunci alcătuind o treime din populația
orașului – a fost aproape distrusă de o altă țară decât Germania
nazistă, în acest caz România, aliatul naziștilor. Twain văzuse pe
străzile și în curțile din Odessa un loc care cultiva, asemenea pa-
triei sale, o remarcabilă capacitate de a uni naționalitățile și de a
se remodela în propriii săi termeni, generație după generație. Ceea
ce nu observase era tendința orașului de a se înclina cu mortală
regularitate deasupra prăpastiei autodistrugerii.
În epoca vizitei sale, Odessa încă își dezvolta identitatea pe care
o vor îndrăgi suporterii ei și o vor disprețui detractorii ei: gustul
pentru lucrurile inteligente și pentru cele absurde; o spoială de
cultură rusească pusă pe un miez idiș, grec și italian; o economie
cu mari variații; o iubire pentru bărbații spilcuiți și pentru feme-
ile îndrăznețe; un stil de muzică și de scriere care implica atât
abandonul libertin, cât și experimentarea controlată; o abordare a
politicii care balansa puternic între radical și reacționar. În cele din
urmă, va transfera multe dintre aceste deprinderi și valori în noi
locații, din cluburile de jazz ale Leningradului la sălile de banchet
din zona unde se mănâncă borș din Catskills și Brighton Beach.
În cele patru țări care au guvernat-o – Imperiul Rus, Uniunea
Sovietică, România (ca putere de ocupație), iar acum Ucraina –,
Odessa s-a remarcat ca un oraș amestecat și plin de energie, o
insulă de diferență cocoțată între mare și stepă, și totuși un loc
amenințat continuu de propria sa personalitate pestriță. „Odessa

12
nu a avut nicio tradiție, dar din acest motiv nu s-a temut de noile
forme de viață și de activitate”, își amintea activistul sionist Vla-
dimir Jabotinski, născut la Odessa. „A dezvoltat în noi mai mult
temperament și mai puțină pasiune, mai mult cinism, dar mai
puțină amărăciune.”2
Începând cu întemeierea sa din 1794 și până în prezent, Odessa
s-a luptat spre a supraviețui undeva între succes și sinucidere. Ase-
menea multor porturi maritime și spații urbane multiculturale,
orașul a căutat continuu să-și elibereze demonii mai buni, trișorii
răutăcioși care constituie muzele vitale ale societății urbane și
neobosiții creatori de literatură și artă. Dar, în loc de aceasta, a dat
drumul celor mai întunecați, aceia care pândesc pe alei și șoptesc
despre dispreț pe bază de religie, invidie de clasă și răzbunare etnică.
Atunci când lucrurile mergeau bine, Odessa hrănea intelectuali și
artiști ale căror talente luminau lumea. Atunci când nu mergeau,
numele orașului devenea de pomină pentru fanatismul, antisemi-
tismul și naționalismul său mortal.
Această carte urmărește arcul istoriei Odessei de la începuturile
ei imperiale, trecând prin tragediile ritmice din secolul XX, până
la trecerea sa în tărâmul mitului și al dorului. Ea descoperă felul
în care generații de odessani nativi și adoptați au construit un oraș
cu o dispoziție incorigibilă în manieră unică, un loc care a deve-
nit cel mai ambițios port al Rusiei și inspirație pentru scriitori de
la Aleksandr Pușkin la Isaak Babel. Ea împletește laolaltă istoria
orașului cu câteva existențe individuale, atât bine-cunoscute, cât și
obscure, care au făcut-o un oraș natal iubit și legendar pentru evrei,
ruși, ucraineni și multe alte neamuri.
Cum înflorește un oraș? Și cum anume face acest lucru în
maniere care îi conferă o reputație distinctă – un spirit sau o iden-
titate care îi face pe locuitori să fie patrioți locali? Cum anume se
transformă o zonă într-un fel de a fi și nu doar un loc de unde te
tragi? Multe orașe, îndeosebi porturi și orașe înfloritoare – New
Orleans și Napoli, Las Vegas și Liverpool –, au reputații care se
pretează unor etichetări ușoare și familiare, însă doar câteva devin
moduri de trăire și de acțiune. Azi, este ușor să simți nostalgie

13
după idila pe care Odessa a încercat s-o reprezinte în mod eroic.
Odessanii înșiși și-au făcut o profesiune din așa ceva. Dar ade-
vărul mai dur este că acest oraș, asemenea tuturor celorlalte cu
o anumită pretenție de măreție, dezamăgește în aceeași măsură
în care inspiră. Aspectele monstruoase ale identității sale au avut
câștig de cauză la fel de des ca și cele nobile, și cu mult mai des
decât permite în mod normal versiunea delicată a trecutului său.
În cele din urmă, experiența Odessei dă la iveală puterea creativă,
precum și dificultatea zilnică de a fi diferit. În solicitanta artă a
înfloririi urbane, oscilația între geniu și devastare poate fi starea
normală a lucrurilor.

14
 Partea I

OR A ȘU L V ISU R I LOR
 1

Sinistrul țărm

Vizitatorii nu sosesc la Odessa, ci mai degrabă se împiedică de

ea. Privit de pe uscat, orașul apare pe neașteptate pe stepa pontică, o
străveche pășune acoperită acum de ferme ucrainene și de resturile
agriculturii industriale sovietice. Ușoara unduire a peisajului, cobo-
rând spre zone orizontale și râpe care se întind către mare, ascunde
orașul până ce ești cu adevărat în interiorul lui. „Iată stepa, iar la
câteva sute de metri mai încolo este orașul și ți-ai putea închipui că
el nu are absolut nicio influență asupra ținutului înconjurător”, nota
un călător german cu mai bine de un secol în urmă.1
De pe mare, Odessa se înalță pe culmea unui șir de stânci joase,
centrul orașului oferindu-se vederii doar în momentul în care vasul
trece de proeminentele promontorii care ascund golful. Blocuri de
apartamente punctează suburbiile exterioare, dar zonele mai vechi
ale orașului par ciudat de absente până când nava își îndreaptă prora
către micul far de la capătul digului. „Europa se afla din nou în fața
ochilor noștri”, își amintea un vizitator francez din anii 1840 atunci
când văzu siluetele clădirilor publice conturându-se la orizont.2
Același sentiment va reverbera atât în rândul localnicilor, cât și al
străinilor. Acoperișurile joase și copacii bătuți de vânt anunțau un
oraș de vis care se ivea din nimic, un surprinzător punct luminos
pe orizontul gol format de stepă, mare și cer.

17
 Cel mai bine te poți apropia de Odessa de pe apă, în felul în care
vor fi făcut cei mai vechi vizitatori în lumea Mării Negre consemnați –
vechii greci. Aici, coasta se strecoară în fața ochilor, apărând precum
un șir de stânci de calcar de joasă înălțime, având culoare fumu-
rie, care se pot transforma într-un portocaliu tern sau chiar roz în
plină lumină. Probabil că va fi fost o extraordinară imagine pentru
marinarii din Marea Egee, care făcuseră cabotaj zile în șir privind
monotonia câmpiei vălurite și a mării tulburate, una deosebindu-se
cu greu de cealaltă. Continuă să fie o priveliște uluitoare. Largul golf
se deschide azuriu din marea albastru-neagră, flancat de promonto-
riile stâncoase care se înalță la peste treizeci de metri deasupra plajei.
În unele părți ale țărmului Mării Negre, pământul se termină cu
munți impunători, împăduriți și alpini, care se rostogolesc direct în
mare. În altele, el se prăbușește deodată sub formă de stânci de cal-
car, valurile negre spărgându-se zgomotos de pereții cenușiu-verzui.
Și totuși în jurul Odessei, în colțul de nord-vest al mării, apa mai
mult completează pământul decât se întâlnește cu el. Terenul plat se
strecoară blând în apele puțin adânci și sălcii. Fundul mării, sufocat
în anumite locuri de alge și iarbă-de-mare, alcătuiește o continuare
a stepei, odinioară o vastă stepă de iarbă-suliță și păiuș, împărțite
acum în fâșii de ogoare arate și cultivate, solul fiind vârstat cu petice
negre și maronii.
Cu toate acestea, dacă cineva din Antichitate a socotit drept re-
marcabilă așezarea pe vârful stâncilor a ceea ce e Odessa modernă,
nu a reușit să pomenească despre acest lucru. Golful larg deschis
a fost cu siguranță cunoscut celor din Antichitate, dar niciuna
dintre consemnările existente nu oferă o relatare precisă a așezării
de lungă durată de acolo. Alte orașe moderne de pe țărmul Mării
Negre sau din apropierea acesteia – murdarul port Constanța din
România, baza navală etajată rusească de la Sevastopol și bijuteria
lumii Mării Negre, Istanbul, – posedă toate vechi arbori genealogici.
Sub cimentul și asfaltul modern se află ruinele grecești, romane și
bizantine. Dar Odessa nu posedă nimic de acest gen. Locul nu are
altceva de oferit în afară de un golf în bătaia vânturilor aspre din
nord-est. Atunci când privești orașul de pe un vas de croazieră sau un
feribot, vezi o creație recentă, un loc care vreme de două sute de ani
s-a bucurat și în același timp a regretat faptul că nu posedă istorie.3
18
 Exploratorii au găsit destinații mai atrăgătoare în alte părți ale
Mării Negre. Sosind în corăbiile lor cu vâsle care navigau în ape
puțin adânci, poate la începutul primului mileniu î. Hr., marinari din
Mediterana au colonizat treptat o mare parte a țărmului Mării Negre,
începând cu sudul și, în cele din urmă, extinzându-se către nord.
Atracția era considerabilă. Țărmurile sudice și răsăritene produceau
metale prețioase. Legenda lui Iason și a expediției argonauților în că-
utarea misterioasei lâni de aur poate amintesc despre o vreme în care
neguțătorii greci cutreierau ceea ce reprezintă în ziua de azi țărmurile
Turciei și ale Georgiei, în căutarea aurului pe care băștinașii îl cer-
neau din albia râurilor repezi ale Alpilor Pontici și ale Caucazului.
Nordul furniza contact cu interiorul plat, care la rândul lui oferea
acces la grânele care erau cultivate de către popoarele non-eline care
trăiau deja acolo atunci când marinarii mediteraneeni s-au aventurat
pentru întâia dată dincolo de marea lor mai caldă, mai sărată.
Herodot, istoricul grec din secolul al V-lea î. Hr., fie a vizitat el
însuși Marea Neagră, fie, mai probabil, a auzit unele dintre basmele
despre regiune care curgeau înspre sud până la orașul lui natal, Ha-
licarnas, pe țărmul apusean al Turciei din ziua de azi. Deja în epoca
lui Marea Neagră constituia un loc de culturi și alianțe. Regiunea
aflată în nordul mării era tărâmul sciților, un termen pe care scriito-
rii greci îl foloseau drept nume generic pentru diferitele triburi non-
eline de păstori, agricultori și nomazi, unite într-o anume măsură
prin similitudini de obiceiuri și credințe. În Istoriile sale, Herodot
descrie popoarele care trăiesc la gurile Niprului, ale Bugului și ale
Dunării, lângă viitoarea Odessa. Callipizii și alizonii, spune el, erau
un „trib greco-scit”, urmașii căsătoriilor dintre coloniștii greci și
locuitorii din interior, care semănau cu sciții la port și maniere, dar
cultivau ceapă, praz, linte și mei, o parte pentru consum propriu și
altă parte pentru export.
Pentru Herodot, râul Nipru – pe care el îl cunoștea sub numele
de Borysthenes – reprezenta un fel de hotar. La răsărit locuiau bande
rebele de sciți care nu aveau prea multă considerație pentru străini.
Erau androfagii – în traducere literală „mâncătorii-de-oameni” –
despre care se spunea că trăiau la marginea unui vast deșert. Alte
popoare mărșăluiau de-a lungul preriilor lipsite de copaci sau erau

19
implicate în războaie aproape neîncetate și practicau sclavia. La apus,
sciții și grecii se amestecau în mod liber, îmbogățindu-se din negoțul
cu Mediterana. Zonele de câmpie erau udate de Borysthenes, iar
afluenții săi reprezentau un adevărat paradis, un sistem hidrografic
care era „cel mai valoros și mai productiv nu numai… în această
parte a lumii, ci oriunde în altă parte, cu singura excepție a Nilului.”4
Pășuni luxuriante se întindeau de-a lungul țărmurilor. În apă se
agitau bancuri mari de pești. Locurile plate din zona de acțiune a
mareei produceau sare, care era întrebuințată spre a conserva peștele
pentru transportul în sud, o delicatesă lăudată de către gurmanzii
greci și romani – „chiar dacă provoacă o flatulență severă”, avertiza
Pliniu cel Bătrân în secolul I d. Hr.5
Rămășițele fizice ale acestei civilizații – în parte băștinașă, în
parte greacă și romană – pot fi încă găsite de-a lungul coastei nord-
vestice pe peninsula Crimeea sau la Histria, în România. Case de
piatră se înșiruiau pe marginea străzilor înguste, unele chiar pavate
și echipate cu complexe sisteme de drenaj. Diguri de piatră intrau
în mare, primind corăbiile din Mediterana și micile bărci cu pânze
care soseau din alte orașe, emporii comerciale și avanposturi înde-
părtate. Aceste orașe au fost distruse, reînviate și remodelate de-a
lungul veacurilor care au urmat primelor incursiuni grecești, deși
săpăturile arheologice încă oferă vizitatorilor moderni o imagine
despre ceea ce însemna a locui acolo în Antichitate – un loc pe care
grecii mediteraneeni îl considerau a fi adevărata margine a lumii.
Orașe precum Olbia, Chersones și Histria au durat, probabil,
vreme de o jumătate de mileniu. Ele se dezvoltau și se extindeau în
anumite perioade și cădeau pradă raidurilor în altele. Relațiile dintre
coloniști și populația locală nu dădeau naștere doar unor relații de
comerț cordiale, ci produceau și încleștări sângeroase. În timp ce
mulți greci aveau tendința să socotească popoarele din regiune ca
fiind necioplite, neînvățate și înclinate spre violență, unii observatori
au descoperit că înșiși coloniștii constituiau sursa problemelor sociale.
„Modul nostru de viață a extins schimbarea lui în rău către aproape
toate popoarele”, comenta scriitorul roman Strabon, „introducând în
rândul lor luxul și plăcerile senzuale și, spre a satisface aceste vicii,
artificii josnice care conduc la nenumărate acte de lăcomie.”6

20
 Strabon însuși reprezenta un produs al lumii Mării Negre, născut
în interiorul continentului, nu departe de coasta sudică a anticei co-
lonii grecești Amaseia, azi orașul Amasia din Turcia. Crescut într-un
mediu vorbitor de limbă greacă, în văile înverzite ce coboară către
strălucitoarele plaje de piatră, el era, probabil, predispus să vadă
partea lui de lume cu mai multă simpatie și mai nuanțat decât mulți
străini. Poetul Ovidiu, de exemplu, a fost exilat pe țărmul vestic în
anul 8 d. Hr. drept pedeapsă pentru ofensa adusă împăratului Augus-
tus. Obișnuit cu confortul regiunii sale natale Abruzzi sau cu cel al
vilei lui de pe colina Capitoliului de la Roma, lui i s-a părut deosebit
de respingător locul unde a fost trimis forțat în relegatio. Numele
Mării Negre în limbile greacă și latină – Pontus Euxinus – însemna
„marea care îi primește bine pe străini”. Dar opinia lui Ovidiu era
în mod clar diferită. „Se spune că e ospitalieră. Mint.”, scria el concis
într-o epistolă de pe țărmul pontic.7
Barbarii umblau nestingheriți prin orașe, lungile lor bărbi făcând
țurțuri în timpul iernilor aspre. Jefuitorii din interior se năpusteau
cu furie asupra comunităților de marinari, coloniști și exilați politic
vorbitori de elină, care locuiau în așezări. În confruntările continue
dintre hinterland și țărmul mării, cel dintâi ajunse să domine peri-
oada romană târzie. O regiune pe care autorii greci o comparau cu
Egiptul – pe care ei îl considerau a fi societatea cea mai civilizată
din afara lumii grecești – se afla din nou dincolo de înțelegerea celei
mai mari părți a străinilor.
Cu un mileniu mai târziu, în secolele al XIII-lea și al XIV-lea,
cetățile-stat italiene reînviară vechile legături dintre Mediterana și
Marea Neagră. Marile centre de putere militare și comerciale de la
sfârșitul Evului Mediu și din Renaștere, orașe precum Genova, Pisa
și Veneția, își extindeau sfera de influență dincolo de apele lor și în-
temeiau imperii globale de profit care se infiltrau în Marea Neagră și
dincolo de ea. Marea oferea o legătură pe apă esențială către centrul
Asiei Centrale și, mai departe, spre pasajul pe uscat către China.
Orașele mari și mici, majoritatea construite pe fundațiile grecești
mai vechi, au înflorit ca puncte nodale într-o vastă rețea comercială.
Întocmai după cum corăbiile comerciale grecești se întorseseră încăr-
cate cu cereale și pește sărat, companiile italiene brăzdau marea în

21
corăbiile lor cu carena largă purtând mătăsuri, blănuri și sclavi din
rândul tătarilor, al circazienilor, al georgienilor și altor seminții – o
sursă substanțială de profit pentru puterile europene, care căutau de
asemenea vâslași pe galerele de război și comerciale. Ei umbreau pute-
rea politică dominantă a timpului – Imperiul Bizantin, având centrul
la Constantinopol – și îi sprijineau financiar pe bizantinii vorbitori
de limbă greacă în calitate de negustori și de creditori, amănunt pe
care nu l-au scăpat din vedere scriitorii contemporani care deplângeau
„aroganța” lor în calitate de „stăpâni al Mării Negre.”8
La acest nivel, regiunea mai amplă a Mării Negre constituia o
parte a lumii atât de familiară marinarilor genovezi, preceptorilor
venețieni și finanțiștilor florentini, încât aventurieri precum Marco
Polo erau capabili să scrie despre acest fapt cu studiată nonșalanță.
„Nu v-am vorbit despre Marea Neagră sau despre provinciile care
sunt situate în jurul ei”, scria el la sfârșitul secolului al XIII-lea, „căci
există atât de mulți care explorează aceste ape și navighează pe ele
zilnic… încât toată lumea știe ce se poate găsi acolo. Din acest motiv
nu vorbesc despre acest subiect.”9
Polo scria în primul rând despre țărmurile sudice și răsăritene,
care ofereau acces către bogățiile Asiei Centrale, ale subcontinentu-
lui indian și ale Chinei. Dacă colțul de nord-vest al mării fusese unul
dintre grânarele Antichității, furnizând orz și mei Atenei și altor
orașe-stat grecești la apogeul puterii lor, părțile apusene ale mării
erau cele care beneficiau de pe urma creșterii comerțului global în
timpul Renașterii. Generații de oameni de afaceri și-au făcut și și-au
pierdut averile în avanposturile italiene de la Caffa, în Crimeea,
și de la Tana, pe fluviul Don. Un detaliat ghid de afaceri florentin
din secolul al XIV-lea, La pratica della mercatura – o combinație de
chestiuni practice tip Rough Guide și o promovare de tip Cameră
de Comerț – înșiruia ceară, fier, cositor, cupru, piper, mirodenii,
bumbac, brânză, ulei, mere, mătase, șofran, aur, perle, caviar și
piei tăbăcite de animale drept câteva dintre numeroasele mărfuri
transportate prin intermediul porturilor Mării Negre.10
Cu toate acestea, comerțul se baza pe același tip de relații între
țărmul mării și hinterland – cu beneficii reciproce și totuși atât de
des tensionate – care permiteau coloniilor grecești să înflorească

22
în Antichitate. Pentru navigatorii și negustorii italieni, partenerul
din interiorul continentului nu mai erau sciții, care dispăruseră cu
secole în urmă într-o ceață de migrații, căsătorii mixte și invazii.
Era vorba acum de una dintre multele seminții nomade și sedentare
care exercitaseră controlul asupra stepei în mileniul care îl separă
pe Herodot de Marco Polo: tătarii.
Tătarii erau urmașii Hoardei de Aur, ultima rămășiță a marii
mișcări de popoare din Asia Centrală care îl însoțise pe Genghis-
Han la începutul secolului al XIII-lea. După destrămarea impe-
riului lui Genghis-Han, Hoarda de Aur a emis pretenții la o mare
parte din stepa euroasiatică și a guvernat un masiv peisaj imperial
traversat de păstorii turcici, negustorii italieni, emisarii șefilor de
stat europeni și intrepizii misionari creștini. Vizitatorii europeni
condamnau în mod invariabil barbaria nomazilor mongolo-tătari,
ale căror obiceiuri și tradiții păreau a reprezenta antiteza educației
și civilizației. Dar propriile experiențe consemnate ale europenilor
se topeau în fața prejudecăților lor.
În anii 1240, rotofeiul călugăr Giovanni da Pian del Carpine a
fost trimis de către papa Inocențiu al IV-lea spre a stabili relații cu
hanul mongolo-tătar. Călugărul Giovanni era convins de manierele
barbare ale nomazilor. „Măcelărirea altor popoare nu înseamnă
nimic pentru ei”, scria el. Dar propriul său raport de martor ocular
dă la iveală o cultură cosmopolită de erudiție și schimburi, cu toate
că era una mereu în mișcare, având în vedere că mongolo-tătarii
își urmau turmele de oi, vite și cai prin stepă și către țărmurile
Mării Negre și ale Mării Caspice. Pe când călugărul Giovanni se
pregătea pentru îndelung așteptata audiență la împăratul mongol,
el fu stânjenit când află că secretarii împăratului erau capabili să
scrie în arabă, rusă și tătară – în vreme ce el însuși nu cunoștea altă
limbă scrisă decât latina. După numeroase corecturi, grupul reuși
să aștearnă gândurile poliglote ale împăratului într-un text în latină
așa încât Giovanni să-l poată duce înapoi papei.11
Cu timpul, Hoarda de Aur, asemenea predecesorului său mongol
mai amplu, căzu pradă disensiunilor interne și rivalităților dinas-
tice. În cele din urmă, ea s-a fărâmițat, alcătuind un nou mozaic
de mici hanate răspândite în toată Eurasia. Acestea, la rândul lor,

23
se luptau pentru controlul rutelor comerciale și al resurselor cu
unele puteri creștine din regiune care își făceau apariția: Marele
Cnezat al Moscovei, care prospera la nord de zona de stepă și care
reuși să disloce dominația mongolo-tătară de la sfârșitul secolului
al XIV-lea, și Lituania, care începuse de asemenea să se extindă în
detrimentul Hoardei de Aur, ridicând pretenții în anii 1360 până
și la zonele de uscat joase ale Niprului. Nomazii răsăriteni care pe
vremuri amenințaseră Europa – declanșând misiuni diplomatice la
distanțe mari precum cea a călugărului Giovanni – nu mai repre-
zentau canalul de comerț pe care îl constituiseră la sfârșitul Evului
Mediu. Negoțul cu China încetinea, iar centrele de comerț italiene
din jurul Mării Negre se stingeau.
Sub aceste grandioase schimbări geopolitice, pe măsură ce bucăți
mari de teritoriu se schimbau de la o mare putere la alta prin bă-
tălii decisive sau succesiuni la tron, viața pescarilor, a negustorilor,
a țăranilor și a nomazilor a continuat de la un anotimp la altul.
O armată în marș distrugea recoltele. Lăcustele mâncau ceea ce
rămânea neatins. Vitele nu mai fătau, iar mieii de primăvară ve-
neau mai devreme decât de obicei. Sosirea corăbiilor care navigau
sub pavilioane necunoscute semnala o imponderabilă schimbare
dincolo de mare. Sensibila calitate locală a Odessei era prefigurată
în destinul celui mai vechi și adevărat strămoș al ei, o mică așezare
bătută de vânturi situată în locul de întâlnire al imperiilor rivale.
___________
Înainte de a deveni Odessa, Hadjibey era un sat îndepărtat situat
pe înălțimile care dădeau către Marea Neagră. Originile sale sunt
obscure, dar folclorul local susținea că a fost întemeiat de către o
căpetenie tătară eponimă, Hadji I Giray. Căutând sprijin împotriva
rivalilor din interior și a incursiunilor nomade, se spune că Hadji-
bey a cedat o porțiune din teritoriile sale apusene Marelui Ducat al
Lituaniei, un centru de putere militar și politic ale cărui pământuri
se întindeau pe o mare parte din Lituania, Belarus și vestul Ucrainei
din ziua de azi. Satul Hadjibey a intrat din punct de vedere nominal
în domeniul lituanian, dar în practică viața a continuat ca de obicei.
Sătenii tătari își pășteau vitele, se luptau cu rivalii pentru terenurile

24
de pășunat și făceau schimb de animale domestice și de grâne cu
popoarele aflate mai în interiorul uscatului, de la îndepărtații po-
lonezi și lituanieni la mai apropiații moldoveni.12
Dacă lituanienii constituiau forța dominantă la începutul seco-
lului al XV-lea, atunci când un loc denumit Hadjibey apare pentru
prima oară în sursele scrise, un secol mai târziu o nouă configurație
de influențe apăru rapid venind dinspre sud. Otomanii musulmani
creaseră un imperiu vorace după cucerirea tronului bizantin de la
Constantinopol din 1453. Inițial o grupare de triburi aliate vor-
bitoare de limbi turcice care migraseră cu mult timp înainte din
Asia Centrală, otomanii au cucerit treptat sau au asimilat panoplia
de comunități creștine, de sate vorbitoare de limbă greacă și de
păstori migranți care trăiseră la marginea Imperiului Bizantin. În
fruntea lor se afla sultanul, un titlu dinastic purtat de conducătorii
care descindeau din Osman I în anii 1290 – o căpetenie de la care
este derivat numele de „otoman”. Deși islamic în miezul său, statul
otoman evolua ca un imperiu în cel mai adevărat sens al termenu-
lui: o colecție de popoare și de teritorii adunate laolaltă în manieră
informală de către un conducător politic omniprezent și guvernate
de o imensă mașinărie de impozite, tribut și război.
La momentul în care otomanii mărșăluiau către Constantinopol,
Imperiul Bizantin aproape că se dizolvase de la sine. De-a lungul
veacurilor, el devenise o carcasă fantomatică a glorioasei Rome
răsăritene din veacurile trecute. Armatele otomane își petrecuseră
deja multe veri în marș de-a lungul Europei sud-estice, trecând pe
lângă capitala imperială și punând presiune asupra regilor și prin-
cipilor creștini din Balcani, din Serbia până în Moldova. Dar prin
anii 1520, Constantinopolul fiind supus, sultanul otoman a fost în
stare să dobândească deplina aprobare a marilor puteri din regiune,
care promiteau fidelitate în schimbul recunoașterii autorității lor în
propriile teritorii. Țărmurile Mării Negre se aflau acum sub suze-
ranitate otomană, chiar dacă sultanul deseori trebuia să conducă în
mod indirect prin importante persoane locale. Pentru că vasele de
război otomane controlau accesul către Mediterana prin Bosfor și
strâmtoarea Dardanele, Marea Neagră constituia domeniul acvatic
al celui mai mare imperiu islamic din lume.

25
 Sătenii din locuri precum Hadjibey, fie că știau, fie că nu, erau
acum supuși otomani. Totuși, aceste știri nu îi convingeau întot-
deauna pe localnici. Pirații din nordul Mării Negre vizau în mod
frecvent corăbiile otomane și câteodată amenințau Constantinopo-
lul. Acești jefuitori se iveau din societatea de frontieră care definea
zonele de graniță ale imperiului de pe țărmul mării – un amestec
de polono-lituanieni sau de țărani moscoviți, musulmani locali și
păstori nomazi, dintre care unii se contopeau în comunități distincte
cărora li se dădea numele generic de „cazaci”. Grupurile de cazaci
și-au făcut apariția la jumătatea secolului al XVI-lea în calitate de
putere-cheie la intersecția autorității polono-lituaniene cu cea oto-
mană, oferindu-și serviciile ca pirați – termenul de „cazac” derivă,
probabil, din kazak, un cuvânt turcic care înseamnă „om liber” –
suveranului putea plăti cel mai mult. Cu toate că niște resurse de
trai substanțiale proveneau din piraterie și jafuri, cazacii erau un
adevărat neam de graniță cu activități multiple, făcând agricultură,
crescând animale și pescuind în șesurile înverzite și în estuarele
Niprului și ale altor râuri.
Inginerul artilerist francez Guillaume de Beauplan, care a fost
martorul incursiunilor cazace în secolul al XVII-lea, a lăsat o descri-
ere expresivă a cazacilor și a existenței lor pe apă, descriindu-i nu ca
pe legendarii călăreți care vor deveni în cele din urmă, ci mai degrabă
ca marinari capabili și cutezători, conducând mici ambarcațiuni flu-
viale, care puteau fi echipate suplimentar pentru călătoriile pe mare.
Așa după cum scria el în lucrarea sa Descrierea Ucrainei:

Numărul lor se apropie acum de 120 000 de bărbați, instruiți cu toții

pentru război, și gata să răspundă în mai puțin de o săptămână celei mai
neînsemnate porunci de a-l sluji pe rege [le polonez]. Aceștia sunt cei
care deseori, [de fapt] aproape în fiecare an, jefuiesc în Marea Neagră,
spre marea pagubă a turcilor. De multe ori ei au prădat Crimeea, care
aparține tătarilor, au pustiit Anatolia, au devastat Trebizondul, și s-au
aventurat până la gurile Mării Negre [Bosfor], la trei leghe de Constan-
tinopol, unde au făcut stricăciuni peste tot cu fier și foc, întorcându-se
acasă cu multe prăzi și un număr de sclavi, de obicei copii, pe care îi țin
pentru a-i sluji sau îi dau în dar stăpânilor din patria lor.13

26
 Așa după cum ilustrau incursiunile cazacilor, în secolul al
XVII-lea cel puțin, otomanii aveau puțin control la nord de Marea
Neagră, cu excepție în vreme de război, când trupele puteau năvăli
asupra satelor spre a pârjoli recolte sau spre a rechiziționa animale.
Chiar și atunci, otomanii depindeau de o rețea de relații alcătuite
din tratate, tribut și vasalitate cu suveranii creștini, precum și cu
tătarii musulmani din Crimeea. Înțelegerile erau când încălcate,
când respectate. Controlul lipsit de constanță al Constantinopolului
asupra țărmului nordic a durat până când o altă putere imperială,
Rusia, s-a deplasat înspre sud spre a contesta hegemonia noțională
a sultanului. Bogățiile mării și ale teritoriilor din interior – inclusiv
grâne, oi, vite și lemn – constituiseră vreme de secole un îndemn
pentru rivalii imperiali. Dar marea oferea de asemenea două lucruri
pe care le doreau în mod deosebit rușii: porturi lipsite de gheață în
cea mai mare parte a iernii și acces potențial la Mediterana.
Sub Petru cel Mare, Rusia a lansat o serie de ofensive împotriva
musulmanilor și a clienților lor. Cea mai mare parte a expedițiilor
sudice, în anii 1690 și 1710, n-au avut vreun rezultat notabil. Dar
unul dintre urmașii lui, Ecaterina cea Mare, a fost capabilă să
combine cutezanța strategică, inovația tehnologică și diplomația
atentă spre a prezenta o provocare susținută la adresa otomanilor
și a tătarilor din Crimeea, o rămășiță a Hoardei de Aur cu baza în
peninsula Crimeea și care exercitau o anume influență de-a lungul
țărmului nordic al Mării Negre.
Într-o serie de campanii militare din 1768 până în 1774, Ecate-
rina împinse îndărăt armatele otomane și asigură câștigurile teri-
toriale care au făcut din Imperiul Rus o nouă putere a Mării Negre.
Împărăteasa preluă controlul asupra vechilor fortărețe otomane
de la Kinburn, Yenikale și Kerci, puncte de strangulare vitale care
controlau accesul la râurile Nipru și Bug, precum și Marea de Azov
cea puțin adâncă și plină de pești. Conform clauzelor tratatului de
pace cu Constantinopolul, tătarii din Crimeea au fost proclamați
independenți de autoritatea otomană, deși li se permitea să-l recu-
noască pe sultan drept calif, sau conducătorul spiritual pământean
al tuturor musulmanilor. Vaselor sub pavilion rusesc li se permitea
să intre în Marea Neagră din Mediterană, un avantaj esențial pentru
comerțul din teritoriile rusești aflate în nordul mării.
27
 Împărăteasa a ordonat o campanie masivă de construcții navale,
spre a echipa o flotă comercială și militară. Orașe noi au apărut în
zone aflate acum sub controlul Rusiei, cătune mici, dar promițătoare,
care în scurtă vreme vor atrage negustori și imigranți de la granițele
incerte ale imperiului și chiar de peste mare. Așa după cum remar-
ca în epocă un observator: „Aceste orașe… precum și numeroase
sate care și-au ridicat capetele într-o țară locuită mai înainte doar
de bandiți nelegiuiți, sau traversată de hoarde rătăcitoare, sunt pli-
ne de ruși, de tătari care au renunțat la existența lor de hoinari, și
de numeroși coloniști, îndeosebi greci și armeni, care au migrat din
provinciile adiacente ale imperiului turc.”14
Se înjghebau așezări mai departe în interiorul continentului,
de-a lungul zonelor sudice ale râurilor Nipru și Bug, dar în locuri
înapoiate precum Hadjibey – sate de coastă, așezări tătare și tabere
tătare – intențiile marțiale ale regilor și sultanilor erau, probabil, mai
puțin importante decât venirea ploii, migrația sezonieră a peștilor
sau disponibilitatea apei dulci și a resurselor de sare pe parcursul
deplasărilor pe vreme de iarnă din stepă către pășunile de pe țărm.
Un îngheț timpuriu sau nunta luxoasă a fetei unei persoane mai în
vârstă ar putea lăsa o amprentă mai puternică decât îndepărtata în-
coronare a unui nou conducător sau căderea unei capitale imperiale
sub năvala invadatorilor. Toate acestea au început la sfârșitul anilor
1780, atunci când un nou război între ruși și otomani a concentrat
atenția în partea de mare pe lângă care treceau deseori călătorii și
negustorii – golfurile puțin adânci și pășunile din nord-vest, inclu-
siv culmile stâncoase pline de praf ale satului Hadjibey.

28
 2

Potiomkin și mercenarii

„Decât să semnez secesiunea a treisprezece provincii așa… cum a

făcut George”, se zice că ar fi spus Ecaterina despre contemporanul
ei, George al III-lea al Marii Britanii, „mai degrabă m-aș împușca.”1
Rusia se extinsese către Marea Neagră, dar Ecaterina considera că
granița naturală a imperiului ei se afla chiar mult mai la sud, mult
în interiorul teritoriilor otomane, poate chiar în Mediterana. George
al III-lea, împreună cu alți monarhi din secolul al XVIII-lea, precum
Iosif al II-lea al Austriei și Ludovic al XVI-lea al Franței, guvernau
domenii care se întindeau prin toată Europa și în toată lumea. Ecate-
rina nu accepta să fie întrecută de interesul lor excesiv de dobândire
de noi teritorii. Ea socotea că de pe țărmul Mării Negre Rusia își
putea realiza scopurile pe termen lung de a-l înlătura pe sultan de
la tronul său din Constantinopol și de a-l înlocui cu un principe
creștin (și rus). Apariția unui nou Bizanț sub protecția rusească va
fi marcat atunci sfârșitul domniei islamului la granițele Europei.
În 1783 Ecaterina a mai făcut un pas înspre sud, anexând în
mod formal Crimeea, revenind asupra independenței care îi fusese
garantată regiunii cu mai puțin de zece ani mai devreme. Rezultatele
imediate au fost dezastruoase. Zeci de mii de tătari din Crimeea
au fugit în Imperiul Otoman. Coreligionarii lor musulmani i-au
cerut în scurt timp sultanului să intervină în numele încercaților
refugiați care copleșeau acum porturile turcești. Dar starea jalnică

29
în care se aflau tătarii morți de foame și bolnavi de tifos, oricât de
enervantă ar fi fost pentru sultan, pălea în fața unei demonstrații
ostentative de putere rusească regizate de partenerul personal și
politic al Ecaterinei – prințul Grigori Aleksandrovici Potiomkin.
Puternic și cu părul castaniu, Potiomkin fusese prezent la in-
staurarea domniei Ecaterinei, atrăgând atenția pentru prima dată
la începutul anilor 1760. La acea vreme el era un personaj monden
din regimentul imperial de gardă, iar ea consoarta ambițioasă a
unui țar mojic și ineficient, Petru al III-lea. Atunci când Ecaterina
a plănuit o lovitură de stat spre a-l detrona pe soțul ei, Potiomkin
a intrat în rândurile celor loiali noii suverane. Pe când trupele se
pregăteau să mărșăluiască împotriva Palatului Peterhof, aflat în afara
orașului Sankt Petersburg, Potiomkin s-a îndreptat călare spre locul
în care se afla Ecaterina. Cei doi au schimbat cuvinte prietenoase,
iar împărăteasa s-a amuzat de caracterul jucăuș al calului acestuia.
În scurt timp, el transformă această familiaritate într-un post
de domn al camerei de culcare – în acel moment doar un rang de
curte, nu o profesie. El putea acum plănui alte întâlniri cu Ecaterina
pe labirinticele coridoare ale Palatului de Iarnă. La fiecare întâlnire,
Potiomkin cădea în genunchi, declarându-și iubirea eternă, și săru-
tând pripit mâna unuia dintre cei mai mari monarhi ai Europei.2
Unele dintre relatările despre înclinările sexuale ale Ecaterinei
sunt apocrife, dar ea era în mod limpede o conducătoare care se
bucura de compania bărbaților – intim, în manieră energică și nu
întotdeauna în mod consecutiv. Sub protecția Ecaterinei, Potiomkin
a primit un post în forțele armate ale imperiului pe timpul primului
război ruso-turc din perioada domniei ei. El se întoarse ca un erou
de pe frontul de luptă, dobândind gradul de general-locotenent și
scăldându-se în gloria citadelelor capturate, a armatelor otomane
puse pe fugă și a noilor teritorii dobândite pentru împărăteasă, cu
care coresponda, din când în când, pe parcursul conflictului.
Cam prin perioada în care imperiul își formula tratatul de pace
cu otomanii în 1774, Potiomkin deveni iubitul Ecaterinei și cur-
teanul favorit, poziție care îi dădea acces nestânjenit la camera de
culcare a împărătesei și, prin extensiune, la afacerile de stat. Existau
alți favoriți atât înainte, cât și după el, iar rana specială al lui Po-

30
tiomkin – pierderea desfigurantă a unui ochi – e foarte posibil să se
fi produs ca urmare a întâlnirii cu unul dintre bărbații pe care i-a
dat la o parte, încăpățânatul și filosoficul Grigori Orlov, tatăl fiului
ilegitim al Ecaterinei. Dar Potiomkin a realizat ceva ce n-a reușit
niciunul dintre rivalii lui: să construiască o relație de erotism și de
afecțiune adevărată – consfințită prin ceea ce e posibil să fi fost o
căsătorie secretă –, făcându-se în același timp indispensabil pentru
administrarea unui imperiu în expansiune.
De-a lungul anilor 1770 și 1780, Potiomkin a devenit arhitectul-
șef al dezvoltării amețitoare de către Rusia a granițelor sudice. El
a rămas pe acest post mult timp după ce a încetat de a mai fi iubi-
tul preferat al Ecaterinei. A creat noi arsenale navale de-a lungul
țărmului, inclusiv portul Sevastopol, care și în ziua de azi rămâne
sediul flotei rusești a Mării Negre. Germanilor, albanezilor, grecilor
și altora li s-au dat privilegii speciale spre a întemeia comunități
agricole sau comerciale în orașele de stepă și de litoral și în porturile
fluviale, precum Kerson și Nikolaev.
Regiunile care au fost cucerite de armatele Ecaterinei au fost
strânse într-o nouă unitate administrativă cunoscută drept Novo-
rossiiya sau „Noua Rusie”. Asemenea Noii Spanii, Noii Franțe și
Noii Anglii, Noua Rusie constituia un experiment de implantare
imperială. Coloniștii au fost trimiși să exploreze și să întemeieze
așezări pe teritoriul virgin. Cartografii și geografii au fost trimiși de
la erudita Academie din Sankt Petersburg spre a cataloga bogățiile
naturale și băștinașii exotici. Vaste întinderi de pământ – cu granițe
nesigure și conținut nedefinit – au fost făcute cadou aristocraților
îmbrăcați cu ciorapi și înzorzonați care puteau acum adăuga listei
lor de onoruri un titlu exotic de marchiz sau de baronet. „Au fost
în mod vag informați că au fost distribuiți mai multor stăpâni”, re-
marca un nou proprietar de pământ despre păstorii tătari indigeni,
„dar… ei nu înțeleg cu exactitate ce anume înseamnă acest lucru.”3
Spre a ilustra – și a lansa pe piață transformarea preriei și a
ținuturilor de coastă, Potiomkin a organizat o masivă demonstrație
de pompă imperială la sfârșitul iernii și începutul primăverii anului
1787. În stilul Cleopatrei, Ecaterina cea Mare s-a plimbat agale la sud
de Sankt Petersburg, pe câmpiile eurasiatice și către fluviul Nipru,

31
unde suita sa a mers pe cursul de apă care curge prin meandre de-a
lungul Ucrainei către Marea Neagră. Un convoi de paisprezece
trăsuri și 184 de sănii au purtat demnitarii prin stepa înzăpezită.
În clipa în care au ajuns la Kiev, o flotilă alcătuită din șapte galere
mari, mai mult de optzeci de alte ambarcațiuni și trei mii de membri
ai echipajelor și gardieni i-au transportat pe Nipru către destinația
lor finală, vechiul palat al hanului tătar Bacșisaray, în Crimeea.
Oaspeții constituiau o veritabilă elită a nobilimii europene,
de la prinți și conți până la regele Poloniei și împăratul Austriei.
Cabinele de lux de la bord erau echipate cu mătase chinezească și
sofale în stil oriental. De fiecare dată când unul dintre oaspeți ieșea
sau revenea, o mică orchestră alcătuită din doisprezece muzicieni
semnala plecarea sau sosirea. Odată ajunși la Bacșisaray, oaspeții
au fost cazați în camerele ocupate altădată de către ultimul dintre
hanii tătari ai Crimeei și de haremul său, un răsfăț care îi ului de
încântare chiar și pe cei mai experimentați călători.
Pentru delectarea anturajului și a miilor de spectatori, Potiomkin
organiză pe parcursul drumului desfătări și surprize. El instală grădini
englezești în stepa virgină, inclusiv cu arbori maturi, transplantați.
Corturi uriașe, împodobite cu ghirlande și cu perle, slujeau de săli de
masă. Regimente de cazaci și de tătari loiali făceau paradă în fața Eca-
terinei pentru a o omagia. Călăreți din munții Caucaz, îmbrăcați în
haine împodobite cu argint, galopau demonstrând abilități marțiale.
Lampioane străluceau din copaci, în vreme ce focuri luminau cerul
nopții. Lângă orașul Kremenciug de pe Nipru, o magnifică imitație
a Vezuviului făcea să plouă cu foc și sulf pe pașnica stepă.4
Deși abilă, măiestria scenică a lui Potiomkin nu putea acoperi
faptul că noile teritorii erau, în realitate, altceva decât minunatul
paradis care părea acum că se întinde în fața capilor de stat europeni,
a ambasadorilor și aristocraților din suita Ecaterinei. Această parte
a noii Rusii trecuse de curând de la controlul otoman la cel rusesc.
Țăranii și păstorii care locuiau pe câmpii, în zonele deluroase și în
cele de coastă erau uluiți mai mult de strălucirea plină de zorzoane
a procesiunii decât de guvernarea rațională pe care o promiseseră
acum rușii. Așa după cum scria la vremea respectivă Charles-Joseph,
prinț de Ligne, unul dintre nobilii europeni aflați în călătorie: „Îm-

32
părăteasa, care nu poate alerga pe jos așa cum facem noi, este făcută
să creadă că orașele… sunt terminate, deși deseori ele sunt orașe fără
străzi, străzi fără case și case fără acoperișuri, uși sau ferestre.”5 Po-
tiomkin nu a construit sate de țărani idealizate, complet operaționale,
în stilul contemporanei lui, Maria Antoaneta. Dar entuziasmul său
de a picta stepa sudică în cea mai bună lumină posibilă a produs
eticheta de „sat potiomkinian” spre a descrie reprezentații distractive,
orașe nu tocmai funcționale și demonstrații orchestrate de loialitate
pe care le crea el pentru Matușka lui, „iubita mamă” imperială, așa
cum îi spunea Ecaterinei în scrisorile lui cele mai intime, folosind
un termen comun de afecțiune pentru suverană.
După ce au mers cu trăsura de-a lungul Niprului, vizitând Cri-
meea și stând peste noapte la Bacșisaray, delegația rusă se întoarse
la Sankt Petersburg, lăsând stepa cam la fel cum fusese și înainte.
În timpul călătoriei de-a lungul râului, o escadrilă de vase otomane
fusese trimisă la gurile Niprului. Misiunea lor nu era aceea de a
preveni deplasarea rușilor către mare, ci mai degrabă de a oferi o
contrademonstrație războinică la adresa luxoasei parade a lui Po-
tiomkin. „Consider acest lucru drept un drăgălaș pronostic al unui
drăgălaș război cu care trag nădejde că voi fi gratificat în scurtă vre-
me”, se exprima cu entuziasm prințul de Ligne.6 Nu va fi dezamăgit.
___________
La începutul lunii august a anului 1787, guvernul otoman îi pre-
zentă Rusiei un ultimatum, solicitând înapoierea imediată a Crimeei,
recunoașterea Georgiei – un regat creștin ortodox din Caucaz – în
calitate de protectorat al sultanului, și dreptul de a inspecta în mod
curent vasele rusești care trec prin Bosfor. Termenii erau ridicoli din
punctul de vedere al Ecaterinei. În definitiv, obiectivul principal al
marii călătorii a lui Potiomkin fusese acela de a inspecta Crimeea și
alte teritorii pe care ea le considera acum ale sale. În plus, dreptul de
a călători liber pe Marea Neagră sub pavilion rusesc fusese obținut
în cadrul ultimului tratat de pace, semnat cu aproape cincisprezece
ani în urmă.
Când Rusia respinse ultimatumul, otomanii declarară război.
Ambele imperii se grăbiră să-și pregătească armatele și flotele pentru
asaltarea strategică a unor puncte din estuarele fluviilor Bug și Nipru,

33
precum și de-a lungul fluviului Nistru și în Delta Dunării. Fortărețele
au fost aprovizionate din nou. Potiomkin preluă personal comanda
unei armate de mai bine de 100 000 de oameni – o adunătură pestriță
de ofițeri nobili, cazaci, țărani făcuți să slujească în armată o viață în-
treagă, și chiar și o cavalerie înjghebată în grabă, alcătuită din lăncieri
evrei.7 Triumful Ecaterinei în războiul anterior atrăgea o grămadă de
mercenari de partea cauzei ei în cel de-al doilea. Unii erau aventurieri
de condiție modestă. Războiul oferea o șansă nu numai de a sluji unui
suveran creștin plin de succes în Orient, ci, totodată, de a profita de
pe urma bogăției pe care părea a o oferi nou deschisa Mare Neagră.
Aceste două stimulente îl incitară pe un mercenar celebru: John Paul
Jones, eroul naval al Revoluției Americane.
Munca sa pentru proaspăt independentele State Unite fiind în-
cheiată, Jones călători către est spre a sluji pe post de comandant al
unui escadrile în luptele cu flota otomană. Jones își crease reputația
în America printr-o serie de atacuri succesive încununate de succes
asupra vaselor de război britanice; în ziua de azi el este onorat în
calitate de părinte întemeietor al Marinei SUA, rămășițele lui sunt
închise într-un templu bogat împodobit din Annapolis, Maryland.
Dar Potiomkin nu fu impresionat. „Acest om nu este bun spre a
conduce: e încet, îi lipsește zelul și probabil că îi e frică de turci”, îi
scria el Ecaterinei. „E nou în meseria aceasta, și-a neglijat întregul
echipaj și nu e bun de nimic: neștiind limba, el nu poate nici da,
nici primi ordine.”8
Jones fusese un strălucit căpitan în Atlantic, dar capacitățile sale
erau în mod esențial acelea ale unui pirat: abilitatea de a conduce
un mic contingent la bordul unei singure nave spre a se confrunta
cu un singur adversar. Capacitatea lui în calitate de comandant în
cadrul unei confruntări mai complexe – îndeosebi în rândul corpu-
lui de ofițeri europeni aroganți, plini de intrigi și poligloți în care
se plasase el – era îndoielnică. „Jones e un corsar foarte celebru, dar
mi-e teamă că locul lui nu e în fruntea unei escadrile”, scria Charles
de Nassau-Siegen, un alt ofițer străin în serviciul Ecaterinei.9 Jones a
reacționat țâfnos la orice considera a fi o desconsiderare din partea
confraților săi ofițeri aristocrați și petrecea o mare parte a timpu-
lui său în Rusia disputând gradele și ierarhia militară. „Niciodată,
probabil, un ofițer comandant nu și-a început serviciul în împre-

34
jurări mai dureroase”, se plângea Jones. „Fermitatea și integritatea
mea m-au sprijinit spre a evita acele detestabile capcane întinse de
dușmanii mei spre a mă pierde.”10
Restul de reputație pe care Jones a reușit să și-o salveze din anii
petrecuți în Rusia s-a datorat în mare parte bunei judecăți, istețimii
operaționale și decenței unuia dintre locotenenții săi, un alt mercenar
pe nume José de Ribas. În timpul războiului cu otomanii, de Ribas se
dovedi cu mult mai expert în a-și asigura agoniseala pe granița ruso-
turcă, precum și locul său în istorie în calitate de adevărat părinte
întemeietor al Odessei. Educația sa mixtă și viața improvizată au
fost emblematice pentru orașul la întemeierea căruia a pus umărul.
___________
José Pascual Domingo de Ribas y Boyons – cunoscut rușilor
drept Osip Mihailovici Deribas – s-a născut la Napoli în luna iunie
a anului 1749, ca fiu al consulului spaniol și al aristocratei lui soții
irlandeze. Oraș-port cu priveliști care îți taie respirația, cuibărit
într-un amfiteatru natural în fața conului amenințător al muntelui
Vezuviu, Napoli fusese de veacuri un pion în luptele politice dintre
Spania, Franța și Austria. În anii 1730, orașul deveni, în sfârșit,
sediul unui regat independent, condus de către o dinastie Bourbon
și pe moment la adăpost de mașinațiile altor imperii străine.
În scurt timp, Napoli inaugură o eră care îi aduse cea mai mare
înflorire. Bourbonii patronară artele și restaurară clădiri medievale
și renascentiste, redându-le vechea splendoare. Dar sub toate acestea
fremăta o lume subterană plină de sărăcie urbană, adorare sectară a
sfinților, corupție și desfrâu creator, toate înconjurate de o provincie
analfabetă pe care iezuiții o respingeau socotind-o drept „Indiile de
acolo”11. Napoli era „cea mai minunată țară din univers locuită de cea
mai idioată specie”, ironiza marchizul de Sade într-o vizită în oraș
atunci când de Ribas se afla cam pe la vârsta de douăzeci de ani.12
Indiferent dacă motivul era acela de a scăpa de mizeria aurită a
orașului Napoli sau de a căuta aventură în străinătate, de Ribas s-a
trezit în poziția multor bărbați cu mobilitate socială ascendentă de
la sfârșitul secolului al XVIII-lea: privind cu nerăbdare către răsărit,
către Rusia, ca următoarea mare oportunitate. Asemenea lui John

35
Paul Jones, trebuie să fi considerat că șansa de a dobândi o însăr-
cinare militară, de a intra în serviciul unei împărătese legendare și
de a lupta cu turcul cel păgân reprezintă un motiv deosebit spre a
fugi către domeniile Ecaterinei.
De Ribas făcuse un serviciu de scurtă durată în armata napoli-
tană la sfârșitul anilor 1760, iar în 1772 obținuse un post de ofițer
de rang inferior aproape de sfârșitul primului război al Ecaterinei
cu sultanul. După aceea, el a rămas în apropierea curții împărătesei.
Era unul dintre numeroșii tineri care sperau să câștige favoarea
monarhului, care se desfăta cu rolul ei de apărător al creștinătății
de presupusele cruzimi ale conducerii otomane. Era un rol pe care
Ecaterina și-l asumase. „Dacă ați fi avut vecini asemănători în Pie-
mont sau în Spania, care v-ar fi adus an de an ciuma și foametea…
ați fi socotit potrivit să-i iau sub protecția mea? Cred că în atare
situație m-ați tratat într-adevăr ca pe un barbar”13, se spune că ar
fi zis ea despre otomani, învinovățindu-i pentru o droaie de rele
naturale în stepa Mării Negre. Oamenii pe care îi primea la cur-
tea ei împărtășeau această viziune, considerându-se niște cruciați
care luptă împotriva întunecimii culturale și religioase – islamică,
despotică și seminomadă – care se profila amenințător la sud. La
Sankt Petersburg ei se aflau într-unul din marile centre ale culturii
epocii iluministe, cu discuții aprinse despre filosofia liberală, vorbe
de spirit tăioase ca o lamă rostite în limba de conversație, franceza,
și partide de whist care durau până spre dimineață.
Dificultățile de a elibera și de a reconfigura teritoriile de la granița
de sud trebuie să-i fi fost familiare unui mercenar napolitan. În defi-
nitiv, de Ribas văzuse atât triumfurile, cât și eșecurile reformismului
perpetuu din orașul său natal italian, el însuși fiind atât provincial, cât
și sudic. Din scurta lui experiență de război, era de asemenea familia-
rizat cu luptele pe furtunoasa Mare Neagră, cu fierbințile câmpii din
sudul Rusiei și cu estuarele – sau limanurile – mlăștinoase ale râurilor,
precum Bugul sau Niprul. Atunci când izbucni un nou război în 1787,
i se încredință o sarcină care, probabil, trebuie să fi fost extrem de
neplăcută: să facă legătura între cartierul general al lui Potiomkin de
pe câmpul de luptă și unitatea condusă de nefericitul Jones. Totuși,
reprezenta o șansă de a se alătura salvelor de deschidere ale unui
război, în loc să se târască la încheierea lui, așa cum făcuse înainte.
36
 De Ribas era prezent la unul dintre cele mai importante și mai
sângeroase episoade ale conflictului ruso-turc, o luptă în care servise
alături de dezorientatul și nehotărâtul John Paul Jones. La mijlocul
verii anului 1788, de Ribas era ofițerul de legătură al lui Potiomkin
cu Jones în bătălia de la Liman, o ciocnire în estuarul Niprului în fața
meterezelor celor două fortărețe, Oceakov și Kinburn. Cea dintâi era
deținută de otomani, cea de-a două de ruși; cele două avanposturi se
aflau față în față, pe cele două maluri ale unui golfuleț îngust care
făcea legătura între Nipru și Marea Neagră. Lui Jones i s-a încredințat
comanda unui detașament de bărci cu vâsle echipate cu tunuri de
mici dimensiuni. Misiunea lor era aceea de a nu se angaja în luptă
frontală cu vasele de război otomane, ci de a le momi în apele puțin
adânci, unde s-ar împotmoli rapid în noroi și ar oferi ținte facile
tunurilor puternice și bombelor incendiare ale Rusiei. „Umanitatea
se ferește cu indignare și oroare de a vedea atât de multe creaturi ti-
căloase cum pier în flăcări”, îi scria Jones lui Ribas în timpul luptei.14
Ofițerii superiori se contraziseră și se eschivară, dar combinația
dintre copleșitoarea putere de foc și condițiile dificile de navigare
conduseră la o victorie rusească. Lucru mai important, bătălia ne-
tezi drumul pentru capturarea de către ruși a fortăreței Oceakov
în luna decembrie, un masacru chiar mai îngrozitor care generă
atâtea morți turcești, încât rușii pur și simplu aruncau claie peste
grămadă trupurile în estuarul înghețat în uriașe piramide însânge-
rate. Victoria, greu obținută și nemiloasă, a fost repetată de-a lungul
următorilor doi ani asupra altor garnizoane aflate mai spre apus.
Pozițiile otomane de-a lungul țărmului Mării Negre căzură succesiv
după chinuitoare asedii. Strălucite manevre navale subliniară forța
flotei nou construite a Rusiei de nave cu pânze, înțesate de tunuri.
În ciuda rolului său în aceste evenimente, Jones își încheie carierea
rusească în mod rușinos. După numeroase certuri cu Nassau-Siegen
și alți ofițeri aristocrați, el fu transferat de către Potiomkin din flota
sudică și se întoarse la Sankt Petersburg. Războiul continua, iar el fu
expulzat din Rusia, acuzat că a deflorat cu forța o fată de doisprezece
ani. Apărarea sa nu a constat în negarea faptelor – chestiune care a
suscitat comentarii în rândul istoricilor americani –, ci a negat că
a fost un viol. El a admis într-o declarație dată procurorilor că s-a
„distrat adesea” cu fata în schimbul unei mici sume de bani, dar că
37
„vă pot asigura cu absolută certitudine că nu i-am răpit fecioria.”15
A murit sărac la Paris, câțiva ani mai târziu, un om distrus într-o
uniformă spălăcită, continuând să-i sâcâie pe diplomații străini cu
planuri de noi campanii navale în teritorii îndepărtate.
Prin contrast, de Ribas se dovedi a fi un adjutant extrem de ca-
pabil, loial și cuviincios. A lucrat cu asiduitate la relaxarea relațiilor
dintre Jones și ofițerii europeni, îndeosebi cu Nassau-Siegen, precum
și cu Potiomkin. A rezolvat cazuri de insubordonare și de beție vor-
bind stăruitor cu contravenienții, în loc să ceară pedepsirea imediată.
Performanța lui a fost observată și recompensată. Potiomkin personal
l-a transferat din marină și l-a pus în fruntea unui detașament al
armatei sub comanda operațională a contelui Ivan Gudovici, unul
dintre cei mai decorați și împliniți generali din teatrul de luptă sudic.
În dispozitivul lui Gudovici, de Ribas a fost făcut ofițer coman-
dant al unui batalion de grenadieri Nikolaevski, o unitate de elită
întemeiată de către Potiomkin însuși în onoarea Sfântului Nicolae,
unul dintre sfinții protectori ai Rusiei. Batalionul a fost compus
din doar cu puțin peste opt sute de oameni, inclusiv soldați din
trei regimente diferite de cazaci. În vara anului 1789, forțele rusești
se masau pentru o nouă serie de atacuri asupra pozițiilor otomane
aflate de-a lungul coastei nord-vestice.
Aproape patruzeci de vase otomane se aflau la ancoră în largul
satului Hadjibey, inclusiv două vase de război cu mai multe catarge,
sau chebek, propulsate atât cu pânze, cât și cu vâsle. Ele constituiau
forța de sprijin pentru mica garnizoană încartiruită acum în sat.
De-a lungul anilor, otomanii îmbunătățiseră fortificațiile de acolo,
adăugând o citadelă cu ziduri de piatră și câteva dependințe. Satul se
dezvoltă spre a face față nevoilor trupelor, în timp ce tătarii nomazi
încă iernau cu turmele lor pe câmpiile din jur. Totuși, clădirile de
mici dimensiuni nu-și meritau numele prevestitor pe care l-au dat
otomanii avanpostului lor: Yeni Dünya, sau „lumea nouă”.
În acel august, trupele rusești aflate sub comanda lui Gudovici
și de Ribas se apropiară cu precauție. Garnizoana părea liniștită.
Dar golful cel larg care se deschidea în fața construcției de la Yeni
Dünya oferea o zonă sigură de ancorare pentru ceea ce mai rămă-
sese din flota otomană, și pentru că puterea de foc considerabilă a

38
otomanilor era localizată la o distanță ce făcea posibilă folosirea
tunurilor, comandanții ruși erau, pe buna dreptate, precauți în
privința felului în care urmau să procedeze. „Voi hotărî cum anume
să scot [flota rusească] și cum să mă apropii de Hadjibey pe uscat
ca să-l cuceresc și să ofer sprijin vaselor noastre de acolo”, îi scria
Potiomkin împărătesei de pe front. „Această chestiune necesită…
mare dibăcie și curaj. Punându-mi nădejdea în Dumnezeu, I-am
cerut ajutorul și voi încerca să înconjur complet dușmanul.” Pro-
blemele îi afectau sănătatea. „Clădirile mele însă îmi dau o urâtă
durere de cap”, concludea el în raportul lui de front.16
În cele din urmă, după ce a ordonat o recunoaștere bine plani-
ficată, în luna septembrie a anului 1789 Potiomkin a aflat aproape
prin surpriză că grenadierii lui de Ribas mărșăluiseră până la zidu-
rile lui Yeni Dünya și o solicitaseră pentru Ecaterina. A fost, de fapt,
una dintre marile non-bătălii ale războiului. Întregul eveniment nu
durase mai mult de o jumătate de oră. Garnizoana otomană, câțiva
zeci de soldați uluiți și ofițerul lor superior se predară pe dată. Vasele
de pe mare rămaseră tăcute. Câteva zile mai târziu, un grup format
din vreo douăzeci și șase de corăbii de război otomane – vase de
luptă de mari dimensiuni – apărură în largul coastei să traseră către
țărm câteva lovituri de tun. Dar după puțină vreme, corăbiile se
retraseră. Căpitanii lor păreau satisfăcuți că au obținut câteva basme
despre apărarea eroic de nereușită de către ei a unei mici fortărețe,
în ciuda unei conjuncturi complet nefavorabile.17
În acest răstimp, rușii se porniră să cerceteze ceea ce cuceriseră
aproape din întâmplare. Nu era mare lucru de raportat. Hadjibey era
alcătuit din câteva barăci și cinci-șase case de mici dimensiuni. Una
dintre ele, ușor mai bine întreținută decât restul, servea drept reședință
lui Ahmed Pașa, comandantul garnizoanei. Citadela Yeni Dünya era
protejată de câteva ziduri crenelate și turnuri, dar nu avea un șanț de
apă sau alt obstacol spre a preveni luarea cu asalt a zidurilor.18
Nu era ceva suficient spre a sta la baza unei cariere, iar de Ribas
însuși nu a pretins niciodată că bătălia de la Hadjibey a fost altceva de-
cât o șansă dublată de lipsa de decizie a trupelor și escadrilei otomane.
El va continua să servească într-o calitate cu mult mai ilustră. În anul
următor el a jucat un rol important în cucerirea mai multor fortărețe

39
otomane de pe Nistru și Dunăre, bătălii al căror merit era dispus să i-l
recunoască chiar și orgoliosul Potiomkin. „Nu pot să-l laud destul pe
generalul-maior Ribas”, îi scria Potiomkin împărătesei sale. „Pe lângă
excelentul lui curaj, el este plin de o nespusă însuflețire” – termen care
apare frecvent în descrierile făcute de Potemkin ofițerului napolitan.19
În scurt timp de Ribas a revenit în serviciul naval și i s-a dat
comanda propriei flotile de nave cu vâsle. În probabil cea mai im-
portantă ciocnire a războiului, el a ajutat la planificarea atacului
asupra fortăreței otomane de la Ismail, o victorie care i-a asigurat
Rusiei Delta Dunării. În cele din urmă, el a ajuns la gradul de amiral
(întrecându-și superiorul de odinioară, compromisul viceamiral Jo-
nes) și a preluat comanda întregii flote a Mării Negre. Chiar și lordul
Byron, care a inclus conflictul ruso-turc în epopeicul său Don Juan,
a consemnat rolul lui de Ribas în război:
Dar bastionul mai scuipa ghiulele
Şi paşa, calm, de douăzeci de ori
Respinse dârz asalturile grele
Să-ntrebe de mai sunt apărători
Binevoi,-n sfârşit, fumând lulele
Şi-aflând că ruşii sunt izbânditori
Trimise la Ribas un sol, să-i spună
Că lui se pleacă mândra semilună.20
___________
Chiar și după sângeroasa și glorioasa cucerire a fortărețelor de
la Oceakov până la Ismail, micuțul Hadjibey rămase în gândurile
lui de Ribas. La sfârșitul războiului, satul deveni în mod formal
parte a Imperiului Rus, abandonat fiind de către otomani în cadrul
tratatului de pace din 1792. Locul fusese vreme de veacuri trecut
cu vederea, dar acum dobândea importanță, la sfârșitul secolului
al XVIII-lea, în moduri pe care generații întregi de greci, italieni,
tătari și otomani nu le-ar fi prevăzut.
Hadjibey și fortificata Yeni Dünya erau situate lângă gurile mai
multor fluvii importante: Dunărea, Nistrul, Niprul și Bugul. Un
detașament de infanterie sau de dragoni staționat acolo putea, teore-
tic, controla gurile celor mai largi și mai navigabile fluvii din răsări-

40
tul Europei. În interior, nomazii pierdeau teren în fața agricultorilor
ce întemeiau așezări. Satul constituia o poartă de intrare naturală
către turmele de vite și de oi care pășteau de-a lungul fluviilor sudice,
către livezile și fermele situate în regiunile interioare ale Podoliei și
Volâniei, și chiar către îndepărtatele târguri ale Poloniei și ale Mării
Baltice. Dacă s-ar fi planificat și construit în manieră adecvată, largul
golf ar fi putut găzdui un port funcțional. Având în vedere clima
relativ blândă, vasele care ancorau acolo ar fi beneficiat de o iarnă
aproape lipsită de gheață, ceva cu care nu se putea mândri niciun alt
port rusesc la acea vreme. Mai departe către est fuseseră deja create
docuri, în orașele Herson și Sevastopol, dar niciunul dintre aceste
porturi nu oferea acces imediat la marea deschisă și legătura cu rutele
comerciale de uscat consacrate pe care Hadjibey părea că le oferă.
La scurt timp după război, de Ribas îi înaintă împărătesei Ecate-
rina un plan. Vechea garnizoană putea fi transformată într-o bijute-
rie a noilor ei teritorii sudice. Cu bani suficienți și notoria fervoare
a lui de Ribas, se putea înălța un oraș ca un far la marginea mării.
Măreția domniei ei, evidentă în noile clădiri din Sankt Petersburg
și în obiceiurile europene ale curții ei, ar fi avut o expunere sudică.
Ecaterina a fost în mod evident încântată de idee. Pe data de
27 mai 1794, ea îi dădu un edict lui de Ribas, prin care recunoștea
„situația profitabilă a așezării Hadjibey pe Marea Neagră și a avan-
tajelor legate de aceasta.” Ea porunci dezvoltarea lui în calitate de
centru comercial și de transport maritim și îl numi pe de Ribas
personal ca administrator-șef – glavnâi nacealnik – al proiectului.
„Așa după cum înflorește în aceste teritorii comerțul nostru, la fel
și orașul se va umple iute de locuitori”, proclamă împărăteasa.21
Mercenarului napolitan i se dădu acum sarcina de a-și construi
propriul oraș de la început, un oraș care urma să fie tot ceea ce nu
era orașul lui natal, Napoli – proaspăt, modern, organizat în mod
rațional –, și de asemenea proprietatea favorită a unuia din marile
imperii ale lumii. Urma să fie un nou oraș construit în jurul unei
fortărețe ruinate pe care otomanii o numiseră, în același timp, „lu-
mea nouă”. E posibil ca de Ribas să fi fost persoana care a sugerat
ca orașul să se numească Odessos, alegând numele unei străvechi
colonii grecești care existase odinioară mai departe de-a lungul

41
coastei. E posibil ca el să fi avut o slăbiciune pentru antichități.
Orașul dispărut Pompeii, îngropat de erupția Vezuviului în anul
79 d. Hr., fusese dezgropat lângă orașul său natal doar cu un an
înainte de nașterea lui de Ribas, generând interes general pentru
lumea antică și făcând din Napoli unul dintre cele mai avansate
centre ale neoelenismului în arte, literatură și filosofie.
În orice caz, „Odessos” se potrivea cu practica nou-apărută de
a resuscita străvechile tradiții de-a lungul coastei. Celorlalte orașe
întemeiate sau extinse de Potiomkin li s-au dat versiuni rusifi-
cate ale numelor grecești, unele mai fanteziste decât altele. Vechi
sate tătare fuseseră rebotezate „Sevastopol” („augustul oraș”) și
„Herson”(„orașul aurului”). Crimeea a devenit „Tavrida”, pronunția
rusească a cuvântului Tauris, un nume care le va fi fost familiar lui
Euripide și Herodot. La un an de la numirea sa ca șef al proiectului
de construire a orașului, de Ribas deja îi îndemna pe diplomații ruși
să facă publicitate avantajelor pe care le au amenajările din vechiul
Hadjibey. Fuseseră ridicate fortificații pentru protejarea lucrărilor
de construcție de represalii otomane. Mai mult de o sută de case de
piatră și alte clădiri administrative luară locul cocioabelor tătare.22
Conform unei relatări care pe cât e de convenabilă, pe atât e
de neverificabilă, împărăteasa făcu o ultimă schimbare durabilă la
planurile originale ale lui de Ribas. Toate noile fundații din stepă
și de pe țărmurile Mării Negre aveau nume masculine. Odessos,
porunci cea mai puternică și, în mod timid, modernă femeie din
istoria Rusiei, trebuia schimbat în „Odessa” – versiunea feminină
a unui nume veșnic asociat cu anticul Odiseu, vicleanul războinic
și navigator. În luna ianuarie 1795, când Sankt Petersburg reuși să
publice o listă a denumirilor oficiale pentru teritoriile luate de la
otomani în urmă cu trei ani, documentul afirmă că orașul „pe care
tătarii îl denumesc Hadjibey” se va numi „Odessa”.23

42
 3

Baliză

Cea mai importantă arteră din Odessa este Strada Deribasovskaia.

Este o zonă verde, pietonală, mărginită de copaci și plăcută, cu un
parc și statui comemorative, o estradă pentru fanfară și o fântână
care-și țâșnește jeturile în ritmul muzicii. Este una dintre principalele
destinații pentru un oraș care iese pentru plimbări în răcoarea serii și
blânde curtări publice, aceeași promenadă rituală care are loc în serile
de vară de la Madrid până la Istanbul. Deribasovskaia este situată în
inima Odessei istorice, flancată de magazine din secolul al XIX-lea și
fațade împodobite. Cafenele sufocă trotuarele în lunile mai calde, iar în
mijlocul copiilor cu înghețate care se topesc și al ucrainenilor și rușilor
bronzați care se întorc de la plajă poți găsi o masă de biliard plasată
în mijlocul străzii, iar un întreprinzător locuitor al Odessei se oferă
să demonstreze lovituri abile de tac în schimbul unor mici donații.
Strada reprezintă un tribut adus lui însuși de Ribas – numele său
este înfășurat în interiorul unui adjectiv rusesc – iar el continuă să
fie considerat cel mai adevărat întemeietor al orașului. Conform
viziunilor sale, Odessa urma să fie un far al civilizației și comerțului
de la marginea imperiului rus aflat în expansiune. De Ribas reuși să
obțină sprijinul personal al Ecaterinei pentru a lărgi fortul otoman
și a începe lucrările la un dig de protecție a vaselor care veneau în
port. Totuși, Ecaterina muri subit în 1796, lăsând proiectul Odessa
fără un protector și un susținător clar.

43
 De Ribas se trezi în curând prins în intrigile politice care au ur-
mat morții Ecaterinei. Noul țar, fiul ei Pavel, era devotat cu pasiune
anulării unei mari părți din ceea ce realizase mama lui. Ea îl ținuse în
mod voit la distanță de-a lungul domniei ei, temându-se de ambițiile
acumulate ale unui moștenitor care avea deja peste patruzeci de ani
în perioada în care împărăteasa se îmbolnăvi. El privea cu dispreț
camarila de curteni, sfetnici și iubiți a mamei lui. Proiectele dragi erau
lăsate să lâncezească. Asociați vechi erau dați la o parte sau plasați
în posturi administrative care le limitau puterea. Un observator
contemporan pretindea că epurarea număra vreo 18 000 de oameni
dați afară din serviciul statului, împreună cu alți 12 000 care și-au dat
demisia în mod voluntar – o dovadă nu doar a profunzimii schimbării
sub domnia lui Pavel, ci, totodată, a serviciului de stat uriaș creat de
mama lui și de Potiomkin (care murise cu cinci ani mai devreme).1
Proiectul Odessa era dat la o parte. Fondurile de stat promise pentru
ambițioasele proiecte de construcții și amenajări portuare nu s-au ma-
terializat niciodată. Visul lui de Ribas de a crea un Napoli răsăritean –
un port care să fie mai măreț și mai prosper decât orașul lui natal – se
destrăma. De Ribas era frustrat de lipsa de atenție a țarului, dar nu
prea avea putere să schimbe ceea ce părea sigur destinul Odessei: acela
de a deveni doar o versiune rusească a neînsemnatului oraș-fortăreață
otoman pe care îl cucerise cu ușurință cu zece ani în urmă. Chiar de
Ribas părea să-și piardă interesul, pe măsură ce sporeau obstacolele în
calea construirii Odessei, în timpul domniei lui Pavel.
Din fericire pentru Odessa, frustrările personale ale lui de Ribas
în privința noului țar erau larg răspândite. Pavel I și-a făcut numeroși
dușmani în rândurile nobilimii ruse și își încheie scurta domnie ca
victimă a unei lovituri de palat și a unui regicid. Există anume sugestii
că de Ribas e posibil să fi jucat un rol minor în plănuirea sfârșitului
domniei lui Pavel – și al vieții sale – în 1801. Dar chiar dacă fusese
un mic jucător în drama succesiunii imperiale, el nu era de față spre a
vedea apogeul. A murit cu câteva luni înainte ca Pavel să fie detronat.
Noul țar, Alexandru I, a venit la putere cu gândul de a reveni
la politica bunicii sale de a încuraja legăturile cu Europa, trăgând
imperiul către modernitate și dezvoltând teritoriile de la granița
sudică ale Noii Rusii. Alexandru avea motive întemeiate să în-

44
ceapă reconsiderarea locului Noii Rusii în dezvoltarea imperială.
Tumultul internațional provocat de Revoluția Franceză scoate în
evidență importanța resurselor naturale pe care cuceririle le lăsaseră
moștenire imperiului său, îndeosebi câmpurile de cereale și turmele
de vite din teritoriile de graniță din Europa estică. Transportul pe
uscat prin Europa era lung, scump și – din cauza armatelor care
traversau continentul – frecvent periculos.
Ascensiunea lui Napoleon, care promitea o ordine paneuropeană
și dominată de Franța în urma schimbărilor revoluționare, nu făcea
decât să exacerbeze problema. Spre a-și înfometa dușmanii din alte
părți ale continentului, Napoleon a ordonat interdicția de export al
cerealelor din Ungaria, o mișcare care a sporit cererea de grâu și orz
din alte surse. În același timp, existau noi maniere de profit de pe
urma surplusului alimentar al Rusiei. Otomanii cedau în fața presiunii
europene și permiteau vaselor străine să călătorească liber pe Marea
Neagră prin strâmtorile Dardanele și Bosfor. Vaselor sub pavilion rus li
se oferise deja acest privilegiu la începutul anilor 1770. În 1784 accesul
a fost extins Austriei, în 1802 Franței, iar la scurt timp după aceea
s-au adăugat Anglia, Napoli, Ragusa, Olanda și alte puteri comerciale.
Aceste împrejurări s-au combinat spre a face viziunea origi-
nală a lui de Ribas în privința Odessei mai oportună decât și-ar
fi închipuit mercenarul napolitan. Marea Neagră „devenea acum
domeniul comun al Națiunilor Europei”, scria Robert Stevens, un
vizitator american contemporan, „iar Odessa centrul unor vaste
speculații… Înseși circumstanțele care paralizau comerțul în alte
părți… acționau asupra Odessei invers proporțional.”2 Noi fonduri
erau alocate pentru sporirea facilităților portuare și pentru realizarea
planurilor de construcție anterioare ale lui de Ribas.
Cu această reînnoită atenție dată sudului – și cu rolul-cheie al
Rusiei ca partener comercial și aliat împotriva amenințării lui Na-
poleon – interesul european față de noul port crescu foarte mult.
Atunci când Rusia era în pace cu Franța, comerțul maritim se
desfășura liber prin marile porturi ale Europei. Când se afla în răz-
boi, Rusia găsea căi de a furniza exact bunurile care aveau cea mai
mare căutare. Nenorocirile Europei constituiau câștigul Odessei,
iar bani din tot continentul se amestecau în oraș: ducați olandezi,
țechini venețieni, dubloni spanioli, piaștri turcești, taleri vienezi.3
45
 Vinuri întăritoare din Spania și Franța, mătăsuri din Florența
și Genova, ulei de măsline și fructe uscate din Levant, nuci și lemn
de esențe rare din Anatolia erau descărcate din vasele de mărfuri.
Saci cu grâne și teancuri de piei de vită din stepă le luau locul în
magaziile vaselor pentru drumul de întoarcere.4 Diguri noi adă-
posteau vasele de mărfuri de vânturile distrugătoare, în vreme ce
docurile nou construite gemeau sub lăzi și baloturi. Atât comerțul
pe mare, cât și cel pe uscat făceau din Odessa centrul unei rețele
internaționale în expansiune, legând orașul mai mult de omoloagele
sale europene decât de metropolele imperiale St. Petersburg și Mos-
cova. Starea deplorabilă a drumurilor rusești făcea ca de la Moscova
la Odessa călătoria pe uscat să ia până la 40 de zile pe vreme rea, în
vreme ce un călător putea ajunge de la Londra la Odessa în douăzeci
și una de zile, via Hamburg, Berlin și Cracovia.5
Asemenea regiunii din Noua Rusie a cărei capitală era efectiv,
Odessa urma un drum de la avanpost colonial îndepărtat la centru
comercial. Viziunea lui de Ribas dăduse un imbold întemeierii
orașului, în vreme ce Alexandru I se afla în fruntea avântului inițial
din Noua Rusie care revigorase rolul Odessei în partea de sud a
imperiului. Dar o mare parte din meritul real pentru elanul său îi
revine unui aristocrat francez aflat pe fugă.
___________
În tumultuoasele decade finale ale secolului al XVIII-lea, Rusia
a devenit refugiul nobililor europeni scăpătați, al aventurierilor
plictisiți și al filosofilor, muzicienilor și artiștilor fără bani, în
căutarea de mecenați într-un imperiu care doar recent își descope-
rise vocația europeană. Armand Emmanuel Sophie Septimanie du
Plessis, duce de Richelieu, era unul dintre ei. Născut în septembrie
1766, Richelieu era membru al marii familii de nobili francezi și
moștenitor al unei lungi tradiții de serviciu în slujba statului. Stră-
unchiul lui, Armand Jean du Plessis, cardinal Richelieu, fusese
celebrul și puternicul prim-ministru al lui Ludovic al XIII-lea.
Educat și urban, subțire și ușor adus de spate, cu ochii și părul
frapant de negri, tânărul duce se spune că semăna izbitor cu cardi-
nalul. Numele de Richelieu, singur, garanta acces la Curtea franceză.

46
Cu timpul, el și-a creat o reputație de statornicie și afaceri oneste,
care erau rarități în lumea poleită și plină de intrigi din Franța
sfârșitului de secol al XVIII-lea. După o timpurie căsătorie aranjată,
Richelieu rămase sub papucul nevestei de-a lungul numeroșilor ani
ce au urmat de călătorii și serviciu în slujba statului.
Înainte de a împlini douăzeci de ani, el moștenise de la bunicul
său rolul de prim-gentilom al camerei de dormit a regelui francez,
o poziție înaltă la Curte. În scurtă vreme el deveni un sfetnic de
încredere al Mariei Antoaneta, implorând chiar familia regală să
nu se întoarcă la Paris atunci când știrea revoluției s-a răspândit
la Versailles. Această asociere fu cât pe ce să-l coste viața. După
ce mulțimile se năpustiră asupra Bastiliei, iar aristocrații francezi
fură conduși către ghilotină, Richelieu scăpă fugind spre răsărit, în
Rusia. Acolo el se alătură noianului de nobili europeni care roiau
în jurul Ecaterinei și al lui Potiomkin. El deținu funcții minore în
timpul celui de-al doilea război al Ecaterinei cu otomanii, alături
de Potiomkin, de Ribas și John Paul Jones. Fu rănit ușor în timpul
asaltului fortăreței Ismail și, în schimb, primi decorația militară
așteptată și recunoștința însăși a împărătesei.
În calitate de veteran al mașinațiilor de la curtea din Versailles,
Richelieu a traversat cu abilitate anii nesiguri ce au urmat morții
noului său patron și scurta domnie a răzgâiatului Pavel. Atunci când
Alexandru a devenit țar în 1801, Richelieu se afla astfel într-o poziție
bună pentru a căuta un rol major în administrația reformată. Dată
fiind importanța în creștere a Franței – atât ca partener comercial cu
Noua Rusie, cât și ca inamic ocazional al Imperiului Rus – numirea
cuiva cu conecțiuni franceze cu o poziție în sud era foarte logică.
În 1803, Alexandru îl numi pe Richelieu, în vârstă de 37 de ani, în
postul de gradonacealnik – administrator al orașului – al Odessei,
cu responsabilitatea pentru toate treburile militare, comerciale și
municipale. În scurt timp el se află în situația de a călători înspre
sud pentru a primi noua însărcinare pe o bucată de teritoriu care,
așa după cum își amintea el în memoriile sale, probabil exagerând
situația, era în continuare „un deșert locuit doar de hoarde de tătari
și cazaci care, respingând orice civilizație, răspândeau teroarea prin
tâlhării și cruzimi.”6

47
 Când sosi, Richelieu descoperi nu atât un oraș, în ciuda
comerțului intens, cât o schiță arhitecturală – doar planuri și re-
lativ puțină substanță, cu străzi și fundații făcute în praful cretos
al câmpiei. Una dintre ultimele contribuții ale lui de Ribas fusese
insistența sa referitoare la o organizare urbană conștientă. Odessa
este tânără, conform standardelor europene, ba chiar americane. Un
oraș pe care noi îl considerăm acum ca fiind tipic vechii lumi a fost
întemeiat la trei ani după Washington, D.C. Cartierele centrale ale
ambelor orașe sunt fantezii de secol al XVIII-lea a ceea ce ar trebui
să fie un oraș: așezat în mod rațional pe o rețea de străzi simetrice
care intersectează bulevarde lungi, largi și dotate cu parcuri de
mici dimensiuni. Bulevardele oferă perspective edificatoare pe mari
distanțe. Parcurile sunt locuri de relaxare și de conștientizare civică,
cu statui şi monumente care preamăresc virtuțile datoriei, onoarei și
patriotismului. Pentru vizitatorii ulteriori ai Odessei, precum Mark
Twain în anii 1860, a fost ceva de senzație să stea în mijlocul unei
intersecții largi și să vadă stepa goală la un capăt și marea goală la
celălalt, așa după cum vizitatorii de la Washington pot lega punctele
Capitoliului, ale Lincoln Memorial și ale altor repere importante
prin intermediul bulevardelor principale și al spațiilor deschise.
Richelieu a găsit această structură de temelie a orașului deja
existentă. De Ribas lucrase cu un inginer olandez, Franz de Vo-
land, spre a proiecta un oraș bazat pe un tipar în formă de rețea,
sau cel puțin în măsura în care putea fi poziţionat în peisajul tăiat
în râpă în care era localizat Hadjibey. Aproape douăzeci de clădiri
administrative făcute din piatra de calcar roz care se găsea peste
tot se înălțau în spatele prăvăliilor de lemn, depozitelor de cereale
și colibelor de lut.7 Dar masa de oameni care se revărsă în scurtă
vreme în oraș contrasta acut cu accentul pus de arhitecți pe ordine
și raționalitate. Țăranii stăteau pe marginile străzilor largi oferind
spre vânzare produsele de gospodărie și căutând o muncă ocazio-
nală în docuri. Marinarii dansau de bucurie în timp ce navele lor
se aflau în port. Populația în creștere − șapte-opt mii de oameni
atunci când Richelieu preluă postul – punea presiune pe ordinea
publică.8 În replică, Richelieu organiză o campanie de remodelare
a administrației orașului, de îmbunătățire a condițiilor sanitare și

48
de ridicare a unei serii de construcții publice care vor conferi lus-
tru unui loc care era puțin mai mult decât un avanpost colonial,
deși unul cu un plan stradal logic. „A perfecționa, a încuraja și a
finaliza: acesta este spiritul regimului curent”, nota un observator
francez contemporan.9
La doar câțiva ani după ce preluase postul, Richelieu construise
un teatru și școli publice, inclusiv un gymnasium pentru fiii negus-
torilor, o relativă noutate într-un imperiu în care educația constituia
încă un privilegiu al claselor superioare. El întemeie o bibliotecă și o
tipografie, care publică opere în mai multe limbi (toate supravegheate
de către cenzorul de stat oficial, cazat într-una dintre primele clădiri
guvernamentale care vor fi ridicate). În tot orașul, el ordonă plantarea
de copaci de-a lungul străzilor și în parcuri, creând o oază verde pe în-
tinderea plată de mare negru-albăstrie și de stepă de culoare fumurie −
și îi dojenea personal pe cetățeni când nu udau copacii nou plantați.10
Negustorul american Robert Stevens vorbea cu patos despre
schimbările pe care le văzuse în primii câțiva ani ai mandatului lui
Richelieu și de cât de spectaculoase vor fi părut diferențele vechilor
locuitori din Hadjibey. Așa după cum scria în manifestul despre
avantajele comerțului cu Odessa: „În această epocă, dacă unul
dintre locuitorii primitivi ai acestui ținut, dacă unul dintre acei
tătari rătăcitori ar fi putut fi transportat brusc în mijlocul acestui
oraș, fiind martorul prosperității publice și private, al eleganței și
măreției obiectelor înconjurătoare, nu ar fi putut fi făcut să creadă
că nu vedea lucruri dintr-o vrajă.”11
În timp relativ scurt, odessanii au devenit la fel de conștienți
de statutul lor ca și oamenii din alte orașe mari. „În ziua de azi, o
căruță cu un singur cal este forma finală a umilinței, ultima rezervă
a celei mai stricte economisiri”, scria un marchiz francez, Gabriel
de Castelnau. „Cu alte cuvinte, nimeni nu merge pe jos.”12
Dar, în pofida simțului civic al lui Richelieu, Odessa nu putea scăpa
de localizarea sa. În calitate de înfloritor antrepozit, orașul era deschis
străinilor precum niciun alt port din imperiu. Vasele care aruncau
ancora în portul interior adesea transportau o încărcătură nevăzută
care pândea din adâncul baloatelor de textile sau al lăzilor cu fructe
uscate. Pericolul maladiilor epidemice și lupta Rusiei de aproape un
secol au devenit o altă caracteristică a identității de frontieră a Odessei.
49
 ___________
În fierbintele august al anului 1812, lumea se îmbolnăvea la
Odessa într-un ritm pe care nu-l mai văzuse nimeni înainte. Pe
12 august o dansatoare de la teatrul local muri după o boală de
doar 36 de ore. După trei zile, muri un alt dansator. Un al treilea
se îmbolnăvi în scurt timp. Mai trecură câteva zile și mai muriră
doi servitori și un actor. Cu toții aveau aceleași simptome: o ușoară
amețeală și stare de rău, sete chinuitoare și buboaie umflate, du-
reroase la subsuori și în zona inghinală. Moartea survenea în mai
puțin de șase zile.13
Boli infecțioase la scară largă, precum holera și ciuma, constitu-
iau o realitate a vieții în jurul Mării Negre, după cum erau în orice
regiune în care peisajul, climatul, comerțul intens și imunitatea
variabilă creau un teren propice și căi de transmitere pentru microbi.
Moartea neagră – o infecție microbiană extrem de contagioasă, care
ștersese un sfert sau chiar mai mult din populația Europei în anii
1340, – e posibil să fi făcut saltul către vest la bordul vaselor de
marfă care părăseau vechile porturi italienești din Crimeea. După
ce Ecaterina cea Mare a încorporat regiunea în imperiul său, soldații
și marinarii ruși care se întorceau au transportat adesea fără voia
lor boala din sudul pestilențial către orașele mici și satele Rusiei
centrale. Pentru orașele mari din Noua Rusie, îndeosebi pentru
acelea care primeau în mod regulat vase din porturile afectate de
ciumă ale Imperiului Otoman, bolile amenințau să sară cu ușurință
din cheiuri în centrul orașului.
Din acest motiv, una dintre însărcinările specifice ale lui Ri-
chelieu, expuse de țarul Alexandru în ordinele sale inițiale date
noului gradonacealnik, era aceea de a „alege un loc potrivit pentru
construcția unui așezământ de carantină și de a grăbi construcția
lui.”14 De fapt, un sistem de carantină existase la Odessa aproape
de la întemeierea orașului. Încărcătura navelor era controlată și
dezinfectată cu bioxid de sulf sau alte substanțe chimice. Pasagerilor
li se solicita să petreacă cel puțin paisprezece zile sub observație
izolată în vechea fortăreață otomană, o perioadă de timp socotită a
fi suficientă pentru ca simptomele să se manifeste.

50
 Oficialii de carantină de la vremea aceea aveau puține indicii
despre cauzele specifice ale ciumei bubonice – bacilul Yersinia pestis
și vectorul său principal, puricele. Bacilii călătoreau pe purici, puricii
pe șobolani, șobolanii pe vase, care, atunci când erau ancorate în port,
erau atrași de depozitele de cereale și de străzile pline de gunoaie din
centrul orașului. Și oamenii puteau deveni vectori. Într-un oraș care
devenea deja celebru pentru funcționarii săi vamali corupți, câțiva
pasageri infectați, dar asimptomatici aveau întotdeauna posibilitatea
de a evita regulamentele de carantină – poate pentru o mică sumă,
la negru – și de a ajunge neobservați pe deal și în centrul orașului.
De la începutul epidemiei din august, circulau relatări despre o
actriță de la teatrul local care primise un inel, împachetat în vată, de
la un admirator anonim. Vata – un ascunziș de prim ordin pentru
purici – ar fi fost cu siguranță supusă inspectării și fumigației, dar
admiratorul actriței, sosit recent cu vaporul, reușise cumva să treacă
neobservat de autoritățile portuare cu inelul și învelitoarea sa. Acesta
a fost motivul pentru care simptomele majore – furunculi dureroși,
sau buboane, de la care își trage denumirea ciuma bubonică – au fost
la început raportate de către actori și actrițe care lucrau împreună la
singurul teatru al orașului.
Richelieu, care tocmai se întorsese dintr-un tur al Crimeei, urma
să ia comanda pe câmpul de luptă în războiul contra lui Napoleon,
dar decise în mod înțelept să rămână în oraș. Ordonă să fie inves-
tigată boala. Oficialii municipali raportară imediat că existase un
număr impresionant de morți suspicioase în ultimele câteva luni, dar
pentru că morții erau mai ales țărani și servitori, soarta lor nu fusese
băgată în seamă. Doar în momentul în care bărbații și femeile aflați
în centrul atenției începură să sucombe – cei care jucau în teatrul pe
care Richelieu însuși îl construise –, dimensiunea problemei deveni
evidentă. La momentul respectiv ciuma se insinuase deja adânc în
populația Odessei.
La Grande Armée a lui Napoleon amenința deja Moscova departe
către nord, dar Richelieu își amână plecarea pe front, dându-și sea-
ma că lupta cu inamicul local și nevăzut era mai presantă decât cea
cu compatrioții săi francezi în împrejurimile Moscovei. Chemă mai
mulți doctori la o întrunire și le ceru sfatul. Ei nu erau de aceeași
părere în privința cauzei și gravității maladiei. Unii susțineau că nu

51
e posibil să fie vorba de ciumă. Nu se raportase că vreun marinar ar
fi fost bolnav și nu existau știri că boala făcea ravagii la Constanti-
nopol, ceea ce, de obicei, fusese luat drept semnal spre a fi deosebit
de atenți cu navele care veneau din capitala otomană.
Dar simpla sugestie că ciuma și-ar fi putut face apariția în oraș îl
determină pe Richelieu să acționeze. Pe 26 august el ordonă ca să fie
închise toate clădirile în care oamenii s-ar putea strânge în număr
mare – biserici, bursa comercială, tribunale, vama și teatrul. Piețelor
li se permise să rămână deschise, dar fură instaurate noi reglementări
spre a se preîntâmpina vagabondajul. Mirosul de oțet era dus de vânt
prin bazarele puțin populate, pentru că negustorii își înmuiau banii
în lichid spre a omorî toată molima care se credea că poartă boala.
Ca în cazul oricărei epidemii, informația constituia arma de bază.
Richelieu ordonă ca orașul să fie împărțit în mai multe sectoare și
numi reprezentanți care să întocmească rapoarte zilnice, bazate pe
cercetarea gospodăriilor, despre avansarea infecției în teritoriul lor.
Zona de carantină a fost extinsă mult în interiorul uscatului, către
fluviile Bug și Nistru, precum și pe drumurile și potecile pastorale
care duceau către nord, iar lungimea carantinei era monitorizată
de funcționari: douăzeci și patru de zile pentru cei fără bagaje și
douăsprezece săptămâni pentru cei cu marfă sau bunuri suspecte.
În ciuda acestor precauții, numărul morților spori considerabil.
Inspectorii de sector raportau că mureau chiar și douăzeci de oameni
pe zi. Epidemia apărea acum și în satele din împrejurimi, pentru că
mamele își țineau în brațe copiii infectați, iar soții aveau grijă de
soțiile muribunde, neținând cont de restricțiile cu privire la contac-
tul cu cei infectați. Doctorii, alergând din gospodărie în gospodărie
spre a acorda îngrijirea finală muribunzilor, cădeau ei înșiși victime.
În această fază, Richelieu luă o decizie curajoasă, care probabil
asigură viitorul Odessei. Ordonă să fie sigilate granițele țării și stabili
o carantină în toate cartierele. Era o mișcare îndrăzneață, chiar ne-
bunească. El practic nu avea forțe militare la dispoziție spre a pune în
aplicare carantina. Majoritatea soldaților se aflau pe front. Richelieu
reuși, în cele din urmă, să facă rost de un detașament de 500 de cazaci,
dar cărora li s-a dat misiunea aproape imposibilă de a supraveghea
un oraș a cărui populație se mărise, în cei șapte ani anteriori de când
se afla Richelieu în funcție, până la aproximativ 32 000 de persoane.
52
 Noile reglementări intrară în vigoare pe 12 noiembrie. Toate
ușile și ferestrele trebuiau să rămână închise. Doar celor aflați în
serviciul public li se permitea să-și părăsească locuințele, dar chiar
și aceștia trebuiau să aibă un cartonaș special de identificare. Spre
a aproviziona orașul închis, funcționarii de poliție și de comisariat
trimiteau alimente fiecărui sector de două ori pe zi. Carnea era cu-
fundată în apă rece, iar pâinea era fumigată înainte de distribuire.
Fiecare casă era inspectată de două ori pe zi, iar orice persoană care
prezenta semne de boală era trimisă către o zonă de supraveghere
separată până când fie murea, fie, mai rar, se restabilea.
Căruțe se târau pe străzi ducându-i pe cei care trebuiau îndepărtați
pentru a fi puși sub observație. Steaguri roșii anunțau că transportul
din căruță era de oameni vii, steaguri negre că victima murise deja.
Deținuții erau obligați să servească drept cărăuși pentru cei morți
sau aflați pe moarte. Purtând mantale cauciucate ca profilaxie contra
bolii, ei își târau picioarele pe străzile pustii, căruțele în care cărau
cadavrele urmându-i.
„Am fost prezent la aceste scene de tristețe”, scria călătorul
francez Auguste, conte de Lagarde, „și am văzut cu amărăciune
disperarea celor pregătiți să renunțe la tot ceea ce avuseseră spre a
scăpa de moarte.”15 Un alt observator a descris strania nemișcare
care învăluia portul și schimbările în relațiile sociale de zi cu zi pe
care boala părea a le genera:

Oamenilor aproape că le era frică să respire, ca nu cumva contagi-

unea să plutească în aer – erau aprinse focuri, iar substanțe odorizante
erau arse în fața ușilor lor: … Doi călăreți, plasați pe fiecare stradă, o
parcurgeau încet în direcții opuse, funcționarii se adresau unii altora
doar de la distanță; scrisorile, atunci când soseau, erau fumigate și pre-
date cu ajutorul unui băț despicat la un capăt, fiind refumigate înainte
ca ele să fie deschise și citite; toate semnele exterioare ale prieteniei
erau interzise, și nimeni nu îndrăznea să facă cercetări legate de rudele
sau prietenii săi, de teama de a nu auzi că muriseră de ciumă.16

Orașul, altădată agitat și plin de viață, acum se oprise în loc.

Focurile de fumigație umpleau străzile cu fumul lor acru. La margi-
nea orașului, morminte proaspăt săpate creau false măguri pe stepa

53
plată. Atunci când acele gropi erau pline, grămezi de corpuri umane
erau puse în foc. Chiar însuși Richelieu, care mergea de colo-colo
liber prin oraș pe parcursul epidemiei, era câteodată zărit luând o
cazma și săpând morminte atunci când muncitorii oboseau sau se
temeau de propria lor siguranță.
Pentru că rata în care se murea sporea, Richelieu ordonă în cele
din urmă să fie demolate docurile – punctul de lansare a infecției
și locul unde aceasta își lua cel mai mare tribut. Fumul se ridica
din cheurile pe care de Ribas se trudise să le construiască și din
zona de antrepozite care împânzeau cheul. În ciuda reglementărilor
referitoare la adunările publice, câțiva cetățeni se aventurară afară,
dincolo de pichetele de cazaci, spre a privi spectacolul ruinei orașului
lor. Navele de pe mare erau martorele coloanei masive de fum care
se ridica în depărtare, dovadă întunecată a autosacrificiului orașului
și semnal care le avertiza să nu se apropie.
După aproape două luni de carantină generală, pe 7 ianuarie
1813, cetățenilor li se permise, în sfârșit, să iasă din casă, cu toate
că vama și barierele de carantină din jurul orașului rămâneau pe
loc și nu au fost niciodată înlăturate complet. Casele suspecte au
fost golite sau incendiate. Metodele dure ale lui Richelieu, în loc să
producă frică și dezordine, făcuseră în mod aproape miraculos ca
ciuma să se stingă. Din august 1812 până în ianuarie 1813, numărul
celor infectați a fost de 3331, din care doar 675 s-au vindecat, un
număr de morți puțin peste 10% din populația orașului.17
Un oraș care se închipuise a fi un strălucit exemplu pentru lumea
din jur, un oraș tânăr care, dintr-un post de frontieră fără pretenții
devenise o mică metropolă, se trezise înălțând ziduri împotriva
pericolelor nevăzute care puteau veni plutind de pe mare. Odessa
trecuse prin primul episod dintr-o luptă internă care va dura până
în secolul XX: un conflict între o imagine de sine de deschidere și
măreție și unul de insularitate și teroare. Dar exista, de asemenea,
un efect secundar mai strălucit și neașteptat. Tristețea produsă în
mod inevitabil de miile de morți, cuplată cu o iarnă lungă și mortală,
aduse o epidemie nouă și mai fericită. Oficialii orașului observară
o marcată creștere a nașterilor în toamna anului 1813.18

54
 ___________
Dintre multele inovații legate de lupta contra ciumei, poate că
cea care a contat cel mai mult pentru viitorul orașului a fost ega-
litarismul cu care au fost aplicate chiar și cele mai dure restricții
în privința mișcării și a întrunirilor publice. În mod surprinzător
pentru vremea respectivă, evreii au fost supuși acelorași reglemen-
tări ca și vecinii lor creștini (cu toate că evreii infectați erau tratați
într-un spital și o unitate de supraveghere separate).
În cazurile anterioare de ciumă, din Provence până în Catalonia și
din Elveția până în Valea Rinului, evreii erau, de obicei, țapii ispășitori
pentru epidemiile de infecție. În mod obișnuit, ei erau învinovățiți
de o mulțime de infracțiuni imaginare, de la presupusa lor igienă
neadecvată până la mari comploturi menite să slăbească civilizația
creștină. Începând cu secolul al XIV-lea, atacurile repetate împotriva
evreilor din Europa Occidentală – incendieri, bătăi, torturi și exilări –
au constituit principalele stimulente pentru ca evreii să emigreze că-
tre răsărit, către marginile Europei Centrale și ale Rusiei, de la Marea
Baltică la Marea Neagră, care vor deveni, în cele din urmă. epicen-
trul cultural al evreimii europene. În această epidemie, anume însă
Richelieu reuși să evite cu dibăcie frecventa și fatala combinație de
ciumă și pogrom – oferind un exemplu timpuriu al locului Odessei
ca refugiu pentru o comunitate din ce în ce mai diversă.
În plus față de sutele de marinari care făceau escală la Odessa în
fiecare sezon comercial, orașul începuse să atragă o colecție pestriță
de indivizi care-și căutau norocul la granița mării cu stepa. Unele din-
tre cele mai timpurii recensăminte neoficiale înregistrau contingente
de soldați greci și albanezi; negustori italieni, evrei, greci și bulgari;
șerbi ruși fugiți; precum și comunități de cazaci. Orașul dobândea
deja o reputație ca loc din Rusia – cu greu –, dar în mod hotărât nu
aparținând ei. Era localizat pe o mare care devenise, în doar câteva
zeci de ani, „domeniul comun al Națiunilor Europei”, scria Robert
Stevens, iar Odessa se afla acum în centrul „vastelor speculații” lan-
sate de deschiderea comercială.19 Așa după cum remarca contele de
Lagarde: „Prin frumoasele piețe plantate cu copaci și întretăiate de
alei circulă turcul, grecul, rusul, englezul, evreul, armeanul, francezul,
moldoveanul, polonezul, italianul și germanul, majoritatea purtând
costumul adecvat fiecăruia și vorbind limbi diferite.”20

55
 Fiind proprietarii celor mai mari case comerciale și având puter-
nice legături de familie și de afaceri cu Mediterana, italienii domi-
nau viața orașului, o recapitulare a rolului lor de pe vremea în care
centrele de negoț genoveze și venețiene constituiau o salbă în jurul
Mării Negre. Italiana deveni lingua franca a orașului, auzindu-se rit-
mat prin bursă și adiind dinspre zona docurilor. Numele străzilor –
o altă inovație a lui Richelieu – erau scrise atât în italiană, cât și în
rusă, o practică ce a durat mult după ce el a mai deținut postul.21 O
operă cu opt sute de locuri, întemeiată de Richelieu doar cu trei ani
înainte de ciumă și proiectată de Jean-François Thomas de Thomon,
unul dintre marii modelatori ai Sankt Petersburgului, a prezentat o
companie italiană aflată în vizită, care a interpretat un repertoriu
standard de clasici. Compania a oferit o versiune de la începutul
veacului al XIX-lea a subtitlurilor: un actor rus rezuma îndatoritor
libretul pentru orice membru al publicului care se întâmpla să nu
vorbească limba italiană.22 Chiar și omniprezenții căruțași și mici
negustori ai orașului, sau ciumak-i, se alăturau corurilor din „La
donna è mobile” – adică, dacă nu cumva își cântau propriile cânte-
cele despre gloriile orașului de la capătul potecilor de vite:
Iau calea spre Odessa,
Pen’ că-n Odessa-i trai pe vătrai.
Făr’ să cari saci cu grâu,
Făr’ să trudești pentru stăpân,
Făr’ să plătești impozit,
Făr’ să te târâi după plug…
Mie mi se spune jupân acum!23
Richelieu se retrase din funcție într-o zi de luni rece, la sfârșitul
lui septembrie 1814. Vehiculele blocau străzile, iar admiratorii se
înșiruiau după trăsura lui în timp ce ieșea din zona orașului. Se
spunea la vremea aceea că el părăsise Odessa doar cu un mic cufăr
de piele și câteva schimburi de îmbrăcăminte. Spre deosebire de
administratori din alte părți ale imperiului, el își făcuse reputația
că e modest, face afaceri oneste și îi repugnă total să-și folosească
poziția de gradonacealnik pentru câștiguri personale. El nu doar
construise orașul, ci și avusese grijă de el pe parcursul primei lui
crize devastatoare.
56
 Când Richelieu trecea de bariera de carantină de pe drumul
său la ieșirea din oraș, inima lui era deja în Franța sa natală. În
primăvara trecută o mare coaliție de armate europene umpluse
străzile Parisului. Napoleon abdicase ca împărat. Monarhia Bour-
bonilor, în persoana lui Ludovic al XVIII-lea, a fost repusă pe tron.
Amețitoarea emoție a restaurației îl împinsese pe Richelieu către
vest. În cele din urmă, el traduse numele său de familie și legăturile
sale internaționale într-o nouă carieră în slujba Franței. El fu mar-
torul evadării lui Napoleon din exilul de pe Elba, al momentanei lui
reveniri la putere și al înfrângerii sale finale la Waterloo. Pe când
anii de criză ai Franței se apropiau de sfârșit, el a fost numit prim-
ministru al unei țări din care absentase cea mai mare parte a vieții
lui de adult. Muri în 1822, la nici 60 de ani. Franța și Rusia se aflau
în poziții de care nu se mai bucuraseră de zeci de ani: în pace una
cu cealaltă și cu cei mai mulți dintre vecinii lor.
Departe către est, în Odessa, Richelieu realizase viziunea ima-
ginată pentru prima dată de de Ribas. El legase perioada de la
Ecaterina la Alexandru, de la era explorării și a Iluminismului la
cea a modernității. „Odessa… va înflori fără mine”, îi scria el unui
corespondent cu câteva luni înainte de moartea sa.24 În timp ce
vasele franceze continuau să viziteze portul în dezvoltare, care își
revenea acum după moartea furișă și incendiul providențial din
1812-1813, o nouă generație de constructori și de vizitatori făceau din
Odessa un colț vibrant, prosper și – pentru un soț de mult suferind,
soția lui și un poet exilat – extrem de romantic al Imperiului Rus.

57
 4

Guvernatorul și poetul

Într-o dimineață însorită de duminică, la sfârșitul lunii mai

a anului 1828, o mare mulțime de oameni se strânse de-a lungul
bulevardului Nikolaevski spre a-i ura bun venit ducelui de Riche-
lieu la întoarcerea la Odessa. Ducele însuși murise cu șase ani în
urmă, dar odessanii se dovedea că sunt martorii instalării statuii
în onoarea lui – primul monument public din tot orașul – pe strada
mărginită cu copaci care se afla deasupra portului.
Succesorul lui imediat – Louis Alexandre Andrault, conte de
Langéron – îmbunătățise proiectul original al bulevardului, plan-
tând copaci și turnând pavaj pentru cetățenii care se adunau în mod
regulat la sfârșit de săptămână spre a respira aerul mării. Langéron
se afla în mulțime, dar starea precară a sănătății sale îl făcuse să
renunțe la conducerea orașului cu mai mulți ani în urmă. La fel ca și
Richelieu, el scăpase de Revoluția Franceză ascunzându-se la curtea
Ecaterinei cea Mare și transformase cu dibăcie această experiență
într-o viață întreagă de slujire a patriei sale adoptive. În calitate de
administrator-șef al Odessei și al Noii Rusii, el continuase activita-
tea lui Richelieu, în maniera cea mai importantă obținând pentru
oraș statutul de „porto franco”, poziție care îi conferea Odessei o
gigantică zonă liberă de taxe și o făcea și mai mult un magnet pen-
tru comerțul cu exteriorul.
Pe când Langéron și alți demnitari priveau, o pânză acoperea noul
monument. Cele patru colțuri ale sale erau legate de o bară scurtă afla-
tă la baza plintei de piatră, cu steagurile Marii Britanii, Franței, Aus-
58
triei și Rusiei în poziție verticală ca niște santinele. Soldații dintr-un
batalion al regimentului Ufa al însuși țarului, strălucind în uniformele
lor colorate, stăteau în poziție de drepți în fața statuii acoperite. În fața
lor se aflau șiruri de profesori cu ochelari și elevi de la Lycée Richelieu,
cea mai prestigioasă școală a orașului. Consulii străini, îmbrăcați în
ținută formală, se alăturaseră spectatorilor. Mii de odessani de rând
se împingeau în speranța de a vedea ceva din acțiune.
În jurul orei unsprezece dimineața, o procesiune începu să se
deplaseze de la catedrala centrală. Arhiepiscopul local conducea un
stol de clerici, veșmintele lui grele, brodate, târșâindu-se prin praf.
Când procesiunea ajunse la locul de ceremonie, un oficial citi cu glas
tare carta țarului care le dădea odessanilor permisiunea de a ridica
un monument în amintirea lui Richelieu. Apoi arhiepiscopul se urcă
la tribună și, într-o limbă rusă ecleziastică și extrem de puternică,
dădu nenumărate binecuvântări orașului și populației sale.
Atunci când termină, pânza fu dată la o parte, dezvelind o statuie
strălucitoare din bronz a ducelui, îmbrăcat într-o togă romană și
având pe cap o cunună din frunze de laur, cu mâna dreaptă întinsă ca
și cum ar fi arătat orașul cu un gest larg. Mulțimea aplaudă. Militarii
salutară. O orchestră intonă un marș militar. În golf, bubuiră tunuri
de pe vasele de război sosite cu această ocazie. Urmară alte discur-
suri – unul în limba franceză, ținut de Charles Sicard, unul dintre
cei mai vechi locuitori ai orașului, altele în italiană și rusă, ținute de
doi profesori erudiți de la liceu, – înainte de defilarea infanteriștilor
Ufa și altor bucăți muzicale festive interpretate de fanfară. În seara
aceea, cei care se plimbau pe lângă monument îl vedeau iluminat de
torțe, chipul asemănător cu cel al ducelui strălucind în întuneric.1
Foarte mulți demnitari se aflau în mulțime în acea lună mai. Dar
maestrul de ceremonii, mai înalt decât majoritatea celor din jurul
lui, cu ochi albaștri și un chip rotund, era nou guvernator general al
Noii Rusii. El era mai tânăr cu o generație decât de Ribas și Riche-
lieu, un om al pantalonilor lungi și hainei strânse pe corp, în loc de
pantaloni până la genunchi și tricorn, însărcinat acum să guverneze
un oraș care se afla direct pe drumul de a deveni metropola sudică
de frunte a Rusiei. El era, de asemenea, prima dintre figurile cruciale
din istoria Odessei de la Potiomkin încoace care aveau nume rusesc.

59
 ___________
Mihail Semionovici Voronțov s-a născut la Sankt Petersburg în
1782, într-o familie bogată, dar cu titlu aristocratic recent. La doar
doi ani, el a fost luat la Londra de către tatăl său, care fusese numit
ambasador al Rusiei la curtea regală britanică. În acest fel începu
o asociere cu Anglia, care dură toată viața lui Voronțov cel tânăr.
Ceea ce deveni de asemenea sursa numeroaselor glume referitoare la
manierele lui anglofile și la calmul său. Lev Tolstoi, în nuvela sa Hagi
Murat, l-a înfățișat cam cum era el văzut de către contemporanii săi,
drept „ambițios, bun și blând în comportamentul cu inferiorii și un
curtean subtil în relațiile sale cu superiorii”, cu o față „vulpească”
și posedând o „minte subtilă și genială.”2
Tatăl lui Mihail, Semion, era un rival de curte al lui Potiomkin
și fusese unul dintre numeroșii nobili forțați să-și dea demisia din
serviciul statului pe parcursul scurtei și turbulentei domnii a fiului
Ecaterinei, Pavel. Această familiaritate personală cu capriciul tira-
niei, combinată cu o dietă de copilărie, alcătuită din valori liberale
engleze și vicii de conac, au format o mare parte din caracterul lui
Voronțov. După ce a absolvit la Cambridge, Voronțov s-a întors în
Rusia pentru încoronarea lui Alexandru I și și-a început propria
carieră, lungă și distinsă, în serviciul statului.
Experiența sa timpurie a fost proba focului însă. În calitate de
tânăr cu o poziție socială considerabilă, i s-a încredințat o însărcinare
în Gărzile Preobrajenski, una dintre cele mai ilustre și legendare
unități militare rusești, ale cărei origini ajungeau la Petru cel Mare.
Atunci când i se înmână sabia de ofițer, la sfârșitul toamnei anului
1801, locul unde trebuia să se afle un locotenent tânăr și ambițios
era Caucazul, grupul de munți de la frontiera sudică a Rusiei. Acolo,
o mulțime de regate independente, clanuri și grupuri tribale formau
un tampon între Rusia și rivalii săi, Imperiul Otoman și Persia. Țarul
încheiase recent o înțelegere cu regatul creștin Kartli-Kaheti (în
Georgia din ziua de azi), care permitea absorbția regatului în Impe-
riul Rus. Voronțov ceru un transfer la comanda militară din capitala
regatului, Tiflis. Se trezi în scurtă vreme în împrejurări delicate.
Familia regală din Kartli-Kaheti, deși convinșă de necesitatea
protecției rusești împotriva vecinilor musulmani, nu era entuzias-
mată de anexarea completă. Alți regi și prinți din vecinătate erau la

60
fel de precauți în privința ambițiilor teritoriale rusești de sub masca
dorinței de a-i proteja pe încercații creștini. Printr-o combinație
de diplomație abilă, lingușiri persistente și câteodată forță brută,
comandantul Rusiei din regiune, Pavel Țițianov, i-a adus în cele
din urmă la supunere pe șovăitorii nobili din Caucaz. Rolul lui
Voronțov a fost unul relativ minor. El a servit într-o serie de misiuni
diplomatice pentru comandantul său și ocazional a văzut lupte în
încăierările cu cetele de munteni care se ocupau cu jaful. Dar scurta
sa ședere în Caucaz l-a învățat o lecție pe care ulterior o va duce la
Odessa: că imperiul Rusiei, asemenea Angliei, era acum mai vast
și mai complex – din punct de vedere politic, cultural și religios –
decât părea să realizeze oricine din Sankt Petersburg. A administra
un atare teritoriu necesita abilități mai rafinate și nuanțate decât a
lua cu asalt o citadelă în timpul campaniei de vară.
Voronțov era un membru al generației de militari și oameni de
stat ruși care erau complet îndepărtați de valorile și strategiile seco-
lului al XVIII-lea și care se mișcau, oricât de nesigur, către secolul
al XIX-lea. Comportamentul lui din Caucaz l-a recomandat imediat
altor comandanți. De-a lungul următorilor treisprezece ani – din
1805 până în 1818 – Voronțov se trezi pe linia frontului a aproape
tuturor angajărilor militare majore cărora le-a făcut față Rusia:
lovitura inițială dată de Napoleon aliatului țarului, regele Prusiei;
un nou război împotriva Imperiului Otoman; și, în cele din urmă,
apărarea vetrei rusești după invazia lui Napoleon din 1812.
În acel conflict, Voronțov – în acest moment general-maior – a
fost o figură centrală. El a fost prezent la bătălia decisivă de la Bo-
rodino, căpătând o rană gravă de glonț la picior, și la sângeroasa
luptă de la Cronne, unde comandă trupe care luptau împotriva lui
Napoleon însuși. Atunci când invadatorii se retraseră forțat din
Rusia, trupele lui Voronțov erau pe urmele lor. În martie 1814 el
mărșălui în fruntea diviziei sale către Champs-Élysées. În anul ur-
mător, țarul îl ridică la rangul de comandant al trupelor de ocupație
rusești din Paris.
Pentru prima dată în cariera sa, lui Voronțov, acum în vârstă de
peste 30 de ani, i s-a încredințat nu numai comanda unei unități
militare din teren, ci și administrarea unei populații distincte

61
și staționare de 30 000 de oameni plus dependenții: armata de
ocupație. Pe parcursul următorilor trei ani, el introduse o serie de
inovații, inclusiv dezvoltarea unui sistem poștal pentru corpul său de
armată, un program de alfabetizare și educațional pentru sergenții
și oamenii săi fără grad militar, și o reformă a sistemului disciplinar
existent – în trecut bazat pe pedepsire corporală brutală – pentru
soldații insubordonați. Exact așa după cum Richelieu ajută la refa-
cerea guvernării franceze după perturbările epocii napoleoniene,
Voronțov ajută la reformarea contingentului de ocupanți ai Rusiei.
Când ocupația se încheie la sfârșitul anului 1818, Voronțov își con-
duse armata pe lungul drum către casă. În scurt timp, el reveni la
Paris spre a se bucura de o perioadă de relaxare după ani petrecuți
în calitate de comandant în teren. Acolo, la o măreață petrecere în
mijlocul unui oraș care abia se trezea după război și ocupația străină,
el o cunoscu pe Elizaveta Branicka.
Lise, așa cum i se spunea, era o membră a unei familii de magnați
latifundiari polonezi pe partea maternă. Prin căsătorii strategice cu
nobilimea rusă, familia devenise bogată, extrem de stimată și cu
extraordinare conexiuni în societatea europeană. Ea era strănepoata
lui Potiomkin, iar mama sa, contesa Alexandra Branicka, ținuse în
poala ei capul marelui prinț în timp ce acesta respira șuierător din
cauza pneumoniei în ultimele sale ceasuri de viață.
Lise era o femeie care în ziua de azi ar fi socotită mai degrabă
drăguță decât frumoasă, cu trăsături fin conturate, dacă nu cumva
delicate, grațioasă și elegantă, cu ochi albaștri și păr negru, pe care
îl purta răsucit în zulufi în creștetul capului. Avea o reputație de
femeie cochetă, chiar dacă depășise de mult adolescența. Șarmul și
grația ei, chiar dacă uneori erau prea infatuate, îi confereau o statură
socială și o dezirabilitate care se păstrară până la maturitate.
La vârsta periculos de înaintată de 26 de ani, un partener de
căsătorie potrivit încă nu-i apăruse în cale – sau, mai probabil, ni-
meni nu se ridicase la înălțimea standardelor riguroase ale mamei
ei, care la acest moment era o văduvă în vârstă și din ce în ce mai
avară. Atunci când făcură cunoștință, Voronțov fu fermecat pe loc,
iar Lise îi returnă admirația. Bătrâna contesă, în schimb, fu atrasă de
general, un bărbat suficient de bătrân spre a fi reputat, cu o carieră

62
deja legendară și având un lung arbore genealogic de rude rusești și
britanice cu titluri nobiliare și avere. Lise și Voronțov se căsătoriră
în cadrul unei magnifice ceremonii în luna mai a anului 1819.
Voronțov se afla acum într-un punct de cotitură. Se simțea
confortabil în saloanele Parisului și ale Londrei și de asemenea îl
slujise cu vitejie pe țar pe câmpul de luptă. Unde anume ar trebui
să-și aleagă casa și să pună la cale următoarea etapă a unei cariere
bine gestionate? El își petrecu următorii câțiva ani călătorind dus-
întors către Rusia, câteodată luând-o cu el și pe Lise, chiar și după
ce cuplul întemeiase o familie. Pe întinderea Noii Rusii, el văzu
imediat posibilități de așezare, comerț și agricultură. Vizită Odessa
la invitația prietenului său, contele de Langéron. Orașul era în
plină înflorire, iar guvernarea lui necesita energie și efort susținut,
trăsături pe care Langéron însuși socotea că nu le numără printre
virtuțile sale. „Fac cât pot de puțin rău”, scria el într-o scrisoare către
Voronțov. „Mă amăgesc întotdeauna că, dacă nu mai e război, te voi
vedea înlocuindu-mă într-o bună zi în acest post.”3 Prin manevre
delicate la curtea țarului și în serviciul civil rus, Voronțov cerceta
posibilitățile de a-i succede obositului Langéron. Spre a-și asigura
traiul, el folosea porțiuni din considerabila zestre a Lisei spre a
cumpăra domenii imense în sud, în Crimeea și în jurul Odessei și
al Taganrogului, un port la Marea de Azov. La sfârșitul primăverii
anului 1823, era oficial: Voronțov urma să fie guvernator general al
Noii Rusii, un titlu recent creat pentru administratorul-șef. În scurtă
vreme, familia Voronțov o șterse pe furiș către țărmul Mării Negre.
___________
În anii 1820, provincia Noii Rusii era presărată cu orașe-porturi
fluviale. Noi drumuri fuseseră croite prin stepă. Coloniile de fer-
mieri germani, bulgari și sârbi făceau stepa să înflorească. Era
administrată de o generație de administratori talentați trimiși în
sud spre a pacifica frontiera și spre a reface dikoe pole sau „câmpia
sălbatică”, după cum se numea în rusă.
În ciuda acestor îmbunătățiri, ea continua să fie un loc al exilului.
Orășelele de frontieră și porturile Noii Rusii, cu masele lor de țărani
plini de noroi recent sosiți de la țară, păstori nomazi proaspăt stabiliți

63
și marinari din Levant și Mediterana, erau foarte departe de străzile
îngrijite și forfota urbană ale capitalelor imperiale. Ele reprezentau
destinații potrivite pentru agitatori politici sau oameni de litere
orgolioși care, deși nu constituiau o amenințare directă la adresa
puterii țarului, puteau fi considerați, prin libertinismul și insolența
lor tinerească, un afront la adresa claselor puternice din Sankt Pe-
tersburg sau Moscova. Acesta era cazul lui Aleksandr Pușkin.
Romantic notoriu și scriitor cu spirit focos și dispeptic, cu părul
său ondulat lăsat în voia lui conform modei timpului și favoriți
masivi, care i se prelungeau pe obraji, Pușkin era un descendent
al lui Avram Gannibal, un african care fusese crescut la curtea lui
Petru cel Mare și căruia i s-au acordat ulterior de către țar drepturi
de latifundiar. Motivul oficial al relegării lui Pușkin în sud a fost
transferul său dintr-un post la Ministerul Afacerilor Străine într-un
serviciu guvernamental care ajută la supravegherea colonizării teri-
toriilor de sud. În realitate, periplul său era o formă de exil intern.
Deja un poet și publicist de oarecare notorietate, deși nu împlinise
încă 20 de ani, Pușkin a inaugurat genul literar rus care combina
imageria lirică cu radicalismul politic, mascând chemarea la refor-
ma sufocantei autocrații țariste sub un limbaj pătruns de suferință
romantică. Atunci când se dovedi a fi unul dintre cei mai vocali
membri ai coteriei tinerilor scriitori și artiști care se învârteau în
societatea de salon din Sankt Petersburg, el intră din ce în ce mai
mult în atenția cenzorilor guvernului, care ordonară alungarea lui
din capitală în 1820.
Pușkin își petrecu următorii trei ani în câmpiile sudice, lângă
munții Caucaz și în regiunea de graniță Basarabia, un teritoriu
cu dealuri unduite, câmpuri de floarea-soarelui și șatre de țigani.
Regiunea îi stimulă imaginația și îi confirmă imaginea de sine ca
pasionat venetic – în mintea sa, un Ovidiu modern redus la a scrie
epistole jalnice de la Marea Neagră. „Blestemat oraș Chișinău! Limba
ar obosi ocărându-te”, îi scria el din sediul regional basarabean unui
corespondent.4 Prin 1823 frecventele lui solicitări de a fi transferat
la Odessa au fost aprobate, în mare parte datorită intervenției per-
sonale a lui Voronțov, căruia îi era milă de poet. El a fost numit din
nou în cadrul personalului guvernatorului general al Noii Rusii.

64
 Reputația lui Pușkin în această etapă era în mod hotărât ameste-
cată. El dobândise un anume renume în calitate de scriitor inteligent,
chiar dacă avea obiceiul de a depăși buna-cuviință atunci când făcea
versuri pe loc la petreceri sau la dineuri de societate. El continuă să
publice în presa literară pe parcursul exilului său, iar meandrele sale
sudice adăugară o fărâmă de orientalism operei sale, care fusese deja
puternic influențată de temele estice și bizara islamofilie a lordului
Byron. Dorul lui Pușkin și lirica „Fântânii din Bahcisarai” ofereau
reflecțiile poetului despre fragilitatea umanității și a imperiului
după ce văzuse o fântână delicat sculptată în vechiul palat al hanului
tătar al Crimeei, aceeași reședință care îi găzduise pe Ecaterina și
pe Potiomkin cu câteva zeci de ani în urmă. Poemul său „Prizoni-
erul din Caucaz”, născut din imaginația sa activă contemplând de
la distanță maiestuoșii munți Caucaz, a devenit afirmația literară
chintesențial imperială a propriului sud sălbatic: un teritoriu de
băstinași romantici, coloniști fără odihnă și frumusețe exotică.
Atunci când Pușkin sosi, în sfârșit, la Odessa în toridul iulie al
anului 1823, el veni cu o celebritate literară și publică care făcu din
transferul exilului său un fel de eveniment public. Lui nu-i lipsiseră
niciodată invitațiile la dineu sau partenerii de băutură. Era cunoscut
substanțialului număr de prostituate ale orașului, care erau extrem
de familiarizate cu marinarii greci sau italieni, dar mult mai puțin cu
poeții. El își petrecuse ultimii trei ani colindând granițele îndepărta-
te ale imperiului (deși bucurându-se de mult lux), iar acum se trezi
înaintând prin praf și noroi spre a lua parte la o seară de salon sau
la o cină târzie. „Mă aflu din nou în Odessa și tot nu mă pot obişnui
cu modul de viață european”, îi scria el fratelui său, Lev, în august.5
Orașul se schimbase considerabil față de epoca lui de Ribas și
Richelieu. Populația creștea rapid, ajungând să se tripleze la jumă-
tatea secolului, spre aproape 116 000 de persoane. Ocupând locul
vechii fortărețe turcești, un frumos palat din piatră pentru noul
guvernator general se va înălța în scurt timp la un capăt al bulevar-
dului Nikolaevski, ce va fi terminat în 1830. Camerele de stat de la
parter erau echipate cu uși, obloane și piese de șemineu de la Palatul
Mihailovski din Sankt Petersburg, reședința defunctului Pavel I (și
locul uciderii sale). O sală de biliard, o imensă sufragerie, un salon

65
amplu și o bibliotecă erau decorate cu elegantă mobilă englezească, în
timp ce o cameră „turcească” separată avea un tavan boltit, accesorii
aurite, covoare persane pe jos și divane acoperite cu mătase dispuse
lângă pereți. O bibliotecă conținea cea mai rafinată colecție de cărți,
picturi și mostre de instrumente științifice din întregul imperiu.6
În altă parte în oraș, fațade tencuite cu acoperișuri din gresie
sau din metal se înălțau în jurul unei piațete circulare, care în scurt
timp va fi flancată de un nou muzeu local, de o bibliotecă publică
și de clădiri guvernamentale. Hoteluri conduse de genovezi și alți
antreprenori străini erau la tot pasul în oraș. O selecție de baruri și
de stabilimente mai ieftine pentru mâncat îi deserveau pe nou-veniți.
În toiul sezonului comercial, din aprilie până în octombrie, populația
putea să crească cu vreo 10 000 de oameni, pentru că muncitori,
căruțași, moșieri ruși și polonezi și negustori străini debarcau în port,
care încă se bucura de privilegiul comerțului liber cu lumea largă.7
Dacă n-ar fi fost exotismul acestei populații trecătoare, observa un
vizitator englez pe vremea mandatului lui Voronțov, „Odessa se poate
numi un Petersburg în miniatură.”8
Pușkin avea 20 și ceva de ani atunci când se mută la Odessa, și în
scurt timp începu căutarea – și câteodată cucerirea – notabilităților
locale, căsătorite sau nu, tinere și bătrâne. Era Karolina Sobańska, de
27 de ani, tehnic încă măritată cu un bogat om de afaceri odessan,
dar trăind pe față cu comandantul coloniilor militare din Noua
Rusie – în timp ce lucra în secret în calitate de spion guvernamen-
tal spre a-i depista de radicalii politici. Era Amalia Riznich, cu un
pronunțat nas roman și deja însărcinată atunci când se cunoscură.
Pușkin erau un corespondent zvăpăiat și volubil în chestiuni de
iubire și sex, bârfind cu detalii infantile cu numeroșii săi prieteni.
„Voi fi bucuros să te slujesc cu nebuneasca mea conversație”, îi scria
el lui Filipp Wiegel, un homosexual ascuns care slujea ca funcționar
țarist la Chișinău. „Dar, Wiegel – cruță-mi fundul!”9 Dar cel mai
elocvent document despre iubirile lui Pușkin din perioada zilelor sale
petrecute la Odessa vine dintr-o sursă neașteptată: din propriile sale
mâzgăleli. În notele marginale ale unei ciorne timpurii a capodoperei
sale Evgheni Oneghin, lucrare pe care a început-o în Basarabia și pe
care a continuat-o în timp ce muncea pentru Voronțov, mici portrete

66
de bărbați și femei încadrează textul – prieteni, cunoștințe, oameni pe
care i-a văzut pe stradă și, una după alta, obsesivele lui iubiri. Acolo,
în mijlocul unui cor angelic de văduve și femei foarte tinere, străine
cu păr negru și rusoaice cu trăsături frumoase, se află o femeie mai
mare cu șapte ani decât el, cineva cu a cărei imagine el a împodobit
manuscrisul mai des decât cu a oricărei alteia – soția lui Voronțov, Lise.
___________
Nu este sigur când anume s-au întâlnit pentru prima dată Lise și
Pușkin, dar înalta societate de mici dimensiuni din Odessa și viața
în mod necesar publică a soției guvernatorului general însemnau că
ei se vor fi cunoscut la un anumit moment din perioada timpurie a
șederii lui Pușkin. El ocupase niște camere la Hôtel du Nord, situat
pe Strada Italiană, dar în scurt timp se mută în alt hotel mai aproape
de mare, la colțul dintre străzile Deribasovskaia și Richelieu, unde
putea respira aerul proaspăt și se putea recupera după șederea sa în
Basarabia. (Unul dintre motivele pe care le adăugase în solicitarea
de transfer pe coastă îl constituia nevoia disperată de a respira aerul
revigorant al mării.) De acolo, el se ducea la un calendar de eveni-
mente care se înghesuiau în lungul sezon social cald.
Lise se bucura de socializarea creativă, iar galele, balurile și cinele
pe care le organiza ea erau renumite în tot imperiul. „Era dificil să
părăsești Odessa, pentru că nu am vrut să absentez de la compania
contelui și contesei, care nu-și au egal nicăieri în alte părți.” – se
plângea un vizitator rus contemporan.10 Marele palat Voronțov nu
exista încă pe vremea sejurului lui Pușkin la Odessa, dar petrecerile
ulterioare date de Lise acolo dau o anumită idee despre sărbătorile
pe care le organiza ea chiar și într-un spațiu mai mic.
Un vizitator al palatului Voronțov ar fi coborât în marele salon
al reședinței în jurul orei 9 seara. O orchestră ar cânta deja în vreme
ce oaspeții, unii mascați, iar alții în vestminte extravagante, poate
în surtucul și pantalonii unui vizitiu rus sau cu șorțul de dantelă al
unei țărănci elvețiene, dansau cadril pe parchetul încăperii. Deodată,
o căpățână gigantică de zahăr se rostogolește pe ringul de dans, din
care irumpe un bătrân care dansează o gigă plină de viață. Printre
dansatori, îmbrăcată în haina din brocart și cu fireturi a unui husar,

67
se afla însăși contesa Voronțova, primind oaspeții care tocmai au
sosit de pe domeniile lor sau de pe străzile care duceau către bu-
levardul Nikolaevski: generalul Lev Narîșin, vărul lui Voronțov, și
soția sa Olga; familia ei, Potocki, marii moșieri polono-ruși; baronul
Rainaud, un hotelier francez (și proprietarul hotelului în care stătea
Pușkin); familia Șerbinin și Blaremberg, Pușkin și Raevski.11
Cu acest succes comercial regăsit și o reputație recuperată –
„Fântâna din Bahcisarai” era în curs de publicare, iar tipografii
țipau după drepturi la edițiile suplimentare ale „Prizonierului din
Caucaz” – felul natural de a se făli al lui Pușkin nu făcu decât să
sporească. E posibil ca el s-o fi întâlnit pe contesă în toamna sau la
începutul iernii anului 1823, poate la un bal de sezon sau la unul
dintre divertismentele bisăptămânale ale guvernatorului general, la
o partidă de jocuri de salon sau de whist. Pușkin se îndrăgosti de
ea la fel de rapid cum făcuse Voronțov cu câțiva ani mai devreme.
După cât se pare, afecțiunii lui i se răspunse. Se știa despre Lise
că se bucură de interacțiunile cochete pe care chiar și un oraș de
provincie precum Odessa le ridicase la rang de înaltă artă. Vorbele
de duh și versurile improvizate ale lui Pușkin erau în contrast total
cu maniera de om de afaceri a lui Voronțov. Lucru mai important,
guvernatorul general, urmând un obicei stabilit în rândul clasei
nobiliare a Rusiei, își luase el însuși o amantă, pe Olga Narâșkina,
cu aproape zece ani mai tânără decât Lise. Olga era căsătorită cu
un important general, dar legătura amoroasă era un secret public.12
În dura iarnă 1823-1824, când malurile Mării Negre erau încrustate
în gheață sărată, iar din câmpiile de dincolo de oraș vânturile urlau pe
străzile nepavate, poetul și contesa dezvoltară o prietenie care în scurtă
vreme deveni scandalul societății din Odessa. Legătura amoroasă s-a
consumat probabil în februarie, când Voronțov era plecat la Chișinău,
o întâlnire pe care Pușkin o notă în notele marginale ale manuscrisului
Evgheni Oneghin drept „soupé chez C.E.W” – am luat cina cu contesa
Elise Woronzoff”, folosind inițialele franceze ale numelui ei.
Iarna făcu loc primăverii, iar după revenirea guvernatorului gene-
ral în oraș, cei doi începură să se întâlnească într-o vilă deținută de
baronul Rainaud, importantul hotelier. Rainaud construise o zonă de
făcut baie în stâncile de la malul mării care se învecinau cu moșia lui

68
rurală. Ascunzătoarea, la distanță de oraș, dar suficient de aproape
pentru ca cei doi amanți să se furișeze în timpul sezonului, a produs
unele dintre cele mai explicit erotice versuri scurte ale lui Pușkin:
Ascunzătoarea dragostei-i plină mereu
De răcoare, întunecoasă și jilavă.
Valurile, netulburate, acolo
Nu-și amuțesc prelungul muget niciodată.13
Se pare că legătura amoroasă nu a fost prima pentru Lise. Aseme-
nea multor cupluri din epocă, ea și soțul ei făcuseră o convenție care
le permitea ambilor parteneri să aibă un grad considerabil de licență
sexuală. Problema era insistența lui Pușkin de a etala o relație care
era menită, prin convenție socială, să rămână în mod decent nespusă.
Așa după cum a observat unul dintre biografii lui Pușkin, poetul a
cedat tentației comune de a-i disprețui pe cei pe care i-a rănit.14 Arma
lui preferată era epigrama. „Jumătate milord, jumătate vânzător de
dugheană” era un scurt rezumat pe care-l dădea el caracterului lui
Voronțov. „Jumătate erou, jumătate ignorant” era un altul.
Aceste versuri nepotrivite – care circulau peste tot în mai multe
versiuni diferite – reflectau în mod clar atitudinea publică a lui
Pușkin față de Voronțov. Era o manieră neglijentă și periculoasă de
comportament. Voronțov nu era doar soțul amantei lui – și merita
cu îndreptățire un anume respect public, chiar dacă acum era un
încornorat notoriu –, ci și șeful său. În definitiv, singurul motiv al
poetului de a se afla la Odessa era acela de a servi în cadrul per-
sonalului guvernatorului general. O demitere fără o recomandare
pentru următoarea angajare însemna că Pușkin s-ar afla în exil
adevărat, hoinărind prin câmpiile rusești fără promisiune de ajutor
sau staționare, și fiind împiedicat în continuare să se întoarcă la
Sankt Petersburg. Dar Voronțov se afla într-o situație dificilă. De
când țarul îl alungase pe Pușkin, permisiunea expresă a suveranului
era necesară spre a-l îndepărta din grija guvernatorului general.
„Scăpați-mă de Pușkin”, îi scria Voronțov ministrului de externe
rus, contele Karl Nesselrode, în primăvara lui 1824. „O fi el un
excelent companion și un bun poet, dar nu-l mai vreau, la Odessa
sau la Chișinău.”15

69
 Brusc, într-unul dintre acele incidente miraculoase și dezastruoase
pentru care Odessa devenise deja celebră, o nouă calamitate căzu
peste oraș și oferi vehiculul neașteptatei eliberări a lui Voronțov: o in-
vazie de lăcuste. Provincia înconjurătoare era supusă în mod obișnuit
atacurilor masive ale lăcustelor, un incident aproape anual care putea
distruge culturi, dezfrunzi copaci și devora complet nutrețul menit
vitelor și cailor. Milioane de insecte, pocnind din aripi și zburând
deasupra capului, formau un nor negru care atârna precum un fum
greu deasupra câmpurilor și grădinilor.
Din momentul în care au sosit lăcustele, opțiunile localnicilor era
în mod tragic – și comic – puține. Principala soluție era aceea de a
produce destul zgomot spre a pune pe fugă insectele. O englezoaică,
locuind cu soțul ei, care era comerciant într-o vilă la țară, organiza
o paradă anuală spre a face față dăunătorilor. Primul apărea soțul
ei, bălăngănind un clopot de mari dimensiuni, apoi grădinarul care
bătea într-o stropitoare, apoi valeții care pocneau în lopeți, urmați
de cameriste care loveau în oale și cratițe, iar la sfârșit copiii care
băteau cu furculițe în tăvile de servit ceaiul.16 Chiar și în oraș, scria
un vizitator la sosirea cu o navă, „Se desfășura o bătălie între locui-
tori și nemiloșii dușmani ai vegetației. Orice armă zgomotoasă, de la
pistol la mortieră, de la darabană la o crăticioară de tinichea, făcea
o gălăgie precum tunetul în mâinile cetățenilor îngroziți, în scopul
de a-și apăra micile lor proprietăți.”17
Ca și Richelieu în timpul epidemiei de ciumă din urmă cu zece
ani, Voronțov își dădu seama că mai multă informație despre dimen-
siunea relativă a larvelor de lăcuste din fiecare an ar putea contribui la
conceperea unei strategii mai bune pentru a face față atacului așteptat.
În luna mai, guvernatorul general îi ordonă în mod oficial lui Pușkin
să meargă prin mai multe districte rurale și să cerceteze mărimea
populației de ouă de lăcuste, să evalueze eficacitatea eforturilor de
distrugere a ouălor înainte ca ele să eclozeze ulterior în vară și să-și
prezinte concluziile într-un raport scris.
Era o însărcinare șocantă. Pușkin nu întocmise niciodată nici
măcar un singur document oficial în timpul petrecut de el în slujba
guvernului. A duce o viață rustică, a număra nici mai mult, nici mai
puțin decât ouăle de lăcustă, constituia în mod clar o ripostă calculată.
Pușkin protestă în scris. El era un cărturar cu o anumită reputație,
70
zicea acesta. El era, după cum mărturisea singur, un rateu în calitate
de funcționar al guvernului și ar săvârși numeroase greșeli în această
însărcinare. Avea un anevrism care se putea declanșa în orice mo-
ment. Nimic din toate acestea nu-l convinseră pe Voronțov. În scurt
timp Pușkin fu trimis în misiunea sa împotriva micilor invadatori.18
Mișcarea lui Voronțov avu efectul dorit. După câteva săptămâni
petrecute la țară, Pușkin își înaintă demisia din serviciul civil. Era o
mișcare cutezătoare, dar probabil singura onorabilă pe care o putea
face. Îl pusese în mod public într-o situație jenantă pe un om cu o
putere considerabilă. Societatea odessană se întorsese împotriva lui,
nu pentru că depășise granițele de proprietate sexuală, ci pentru că
făcuse acest lucru într-o manieră atât de lipsită de cavalerism. La mij-
locul verii, soarta sa fusese decisă. Voronțov ceru autorităților cen-
trale îndepărtarea poetului din Odessa, iar țarul răspunse favorabil.
Dar legătura amoroasă și sentimentele personale ale lui Voronțov
față de Pușkin probabil că au jucat un rol secundar în decizia gu-
vernatorului general de a cere transferul lui din Odessa. Dată fiind
disponibilitatea erotică obișnuită a înaltei societăți din Odessa,
adulterul ostentativ și discuția necuviincioasă în legătură cu acesta
nu constituiau noutăți. Cea mai importantă dintre încălcările lui
Pușkin – care era la fel de tipic odessană ca și promiscuitatea boie-
rimii provinciale – implica zvonul de revoluție.
___________
Cu câțiva ani înainte de venirea sa la Odessa, Pușkin a scris unui
corespondent despre o serie de „incidente de importanță nu doar
pentru țara noastră, ci și pentru întreaga Europă.”19 În 1814, fusese
întemeiată la Odessa o organizație secretă de patrioți greci, numită
Philike Hetairia sau Societatea Prietenilor. Scopul ei era să strângă di-
aspora greacă din întregul sud-est european și să declanșeze o revoltă
spre a prelua străvechile teritorii creștine – de la Constantinopol până
la Grecia continentală – de sub controlul otomanilor musulmani.
Odessa oferea mediul ideal pentru urzirea planurilor revoluționare.
Era un oraș în care radicalii politici puteau pătrunde cu relativă
ușurință, situat departe de centrele majore ale guvernării imperiale.
Un climat de libertate socială era prompt vizibil. Fumatul în public,
mode care se învecinau cu scandalosul și discuțiile publice despre

71
chestiuni litigioase de la afaceri internaționale la impozite constitu-
iau privilegii relativ neobișnuite la Sankt Petersburg sau Moscova.
Dar ele făceau parte din viața normală de stradă la Odessa. Zeci de
societăți secrete – unele cvasireligioase precum francmasonii, altele
vag politice și luând ca model „carbonarii” din Italia, iar altele se-
crete de dragul de a fi secrete – primeau în rândurile lor intelectuali,
funcționari publici și fii de familii nobile.
Ca porto-franco, orașul atrăgea de la an la an din ce în ce mai
multe nave. Noi idei politice umpleau numeroasele restaurante și
cârciumi, la fel după cum grâul umplea nou-construitele silozuri
din apropierea portului. „Un gentleman, pe care îl cunosc, numește
Odessa capătul lumii”, raporta un vizitator englez la începutul anilor
1820, „este, cu siguranță, un loc singuratic – ceva singular – un oraș
semioriental.”20 Însăși situarea lui, extrem de îndepărtat de capitalele
imperiale rusești și cu vedere către un Imperiu Otoman care se clătina,
îi dădea orașului posibilitatea de a deveni un focar de intrigi politice.
Italieni care căutau să-i dea jos pe regii Bourboni sau să întemeieze
o monarhie constituțională, greci și români care doreau să se pună
capăt dominației musulmane, și ruși care făceau presiuni pentru o
versiune reformată a autocrației țariste au găsit cu toții refugiu aici.
Membrii societății Philike Hetairia erau în general dezorganizați,
turbulenți și loiali doar în mod șovăitor, dar intrigile lor subterane
erau legate de schimbări politice care aveau deja loc în restul Euro-
pei. Mai departe către sud, patrioții din Grecia se revoltau împotriva
conducătorilor lor otomani și declarau independența. În scurt timp,
alte dependențe otomane – precum vecinii imediați ai Odessei de
la vest, principatele române ale Moldovei și Valahiei – au început
și ele să lupte pentru libertate. În februarie 1821, o armată alcătuită
din drojdia societății sub comanda lui Alexandros Ipsilanti, un grec
aflat în serviciul militar rus și unul dintre conducătorii societății
Philike Hetairia, a traversat râul Prut care separa Basarabia de prin-
cipatul vasal otoman al Moldovei, căutând să declanșeze o revoltă
totală a țăranilor creștini – evenimentul la care Pușkin se referea
atunci când vorbea despre „incidente” de importanță atât pentru
Rusia, cât și pentru Europa. Observatorii contemporani au comparat
acest lucru cu trecerea Rubiconului de către Cezar, începutul a ceea

72
ce mulți sperau că va fi o revoltă globală a creștinilor din Balcani
și Mediterana împotriva imperiului musulman. Romanticii din
întreaga Europă se îmbulziră spre cauza greacă, la fel cum tații lor
se mutaseră la răsărit spre a se alătura armatei și flotei Ecaterinei,
cu o generație mai devreme. Lord Byron – a cărui operă fusese o
sursă de inspirație pentru Pușkin – a murit câțiva ani mai târziu,
în timpul războiului grec pentru independență.
Revolta greacă a inaugurat zece ani de lupte pentru viitorul
Europei de Sud-Est. Trupele neregulate și gherilele grecești – ar-
mataloi și klephts, îmbrăcate în straiele lor colorate de munteni și
agitând săbii și muschete lungi – organizau mici atacuri și lansau
lupte împotriva forțelor otomane pe parcursul anilor 1820. Puterile
europene conservatoare, la început precaute față de orice semn de
revoluție, au încercat treptat să facă față crizei grecești prin propu-
neri diplomatice făcute sultanului otoman. Rusia se alătură neoficial
luptei în 1827, ajutând la distrugerea unei flote otomano-egiptene
în Mediterana, în bătălia de la Navarino. Un an mai târziu, Rusia
intră într-un scurt război cu sultanul (1828-1829) spre a asigura
libertatea comerțului pe Marea Neagră, care fusese pusă în pericol
de eforturile otomane de a-i reprima pe rebelii balcanici.
Odessa era locul de naștere al revoluției grecești, iar acolo sim-
patiile erau puternice. Pentru autoritățile rusești problema era
că revoluția – precum lăcustele și ciuma – nu era mofturoasă în
privința gazdei sale. Ceea ce începuse ca o mișcare în rândurile
soldaților și intelectualilor vorbitori de limbă greacă împotriva
otomanilor musulmani putea cu ușurință să infecteze Rusia însăși.
Revoltele împotriva țarului nu erau ceva neobișnuit. Gărzile de elită
Semionovski din Sankt Petersburg se revoltaseră în toamna anului
1820 spre a protesta împotriva asprei discipline militare. Rebeliunea
a fost rapid suprimată, dar ea ilustra faptul că Rusia nu era imună la
sentimentele revoluționare care circulau în toată Europa. Societățile
secrete precum Philike Hetairia constituiau vectorul principal pen-
tru răspândirea ideilor de libertate și reformă politică.
Pușkin fusese suspectat de multă vreme că flirtează cu ideile
radicale, iar șederea sa la frontiera sudică nu făcuse decât să-i spo-
rească antipatia față de elementele cele mai dure din politica țarului.

73
Voronțov era capabil să folosească acele suspiciuni în avantajul său.
În plângerea sa scrisă către autoritățile centrale, el făcu aluzie la
politica radicală, poate chiar republicană, a lui Pușkin – culeasă
atât din relatările bârfelor provinciale, cât și din înseși poemele
ocazionale ale autorului lăudând libertatea. Până în vara lui 1824,
Sankt Petersburgul se convinsese de pericolul de a-l lăsa pe poet
relativ nesupravegheat în mediul-focar din Odessa. Pușkin urma să
fie demis din serviciul public, dar tot trebuia să fie supravegheat.
Altminteri, „folosindu-și poziția independentă, el va răspândi, fără
îndoială, din ce în ce mai mult acele idei dăunătoare pe care le susține
și va obliga autoritățile să ia față de el cele mai severe măsuri”, îi scria
Nesselrode lui Voronțov.21
Pușkin urma să fie trimis acasă. La moșia de la țară a familiei
sale de la Mihailovskoe, în provincia Pskov, unde va avea puține
ocazii să dea de probleme și unde putea fi supravegheat cu ușurință
din capitală. Pe 29 iulie 1824, el porni în lungul drum către nord,
părăsind pentru totdeauna pe Lise și Odessa. Nouă luni mai târziu,
Lise dădu naștere unei fetițe, Sophie. Bârfele din Odessa șopteau că
era copilul lui Pușkin, zvon pe care poetul nu făcu mare lucru spre
a-l infirma. În definitiv, povestea lor de iubire va fi în scurtă vreme
imortalizată în alte moduri, nu doar în mâzgăliturile marginale
de pe manuscrisul Evgheni Oneghin, ci în cod poetic și ficțional
în însăși intriga lui. Asemenea Lisei Voronțova inițial îndrăgostite
nebunește, unul dintre personajele centrale, Tatiana Larina, alege în
cele din urmă loialitatea față de soțul ei și nu imprudenta dragoste.
Fărâme din Odessa rămâneau în opera unui scriitor care va deveni
poetul național rus și arhitectul suprem al limbii literare ruse.
Din motive atât personale, cât și politice, Voronțov obținuse în-
depărtarea lui Pușkin din Odessa. Dar reputația crescândă a orașului
de radicalism fu cât pe ce să-i păteze reputația lui Voronțov însuși.
Țarul Alexandru I fusese un reformator de concepție liberală în anii
de început ai domniei sale. Totuși, valurile revoluționare ce păreau a
amenința ordinea postnapoleoniană îl făcură din ce în ce mai sus-
picios în legătură cu cei din jurul lui. În decembrie 1825, în timpul
unei călătorii în Noua Rusie, el muri subit – și fără moștenitori – la
Taganrog. Zvonurile zburau. Fusese oare țarul asasinat? Era el cu

74
adevărat mort? Starea publică generală era tensionată, iar rezultatul
succesiunii imperiale era nesigur. În timp ce trupul său era trans-
portat înapoi la Sankt Petersburg, fratele mai mic al lui Alexandru,
Nicolae, anunță după oarecare întârziere că el va deveni țar, părând a
sări peste fratele mai mare și următorul cu drept la tron, Constantin.
Incertitudinea în privința succesiunii și percepția publică că
Nicolae trecea dinadins peste Constantin declanșară o rebeliune.
În acea iarnă geroasă din Sankt Petersburg, un grup de ofițeri
militari și simpatizanții lor refuzară să îi jure supunere lui Nicolae.
Pe 14 decembrie, 3 000 de răzvrătiți se adunară în Piața Senatului,
în fața unui număr mult mai mare de soldați loiali lui Nicolae. Câ-
teva lovituri de tun îi risipiră pe protestatari, lăsând în urmă mulți
morți și răniți. Urmară arestări și demiteri în masă. Cinci dintre
conducătorii grupului – activiști și intelectuali liberali cunoscuți
în istorie drept decembriști – au fost în cele din urmă spânzurați.
În Odessa au fost resimțite profund ecourile mișcării decembris-
te. Unul dintre centrele de activism liberal fusese Tulcin, un mic
oraș de garnizoană la nord de Odessa, unde tinerii nobili, ofițerii de
regiment și scriitorii schimbau idei despre libertate, reformă socială
și chiar sfârșitul monarhiei țariste. Suspiciunile noului țar, Nicolae
I, vizară în mod firesc orașul și pe guvernatorul general, ale cărui
dispoziție liberală și idei progresiste – formate în saloanele englezești
și în cluburile de dezbateri de la Cambridge – păreau periculos de
apropiate de gândirea rebelă a decembriștilor.
Voronțov făcea mari eforturi spre a-și demonstra devoțiunea
personală față de monarh și a-l convinge de loialitatea Noii Rusii.
„Merită de observat că în orașul Odessa, despre care s-au spus în tre-
cut atâtea vorbe urâte, nu există niciun singur locuitor sau funcționar
care să fi făcut parte din vreo conspirație, cu atât mai puțin să fi fost
arestat pentru așa ceva”, scria contele în memoriile sale.22 El călători
la Sankt Petersburg spre a-și aduce omagiile personale suveranului.
Fu atât de sincer în exprimarea loialității sale, încât în scurt timp fu
numit la tribunalul de stat însărcinat cu punerea sub acuzare a rebe-
lilor decembriști. Cariera lui Voronțov și orașul pe care l-a condus
au fost scoase de sub suspiciunea imediată, dar aroma rebeliunii nu
dispăru vreodată. Ea va pluti în Odessa încă un secol.

75
 ___________
Voronțov avu o ocazie de a demonstra fidelitatea orașului atunci
când împăratul și familia sa făcu o vizită în vara anului 1828. Lise,
ale cărei calități de gazdă erau deja celebre, organiză o elaborată
petrecere de grădină cu ocazia zilei de naștere a împărătesei. Locația
era la marginea Odessei, lângă domeniul unde familia regală își
petrece o parte din timp în sud.
Un arc de triumf făcut din crengi și stuf a fost confecționat peste
drumul care ducea la grădinile domeniului. Mai aproape de mare, a
fost construit un mic teatru, împreună cu un cort făcut din draperii
turcești susținute în sulițe. O orchestră a regimentului de lăncieri
oferea muzica, în vreme ce în fața arcadei stătea un detașament de
fete și tinere femei de familie nobilă, îmbrăcate toate în rochii lungi
de vară de culoare albă și grupate conform culorii pălăriilor și pan-
glicilor lor. Atunci când sosi împărăteasa, tânăra Sophie Voronțov –
poate printre șoapte despre presupusul tată al fetei, Pușkin – îi oferi
o ghirlandă de flori.
Orchestra intonă o melodie. Mulțimea se mută în scurt timp
către țărmul mării, unde trei bărbați stăteau în picioare pe plajă,
cu armuri pe ei. Aflată pe o barcă în apă nu departe de mal, made-
moiselle Mariconi, primadona de la opera din Odessa, fu purtată
încet către țărm în timp ce cânta una dintre ariile din Tancredi a
lui Rossini. Urmară valsuri și cadriluri, alternate cu pauze pentru
băuturi răcoritoare reci, pe când lampioane chinezești iluminau
copacii răsuciți de pe țărm și catargele vaselor ancorate în dreptul
țărmului.23 Lui Nicolae i-a plăcut atât de mult orașul, încât, ceva
mai târziu, a remarcat că Odessa ar trebui considerată pe drept doar
după Sankt Petersburg ca importanță pentru imperiu.24
Măreața frivolitate a vizitei imperiale a inaugurat o epocă în care
Odessa nu a mai fost un oraș de frontieră, ci renumitul echivalent
sudic al metropolelor nordice rusești. Sub conducerea lui Voronțov,
Odessa începu să dobândească echipările unui oraș adevărat. Un
ziar aproape cotidian rus, Odesskii vestnik (Jurnal de Odessa) a fost
lansat în 1827, continuând tradiția unui bisăptămânal anterior în
limba franceză, Journal d’Odessa. În 1830 se deschise o bibliotecă
publică. În 1828 începu să opereze un serviciu experimental de va-

76
poare cu aburi, care în cele din urmă va fi extins spre a lega Odessa
de toate marile porturi din Marea Neagră și dincolo de ea. La în-
ceputul anilor 1840, orașul avea peste o sută de școli care foloseau
aproape patru sute de învățători și aveau aproape cinci mii de elevi,
atât băieți, cât și fete – fără a pune la socoteală instituțiile private
fondate de comunitățile grecești, germane, evreiești și armene.25
De pe un vas ancorat în portul de carantină, puteai să-ți ridici
privirea către solidul oraș de sus: bulevardul, bursa, coloanele în
stil clasic ale palatului lui Voronțov, teatrul, cupolele verzi și aurii
ale bisericilor. „Era, într-adevăr, european orașul pe care îl vedeam,
plin de afluență, mișcare și veselie”, scria un inginer francez, Xavier
Hommaire de Hell, la sfârșitul anilor 1830.26 Turla masivei Catedrale
Preobrajenski, cea mai importantă biserică din oraș, a fost terminată
în 1837, iar patru ani mai târziu Voronțov a prezidat inaugurarea
celui mai cunoscut reper al Odessei: mărețele scări care coboară
din orașul de sus către portul de jos. Cele 220 de trepte și 10 pa-
liere au fost proiectate de doi arhitecți ruși și executate din gresie
importată de la Trieste, la exorbitantul cost de 800 000 de ruble.
În epocă, scările erau în general denumite depreciativ un „escalier
monstre” și considerate o sminteală prost executată, având șanse
să se prăbușească în câțiva ani.27 Cu toate acestea, încununate cu
statuia lui Richelieu de pe bulevardul Nikolaevski, treptele deveniră
aproape imediat simbolul suprem al orașului.
De jos, treptele păreau că se întind aproape până în cer, o scară ce
strălucea în soarele gri-alburiu. Acest efect era calculat, căci treptele
sunt considerabil mai largi la bază decât în vârf, dând senzația că sta-
tuia lui Richelieu este de fapt cu mult mai mare decât în realitate, un
colos imaginat în vârful muntelui său artificial. De sus, cel care obser-
vă privește în josul scării și vede doar palierele largi; de jos, palierele
dispar în întregime, lăsând doar formidabilul șir de trepte. Chiar și în
ziua de azi – zece din treptele originale dispărând pentru a fi de folos
unui port lărgit, iar întregul șir de trepte fiind placat cu granit local, în
locul gresiei originale, fragile – creația lui Voronțov trage Odessa către
mare, convingându-i pe nou-veniți de măreția orașului de pe colină.
Zeci de ani mai târziu, după ce Voronțov se mutase dincolo de
Noua Rusie spre a servi în calitate de vicerege în tumultuosul Cau-
caz, contribuția lui la oraș încă era amintită. El muri în urma unui

77
infarct în timp de călătorea prin Odessa în noiembrie 1856. Făcuse
față ultimei crize, care fusese devastatoare din punct de vedere per-
sonal. Cele două patrii ale lui – Rusia și Anglia – puseseră capăt unei
lupte epuizante și neconcludente între ele în Războiul Crimeei, un
conflict în care rudele lui Voronțov luptaseră în ambele tabere. Zilele
în care giganții fondatori ai Odessei se puteau mișca cu ușurință
între lumi multiple se apropiau de final. Orașul era situat într-un
imperiu care ulterior se va îndrăgosti de idealurile purificatoare
ale creștinismului ortodox, naționalism și autocrație. La slujba de
înmormântare a lui Voronțov, arhiepiscopul local reflectă despre
expansiunea și importanța Odessei în timpul mandatului guver-
natorului-general. „Preţuită asemenea unui copil, ea crescu mai
presus de toate celelalte oraşe,” intonă el în maiestuoasa Catedrală
Preobrajenski, „ea deveni cu adevărat capitala sudică a Rusiei.”28

78
 5

„La Odessa nu există nimic național”

Lebn vi Got in Odes! spunea o expresie tradițională în idiș. „A

trăi precum Dumnezeu la Odessa!” ar putea fi o urare, un blestem
sau o ironie la adresa îngâmfaților orășeni. Odessa era un magnet
pentru evreii din alte părți ale Europei și Rusia, un loc unde mediul
social era relativ liberal, vremea era plăcută, iar perspectivele de
afaceri promițătoare. Spre deosebire de multe orașe europene, nu
a existat niciodată un „cartier evreiesc” distinct. Factorul determi-
nant al vecinătăților era clasa socială și averea, nu religia sau etnia.
Singurul moment în care orașul a avut un ghetou evreiesc a fost
atunci când ocupanții fasciști au creat unul în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial.
Negustorii evrei – șase familii, conform tradiției – locuiau deja
în Hadjibei pe vremea cuceririi rusești, dintr-o populație de probabil
câteva sute. În primele recensăminte neoficiale din anii 1790, au fost
înregistrați mai multe sute de evrei ca negustori. În câțiva ani, prin-
cipalele instituții ale vieții evreiești, precum o sinagogă, o societate
de înmormântare și Kehillah, sau organul însărcinat cu treburile
comunității, ființau.1 De-a lungul secolului al XIX-lea, populația
evreiască crescu de la sub 4 000 pe vremea mandatului lui Richelieu
ca administrator la peste 17 000 în anii 1860, reprezentând cam un
sfert din numărul total de odessani. Pe măsură ce populația globală
creștea, ea devenea în mod constant mai evreiască.2

79
 Rutele comerciale pe uscat care legau Europa Centrală de Ma-
rea Neagră creau linii de contact care fuseseră traversate de evrei
începând cu Evul Mediu. Această rețea comercială extinsă trecea
prin orașe care deveniră partenerii de pe continent ai portului de
la Odessa. Orașe precum Brodi, un important târg comercial înspre
nord, în Galiția, erau legate de mare prin mii de negustori de vite,
cărăuși și negustori care, lună de lună, traversau dealurile și câmpiile
dintre centrul Europei și coastă. În intervalul de puțin mai mult de
un secol, comunitatea evreiască din Odessa deveni motorul vieții
economice a orașului. La începutul anilor 1900, aproximativ două
treimi din prăvăliile de artizanat și din antreprizele industriale,
aproape 70% din companiile comerciale și aproape 90% din firmele
de comerț cu cereale aveau proprietari evrei.3
Odessa atrăgea imigranți de toate tipurile și credințele religioase,
dar existau anumite motive pentru atracția pe care o exercita asupra
evreilor. Statul de porto-franco deschidea docurile și cheurile vaselor
din întreaga lume a Mării Negre și a Mării Mediterane. Acest lucru,
la rândul său, oferea un punct central pentru rutele terestre către
comunitățile evreiești din Europa Centrală. Marile centre ale vieții
evreiești apăruseră în orașele și satele din interiorul continentului, de
la Varșovia la Vilna și până ștetl-urile* din vestul Ucrainei. În Impe-
riul Rus, existau restricții asupra rezidenței și profesiunilor evreiești.
De la sfârșitul secolului al XVIII-lea încolo, evreii erau restricționați,
în mare, la așa-numita Zonă de Colonizare, o vastă bucată de teritoriu
la frontiera vestică ce includea o mare parte din Lituania, Belarus,
Polonia de Est, Moldova și Ucraina de Vest din ziua de azi. Emigrația
evreiască către alte părți ale imperiului era în general prohibită. Chiar
și în cadrul Zonei, sursele evreiești de venit erau limitate prin lege la
un anumit număr de meserii, precum administrarea unei cârciumi,
distilarea alcoolului și negustoria cu amănuntul. Evreii rămâneau
o minoritate relativ mică în Zonă, alcătuind puțin peste 12% din
populația totală în anii 1890. Dar concentrarea lor într-un număr
mic de orașe îi făcea să fie unul dintre cele mai vizibile – și deseori
cele mai ușor vizate – comunități etnice și religioase din imperiu.

* Orașe mici, cu populații numeroase de evrei, în Europa Centrală și de Est,

înainte de Holocaust. (n. trad.)

80
 Italienii și grecii consideraseră Odessa drept partenerul nordic
al orașelor-port de la Marea Adriatică și de la Marea Egee, și au
continuat să păstreze controlul afacerilor de export până la mijlo-
cul secolului al XIX-lea. Dar evreii s-au dovedit a fi intermediarii
decisivi ai comerțului Odessei, făcând legătura între țărani, fermieri
imigranți și păstori în interior și formând un pod esențial către pre-
ocupările de comerț extins din orașul-port. Prin energia și rețelele
lor sociale, Odessa a devenit ceva ce nu și-ar fi imaginat niciunul
dintre fondatorii ei timpurii, de la Potiomkin la Voronțov: portul cel
mai important al lumii vorbitoare de limbă idiș. Ca oraș de frontieră
având nevoie atât de oameni, cât și de venit, Odessa a devenit unul
dintre centrele urbane majore ale sistemului Zonei, un oraș modern
și dinamic în care evreii puteau găsi prosperitate economică și un
grad de libertate în cadrul unui sistem altminteri constrângător. Deși
evreii erau considerați ca fiind concurenți la afacerile creștinilor în
alte colțuri ale imperiului – unul dintre motivele pentru restricții
legale la care era supusă activitatea economică evreiască – contactele
lor de afaceri erau socotite un avantaj în orașul în dezvoltare.
Spre a face afaceri în Odessa, negustorilor li se cerea să devină
membri ai uneia dintre cele trei ghilde stabilite. Fiecare ghildă
beneficia de anumite privilegii, iar calitatea de membru se baza pe
un sistem gradat de taxe. La mijlocul secolului al XIX-lea, membrii
din prima ghildă trebuiau să plătească o taxă anuală de 980 de ruble
de argint (aproximativ 740 $ la vremea respectivă) și, în schimb, li
se permitea să tranzacționeze orice formă de afacere în exteriorul
țării și cu Rusia, precum și să opereze maximum trei stabilimen-
te cu amănuntul. Membrii celei de-a doua ghilde plăteau o taxă
mai mică de 400 de ruble de argint (aproximativ 300 $), dar erau
restricționați la un profit anual al afacerii lor nu mai mare de 90
000 de ruble. Membrii celei de-a treia ghilde plăteau cea mai mică
taxă, puțin peste 100 de ruble de argint (aproximativ 80 $), dar erau
restricționați suplimentar să facă afaceri doar în Rusia, nu și în stră-
inătate. Comercianților străini, cu câteva mici excepții pentru cei
care erau de mult timp stabiliți în Odessa, li se cerea să fie membri
ai primei ghilde, în vreme ce supușii ruși o puteau alege pe oricare
dintre cele trei, depinzând de mijloacele lor financiare și de natura

81
activității de afaceri. Un număr însemnat de evrei erau prezenți în
fiecare dintre cele trei ghilde. Conform unui raport de la sfârșitul
anilor 1850, 25 de comercianți erau înregistrați în prima ghildă la
Odessa, dintre care 5 erau evrei, în vreme ce 52 de comercianți erau
înscriși în cea de-a doua ghildă, dintre care 15 erau evrei. Adevărata
deosebire apărea în cea de-a treia ghildă, în care aproape jumătate
din numărul total de membri – 367 din 782 – erau evrei.4 Traver-
sând în lung și-n lat provincia și făcând legătura cu coreligionari
și membri de familie din alte orașe și sate din Zonă, evreii au de-
venit rapid jucători importanți în comerțul intern al Rusiei către și
dinspre Odessa, transformând un sistem adânc restrictiv și adesea
opresiv într-un vehicul pentru succesul economic.
Mediul strident de afaceri din oraș, caracterizat printr-o imensă
libertate a comerțului și un spirit antreprenorial, avea un efect și
asupra altor sfere de viață. Libertatea comerțului însemna libertatea
de a porni afaceri de toate tipurile – cu condiția ca cel în cauză să-și
poată permite statutul ghildei potrivite – ceea ce dădea posibilitatea
unei anume licențe în afacerile publice care era necunoscută în alte
părți ale Imperiului Rus. Libertinismul înaltei societăți care fusese
atât de atrăgător pentru Pușkin și contemporanii lui avea un echi-
valent în alte elemente ale vieții publice din Odessa, de la cheiurile
pline de forfotă la bursa unde erau puse pe picioare afacerile și se
făceau averile. Chiar și distracțiile publice, precum teatrul și opera,
ofereau locații în care clase și grupuri etnice diferite se amestecau
mai liber decât practic în oricare altă parte a domeniului țarului.5
Totuși, în ciuda tuturor posibilităților sale, Odessa avea o relație
ambivalentă cu propria evreime. În calitate de oraș tânăr la vechea
graniță turcă, ea nu avea niciunul dintre marii rabini, erudiții sau
predicatorii mistici ce se găseau în alte orașe sau orășele. Nu exista
niciun Ba’al Shem Tov, fondatorul hasidismului, niciun Vilna Gaon,
eminentul cărturar al legii evreiești. Modalitățile ștetl-urilor și „di-
nastiile” insulare ale tsadik-ilor, sau înțelepți hasidici, care transfor-
mau obscure sate europene în locuri de învățătură și de pelerinaj, nu
aveau echivalent la Odessa. O mare parte din evreimea europeană
socotea orașul drept un parvenit de mâna a doua, în cel mai bun
caz și o vizuină de escroci și de apostați în cel mai rău caz. „Aici

82
totul este cu fundul în sus. E ca și cum ar încerca să-și bată joc de
lume”, spune cerșetorul hoinar Fishke Șchiopul, un personaj creat de
Mendele Moyher-Sforim, creatorul literaturii idiș moderne. „Odessa
ta nu-i pentru mine.”6 Centrul iudaismului tradițional se afla departe,
în nord, la granița polono-lituaniană. Tinerețea sa și distanța țineau
orașul la marginea gândirii și culturii evreiești tradiționale.
Și totuși, în pofida reputației de goi în rândul multor evrei, pentru
creștini caracterul evreiesc al Odessei – ca parte a identității sale
mixte din punct de vedere cultural – constituia o trăsătură clară și
distinctă. „Am văzut aici oameni din toate națiile”, amintea un călător
rus în anii 1830, „greci, italieni, germani, francezi, jidani (există o
mulțime acolo), armeni și o masă de ucraineni odihnindu-se cu boii
și carele în piețe.”7 Așa după cum se exprimă succint un ghid de că-
lătorie francez contemporan: „Lumea îi consideră pe evrei ca fiind o
cabală colectivă și îi evită ca pe ciumă.”8 Dar Odessa avea ceva care era
în mod evident invizibil pentru numeroșii ei detractori: o comunitate
specială de evrei progresiști, optimiști și cu succes economic care s-a
dovedit a constitui contribuția particulară a orașului la viața evreiască
din Zona de Colonizare și din imperiu la modul mai general.
___________
Nu există niciun motiv să remarci clădirea de pe panta dealului
care coboară către centrul orașului, pe strada Jukov. Este umbrită de
stoica măreție a sălii de concerte a Filarmonicii aflată în apropiere
și diminuată de platanii care se arcuiesc de-a lungul străzii Pușkin
de după colț. Dar clădirea albastru-cenușie, cu temeliile deplasate
și cu fațada tencuită coșcovindu-se în spatele porții de fier forjat, a
fost pentru o vreme simbolul major al uneia dintre particularitățile
vieții evreiești din Odessa. Până când a devenit sub soviete Clubul
Muncitoresc Rosa Luxemburg, apoi un depozit și o arhivă în tim-
pul celui de-al Doilea Război Mondial, ea era principala sinagogă a
grupului cunoscut sub numele de maskilim.
La sfârșitul anilor 1820, cei aproximativ 4 000 de evrei din
Odessa reprezentau doar puțin peste 13% din populație.9 În urmă-
toarea decadă, mărimea și natura comunității evreiești a suferit o
profundă schimbare. Imigranții evrei începură să sosească în Odessa

83
din alte orașe și orășele din Zona de Colonizare. Oportunitățile
de afaceri din porto-franco, împreună cu aplicarea laxă de către
guvernul rus a restricțiilor de rezidență, au făcut din Odessa o
destinație de dorit pentru negustorii și comercianții evrei ambițioși.
Acești nou-sosiți aduceau în oraș bani și energie nouă, dar purtau
cu ei și un set de idei înnoitoare: credințele, orientările și obiceiurile
culturale ale Haskalah sau Iluminismul evreiesc.
Mișcarea Haskalah a fost generată de viața și opera lui Mose
Mendelssohn, celebrul intelectual german de origine evreiască din
secolul al XVIII-lea. Baza gândirii lui Mendelssohn era aceea că
multe dintre trăsăturile tradiționale ale vieții evreiești – de la au-
toritatea rabinică până la izolarea socială – ar trebui transformate
în conformitate cu valorile rațiunii, ale libertății și ale progresului.
Mendelssohn și susținătorii lui nu au respins toate trăsăturile culturii
evreiești: în schimb, ei au căutat să le modernizeze și să le cultive
doar pe cele care le-ar da evreilor posibilitatea de a deveni cetățeni
integrați ai organizărilor statale iluminate. Ei au promovat schimbări
în vestimentație, limbă, relații cu non-evreii și gama de profesii prin
care evreii ar putea găsi noi căi de realizare, precum agricultura.
În practică, Haskalah a fost mai degrabă reformistă decât
rejecționistă, iar multe dintre manifestările ei exterioare erau evidente
în peisajul urban al Europei Centrale și de Est: sinagogi care semănau
cu catedralele creștine, coruri liturgice care foloseau gamele și armoni-
ile muzicii clasice europene și edituri care preferau germana, poloneza
sau rusa limbii idiș. În Zona de Colonizare, ideile lui Mendelssohn
au prins rădăcini după moartea lui în 1786, dar valorile și practicile
Haskalah au creat fisuri în sânul comunităților evreiești existente
în Zonă. Evreii erau împărțiți nu numai într-un număr de diferite
tipuri de maskilim – termenul general pentru aderenții evlavioși, dar
progresiști ai Haskalah –, dar, totodată, și în rândul opozanților lor
obișnuiți: tradiționaliștii, evreii hasidici și cei care respingeau Haska-
lah în favoarea unei asimilări mai radicale în cultura rusă.
Maskilim își croiseră drum către Odessa din alte părți ale Zonei
de-a lungul primelor două decade ale secolului al XIX-lea, dar noul
val de imigrări a adus foarte multe familii străine, îndeosebi evrei din
Brodî și din alte părți ale Galiției, către portul maritim. Ca și Odessa,

84
Brodî era un oraș liber, exceptat de la majoritatea taxelor comerciale,
statut care îi fusese conferit atunci când a ajuns sub control austriac
după împărțirea Poloniei în 1772. El a ajuns să ocupe un rol decisiv în
comerțul dintre Europa Centrală și Imperiul Rus, un port continental
eficient, care negocia între componentele austriece, prusace și rusești
ale Poloniei împărțite. După crearea Odessei, Brodi și-a găsit partenerul
natural de partea cealaltă a mării. Cu timpul, imigranții au urmat legă-
turile de afaceri care se dezvoltaseră între cel două orașe, mutându-se
permanent la Odessa și profitând de avantaj în importuri și exporturi.
Grecii și italienii rămâneau sprijinul principal al clasei comer-
ciale din Odessa, așa după cum fuseseră de la întemeierea orașului,
dar prin anii 1830 evreii din Brodî au ocupat un rol central ca
intermediari, îndeosebi în bunurile agricole. Ei îi cunoșteau pe pro-
ducătorii locali din hinterland. Aveau relații bune cu negustorii de
vite și cărăușii. Aveau o rețea extinsă de prieteni, rude și asociați în
întreaga Europă Centrală și de Est, care la rândul lor jucau rolul de
finanțatori și angrosiști pentru baloturile, boccelele și butoaiele care
soseau la chei din Mediterană. Joachim Tarnopol, unul dintre cei mai
importanți scriitori și gânditori Haskalah, descria puterea exercitată
de imigranții din Brodî: „Oamenii din Brodî sunt în mod normal
de un zel și de o energie exemplară: nu cruță nicio măsură onestă în
a-și duce un trai onorabil și a-și întreține familiile… Relațiile lor cu
mai mulți finanțatori cunoscuți în Europa și corectitudinea în a se
achita de obligații le permite să analizeze întreaga gamă de operațiuni
bancare și [astfel] fac… un mare serviciu lumii comerciale.”10
Evreii din Brodî și din regiunea înconjurătoare erau cunoscuți nu
doar pentru discernământul în afaceri. Ei erau, totodată, susținători
de bază ai Haskalah. Cu rapiditate, ei au început să creeze instituții
sociale în Odessa care au recreat și le-au depășit, într-un climat sudic,
pe cele pe care le cunoscuseră ei în Galiția. Cu sprijinul guvernării
municipale, ei au întemeiat o școală privată, unde se predau subiecte
biblice, precum și limba rusă, matematică, geografie și contabilitate –
un stil de educație căruia i se opuneau cu ardoare evreii tradiționaliști
din provincie. Ulterior, au dobândit fonduri spre a construi o mică
sinagogă cu serviciul divin făcut conform stilurilor „iluminate” deja
predominante în Europa Centrală. Locurile fixe evitau înghesuiala și

85
aglomerația. Enoriașilor li se cerea să nu vorbească în timpul slujbei,
interzicând o practică în rândurile tradiționaliștilor pe care maskilim
o socoteau primitivă și haotică. Vechea muzică era dată la o parte în
favoarea operelor corale inovative compuse de Nissan Blumenthal,
faimosul cantor care va rămâne în funcție până la moartea sa, în
1903, la vârsta de 98 de ani. În anii 1860, congreganții strânseseră
suficient de multe fonduri pentru a construi o a doua structură, mai
elaborată, o clădire înaltă în stil maur, care a devenit una dintre cele
mai importante clădiri publice din oraș – astăzi structura în ruină
de la colțul străzilor Jukov și Pușkin.11
În timp ce armoniile în patru părți ale lui Blumenthal se auzeau
în sinagogă în ziua de Sabat, maskilim din Brodî ar putea reflecta cu
încredere despre locul lor în cadrul orașului. Asemenea tuturor evrei-
lor, ei încă făceau față unei mulțimi de restricții legale și prejudiciului
social, chiar din partea administratorilor liberali, precum Voronțov.
Dar în cadrul comunității evreiești, maskilim preluaseră controlul
afacerilor locale, conducând comitetele-cheie și organismele publice
care guvernau viața comună evreiască, literalmente de la bris la înmor-
mântare. Ei dăduseră orașului o formă clar progresistă, iar reformele
pe care le-au inaugurat erau bine primite pe tot întinsul imperiului.
Școala evreiască din Odessa a devenit un model pentru experimen-
tele mai ample, sponsorizate de stat în domeniul educației evreiești.
Compozițiile lui Blumenthal pluteau din sinagogă în sinagogă – multe
sunt cântate în toată lumea în ziua de azi – în vreme ce școala sa de
cor a produs generații de cântăreți și compozitori. Sentimentul de
încredere în ei înșiși al comercianților, muzicienilor și conducătorilor
religioși făcea din comunitatea evreiească în creștere a orașului un
obiect de respect și admirație, chiar în timp ce era denigrată de către
evreii tradiționaliști. Cu timpul, modalitățile maskilim au evoluat
încă și mai mult. Asimilarea de către limba și cultura rusă a înlocuit
orientările primei generații de evrei galițieni, care căutau inspirație
și instruire la primii reformatori germani. Orașul era deja pe cale de
a deveni marele centru al modernizării iudaismului în Imperiul Rus.
„Focurile iadului ard în jurul Odessei”, zicea un proverb popular
din rândul sătenilor vorbitori de idiș; în anumite versiuni, se spunea
că flăcările se întind la șapte mile dincolo de marginile orașului, în

86
altele la zece sau mai mult. Dar strălucirea din depărtare era mai
mult o ademenire decât o avertizare. Odessa deveni un loc în viața
evreiască ce a ajuns să fie definit de amestec, nu de separarea impu-
să. În serile de sâmbătă, bulevardul Nikolaesvski era plin de familii
de evrei respirând aerul de mare, bărbații îmbrăcați în redingote,
iar femeile după ultimele mode europene, înainte de a se opri la o
cafenea de lângă Hotel Richelieu.12 La operă, spectatorii evrei stăteau
lângă cei creștini sau umpleau zona de locuri în picioare de lângă
scenă. Un oraș situat în Zona de Colonizare – un teritoriu menit a
limita capacitatea evreilor de a se amesteca cu creștinii – devenea
un creuzet în care tradiționaliștii și reformatorii, evreii și creștinii
puteau ocupa același spațiu social. „Străinilor le datorează orașul
condiția înfloritoare din prezent”, nota succint un raport comercial,
incluzându-i pe majoritate evreilor în această categorie.13
Odessa era răspunsul Noii Rusii la ștetl – era un loc în care evreii
erau integrați social, în loc să fie izolați, „iluminați” în loc să aibă
mentalitate tradițională și în mod general optimiști în legătură cu
capacitatea lor de a convinge statul rus de utilitatea lor socială. Noi
ritualuri permiteau un glas evreiesc mai puternic în instituțiile im-
periale. Pentru tineretul evreu apăreau noi oportunități educaționale.
Din când în când, statul rus restricționa chiar și purtarea caftanelor
hasidice și a altor stiluri de îmbrăcăminte, o mișcare în general salutată
de maskilim. Așa după cum declara Joachim Tarnopol în încrezătorul
său studiu despre viața evreiască din Odessa, în anii 1850: „Flacăra
civilizației… [a] împrăștiat umbrele prejudecății și a răspândit lu-
mina.”14 Cu toate acestea, pe parcursul următoarelor două decade,
pe măsură ce evreii se mutau din pozițiile de intermediari în însuși
centrul vieții economice a Odessei, deschiderea, oportunitatea și inte-
grarea care îi atrăseseră inițial pe maskilim au fost puse la încercare.
___________
Când călătorii străini se aventurară prin stepa eurasiatică, era
greu de știut ce anume e mai rău: a te hurduca pe drumurile cu
șleauri într-o căruță închiriată care gonește nebunește sau a te
opri la un han mizerabil, unde mâncarea era ceva mai mult decât
pâine mucezită și poșircă, iar patul era saltea de paie acoperită cu
o pătură zdrențuită.

87
 Era cu atât mai surprinzător deci atunci când călătorii dădeau
peste o mică bucățică de Germanie care fusese transplantată în vân-
toasele câmpii. Căsuțe de lemn erau adunate în șiruri ordonate în
jurul unei biserici din piatră de râu. Tocurile ușilor erau pictate cu
motive florale simple, dar elegante. Jardiniere pline de flori împo-
dobeau ferestrele care dădeau spre stradă. Vizitatorul era întâmpinat
cu un prietenos, dar precaut „Guten tag”, iar dacă se interesa de
drumul către un alt oraș sau sat, el ar fi trebuit să cunoască numele
lui în germană, nu în rusă. „Cât de plăcut surprinsă am fost să văd
avansata stare a agriculturii în timp ce călătoream către sud”, scria
soția unui ofițer rus la nu multă vreme după întemeierea Odessei,
„și să găsesc acest puternic imperiu pe care, judecând după marea
lui întindere, eu îl bănuiam a fi slab populat, cu sate populate și
porumb unduitor [grâu].”15 Germanii, îndeosebi membrii retrasei
secte creştine a menoniţilor, fuseseră invitați de către Ecaterina cea
Mare să înființeze ferme pe întinderea Noii Rusii la scurt timp după
ce dobândise ea teritoriul de la otomani. Germanii au adus abilități
agricole care lipseau la o frontieră populată în principal de nomazi
și cazaci. În schimb, ei primeau pământ, scutire de serviciul militar
și piețe de desfacere pentru produsele lor agricole în înfloritoarele
porturi rusești de la Marea Neagră.
Odessa a fost întemeiată de străini în slujba Rusiei, iar această
moștenire s-a reprodus generație după generație. Era o abundență
de domenii specializate. Dacă erai un comerciant cu dare de mână,
existau toate șansele ca bărbierul tău să fie armean, grădinarul tău
bulgar, zidarul tău polonez, vizitiul tău rus și doica ta ucraineană.16 „La
Odessa nu există nimic național”, își aducea aminte, în mod dezapro-
bator, un vizitator.17 Unii ar putea-o descrie doar prin analogie – drept
o Florență rusească, un Napoli rusesc, un Paris rusesc, un Chicago
rusesc, ba chiar și un Cincinnatti rusesc.18 Alții nu ar fi în stare decât
să ofere o litanie de tipuri exotice pe care le-ai putea întâlni pe marile
bulevarde, în docuri sau în bazar: armeanul cu pălăria lui de astrahan;
grecul cu pantalonii lui de culoare albastră, strânși pe picior; albanezul
cu fustanela și pălăria înaltă de fetru; turcul cu fesul lui; tătarul cu
mantaua îmblănită sau cu mantia enormă; preotul ortodox cu barbă
lungă, cu straiele lui violet și mitra aurită; și școlarul în severa unifor-

88
mă de la Lycée Richelieu; rusoaica sau ucraineanca cu podoabă de cap
făcută din mărgele; țăranul cu pantalonii de pânză de culoare albastră
vârâți în cizme joase; și ofițerii de marină și funcționarii îmbrăcați în
uniforme de brocart, cu panglici și festonate.19 Sosind după o călătorie
de 54 de ore cu vaporul cu aburi de la Constantinopol în vara anului
1851, scriitorul-călător Edmund Spencer a găsit un oraș „semioriental”
în locul celui rusesc la care se aștepta: „Strict vorbind, Odessa nu poate
fi considerată un oraș rusesc din punctul de vedere al locuitorilor
săi, care sunt în principal germani, italieni, greci, evrei, armeni și
câțiva francezi și englezi; și fiind un porto-franco, comercianții din
toate părțile lumii pot fi văzuți hoinărind pe străzi îmbrăcați în toate
costumațiile pestrițe din Europa și Asia, ceea ce adaugă mult la veselia
și varietatea promenadei.”20
Ceea ce treceau cu vederea mulți observatori era unitatea seg-
mentată a orașului: realitatea că în pofida extremei diversități de
obiceiuri, religie, îmbrăcăminte și profesie, exista un sentiment
crescând al faptului de a fi odessan. Într-adevăr, a fi cineva din
localitate, prin naștere sau adopție, însemna a fi un străin în sen-
sul în care doreai să definești acest termen: un evreu progresist, în
comparație cu un tradiționalist; un fermier german în întinsa stepă
eurasiatică, în locul luncilor din Europa nordică; un dijmaș, mun-
cind pe pământul altuia, în loc de a trudi exclusiv pentru un nobil
îndepărtat; un grec sau un italian, ținându-se de aceleași țărmuri
vizitate pe vremuri de marinarii egeeni și de negustorii genovezi
medievali. Cu timpul, echilibrul puterii între toate aceste grupuri
s-a schimbat. Dar exista un fir de aur care lega la un loc populația
pestriță a Odessei, și era produsul care, mai mult decât oricare altul,
favoriza marele avantaj al economiei Odessei la jumătatea veacului.
Începând cu anii 1830 și până în anii 1860, comerțul cu cereale a
făcut ca orașul să fie cel mai activ și mai vibrant port din Imperiul
Rus și a transformat viețile numeroaselor ei comunități.
___________
„Când e cerere de cereale, lucrurile merg bine.”21 Aceasta era
ecuația simplă propusă odinioară de ducele de Richelieu și ar fi putut
fi mottoul Odessei pentru o bună parte din secolul al XIX-lea. Până

89
în anii 1860, Odessa era grânarul unei mari părți a lumii occidentale,
hrănind un european înfometat și, din în ce mai mult, piața globală.
Consulii străini trimiteau depeșe cu răsuflarea tăiată în capitalele
europene despre fluctuațiile prețurilor grâului sau orzului. Miniștrii
de externe contemplau efectele gâlcevilor diplomatice în privința
aprovizionării cu alimente. Principalul export de bani al Odessei a
fost întrecut de cel al unui oraș rus rival doar odată cu descoperirea
petrolului mai departe în răsărit, în Caucazul rus și orașul-port de
la Marea Caspică Baku.
Succesul comercial al Odessei rezidă în poziția sa la intersecția
câmpiei și a litoralului, unde produsele agricole ale celei dintâi
puteau fi trimise către piețe de pe cel de-al doilea. Dar o serie de
accidente fericite îi dădeau orașului posibilitatea de a-și spori darul
natural. Administratori talentați precum Voronțov au militat pen-
tru menținerea statutului de porto-franco, care era un considerabil
stimulent pentru antreprenorii străini și locali. Îmbunătățirile din
port au permis intrarea și ancorarea în port în siguranță a unor
nave mai mari. Diminuarea epidemiilor de ciumă în jurul Mării
Negre a redus mult din timpul pe care vasele, bunurile și pasagerii
îl petreceau în carantină. Atunci când a fost semnată Pacea de la
Adrianopole între țar și sultan în 1829, punând capăt unei decade
de ciondăneală diplomatică, certuri comerciale și război, Rusia a
dobândit un set istoric de concesii de la otomani, inclusiv încetarea
practicii otomane de a urca la bordul navelor comerciale rusești și
de a le percheziționa. Perioada de relativă pace care a urmat – de
la sfârșitul anilor 1820 până la începutul anilor 1850 – a relaxat
navigația prin strâmtorile Bosfor și Dardanele.
Rezultatele economice erau imense. Exporturile de cereale din
toate porturile rusești de la Marea Neagră totalizau o medie anuală
de sub 2 000 000 de cetverti (o unitate de măsură a solidelor egală
cu aproximativ 250 de kilograme) înainte de 1813, dar în anii 1860
cifra se ridicase la peste 16 000 000 de cetverti. Peste jumătate din
aceste exporturi proveneau doar din Odessa.22 Între anii 1830 și
1850, volumul anual de exporturi de grâne către porturile italiene
a fost mai mult decât dublu, în vreme ce francezii importau de zece
ori mai multe cereale de la Odessa la sfârșitul acestei perioade decât

90
la început.23 După sfârșitul anilor 1840, relaxarea legilor restrictive
de import în Rusia a deschis noi piețe pentru produsele agricole ale
Odessei, mult dincolo de destinațiile mediteraneene tradiționale.
La mijlocul secolului, mai bine de o mie de nave părăseau Odessa
în fiecare an.24 Numărul de vase engleze care navigau în Marea
Neagră a crescut de șapte ori între mijlocul anilor 1840 și începutul
anilor 1850, Anglia reprezentând mai mult de o treime din toate
destinațiile vaselor care ieșeau din port.25 Grâul, orzul, secara și
alte cereale umpleau calele vaselor care navigau sub pavilioanele
majorității puterilor majore europene.
Dintre toate aceste bunuri, grâul era regina. 90% din exporturile
rusești de grâu plecau din porturile la Marea Neagră ale imperiului,
iar multe dintre aspectele vizuale, sunetele și mirosurile Odessei de-
rivau din producția și vânzarea lui.26 Imense turme de vite furnizau
îngrășământ pentru fertilizare în zona rurală și trăgeau miile de care
din lemn care cărau cerealele recoltate de pe câmp în silozuri. Căruțașii
și cărăușii ciumak urmau drumurile stabilite care făceau șleauri adânci
prin stepă, convergând din zonele îndepărtate al Basarabiei, Podoliei și
din alte părți ale vestului imperiului. Odată ajunşi în oraș, ei își puteau
depozita încărcăturile în oricare dintre sutele de facilități de înmaga-
zinare, unele dintre ele goale, case de piatră cu destinație schimbată,
altele silozuri elaborate splendid cu pilaștri și frontoane, înălțându-se
pe latura îndepărtată a râpelor care divizau orașul.27
Unii cărăuși se întorceau în nord cu țesături, vin sau alte bunuri
importate descărcate de pe vasele comerciale în port, în vreme ce
alții preferau să-și transforme infrastructura în capital. Bălegarul
uscat putea fi strâns și vândut familiilor sărace drept combustibil, iar
la animale se putea renunța spre a fi sacrificate pentru carne și piei.
Fumul dulceag rezultat din arderea îngrășământului natural bogat
în iarbă se amesteca în aer cu duhoarea căzilor cu seu și cu mirosul
pătrunzător al tăbăcăriilor, fabricile care produceau cărămizile de
grăsime procesată și maldăre de piei neprelucrate destinate Turciei,
Italiei sau Franței.
Pentru că sute de mii de vite treceau prin oraș în fiecare sezon
de recoltă, praful și noroiul reprezentau niște trăsături constante
ale vieții odessane. Nori alb-gălbui, sufocanți, ridicați de copite

91
și învălătuciți de vânturile ce suflau mai tot timpul, îi pudrau pe
rezidenți precum talcul. Ploaia transforma centimetri de murdărie de
calcar acumulată în băltoace de netrecut. Vizitiii erau forțați să adopte
o abordare odessană unică spre a face față mlaștinilor provizorii de
noroi cenușiu. În vreme ce englezii circulau pe partea stângă, iar fran-
cezii pe dreapta, relata un vizitator, vizitiii din Odessa pur și simplu
strigau conducătorului de vehicul care se apropia: „Mergi pe stânga!”
sau „Mergi pe dreapta!”, în funcție de localizarea obstacolului.28
Un sistem de drenaj deschis, căptușit cu cărămidă, adânc de pes-
te jumătate de metru, mergea de-a lungul principalelor intersecții,
traversat ocazional de poduri și scânduri de lemn. Dar pâraiele pe
care le cuprindeau – apele reziduale și gunoiul solid al caselor și
hotelurilor – îl putea sufoca chiar și pe cel mai rezistent pieton.29
Florile de salcâm și de leandru ripostau prin parfumul lor, dar de
obicei era nevoie de o schimbare a direcției vântului, care sufla
dinspre câmpie spre mare, pentru a ușura orașul de propria duhoare.
Și sunetele distinctive ale Odessei se înălțau din comerțul cu cerea-
le. Înjurăturile căruțașilor care puneau la punct un taur recalcitrant se
amestecau cu zbieretele vitelor din docuri și abatoare și pocnetul casant
al vechilor căruțe de grâne care erau transformate în lemn de foc. Fi-
ecare bou aducea cu sine propriul roi de muște, care bâzâiau în jurul
oamenilor de afaceri din interiorul Bursei sau se loveau de geamurile
magazinelor situate de-a lungul străzilor Pușkin și Richelieu. Atunci
când ciumak-ii soseau în oraș, mărind populația cu mii de oameni din
aprilie până în octombrie, la atmosfera de carnaval se adăugau vânză-
torii ambulanți și flașnetarii, chemările și cântecele lor din fluiere de
tablă umplând piețele și marile artere. Chiar și pe străzile mai liniștite,
armoniile bizantine ale unui cor ortodox sau ale instrumentelor de
coarde plutind afară din sinagoga Brodî adiau în jurul mărețelor clădiri
ale căror fundații fuseseră construite în urma comerțului cu grâne. În
centrul orașului, lângă teatru și Hotelul Richelieu, clienții cafenelelor
cereau cafea sau cvas, berea făcută din fermentarea pâinii, încercând
să se facă auziți în ciuda zornăitului cutiilor de zaruri, a pocnetului
pieselor de domino și a clinchetului de pahare. „Cuvintele «ruble» și
«grâne», «grâne» și, «ruble» se aud însă în mod distinct peste toată
această zarvă”, remarca un observator la sfârșitul anilor 1830, „iar din
când în când ‹piei›, ‹lână›, ‹cânepă› și ‹seu›”30.
92
 Bogăția care intra în oraș în decadele de mijloc ale secolului
al XIX-lea dădea posibilitatea construirii de noi clădiri publice și
îmbunătățirilor municipale. Constructorii timpurii ai orașului solicita-
seră patronajul imperial și nobiliar spre a înălța construcțiile specifice
ale unui oraș real, dar acestea au făcut loc eforturilor bazate pe fonduri
publice de a rezolva problema igienizării, a prafului și a descompune-
rii. Calcarul moale din care erau construite majoritatea clădirilor mai
importante era ușor erodabil de vântul și aerul sărat, conferind chiar
și noilor clădiri o aparență veche și ciuruită – adăugându-se prafului
nisipos care circula prin oraș. În fiecare an, clădirile erau refăcute
și tencuite și, încet-încet, străzile erau pavate sau așternute cu piatră
cubică, acoperite cu un strat compact de piatră spartă.
Noi instituții culturale se iveau spre a veni în întâmpinarea cererii
unei populații mai bogate și mai numeroase. Pe la mijlocul secolului,
Odessa găzduia trei edituri, un atelier de litografie, șase librării și
numeroase cluburi private, teatre, societăți învățate și școli publice
și private, inclusive celebrul Lycée Richelieu, care ulterior a servit ca
bază atât pentru un gymnasium, cât și pentru Universitatea Novoro-
ssiia. Opera și teatrul constituiau principalele distracții într-un oraș
„fanatico per la musica”, așa după cum remarca un vizitator, cu spec-
tacole date de companii itinerante, precum și cântăreții repertoriului
orașului.31 Unul dintre sponsorii orașului, istoricul Konstantin Smo-
lianinov, scria că la anul 1851 orașul se putea lăuda cu 32 de biserici,
dintre care 17 erau pentru creștinii ne-ortodocși; două mănăstiri, de
călugări și de maici; patru sinagogi; 32 de case de rugăciune evreiești;
76 de clădiri publice; cinci grădini publice; 65 de grădini particulare;
4 463 de case particulare; 1619 magazine; 564 de hambare; 47 de fa-
brici; trei bulevarde; și 49 de străzi (din care 24 erau pavate).32
Dar bazele succesului Odessei de la jumătatea secolului erau
întotdeauna șubrede. Lista revelatoare a lui Smolianinov arăta că
magazinele, silozurile și clădirile publice depășeau cu mult numărul
fabricilor. Cu excepția cărămizilor, a frânghiei și a unor produse
alimentare (macaroane, de exemplu), orașul nu producea prea multe.
Era un centru pentru afaceri – pentru mișcare, comerț și finanțe –
dar nu pentru manufacturare. Pentru că bogăția sa provenea într-o
mare măsură din munca efectiv de sclavi de la țară – fructul întune-

93
cat al economiei Rusiei bazate pe șerbi – producătorii nu prea erau
stimulați să investească în tehnici agricole îmbunătățite. Iar pentru
că țăranii erau în general legați de pământ, nu exista forță de muncă
disponibilă și cu adevărat mobilă chiar dacă odessanii hotărâseră
să-și încerce mâna la construitul fabricilor.33 Dependentă de grânele
care proveneau din provincie și de importurile care soseau de pe
mare, soarta Odessei era, totodată, prizoniera toanelor naturii și a
inconstanței producătorilor străini. Lăcustele, grindina sau seceta
durabilă puteau distruge recolta. O perioadă secetoasă devastatoare,
la jumătatea mandatului lui Mihail Voronțov de guvernator general, la
începutul anilor 1830, a produs o foamete pe teritoriul Noii Rusii, mii
de oameni evitând moartea doar prin ajutoare din rezervele de stat.34
Chiar și în interiorul orașului, apa de băut era întotdeauna o
resursă precară. Odessa era situată departe de un râu sau de altă
sursă naturală. Din epoca timpurie a orașului, era nevoie de cisterne
și rezervoare uriașe pentru a furniza apa de băut pentru animale; la
marginea orașelor, se aflau linii de jgheaburi care se întindeau mult
în stepă.35 Și pentru ființele umane apa proaspătă era greu de procu-
rat și, prin urmare, scumpă. Principala sursă era un izvor situat la
câțiva kilometri de oraș, pe malul mării și în josul unui terasament
abrupt. Deasupra locului fusese înălțată o mică construcție, care era
păzită de un detașament de cazaci. Apa, țâșnind din roca de calcar
înconjurătoare, era strânsă în butoaie și transportată în oraș. În anii
1820 prețurile se situau la o rublă și jumătate butoiul, iar o gospo-
dărie putea plăti chiar și 20 de ruble pentru suficientă apă proaspătă
pentru o familie – o sumă substanțială chiar și pentru familiile
prospere.36 Ulterior a fost adăugat un apeduct, dar de-abia în 1873
un sistem de țevi care aducea apă din Nistru începu să răspundă
nevoilor orașului.37 Până atunci, așa după cum s-a exprimat în glumă
la un moment dat Pușkin, vinul la Odessa era mai ieftin decât apa.
Orașul învăța să trăiască cu șocuri: un îngheț târziu, care a per-
turbat navigația; o vară toridă sau o rafală de grindină și de vânt,
care a împuținat turmele de animale și a culcat la pământ grâul, sau
a rupt spicele de orz; o epidemie de tifos, holeră sau chiar ciumă,
care sigila orașul și bloca complet legăturile comerciale vitale; sau o
bruscă schimbare a preferințelor regilor sau a gusturilor unui public

94
cumpărător dintr-o țară îndepărtată, care putea face ca prețurile să
fluctueze sălbatic și ca Bursa să vuiască cu speculații despre afacerile
mondiale. Aşa s-a întâmplat în primăvara anului 1854, când au sosit
în oraș veștile că Rusia se afla brusc și neașteptat în război cu cel
mai bun client al Odessei, Marea Britanie.
___________
Odessa a fost întemeiată în război, iar războiul nu a fost întot-
deauna rău pentru oraș. Conflictul cu Napoleon al Rusiei îi dăduse
posibilitatea să înflorească drept rută alternativă în imperiu pentru
produsele europene și ca o sursă de materii brute pentru un con-
tinent sugrumat de restricțiile comerciale franceze. Dezordinile
din Grecia și din Balcani în anii 1820 produseseră un nou val de
imigrație greacă în oraș, care îngroșă clasa antreprenorilor energici.
Dar în anii 1850, Odessa se afla lângă centrul conflictului. Pentru
prima oară, ea era ținta nu a navlositorilor și comercianților englezi,
ci a tunurilor englezești.
Războiul Crimeei era despre tot și despre nimic. Cauza directă
o constituia o dispută între țar și sultanul otoman în legătură cu
controlul locurilor sfinte de la Ierusalim, mai precis, care dintre im-
perii ar trebui să supravegheze Biserica Sfântului Mormânt: puterea
islamică pe al cărei teritoriu era situată biserica – otomanii – sau
puterea creștină ortodoxă care pretindea o legătură religioasă spe-
cială cu ea – Rusia. Dar problema majoră era lupta pentru influență
de-a lungul teritoriilor de graniță ale ambelor imperii: în Caucaz, în
sudul Balcanilor, de-a lungul Dunării și pe Marea Neagră.
De-a lungul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, reușise să
obțină un control sporit asupra vechilor regate și principate care
odinioară separau un imperiu de altul. Unele – precum regatul
Georgiei și hanatele musulmane de lângă Marea Caspică – fuseseră
complet absorbite în statul rus; altele – precum principatele surori
ale Moldovei și Valahiei aflate la nord de Dunăre – fuseseră plasate
periodic sub ocupație rusă temporară, chiar dacă ele continuau
să fie vasale otomanilor. Rusia se dovedise a interveni cu succes
în afacerile otomane, de exemplu, sprijinind revolta greacă care
fusese lansată de Philike Hetairia. Puterile occidentale erau din ce

95
în ce mai preocupate. Marea Britanie și Franța lăudaseră în general
impulsul umanitar de a proteja creștinii din Orientul Apropiat de
musulmanii despotici. Dar obiceiul Rusiei de a provoca agresiunea
otomană acum părea a face parte dintr-un plan strategic – poate
chiar de a reînvia scopul Ecaterinei cea Mare din secolul trecut și
de a dobândi controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele.
Atunci când inițiativele diplomatice de a rezolva statutul locuri-
lor sfinte au eșuat, în iulie 1853 Rusia și-a trimis trupele peste râul
Prut în Moldova și Valahia, ocupând două principate recunoscute ca
protectorate otomane. Temându-se că Rusia va traversa în curând Du-
nărea – declanșând o revoltă totală în rândul creștinilor ortodocși din
Balcani și poate amenințând însăși capitala Constantinopol – sultanul
a ordonat începerea operațiunilor militare împotriva forțelor rusești
de-a lungul râului, precum și pe frontul din Caucaz. Flota otomană
a primit ordin să perturbe navigația comercială și militară rusească
în Marea Neagră, iar apoi să ierneze la mare distanță de vulnerabila
capitală, în portul Sinope, la mijlocul țărmului de sud al mării.
Navele otomane se aflau la o distanță sigură de Constantinopol,
dar erau mai aproape ca niciodată de centrul puterii de foc navale
rusești: portul și arsenalul de la Sevastopol, în Crimeea, la mică
distanță de Sinope peste mare. Într-un atac-surpriză în dimineața
zilei de 30 noiembrie 1853, navele rusești aflate sub comanda ce-
lebrului amiral Pavel Nahimov au navigat pornind din Sevastopol
și s-au năpustit asupra flotei otomane. Era ultima oară în istoria
europeană când vase cu cocă de lemn s-au confruntat într-o bătălie
navală majoră, și totuși se dovedea a fi un umilitor sfârșit al epocii
vaselor cu pânze. Luate complet pe neașteptate, în timp ce erau la
ancoră, înconjurate fiind de vasele care se apropiau și protejate de
baterii de țărm inferioare, navele otomane au constituit niște ținte
ușoare. În interval de doar o oră, flota a fost distrusă. Vreo 3 000
de otomani morți fură aduși de valuri la țărm în zilele următoare,
în vreme ce rușii raportară doar 37 de oameni uciși în acțiune.38
În Europa Occidentală exista temerea că acum fragilul echilibru
din jurul Mării Negre se stricase. Fără îndoială că Rusia va duce
avantajul ei față de otomani către finalul său logic, ciugulind la mar-
ginile imperiului până când țarul va fi capabil să obțină adevăratul

96
trofeu, Constantinopolul, și prin el să controleze singurul acces pe
mare dintre Marea Mediterană și Marea Neagră. Imperiul Otoman,
slab și ineficient, constituia un constant îndemn la interferență rusă.
Dar era, totodată, o necesitate strategică pentru puterile europene,
precaute cu ambițiile rusești. Fără un sultan, nu existau multe
lucruri care să împiedice dominația politică și militară a Rusiei în
Balcani și în Mediterana de est.
După dezastrul de la Sinope, Marea Britanie și Franța trecură de
partea sultanului și îi declarară război Rusiei, în luna martie a anului
următor, în momentul în care furtunile iernii și dezghețarea portu-
rilor rusești făcuseră posibilă acțiunea navală. Forțele expediționare
britanice, franceze și otomane făcură din Marea Neagră zona răs-
punsului lor la aventura Rusiei de la Sinope, iar în septembrie aliații
debarcară pe apendicele care înainta în mare, peninsula Crimeea.
De-a lungul anului următor, forțele aliate asediară baza navală rusă
de la Sevastopol și alte orașe și porturi strategice de-a lungul coastei
Crimeei, într-o serie de lupte – precum Șarja Brigadei Ușoare –
acum celebre pentru curajul și nechibzuința lor. Iarna blândă, vara
fierbinte și proliferarea bolilor au luat un tribut enorm.
Odessa se afla în apropierea sediului războiului, la mai puțin de
350 de kilometri de Sevastopol – aceeași distanță pe care flota lui
Nahimov o parcursese spre a efectua atacul-surpriză de la Sinope.
Orașul era, astfel, vulnerabil la vasele aliate în drum spre Constan-
tinopol sau din zone de ancorare de-a lungul coastei de vest. Și date
fiind vechile legături comerciale ale Odessei cu Marea Britanie, o
parte a strategiei rusești implica nu doar încercarea de a apăra un
oraș de atacul aliat, ci de asemenea închiderea lui pentru navigația
civilă, asigurându-se că importatorii britanici nu vor continua să pro-
fite de însuși portul pe care navele lor aveau șanse să-l bombardeze.
Din momentul în care aliații occidentali păreau siguri că se vor
alătura conflictului, țarul Nicolae I impuse o interdicție asupra
exporturilor tuturor grânelor din porturile rusești de la Marea
Neagră și de la Marea de Azov pe orice vas – un efort atât de a
păstra rezervele de alimente strategice, cât și de a submina comerțul
britanic și francez. În acea perioadă se aflau în magazii la Odessa
un milion de cetverti de cereale, aproape 165 000 de tone, unde

97
deveneau hrană pentru șoareci și șobolani. Comercianții nu aveau
nicio posibilitate de a face o estimare de preț pentru bunuri, având în
vedere că schimburile comerciale se opriseră complet. „Tranzacțiile
au fost reduse într-o asemenea măsură cum nu s-a mai pomenit
vreodată în acest loc”, raporta consulul Statelor Unite, John Ralli.39
În scurt timp, la orizont apăru o problemă chiar mai amenințătoare:
flota expediționară britanică și franceză. La începutul lunii aprilie, 30
de nave de război aliate ancorară în rada Odessei. Pe 9 aprilie, la ora
4 p.m., flota trimise la țărm o mică barcă și solicită ca toate navele
comerciale britanice, franceze și rusești să se predea. Comandantul
militar local nu dădu niciun răspuns. A doua zi de dimineață, flota
deschise focul asupra bateriilor de artilerie care erau dispuse în jurul
portului. Se raportară puține distrugeri, dar un oraș care fusese deschis
spre lume avea acum parte pentru prima dată de război. Flota aliată
navigă în cele din urmă spre Crimeea, unde exploziile distante ale
tunurilor și ale minelor zguduiau geamurile caselor și hotelurilor din
Odessa.40 Două vapoare cu aburi rămaseră în urmă spre a bloca portul
și a percheziționa de muniții orice vas neutru care ar trece prin zonă.
Atunci când locuitorii orașului avură șansa de a se răzbuna, ei
profitară rapid de ea. Pe 30 aprilie 1854, un vapor cu aburi britanic,
Tiger, eșuă pe țărm din cauza ceții dense. Când negurile care se
retrăgeau îl dădură la iveală în dimineața următoare, înțepenit în
apropiere de mal, bateriile din Odessa începură să tragă din vârful
stâncilor. Cei mai mulți dintre cei 260 de oameni de la bord reușiră
să fugă din vasul deteriorat, care în scurtă vreme își coborî pavilionul
în semn de predare. Tirul susținut al tunurilor îl făcură să explodeze
într-o jerbă spectaculoasă de abur și apă de mare. Ofițerii și marinarii
fură luați prizonieri, iar tunurile recuperate de pe epavă deveniră
niște valoroase trofee, cu toate că unele explodară pe neașteptate
atunci când armata rusă încercă să tragă cu ele în semn de salut.41
Nave apărură în dreptul coastei, în drum spre Crimeea. Ogoarele
erau pârloagă. Hambarele erau goale. În trei ani, se terminase totul.
La Odessa sosiră vești prin intermediul telegrafului în prima săptă-
mână a lunii aprilie 1856 că Rusia și aliații semnaseră un tratat de
pace la Paris, punând capăt unui război brutal în urma căruia flota
rusă era pe fundul portului Sevastopol, iar Marea Britanie, Franța

98
și otomanii nu realizaseră prea multe lucruri cu valoare strategică
reală. Se transmise știrea că vapoarele cu aburi aliate continuau să
fie ancorate în portul Odessa. Căpitanii la rândul lor trimiseră o
ambarcațiune la țărm și cerură permisiunea de a saluta drapelul
rusesc. Mulțimea se strânse în port în timp ce navele se apropiau, cu
culorile rusești ridicate în vârful marelui catarg. Traseră o salvă de
salut, iar bateriile de pe țărm răspunseră la fel, ele fluturând acum
drapelul britanic în semn de reciprocitate cavalerească. La scurt timp
după aceea, s-a ridicat blocada, iar vapoarele cu aburi s-au retras din
lunga lor însărcinare de indezirabile sentinele.42
„Mărturisesc că inițial mă număram printre cei care socoteau că
Odessa ar fi trebuit distrusă”, scria un veteran de război englez care
făcea un tur al orașului în 1871, „dar acum, după ce am vizitat locul,
am o opinie diferită.”43 Finalul civilizat al conflictului a mascat schim-
bările profunde cărora le făcu față în scurt timp orașul. La statutul lui
de porto-franco, suspendat pe timpul războiului, nu s-a mai revenit.
Englezii și francezii, pedepsiți de efectele interdicției de export, căutau
noi surse de produse alimentare. Teritoriile Kansas și Nebraska concu-
rară în scurt timp în mod direct cu Noua Rusie pentru partea leului
din comerțul cu grâne european. Mărețul proiect de a găsi o ieșire
sudică din Mediterana – Canalul Suez – se finaliză în 1869, schimbând
comerțul în moduri care atenuară însemnătatea Mării Negre. Rutele
terestre din Europa Centrală și de Est către Persia și Asia Centrală, care
anterior avuseseră capătul în porturile otomane de la Marea Neagră,
erau acum înlocuite de ruta maritimă mai ușoară prin Suez.
Afacerea cu grâu rămânea importantă. Produsul anual mediu de
cereale probabil că s-a dublat din nou înaintea izbucnirii celui de-al
Doilea Război Mondial.44 Dar alte porturi rusești de la Marea Neagră
și de la Marea Caspică – Novorossiisk, Batumi, Baku, chiar Sevasto-
pol, reconstruit și îmbunătățit la zece ani după distrugerea lui de către
aliați – ieșeau acum de sub umbra Odessei și își construiau propriile
reputații în calitate de centre de comerț, industrie și putere militară.
În 1914 Odessa continua să fie cel mai mare centru comercial din
sudul Rusiei, dar reprezenta mai puțin de 20% din valoarea bunurilor
comercializate în Marea Neagră.45 Orașe precum Nikolaev și Rostov –
ambele mai vechi decât Odessa, dar de multă vreme eclipsate de
vecinul lor apusean – o ajungeau din urmă.46
99
 Compania Rusă de Navigație cu Aburi, întemeiată nu mult după
încheierea războiului, folosea tehnologia cu aburi spre a înlesni
călătoria și comerțul pe întreaga mare și spre a lega unele de altele
variatele ei porturi. În 1860, 35 de vapoare cu aburi rusești făceau
curse regulate pe mare și pe marile fluvii, de la Dunăre și Nipru.47
Dar căile ferate începeau să reorienteze comerțul departe de sud,
înlesnind transportul bunurilor prin imperiu și către porturile
aglomerate ale Mării Baltice din partea de nord. Contele Voronțov
dispăruse, iar succesorii lui, unii mai capabili decât alții, nu au reușit
niciodată să continue guvernarea luminată și statutul privilegiat
făurit de către generația întemeietoare de administratori. Funcția
de guvernator general al Noii Rusii a fost abolită în cele din urmă
în 1874, înlocuită cu o administrație de stat mai preocupată de
centralizarea și eradicarea subversivilor politic decât de sporirea
înzestrărilor naturale ale Odessei.
Și societatea părea a se schimba în maniere nefamiliare odessani-
lor care socoteau orașul lor ca fiind un model de ospitalitate la malul
mării și un refugiu pentru libertinismul blând. Șerbia a fost abolită
în Imperiul Rus în 1861, o parte a valului de reforme de liberalizare
de sub țarul Alexandru al II-lea, care își asumase domnia în plin
Război al Crimeei. Dar răscoalele țărănești din provincie pertur-
baseră recoltele, iar refugierea sătenilor la oraș începu să taxeze o
administrație municipală care deja gemea. Rata sinuciderilor era
mare, crescând cu aproape un sfert între 1870 și 1890. Mai mulți
oameni se sinucideau la Odessa, proporțional cu mărimea orașului,
decât la Sankt Petersburg sau Londra. Mai mulți reușeau să facă
acest lucru cu arme de foc decât în oricare alt oraș mare din Rusia.
Cel mai mare număr de morți se produceau în timpul lunilor de
primăvară și de vară, când florile umpleau parcurile publice, iar
vânturi calde mângâiau litoralul – dar și când averile puteau fi făcute
sau pierdute, depinzând de recoltă sau de capriciul cumpărătorilor
de la Marsilia sau Livorno.48
Violența publică a făcut întotdeauna parte din viața Odessei, dar
statul începea să joace un rol în ea. În august 1878 ziarele relatau că
prima execuție din istoria orașului pentru o crimă politică – pentru
faptul de a face parte dintr-un partid socialist-revoluționar și pentru

100
formarea unui grup subversiv ilegal – fusese efectuată de un pluton de
execuție. În decadele de sfârșit ale secolului, judecătorii ruși au ordonat
mai multe spânzurări în Odessa decât în orice alt oraș.49 Rezidenții
obișnuiau să facă glume despre poliție; dacă ai fi înglodat până la
glezne în străzi pline de noroi, spunea povestea, ai putea fi sigur că
lovești ceva solid, pentru că un ofițer călare intrase acolo, călare, îna-
intea ta.50 Acum umorul devenea mai negru. Poliția secretă a țarului
începuse să vadă orașul multilingual și cosmopolit ca o pepinieră de
agitatori, sabotori și teroriști – pentru că în parte era așa ceva. Odessa
era un loc natural de întâlnire pentru radicali de felurite convingeri,
iar reglementările vamale laxe și cultura venală a funcționarilor din
port însemnau că chiar conspiratorii minim pricepuți puteau introdu-
ce prin contrabandă cărți și pamflete incendiare, împreună cu arme.
După Războiul Crimeei, încă era posibil să faci o avere conside-
rabilă, pentru că transportul maritim își revenise, iar comerțul se
reluase. Multe dintre clădirile care se înălțau pe străzi și pe bulevar-
dele sectorului central – bănci vechi, firme de comerț și hoteluri care
își ascund fațadele ce seamănă cu niște torturi de nuntă în spatele
unor platani și castani sălbatici – erau produsele continuei creșteri a
averilor orașului. O nouă clădire a operei în stil italian, semănând cu
o tobă, încă prima clădire veche vizibilă navelor care ocoleau promon-
toriile pe o zi senină, își deschidea porțile în 1887 pe locul instituției
mai mici a lui Richelieu, care fusese distrusă într-un incendiu.
Dar criza de la mijlocul secolului a reprezentat cu adevărat un
moment de răscruce. Epoca comerțului liber făcea loc unei epoci
mai sumbre, mai turbulente. Orașul nu se mai putea consola cu
faptul că se află la marginea imperiului, fiind el însuși în liniște
și făcând bani în vreme ce afacerile statelor și ale popoarelor se
derulau departe de bulevardul Nikolaevski. Odessanii se trezeau
la realitatea că lumea conta pentru ei în maniere mult îndepărtate
de prețurile grâului, de rata de schimb pentru rubla de argint și de
noua premieră de la operă.

101
 Partea a II-a

SĂ L A ŞE L E CRUZ I M II
 6

Comploturi și umbre

Lev Bronstein a atribuit cele mai timpurii lecții ale sale despre
trădare și manipulare Odessei, îndeosebi orelor sale de la Școala
Sf. Pavel de pe strada Uspenskaia. Sf. Pavel era o realschule, un liceu
specializat în matematică, științe și limbi moderne, în loc de istorie și
limbi clasice, așa cum se preda în mai tradiționalele și mai prestigi-
oasele gymnasium. Părinții săi îl trimiseseră pe Bronstein din ferma
familiei din zona rurală a provinciei Herson la Odessa în 1888, spre a
locui la o rudă îndepărtată – un editor evreu de succes, Moisei Spent-
zer – și spre a profita de oportunitățile educaționale oferite de oraș.
Sf. Pavel fusese întemeiat de luterani, dar personalul didactic era
un amestec de confesiuni și de naționalități, predând cu toții în limba
rusă și păstrând o socoteală precisă a plăților lor haotice. „Procentul de
ciudați în rândul oamenilor este în general foarte mare, dar este deosebit
de ridicat în rândul profesorilor”, își amintea Bronstein în memoriile
lui.1 A fost sancționat disciplinar în mod sever și exmatriculat de câteva
ori, totuși a reușit să absolve primul din clasă. Din această experiență a
tras două învățăminte. Unul era acela că orașul – asemenea imperiului
mai vast din care făcea parte – era atât dezordonat, cât și controlat ex-
cesiv, un loc în același timp „comercial, multirasial, puternic colorat și
zgomotos”, dar totuși „poate orașul cu cea mai multă poliție din Rusia.”2
Celălalt învățământ era acela că, într-un asemenea loc, în puțini
oameni puteai avea încredere. Autoritățile școlii îl considerau pe
Bronstein ca fiind șeful unei grupări de derbedei care se ocupau cu

104
tulburarea orelor de clasă. A fost dat în vileag totuși pentru că unul
dintre membrii grupului l-a trădat. „Acestea au fost grupurile care au
rezultat din acel episod”, scria el, „cei care răspândesc bârfe și sunt
invidioși la un pol, băieți sinceri, curajoși la celălalt, iar la mijloc masa
neutră, oscilantă. Aceste trei grupuri nu au dispărut complet nici
măcar pe parcursul anilor care au urmat. I-am întâlnit de mai multe
ori în viața mea, în cele mai diferite împrejurări.”3
Bronstein a părăsit orașul în 1896 și s-a întors de rare ori. Dar lu-
ciul politic pe care l-a pus pe experiențele lui timpurii l-a dus pe calea
revoluționarului de profesie. Nu mult după ce a părăsit Odessa, el a
combinat lecțiile de viață de la Sf. Pavel cu doctrinele politice ale mar-
xismului. În scurt timp, el a fost arestat de guvernul țarist ca agitator
politic și exilat în Siberia. În cele din urmă, el și-a schimbat numele și
și-a dedicat viața – ca Lev Troțki – agitării „masei neutre, oscilante”
pe care a descoperit-o pentru prima oară printre școlarii în uniforme,
care hoinăreau în tunicile și șepcile lor țuguiate pe strada Uspenskaia.
Odessa a avut întotdeauna două subterane, una figurativă explo-
rată de viitorul Troțki, și una concretă alcătuită din peșteri și pasaje.
Un labirint de catacombe își croiește drum prin stânca poroasă pe
care se sprijină orașul. Unele dintre tuneluri sunt naturale, în vreme
ce altele au fost săpate de-a lungul veacurilor drept magazii, locuri
de refugiu și ascunzători pentru toți, de la școlarii chiulangii la
prostituate, agitatori politici și gherile de partizani. Roca de calcar
umedă se fărâmă când e atinsă în peșterile înguste ce șerpuiesc sute
de kilometri sub oraș și suburbiile sale.
Dă-ți drumul într-un puț din oricare curte și vei descoperi un tu-
nel lateral care duce la o ascunzătoare sau la un bârlog de tâlhari. Dar
lumea subterană din piatră de calcar a Odessei constituia o reprezen-
tare concretă a unui oraș din umbră care existase alături de cel real,
aflat deasupra solului și în plină vedere. În anii de final ai secolului
al XIX-lea, lumea interlopă a orașului – un loc al criminalității, bolii,
conspirației și revoluției – a devenit sursa reputației sale de frunte,
precum și răul său durabil. Centrul său se afla la scurtă distanță de
școala Sf. Pavel, într-un cartier numit Moldavanka.
Numele cartierului reprezintă o referință indirectă la moldovenii
vorbitori de limbă română, o minoritate etnică ce a pătruns în oraș
ca ciobani și muncitori cu ziua. După unele surse, cartierul exista
105
dinainte de întemeierea Odessei. El a apărut la început drept cartier
temporar al moldovenilor care trudeau să construiască fortăreața
Yeni Dünya sub otomani. Ulterior a fost casa bulgarilor, albanezilor,
grecilor și altora, inclusiv simpatizanți ai Philike Hetairia și refugiați
care fugiseră de războiul din anii 1820 din Balcani.
Totuși, la jumătatea secolului al XIX-lea, Moldavanka avea mai
mulți evrei săraci decât moldoveni sau bulgari. Avea o trista faimă a
unui bârlog dărăpănat al sărăciei, băuturii ieftine și infracționalității
inventive, printre fațadele bisericilor catolice și ortodoxe și ale si-
nagogilor și caselor de rugăciune evreiești. Cerșetori-copii agresivi
bântuiau străzile, trecând pe lângă modiste și croitorese, meșteșugari
și căruțași. Adolescenți vorbitori de limbă idiș făceau legea pe alei în
timpul nopții, căutând să provoace o bătaie sau să strice o petrecere
de nuntă. (Unul dintre ei, Yankele Kulacinik, sau „Jake Pumnul”,
ulterior și-a corectat atitudinea și a devenit marele actor american de
limbă idiș Jacob Adler.)4 Se știa despre gangsterii evrei din cartier că
sunt vecini drăguți, dar și ucigași nemiloși. În general, poliția stătea
deoparte, reținându-se să-i urmărească pe infractori, doar în cazul în
care primea permisiunea de la „regii” lumii criminale care împărțeau
atât dreptatea, cât și cruzimea, din curțile lor pline de copaci. Linia
dintre Moldavanka și centrul orașului – definită de strada cunoscută
drept Staroportofrankovskaia sau strada Vechiului Porto-Franco,
granița interioară din secolul al XIX-lea a zonei exceptate de taxe –
continua să fie considerată un fel de frontieră chiar și în timpul
perioadei sovietice. Chiar și în ziua de azi știi că ai ajuns în mahala
atunci când treci de ea – într-un sat mare cu salcâmi și arbori catal-
pa, în care vița-de-vie acoperă case scunde, pe jumătate ruinate, iar
viața străzii pare puțin mai aspră decât pe largile artere din centru.
Majoritatea porturilor maritime și fluviale au o reputație bine
câștigată de paradisuri ale escrocilor, iar mari orașe diferite, precum
Napoli, Londra și Rio de Janeiro, în diferite momente ale istoriei lor,
au generat clase infracționale celebre pentru manierele lor pline de
viclenie și pentru comportamentul lor brutal. Dar lumea interlopă a
Odessei producea o mândrie colectivă în partea mai sordidă a orașului
și împrejurimile lui imediate – un fel de a trăi împletit în însăși identi-
tatea orașului, atât pentru străini, cât și pentru odessanii înșiși. Când

106
secolul al XIX-lea gonea către finalul său, periculoasa lume interlopă
a orașului deveni una dintre trăsăturile cele mai profunde și mai
durabile ale caracterului său. Pe străduțe și în casele înghesuite, în
zona debarcaderului și în cartierele sufocate de praf, Odessa genera
cea mai mare colecție a Imperiului Rus de criminali, delincvenți și
escroci inventivi, bărbați și femei care reușeau să ridice vocația de
mărunt goniff – în idiș, intrigant ingenios și pungaș iscusit – la rang de
profesie. Odessa interlopă era locul în care s-au făurit unele dintre cele
mai distinctive calități ale orașului, precum dintre cele mai tragice.
___________
Avertizări despre manierele viclene ale odessanilor există încă de
la începuturile orașului. „După ce am vorbit de populația productivă
a Odessei, mai rămâne de spus un cuvânt despre elementul comun
dezagreabil al tuturor orașelor noi”, raporta unul dintre cei mai
vechi istorici ai orașului, Gabriel de Castelnau, „adică sosirea în
roiuri a aventurierilor.”5 Chiar și contele de Langéron, în momentul
în care și-a terminat mandatul de guvernator general, se plângea că
orașul era în mod congenital nesupus, având în vedere că el conținea
„scursorile Rusiei și ale Europei.”6
Partenerul său natural de peste mare – Constantinopol – era un
centru de comerț ilicit. Funcționarii otomani impuneau taxe exor-
bitante, în vreme ce guvernele europene reușeau să smulgă privilegii
comerciale asimetrice de la sultan. Marinarii și comercianții care
călătoreau prin capitala otomană deseori găseau puține lucruri schim-
bate atunci când ajungeau în cealaltă parte a Mării Negre. Așa după
cum spunea un proverb, escrocii învață meserie în Pera – cartierul
medieval al negustorilor genovezi, situat pe înălțimile de deasupra
vechiului Constantinopol –, dar o practică la Odessa. În ambele orașe,
mita, bacșișurile și lingușirile puteau fi negociate într-o versiune de
italiană, un element de bază al culturii de docuri a docherilor și a
căpitanilor de vas.
Prosperitatea exterioară a orașului de-a lungul unei mari părți
din secolul al XIX-lea a reprezentat catalizatorul pentru venalitate
și hoție, dar adevăratul combustibil al reputației goniff a Odessei
era lumea din umbră a sărăciei profunde și constante. Dincolo de

107
străzile centrale mondene de lângă bulevardul Nikolaevski, Odessa
adăpostea cocioabe în care evrei, ucrainieni, ruși și alți locuitori își
duceau traiul. Trăind în curți supraaglomerate sau colibe dărăpă-
nate, ei erau, de obicei, primele și cele mai vulnerabile victime ale
declinului în comerțul cu grâne sau ale unei modificări în rata de
schimb. Populația orașului crescu cu 3,677% între anii 1800 și anii
1890, o cifră astronomic mai mare decât cea a altor orașe imperiale
cu creștere rapidă precum Moscova, Sankt Petersburg, Varșovia și
Riga.7 La vremea recensământului din 1897 – prima numărătoare
a populației cu adevărat completă din istoria imperiului – peste
400 000 de oameni erau înghesuiți în vechiul sector central și în
cartierele din apropiere de Peresip la nord, Slobodka-Romanovka la
nord-vest și Moldavanka la vest. Această cifră se va mări ajungând
la peste 650 000 la începutul Primului Război Mondial.
Existând atracția magnetică a slujbelor plătite în port, mulți
și-au rupt legăturile formale cu zona rurală, dar au târât cu ei multe
modalități ale satului. „Am putea onora cu numele de oraș locul
unde am fost și străzile pe care le-am văzut?” întreba un vizitator
francez în 1838. „Era un amplu spațiu deschis, fără case, plin de
căruțe și boi care se tăvăleau în praf, în tovărășia unei cete de
țărani ruși și polonezi, care dormeau cu toții în soare.”8 În realitate,
presupusele contraste dintre Odessa și părțile cele mai înapoiate
din Zona de Colonizare ar putea deseori fi superficiale. În ștetl, un
cerșetor își mănâncă coaja de pâine în beznă, scria ironic scriitorul
idiș Mendele Moykher-Sforim, dar la Odessa el mănâncă aceeași
coajă în sunetul unei muzici de flașnetă.9
De timpuriu, orașul dezvoltase trăsătura centrală pe care vizi-
tatorii lumii în dezvoltare o cunosc în ziua de azi: prețul scump al
serviciului de calitate proastă. Transportul public putea fi realizat
într-o trăsură închisă, dar cel mai adesea călătorii erau obligați să
înainteze prin praf și noroi în droște trase de cai, o invenție rudi-
mentară care era alcătuită din ceva cu nu mai mult decât patru roți
adăugate unui panou acoperit cu piele.10 Chiar și atunci, pasagerul
putea descoperi că vizitiul ceruse suma normală mărită de mai multe
ori.11 Atunci când ajungea la hotel, un stabiliment pe care ghidurile
de călătorie l-ar descrie drept decent și elegant, cerea ca oaspeții să-și

108
aducă propria lenjerie de pat, oferind doar o cameră și un cadru de
pat la un preț exorbitant.12 Totuși, fluxul constant de vizitatori în
oraș – ca marinari, ciumaki, șerbi fugiți, călători europeni și nobili
ruși petrecându-și vara – a ajutat la împletirea numeroaselor cartiere
și clase sociale într-o economie de dependență ierarhică, în pofida
originilor și a obiceiurilor lor tranzitorii mixte.
La sfârșitul anilor 1890, consulul american de la Odessa a re-
latat un exemplu emblematic al reputației Odessei în calitate de
paradis al excentricilor, cazul unui bărbat cunoscut sub numele de
Whirlwind*. De origine indian Sioux Lakota, Whirlwind – aparent
traducerea numelui său, Hampa – sosi la Odessa în împrejurări
neobișnuite. El făcuse parte dintr-un show Wild West care făcea
turul Imperiului Rus, un indian a cărui sarcină era aceea de a fi
gonit în jurul arenelor de o turmă de cowboy americani. Cariera
lui avansa bine, ajutată de noile legături cu vapoare cu aburi care
existau între porturile mari de la Marea Neagră și susceptibilitatea
rusă față de cultura străină a cowboy-ilor și indienilor. Dar după
șapte ani pe drum, lucrurile începuseră să se strice. Disponibilitatea
vodcii ieftine își lua tributul. Atunci când compania făcu popas în
Sevastopol pentru a da un spectacol, Whirlwind fu dat afară pentru
beție, lăsat fără un ban și complet singur.
Starea jalnică a lui Whirlwind ajunse în atenția consulului
britanic de la Sevastopol, căruia i se făcu milă de săracul artist și
îi plăti drumul până la Odessa, un oraș cu un consulat american
consacrat, care va fi capabil să aibă grijă de „nebunul” lui, așa
după cum l-a descris mai târziu consulul american. (În calitate de
indian, Whirlwind nu era considerat un cetățean total al Statelor
Unite, dar cu toate acestea era îndreptățit la protecție și servicii
consulare atunci când se afla în străinătate.) Cu ajutorul consu-
latului, el încropi suficient de mulți bani spre a-și face un costum
nou. Ni-i imaginăm pe diplomatul american și pe artistul de circ
din Marile Câmpii ale Americii asudând într-o prăvălie sufocantă
din Moldavanka, încercând să explice unui croitor evreu cum ar
trebui să arate o costumație de indian.13 Acest lucru, la rândul său,

* Vijelie, în engleză. (n. trad.)

109
i-a permis lui Whirlwind să găsească o slujbă la un mic spectacol
distractiv la Odessa, probabil reluându-și vechiul rol de războinic
pe o scenă mult mai mică.
Consulul, Thomas P. Heenan, solicită restituirea pentru cei 7,50 $,
cât a costat să rezolve problema. Heenan nu se putea obișnui cu
ideea că fusese tras pe sfoară. El se făcuse luntre și punte spre a ajuta
pe cineva care nici măcar nu era un american adevărat, insinua el
în scrisorile trimise superiorilor săi, iar Whirlwind probabil că va
dispărea în lumea interlopă a orașului, beat din nou. Dar faptul
că se profită de cineva, într-o formă sau alta, constituia la Odessa
un rezultat așteptat – îndeosebi în rândul masei de muncitori și
negustori din zona de jos a clasei de mijloc care vor fi fost publicul
principal al spectacolelor Wild West ale lui Whirlwind.
___________
Din perspectiva statului țarist, societatea rusă era împărțită în
„stări” sau sosloviia în rusă, identificabile și extrem de reglemen-
tate. Apartenența putea fi fluidă, cel puțin de-a lungul mai multor
generații, iar în multe cazuri starea cuiva nu era niciodată la fel de
predeterminată sau imuabilă precum sexul sau culoarea ochilor. Dar
acest lucru continua să constituie o parte fundamentală din iden-
titatea socială a unui supus rus. În contrast cu ceea ce marxiștii ar
identifica drept „clasă”, apartenența unui individ la o stare nu avea
prea mult de-a face cu locul lui în ierarhia producției economice, cu
atât mai puțin cu averea sau venitul. Asemenea nobililor scăpătați
din operele lui Tolstoi sau Cehov, statutul de stare făcea parte din
dreptul prin naștere al cuiva, codul genetic al societății rusești în
ansamblu, nu o reflexie a puterii economice. Atunci când statul a
ajuns să-și trieze și să-și categorisească cetățenii, etichetele care s-au
prezentat la sfârșitul secolului al XIX-lea erau clare: nobili, clerici,
militari, funcționari, țărani și un grup cunoscut drept meșceane – de
departe cea mai amplă stare la Odessa.
Meșceane – termen care ar putea fi tradus prin „mică burghe-
zie” – era amplul grup al muncitorilor semicalificați, negustorilor,
prăvăliașilor și supușilor ruși prinși între castele marilor moșieri și
foștii lor șerbi care trăiau în sărăcie lucie în suburbiile din apropiere.

110
Ei se zbăteau să supraviețuiască la marginea economiei comerciale
a Odessei, vulnerabilă la mișcările de pendul ale comerțului și la
filoxera care afecta periodic agricultura. Spre deosebire de cei mai
bogați membri ai societății, ei nu prea aveau altă soluție atunci
când erau timpuri grele, decât aceea de a se alătura zilierilor care
își pierdeau vremea prin docuri sau care sperau să găsească o slujbă
de hamal la unul dintre bazarele orașului. Spre deosebire de vecinii
lor țărani, ei aveau puține legături reale cu zona rurală care să le
permită să reziste la fluctuațiile economice din oraș. Deja la jumăta-
tea secolului al XIX-lea, Odessa era în mare parte un oraș al acestor
vulnerabili meșceane. În 1858 nobilimea constituia 3% din populația
orașului, comercianții aproape 5%, străinii (adică persoane care nu
erau supuși ruși) puțin peste 4%, țăranii aproape 4%, iar militarii
sub 7%. Restul – aproape 70% din totalul orașului – erau meșceane.14
Cu o populație străină tranzitorie și un flux constant de nou-
veniți care soseau cu vaporul și cu transport de uscat – cu mult mai
mult decât în capitalele gemene ale imperiului, Sankt Petersburg și
Moscova – Odessa era coaptă pentru genul de escrocherii, înșelătorii
și mituiri care ajutau la ușurarea poverii economice a micii burghe-
zii. Atunci când vizitatorii se plângeau de hotelierul care le ceruse
o plată suplimentară pentru așternuturile de pat, de cizmarul care
ceruse o sumă dublă pentru a repara același pantof, sau de birjarul
de droșcă care solicitase sume diferite pentru aceeași distanță, uriașa
stare a meșceane-lor era cea care făurea reputația orașului. Ei puteau
fi găsiți în practic orice profesie. În 1892 peste jumătate din cele
607 prostituate ale orașului afirmau că sunt meșceane după stare.15
Reputația Odessei se autoconsolida. Dacă meșceane erau cei care
constituiau temelia culturii de hoție încrezătoare în sine a orașului,
același grup era cel căruia, în ansamblu, îi plăcea să citească, să
audă și să spună povești despre propriile fapte eroice. Între amurgul
secolului al XIX-lea și zorii secolului XX, o sumedenie de reportaje
despre fărădelegi adevărate umpleau panoplia de foi volante și ta-
bloide de limbă rusă. Era o ficțiune convenabilă în rândurile clasei
superioare din Odessa că infracționalitatea își avea originea în
periferia clasei de jos, în locuri precum Moldavanka, iar cititorilor
li se ofereau portretizări regulate ale vieții din rândurile săracilor

111
lipsiți de igienă și corupți moral din aceste cartiere. Dar în realitate
reputația de hoție a orașului depindea de talentele infractorilor de
a se infiltra și de a imita mica burghezie, care aspira să ajungă mai
sus, dacă nu cumva și reușea acest lucru.
Clasa infracțională includea o gamă complicată de profesii specia-
lizate. Unele erau limitate de zona orașului în care acționau: cartierul
dur și decăzut al portului; cartierul bulevardului central din vârful
stâncilor; suburbiile din sud pline de vile de la Malâi, Srednii și Bolșoi
Fontan; sau zonele industriale răspândite înspre nord și nord-vest. Alții
erau cunoscuți pentru zilele în care lucrau, precum cei din weekend
care vizau mulțimea ce umplea Deribasovskaia în zilele de sâmbătă
și de duminică. Iar alții aveau o tristă reputație pentru deghizările lor
creative. O anume Ekaterina Raținskaia se dădea drept bucătăreasă
a unei familii înstărite – apărând la unul dintre bazarurile locale cu
bijuterii în valoare de 300 de ruble pe care le șterpelise de la stăpânul
ei, descuind cu dibăcie încuietoarea unui dulap.16 O persoană îmbră-
cată în haine elegante putea da lovitura în cele mai populare teatre
și restaurante – principalul teatru de pe strada Langéron cunoscut
simplu drept Opera, Teatrul Nou, sau cafenelele de lângă Parcul Ale-
xandrovski – fiind membru al unei bande de hoți bine îmbrăcați care
își relaxează „țintele” înainte de a-și strecura mâinile în buzunarele
celor lipsiți de vigilență.17 Un trecător amabil care îndepărta puțin
praf de pe haina unui vecin putea, totodată, să-l ușureze de portofel.
O doamnă respectabilă care privea marfa într-un magazin de bunuri
de lux se putea dovedi o hoață descurcăreață cercetând terenul.18
Alți infractori erau mai creativi. Un anume P. Jokov, „iubitor de
cafea”, așa după cum îl numea un ziar local, s-a angajat la mondena
cafenea Fanconi, spre a fugi cu 14 kilograme de boabe prăjite, pen-
tru care a fost condamnat la trei luni de închisoare.19 În cartierele
centrale ale orașului, existau relatări despre întâlniri secrete pe timp
de noapte și escrocherii ingenioase. Femeile le aruncau vitriol în față
bărbaților lor care le înșelau. Bărbații pretindeau a fi bogați spre a se
integra în cele mai bune familii și a fugi cu argintăria lor. Prostituate
tinere și atractive, pretinzând a fi gospodine plictisite, dar respectabi-
le, căutau intimitatea oamenilor de afaceri de frunte – apoi foloseau
afacerea amoroasă spre a-i șantaja de naivii indivizi. Un gentleman

112
bine îmbrăcat ar putea exprima un interes profund pentru o femeie
ale cărei perspective maritale păreau slabe. El revenea săptămânal,
făcând, în cele din urmă, cererea în căsătorie și întemeind un cămin
cu perspectiva unei vieți fericite – până când fugea cu toți banii pe
care ea îi adusese în căsătorie.20
În ziarele orașului, povestirile despre ticăloșiile infractorilor con-
curau cu relatările mai pedestre despre disputele dintre vecini și scan-
dalurile zilnice. O ediție din septembrie 1894 a ziarului Odesskii listok
(Condica Odesei), unul dintre cotidienele în limba rusă mai sobre ale
orașului, conținea povestea unui mărunt sindicat al crimei condus de
echipa bărbat-femeie a lui Nikolai Erghinov și Aksinia Oleinikova,
probabil rus și ucraineancă după naționalitate. Grupul lor infracțional
vindea pui de găină furați unui intermediar, Blum Goldberg, probabil
evreu, care pretindea că nu era la curent cu originea păsărilor. La tri-
bunal, Erghinov și Oleinikova au folosit apărarea clasică a pungașilor:
că era vorba despre o îngrozitoare greșeală și că puii făcuseră parte din
moștenirea lăsată de defunctul și jelitul tată al lui Erghinov. Judecătorul
nu a crezut explicația însă, iar Erghinov – un recidivist, după cum s-a
dovedit – a fost condamnat la un an și jumătate de închisoare, în timp
ce complicele său și Blumberg au fost eliberați.21
O altă ediție aducea știrea că fata de optsprezece ani Olga Popik,
fiica unui meșceanin din Odessa, se îndrăgostise de un marinar ră-
tăcitor, Mihail Filipenko. Atunci când Popik rămase însărcinată cu
copilul lui Filipenko, marinarul s-a făcut nevăzut, căsătorindu-se cu
altă femeie înaintea nașterii copilului lui Popik. La sfârșitul sarcinii și
devastată de știrea căsătoriei marinarului, Popik se strecură într-o râpă
care cobora înspre mare și acolo născu o fetiță. Trecătorii descoperiră
cadavrul copilului puțin mai târziu. Popik fu judecată pentru crimă.
Tânăra, înspăimântată și singură, sfărâmase capul copilei cu o piatră.22
Povestiri ca aceasta, repetate cu sutele în presa locală și în
conversațiile de la masa de cafenea întăreau imaginea Odessei ca
paradis al hoției și al crimei senzaționale. Dar ele contribuiau, de ase-
menea, la opinia persistentă în rândul străinilor că păcatul adevărat al
orașului îl constituia arivismul lui sfruntat – tendințele frivole, crase,
nerăbdătoare și iresponsabile care treceau drept virtuțile celor care
își dădeau osteneala. Precum ambițioasa clasă de mijloc de pretutin-

113
deni, meșceane din Odessa au devenit experți în a stoarce de merite
destinul: celebrând pragmatismul; dezmățându-se cu melancolie;
făcându-și propriul grai distinctiv din italiană, greacă, idiș și rusă care
se rostogolea din porticuri și din curți; și încercând, deseori într-o
manieră neșlefuită și comică, să transforme talente de șarlatan tre-
cătoare în ceva mai permanent și profitabil. „Experimentat, viclean,
șarlatan, manipulator, inventiv, scandalagiu, exagerat, speculant” era
felul în care Vladimir Jabotinski îl descria pe odessanul arhetipal,
etichete pe care el le socotea a fi complimente.23 Chiar și boala era
un lucru pe care clasele sociale ale orașului învățaseră să-l accepte.
___________
Din vremea lui Richelieu, Odessa se lupta să se ferească și să facă
față bolilor infecțioase. Cinci epidemii separate de ciumă devastaseră
orașul între anii 1790 și 1830.24 Chiar și atunci când amenințarea ciu-
mei dispărea – în parte datorită aplicării îmbunătățite a restricțiilor
de carantină, în parte datorită diminuării bolii în porturile otomane
de la Marea Neagră –, alte boli, precum tifosul, holera și variola,
își făceau apariția cu fatală regularitate. Cu toate acestea, în ciuda
frecventei recurențe a bolilor serioase, odessanii, de obicei, vădeau o
anumită retincență în a da libertatea în schimbul siguranței. „Scopul
dumitale, domnișoară, este acela de a inocula variola, iar cu ajutorul
lui Dumnezeu, dumneata o inoculezi”, spune un bătrân evreu de
la un adăpost de săraci unei doctorițe care agită o seringă, într-o
povestire de Isaak Babel. „Scopul nostru este să ne trăim aici restul
zilelor, nu să ne torturăm viața!”25 În mai multe sensuri, locuitorii
socoteau boala drept un tovarăș folositor, dacă nu cumva mereu de
dorit, îndeosebi atunci când era implicat statul rus.
Efortul căpitanilor de navă și al pasagerilor de a eluda restricțiile
de carantină erau o realitate în Marea Neagră, la fel de sigură ca și
migrația peștilor de-a lungul coastei sau venirea unei furtuni violente
în timpul iernii. Deja în anii 1790, oficialii ruși se plângeau că, în
mod obișnuit, căpitanilor de vas le lua între 40 și 60 de zile efectuarea
călătoriei ușoare de la Constantinopol la coasta de nord, un drum
care n-ar fi trebuit să dureze mai mult de opt zile de navigație. Rit-
mul lent însemna că bunurile rareori ajungeau rapid la destinația

114
lor, dar, totodată, garantau că ele vor fi scutite de inspecție sau de
confiscare, având în vedere că fuseseră pe mare timp suficient pentru
ca simptomele de ciumă să devină evidente la pasageri și echipaj.26
Acest lucru constituia un avantaj pentru pasagerii asimptomatici,
care în multe cazuri garantau răspândirea bolii dincolo de docuri.
Atunci când guvernarea orașului începu să îmbunătățească siste-
mul de carantină pe timpul guvernoratului general al lui Voronțov,
scopul era acela de a crea un model de eficiență modernă, o barieră
reală împotriva salturilor ca de broască pe care le făcea boala în
jurul porturilor Mării Negre și în centrul Rusiei. Experiența de a
trece prin carantină lăsa, de obicei, o impresie complet diferită însă.
Procesul începea în port. Căpitanii de vas ordonau arborarea
pavilioanelor roșii, dacă se observau cazuri de ciumă la bord, sau
pavilioane galbene pentru cele care efectuau carantina și erau astfel
interzise noilor pasageri. Atunci când sosea un nou vas, un funcționar
de sănătate publică vâslea de la chei și, legănându-se în ambarcațiune
lângă navă, prelua corespondența pe care ar fi putut-o avea de expediat
căpitanul sau pasagerii. Spre a evita orice contact direct cu potențialii
nou-veniți infectați, funcționarul întindea un clește lung, folosindu-l
spre a lua corespondența de pe punte, înainte de a o pune într-o cutie
de fier și de a vâsli îndărăt. Apoi scrisorile erau fumigate la instalația
de carantină, de obicei cu bioxid de sulf, spre a elimina orice insecte
purtătoare de boală și livrate destinatarilor în dimineața următoare.27
Cam după o zi, pasagerii puteau fi debarcați la estacada de debar-
care sau digul înălțat care limita așa-zisul port de carantină. Fiecare
pasager era dus cu barca în mod separat și plasat în sarcina unui sol-
dat în uniformă, cu pușca în mână și cu baioneta fixată, care la rândul
lui conducea pasagerul către sediul vămii de la capătul digului. Odată
ajuns acolo, documentele de călătorie ale pasagerului erau controlate
de o echipă de funcționari care ședeau în spatele unei balustrade de
fier. Un doctor efectua o examinare preliminară din spatele unei
balustrade asemănătoare, cerând ca pasagerul să se lovească puternic
la subsuori și în zona inghinală. Semnul revelator al ciumei − pustule
inflamate deasupra nodulilor limfatici − se presupunea că este ușor
de descoperit dacă pasagerul gemea de durere, în vreme ce doctorul
examinator evita orice contact direct cu potențialul infectat.

115
 În momentul în care un pasager a fost evaluat ca nefiind bolnav,
el era escortat, din nou sub pază, către lazaret, unitatea centrală
de carantină care îi găzduia pe pasageri în timpul perioadei de
observație, de obicei paisprezece zile. Situat pe o înălțime, lazaretul
avea o împrejmuire, probabil vreo 9 hectare, de pajiști și alei cu
pietriș. Cu fața spre mare se afla un șir de clădiri cu apartamente
separate, fiecare cu o mică curte și câțiva salcâmi. Acolo, pasageri-
lor li se desemna o zonă, moment în care li se cerea să se dezbrace
complet și să-și dea hainele în schimbul unei robe de flanelă, lenjerie
intimă, ciorapi și o bonetă de lână, toate furnizate de autoritățile de
carantină. Efectele lor personale erau luate într-o cameră separată,
unde erau atârnate și fumigate vreme de 24 de ore. Regula centrală
în carantină era de a se evita contactul cu ceilalți pasageri. Gardi-
enii înarmați, soldați bătrâni, care munceau pentru mâncare sau
alte gratuități care ar fi putut apărea, îi urmau pe pasageri pe aleile
lor din lazaret. Dacă erau martorii unui contact între doi pasageri,
ceasul de carantină se reseta din nou, iar ambii pasageri se răcoreau
pentru alte paisprezece zile.
Astfel trebuiau să se desfășoare lucrurile, iar câteodată siste-
mul funcționa așa cum se intenționa. Mâncarea era decentă, iar
împrejurimile suficient de plăcute, îndeosebi atunci când salcâmii
erau înfloriți la jumătatea verii. Deja în anii 1830 se spunea că la-
zaretul rivaliza cu cel de la Marsilia, care începând din secolul al
XVIII-lea fusese modelul remarcabil de sistem de carantină la nivel
mondial.28 Sănătatea orașului s-a îmbunătățit cu adevărat în timp,
iar în ciuda epidemiilor periodice de ciumă, Odessa nu a mai fost
niciodată amenințată cu distrugerea totală care amenințase în epoca
lui Richelieu. Dar existând atât de multe reglementări care trebuiau
respectate și atât de mulți străini care petreceau atât de mult timp
în izolare forțată, mai devreme sau mai târziu odessanii trebuiau să
descopere modalități de a face bani. De fapt, afacerea cu boala a ajuns
să joace un rol semnificativ și neașteptat în viața publică a Odessei.
În orașul în care batjocorirea legii era o formă de artă, sistemul de
carantină era pregătit de abuz. Unii călători evitau complet carantina
dacă erau dispuși să plătească suficientă mită. Altora li se reducea tim-
pul petrecut în carantină sau priveau privilegiul de a face incursiuni

116
periodice în oraș, cu condiția să se întoarcă seara. Pentru cei lipsiți
de bani sau de relații, așteptarea putea părea interminabilă, ceea ce
probabil explica scrijeliturile − nume, inițiale și alți graffiti − care
se spunea că acopereau zidurile placate cu lemn ale biroului vămii.29
Pentru cei consemnați în lazaret pentru întreaga durată a șederii,
existau foarte multe oportunități de a fi ușurați de bani. Cafeneaua
și restaurantul, ca singure surse de subzistență, puneau orice prețuri
doreau. Căpitanii și marinarii, împreună cu pasagerii, își omorau
timpul la masa de biliard, pierzând în timpul jocului bani în favoarea
gardienilor mai experimentați sau a personalului lazaretului.
Aprovizionarea cu mâncare în lazaret era contractată de o
firmă privată, o modalitate de a economisi bani pentru guvernul
în mod normal sărac al orașului. Furnizorul cumpăra produsele
alimentare din oraș și din suburbii, care apoi erau oferite, cu un
preț considerabil mărit, pasagerilor care efectuau carantina solici-
tată. Având în vedere că pasagerii erau obligați să stea în lazaret,
iar furnizorul se bucura de monopolul aprovizionării în această
perioadă, oportunitățile de îmbogățire erau enorme. Contractul
era atât de râvnit, de fapt, încât guvernul decise în cele din urmă
să limiteze durata contractului la șase ani, cu clauza ca la sfârșitul
acelei perioade să fie adusă o nouă firmă.
Contractul pe termen limitat deschidea calea oamenilor de afaceri
creativi spre a propune excepții de la regulă. O firmă deosebit de
întreprinzătoare a venit cu ideea nouă de a prelua operarea operei –
deseori o operație în pierdere financiară, dar critică pentru mândria
civică a odessanilor – în cazul în care se suspenda limitarea con-
tractului. Acest lucru a produs o ciudată codependență a etiologiei
și divertismentului. Calitatea divertismentului pe parcursul oricărui
sezon depindea de virulența ciumei de cealaltă parte a Mării Negre.
Atunci când boala făcea ravagii în porturile otomane, iar pasagerii
erau supuși carantinei maxime la Odessa – veniturile curgeau din
belșug în lazaret – și ofereau o mulțime de fonduri pentru programa-
rea talentelor serioase: timbrul soprană al unei dive renumite, o nouă
operă de Rossini, produsul unui dramaturg în devenire și ofertele
unui compozitor promițător, dar itinerant. Atunci când Franz Liszt
dădu o serie de concerte de pian la Odessa în 1847, sau când Nikolai

117
Gogol asistă la un spectacol al noii sale piese Revizorul, ei probabil că
aveau o slabă idee despre faptul că opera lor fusese finanțată în mare
parte de afacerea extrem de plină de succes a bolii.30
___________
Nimeni nu era mai familiarizat cu puterea creatoare și distructi-
vă a bolii decât Ilia Mecinikov, profesor la Universitatea Novorossia
și cel mai de frunte colaborator al orașului la știința infecției. Anii
din Odessa ai lui Mecinikov au fost cei mai turbulenți din viața
sa lungă și plină de evenimente. În timpul celor zece ani plini de
deznădejde în orașul său de adopție a formulat el pentru prima
oară teoriile bolii infecțioase și comportamentului celulei care au
devenit opera vieții lui. În cele din urmă, el a mers mult dincolo de
vechiul port, stabilindu-se la Institutul Pasteur de la Paris, devenind
directorul său adjunct și câștigând un șir întreg de distincții de la
academii erudite din Sankt Petersburg, Londra și Roma. În 1908
Mecinikov a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie și Medicină
(împărțit cu cercetătorul german Paul Ehrlich) pentru lucrarea sa
despre imunitate, în mod specific ideea că anumite celule posedă o
capacitate naturală de a distruge microbii. Azi, când studenții din
Odessa merg pe strada Pasteur și pătrund într-o curte umbrită de
copaci și intră prin poarta fațadei de un galben murdar a principalei
instituții de învățământ superior, ei intră într-un loc care acum îi
poartă numele: Universitatea Națională din Odessa „I.I. Mecinikov”.
Ilia Mecinikov – cunoscut după mutarea lui la Paris sub numele
de Élie Metchnikoff – s-a născut în luna mai 1845 pe moșia Pana-
sovka din provincia Harkov din estul Ucrainei.31 Gospodăria famili-
ei era modestă, dar echipată în mod ospitalier, o oază pe întinderea
plată a stepei care o înconjura. O parte din familie descindea dintr-o
ramură de nobili moldoveni care, fugind din fața armatelor otoma-
ne, au găsit refugiu pe domeniul lui Petru cel Mare. Cealaltă parte a
familiei, pe linie maternă, era evreiască. Pe vremea în care studia la
un liceu local, împrumutarea unui microscop a declanșat pasiunea sa
pentru cercetarea științifică. După ce a absolvit facultatea la Harkov
și publică în mod regulat în revistele de biologie, el se stabili pe un
post academic la Universitatea Novorossia din Odessa, unde briza
mării și opera italiană de bună calitate constituiau atracțiile majore.

118
 Cercetător cu o reputație științifică în creștere, Mecinikov călători
frecvent la Sankt Petersburg, unde fu aruncat în mijlocul vieții aca-
demice rusești, precum și în lumea socială a societăților învățate și
a Academiei Ruse. În scurt timp i se făcu cunoștință cu o tânără de
familie bună, Liudmila, a cărei virtute de frunte consta în capacitatea
ei de a alina melancolia lui naturală. „Nu e urâtă, dar asta e tot”, îi scria
el mamei sale la Harkov. „Chiar dacă am previziuni sumbre legate de
viitor (așa după cum știi, nu am fost hărăzit să văd viața prin lentile
de culoare trandafirie), nu pot să nu mă gândesc că trăind cu Liusea aș
deveni mai calm, cel puțin pentru un timp destul de îndelungat.”32 Mai
aproape de adevăr era faptul că Mecinikov găsi o anumită diversiune
de la sumbra lui introspecție în faptul de a avea grijă de Liudmila.
Bronșita cronică, probabil fazele timpurii ale tuberculozei, o loviră în
ziua căsătoriei lor. Ea trebui dusă la biserică într-un scaun.
Noua lor viață împreună a fost petrecută mai mult separat, el la
Sankt Petersburg și Odessa, ea în Elveția și Portugalia, în speranța
de a găsi anume ușurare pentru plămânii ei plini de fluid. În iarna
lui 1873, în timpul unei pauze între două dintre conferințele lui, el
primi o scrisoare de la cumnata lui, care spunea că Liudmila aproape
că era pe moarte și că dacă el dorea s-o mai vadă, ar trebui să vină
grabnic la Madeira, unde ea își petrecea convalescența în arhipe-
lagul din largul coastei portugheze. Atunci când el sosi – după o
istovitoare călătorie de-a latul Europei – ea era doar o carcasă, la
pat și sub influența morfinei. Mai trăi doar câteva zile.
În călătoria de întoarcere în Rusia, disperarea lui era evidentă.
Distruse lucrările științifice la care lucra. Când ajunse la Geneva,
dădu pe gât o fiolă cu morfină. Fu salvat de propriul său entuziasm
pentru moarte: doza uriașă îi induse voma, care elimină cea mai
mare parte a drogului înainte de a fi absorbită.
Supraviețuind și soției sale, și propriei sinucideri ratate, Me-
cinikov îi dublă implicarea în muncă. Începu un nou proiect de
cercetare despre evoluție și adaptare. Organiză o expediție antro-
pologică la nomazii de stepă din Kalmâkia, pe malul Mării Caspice.
Spre a câștiga bani în plus, se angajă să aibă grijă de copii la Odessa,
inclusiv de copiii gălăgioșilor vecini care locuiau în apartamentul
de deasupra sa. Cu timpul, începu să fie atras de una dintre fetele

119
familiei, Olga. În februarie 1875, adolescenta cu ochi mari, încă
elevă și mai pasionată de artă și teatru decât de știință și natură, se
căsători cu palidul și întunecatul profesor.
Olga descoperi în scurt timp că noul ei soț era un ghem încâlcit.
Era dedat unor izbucniri bruște de furie. Un zgomot neașteptat −
un lătrat de câine sau un mieunat de pisică − îl enerva. Era cuprins
de furie dacă se confrunta cu o problemă dificilă, indiferent cât de
frivolă. Dar avea motive dincolo de propria fire schimbătoare de
a-și face griji în legătură cu viața și cariera sa.
Mecinikov trăia niște vremuri de imense schimbări în Odessa
și în imperiu. Studenții de la universitate cereau un învățământ
mai bun și o mai mare atenție acordată științei și artelor aplicate.
Cercurile clandestine, de la liberali la socialiști și la revoluționari,
prosperau. Tulburările de pe întinsul imperiului − răscoale țărănești
după emanciparea șerbilor din 1861, o rebeliune eșuată în Polonia în
1863 − făceau ca guvernul țarist să se teamă că orice apel la reformă
constituia o deghizare pentru agitație revoluționară.
Tulburările publice îi puneau pe unii dintre cetățenii Odessei îm-
potriva altora: localnicii împotriva nou-veniților, liberalii împotriva
conservatorilor, tinerii studenți împotriva profesorilor mai în vârstă,
și aproape oricine împotriva prăvăliașilor și comercianților evrei. Un
pogrom lăsă magazinele jefuite și casele în Moldavanka rase. Când
un terorist care aruncă o bombă îl asasină pe țarul Alexandru al
II-lea în martie 1881, Mecinikov căzu într-o altă depresie profundă,
convins că necazurile politice generate de ucidere vor ajunge în mod
sigur la Odessa și la universitate, care fusese deja confiscată de ac-
tivismul studențesc și de numirea unor administratori reacționari.
Pe parcursul crizelor lui de depresie, cursurile lui fiind anulate
sau universitatea închisă, în timp ce mulțimea alerga pe străzi, iar
Olga era periodic bolnavă de tifos și se confrunta cu o inimă șubredă
și o vedere deficitară, Mecinikov reuși să meargă înainte cu cerceta-
rea, care în cele din urmă îl făcu celebru. Problema care îl preocupa
era răspunsul corpului la criză. Contemporanii săi, Louis Pasteur și
Robert Koch, începuseră să rafineze teoria bolii transmise prin ger-
meni, ideea că organisme mici precum bacteriile − nu imponderabila
lucrare a curentului rece sau a unei miasme de mlaștină − constituiau
adevăratele cauze ale infecției și transmisiei multor boli.
120
 Intuiția lui Mecinikov, obținută din experimentele timpurii legate
de puterea regenerativă a stelei-de-mare, era aceea că celulele se pot
lupta cu agenții străini introduși în corp. Celulele dau năvală către
zona infectată, înconjurând materia invadatoare și consumând-o, un
proces ușor observabil la microscop. Fenomene care anterior fuseseră
considerate drept produse secundare ale infecției − puroiul alb din
jurul unei răni, să zicem − constituiau, de fapt, dovada procesului de
vindecare a corpului. El dădu acestui proces numele de „fagocitoză”.
Imunitatea, considera el, e pur și simplu capacitatea unui organism
de a trimite fagocite împotriva invadatorilor. Inflamația nu era doar
o problemă, ci de asemenea un semn al încercării disperate a corpu-
lui să vindece. Acordarea Premiului Nobel a marcat cercetarea lui
Mecinikov ca fundamentală pentru felul în care oamenii de știință
gândesc despre boală și reacția corpului omenesc la ea, o teorie a răs-
punsului imun care acoperă totul, de la o așchie la ciuma bubonică.
Totuși, reputația lui Mecinikov nu a supraviețuit faimei sale.
În cărți și în conferințele publice, el promova ideea că „putrefacția
intestinală” constituia cauza reală a îmbătrânirii, senilității și morții
premature. El protesta împotriva intestinului gros, acel cuib de
reziduuri în putrefacție care își trimite otrăvurile să se plimbe prin
organele învecinate. Nu mergea atât de departe încât să recomande
îndepărtarea lui profilactică, fixându-se, în cele din urmă, pe ingera-
rea iaurtului, doldora de bacterii benefice, ca fiind cheia sănătății. Din
propria sa experiență, el afirma că o viziune pesimistă asupra lumii
putea spori putrefacția în intestine, motiv pentru care își îndemna
publicul să vadă partea plină a paharului sau, așa după cum își numea
el sistemul de filosofie optimistă și consum de iaurt, „ortobiosis”. Până
la moartea sa din 1916, el a rămas fascinat de cazurile medicale în care
chirurgii reușiseră să creeze un anus artificial și astfel să ocolească
maleficul intestin. Omul de știință deschizător de drumuri a murit
liniștit, la Institutul Pasteur, ca un doctor excentric.33
Nu e nevoie de prea multă imaginație spre a-l vedea pe anxiosul
profesor, confruntat cu o pierdere personală profundă și fiind mar-
tor la eludarea reglementărilor de sănătate publică în aglomeratul
port maritim, având primul indiciu al unei idei revoluționare: că
asemenea bătrânelor cătane care muncesc pentru bacșisuri în laza-

121
ret, sau funcționarilor de carantină venali care găseau manierele de
a-l jecmăni pe un căpitan de vas, sau asemenea administratorilor de
la operă care planificau exuberanți un nou sezon după știrile despre
unei epidemii de ciumă la Constantinopol, câteodată adevărata
avangardă în lupta cu boala este capacitatea remarcabilă a corpului
însuși de a transforma amenințările în oportunități.
Dar dacă aceste abilități deosebite le-au dat posibilitatea
cetățenilor de a construi un oraș prosper, multicultural și adesea tole-
rant, ele s-au diminuat în decadele de sfârșit ale secolului al XIX-lea.
„Gândul la Odessa îmi stârnește întotdeauna sentimente extrem de
amare”, îi scria Mecinikov unui corespondent la scurt timp după
ce el și Olga începuseră lunga lor ședere în străinătate.34 Mulțimile
care umpleau străzile nu mai erau masele colorate și vesele care îi
încântaseră pe călători cu ani în urmă. Bâtele și stindardele, cetele
de oameni și urletele, sunetul de sticlă spartă și de pași grăbiți pe
pavajele de granit erau acum imagini și sunete familiare. Familia
lui Mecinikov se convertise la creștinism cu două generații mai
devreme, și date fiind rădăcinile evreiești ale mamei sale, e posibil
ca el să fi simțit răceala coborând asupra orașului. Între sala de
conferințe și laborator, el fusese martorul salvelor de deschidere
ale lungului și brutalului război al Odessei contra propriei evreimi.
Orașul inaugurase un nou veac de autodisprețuire, care va pune la
încercare virtutea mai dură pe care fondatorii orașului, asemenea
fagocitelor energice ale lui Mecinikov, încercaseră să cultive: lupta
spre a consuma diferența fără a fi distrus de ea.

122
 7

Sânge și răzbunare

„În fiecare an de Paștele evreiesc grecii îi băteau și îi jefuiau pe

evrei”, își amintea actorul Jacob Adler, care și-a petrecut copilăria
în Odessa.1 Tulburările și încăierările în care erau implicați evrei
și creștini reprezentau niște trăsături recurente, dacă nu constante,
ale vieții sociale a orașului, cam așa după cum erau în practic orice
oraș european cu o minoritate evreiască. Odessanii erau la fel de
susceptibili ca orice alți supuși ruși la persistentele mituri antisemite
care îi urmăreau pe evrei în toată Zona de Colonizare și dincolo de
ea, de la responsabilitatea colectivă pentru moartea lui Isus Hristos
până la ideea grotescă conform căreia pasca evreiască necesita sânge
de copil creștin. Atunci când izbucniră violențele, antisemitismul
cultural generalizat a constituit doar catalizatorul unor cauze mai
prozaice. Tulburări semnificative izbucniră în 1821 și 1859, în prin-
cipal implicând rezidenți greci care îi învinovățeau pe evrei pentru o
grămadă de crime imaginare, de la ajutorul dat turcilor în bătăliile
lor contra revoluționarilor greci până la conspirațiile împotriva
comercianților greci în comerțul cu cereale.
În vremea lui Ilia Mecinikov, optimismul vechilor maskilim
continua să fie la cote înalte. Ziarele evreiești – inclusiv Rassvet
(„Zorii”), fondat în 1860 ca primul periodic evreiesc de limbă rusă
din întregul imperiu – publicau relatări despre succesul și progresul
lumesc. Unele erau chiar suficient de încrezătoare spre a difuza în

123
paginile lor controverse și dispute interne din sânul comunității –
precum tensiunea dintre asimilare și tradiție. Totuși câteva trăsături
noi ale vieții urbane exacerbau relațiile agitate dintre evrei și creștini,
transformând, în cele din urmă, Odessa în locul primelor pogromuri
la scară mare din istoria modernă a Rusiei.
Populația orașului exploda, devenind triplă în cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Țăranii ruși și ucraineni proaspăt
eliberați din șerbie și numărul în creștere al muncitorilor de la
morile și atelierele metalice din suburbiile orașului – adesea bărbați
tineri, necăsătoriți – se trezeau într-un oraș în care evreii erau
încrezători în statutul lor social și în puterea lor economică. Fir-
mele evreiești reprezentau mai mult de jumătate din venitul total
din comerțul cu cereale.2 Totuși, marile concerne industriale ale
orașului – moara de făină Weinstein, fabrica de tăiței Zelberschmidt
și Goldberg, rafinăria de zahăr Brodski – au fost rareori țintele
directe ale violenței. Mai degrabă negustorii și prăvăliașii mărunți,
comercianții și croitorii locali, ale căror dughene erau vandalizate,
şi ale căror case erau incendiate atunci când izbucneau tulburările.
Evreii nu au dominat viața economică globală a Odessei, dat fiind
faptul că orașul se baza pe produsele provenite din comerțul mari-
tim și din agricultură, domenii în care proprietarii și producătorii
creștini încă deţineau supremaţia. Dar rolul lor tindea să devină
public, marcant și exact în acele sfere în care ei și noii imigranți
ai Odessei se aflau în cel mai direct contact. Date fiind restricțiile
impuse de stat asupra proprietății terenurilor și a accesului la anu-
mite profesiuni, evreii erau concentrați în mod firesc în rolurile
ce încă le erau deschise prin lege și convenție. La începutul anilor
1880, evreii reprezentau două treimi din comercianții şi agenții
economici înregistrați ai orașului, aproape trei pătrimi din hangiii
și proprietarii de localuri publice și două treimi din veterinari și
farmaciști. Prin contract, creștinii alcătuiau peste 80% din mun-
citorii orașului, incluzând trei pătrimi din forța de muncă folosită
în fabricile deținute de evrei.3 Atunci când căruțașii aveau o vacă
bolnavă, când negustorii se certau în privința prețului unui balot
de stofă importată și când cei care munceau încercau să combată
frigul iernii cu o sticlă de votcă, ei se aflau în interacțiune intimă

124
cu vecinii lor evrei. Dar într-un context de naționalism rus aflat în
creștere și de frică din ce în ce mai mare a statului de subversivii
politic, această familiaritate dădea naștere opusului sentimentului
de simpatie. „Prin urmare, remarca comună este aceea că „Totul
se află în mâinile evreilor’”, raporta la Washington consulul SUA.4
Era nevoie ca scânteia violenței să fie minimă. În aprilie 1871, în
duminica Paștelui ortodox, se spune că un grup de băieți evrei i-au
insultat pe grecii creștini care participau la slujbă în fața bisericii
ortodoxe. S-au schimbat insulte, iar cele două cete au aruncat cu
pietre și s-au luat la bătaie. După ce s-a răspândit vestea încăierării,
s-au alăturat muncitorii ruși, fugărindu-i pe băieții evrei pe străzi și
azvârlind pietre în geamurile sinagogilor. Cete organizate − probabil
ajungând până la 20 000 de oameni − se formară în scurtă vreme
în oraș și lansară un atac sistematic asupra tavernelor, băcăniilor,
negustorilor de fierărie, bijutierilor, olarilor și prăvăliilor cu articole
de mercerie, distrugând ceea ce nu puteau jefui. Tiparnițele evreiești
fură distruse și toate geamurile sinagogii Brodî fură sparte.5 După
trei zile de haos, 6 oameni fură uciși, aproape 25 răniți și sute de
prăvălii și de case deteriorate sau distruse. A fost chemată infanteria
și lăncierii călare spre a restaura ordinea. Artileria a fost desfășurată
pe străzi, iar poliția și armata au arestat vreo 1 500 de oameni.6
Condițiile de bază care au facilitat violența publică s-au ampli-
ficat în următoarea decadă. De pe vechile moșii ale nobililor sosiră
și mai mulți țărani, aducând cu ei un repertoriu de activism al
mulțimii și o credință de neclintit în declarațiile preoților ortodocși.
Meșceane se aflau în declin ca procentaj din populație și dispăreau
ca piatră de temelie a vieții urbane. Studenții radicali profitau de
accesul relativ ușor la cărțile și periodicele mai multor curente
politice − naționalist, liberal, socialist și anarhist − și alcătuiau
cercuri subversive dedicate remodelării imperiului în conformitate
cu propriile lor programe politice și sociale.
Statul rus, întotdeauna îngrijorat de caracterul deschis al Odessei,
începu de asemenea să-și dezvolte propriul program de administrare
a schimbării și dezordinii sociale. Supravegherea poliției spori.
Administrația publică oscila între un control amplu și o centralizare se-
veră. Atunci când violența reveni în primăvara anului 1881 − tulburări

125
studențești și un alt pogrom ca răspuns la asasinarea lui Alexandru I −
instituțiile statului căutară să folosească haosul în propriul inte-
res, intervenind pentru a opri violența doar în momentul în care
răzvrătiții amenințau mai mult decât prăvăliile și casele evreilor. În
anul următor, noi ordonanțe imperiale, rușinoasele Legi din martie,
introduseră restricții aspre asupra proprietăților, rezidenței, progra-
melor de muncă și participării evreilor la guvernarea orașului. Legile
reprezentau un cadou de consolare pentru grupurile naționaliste
radicale ruse care ghidaseră cetele antievreiești în toată partea de
sud a imperiului, iar acum semnalau retragerea clară a statului din
fața relativului liberalism din anii anteriori.
Violența nu era nouă, dar recurgerea statului la ea, chiar facili-
tarea și recompensarea, era în mare parte. Violența antievreiască în
Odessa a stabilit un format de explicații și un meniu de răspunsuri
oficiale care au fost multiplicate pe întinsul imperiului de-a lungul
următoarelor două decade. Termenul pe care îl folosim acum pentru
aceste evenimente – pogromuri – este el însuși de extracție rusă (cu
toate că violența antievreiască din epocă era, de obicei, descrisă în
mod eufemistic drept „revolte” sau „tulburări”). El derivă din grom,
cuvântul rusesc pentru „tunet”, ca și cum atacurile asupra evreilor
aveau o sursă naturală, poate chiar celestă. Atunci când avea loc
violența, afirma teoria, avea loc pentru că pur și simplu creștinii se
săturaseră de trădarea și venalitatea evreilor. Statul se putea da la o
parte în mod justificabil, poate chiar productiv, atunci când evreii
primeau ceea ce li se pregătea, ținând în rezervă intervenția reală
până în momentul în care manifestarea de nemulțumire creștină
amenința ordinea publică generală. Evidența istorică sugerează
acum că guvernul central rus a avut un rol direct neînsemnat în
organizarea executanților pogromurilor, dar oficialii regionali și
locali erau cel puțin complici prin lipsa lor de acțiune.7
Un oraș în care evreii reușiseră să ajungă la culmi ale comețului,
chiar mutându-se în domeniul administrației orașului, se închidea
în jurul lor. Încrederea vechilor maskilim se clătina. Alternativele
evreilor erau acum limitate, dar clare. Unii au plecat pur și simplu,
conducând la aceeași diminuare de scurt timp în procentajul de
evrei din populație care se produsese după violențele de la începu-

126
tul anilor 1870 – unul dintre valurile periodice de emigrație către
Europa Occidentală și Statele Unite care va continua în următorul
veac.8 Alții au alcătuit organizații de autoapărare, făcând rezerve
de cuțite, pistoale și fiind hotărâți să respingă următoarea rundă de
vărsare de sânge, oferind astfel ținte suplimentare pentru agenții și
informatorii poliției.
Alții însă au găsit răspunsuri în ideologiile de eliberare și schim-
bare revoluționară, în credințe politice cumpătate și mișcări utopice,
care în scurt timp vor fi etichetate sionism și social-democrație rusă.
Atât pentru evrei, cât și pentru creștini, școlile și universitatea locală
au devenit terenuri de antrenament neoficiale pentru noua generație
de tineri și tinere care considerau că a fi „revoluționar” constituie
o profesie, de la disidenți celebri precum Lev Troțki la exponenți
mai puțin cunoscuți ai filosofiei radicale și ai acțiunii politice. Una
dintre cele mai clare expresii ale căilor disponibile evreilor – și chiar
multor ne-evrei odessani – provine dintr-o operă care are tot dreptul
de a fi considerată marele roman al Odessei.
___________
Cei cinci, opera lui Vladimir Jabotinski, ziarist și conducător
sionist din Odessa, a fost scrisă în limba rusă în 1935 și publicată
la Paris în anul următor. A fost tradusă în ebraică la sfârșitul anilor
1940, dar a fost echivalată în limba engleză – prima traducere într-o
limbă occidentală – în 2005.9 Romanul privește îndărăt la o epocă
mai îndepărtată, trecerea de la secolul al XIX-lea la secolul XX, şi
lungul marş al Odessei de îndepărtare de la idealurile cosmopolite
pe care se baza reputația ei. Conține descrieri poetice ale Odessei
de la începutul secolului XX, cu portrete nostalgice ale străzilor și
mirosurilor, ale caracterelor și pasiunilor ei.
Firele narative sunt multiple și fără legătură între ele, dar arcul
principal urmărește viețile unui grup de evrei de succes, vorbitori
de limbă rusă, familia Milgrom și asociații lor. Milgromii ar putea
fi descriși, în manieră superficială, drept evrei asimilați, locuind
într-un spațiu cultural rus și prosperând într-un oraș pe care îl
considerau ca fiind complet al lor. Ei sunt așezați într-o lojă la
operă. Mama, Anna Mihailovna, plutește deasupra unei grupări de

127
intelectuali și artiști, o matroană de societate de prim ordin. Tatăl,
Ignats Albertovici, conduce un imperiu cerealier care se întinde de la
Nipru până la Mediterană. Cei cinci copii ai familiei au o infinitate
de alternative în viață: să-l citească pe Nietzsche, precum Marko, sau
Tora, precum Torik; sau să-și asume capcanele unui revoluționar
nihilist și chinuit precum Lika; să chiulească de la școală și să se
înhăiteze cu trișori și pungaşi, asemenea lui Serioja; sau să fie crema
societății din Odessa, asemenea Marusei, cea cochetă și inaccesibilă,
fiica scandalos de modernă a Milgromilor a cărei singură limită cu
băieții este, spune ea, diafragma contraceptivă de cauciuc.
Cu toate acestea, ideea de asimilare – implicând o identitate fixă
care se transformă în altceva – cu greu se regăsește în imaginea lor
de sine. Ei își poartă cu lejeritate moștenirea religioasă. Se consideră
pe sine ca neavând nimic în comun cu evreii din ștetl care pătrund
în oraș în timpul recoltei. Sionismul nu exercită o mare atracție.
Ei sunt ruși în majoritatea sensurilor termenului – majoritatea
sensurilor, adică, cu excepția celui care a ajuns să conteze cel mai
mult: capacitatea de a-și găsi calea într-o societate din ce în ce mai
divizată pe criterii naționale. Odessa era un club de naționalități,
spune povestitorul romanului, un loc al „fraternizării binevoitoare”,
în care cele „opt sau zece triburi” ale orașului reușeau să se înțeleagă
între ele. Dar în casele lor ei trăiau separați. „Polonezii vizitau și
invitau alți polonezi, rușii invitau ruși, evreii alți evrei; excepțiile se
întâlneau relativ rar, dar trebuia să ne punem întrebarea de ce era
așa, considerând în mod inconștient acest lucru o simplă indicație
de temporară neglijență, iar diversitatea babiloniană a forumului
nostru comun drept un simbol al splendidei zile de mâine.”10
Asemenea orașului însuși, Milgromii se treziră că trăiesc într-o
lume de hârtie satinată și cristal, frumoasă, delicată și neînchipuit
de fragilă. Într-o epocă de radicalizare politică, Lika este dată afară
de la școală și trimisă într-un exil vreme de doi ani, pentru activități
subversive. Marko îl lasă deoparte pe Nietzsche și se alătură unei
grupări evreiești de autoapărare pe străzile lăturalnice din Mol-
davanka. Torik, studentul conștiincios și bunul evreu care se apleacă
asupra manualelor ebraice, își face planuri să se convertească la
creștinism. Lui Serioja, hedonistul iubitor de amuzamente, un soț

128
încornorat îi aruncă acid pe față. Chiar și pentru Marusea, eterna
zeflemitoare, lucrurile sfârșesc prost. La apogeul romanului, ea
execută un șocant act de autosacrificiu. Acum măritată, cu copii,
ea încălzește lapte pentru copilul ei, care se joacă pe coridorul casei
lor de la țară. Într-un moment de neatenție, ea lasă ca focul să lingă
mâneca halatului ei. După câteva secunde, cuprinsă de flăcări, Ma-
rusea se chinuie să ajungă la ușa bucătăriei și trage zăvorul pe dină-
untru, împiedicându-l pe băiat să o deschidă. El rămâne nevătămat
în sufragerie, în vreme ce mama lui moare arzând, la doar câțiva
centimetri de el. Jumătate din Odessa participă la înmormântarea ei.
Cei cinci are multe mesaje. Decăderea e mai interesantă decât
înflorirea. Mândria este esența acțiunii umane. Revolta împotri-
va calamității poate părea opțiunea logică și eroică, dar mândria
întărește puterea celui care suferă. Cu toate că a fost scris cu mai
bine de un sfert de veac după perioada pe care o descrie, romanul
posedă o prospețime care îl face să fie o puternică caracterizare a
eforturilor orașului. Odessanii și-au petrecut istoria învățând să
râdă unii de alții, spune povestitorul, iar acest lucru a reprezentat
capacitatea crucială care le-a dat posibilitatea multelor sale triburi
să trăiască la un loc, mai mult sau mai puțin.
Dar la joie de vivre și capacitatea de a fi glumeț erau doar un fel
slab de adeziv social. În vremuri tulburi, întreabă romanul, ce resurse
a avut la dispoziție această societate urbană, în afară de ridicatul din
umeri și ușurarea comică? Plimbările liniștite, la începutul serii au
fost reduse sau abandonate. Oamenii mergeau zoriți acum, retră-
gându-se în umbră. „Întotdeauna s-au înjurat unii pe alții ca ticăloși
și idioți, iar câteodată chiar s-au încăierat”, spune naratorul despre
comunitățile etnice majore ale Odessei, „dar din ceea ce îmi pot
aminti nu a existat niciodată o ostilitate autentică, feroce. Acum toate
acestea s-au schimbat. Primul semn de bunăvoință între oameni a
dispărut – adică obiceiul sudic de a considera străzile drept casa ta.”11
___________
Cei cinci este un roman despre o familie, închisă și fundamental
tragică. Dar Milgromii trăiau de asemenea în mijlocul celei mai
răspândite și mai distructive violențe publice de care avusese parte

129
orașul, o serie de evenimente care mai târziu vor sigila locul Odessei
în panteonul revoluției Uniunii Sovietice. Evenimentele din 1905 –
îndeosebi scurta demonstrație a muncitorilor din Sankt Petersburg
în luna ianuarie a acelui an – sunt socotite acum a fi primele con-
vulsii ale schimbării revoluționare, începutul scurtului marș către
octombrie 1917, apariția bolșevicilor și ivirea la orizont a Uniunii
Sovietice. În epocă însă, lucrurile nu erau niciodată atât de clare.
Anarhia pare a fi revoluție doar după ce puterile revoluționare înving.
Statul țarist a adoptat o serie de reforme ca răspuns la revoltă – cum
ar fi formarea unei legislaturi alese, cu putere reală, Duma de Stat –,
dar ele au avut viață scurtă. În teren, pe întinsul Imperiului Rus,
violența anilor de început ai secolului XX a părut fie devastatoare, fie
ușor problematică, depinzând de poziția socială, interesele de afaceri,
angajarea politică și afilierea etnică sau religioasă a respectivului.
La periferia imperială, violența lua forme diferite. În regiunea
Caucaz, luptele anarhice dintre armeni și musulmani incendiau sate
întregi, puneau la pământ o pădure de sonde de petrol și distrugeau
conductele care făcuseră orașul Baku unul dintre orașele prospere
de frunte ale imperiului. În satele și orașele de pe întinsul Zonei de
Colonizare, pogromurile decimau comunitățile evreiești și îi îmbol-
deau pe ceilalți la acțiune. Deja în 1903 un pogrom sângeros în orașul
Chișinău a lăsat în urmă zeci de morți și a atras atenția internațională
asupra situației evreilor în Rusia. Unitățile de autoapărare evreiești
se extinseră spre a-i contracara pe huliganii naționaliști ruși, a căror
operă a fost deseori ațâțată de poliția locală și de cavaleria cazacă.
La Odessa, o înlănțuire de factori a condus la propria ei versiune
a anului 1905, producând cel mai devastator și celebru pogrom din
istoria rusă. Nemulțumirea în rândul muncitorilor creștea. O serie
de grupări clandestine socialiste și anarhiste găseau modalități de a
profita de pe urma acestei situații. Sindicatele, societățile de ajutor
reciproc și cooperativele de muncitori canalizau nemulțumirea și
ofereau informații și resurse pentru activismul industrial. Suprave-
gherea poliției și paranoia oficială creșteau în mod corespunzător.
Grevele și violența ocazională a mulțimii au sporit în anii 1890 și la
începutul anilor 1900, pe măsură ce clasa muncitoare în dezvoltare
a orașului își descoperi propria putere.

130
 Odessa de asemenea trăi singurul război pe care nu-l putea nici
înfrunta, nici transforma în ceva profitabil. De cealaltă parte a impe-
riului, sporeau tensiunile dintre Rusia și Japonia pentru dominarea
Asiei de Nord-Est. Flota rusă făcuse repetate demonstrații de forță
în regiune, închiriind facilități portuare în Manciuria și amenințând
rolul Japoniei în calitate de agent de putere în China și Coreea. În
luna ianuarie a anului 1904, flota Japoniei a lansat un atac-surpriză
asupra forțelor rusești staționate la Port Arthur. Cele două imperii
ambițioase și-au declarat război, iar ministrul de război al țarului
Nicolae II se grăbi să adune suficiente forțe terestre și navale spre
a-i contracara pe japonezi. Rezultatele au fost dezastruoase. Forțele
rusești, slab echipate și obosite, pierdură bătălie după bătălie. Nicolae
fu silit, în cele din urmă, să ceară pace.
Efectele asupra Odessei au fost profunde. Orașul fusese prin-
cipalul furnizor de grâne pentru Orientul Îndepărtat rus, precum
și un vital centru de comerț pentru bunurile manufacturate care
erau trimise pe mare către Pacific. Blocada holdingurilor rusești
de către flota japoneză a anulat câteva din piețele majore de peste
mări ale orașului. Exporturile de grâne erau reduse la jumătate, iar
exporturile globale scăzură cu mai mult de o treime. Urmă o criză
a creditelor, afacerile manufacturiere declarară faliment, iar firmele
de comerț își închiseră porţile.12
Odessanii aveau mai multe motive ca niciodată să iasă în stradă.
Lor li se alăturară masa de soldați și de marinari care sosiseră în oraș
cu trenul, așteptând să fie îmbarcați pe vase pentru lungile călătorii
în Mediterană, prin Canalul de Suez și către ceea ce ei știau că este
calamitatea în creștere din Orientul Îndepărtat. Pentru că mii de
oameni acum erau pe drumuri, furturile, spargerile și dezordinea
publică generală sporiră. Spre a mări numărul de bărbați disponibili
pentru serviciul militar pe timp de război, țarul absolvi de pedeapsă
deținuți care nu fuseseră implicați în delicte violente, eliberând vreo
două sute de persoane din închisoarea de la Odessa. „Prin urmare,
se înțelege ușor din ce motiv perspectivele… nu sunt liniștitoare”,
raporta consulul SUA, Thomas P. Heenan.13
În vara anului 1905, nemulțumirea clocotea. Activismul munci-
toresc și grevele deveniră violente. Baricadele umpleau străzile, iar
anarhiștii care aruncau bombe atacau patrulele de poliție și militare

131
trimise să potolească tulburările. La jumătatea lunii iunie, mulțimile
coborâră în port, jefuind depozitele de mărfuri și angajându-se în
lupte crâncene cu poliția. Morții zăceau pe străzi cu sutele, victime
ale gloanțelor trase la întâmplare, ale focurilor de pe chei care făceau
prăpăd, și ale atacurilor punctuale ale autorităților asupra mișcărilor
politice subversive și a simpatizanților acestora. Sosirea în port a unei
nave răzvrătite, Potiomkin, a impulsionat luptele de stradă. Dar după ce
a staționat amenințător în port și a tras câteva proiectile prost țintite,
Potiomkin a navigat spre România și s-a predat în cele din urmă.
„Zilelor din iunie” le-a urmat o perioadă de acalmie, dar tul-
burările au revenit în toamnă, de această dată sub forma atacurilor
masive asupra evreilor. Zvonurile antisemite blamaseră organizațiile
de autoapărare evreiești pentru violența din iunie, iar autoritățile
țariste îi considerau cu siguranță pe activiștii evrei ca fiind princi-
palii instigatori ai grevelor și chiar ai agitației revoluționare menite
să răstoarne guvernul. O încăierare între evrei și ruși în apropiere de
Moldavanka a dus la marșuri menite să-l sprijine pe țar împotriva a
ceea ce se considera a fi revoluția evreiască. La jumătatea lunii oc-
tombrie, marșurile escaladaseră la nivelul atacurilor asupra caselor
și afacerilor evreiești. Cei care erau dispuși să plătească poliția se
relatează că au fost apărați de furia mulțimii.14
Spre deosebire de pogromurile anterioare, acum exista un răs-
puns coordonat al organizațiilor de autoapărare care își probaseră
deja tăria în iunie. Bătăliile umpleau rețeaua de străzi din centrul
orașului. Organizațiile politice pretindeau că revoluția era în aer.
Alții căutau răzbunare pentru pogromurile și revoltele trecute. Dar
grupurile de autoapărare nu puteau face față mulțimilor care tăbă-
rau în mod nediscriminat asupra prăvăliilor, caselor și sinagogilor
evreiești. Chiar ca răspuns la cele mai brutale acte de violență – uci-
derea femeilor și copiilor, torturi, violuri și mutilare – autoritățile
orașului nu au întreprins mare lucru, pretinzând că tulburările erau
atât de ample, încât se dovedeau imposibil de controlat. Disciplina
poliției se deteriorase, dar atitudinile autorităților municipale împo-
triva evreilor erau clare: organizațiile de autoapărare constituiau o
parte a problemei, iar acum primeau exact ceea ce meritau. „Poziția
elementului evreiesc al populației reprezintă un mare pericol, după

132
estimarea mea, căci există o mare înverșunare împotriva lor pe baza
recentelor evenimente”, scria Heenan. „Se relatează că, în multe
părți ale provinciei, țărănimea jefuiește, fură și chiar mai rău, și s-au
primit telegrame aici implorând ajutorul. Judecând întreaga situație,
pot sugera în condiții de siguranță că vremurile sunt tulburi.”15
Câteodată steagurile roșii ale revoltei fluturau în briza mării.
Mulțimile salutau știrile de la Sankt Petersburg conform cărora țarul
îi conferise imperiului primul său parlament ales. „Aici în marele
oraș comercial al Rusiei de Sud”, scria corespondentul Chicago
Daily News, „era jale, tăcere și abandon, care prevestea revoluție,
tulburări și dezastru economic.”16 Dar pentru cei aflați în mijlocul
acestor evenimente aveau aspectul nu al unei schimbări politice, ci
al unui circ de coșmar care răsturna tot ceea ce construise orașul.
Miezul civilizat al Odessei părea că se veștejise și fusese spulberat
în mare. Așa după cum nota în jurnalul ei Liubov Girs, soția unui
funcționar municipal de rang înalt: „Pogromurile împotriva evreilor
se dezlănțuie. [Evreii] s-au organizat și s-au înarmat și merg atât de
departe, încât trag cu armele de la ferestre în ruși. Pe strada Deriba-
sovskaia toate prăvăliile evreiești au fost distruse, mărfurile jefuite,
iar lepădăturile și nevestele lor pășesc țanțoș în haine, ghete scumpe
și haine de blană… Evreii de pe strada mea au prins un câine și
i-au atârnat de coadă o pancartă pe care scrie: «Nicolae al II-lea».”17
La sfârșit, poate 300 de evrei și încă vreo sută de ne-evrei că-
zură victime ale violențelor din octombrie, adăugându-se sutelor
de oameni, atât evrei, cât și creștini, ucise o lună mai devreme, în
iunie. Odessanii nu mai fuseseră niciodată martorii unei violențe
de asemenea amploare. Mai multe cauze și motivații diferite se
împletiseră de-a lungul a mai mult de un an de tulburări, lupte de
stradă și confruntări la scară mare. Activismul politic, beția, plic-
tiseala, frica, atacurile de răzbunare și antisemitismul de inspirație
religioasă al muncitorilor și țăranilor adunați în centrul orașului,
toate se contopeau spre a produce căderea Odessei în haos.
O serie de evenimente au fost cele care au atins inima claselor de
afaceri și administrative, grupuri care într-o anumită măsură fuseseră
exceptate de la violența de rutină care afectase până atunci cheiurile,
Moldavanka și unele dintre suburbiile interioare. Global, urmările

133
asasinatelor, exploziilor de bombe, schimburilor de focuri și atacurilor
mulțimii între februarie 1905 și mai 1906 în regiunea Odessa erau cu-
tremurătoare: morții includeau 13 guvernatori și primari de provincie,
30 de căpitani de poliție și ofițeri superiori din jandarmerie, 29 de ban-
cheri și oameni de afaceri de frunte, 54 de proprietari de fabrici, 471 de
alți ofițeri de poliție și 257 de sergenți, în total 1 273 de morți pe care
statul rus l-a pus pe seama „actelor teroriste” – fără a mai socoti sutele
de cetățeni de rând uciși sau răniți de-a lungul aceleiași perioade.18
___________
Este greu de știut atunci când te afli tu însuți în mijlocul istoriei.
Majoritatea odessanilor zilei, asemenea personajelor din Cei cinci,
nu trăiau într-un prolog sau într-o perioadă de după un eveniment,
ci într-un prezent nesigur. În definitiv, cu zece ani înaintea tulbură-
rilor, în jurul perioadei centenarului Odessei din 1894, orașul încă
era plin de promisiuni culturale fără egal – atât pentru creștini, cât
și pentru evrei – în ciuda pogromurilor și a represiunii guvernului
care se făcea din ce în ce mai simțită.
Odessa, de exemplu, își sărbătorise ziua de naștere a orașului
cu albume comemorative, parade militare, nesfârșite discursuri și
mese solemne, toate supravegheate de Grigori Marazli, primarul
aflat de multă vreme în funcție, cu o burtă ca un poloboc. Mai bine
de 1 500 de persoane se puteau înghesui în interiorul aurit al operei
care, vreme de aproape douăzeci de ani, se situase în manieră rega-
lă în vârful străzii Richelieu. După un spectacol, clienții se puteau
plimba pe strada Langéron sau pe strada Ecaterina, ambele flancate
de clădiri noi, împodobite cu coloane în stil clasic sau cu reliefuri
baroce cu flori, și se putea savura o cafea sau o înghețată cu arome la
cafeneaua Fanconi sau Robinat. Pentru cei cu prerogativele adecvate,
asociații private, precum exclusivul Odessa Club – cunoscut anterior
sub numele de English Club – oferea băuturi, dineuri și ziare străine.
Cetățenii cu interese mai specifice puteau căuta calitatea de mem-
bru la Yacht Club „Marea Neagră”, noua Societate Rusă pentru Încu-
rajarea Creșterii Cailor, noua Societate Rusă a Vânătorilor Entuziaști
sau Societatea din Odessa a Velocipediștilor Amatori. Publicul cititor
putea găsi cărți la mai multe biblioteci și săli de lectură sau își putea

134
cumpăra propriile volume la una dintre cele 18 librării din oraș.
Vizitatorii puteau găsi cazare la oricare dintre cele 21 de hoteluri
de clasa întâi și la nenumărate case particulare și mici hanuri. Ei se
puteau plimba printre curioasele statui și gravuri expuse în muzeul
Societății de Istorie și Antichități din Odessa sau se puteau pierde pe
verdea întindere din Parcul Alexandrovski. Atunci când se săturau de
oraș, puteau lua un tren către orice parte a Imperiului sau a Europei,
sau se puteau îmbarca pe unul dintre cele zece vapoare cu aburi care
făceau curse regulate zilnice către alte porturi rusești de la Marea
Neagră sau excursii săptămânale la Constantinopol.19
Nu prea e o epocă de aur pentru oraș. Comerțul cu grâu decă-
zuse, iar importanța relativă a Odessei în imperiu și în lumea mai
largă era în declin. Dar un instantaneu al vieților individuale care se
desfășurau în modestele case și curți ale orașului dezvăluie o bogăție
de talent și de imaginație – o parte din ele aparținând odessanilor
nativi, dar cea mai mare parte fiind în legătură cu oameni care erau
în trecere prin oraș, făcându-și reputația în alte părți. Scriitorul de
limbă idiș Șalom Aleihem locuia lângă parc. Ulterior el a devenit
celebrul creator al lui Tevi Lăptarul și, după plecarea în Statele Unite,
magistralul codificator a ceea ce considerăm acum a fi cultura ștetl.
Simon Dubnow, distinsul istoric al evreimii ruse, își ținea curtea
în apartamentul lui din Strada Bazarului. Lev Pinsker, unul dintre
profeții timpurii a ceea ce va ajunge să fie numit sionism, murea
în camerele lui din strada Richelieu. La câteva străzi distanță,
registrul Catedralei Preobrajenski înregistra botezului unei Anna
Gorenko. Ulterior ea a reînviat un vechi nume de familie, Ahma-
tova, ca pseudonim literar. Câteva străzi mai departe către vest, în
Moldavanka, proprietarul de depozit Emmanuel Babel sărbătorea
nașterea fiului său, Isaak.
Pentru evrei, o mare gamă de ideologii, programe politice și rețele
sociale se răspândiră în oraș precum pepenii oferiți în bazar. Ramu-
ra din Odessa al Societății pentru Propagarea Iluminării în rândul
evreilor din Rusia acționa spre a propaga valorile maskilim, inclusiv
folosirea limbii ruse. Societatea pentru Sprijinirea Fermierilor și
Meșteșugarilor Evrei în Siria și Palestina – cunoscută neoficial drept
„Comitetul Odessa” și pentru o perioadă singura organizație sionistă

135
legală din Rusia – îi sprijinea pe evreii care optau să înceapă o viață
nouă ca fermieri în Palestina administrată de otomani, sau măcar
până când otomanii au început să restricționeze imigrația evreiască.
Promisiunea și oroarea în decada care separă anul 1894 de 1905
par profund contradictorii. Cum oare putea un oraș în general
satisfăcut cu facilul său caracter cosmopolit să se prăbușească atât
de grabnic în haosul comun? Mulți odessani – îndeosebi evrei –
păreau a înota împotriva unui curent din ce în ce mai puternic.
„Asimilarea începe exact cu relaxarea vechilor prejudecăți”, spune
unul dintre personajele din Cei cinci, „dar o prejudecată reprezintă
un lucru sacru;… Poate că înțelesul adevărat al moralității… constă
în prejudecăți.”20 Aceasta era ideea esențială a romanului. Exclude-
rea din ce în ce mai accentuată a evreilor din viața civică rusă nu
reprezenta un rezultat al prejudecăților vecinilor lor. Pentru autorul
lui Cei cinci și povestitorul ei fin voalat, Vladimir Jabotinski, ex-
cluderea, conștiința de sine și mândria propriului specific cultural
constituiau dimensiuni cruciale a ceea ce trebuia să fie faptul de a fi
evreu. În vremea sa, Odessa părea a confirma opinia conform căreia
identitatea națională constituia unitatea atomică a societății umane.
Lustrul oferit de asimilare, imperialism și caracterul cosmopolit nu
putea masca năzuința de veacuri ca națiunile să-și exprime propriul
geniu unic. Evrei, polonezi, ruși și greci puteau da nas în nas unii cu
alții pe Deribasovskaia, dar politețea cotidiană nu era același lucru
cu comuniunea de interese sau ambiția. În cele din urmă, acest
mod de a gândi despre naționalitate constituia atât antiteza, cât și
produsul a tot ceea ce pretindea a fi orașul natal al lui Jabotinski.
___________
La aproape două mii de kilometri de Odessa, portul israelit Acre
deține o veche închisoare vestită pentru că a găzduit eretici. Ori-
ginal construită în timpul cruciadelor, impozanta fortăreață Acre
era un loc în care cavalerii templieri își puteau ascunde prizonierii
păgâni. Conducători succesivi arabi și otomani au folosit-o spre a-i
închide acolo pe cei revoltați, care nu respectau religia oficială și
pe cei pur și simplu inconvenabili. Liderul religios Bahá’u’lláh, din
secolul al XIX-lea, fondatorul credinței Bahá’i, a fost băgat într-o

136
celulă murdară de către autoritățile otomane pentru că predica ideea
revoluționară că toate religiile constituie părți ale unei revelații divine
și progresive. Aproape un secol mai târziu, noua putere politică din
oraș – autoritățile mandatului britanic în Palestina – au considerat
închisoarea ca fiind un loc la fel de util spre a-l ține pe unul dintre
cei mai problematici odessani ai vremii, romancierul, ziaristul și acti-
vistul Vladimir Jabotinski, campionul sionismului arhetipal, precum
și disidentul său cel mai controversat. Cariera lui bogată –din Odessa
în Palestina, apoi murind timpuriu în Statele Unite – dezvăluie multe
despre vârtejurile politice care s-au învolburat în jurul orașului său
natal în tranziția de la secolul al XIX-lea la secolul XX.
Dacă activismul politic moțăia în anii 1890, așa după cum a
spus odată Jabotinski despre anii de început ai vieții sale de adult,
el s-a trezit în 1905. Grupuri extremiste ruse, precum Sutele Negre,
fuseseră active de ani de zile în zona graniței de sud a imperiului.
La acestea se adăugau organizații ucrainene care aveau diverse sco-
puri, de la autonomie culturală la independență de-a dreptul pentru
țăranii și orășenii vorbitori de limbă ucraineană. Socialismul, de
asemenea, avea aderenți care interpretau marxismul în forme care
variau de la treptat și democratic până la revoluționar și demagogic.
Acest mediu l-a ajutat pe Vladimir Jabotinski să se formeze ca
vorbitor de limbă rusă, evreu și un gen deosebit de sionist. S-a născut
pe 5 octombrie 1880, ca fiu al unui prosper transportator maritim.
Tatăl său murise înaintea primei zilei de naștere a lui Jabotinski, iar
imediat familia s-a văzut constrânsă material și ca ambiție. Mama
sa a deschis o mică papetărie, iar familia s-a mutat în niște camere
în spatele magazinului. O familie de comercianți deveni, aproape
peste noapte, o familie de vânzători de prăvălie, iar Jabotinski deveni
unul dintre vehiculele hotărârii mamei sale de a readuce familia la
statutul social anterior. Ea insista ca lui să i se permită să-și dedice
timpul studiilor, în loc să aducă banii necesari învățând o meserie.21
Jabotinski s-a născut într-o epocă în care oportunitatea nu mai
era atât de disponibilă așa după cum fusese mai devreme, îndeo-
sebi pentru evrei. Un numerus clausus, o cotă antievreiască, a fost
introdusă pentru instituțiile educaționale ruse în vremea în care el
se pregătea să intre la liceu. După câteva sesiuni de examinări de

137
intrare și multe respingeri, în cele din urmă este admis la faimosul
gymnasium Richelieu – o școală la care contemporanul lui, Troțki,
nu a reușit să obțină un loc – spre a descoperi că mulți alți evrei
reușiseră să eludeze restricțiile și să-și facă rost de un loc pe lista
de elevi. Familiile care socoteau de la sine înțeleasă capacitatea lor
de a fi vag evreiești prin religie, rusești prin limbă și cultură și ne-
îndoielnic burgheze prin clasa socială se trezeau acum luptându-se
cu un nou val de prejudecăți.
În clasa lui, Jabotinski era pus în bancă alături de alți nouă
evrei din grupul lui de 30 de elevi, separați în mod mulțumitor, dar
prietenoși cu vecinii lor polonezi, greci, armeni și moldoveni. Așa
după cum el însuși mărturisește, a fost un elev slab și și-a petrecut
mai mult timp bucurându-se de plajele Odessei și gonind prin Parcul
Alexandrovski decât făcându-și lecțiile. Atunci când gymnasium a
fost de acord să ofere cursuri de iudaism, doar o treime dintre co-
legii săi de clasă evrei s-au înscris la el. „Amploarea liberalismului
meu era aceea că am uitat să mă tund”, scria el.22 Ulterior, el și-a
considerat lenea ca fiind parțial providențială. Dacă și-ar fi conti-
nuat școala, ar fi mers la universitate și ar fi urmat cariera juridică,
e posibil ca în cele din urmă să fi fost ucis – asemenea multor altor
avocați burghezi – de bolșevici. Nechibzuința, scria el „reprezintă
unul dintre cele mai fructuoase moduri de a trăi ca o ființă uma-
nă.”23 După ce s-a rugat mult de ea, își convinse mama să-l lase să
călătorească în străinătate în calitate de corespondent pentru un
ziar cu înclinații liberale, Odesskii listok, aceeași foaie cotidiană care
repeta relatări obscene despre ticăloșiile infractorilor și drame de
tribunal. Dobândise deja un oarecare succes în plasarea articolelor
sale în presa locală, iar în primăvara anului 1898 el plecă spre a
deveni corespondentul ziarului în Elveția.
Călătoria până acolo, cu trenul prin Galiția, l-a pus pe Jabotinski
în contact cu varietățile de caracter evreiesc care îi fuseseră în mare
parte ascunse la Odessa. „Nu văzusem nici perciunii, nici kapota [hai-
nă neagră tradițională],” își amintea el, „nici atâta sărăcie lucie. Și nici
nu văzusem evrei cu barbă cenușie, bătrâni și respectați, luându-și
pălăria de pe cap atunci când vorbeau pe stradă cu «conașii»
creștini.”24 Combinat cu expunerea lui la ideile europene, mai întâi

138
la Berna și ulterior la Roma – socialism și nihilism, abandon estetic
și naționalism – timpul petrecut de el în străinătate îi ascuți intelec-
tul și penița. Jabotinski devenea un ziarist binecunoscut, un tânăr
care interpreta Europa pentru un oraș profund nesigur în privința
propriei sale identități europene, și cumva un intelectual public.
Odessanii înfulecau proza incisivă și elegantă a unui scriitor care își
semna articolele cu pseudonimul literar italian „Altalena”.
Uluitor de cursiv, needucat, dar erudit, cu ochelari cu rame
groase care încadrau un chip frumos și cizelat, Jabotinski se trans-
forma într-un scriitor tipic al neliniștitului fin de siècle rus: cineva
pentru care poezia, nuvelele, rubricile de ziar, traducerile și roma-
nele constituiau produsul unei singure vocații artistice, aceea a
literatorului angajat social. În acest stadiu, opinia despre lume a lui
Jabotinski, dacă cumva avea așa ceva, era un amestec: vag caracter
cosmopolit, romantism reîncălzit, iubire pentru tot ceea ce e italian
și o complezență sionistă, bazată pe ideea că evreii merită propria
lor patrie în Palestina – cumva și cândva.
El era, cu alte cuvinte, reprezentativ pentru vârsta și clasa sa so-
cială, cineva în mare măsură neatins fie de iudaismul tradițional, fie
de cel Haskalah, chiar dacă referințele lui culturale și oportunitățile
personale le datorau foarte mult amândurora, și un om încrezător
în identitatea sa culturală rusă.
Jabotinski s-a întors la Odessa în 1901 ca ziarist de rubrică și
comentator cultural pentru un alt ziar popular, liberalul Odesskie
novosti (Știrile Odessei). Intelectualii evrei din oraș erau sfâșiați de
aceleași dezbateri care îi ocupau pe omologii lor din alte părți ale
Rusiei și Europei: între valorile universale ale vechii Haskalah și
solicitările mai speciale ale sionismului, între identitatea evreiască
larg culturală și religioasă și între sionism ca dorință pentru o patrie
undeva sau lupta pentru o patrie în mod anume în Palestina. Orator
talentat, cu aplecare spre satira tăioasă și eficientă, Jabotinski a de-
venit unul dintre cei mai energici membri ai intelighenției vibrante
și certărețe a orașului – grup care îi includea pe influentul ziarist
Ben-Ami, pe scriitorii de expresie idiș Mendele Moykherr-Sforim și
Șalom Aleihem, pe teoreticianul sionismului cultural Ahad Ha’am
și pe mentorul grupului, Simon Dubnow.

139
 Dubnow își aducea aminte ulterior un salon literar din aprilie 1903
în cadrul căruia Jabotinski vrăjise publicul cu analiza făcută de el
condiției evreiești. Această nălucă a unei națiuni va înceta să bântuie
și să hoinărească, spunea el, doar atunci când ea ar fi capabilă să-și
creeze propriul guvern pe propriul pământ, așa după cum profetizase
mai devreme un alt odessan, pamfletarul și precursorul sionist Lev
Pinsker. În timpul unei pauze a salonului, Dubnow ieși și îi văzu pe
participanți discutând însuflețit despre știrile care tocmai ce sosiseră
în oraș. În Odessa veneau refugiații din provincie, cu relatări despre
noi atacuri în partea de nord.25 Jabotinski își ținuse discursul exact
simultan cu evenimentul care ajutase la formarea sionismului ca pro-
iect internațional: uciderea brutală a zeci de evrei de către naționaliști
la Chișinău, capitala Basarabiei.
„Începutul activității mele sioniste este legat de două influențe”,
scria Jabotinski. „Opera italiană și ideea de autoapărare.”26 Expresia
nonșalantă constituia proză jabotinskiană tipică: prea impertinentă
și mai mult decât ușor adevărată. Tipul de naționalism evreiesc pe
care l-a adoptat el în cele din urmă datora foarte mult varietății de
Risorgimento de care se îmbibase el la Roma – ideea unui popor
divizat care devine conștient de unitatea sa fundamentală și care
după aceea caută statalitatea care i-a fost negată multă vreme. Ulte-
rior el făcu cunoștință cu unul dintre mentorii săi timpurii, sionistul
odessan S.D. Salzman, în timpul unei reprezentații de operă italiană
la teatrul din Odessa.
Dar apariția organizațiilor de autoapărare fu cea care dădu viață
ideilor sale despre identitate și teritoriu evreiești. În timp ce grupurile
evreiești începuseră să se înarmeze după violențele din 1881, în urma
evenimentelor de la Chișinău autoapărarea deveni răspunsul logic
dat unui stat rus ai cărui oficiali păreau a facilita munca inițiatorilor
pogromurilor. Jabotinski își amintea că a mers în Moldavanka – poate
prima dată când intelectualul burghez a catadicsit să viziteze cartierul
rău famat – și s-a trezit într-un vast apartament plin de revolvere,
răngi și cuțite de bucătărie. Data următoare, evreii vor riposta.
Jabotinski spunea cu insistență că pogromul din 1903 de la
Chișinău nu i-a transformat în niciun fel viziunea despre lume. El
fusese sionist înainte, pe când se afla în străinătate, și rămăsese la fel

140
și după aceea. Dar contextul politic era diferit. Chișinăul reprezenta
o bătălie majoră în războiul clandestin al Rusiei contra propriilor
evrei, care se va extinde până la pogromul de la Odessa din 1905 și
la violențele din Primul Război Mondial și din războiul civil rus.
Ceea ce s-a schimbat au fost opțiunile disponibile unor evrei precum
Jabotinski, care respingeau căile revoluționare sau socialismul de-
mocratic. Dacă statul rus era acum complice în blocarea posibilității
evreilor de a trăi pașnic în imperiu – cu alte cuvinte, dacă autoritățile
imperiale deveniseră vehicule ale unei forme brute și primitive de
naționalism rus – în acest caz poate că fisura dintre ruși și evrei
reprezenta mai mult decât o problemă de religie sau de moștenire.
Evreii constituiau o națiune asemenea oricărei alta, puternic divi-
zată și probabil doar semiconștientă, dar una care putea fi trezită
la propriul destin. Mândria și prejudecata constituiau pietrele de
temelie ale altor forme de naționalism – o temă care traversează Cei
cinci și alte opere din creația lui Jabotinski – și în mod firesc era de
așteptat să îndeplinească aceeași funcție și pentru evrei. Evreii au
putea chiar găsi o modalitate de a coopera cu inițiatorii din trecut
ai pogromurilor: aceștia din urmă voiau ca evreii să plece; cei dintâi
aveau nevoie pur și simplu de un loc unde să se ducă.
Cariera lui Jabotinski în calitate de sionist profesionist prindea
forță acum. El servi ca delegat la cel de-al Șaselea Congres Sionist
de la Basel din vara lui 1903, ultimul la care a participat înteme-
ietorul sionismului politic, Theodor Herzl. Când se întoarse în
Rusia, părăsi Odessa și se stabili la Sankt Petersburg, dar continuă
să călătorească extensiv în calitate de conferențiar și corespondent
de ziar. După declanșarea Primului Război Mondial, Jabotinski se
mută în străinătate și se alătură forțelor britanice care luptau spre
a învinge Imperiul Otoman. A ajutat la organizarea Zion Mule
Corps și a mai multor batalioane din 38th Royal Fusiliers, o unitate
de voluntari cunoscută sub numele de Legiunea Evreiască, care a
intrat în acțiune la Gallipoli și în Palestina. El a rămas în Palestina
după război, pe perioada mandatului britanic, și a preluat rolul de
activist, conducând Haganah sau organizația militară evreiască
clandestină. Atunci când arabii din zonă au atacat cartierul evreiesc
din Ierusalim în aprilie 1920 – aparent repetând aceeași violență de

141
primăvară pe care Jabotinski o cunoscuse în Rusia – britanicii au
învinovățit Haganah că a făcut provocări. Jabotinski a fost arestat și
ulterior s-a trezit prizonier în fortăreața Acre, prenumele lui rusesc
fiind schimbat cu unul ebraic, Ze’ev.
Activitățile sale militare și încarcerarea pentru cauza sionistă i-au
conferit lui Jabotinski o faimă care acum este amintită în principal
ca oprobriu. Un protest internațional a dus la eliberarea sa din Acre,
dar faliile dintre Jabotinski și ceilalți sioniști s-au adâncit rapid. El se
separă de mișcarea sionistă principală la scurt timp după eliberarea
sa, întemeind ceea ce a ajuns să fie denumit „sionism revizionist”:
angajarea de dreapta, antisocialistă, militaristă și lipsită de compro-
misuri față de o patrie evreiască pe ambele maluri ale Iordanului.
Se baza pe o credință în incompatibilitatea fundamentală dintre
aspirațiile teritoriale evreiești și cele arabe.
Într-o serie de articole din 1923, el a promovat conceptul unui
„zid de fier” separându-i pe arabi de evrei. Nu existau șanse ca
populațiile arabe să aprobe așezarea evreiască, și nici ca cele două
popoare să ajungă la un compromis voluntar și amiabil, considera
el. Cele două mișcări naționale erau, la bază, ireconciliabile, iar
singura modalitate prin care evreii puteau supraviețui pe propriul
teritoriu ar fi aceea de a crea un zid impenetrabil de forță militară
spre a descuraja agresiunea arabă și a proteja pretențiile evreiești.27
Jabotinski a murit înainte ca oricare dintre aceste două scopuri să
se realizeze. S-a prăbușit în urma unui atac de cord în nordul sta-
tului New York, în timp ce se afla într-un turneu de conferințe și
de strângere de fonduri în vara lui 1940. Dar trăise suficient spre a
vedea adunându-se norii de furtună. El a prezis cu acuratețe cata-
clismul care se apropia, un genocid care va distruge cultura evreiască
în Europa și va face o realitate patria în Palestina.
În ziua de azi, vederile lui Jabotinski nu se prea împacă cu o
tradiție care socotește întemeierea statului evreu în 1948 ca fiind
punctul final al călătoriei unui popor unit de la distrugerea sa aproa-
pe totală la triumf. La Ierusalim există o stradă foarte importantă
numită în onoarea sa, dar deși dreapta politică israeliană continuă
să considere scrierile lui Jabotinski ca fiind profetice, reputația sa
pălește pe lângă cele ale altor sioniști și oameni de stat israeliți

142
precum Haim Weizmann și David Ben-Gurion. Atitudinea sa mi-
nimalistă în privința majorității chestiunilor politice și mușcătoarele
denunțări ale altor sioniști ca fiind lipsiți de voință și amăgiți l-au
făcut pe Ben-Gurion să-l poreclească „Vladimir Hitler”.
Jabotinski a fost întemeietorul unei organizații de tineret, Betar, ale
cărei principii și estetică seamănă mai mult cu cele ale extremiștilor
de dreapta europeni decât cu socialismul fundamental al kibbutz-
ului. În scrierile lui timpurii, el era înnebunitor de inconsecvent în
convingeri. În corespondența sa el rămânea nerăbdător, capricios și
peste măsură de preocupat de jigniri și nedreptăți. Alegerea aliaților
balansa de la cei cu principii la cei oportuniști și la cei de-a dreptul
bizari. Sionismul și fascismul italian aveau multe în comun, îi scria
el lui Benito Mussolini în 1922 și „mișcarea pe care o reprezentați,
iar personalitatea dumneavoastră mă interesează în mare măsură.”28
În final contribuția lui Jabotinski – dacă se poate numi așa – a
fost aceea de a susține cauza sionistă, făcând-o în același timp mai
accesibilă. Doctrina centrală a gândirii lui era conceptul de hadar,
un cuvânt ebraic care înseamnă respect și stimă de sine – ceva care
el considera că lipsește în rândul atât al ștetlului cu haine negre, cât
și al coreligionarilor lor „iluminați”. A inocula hadar însemna pur
și simplu a aduce în comunitățile evreiești felul de a fi „național” în
manieră activă pe care italienii îl cunoșteau sub numele de italianità,
iar germanii Deutschtum: o angajare mândră în întruchiparea esenței
rasei, etnicității sau naționalității tale. Din acest punct de vedere, nu
era nimic deosebit în privința adevărului naționalismului evreiesc,
credea el, în afară de faptul că fusese de multă vreme zdrobit de
imperii și negat de către evreii înșiși, care s-au concentrat pe religie
tradițională, asimilare culturală sau ambiții naționale frustrate. „Am
învățat cum să fii sionist de la creștini”, scria el 1934. Sionismul nu
era despre găsirea consolării sau a unui „sprijin moral” care să-i
ajute pe cei aflați în nevoie, cu atât mai puțin despre realizarea unui
plan providențial. Ideea de a fi alesul lui Dumnezeu reprezenta opiul
maselor, un obstacol în calea naționalismului evreiesc, și nu esența
sa divină. Crearea unei patrii evreiești era rezultatul politic natural
al statalității evreiești, care nu diferea în principiu de scopul urmărit
de alte mișcări naționale europene.29

143
 În filosofia naționalistă a lui Jabotinski nu e greu de văzut
influența deosebită a mediului său din Odessa. Dacă fiecare dintre
celelalte grupuri din Odessa își găsise mai devreme sau mai târziu
cea mai înaltă expresie culturală în naționalism și independență –
grecii în anii 1820, italienii în anii 1860, iar ucrainenii și rușii cereau
ceva asemănător în timp ce vechiul imperiu se clătina – de ce ar
trebui evreii să fie altfel? Singurul lucru care îi deosebea de vecinii
lor, avea el senzația, era o problemă de angajament: lipsa lor generală
de voință de a lupta împotriva altor mișcări naționaliste legitime
ale căror scopuri din întâmplare erau opuse celor ale evreilor. În
acest sens, Jabotinski era un „ultranaționalist cosmopolit”, așa
după cum s-a exprimat unul dintre biografii săi.30 El credea în gru-
puri naționale ca fiind specia fundamentală a societății mondiale.
Supraviețuirea celui mai adaptat constituia mecanismul de bază care
determina cine anume își va obține în cele din urmă statul-națiune.
Narativul se potrivește stângaci cu pretenția la unicitate care
stă la baza celor mai multe versiuni de destin și origine națională,
inclusiv a celei evreiești. Dar varianta de sionism a lui Jabotinski a
devenit cu mult mai puternică decât ar sugera azi relativa obscuritate
a autorului ei. Statul israelian pe care îl imagina el s-a îndepărtat de
la vechea versiune socialistă a sionismului pe care a fost întemeiat.
Privatizarea la scară mare a diminuat egalitatea socială și a schimbat
contractul social dintre cetățeni și guvernare. Noi valuri de imi-
grare au adus evrei, îndeosebi din Rusia, care au în mică măsură
amintiri directe despre naționalismele europene cărora le-au căzut
victimă stră-străbunicii lor sau despre socialismul democratic care
i-a inspirat. La Ierusalim, un „zid de fier” adevărat îl consolidează
pe cel metaforic al lui Jabotinski.
După două revolte palestiniene, atentatori sinucigași cu bombe
în Ierusalim, expansiunea așezărilor în Cisiordania și dispariția
practică a stângii politice israeliene, Israelul s-a remodelat în multe
feluri, apropiindu-se de imaginea lui Jabotinski. Revizionismul a
devenit noul mainstream. Statul s-a retras din agenda socială mai
ambițioasă din decadele anterioare către preocuparea fundamentală
care Jabotinski spera că-l va defini – securitatea. „Totul începe la
Odessa”, spune naratorul în filmul biografic proiectat la Institutul

144
Jabotinski din Tel Aviv, muzeul și centrul de cercetare care păs-
trează arhiva personală a lui Jabotinski. Într-adevăr, acolo începe.
Israelul secolului XXI – un stat care se definește în termeni exclusiv
naționali și în care disparitățile dintre bogați și săraci au diminuat
vechile dedicări către egalitatea socială – întruchipează multe dintre
idealurile pe care Jabotinski le-a ales din caracterul cosmopolit în
destrămare a vechiului său oraș natal.

145
 8

O lume nouă

În cea mai mare parte a anilor 1906 și 1907 marinarii și pompi-

erii au fost în grevă. I-au urmat transportatorii de grâne. Grupurile
clandestine, cu toate că erau infiltrate de informatori ai poliției,
atrăgeau membri de partid și simpatizanți în cartierul portului
și în suburbiile industriale, cu programe politice care variau de la
socialiste până la anarhiste.
Transportul maritim se revigorase după sfârșitul dezastruosului
război ruso-japonez, dar a fost din nou lovit de izbucnirea unui scurt
conflict între Italia și otomani în 1911 și de două războaie în Balcani
în 1912 și 1913. Atunci când Imperiul Rus intră în Primul Război
Mondial, comercianții din oraș își pierduseră deja averi întregi în
comerțul peste mare. Decizia otomanilor de a se alătura unui aliat
german – mișcare care a împiedicat traficul prin strâmtorile Bosfor
și Dardanele – pur și simplu a pus capăt afacerilor. Neavând ce face
și și mai puțin ce pierde, docherii și marinarii, încurajați de provizii
pregătite de votcă, contribuiau la starea generală de rău, spărgând
în mod regulat capete, precum și geamuri.
Pe parcursul războiului, orașul se aflase lângă intersecția geografi-
că a vechilor imperii ale Europei – rus, otoman și austro-ungar – și a
noilor regate, state-națiuni și naționalități care se emancipau rapid de
sub controlul lor. Cele trei grupuri etnice majore – rușii cu 39%, evreii
cu 36% și ucrainenii cu 17% – constituiau un public pregătit pentru
antreprenorii politici care ofereau viziuni radical diferite despre viitor.

146
 Odessanii se treziră pe mai multe linii ale frontului: între evrei
și călăii lor, între naționaliștii ucraineni și opozanții lor țariști,
între marxiștii radicali și forțele autocrației. Dar era greu de spus
care dintre evenimente prevestea schimbări majore și care dintre
ele se va spulbera la primul vânt de nord-est. Un doctor american
aflat în vizită în octombrie 1917 observa că toate navele din port
arborau brusc pavilioane roșii. „Nimeni nu pare a ști motivul, având
în vedere că nu am auzit de vreo victorie navală, și nici nu e vreo
sărbătoare specială.”1 Doctorul era martorul versiunii odessane a
revoluției bolșevice. Și totuși, și aceasta s-a dovedit a fi de importanță
trecătoare, cel puțin pe termen scurt.
Confruntată cu condițiile îngrozitoare de pe câmpul de luptă
și cu revoluțiile politice din capitalele imperiale, armata rusă intră
în colaps în cursul anului 1917. Soldații se retraseră în rândurile
populației civile, formară grupări înarmate și deplorabile găști
de cerșetori sau se coagulară în armatele care în cele din urmă se
poziționară în taberele opuse ale războiului civil rus – Albii, care ră-
mâneau loiali vechii ordini, și Roșiii, devotați idealurilor revoluției.
Puterile Centrale făceau planuri să se năpustească prin ușa acum
deschisă pe frontul de est. Spre a împiedica Germania, Turcia sau
Austro-Ungaria să înghită centrele de comerț maritime și industriale
ale Rusiei, puterile Antantei și-au împărțit responsabilitatea pentru
a ocupa porțiuni din vechiul imperiu. Trupele britanice fură trimise
către est, spre regiunea Caucaz, pentru a prelua controlul câmpurilor
petroliere strategice de la Baku. În Odessa, o armată descurajată
alcătuită din forțe coloniale franceze – compusă în parte din trupe
nord-africane echipate cu pantaloni colorați strânși pe picior și cu
mantale de lână – a mărșăluit pe bulevardul Nikolaevski și a instituit
o conducere militară pripită și prost organizată.
Acest efort pentru ocupația profilactică nu a avut viață lungă.
În ciuda declarării de către francezi a legii marțiale, orașul rămase
aproape în anarhie, refugiații înfometați jefuind magazinele, iar
câteodată fiind uciși oameni pe stradă pentru paltoanele lor.2 Ma-
rinarii francezi, supuși unui tratament dur la însuși bordul navelor
republicii, dădură curs chemării bolșevicilor adresate soldaților și
marinarilor de a se uni împotriva opresiunii capitaliste. Flota fran-
ceză ancorată în Marea Neagră arboră pentru scurtă vreme steagul
147
comunismului alături de cel tricolor.3 Împreună cu forțele franceze
aflate în derută, unitățile rusești loiale acum noului guvern bolșevic
mărșăluiră către Odessa și o revendicară pentru revoluție. Totuși
și acest efort se dovedi a fi temporar. La sfârșitul verii anului 1919,
Armata de Voluntari antibolșevică, comandată de celebrul general
alb Anton Denikin, îi scoase afară pe bolșevici și lansă o campanie
împotriva celor suspectați a fi simpatizanți roșii.
În scurtă vreme, curentul se întoarse împotriva armatelor albe
în fostul imperiu. Forțele lui Denikin fugiră din fața noii ofensive a
trupelor bolșevice. Pe când armata bolșevică își făcea intrarea finală
în Odessa în februarie 1920, zeci de mii de refugiați se îngrămădeau
cu bagajele lor lângă portul blocat de ghețuri, căutând să se îmbarce
pe cele câteva vase comerciale și vase de război aliate care rămăseseră
în golf. Comandantul Gordon Ellyson, care conducea detașamentul
naval al SUA trimis să evacueze americanii din oraș, raporta scene
patetice și oribile. O femeie își croi drum prin mulțime cu un căru-
cior de copil, căutându-i pe soțul și copilul de care fusese separată în
învălmășeală. O altă femeie căra o oglindă cu ramă aurită. Un bărbat
venea poticnindu-se către vase purtând doar un banjo fără corzi, în
vreme ce partenerul lui se chinuia sub greutatea unei mici orgi pe care
o ducea legată în spate. Marinarii se trudeau să urce un automobil la
bordul unui vas grecesc până ce împușcăturile care veneau dinspre
lunetiștii bolșevici îi convinseră să abandoneze proiectul.
Mulțimea se năpusti, alunecând pe docurile acoperite de gheață
și încercând să se înghesuie pe micile șalupe. Unii erau aruncați
peste bord sau bătuți de marinarii panicați care încercau să evite
răsturnarea ambarcațiunilor. În acest răstimp, în oraș se auzeau
focuri de armă, pentru că restul de apărători ai litoralului trăgeau
de la mică distanță în detașamentele de avangardă ale bolșevicilor.
Din când în când, bubuitoarele tunuri de 343 mm ale vasului de
război britanic Ajax, ancorat în portul interior, trimiteau proiectile
care se năpusteau spre pozițiile bolșevice. După câteva zile, ultimii
apărători, fărâme din Armata de Voluntari, trupele neregulate
ucrainene și soldații și mateloții aliați – părăsiră orașul definitiv.4
După plecarea Albilor, orașul era un loc plin de clădiri arse și
de refugiați. Orășenii de rând încercau să înțeleagă schimbările de

148
putere care păreau a avea loc de la o lună la alta. „Kilometri de case
încă așteaptă reconstrucția”, observa un vizitator la aproape zece ani
după terminarea războiului. „Zidurile lor înnegrite se înalță ca niște
dinți stricați, conturându-se pe cerul albastru strălucitor, iar în sub-
urbiile orașului există străzi întregi goale, jefuite, moarte.”5 Marșul
armatelor de-a lungul defunctului imperiu pusese pe fugă milioane
de oameni, golind sate și stopând producția agricolă. Locuitorii evrei
din vechea Zonă de Colonizare erau vizați din toate părțile, de la
unitățile țariste care îi învinovățeau pentru amenințarea roșie, la
ucrainenii care doreau un stat ucrainean independent și până la ca-
valeria bolșevică, ce rechiziționa cereale, bunuri, animale, după plac.
Un remarcabil instantaneu al haosului din această perioadă – și
al efectelor sale deosebite asupra evreilor din regiune – este oferit de
un studiu efectuat la Odessa în vara lui 1921.6 Bolșevicii fiind acum
complet la conducere, activiștii din Comitetul Public Evreiesc pentru
Ajutorarea Victimelor Pogromului, o organizație socială independen-
tă cu sediul la Moscova, au realizat un studiu despre refugiații evrei
rezidenți în oraș. Ei au împărțit fluturași în limba rusă și în limba
idiș, solicitând ca evreii să se înregistreze în mod voluntar la unul
dintre cele zece birouri amenajate în centru și la marginea orașului.
Având în vedere că înregistrarea constituia, de asemenea, o moda-
litate de a primi ajutor de la comunitățile evreiești din străinătate
prin mijlocirea comitetului, exista un stimulent pentru ca evreii să
se prezinte spre a fi numărați. Intervievatorii au strâns o mulțime de
informații despre familii și indivizi bazate pe mărturii orale. Atunci
când intervievatorii aveau motive să fie suspicioși în privința relatării
cuiva, ei nu consemnau nicio informație până când persoana respec-
tivă nu aducea dovezi, ca de exemplu să se prezinte cu toți copiii ei
sau să arate un document oficial spre a confirma rezidența sau locul
de muncă. Rezultatul a fost o înregistrare sociologică sofisticată a
suferințelor civililor la sfârșitul războiului civil rus.
Cucerirea și păstrarea orașului fusese un scop strategic al aus-
tro-ungarilor, francezilor, ucrainenilor (în mai multe facțiuni),
albilor și bolșevicilor. Dar dat fiind faptul că indivizii și familiile se
deplasau în oraș dintr-o regiune relativ limitată – în principal din
provinciile Ucrainei de sud din Kiev, Odessa, Podolia și Nikolaev –,

149
scara deplasării și a victimelor evreiești pe întinsul fostei Zone de
Colonizare este cu atât mai evidentă. Comitetul a numărat 12 037
de refugiați evrei, dintre care 9 042 erau în mod curent rezidenți în
Odessa. Alți 1 801 au fost înregistrați de către membrii familiei ca
locuind în continuare în orășelele și satele lor; 1 194 au fost numiți
ca morți. Aproape o treime își pierduseră cel puțin un membru de
familie într-un pogrom, aproximativ 44% din ei pierzând unul sau
ambii părinți. Cel mai adesea, era vorba despre tați, dar mulți își
pierduseră și mamele. Familiile continuau să fie numeroase, însă
respondentul mediu raportând cinci membri de familie încă în
viață. Marea majoritate a victimelor erau adulți, dar aproape 17%
din familii pierduseră pe cineva sub vârsta de 16 ani.
Supraviețuitorii pogromului proveneau din toate profesiile și cla-
sele sociale. Studenți, comercianți, proprietari de afacere, funcționari,
învățători și lucrători în port alcătuiau majoritatea. Dar grupul cel
mai mare – aproape 31% – era alcătuit din gospodine, probabil o
reflexie a vizării disproporționate a bărbaților în pogromuri și în
războiul civil în ansamblu, femeile fiind lăsate în calitate de capi ai
familiei. (În mod nesurprinzător, două treimi dintre cei înregistrați
ca morți erau bărbați.) Pentru că familii și sate întregi se aflau pe
drumuri, pe jos sau în care cu boi, călătorind sute de kilometri spre
a ajunge la rude sau la presupusa siguranță a unui oraș; pentru că
detașamentele de cazaci, ale armatei roșii și albe și bandiți de rând
mișunau în provincie; și pentru că exista o istorie de violență anti-
evreiască organizată pe întinsul părții vestice a imperiului care se
întindea pe mai bine de o jumătate de secol, nu era o surpriză faptul
că oamenii raportau ceea ce echivala cu a cădea victimă în mod
repetat. Mai mult de jumătate din respondenți spuneau că trăiseră
trei sau mai multe evenimente pe care le clasificau drept pogromuri.
Studiul oferă o viziune unică, microscopică a strămutării și
violenței, dar pălește în comparație cu ceea ce știm în ansamblu
despre refugiați și victime în această perioadă. Până în vara lui 1917,
peste 7 milioane de persoane fuseseră strămutate în Rusia europea-
nă. Majoritatea erau ceea ce probabil acum s-ar numi etnici ruși, dar
grupurile minorităților – întotdeauna suspectate de loialitate față de
vreo putere inamică – erau vizate în mod explicit de către armatele
invadatoare, bandiți și principalele grupuri militare independente
150
care se formau în mijlocul războiului și al revoluției. În toate orașele
părții de vest a imperiului, refugiații soseau din provincie căutând
de mâncare și un minim adăpost, îngroșând masa de hoinari fără
cămin care își făcuse deja apariția în timpul tulburărilor din 1905.7
Studiul a surprins o schimbare vitală în populația evreiască a
orașului însă. Comunitatea – vreo 125 000 de oameni, după ultimul
referendum din epoca țaristă – fusese la fel de diversă ca oricare alta
din oraș din punctul de vedere al profesiei și clasei sociale. Dar dacă
exista un evreu odessan tipic, cel puțin tipul revelat de referendu-
muri, nu de imagistica antisemită a naționaliștilor ruși, el era omul
de afaceri din clasa de mijloc care lucra în calitate de comerciant, ne-
gustor, hangiu sau proprietar de mică fabrică, câștigându-și existența
într-un peisaj economic care era atât nesigur, cât și în mod activ
ostil în anumite perioade. Rușii, ucrainenii și germanii aveau cam
tot atâția reprezentanți de-ai lor trăind ca țărani la marginea Odessei
pe câți aveau care munceau în profesiuni cu baza în oraș în docuri
și în periferia industrială. Dar evreii, într-o măsură mult mai mare
decât creștinii cu care împărțeau orașul, alcătuiau în mod esențial
comunitatea urbană. La nivelul anilor 1890 peste 95% dintre evrei
erau clasificați, după stare, ca mică burghezie – vechea categorie de
meșceane în rândurile căreia intraseră rapid de-a lungul acelui secol.8
Totuși, după aproape două decade de prefaceri, de la violența
primordială din 1905 până la Primul Război Mondial și pogromurile
războiului civil rus, acel individ aproape că a dispărut. Acum evreul
tipic avea șanse de a fi o gospodină și văduvă care-și adusese copiii
de la țară după vreun teribil act de violență și avusese parte de și
mai multe orori pe drum. Acesta era unul dintre oamenii pe care
cel mai mare scriitor al Odessei, Isaak Babel, se străduia să-l descrie
la vremea respectivă.
___________
În timp ce Vladimir Jabotinski era ocupat în încercarea de a
crea o forță de luptă pentru Palestina, concitadinul lui odessan era
călare pe un cal într-un regiment de cavalerie cazacă. Era un loc ne-
verosimil pentru un evreu, ca să spunem doar atât. Dar Isaak Babel
își făcuse un obicei din a fi la timpul nepotrivit la locul nepotrivit.

151
 Babel s-a născut în iunie 1894 în Moldavanka, din părinți evrei
din clasa de mijloc. Cu chip rotund și având ochelari, cu o tunsură
care în scurt timp bătu în retragere în fața unor sprâncene expansive
și încruntate, el era înrădăcinat în clasicii literaturii Europei, precum
și în vechile tradiții ale raționamentului și argumentației talmudice.
Familia supraviețuise pogromului din 1905 doar datorită intervenției
vecinilor creștini, care ascunseră mai mulți membri ai familiei de
cetele care colindau străzile pustii. Bunicul lui Babel însă s-a aflat
printre victime.
Ambițiile lui Babel erau acelea ale multor bărbați evrei din Odessa:
să-și termine studiile, apoi să intre într-una din meseriile accesibile
lui, precum afaceri, jurnalism sau vaga, dar vitala vocație cunoscută
sub numele de intelighenția. Cotele antievreiești în multe instituții de
educație, inclusiv universitatea locală, au blocat admiterea lui Babel.
El se înscrise în schimb la o școală tehnică de la Kiev. De acolo el
se mută, în cele din urmă, la Petrograd, folosind subterfugiile sale
evreiești spre a evita poliția, pentru că nu avea un permis de rezidență.
În scurt timp începu o carieră modestă de scriitor de nuvele și eseuri.
Petrogradul era un oraș în fierbere. Cu mai bine de zece ani în
urmă, pe vremea în care Odessa era terorizată de bande antievreiești,
orașul fusese locul unei revolte eșuate care, cu toate acestea, reuși să
smulgă anumite concesii liberizatoare de la țarul Nicolae al II-lea.
Babel se trezi purtat de fervoarea politică ce caracteriza capital impe-
rială, care-şi schimbase acum numele, prin patimile războiului, din
prea-germanicul „Sankt Petersburg”. Ajunse sub patronajul marelui
scriitor de stânga și editor Maxim Gorki, care îi publică câteva din
povestirile lui timpurii. Cu această „intrare” în lumea socialiștilor
subversivi și a tipografiilor clandestine, Babel deveni parte din cea
mai timpurie generație de intelighenție bolșevică.
Dar adevărata sa introducere în realitățile vieții de revoluționar a
fost mijlocită de cazaci. După revoluția bolșevică din octombrie 1917,
fostul Imperiu Rus a rămas împărțit între sprijinitorii noului guvern
și numeroșii lor oponenți. În următorii patru ani, luptele dintre
foarte multe facțiuni rivale au lăsat cicatrice în teritoriul vechiului
imperiu – roșii, albi, naționaliști și țărani locali care intenționau în
principal să-și protejeze casele și ogoarele de jefuitori.

152
 Babel era o versiune timpurie a unui ziarist atașat unei unități mi-
litare pe perioada unui conflict. El a fost repartizat detașamentului
lui Semion Budionnîi, legendarul comandant al cavaleriei cazace
care a luptat de partea bolșevicilor în zona de la granița sudică a
defunctului imperiu. Tehnic, el a fost corespondent al ziarului in-
tern al trupelor Krasnâi kavalerist („Cavaleristul roșu”), desemnat
să raporteze despre viața cotidiană a soldaților care luptau pentru
puterea sovietică împotriva forțelor imperialiste și reacționare.
Dar violența normală a războiului neregulat – cu sate arse și țărani
strămutați, deseori cu slabă justificare în afara plictiselii soldaților
care contribuiau la incendiere și la strămutare – găsea expresie în
ceea ce va deveni cea mai mare realizare literară a lui Babel: colecția
de nuvele Cavaleria roșie, publicată pentru prima dată în 1926.
„Babel spune povești despre neveste bătrâne, scotocește în rufăria
intimă de mâna a doua a bătrânelor, povestește cu glasul îngrozit al
unei babe modul în care un soldat înfometat al Armatei Roșii a luat
un pui și o pâine; inventează lucruri care nu s-au întâmplat nicioda-
tă și îi împroașcă cu noroi pe cei mai buni comandanți comuniști.
Fantazează și pur și simplu minte.”9 Aceasta era judecata lipsită de
echivoc a lui Budionnâi însuși, muza facilitatoare a celei mai crea-
tive perioade a lui Babel în calitate de scriitor în terifianta tranziție
de la țarism la bolșevism. Bătrânul cavalerist avea dreptate într-un
sens. Babel transforma în povestiri de delicată pătrundere bârfele
și mizeria experienței războiului civil – o apreciere pentru care el o
cultivase pe străzile mocirloase și în curțile încinse din Moldavanka.
Personajele care populează nuvelele reprezintă pastișe ale oame-
nilor pe care i-a întâlnit în ierarhia cavaleriei, în satele și ștetlurile
din nord, departe de orașul său natal. Dar multe sunt de asemenea
versiuni ale lui Babel însuși, oameni târâți în violențe lipsite de scop,
învârtindu-se în mijlocul unei revoluții care amenințase să se stingă
de la sine înainte de a se realiza ceva măreț. E Gedali, cămătarul
evreu, care ar da bucuros bolșevismul pentru „o Internațională a
oamenilor buni”. Este comandantul de pluton Afonka Bida, cel
impredictibil și lipsit de inimă, nemilos în calitatea sa de procuror
militar, dar ciudat de sentimental în privința calului său.

153
 Cu timpul, naratorul la persoana întâi de povestirilor – un scri-
itor precum Babel – descoperă că propria sa inimă este bătătorită
și învinețită de experiența războiului. Bisericile și sinagogile sunt
distruse. Oamenii sunt călcați în copitele cailor. Hainele jefuite și
obiectele de valoare produc unități militare care seamănă mai puțin
a armată și mai mult a carnaval rătăcitor, apocaliptic. Povestitorul
este pe cât de atras de latele piepturi și fudulia studiată a cazacilor,
pe atât este de oripilat de acțiunile lor, un martor îngrozit incapabil
să evite a privi atrocitățile.
Babel era un om al frontierelor care și-a petrecut întreaga viață
deplasându-se între lumi: cea evreiască și cea rusă, cea țaristă și cea
bolșevică, cea a armatei și cea artistică. La sfârșitul războiului civil,
el se întoarse din când în când la Odessa, unde lucră la un alt proiect
literar major de-al său, seria de povestiri culese sub titlul Povestiri din
Odessa, o fascinantă evocare a escrocilor, pungașilor, prostituatelor și
polițailor necinstiți din Moldavanka evreiască. Povestirile sunt încă
o magnifică punere în contact cu cavalerii lumii interlope a orașului,
oameni care sunt fără milă atunci când exploatează o țintă facilă
sau când pedepsesc un rival, dar care pot fi, totodată, dezarmant de
drăguți față de femei în vârstă și fermecători când există un interes
romantic. În ziua de azi, opera lui Babel este adesea abordată prin in-
termediul povestirilor sale din Odessa, dar a face acest lucru înseamnă
a lua elegiile despre întuneric drept exerciții de nostalgie după lumină.
În vreme ce Cavaleria roșie reprezenta o operă de reportaj mistuitor,
o versiune ficțională a experiențelor care erau încă proaspete atunci
când au fost ele publicate, Povestiri din Odessa este una de amintire
de amurg. Odessa pe care a evocat-o el se pierduse deja în istorie.
Una dintre moștenirile lui Babel este faptul că atunci când
lumea se gândește la Odessa, cele care vin primele în minte sunt
personajele fictive – nu constructorii din viața reală a cetății. Șeful
de bandă mafiotă Benea Krik este locuitorul arhetipal al acestui
oraș imaginar. El devine „rege” peste Moldavanka extorcând bani
de la proprietarii de afaceri și aducând un fel de justiție brută în
rândul borfașilor mai turbulenți care conduc cartierul. Este genul
de persoană care poate fi binevoitor față de văduve și crud față de
subordonații care nu se ridică la înălțimea așteptărilor, și face toate

154
acestea fiind îmbrăcat într-o haină de culoarea ciocolatei, pantaloni
crem și ghete de culoarea căpșunei, așezat în spatele volanului unei
mașini roșii al cărei claxon redă marșul de deschidere din Pagliacci.
Odessa lui Benea – adică Odessa lui Babel – este un fel de co-
munitate clădită pe hoție, prostituție și crimă, dar o comunitate
totuși. Există un fel de onoare printre hoți, iar nimeni altcineva nu
îi știa contururile mai bine decât un scriitor din cel mai mizer și
legendar cartier, un loc pe care locuitorii lui – asemenea portului
bătut de vânturi și nisipos în ansamblu – îl considerau casa lor.
„Moldavanka, generoasa noastră maică”, scria el într-un pasaj, „o
viață doldora de bebeluși de țâță, de cârpe puse la uscat și de nopți
conjugale pline de șicul de mare oraș și de neoboseală soldățească.”10
Dar exact aceasta era și ideea. Nu te atașai de Odessa, dacă nu te
atrăgea și te respingea în același timp.
Oameni asemenea lui Benea Krik ieșeau deja din scenă în epoca
în care Babel punea pentru prima dată tocul pe hârtie, iar acesta este
unul dintre mesajele centrale ale Povestirilor din Odessa. Într-una
din povestirile ulterioare, „Froim Grach”, care nu a fost publicată
decât la multă vreme după moartea lui Babel, un bătrân șef de ban-
dă, care avea pretenția că este conducătorul unei armate de „40 000
de borfași din Odessa”, este executat de către Ceka, poliția secretă
bolșevică. „Omorâți toți leii!” spune șeful de bandă cu câteva minute
înainte a a muri. „Și știți cu ce-o să rămâneți dac-o s-o țineți tot
așa! O să rămâneți c-un căcat!”11
Babel înțelegea că personajele sale au vieți finite. El scria despre
o Odessă imperială care existase și despre un alt tip de oraș, unul
sovietic, care era în procesul devenirii. Într-unul dintre scenariile
pe care le-a scris bazate pe povestirile din Odessa, din filmul mut
Benea Krik, însuși șeful bandei cade victimă puterii sovietice. Re-
gele gangster din Moldavanka sfârșește exact la fel ca alt bandit.
Este împușcat de către autoritățile bolșevice, încă o reminiscență a
vechiului regim care este eradicată în crearea noii ordini.
Dacă Benea Krik al lui Babel era o figură de tranziție în procesul
de facere a Odessei sovietice, noi personaje veneau în goană spre a-i
lua locul. Calitățile lor esențiale erau flexibilitatea și abilitatea de
a-și îndoi gâturile în fața copleșitoarei puteri a statului. El fentase

155
vechea poliție țaristă (sau, mai adesea, profitase de pe urma ei)
și conducea cartierul său fără a da importanță subtilităților legii
formale. Succesorii lui știau cum anume să se comporte cu noua
putere, delicat și cu grijă, fără fanfaronada generației lui Benea.
Alte personaje fictive își făceau apariția ca odessani din noua eră,
care puteau fi recunoscuți instantaneu. Echipa de scriitori Ilia Ilf
și Evgheni Petrov l-au creat pe unul dintre cele mai memorabile,
antreprenorul esențial al afacerii întreprinse cu ușurință, Ostap
Bender – cu vorbire rapidă, sigur pe sine și suficient de evreu spre
a fi acceptabil pentru cititorii ruși. Spre deosebire de Benea însă,
Ostap își ajusta întotdeauna potlogăriile spre a se încadra în limitele
legii. „Nu sunt un heruvim. N-am aripi. Dar onorez codul penal”,
spune el în romanul picaresc Vițelul de aur al lui Ilf și Petrov (1931).
Aceasta ar fi putut fi mottoul neoficial al Odessei după instalarea
puterii sovietice. Infracționalitatea binevoitoare, un sentiment sudic
de laissez-aller și o versiune seculară, modernizată a caracterului
evreiesc făceau parte din moștenirea orașului. Acestora li se adăugau
aspirațiile universale ale comunismului sovietic, cultul muncitorului
și un talent de a modela ambițiile personale în funcție de dictatele
unui stat arogant. Reprezentarea vizuală fundamentală a acestei lumi
noi a fost creată de un regizor care a făcut din Odessa neverosimilul
loc de naștere al revoluției și a transformat „monstruoasa scară” a
lui Voronțov într-o piesă de istorie a filmului.
___________
Un diplomat străin care venea cu mașina de la Moscova în anii
1930 relata că, dincolo de Kiev, drumurile publice se reduceau la
drumuri de țară și scurte porțiuni de șosea pavată cu piatră grosieră,
de granit. De-a lungul drumului erau disponibile mici hoteluri, dar
în mod invariabil ele colcăiau de muște. Era ușor să te rătăcești,
întrucât nu existau indicatoare, și chiar și localnicii păreau nesiguri
în privința modului în care se ajunge la mare.
Când el ajunse la Odessa, i se spuse că nu existau camera libere
în mărețul și vechiul Hotel London, una dintre clădirile principale
aflate de-a lungul culmilor care înaintau spre mare – până când el
își arătă pașaportul diplomatic și ceru cazare. Singurele lucruri care
îl făcură pe diplomat să simtă că se afla într-un oraș îndepărtat, cu

156
multe legături, au fost micul grup de turiști americani pe care îi găsi
plângându-se zgomotos în restaurantul hotelului și faptul că aproape
toți cei pe care îi întâlni în oraș erau, după estimarea sa, evrei.12
El nu realiza că Odessa era deja în transformare totală, dintr-un
oraș imperial într-unul sovietic, nou. La scurt timp după cucerirea
bolșevică, vechile străzi erau redenumite în onoarea eroilor revoluției
și ai războiului civil. Simbolurile imperiale erau date jos și înlocuite cu
secera și ciocanul. Opera monta spectacole care proslăveau triumful
muncitorilor asupra opresiunii țariste. Trupurile contelui și contesei
Voronțov au fost dezhumate din criptele lor din Catedrala Preobra-
jenski și mutate într-un cimitir local. Catedrala a fost apoi rasă, iar
plăcile de marmură de pe exteriorul clădirii au fost folosite spre a
echipa o școală din apropiere, vechiul Dumnezeu al tradiției și ierar-
hiei țariste nefiind acum potrivit cu o eră de progres și egalitarism.
Fiind locul unuia dintre episoadele emblematice din însăși preistoria
revoluției bolșevice – tulburările din 1905 –, Odessa ocupa un loc
special în fabricarea miturilor statului sovietic care își făcea apariția.
În ziua de azi este aproape imposibil de separat înțelegerea
noastră a anului 1905 de maniera în care evenimentele au fost
mitologizate după 20 de ani. Toate imaginile-cheie, în fapt, sunt
produsul mâinilor dibace ale unui om, Serghei Eisenstein, maestrul
cinematografiei sovietice timpurii. Prin intermediul filmului său
mut Crucișătorul Potiomkin, Odessa deveni toaca prevestind venirea
revoluției, punctul zero pentru apariția bolșevismului triumfător și,
prin extensiune, cel mai adevărat loc de naștere al Uniunii Sovietice.
La sfârșitul lunii iunie a anului 1905, crucișătorul țarist
Potiomkin, cu carena din oțel – denumit după marele prinț și
feldmareșal din secolul al XVIII-lea – părăsise portul din Crimeea
spre a executa exerciții de tragere în Marea Neagră. Condițiile de la
bord erau cumplite. Bătăile corporale ale recruților navali de către
subofițeri erau lucru comun. Hrana era deficitară. Când se descoperi
că o porție de carne colcăia de viermi, echipajul refuză să mănânce
și se adună pe punte spre a-și arăta dezgustul.
Dincolo de acest moment însă, versiunea evenimentelor după
Eisenstein se îndepărta de istorie. În film, un contingent de pușcași
marini este chemat să restaureze ordinea. Marinarii se năpustesc

157
către colegii lor de echipaj și îi îndeamnă să nu tragă. Pușcașii ezită
și ia naștere o revoltă. Răsculații colindă tot vasul, înșfăcându-i pe
toți cei care au însemne de ofițeri pe uniformele lor de vară. Unii
încearcă să se ascundă sub punte sau îi imploră pe marinari să se
potolească. Alții sunt aruncați peste bord. Apoi Potiomkin pornește
către Odessa. Din vârful marelui catarg, în locul însemnelor navale
flutură steagul roșu al libertății.
În oraș, muncitorii, țăranii și marinarii se adună pe stânci și pe
docuri. Cadavrul unui conducător al răsculaților, împușcat de un
ofițer perfid, este depus pe chei, un catafalc neprotocolar pentru un
martir al revoluției. Printre gulerele scrobite și pălăriile de fetru ale
burghezilor care priveau, un provocator zbiară: „Bei jidov!” – „Să-i
pocnim pe jidani!” – strigătul de luptă al inițiatorilor pogromuri-
lor începând cu anii 1870. Dar cetățenii refuză să răspundă acestei
provocări. Faptul de a lupta cu opresorul capitalist și imperialist, și
nu a-i bate pe concetățenii lor, este salutat ca fiind sarcina comună
a maselor care au prins curaj. Revolta a devenit o revoluție.
Toate acestea însă reprezentau o operă de imaginație cu finalitate.
Adevărata revoltă de pe Potiomkin s-a terminat cu un smiorcăit, nu cu
o bubuitură. Marinarii au navigat plini de speranță către Odessa, dar
și-au pierdut cumpătul în momentul în care au ajuns. Ei nu au reușit
să profite de o grevă generală care avea loc atunci în oraș. Protestele
publice care umpleau străzile mărginite de copaci s-au restrâns în
scurt timp, iar revoluționarii orașului s-au furișat înapoi în umbră.
Echipajul emitea periodic proclamații pentru muncitorii lumii să li se
alăture împotriva relelor autocrației țariste, dar în cele din urmă chiar
și entuziasmul echipajului s-a diminuat. Rebelii au navigat de-a lungul
coastei către portul românesc Constanța, unde s-au predat autorităților
române. Unii dintre ei au fost arestați și trimiși înapoi în Rusia, unde
au fost judecați și spânzurați. Alții au rămas în spate și au început o
viață nouă în străinătate. Până la sfârșitul anilor 1980, vizitatorii unui
mic magazin de pește cu cartofi prăjiți din Dublin îl puteau auzi pe
proprietar, un bătrân veteran pe nume Ivan Beshoff, regalându-i cu
amintiri ale revoltei care a pavat calea pentru o revoluție.
Serghei Eisenstein avea doar 27 de ani atunci când a creat ver-
siunea lui despre evenimentele de pe Potiomkin. Mic de statură și
îndesat, cu un cap mare și o claie sălbatică de păr, asemenea unui
158
clovn, care se retrăgea în spatele substanțialelor sprâncene, el nu era
din Odessa. Dar făcea parte din generația lui Babel, grupul de artiști
și intelectuali care își trăgeau inspirația din elanul revoluționar al
anilor 1920 sovietici, o epocă în care noutatea în artă, literatură,
teatru și practic orice aspect al vieții sociale și culturale nu era doar
tolerate, ci și încurajate.
Asemenea lui Babel, Eisenstein servise în Armata Roșie în tim-
pul războiului civil și, în 1921, începuse să muncească în calitate
de pictor pentru Proletkult, mișcarea de „cultură proletară” care
deveni epicentrul experimentării artistice din faza timpurie a sta-
tului bolșevic. Un an mai târziu fu numit director al Primului
Teatru Muncitoresc din Moscova și în scurt timp începu să explo-
reze filmul. În primul său lungmetraj, Greva (1925), el experimen-
tă montajele care deveniră semnătura lui filmică. Cu timpul, ca
susținător de frunte al folosirii filmului nu ca mijloc de divertisment,
ci ca formă de educație politică, Eisenstein se profilă ca decan al
realizatorilor de film sovietici și maestrul primei imagerii video
a puterii sovietice. Chiar și în ziua de azi, scenele sale regizate cu
muncitori revoluționari și soldați reacționari sunt în mod obișnuit
greșit interpretate de publicul occidental, ca și de cel rus, ca fiind
„documentare” ale multiplelor revoluții din Rusia.
Crucișătorul Potiomkin a devenit una dintre operele sale proemi-
nente și cu siguranță unul dintre cele mai copiate opere din istoria
filmului. A fost comandată de Comitetul Central al Partidului Co-
munist al Uniunii Sovietice pentru aniversarea a 20-a a revoluției
din 1905, dar în momentul în care Eisenstein a început proiectul,
până la sfârșitul anului aniversar mai erau doar câteva luni. El și o
vastă echipă au lucrat la Odessa și în alte părți ale regiunii Mării
Negre vreme de săptămâni, folosind ca bază Hotel London. Spre
a face economie de timp și de bani, ei au încropit înregistrări de
arhivă în loc de filmări noi. (Cadrele cu navele țariste care se apro-
pie amenințător de bravii răsculați sunt, de fapt, vechi imagini ale
U.S. Navy la manevre, indiciul care a dat de gol fiind un mic steag
american vizibil într-o scenă.) Într-o goană nebună la sfârșitul
anului, Eisenstein a montat în jur de 15 000 de metri de peliculă
într-un film cu o durată de aproximativ 70 de minute.13 „Lanțurile
spațiului și ghearele timpului ne-au ținut în frâu fantezia excesivă
159
și lacomă”, scria el ulterior, fără îndoială făcând o mică aluzie la
succesul de durată produs de trei luni în care a scris scenariul, a
imaginat decorurile, a filmat și a montat.14
Eisenstein a injectat în povestire ceea ce a fost cel mai memorabil –
și în mare parte imaginar – element al ei: masacrul de pe scările din
Odessa. Geniul lui Eisenstein a constat în a plasa scările în centrul
filmului, o scenă pe care el a denumit-o în memoriile lui „însuși
miezul substanței organice și al structurii generale a filmului.”15
Șiruri de soldați și de cazaci trag asupra greviștilor. Atunci când
un cazac lovește o femeie peste față cu sabia lui de cavalerist, știm cu
exactitate ce s-a întâmplat în acea scenă îngrozitoare și șocantă, chiar
dacă regizorul nu ne arată sabia făcând contact cu fața ei întoarsă în
sus; femeia pur și simplu își îndreaptă ochiul scos direct către aparatul
de filmat. În secvența culminantă, un landou se clatină pe marginea
treptelor, apoi alunecă groaznic în josul cataractei de granit.
În realitate, nu există nicio amintire populară despre vreun
„masacru pe scări” în calitate de punct central al violenței din 1905.
Filmările majore au avut loc în altă parte a orașului și i-au implicat
nu doar pe militari, ci și o întreagă serie de unități de auto-protecție
organizate de cartierele orașului spre a se apăra de bandiți și de
cei care incitau la pogrom. Ideea scenei e posibil să fi venit dintr-o
ilustrație a scării pe care Eisenstein a găsit-o într-o revistă franceză
contemporană în timp ce făcea cercetare de bază pentru film la
Moscova.16 În repovestirea lui Eisenstein, cel mai sângeros eveniment
din 1905 – uciderea a sute de evrei – s-a estompat în fundal. Prin
intermediul filmului, Odessa a fost transformată dintr-un loc în care
evreii fuseseră uciși pe străzi într-un oraș amintit pentru solidaritatea
clasei muncitoare și opoziția față de conducerea arbitrară a țarului.
A fost, ca să spunem așa, un act eroic de amintire incorectă.
Atunci când spectatorii sovietici vedeau filmul mut, ei erau mar-
torii nașterii propriei lor țări – o națiune revoluționară care privea în
urmă la eroii și martirii din 1905. Până în momentul în care filmul
a fost difuzat în 1925, Uniunea Sovietică succedase Imperiului Rus
în calitate de stăpân de facto al unei mari părți din coasta Mării
Negre, inclusiv Odessa. Și totuși era o țară fără istorie. Ideologia
sa proclama tineretul și respingerea trecutului ca fiind semnele

160
distinctive ale unei noi ordini sociale și politice. Chiar și înteme-
ietorul ei – Lenin – era mort, moștenirea lui nesigură și o droaie
de foști curteni luptând pentru putere. Revolta de pe Potiomkin, în
talentatele mâini ale lui Eisenstein, a devenit Vechiul Testament al
revoluției bolșevice, o serie de evenimente care prevesteau trium-
fantele schimbări din octombrie 1917.
Unul dintre ultimele locuri în care a fost proiectat Crucișătorul
Potiomkin a fost Odessa însăși. Rulase la Teatrul Mare și la Primul
Cinema Sovkino din Moscova în decembrie 1925 și ianuarie 1926,
iar atunci când starurile de cinema americane Douglas Fairbanks
și Mary Pickford l-au văzut în timpul unei vizite în Uniunea Sovie-
tică în acea vară, ei au grăbit difuzarea lui în străinătate.17 Charlie
Chaplin l-a denumit cel mai bun film din lume.18 În scurt timp,
filmul rula în fața unor săli pline în Atlantic City, New Jersey, îna-
inte de a a ajunge la Odessa mai târziu, în același an. Filmul fusese
considerat un documentar sec peste tot în Uniunea Sovietică și
rulase în fața unor săli pe jumătate goale. Dar la Odessa se bucură
de un succes instantaneu – și de un scandal instantaneu.
Un cetățean localnic pretinse că a participat la evenimentele de
la bordul originalului Potiomkin și îl dădu în judecată pe Eisenstein,
solicitând o parte din drepturile de autor pentru că personajul său
fusese furat de un regizor celebru. Atunci când a fost chestionat, bă-
trânul marinar a susținut în continuare că se aflase la bordul vasului
în faza critică a revoltei, când un grup de marinari au fost înfășurați
într-o prelată, pregătindu-i pentru executarea lor ca rebeli. Acțiunea
judecătorească a fost în scurt timp anulată. Așa după cum a subli-
niat Eisenstein, scena cu prelata fusese doar produsul creativității
regizorale – o reprezentare artistică a unei legări colective la ochi a
eroilor condamnați. Un astfel de eveniment nu avusese loc.19
Tehnicile de filmare ale lui Eisenstein sunt deseori uluitoare
prin originalitate și eficiență. El descompune imaginile în părțile
lor componente. Se deplasează între o imagine și alta spre a crea o
metaforă vizuală, precum celebra comparație între oameni și viermi
din cambuza întunecată a crucișătorului. El folosește cadre multiple,
în staccato spre a indica un singur eveniment, în loc să înregistreze
acțiunea ca un set fluid de mișcări ale actorilor. Regizorul a fost clar

161
în privința legăturilor dintre tehnică, artă și politică. Crucișătorul
Potiomkin făcea parte dintr-o nouă eră a filmului, socotea el, o epocă
a „noului psihologism” în artă care se va concentra asupra reacției
publicului ca măsură centrală a valorii și influenței.20
Așa după cum își reamintea Eisenstein la puțin timp după difuza-
rea filmului, într-un interviu, puterea imaginilor, nu veridicitatea lor
istorică, constituia valoarea reală a creației sale. „Să luăm scena din
Potiomkin în care cazaci pășesc încet, deliberat, pe treptele din Odessa
trăgând în mase”, spunea el. „Combinând în mod conștient picioare,
trepte, sânge, oameni, producem o impresie. De ce tip? Spectatorul
nu se imaginează pe țărmul mării la Odessa în 1905. Dar pe măsură
ce bocancii soldaților înaintează, el se dă înapoi la modul fizic. El
încearcă să se ferească din bătaia gloanțelor. În timp ce landoul se răs-
toarnă peste marginea cheiului, el se ține cu mâinile de scaun. Nu vrea
să cadă în apă.”21 Imageria, luminile, unghiul aparatului de filmare,
montajul erau toate menite să provoace un răspuns emoțional discret
la spectator, iar aceste efecte puteau fi calculate cu precizie aproape
științifică. Impactul asupra spectatorului, nu verosimilul imaginii și
acțiunii constituia semnul distinctiv al unui succes al filmului, chiar și
atunci când trata teme politice. „Prin «film» eu înțeleg tendențiozitate
și nimic altceva”, scria el cu indiferență.22
Crucișătorul Potiomkin este, fără îndoială, cel mai important artefact
cultural din istoria modernă a Odessei – o piesă de artă care a făcut
mai mult decât oricare alta spre a îngloba imaginea orașului despre sine,
iar maniera în care a făcut-o va fi amintită de generațiile care vor veni.
Dacă șarlatanii din raza portului și amestecul de Orient și Occident îi
impresionaseră pe vizitatori în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea,
reprezentarea de către Eisenstein a afacerii Potiomkin a ajuns să defi-
nească orașul în secolul XX. Eisenstein a inclus toate elementele de bază
ale incidentului care au fost transmise de la participanții înșiși, precum
refuzul echipajului de a mânca mâncare râncedă ca stimulent pentru
revoltă. Dar el a adăugat eroica strălucire care a transformat Odessa
în avangarda schimbării revoluționare, oferind o preistorie utilizabilă
pentru revoluția bolșevică și, prin extensiune, pentru noul stat sovietic.
Dar acesta este, totodată, și motivul pentru care filmul are atât
de puțin de-a face cu Odessa însăși. Treptele erau acolo, desigur,
dar alte imagini nu. Într-o secvență, leul de piatră pare a se ridica
162
singur de pe soclul său, asemenea maselor muncitorești din Imperiul
Rus împotriva opresorilor capitaliști. Eisenstein a compus scena din
cadre separate cu mai multe statui, fiecare într-o atitudine diferită,
de la poziția cu capul plecat la cea verticală. Însă vizitatorii Odessei
continuă să caute, în van, leul cel fără astâmpăr. Statuile originale se
află, de fapt, la sute de kilometri distanță, în vechiul palat de vară
din Crimeea al contelui Voronțov.
___________
O perioadă, Isaak Babel a locuit într-un bloc de apartamente
împodobit, nu departe de vechile sinagogi Brodî și Glavnaia. Astăzi,
placa comemorativă e ușor de trecut cu vederea alături de fereastra
magazinului Bang and Olufsen, care ocupă parterul. Până de curând
nu exista nicio placă, iar obscuritatea era intenționată.
Cea mai mare parte a perioadei sovietice destinul lui Babel a
rămas un mister, un secret păzit de generații de birocrați. Întreaga
poveste a devenit disponibilă de-abia atunci când politica de glasnost
a lui Mihail Gorbaciov începu să arunce lumină în cele mai întu-
necate colțuri ale istoriei sovietice. O investigație specială dădu la
iveală ceea ce nici măcar apropiații lui Babel nu știuseră în detaliu.
El fusese arestat ca dușman al poporului în mai 1939 și torturat în
notoria închisoare Lubeanka din Moscova, temnița Comisariatului
Poporului pentru Afaceri Interne, sau NKVD, predecesorul KGB.
Arestarea lui Babel făcea parte dintr-o epurare masivă de artiști și
scriitori care a însoțit autosacrificiul societății sovietice în anii 1930.
Campania lui Iosif Stalin de reorganizare a societății și stârpire a
presupușilor dușmani. Povestea sovietică oficială era aceea că Babel
murise în 1941 în timp ce ispășea o condamnare, în mod bizar pen-
tru că ar fi spionat pentru Franța și Israel. Ulterior s-a dovedit că
fusese împușcat deja în ianuarie 1940, unul dintre numeroșii artiști
sovietici care au căzut în timpul terorii lui Stalin.
Cu puțin timp înainte de arestarea sa, Babel trăise la Moscova.
Era în centrul vieții artistice sovietice, chiar dacă producția sa
fusese modestă în comparație cu cea a multora dintre scriitorii
contemporani cu el. Sărbătorise nașterea unei fiice cu partenera lui
de ani de zile, Antonina Piroșkova. (Soția lui de care se despărțise
și fiica lor cea mare, Evghenia și Nathalie, trăiseră în siguranță la

163
Paris mai mult de zece ani, după ce Evghenia emigrase la mijlocul
anilor 1920.) Serghei Eisenstein, prieten cu Babel și întotdeauna o
persoană cu un umor sclipitor, sosi să întâmpine noul bebeluș cu o
oliță de noapte de copil plină cu un buchet de violete.23 Dar după
nici doi ani, prietenii și familia lui Babel rămaseră uluiți și paralizați
la poarta închisorii. „Te voi aștepta”, spuse Piroșkova, în timp ce îl
însoțea către Lubeanka pe Babel și pe cei care îl arestaseră. „Va fi
ca și cum te-ai fi dus la Odessa… doar că nu vor exista scrisori.”24
Manuscrisele lui fuseseră risipite și arse de poliție.
Soarta lui Babel a fost emblematică. Orașul său natal fusese de
multă vreme un loc al sosirilor – al carelor cu grâne din stepă, al
imigranților din hinterland și al vaselor din porturi îndepărtate.
Chiar și influxul de refugiați, care căutau un adăpost sigur în timp
ce imperiile și guvernele se prăbușeau în jurul lor, înviora scena
socială a Odessei. Stilistul în poezie și proză Ivan Bunin veni în
oraș după ce bolșevicii preluaseră Moscova; el făcu parte din cercul
scriitorului și memorialistului din Odessa Valentin Kataev, care ul-
terior se va dovedi una dintre luminile literaturii sovietice timpurii.
Proeminenta stea a cinematografului mut, Vera Holodnaia, fugi
după preluarea de către bolșevici a Moscovei, dar muri la Odessa
la sfârșitul iernii anului 1919. Mulțimi îndurerate de oameni care o
jeleau se înghesuiau să intre în Catedrala Preobrajenski și depășeau
cu mult orice adunare publică convocată de albi sau de roșii. „În
acele zile, oricine era cineva putea fi văzut pe străzile Odessei”, scria
memorialistul și istoricul Saul Borovoi despre maturizarea în oraș.
„Actori de mâna întâi luminau scenele; cei mai populari ziariști și
scriitori umpleau paginile ziarelor din Odessa; cei mai renumiți
politicieni și cărturari apăreau în fața mulțimilor de ascultători.”25
După revoluție însă, Odessa părea doar un loc din care se pleca.
Haim Bialik, marele pionier al poeziei ebraice, plecă în 1921, hăi-
tuit de autoritățile bolșevice pentru așa-zisele sale vederi „șovine”
referitoare la identitatea națională. Opt ani mai târziu, Lev Troțki –
vechiul licean de la Sf. Pavel, care se transformase din profet
revoluționar în inamic dezonorat al lui Stalin – se îmbarcă pe vasul
cu aburi Ilici în toiul iernii, un spărgător de gheață croind drum
prin portul înghețat. Orașul pe care îl cunoscuse de copil a fost ul-
tima fărâmă de Rusie pe care a mai văzut-o vreodată. În calitate de

164
centru cultural major, cu durabile legături cu formele de artă și de
muzică occidentale, Odessa era o țintă clară spre a fi etichetată drept
un cuib de spioni și sabotori. Universitatea, întemeiată la origine de
Richelieu ca refugiu pentru cărturarii de la frontiera imperială, a fost
epurată de profesorii considerați a avea opinii dușmănoase față de
statul sovietic. Scriitorii care se refugiaseră la malul mării ca balsam
pentru imaginație au fost țintele campaniilor răutăcioase ale statului
împotriva diletantismului și formalismului în literatură. În epoca
lui Stalin, o sută de Babeli, mai puțin cunoscuți, dar în mod asemă-
nător produse ale vibrantei scene culturale din Odessa, au căzut în
dizgrație și au ajuns în lagăre sau și mai rău. Conform statisticilor
oficiale, cel puțin 19 361 de odessani – țărani, muncitori, intelectuali,
soldați și funcționari guvernamentali – au fost arestați între 1937 și
1941 și acuzați de o largă gamă de delicte, de la sabotarea economiei
la spionaj pentru puteri străine. O treime din ei au fost împușcați.26
Cu toate acestea, însușirile noii „Odesse vechi”, cântate de Babel
și transformate în mit de Eisenstein, erau deja prezente. Ea și-a atins
apogeul după cel de-al Doilea Război Mondial. Odessa deveni, în
cele din urmă, așa după cum nu fusese niciodată înainte, un loc pe
care cetățenii sovietici îl înțelegeau ca având o identitate distinctă,
propriul său soi de nostalgie și o poziție permanentă în panteonul
orașelor sovietice iubite și eroice. Treptele Odessei vor ajunge să
fie denumite „treptele Potiomkin” – nu după partenerul imperial
al Ecaterinei și unul dintre întemeietorii orașului, nici măcar după
crucișătorul răzvrătit, ci după filmul lui Eisenstein.
Când spectatori de mai târziu văzură treptele din Crucișătorul
Potiomkin, ei nu priveau istoria, ci dincolo de ea, în tărâmul mitului
creativ și utilizabil. Revoluționari curajoși, goniff-i binevoitori și schle-
miel-i* comici defineau orașul din centrul „Rivierei Roșii” a Uniunii
Sovietice, cât de apropiată putea fi acea societate lipsită de clase de
un teren de joacă mediteraneean, pentru muncitorii și șefii Partidului
Comunist care își petreceau concediul. Ironia izbitoare este că mul-
te din toate acestea s-au petrecut doar după ce cea mai distinctivă
comunitate a orașului – evreii săi – au fost eradicați cu brutalitate.

* Un fel de prostovan, în idiș. (n. trad.)

165
 9

Câmpurile Transnistriei

Totul s-a schimbat în ziua în care poliția secretă a lui Stalin a luat
hotărârea de a-și arunca în aer propriul cartier general. Clădirea cu
multe etaje de vizavi de intrarea în Parcul Alexandrovski era bine-
cunoscută odessanilor. Era un loc care trebuia ocolit. Cei care erau
chemați acolo pentru o conversație cu NKVD-ul câteodată nu se
mai întorceau niciodată.
La ora 5:35, în după-amiaza zilei de 22 octombrie 1941, o explozie
masivă puse la pământ aripa dreaptă a clădirii și deterioră structu-
rile alăturate. Foarte mulți oameni aveau motive să sărbătorească.
Nu numai că dispăruse cartierul general de rău augur, dar sub
dărâmături zăceau reprezentanții armatei și forțelor de securitate
din România, aliatul nazist care preluase controlul asupra orașului
cu doar o săptămână înainte. Comandantul trupelor de ocupație,
generalul Ion Glogojanu, fusese ucis, inclusiv mai mulți ofițeri de
marină germani. Cauza s-a dovedit a fi o mină activată la distanță
sau cu efect întârziat, probabil plantată de către agenții NKVD în
momentul în care personalul militar român selectase clădirea drept
cartierul lor general cu câteva zile înaintea exploziei.1
Clădirea fusese controlată în căutarea explozibililor odată îna-
inte, iar ofițerii serviciului de spionaj avertizaseră despre proba-
bilitatea sabotajului.2 De fapt, exact același lucru se întâmplase cu
comandamentul militar german de la Kiev cu doar câteva săptămâni

166
înainte. Explozia de la Kiev declanșă unul dintre cele mai cunoscute
masacre ale celui de-al Doilea Război Mondial, împușcarea a peste
33 000 de evrei de către trupele SS germane și de gărzile ucrainene
în râpa de la Babii Iar.3 Acum era rândul Odessei. În timp ce tru-
purile personalului militar erau scoase de sub dărâmături, ofițerii
trimiteau telegrame repetate către comanda centrală dând detalii
despre distrugere, ca și despre răspunsul brutal care era executat.
„Am luat măsuri spre a spânzura evrei și comuniști în piețele publice
din Odessa”, raporta generalul Constantin Trestioreanu, succesorul
lui Glogojanu la comanda Diviziei 10 de Infanterie și comandantul
Odessei.4 Era începutul devastării comunității evreiești din Odessa.
Într-unul dintre cele mai puțin cunoscute episoade ale Holoca-
ustului, cel puțin 220 000 de evrei au fost uciși în sau în drum spre
un șir de ghetouri și de lagăre de concentrare organizate în zone
din Uniunea Sovietică și supravegheate de statul român.5 Unele
dintre victime veneau din Odessa și din hinterlandul său; mult mai
multe proveneau din alte teritorii pe care România le cucerise atunci
când se alăturase germanilor în invadarea Uniunii Sovietice din
1941. Zona românească de ocupație, localizată între Nistru și sudul
Bugului, era cunoscută oficial drept Transnistria, echivalentul altor
unități administrative întemeiate ca părți ale „Noii Ordini” din estul
Europei, de la Guvernarea Generală din Polonia la Comisariatul
Reichului Ucraina. Ororile din Transnistria și capitala sa, Odessa,
aveau analogii în atrocitățile mai extinse și bine-documentate co-
mise în infamele lagăre ale morții din Europa ocupată și săvârșite
de poliția militară locală germană și Einsatzgruppen, faimoasele
escadroane mobile ucigașe ale Reichului.
Dar noutatea consta în faptul că acest brutal episod de genocid
al epocii Holcaustului se petrecea în afara teritoriilor deținute de
Germania. Făptașii majori nu erau batalioanele în haine de piele
ale Waffe-SS, și nici nu erau niște atrocități comise în facilități de
ucidere industrială construite special, precum Auschwitz.
Responsabilitatea pentru Holocaustul de la Odessa și din Transnis-
tria revenea în mod clar României, singura țară care a administrat un
oraș sovietic de mărime în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
în afară de Germania nazistă. Până la sfârșitul războiului, românii

167
goliseră în mare măsură Odessa de ceea ce mai rămăsese din populația
ei evreiască. Unul dintre cele mai mari centre ale vieții și culturii
evreiești devenise, în limbajul naziștilor, aproape complet judenrein.
Soarta orașului și a locuitorilor săi erau nesigure la izbucnirea
războiului și periculos de predictibile pe parcursul acestuia. O
sumedenie de decizii extrem de stresante – când și unde să se eva-
cueze, când și în ce fel să facă pace cu trupele de ocupație, dacă să
se ducă la proaspăt-înființatul ghetou – determinau diferența dintre
victimizare și supraviețuire. Distrugerea unei comunități evreiești
enorme a orașului – o treime din populația orașului la izbucnirea
celui de-al Doilea Război Mondial – depindea de deciziile unui
mic număr de oficiali români, ale căror obscure istorii proprii s-au
împletit cu istoria orașului pe care l-au controlat pentru scurt timp.
___________
Atunci când România intră în cel de-al Doilea Război Mondial,
existau puține îndoieli în ce parte vor fi simpatiile. Conducătorul
țării, capriciosul rege Carol al II-lea, declarase deja o dictatură re-
gală, suprimase partidele politice și organizase o mișcare de tineret
formată din loialiști care salutau ridicând brațul, bazată pe legiunile
lui Mussolini. Și societatea română răspunsese agitației extremei
drepte din toată Europa. Țara generă propria sa mișcare fascistă
indigenă, Garda de Fier, care combina radicalismul creștin ortodox
cu antisemitismul fervent și un cult milenar al morții.
Aceste evenimente au alcătuit contextul în care a apărut Ion
Antonescu, persoana care și-a luat titlul de conducător – echiva-
lentul românesc al führer-ului – și a condus atât România, cât și
teritoriile ocupate pe parcursul războiului. Impunător și milităros,
cu atitudinea marțială a unui veteran de război și patriot conserva-
tor, Antonescu nu avea timp pentru entuziasmele suveranului său,
Carol, sau pentru naționalismul scăpat de sub control al Gărzii de
Fier. De fapt, el n-ar fi ajuns niciodată la putere dacă nu ar fi existat
circumstanțele strategice în care s-a aflat statul român în anii 1940.
Problema-cheie era domeniul imobiliar.
În cel de-al Doilea Război Mondial, România se alăturase
Aliaților, iar recompensa pentru faptul de a fi printre învingători a
fost dobândirea de noi teritorii la conferințele de pace de după război.
Printre teritoriile nou alăturate statului român se afla o provincie,

168
Basarabia, care anterior aparținuse Rusiei. (Capitala regională a Ba-
sarabiei era Chișinău, locul infamului pogrom din 1903.) Succesorul
Imperiului Rus, Uniunea Sovietică, nu a acceptat niciodată complet
aceste pierderi teritoriale, iar propagandiștii comuniști subversivi
lucrau spre a întărâta populațiile locale împotriva noilor lor condu-
cători români. Revolte inspirate de bolșevici în Basarabia fierbeau
sau erau suprimate de armata, jandarmeria și poliția secretă română.
În cele din urmă sovietele concepură un nou plan pentru a smulge
Basarabia regatului român. Sub termenii secreți ai unui tratat de nea-
gresiune cu Germania nazistă – Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 –
Uniunea Sovietică făcu aranjamente pentru ca Basarabia să fie atribuită
sferei de interes a Moscovei. Teritoriile de graniță ale Europei de Est
erau acum efectiv încastrate între tărâmuri fasciste și comuniste. În
iunie 1940, Stalin acționă pe baza termenilor acordului și ceru anexarea
imediată a teritoriului românesc. Regele Carol, devastat de ultimatum
și mai preocupat de întâlnirile amoroase decât de afacerile de stat, nu
avu altceva de făcut decât să accepte. Armata română se retrase în
dizgrație în spatele noilor sale frontiere, în vreme ce alte teritorii – o
parte din Transilvania la nord și o secțiune din litoralul Mării Negre –
au fost înșfăcate de ceilalți vecini ai României, Ungaria și Bulgaria.
Carol, rușinat și uzat politic, abdică în favoarea fiului său, Mihai.
În scurt timp își făcu intrarea în scenă Antonescu. Noul rege
român era încă adolescent, iar Antonescu se arătă apărătorul mai
vârstnic, mai capabil, al intereselor statului. Militar de-o viață și fost
ministru de război, Antonescu flirtase cu Garda de Fier în anii 1930
și împărtășea unele dintre idealurile mișcării, inclusiv profundul ei
antisemitism.
Dar chiar și politicienii liberali îl socoteau drept singura per-
soană cu statură și autoritate spre a scoate țara din criza creată de
apropierea sovieto-germană. În scurtă vreme el înlocui dictatura
regală cu una militară, un „stat național legionar” care se baza pe
mesajul și simbolismul Gărzii de Fier (chiar dacă incontrolabila
mișcare fu în cele din urmă interzisă). În noiembrie 1940, Antonescu
îl întâlni pentru prima oară pe Hitler și, în calitate de conducător al
unui stat mai mic și cu multe probleme, care căuta protecție chiar
din partea țării care ajutase la ciuntirea teritoriului românesc cu
câteva luni mai devreme, el se dedică cauzei germane.

169
 România fusese un prieten al Marii Britanii, al Franței și al
Rusiei în Primul Război Mondial, dar calculul intereselor naționale
a fost diferit de această dată. Când Germania a renegat termenii
pactului său de neagresiune și a invadat Uniunea Sovietică pe data
de 22 iunie 1941, românii s-au alăturat armatelor naziste care îna-
intau cu greu către est, sperând să-și redobândească provinciile pe
care Stalin le înșfăcase cu exact un an mai devreme. Operațiunea
militară era extrem de populară în rândul românilor medii, care
socoteau „răpirea” Basarabiei și a altor regiuni drept un delict
care impunea răzbunare. Armatele germane, urmate de aliații lor
români, unguri și italieni, au înconjurat și au izolat orașele majore
din vestul Uniunii Sovietice într-o mișcare de clește. Armata Roșie,
uluită de atac, a colapsat în fața forțelor invadatoare. În nord, Li-
tuania, Letonia și Bielorusia au ajuns sub controlul nazist într-o
săptămână. Forțele sovietice fuseseră alungate din vestul Ucrainei
după încă o săptămână.
În calitate de port major, Odessa făcea obiectul unei planificări
strategice a Axei, fiind, de asemenea, un trofeu prea dificil la care
forțele sovietice să renunțe. Era unul dintre puținele orașe sovietice
care au avut parte de bombardamente aeriene în prima noapte de
invazie. La sfârșitul verii anului 1941, orașul era efectiv izolat, încon-
jurat de Armata a 11-a germană și de Armata a 4-a română, având
doar marea ca mijloc de aprovizionare și de scăpare. Vreme de mai
bine de două luni, orașul s-a aflat sub asediu, îndurând baraje zilnice
de artilerie din parte liniilor Axei și răspunzând cu contraatacuri
nocturne din partea apărătorilor Armatei Roșii.
Situația ar fi putut rămâne într-un impas dacă forțele germane
nu și-ar continuat avansarea-fulger către nord și est, cucerind Kievul
și punând presiune asupra bazei navale sovietice de la Sevastopol.
Confruntată cu perspectiva unor pierderi masive în centrul teri-
toriului sovietic, Armata Roșie luă decizia de a abandona Odessa
și de a se retrage spre est. Românii, prin înțelegere prealabilă cu
germanii, au fost primele forțe care au pătruns în mod oficial în
oraș, la jumătatea lunii octombrie, în camioane de transport care
scârțâiau și în trapul cailor, găsind portul distrus, iar populația doar
o părticică din ceea ce era înainte de război.

170
 ___________
Variază estimările în privința numărului evreilor din teritoriile
de la granița vestică a Uniunii Sovietice care au reușit să scape
înainte de avansarea armatelor Axei. În fosta Zonă de Colonizare
rezidau, în epocă, peste 5 000 000 de evrei și un număr cuprins
între mai multe sute de mii și peste un million e posibil să fi urmat
armata sovietică în retragere spre est.6 Recensământul sovietic din
1926, ultimul credibil efectuat înainte de război, număra peste
433 000 de persoane în Odessa, dintre care aproximativ 158 000
erau evrei. Dar e posibil să fi fost cam 233 000 de evrei care trăiau
la Odessa în ajunul invaziei Axei, căci refugiații se îngrămădeau în
oraș spre a scăpa de armatele germane și române.7
Evacuarea sovietică a orașului de-a lungul verii și începutului
toamnei anului 1941 a înlăturat probabil o treime sau și mai mult
din populația Odessei, un grup care poate că era alcătuit dintr-o
suprareprezentare a evreilor, date fiind profesiunile care aveau pri-
oritate în strămutare: funcționari, personal administrativ, doctori și
alții. Conform unei estimări, între 80 000 și 90 000 de evrei au rămas
în oraș atunci când asediul a reușit în cele din urmă să pună pe fugă
Armata Roșie, adică, încă aproximativ un sfert din numărul total
de locuitori ai orașului.8 La sfârșitul toamnei anului 1941, primarul
Odessei estima cifra la 50 000 – dintr-o populație care rămăsese în
oraș de, poate, 300 000 – probabil o cifră cât se poate de exactă la
începutul Holcaustului din Odessa.9
Pentru mulți evrei – precum și pentru vecinii lor ne-evrei – era
o dilemă felul în care să răspundă la invazie. Privind retrospectiv,
decizia de a rămâne în apartamentul tău și de a înfrunta conflictul
a fost o greșeală imensă. Dar căminul exercita o atracție magnetică,
chiar și atunci când pericolul devenea din ce în ce mai mare. Într-
un port important din punct de vedere practic și strategic precum
Odessa – care se afla direct în calea invadatorilor – evreii continuau
să aibă o bănuială vagă despre atrocitățile care erau deja comise în
altă parte, îndeosebi în Polonia și Bielorusia ocupate. În definitiv,
Uniunea Sovietică semnase un pact de pace cu naziștii cu aproape
doi ani înainte, iar mașina de propagandă a lui Stalin lucrase asiduu
spre a-i prezenta pe germani în cea mai bună lumină posibilă.

171
 După iunie 1941, pe măsură ce refugiații începură să sosească
în oraș din provincie, relatările despre sate incendiate și execuții
pe loc e posibil să fi părut prea fantastice spre a fi crezute. Pentru
multe familii, a prefera răul pe care nu-l cunoșteau celui cu care
erau familiarizați în mod dureros probabil că părea alegerea mai
înțeleaptă. Foarte mulți oameni aveau amintiri personale despre
violențele antievreiești din 1905; câțiva erau chiar în stare să-și
amintească pogromul din 1871 sau pe cel din 1881. Dată fiind ale-
gerea între a abandona o casă și o proprietate și o altă rundă de jaf
de către vecini în Odessa sau a sta liniștit și a trata cu noii ocupanți,
cea de-a doua variantă nu părea o opțiune ridicolă. „Sub germani,
o să fie foarte, foarte greu pentru noi. O să suferim. O să trăim în
umilință”, îi spunea un prieten memorialistului Saul Borovoi. „Dar
să devenim refugiați – asta ar însemna cu siguranță moartea.”10
Chiar și atunci când începură evacuările din Odessa, oamenii
încă trebuiau să ocolească bancurile de nisip ale birocrației sovietice.
La țară, sătenii puteau încărca carul cu boi și o puteau lua către est,
dar pentru orășeni existau doar trei opțiuni: să meargă pe jos; să
încerce să găsească un camion sau un tren care nu era deja plin ochi
cu personal militar, care necesita un bilet special; sau să găsească
o cabină la bordul vaselor de evacuare care plecau din port, ceea
ce necesita de asemenea un permis special care dădea prioritate
funcționarilor Partidului Comunist și administratorilor de stat.
Cei care reușeau să părăsească orașul în siguranță trebuiau să
facă față perspectivei de a găsi adăpost, de a-și reconstrui viețile și
profesiile și de a se reuni cu membrii de familie separați în fuga de
armatele Axei. Unii au ajuns până în Uzbekistan și alte părți ale Asiei
Centrale. Copiii strămutați și fără părinți erau înscriși în orfelinate
special amenajate. Adulții erau îndreptați către taberele de refugiați
și împărțeau cazarea cu tovarăși din alte orașe sovietice ocupate și
asediate, condiții care au durat vreme de patru ani sau mai mult.
Evacuații profitau de situația în care se aflau. Scriitorii dădeau ciorne
contra țigări și votcă. Savanții citeau lucrări despre teme obscure în
fața unui public școlit adunat din toată Uniunea Sovietică. Regizorii
creau documentare și melodrame – motiv pentru care atât de multe
filme sovietice din epocă prezentau în secvențele de titlu Studiourile

172
de Film din Tașkent, un Hollywood sovietic neverosimil construit
printre clădiri și minarete musulmane în câmpiile Asiei Centrale.11
Era începutul creării unei diaspore urbane care purta valorile, cultura
și tendințele din Odessa în întreaga Uniune Sovietică și dincolo de ea.
Dar la sfârșitul verii și la începutul toamnei anului 1941 odessanii
luau hotărâri monumentale referitoare la rămânerea sau plecarea în
condițiile unor slabe informații despre ceea ce îi așteaptă, fie în orașul
lor, fie în vreo necunoscută destinație de strămutare. Un supraviețuitor
al Holocaustului, Boris Kalika, își amintește că a fost târât de către
mama sa în port spre a prinde un vas sovietic. Mulțimile se înghesuiau
către docuri. Pe chei, bagajele zăceau în stive. În învălmășeală, Boris, de
doisprezece ani, mic și speriat, fuse separat de mama și sora lui. În cele
din urmă el obosi să-și mai caute familia și pur și simplu se întoarse
la clădirea unde era apartamentul lui, unde rămase, în grija vecinilor
ruși, până când forțele de ocupație îi identificară pe evreii din oraș,
nu mult mai târziu. A fost internat pentru scurt timp în ghetoul din
Odessa și a fost mutat din oraș către un lagăr construit de români la
Domanevka. Sprinten și blond, el reuși să se strecoare printre gardieni
și supraviețui, restul războiului mergând din sat în sat, dându-se drept
orfan rus. De-abia după ce se termină războiul, iar trupele române se
retraseră, el se reuni la Odessa cu mama sa, care petrecuse anii războ-
iului ca refugiat în estul sovietic. Sora sa însă murise în circumstanțe
nesigure în timpul haoticei evacuări a orașului din 1941.12
___________
Uciderea evreilor nu constituia scopul principal al soldaților și
jandarmilor români în timp ce se îndreptau către est, dar era un
proiect lateral urmărit cu ceva din zelul, dacă nu din organizarea,
Wehrmachtului și a Waffen-SS. Guvernul lui Antonescu promulgase
o serie de legi antisemite în România, și avuseseră loc episoade de
furie asasină, un pogrom în maniera cea mai infamă și deportare
forțată în orașul Iași din nord-est, care se soldaseră cu mii de morți.
Dar nu au existat îndepărtări la scară mare ale evreilor din România
proprii lagărelor morții supravegheate de oficialii Reichului. În cele
din urmă, Antonescu nu cedă presiunii germane de a deporta ampla
comunitate evreiască a țării, iar la procesul său de după război el

173
declară cu insistență că acțiunile sale au intenționat întotdeauna să
salveze evreimea română, nu să o masacreze. Dar acțiunile României
în Basarabia reanexată, precum și mai departe spre est în teritoriul
ocupat al Transnistriei, constituiau o cu totul altă problemă. Atacuri
sistematice asupra evreilor avuseseră loc deja în oraș din primele
ore ale ocupației. Eisatzgrupe D, îndeosebi subunitatea sa Son-
derkommando iib, intră în Odessa împreună cu forțele românești la
jumătatea lui octombrie.13 Au fost uciși conducători proeminenți ai
comunității evreiești, iar evreilor li s-a ordonat să se înregistreze la
autoritățile locale, se presupune pentru a oferi liste de nume și adrese
pentru viitoarele operațiuni.14 Dar bombardarea comandamentu-
lui militar a declanșat o rundă nouă și mai puțin reglementată de
violență. Spânzurări în masă și execuții prin împușcare la scară mare
avură loc pe tot cuprinsul orașului și în suburbii, inițiate de forțele de
ocupație, apoi ordonate în mod expres de către însuși Ion Antonescu.
Începând cu 22 octombrie, Antonescu trimise telegrame care
detaliau cursul acțiunilor. Două sute de „comuniști” urmau să fie
uciși pentru fiecare ofițer român sau german mort și câte o sută
pentru fiecare soldat de rând. Toţi „comuniştii” din Odessa urmau
să fie făcuţi ostatici, precum şi „un membru din fiecare familie de
evrei”, care cu toţii urmau să fie ucişi în cazul unui al doilea incident
terorist.15 Detaliind suplimentar, Antonescu dădu o listă cu măsuri:
1. Executarea tuturor evreilor din Basarabia care se refugiaseră la
Odessa.
2. Toţi indivizii care cad sub stipulările din 23 octombrie 1941
[ordonând uciderea „comuniştilor”], care nu au fost executaţi şi alţii
care pot fi adăugaţi la aceştia vor fi plasaţi într-o clădire care va fi mi-
nată şi detonată. Această acţiune va avea loc în ziua înmormântării
victimelor[bombardamentului de la comandamentul militar].
3. Acest ordin va fi distrus după ce va fi citit.
O versiune scrisă de mână a acestui ordin a supravieţuit. Co-
municările ulterioare cu cartierul general de comandă confirmau
că ordinul a fost executat.16
Folosirea termenului general de „comunişti”, precum şi antipatia
deosebită faţă de evreii basarabeni reflectau una dintre dimensiunile
critice ale politicii româneşti din Odessa şi din alte părţi: graniţele

174
dintre comunist, evreu, partizan, refugiat şi simpla inconvenienţă
erau neclare şi adesea inexistente. Ordinele date de către autorităţile
de ocupaţie erau câteodată grotesc de vagi. Pe 23 octombrie, Trestio-
reanu le dădea instrucţiuni unităţilor aflate sub comanda sa să spân-
zure „cel puţin 100 de evrei” – se presupune că exista permisiunea
deplină de a spânzura şi mai mulţi.17 Aceste acţiuni erau întotdeauna
cunoscute de către români drept represalii – şi erau menite în aproape
exclusivitate evreilor. Ţintele vizate erau, desigur, agenţii sovietici,
partizanii şi simpatizanţii lor, dar acestea erau categorii dificil, dacă
nu cumva imposibil, de evaluat cu anumită claritate.
Faptul de a fi evreu devenea un surogat pentru a fi inamicul
statului şi cu siguranţă era o categorie mai uşor de identificat din
documentele personale, registrele publice şi culegerea de informaţii
de rutină de la vecini şi colegi de muncă. Relaxarea identificării bi-
rocratice, combinată cu punerea mai profund antisemită a semnului
egalităţii între evrei şi inamicii ascunşi şi indezirabili social consti-
tuiau motorul politicii româneşti. Pentru Antonescu şi subordonaţii
săi, trupele de ocupaţie pur şi simplu foloseau forţa letală spre a
răspunde activităţii partizane de pretutindeni şi spre a-i descuraja pe
odessani să se implice în alte atacuri subversive. Dacă era relativ uşor
de supravieţuit războiului ca evreu în România, evreii din ţinuturile
ocupate erau puşi într-o categorie foarte diferită – cea de vorbitor
de limbă rusă, criptocomunist şi probabil subversiv.
Scara acestor operaţii era uluitoare. Pe lângă spânzurări şi execuţii
indiscriminate imediat după explozie, mii de evrei au fost adunaţi de
către forţele de securitate româneşti şi ajutorul unităţilor SS şi execu-
taţi în port, în clădiri militare aflate la marginea oraşului şi în barăci
din apropierea aşezării de la Dalnik. Stâlpii care susţineau cablurile
electrice ce deserveau sistemul de troleibuze ale oraşului erau folosiţi
ca spânzurători improvizate, şiruri de trupuri întinzându-se până în
suburbii.18 În acest răstimp, SS Sonderkommando iib a primit sarci-
na de a-i găsi pe evreii care s-ar mai putea ascunde în oraş şi de a-i
trimite echipelor ucigaşe române din afara oraşului.19 În săptămânile
care au urmat exploziei cu bombă au avut loc execuţii în masă cu
puşti şi mitraliere, incendieri cu petrol şi gaz aprins şi aruncarea în
aer a clădirilor pline cu cetăţeni evrei – exact macabrul simbolism pe
care îl ordonase Antonescu. „Haosul şi înspăimântătoarele privelişti

175
care au urmat nu pot fi descrise”, nota o relatare contemporană.
„Oameni răniți arzând de vii, femei cu părul în flăcări ieşind prin
acoperiş sau prin deschiderile din depozite în încercarea înnebunită
de a se salva.”20 Estimări bazate pe relatările martorilor, procese de
după război şi mărturii limitate ale supravieţuitorilor dau o cifră de
cel puţin 25 000 de oameni ucişi la Odessa şi Dalnik pe parcursul
acestei perioade – ceea ce reprezintă, probabil, cam o treime din toţi
evreii care trăiau în oraş atunci când a ajuns sub control românesc.21
Aceste masacre au fost săvârşite în conformitate cu ordine scrise
transmise pe ierarhia militară. Ca atare ele făceau parte din „Ho-
locaustul cu gloanţe”, după cum îl denumea un istoric – uciderea
în masă a civililor în şanţuri, clădiri vechi şi gropi-capcană pentru
tancuri pe întinsul Ucrainei şi în alte părţi din vestul Uniunii So-
vietice. Acesta este modul în care milioane de evrei şi alţii au trăit
războiul, chiar dacă această versiune a Holocaustului este, de obicei,
umbrită de uciderea impersonală, mecanizată în lagăre ale morţii
precum Auschwitz.22 Românii nu au creat facilităţile de extermina-
re, dar au conceput o serie de lagăre şi ghetouri în Transnistria în
care au fost trimişi în cele din urmă restul evreilor din Odessa – şi
mulţi alţi evrei şi romi (ţigani) din Basarabia şi însăşi Transnistria.
___________
Ca şi o mare parte din politica românească, izolarea evreilor din
Odessa într-un ghetou a fost un proces inconsecvent şi dezorganizat –
fapt ce a produs cruzimi oribile, precum şi posibilităţi de scăpare
sau evadare. Unii evrei au fost mutaţi forţat în cartierul Slobodka,
dincolo de centrul oraşului, pe măsură ce masacrele se apropiau de
sfârşit. Unora li s-a permis să se întoarcă la casele lor, dar în scurt
timp bărbaţii şi băieţii au fost obligaţi să se prezinte la închisoarea
locală, făcându-se o razie în tot oraşul pentru a fi identificaţi cei care
nu se înregistraseră. Apoi, la mijlocul lunii noiembrie 1941, oficialii
din Transnistria au ordonat tuturor evreilor să se prezinte la un
ghetou înjghebat în grabă. Politica era pusă în aplicare în manieră
lejeră. În curând, femeilor, copiilor şi bătrânilor li s-a dat voie să se
întoarcă la casele lor, multe dintre care fuseseră vandalizate sau luate
în stăpânire de vecinii lor.23 De asemenea, bărbaţii aveau posibilita-
tea să se strecoare înapoi în alte părţi ale oraşului (ghetoul era un

176
cartier de case şi clădiri de apartamente, nu o incintă cu ziduri) şi
alţi odessani îi puteau vizita acolo sau în alte facilităţi de detenţie.
O agentă secretă raporta autorităţilor române cât de uşor era să
ducă mâncare unui vecin evreu la închisoarea municipală, în timp
ce acest lucru ar fi fost imposibil pe vremea lui Stalin, spunea ea.24
Deplina izolare în ghetoul de la Slobodka pare să fi venit mai
târziu în Odessa decât în alte părţi ale Transnistriei. Înainte de
sfârşitul verii anului 1941, practica României fusese de a ucide evrei
pe loc sau de a-i deporta către est, peste Bug în Ucraina ocupată
de germani. Dar haosul care a urmat – coloane de evrei în dezor-
dine fiind împinse peste râu şi din nou înapoi de soldaţii germani
nepregătiţi să facă faţă afluxului – era menit să fie redus la tăcere
de o înţelegere semnată pe 30 august, care conferea în mod formal
României controlul asupra Transnistriei. Înţelegerea stabilea respon-
sabilitatea României pentru a se ocupa de evrei pe ceea ce era acum
definit ca fiind propriul ei teritoriu. Evreii urmau să fie „concentraţi
în lagăre de muncă şi li se va cere să muncească” până la încetarea
operaţiunilor militare, moment în care vor fi „evacuaţi” spre estul
controlat de germani.25 La Odessa, crearea ghetoului era probabil o
problemă de găsire a unei perioade bune: după aruncarea în aer a
comandamentului militar şi după execuţiile în masă care au urmat,
a fost nevoie de luni de zile din momentul invaziei iniţiale pentru
ca autorităţile să conceapă planuri concrete. La jumătatea lunii de-
cembrie, Antonescu a dat ordinul ca evreii din Odessa să fie închişi
în mod definitiv în ghetou − prima dată în istorie când evreii sunt
restricţionaţi să trăiască în orice parte a oraşului îşi pot permite.
Politica de ghetoizare a constituit prima treaptă către îndepăr-
tarea relativ rapidă a restului de evrei din oraş. Mulţi fuseseră deja
deportaţi în octombrie şi noiembrie, făcând lungul drum către satele
şi lagărele din interiorul continentului, în care mii de persoane au
fost împuşcate de poliţia locală sau au murit ulterior de malnutriţie şi
de tifos. Acţionând în conformitate cu instrucţiunile lui Antonescu,
guvernatorul civil din Transnistria a dat un ordin în 2 ianuarie,
1942 – Ordinul nr. 35 – care a sigilat destinul evreilor din Odessa. Ei
urmau să fie daţi afară din ghetou şi mutați în sectoarele Berezovka
şi Ohakov, în nordul şi estul Odessei; bunurile vor fi predate statului
şi vândute; şi vor fi supuşi un unui regim de muncă forţată.26
177
 Îndepărtarea începu pe data de 10 ianuarie. Exodul în masă a
fost făcut pe jos şi în căruţe trase de cai, între şiruri de soldaţi şi de
localnici din Odessa care îi batjocoreau, în temperaturi sub 0°. Cei
care rămâneau în urmă sau care încercau să fugă erau împuşcaţi
pe loc. Cadavrele celor morţi erau lăsate pe marginea străzilor.27
Ordinele erau executate de unităţi ale armatei şi jandarmeriei ro-
mâne, care raportau în mod regulat despre etapele activităţii lor.
A fost nevoie de luni de zile pentru golirea ghetoului, nu doar din
pricina faptului că transportul implica mutarea a zeci de mii de
oameni care trăiau acum în Slobodka, ci şi din pricina numeroaselor
razii necesare spre a exista certitudinea că nu mai rămăsese niciun
evreu. Chiar şi cu câteva săptămâni după mutare, încă mai erau
găsiţi evrei odessani ascunzându-se în case, îndeosebi în poduri sau
spaţii înguste.28 Conform rapoartelor oficiale, câteodată soldaţilor
români le era greu să-şi învingă frica, dezgustul şi simpatia. Spre
a-i face mai eficace, comandamentul militar cerea fiecărui soldat
să semneze o declaraţie personală care să confirme că el a citit şi a
înţeles ordinele care interzic fraternizarea cu evreii.29
Cu toate acestea, condiţiile de atrocitate, penurie şi supravieţuire
creau alianţe de necesitate. Destinele sergentului Nicolae Tănase
şi Verei Sepel, de exemplu, s-au împletit în săptămânile care au
precedat eliminarea ghetoului. Tănase era un sergent repartizat
la cartierul general al Batalionului român 38 Infanterie, ceea ce îi
conferea acces la proviziile de hrană, îmbrăcăminte şi combustibil.
Sepel era evreică. Dar vreme de câteva luni, la sfârşitul lui 1941 şi
începutul lui 1942, ei au trăit cumva împreună. El a vizitat-o în
numeroase rânduri. E posibil să fi înjghebat un cămin împreună
cu ea într-un modest apartament undeva în oraş.
Atunci când autorităţile au ordonat ca toţi evreii să fie deportaţi
din Odessa, Tănase şi Sepel au conceput un plan spre a o scăpa.
Sergentul îşi folosi conexiunile militare spre a obţine documente
de călătorie care să-i permită să se urce într-un tren ce pleca în
vest, către România. A o trimite în vest – în miezul ţării aliatului
nazist care controla acum oraşul – părea un mod bizar de evadare,
dar avea logică la momentul respectiv. Acolo evreii erau hărţuiţi
în mod normal şi avuseseră loc pogromuri. Dar evreii aveau mai

178
puţine şanse de a fi măcelăriţi sau deportaţi în masă. În România,
ea avea chiar posibilitatea de a se amesteca în populaţia locală, iar
identitatea ei evreiască să treacă nedetectată.
Amorezii riscau foarte mult. Evreilor li se interzicea că călăto-
rească cu trenurile românești fără permisiunea expresă din partea
guvernului, așa încât probabil că documentele lui Sepel includeau
acte de identitate false, care să mascheze numele ei de familie evre-
iesc. În seara zilei de 10 ianuarie, în timp ce camarazii lui Tănase îi
scoteau pe evrei din nou-înființatul ghetou, el se întâlni cu Sepel în
gara principală a orașului. Venise pregătit cu două hărți ale străzi-
lor, poate ca modalitate de a găsi o cale de scăpare în cazul în care
planul inițial eșua. Așteptară pe peron trenul de noapte către Buzău,
un oraș de provincie liniștit situat la poalele Munților Carpați, de
cealaltă parte a vechii granițe sovieto-române.
Nu au mai ajuns niciodată în tren. În seara aceea, la ora 8, ei au
trezit suspiciunile unui controlor de bilete, poate un vechi agent de
gară care slujise cu zel profesional sub sovietici, iar acum sub români.
Documentele de călătorie, care purtau parafa comandantului Batali-
onului 38 Infanterie, au fost identificate ca fiind false. Atât sergentul
român, cât și evadata evreică au fost luați sub pază militară. După
câteva săptămâni, pe 3 februarie 1942, sergentul Nicolae Tănase a fost
trimis la Curtea Marțială și condamnat la trei ani de închisoare pen-
tru „falsificarea documentelor unui evreu”, plus încă cinci ani pentru
„tentativa de a îndepărta un evreu de la internarea în ghetou.” Vera
Nikolaevna Sepel a fost condamnată la cinci ani de închisoare pentru
tentativă de a evada din ghetou și de a evita deportarea din Odessa.30
Destinele lor nu sunt cunoscute după acest moment. Dacă a rămas
în detenție după arestarea și condamnarea ei, Sepel a fost probabil
mutată în luna martie a anului următor, când Odessa a fost golită
de deținuții evrei. După aceea, e posibil ca ea să fi murit pe undeva
de tifos sau de epuizare, sau ucisă de un polițist ucrainean ori de un
soldat din milițiile germane. Dacă va fi fost în stare să-i convingă pe
cei care au capturat-o că era cu adevărat din centrul României, nu
din Odessa cea ocupată, e posibil să fi supraviețuit războiului. Poate
că va fi fost expatriată în cele din urmă în România cu un nume
nou și o identitate nouă, exact așa după cum intenționase sergentul.

179
 Deportările pe care Tănase și Sepel căutau să le eludeze – sau
„evacuările”, în terminologia pe care autoritățile române le adoptaseră
de la germani – au fost încheiate în mod formal după câteva luni, pe
11 aprilie 1942. Raportul sumar al prefectului regiunii Odessa afirma
că fuseseră „numărați și evacuați” 32 643 de evrei. Alți 847 au fost
găsiți morți în ghetou sau au fost uciși în procesul mutării. Alți 548
(inclusiv femei gravide) au fost găsiți în spitalul ghetoului, dar au fost
programați pentru transportul către facilitățile din sectorul Berezovka
în momentul în care au devenit deplasabili. A fost întreprinsă o nouă
cercetare pentru a se identifica evreii rămași în oraș și pentru a se găsi
o modalitate de debarasare de proprietățile confiscate de la deportați.31
Lucrurile puteau fi și mai rele în provincie. Bolile larg răspândi-
te, precum tifosul, uciderile sistematice de către jandarmii români
și unitățile de poliție recrutate din rândul populațiilor locale de
etnie germană și inumanele condiții sanitare din numeroasele la-
găre și ghetouri din Transnistria – în locuri cunoscute sub numele
lor ucrainene precum Berezovka, Bogdanovka și Domanevka – au
secerat zeci de mii de vieți. Pentru cei care au supraviețuit, oficialii
transnistrieni, acționând în baza autorității lui Antonescu, au impus
ceea ce s-a dovedit a fi un sistem de muncă de sclavi, decretând în
1943 că toți evreii între 12 și 60 de ani vor fi obligați să muncească
în anumite domenii specifice, de la strângerea ouălor la activități de
abator. Odessa însă urma să rămână un oraș aproape complet lipsit
de evrei. În oraș nu se puteau face angajări în locuri de muncă fără
permisiunea expresă a șefului administrației civile a guvernului.32
Până în primăvara anului 1942, la vremea când salcâmii înmu-
gureau, iar florile din parc se deschideau, autoritățile române își
încheiaseră sarcina cu exact aceeași perseverență morbidă a armatei,
poliției și unităților SS germane din alte părți. Cu excepția celor
care cumva reușiseră să-și ascundă identitatea, existau doar câteva
zeci de meșteșugari evrei care lucrau în mici ateliere de stat din
centrul orașului, iar cei mai mulți dintre ei nu erau originari din
Odessa. Persoana care supraveghea deportările a fost decorată de
nunțiul papal pentru administrarea sârguincioasă a teritoriului nou
dobândit de România.33 Era un obscur profesor român care deținea
acum importantul titlu de guvernator al Transnistriei.

180
 ___________
Gheorghe Alexianu era cumva un misionar. Era membru al
generației pline de speranță de la 1918, un grup de tineri și tinere
care fuseseră martori la crearea „României Mari” la sfârșitul Primului
Război Mondial. România fusese o putere care ieșise victorioasă din
acel conflict, iar învingătorului îi reveneau prăzile de război: terito-
riile pe care generația lui de români le considera ca aparținând de
drept națiunii-stat române. El privea către un viitor luminos în care
nou-adunatele teritorii, precum Basarabia, Dobrogea, Transilvania,
Bucovina și Banatul, absorbite în regatul român de la vecinii lor
învinși sau defuncți: Rusia, Bulgaria și Austro-Ungaria, urmau să fie
transformate într-un paradis în care se vorbește românește.
Alexianu se născuse în 1897 în ținutul Vrancei, o veche regiune din
vechiul regat al României. Din momentul în care regatul se extinse
spre a include teritorii dobândite în cadrul înțelegerilor de pace de
după război, el porni, asemenea multora din generația sa, către noua
frontieră de est. Aceste colțuri ale României Mari erau românești doar
cu numele. Fiecare dintre ele avea populații ample de etnici români –
chiar majorități, depinde cum și cine făcea numărătoarea – dar existau
de asemenea și minorități: ucraineni, ruși, bulgari și, îndeosebi în
regiunile care făcuseră parte din Zona de Colonizare a Rusiei, evrei.
Mulți bărbați și multe femei din generația lui Alexianu considerau a fi
datoria lor supremă aceea de a duce cultura română teritoriilor igno-
rante din est. Ei s-au înscris ca profesori de liceu, profesori universitari,
administratori regionali, agronomi, ziariști și orice altă profesie care
va ajuta la dezvoltarea – și la românizarea cu adevărat – a teritoriilor
care odinioară fuseseră captive sub Romanovi și Habsburgi.
Alexianu reveni în cele din urmă ca profesor de drept administra-
tiv la Universitatea din Cernăuți, odinioară un prosper oraș aflat sub
controlul austriecilor situat în ținutul Bucovinei, în ceea ce este în ziua
de azi Ucraina de Vest. Ceea ce găsi acolo era diferit de ceea ce crezuse
el. Departe de a fi cu adevărat românesc, orașul părea că este, într-o
măsură copleșitoare, locuit de vorbitori de limbă germană și de evrei.
Era, de fapt, unul dintre marile centre ale culturii evreiești din Europa
Centrală, loc de baștină al viitorului poet de limbă germană Paul Celan
(născut în 1920) și un paradis al intelectualilor și artiștilor provinciali.

181
 Sarcina lui Alexianu, asemenea celei a altor profesori, învățători
și administratori locali, era aceea de a „româniza” orașul și hinter-
landul lui, de a transforma amestecul de popoare și de culturi în
cetățeni loiali statului român. Programele școlare au fost refăcu-
te pentru a spune versiunea românească despre istorie. Limbile
minorităților au fost suprimate. Evreii au fost excluși din universități
și au fost introduse restricții asupra participării lor la viața civică.
Capacitățile și entuziasmul lui au atras atenția autorităților centrale,
iar în 1939 a fost numit rezident regal – reprezentantul personal al
regelui român și guvernatorul efectiv – al întregii Bucovine și al
câtorva ținuturi înconjurătoare.
Atunci când Stalin a anexat Basarabia în vara anului 1940, în
negociere a fost inclusă o parte din Bucovina. Invazia sovietică a avut
un impact galvanizant asupra naționaliștilor locali precum Alexianu,
care a fugit protestând și cu gânduri de răzbunare înapoi în Româ-
nia. Orașul său de adopțiune, Cernăuți, era acum condus de Armata
Roșie. Țăranii care vorbeau românește pe care el îi lăuda ca păstrători
ai unui străvechi etos național erau pedepsiți în calitate de slugoi
imperialiști de către stăpânii sovietici. E posibil ca evreii din oraş să
fi văzut sosirea sovieticilor ca o formă de eliberare, sau măcar un fel
de uşurare în comparaţie cu naţionalismul intens pe care, vreme de 20
de ani, îl promovaseră românii şi cultura română în detrimentul lor.
Circulau relatări despre localnicii care îi batjocoreau şi îi scuipau pe
ostaşii români în timp ce se retrăgeau înainte de sosirea sovieticilor.
Din momentul în care armatele române s-au alăturat celor ale lui
Hitler în est în vara lui 1941, Alexianu reprezenta alegerea rezonabi-
lă, dacă nu cumva evidentă pentru guvernarea teritoriilor proaspăt
„eliberate”. El nu avusese niciodată ceva mai mult decât un post
administrativ provincial, dar zelul său naţionalist şi experienţa sa
directă ca profesor într-una din provinciile de graniţă ale regatului îi
confereau o anumită familiarizare cu metodele necesare spre a recon-
strui ceea ce distruseseră sovieticii. Ştia cum se fac treburile într-un
oraş cu evrei. Realizarea sa majoră ca administrator în Cernăuţi
pare să fi fost depăşirea guvernului central din punctul de vedere al
legislaţiei antievreieşti. Înainte de a împlini un an în funcţia sa, el le
interzisese cetăţenilor din localitate folosirea în public a limbii idiş.

182
 În august 1941, chiar înainte ca trupele române și germane să fi
obținut controlul efectiv asupra Transnistriei, Alexianu a fost numit
guvernatorul regiunii, în fruntea unui număr de prefecți locali, unități
de poliție și, în cele din urmă, a primăriei noii capitale a provinciei,
Odessa. Burtos și începând să chelească, cu înclinație spre haine
elegante și cu o mică mustață în stil Hitler, Alexianu era obsedat
de ierarhie și de protocol. Chiar și formula sa preferată de adresare
dădea la iveală neliniștea socială a unui arivist provincial. Chiar până
la sfârșitul ocupației românești, el și-a semnat scrisorile și decretele
în calitate de „profesor” Gheorghe Alexianu. Și-a stabilit biroul în
vechiul palat al contelui Voronțov cu vedere către portul Odessei.
O pictură murală de mari dimensiuni înfățișând un Stalin blajin în
mijlocul unei liote de copii sovietici care dansează – lăsat din zilele
în care palatul servea drept cartier general al ligii copiilor comuniști,
Tinerii Pionieri – dispăru sub mai multe straturi de vopsea.34
În toamna lui 1941, în timp ce represaliile scădeau din intensitate,
iar birocrația de izolare a evreilor se închega, Alexianu își permise un
moment de reflexie asupra semnificației istorice a proiectului răsă-
ritean al României. Într-o scrisoare incoerentă și plină de înflorituri
către Antonescu, el propunea renașterea Catedralei Preobrajenski,
distrusă de sovietici în anii 1930, în semn de omagiu adus expansiunii
estice a României: „Așa după cum au făcut întotdeauna Domnitorii
noștri din trecut după o bătălie victorioasă, la fel ar trebui și noi să
semnalăm cel mai glorios moment din viața poporului nostru, când
puterea expansionistă a războinicilor români a făcut ca flamura țării
noastre să fie înălțată pe zidurile Odessei.” El se vedea pe sine ca
făcând parte dintr-un măreț spectacol istoric. Începea cu domnitorii
înarmați cu săbii din Evul Mediu care se ridicaseră curajoși împotriva
slavilor, a mongolilor și a turcilor. Se îndrepta către o epocă în care
oamenii vor privi la ceea ce realizase națiunea la Odessa ca fiind „o
măreață icoană, dintr-o epocă în alta, a timpurilor trecute, a vieții
elevate a României.” Pe măsură ce țara își ducea la împlinire misiunea
sa, ar trebui, prin urmare, să fie conștientă cât de mult va fi jude-
cată de istorie – ceea ce Alexianu credea că va vădi în mod necesar
răspunsul altruist și umanitar al României la chemarea măreției.35

183
 Dar, apoi, trebuia să se întoarcă la muncă. Alexianu, precum
superiorii săi de la București și colegii din armată și jandarmerie,
era profund preocupat de identificarea evreilor. Oficialii de rang
superior considerau provincia răsăriteană ca fiind un teritoriu lo-
cuit în primul rând de grupuri definite prin sânge, nu de indivizi.
Sarcina fundamentală a administrației era determinarea mărimii și
componenței ca membri ai fiecăruia dintre aceste grupuri rasiale
sau etnice, asemănător cu înregistrarea automobilelor și eliberarea
licențelor pentru magazinele care vând băuturi. Camarazii ger-
mani din biroul de legătură al Wehrmachtului și detașamentele
SS din Transnistria au aprobat și au încurajat, fără doar și poate,
acest proces. Dar Alexianu avea o îndelungată experiență cu atari
probleme din perioada petrecută de el în Bucovina. De asemenea,
administratorii era convinși că găsirea evreilor – sau, prin proces
de eliminare, mai întâi identificarea tuturor ne-evreilor – ar con-
tribui la siguranța orașului. Dacă evreii erau criptocomuniști, iar
dacă agenții comuniști fuseseră responsabili pentru explozia de la
comandamentul militar, a identifica odessanii în care se putea avea
încredere deveni sarcina principală a guvernului.
Alexianu și echipa sa au întocmit un întreg sistem de verificare
a identității, îndeosebi a bărbaților. La baza sa se afla un sistem de
înregistrare în care, dacă nu putea fi oferită documentația adecvată
în alte maniere, odessanii puteau furniza martori care să le ateste
identitatea. Formularul oferit de administrația lui Alexianu făcea
ușoară această sarcină:
Eu, subsemnatul, _____________, cu adresa în ________,
paşaport numărul _______________, declar că l-am cunoscut pe
Dl. __________________ din anul ______, că ştiu că nu este evreu,
ci este de origine ____________, că nu a fost în Partidul Comunist,
şi că trăia la Odessa [înainte de ocupaţie].36

Câteodată Alexianu îndeplinea ordinele date de Antonescu

însuşi, dar ca om care acorda atenţie detaliilor, avea deosebită grijă
să modeleze maniera în care erau aplicate ordinele. Notele sale mar-
ginale personale pot fi găsite în rapoartele periodice referitoare la
deportarea din oraş a evreilor, deseori cu comentariile aspre menite
să-i încurajeze sau să-i mustre pe subordonaţii săi. În momentul în
184
care deportarea evreilor era în desfăşurare, el le reamintea jandar-
milor că orice copil de evreu lăsat în urmă de către deportaţi nu
trebuia să fie luat în grija familiilor creştine; pentru ei va fi con-
struit un orfelinat special în lagărul de la Berezovka. Atunci când
preşedintele comisiei de evacuare raporta că încă se considera că
evrei se ascund în afara ghetoului în alte părţi ale oraşului, ordinele
lui Alexianu, notate cu creionul cu scrisul lui mărunt, erau clare:
„Trebuie executate raiduri şi aplicate sancţiuni.”37
Cu toate acestea, propria lui concepţie despre identitate putea fi la
fel de alunecoasă ca şi provincia grotescă şi imprevizibilă la crearea
căreia ajuta el. Câteodată însuşirea de a fi evreu depindea de sânge.
Altădată depindea de credinţă. Urmând o politică stabilită de An-
tonescu, Alexianu decretă că evreii care puteau dovedi că fuseseră
botezaţi drept creştini nu vor fi supuşi deportării. El personal a
intervenit în cel puţin un caz spre a salva o femeie botezată, presu-
pusă ex-evreică, la solicitarea preotului ei.38 Dar aceasta constituia
una dintre numeroasele trăsături îngrozitoare ale guvernului asupra
căruia prezida el cu pasiune. Având în vedere că putea determina
viaţa sau moartea unor odessani şi altor transnistrieni efectiv cu o
mişcare a stiloului său, Alexianu poseda o putere pe care nici chiar
Antonescu – ocupat să traseze pe hartă mişcările de trupe şi să pri-
mească saluturi – nu o putea exercita cu aceeaşi acurateţe şi precizie.
___________
Ce credeau românii că fac în Transnistria? Răspunsul depindea
în funcţie de românul întrebat şi de momentul întrebării. Câteodată
oficialii pur şi simplu copiau experienţa nazistă de la Guvernarea
Generală sau de la Comisariatul Reichului Ucraina – ucigând,
deportând, închizând şi apoi ucigând din nou – chiar dacă ratele
de supravieţuire din Transnistria erau de un ordin de mărime mai
mare decât în unele arii controlate de germani. Câteodată ei îşi
creau propriul microimperiu pe fugă, un efort inconsecvent şi prost
organizat de a avea propria lor posesiune colonială în răsăritul slav,
care putea furniza patriei forţă de muncă şi materii prime.
Din alte puncte de vedere, ei creau un proiect în mod distinct
românesc, pregătind terenul pentru un stat de după război care ar fi
chiar mai mare şi mai curat din punct de vedere etnic decât cel creat

185
în 1918. Graniţele României fuseseră deja schimbate prin forţă şi exista
o anumită aşteptare că măcar o porţiune din aceste schimbări vor
rezista după o victorie a Axei. Prietenoşii germani dăduseră o amplă
parte din Transilvania, în nordul României, la fel de prietenoasei
Ungarii cam în perioada în care sovieticii inamici înşfăcaseră Basa-
rabia şi Bucovina de Nord. Înconjurată de prieteni atât de hrăpăreţi,
îşi spuneau românii, faptul de a lua Transnistria ar putea constitui o
poliţă de asigurare împotriva pierderii permanente a Transilvaniei – o
piesă cu mult mai valoroasă din teritoriul de bază al României care a
rămas preocuparea teritorială predominantă de-a lungul războiului.39
Antisemitismul cultural, formalizat de instituţiile statului ro-
mân, era fundamental pentru aceste eforturi. Prin septembrie
1942, Antonescu şi Alexianu au finalizat în cele din urmă închi-
derea cercului prin interzicerea evreităţii: dând ordin ca iudaismul
să fie de acum încolo considerat o religie ilegală, interzicându-le,
totodată, evreilor din punct de vedere cultural să îmbrăţişeze alte
credinţe.40 Unul dintre nou-fondatele ziare în limba română, Gazeta
Odesei, a încercat să surprindă puterea transformatoare a conducerii
românești și legătura sa cu problema evreiască:
De obicei, Odessa își impresiona vizitatorii prin mirosul de scutece
de jidan împuțit și de gunoi în putrefacție în piața Privoz…
Ai crede că acolo trăiau doar jidani, alergând pe străzi, bulucindu-se
în prăvălii și alcătuind mari turme la intrarea în clădiri… Dar apoi veni
armata română și, după aceea, administrația română. Și se puse capăt
hărmălaiei evreiești. Odessa începu să-și vindece rănile și să se curețe
de mizeria pe care o strânsese ani și ani de zile. Respingătorul miros
al curților evreiești dispăru cu timpul. Odessa se trezi la o nouă viață,
plină de luminoasă speranță.41
Dar existau alte motivații dincolo de sentimentul antievreiesc.
România era legată de un vag sentiment al destinului manifest către
estul său și de dorința de a crea o zonă teritorială de tampon în jurul
Basarabiei și Bucovinei eliberate. În momentul în care statul începu
deportări la scară mare, el își asumă o serie de responsabilități pe
care era incapabil și în același timp lipsit de voința de a le respecta.
În cele din urmă, cu evreii și romii/țiganii zăcând lihniți de foame
și roși de boli în adăposturi îngrozitoare, românii se descotorosiră

186
de problemă transferând-o altora – în multe cazuri sătenii de etnie
ucraineană și germană în poala cărora fuseseră aruncați deportații.
Îmboldiți și echipați de către naziști, etnicii locali germani, sau
Volksdeutsche, descendenți ai sârguincioșilor fermieri germani, la
origine invitați în regiune de către Ecaterina cea Mare, câteodată îi
ucideau pe cei înfometați, la care nu se gândiseră niciodată în ca-
litate de vecini. Dorința de a despovăra statul de servituțile umane
reprezenta deseori una dintre cele mai puternice și grotești surse
ale comportamentului românesc.42
Mii de români medii cu mult sub Antonescu și Alexianu vedeau
în experimentul trasnistrian șansa de a realiza un proiect particular
favorit sau de a-și promova carierele. Oficialii români nu au suferit, în
ansamblu, de pe urma a ceea ce germanii numeau Ostrausch, efectele
amețitoare ale muncii departe de casă, într-un loc considerat a fi
locuit de evrei subumani și slavi sălbatici. Dar posibilitățile conferite
de Transilvania nu erau de ignorat. Universitarii explorau bogățiile
regiunii dintre Nistru și Bug și se pregăteau pentru restructurarea de
ansamblu a populației ei. Savanții organizau expediții antropologice,
măsurând capete și studiind liniile sprâncenelor sătenilor spre a-i
deosebi pe români de hibrizi. (25% de sânge românesc era suficient,
se convenea, spre a face ca cineva să fie român autentic – o definiție
mai încăpătoare a identității naționale decât cea aplicată de naziști.)
A fost propus un nou „institut național de eugenie”, ca modalitate de
a pune națiunea română pe o bază genetică mai solidă. În toamna
anului 1942, autoritățile române au început procesul de identificare
a etnicilor români care trăiau la est de Bug, în Comisariatul Reich-
ului Ucraina. Planul era acela de a-i muta în vest, în Transilvania,
unde vor ajuta la făurirea unei provincii înfloritoare și mai pure din
punct de vedere etnic, echivalentul latin al politicii Germaniei față de
propriul Volksdeutsche de „repatriere”. Unele familii românești fură
mutate înainte ca soarta războiului să încline în defavoarea Axei.43
Liberalii și umanitarii se pronunțară în privința tratamentului
țării față de propriii evrei, în timp ce conducătorii evrei din România
organizau misiuni de ajutoare spre a-i asista pe evreii din lagărele
transnistriene. Cei mai entuziaști naționaliști salutau politica ce
implica strămutarea persoanelor, schimbarea granițelor și purifi-

187
carea teritoriilor considerate a fi contaminate de străini din punct
de vedere rasial sau etnic. Dar pentru majoritatea românilor, soarta
evreilor din regiunea ocupată era probabil doar o preocupare tre-
cătoare. Chiar și intelectualii realiști erau complet orbi atunci când
era vorba de ceea ce se întâmpla în est. Eminentul istoric Gheorghe
Ioan Brătianu călători cu o unitate de cavalerie românească până în
Crimeea, dar fu mișcat în principal de lungile șiruri de morminte
ale soldaților și masivele distrugeri făcute de artilerie antichităților
din regiune.44 Provincia și capitala ei nu erau singura sferă de preo-
cupări a unui grup limitat, secretos și depravat de oficiali și soldați.
Prin acte de comisionare sau de omitere, Transnistria era în foarte
mare măsură o afacere participativă.
În Odessa toate acestea ar fi părut clare la vremea respectivă.
Așa după cum raporta un agent secret care lucra pentru forțele de
ocupație, unii odessani îi considerau pe mulți români care patru-
lau acum pe străzi și slujeau în birouri guvernamentale ca fiind
reprezentanți ai unei „națiuni moi”, în vreme ce germanii erau
„fermi… ei ar fi adus rapid disciplina” în oraș – cu alte cuvinte, ei
ar fi restaurat ordinea, ar fi păstrat străzile curate, i-ar fi încolțit pe
delincvenți și ar fi eradicat corupția.45 Aceasta era probabil părerea
dominantă în rândul rușilor și al ucrainenilor: nu era preferința lor
ca românii să conducă treburile, dar asta era situația. Și în orice
caz, pe când frunzele maronii cădeau plutind pe trotuarele pustii în
toamna lui 1941, sarcina de bază pe care și-o asumaseră ocupanții
părea clară: ei veniseră spre a se descotorosi de oamenii pe care
românii îi numeau jidani și pe care odessanii îi cunoșteau în limba
rusă cotidiană drept jidî.

188
 10

„Aș vrea să vă aduc la cunoștință următoarele”

După război, fiecare copil din Odessa era în stare să recite da-
tele care delimitau ocupaţia: retragerea strategică a Armatei Roşii
pe 16 octombrie 1941 şi întoarcerea ei triumfătoare pe 10 aprilie
1944. Acele 907 zile erau considerate ca fiind un scurt interregn
înainte de restaurarea puterii sovietice şi ca o perioadă de suferinţă
comună, când oraşul se afla în strânsoarea ghearelor unor străini.
Chiar şi în ziua de azi, de-a lungul Aleii Gloriei din Parcul Şevcenko
(fostul Parc Alexandrovski), o altă alee în pantă este mărginită de
monumente ale morţilor în război. Ea duce la obeliscul marinarului
necunoscut şi o flacără eternă. De sărbătorile publice, monumen-
tul este patrulat de copii în uniforme, care bat pas de defilare şi
care concurează pentru onoarea de a sta drepţi la „Postul nr. 1”.
De acolo, vizitatorii pot privi spre port şi spre apartamentele din
blocurile înalte de dincolo de el, dovadă a călătoriei oraşului de la
victimă la învingător.
Istoricii sovietici au avut tendinţa de a eticheta vechiul inamic
drept „fascişti” sau „ocupanţi germano-fascişti”, îndeosebi după ce
România a devenit un stat comunist şi un aliat în cadrul Pactului
de la Varşovia. Fostul duşman devenise un prieten socialist, aşa
încât episoadele dureroase din trecut erau date la o parte tacit.
Puţini oameni, chiar în însăşi Odessa, cunosc în detaliu experienţa
din timpul războiului – în parte datorită dispariţiei generaţiei care

189
încă îşi mai aduce aminte de război, în parte pentru că jumătate de
secol de propagandă sovietică a pus accentul pe apărătorii oraşului
şi i-au minimalizat pe ocupanţii străini şi pe colaboraţioniştii locali.
Narativul sovietic de rezistenţă continuă să fie puternic. Pro-
fesorii de şcoală îşi conduc elevii printre meandrele catacombelor,
unde gherilele îşi puneau la cale raidurile asupra inamicului. Plăci
comemorative încă marchează fostele case ale eroilor, patrioţilor şi
partizanilor. Doar câţiva scriitori odessani au început să pună sub
semnul întrebării această versiune a evenimentelor. Timp de peste
doi ani şi jumătate, oare cetăţenii s-au gândit doar „la modul în
care să arunce în aer comandamentul inamic, să elimine un soldat
inamic sau măcar să găurească cauciucurile unei maşini româneşti?”
întreba sec un autor.1 Dar astăzi ştim – sau cel puţin putem şti – mult
mai multe despre răspunsul local la ocupaţia din timpul războiului.
Până în anii 1940 regatul român dezvoltase o birocraţie provin-
cială substanţială, având mai bine de douăzeci de ani de experienţă
în guvernarea zonelor noi şi problematice. O mare parte din acest
aparat birocratic se reproducea în Transnistria: directorate şi secţii,
subsecţii şi birouri, toate cu sarcina dublă de administrare în lumea
reală plus producţia sârguincioasă a şirurilor de hârtii. Sovieticii,
care au recuperat aceste documente atunci când regiunea a fost
luată înapoi, au fost nişte paznici buni. Acea colecţie conţine acum
mai bine de 52 000 de dosare separate şi sute de mii de pagini de
text. Multe au fost microfilmate şi sunt depozitate la United States
Holocaust Memorial Museum din Washington, D.C. Multe altele
sunt cu greu protejate de ravagiile mucegaiului şi şoarecilor de către
bravul personal de la arhivele de stat din Odessa.
Dosarele conţin rapoarte detaliate şi telegrame despre înfiinţarea
ghetoului şi lichidarea sa, despre deportarea evreilor în lagărele de
muncă şi centre de detenţie din Transnistria şi despre moartea lor
de pe urma bolilor, frigului şi masacrării sistematice. Totuşi, dintre
toate ororile din arhive, unele dintre cele mai tulburătoare lecturi –
îndeosebi de la un oraş care continuă să ia în serios caracterul lui
cosmopolit – apar în denunţurile scrise şi rapoartele de agent secret
pe care odessanii de rând le completau pentru autorităţile române:
sute de pagini mâzgălite în cerneală sau cu creion chimic pe hârtie

190
de scris ultrasubţire, pe spatele unor afişe vechi sau chiar pe partea
interioară a unor ambalaje de bomboane. Împreună cu listele de
străini de clasă şi duşmani ai poporului arestaţi şi împuşcaţi pe
vremea lui Stalin, dosarele groase depun o sumbră mărturie despre
oraşul mai întunecat care pândea în spatele celui luminat.
___________
Odessanii au început să se denunţe unii pe alţii aproape imediat
ce cavaleria română a pătruns la trap pe o stradă Richelieu pustie şi
plină cu saci de nisip. După aruncarea în aer a comandamentului
militar în 22 octombrie 1941, volumul s-a mărit. Era mai mare ca
niciodată cererea de demascare a bolşevicilor ascunşi, înainte ca ei
să poată înscena şi alte atacuri teroriste, iar numărul odessanilor
nerăbdători să evite suspiciunile a sporit, probabil, şi el. În definitiv,
era greu să supravieţuieşti anilor 1930 fără să îmbrăţişezi într-o
anumită măsură sistemul sovietic, iar în lumea complet anapoda
a războiului şi ocupaţiei, fiecare virtute invocată din necesitate
constituie acum un viciu care aşteaptă să fie dat la iveală. Era cu
adevărat ca şi cum ai păşi prin oglindă. Duelul de denunţuri ale lui
Skopov şi Labunski reprezintă un exemplu instructiv.
În noiembrie 1941, un anume Grigori Skopov a scris coman-
damentului militar român spre a-l denunţa pe vecinul său, Pavel
Labunski, ca fiind comunist şi agent NKVD. El a furnizat o listă
de persoane care pot susţine această informaţie şi a oferit o docu-
mentare în detaliu a opoziţiei hotărâte a lui Labunski faţă de statul
român. Atunci când Labunski a auzit de la alţii din blocul său că
fusese denunţat de Skopov, el trimise rapid autorităţilor propria
sa notă scrisă de mână. Afirma că nu a fost niciodată membru
al Partidului Comunist. Amintea că se născuse într-o familie de
proprietari de pământ destul de avuţi. Se căsătorise în rit creştin-
ortodox. Fusese „reprimat” în mai multe rânduri de către bolşevici.
Fratele lui luptase de partea albilor în timpul războiului civil, motiv
pentru care fusese trimis în gulag şi i se confiscaseră proprietăţile.
În schimb, Labunski rămăsese să aibă grijă de soţia fratelui său şi
de cei doi copii ai lor. Atunci când începu noul război, Labunski fu
recrutat în Armata Roşie, dar dezertă imediat. Mai presus de toate

191
acestea, scria el, persoana care ar trebui să-i îngrijoreze pe români
era denunţătorul său. El nu făcea decât să încerce să-şi ascundă
propriul trecut de bolşevic şi bine cunoscutele modalităţi criminale
ponegrind pe altul. „Skopov este în mod absolut cel mai rău duşman
al noii ordini, care a ajuns să elibereze umanitatea de bolşevicii
cei urâţi”, încheia Labunski. „Skopov ar trebui să plătească pentru
activităţile lui criminale din trecut.” Anexa apoi o listă cu 11 vecini
şi alţi martori care pot confirma spusele lui.2
Cu câţiva ani înainte, toate amănuntele biografiei sale pe care
Labunski le oferea în semn de bună-credinţă – mediul de clasă din
care provenea, religiozitatea sa, faptul că fratele său fusese în ser-
viciul albilor – l-ar fi desemnat un inamic al statului sovietic. Dar
în noua ordine, lucruri care fuseseră puncte slabe deveneau acum
avantaje care trebuiau puse în valoare. Pentru numeroşi odessani,
modalitatea de a demonstra un sentiment sănătos al datoriei civile
era aceea de a te oferi şi de a fi de folos în menţinerea legii şi ordinii,
descoperirea agenţilor sovietici clandestini şi în mod deosebit darea
în vileag a evreilor ascunşi.
Administraţia lui Alexianu îi considera pe toţi evreii odessani,
cel puţin în teorie, drept agenţi sovietici. Punerea semnului egalităţii
între „evreu” şi „comunist” avea o istorie lungă şi sângeroasă în
Europa de Est. Dar dat fiind faptul că românii nu doar că duceau
un război, ci purtau şi o campanie contrainsurgentă – împotriva
luptătorilor clandestini adevăraţi care se ascundeau în catacombe,
perturbau transportul şi câteodată vizau oficiali români de rang
înalt – căutarea evreilor ascunşi nu era doar o simplă problemă de
ceea ce s-ar numi acum purificare etnică. Era, totodată, din per-
spectiva ocupantului şi a multora dintre cei ocupaţi, o problemă de
securitate. În motivaţiile colaboraţioniştilor din Odessa se împleteau
antisemitismul latent şi câteodată entuziast, frica de o revenire a
sovieticilor în oraş, paranoia legată de faptul de a fi denunţat şi
emoţiile universale ale vecinilor de lăcomie, invidie şi resentiment.
Demascarea impostorilor constituia o temă comună în multe
dintre rapoartele agenţilor şi denunţurile voluntare. Un anume Igor
Brijiţki raporta că auzise despre o persoană numită Strijak, care
locuia pe atunci pe Strada Greacă, care lucrase ca salariat al NKVD

192
şi participase la represiunea stalinistă a etnicilor germani din regi-
unea Odessa. Paşaportul lui Strijak spunea că el e etnic ucrainean,
susţinea Brijiţki, dar un vecin confirma că „sora lui e jidaucă.”3 În
acelaşi raport, Brijiţki continua, detaliind cazul mai complicat al
unui soş, al soţiei şi al fiului, familia Zagalski:
Kleiman şi Zagalski – 58 strada Uspenskaia (intrare prin curte).
Directorul Şcolii Nr. 8, Alexei Ivanovici Zagalski, ascunde faptul că
soţia lui, Klavdia Isaakovna Kleiman, este evreică. Şi că fiul ei din pri-
ma căsătorie, cu numele de Vadim Kleiman, în vârstă de optsprezece
ani, este de asemenea evreu. Şi că Zagalski l-a adoptat şi i-a dat numele
lui şi pretinde că e ucrainean. Klavdia Isaakovna Kleiman, cu ajutorul
miliţiei sovietice conduse de jidani, a reuşit să obţină un paşaport cu
numele de familie al soţului ei, Zagalski, iar în paşaport pretinde că
nu este evreică, ci ucraineancă. Un profesor de la Şcoala Nr. 68, Adolf
Poze, a făcut posibile toate aceste maşinaţiuni. Această informaţie este
dată de Stasenko, profesor la Şcoala Nr. 92.4
Odessanii erau în mod firesc obişnuiţi să se ascundă de stat. Con-
trabandiştii, goniff-ii şi grupurile politice clandestine perfecţionaseră
arta evitării. Dar în 1941 ideea de a arunca lumină asupra vastei
lumi subterane – care se credea acum că e populată de bolşevici
şi evrei secreţi – avu un deznodământ mortal. Câteodată oamenii
se puteau ascunde în văzul tuturor. Agentul Nr. 61 raporta că un
bărbat care lucra ca şofer la o fabrică locală, cu numele de Şvidkoi,
era în realitate acelaşi Şvidkoi care fusese înainte un bine-cunoscut
comunist, membru în conducerea organizaţiei de partid a fabricii şi
„un gen de persoană extrem de răuvoitoare, făcând totul pe furiş.”
În plus, continua agentul, citând mărturia unui Kriţki, „în ciuda
numelui şi prenumelui său rusesc, [Şvidkoi] este jidan.”5
Denunţurile nu erau întotdeauna îndreptate către anumiţi
indivizi, cu toate că aceasta e informaţia pe care autorităţile române
o socoteau cea mai utilă. Un registrator de la comandamentul mili-
tar făcea din când în când notaţii de mână pe rapoartele de denunţ,
cerând ca autorul să fie mai specific în legătură cu cine ce anume
a spus şi să ofere adrese exacte, atât a celui care denunţă, cât şi a
celui denunţat. Era nevoie de timp pentru a-i învăţa pe oameni să-şi
facă treaba eficient. Totuşi, anumiţi odessani continuau să raporteze

193
orice fapt banal sau teorie favorită care socoteau că ar putea fi utilă
autorităţilor. „Aş vrea să vă supun atenţiei”, scria un anume Valeri
Tkacenko, „că în subsolul din strada Tiraspol, 13, se întruneşte un
grup de jidani şi discută chestiuni politice, şi spun că românii şi
germanii ne beau sângele cu paharul, dar că noi îl vom bea pe al
lor cu găleata. Şi că America ne ajută.”6
Alţii au denunţat persoane care nu acopereau evrei, dar le
adăposteau hainele vechi, păstrând efectele personale ale celor care
fuseseră trimişi departe. Iar alţii raportau că un vecin beneficiase
pe nedrept de articole lăsate atunci când evreii au fost izolaţi de
români – adică reclamând că persoana în cauză nu împărţea prada
cu ceilalţi locatari din bloc. Analişti amatori ofereau propriile lor
interpretări pentru ceea ce se petrecea în jurul lor, acţionând ca
detectivi neoficiali, nu ca simpli informatori. Hârtia misterioasă
găsită într-un apartament ar putea fi rebutul de la o maşină de
tipărit clandestină, presupunea o locatară. Portretele lui Hitler,
Antonescu şi regelui Mihai al României care începuseră să apară
în bazarurile locale erau foarte prost executate şi trebuiau retuşate,
spunea altul. Un vecin raporta că o cunoştinţă frecventa persoane
de proastă factură şi probabil că avea gânduri rele. „În acelaşi timp,
apartamentul lui este locul de întrunire al comuniştilor-terorişti
ascunşi. Iar pe lângă acestea, soţia lui este jidaucă şi este complet
înconjurat de jidani.”7 O altă persoană dădea o listă după care au-
torităţile puteau să-i scoată din ascunzători pe evreii care încă se
mai ascundeau în oraş. „Identificarea şi inspectarea evreilor poate
fi făcută în felul următor”, scria „Un Observator”:
1. Faţa şi aparenţa de evreu;
2. Un fel stricat de a vorbi;
3. Documentele oficiale pe care le posedă (şi de asemenea cele
ale rudelor sale);
4. Organele genitale (pentru bărbaţi)8.
Propagandiştii români căutau să prezinte într-o lumină bună
ocupaţia, caracterizând-o drept eliberare, cortina finală peste mai
bine de 20 de ani de teroare bolşevică. Dar primii eliberatori au con-
solidat obiceiurile de bază şi patologiile sistemului sovietic. Paranoia,
acuzaţiile în interes propriu, mania pentru demascarea, expunerea

194
şi stârpirea potenţialilor inamici ai statului constituiau modalităţi
de comportament cu care oraşul se obişnuise deja în anii 1920 şi
1930. Formatul scrisorilor de denunţare şi al plângerilor pe care
le conţineau erau deseori aproape cópii ale celor folosite în timpul
perioadei staliniste anterioare, de la formula de deschidere standard
în limba rusă − „Dovoju do Vaşego svedeniia nijesleduiuşcee”, sau
„Aş vrea să vă supun atenţiei următoarele” – până la finalurile ce
păreau mecanice, care atestau buna-credinţă şi onestitatea celui care
a scris. Atunci când puterea de ocupaţie a căutat informaţii clare şi
credibile, odessanii câteodată pur şi simplu interpretau un scenariu
bine învăţat – care avea multe lucruri în comun cu arta practicată
a supravieţuirii sub un regim opresiv.
Lipsa de loialitate politică, serviciul într-un post administrativ
în regimul ilegitim anterior, abuzul de putere făcut de funcționarii
guvernamentali sau darea la iveală a unui minor păcat sexual
sau a altui comportament imoral puteau fi toate temeiuri pentru
denunțare, atât sub sovietici, cât și sub români. Tentația de a informa
în legătură cu vecinii și de a prelua spațiul lor locativ – îndeosebi
în blocurile de apartamente supraaglomerate în râvnitul centru
al orașului – era de asemenea o moștenire directă de la sistemul
sovietic.9 Diferența acum era semnul clar de egalitate pus între a fi
inamic și a fi evreu, o uniune pe care puțini odessani păreau a avea
dificultăți în a o accepta. Orașul fusese hrănit cu o dietă constantă
de teorii ale conspirației și propagandă antisemită vreme de zeci de
ani – de la aşa-zisa amenințare reprezentată de organizațiile evreiești
de autoapărare de la începutul anilor 1900 la mai recentele eforturi
ale campaniilor germane și române la nivel emoţional şi raţional de
a-i caracteriza pe sovietici drept un braț al evreimii mondiale. Mai
vechile fisuri dintre evrei şi vecinii lor deveneau acum canioane
peste care doar cei mai eroici dintre odessani erau capabili să sară.
„Ei îi consideră pe evrei o naţiune extrem de perfidă, vicleană şi
neiertătoare”, raporta un agent, „şi una care încă e capabilă de un
întreg şir de ticăloşii.”10
Mărturiile personale ale supravieţuitorilor se coroborează cu
relatările din documentele oficiale. David Seneaver s-a născut în
oraşul Balta, la nord de Odessa, unde familia sa lucra ca vânzători de

195
peşte. Când casa şi afacerea lor au fost rechizionate de către sovietici
la începutul anilor 1930, familia s-a mutat într-un mic adăpost, plă-
tind preţul de a fi fost denunţat ca inamici din clasa burgheziei. În
timpul foametei ucrainene de la începutul anilor 1930, ei au plecat
spre oraş, dar viaţa era la fel de dificilă acolo, având în vedere că
familia purta o etichetă de clasă nedorită şi potenţial mortală.
Seneaver avea 15 ani atunci când România luă controlul asupra
Odessei, şi îşi amintea în mod distinct de mulţimile care se adunau
atunci când evreilor li se spunea să se adune în piaţa Privoz lângă
centrul oraşului. „Populaţia locală, îndeosebi ucrainenii”, îşi amintea
el, „erau nerăbdători să-i ajute pe germani şi pe români să-şi vâneze
victimele, copii şi tineri, care se ascundeau în pivniţe.” Atunci când
a fost alungat din oraş la începutul anului 1942, cu destinaţia lagărul
de la Domanevka, cete de localnici azvârleau cu pietre şi strigau:
„Voi l-aţi crucificat pe Iisus Hristos.” Dar în mărturia sa, Seneaver
voia să fie clar asupra unui punct anumit: un sătean din localitate,
al cărui nume slav el şi-l amintea după zeci de ani, îl găzduise după
deportare. Odessanii, nu ţăranii ucraineni de la ţară, erau cei care
îşi amintea el că strigaseră şi aruncaseră cu pietre.11 O populaţie
urbană exersată în demascarea trădătorilor de clasă, în darea în vi-
leag a sabotorilor socialismului şi în stârpirea duşmanilor poporului
transfera cu uşurinţă aceste tehnici în descoperirea evreilor secreţi.
Evreii au reuşit într-adevăr să supravieţuiască la Odessa de-a
lungul războiului, dar au fost puţini. Unii se ascundeau în văzul
lumii obţinând sau falsificând documente oficiale care certificau
statutul lor de Karaim, evreii pre-talmudici distincţi care, în general,
erau lăsaţi în pace de autorităţi. Alţii se dădeau drept ucraineni,
armeni sau membri ai altor grupuri etnice, îndeosebi dacă erau
capabili să se mute într-o parte a oraşului în care nu existau şanse
ca vecinii să cunoască adevărata lor identitate. Planificarea atentă şi
şansa pură contau în egală măsură. Liudmila Kalika, o adolescentă,
a supravieţuit împreună cu familia ei printr-o combinaţie de noroc
şi evlavie a vecinilor. Atunci când izbucni războiul, trăiau într-un
apartament la comun – ceva obişnuit la începutul perioadei sovie-
tice – şi împărţeau spaţiul cu altă familie.

196
 Acest fapt se dovedi a fi o binecuvântare. Atunci când familia
Kalika hotărî să se ascundă, în loc de a se prezenta la ghetou, cea-
laltă familie pur şi simplu se extinse în spaţiul nefolosit, în loc să fie
expropriată de administratorul clădirii sau de către autorităţile de
ocupaţie. Vecinii de apartament ai familiei Kalika erau evrei care
reuşiseră să capete acte care atestau, în mod fals, că sunt Karaim.
Apartamentul, situat la parter, avea o pivniţă suficient de mare pentru
mai multe persoane, iar micul spaţiu deveni refugiul familie Kalika,
pentru că evreii erau împuşcaţi sau goniţi din oraş. O altă vecină,
o ucraineancă, furniza mâncare şi apă evreilor ascunşi şi îi ajuta pe
presupuşii „Karaim” să aibă grijă de apartamentul comun. Ea îi con-
vinse pe eventualii vecini zgomotoşi că membrii familiei Kalika fie
fuseseră deportaţi, fie muriseră. Vârtejul împrejurărilor le permiseră
Liudmilei şi altor patru evrei să rămână ascunşi în pivniţă vreme
de 820 de zile, până când oraşul a fost recucerit de Armata Roşie.12
După începutul anului 1942, a existat o diminuare marcată a
denunţurilor. Majoritatea evreilor fuseseră identificaţi şi trimişi
afară din oraş. Majoritatea brigăzilor de partizani mortale, finan-
ţate de sovietici, fuseseră distruse, ascunzătorile lor din catacombe
fuseseră descoperite şi sigilate. Agenţii şi informatorii continuau
să fie activi, dar sarcinile lor acum includeau difuzarea ziarelor şi
punerea în cutii poştale a fluturaşilor propagandistici, nu raportarea
sistematică despre vecinii lor. Lumea care rămăsese în oraş învăţa
cum să-şi vadă de existenţa sa cotidiană.
Odessanii nu erau nicidecum ignoranţi în privinţa a ceea ce se
petrecea în lagărele şi ghetourile din nord. Ei văzuseră evrei spânzu-
raţi şi împuşcaţi în masă. Ulterior, circulau relatări în bazar despre
uciderea evreilor în toată Transnistria. Unii chiar se îngrijorau de
ceea ce se va întâmpla în viitor dacă nu vor exista trupe care să apere
oraşul de răzbunarea evreilor. „Când vă luaţi zborul, jidanii or să
fie în stare să ne facă rău”, se relata că le strigau femeile soldaţilor
români. „De ce nu i-aţi făcut pe jidani kaput?”13 Un alt agent scria
în primăvara lui 1942 că unii evrei scăpaseră înapoi la Odessa şi
răspândeau zvonuri despre oameni care au fost mitraliaţi într-o râpă
într-un loc numit Berezovka. Acum ştim că acele zvonuri au fost
adevărate. Cei care au scăpat relatau unul dintre cele mai groaznice

197
masacre care au avut loc sub supravegherea României, uciderea a
aproximativ 28 000 de evrei din Odessa de către unităţile SS recru-
tate din rândul Volksdeutsche.14 Dar pentru că evreii nu mai erau
spânzuraţi pe străzi şi nu mai împânzeau pieţele înaintea deportării
în provincie, era uşor pentru români şi pentru ucraineni să pretindă
că ştirile despre alte orori puteau fi cu uşurinţă ignorate.
___________
Memorialul Holocaustului din Odessa se află pe o stradă aglomera-
tă lângă zona verde a cartierului Moldavanka. O alee de copaci recent
plantaţi duce la o fântână centrală. În vârf se află o lucrare de mici
dimensiuni, dar obsedantă, a sculptorului Zurab Țereteli, un grup de
bărbaţi şi femei goi chirciţi în faţa unei mici scări, totul înconjurat de
un vălmăşag de sârmă ghimpată. Fântâna nu funcţionează, pavajul e
crăpat şi spart, iar copacii au nevoie de apă. O inscripţie le aminteşte
în mod inexact vizitatorilor de crimele comise de „nazişti”, nu de către
români sau de odessanii locali. Micul parc în care se află este plin de
sticle de plastic şi de coşuri de gunoi care dau pe din afară.
Totuşi, cel mai uimitor lucru despre memorial este faptul că cea
mai mare parte a lui este un monument în amintirea celor identifi-
caţi drept cei 90 de integri, bărbaţi şi femei, mai ales ucraineni, care
şi-au riscat viaţa spre a salva evrei. Fiecare copac este etichetat cu
numele unuia dintre eroi. Este o manieră extrem de singulară de a
gândi experienţa oraşului din timpul războiului, căci adevărul mai
sumbru este acela că o întreagă pădure de odessani s-a comportat
în mod diferit: cooperând cu autorităţile române, denunţând cu zel
evrei sau văzându-şi tăcut de viaţa lor ca şi cum nu ar fi ştiut unde
dispăruse unul din trei vecini de-ai lor.
Eroii erau acolo, cu siguranţă, dar sunt greu de identificat printre
trădători şi răspânditori de zvonuri, acei ale căror scrisori formale şi
note urgente ies în evidenţă din dosarele arhivate. O modalitate de
a înţelege vastul număr de odessani care nu sunt amintiţi pe aleea
celor integri este aceea de a aborda chestiunea oblic, prin inter-
mediul unei persoane care a petrecut mai mult timp în oraş decât
Puşkin sau multe dintre celelalte figuri faimoase cuprinse acum în
panteonul odessanilor onorifici: maiorul român Gherman Pântea.

198
 Cu faţa albă şi îndesat, cu un păr des, care în tinereţe era piep-
tănat pe spate, iar la bătrâneţe devenise ca o coamă, Pântea a fost
unul dintre cei mai calificaţi administratori pe care guvernul român
îi putea trimite la post în Transnistria. Era un produs al zonei de
frontieră, născut în mai 1894 într-o familie vorbitoare de limbă ro-
mână din nordul Basarabiei, o perioadă în care regiunea era liniştită,
aşa după cum fusese aproape un secol, dar asemenea multora dintre
camarazii lui basarabeni, el se convertise la cauza naţionalismului
român în timpul degradării totale a disciplinei militare şi prăbuşirii
frontului estic în 1917.
A fost ales ca reprezentant militar în parlamentul local care
s-a format atunci când Imperiul Rus a dispărut, apoi a lucrat ca
ministru în guvernul pentru scurtă vreme independent al Basara-
biei. A făcut parte din grupul care a optat în 1918 pentru unirea cu
România, exact în momentul în care bolșevicii se pregăteau să intre
în Chișinău, capitala provinciei Basarabia. După ce a fost absorbită
în regatul român, Pântea a slujit trei mandate în calitate de primar
al Chișinăului. Ca fiu al unor țărani basarabeni săraci, dar educat
în sistemul țarist ca avocat, el vorbea atât românește, cât și rusește.
Cunoștea chiar ceva din Ucraina, având în vedere că studiase pentru
scurt timp la vechea instituție a lui Ilia Mecinikov, universitatea din
Odessa. Atunci când armata sovietică a invadat Basarabia în vara
lui 1940, Pântea s-a alăturat maselor de soldați și oficiali români
care se retrăgeau spre vest.15
Cu toate că nu îl cunoștea personal pe Antonescu, conducătorul
român l-a convocat la o întrunire la gara din Chișinău în august
1941. El a fost informat de intenția lui Antonescu de a-l numi primar
al Odessei în momentul în care orașul va fi capturat de trupele ger-
mane și române. Considerabila lui experiență în Basarabia îl făceau
o alegere rezonabilă; poate că politicienii liberali din București – cei
deja preocupați de politicile dure ale lui Antonescu de acasă – îl
promovau în speranța de îndulcire a comportamentului regimului în
teritoriile ocupate. În orice caz, atunci când orașul fu cucerit în cele
din urmă, Pântea a fost numit în mod adecvat în postul de primar,
ajungând la Odessa pe 18 octombrie, cu mai puțin de o săptămână
înaintea fatidicei aruncări în aer a comandamentului militar.

199
 Pântea a fost martor direct la „represaliile” împotriva evreilor în
zilele care au urmat atacului. El i-a scris o scrisoare personală lui An-
tonescu – ocolindu-l pe Alexianu și sărind peste treptele ierarhiei – în
care își amintea cum se întorcea de la efortul de salvare a clădirii aflate
lângă Parcul Alexandrovski și găsea oameni spânzurați de-a lungul
străzilor și intersecțiilor principale. Aflase că evreilor li se ordonase de
la comandamentul militar să se strângă pentru deportare la Dalnik, lo-
cul unde mulți vor fi în cele din urmă împușcați sau arși de vii. „Dacă
ați fi fost informat cu precizie despre situație, îndeosebi că populația
nu a fost implicată în actul din 22 octombrie,… ați fi revocat ordinele
de represalii, iar oameni nevinovați nu ar fi fost pedepsiți”, scria el.
Pântea a solicitat chiar și ca Antonescu să numească pe altcineva ca
primar, din cauza faptului că puterea lui era minimalizată de cea a
autorităților militare locale. El se abținu să-și dea demisia, totuși.16
În ciuda obiecțiilor sale, Pântea a participat totuși la întrunirea
crucială care a hotărât soarta restului populației evreiești din Odessa.
Prin Ordonanța nr. 34 din ianuarie 1942, Alexianu ordonase crearea
unei „comisii de selectare și evacuare” speciale pentru a superviza
purificarea capitalei. Pe 6 ianuarie se întruni prima ședință a comi-
siei, prezidată de colonelul Matei Velcescu, prefectul poliției pentru
regiunea Odessa. La acea ședință membrii au hotărât maniera în
care va fi dus la îndeplinire ordinul lui Alexianu, inclusiv golirea
sistematică a ghetoului de la Slobodka. Deși persoanele însărcinate
cu executarea muncii în teren erau unități de poliție și de jandar-
merie locală, Pântea fusese prezent la crearea a ceea ce va echivala
cu soluția finală a problemei evreiești a orașului. El nu mai participă
la alte ședințe ale comitetului de „selecție și evacuare” și numi pe
unul dintre adjuncții de primar spre a-l reprezenta. Rămase în post
ca primar până la cedarea forțelor germane pentru scurt timp a
controlului orașului în primăvara lui 1944.17
Autoritatea lui Pântea a fost în mod serios circumscrisă îngâmfatei
puteri a lui Alexianu, precum și celei a comenzii militare române, care
avea ultimul cuvânt în privința afacerilor locale. Dar în domeniile
aflate sub controlul lui și în limitele unei economii de război, orașul
părea că-și revine. Lucrările publice reîncepuseră, inclusiv aprovizi-
onarea cu apă și electricitate. Restaurantele și piețele se redeschiseră.
Pentru prima oară în 20 de ani, vânzătorilor individuali li se permitea

200
să-și vândă produsele agricole și bunurile manufacturate în prăvălii și
standuri private. Cinematografele ofereau filme interzise sub sovietici,
iar întreținerea lor deveni o preocupare specială pentru autorități.18
Filmele aveau un uriaș potențial pentru menținerea populației locale
mulțumită, prin divertisment, iar filmele de propagandă românești
subliniau în mod regulat progresele războiului și depravările lui
Stalin – acestea din urmă, cel puțin, fiind un aspect în legătură cu
care mulți cetățeni nu mai trebuiau convinși.
Corupția era în floare în nou-energizata economie, dar orașul
nu fusese nicidecum un exemplu de virtute economică sub sovietici.
Cetățenii învățau să răspundă cu umorul negru și ciudat pentru
care Odessa era deja faimoasă. În piețele în aer liber, vânzătorii
îi tachinau pe soldații și funcționarii români cu jocuri de cuvinte
creative. Urarea românească standard „Bună dimineața” a devenit
în limba rusă „Budemte meneatsea” – „Hai să facem o afacere!”19
Chiar dacă statutul final al Transnistriei după victoria Axei
era încă nesigur, românii s-au angajat în administrarea afacerilor
în maniere care să le fie pe plac localnicilor ruşi, ucraineni şi ger-
mani. Străzile importante ale oraşului au fost rebotezate în forme
în concordanţă cu noua ordine. Strada Karl Marx deveni, un pic
cam ostentativ, bulevardul Hitler. Strada Evreiască a primit numele
lui Mussolini. Unul dintre măreţele repere ale oraşului începând
cu anii 1870, Opera, fusese serios avariat în timpul asediului. Aco-
perişul se prăbuşise, toate ferestrele fuseseră sparte, iar sistemele
de încălzire şi conductele de apă erau stricate. Deja la sfârşitul lui
1941 administrația oraşului aranjase ca geamurile să fie înlocuite.
În curând magnifica orgă a teatrului, care nu funcţionase de multă
vreme sub sovietici, se afla în stare bună (un proiect supervizat de
acelaşi adjunct de primar care îşi petrecea restul timpului luând
parte la şedinţele referitoare la lichidarea ghetoului). În timpul se-
zonului 1942-’43, odessanii intrau într-o clădire complet restaurată,
proaspăt zugrăvită şi pictată, cu şansa de a cumpăra bilete pentru
una dintre cele 58 de producţii separate, de la Boema la Evgheni One-
ghin. Administraţia oraşului nu făcea niciun efort să „românizeze”
repertoriul muzical. Trei sferturi din producţii erau clasici europeni
standard, în vreme ce un sfert erau lucrări ruseşti.20

201
 „Pântea era un om popular la Odessa”, îşi amintea o actriţă locală
la sfârşitul anilor 1950, „şi chiar şi azi populaţia şi-l aminteşte cu
drag.”21 Un flux constant de români călătorea din regat să vadă cu
ochii lor noul experiment de imperialism vecin. Studenţi şi profesori
de la Universitatea Bucureşti, reprezentanţi de la Asociaţia Română
a Învăţătorilor, delegaţii din satele româneşti, coruri, ansambluri de
dans şi ziarişti vizitau cu toţii oraşul pe cheltuiala guvernului. Secţi-
unea de Tenis de câmp a Asociaţiei Sportive a Căilor Ferate Române
a organizat un meci vreme de două zile cu invitaţi oaspeţi. Chiar
şi un grup premiat de elevi din Bucureşti, selectaţi ca fiind cei mai
promiţători elevi din capitala României, au fost recompensaţi cu un
tur al provinciei pe care într-o bună zi se presupune că o vor conduce.
Ion Antonescu veni în vizită în trei rânduri – o dată în 1942 şi
de două ori în 1943 – să vadă minunile ce se făureau la frontiera de
răsărit.22 Fluxul de vizitatori deveni atât de mare, încât funcţionarii
de grad inferior cerură înfiinţarea unor cantine turistice, spre a caza
misiunile de artişti, muzicieni, educatori, studenţi şi demnitari care
soseau săptămânal din patrie.23 Per total, oraşul deborda de pros-
peţime şi de vitalitate, un loc „plin de tineri”, aşa cum îşi amintea
un vizitator, în contrast marcant cu străzile şi pieţele goale din alte
părţi ale Europei de Est ocupate.24
Totuși, Pântea fusese perfect conștient și adânc tulburat de eve-
nimentele din primul an de ocupație. Când începu îndepărtarea
sistematică a evreilor din Odessa, el îi scrise lui Alexianu, protestând
împotriva acțiunii. „V-am raportat pe cale verbală și în scris”, spunea
el, „că această evacuare este greșită și inumană și, având în vedere
că are loc în toiul iernii, a devenit cu adevărat barbară.” Repetând
argumentația trimisă mai devreme lui Antonescu, el se plângea că, în
mod eronat, consilierii guvernatorului voiau să-l convingă că evreii
reprezintă o amenințare la adresa securității orașului. Pântea insistă
că, de fapt, ei munceau din greu la reconstrucția lui. Dar, având în
vedere trenurile de transport și coloanele de evrei odessani deja
pornite, Pântea scria că el dorea acum să facă „ultima încercare de a
salva cât de mult se poate.” El cerea în mod specific ca meșteșugarii și
profesorii evrei să fie exceptați de la deportare, împreună cu aproxi-
mativ 1 000 de Karaim care încă locuiau în oraș. Nu s-a făcut vreun

202
efort notabil de a se selecta primele două categorii, deși Karaim, ca
și în trecut, au fost cruțați ca nefiind evrei „din punct de vedere
rasial” (o opinie dezvoltată de către naziști și adoptată de români).25
Dar din cauza protestelor sale la adresa politicii României în
chestiunea evreiască, primarul rămase profund suspect în ochii lui
Alexianu și ai altor superiori ai lui, până la București. El era înconju-
rat de români basarabeni, care – în calitate de oameni de la frontieră
și bilingvi în română și rusă – fuseseră întotdeauna considerați de
către oficialii din vechiul regat ca având o loialitate dubioasă și ne-
fiind versați în idealurile naționalismului românesc. (Începând din
1939, ministerul apărării român culegea rapoarte informative care
evaluau dacă basarabenii sunt mai degrabă predispuși să fraternizeze
cu sovieticii decât să lupte împotriva lor).26 Pântea folosea limba rusă
ca limbă de lucru la biroul primarului și comunica populației Odessei
decretele și alte acte birocratice în principal în această limbă. Și acest
lucru năștea suspiciuni în privința legitimărilor sale naționaliste,
chiar dacă ușura cu siguranță sarcina administrării orașului.
Da, cei mai mulți dintre funcționarii din biroul primarului erau
foști comuniști, îi scria el lui Alexianu, dar te puteai aștepta la așa
ceva într-un oraș care vreme de douăzeci de ani se aflase sub control
sovietic. În plus, întreaga idee de agenți comuniști care se furișau în
oraș era în mare o ficțiune. „Nu este adevărat că populația locală face
agitație [împotriva României]”, scria el. „Dimpotrivă, localnicii s-au
pus pe treabă, mergând la muncă în toate sensurile și participând
efectiv la reconstrucția Odessei. Născocirile referitoare la «agitația»
populației sunt puse în circulație de felurite organe secrete ale statului,
care au tot interesul de a tulbura lucrurile spre a-și justifica existența și
cheltuielile. Acesta este motivul pentru care aceste organisme vorbesc
despre amenințarea comunistă la adresa Odessei, despre comploturi,
despre catacombele care sunt pline de comuniști, de evrei și așa mai
departe.”27 El sugera că atât denunțurile pline de zel ale localnicilor,
cât și la fel de plina de zel receptivitate din partea serviciilor de secu-
ritate române constituiau mai degrabă o chestiune de interes propriu
decât o reală amenințare. Cei dintâi încercau să intre în grațiile noii
puteri. Ceilalți sperau să-și convingă superiorii că își făceau treaba.
Așa după cum știa chiar și primarul orașului, odessanii și ocupanții lor
erau prinși într-o îmbrățișare reciprocă și câteodată reciproc benefică.

203
 ___________
Cunoaștem detaliile carierelor lui Alexianu și Pântea, pentru că
amândoi au fost judecați după război. La scurt timp după ce forțele
române s-au retras din Odessa, lăsând orașul și regiunea mai amplă
a Transnistriei teoretic în mâinile germanilor, România însăși trecu
în tabăra adversă. În timp ce sovieticii forțau înaintarea către vest,
iar efortul de război al Axei se năruia, în august 1944 regele român,
Mihai, îl demise pe Ion Antonescu și declară aderarea României la
Aliați – exact la timp spre a stăvili o luptă totală contra Armatei
Roșii, care acum realiza propria ei versiune de blitzkrieg. La sfârșitul
războiului, sovieticii au instalat treptat un guvern comunist în Ro-
mânia, care își consolidă poziția forțându-l pe Mihai să abdice și
să părăsească țara la sfârșitul lui 1947. Una dintre primele sarcini
ale noului guvern a fost aceea de a-i da în judecată – sau în multe
cazuri de a-i reda în judecată – pe conducătorii vechiului regim.
Alexianu a fost unul dintre cei patru acuzați găsiți vinovați de
crime de război, condamnat la moarte și executat de comuniști.
Ceilalți – puternicul vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, Mihai
Antonescu; brutalul adjunct al ministrului de interne, Constantin
Vasiliu; și însuși conducătorul, Ion Antonescu – fuseseră figuri
publice vizibile, lucrând în guvernul central de la București și mer-
gând în zigzag între propriul lor antisemitism profund, exigențele
războiului și solicitările șefului lor, Germania nazistă. Ura lor față
de evrei avea tendința de a fi tipul conservator găsit printre parti-
dele tradiționale de dreapta din toată Europa Centrală, nu în mod
necesar varietatea înverșunată, revoluționară predicată de către
propagandiștii naziști. Fusese transformată în program politic prin
experiența de a fi o putere de ocupație și prin zelul contagios al SS, al
ofițerilor de legătură germani și al lui Hitler însuși. Totuși, la procese
s-a evidențiat că, dintre toți oficialii de rang înalt, relativ obscurul
Alexianu, emițând sârguincios decrete din sălile care odinioară
găzduiseră faimoasele serate ale Lisei Voronțova, era poate cel mai
adevărat dintre cei care credeau cu adevărat.
Alexianu a negat că ar fi avut vreun rol în masacrele de la sfârșitul
anului 1941, atribuindu-le exceselor poliției secrete și jandarmeriei.
Dar și-a apărat eforturile de a administra Transnistria în modalități

204
benefice pentru statul român, îndeosebi trimițând către patrie cât s-a
putut de mult din bogățiile ei și, atunci când a fost necesar, îndepăr-
tând populații de evrei despre care el credea că prezintă o amenințare
pentru ordinea publică.28 Spre deosebire de mulţi din vârful ierarhiei
administrative, se pare că el nu a beneficiat personal de pe urma ro-
lului lui în război. Investigatorii l-au găsit trăind într-un modest apar-
tament din Bucureşti, fără a deţine proprietăţi ample în alte părţi din
ţară, fără fonduri transferate în bănci străine şi fără conturi ascunse
în care să fi depozitat prada luată de la evreii care erau deportaţi şi
ucişi în timpul conducerii sale vreme de trei ani.
Cea mai mare parte a mărturiei lipsite de remușcări a constat în
apărarea administrării economiei provinciale – însăși chestiunea
care însemnase sfârșitul carierei sale: Antonescu îl demisese din
funcția de guvernator în ianuarie 1944, la scurt timp înainte de
întreaga aventură din Transnistria, pentru faptul că a fost un prost
administrator.29 Chiar și atunci când se confrunta cu moartea, el încă
apăra noblețea cauzei naționale, o scenă surprinsă de un aparat de
filmat al jurnalului de știri din epocă. În picioare în fața plutonului
comun de execuție, Vasiliu și Mihai Antonescu frământau, în vreme
ce Ion Antonescu își ridică pălăria într-un salut teatral către soldații
care îl executau. Alexianu, subțire și proaspăt ras, stătea abătut și
drept ca bradul.
Soarta lui Pântea a fost diferită. Deja în 1945, el a fost descoperit
ascunzându-se sub un nume de împrumut în România și a fost dat
în judecată pentru că ar fi vândut pietre de mormânt dintr-unul
din cimitirele evreiești din Odessa. A fost achitat și eliberat în anul
următor, dar se ascunse din nou odată cu venirea guvernului comu-
nist. Trecu de la un prieten la altul, purtând acte de identitate false
și o copie semnată a scrisorii lui către Antonescu în care protesta
împotriva „represaliilor”, un simulacru de talisman împotriva fur-
tunii care se apropia.
În cele mai multe nopți dormea în Gara de Nord din București
spre a evita să fie depistat. A fost arestat din nou în 1949, judecat
încă o dată, găsit vinovat de crime de război și de crime împotriva
umanității și condamnat la 10 ani de muncă grea. Era un semn al
timpului că infracțiunea sa de bază era acum clasată drept „pro-

205
vocând moartea a mii de muncitori”, nu ucidere de evrei și jefuire
de morminte.30 Chiar dacă a fost, în cele din urmă, eliberat din
închisoare, prin anii 1960 încă era urmărit de Securitate, poliția
secretă a epocii comuniste, pentru să se înhăitase cu elemente
„antisocialiste”.31
Pântea ar fi putut să-și dea demisia din postul de primar. Ar fi
putut face mai mult decât să-și trimită adjunctul la acele întruniri
neplăcute referitoare la deportări. El ar fi putut evita uciderea evre-
ilor prin simpla legalizare a certificatelor lor de botez drept creștini,
o cale de salvare de ultimă oră pe care au încercat-o mulți în vreme
ce ghetoul era golit.32 „Eu nu sunt un apărător al evreilor”, îi declara
el categoric lui Antonescu pe când cadavrele încă atârnau de spân-
zurătorile improvizate.33 Cu excepția tuturor acestor motive, Pântea
era deosebit de reprezentativ pentru orașul pe care îl administrase
în calitate de primar. Dincolo de acțiunile celor mai îngrozitori
arhitecți ai Holocaustului, comportamentul lui Pântea a fost, în cele
din urmă, apropiat de cel al multor odessani pe perioada războiului,
ocupației și atrocității – născut dintr-o voință de fier de a nu lua în
considerare ceea ce se petrecea chiar sub ochii lui.
Alte părți ale Ucrainei sufereau mai mult în termeni strict nu-
merici. În anumite regiuni, mai bine de 90% din populația evreiască
fusese eliminată. Se estimează că 40% din cetățenii evrei au pierit
în anii războiului în regiunea Odessa, cifra fiind cu siguranță mai
mare pentru cei uciși în interiorul orașului.34 În Transnistria per
ansamblu, poate 50 000 din cei 300 000 de evrei locali au rămas
în viață în momentul în care regiunea a ajuns din nou sub control
sovietic. 35 Indivizii supraviețuiau falsificându-și identitatea, ba-
zându-se pe bunătatea și proprietatea unui sătean sau vecin, sau
trăind în tăcere și cu spaimă în pivnițe și poduri. Cu timpul, unii
chiar s-au întors la vechile lor case, unde li s-au alăturat evacuați
care reveneau din refugii în Asia Centrală sau alte părți ale Uniunii
Sovietice. Dar comunitățile dispăruseră acum. În noiembrie 1944,
după ce Armata Roșie era stăpână pe oraș de câteva luni, oficialii
sovietici au numărat 48 de evrei care locuiau acolo.36

206
 Partea a III-a

Nost a lg ie și a m i nt i re
 11

Oraș-erou

Un agent secret raporta în iarna lui 1941-1942 că odessanii din

piața Privoz făceau în mod regulat speculații referitoare la revenirea
măreției orașului. După ce sovieticii au pierdut puterea, se spune că
un om a strigat: „Odessa va fi din nou un port liber şi se va întoarce
la vârsta de aur a contelui Voronţov şi a ducelui de Richelieu, sub
patronajul Maiestății Sale Regele Mihai de România şi al Excelenţei
Sale Conducătorul Suprem al Imperiului German Adolf Hitler.”1
Puține persoane erau, în epocă, pline de solicitudine sau respec-
tuoase în interes propriu față de ocupanți, dar sentimentul general
nu era ceva neobișnuit. Cu suficient optimism și bravadă, odessanii
își puteau imagina un viitor în care orașul lor putea fi readus la
starea în care se afla într-un anumit moment în secolul al XIX-lea.
Nostalgia nu era doar o manieră de a tânji după trecut. Era, de
asemenea, o metodă de a invoca un viitor distant, dar radios. Cel
care privea cu suficientă atenție își dădea seama că acestea erau
totuși fantezii temporare. Se coopera cu ocupanții atunci când avea
rost și se găseau maniere de evitare a acestui lucru în caz contrar.
Evitarea constituia un obicei odessan, iar anii de război nu au făcut
altceva decât să ascută vechile deprinderi: ocolirea agenților vamali,
mituirea poliției, ignorarea în mod intenționat a solicitărilor ofici-
alilor guvernului și în general îndoirea pentru a se evita frângerea.
Supraviețuirea constituia un fel special de înflorire.

208
 Odessa nu era chiar o coală albă la sfârșitul celui de-al Doilea
Război Mondial, dar era ceva destul de apropiat: un oraș lipsit
de o comunitate religioasă și etnică și cu o mare parte din restul
populației sale ascunzându-se prin pivnițe sau fiind răspândită în
orașele și satele din jur. Orașul încă nu-și revenise după bombar-
damentele de artilerie, aeriene, raiduri de partizani și distrugerea
nucleului său evreiesc. Evacuații odessani puteau fi găsiți în toată
Uniunea Sovietică, unii chiar în Uzbekistan. Doar 200 000 de
persoane rămăseseră în oraș, poate cam o treime din populația sa
de dinainte de război. Clădirile și infrastructura fuseseră jefuite de
armatele Axei aflate în retragere. Costumele și scaunele de la operă
dispăruseră. Cheiurile și hambarele erau ruine fumegânde. Chiar și
troleibuzele funcționau acum în România.2
Infracționalitatea, pe care românii căutaseră s-o controleze, dar
n-au eradicat-o vreodată, reveni în forță. Foștii partizani deveniră
bandiți, pedepsind autoritățile sovietice restaurate cu aceleași genuri
de raiduri executate împotriva românilor. Hoția și jaful erau ceva
obișnuit, iar cei mai curajoși lăsau mesaje către autoritățile comu-
niste scrijelite pe zidurile orașului. „Ziua e a voastră înainte de ora 7,
dar noaptea e a noastră”, declara un graffiti. 3 Violența măruntă
mergea în paralel cu răfuiala statului cu cei care ajutaseră ocupația și
beneficiaseră de pe urma ei. Presupușii colaboratori erau identificați
de către arhivarii și aparatcicii sovietici care parcurgeau înregis-
trările minuțioase ale autorităților române. Cei care nu avuseseră
bunul-simț de a fi plecat împreună cu românii aflați în retragere
erau arestați, băgați la închisoare sau împușcați. Chiar și faptul de
a fi locuit la Odessa în timpul războiului reprezenta motiv de suspi-
ciune, pe baza presupunerii că supraviețuirea implica un anume tip
de compromis cu fasciștii. Un val nou, dar efemer, de denunțuri se
dezlănțui în oraș, vecinii indicându-i pe cei care se presupune că au
lucrat sau au simpatizat cu „barbarii româno-germani”, după cum
îi denumea limbajul timpului pe ocupanții eliminați.
În același timp, oficialii sovietici lucrau spre a descoperi soarta
celor care căzuseră victime în timpul războiului. Într-un masiv efort
de a documenta pierderile umane și materiale, o „comisie extraor-
dinară de stat”, activând în mare parte din fostul teritoriu ocupat

209
al Uniunii Sovietice, strângea date despre victime. Bazându-se pe
declarații orale sub jurământ, rapoartele comisiei erau redate adesea
cu detalii izbitoare. Listele celor uciși și deportați încă oferă unele
dintre cele mai amănunțite evaluări ale prețului războiului, îndeo-
sebi cel legat de evreii din Odessa. Din aceste evaluări postbelice, de
exemplu, știm că 16 persoane au fost luate din strada Pușkin, 74-76,
la un anumit moment în timpul războiului, incluzând membri ai
familiilor identificați ca Leiderman, Likerman, Kotlear, Schwartz-
man, Kogan, Figelman, Ashkenazi și Katz, printre alții. În strada
Șcepnoi, 9, 23 de persoane – de la Haim Țiperman, în vârstă de 5
ani, la Liusea Kraveț, în vârstă de 9 ani – au fost „îndepărtate de
către fasciști” în limbajul declarațiilor.4
Fără îndoială că unii dintre cei care au depus mărturie în fața
comisiei erau cei care făcuseră posibilă deportarea evreilor în primul
rând. Același amestec de motive care stăteau la baza denunțurilor din
timpul războiului funcționau probabil în relatările postbelice despre
victime. Bunătatea, buna vecinătate și regretul erau prezente, la fel ca
și interesul personal rațional. Un document oficial care certifica muta-
rea rezidenților de la o adresă precisă putea, de asemenea, servi drept
certificat de abandonare, o unealtă birocratică cheie pentru vecinii
care căutau un spațiu de locuit suplimentar. Imediat după război, în
Odessa exista un exces de spații de locuit, având în vedere populația
relativ mică din timpul perioadei ocupației. Dar în goana după spații
locative de după 1945 – pentru că atât evacuații evrei, cât şi cei ne-
evrei reveniseră la casele lor – casele goale constituiau ceva deosebit.
Șura Sturmak fusese deportată în timpul războiului în lagărul de
la Domanevka. În cele din urmă, fu izolată într-o veche fermă, unde
evreii erau puși să locuiască într-o cocină de porci transformată.
Surorile, frații și mama ei fuseseră uciși; soțul ei, soldat al Armatei
Roșii, era dispărut pe front. Când se întoarse la Odessa după război,
ea găsi apartamentul familiei ocupat de etnici ruși. Dar strângând
declarații și alte documente legale, ea obținu un ordin judecătoresc
care îi dădea afară din casă pe ocupanții ilegali și reda spațiul fostului
locatar.5 Pentru supraviețuitorii evrei, a fi pe listele cu cei „trimiși”
constituia o validare oficială critică a pretenției lor la fosta proprietate,
ocupată acum de vecini abuzivi. Declarațiile de la comisie, scrise pe

210
vechi bucăți de hârtie și pe pagini rupte din cărți, constituie o grăi-
toare încheiere arhivistică a rapoartelor de denunț din urmă cu câțiva
ani. În 1941, a fi trecut pe listă ca evreu, cu o adresă precisă și cu
numele membrilor de familie, reprezenta primul pas către deportare
și poate moarte. Pentru supraviețuitorii de după 1945, a nu fi pe o
astfel de listă însemna efectiv a-ți pierde apartamentul și statutul de
rezidență. În ambele cazuri, o mâzgălitură de birocrat făcea diferența
între a fi un adevărat odessan și unul lipsit de legitimitate.
Evreii nu vor mai fi niciodată un grup etnic considerabil în oraș.
La momentul recensământului sovietic din 1959, ei reprezentau doar
12% din populația regiunii Odessa, care includea orașul însuși și mai
multe orășele – o creștere față de perioada din timpul războiului,
desigur, doar o fracțiune din cifra antebelică. Procentajul a scăzut
constant pe măsură ce evreii au migrat în alte părți ale Uniunii
Sovietice sau au plecat spre a-și clădi o viață nouă în străinătate, în
vreme ce etnicii ucraineni și ruși le luau locul în centrul orașului și
în suburbiile industriale. Dar, la fel după cum localnicii odessani își
făcuseră griji legate de varianta în care ocupanții români plecau, iar
evreilor li se dădea posibilitatea de a se „răzbuna”, oficialii sovietici
căutau să limiteze efectele reîntoarcerii evreilor în orașul postbelic.
Antisemitismul oficial, atât în varianta subtilă, cât și în cea fățișă,
reprezenta o trăsătură comună a vieții postbelice, în Uniunea So-
vietică și alte țări nou-comuniste din Europa de Est. Un grup care
fusese considerat criptocomunist de către români este acum socotit
nevrednic de încredere, cosmopolit, lipsit de rădăcini și – îndeosebi
după întemeierea statului Israel în 1948 – criptonaționalist. Religi-
ozitatea evreiască constituia o țintă deosebită. Imediat după război,
sovieticii au lansat campania „lichidați-i pe minyan-i” – grupurile
de zece oameni necesare pentru rugăciunea rituală, care apăruseră
spontan după retragerea trupelor române și germane. La începutul
anilor 1950, chiar și sinagogile cărora li se permisese să se redeschidă
după război au fost închise din nou, parte a unei frenezii antisemite
din ce în ce mai mari în Uniunea Sovietică cu puțin timp înainte de
moartea lui Stalin. Într-o încercare de a separa practica religioasă
evreiască de aspirațiile naționale evreiești, s-a dat ordinul ca fraza
rituală „La anul în Ierusalim” să fie scoasă din rugăciunile făcute
de Yom Kippur și de Paștele evreiesc.6
211
 La Odessa, antisemitismul era cu mult anterior venirii puterilor
Axei și continua să existe acolo atunci când orașul a revenit în țarcul
sovietic. „S-au întors scursorile”, i-a auzit Saul Borovoi pe odessani
spunând despre sosirea după război a evreilor evacuați.7 Scriitorul
Emil Draitser a revenit în oraș împreună cu părinții săi după război
și a trăit acolo pe perioada reconstrucției postbelice. „Evreii sunt cu
toții niște lași”, își aduce el aminte cum îi batjocoreau colegii lui de
școală. „În timpul războiului, s-au ascuns la Tașkent.”8 Pentru unii
evrei, o parte din bătaia de joc era adevărată, din fericire. Vapoarele
care părăsiseră cheiurile gemând de lume în toamna lui 1941 purtau
zeci de mii de evrei odessani porniți în căutarea siguranței în alte
părți ale Uniunii Sovietice, începutul a ceea ce va deveni, de-a lungul
restului secolului XX, un exod în masă al evreilor către alte orașe
rusești și ucrainene, precum și către Israel, Statele Unite și alte țări
străine. Doar între 1968 și 1980, peste 24 000 de evrei odessani – puțin
sub un sfert din populația evreiască – au părăsit definitiv Uniunea
Sovietică. Mai mulți au urmat în timpul erei Gorbaciov și după aceea.9
Sfârșitul Odessei evreiești a produs o diasporă odessană care i-a
dat orașului un nou fel de viață cu mult dincolo de port și de Deriba-
sovskaia. Cu timpul, Odessa a ajuns să fie venerată drept imaginara
Deltă a Mississippiului din Uniunea Sovietică, un remarcabil incubator
pentru nostalgia muzicală și visătoare, și în același timp un loc a cărui
putere creatoare a devenit cu adevărat evidentă în momentul în care
oamenii au reușit să scape de el. Orașul își avea deja un Mark Twain
al său, în persoana lui Isaak Babel, scriitor care a surprins vorbirea
deosebită, obiceiurile sociale și personajele colorate ale unei epoci a
cărei trecere era regretată de puțini. Îi lipseau un Robert Johnson sau
un Muddy Waters − muzicienii care au furnizat coloana sonoră pentru
o lume dispărută. După cel de-al Doilea Război Mondial, oficialităţile
sovietice şi cultura populară au reuşit să facă ceva ce Babel, împuşcat
de către temnicerii lui sovietici cu doi ani înainte ca românii să fi
mărşăluit în oraşul lui natal, nu ar fi putut prevedea: să transforme
bătrânul oraş într-un obiect de dor siropos şi melodic.
___________
Când Serghei Eisenstein s-a aşezat să-şi compileze memoriile
fragmentare şi poetice, el s-a întrebat sumbru despre soarta sutelor
de figuranţi din Crucişătorul Potiomkin, bărbaţii şi femeile pe care îi

212
punea să alerge în susul şi în josul treptelor scării din Odessa cu câteva
strigăte în megafonul său. Şi-i putea aduce aminte pe mulţi dintre ei,
având în vedere că se străduise să înveţe numele cât mai multor per-
soane. Dar identitatea celui mai celebru actor al filmului – bebeluşul
din landoul care alunecă în jos pe treptele însângerate – a rămas un
mister. „Ar trebui să aibă 20 de ani acum”, scria Eisenstein în 1946.
Unde e el – sau ea? Nu știu dacă era băiat sau fată.
Ce face oare?
A apărat Odessa, ca tânăr?
Sau a fost trimis departe, în sclavie?
Se bucură acum că Odessa e un oraș eliberat și reînviat?
Sau zace într-o groapă comună, undeva departe?10
Oricare dintre aceste destine ar fi fost posibil, dar orașul avea
destui ticăloși și destule victime. Însă la momentul în care Armata
Roșie bătea pas de defilare pe strada Richelieu, cu fețe zâmbitoare
și mitraliere atârnate în bandulieră pe tunicile lor uzate, un pante-
on de eroi își făcea deja apariția în folclorul popular și în scrierea
istoriei de către Partidul Comunist. Erau agenți NKVD, precum
celebra bandă Moloțov-Badaev, care lansau lovituri îndrăznețe
din ascunzătorile lor din catacombe în timpul apărării Odessei.
Lunetista Liudmila Pavlicenko scrisese pe răboj mai multe ucideri
documentare decât oricare alt soldat sovietic. Băiatul-patriot Iakov
Gordienko, absolvent al școlii pe care bolșevicii o construiseră
din marmura provenită de la defuncta Catedrală Preobrajenski,
ducea mesaje secrete comuniștilor din clandestinitate înainte de a
fi împușcat de fasciști în 1942.
Niciuna dintre aceste relatări nu era complet neadevărată.
Unitățile de partizani, echipate și conduse de la Moscova, pertur-
baseră primele luni ale ocupației românești. Dar poveștile postbelice
despre sacrificiu și cutezanță deseori proslăveau personaje minore
din experiența Odessei din timpul războiului, adunând figuranți ca
dovadă a unei rezistențe curajoase, chiar dacă târziu încununate de
succes în fața dominației fasciste și străine. În orașul reconstruit,
plăci și statui comemorative serveau drept surogate pentru amintiri
private și mai complexe. Un apartament în care partizanii își întoc-
meau planurile și o clădire din care comandanții sovietici conduceau

213
apărarea au devenit monumente cotidiene ale eroismului insuficient
amintit al Odessei. Aceste povestiri despre sacrificiu și înfăptuire
erau prezentate publicului într-un nou Muzeu al Apărării Odessei,
care înregistra sute de mii de vizitatori anual.11
Odessa a fost unul dintre primele patru orașe sovietice – alături
de Leningrad, Sevastopol și Stalingrad – cărora li s-a decernat titlul
de gorod-geroi sau „oraș-erou”. Leningradul a rezistat unui nimicitor
asediu german vreme de aproape doi ani și jumătate. Sevastopol a
rezistat timp de nouă luni unor baraje de artilerie grea. Stalingradul
a fost nicovala pe care a fost zdrobit, în cele din urmă, războiul Ger-
maniei de pe frontul de est. Odessa constituia o ciudățenie în acest
grup ilustru. Cea mai mare parte a populației a traversat războiul
evacuată în siguranță în est. O mare parte din rest a găsit modalități
de cooperare, fie în mod activ, fie în silă, cu românii. Dar Odessa
reprezenta singurul centru sovietic major ținut captiv de către un
alt invadator decât Germania nazistă, iar faptul de a fi martir, oricât
de ambiguu, îi conferea un fel special de statut.
Cu timpul, orașul-erou ajunse să-l întreacă în strălucire pe cel
real. Narativul sovietic de rezistență și valoare semnifica trecerea
completă a Odessei în tărâmul nostalgiei. Mitul experienței ei în cel
de-al Doilea Război Mondial era acum împletit într-un nou set de
caracteristici care se credea că-l definesc: multietnicitate amiabilă,
plaje bune, amuzament fals mediteraneean și o poftă de viață care
era doar vag evreiască. Ca locație favorită și scăldată în soare pentru
vacanțele muncitorești, Odessa devenea din nou celebră ca exact
destinația de frontieră pe care o intenționase Ecaterina, o atracție
importantă pe coasta sudică a Uniunii Sovietice.
Întregul proces de refacere a Odessei începuse chiar înainte de eli-
berarea sa. Exact pe când Gherman Pântea supraveghea reconstrucția
operei din Odessa, iar Gheorghe Alexianu căuta cea mai eficientă
manieră de a stoarce profit din Transnistria, sovieticii făceau un
alt film cu Odessa. Doi camarazi este o mostră memorabilă de
propagandă pe timp de război produsă de Studiourile de Film din
Tașkent, căminul de regizori și actori evacuați din zonele ocupate ale
Uniunii Sovietice. Filmul reprezintă echivalentul sovietic al filmelor
minore de la Hollywood care au fost în cele din urmă eclipsate de

214
către cele cu pretenții de măreție, cele câteva vehicule Errol Flynn și
John Wayne care adăugau personaje complexe secvențelor standard
de bătălie navală miniaturală și predicilor patriotice.
Filmul spune povestea lui Arkadi Jiubin și a lui Sașa Svințov, cei
doi soldați din titlu, și a aventurilor lor în timpul asediului Leningra-
dului. Camarazii sunt legați prin adânca prietenie de pe linia fron-
tului, care îi dă posibilitatea lui Jiubin să-l ironizeze pe Svințov până
când îl scoate din minți, dar care, totodată, îl împinge pe Svințov
să înfrunte pericolul – în două rânduri – spre a-l salva pe prietenul
său de la moarte sigură. Jiubin este camaradul prin excelență. Atunci
când timidul Svințov renunță la a mai face curte fetei, o fermecătoare
blondă din Leningrad cu un surâs învingător, intră în scenă Jiubin
și îi scrie scrisori, în locul lui, spre a-i cuceri inima.
Atunci când a fost difuzat filmul în 1943, criticii nu au avut o
părere prea bună despre acesta. Intriga este în cel mai bun caz şu-
bredă, iar numerele muzicale sunt lipite stângaci în scenariu. Dar în
spatele liniei frontului, spectatorii sovietici fredonau în scurt timp
şlagărele din film şi râdeau de poznele lui Jiubin şi ale lui Svinţov.
Era exact genul de bun-simţ de care Uniunea Sovietică avea nevoie
în epocă, chiar dacă teritoriile sale vestice se aflau sub control străin.
Conform lui Evgheni Evtuşenko, aceştia nu erau actori, „ci oameni
reali, autentici”, trecând prin aceleaşi traume şi triumfuri zilnice ale
camarazilor lor sovietici.12
Nimeni dintre cei care au văzut filmul nu putea rata mesajul
fundamental. Svinţov e din munţii Urali punctul terminal al Rusiei
europene şi locul dincolo de care, în mijlocul războiului, milioane
de cetăţeni sovietici îşi găsiseră refugiul. Jiubin era din Odessa,
paradisul sudic al Uniunii Sovietice, care se află acum sub cizma
fascistă. Cei doi bărbaţi erau din locuri diferite, dar ei luptau în
mod esenţial pentru acelaşi lucru: Svinţov spre a se ţine de ceea ce
Uniunea Sovietică reuşise să păstreze, Jiubin spre a lua înapoi ceea ce
smulsese invadatorul străin. Dincolo de patriotism, esenţa filmului o
constituie dorinţa pe care ar fi împărtăşit-o mulţi dintre spectatorii
filmului – dorinţa simplă de a se termina cu războiul şi de a pleca
acasă. Pe parcursul următoarei jumătăţi de veac, dacă cetăţenilor
sovietici li s-ar fi cerut să numească pe cineva care să reprezinte ora-

215
şul Odessa, probabil că ei l-ar fi indicat pe Arkadi Jiubin. În ziua de
azi, mulţi ruşi, nostalgici după filmele pe care le-au văzut părinţii şi
bunicii lor, ar face acelaşi lucru. Iar atunci când se gândeau la Jiubin,
în mod automat ei se gândeau la actorul care l-a creat.
Mark Bernes era perfect pentru rol. Avea o faţă lată şi deschisă,
cu primele semne ale cutelor de înţelepciune şi de vârstă mijlocie,
o versiune sovietică a lui William Holden sau Humphrey Bogart, şi
totuşi cu ochii zâmbitori şi cu umorul discret al lui Spencer Tracy.
Dar Bernes nu era, şi nici n-a pretins vreodată a fi, un odessan – până
când a jucat rolul unuia într-un film. S-a născut în septembrie 1911
într-un orăşel de lângă Cernigov, în partea de centru-nord a Ucrainei
şi a crescut în centrul regional Harkov. Familia lui avea probabil ori-
gini evreieşti – admiratorii lui Bernes considerau cu siguranţă acest
lucru –, cu toate că Bernes însuşi prefera să spună că rădăcinile sale
sunt în Ucraina, nu aparţinând vreunui grup etnic anume. Tatăl său
era un negustor de vechituri şi practica meserii mărunte. Mama sa
era adevărata putere în gospodărie şi reuşea să păstreze stabilitatea în
perioade dificile. Ambiţia pentru fiul ei era ca el să ajungă fie contabil,
fie violonist, dar el o dezamăgi pe ambele planuri. Dovedi atracţie
pentru luminile rampei, şi chiar dacă nu avea o pregătire teatrală for-
mală, părea să savureze cântecele şi poeziile populare care circulau în
regiunea sa natală. La vârsta de 15 ani îşi văzu prima producţie teatrală
şi se îndrăgosti de scenă. Se angajă să lipească afişe teatrale în oraş şi
reuşi să facă figuraţie în mai multe producţii. Această experienţă îl
purtă la Moscova, iar în 1930 primi un post la celebrul Teatru Korș.
Bernes era încă relativ necunoscut cu zece ani mai târziu, atunci
când a fost distribuit în rolul lui Jiubin. El a dat curs unei invitații
la audiție deschisă, iar după două săptămâni a fost rechemat și i
s-a dat vestea că dobândise rolul. Pentru a se pregăti pentru rol, el
începu să se îmbrace cu uniformă de soldat și să trăiască din rația
cazonă. Vizită spitale spre a asculta dialectul odessanilor și a sesiza
pronunția și tonurile lui – „g”-ul care sună ca un „h” sau intonația
crescătoare de la sfârșitul propozițiilor, de obicei însoțită de o dare
din umeri și strângerea buzelor. Dar de-abia când fu tuns prost
de către un frizer neexperimentat – „tachinat într-o manieră tipic
odessană”, după cum zicea el – a simțit că era, în sfârșit, pregătit să
intre în pielea personajului.13
216
 Bernes avea capacitatea de a-i întruchipa pe tinerii sovietici exact
în același mod în care își aminteau ei: luptându-se să construiască
o țară tânără și să respingă un invadator, dar făcând acest lucru cu
umorul și camaraderia pe care le conținea personajul lor național.
Odessanul lui Bernes deveni Omul Sovietic. Rușii și ucrainenii îl
considerau un erou comic, dar curajos, motivat de dragostea de patrie,
dar nerăbdător să se termine războiul. Pentru alții, identitatea evreias-
că a lui Jiubin era nerostită, dar evidentă. „Știm genul de oameni care
sunteți voi, odessanii”, îi spune batjocoritor lui Jiubin un artilerist
în Doi camarazi. Ceea ce voia să spună le va fi fost clar atât specta-
torilor evrei, cât și celor ne-evrei. „La ce fel de odessani te referi?”
replică Jiubin, agitat și defensiv. „La femeile și copiii bombardați de
germani?… Nu-ți bate joc de Odessa. E sânge și suferință acolo.” Mai
mult decât înainte, calitățile pe care odessanii le socoteau ca fiindu-le
proprii – caracterul cosmopolit, libertatea și reziliența – erau însușite
de țara mai mare din care făceau parte. Odinioară orașul fusese loc
de scăpare, de exil și de aventură. Acum, prin alchimia cinemato-
grafului și a strămutărilor din timpul războiului, fiecare cetățean își
putea imagina că este într-o mică măsură odessan.
Unul dintre numerele muzicale ale filmului, „Întunecată-i noap-
tea”, este siropos și sentimental, dar atingea o coardă sensibilă la o
populație sovietică ce se resimțea de pe urma invaziei Axei, a separării
familiilor peste liniile frontului și a anilor de privațiuni și greutăți care
nu păreau a avea un sfârșit clar. Celălalt șlagăr al filmului, „Șalandele”,
consfințea locul lui Bernes ca odessan profesionist. Numele se referă
la termenul rusesc pentru șlepuri – șalandî –, ambarcațiunile cu
fundul plat folosit de pescarii din Marea Neagră spre a-și transporta
la țărm captura. Era un cântecel stupid și zglobiu despre un marinar
jovial, Kostea, și curtea pe care i-o făcea pescăriței Sonea. Cântecul
avea, cu siguranță, cel mai neatrăgător prim vers din toată muzica
pop: „Șlepurile erau pline de chefali cenușii.” Dar puteai cu adevărat
să arunci cu un pahar de bere în cor: „Nu pot spune mult despre
Odessa-ntreagă/ Fiindcă Odessa-i tare mare,/ Dar în Moldavanka și
Peresip,/ Toți îl adoră pe Kostea marinarul.” Aceasta era tâmpenia
supremă, desigur, dar era tâmpenia Odessei, iar într-o perioadă de
atrocități și privațiuni, te putea face să zâmbești sau chiar să plângi –

217
versiunea proprie a Odessei a cântecelor „Yankee Doodle” sau
„Waltzing Matilda”. Totuși este cel mai apropiat lucru de un imn
național pe care îl are orașul.
Aproape imediat după lansarea lui pe piață, Doi camarazi a avut
un uriaș succes la public în toată Uniunea Sovietică – în marcant con-
trast cu felul în care Crucișătorul Potiomkin eșuase atunci când a fost
difuzat pentru prima oară în cinematografe. Jiubin a devenit arhetipul
soldatului sovietic, genul care a luptat fără cruțare pentru patrie, dar
care tânjea, totodată, după iubita lui. Rolul i-a adus lui Bernes Ordinul
„Steaua Roșie” din partea guvernului sovietic. Scrisorile admiratorilor
stau mărturie despre impactul filmului asupra vieților individuale.
„Mulțumiri din partea unei spectatoare fericite”, scria una dintre ad-
miratoare la aproape 20 de ani după premiera filmului. „Atunci când
am văzut Doi camarazi, am hotărât că Arkadi Jiubin este singurul gen
de soț pentru mine. L-am găsit pe viitorul meu soț atunci când a fost
demobilizat, în urmă cu vreo 18 ani. Ne-am întâlnit o vreme, apoi
ne-am căsătorit. Viața e minunată, și avem doi copii. Per ansamblu,
sunt cea mai fericită femeie din lume. Bună treabă, Mark Bernes!”14
Într-o seară după difuzarea inițială a filmului, Bernes apărea pe
scenă la un club cultural din orașul Kuibîșev, pe fluviul Volga, spre
a vorbi despre rolul lui Arkadi. El rememoră începutul copilăriei sale
în Ucraina, dar pomeni în treacăt că nu pusese niciodată piciorul în
Odessa.
„Greșiți!” strigă cineva din spatele sălii.
„Se pare că cineva nu e de acord cu mine”, spuse Bernes. „Dar e
ciudat ca cineva să creadă că știe mai mult decât mine despre acest
lucru, având în vedere că eu sunt cel care a creat rolul. Poate ar fi
amabil să explice ce vrea să spună?”
Un tânăr ofițer de armată făcu un pas înainte, îmbrăcat într-o
uniformă de gală.
„Eu sunt!” rosti el implorator. „Dar voi explica puțin mai târziu.”
După ce să termină programul serii, ofițerul apăru în culise și
spuse că el este originar din Odessa. Era atât de entuziasmat după ce
văzuse Doi camarazi încât îi spusese tinerei sale soții și cumnaților săi
că el și Bernes fuseseră prieteni în copilărie, pierzându-şi vremea pe
plajă și fugărind pisici maidaneze în Moldavanka. Fusese în stare să nu
se dea de gol până când Bernes făcuse pe scenă nefericita mărturisire.15
218
 Ulterior, Bernes deveni unul dintre marii interpreţi ai muzicii
cunoscute în rusă drept șanson – un amestec de dor, fals romantism
al delincvenței și melancolie slavă în cheie minoră. Atunci când
muri în 1969, era ca și cum o bucățică din oraș ar fi pierit. Așa după
cum pretindea unul dintre biografii săi, el a surprins esența însăși a
Odessei: „un umor ușor; ironie combinată cu o expresivitate tandră,
aproape sentimentală; și o deschidere și simplitate care se reflectau
într-o ascuțime exterioară a judecății.”16
Bernes a fost una dintre vedetele pop sovietice care au făcut din
a fi odessan o profesiune profitabilă. Unii dintre ei erau cu adevărat
din oraș. Falstafianul și expansivul Leonid Utiosov – evreu și odessan
după naștere, și unul dintre părinții jazzului sovietic din anii 1930 –
a reușit să supraviețuiască atât stalinismului, cât și războiului. A dat
concerte pe frontul de est și a înveselit publicul cu versiunile sale
proprii ale melodiei „Șalandele” și ale altor hituri. A devenit o figu-
ră centrală în expansiunea postbelică a mitului „Vechii Odesse” în
Uniunea Sovietică, inclusiv legenda că jazzul a fost la origine făurit
în creuzetul locurilor frecventate ale Odessei, formaţii kletzmer și
cârciumi de marinari. „Odessa are o mare parte din asta”, scria el
în autobiografia lui conversaţională și siropoasă.
Dar mai mult decât orice altceva e muzica.
Cântă de dimineață până seara.
Să luăm curtea clădirii noastre, de exemplu.
O dimineață de vară. Blândul soare al Odessei. Vântul e un tonic.
Dacă îl bei, guști darurile pământului, iar ele se preling foarte lin.
Aceste daruri la fel își îndeplinesc vraja asupra ta. De dimineață,
fiecare curte e un bazar. Un bazar muzical.
„Pee-peni, pee-peni la felie!” intonează basul sfâşietor.
Un tenor isteric se alătură ariei. Apoi baritonii se insinuează în duet.
„Gheaa-ță!”
„Ascut cuțite! Repar brice!”
Prin urmare, nu-i de mirare că am iubit muzica din copilărie.17
Orchestra lui Utiosov – asemenea prozei lui – avea puterea de
a transporta publicul într-un loc mai cald, mai vesel, dar unul în
care a te bucura să fii necizelat și să dai cu tifla autorităţii constituia
normalitatea. Contemporanul său, Konstantin Paustovski, vorbea

219
nostalgic despre copilăria lui în oraș și, prin nuvelele și povesti-
rile lui autobiografice, introducea o nouă generație de sovietici
postbelici în universul de escroci multietnici și de mucaliţi care
se străduiau să parvină. Era ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat
între epoca lui Babel și perioada postbelică. Primul Război Mon-
dial, stalinismul, bombardamentul, ocupația și secarea populației
evreiești din Odessa dispăreau toate sub vălul de amintiri romanţate
și al uitării selective. Orașul-erou devenea din nou casa antieroilor
agreabili și rebeli.
Muzica lui Utiosov şi memoriile sale impertinente, publicate în
anii 1960 şi 1970, erau extrem de populare în rândul ascultătorilor şi
cititorilor sovietici. Asemenea celor ale lui Paustovski, ele re-creeau
o lume pe care nu şi-o putea aduce aminte nimeni, dar erau cu atât
mai puternice din acest motiv. Ceea ce se pierduse în prima jumătate
a secolului se putea evoca din nou acum, mai interesant, cu forme
aurite în cea de-a doua jumătate. De la mijlocul anilor 1960 până la
mijlocul anilor 1980, cel puţin zece filme sovietice importante fie
aveau ca decor „Vechea Odessă” – epoca de la Primul Război Mondial
până în anii 1920 –, fie prezentau un personaj cu origini în Odessa.
Povestirile din Odessa ale lui Isaak Babel erau republicate în această
perioadă pentru prima dată după anii 1930, ca şi romanele lui Ilf şi Pe-
trov care înfăţişau aventurile intrigantului Ostap Bender, dintre care
unele au avut 5 000 000 de exemplare până la sfârşitul anilor 1970.18
Ca şi mitul oraşului-erou, nimic din ceea ce a scris Paustovski sau
au interpretat Bernes şi Utiosov nu era complet neadevărat. Dar înce-
pând cu anii 1950, a devenit parte dintr-o industrie din ce în ce mai
dezvoltată în literatură, film, presa populară şi turism: substituţia
memoriei şi nostalgia pentru istorie şi aducere-aminte. În epoca lui
Hruşciov şi a lui Brejnev, se putea ajunge cu trenul, cu autobuzul sau
cu vaporul într-un concediu plătit de instituţie sau fabrică, cu cazare
în oricare din hotelurile de staţiune situate de-a lungul litoralului
Mării Negre. Puteai contempla treptele de la Odessa şi monumentul
lui Puşkin de la capătul bulevardului Primorski (rebotezata prome-
nadă cunoscută drept bulevardul Nikolaevski în epoca ţaristă), iar
dacă făceai parte dintr-o delegaţie oficială, puteai depune o coroană
la monumentul marinarului necunoscut în Parcul Şevcenko. Un

220
autobuz te putea duce până la intrarea în catacombe, situate într-un
sat din apropiere şi marcat de statuia realist-socialistă a luptătorilor
clandestini cu pulovere şi şepci, cu mitralierele la îndemână.
În timpul stagiunii de concerte, Opera şi Filarmonica, ce se
mutaseră în măreaţa clădire a Bursei de mărfuri, construită în stil
maur, erau pline de cetăţeni sovietici cărora li se reamintea că aici,
în sudul sovietic, cultura elevată şi plaja se puteau îmbina în mo-
duri în care Occidentul capitalist nu şi le-ar fi imaginat vreodată.
„Turismul reprezintă una dintre cele mai bune forme de relaxare”,
remarca o broşură turistică sovietică tipică despre oraş. „Călătoria
pe rutele turistice îmbogăţeşte întotdeauna mintea omului, îl ajută
să se familiarizeze mai bine cu Patria de ieri şi de azi, şi oferă o
importantă desfătare estetică… Din acest motiv, de la an la an în
ţara noastră o armată de turişti continuă să se extindă.”19
Armata putea fi văzută seară de seară la apus, perindându-se,
neîngrijită şi pârlită de soare, în susul şi în josul uşoarei înclinaţii
a străzii Deribasovskaia.
Fructe şi legume proaspete puteau fi cumpărate la mică distanţă,
în piaţa Privoz, toată ziua, lucru nemaiauzit în alte oraşe sovietice.
În Moldavanka înfloreau gigantice talciocuri, chiar dacă uneori un
astfel de comerţ neoficial nu era privit cu ochi buni de către statul
sovietic. Dar experienţa vizitatorului în oraş era gestionată cu grijă.
Infracţionalitatea rămânea o problemă. Dacă erai turist sovietic, ştiai
că puteai fi jefuit sau înjunghiat chiar în centrul oraşului, ceea ce era
relativ o raritate în alte zone urbane. Dacă te opreai din întâmplare
lângă o bibliotecă locală, nu găseai multe cărţi despre moştenirea
evreiască a oraşului, pentru că bibliotecarii zeloşi îndepărtaseră
marea lor majoritate de frică să nu fie, de fapt, broşuri sioniste în
contradicţie cu mesajul de universalism sovietic.20 Relaţia şovăitoare
cu identitatea sa evreiască s-a păstrat chiar şi după ce au mai rămas
doar câţiva evrei care să susţină cauza.
Rădăcinile tipului odessan de nostalgie provin din secolul al
XIX-lea; sentimentul că epoca cea mai bună a trecut deja a constituit
o trăsătură a vieţii sale artistice şi culturale deja pe vremea contelui
Voronţov. Dar „Odessa-Mama” – oraşul-mamă atrăgător şi cald pe
care îl slăveau cântăreţii de muzică uşoară şi scriitorii sovietici –

221
devenea acum un surogat pentru încâlcitele realităţi care defineau
oraşul în prima jumătate a secolului XX. Versiunea sovietică a pa-
triotismului odessan acoperea un trecut mai întunecat şi mai recent:
adevărul ineluctabil că moştenirea evreiască celebrată îndeosebi în
cod – în nenumărate povestiri, romane, piese de teatru, filme, cărţi
de glume, concerte, musicaluri şi alte licenţiozităţi – fusese ştearsă în
mod activ din memoria vie a celor care încercau acum s-o re-creeze.
___________
În ziua de azi, epicentrul Odessei turistice continuă să fie strada
Deribasovskaia. Cafenelele pentru hipsteri, restaurantele ucrainene,
vânzătorii de îngheţată şi artiştii de stradă împart spaţiul cu trupele
de şoc ale globalizării: un pub irlandez, un McDonald΄s şi – acel
indicator al caracterului cosmopolit al secolului XIX – o formaţie
andină cu naiuri. Ea a fost transformată din versiunea ei sovietică
mai curată şi mai restrânsă, dar chiar şi pe atunci Deribasovskaia
era o destinaţie la care ajungeai atunci când te săturai de plajă şi de
obligatoriile opriri la locurile de sfântă memorie patriotică.
Ceva din exaltarea şi tumultul turismului postbelic încă poate
fi simţit dincolo de Deribasovskaia, în Parcul Oraşului, un spaţiu
verde mic şi îngrijit, umbrit de unii dintre cei mai frumoşi şi ma-
iestuoşi copaci din oraş. Parcul a fost înfiinţat la puţină vreme după
întemeierea oraşului. El ancorează vibranta viaţă a străzii în centrul
vechi, aşa după cum a făcut mai bine de două veacuri. O fanfară
dă concerte în chioşc. Tineri îşi fac ochi dulci şi flirtează pe bănci.
Dar există două atracţii care sunt postsovietice.
Una este un scaun gol, cealaltă statuia unui bărbat rotofei aşezat
pe o băncuţă. Ambele, în felul lor, reprezintă nişte monumente ale
puterii visurilor şi invenţiei. Cea dintâi îl aminteşte pe Ostap Bender,
escrocul ficţional din romanele lui Ilf şi Petrov Douăsprezece scaune
şi Viţelul de aur, un personaj literar imortalizat drept odessanul tipic:
o persoană cu îndrăzneală orientală şi ambiţii mai-mari-decât-viaţa,
ale cărui aventuri picareşti implicau căutarea unui set de scaune de
sufragerie despre care se credea că ar conţine o importantă comoară.
Cea de-a doua este jazzmanul Leonid Utiosov, cu mâinile întinse către
vizitatorul care vrea să se aşeze spre a se odihni sau spre a face o poză.

222
 Cu toate că ambele monumente au fost ridicate doar după ce s-a
prăbuşit Uniunea Sovietică, ele strălucesc de la cei care s-au căţărat
pe ele sau le-au mângâiat suprafeţele de bronz spre a le purta noroc.
Monumentele lui Bender şi Utiosov sunt printre puţinele locuri din
Odessa – poate din întreaga Ucraină – unde vizitatorii stau politicos
şi în ordine la coadă, aşteptând să facă o poză care îi va lega de doi
dintre celebrii fii ai oraşului. Dar în scurtul spaţiu dintre cei doi,
între o viaţă complet inventată şi una înfrumuseţată în mod energic,
se află trecutul adevăratei Odessa – un oraş care, asemenea muzicii
lui Utiosov îmbibate de kletzmer, rămâne în mare măsură impro-
vizatoric, balansând puternic între solitar şi comun şi ameninţând
mereu să scape de sub control.

223
 12

Amurg

În Brighton Express din gara de pe Atlantic Avenue, m-am aşezat

lângă un bărbat în vârstă cu un nas borcănat şi plin de vinişoare,
cu un mic pechinez care stătea afectat în poala sa.
„Trenul acesta merge spre Sheepshead Bay?” întrebă el în limba
rusă − „Shipskhit Bey” – în timp ce treceam în viteză pe lângă
blocurile joase din cărămidă şi casele de mici dimensiuni de la
marginea Brooklynului. I-am spus că da şi că îi voi spune când ne
apropiem de gara lui.
„Ah, vorbiți rusește”, spuse el. „Mi-am dat seama că sunteți rus.”
Făcu un gest circular cu mâna în fața sa. „Nu ca ei.” Strâmbă din
nas și arătă scurt cu încheietura mâinii către trei bărbați caraibieni
deșirați, cu ochelari de soare și părul împletit în codițe, care vorbeau
cu ton ridicat pe locurile din față.
Omul spuse că emigrase de la Odessa în urmă cu zece ani, dar
că nu era realmente necesar să învețe engleza în noua sa casă. La
început stătuse lângă linia de metrou în Brighton Beach, unde era
ușor să prospere într-un mediu exclusiv rusesc, dar se mutase cu
ceva timp în urmă.
Când am ajuns la stația lui, el se îndreptă încet, clătinându-se, cu
câinele în urma lui, către ușile metroului care se deschideau. Spuse
că lumea din noul său cartier era mai „aristocrată”. Cea veche avea
acum prea mulți oameni ca ei, șopti el, tot în rusă, arătând cu capul
către oamenii din Caraibe de vizavi.

224
 La următoarea stație, totuși, și Brighton Beach păru a fi plină
de lume asemenea lui.
Pe faleză, vecini vârstnici, cu pielea deja roz într-o zi fierbinte
de primăvară, stăteau în tăcere pe băncile de lemn, bărbații cu
cămășile descheiate și picioarele depărtate, femeile cu ochii închiși
și cu capetele întoarse către cer. Pălării de plajă moi și apărători de
plastic pentru nas descurajau soarele de aprilie. O briză răcoroasă
mătura din când în când peste nisipurile întinse, umede, suflând
către est din turnurile și spinările deluroase aidoma unor carusele
din Coney Island. O firmă rusească făcea publicitate la „Morojenoe
na liuboi vkus,” redat jos într-o traducere liberală și sugestivă ca
„Cea mai gustoasă înghețată din oraș”.
Tricourile fac reclamă cartierului Brighton Beach ca fiind „Mica
Odessă de lângă mare”, dar acest lucru ar fi părut bizar fondatorului
cartierului. William A. Engeman știa multe atunci când l-a văzut. Un
om bogat din afacerile cu căi ferate și armament, care profitase vân-
zând arme ambelor tabere în timpul Războiului Civil american, Enge-
man aranjă în 1868 să cumpere mai multe sute de hectare de teren pe
malul mării, lângă satul Gravesend din Brooklyn. Zona începuse deja
să se dezvolte la scurt timp după război, atunci când newyorchezii,
căutând o alternativă la noroiul și întunericul Manhattanului, au fost
atrași de plajele neatinse care se află în vârful sudic al Brooklynului.
Totuși, Engeman nu a luat rapid startul. Coney Island și Manhat-
tan Beach se dezvoltau deja ca destinații majore. Prins la mijloc între
cele două, proiectul lui Engeman nu avea multe speranțe să întreacă
stațiunile mai consacrate. Avea nevoie de o găselniță, și se trezi cu
mai multe. În plus față de un chei, hoteluri și, în cele din urmă, o alee
lată făcută din scânduri, Engeman construi localuri de distracție: un
varieteu, un foişor, un teatru etichetat drept „cel mai frumos teatru
de la malul mării din lume”, situat la capătul cheiului lung de 400 de
metri, şi, prin legăturile lui cu Tammany Hall*, un hipodrom. Geniul
lui Engeman nu era acela de a concura în mod direct cu realizările
din vecinătate, care ofereau întotdeauna capete de afiş mai atractive.
Strategia lui consta în a oferi entertaineri accesibili, suficient de stră-

* Organizație politică din New York (n. trad.)

225
lucitori spre a atrage o mulţime. Pe măsură ce destinaţia devenea din
ce în ce mai populară, Engeman organiză un concurs public pentru
a denumi zona creată de el. Varianta câştigătoare a fost „Brighton
Beach”, după celebra staţiune de pe coasta sudică a Angliei.
La vremea morţii lui Engeman în 1897, lumea venea cu duiumul –
dar nu chiar din sursa la care s-ar fi aşteptat bătrânul dezvoltator.
Engeman intenţionase ca Brighton Beach să fie un mediu mai orien-
tat către familie decât rivalul său, Coney Island: un loc de distracţie
deschis newyorchezilor din clasa de mijloc, dar lipsit de vagabonzii
care făcuseră ca alte părţi ale coastei Brooklynului să dobândească
reputaţii dubioase. Pentru Engeman, acest lucru însemna la mo-
dul neoficial să-i excludă pe evrei, printre alți indezirabili. Dar pe
parcursul secolului următor, ori de câte ori cartierul părea a fi în
pericol de declin, anunțat prin scăderea prețului la imobiliare și
diminuarea populației, un nou val de imigranți evrei îl salva exact
la momentul potrivit.
Evrei din Lower East Side deja veneau la Brighton Beach la
începutul secolului, căutând o alternativă la zonele aglomerate din
Delancey Street. Pensiuni și bungalouri răsăreau de-a lungul celor
trei străzi principale, băgându-se unele în altele în perimetrul redus,
dar aerisit, al celor cincisprezece străzi care defineau limitele sale.
Un aflux mai mare de imigranți evrei a sosit ca urmare a pogromu-
rilor din 1903-1905 din Imperiul Rus, îndeosebi cei care fugeau din
Odessa și zonele de graniță ale Ucrainei. La 1918 vechea Brighton
Beach Music Hall, care îi avusese ca oaspeți pe unii dintre cei mai
importanți artiști de vodevil, devenise un teatru specializat în piese
în limba idiș, primul teatru de vară idiș din Statele Unite. Acolo a ju-
cat renumitul actor odessan Jacob Adler, la fel ca și tragediana Jennie
Goldstein, actorul David Kessler și foarte mulți alți performeri,
precum cele douăzeci de fete evreice din cor care împărțeau scena
vechiului varieteu și compozitorul și dirijorul Joseph Rumshinsky,
denumit „Irving Berlin al scenei idiș.”1
Au urmat și alte valuri de imigrație evreiască: unul după Ho-
locaust, când supraviețuitorii au descoperit la Brighton Beach un
loc de refugiu și un creuzet pentru evreii din toată Europa, și altul
după sfârșitul Uniunii Sovietice, când imigranți evrei și ne-evrei

226
din Rusia, Ucraina, Georgia și alte state sovietice au fost capabili
să re-creeze, la scară mică, ceva din societățile pe care le lăsaseră
în urmă. Pe străzile mari și pe cele lăturalnice limba rusă înlocui
idișul. În scurt timp, polițiștii din New York se înscriau voluntar la
cursuri de limbă rusă la YMCA* local.2
Conform unei estimări, aproximativ trei sferturi din noii
imigranți din Brighton Beach au venit din Ucraina, în principal
din Odessa și alte orașe de la Marea Neagră. 3 Deja la sfârșitul
anilor 1970, ziariștii denumeau locul „Mica Odessă”, și asemenea
omonimului său a devenit un izvor de intelectuali care priveau cu
emoții mixte către orașul lor natal. Piesa de teatru Brighton Beach
Memoirs este cel mai celebru dintre produsele vechiului cartier al
lui Engeman, dar liceul local Abraham Lincoln High School educa
alți făuritori de cultură, atât elevată, cât și de rând, de la Arthur
Miller și Joseph Heller la Mel Brooks și Neil Diamond.
„Ei ne trimit evreii lor din Odessa”, se spune că ar fi remarcat
violonistul Isaac Stern despre imigrație și schimburi culturale cu
sovieticii, „iar noi le trimitem evreii noștri din Odessa” – sub forma
muzicienilor, scriitorilor și artiștilor școliți în America și cu rădăcini
odessane distante (ba chiar imaginare).4
Reuşita şi ciudăţenia făceau parte din Brighton Beach în aceeaşi
măsură în care făceau parte din Odessa originală. La începutul se-
colului XX, mulţimile estivale care urmau noile şine ferate extinse
către coastă găseau un loc cu noroi şi praf, cu străzi nepavate, dar
plin de lume care se scurgea din Brooklyn spre a respira aerul mării
şi a vedea un spectacol. Evangheliştii de litoral încep afacerea de a-i
salva pe turişti de ei înşişi. Brooklyn Eagle relata solemn la sfârşitul
verii lui 1916 că 379 de persoane îl acceptaseră pe Christos, iar alte
762 352 auziseră evanghelia în ultimii patru ani ca rezultat al unei
acţiuni în aer liber de a face prozeliţi realizată de o echipă care o avea
în centru pe „Domnişoara Marion Bushnell, cântăreaţă la corn.”5
(Rata scăzută de rentabilitate nu a părut a-i descuraja pe domnişoara
Bushnell şi pe asociaţii ei.) Chiar de-a lungul suişurilor şi coborâşu-
rilor dezvoltării cartierului – înfloritoarea cultură idiş anilor 1920,

* Mișcare social-religioasă. (n. trad.)

227
creşterea populaţiei la mijlocul secolului, molima urbană şi emigraţia
din anii 1960 şi 1970 şi invazia rusă din epoca perestroicii şi după
ea – viaţa de stradă amestecată şi colorată s-a menţinut. Se spunea că
până şi excentricii şi performerii ameţiţi de cocaină din anii 1980 –
cunoscuţi unor localnici sub numele de mishe goyim, sau „ne-evreii
demenţi” – vorbeau măcar puţin limba idiş.
În ziua de azi, Brighton Beach seamănă cu Odessa şi mai mult decât
şi-ar da seama marketerii săi. Continuă să fie un loc unde se vorbeşte
tare şi e prea multă mâncare, unde ceaţa îngheţată a unei plimbări în
ianuarie pe aleea de scânduri goală face parte din viaţa oraşului în ace-
eaşi măsură ca şi mulţimea care merge la plajă într-o după-amiază de
iulie. Mirosurile de knishes*, khinkali** şi alte zece combinaţii de carne,
aluat şi legume rădăcinoase se împrăştie de-a lungul străzii, exact ca
pe Deribasovskaia. Dar este, totodată, un loc agăţat între realitate şi
amintire. Este în principal un cartier de pensionari, cel puţin în afara
sezonului, probabil, cu excepţia Floridei, cea mai amplă colecţie de
cadre de mers şi de scutere electrice pentru persoane cu dizabilităţi.
Toate vechile oraşe de litoral trăiesc parţial în amurg, întotdeauna pe
partea îndepărtată a unei vârste de aur, dar pe aleea de scânduri plină
de lume sau pustie, cu luminile de pe Coney Island pâlpâind prin briza
mării, umbrele din Little Odessa apar în puternic relief.
___________
Şi Odessa este, în multe feluri, un oraş de amurg, stând incon-
fortabil în interiorul unei ţări noi şi mai confortabil marketându-şi
trecutul îndepărtat în loc să se prezinte ca un oraş al viitorului.
Dar pe parcursul ultimelor două veacuri, Odessa reuși să producă
o cultură locală țesută din neliniște, un mod de viață care poate
conține lecții despre puterea creatoare și distructivă de a fi la mijloc.
Richelieu și Voronțov au văzut în Odessa un simplu fundament pe
care să-și poată realiza iluminatele lor viziuni de modernitate și
cultură. Pușkin a simțit parfumul exoticului. Jabotinski și Babel
au căutat amândoi să scape de originile lor și să le remodeleze. Cei

* Mâncare evreiască. (n. trad.)

** Mâncare georgiană. (n. trad.)

228
ca Alexianu au lucrat spre a șterge complet peisajul, spre a poseda
un oraș dezirabil, dar în același timp spre a-l goli de mulți dintre
oamenii care se întâmplau să locuiască acolo. Mark Bernes, Leonid
Utiosov și nenumărați comici și muzicieni de mai mică importanță
au ridicat nostalgia la nivelul unei forme de artă. Frontierele repre-
zintă locurile care sunt remodelate tot timpul, conform idealurilor,
atât lăudabile, cât și groaznice, ale celor care caută să le controleze.
Dar aceste locuri posedă ceva anume care rămâne în mod statornic
rezistent la planurile cele mai bine gândite de restructurare a lor.
Odessa trece acum printr-o altă transformare. Este cel mai
important port de pasageri al unei țări relativ noi, Ucraina, care
a apărut din molozul Uniunii Sovietice în 1991. Administratorii
orașului sunt mult mai benigni decât cei din epocile anterioare. În
multe feluri, ei adoptă trecutul divers al orașului, în loc să caute a-l
purifica. Ei au descoperit, ca și predecesorii lor sovietici, că nostalgia
se vinde bine. Dar vechile impulsuri continuă să existe. Manualele
școlare, chiar și în acest oraș în mod chintesențial mixt, spun o
poveste alcătuită din linii drepte și puncte clare, despre apariția
unui popor ucrainean distinct începând din Antichitate, despre
oprimarea lui de către ruși și sovietici, și despre glorioasa lui re-
apariție cu propria sa țară independentă la sfârșitul secolului XX.
Odessa, fidelă formei, a rezistat. Vorbitorii de limbă rusă prefe-
ră să folosească limba lor, în loc să învețe limba oficială a statului,
ucraineana. Muzeele încă înfățișează o viziune în mod hotărât locală
a trecutului, care este în contradicție cu versiunile mai triumfale,
mai naționale găsite în capitală. Când lumea din Kiev s-a revoltat
împotriva politicienilor corupți și a alegerilor falsificate în 2004 – o
schimbare de guvern denumită acum „Revoluția portocalie” (după
fularele și tricourile colorate purtate de protestatari) – odessanii au
rămas vizibil tăcuți. Nu se punea problema că nu îi sprijineau pe pro-
testatari – deși foarte mulți odessani erau sceptici. Motivul era că ei
nu dăduseră niciodată prea mare atenție la ceea ce se petrecea la Kiev.
Totuși odessanii au preferat în mod frecvent să dea provocările
caracterului cosmopolit pe farmecele mai facile ale nostalgiei. Ei
încă pun la fel de multă energie în re-crearea trecutului lor după
cum puneau odinioară în scoaterea orașului lor din neantul stepei

229
de coastă. Cetățenii au o afinitate naturală, chiar o obsesie, pentru
ceea ce se numește în rusește kraevedenie, o combinație de istorie
locală, povestiri deosebite și o aplecare asiduă pentru anticariat.
Niciun oraș nu poate întrece volumul de ghiduri istorice, cărți
de glume și memorii despre anumite străzi, clădiri, cartiere, familii,
magazine, vizitatori celebri și figuri istorice obscure, toate în tiraj
mic. În weekendurile de vară, de-a lungul străzii Deribasovskaia și
în parcul prăfos care înconjoară reclădita și rebotezata Catedrală
Spaso-Preobrajenski, poți găsi poeți locali care-și vând odele aduse
orașului, tipărite pe cont propriu, kraevedî punând în vânzare ulti-
ma lor colecție de eseuri despre producția de cereale din secolul al
XIX-lea sau primul sistem de colectare a apei, și librarii care oferă
mai multe dicționare diferite ale unei „limbi odessane” noționale –
rusă cu o brumă de cuvinte ucrainene, intonație idiș și argou de
gangsteri. O editură, Optimum, și-a făcut reputație reeditând o
mulțime de lucrări epuizate, precum memoriile asociatului lui de
Ribas, arhitectul Franz de Voland, și un almanah din 1894, împre-
ună cu cărți de referință proaspete, precum 100 de mari odessani,
care include pe toată lumea de la Wassily Kandinsky și violonistul
David Oistrah (care amândoi și-au petrecut copilăria acolo) până la
Pușkin, Ecaterina cea Mare și spionul britanic Sidney Reilly.
Odessa devorează personaje faimoase asemenea unui responsa-
bil de tabără entuziast care înghite rapid liste de vedete de cinema
de origine evreiască sau de atleți vestiți din Cleveland. Cu destulă
cercetare și imaginație, se poate descoperi că o mulțime de genii
au avut legături de vreun fel cu Odessa. În ultimii douăzeci de ani
însă, statul a intrat și el în acest joc al memoriei, cu rezultate care
sunt când ridicole, când tulburătoare.
Sapă destul de adânc în trecutul orașului, zice logica, iar ade-
văratele origini ale Odessei vor ieși la iveală. În 2005, rămășițele
familiei Voronțov au fost dezhumate din cimitirul lor suburban –
unde contele și contesa fuseseră izgoniți de către sovietici – și, după
o solemnă procesiune prin oraș, au fost reînhumate în Catedrala
Spaso-Preobrajenski. După trei ani, arheologii locali au deschis o
expoziție permanentă pe bulevardul Primorski, deasupra portului.
Un acoperiş de sticlă acoperă rămășițele unui zid de piatră, o ancoră
de vas, un maxilar de vacă, câteva cioburi de oale și amfore sparte,

230
și craniul unui câine. Conform legendei, în ucraineană și engleză,
care le însoțește, acestea sunt rămășițele unei străvechi culturi care
a înflorit acolo în secolele V-III î. Hr. – greacă sau romană, sau
greco-scită, ori poate protocazacă. Vizitatorul este lăsat să decidă.
Dar este o invenție fără bază reală: nu e o săpătură adevărată în aer
liber, ci o machetă a unui sit arheologic, o scenă imaginată menită
că lege orașul de azi de un trecut real și ne-rus. Având rădăcini,
oricât de imaginare, e totuși mai bine decât caracterul cosmopolit
fără rădăcini care atât a clădit Odessa, cât și a ajutat la distrugerea ei.
Odessa a fost în principal ucraineană în termeni demografici
începând cu sfârşitul anilor 1970. La momentul recensământului din
1979, ucrainenii erau pe punctul de a deveni o majoritate absolută,
constituind 49,97% din populaţia regiunii Odessa în ansamblu. Dar
până de foarte curând, acest fapt spune puţin despre impresia oraşului
în termeni culturali. Chiar şi după cel de-al Doilea Război Mondial,
oraşul rămânea un spaţiu confuz pentru demografii şi inginerii sociali
sovietici. În 1959 era cel mai mixt loc din punct de vedere lingvistic
din întreaga Ucraină. Mai multe persoane considerau că limba lor
nativă este diferită de limba grupului lor etnic din care declaraseră că
fac parte decât în oricare alt loc în republică. Majoritatea evreilor şi
mai mult de jumătate din etnicii ucraineni din oraş vorbeau ruseşte ca
limbă de uz cotidian. Aproape o treime din etnicii moldoveni vorbeau
ucraineana. Comunităţile mai mici de bulgari, bieloruşi şi alţii se în-
ţelegeau folosind rusa, ucraineana sau o altă limbă.6 Sistemul sovietic
se baza pe credinţa că modernitatea va face ca liniile de separație
dintre oameni să devină lipsite de însemnătate. Dar la Odessa acele
linii au devenit nişte indescifrabile linii întortocheate, din pricină că
principalii indicatori de etnicitate, limbă şi chiar religie se combinau
şi se suprapuneau în maniere impredictibile.
Populaţia evreiască a rămas de mici dimensiuni. În 1989, la mo-
mentul ultimului recensământ sovietic, în toată regiunea Odessa erau
sub 70 000 de evrei; cei mai mulţi trăiau în oraşul Odessa. Ponderea
lor în cadrul populaţiei – sub 4% la momentul respectiv – a scăzut
şi mai mult din momentul în care evreii, ca şi vecinii lor, au fost li-
beri să emigreze după căderea comunismului. În ziua de azi, nimeni
nu ştie cu exactitate câţi evrei alcătuiesc mica comunitate într-un
oraș de 1,2 milioane de persoane; unele estimări avansează cifra de

231
36 000, deşi aceasta este probabil prea mare, având în vedere că ulti-
mul recensământ ucrainean, din 2001, a înregistrat doar aproximativ
13 000 de evrei în întreaga regiune Odessa.7 Totuşi, principala si-
nagogă, Glavnaia, a fost restaurată la un nivel apropiat de vechea ei
măreţie, cu un restaurant kosher situat în generosul subsol. Există
o suficientă prezenţă evreiască – sau amintire populară – pentru ca
agenţiile de turism să ofere tururi ale „Odessei evreieşti”, inclusiv o
oprire la centrul ultramodern al comunităţii evreieşti.
Ucrainenii – cel puţin cei care invocă această etichetare etnică
la recensământ – reprezintă acum o majoritate absolută, alcătuind
aproape două treimi din totalul populaţiei. Existând o importantă
minoritate etnică rusă şi un acord aproape complet în privinţa limbii
ruse ca lingua franca, facţiunile politice au petrecut ultimii douăzeci
de ani luptându-se pentru memoria publică la o scară cu adevărat
monumentală. La o stradă distanţă de treptele Odessa, administraţia
oraşului a îndepărtat o statuie din epoca sovietică ce comemora re-
volta de pe Potiomkin. În locul ei a fost amplasată o statuie restaurată
a întemeietoarei oraşului, Ecaterina cea Mare, care fusese ea însăşi
îndepărtată de bolşevici (care o substituiseră cu un bust al lui Karl
Marx). Mâna stângă a Ecaterinei arată acum nu numai către port, ci
şi către nord, către Rusia, pe care mulţi odessani, indiferent de prove-
nienţa lor culturală şi spirituală, o consideră drept casa lor culturală
şi spirituală. În mod previzibil, dezvelirea statuii a fost însoţită de
demonstraţii – atât pro, cât şi contra.
În altă parte, ucrainenii luptau printr-o acțiune de ariergardă. Se
înălţă o statuie a poetului Ivan Franko, o icoană a naţionalismului
ucrainean, care avea legături slabe cu oraşul, şi un memorial pentru
Anton Holovatîi, un conducător cazac din secolul al XVIII-lea şi ca
atare un erou protoucrainean. Un indicator stradal antichizat a fost
plasat în capătul străzii Deribasovskaia, anunţând că numele ei va
deveni, cel puţin oficial, Deribasivska – o versiune ucrainizată pe
care puţini ucraineni au fost auziţi pronunţând-o. De la sfârşitul
Uniunii Sovietice, se spune că administrația oraşului a mutat 148 de
monumente publice (104 dintre ele ale lui Lenin) şi a redenumit
179 de străzi fie cu vechile lor nume imperiale ruseşti – de obicei
grafiate în manieră ucraineană –, fie cu unele nou-create.8 „Sunt de
naţionalitate odessan!” spune un slogan deseori repetat în broşurile

232
turistice şi în ghidurile locale. Dar în mijlocul luptelor interne din
Odessa în privinţa comunităţii, a identităţii şi memoriei, oraşul caută
stângaci un mit de întemeiere care să îl legitimeze mai mult.
În cele din urmă, trecutul Odessei – văzut cu onestitate şi înţeles
în mod adecvat – ar putea fi avantaj atât pentru noul ei conducător,
cât şi pentru cel vechi, Ucraina şi Rusia. Pentru Ucraina, Odessa s-ar
putea dovedi un avantaj, având în vedere că tânăra ţară caută să devi-
nă, în viitor, membru al Comunităţii Europene şi doreşte recunoaştere
ca stat european din punct de vedere geografic, cultural şi politic.
Europa a fost, în cea mai mare parte a ultimului secol, câmpul de
luptă central al lumii în conflicte în serie legate de teritorii, putere şi
identitate. În ziua de azi, idealul comunităţilor religioase şi etnice care
reuşesc să convieţuiască, trecând peste şocul războiului, al penuriei,
al naţionalismului şi al ambiţiilor imperiale nerealizate, în ciuda
chemărilor de sirenă la dispreţ reciproc şi învinovăţire convenabilă,
constituie răspunsul european la realitatea trecutului recent. Europe-
nii se imaginează pe ei înşişi ca fiind umani, toleranţi şi cosmopoliţi
tocmai pentru că bunicii lor au petrecut atât de mult din ultimul secol
perfecţionând exact valorile opuse. Dacă ucrainenii pot avea voinţa
de a stabili un dialog cu trecutul în acelaşi fel – reînviind talente mai
vechi de a trăi împreună, în timp ce contemplă cu curaj ororile celui
de-al Doilea Război Mondial –, e posibil ca vechea viziune a Odessei
ca poartă de intrare în Europa să mai aibă ceva viaţă în ea.
Pentru Rusia, Odessa oferă un model de dezvoltare care preţu-
ieşte ciudatul şi neobişnuitul, o capacitate de a râde de sine şi un
scepticism în privinţa marilor narative de măreţie naţională – valori
pe care Rusia, ca şi precursorul său sovietic, pare a le fi abandonat.
În timpul perioadei comuniste, Odessa şi-a pierdut poziţia ante-
rioară de anticameră a Rusiei. A devenit un oraş regional părăsit,
nemaifiind portul global care fusese anterior în istoria sa imperială.
Dar Rusia îşi pierduse, de asemenea, cele mai bune speranţe ale sale
de a se defini drept multinaţională, modestă şi sigură în propriul
său respect de sine. Pentru o ţară care îşi redescoperă acum influ-
enţa regională şi chiar globală – arătându-şi muşchii în calitate de
producător de petrol şi de gaze, putere navală şi pol alternativ la
Occident – Odessa constituie o reamintire a faptului că declinul
vechiului port a însemnat declinul unui anumit fel de a fi rus.

233
 Multe oraşe stau în echilibru pe o linie de demarcaţie fină între
ciocnirile zilnice care declanşează geniul real şi exploziile periodice
care lasă în urmă ferestre sparte şi comunităţi divizate. Multe altele,
îndeosebi în Europa de Est, îşi rescriu în mod activ trecutul, căutând
să acopere perioadele în care convenţia fundamentală a civilităţii
urbane a căzut victimă presiunilor diferenţei culturale. Faptul că
Atena a avut la un moment dat o substanţială prezenţă musulmană,
că Salonicul a avut o pluralitate evreiască, iar Tbilisi un miez ar-
menesc constituie acum în cel mai bun caz note de subsol istorice,
subestimate în muzee şi lăsate la o parte de amintirea populară.
Aceleaşi impulsuri purificatoare există în Odessa, în pofida repu-
taţiei ei răzvrătite şi multiculturale. După cel de-al Doilea Război
Mondial, un oraş care reprezentase o sută de maniere diferite de a
fi evreu sau creştin, sau nici una, nici alta, dădea povara multiplelor
feluri de viaţă pe virtuţile mai facile ale memoriei şi nostalgiei.
E nevoie de un efort special de a memoriza, nu doar de a privi
dincolo de perioadele când imboldul de autodistrugere a avut câştig
de cauză asupra reuşitei umane. Vizitând Odessa în ziua de azi, poţi
simţi şi mirosi un loc care, în mijlocul secolului XX, s-a specializat
în arta de a se devora pe sine însuşi – consumat de unele aspecte ale
propriului trecut, dar dureros de ignorant în privinţa altora. Şi totuşi,
identitatea care cuprinde oameni care vorbesc cu accent, vorbesc prea
tare şi sunt cumva vecinii tăi încă există acolo pe străzile Odessei, chiar
şi în mijlocul kitschului postsovietic, al preocupării Ucrainei legate
de mitologia naţională şi al noii fascinaţii a Rusiei faţă de vechea sa
vocaţie imperială. Cu atenţie faţă de perioadele întunecate, ca şi faţă de
epocile de aur, odessanii şi-ar putea da seama cum anume să creeze un
fel fundamentat de patriotism din resturile unui imperiu. În definitiv,
copiii şi nepoţii ucrainenilor, ai ruşilor şi ai altora care s-au aşezat în
oraş după cel de-al Doilea Război Mondial – împreună cu noii imi-
granţi din Turcia, Caucaz, Orientul Mijlociu şi Asia de Est – au acum
şansa de a construi propriile lor viziuni de „Odessa−Mamă”, diferite
dar nu mai puţin complexe decât cele din ultimele două secole. Ase-
menea parizienilor, berlinezilor, vienezilor şi newyorkezilor, ei ar putea
chiar să fie în stare să se convingă de ceva ce ştiau instinctiv generaţii
dispărute de odessani: că, în combinaţia potrivită de bună vecinătate
şi de dezastru, oraşele pot fi realmente cel mai elevat soi de patria.

234
 Cronologie

Secolul V î. Hr.
Herodot îi descrie pe grecii şi pe sciţii
de pe ţărmul Mării Negre
cca. 1250-1350 Colonii comerciale italiene înfloresc în
jurul Mării Negre
1415 Satul Hadjibey menţionat pentru prima
dată în izvoare scrise
1453 Căderea Constantinopolului în mâinile
otomanilor
cca. 1550-1650 Raiduri maritime cazace împotriva
otomanilor
1762-1796 Domnia Ecaterinei cea Mare
1768-1774 Războiul Ruso-Turc
1787 Procesiunea elaborată a Ecaterinei în
Crimeea, organizată de Potiomkin
1787-1792 Războiul Ruso-Turc
Sept. 1789 Hadjibey cucerit de armata rusă sub
comanda lui José de Ribas
1794 Hadjibey devine „Odessa”
1803 Richelieu este numit administrator al
oraşului Odessa
1812-1813 Izbucneşte marea ciumă
1823 Voronţov devine guvernator general
al Noii Rusii
1823-1824 Puşkin la Odessa
1828-1829 Războiul Ruso-Turc
Anii 1830 Începutul emigrării evreilor pe scară
mare la Odessa

235
 1841 Terminarea celebrei scări exterioare,
denumită acum „treptele Potiomkin”
1853-1856 Războiul Crimeei
1861 Este abolită şerbia în Rusia
1871 Pogrom antievreiesc
1881 Pogrom antievreiesc
1887 Inaugurarea noii Opere
1897 Evreii reprezintă 34% din populaţia
Odessei (recensământ imperial rus)
1905 Tulburări şi pogrom antievreiesc;
revolta de pe Potiomkin
1914-1918 Primul Război Mondial
Febr. 1917 Revoluţia din Februarie în Rusia
Oct. 1917 Revoluţia bolşevică
1918-1920 Războiul civil rus; Odessa este con-
trolată nominal pe rând de francezi,
ucraineni, albgardiști şi trupele bolşevice
1921 Publicarea primei nuvele în Povestiri
din Odessa a lui Isaak Babel
1922 Se înfiinţează Uniunea Sovietică
1925 Se filmează Crucişătorul
Potiomkin al lui Eisenstein
1926 Evreii reprezintă 36% din populaţia
Odessei (recensământ sovietic)
1935 Vladimir Jabotinski scrie Cei cinci
1939-1945 Al Doilea Război Mondial
1940 Execuţia lui Babel; moartea lui Jabotinski
Oct. 1941-apr. 1944 Odessa este ocupată de puterile Axei
ian. 1942 Forţele româneşti golesc ghetoul
evreiesc
1943 Mark Bernes joacă în Doi camarazi
1953 Moartea lui Stalin
1989 Evreii reprezintă mai puţin de 4% din
populaţia Odessei; ucrainenii – 51%;
iar ruşii – 36% (recensământ sovietic)
1991 Ucraina își declară independenţa față
de Uniunea Sovietică
236
 Mulțumiri

Am fost la Odessa cu maşina, avionul, trenul şi vaporul, şi în

fiecare călătorie am întâlnit verva şi ospitalitatea pentru care oraşul
este renumit pe bună dreptate. Mulţumesc Arhivei de Stat a regiunii
Odessa (îndeosebi directorului său adjunct, Lilia Belousova) şi Bibli-
otecii Ştiinţifice de Stat Gorki (îndeosebi Secţiei „Odesika”) pentru
amabilitatea lor de a împărtăşi tezaurele lor. Volodîmîr Dubovik
și-a tocit mult pingelele de la pantofi mergând alături de mine prin
oraşul lui natal. O conferinţă-dineu cu Richard von Weizsäcker în
fermecătoarea grădină a fostului conac al contelui Mihail Tolstoi,
pregătită de Körber Foundation, a pus în mişcare gândirea mea
despre atracţiile şi teroarea „Vechii Odessa”.
Personalul altor câteva arhive şi biblioteci mi-a făcut munca
eficientă şi plăcută. Acestea includ Library of Congress, United
States Holocaust Museum Archives and Library, U.S. National
Archives and Records Administration, Georgetown University΄s
Lauinger Library (îndeosebi serviciile de împrumut interbiblioteci
şi biblioteca consorţiului), Brooklyn Public Library, The Center for
Jewish History (îndeosebi YIVO Archives) din New York, National
Archives of the United Kingdom, Arhivele Naţionale Române, Yad
Vashem Archives din Ierusalim şi Institutul Jabotinski de la Tel Aviv.
La Odessa, Marina Vorotniuk a oferit asistenţă specializată în
cercetarea imaginilor şi umplerea golurilor arhivistice. Andrew Ro-
barts şi Quint Simon, asistenţii mei de cercetare din Statele Unite,
au fost întreprinzători şi informați, o combinaţie ideală de trăsături.
Andrew a făcut el însuşi o călătorie în oraş spre a lucra la disertaţia
lui şi a pregăti ultima mea vizită. Minunata lucrare despre istoria
Brighton Beach mi-a ajutat gândirea privind reproducerea nostalgiei.

237
 Orice istoric al Odessei îi este îndatorat Patriciei Herlihy. Ea
citise aproape tot ce s-a scris – inclusiv întregul manuscris al aces-
tei cărţi –, iar cartea sa Odessa: A History, 1794−1914 constituie un
text fundamental. Pentru un intrus în domeniul ei, Pat a constituit
un cald izvor de înţelepciune. Mulţumesc, de asemenea, celorlalţi
membri ai micului grup de „odessologişti” din America – îndeosebi
lui Tanya Richardson, Roshanna Sylvester, Jarrod Tanny şi Steven J.
Zipperstein – ale căror cercetări au contribuit la propria mea gândire
şi este recunoscut în note.
Alţi prieteni şi colegi au citit integral sau parţial această carte în
formă de manuscris şi au oferit o critică generoasă şi nepreţuită. Ei
îi includ pe Harley Balzer, Holly Case, Peter Dunkey, John Gledhill,
Thane Gustafson, John McNeill, Vladimir Solonari şi răposatul
Richard Stites. (Un pachet conţinând un exemplar al întregului ma-
nuscris, cu comentariile perspicace şi jucăuşe ale lui Richard, a sosit
în cutia mea poştală la o săptămână după moartea lui la Helsinki.
Sunt nespus de recunoscător Nataliei Baschmakoff pentru că mi l-a
trimis.) Participanţii din Washington, D.C., Atelierul de istorie rusă,
organizat de Eric Lohr şi Catherine Evtuhov, au oferit importante
comentarii referitoare la manuscrisul a două capitole. Aceste capi-
tole au fost, de asemenea, prezentate la World Convention of the
Association for the Study of Nationalities, întrunit de Dominique
Arel. Mulţumesc următoarelor persoane pentru conversaţii utile şi
sfaturi: Tommaso Astarita, Jacques Berlinerbau, Binio Binev, Jeffrey
Burds, Daniel Byman, Adrian Cioflanca, Dorin Dobrincu, Anton
Fedyashin, Eugene Fishel, Steve Harris, Bruce Hoffman, Radu Ioa-
nid, Anita Kondoyanidi, Jared McBride, Michael Oren, Blair Ruble,
Hannah Shelest, Douglas Smith, Eric Smith, Eric Steinhart, Tom de
Waal, Larry Wolff şi Sufian Zhemukhov.
Lawrence şi Amy Tal, Michael Thumann şi Susanne Landwehr,
şi American Research Institute din Turcia (condus de Tony Gre-
enwood) au fost gazde amabile în călătoriile mele către şi dinspre
Odessa. School of Foreign Service din Georgetown, The Center for
Eurasian, Russian and East European Studies (CERES) şi Depart-
ment of Government au fost cămine minunate în ultimii cincispre-
zece ani. Le mulţumesc celor patru şefi ai mei – Robert Gallucci,

238
Carol Lancaster, Angela Stent şi George Shanbaugh – pentru sprijin.
Jennifer Long merită mulţumiri speciale pentru faptul că menţine
pe şine trenurile CERES. Iubita mea Maggie Paxson, printre multe
alte contribuţii la acest proiect, a descoperit că Vladimir Jabotinski
şi Bahá΄u΄lláh aproape au împărţit aceeaşi celulă în Acre, deşi la
distanţă de o jumătate de secol.
Agentul meu, William Lippincott, de la Lippincott Massie
McQuilkin, a fost un îndrumător strălucit şi încurajator. Editorul
meu de la W.W. Norton, Alane Salierno Mason, a fost încântat de
proiect de la început şi un susţinător critic pe măsură ce capitolele
îi soseau pe birou. Creionul său îmbunătăţea relatarea şi făcea proza
mai vivace. Denise Scarfi a ajutat la ghidarea cărţii prin procesul
de publicare. Ochiul ager al lui Mary N. Babcock a fost de un uriaş
folos în etapa de redactare. Chris Robinson, cu care am lucrat cu
plăcere la mai multe proiecte, a desenat frumoasele hărţi.
Această carte este dedicată părţii din familia mea din partea
mamei, îndeosebi inimoşilor mei unchi, ai căror stră-străbunici
menoniţi cu siguranţă ştiau ceva despre ciudatul şarm al Odessei.

239
 Note

Abrevieri folosite în Note

CUR Columbia University Rare Book and Manuscript Library,
New York
DCFRJ Ancel, ed., Documents concerning the Fate of Romanian Jewry
during the Holocaust
GAOO Arhiva de Stat a Regiunii Odessa, Odessa
JIA Jabotinsky Institute Archives, Tel Aviv
JPJ John Paul Jones Papers, Library of Congress, Washington, DC
NARA National Archives and Records Administration, College Park, MD
NAUK National Archives of the United Kingdom, Kew, Londra
PPSS Puşkin, Polnoe sobranie socinenii
SIRIO Sbornik Imperatorskogo russkogo istoriceskogo obşcestva
TGE Theodore Gordon Ellyson Papers, Naval Historical Foundation
Collection, Library of Congress, Washington, DC
USHMM United States Holocaust Memorial Museum Archives,
Washington, DC
YVA Yad Vashem Archives, Ierusalim
Referinţe la documentele de arhivă deţinute la GAOO folosesc desemnările
arhivistice standard de limbă rusă: f. (fond), op. (opis), d. (delo), l/ll (list/listî).

241
 1 Biblia, traducere Dumitru Cornilescu, 1924, revizuită 2016. (n.tr.)

Introducere
1 Twain, Innocents Abroad în Complete Travel Books of Mark Twain, I: 256.
2 Jabotinski, „Memoirs by My Typewriter”, în Dawidowicz, ed., Golden
Tradition, 399.

Capitolul I: ŢĂRMUL SINISTRU

1 Kohl, Russia, 417. Vezi, de asemenea, Koch, Crimea and Odessa, 259.
2 Hommaire de Hell, Travels in the Steppes of the Caspian Sea, 2.
3 Vezi Baschmakoff, La synthèse des périples pontiques; Boardman, Greek Overseas;
Nawotka, Western Pontic Cities; Tsetskhladze, ed., North Pontic Archaeology.
4 Herodot, Histories, 232-33.
5 Pliniu cel Bătrân, Natural History, 10: 18.47-48.
6 Strabon, Geography, 7.3.7-9.
7 Ovidiu, „Tristia”, în Poems of Exile, 3.13.28.
8 Pachymeres, Relations historiques, 5.30.
9 Polo, Travels of Marco Polo, 344.
10 Pegolotti, La pratica della mercatura, 24.
11 „The Journey of Friar John of Pian de Carpini to the Court of Kuyuk Khan,
1245-1247, as Narrated by Himself,” în Komroff, ed., Contemporaries of
Marco Polo, 8, 47-48.
12 Honcearuk, ed., Istoria Hadjibeia, 5-8.
13 Beauplan, Description of Ukraine, 10-11.
14 Coxe, Travels in Russia, în Pinkerton, ed., General Collection of the Best and
Most Interesting Voyages, 6: 889.

CAPITOLUL 2: POTIOMKIN ŞI MERCENARII

1 Ligne, Letters and Reflections, 1: 46.
2 Montfiore, Prince of Princes, 65.
3 Ligne, Letters and Reflections, 1: 55.
4 Ségur, Memoirs and Recollections, 3: 8, 91-2; Ligne, Letters and Reflections,
1: 39; Coxe, Travels in Russia, în Pinkerton, ed., General Collection of the
Best and Most Interesting Voyages, 6: 764.
5 Ligne, Letters and Reflections, I: 66.
6 Ligne, Letters and Reflections, I: 41. Vezi, de asemenea, Dearborn, Memoir of
the Commerce, I: 117.
7 Ligne, Letters and Reflections, I: 74.
8 Smith, ed. şi trad., Love and Conquest, 262-63.
9 Aragon, Le prince Charles de Nassau-Siegen, 237.
10 Jones către de Ribas, aug. 1, 1788, JPJ.

242
 11 Astarita, Between Salt Water and Holy Water, 7, 319.
12 Sade, Voyage d΄Italie, I: 177.
13 Ségur, Memoirs and Recollections, 3: 19-20.
14 Jones către de Ribas, aug. 1, 1788, JPJ.
15 Jones către de Rileef, apr. 2, 1789, JPJ.
16 Smith, ed. şi trad., Love and Conquest, 297.
17 Honcearuk, ed., Istoria Hadjibeia, 233-36. Vezi, de asemenea, şi
Skalkovskii, Pervoe tridtsatiletie, 14-17. Unele izvoare susţin că pierderile
ruseşti au fost de cinci morţi şi treizeci şi doi de răniţi, în vreme ce au fost
ucişi mai mult de două sute de turci, dar aceste cifre par îndoielnice. Vezi
Skinner, „City Planning in Russia”, 34.
18 Castelnau, Essai sur l΄histoire ancienne, 3: 5-8.
19 Smith, ed. şi trad., Love and Conquest, 360.
20 Byron, Opere (Poezia. Don Juan), vol. 3. Traducere de Aurel Covaci,
București, Ed. Univers, 1987.
21 Honcearuk, ed., Istoria Hadjibeia, 328-30.
22 Honcearuk, ed., Istoria Hadjibeia, 339-40.
23 Honcearuk, ed., Istoria Hadjibeia, 350; Herlihy, Odessa, 7. Din păcate,
nu există nicio evidenţă documentară că Ecaterina personal a ales numele
noului oraş, dar povestea intervenţiei ei a fost luată ca atare de către scriitorii
timpurii. Vezi, de exemplu, Stevens, Account of Odessa, 5; Vsevolojki, Dictio-
nnaire géographique-historique, 2: 35; şi Lyall, Travels in Russia, I: 161.

CAPITOLUL 3: BALIZĂ
1 Clarke, Travels to Rusia, 502.
2 Stevens, Account of Odessa, 5.
3 Antoine de Saint-Joseph, Essai historique, 62.
4 Sicard, Pisma ob Odesse, 47.
5 Bremner, Excursions in the Interior of Russia, 2: 507.
6 Richelieu, „Mémoire sur la Russie”, SIRIO 54 (1886): 387.
7 Herlihy, Odessa, 20.
8 Castelnau, Essai sur l΄histoire ancienne, 3: 26.
9 Lagarde, Voyage de Moscou à Vienne, 152.
10 Herlihy, Odessa, 36.
11 Stevens, Account of Odessa, 8-9.
12 Castelnau, Essai sur l΄histoire ancienne, 3: 43.
13 Relatarea mea despre ciuma din 1812-1813 şi victimele sale se bazează pe
Lagarde, Voyage de Moscou à Vienne, 167-99; Sicard, „Notice sur onze
années de la vie du duc de Richelieu à Odessa pour servir à l΄histoire de sa
vie,” SIRIO 54 (1886): 53-60; „Le duc de Richelieu à l΄Empereur Alexandre”,
SIRIO 54 (1886): 367-68; şi Morton, Travels in Russia, 312-30, care la
rândul său şi-a bazat lucrarea pe cea a unui martor ocular bine informat,
Gabriel de Castelnau.

243
 14 SIRIO 54 (1886): vii.
15 Lagarde, Voyage de Moscou à Vienne, 167.
16 Morton, Travels in Russia, 319.
17 Morton, Travels in Russia, 326-28. Skalikovski, Pervoe tridțatiletie, dă cifre
diferite de 4 038 de infectaţi şi 2 632 de morţi, dar e de acord cu rata de
mortalitate de aproximativ 10% (p. 206).
18 Morton, Travels in Russia, 326.
19 Stevens, Account of Odessa, 5.
20 Lagarde, Voyage de Moscou à Vienne, 153.
21 Kohl, Russia, 419.
22 Lagarde, Voyage de Moscou à Vienne, 153.
23 Herlihy, Odessa, 141; Skalikovski, Pervoe tridțatiletie, 146.
24 „Le duc de Richelieu à M-r Sicard”, SIRIO 54 (1886): 630.

CAPITOLUL 4: GUVERNATORUL ŞI POETUL

1 Această relatare se bazează pe raportul de martor ocular din Morton, Travels
in Russia, 333-35.
2 Tolstoi, Hadji Murat, 41-42.
3 Citat în Rhinelander, Prince Michael Vorontsov, 45-46. Sunt recunoscător
lucrării lui Rhinelander pentru că m-a ajutat să reconstruiesc viaţa şi cariera
lui Mihail Voronţov.
4 Puşkin către Wiegel, între 22 oct. şi 4 nov. 1823, în Letters of Alexander
Pushkin, trad. Shaw, I: 139.
5 Puşkin către Lev Puşkin, 25 aug., 1823, în Letters of Alexander Pushkin,
trad. Shaw, I: 136.
6 Morton, Travels in Russia, 202; Jesse, Notes of a Half-Pay, I: 185.
7 Morton, Travels in Russia, 238.
8 Lyall, Travels in Russia, I: 171.
9 Binyon, Pushkin, 158-60, citat către Wiegel la p. 158.
10 Vsevolojski, Puteşestvie cerez iujnuiu Rossiiu, I: 94.
11 Morton, Travels in Russia, 355-58, descriind două serate în 1829.
12 Binyon, Pushkin, 162.
13 PPSS, 2: 420. Pentru o scurtă descriere a vilei, vezi Vsevolojski, Pute-
şestvie cerez iujnuiu Rossiiu, I: 99.
14 Binyon, Pushkin, 173.
15 Citat în Binyon, Pushkin, 175.
16 Bremner, Excursions in the Interior of Russia, 2: 500.
17 Spencer, Travels in Circassia, 2: 126.
18 Binyon, Pushkin, 176-77.
19 Puşkin către Vasili Lvovici Davîdov (?), prima jumătate a lui martie 1821,
în Letters of Alexander Pushkin, trad. Shaw, I: 79.
20 Moore, Journey from London to Odessa, 196.

244
 21 Citat în Binyon, Pushkin, 185.
22 Vorontsov, „Mémoires du prince M. Woronzow, 1819-1833”, 78.
23 Morton, Travels in Russia, 368-85.
24 „Michele de Ribas to Prince Cassaro”, 22 sept., 1837, în de Ribas, „Saggio
sulla città di Odessa” e altri documenti, 102.
25 Herlihy, Odessa, 144.
26 Hommaire de Hell, Travels in the Steppes of the Caspian Sea, 2.
27 Herlihy, Odessa, 144.
28 Innokentii, Slovo pri pogrebenii, 22.

CAPITOLUL 5: „LA ODESSA NU EXISTĂ NIMIC NAŢIONAL”

1 Zipperstein, Jews of Odessa, 35.
2 Herlihy, Odessa, 124; Reuilly, Travels in the Crimea, în Collection of Modern
and Contemporary Voyages, 5: 82.
3 Frederick William Skinner, „Odessa and the Problem of Urban Moderniza-
tion”, în Hamm, ed., City in Late Imperial Russia, 214.
4 John Ralli către Stat, 12 iulie 1856, NARA, M459, Rola 1.
5 Hommaire de Hell, Travels in the Steppes of the Caspian Sea, 13.
6 Mendele Moykher-Sforim, Selected Works, 298.
7 Vsevolojski, Puteşestvie herez iujnuiu Rossiiu, I: 92.
8 La Fite de Pellepore, La Russie historique, 2: 299.
9 Polişciuk, Evrei Odessî i Novorossii, 22.
10 Tarnopol, Notices historiques, 65.
11 Zipperstein, Jews of Odessa, 56-64. Felul în care tratez eu iluminismul
evreiesc şi rolul maskilim în istoria oraşului se bazează pe lucrarea deschi-
zătoare de drumuri a lui Zipperstein.
12 Jesse, Notes of a Half-Pay, 1: 225.
13 Hagemeister, Report on the Commerce of the Ports of New Russia, 74.
14 Tarnopol, Notices historiques, 74.
15 Guthrie, Tour, Performed in the Years 1795-6, 6.
16 Herlihy, Odessa, 124.
17 Guthrie, Through Russia, I: 284.
18 Hommaire de Hell, Travels in the Steppes of the Caspian Sea, 7; Wikoff,
Reminiscences of an Idler, 231; Koch, Crimea and Odessa, 256; Oliphant,
Russian Shores of the Black Sea, 234; Olenin, Vek, 9; Stephens, Incidents
of Travel, 56.
19 Jesse, Notes of a Half-Pay, I: 211.
20 Spencer, Turkey, Russia, the Black Sea, and Circassia, 242.
21 „Le duc de Richelieu à M-r Sicard”, SIRIO 54 (1886): 537.
22 Puryear, „Odessa: Its Rise and International Importance, 1815-50”, 195-96.
23 Harvey, „Development of Russian Commerce”, 101.
24 John Ralli către Stat, 1 ian., 1849, NARA, M459, Rola 1.

245
 25 Puryear, „Odessa: Its Rise and International Importance, 1815-50”, 206-7;
John Ralli către Stat, 1 ian., 1849, NARA, M459, Rola 1.
26 Harvey, „Development of Russian Commerce”, 104.
27 Jesse, Notes of a Half-Pay, I: 204.
28 Gadsby, Trip to Sebastopol, 37.
29 Brooks, Russians of the South, 21.
30 Jesse, Notes of a Half-Pay, I: 204.
31 Vsevolojski, Puteșestvie cerez iujnuiu Rossiiu, I: 100.
32 Smolianinov, Istoria Odessî, 101.
33 Herlihy, „Odessa: Staple Trade”, 189-91.
34 Voronțov, „Mémoires du prince M. Woronzow, 1819-1833”, 101.
35 Castelnau, Essai sur l’histoire ancienne, 3: 36.
36 Lyall, Travels in Russia, I: 169.
37 Herlihy, Odessa, 237.
38 Anderson, Naval Wars, 577-80.
39 John Ralli către Stat, 1 mart. 1854 și 1 apr. 1854, NARA, M459, Rola 1.
40 John Ralli către Stat, 18 oct. 1855, NARA, M459, Rola 1.
41 Gadsby, Trip to Sebastopol, 61; Cunynghame, Travels in the Eastern Cau-
casus, 87. Unul dintre tunurile Tiger poate încă fi văzut lângă statuia lui
Pușkin de pe bulevardul Primorski, iar soclul statuii lui Richelieu conține
un proiectil tras, se spune, în timpul bombardamentului Aliaților.
42 John Ralli către Stat, 4 și 7 apr., 1856, NARA, M 459, Rola 1.
43 Gadsby, Trip to Sebastopol, 61.
44 Harvey, „Development of Russian Commerce”, 147.
45 Harvey, „Development of Russian Commerce”, 185.
46 Îi sunt recunoscător Patriciei Herlihy, al cărei studiu publicat în cartea
ei Odesa și în alte părți a fundamentat declinul economic relativ al Odessei
după Războiul Crimeei.
47 Stephen Ralli către Stat, 28 dec., 1859/9 ian., 1860, NARA, M459, Rola 2.
48 Falkner, Samoubiistva v Odesse, 8-10, 16, 22.
49 Șuvalov, „Predanî vecinomu zabveniu”, 7-10.
50 Kohl, Russia, 419.

CAPITOLUL 6: COMPLOTURI ȘI UMBRE

1 Trotsky, My Life, 48.
2 Trotsky, My Life, 58, 95.
3 Trotsky, My Life, 72.
4 Vezi Adler, Life on the Stage.
5 Castelnau, Essai sur l’histoire ancienne, 3: 28.
6 Langeron, „Soobrajeniia gr. Lanjerona o neobhodimosti obșirinaia prostranstva
gheneral-gubernatorstv: Pismo Lanjerona imperatoru Nikolaiu I”, Russkaia starina
(ian. – mart. 1904), 228, citat în Tanny, „City of Rogues and Schnorrers,” 122.

246
 7 Skinner, „Odessa and the Problem of Urban Modernization”, în Hamm,
ed., City in Late Imperial Russia, 209.
8 Hommaire de Hell, Travels in the Steppes of the Caspian Sea, 6.
9 Mendele Moykher-Sforim, „Fishke the Lame”, în Selected Works of Mendele
Moykher-Sforim, 292.
10 Jesse, Notes of a Half-Pay, I: 208.
11 Cunynghame, Travels in the Eastern Caucasus, 86.
12 Hommaire de Hell, Travels in the Steppes of the Caspian Sea, 6; Scott, Baltic,
336; Stephens, Incidents of Travel, 56.
13 Heenan către Stat, 7 mai, 2 sept. și 16 nov. 1896, NARA, M459, Rola 6.
În depeșa sa, consulul probabil că a vrut să spună prin „costumație” doar
pur și simplu „costum”, dar sugestia era că Whirlwind/Hampa avea nevoie
de niște haine deosebite spre a-și putea continua profesiunea.
14 Skinner, „Odessa and the Problem of Urban Modernization”, în Hamm,
ed., City in Late Imperial Russia, 212.
15 Skinner, „Odessa and the Problem of Urban Modernization”, în Hamm,
ed., City in Late Imperial Russia, 211.
16 Odesskii listok, 18 (31) aug., 1899.
17 Odesskii listok, 28 (9 sept.) aug., 1899.
18 Sylvester, Tales of Old Odessa, 55.
19 Odesskii listok, 25 iunie (7 iulie) 1895.
20 Vezi Sylvester, Tales of Old Odessa, cap. 4-5. Îi sunt recunoscător lucrării lui
Sylvester despre relația dintre valorile clasei de mijloc și crimele senzaționale.
21 Odesskii listok, 26 sept. (8 oct.) 1894.
22 Odesski listok, 7 oct. (19) 1894.
23 Jabotinski, „Memoirs by My Typewriter,” în Dawidowicz, Golden Tradition, 398.
24 Kokhanskii, Odessa za 100 let, 41-46.
25 Babel, „The End of the Almshouse,” în Complete Works of Isaac Babel, 179.
26 Pallas, Travels through the Southern Provinces, I: 489.
27 Relatarea mea despre experiența carantinei la Odessa se bazează pe Stephens,
Incidents of Travel, 53-55; Oliphant, Russian Shores of the Black Sea, 230;
Hommaire de Hell, Travels in the Steppes of the Caspian Sea, 3-5; și Slade,
Records of Travels, I: 252.
28 Hommaire de Hell, Travels in the Steppes of the Caspian Sea, 5.
29 Gadsby, Trip to Sebastopol, 26.
30 Brooks, Russians of the South, 33; Oliphant, Russian Shores of the Black
Sea, 230; Herlihy, Odessa, 141.
31 Relatarea mea despre viața și opera lui Mecinikov se bazează pe Metchnikoff,
Life of Éli Metchnikoff, și pe Shumko și Anserova, eds., Ilia Ilici Mecinikov.
32 Citat în Metchnikoff, Life of Élie Metchnikoff, 67-68.
33 Vezi Mecinikov, Etudes sur la nature humaine, și idem, Essais optimistes.
34 Mecinikov către O. Kovalevski, 13 ian. 1883, în Mecinikov, Pisma (1863-1916
gg.), 114.

247
 CAPITOLUL 7: SÂNGE ȘI RĂZBUNARE
1 Adler, Life on the Stage, 6.
2 Weinberg, Revolution of 1905 in Odessa, 16-17.
3 Polișciuk, Evrei Odessî i Novorossii, 319-21.
4 Smith către Stat, 22 apr. 1871, NARA, M459, Rola 3.
5 Zipperstein, Jews of Odessa, 122.
6 Smith către Stat, 22 apr. 1871, NARA, M459, Rola 3; Herlihy, Odessa, 301-3.
7 John D. Klier, „The Pogrom Paradigm in Russian History”, în Klier și Lambroza,
eds., Pogroms, 13-38.
8 Herlihy, Odessa, 252.
9 Referințe la Cei cinci a lui Jabotinski se găsesc în strălucitoarea traducere a
lui Michael R. Katz publicată de Cornell University Press, 2005.
10 Jabotinski, Five, 15.
11 Jabotinski, Five, 138.
12 Weinberg, Revolution of 1905 in Odessa, 20-23. Îi sunt recunoscător Patriciei
Herlihy, a cărei cercetare a stabilit un portret clar al stării economiei Odessei
în perioada premergătoare anului 1905. Vezi, în mod deosebit, cartea ei
Odessa, cap. 8-9.
13 Heenan către Stat, 27 sept. 1904, NARA, M459.
14 Heenan către Stat, 2 ian. 1906, NARA, M459, Rola 7.
15 Heenan către ambasada SUA din Sankt Petersburg, 4 iulie 1905, NARA,
M459, Rola 7. Vezi, de asemenea, Smith către Marquess din Landsdowne,
28 nov. 1905, NAUK, FO 65/1712.
16 Washburn, The Cable Game, 95.
17 L.A. Girs Diaries, 19 oct. 1905, Aleksei and Liubov Girs Papers, Bakhmeteff
Archive, CUR.
18 Savcenko, Anarhistî-terroristî, 218-19.
19 Vezi studiul din ghidul făcut de Kohanski, Odessa za 100 let.
20 Jabotinski, Five, 170-71.
21 Katz, Lone Wolf, 13-21.
22 Jabotinski, „Memoirs by My Typewriter,” în Dawidowicz, ed., Golden
Tradition, 399.
23 Jabotinski, „Memoirs by My Type writer,” în Dawidowicz, ed., Golden
Tradition, 401.
24 Citat în Katz, Lone Wolf, 26.
25 Dubnow, Kniga jizni, I: 407.
26 Jabotinski, Povesti moih dnei, 44.
27 Shlaim, Iron Wall, 11-16.
28 Jabotinski către Mussolini, 16 iulie 1922, JIA.
29 Jabotinski, Political and Social Philosophy of Ze’ev Jabotinski, 2-3.
30 Vezi Stanislawski, Zionism and the Fin de Siècle, cap. 9.

248
 CAPITOLUL 8: O LUME NOUĂ
1 Wightman, Diary of an American Physician, 156.
2 Kenez, Civil War in South Russia, 1919-1920.
3 Derby către Curzon, 14 iunie 1919, NAUK, FO 608/207, 297-304.
4 Theodore Gordon Ellyson către Helen Ellyson, 9, 10 și 11 febr. 1920, Cutia 3,
Dosar 3, TGE.
5 Rowan-Hamilton, Under the Red Star, 194. Vezi și Sheridan, Across Europe
with Satanella, 184.
6 „Statisticeskii otciot Odesskoi raionnoi komissii Evreiskogo obșcestve-
nnogo komiteta o rezultatah bejenskoi massî, postradavşei ot pogromov”,
GAOO, f. R-5275, op. I, d. 144, II, 1-12 verso.
7 Vezi Gatrell, Whole Empire Walking.
8 Polișciuk, Evrei Odessî i Novorossii, 345-46.
9 Okteabr 3 (1924): 196-97, citat în Sicher, „Trials of Isaak”, 15.
10 Babel, „The Father”, în Complete Works of Isaac Babel, 163.
11 Babel, „Froim Grach”, în Complete Works of Isaac Babel, 173.
12 Raportul dlui Simmonds (f. d.), NAUK, FO 371/22301, 198-208.
13 Eisenstein, Beyond the Stars, 179; Taylor, ed., Eisenstein Reader, 65.
14 Citat în Barna, Eisenstein, 94.
15 Eisenstein, Beyond the Stars, 173.
16 Barna, Eisenstein, 98.
17 Seton, Sergei M. Eisenstein, 87.
18 Barna, Eisenstein, III.
19 Eisenstein, Beyond the Stars, 162-66. Consilierul pe probleme navale de
pe platou a fost scandalizat atunci când Eisenstein a propus pentru prima
dată adăugarea scenei cu prelata, pentru că devia atât de radical de la
adevărul istoric. Barna, Eisenstein, 98.
20 Taylor, ed., Eisenstein Reader, 62.
21 Citat în Seton, Sergei M. Eisenstein, 78.
22 Taylor, ed., Eisenstein Reader, 65.
23 Pirozhkova, At His Side, 93.
24 Pirozhhova, At His Side, 113.
25 Borovoi, Vospominaniia, 71.
26 Kolalciuk şi Razumov, eds., Odesskii martirolog, I: 678.

CAPITOLUL 9: Câmpiile Transnistriei

1 USHMM, RG-25.004M, Rola 150; Litani, „Destruction of the Jews of Odessa”, 138.
2 Vezi Macici către Iacobici, 27 oct. 1941 şi telegramele despre operaţiunea de
deminare, USHMM, RG-25.003M, Rola 12.
3 Mazower, Hitler΄s Empire, 171.
4 USHMM, RG-25.003M, Rola 12; RG-25.004M, Rola 150. Vezi şi Litani, „Destruc-
tion of the Jews of Odessa”, 139; Ioanid, Holocaust in Romania, 179.

249
 5 Ioanid, Holocaust in Romania, 289; Deletant, Hitler΄s Forgotten Ally, 171.
6 Arad, „Holocaust of Soviet Jewry”, 7; Levin, „Fateful Decision”, 142.
7 Dennis Deletant, „Transnistria and the Romanian Solution to the Jewish
Problem”, în Brandon and Lower, eds., Shoah in Ukraine, 158, 182n.
8 Vezi Litani, „Destruction of the Jews in Odessa”, 135-54. O altă estimare
avansează numărul total de 350 000 de evacuaţi sau aproximativ jumătate
din populaţia de dinainte de război. Manley, To the Tashkent Station, 57.
9 Pântea către Antonescu, f.d. [1941], USHMM, RG-25.000M, Rola 30.
10 Borovoi, Vospominaniia, 240.
11 Despre evacuaţii din timpul războiului, vezi excelenta tratare a subiectului
de către Manley, To the Tashkent Station.
12 Mărturia lui Boris Kalika, YVA, O-3/5177.
13 Arad, Holocaust in the Soviet Union, 128; Angrick, Besatzungspolitik und
Massenmord, 294-307.
14 Rubenstein and Altman, eds., Unknown Black Book, 115-18, 132.
15 Davidescu către „Vrancea I” (Comandamentul militar Odessa), 23 oct. 1941,
în Carp, Cartea Neagră, 3: 214-15.
16 Vezi corespondenţa în USHMM, RG-25.003M, Rola 12, şi Ioanid, Holocaust
in Romania, 179-80.
17 Stănculescu către Tătăranu, 23 oct. 1941, USHMM, RG-25.003M, Rola 12.
18 Dallin, Odessa, 74.
19 Angrick, Besatzungspolitik und Massenmord, 302.
20 Citat în Report of the International Commission on the Holcaust in Romania,
5: 54.
21 Vezi USHMM, RG-25.004M, Rola 150; Litani, „Destruction of the Jews of
Odessa”, 139; Ioanid, Holocaust in Romania, 182.
22 Vezi Desbois, Holocaust by Bullets.
23 Vezi raportul lui Alexianu către Antonescu despre situaţia din Odessa,
7 nov. 1941, USHMM, RG-31.004M, Rola 1.
24 „Raport”, 19 nov. 1941, GAOO, f. R-2262, op. 1, d.1, l.2.
25 „Înţelegeri asupra siguranţei, administraţiei şi exploatărei economice a
teritoriilor între Nistru şi Bug (Transnistria) şi Bug-Nipru (regiunea Bug-
Nipru)”, 30 aug. 1941, USHMM, RG-25.003M, Rola 12.
26 „Ordonanţa No. 35”, 2 ian. 1942, USHMM, RG-31.004M, Rola 1. Vezi, de
asemenea, „Instrucţiuni pentru evacuarea populaţiei evreieşti din municipiul
Odessa şi împrejurimi”, USHMM, RG-31.004M, Rola 1, ibid., RG 25.003M,
Rola 394; Litani, „Destruction of the Jews of Odessa”, 144-47; Ioanid,
Holocaust in Romania, 208-10.
27 Arad, Holocaust in the Soviet Union, 244.
28 Velcescu către guvernul Transnistriei, 13 febr. 1942, USHMM, RG-31.004M,
Rola 3.
29 Vezi declaraţiile şi listele de semnături în USHMM, RG-25.003M, Rola 394.

250
 30 Am reconstruit povestea lui Tănase şi Sepel după „Ordinul C.2.A, Serv.
Pretoral Nr. 4057/14.I.1942”, USHMM, RG-25.003M, Rola 394, şi „Ordin
de zi, nr. 217,” 9 febr. 1942, USHMM, RG-25.003M, Rola 394.
31 Velcescu către guvernul Transnistriei, 11 apr. 1942, USHMM, RG-31.004M,
Rola 3.
32 „Deciz 2927”, 7 dec. 1943, USHMM, RG-31.004M, Rola 3.
33 Litani, „Destruction of the Jews of Odessa”, 152.
34 Werth, Russia at War, 1941-1945, 825.
35 Alexianu către Antonescu, 7 nov. 1941, USHMM, RG-31.004M, Rola 1.
36 Vezi USHMM, RG-31.004M, Rota 14.
37 Velcescu către Alexianu, 13 feb. 1942, USHMM, RG-31.004M, Rola 3.
38 Vezi corespondenţa dintre Alexianu şi Inspectoratul Jandarmeriei, mai 1942, şi
dosarele de caz ale Dariei Ovselevici, 1943, USHMM, RG-31.004M, Rola 3.
39 Vezi Case, Between States, şi Solonari, Purifying the Nation.
40 „Ordonanţa No. 89”, 28 sept. 1942, USHMM, RG-31.004M, Rola 1.
41 „Odesa de ieri şi de astăzi”, Gazeta Odesei, 17 ian. 1943, reprodusă în DCFRJ,
4: 429-30.
42 Îi sunt recunoscător lui Vladimir Solonari pentru mai multe conversaţii
despre aceste probleme.
43 Vezi USHMM, RG-31.004M, Rola 2; şi „Memoriu cu privire la problemele
practice, pe care le ridică în toamna 1942 românii de peste Bug”, 21 sept.
1942, GAOO, f. R-2249, op. 3, d. III, 11, 11-15.
44 Brătianu, „Notes sur un voyage en Crimée”, 176-82.
45 „Raport”, 19 nov. 1941, GAOO, f. R-2262, op. 1, d. I, l.1.

CAPITOLUL 10: „Aş vrea să vă supun atenţiei

următoarele”
1 Vezi Cerkasov, Okkupațiia Odessî.
2 GAOO, f. R-2262, op. I, d. I, ll. 3-8, 9-12.
3 „Raport”, 28 nov. 1941, GAOO, f. R-2262, op. I, d. I, l. 13.
4 „Raport”, 28 nov. 1941, GAOO, f. R-2262, op. I, d. I, l. 13.
5 „Raport”, 28 nov. 1941, GAOO, f. R-2262, op. I, d. I, l. 32.
6 „Raport”, 28 nov. 1941, GAOO, f. R-2262, op. I, d. I, l. 36.
7 „Raport”, 19 nov. 1941, GAOO, f. R-2262, op. I, d. I, l. 64. Vezi, de asemenea,
ibid., ll. 69, 153; ibid., d. 8, l. 38; ibid., d.2, ll. 4-6.
8 „Comunicare”, 22 febr. 1942, USHMM, RG-31.004M, Rola 3.
9 Vezi Sheila Fitzpatrick, „Signals from Below: Soviet Letters of Denunciation
of the 1930s”, în Fitzpatrick and Gellately, eds., Accusatory Practices, 85-120;
Fitzpatrick, „Supplicants and Citizens”; şi Fitzpatrick, Tear Off the Masks!
10 „Raport”, 20 nov. 1941, GAOO, f. R-2662, op. I, d. 2. l. 19. Despre istoria
mai timpurie a denunţării, vezi Grünewald, „Jewish Workers in Odessa”.

251
 11 David Senyaver Collection, USHMM. Vezi, de asemenea, Semyon Tarantor
Collection şi Efim Zurkovetski Collection, USHMM.
12 Liudmila Kalika, „Odessa. 820 dnei v podzemelie”, în Rashkovetski, Naidis,
Dusman şi Belousova, eds., Istoria Holokosta v Odesskom reghione, 96-110.
13 „Raport”, n.d. [dec. 1941], GAOO, f. R-2262, op. I, d. 3, l. 17. Despre
„răzbunare”, vezi, de asemenea, ibid., d. 22, l. 9.
14 „Raport”, 15 apr. 1942, GAOO, f. R-2262, op. I, d. 8, l. 30; Ioanid, Holocaust
in Romania, 187-94.
15 Litani, „Destruction of the Jews of Odessa”, 150, menţionează educaţia sa
universitară. Alte informaţii biografice despre Pântea şi despre rolul său
în deportări sunt luate din declaraţia semnată de el şi dată autorităţilor
comuniste române, 22 iunie 1950, în USHMM, RG-25.004M, Rola 30, şi
Colesnic, Sfatul Ţării, 231.
16 Pântea către Antonescu, f. d. [1941], USHMM, RG-25.004M, Rola 30.
17 Vezi propria declaraţie a lui Pântea, citată mai sus, precum şi cele ale lui
Matei Velcescu, 1 apr. şi 17 iunie 1950; şi cea a lui Constantin Vidraşcu,
17 iunie 1950, USHMM, RG-25.004M, Rola 30.
18 Chelovan către municipalitatea din Odessa, f.d., [1941], GAOO, f. R-2262,
op. 1, d. 2, l. 35.
19 Dallin, Odessa, 91.
20 Vezi „Dare de seamă asupra activităţii subdirecţiei artelor pe lunile
aprilie-mai-iunie [1943]”, GAOO, f. R-2249, op. 3, d. 89, ll 10-12; „Dare de
seamă despre reconstruirea Teatrului de operă şi balet din Odessa [ianuarie
1943]”, ibid., ll. 41-46; „Tablou de spectacole date de Teatrul de operă şi
balet Odessa în cursul trimestrului II-1943”, ibid., II, 115-16.
21 Declaraţia Taisiei Arnăutu, 23 iulie 1956, USHMM, RG-25.004M, Rola 30.
Vezi, de asemenea, Fred Saraga, „În Transnistria: Primii paşi: Odessa”, Sliha,
5 apr. 1956, reprodus în DCFRJ, 8: 547.
22 Dallin, Odessa, 85.
23 Vezi GAOO, f. R-2249, op. I, d. 266.
24 Werth, Russia at War, 1941-1945, 817.
25 Pântea către Alexianu, 20 ian. 1942, USHMM, RG-25.004M, Rola 30.
26 Vezi USHMM, RG-25.003M, Rola 10.
27 Pântea către Alexianu, 3 dec. 1941, USHMM, RG-25.004M, Rola 33.
28 Vezi dosarul judecăţii postbelice a lui Alexianu în USHMM, RG-25.004M,
Rola 33.
29 Vezi USHMM, RG-25.004M, Rola 33.
30 Vezi hotărârea înaltei curţi române din 1 ian. 1956, USHMM, RG-25.004M,
Rola 30.
31 Vezi dosarul lui Pântea din arhivele Serviciului Român de Informaţii,
USHMM, RG-25.004M, Rola 30.
32 În schimba, Pântea a făcut o cerere directă la Alexianu pentru clarificare.
Alexianu a decretat apoi că oricine încearcă să legalizeze un atare document

252
 este în mod evident evreu şi, prin urmare, va fi îndepărtat din oraş. Vezi
corespondenţa Pântea-Alexianu, 4 şi 14 feb. 1942, USHMM, RG-31.004M,
Rola 3. Un supravieţuitor a pretins că Pântea împiedicase, de asemenea, ca
mai multe mii de evrei să fie executaţi în Dalnik, deportându-i în schimb.
Cu toate acestea, mulţi au murit. Ioanid, Holocaust in Romania, 182.
33 Pântea către Alexianu, f. d. [1941], USHMM, RG-25.004M, Rola 30.
34 Alexander Kruglov, „Jewish Losses in Ukraine, 1941-1944”, în Brandon
and Lower, eds., Shoah in Ukraine, 284.
35 Jean Ancel, „The New Jewish Invasion΄ - The Return of the Survivors from
Transnistria”, în Bankier, ed., Jews Are Coming Back, 231.
36 Blinov către Polianski, 19 iulie 1945, YVA, M-46/II.

CAPITOLUL 11: ORAŞ-EROU

1 E.T. Samoilov, „Informația”, 5 dec. 1941, GAOO, f. R-2262, op. I, d. 3, l.46.
2 Dallin, Odessa, 245.
3 Mărturia lui Aleksandr Bakman, YVA, O-3/6054.
4 Vezi YVA, M-33/19967.
5 Mărturia lui Sura Sturmak, YVA, O-3/5178. Vezi, de asemenea, mărturia lui
Boris Kalika, YVA, O-3/5177.
6 Yaacov Roi, „The Reconstruction of Jewish Communities in the USSR,
1944-1947”, în Bankier, ed., Jews are Coming Back, 194. Pentru viziuni de
ansamblu asupra antisemitismului comunist şi sovietic, vezi Gross, Fear, şi
Kostîrcenko, ed., Gosudarstvennîi antisemitizm.
7 Borovoi, Vospominaniia, 290.
8 Draitser, Shush!, 18.
9 Tanny, „City of Rogues and Schnorrers”, 303-4. Magnifica disertaţie a lui
Tanny constituie un studiu exhaustiv al mitului „Vechii Odessa” începând
cu secolul al XIX-lea.
10 Eisenstein, Beyond the Stars, 177.
11 Yekelchyk, Stalin΄s Empire of Memory, 115.
12 Evgheni Evtuşenko, „On liubil tebea, jizn’…”, în Bernes-Bodrova, ed., Mark
Bernes, 156.
13 Mark Bernes, „Odin iz ΄dvuh boiţov΄”, în Bernes-Bodrova, ed., Mark
Bernes, 59-61.
14 Rybak, Mark Bernes, 60.
15 Andzhei Binkovski şi Eyhi Olştinski, „Mark Bernes”, în Bernes-Bodrova,
ed., Mark Bernes, 199-201.
16 N. Smirnova, „Obrazî i pesni Marka Bernesa”, în Bernes-Bodrova, ed.,
Mark Bernes, 11; Rybak, Mark Bernes, 10-16.
17 Utiosov, Spasibo serdțe!, 22-23.
18 Tanny, „City of Rogues and Schnorrers”, 305, 309.
19 Odesskaia turisticeskaia baza, 4.
20 Vezi Friedberg, How Things Were Done in Odessa, 10-15.

253
 CAPITOLUL 12: AMURG
1 Brooklyn Eagle, 5 mai 1918.
2 New York Daily News, 14 dec. 1979.
3 Annelise Orleck, „The Soviet Jews: Life in Brighton Beach, Brooklyn,” în
Foner, ed., New Immigrants in New York, 273.
4 Citat în Michael Specter, „In Musical Odessa, Playing On for the Love of It”,
New York Times, 11 apr. 1994.
5 Brooklyn Eagle, 25 sept. 1916 şi 10 sept. 1918.
6 Itoghi vsesoiuznoi perepisi naseleniia 1959 goda: Ukrainskaia SSR, 184.
7 Oleg Gubar and Patricia Herlihy, „The Persuasive Power of the Odessa Myth”,
în Czaplicka, Gelazis şi Ruble, eds., Cities after the Fall of Communism, 153.
8 Patricia Herlihy, „How Ukrainian is Odessa?”, în Ramer şi Ruble, eds., Place,
Identity and Urban Culture, 24, fn3.

254
 Bibliografie

ARHIVE
British National Archives, Kew
Foreign Office Records
Brooklyn Public Library, New York
Brooklyn Collection
Columbia University Rare Book and Manuscript Library, New York
Aleksei and Liubov΄ Girs Papers, Bakhmeteff Archive
Library of Congress, Washington, DC
Theodore Gordon Ellyson Papers
John Paul Jones Papers
National Archives and Records Administration, College Park, MD
Consular Despatches, Odessa
Arhiva de Stat a Regiunii Odessa, Odessa
Dosare din perioada ocupaţiei germano-române
Directoratul de Cultură, Guvernarea Transnistriei
Directoratul de Afaceri Economice, Guvernarea Transnistriei
Directoratul de Cultură, Municipalitatea Odessa
Închisoarea centrală din Odessa
Primăria municipiului Odessa
Prefectura de Poliţie din Odessa
Biroul de propagandă militară, Comandamentul militar, Odessa
Comisia districtuală Odessa, Comitetul public evreiesc pentru ajuto-
rarea victimelor pogromurilor (Evobşcestkom)
Comitetul executiv regional Odessa, sovietul muncitorilor, ţăranilor
şi ofiţerilor Armatei Roşii (Okrispolkom/Oblispolkom)
United States Holocaust Memorial Museum Archives, Washington, DC
Colecţia Arhivelor Naţionale Române
Colecţia Arhivelor Ministerului Apărării român
David Senyaver Collection
Colecţia Arhivei de Stat a regiunii Odessa
Steven Spielberg Film and Video Archive

255
 Semyon Tarantor Collection
Efim Yurkovetski Collection
Yad Vashem Archives, Ierusalim
Colecţia Consiliului pentru Probleme Religioase în Uniunea Sovietică
Colecţia Comisiei Extraordinare de Stat pentru Investigarea Crimelor
Germano-fasciste
Colecţia Arhivei Centrale pentru Organizaţiile Publice din Ucraina
Colecţia Arhivei Centrale a Guvernului din Ucraina
Colecţia de Fotografii Yad Vashem
Mărturii Yad Vashem
YIVO Institute Archives, Center for Jewish History, New York
Dr. Joseph A. Rosen Papers
Moisei Borisovitch Bernstein Papers

CĂRŢI, ARTICOLE ŞI ALTE SURSE

Abou-el-Haj, Rifaat A. „The Formal Closure of the Ottoman Frontier in Europe:
1699-1703.” Journal of the American Society 89, no. 3 (July-September 1969): 467-75.
Adler, Jacob. A Life on the Stage, New York, Knopf, 1999.
Ainsworth, John „Sidney Reilly΄s Reports from South Russia, December
1918-March 1919.” Europe-Asia Studies 50, no. 8 (1998): 1447-70.
Alcock, Thomas Travels in Russia, Persia, Turkey and Greece, in 1828-9. Londra,
E. Clarke and Sons, 1831.
Alexopoulos, Golfo Stalin΄s Outcasts: Aliens, Citizens and the Soviet State,
1926-1936, Ithaca, Cornell University, 2003.
Ancel, Jean „Antonescu and the Jews.” Yad Vashem Studies 23 (1993): 213-80.
— ed. Documents concerning the Fate of Romanian Jewry during the Holocaust.
12 vol., New York, Beate Klarsfeld Foundation, 1986.
— The Economic Destruction of Romanian Jewry, Ierusalim, Yad Vashem, 2007.
— Transnistria, 1941-1942, 3 vol., Tel Aviv, Goldstein-Goren Diaspora Research
Center, Tel Aviv University, 2003.
Anderson, R.C. Naval Wars in the Levant, 1559-1853, Liverpool, Liverpool
University Press, 1952.
Angrick, Andrej Besatzungspolitik und Massenmord: Die Einsatzgruppe D in
der südlichen Sowjetunion, 1941-1943, Hamburg, Hamburger Edition, 2003.
Ansky, S. The Enemy at His Pleasure: A Journey through the Jewish Pale of
Settlement during World War I. Joachim Neugroschel, trad. New York, Metropo-
litan Books, 2002.
Antoine de Saint-Joseph, Antoine-Ignace Essai historique sur le commerce
et la navigation de la Mer-Noire, ed. a II-a, Paris, L΄Imprimerie de Mme. Veuve
Agasse, 1820.
Arad, Yitzhak The Holocaust in the Soviet Union, Lincoln şi Ierusalim, Uni-
versity of Nebraska Press and Yad Vashem, 2009.

256
 — „The Holocaust of Soviet Jewry in the Occupied Territories of the Soviet
Union”, Yad Vashem Studies 21 (1991): 1-47.
Aragon, Le Marquis de Le prince Charles de Nassau-Siegen, d΄après sa cor-
respondence originale inédite, Paris, E. Plon, Nourrit, et Cie., 1893.
Arrianus, Flavius Arrian΄s Voyage round the Euxine Sea, Translated and Ac-
companied with a Geographical Dissertation, and Maps, Oxford, J. Cooke, 1805.
Astarita, Tommaso Between Salt Water and Holy Water: A History of Southern
Italy, New York, W.W. Norton, 2005.
Atlas, D.G. Staraia Odessa: Eio druzia i nedrughi, Odessa, Tekhnik, 1991;
reeditare Odessa, Lasmi, 1992.
Babel, Isaac The Complete Works of Isaac Babel, Peter Constantine, trad., New
York, W.W. Norton, 2002.
Isaac Babel: The Lonely Years, 1925-1939, Andrew R. MacAndrew şi Max
Hayward, trad. New York, Farrar, Straus, 1964; reeditare Boston, Verba Mundi, 1995.
Balard, Michel La Romanie génoise (XIIe-début du XVe siècle), 2 vol. Rome,
École Française de Rome, 1978.
Bankier, David, ed. Jews Are Coming Back: The Return of the Jews to Their
Countries of Origin after WWII, Ierusalim, Yad Vashem, 2005.
Barna, Yon Eisenstein, Bloomington, Indiana University Press, 1973.
Baron, Nick şi Peter Gatrell „Population Displacement, State-Building and
Social Identity in the Lands of the Former Russian Empire, 1917-1923.” Kritika
4, no. 1 (2003): 51-100.
Baschmakoff, Alexandre La synthèse des périples pontiques: Méthode de preci-
sion en paléo-ethnologie, Paris, Librairie orientaliste Paul Geuthner, 1948.
Bascomb, Neal Red Mutiny: Eleven Fateful Days on the Battleship Potemkin,
New York, Houghton Mifflin, 2007.
Beauplan, Guillaume Le Vasseur, Sieur de A Description of Ukraine, Andrew
B. Pernal şi Dennis F. Essar, trans. Cambridge, MA, Harvard Ukrainian Research
Institute, 1993.
Beghiceva, N. Ot Odessî do Ierusalima: Putevîe pisma, St. Petersburg, Tipo-
grafia Glavnogo upravlenia udelov, 1898.
Belousova, L.G. Şi T.E. Volkova, eds., Evrei Odessî i iuga Ukrainî: Istoria v
documentah, Odessa, Studia Negoțiant, 2002.
Bergan, Ronald Eisenstein: A Life in Conflict, New York, Overlook Press, 1997.
Berkhoff, Karel C. Harvest of Despair: Life and Death in Ukraine under Nazi
Rule, Cambridge, MA, Bellknap Press of Harvard University Press, 2004.
Bernes-Bodrova, L.M., ed. Mark Bernes, Moscova, Iskusstvo, 1980.
Binyon, T.J. Pushkin: A Biography, New York, Knopf, 2003.
Bloom, Harold, ed. Isaac Babel: Modern Critical View, New York, Chelsea
House Publishers, 1987.
Boardman, John The Greeks Overseas: Their Early Colonies and Trade, Londra,
Thames and Hudson, 1980.

257
 Borovoi, Saul [S. Ia.] Ghibel evreiskogo naselenia Odessî vo vremea fașistskoi
okkupații, Kiev, Institut istorii Ukrainî, 1991.
— Vospominanija. Moscova şi Ierusalim, Universitatea evreiască din Moscova,
1993.
Braham, Randolph L., ed. The Tragedy of Romanian Jewry, New York, Columbia
University Press, 1994.
Brandon, Ray şi Wendy Lower, eds. The Shoah in Ukraine: History, Testimony,
Memorialization, Bloomington, Indiana University Press, 2008.
Brătianu, Gheorghe Ioan La mer Noire: Des origines à la conquête ottomane,
München, Romanian Academy Society, 1969.
— „Notes sur un voyage en Crimée”, Revue historique du sud-est européen 19,
no. 1 (1942): 176-82.
Bremner, Robert Excursions in the Interior of Russia, 2 vol., Londra, Henry
Colburn, 1839.
Brooks, Shirley The Russians of the South, Londra, Longman, Brown, Green
and Longmans, 1854.
Brower, Daniel R. The Russian City between Tradition and Modernity, 1850-
1900. Berkeley, University of California Press, 1990.
Brown, James Baldwin Memoirs of Howard, Compiled from His Diary, His
Confidential Letters, and Other Authentic Documents. Ed. prescurtată, Boston,
Lincoln and Edmands, 1831.
Brown, Kate A Biography of No Place: From Ethnic Borderland to Soviet Heart-
land, Cambridge, MA, Harvard University Press, 2004.
Brumfield, William Craft, Boris V. Ananich and Yuri A. Petrov, eds. Commerce
in Russian Urban Culture, 1861-1914, Washington, DC şi Baltimore, Woodrow
Wilson Center Press and Johns Hopkins University Press, 2001.
Bryer, Anthony, ed. The Byzantine Black Sea. Ediţie specială a Archeion Pontou
35 (1979).
Cameron, Evan P. Goodbye Russia, Londra, Hodder and Stoughton, 1934.
Carp, Matatias Cartea neagră: Suferinţele evreilor din România, 1940-1944,
ediţia a 2-a, 3 vol., Bucureşti, Editura Diogene, 1996.
Case, Holly Between States: The Transylvanian Question and the European Idea
during World War II, Stanford, Stanford University Press, 2009.
Castelnau, Gabriel de Essai sur l΄histoire ancienne et moderne de la Nouvelle
Russie. 3 vol., Paris, Rey et Gravier, 1820.
Cesarani, David Port Jews: Jewish Communities in Cosmopolitan Maritime
Trading Centres, 1550-1950, Londra, Frank Cass, 2002.
Charyn, Jerome Savage Shorthand: The Life and Death of Isaac Babel, New
York, Random House, 2005.
Cerkasov, A.A. Okkupaţia Odessî: god 1941, Odessa, Optimum, 2007.
Chistovich, N.Ia. I.I. Mechnikov, Berlin, Z.I. Grzhebina, 1923.

258
 Clarke, Edward Daniel Travels to Russia, Tartary and Turkey, New York, Arno
Press, 1970; reeditare a vol. 1 al cărţii sale Travels in Various Countries of Europe,
Asia and Africa, Londra, 1811.
Clogg, Richard, ed. Balkan Society in the Age of Greek Independence, Totowa,
NJ, Barnes and Noble Books, 1981.
Colesnic, Iurie Sfatul Ţării: Enciclopedie, Chişinău, Museum, 1998.
Cox, Cynthia Talleyrand΄s Succesor, Londra, Arthur Baker, 1959.
Coxe, William Travels in Russia, după lucrarea lui Travels in the Northern
Countries of Europe, Londra, 1802. În John Pinkerton, ed., A General Collection
of the Best and Most Interesting Voyages and Travels in All Parts of the World, 17
vol., Londra, Longman, Hurst, Rees and Orme, 1808-1814.
Craven, Elizabeth Lady A Journey through the Crimea to Constantinople, Dub-
lin, H. Chamberlaine, et al., 1789; reeditare New York, Arno Press, 1970.
Cunynghame, Sir Arthur Thurlow Travels in the Eastern Caucasus, Londra,
John Murray, 1872.
Czaplicka, John, Nida Gelazis and Blair Ruble, eds. Cities after the Fall of
Communism: Reshaping Cultural Landscapes and European Identity, Washington,
DC şi Baltimore, Woodrow Wilson Center Press and Johns Hopkins University
Press, 2009.
Dallin, Alexander Odessa, 1941-1944: A Case Study of Soviet Territory under
Foreign Rule, Iaşi, Center for Romanian Studies, 1998.
Davies, Brian L. Warfare, State and Society on the Black Sea Steppe, 1500-1700,
Londra, Routledge, 2007.
Dawidoff, Nicholas The Fly Swatter: How My Grandfather Made His Way in
the World, New York, Pantheon, 2002.
de Madariaga, Isabel Russia in the Age of Catherine the Great, New Haven,
Yale University, 1981.
De-Ribas, L.M., ed. Iz proşlogo Odessî: sbornik statei, Odessa, L. Kirkhner, 1894.
De Ribas, Michele „Saggio sulla città di Odessa” e altri documenti dell΄Archivio di
Stato di Napoli, Giovanna Moracci, ed. Genoa, Cassa di Risparmio di Genova, 1988.
de Voland, Franz Moia jijn v Rossii, Odessa, Optimum, 2002.
Dearborn, Henry A.S. A Memoir of the Commerce and Navigation of the Black
Sea and the Trade and Maritime Geography of Turkey and Egypt, 2 vol., Boston,
Wells and Lilly, 1819.
Deletant, Dennis Hitler΄s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Ro-
mania 1940-1944, Basingstoke, UK, Palgrave Macmillan, 2006.
Deribas, Aleksandr Staraia Odessa: zabîtîe straniţî, Kiev, Mistetsvo, 2004.
Desbois, Patrick The Holocaust by Bullets, New York, Palgrave Macmillan, 2008.
Deutscher, Isaac The Prophet Armed: Trotsky, 1879-1921, New York, Oxford
University Press, 1954.
— The Prophet Outcast: Trotsky, 1929-1940, New York, Oxford University
Press, 1963.
Diller, Aubrey The Tradition of the Minor Greek Geographers, New York, Ame-
rican Philological Association, 1952.

259
 Dobroliubski, Andrei, Oleg Gubar şi Andrei Krasnojon Borisfen-Had-
jibey-Odessa: Istoriko-arheologhiceskie ocerki, Odessa şi Chişinău, Vîsșaia
antropologicheskaia shkola, 2002.
Donțova, Tatiana Moldavanka: Zapiski kraeveda, Odessa, Druk, 2001.
Draitser, Emil Shush! Growing Up Jewish under Stalin, Berkeley, University of
California Press, 2008.
Dubnow, S.M. Kniga jizni, 3 vol. Riga şi New York, Jaunātnes Grāmata şi Soiuz
russkih evreev, 1934-57.
Duţu, Alexandru şi Petre Otu, eds. Pe Ţărmul nord-pontic (17 iulie 1941–4 iulie
1942), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999.
Eisenstein, Sergei Beyond the Stars: The Memoirs of Sergei Eisenstein, Richard
Taylor, ed. Calcutta, Seagull Books, 1995.
— Notes of a Film Director, New York, Dover, 1970.
Faitelberg-Blank, Viktor și Tatiana Kolesnicenko Zolotoi vek iujnoi Palmirî,
Odessa, 2006.
Falkner, I.S. Samoubiistva v Odesse, Odessa, Tipografia „Odesskago Listka”, 1890.
Feinstein, Elaine Pushkin: A Biography, Hopewell, NJ, Ecco, 1998.
Finlay, George History of the Greek Revolution, reeditare, 2 vol., Londra, Zeno, 1971.
Fisher, Julius S. Transnistria: The Forgotten Cemetery, Londra, Thomas Yo-
seloff, 1969.
Fitzpatrick, Sheila The Cultural Front: Power and Culture in Revolutionary
Russia, Ithaca, Cornell University Press, 1992.
— Everyday Stalinism, New York, Oxford University Press, 1999.
— ed. Stalinism: New Directions, Londra, Routledge, 2000.
— „Supplicants and Citizens: Public Letter-Writing in Soviet Russia in the
1930s”, Slavic Review 55, no. 1 (Spring 1996): 78-105.
— Tear off the Masks! Identity and Imposture in Twentieth-Century Russia,
Princeton, Princeton University Press, 2005.
— „The World of Ostap Bender: Soviet Confidence Men in the Stalin Period.”
Slavic Review 61, no. 3(2002): 535-57.
Fitzpatrick, Sheila and Robert Gellately, eds. Accusatory Practices: Denunciation
in Modern European History, 1789-1989, Chicago, University of Chicago Press, 1997.
Fitzpatrick, Sheila, Alexander Rabinowitch and Richard Stites, eds. Russia in
the era of NEP, Bloomington, Indiana University Press, 1991.
Foner, Nancy, ed. New Immigrants in New York, New York, Columbia Uni-
versity Press, 2001.
Formaleoni, Vincenzio Antonio Histoire philosophique et politique du commerce,
de la navigation et des colonies des anciens dans la Mer Noire, avec l΄hydrographie
du Pont-Euxin, publiée d΄après une carte ancienne conservé dans la Bibliothèque de
S. Marc. Le Chev. d΄Henin trad., 2 vol., Veneţia, Charles Palese, 1789.
Friedberg, Maurice How Things Were Done in Odessa: Cultural and Intellectual
Pursuits in a Soviet City, Boulder, CO, Westview, 1991.
Gadsby, John A Trip to Sebastopol, Out and Home, Londra, Gadsby, 1858.

260
 Gaivoron, Arkadi Odessa, moi gorod rodnoi, Odessa, Odesskoe knijnoe izda-
telstvo, 1963.
Gallenga, Antonio A Summer Tour in Russia, Londra, Chapman and Hall, 1882.
Gamaleia, N.F. Holera v Odesse, Odessa, Tipografia Akționernago iujnorussko-
go obşcestva peceatnago dela, 1909.
Gatrell, Peter A Whole Empire Walking: Refugees in Russia during World War I,
Bloomington, Indiana University Press, 1999.
Gherasimov, Ilia „Mî ubivaem tolko svoih: prestupnost kak marker mejetni-
ceskih graniţ v Odesse naceala XX veka.” Ab Imperio I (2003): 208-60.
Geyer, Michael and Sheila Fitzpatrick, eds. Beyond Totalitarianism: Stalinism
and Nazism Compared, Cambridge, Cambridge University Press, 2009.
Gitelman, Zvi, ed. Bitter Legacy: Confronting the Holocaust in the USSR, Bloo-
mington, Indiana University Press, 1997.
Goldman, Wendy Z. Terror and Democracy in the Age of Stalin, Cambridge,
UK, Cambridge University Press, 2007.
Gorod vecinoi iunosti, Odessa, Knijnoe izdatelstvo, 1960.
Grill, Tobias „Odessa΄s German Rabbi: The Paradigmatic Meaning of Simon Leon
Schwabacher (1861-1888), Jahrbuch des Simon-Dubnow-Instituts, 2(2003): 199-222.
Gross, Jan T. Fear: Anti-Semitism in Poland after Auschwitz, New York, Ran-
dom House, 2006.
— Neighbors: The Destruction of the Jewish Community in Jedwabne, Poland,
Princeton, Princeton University Press, 2001.
Grünewald, Jörn „Jewish Workers in Odessa: Cultural Practices and Beliefs in
the 1920s”, Jahrbuch des Simon-Dubnow-Instituts 2 (2003): 315-32.
Gubar, Oleg Novoe voprosî o staroi Odesse, Odessa, Optimum, 2007.
Guthrie, Katherine Blanche Through Russia, 2 vol., Londra, Hurst and Blackett,
1874; reeditare New York: Arno Press, 1970.
Guthrie, Marie A Tour, Performed in the Years 1795-6, through the Taurida,
or Crimea, Londra, T. Cadell, Jr., and W. Davies, 1802.
Hagemeister, Julius de [Iulii Andreevici Gagemeister] Report on the Commerce
of the Ports of New Russia, Moldavia and Wallachia, T.F. Triebner, trad., Londra,
Effingham Wilson, 1836.
Hamm, Michael F., ed. The City in Late Imperial Russia, Bloomington, Indiana
University Press, 1986.
— ed. The City in Russian History, Lexington, University Press of Kentucky, 1976.
Harvey, Mose Lofley „The Development of Russian Commerce on the Black
Sea and Its Significance”, teză de doctorat, University of California, Berkeley, 1938.
Herlihy, Patricia Odessa: A History, 1794-1914, Cambridge, MA, Harvard
University Press and Harvard Ukrainian Research Institute, 1986.
— „Odessa: Staple Trade and Urbanization in New Russia” Jahrbücher für
Geschichte Osteuropas 21, no. 2 (1973): 121-32.
— „Port Jews of Odessa and Trieste: A Tale of Two Cities” Jahrbuch des Simon-
Dubnow-Instituts 2 (2003): 183-98.

261
 Herodotus The Histories, Aubrey de Sélincourt, trad., ediţie nouă, Londra,
Penguin, 1996.
Higham, Robin and Frederick W. Kagan, eds. The Military History of the Soviet
Union, New York, Palgrave, 2002.
Hilbrenner, Anke „Nationalization in Odessa: Simon Dubnow and the Society
for the Dissemination of Enlightenment among the Jews in Russia”, Jahrbuch des
Simon-Dubnow-Instituts 2 (2003): 223-39.
Hofmeister, Alexis „Palestinophilism and Zionism among Russian Jews: The Case
of the Odessa Committee”, Jahrbuch des Simon-Dubnow-Instituts 2 (2003): 241-65.
Holderness, Mary New Russia: Journey from Riga to the Crimea, by Way of
Kiev, Londra, Sherwood, Jones, 1823.
Holquist, Peter „Violent Russia, Deadly Marxism? Russia in the Epoch of
Violence, 1905-21”, Kritika 4, no. 3 (2003): 627-52.
Hommaire de Hell, Xavier Travels in the Steppes of the Caspian Sea, the Crimea,
the Caucasus etc., Londra, Chapman and Hall, 1847.
Honcearuk, T.H. ed. Istoria Hadjibeia (Odesî), 1415-1796 rr. V dokumentah,
Odessa, AstroPrynt, 2000.
Horwitz, Gordon Ghettostadt: Łódź and the Making of a Nazi City, Cambridge,
MA, Harvard University Press, 2008.
Hough, Richard The Potemkin Mutiny, Annapolis, Naval Institute Press, 1960.
Ilf, Ilya and Evgenii Petrov Golden Calf, New York, Random House, 1962.
— The Twelve Chairs, New York, Vintage Books, 1961.
Iljine, Nicolas V., ed. Odessa Memories, Seattle, University of Washington
Press, 2003.
Inalcik, Halil, ed., with Donald Quataert An Economic and Social History of
the Ottoman Empire, 2 vol., Cambridge, UK, Cambridge University Press, 1997.
Innokentii, Arhiepiscop de Herson şi Tavrida Slovo pri pogrebenii gheneral-
feldmarşala svetleişago kneazea, Mihaila Semionovicea Voronţova, Odessa, P.
Franțov, 1856.
Ioanid, Radu The Holocaust in Romania, Chicago, Ivan Dee, 2000.
Itoghi vsesoiuznoi perepisi nasaleniia 1970 goda, Ukrainskaia SSR, Moscova,
Gosstatizdat, 1963.
Itoghi vsesoiuznoi perepisi nasaleniia 1970 goda, Moscova, Statistika, 1973.
Itoghi vsesoiuznoi perepisi nasaleniia 1970 goda, Moscova, Goskomitet sta-
tistiki, 1989.
Iurenev, R.N. Eizenştein v vospominaniah sovremennikov, Moscova, Isskustvo, 1974.
Jabotinsky, Vladimir The Five, Michael R. Katz, trad., Ithaca, Cornell Uni-
versity Press, 2005.
— Kritiki Sionizma, Odessa, Kadima, 1906.
— „Memoirs by My Typewriter” în Lucy S. Dawidowicz, ed. The Golden Tradi-
tion: Jewish Life and Thought in Eastern Europe, New York, Shocken Books, 1984.
— Nedrugam Siona, ediţia a III-a, Odessa, S.D. Zaltsman, 1906.
— A Pocket Edition of Several Stories Mostly Reactionary, Paris, f. e., 1925.

262
 — The Political and Social Philosophy of Ze΄ev Jabotinsky: Selected Writings,
Mordechai Saris, ed., Londra, Vallentine Mitchell, 1999.
— Polnoe sobranie socinenii, vol. 1, Minsk, Met, 2008.
— Povest moih dnei, Tel Aviv, Biblioteka-Aliia, 1985.
Jesse, William Notes of a Half-Party in Search of Health: or Russia, Circassia
and the Crimea, in 1839-40, 2 vol., Londra, James Madden, 1841.
Jones, George Matthew Travels in Norway, Sweden, Finland, Russia and Turkey;
Also on the Coasts of the Sea of Azov and of the Black Sea, 2 vol., Londra, John
Murray, 1827.
Jones, John Paul Life of Rear-Admiral John Paul Jones, Philadelphia, Grigg
and Elliot, 1846.
Kappeler, Andreas, Zenon E. Kohut, Frank E. Sysyn and Mark von Hagen, eds.,
Culture, Nation, Identity: The Ukrainian-Russian Encounter (1600-1945), Edmonton,
Canadian Institute of Ukrainian Studies Press, 2003.
Kataev, Valentin A Mosaic of Life, or the Magic Horn of Oberon, Moira Budberg
şi Gordon Latta, trad., Chicago, J. Philip O΄Hara, 1976.
Katz, Shmuel Lone Wolf: A Biography of Vladimir (Ze΄ev) Jabotinsky, 2 vol.,
New York, Barricade Books, 1996.
Kenez, Peter Civil War in South Russia, 1918, Berkeley, University of California
Press, 1971.
— Civil War in South Russia, 1919-1920, Berkeley, University of California
Press, 1977.
Khodarkovsky, Michael Russia΄s Steppe Frontier: The Making of a Colonial
Empire, 1500-1800, Bloomington, Indiana University Press, 2002.
Hrușciov, G.K. Velikii russkii biolog I.I. Mecinikov, Moscova, Pravda, 1951.
Kiaer, Christina and Eric Naiman, eds. Everyday Life in Early Soviet Russia,
Bloomington, Indiana University Press, 2006.
King, Charles The Black Sea: A History, Oxford, Oxford University Press, 2004.
Klier, John D. Russia Gathers Her Jews, DeKalb, Northern Illinois University
Press, 1986.
Klier, John D., and Shlomo Lambroza, eds. Pogroms: Anti-Jewish Violence
in Modern Russian History, Cambridge, UK, Cambridge University Press, 1992.
Koch, Karl The Crimea and Odessa, Londra, John Murray, 1855.
Kohl, J.G. Russia, Londra, Chapman and Hall, 1844.
Kohanski, V. Odessa za 100 let, Odessa, Tipografia P. Frantsova, 1894.
Komroff, Manuel, ed. Contemporaries of Marco Polo, New York, Dorset Press, 1989.
Kostîrcenko, G.V., ed. Gosudarstvennîi antisemitizm v SSSR ot naceala do
kulminaţii, 1938-1953, Mosciva, Medjdunarodnîi fond „Demokratiia”, 2005.
Kovalciuk, L.V. şi G.A. Razumov, eds., Odesskii martirolog, 3 vol., Odessa,
OKFA, 1997-2005.
Kriwaczek, Paul Yiddish Civilization: The Rise and Fall of a Forgotten Nation,
New York, Vintage, 2005.
La Fite de Pelleport, Vladimir de [Piotre Artamof] La Russie historique, monu-
mentale et pittoresque, 2 vol., Paris, Imprimerie de Ch. Lahure, 1862-65.

263
 Lagarde, Auguste, comte de Voyage de Moscou à Vienne, Paris, Treuttel et
Würtz, 1824.
Lancaster, Jordan In the Shadow of Vesuvius: A Cultural History of Naples,
Londra, I. B. Tauris, 2005.
Lechevalier, Jean-Baptiste Voyage de la Propontide et du Pont-Euxin, 2 vol.,
Paris, Dentu, 1800.
Levin, Dov „The Fateful Decision: The Flight of the Jews into the Soviet Interior
in the Summer of 1941.” Yad Vashem Studies 20 (1990): 115-42.
Libin, Aleksandr şi Natalia Makoveț, eds. Sto velikih odessitov, Odessa, Op-
timum, 2009.
Ligne, Charles-Joseph de Letters and Reflections of the Austrian Field-Marshal
Prince de Ligne, 2 vol., D. Boileau trad., Philadelphia, Bradford and Inskkep, 1809.
— Mémoires, Paris, Edouard Champion, 1914.
Litani, Dora „The Destruction of the Jews of Odessa in Light of Rumanian
Documents”, Yad Vashem Studies 6 (1967): 135-54.
Livezeanu, Irina Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation
Building and Ethnic Struggle, 1918-1920, Ithaca, Cornell University Press, 1995.
Lyall, Robert Travels in Russia, the Krimea, the Caucasus and Georgia, 2 vol.,
Londra, T. Cadell, 1825.
Makolkin, Anna A History of Odessa, the Last Italian Black Sea Colony, Lew-
iston, NY, Edwin Mellen Press, 2004.
— The Nineteenth Century in Odessa, Lewiston, NY, Edwin Mellen Press, 2007.
Malahov, V.P. şi B.A. Stepanenko Odessa, 1900-1920: Liudi, sobîtiia, faktî,
Odessa, Optimum, 2004.
— Odessa, 1920-65: Liudi, sobîtiia, faktî, Odessa, Nauka i tehnika, 2008.
Manley, Rebecca To the Tashkent Station: Evacuation and Survival in the Soviet
Union at War, Ithaca, Cornell University Press, 2009.
Marigny, E. Taitbout de Atlas de la Mer Noire et de la Mer d΄Azov, Odessa,
Nietysche, 1850.
— Plans de golfes, baies, ports et rades de la mer Noire et de la mer d΄Azov,
Odessa, Lithographie de Alexandre Braun, 1850.
— Three Voyages in the Black Sea to the Coast of Circassia: Including Descrip-
tions of the Ports, and the Importance of Their Trade, Londra, John Murray, 1837.
Materialî k serii „Narodî Sovetskogo Soiuza”: Perepis 1939 goda, 15 vol., Mos-
cova, Akademia Nauk SSSR, 1990.
Mayer, David Sergei Eisenstein΄s Potemkin. A Shot-by-Shot Presentation, New
York, Grossman, 1972.
Mazower, Mark Hitler΄s Empire: How the Nazis Ruled Europe, New York,
Penguin, 2008.
McNeill, William Europe΄s Steppe Frontier, 1500-1800, Chicago, University of
Chicago Press, 1964.
Mechnikov, Ilya [Elie Metchnikoff] Essais optimists, Paris, A. Maloine, 1907.
— Etudes sur la nature humaine, Paris, Masson, 1903.

264
 — Pisma (1863-1916 gg.), Moscova, Nauka, 1974.
— Pisma k O.N. Mecinikovoi (1900-1914), Moscova, Nauka, 1980.
Mendele Moykher-Sforim Selected Works of Mendele Moykher-Sforim, Marvin
Zuckerman, Gerald Stillman and Marion Herbst, eds., f. l., Pangloss Press, 1991.
Merry del Val, Diego El subdito de la Zarina, Barcelona, Roca Editorial, 2008.
Metchnikoff, Olga The Life of Élie Metchnikoff, 1845-1916, Londra, Constable, 1921.
Minns, Ellis H. Scythians and Greeks: A Survey of Ancient History and Archaeo-
logy on the North Coast of the Euxine from the Danube to the Caucasus, Cambridge,
UK, Cambridge University Press, 1913.
Montefiore, Simon Sebag Prince of Princes: The Life of Potemkin, Londra,
Weidenfeld and Nicolson, 2000.
Moore, John A. A Journey from London to Odessa, Paris, A. and W. Galignani, 1833.
Morton, Edward Travels in Russia and a Residence at St. Petersburg and Odessa,
in the Years 1827-1829, Londra, Longman, Rees, Orme, Brown and Green, 1830.
Morton, Jamie The Role of the Physical Environment in Ancient Greek Seafaring,
Leiden, Brill, 2001.
Moskvici, Grigori Illiustrirovannîi prakticeskii putevoditel po Odesse, Odessa,
Tipografiia L. Nitche, 1904.
Moss, Kenneth B. Jewish Renaissance in the Russian Revolution, Cambridge,
MA, Harvard University Press, 2009.
Nadler, V.K. Odessa v pervîe epohi eio suşcestovovaniia, Odessa, V.V. Kirkhner,
1893; reeditare Odessa, Optimum, 2007.
Nakhimovsky, Alice „Vladimir Jabotinsky, Russian Writer”, Modern Judaism 7,
no. 2 (1987): 151-73.
Nathans, Benjamin Beyond the Pale: The Jewish Encounter with Late Imperial
Russia, Berkeley, University of California Press, 2002.
Nawotka, Krzysztof The Western Pontic Cities: History and Political Organi-
zation, Amsterdam, Adolf M. Hakkert, 1997.
Nekliudov, N. Ciornoe more: Spravocinik-putevoditel. Moscova, Narkomvod, 1936.
Nistor, Ion Istoria Bucovinei, Bucureşti, Humanitas, 1991.
Odessa 1794-1894, Odessa, A. Shultse, 1895.
Odessa: Kto est kto, 1794-1994, Odessa, Okfa, 1999.
Odesskaia turisticeskaia baza, Odessa, Maiak, 1972.
Ofer, Dalia „Life in the Ghettos of Transnistria”, Yad Vashem Studies 25
(1996): 229-74.
Olenin, K.L. Vek: Odesskii istoriceskii albom, 1794-1894, Odessa, Tipografiia
G.N. Karakta, 1894.
Oliphant, Laurence The Russian Shores of the Black Sea in the Autumn of
1852, ediţia a III-a, Londra, Redfield, 1854; reeditare New York, Arno Press, 1970.
Orbach, Alexander New Voices of Russian Jewry, Leiden, E.J. Brill, 1980.
Orlov, A. Istoriceskii ocerk Odessî s 1794 po 1803 god, Odessa, A. Schultze, 1885.
Ostapchuk, Victor „The Human Landscape of the Ottoman Black Sea in the
Face of the Cossack Naval Raids”, Oriente Moderno 20, no. 1 (2001): 23-95.
Ovid Poems of Exile, Peter Green, trad., New York, Penguin, 1994.

265
 Pachymeres, George Relations Historiques, Vitalien Laurent, trad., 2 vol., Paris,
Belles Lettres, 1984.
Pallas, Peter Simon Travels through the Southern Provinces of the Russian
Empire, in the Years 1793 and 1794, 2 vol., Londra, T.N. Longman and O. Rees
et al., 1802-3.
Paustovsky, Konstantin The Story of a Life, New York, Pantheon, 1964.
Paxson, Margaret Solovyovo: The Story of Memory in a Russian Village, Bloo-
mington şi Washington, DC, Indiana University Press and Woodrow Wilson
Center Press, 2005.
Pegolotti, Francesco Balducci La pratica della mercatura, Allen Evans, ed.,
Cambridge, MA, Medieval Academy of America, 1936.
Phillips, Edward J. The Founding of Russia΄s Navy: Peter the Great and the Azov
Fleet, 1688-1714, Westport, CT, Greenwood Press, 1995.
Pinkerton, Robert Russia, Londra, Seely and Sons, 1833.
Pirozhkova, A.N. At His Side: The Last Years of Isaac Babel, Anne Frydman şi
Robert L. Busch, trad., South Royalton, VT, Steerforth Press, 1996.
— „Years at His Side (1932-1939) and Beyond”, Canadian Slavonic Papers 36,
nos. 1-2 (1994): 169-240.
Pliny the Elder Natural History, H. Rackham, trad., Cambridge, MA, Harvard
University Press, 1949.
Polișciuk, Mihail Evrei Odessî i Novorossii, Moscova, Mostî kulturî, 2002.
Polo, Marco The Travels of Marco Polo, Ronald Latham, trad., Harmonsworth,
UK, Penguin, 1958.
Ponting, Clive The Crimean War: The Truth behind the Myth, Londra, Chatto
and Windus, 2004.
Proctor, Edna Dean A Russian Journey, Boston, James R. Osgood, 1872.
Prousis, Theophilus C. „Demetrios S. Inglezes: Greek Merchant and City
Leader of Odessa”, Slavic Review 50, no. 3 (1991): 672-79.
Puryear, Vernon T. „Odessa: Its Rise and International Importance, 1815-50”
Pacific Historical Review 3, no. 2 (1934): 192-215.
Pushkin, Alexander The Letters of Alexander Pushkin, J. Thomas Shaw, trad.
şi ed., 2 vol., Madison, University of Wisconsin Press, 1967.
— Polnoe sobranie socinenii, ediţia a II-a, 19 vol., Moscova, Voskresenie, 1994-’97.
Putevoditel po Odesse, Odessa, Tipografiia L. Nitche, 1867.
Putevoditel po Pușkinu, St. Petersburg, Akademiceskii proekt, 1997.
Ramer, Samuel C., and Blair A. Ruble, eds. Place, Identity and Urban Culture:
Odesa and New Orleans, Kennan Institute Occasional Paper 301, Washington, DC,
Woodrow Wilson International Center for Scholars, 2008.
Rașkovețki, Mihail, Inna Naidis, Leonid Dusman și Lilia Belousova, ed. Istoria
Holokosta v Odesskom reghione, Odessa, Migdal și Studiia Negoțiant, 2006.
Reihelt, Nikolai N. [N. Lender] Po Ciornomu moriu, St. Petersburg, A.S.
Suvorin, 1891.

266
 Report of the International Commission on the Holocaust in Romania, 2004.
Disponibil la http://yad-vashem.org.il/about_yad/what_new/data_whats_new/
reportI.html.
Reuilly, Jean, Baron de Travels in the Crimea and along the Shores of the Black
Sea, Performed during the Year 1803. În A Collection of Modern and Contemporary
Voyages and Travels, Vol. 5, Londra, Richard Phillips, 1807.
Rhinelander, Anthony L.H. Prince Michael Vorontsov: Viceroy to the Tsar,
McGill-Queen΄s Press, 1990.
Richardson, Tanya Kaleidoscopic Odessa: History and Place in Contemporary
Ukraine, Toronto, University of Toronto Press, 2008.
Romm, James S. The Edges of the Earth in Ancient Thought: Geography, Explo-
ration and Fiction, Princeton, Princeton University Press, 1992.
Rothstein, Robert A. „How It Was Sung in Odessa: At the Intersection of
Russian and Yiddish Culture”, Slavic Review 60, no. 4 (2001): 781-801.
Rowan-Hamilton, Norah Under the Red Star, Londra, Herbert Jenkins, 1930.
Rubenstein, Joshua and Ilya Altman, eds. The Unknown Black Book: The Holo-
caust in the German-Occupied Soviet Territories, Bloomington, Indiana University
Press, 2008.
Ruble, Blair A. Second Metropolis: Pragmatic Pluralism in Gilded Age Chicago, Sil-
ver Age Moscow and Meiji Osaka, Cambridge, Uk, Cambridge University Press, 2001.
Rîbak, Lev Mark Bernes, Moscova, Isskustvo, 1976.
Sade, Marquis de Voyage d΄Italie, 2 vol., Paris, Fayard, 1995.
Sapojnikov, I.V. și G.V. Sapojnikova Zaporojskie i ciornomorskie kazaki v Had-
jibee i Odesse, Odessa, OKFA, 1998.
Sargent, A.J. Seaways of the Empire: Notes on the Geography of Transport,
Londra, A. and C. Black, 1918.
Savcenko, Viktor Anarhistî-terroristî v Odesse (1903-1913), Odessa, Optimum,
2006.
Schechtman, Joseph B. Fighter and Prophet: The Vladimir Jabotinsky Story,
New York, Thomas Yoseloff, 1961.
— „The Jabotinsky-Slavinsky Agreement: A Chapter in Ukrainian-Jewish
Relations”, Jewish Social Studies 17, no. 4(1955): 289-306.
— Rebel and Statesman: The Vladimir Jabotinsky Story, New York, Thomas
Yoseloff, 1956.
Scott, Charles Henry The Baltic, the Black Sea and the Crimea, Londra, Richard
Bentley, 1854.
Sebastian, Mihail Journal, 1935-1944, Patrick Camiller, trad., Chicago, Ivan
R. Dee, 2000.
Ségur, Louis-Phillippe, comte de Memoirs and Recollections of Count Ségur,
Ambassador from France to the Courts of Russia and Prussia, 3 vol., Londra, H.
Colburn, 1825-1827.
Seton, Marie Sergei M. Eisenstein, New York, A.W. Wyn, 1925.
Sheridan, Clare Across Europe with Satanella, New York, Dodd, Mead, 1925.

267
 Șilov, Konstantin V. Mark Bernes v vospominaniiah sovremennikov, Moscova,
Molodaia gvardiia, 2005.
Șkleaev, Igor Odessa v smutnoe vremea, Odessa, Studiia Negoțiant, 2004.
Shlaim, Avi The Iron Wall: Israel and the Arab World, New York, W.W. Norton, 2001.
Sholem Aleichem The Letters of Menakhem-Mendl and Sheyne-Mendl and Motl,
the Cantor΄s Son, New Haven, Yale University Press, 2002.
Shternshis, Anna Soviet and Kosher: Jewish Popular Culture in the Soviet Union,
1923-1939, Bloomington, Indiana University Press, 2006.
Șumko, L.V. și N.M. Anserova, ed. Ilia Ilici Mecinikov, 1845-1916, Moscova,
Nauka, 2005.
Șuvalov, R.A. „Predanî vecinomu zabveniu”, Odessa, OKFA, 1998.
Sicard, Charles [Karl Sikar] Pisma ob Odesse, St. Petersburg, Tipografiia Karla
Kraia, 1818.
Sicher, Efraim „The Trials of Isaak: A Brief Life”, Canadian Slavonic Papers 36,
no. 1-2 (1994): 7-42.
Sidorov, Vasili Okolnoi dorogoi: Putevîa zametki i vpeceatleniia, St. Petersburg,
Tipografiia A. Katanskago, 1891.
Siegelbaum, Lewis „The Odessa Grain Trade: A Case Study in Urban Growth
and Development in Tsarist Russia” Journal of European Economic History 9, no. 1
(1980): 113-51.
Siniaver, Moisei Arhitektura staroi Odessî, Leningrad: Izdatelstvo Leningra-
dskogo oblastnogo soiuza soverstkih hudojnikov, 1935.
Skalkovski, A. Pervoe tridțatiletie istorii Goroda Odessî, 1793-1823, Odessa,
Gorodskaia tipografia, 1837; reeditare Odessa, OKFA, 1995.
Skinner, Frederick William „City Planning in Russia: The Development of
Odessa, 1789-1892”, PhD dissertation, Princeton, 1973.
Slade, Adolphus Records of Travels in Turkey, Greece etc. and of a Cruise in the
Black Sea, with the Capitan Pasha, in the Years 1829, 1830 and 1831, Philadephia,
E.L. Carey and A. Hart, 1833.
Smith, Douglas, ed. şi trad. Love and Conquest: Personal Correspondence
of Catherine the Great and Prince Grigory Potemkin, DeKalb: Northern Illinois
University Press, 2004.
Smoleaninov, Konstantin Istoria Odessî, Odessa, Gorodskaia Tipografia, 1853;
reeditare Odessa, Optimum, 2007.
Sokolzansky, Mark „Reflecting Odessa΄s Jews: The Works of Saul Borovoi,
1903-1989”, Jahrbuch des Simon-Dubnow-Instituts 2 (2003): 359-72.
Solonari, Vladimir „΄Model Province΄: Explaining the Holocaust of Bessarabian
and Bukovinian Jewry”, Nationalities Papers 34, no. 4(2006): 471-500.
— Purifying the Nation: Population Exchange and Ethnic Cleansing in Nazi-
Allied Romania, Baltimore and Washington, DC, Johns Hopkins University Press
and Woodrow Wilson Center Press, 2010.

268
 Spencer, Edmund Travels in Circasia, Krim-Tartary etc., Including a Steam
Voyage down the Danube, from Vienna to Constantinople and round the Black Sea,
ediţia a III-a, 2 vol., Londra, Henry Colburn, 1839.
— Turkey, Russia, the Black Sea and Circassia, Londra, George Routledge, 1854.
Stadelmann, Matthias „Von jüdischen Ganoven zu sowjetischen Helden: Odes-
sas Wandlungen in den Liedern Leonid Utesovs”, Jahrbuch des Simon-Dubnow-
Instituts 2 (2003): 333-58.
Stanislawski, Michael Zionism and the Fin de Siècle: Cosmopolitanism and Na-
tionalism from Nordau to Jabotinsky, Berkeley, University of California Press, 2001.
Stanton, Rebecca Jane „Odessan Selves: Identity and Mythopoesis in Works of
the ΄Odessa School΄” PhD dissertation, Columbia University, 2004.
Starodinski, David Z. Odesskoe ghetto: Vospominaniia, Odessa, Haiteh, 1991.
Starr, S. Frederick Red and Hot: The Fate of Jazz in the Soviet Union, 1917-1980,
New York, Limelight Editions, 1985.
Stevens, Robert An Account of Odessa, Newport, RI, William Simons, 1819.
Stites, Richard Soviet Popular Culture, Cambridge, UK, Cambridge University
Press, 1992.
— ed. Culture and Entertainment in Wartime Russia, Bloomington, Indiana
University Press, 1995.
Strabo The Geography of Strabo, Horace Leonard Jones, trad., 8 vol., New York,
G. P. Putnam΄s Sons, 1917-1932.
Stremenovski, S.N. Mestnoe samoupravlenie g. Odessî v seredine XIX stoletiia,
Odessa, Iurîdîcina literatura, 2002.
Sunderland, Willard Taming the Wild Field. Colonization and Empire on the
Russian Steppe, Ithaca, Cornell University Press, 2004.
Sylvester, Roshanna P. Tales of Old Odessa: Crime and Civility in a City of
Thieves, DeKalb, Northern Illinois University Press, 2004.
Tanny, Jarrod Mitchell „City of Rogues and Schnorrers: The Myth of Old
Odessa in Russian and Jewish Culture”, PhD dissertation, University of California,
Berkeley, 2008.
— „The Many Ends of Old Odessa: Memories of the Gilded Age in Russia΄s
City of Sin”, Berkeley Program in Soviet and Post-Soviet Studies Working Paper,
University of California, Berkeley, 2007.
Tarnopol, Joachim Notices historiques et caractéristiques sur les Israelites
d΄Odessa, Odessa, A. Braun, 1855.
Taylor, Richard, ed. The Eisenstein Reader, Londra, British Film Institute, 1998.
Thomas, Evan John Paul Jones, New York, Simon and Schuster, 2003.
Tilley, Henry Arthur Eastern Europe and Western Asia, Londra, Longman,
Green, Longman, Roberts and Green, 1864.
Tolmacheva, Marina A. „The Cossacks at Sea: Pirate Tactics in the Frontier
Environment”, East European Quarterly 24, no. 4 (1990): 483-512.
Tolstoy, Leo Hadji Murat, Hugh Alpin, trad., Londra, Hesperus Classics, 2003.
Treaties and Other Documents Relating to the Black Sea, the Dardanelles and
the Bosphorus: 1535-1877, Londra, Harrison and Sons, 1878.

269
 Troinițki, N.A., ed. Obșcii svod po imperii rezultatov razrabotki dannîh I-I
vseobșcei perepisi naseleniia, 2 vol., St. Petersurg, N.L. Nîrkin, 1905.
Trotsky, Leon My Life, Mineola, NY, Dover Publications, 2007.
Tsetskhladze, Gocha R., ed. The Greek Colonisation of the Black Sea Area:
Historical Interpretation of Archaeology, Stuttgart, Franz Steiner, 1998.
— ed. North Pontic Archeaology: Recent Discoveries and Studies, Leiden, Brill, 2001.
Twain, Mark The Complete Travel Books of Mark Twain, 2 vol., Garden City,
NY, Doubleday, 1966-67.
Tîrkova-Williams, Ariadna Jizn Pușkina, 2 vol., Paris, f. e., 1929.
United States War Department, Military Intelligence Division Russia: Black
Sea Entrances to Russia, Washington, DC, Government Printing Office, 1919.
Utiosov, Leonid Spasibo serdțe! Moscova, Vagrius, 1999.
Veidlinger, Jeffrey Jewish Public Culture in the Late Russian Empire, Bloom-
ington, Indiana University Press, 2009.
Von Geldern, James and Richard Stites, ed. Mass Culture in Soviet Russia,
Bloomington, Indiana University Press, 1995.
Voronțov, Mihail „Mémoires du prince M. Woronzow, 1819-1833”, Arhiv
kneazea Voronțova 37 (1891): 65-102.
Vsesoiuznaia perepis naselenia 1939 g: Osnovnîe itogi, 5 vol., Moscova, Gosplan
SSSR, 1940.
Vsevolozhskii, N.S. Dictionnaire géographique-historique de l΄empire de Russie,
ediţia a II-a, 2 vol., Moscova, Imprimerie d΄Auguste Semen, 1823.
— Puteşestvie cerez iujnuiu Rossiiu, Krîm i Odessu, 2 vol., Moscova, Tipografia
Avgusta Semena, 1839.
Washburn, Stanley The Cable Game: The Adventures of an American Press-Boat
in Turkish Waters during the Russian Revolution, Boston, Sherman, French, 1912.
Weinberg, Robert The Revolution of 1905 in Odessa: Blood on the Steps, Bloom-
ington, Indiana University Press, 1993.
Weiner, Amir Making Sense of the War: The Second World War and the Fate of
the Bolshevik Revolution, Princeton, Princeton University Press, 2001.
Werth, Alexander Russia at War, 1941-1945, New York, E.P. Dutton, 1964.
Wightman, Orrin Sage The Diary of an American Physician in the Russian
Revolution 1917, New York, Brooklyn Daily Eagle, 1928.
Wikoff, Henry The Reminiscences of an Idler, New York, Fords, Howard and
Hulbert, 1880.
Yekelchyk, Serhy Stalin΄s Empire of Memory, Toronto, University of Toronto
Press, 2004.
Zapadnîi țentralnîi komitet samooboronî Paole-Zion Odesskii pogrom i samoo-
borona, Paris, Ch. Noblet, 1906.
Zipperstein, Steven J. Imagining Russian Jewry: Memory, History, Identity,
Seattle, University of Washington Press, 1999.
— The Jews of Odessa: A Cultural History, 1794-1881, Stanford, Stanford
University Press, 1986.
— „Reflecting on the Writing of Odessa Jewry΄s History”, Jahrbuch des Simon-
Dubnow-Instituts 2 (2003): 373-84.

270
 Indice de nume

A Angrick, Andrej 250, 256 Babel, Emmanuel 135

Anserova, N.M. 247, 268 Babel, Isaak 7, 13, 114,
Abou-el-Haj, Rifaat A. Ansky, S. 256 151, 152, 153,
256 Antoine-Ignace 256 154, 155, 159,
Adler, Jacob 106, 226, Antonescu, Ion 168, 169, 163, 164, 212,
246, 248, 256 173, 174, 175, 220, 228, 236,
Ahad Ha’am 139 177, 180, 183, 247, 249, 257, 266
Ahmed Pașa 39 185, 186, 187, Bahá’u’lláh 136, 239
Ainsworth, John 256 194, 199, 200, Baker, Arthur 259
Albertovici, Ignats 128 202, 204, 205, Bakman, Aleksandr 253
Alcock, Thomas 256 206, 250, 251, Balard, Michel 257
Aleihem, Șalom 135, 139 252, 256, 259 Balzer, Hareey 238
Alexandrovski (parc) Antonescu, Mihai 204, Bankier, David 253, 257
112, 135, 138, 205 Barna 257
166, 189, 200 Arad, Yitzhac 250, 256 Baron, Nick 257, 266
Alexandru țar 47, 50, Aragon 242, 257 Baschmakoff, Natalia
57, 75 Arel, Dominique 238 238, 242
Alexandru al II-lea 100, Armand Emmanuel So- Baschmakoff, Alexandre
120 phie Septimanie 257
Alexandru I 44 du Plessis 46 Bascomb, Neal 257
Alexianu, Gheorghe 181, Armand Jean du Plessis Beauplan, Guillaume Le
182, 183, 184, 46 Vasseur 242, 257
185, 186, 187, Arnăutu, Taisia 252 Beghiceva, N. 257
192, 200, 202, Arrianus, Flavius 257 Belousova, Lilia 237,
203, 204, 205, Ashkenazi 210 252, 257, 266
214, 229, 250, Astarita, Tommaso 238, Ben-Ami, ziarist 139
251, 252, 253 243, 257 Bender, Ostap 156, 220,
Atlas, D.G. 257 222, 223
Alexopoulos, Golfo 256
Auguste, conte de Benea 156
Alpin, Hugh 269
Lagarde 53, 55 Ben-Gurion, David 143
Altman 250, 267
Augustus, împărat 21 Bergan, Ronald 257
Ananich, Boris V. 258
Berkhoff, Karel C. 257
Ancel, Jean 253, 256
Anderson, R.C. 246, 256
B Berlinerbau, Jacques 238
Bernes, Mark 216, 217,
Andrault, Louis Ba’al Shem Tov 82 218, 219, 220,
Alexandre 58 Babcock, Mary N. 239 229, 236, 253, 267
271
Bernes-Bodrova, L.M. Burds, Jeffrey 238 D
253, 257 Busch, Robert L. 266
Bernstein, Moisei Bushnell, Marion 227 Dallin, Alexander 250,
Borisovici 256 Byman, Daniel 238 252, 253, 259
Beshoff, Ivan 158 Byron, lord 40, 65, 73, Davidescu 250
Bialik, Haim 164 243 Davies, Brian 259
Bida, Afonka 153 Dawidoff, Nicholas 259
Binev, Binio 238 C Dawidowicz, Lucy S. 262
Binkovski, Andzey 253 Davîdov, Vasili L. 244
Binyon 244, 245, 257 Cameron, Evan P. 258 Dearborn, Henry 242,
Blaremberg, familia 68 Carol al II-lea 168, 169 259
Blinov 253 Carp, Matatias 250, 258 de Langéron, conte 63
Bloom, Harold 257 Case, Holly 238, 251, 258 Deletant, Dennis 250,
Blumberg 113 Cassaro, Prince 245 259
Blumenthal, Nissan 86 Castelnau, Gabriel 49, de Madariaga, Isabel 259
Boardman, John 257 107, 243, 246, 258 Denikin, Anton 148
Bogart, Humphrey 216 Cehov 110 Derby 249
Boileau, D. 264 Celan, Paul 181 de Ribas 36, 37, 38, 39,
Cerkasov, A.A. 251, 258 40, 41, 42, 43,
Borovoi, Saul 164, 172,
Cesarani, David 258 44, 45, 46, 47,
212, 249, 250,
Cezar 72 48, 54, 57, 59, 65,
253, 258
Chamberlaine, H. 259 230, 235, 242,
Bourbon, dinastie 35
Chaplin, Charlie 161 243, 245, 259
Bourboni, regii 72
Charles de Nassau- de Ribas, Jose 35, 235
Braham, Randolph 258
Siegen 34 de-Ribas, L.M. 259
Brandon, Ray 253, 258
Charles-Joseph 32 de Ribas, Michele 245,
Branicka 62 259
Braun 264 Charyn, Jerome 258
Chelovan 252 Deribas, Osip 35
Brătianu, Gheorghe 188, Deribas, Aleksandr 259
251, 258 Chistovich, N. 258
Cioflanca, Adrian 238 Deribasovskaia, strada 67
Brejnev 220 de Richelieu, ducele 244,
Bremner, Robert 243, Clarke, Edward Daniel
243, 258 245
244, 258 de Saint-Joseph, Antoine
Brijiţki 192, 193 Cleopatra 31
243, 256
Bronstein 104, 105 Clogg, Richard 259
Desbois, Patrick 250, 259
Brooks, Shirley 227, Colesnic, Iurie 252, 259
de Sélincourt, Aubrey 261
246, 247, 258 Constantine, Peter 257
Deutscher, Isaac 259
Brower, Daniel 258 Cooke, J. 257
de Voland, Franz 230,
Brown, James Balduin Cornilescu, Dumitru 242
259
258 Covaci, Aurel 243
de Waal, Tom 238
Brown, Kate 258 Cox, Cynthia 259
Diamond, Neil 227
Brumfield, William Coxe, William 242, 259 Diller, Aubrey 259
Kraft 258 Craven, Elizabeth 259 Dobrincu, Dorin 238
Bryer, Anthony 258 Cunynghame, Sir Dobroliubski, Andrei 259
Budberg, Moira 263 Arthur Thurlow Donțova, Tatiana 260
Budionnîi, Semion 153 247, 259 Draitser, Emil 212, 253,
Bunin, Ivan 164 Curzon 249 260
Czaplicka, John 254, 259

272
Dubnow, Simon 135,
139, 140, 248,
260, 262
Dubovik, Volodîmîr 237
Dunkey, Peter 238
Dünya, Yeni 38, 39, 40
Dusman, Leonid 252, 266
Duţu, Alexandru 260
E Antonio 260
Eagle, Brooklyn 254
Ecaterina cea Mare 27,
29, 30, 31, 32, 34,
36, 39, 41, 43, 44,
50, 57, 65, 88,
134, 187, 214, 230,
232, 235, 243
Ehrlich, Paul 118
Eisenstein, Serghei 157,
158, 159, 160,
161, 162, 163,
164, 165, 212,
213, 236, 249,
253, 260
Ellyson, Theodore
Gordon 148,
241, 249, 255
Engeman, William A.
225, 226, 227
Erghinov, Nikolai 113
Essar, Dennis F. 257
Euripide 42
Evtuhov, Catherine 238
Evtuşenko, Evgheni 215,
253
F Geuthner, Paul 257
Fairbanks, Douglas 161
Faitelberg-Blank, Victor
260
Falkner, I.S. 246, 260
Fear 253
Fedyashin, Anton 238
Feinstein, Elaine 260
Figelman 210
Filipenko, Mihail 113 Gledhill, John 238
Finlay, George 260 Glogojanu, Ion 166, 167
Fishel, Eugene 238 Gogol, Nikolai 118
Fisher, Julius S. 260 Goldberg, Blum 113
Fitzpatrick, Sheila 251, Goldman, Wendy Z. 261
260, 261 Goldstein, Jennie 226
Flynn, Errol 215 Gorbaciov, Mihail 163,
Foner, Nancy 254, 260 212
Formaleoni, Vincenzio Gordienko, Iakov 213
Gorenko, Anna 135
Franko, Ivan 232 Gorki, Maxim 152
Franz de Voland 48 Greenwood, Tony 238
Friedberg, Maurice 253, Grill, Tobias 261
260 Gross, Jan T. 253, 261
Frydman, Anne 266 Grünewald, Jörn 251, 261
Gubar, Oleg 254, 259, 261
G Gudovici, Ivan 38
Guillaume de Beauplan
Gadsby, John 246, 247, 26
260 Gustafson, Thane 238
Gagemeister (Hage- Guthrie, Katherine
meister), Julius Blanche 261
245, 261 Guthrie, Marie 245, 261
Gaivoron, Arkadi 260
Gallenga, Antonio 260 H
Gallucci, Robert 238
Gamaleia, N.F. 261 Hadji I Giray 24
Gannibal, Avram 64 Hamm, Michael F. 261
Gaon, Vilna 82 Hampa 109
Gatrell, Peter 249, 257, Harris, Steve 238
261 Harvey, Mose L. 245,
Gedali, E. 153 246, 261
Gelazis, Nida 254, 259 Haskalah, scriitor 85
Gellately, Robert 251, 260 Hayward, Max 257
Genghis-Han 23 Heenan, Thomas P. 110,
George al III-lea al Marii 131, 133, 247, 248
Britanii 29 Heller, Joseph 227
Herbst, Marion 264
Geyer, Michael 261 Herlihy, Patricia 238,
Gherasimov, Ilia 261 243, 244, 245,
Giovanni, călugăr 24 246, 247, 248,
Giovanni da Pian del 254, 261
Carpine 23 Herodot 19, 23, 42, 235,
Girs, Liubov 133, 248, 242
255 Herodotus 261
Gitelman, Zvi 261 Herzl, Theodor 141
273
Hetairia, Philike 95
Higham, Robin 261
Hilbrenner, Anke 262
Hitler 143, 169, 182,
183, 194, 201,
204, 208, 249,
250, 259, 264
Hoffman, Bruce 238
Hofmeister, Alexis 262
Holden, William 216
Holderness, Mary 262
Holodnaia, Vera 164
Holovatîi, Anton 232
Holquist, Peter 262
Hommaire de Hell,
Xavier 77, 242,
245, 247, 262
Honcearuk, T.H. 242,
243, 262
Horwitz, Gordon 262
Hough, Richard 262
Hruşciov, G.K. 220, 263
I 35
Iacobici 249
Ilf, Ilia 156, 220, 222
Iljine, Nicolas V. 262
Inalcik, Halil 262
Inglezes, Demetrios S.
266
Innokentii, episcop de /
Herson 245, 262
Inocențiu al IV-lea 23
Ioanid, Radu 238, 249,
250, 252, 253, 262
Iosif al II-lea al Austriei
29
Ipsilanti, Alexandros 72
Isaak 249
Iurenev, R.N. 262
J Kessler 226
Jabotinski (Jabotinsky),
Vladimir 13,
114, 127, 136,
137, 138, 139,
274
140, 141, 142,
143, 144, 145,
151, 228, 236,
239, 242, 247,
248, 262, 263,
265, 267, 269
Jabotinski, Vladimir (in-
stitut) 237, 241
Jean 266
Jesse, William 245, 246,
247, 263
Jiubin, Arkadi 215, 216,
217, 218
John, Friar 242
Jokov, P. 112
Jones, George Mathew
263
Jones, John Paul 34, 35,
36, 37, 38, 40, 47,
241, 242, 243,
255, 263, 269
José Pascual Domingo de
Ribas y Boyons
Jukov, strada 83, 86
K Kulacinik, Yankele 106
Kagan, Frederick W. 261
Kalika, Boris 173, 250,
253
Kalika, familia 197
Kalika, Liudmila 196,
252
Kandinsky, Wassily 230
Kappeler, Andreas 263
Kataev, Valentin 164, 263
Katz, Michael R 210,
248
Katz, Shmuel 263
Kenez, Peter 249, 263
Khodarkovsky, Michael
263
Kiaer, Christina 263
King, Charles 263
Kippur, Yom 211
Kleiman 193
Klier, John D. 248, 263
Koch, Karl 263
Koch, Robert 120
Kogan 210
Kohanski (Kokhanskii),
V. 247, 248, 263
Kohl, J.G. 242, 244, 246,
263
Kohut, Zenon E. 263
Kolalciuk 249
Kolesnicenko, Tatiana
260
Komroff, Manuel 263
Kondoyanidi, Anita 238
Kostea, marinar 217
Kostîrcenko, G.V. 253,
263
Kotlear 210
Kovalciuk, L.V. 263
Kovalevski, O. 247
Krasnojon, Andrei 259
Kraveț, Liusea 210
Krik, Benea 154, 155
Kriţki 193
Kriwaczek, Paul 263
Kruglov, Alexander 253
L
Labunski, Pavel 191, 192
La Fite de Pelleport,
Vladimir 245,
263
Lagarde, Auguste 243,
244, 263
Lakota, Sioux 109
Lambroza, Shlomo 248,
263
Lancaster, Carol 239
Lancaster, Jordan 263
Landwehr, Susanne 238
Langeron (Langéron)
58, 246
Lăptarul, Tevi 135
Larina, Tatiana 74
Latham, Ronald 266
Latta, Gordon 263 Martens, familia 5 N
Laurent, Vitalien 265 Marx, Karl 201, 232
Lechevalier, Jean-Bap- Mason, Alane Salierno Nadler, V.K. 265
tiste 264 239 Nahimov, Pavel 96, 97
Leiderman 210 Mayer, David 264 Naidis, Inna 252, 266
Lender N. 266 Mazower, Mark 249, 264 Naiman, Eric 263
Lenin 161, 232 McBride, Jared 238 Nakhimovsky, Alice 265
Levin, Dov 250, 264 McNeill, John 238 Napoleon 45, 51, 57,
Libin, Aleksandr 264 McNeill, William 264 61, 95
Ligne, Charles-Joseph Mechnikov (Mecinikov), Narîșin, Lev 68
242, 264 Ilya (I.I.) 118, Narâșkina, Olga 68
Likerman 210 119, 120, 121, Nassau-Siegen, ofițer
Lincoln, Abraham 122, 123, 199, 37, 38
(liceu) 227 247, 258, 263 Nathans, Benjamin 265
Lippincott, William 239 264, 268 Nawotka, Krzysztof 265
Liszt, Franz 117 Mechnikov, O.N. 264 Nekliudov, N. 265
Litani, Dora 250, 251, Mendele, Moykher- Nesselrode, Karl 69, 74
252, 264 Sforim 264 Neugroschel, Joachim
Liudmila 119 Mendelssohn, Mose 84 256
Livezeanu, Irina 264 Merry del Val, Diego 265 Nicolae, fratele țarului
Lohr, Eric 238 Metchnikoff, Elie 118, Alexandru 75,
Long, Jennifer 239 76
247, 264
Losses, Jewish 253 Nicolae al II-lea 131,
Metchnikoff, Olga 265
Lower, Wendy 253, 258 133, 152
Mihailovna, Anna 127
Ludovic al XIII-lea 46 Nicolae I 97, 246
Milgrom, familia 127, 129
Ludovic al XVIII-lea 57 Nietzsche 128
Miller, Arthur 227
Ludovic al XVI-lea al Nikolaevski (bulevard)
Minns, Ellis 265
Franței 29
Montefiore (Montfiore), 58, 65, 68, 77, 87,
Lyall, Robert 243, 244,
Simon 242, 265 101, 108, 147, 220
246, 264
Moore, John A. 244, 265 Nistor, Ion 265
Moracci, Giovanna 259
M O
Morton, Edward 243,
MacAndrew, Andrew 244, 245, 265
Morton, Jamie 265 Odiseu 42
R. 257
Moskvici, Grigori 265 Ofer, Dalia 265
Macici 249
Moss, Keneth B. 265 Oistrah, David 230
Makolkin, Anna 264
Moyher-Sforim Oleinikova, Aksinia 113
Makoveț, Natalia 264
(Moykherr- Olenin, K.L. 265
Malahov, V.P. 264
Sforim/ Oliphant, Laurence 247,
Manley, Rebecca 250,
Moykher- 265
264
Sforim), Men- Olştinski, Eyhi 253
Marazli, Grigori 134
dele 83, 108, Orbach, Alexander 265
Maria Antoaneta 33, 47
139, 245, 247 Oren, Michael 238
Mariconi, madmoiselle
Mussolini, Benito 143, Orleck, Annelise 254
76
168, 201, 248 Orlov, A. 265
Marigny, E Taitbout 264
Orlov, Grigori 31
Marquess 248

275
Osman I 25
Ostapchuk, Victor 265
Otu, Petre 260
Ovid 265
Ovidiu 21, 242
Ovselevici, Daria 251
P Popik, Olga 113
Pachymeres, George
242, 265
Pallas, Peter Simon 247,
265
Pasteur, Louis 120
Pasteur, Louis (institut)
121
Paustovski (Paustovsky),
Konstantin 219,
220, 266
Pavel, noul țar 44
Pavel I 65
Pavlicenko, Liudmila 213
Paxon, Margaret 266
Paxson, Maggie 239
Pântea, Gherman 198,
199, 200, 202,
203, 204, 206,
214, 250, 252, 253
Pegolotti, Francesco 242,
266
Pernal, Andrew B. 257
Petrov, Evgheni 156,
220, 222
Petrov, Yuri 258
Petru al III-lea 30
Petru cel Mare 27, 60,
64, 118
Phillips, Edward J. 266
Pickford, Mary 161
Pinkerton, John 259
Pinkerton, Robert 266
Pinsker, Lev 135, 140
Piroșkova (Pirozhkova),
Antonina (A.N.)
163, 164, 249, 266
Pliniu cel Bătrân 20, 242
Pliny the Elder 266
276
Plon, E. 257 Ralli, John 98, 245, 246
Polianski 253 Ramer, Samuel C. 254,
Polişciuk, Mihail 245, 266
248, 249, 266 Rashkovetski
Polo, Marco 22, 23, 242, (Rașkovețki),
263, 266 Mihail 252, 266
Ponting, Clive 266 Raținskaia, Ekaterina 112
Razumov, G.A. 249, 263
Potemkin (Potiomkin), Regele Mihai 194, 208
Grigori A. 30, Reihelt, Nikolai N. 266
31, 32, 33, 34, Reilly, Sidney 230
36, 37, 38, 39, Reuilly, Jean 266
40, 42, 44, 47, Rhinelander, Anthony
59, 60, 62, 65, 81, L.H. 244, 267
235, 236, 242, Richardson, Tanya 238,
264, 268 267
Potocki 68 Richelieu 46, 47, 48, 49,
Poze, Adolf 193 50, 51, 52, 54,
Proctor, Edna Dean 266 55, 56, 57, 58, 59,
Prousis, Theophilus 266 62, 65, 67, 70, 77,
Puryear, Vernon T. 245, 79, 89, 101, 114,
246, 266 116, 208, 228,
Puşkin (Pushkin), Alex- 235, 243, 246
ander (Alek- Richelieu (gimnaziu) 138
sandr) 13, 64, Richelieu (hotel) 87
65, 66, 67, 68, 69, Richelieu (liceu) 89, 93
70, 71, 72, 73, 74, Richelieu (strada) 92,
76, 82, 94, 198, 134, 165, 191, 213
220, 228, 230, Rifaat, A. 256
235, 241, 244, Riznich, A. 66
245, 246, 257, Rîbak, Lev 267
260, 266 Robarts, Andrew 237
Pușkin, Aleksander Robinson, Chris 239
(strada) 83, 86, Roi, Yaacov 253
92, 210 Romm, James S. 267
Rosen, Joseph A. 256
Q Rossini 76, 117
Rothstein, Robert A. 267
Quataert, Donald 262 Rowan-Hamilton,
Norah 249, 267
R Rubenstein, Joshua 250,
267
Rabinowitch, Alexander
260 Ruble, Blair A. 238, 254,
259, 266, 267
Rackham, H. 266
Raevski 68 Rumshinsky, Joseph 226
Rybak 253
Rainaud, baron 68
S Skinner, Frederick 245,
247, 268
Sade 243, 267 Skopov, Grigori 191, 192
Salzman, S.D. 140 Slade, Adolphus 247, 268
Samoilov, E.T. 253 Smirnova, N. 253
Sapojnikov, I.V. 267 Smith, Douglas 238, 242,
Sapojnikova, G.V. 267 243, 248, 268
Saraga, Fred 252 Smith, Eric 238
Sargent, A.J. 267 Smoleaninov (Smoliani-
Savcenko, Viktor 248, nov), Konstan-
267 tin 93, 246, 268
Scarfi, Denise 239 Sobańska, Karolina 66
Schechtman, Joseph B. Sokolzansky, Mark 268
267 Solonari, Vladimir 238,
Schwabacher, Simion 251, 268
Leon 261 Sonea, pescărița 217
Schwartzman 210 Specter, Michael 254
Scott, Charles Henry 267 Spencer, Edmund 89,
Sebastian, Mihail 267 244, 245, 268
Ségur, Louis-Phillippe Spender, Stephen 7
242, 243, 267 Spentzer, Moisei 104
Seneaver (Senyaver), Spielberg, Steven 255
David 195, 196, Stadelmann, Matthias
252, 255 268
Sepel, Vera 10, 178, 179, Stalin, Iosif 163, 164,
180, 251 165, 166, 169,
Seton, Marie 249, 267 170, 171, 177,
182, 201, 211,
Shanbaugh, George 239
236, 253, 256,
Shaw, J. Thomas 266
260, 270
Shelest, Hannah 238
Stanislawski, Michael
Sheridan, Clare 249, 267
248, 269
Shlaim, Avi 248, 267
Stanton, Rebecca Jane
Sholem, Aleichem 267
269
Shternshis, Anna 268
Starodinski, David 269
Shumko 247
Starr, S. Frederick 269
Sicard (Sikar), Charles Stasenko 193
59, 243, 245, 268 Stănculescu 250
Sicher, Efraim 249, 268 Steinhart, Eric 238
Sidorov, Vasili 268
Stent, Angela 239
Siegelbaum, Lewis 268
Stepanenko 264
Simmonds 249
Stephens 247
Simon, Quint 237
Stern 227
Siniaver, Moisei 268
Stevens, Robert 45, 49,
Skalikovski (Skalkovski/
55, 243, 244, 269
Skalkovskii), A.
Stillman 264
243, 244, 268
Stites, James 270
Stites, Richard 238, 260,
269, 270
Strabo 269
Strabon 20, 21, 242
Stremenovski, S.N. 269
Strijak 192, 193
Sturmak, Sura (Șura)
210, 253
Sunderland, Willard 269
Svințov, Sașa 215
Sylvester, Roshanna 238,
247, 269
Sysyn, Frank E. 263
Ș
Șchiopul, Fishke 83
Șerbinin, familia 68
Şevcenko (parc) 189, 220
Șilov, Konstantin V. 267
Șkleaev, Igor 267
Șumko, L.V. 268
Șuvalov, R.A. 246, 268
Şvidkoi, șofer 193
T
Tal, Amy 238
Tal, Lawrence 238
Tanny, Jarrod 238, 253,
269
Tarantor, Semyon 252,
256
Tarnopol, Joachim 85,
87, 245, 269
Taylor, Richard 249,
260, 269
Tănase, Nicolae 10, 178,
179, 180, 251
Tătăranu 250
Thomas, Evan 269
Thomas de Thomon,
Jean-François 56
Thumann, Michael 238
Tilley, Henry 269
Tîrkova-Williams,
Ariadna 270
277
Tkacenko, Valeri 194 Volkova, T.E. 257
Tolmacheva, Marina A. Von Geldern 270
269 von Hagen, Mark 263
Tolstoi, Lev 60, 110, 244 von Weizsäcker, Richard
Tolstoi, Mihail 237 237
Tolstoy, Leo 269 Voronțov, familia 230
Tracy, Spencer 216 Voronțov (Vorontsov/
Trestioreanu, Constantin Woronzow),
167 Mihail (Michael)
Triebner, T.F. 261 60, 61, 62, 63, 64,
Troinițki, N.A. 269 66, 68, 69, 70,
Troțki, Lev 105, 127, 71, 74, 75, 76, 77,
138, 164 78, 81, 86, 90, 94,
Trotsky, Leon 246, 259, 100, 115, 157, 163,
269 183, 208, 221,
Tsetskhladze, Gocha R. 228, 235, 244,
269 245, 246, 270
Twain, Mark 11, 12, 48, Voronțov, Mihail
212, 242, 270 (Palatul) 67
Voronțov, Sophie 76
Ț Voronțova (Woronzoff),
Lisa (Lise/ Elize)
Țereteli, Zurab 198
Țiperman, Haim 210 62, 63, 67, 68, 69,
Țițianov, Pavel 61 74, 204
Vorotniuk, Marina 237
U Vrancea I 250
Vsevolojki (Vsevolojski/
Utiosov, Leonid 219, Vsevolozhskii),
220, 222, 223, N.S. 243, 244,
229, 253, 270 245, 246, 270
Weiner, Amir 270
Weizmann, Haim 143
Werth, Alexander 251,
252, 270
Whirlwind/ Hampa
109, 110, 247
Wiegel, Filipp 66, 244
Wightman, Orrin 249,
270
Wikoff , Henry 270
Wolff, Larry 238
Workers, Jewish 251
Y
Yekelchyk, Serhy 253,
270
Yurkovetski (Zurko-
vetski), Efim
252, 256
Z
Zagalski, Alexei I. 193
Zagalski, familia 193
Zhemukhov, Sufiam 238
Zipperstein, Steven J.
238, 245, 248,
270
Zuckerman, Marvin 264

V W
Vashem 241, 256, 257 Washburn, Stanley 248,
Veidlinger, Jeffrey 270 270
Velcescu, Matei 200, Waters, Muddy 212
250, 251, 252 Wayne, John 215
Vidraşcu, Constantin Weinberg, Robert 248,
252 270