Futbic

CAPITOLUL IV.
TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL

NOŢIUNI GENERALE DESPRE TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL
Ţinând seama de particularităţile jocului de fotbal şi specificul

mijloacelor folosite, tehnica este considerată factorul principal al
jocului. Valoarea calitativă a actului tehnic este dependentă de
calităţile psihomotrice generale şi specifice, baza perfecţionării
măiestriei tehnice. Relaţia interdependentă între conţinutul tehnic,
tactic şi fizic al jocului se manifestă în mod deosebit în fazele de
adversitate, în condiţiile unei dinamici superioare şi a crizei
permanente între timp şi spaţiu.
Spre deosebire de fotbalul practicat cu ani în urmă, dinamica
jocului actual a impus schimbări esenţiale în privinţa atribuţiilor
jucătorilor în teren, în raport cu zona de acţiune, din atac şi apărare.
Se observă tot mai frecvent că dinamica crescută a jocului este
susţinută de mijloace tehnice moderne, care sunt subordonate vitezei
de joc: pase directe, devieri, un-doi-uri, pase redublate, pase cu efect,
lovirea mingii ce călcâiul, pasa lobată, autopasa, centrări şutate şi cu
efect, finalizări fără preluare, în forţă sau plasat. Cerinţele jocului
actual solicită o înzestrare a jucătorilor cu o capacitate tehnică
competitivă, în condiţii de angajare psiho-fizică totală la limita
regulamentului de joc.
Tehnica de joc este definită de Colibaba-Evuleţ D. şi Bota I. ca
„un sistem de mişcări integrale sau o înlănţuire de mişcări parţiale
(acte, gesturi, priceperi, deprinderi) specializate şi automatizate, cu
ajutorul cărora rezolvăm scopul şi sarcinile de atac şi apărare.” 6 5F
Bompa T.O. defineşte tehnica „o formă a mişcării fizice, care

este întotdeauna intim legată de conţinutul ei. Ca urmare conţinutul
unui exerciţiu se caracterizează prin obiectiv, activitatea sistemului
nervos central, efort de voinţă, contracţia sau relaxarea muşchilor,
forţă şi inerţie” 7 6F
Neţa G. afirmă că „tehnica reprezintă totalitatea acţiunilor

motrice specifice, care contribuie la efectuarea raţională, economică
şi eficientă a deprinderilor motrice ce compun jocul de fotbal.” 8 7F
Petrescu T. şi Dehelean O. definesc tehnica jocului de fotbal
„ansamblul mijloacelor prin intermediul cărora jucătorii realizează

acţiunile cu şi fără minge, necesare acţionării şi cooperării eficiente
şi raţionale, în vederea îndeplinirii obiectivelor propuse.” 9
8F
În esenţă, tehnica conturează structura motrică a fiecărui joc

sportiv în parte, iar eficienţa ei este direct legată de capacitatea
performanţială a fiecărei echipe sau jucător în parte.
„Tehnica constă în executarea conştientă, orientată spre un scop
precis, a unor mişcări şi acţiuni de mişcare. Ceea ce diferenţiază în
mod evident fotbalul de celelalte jocuri sportive este faptul că
dispune de un sistem de structuri motrice specifice, prin care se
6
Colibaba-Evuleţ D., Bota I., (1998), Jocuri sportive – teorie şi metodică, pg.57, Editura
Aldin
7
Bompa T.,O., (2003), Performanţa în jocurile sportive: Teoria şi Metodologia
Antrenamentului, pg.92, Editura Ex Ponto, S.N.A., Bucureşti

8
Neţa Gh., (2005), Bazele jocului de fotbal, pg.67, Editura Risoprint, Cluj-Napoca 9
Petrescu T., Dehelean O., (2001), Fotbal – Probleme de antrenament şi joc, pg.38,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
realizează conform regulamentelor, activitatea concretă din cadrul
jocului.” 10 9F
Tehnica este fără îndoială un factor principal al jocului de

fotbal. Mijloacele care fac posibilă practicarea jocului sunt în primul
rând de ordin tehnic. Conţinutul noţiunii de tehnică este vast,
cuprinde deprinderi de mişcare şi de joc, în manifestarea lor izolată
sau corelată (înlănţuită), cât şi indicii calitativi ai acestor deprinderi.
Creşterea calităţii jocului se realizează prin dezvoltarea tehnicii.
„Tehnica cuprinde suma actelor motrice, care prin conţinutul şi
forma lor specifică oferă posibilitatea practicării cu eficienţă maximă
a jocului, în conformitate cu prevederile regulamentare.” 11 10
F
De fapt, tehnica reprezintă raportul jucătorului cu obiectul de

joc, abilitatea de a se servi de acesta în condiţiile reale ale jocului.
Tehnica este formată din structuri şi acţiuni de mişcare, precis
stabilite, care alcătuiesc conţinutul tehnic al jocului. Acesta
cuprinde:
• elementele tehnice
• procedeele tehnice
• acţiunile tehnice
• acţiunile tehnico - tactice.
Fotbalului îi sunt proprii forme generale ale mişcărilor,
necesare manevrării obiectului de joc, în raport cu sarcinile şi
regulile jocului. Aceste forme sunt cunoscute sub denumirea de
elemente tehnice.
10
Demian M., (1998), Curs de fotbal, pg.52, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad
11
Demian M., (1998), Curs de fotbal, Pg.53, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad
Elementele tehnice sunt actele motrice fundamentale,
caracteristice jocului, cu un caracter general, abstract, valabil ca
structură generală a mişcării. Elementul tehnic reprezintă forma
generală, stereotipă a tuturor actelor motrice specifice, utilizabile în
situaţii identice. În structura elementelor tehnice se integrează :
- caracteristicile morfologice ale executantului;
- calităţile motrice interesate;
- procesele psiho - volitive ( atenţia, concentrarea nervoasă,
mobilitatea corticală, gândirea).
Procedeele tehnice reprezintă concretizarea şi adaptarea
elementelor de bază ale tehnicii, la situaţiile concrete ale jocului. Ele
au un caracter concret, de execuţie. Vorbind despre lovirea mingii cu
piciorul ca element tehnic, procedeele concrete de lovire vor fi : - cu
şiretul plin, cu latul piciorului, etc. Procedeele tehnice sunt de fapt
modalităţi de derulare a elementelor tehnice în condiţiile concrete şi
variate ale jocului.
„Procedeele tehnice reprezintă un complex de acte motrice,
stereotipe, structurate raţional şi utilizabile în situaţii de joc
asemănătoare." 12 11
F
Procedeele tehnice se împart în : simple şi complexe.
Procedeele tehnice simple, au un caracter relativ invariabil,

fiind executate pe baza unui stereotip dinamic, în condiţii aproape
identice sub raportul poziţiei iniţiale, execuţiei propriu-zise, şi a
poziţiei finale. În majoritatea cazurilor, procedeele tehnice simple se
12
folosesc izolat de joc, cu excepţia unor execuţii individuale în cadrul
jocului (degajare, aruncare de la margine, momente fixe ale jocului).
Procedeele tehnice complexe apar în majoritatea cazurilor în
joc, ele constau din grupaje, înlănţuiri, combinaţii de procedee
tehnice simple, care însă fără să-şi piardă structura generală, se
execută în condiţiile concrete ale jocului. Datorită apariţiei în joc a
variaţiilor de ritm, intensitate, amplitutidine, poziţii iniţiale, finale,
întreruperi în execuţie, procedeele tehnice pot să-şi piardă caracterul
invariabil.
Prestaţia jucătorilor în terenul de joc cuprinde procedee tehnice
înlănţuite, adaptate la faze de joc diverse, în condiţii de colaborare
sau adversitate, în regim de calităţi motrice şi de tensiune psihică,
solicitate la intensităţi diferite.
Acţiunea tehnică reprezintă o activitate ce depăşeşte simpla
efectuare a unui gest tehnic, ea având un conţinut şi o structură mai
complexă. „Din punct de vedere structural, acţiunile tehnice sunt
înlănţuiri de elemente şi procedee tehnice desfăşurate în momentele
fundamentale ale jocului, ce se derulează în scopul soluţionării unor
cerinţe tactice, pe fondul unor capacităţi fizice adecvate. Deci, este
vorba despre tehnică în condiţii similare jocului. Conform acestui
concept, jucătorii efectuează în anumite momente procedee tehnice
izolate, predomină însă acţiunile tehnice, de atac sau apărare, care au
în componenţa lor procedee tehnice.” 13 12F
13
Numărul elementelor tehnice componente ale unei acţiuni, îi
conferă acesteia gradul de complexitate. Ca exemplu, o legare de tip
- preluare, lovire, reprezintă o acţiune accesibilă, simplă, pe când
una de tip - preluare, conducere, lovire, preluare, reprezintă o acţiune
cu un grad de complexitate mare.
Acţiunea tehnică cuprinde :
 perceperea şi prelucrarea mentală a solicitării tehnice reclamate
de momentul de joc;
 răspunsul, reactivitatea motrică, exprimată prin acţiunile
tehnice adecvate;
 autoanaliza şi confirmarea eficienţei acesteia;
În fotbalul actual, acţiunile tehnice ocupă un loc tot mai
important, au o frecvenţă în continuă creştere, în comparaţie cu
celelalte componente ale jocului. Acest fapt este determinat de
echilibrul dintre „impus” şi „spontan” în desfăşurarea jocului, de
creşterea ponderii acţiunilor individuale în condiţiile crizei de spaţiu
şi de timp ce caracterizează jocul. Există o tendinţă de simplificare a
acţiunilor tehnice, care să contribuie la cursivitatea şi fluenţa jocului,
mărind şi logica internă a acestuia. Aceasta reclamă un înalt grad de
automatizare a diferitelor lanţuri tehnice.
Acţiunile tehnice pot fi :
♦ generale - cuprind răspunsurile tehnice ale jucătorilor la
diversitatea situaţiilor de joc;
♦ specifice momentelor fundamentale ale jocului: atac, recuperare
şi apărare;
♦ specifice postului şi zonei de acţionare care sunt determinate de
rolul şi locul ocupat de jucător în cadrul echipei şi zona de teren în
care se derulează acţiunea, în situaţie de atac sau apărare.
Acestea reclamă alegerea, corelarea şi aplicarea acţiunilor
tehnice conform cerinţelor reclamate de postul ocupat în echipă
(tehnica postului). Zonele de teren în care se desfăşoară jocul solicită
efectuarea unor combinaţii specifice de elemente tehnice. Jucătorii
care se găsesc temporar sau permanent în aceste zone, folosesc cu
precădere un repertoriu tehnic adecvat caracteristicilor zonei de teren
respective.
Jocul propriu-zis însumează, prin esenţa sa, toate acţiunile
individuale. Acţiunile tehnice, acţiunile individuale, luate izolat nu
pot satisface decât cerinţe parţiale de joc. Acţiunile tehnico-tactice
reprezintă executarea unei acţiuni tehnice prin cooperare, asociere,
colaborare sau adversitate într-un moment al jocului. Deci,
elementul care defineşte termenul de acţiune tehnico-tactică este
colaborarea sau adversitatea. Acestea se realizează prin mijloace
tactice (pasă, sprijinul, demarcajul, marcajul, dublajul) şi mijloace
fizice. Acţiunile (gesturile) tehnice ale fiecărui jucător se leagă cu
ale celorlalţi în cadrul unor cupluri, triade, grupuri, formate spontan
sau deliberat, în vederea soluţionării situaţiilor de joc. Corelarea
acţiunilor tehnice individuale, capătă un pronunţat caracter tactic.
Decizia individuală, cu substrat tehnic, primeşte o semnificaţie
colectivă.
Acţiunile tehnico-tactice presupun efectuarea lor conform unei
logici, păstrând regulile de securitate a mingii şi urmărind
eficacitatea jocului. Acţiunile tehnico-tactice au un conţinut specific,
determinat de momentul jocului. În momentul fundamental al jocului
de apărare acesta constă într-o succesiune de activităţi comune a 2
sau mai mulţi jucători, apărători, având ca scop câştigarea posesiei
mingii sau apărarea propriei porţi. În conţinutul acţiunilor tehnico-
tactice pentru apărare intră elemente tehnice ca alergarea,
deposedarea, lovirea mingii, şi tactice, ca marcajul, dublajul,
plasamentul, etc. Acţiunile tehnico-tactice de apărare au un conţinut
relativ stabil, cuprind înlănţuiri relativ constante, au o diversitate şi
un număr redus.
În momentul fundamental al jocului de atac conţinutul tehnic
specific se realizează prin însumarea, conjugarea eforturilor tehnice
a cel puţin 2 jucători, parteneri, având drept scop construcţia dirijată
a atacului, pentru a realiza scopul jocului, marcarea de goluri.
Acţiunile tehnico-tactice pot fi: impuse şi spontane.
Cele impuse, sunt concepute anterior, exersate, aplicate

algoritmic pe bază de scheme, combinaţii, circulaţii, etc. Cele
spontane, se elaborează euristic, creator, se derulează spontan,
conform solicitărilor concrete şi imprevizibile ale jocului.
“Eficacitatea acţiunilor tehnico-tactice depinde de :
• gradul de însuşire, de automatizare, de stăpânire a elementelor
tehnice;
• nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice;
• capacitatea de gândire creatoare a jucătorilor;
• posibilităţile de interacţiune, interrelaţie dintre elementele şi
procedeele tehnice, în vederea structurării acţiunilor tehnico-tactice,
adecvate cerinţelor concrete ale jocului.” 14 13
F
SISTEMATIZAREA TEHNICII ÎN JOCUL DE FOTBAL
În urma analizei literaturii de specialitate se poate distinge un

concept care delimitează o tehnică „fundamentală" sau de bază,
indispensabilă executării corecte a tuturor elementelor ce alcătuiesc
structura jocului. Acesta reprezintă fondul tehnic, format din
elementele tehnice care compun jocul. Tehnica de bază cuprinde
totalitatea elementelor tehnice, care se exprimă prin procedeele
tehnice.
Tehnica de bază o mai numim tehnică individuală. Tehnica de
bază este dependentă de formarea şi perfecţionarea stereotipului
motric propriu fiecărui element şi procedeu tehnic. Însuşirea tehnicii
de bază constituie o condiţie obligatorie pentru practicarea jocului.
Nu se poate ajunge la un nivel superior de măiestrie fără stăpânirea
deplină a tuturor elementelor şi procedeelor tehnice. Randamentul
tehnicii de bază este dependent însă de abilitatea, de capacitatea de
exprimare a elementelor şi procedeelor tehnice în joc.
Tehnica trebuie să contribuie la soluţionarea unor situaţii de joc.
Putem spune că tehnica este modul de a utiliza mingea în condiţiile
14
reale ale jocului. Perfecţionarea execuţiilor tehnice este orientată
permanent pentru a corespunde cerinţelor solicitate de joc. Ca
urmare se delimitează un nou concept sub denumirea de tehnică de
joc.
Fotbalul cuprinde situaţii complexe de interacţiune :
• de colaborare, cooperare, corelaţie, asociere
• de adversitate, rivalitate, conflict, de opoziţie.
Tehnica de joc implică modelarea actelor tehnice la cerinţele
desfăşurării jocului, în confruntarea directă, concretă, cu adversarul,
prin colaborarea cât mai eficientă cu partenerii. Derularea
elementelor şi procedeelor tehnice în joc este înfluenţată,
condiţionată, de foarte mulţi factori. Indicele cel mai fidel al tehnicii
de joc îl constituie abilitatea de a stăpâni mingea în viteză maximă,
suportând atacul adversarului transmiţând-o cât mai util şi mai precis
unui coechipier. Ea se apreciează numai în cadrul unei situaţii date, a
unui complex de împrejurări care o condiţionează, a cărei realizare
este urmărită. Tehnica de joc prevede întotdeauna executarea unei
acţiuni determinate şi condiţionate spaţio-temporal.
Tehnica de joc este dependentă de formarea capacităţii de
aplicare a bagajului tehnic la specificul jocului. Tehnica de joc este
de fapt tehnica colectivă. Ea se exprimă prin combinări, legări,
înlănţuiri de elemente, acţiuni tehnice şi acţiuni tehnico-tactice,
subordonate cerinţelor implicate de desfăşurarea jocului.
Tehnica de joc are acelaşi conţinut ca şi tehnica de bază:
 elemente tehnice de colaborare prin lovirea mingii cu piciorul
şi capul, intrarea în posesia mingii, aruncarea mingii de la margine;
 elemente tehnice de adversitate, care au un conţinut ofensiv
prin protejarea mingii şi fentă (cu şi fără depăşirea adversarului) şi
defensiv prin deposedarea adversarului de minge;
Tehnica jocului se poate structura şi în funcţie de cele trei situaţii
distincte în care jucătorul se află şi acţionează în contactul cu
mingea:
 când intră în posesia mingii utilizând procedee tehnice specifice
fazei prin oprire-preluare sau prin deposedarea adversarului de
minge (directă sau intercepţie)
 după ce jucătorul a intrat în posesia mingii, tehnica jocului
oferă posibilitatea de a controla şi dirija mingea prin protejare,
conducere şi fente, cu intenţia de a depăşi sau nu adversarul
 când jucătorul transmite mingea cu piciorul sau capul pe
direcţii, distanţe şi traiectorii diferite, cu scopul de a colabora cu
coechiperii sau a finaliza cu piciorul sau capul
Sistematizând şi analizând elementele şi procedeele tehnice de
bază şi de joc, NEŢA G. în lucrarea sa „Bazele jocului de fotbal”
apărută în anul 2005 realizează următoarea sistematizare complexă a
conţinutului tehnic al jocului de fotbal:
 elemente tehnice de intrare în posesia mingii:
 oprirea-preluarea mingii (cu piciorul: talpa, latul, şiretul-
interior, exterior, plin, călcâiul, gamba, coapsa; abdomenul; pieptul;
capul;)
 deposedarea adversarului de minge (directă din: faţă,
lateral, urmărire, alunecare şi indirectă prin intercepţie)
 elemente tehnice legate de controlul şi dirijarea mingii ( de
menţinere a posesiei mingii):
 protejarea mingii (statice şi în timpul acţiunilor dinamice)
 conducerea mingii ( cu latul, şiretul-interior, exterior, plin,
cu vârful labei piciorului, talpa piciorului şi capul)
 mişcarea înşelătoare (fenta) cu adversarul în faţă
(schimbarea de direcţie, depăşire laterală, fentă de oprire, lovire), în
lateral (fentă de preluare în lateral şi întoarcere), în spate (fentă de
călcare a mingii)
 elemente tehnice de transmitere a mingii:
 lovirea mingii cu piciorul (cu latul, şiretul-plin, interior,
exterior, exteriorul, vârful, călcâiul şi genunchiul)
 lovirea mingii cu capul (de pe loc, din alergare sau săritură,
cu fruntea, părţile laterale şi creştetul capului)
 aruncarea mingii de la margine (de pe loc, cu elan, plonjon,
cu poziţia picioarelor pe aceeaşi linie sau cu unul în faţa celuilalt)
 tehnica jocului portarului
 procedee tehnice de apărare:
o fără minge:
 poziţia fundamentală sau de bază
 plasamentul
 deplasările specifice postului
o cu minge:
 prinderea mingii
 respingerea mingii
 boxarea mingii
 devierea mingii
 plonjonul
 ieşirea din poartă şi blocarea mingii
 procedee tehnice de atac:
 transmiterea mingii cu mâna (pe sol sau cu traiectorii diferite)
 degajarea mingii cu piciorul (de pe sol şi din mână cu
traiectorii diferite) şi degajarea – pasa
Tabelul nr.1 - Sistematizarea elementelor tehnice de bază ale jocului de fotbal
în funcţie de relaţia jucător-minge
ELEMENTE TEHNICE DE
BAZĂ
Elemente tehnice legate de deplasările Elemente tehnice Elemente tehnice
jucătorului în vederea manevrării mingii legate direct de specifice jocului
(acţiunile de motricitate specifică fără manevrarea mingii portarului
minge)
alergări specifice: lovirea mingii cu fără minge:
- pe distanţe scurte, medii şi lungi piciorul -poziţia de
bază,
- direcţii: înapoi, lateral, înainte lovirea mingii cu capul fundamentală
- tempouri diferite: alergare uşoară, conducerea şi - plasamentul
protejarea
lansată, sprint mingii -deplasările specifice
mişcările înşelătoare - postului, ieşirea
din
fenta poartă
sărituri specifice: - intrarea în posesia legate de intervenţia la
- fără şi cu adversar mingii – preluarea minge:
- cu şi fără elan -deposedarea - prinderea
adversarului de minge - plonjonul
- devierea
- boxarea
-respingerea (cu mâna şi
cu piciorul)
- schimbările de direcţie şi ritm - aruncarea de la legate de transmiterea
- opriri şi porniri din diferite poziţii margine mingii:
- fente pentru derutarea adversarului - aruncarea mingii cu
- reechilibrarea corpului pe sol şi în aer mâna
- căderi - degajarea cu piciorul –
- rostogoliri şi ridicări din poziţii diferite din mână şi de jos
- degajarea (pasa)
cu
piciorul la
mingi
transmise de
către
coechiperi
DESCRIEREA ELEMENTELOR TEHNICE SPECIFICE JOCULUI DE
FOTBAL
ELEMENTELE TEHNICE FĂRĂ MINGE
Elementele tehnice fără minge sunt reprezentate de acţiuni

motrice din categoria, atât a deprinderilor motrice de bază, cât şi alte
mişcări pe care le execută jucătorii în teren, cum ar fi:
- diferite tipuri de alergări variate pe distanţe scurte, medii şi
lungi;
- alergări variate cu schimbări de direcţii multiple spre înainte,
înapoi şi lateral;
- variante de alergare cu tempouri diferite (alergare uşoară,
lansată, accelerată, combinaţii ale acestora);
- opriri şi porniri din diferite poziţii;
- schimbări de ritm şi direcţie;
- diferite fente pentru derutarea adversarului;
- căderi, rostogoliri şi ridicări din diferite poziţii;
- echilibrări şi reechilibrări statice şi dinamice ale corpului în
aer şi pe sol;
- sărituri cu şi fără adversar, cu şi fără elan;
Deplasările jucătorilor în teren în timpul jocului se efectuează
prin variante multiple de mers sau alergări. Alergările în fotbal au un
caracter specific dat de particularităţile de desfăşurare a acestui joc
în anumite momente. Faţă de alergările din atletism sau gimnastică,
care prezintă un ridicat grad de corectitudine biomecanică, în fotbal
ele se adaptează necesităţilor de joc. Prezenţa adversarilor,
protejarea mingii, schimbările de direcţie, pornirile şi opririle bruşte,
urmărirea continuă a jocului, determină jucătorii să alerge cu
genunchii uşor flexaţi (poziţie din care se pot efectua porniri), cu
braţele flexate şi depărtate uşor de trunchi, cu o frecvenţă aritmică a
acestora.
Săriturile, efectuate în scopul jucării mingii cu capul, au şi ele
particularităţi specifice, care rezidă din dinamica jocului de fotbal.
Astfel, ele se efectuează de cele mai multe ori în luptă aeriană cu
adversarul, fără şi cu elan, cu întoarceri şi răsuciri în zbor, cu porniri
bruşte după aterizare etc. Bătaia, pentru săritură, poate fi executată,
fie pe un picior, obţinându-se, în acest caz o săritură mai înaltă, fie
pe două picioare simultan, caz în care, săritura trebuie să asigure
echilibru executantului.
Este necesar ca rostogolirile şi căderile variate din situaţiile
diverse impuse de joc să asigure execuţii în aşa fel încât să nu
pericliteze integritatea corporală a jucătorilor, care trebuie să fie
înzestraţi cu o mobilitate bună la nivelul tuturor articulaţiilor
corpului.
Elementele tehnice fără minge au şi o importanţă tactică
deosebită, deoarece ele stau la bază eficienţei realizării mai multor
elemente tactice cum ar fi: demarcajul, marcajul, dublajul,
suplinirea, presingul, combinaţiile şi circulaţiile tactice.
ELEMENTELE TEHNICE DE TRANSMITERE A MINGII
Principalele elemente tehnice de transmitere a mingii sunt:

lovirea mingii cu piciorul, lovirea mingii cu capul şi aruncarea
mingii de la margine (aut). Aceste elemente tehnice şi procedeele
tehnice, care derivă din acestea, au o importanţă deosebită
deoarece sunt în măsură să asigure desfăşurarea propriu-zisă a
jocului de fotbal.
LOVIREA MINGII CU PICIORUL
Lovirea mingii cu piciorul este elementul principal din

tehnica de bază şi asigură atât specificitatea jocului sportiv fotbal,
cât şi desfăşurarea acestuia în condiţiile impuse de regulament. Prin
„lovirea mingii cu piciorul”, se înţelege transmiterea dirijată, cu
anumite părţi ale labei piciorului, a mingilor statice sau în mişcare în
conformitate cu sarcinile tactice ale jocului.
SISTEMATIZAREA ELEMENTULUI:
 în funcţie de dinamica executantului:

- lovirea mingii de pe loc
- lovirea mingii din alergare
- procedee speciale de lovire (din săritură, cădere, plonjon,
alunecare)
 după traiectoria mingii: joasă, medie, înaltă
 după direcţia imprimată mingii: înainte, lateral, înapoi, în sus
Procedeele de realizare a lovirii mingii cu piciorul, prin care
se concretizează acest element tehnic, sunt după condiţiile dinamice,
în care se efectueză, simple şi complexe.
PROCEDEELE SIMPLE ALE ELEMENTULUI:
1 – lovirea mingii cu latulsau interiorul labei piciorului

2 – lovirea mingii cu şiretul interior
3 – lovirea mingii cu şiretul plin

4 – lovirea mingii cu şiretul exterior
5 – lovirea mingii cu exteriorul labei
piciorului 6 – lovirea mingii cu vârful
piciorului (şpiţul) 7 – lovirea mingii cu
călcâiul
8 – lovirea mingii cu coapsa (genunchiul)
PROCEDEELE COMPLEXE ALE ELEMENTULUI:
1 – lovirea mingii cu piciorul, în condiţiile în care un jucător în

mişcare, este în posesia mingii şi o manevrează;
2 – lovirea cu piciorul a mingilor, care sosesc spre jucătorul aflat în
mişcare, din diferite direcţii, pe jos, rostogolit, cu anumite
intensităţi (viteze de sosire);
3 – lovirea cu piciorul din vole, a mingilor, care sosesc spre
jucătorul aflat în mişcare, din diferite direcţii, pe sus, pe diferite
traectorii şi cu anumite intensităţi;
4 – lovirea cu piciorul din demivole şi vole, a mingilor, care
sosescpe sus spre jucătorul aflat în mişcare, din diferite direcţii,
sărind o dată sau de mai multe ori;
5 – lovirea mingii cu piciorul, din luptă directă cu un adversar, sau
mai mulţi;
6 – lovirea mingii cu piciorul, specifică diferitelor posturi din
echipă (procedee specifice postului).
BIOMECANICA GENERALĂ A LOVIRII MINGII CU PICIORUL:
În vederea unei corecte şi eficiente execuţii a acestui element,

se cer realizate unele cerinţe de ordin mecanic şi fizic, precum şi o
coordonare intersegmentară raţională a mişcărilor care îl alcătuiesc.
Componentele biomecanice, care formează ansamblul
acestui element, în cazul procedeelor de bază sunt următoarele:
1. Elanul sau avântul luat de un jucător, în vederea obţinerii

unei forţe de lovire în funcţie de necesitate. Acest elan, prin mărimea
sa, determină forţa şi distanţa de lovire. După modul de acumulare a
energiei de lovire, distingem un elan „extern”, în care jucătorul
câştigă energia pe seama valorificării vitezei sale de deplasare spre
minge şi un elan „intern”, în care jucătorul, neavând posibilitatea de
a efectua un elan prin deplasare, îşi dezvoltă energia necesară lovirii
mingii printr-o mobilizare „pe loc”, internă, a forţelor sale.
2. Piciorul de sprijin se orientează cu vârful acestuia spre
direcţia în care se urmăreşte transmiterea mingii. Aşezarea piciorului
de sprijin se poate face pe linia mingii, înaintea sau înapoia acesteia,
fapt care va influenţa traiectoria imprimată mingii (joasă, medie sau
înaltă).
3. Piciorul de lovire realizează în timpul execuţiei din punct
de vedere biomecanic trei faze:
-Faza pendulării posterioare;
-Momentul propriu-zis de lovire a mingii;
-Faza pendulării anterioare;
Faza pendulării posterioare şi momentul lovirii mingii sunt
acţiuni active, care determină calitatea lovirii, în timp ce, faza de
pendulare anterioară, constituie o acţiune pasivă rezultată din inerţia
primelor două, care trebuie şi ea însă controlată. Fazele active au
roluri diferite şi importante în obţinerea loviturilor necesare
sarcinilor de joc. Astfel amplitudinea marită a pendulării posterioare
a piciorului de lovire, determină lovituri puternice, la distanţe mari şi
traiectorii înalte, în timp ce lovirea cu o pendulare posterioară scurtă,
realizează transmiteri la distanţe şi traiectorii mici şi medii, cu un
grad ridicat de precizie.
În condiţiile dinamice şi aglomerate ale jocului modern, în
deosebi în faţa porţii, apar ca necesare loviturile „scurte” şi rapide,
efectuate printr-o pendulare posterioară incompletă a piciorului de
lovire.
Poziţia labei piciorului şi gradul ei de contractare, în faza
„momentului de lovire”, determină traiectoria, precizia şi tăria
loviturii. Pentru obţinerea traiectoriilor razante, frecvente permanent
în joc, se impune ca piciorul să fie în momentul lovirii,
perpendicular pe sol, iar pentru ca loviturile să fie puternice şi
precise, articulaţia gleznei să fie contractată.
Principalele articulaţii ale piciorului de lovire sunt mai întâi la
nivel coxo-femural, apoi cea a genunchiului şi în final cea a gleznei.
Articulaţia genunchiului va fi flectată în faza pendulării posterioare,
ajungând în momentul de lovire într-o poziţie aproape extinsă.
4. Poziţia trunchiului în momentul execuţiei este uşor aplecată
înainte, pentru a proiecta centrul de greutate deasupra mingii în
cazul traiectoriilor joase, razante, şi cu o uşoară extensie la
traiectoriile medii şi înalte.
5. Membrele superioare (braţele) au o acţiune de echilibrare a
corpului în timpul lovirii. Ele se dispun lateral şi asimetric. Braţul
opus piciorului de lovire este deobicei ridicat.
6. Capul şi privirea sunt îndreptate aproape concomitent asupra
mingii şi terenului de joc, însă cu atenţie sporită asupra mingii.
Toate aceste componente biomecanice se desfăşoară într-o
succesiune continuă, logică şi automatizată. Descrierea şi
cunoaşterea lor analitică, serveşte, pe de o parte, necesităţilor de
corectare a deprinderilor motrice specifice, iar pe de altă parte,
alegerii metodelor de lucru în timpul învăţării.
DIRECŢIA MINGILOR LOVITE CU PICIORUL
Direcţia şi traectoria mingilor lovite cu piciorul, sunt

determinate de locul pe minge unde se aplică lovitura. Dacă mingea
este lovită în centrul ei, ea va urma o traectorie razantă, paralelă cu
solul. În cazul în care lovitura se aplică dedesubtul centrului ei şi pe
linia mediană verticală, mingea va primi o traectorie ascendentă,
înaltă. Lovirea mingii, în părţile laterale centrului ei, îi va determina
traectorii curbe, datorită rotaţiei pe care ea o primeşte. Aceste
lovituri, realizează aşa zisele „mingi cu efect”.
FORŢA LOVITURII MINGII CU PICIORUL
Necesitatea loviturilor puternice în timpul jocului, apare în

anumite momente ale lui: degajări, centrări, deschideri (diagonale),
lansări, şut la poartă, etc.
Puterea loviturii este condiţionată de „intensitatea” forţei care
se aplică şi care la rândul ei depinde de accelerarea masei musculare
care acţionează. Cu cât viteza de angrenare a segmentelor şi a masei
musculare, este mai mare, cu atât forţa şi viteza de deplasare a
mingii va creşte.
Viteza cu care se deplasează mingea lovită, mai depinde şi de
„viteza de sosire” a ei, precum şi de amplitudinea mişcării de
pendulare spre înapoi a piciorului. Mobilizarea şi agrenarea forţei
interne a corpului, transmiterea acesteia mingii în timpul execuţiei,
pot da un plus de „tărie” loviturilor.
GREŞELI FRECVENTE
 aşezarea defectuoasă a piciorului de sprijin, raportată la

procedeul de lovire urmărit
 poziţia labei piciorului de lovire
 suprafaţa de contact cu mingea neadecvată
 gradul insuficient de contracţie a musculaturii labei
piciorului, la momentul de contact cu mingea
 piciorul de sprijin în poziţii care influenţează negativ
echilibrul jucătorului
 extensia exagerată a trunchiului, care duce la traiectorii înalte,
nedorite
CARACTERUL TACTIC AL PRINCIPALELOR PROCEDEE DE LOVIRE A

MINGII CU PICIORUL
- lovirea mingii cu latul : pasele medii şi scurte, combinaţii pe spaţii

mici şi medii, finalizări, deposedări;
- lovirea mingii cu şiretul interior: diferite tipuri de pase (în
diagonale, de contraatac), centrări din alergare, degajări diverse,
momente fixe - lovituri libere, lovituri de la colţul terenului
(cornere);
- lovirea mingii cu şiretul exterior : angajări din alergare,
combinaţii pe spaţii reduse (devieri), pase scurte, rapide, în criză
de spaţiu şi timp;
LOVIREA MINGII CU CAPUL
Este un element tehnic specific jocului de fotbal, determinat

de particularităţile acţiunilor de joc, în care apar frecvent în ultima
perioadă traiectorii înalte ale mingii. Importanţa lovirii mingii cu
capul în cadrul jocului, este dată de tendinţa jucătorilor de a ajunge
cât mai repede la mingile cu traiectorie înaltă şi medie, pentru
rezolvarea în avantajul echipei proprii, a unei situaţii tactice de atac
sau apărare. Jocul aerian este folosit de către toţi jucătorii de câmp ai
unei echipe în faze de joc, impuse de postul lor, sau de momentul
tactic în care se află echipa. Astfel, fundaşii lovesc mingea cu capul,
pentru a respinge atacurile echipei adverse, purtate prin mingi înalte,
mijlocaşii, pentru a opri deschiderile şi lansările adverse, atacanţii
centrali pentru a finaliza deschiderile şi centrările coechipierilor.

- lovirea mingii cu capul de pe loc
- lovirea mingii cu capul din alergare
- lovirea mingii cu capul din săritură pe verticală
- procedee speciale de lovire a mingii cu capul (cădere,
plonjon)
PROCEDEELE ELEMENTULUI:
1- lovirea mingii cu fruntea

2- lovirea mingii cu părţile laterale
(temporale) 3- lovirea mingii cu creştetul.
BIOMECANICA GENERALĂ A LOVIRII MINGII CU CAPUL
În general, componentele biomecanice ale acestui element,

diferă de la procedeu la procedeu, însă ordinea importanţei lor se
referă la următoarele segmente ale corpului: capul, trunchiul,
membrele inferioare (picioarele) şi membrele superioare (braţele).
În timpul lovirii mingii cu capul aceste părţi ale corpului au o
acţiune unitară şi interdependentă.
Mişcarea capului constă în principal în înclinarea acestuia

spre direcţia de lovire a mingii. Intensitatea lovirii mingii este
influenţată de gradul de contracţie a muşchilor gâtului, care fac
mişcările de flexie sau de lateralitate ale capului. În cazul lovirii cu
fruntea, procedeul cel mai folosit şi mai sigur, capul, gâtul şi
trunchiul fac corp comun, care execută mişcarea grupat spre înainte.
Suprafaţa de lovire, adică partea capului cu care se loveşte
mingea, este deobicei, fruntea, însă adeseori se întrebuinţează şi
părţile laterale. În mod cu totul neobişnuit se loveşte mingea şi cu
partea dinapoi a capului, cea occipitală.
Trunchiul realizează o uşoară extensie şi efectuează o mişcare
dinspre înapoi spre înainte, o flexie accentuată şi controlată spre
minge. Amplitudinea acestei pendulări a trunchiului, determină forţa
de lovire a mingii cu capul. O pendulare rapidă şi energică, asigură
mişcării un caracter exploziv, o forţă mărită loviturii. În cazul lovirii
cu părţile laterale ale capului, avem de a face şi cu mişcări de rotaţie
ale trunchiului, spre direcţia de transmitere a mingii. În cazul în care
nu se urmăreşte transmiterea mingii cu capul la distanţe mari şi cu
forţă, poziţia trunchiului se modifică, fiind uşor îndoit, crescând
curbura toracală a coloanei vertebrale, scăzând în acelaşi timp şi
contracţia musculară ce însoţeşte mişcarea.
Acţiunea membrelor inferioare (a picioarelor) diferă în
funcţie de modul în care se execută tipul de lovire a mingii cu capul,
respectiv de pe loc, din alergare sau săritură. În procedeul de lovire
„de pe loc”, cel mai simplu şi accesibil, acţiunea reciprocă a acestor
segmente este următoarea: picioarele sunt uşor depărtate, cu unul
dintre ele aşezat puţin în faţă, pentru a se asigura stabilitate corpului
şi a imprima mingii forţa de lovire dorită. La execuţia din alergare,
picioarele asigură echilibrul, sunt uşor îndoite, acţionând în comun
cu corpul şi cu capul, pentru a da impuls mingii. La lovirea cu capul
din săritură, picioarele asigură elanul şi desprinderea premergătoare
extensiei trunchiului şi lovirii propriu-zise. Desprinderea se poate
face de pe un picior sau de pe ambele picioare. În timpul zborului
ascendent şi descendent, picioarele asigură echilibrul corpului.
Aterizarea se poate face pe unul sau pe ambele picioare, dar poate
avea loc şi o aterizare cu cădere şi rostogolire, rezultată din lupta cu
adversarul. Ca urmare a vitezei de deplasare şi execuţie, sau ca
urmare a unor procedee de lovire cu tentă acrobatică, este posibilă
dezechilibrarea executantului, cu căderi pe sol, care solicită mişcări
de redresare, reechilibrare şi reluare a poziţiei normale.
Acţiunea membrelor superioare (a braţelor), care sunt de
obicei îndoite din coate, constă mai ales în asigurarea şi menţinerea
echilibrului corpului în timpul execuţiei, favorizând în acelaşi timp
acţiunea trunchiului şi a capului. În duelurile aeriene, braţele pot
avea şi rolul de protejare sau de elan pentru desprinderea pe
verticală necesară execuţiei propriu-zise.
Lovirea mingii cu capul din plonjon este un procedeu special,
spectaculos cu o crescândă utilizare în jocul modern, care solicită
însă speciale adaptări biomecanice ale mişcării.
De pe loc sau din alergare, prin bătaie, pe un picior sau pe

două, jucătorul se proiectează cu capul înainte, în întâmpinarea
balonului, care soseşte la semiînălţime. Acţiunea de plonjon, începe
printr-o energică desprindere a picioarelor de pe sol, urmată de
întinderea corpului în zbor, aproape paralelă cu solul, în vederea
lovirii mingii. Aterizarea, care trebuie să amortizeze căderea, se
realizează cu ajutorul braţelor şi mâinilor, întinse spre sol, printr-o
flotare efectuată la contactul cu acesta sau printr-o rostogolire.
Aterizarea se mai poate efectua pe părţile mari şi musculoase ale
corpului, prin cădere directă, o dată cu o regrupare a tuturor
segmentelor în jurul suprafeţei de cădere. De obicei în acest caz, se
cade pe părţile laterale ale corpului ghemuit.
GREŞELI FRECVENTE
 nesincronizare între elan, bătaie, zbor ascendent şi

traiectoria mingii
 suprafaţa de contact cu mingea neadecvată procedeului

sau intenţiei
 lipsa extensiei sau flexiei trunchiului, premergătoare
lovirii
 greşeală de poziţie a corpului în aer, după desprindere
(aplecat înainte, ghemuit)
 aterizări necontrolate
CARACTERUL TACTIC AL PRINCIPALELOR PROCEDEE DE LOVIRE A

MINGII CU CAPUL
- lovirea mingii cu fruntea: duelurile aeriene, transmiteri spre

înainte, oblic şi lateral, finalizări din alergare, din săritură şi plonjon,
degajări în fazele defensive
- lovirea mingii cu părţile laterale ale capului: duelurile aeriene,
pasele laterale efectuate cu capul, finalizări la mingi care necesită
răsucirea trunchiului, diverse procedee de deviere a mingii, mai ales
în fazele de poartă
- lovirea mingii cu creştetul capului: devieri, loviri cu capul pe
spate (autopasă sau pentru coechipieri)
ARUNCAREA MINGII DE LA MARGINE (AUT)
Este un element tehnic al jocului de fotbal, prin care se

repune mingea în condiţii de joc, atunci când ea a fost trimisă în
afara liniilor laterale ale terenului.

- aruncarea mingii de la margine de pe loc
- aruncarea mingii de la margine cu elan
 în funcţie de distanţa de aruncare:
- aruncarea mingii de la margine la o distanţă scurtă
- aruncarea mingii de la margine la o distanţă medie
- aruncarea mingii de la margine la o distanţă lungă
1- aruncarea de la margine de pe loc

 cu picioarele apropiate
 cu picioarele depărtate
 cu un picior în faţă
2- aruncarea de la margine cu elan
 din mers
 din alergare
 din cădere în flotare spre înainte
BIOMECANICA GENERALĂ A ARUNCĂRII MINGII DE LA
MARGINE
Tehnica de aruncare este prevăzută de „Legile jocului” şi are

următorul mod de execuţie: jucătorul care efectuează aruncarea
trebuie să ţină mingea în ambele mâini deasupra capului, fiind
orientat cu faţa spre terenul de joc şi cu ambele picioare pe sol şi cu
ambele picioare în afara liniei de margine sau pe ea. Mingea se
aruncă de deasupra capului, printr-o acţiune paralelă a ambelor braţe,
iar în momentul aruncării picioarele nu vor părăsi solul. Ele vor
putea fi ţinute pe aceiaşi linie, sau unul dintre ele uşor avansat şi
fandat. Toate procedeele tehnice de aruncare de la margine cuprind 2
faze: de pregătire şi de execuţie.
Faza de pregătire cuprinde :
• priza asupra mingii

• extensia trunchiului, concomitent cu ducerea
mingii deasupra capului
• îndoirea picioarelor, permanent cu menţinerea tălpilor
pe sol, cu păstrarea echilibrului corpului
• uşoara extensie a capului
Faza de execuţie cuprinde:
- extensia trunchiului faţă de membrele inferioare

-proiectarea energică spre înainte a trunchiului
- acţionarea braţelor, întinse deasupra capului, care
execută o mişcare din înapoi spre înainte
- acţiunea suplimentară din articulaţia antebraţului, care
asigură direcţionarea mingii
- întinderea picioarelor, care rămân cu tălpile pe sol
şi susţin mişcarea.
În cazul aruncării cu elan, executantul efectuează unul sau
mai mulţi paşi, de mers sau de alergare, cu ţinerea mingii într-o
mână sau cu ambele mâini. În apropierea liniei laterale a terenului,
are loc o frânare-oprire a elanului şi execuţia propriu-zisă. La
aruncarea cu elan, extensia trunchiului este mai redusă, forţa de
aruncare fiind influenţată de viteza şi lungimea elanului. În cazul în
care aruncarea cu elan se încheie cu o cădere în faţă, este necesară
amortizarea căderii, prin flexia braţelor pe sol.
GREŞELI FRECVENTE
 aruncarea se execută cu poziţii incorecte ale braţelor
 aruncarea se realizează de deasupra umărului

 aruncarea se execută prin împingere
 apariţia unor nesincronizări ale acţiunilor braţelor
 ridicarea de pe sol a unuia sau a ambelor picioare în
momentul aruncării
CARACTERUL TACTIC AL PRINCIPALELOR PROCEDEE DE ARUNCARE A

MINGII DE LA MARGINE
- oferă posibilitatea efectuării unor scheme tactice eficace în zona de

construcţie şi finalizare
- poate oferi oportunitatea declanşării unei circulaţii şi combinaţii
tactice dinainte stabilite
- datorită faptului că nu există situaţia „afară din joc" în momentul
executării, echipa aflată în posesia mingii beneficiază de posibilităţi
crescute de plasament, care pot pune în dificultate blocul defensiv
advers
- pune în evidenţă capacitatea unor jucători de a efectua aruncări
lungi oferind echipei un avantaj teritorial
ELEMENTELE TEHNICE DE INTRARE ÎN POSESIA
MINGII OPRIREA (STOPUL) - PRELUAREA MINGII
În general intrarea în posesia mingii, prin procedeele de

oprire sau preluare a mingii, apare în mod frecvent în timpul jocului
prin intermediul acţiunilor individuale, atunci când jucătorul intră în
contact direct cu mingea. Oprirea (stopul) - preluarea reprezintă
elementul tehnic care oferă jucătorului posibilitatea de a controla
mingea în anumite faze ale jocului, în funcţie de dinamica acestuia.
De obicei oprirea mingii se utilizează în momentul când
jucătorul se află în poziţie statică, iar preluarea mingii asigură
dinamizarea fazei de joc prin acţionarea şi modificarea direcţiei,
traiectoriei şi vitezei mingii, în funcţie de cerinţele aplicării
registrului tactic din acel moment al jocului.
În condiţiile jocului actual, preluarea a înlocuit aproape în
totalitate oprirea mingii. Dacă oprirea mingii constituie elementul
static, de aşteptare a contactului cu mingea, preluarea este urmarea
dinamizării jocului, a preocupării pentru folosirea cât mai rapidă a
mingii. Preluarea mingii nu exclude poziţia statică, dar acest gen de
preluări sunt pe cale de a fi înlocuite definitiv cu preluările
dinamice, cu plecare pe poziţii viitoare. Acest gen de preluări
dezechilibrează adversarul şi uşurează alegerea soluţiilor de
continuare a jocului.
Abuzul de preluări poate influenţa negativ viteza de joc, ducând
la o temporizare excesivă a jocului. Dinamica jocului modern,
cursivitatea acestuia, reclamă transmiterea rapidă, deseori directă a
mingii. De aici şi necesitatea ca preluarea sau algoritmii tehnici, care
cuprind procedee de preluare a mingii, să fie subordonaţi în primul
rând vitezei.

- oprire-preluare pe loc
- oprire-preluare din alergare
- oprire-preluare din săritură
 în funcţie de direcţia de sosire a mingii:
- oprire-preluare din faţă
- oprire-preluare din lateral
- oprire-preluare dinspate
 în funcţie de traiectoria mingii:
- oprire-preluare de pe sol
- oprire-preluare medie
- oprire-preluare înaltă
 în funcţie de direcţia acţionării de către executant:
- oprire-preluare înainte
- oprire-preluare în lateral
- oprire-preluare înapoi
1- oprire-preluare cu piciorul
 cu latul sau interiorul labei piciorului
 cu şiretul – plin, interior, exterior
 cu exteriorul labei piciorului
 cu talpa
 cu vârful labei piciorului
 cu coapsa
2- oprire-preluare cu
pieptul 3- oprire-preluare
cu capul
4- oprire-preluare cu abdomenul
BIOMECANICA GENERALĂ A OPRIRII (STOPĂRII) – PRELUĂRII
MINGII
Din punct de vedere biomecanic opririle şi preluările se pot

efectua în trei moduri, determinate de anumite legi fizice şi
mecanice:
 opriri şi preluări prin ricoşare, în care mingea sosită la jucător,
întâlneşte un plan rigid sau moale în funcţie de procedeul tehnic
utilizat, din care ricoşează conform cu intenţia de dirijare a
jucătorului;
 opriri şi preluări prin amortizare a mingii pe picior, piept sau
cap. Mecanismul de realizare a acestei amortizări are loc în
momentul contactului cu mingea, printr-o relaxare musculară la
nivelul segmentului efector al preluării, pe direcţia mingii sau pe
direcţii noi;
 opriri şi preluări prin contralovitură care rezultă dintr-o ciocnire
între minge şi picior, piept sau cap, care vin din sensuri opuse şi
ca urmare mingea se reîntoarce pe o direcţie dirijată, iar jucătorul
îşi continuă deplasarea în direcţia iniţială;
Este de reţinut că procedeele care se bazează pe amortizarea
mingii, obligă în majoritatea cazurilor, la o poziţie statică a
executantului, în timp ce preluarea prin ricoş şi contralovitură,
permit acţiuni în mişcare. În efectuarea diferitelor procedee de
preluare, modificările de tonus muscular, alături de o mobilitate
corespunzătoare a articulaţiilor angrenate, au o importanţă deosebită,
reprezentând baza funcţională a efectuării optime a acestora.
Vom analiza din punct de vedere biomecanic procedeul de
preluare cu latul labei piciorului. Este o execuţie asupra mingilor
care sosesc pe jos, rostogolit, fără întreruperea deplasării
executantului. Din alergare, jucătorul apreciază exact direcţia şi
traiectoria mingii, iar în momentul întâlnirii cu aceasta greutatea
corpului se trece pe piciorul de sprijin, laba piciorului de preluare se
răsuceşte cu vârful spre în afară, astfel încât axul longitudinal al său,
să fie perpendicular pe direcţia mingii. Acesta este preluată, printr-o
acţiune de „amortizare” a piciorului şi ricoşată apoi spre înainte în
faţa jucătorului, care continuă deplasarea.
Mingile cu traiectorie medie şi înaltă din lateral, se atacă la
semiînălţime prin ridicarea laterală a piciorului, preluându-se cu
partea internă, prin amortizare sau contralovitură, fără întreruperea
deplasării.
GREŞELI FRECVENTE
 piciorul de execuţie nu este perpendicular pe minge
 erori de apreciere a traiectoriei şi vitezei mingii

 rigiditatea exagerată a segmentului şi părţii acestuia de
contact cu mingea
 alegerea greşită a procedeului în conformitate cu
situaţia de joc
 relaxare musculară exagerată
CARACTERUL TACTIC AL PRINCIPALELOR PROCEDEE DE OPRIRE –

PRELUARE A MINGII
OPRIREA – PRELUAREA CU LATUL
- oferă opriri temporare ale mingii pentru declanşarea registrului

tactic propus
- asigură schimbările şi modificările de acţionare
- element intermediar, de legătură, în cadrul circulaţiilor şi
combinaţiilor tactice
OPRIREA – PRELUAREA CU PIEPTUL
- asigură intrarea în posesie a mingilor cu traiectorie înaltă

- asigură aducerea la picior a mingilor cu traiectorie medie şi înaltă
- asigură schimbări rapide ale direcţiei de acţionare, prin răsuciri ale
trunchiului
OPRIREA – PRELUAREA CU CAPUL
- readucerea la picior a mingilor cu traiectorie medie şi înaltă

- manevre de control a mingilor înalte, cu intenţii de continuare a
acţiunilor
DEPOSEDAREA ADVERSARULUI DE MINGE
Deposedarea adversarului de minge este unul dintre cele mai

importante elemente de intrare în posesia mingii în contextul relaţiei
de adversitate la nivel individual. Deposedarea reprezintă ansamblul
de mişcări efectuate de jucătorul în defensivă, aflat în raport de
adversitate cu purtătorul (posesorul) temporar al mingii, cu scopul de
a intra în posesia mingii pentru a-şi asigura controlul ulterior al
mingii sau a îndepărta mingea de piciorul adversarului.
Deposedarea de minge este un element tehnic pe care îl
folosesc toţi jucătorii unei echipe în faza de apărare, indiferent de
postul şi poziţia lor pe teren, în limita anumitor condiţii impuse de
regulament. Acţiunea tehnică de deposedare solicită importante
calităţi fizice ca viteza, forţa, îndemânarea, precum şi calităţi
psihice: atenţie, hotărâre, dârzenie, simţul anticipaţiei.
 din punct de vedere al direcţiei de acţionare:

- deposedare din faţă
- deposedare din lateral
- deposedare din spate
 din punct de vedere a finalizării acţiunii de deposedare:
- deposedare cu rămânere în posesia mingii
- deposedare cu respingerea sau îndepărtarea posesiei mingii
adversarului
 în funcţie de segmentele corpului utilizate:
- deposedare cu piciorul
- deposedare cu capul
- deposedare cu alte părţi ale corpului (pieptul, etc.)
 din punct de vedere a raportului apărător-atacant:
- deposedare din contact direct cu adversarul
- deposedare din raport indirect cu adversarul (respingerea,
intercepţia mingii)
1- deposedarea cu piciorul din faţă

 cu latul sau interiorul labei piciorului
 cu şiretul – plin, interior, exterior
 cu exteriorul labei piciorului
 cu talpa
 cu vârful labei piciorului
 prin alunecare (cu un picior sau cu ambele
picioare) 2- deposedarea cu piciorul din lateral
 cu piciorul de acţionare apropiat adversarului
 cu piciorul de acţionare îndepărtat adversarului
 prin alunecare (cu un picior sau cu ambele picioare)
3- deposedarea cu piciorul din spate (în limitele regulamentului)
BIOMECANICA GENERALĂ A DEPOSEDĂRII ADVERSARULUI DE
MINGE
Din punct de vedere biomecanic în executarea acestui

element tehnic se disting 3 faze : faza de pregătire a deposedării,
faza de acţionare propriu-zisă şi faza de încheiere a acţiunii.
Faza de pregătire a deposedării cuprinde: analiza situaţiei de

joc, prin observarea atât a poziţiei şi a mişcărilor adversarului, cât şi
a coechipierilor), apoi apropierea de adversar urmată de alegerea
procedeului de deposedare şi a momentului de acţionare.
Faza de acţionare propriu-zisă cuprinde intervenţia, contactul
cu adversarul pentru minge în relaţie directă de adversitate.
Faza de încheiere a acţiunii poate avea ca rezultat intrarea în

posesia mingii sau respingerea şi îndepărtarea acesteia.
Vom analiza din punct de vedere biomecanic câteva procedee

tehnice de deposedare a adversarului de minge ca model.
Deposedarea adversarului de minge din lateral
Apărătorul care încearcă acest lucru acţionează, ca rezultat al
unei faze de joc, dintr-o parte laterală. Succesiunea acţiunilor de
intervenţie este următoarea: apropierea din lateral de posesorul
mingii, aşezarea piciorului de sprijin (cel din interior) cât mai
aproape de acesta, imprimarea unei forţe corporale prin contracţia
musculaturii, manevra activă a piciorului de deposedare (cel plan
îndepărtat), urmată apoi imediat de restabilirea din dezechilibrul dat
de acţiunea propriu-zisă şi protejarea mingii câştigate. Este de
subliniat faptul că aceste acţiuni, descrise în mod succesiv, au în
realitate o manifestare aproape concomitentă.
Deposedarea adversarului de minge din faţă
Acest procedeu se efectuează atunci când atacantul
manevrând mingea, o conduce spre cel care o va deposeda. Acesta
printr-o serie de acţiuni prealabile – tatonări, fente – se îndreaptă în
genere în viteză medie şi cu prudenţă spre atacant. Atenţia sa este
îndreptată asupra mingii şi mai puţin asupra mişcărilor înşelătoare pe
care adversarul le iniţiază.
Intervenţia de deposedare a mingii are loc atunci când, cel cu
mingea, conducând-o execută „o îndepărtare de picior” spre înainte.
Apoi urmează în continuare câteva manevre şi acţiuni de deposedare
precum imprimarea unei forţe corporale şi protejarea mingii
câştigate, executate în principal cu piciorul şi cu trunchiul.
GREŞELI FRECVENTE
 faza de pregătire a deposedării nu se sincronizează cu

situaţia de joc concretă
 alegerea momentului de acţionare prea devreme sau

prea târziu
 apariţia de intervenţii neregulamentare (atac asupra
piciorului de sprijin sau de acţionare, obstrucţionarea
adversarului)
 acţiunea de deposedare nu este energică şi intensă
 piciorul de atac nu ajunge la minge din cauza fandării
reduse
CARACTERUL TACTIC AL PRINCIPALELOR PROCEDEE DE DEPOSEDARE

A ADVERSARULUI DE MINGE
 principala utilitate tactică a deposedărilor este aceea de a trece

din momentul fundamental al jocului apărare în cel de atac
 acţiunea de deposedare directă în apropierea propriei porţi se
declanşează atunci când există coechipieri la dubalj
 în zona de construcţie a adversarului se acţionează prin tatonare
sau conducere a jucătorului cu mingea în părţile laterale ale
terenului
 nereuşita unei deposedări poate duce la eliminarea temporară a
apărătorului din sistemul defensiv, cu urmările corespunzătoare -
inferioritate numerică locală sau zonală
 în propria jumătate de teren, după acţiunea de deposedare a
adversarului, se va evitapierderea posesiei mingii
 în jumătatea de teren adversă deposedarea se va declanşa izolat
doar în anumite zone în urma unor presinguri colective
ELEMENTELE TEHNICE DE MENŢINERE A POSESIEI MINGII
CONDUCEREA MINGII
Conducerea mingii, este elementul tehnic prin care obiectul de

joc, în urma unor loviri succesive şi repetate, cu una din părţile labei
piciorului, este transportat şi controlat de către jucător în teren,
conform cerinţelor tactice de moment ale jocului. Manevrele de
conducere a mingii sunt indispensabile jocului, având drept scop
controlul dirijat al mingii sau câştigarea de teren, de timp, pentru
derularea unei acţiuni individuale sau a unui demers tactic colectiv.
Conducerea mingii, din punct de vedere al cursivităţii şi vitezei
jocului realizează o frânare şi o întârziere a acestuia, constituie totuşi
un element tehnic important, fără de care jocul nu ar fi spectaculos
permiţând jucătorilor să activeze creator la nivel individual. În multe
situaţii de joc, jucătorul cu mingea prin diferite manevre asigură
posesie echipei sale, pentru că partenerii sunt marcaţi de către
adversari.
 din punct de vedere al direcţionării mingii:

- conducerea mingii spre înainte
- conducerea mingii în lateral
- conducerea mingii spre înapoi
- conducerea mingii oblic spre înapoi sau înainte
 în funcţie de modul de deplasare al cuplului jucător minge:
- conducerea mingii în linie dreaptă
- conducerea mingii cu schimbare de direcţie
- conducerea mingii cu schimbare de ritm
- conducerea mingii cu schimbare de direcţie şi ritm
Mingea poate fi condusă prin două procedee de bază:

– cu un picior, prin loviri succesive;
– cu două picioare, prin loviri alternative.
1- conducerea mingii cu latul piciorului
2- conducerea mingii cu şiretul plin
3- conducerea mingii cu şiretul interior

4- conducerea mingii cu şiretul exterior
5- conducerea mingii prin rulare cu talpa

BIOMECANICA GENERALĂ A CONDUCERII MINGII
Conducerea mingii solicită coordonarea mişcărilor în raport cu

biomecanica specifică execuţiilor elementelor tehnice fără minge şi
a procedeelor tehnice de lovire a mingii cu piciorul. Din punct de
vedere biomecanic conducerea mingii constă într-o mişcare
sincronizată a corpului ca tot unitar, a braţelor, a picioarelor de
execuţie şi de sprijin, şi nu în ultimul rând al privirii (a capului
orientat cu privirea sus).
Corpul are o poziţie normală, cu trunchiul uşor aplecat în faţă,
cu braţele îndoite din coate. În disputa cu adversarul, corpul
executantului se interpune între adversar şi minge, folosind şi
braţele, în vederea protejării mingii de atacul adversarului.
Laba piciorului de execuţie este contractată, iar în momentul
contactului cu mingea este orientată cu vârful spre sol, perpendicular
sau oblic pe acesta, în funcţie de procedeul folosit. Mişcările labei
piciorului de execuţie pot fi diferite în cadrul aceleiaşi secvenţe de
joc, în funcţie de mai mulţi factori (viteza şi distanţa de deplasare,
opoziţia adversarului, condiţiile noi ce pot apărea în timpul derulării
secvenţei de joc respective).
Piciorul de sprijin se aşează lateral faţă de minge, cu vârful
orientat spre direcţia în care se conduce mingea. Privirea alternează
rapid şi spre minge, dar este îndreptată în special spre joc în
ansamblul său, pentru a putea acţiona cât mai eficient, printr-o
informare permanentă asupra situaţiei concrete din terenul de joc.
CONDUCEREA MINGII CU INTERIORUL ŞIRETULUI
Suprafaţa de contact a piciorului cu mingea este porţiunea

şiretului interior, iar momentul lovirii succesiv a mingii, vârful
piciorului este orientat spre exterior. Glezna este semirelaxată,
genunchii uşor îndoiţi, corpul aplecat „pe minge” şi răsucit spre
piciorul de sprijin, braţele orientate în lateral, iar privirea urmăreşte
concomitent mingea şi câmpul de joc Acest procedeu se utilizează
îndeosebi în momentul schimbării vitezei şi a direcţiei de deplasare.
El nu reprezintă un procedeu care să dezvolte o viteză mare de
înaintare.
CONDUCEREA MINGII CU EXTERIORUL ŞIRETULUI
Poziţia corpului, a braţelor, privirea şi acţiunea de protejare,

respectă indicaţiile biomecanice generale de conducere a mingii. Ca
element caracteristic, apare orientarea piciorului, prin răsucire, spre
interior, concomitent cu oferirea pentru lovire-împingere, a
suprafeţei exterioare a şiretului.
Procedeul este avantajos, pentru că permite obţinerea unei
viteze de deplasare, accentuate şi pentru că realizează o
corespunzătoare precizie de conducere.
CONDUCEREA MINGII CU AMBELE PICIOARE
Este un procedeu care se foloseşte în spaţiile aglomerate, în

momentul când se încearcă depăşirea unui adversar şi ori de câte ori
se impune manevrarea atentă şi sigură a balonului.
Conducerea are loc prin lovituri-împingeri alternative cu
ambele picioare, prin procedeele de execuţie realizate cu un picior.
GREŞELI FRECVENTE
 preocupare insuficientă pentru protejarea mingii
 nesincronizare între tempoul de alergare şi procedeul

tehnic utilizat
 relaxarea exagerată a labei piciorului în timpul
contactului cu mingea
 privirea permanent asupra mingii, cu efect negativ
asupra perceperii câmpului de joc
 nesesizarea la timp a intenţiei şi direcţiei de intervenţie
a adversarului
CARACTERUL TACTIC AL PRINCIPALELOR PROCEDEE DE CONDUCERE A

MINGII
 deplasări pe direcţii diferite pentru a declanşa acţiuni

individuale sau colective în atac
 asigurarea de superioritate în anumite zone ale terenului prin
depăşiri ale adversarului în relaţia 1x1
 menţineri de posesie a mingii prin conducere pentru a permite
demarcări sau grupări ale coechipierilor în anumite zone ale
terenului
 iniţierea şi desfăşurarea de atacuri rapide şi contraatacuri pe
spaţii mari
 intrarea (forţarea) pe culoare de pătrundere apărute în
defensiva adversă.
PROTEJAREA MINGII
Acest element tehnic, deşi intră în categoria elementelor

tehnice de menţinere a posesiei mingii, susţine şi contribuie la
efectuarea şi realizarea eficientă şi a altor elemente şi procedee
tehnice derivate cum ar fi cele de intrare în posesia mingii şi de
transmitere a mingii. Relaţia de adversitate existentă în joc solicită
jucătorului o permanentă capacitate de a proteja mingea atunci când
o opreşte sau execută o preluare, atunci când o transmite, o conduce
sau realizează mişcări înşelătoare pentru a reuşi o depăşire
individuală.
Protejarea mingii reprezintă o componentă de bază a tehnicii
individuale deoarece prin intermediul ei se realizează un efect
benefic asupra celorlalte elemente tehnice asociate, asigurând
totodată succesul în desfăşurarea acţiunilor tehnico-tactice din
timpul jocului.
Protejarea corectă a mingii se realizează prin intermediul
tuturor segmentelor corpului, printr-o acţiune biomecanică unitară,
în funcţie de intenţia adversarului, respectând o serie de reguli:
 orientarea şi plasarea corpului permanent între adversar şi minge
 conducerea mingii cu piciorul din partea opusă direcţiei de
intervenţie a adversarului
 schimbarea permanentă a poziţiei corpului, în funcţie de direcţia
de intervenţie a adversarului, pentru a se interpune între acesta şi
minge
 vizualizarea permanentă a poziţiei adversarului care urmează să
declanşeze deposedarea
MIŞCAREA ÎNŞELĂTOARE - FENTA
Mişcărea înşelătoare sau fenta este elementul tehnic de

păstrare a posesiei mingii prin intermediul căruia executantul, cu sau
fără minge, caută prin dezechilibrarea sau depăşirea unuia sau a mai
multor adversari să creeze superiotate tactică temporară.
Terminologic sunt cunoscute mai multe denumiri ale acestui element
tehnic precum: mişcarea înşelătoare, fenta, driblingul, depăşirea
individuală, însă fiecare dintre are un detaliu şi o nuanţă specifică.
La baza executării mişcărilor înşelătoare stau mai ales
calitatea motrică viteza, sub formele ei de manifestare ( reacţie,
decizie, execuţie), mobilitatea articulaţiilor, îndemânarea, precum şi
altele de ordin psihic: rapiditatea proceselor corticale, fantezia,
imaginaţia, gândirea, atenţia. Toate acestea ansamblate cu o
pondere diferită formează „simţului specific”.
În joc a mişcărilor înşelătoare apar în forma clasică, cu
structură biomecanica distinctă, dar şi în mod spontan, instantaneu,
ca o consecinţă a situaţiilor imprevizibile apărute în derularea
jocului.
 din punct de vedere al relaţiei jucător-minge:

- mişcări înşelătoare executate fără minge
o alergări cu schimb de direcţie
o alergări cu schimb de ritm
o alergări cu schimb de direcţie şi ritm
- mişcări înşelătoare executate cu minge
- mişcări înşelătoare executate pe loc
- mişcări înşelătoare executate din deplasare
 în funcţie de partea corpului utilizată:
- mişcări înşelătoare executate cu privirea
- mişcări înşelătoare executate cu trunchiul
- mişcări înşelătoare executate cu un picior sau ambele
- mişcări înşelătoare executate combinat
 după numărul acţiunilor simulate:
- mişcări înşelătoare simple (doar o acţiune simulată, urmată
de acţiunea finală )
- mişcări înşelătoare duble (o succesiune de acţiuni simulate,
urmată de o acţiune finală )
- mişcări înşelătoare multiple (complexe)
 din punct de vedere al procedeului tehnic simulat:
- mişcări înşelătoare executate cu simulări de lovire a mingii
- mişcări înşelătoare executate cu simulări de conducere a
mingii în ritmuri şi direcţii diferite
- mişcări înşelătoare executate cu diferite combinaţii de
procedee tehnice
 în funcţie de scopul executării:
- mişcări înşelătoare executate pentru dezechilibrare şi fixare
temporară a adversarului
- mişcări înşelătoare executate cu depăşirea unuia sau a mai
multor adversari
Mişcările înşelătoare sunt de o mare varietate şi ele depind în

cea mai mare măsură de iniţiativa şi inventivitatea jucătorului.
Procedeele prin care se pot efectua mişcări înşelătoare sunt practic
nelimitate, ca urmare a capacităţii jucătorilor de a improviza, de a
crea, de a lega spontan, uneori chiar involuntar mişcări înşelătoare.
Mişcările înşelătoare constau din procedee sau structuri de
procedee tehnice specifice jocului de fotbal, întrerupte sau nu,
înainte de finalul execuţiei, cu o continuare a procedeului iniţial sau
a altor procedee tehnice. Mişcările înşelătoare pot reprezenta faze
iniţiale a unor acţiuni tehnico-tactice intenţionate, sau părţi
componentă ale acestora.
BIOMECANICA GENERALĂ A MIŞCĂRILOR ÎNŞELĂTOARE
Execuţia mişcărilor înşelătoare cuprinde de obicei 2 faze :

o de simulare
o de acţionare decisivă.
Faza de simulare urmăreşte :
- dezechilibrarea adversarului
- declanşarea de reacţii inadecvate ale apărătorului
(mişcări, direcţii de mişcare, mijloace tehnice
necorespunzătoare).
Faza de acţionare decisivă urmăreşte :
- valorificarea dezechilibrării adversarului, a efectului

acţiunii de simulare
- execuţia procedeelor tehnice sau a lanţurilor tehnice
iniţial propuse.
Din punct de vedere biomecanic, fenta constă în deplasarea
centrului de greutate al jucătorului advers, în afara suprafeţei sale de
sprijin, concomitent cu simularea aceleiaşi acţiuni din partea
jucătorului care fentează, în scopul depăşirii acestui adversar sau a
scoaterii sale din acţiunea de intervenţie şi a obţinerii unui avantaj
tactic pentru echipa în atac.
Mişcarea sergmentelor corpului, precum şi coordonarea lor
reciprocă, nu urmează, în general, căi anterior stabilite, ci constituie
un proces de selecţie motrică de moment, conformă cu gradul şi
particularităţile de opoziţie a adversarului, precum şi cu intenţiile de
derutare ale jucătorului executant.
Componentele biomecanice ale mişcărilor din cele două faze
ale mişcărilor înşelătoare prezintă numeroase modificări, nuanţe,
rapoarte, forme, amplitudini şi viteze, impuse în special de reacţia
adversarului. Mişcarea esenţială este trecerea de la intenţia iniţială,
simulată, la acţionarea decisivă. Timpul reclamat de acesta se cere a
fi cât mai scurt, iar viteza de execuţie cât mai mare. Alegerea
momentului optim de declanşare a mişcării de acţionare decisivă,
determină în mare măsură reuşita mişcării înşelătoare.
Mişcările înşelătoare în care rolul preponderent îl are acţiunea
trunchiului, se caracterizează prin mutarea, trecerea rapidă a
centrului de greutate a corpului, de pe o parte în alta, concomitent cu
mişcări de îndoire, aplecare sau răsucire a trunchiului.
Fentele efectuate cu piciorul se realizează prin simularea
loviturii mingii, a pasării, preluări sau conducerii ei. De exemplu, se
constituie fentă simularea pasării într-o direcţie oarecare şi oprirea
piciorului în momentul prealabil lovirii, cu pornire în direcţia opusă,
sau trecerea piciorului, din conducere, din interior spre exterior,
peste minge şi invers, din exterior spre interior, sau pendularea dublă
a piciorului pe deasupra mingii, în timpul conducerii. Tot din
conducere, urmărit fiind de un adversar, jucătorul poate opri brusc
deplasarea, călcând pe minge şi pornind în direcţia opusă
adversarului fentat.
GREŞELI FRECVENTE
 neconcordanţă între cele două faze de simulare şi

acţionare
 iniţierea fentei se declanşează prea aproape de adversar

 faza de simulare nu realizează dezechilibrarea
adversarului
 nu se protejează mingea în timpul fentei
 faza de acţionare decisivă este previzibilă şi nu
surprinde adversarul
CARACTERUL TACTIC AL MIŞCĂRILOR ÎNŞELĂTOARE
 efectuarea driblingului pe direcţii diferite pentru a declanşa

acţiuni individuale în atac
 asigurarea de superioritate numerică în anumite zone ale
terenului prin depăşiri ale adversarului în relaţia 1x1
 depăşirea adversarului sau a mai multor adversari, cu
precădere în fazele de prefinalizare şi finalizare
 crearea unei superiorităţii numerice temporare pentru a
surprinde adversarul
 surprinderea adversarului prin acţiuni imprevizibile
ELEMENTELE TEHNICE SPECIFICE PORTARULUI

Tehnica de joc a portarului are caracteristici diferite faţă de cea a
jucătorului de câmp, datorită posibilităţilor pe care i le acordă
regulamentul, de a folosi braţele şi mâinile în timpul jocului în
suprafaţa de pedeapsă, în vederea apărării spaţiului porţii proprii.
Sistematizarea tehnicii jocului portarului
 procedee tehnice de apărare:
o fără minge:
 poziţia fundamentală sau de bază
 plasamentul
 deplasările specifice postului
o cu minge:
 prinderea mingii
 respingerea mingii
 boxarea mingii
 devierea mingii
 plonjonul
 ieşirea din poartă şi blocarea mingii
 procedee tehnice de atac:
 transmiterea mingii cu mâna (pe sol sau cu traiectorii diferite)
 degajarea mingii cu piciorul (de pe sol şi din mână cu traiectorii
diferite)
 degajarea - pasa
POZIŢIA FUNDAMENTALĂ SAU DE BAZĂ
Este poziţia ce precede intervenţia asupra mingii.În literatura

de specialitate mai este denumită şi “poziţie de aşteptare” sau
“poziţie de intervenţie”.
Această poziţie se poate descrie astfel: sprijin pe sol pe toată

talpa sau pe vârfuri, picioarele depărtate la lăţimea umerilor, cu
greutatea egal repartizată pe ambele picioare, articulaţiile gleznelor,
genunchilor şi coxo-femurală, uşor flexate; trunchiul uşor aplecat,
conferind o poziţie semijoasă; braţele lateral, îndoite cu palmele
orientate spre sus; privirea la joc (la minge).
Greşeli frecvente: sprijin pe călcâie sau poziţie “pe spate”;
depărtarea exagerată a picioarelor în plan lateral; poziţie prea înaltă
sau prea joasă.
Utilizare tactică: poziţia fundamentală permite declanşarea
rapidă a acţiunii în vederea executării oricărui element tehnic
specific acestui post. Din această poziţie, portarul, poate pleca în
plonjon, poate ieşi la minge înaltă sau joasă, poate prinde mingea,
poate să se desprindă pentru respingerea, boxarea sau devierea
mingii.
PLASAMENTUL
Plasamentul reprezintă din punct de vedere tehnic plasarea

permanentă a portarului pe linia imaginară care uneşte mingea cu
centrul porţii în orice moment al jocului. Un plasament
corespunzător determină, în mare măsură, eficacitatea intervenţiilor
portarului. Plasamentul portarului este influenţat de:
 capacitatea de anticipare a acţiunilor a adversarului
 distanţa şi poziţia mingii faţă de poartă
 poziţia permanentă a portarului în faza de joc
 talia şi detenta portarului
DEPLASĂRILE SPECIFICE POSTULUI
Din poziţia de intervenţie, pentru a putea acţiona asupra

mingii, portarul poate porni direct printr-o desprindere de pe loc sau
prin câţiva paşi pentru a se apropia favorabil ca distanţă şi unghi faţă
de locul şi momentul acţiunii.
Aceste deplasări în teren ale portarului sunt de două feluri:
1. Deplasare frontală (înainte) - în care portarul utilizează ca
mijloc de deplasare o alergare obişnuită în care uneori, în funcţie de
necesităţi, va folosi paşi mai mari şi o viteză de deplasare mai mare.
2. Deplasare laterală - în care portarul utilizează ca mijloc de
deplasare paşii adăugaţi, adică plecând din lateral cu piciorul dinspre
direcţia deplasării, îl apropie apoi pe celălalt, mişcarea repetându-se.
Pe tot timpul deplasării, portarul, îşi va păstra poziţia fundamentală.
În timpul deplasării laterale, translaţia se face prin paşi adăugaţi şi
târâiţi (un fel de alunecare laterală), menţinând în permanenţă
sprijinul pe vârfuri pentru se putea desprinde în orice moment. În
deplasarea laterală nu se fac salturi, centrul de greutate al corpului
urmând o linie cât mai orizontală. Într-un procedeu mai rar,
deplasarea laterală se face prin paşi încrucişaţi, un picior peste
celălalt, o dată sau de mai multe ori.
Greşeli frecvente: nu se apreciază corect de către portar
distanţa până la minge; nu se apreciază corect traiectoria mingii în
situaţiile de deviere şi boxare; deplasarea laterală se face cu paşi
mari fapt ce împiedică efectuarea rapidă a schimbărilor de direcţie.
Utilizare tactică: contribuie la rezolvarea cu eficienţă a
celorlalte elemente tehnice cu minge din jocul portarului.
PRINDEREA MINGII
Prinderea mingii este un element tehnic specific jocului portarului.

Acest element tehnic este diversificat în funcţie de traiectoria,
distanţa, direcţia, forţa-viteza şi unghiul de lovire al mingii.
Astfel, distingem următoarele procedee tehnice derivate ale
prinderii mingii:
A. În funcţie de traiectoria cu care soseşte mingea: mingi pe
sus cu boltă; mingi pe sus directe; mingi la semiînălţime; mingi pe
jos directe; mingi pe jos cu ricoşare.
B. În funcţie de direcţia de sosire a mingii: mingi
perpendiculare pe poartă; mingi oblice pe poartă; mingi laterale faţă
de portar.
C. În funcţie de distanţa de la care se loveşte mingea: lovituri
foarte îndepărtate (peste 40 m); lovituri depărtate (peste 20 m);
lovituri de la 16 m (16-20 m); lovituri apropiate (11-16 m); lovituri
foarte apropiate (5-11 m).
D. În funcţie de viteza de sosire a mingii: mingi lovite foarte
puternic; mingi lovite puternic; mingi lovite uşor.
E. În funcţie de unghiul dintre locul lovirii şi barele porţii:
lovituri ,,la colţul scurt”; lovituri la ,,colţul lung”.
FAZELE PRINDERII MINGII CU MÂNA
Elementul tehnic ,,prinderea mingii cu mâna” are trei faze

principale:
1. Atacul cu mâinile spre mingea care soseşte;

2. Priza şi prinderea mingii;
3. Asigurarea şi protejarea mingii prinse.
1. Atacul la minge se face cu ambele mâini spre sus şi
înainte. Poziţia de plecare a mâinilor este îndoită din coate, apoi în
continuă extensie până la întinderea completă în momentul prinderii.
Pe acest traseu, palmele cu degetele desfăcute, se apropie una de alta
formând un paravan în drumul mingii care soseşte.
2. Priza este momentul principal al prinderii. Ea se face între
,,cuibul” format între cele două palme. Condiţia principală a prizei
este acoperirea posterioară a mingii, adică formarea acelui cuib-
paravan, cu ajutorul palmelor, având degetele răsfirate şi în mod
special degetele mari apropiate.
La contactul cu mingea are loc o uşoară amortizare a vitezei
sale de sosire. Priza mai presupune şi o avantajoasă poziţie a
braţelor, atât în faza atacului cât şi a prinderii. Braţele vor avea
coatele orientate spre corp. Această poziţie favorizează acoperirea
completă cu mâinile şi degetele a mingii, mai ales a degetelor mari
ce trebuie să se întâlnească posterior. Este momentul în care s-a
realizat prinderea şi în care începe faza a treia.
3. Asigurarea şi protejarea mingii prinse, care se realizează
în momentul următor şi cea care asigură ca mingea odată prinsă să
fie adusă repede la piept şi bine ,,acoperită” în spaţiul format de
antebraţe şi torace, având coatele apropiate.
Greşeli frecvente: atacul la mingea înaltă cu braţele şi
coatele desfăcute; priză fără acoperire posterioară a mingii cu
ajutorul degetelor; priză fără amortizare, cu scăparea mingii din
mână; aducerea mingii la piept cu coatele desfăcute şi scăparea ei.
Prinderea mingii semiînalte
Mingile semiînalte au o înălţime convenţional cuprinsă între
genunchi şi capul portarului. Prinderea acestor mingi se face prin
două procedee:
A. Prinderea cu ajutorul mâinilor;
B. Prinderea direct la piept.
În prinderea cu ajutorul mâinilor, din poziţia de bază,
portarul atacă mingea ce soseşte, de pildă, la înălţimea capului, o
prinde-amortizează şi fie că o repune din această poziţie în joc, fie că
o aduce şi o acoperă la piept.
În prinderea direct la piept, portarul cu trunchiul puţin
înclinat întinde braţele, avându-le paralele, cu palmele orientate în
sus, formând un ,,tobogan” pe care se înscrie mingea. Când mingea
atinge corpul se produce o retragere a acestuia necesară amortizării
forţei mingii. Pieptul vine deasupra mingii şi împreună cu coatele şi
palmele formează o cavitate de unde aceasta nu mai poate ricoşa.
Dacă mingea vine la înălţimea capului, a feţei, portarul va
executa o săritură uşoară, blocând astfel mingea tot la piept.
Greşeli frecvente: la prinderea la piept, antebraţele închid cu
întârziere, astfel că mingea ricoşează din torace; în momentul
contactului cu mingea, toracele se bombează, mingea ricoşând din
acest plan rigid, spre teren; în prinderea la piept, coatele se ţin
depărtate, prin spaţiul liber dinspre abdomen, mingea scăpând în jos;
portarul stă pe călcâie în momentul prinderii mingii şi nu se ridică
uşor pe vârfuri; genunchii nu sunt bine întinşi.
Utilizare tactică: în declanşarea mai uşoară a atacului.
Prinderea mingii înalte
Mingile înalte au o înălţime convenţional cuprinsă peste capul
portarului. La prinderea acestor mingi portarul execută următoarele
faze:
1. Elan - bătaie (cu urmărirea traiectoriei mingii);
2. Desprindere;
3. Prinderea mingii;
4. Aterizare.
1. Elanul constă în deplasarea rapidă pe direcţia de venire a
mingii. Elanul este continuat cu o scurtă bătaie pe un picior sau pe
ambele picioare în scopul executării unei sărituri.
2. Desprinderea este faza imediat următoare. În timpul
acestei faze portarul atacă mingea ce soseşte prin ducerea braţelor
oblic deasupra capului cu degetele răsfirate.
3. Prinderea mingii se face între ,,cuibul” format între cele
două palme. Esenţială în această fază este priza asupra mingii.
Condiţia principală a prizei este acoperirea posterioară a mingii,
adică formarea acelui cuib-paravan, cu ajutorul palmelor, având
degetele răsfirate şi în mod special degetele mari apropiate.
La contactul cu mingea are loc o uşoară amortizare a vitezei
sale de sosire. Priza mai presupune şi o avantajoasă poziţie a
braţelor. Braţele vor avea coatele orientate spre corp. Această poziţie
favorizează acoperirea completă cu mâinile şi degetele a mingii, mai
ales a degetelor mari ce trebuie să se întâlnească posterior. Este
momentul în care s-a realizat prinderea şi în care începe faza a patra
- aterizarea.
4. Aterizarea înseamnă revenirea portarului, după săritură,
pe sol. Ea se poate face pe un picior sau după caz pe ambele
picioare. În timpul aterizării este obligatorie asigurarea şi
prinderea mingii care asigură ca mingea odată prinsă să fie adusă
de îndată la piept şi bine ,,acoperită” în spaţiul format de antebraţe şi
torace, având coatele apropiate.
Greşeli frecvente: mingea nu se duce la piept după prindere;
la prinderea la piept, antebraţele închid cu întârziere, astfel că
mingea ricoşează din torace.
Utilizare tactică: în declanşarea mai uşoară a atacului; în
prinderea loviturilor înalte de la colţul terenului şi declanşarea
atacului; în prinderea loviturilor libere înalte şi declanşarea atacului.
RESPINGEREA MINGII
Respingerea mingii este o mişcare spontană, instantanee, ce

determină schimbarea controlată sau necontrolată a direcţiei mingii.
În cazul unor şuturi spre poartă, mai ales de la distanţe mici, portarul
este obligat să intervină în ultimul moment, cu mâna sau cu piciorul,
pentru a îndepărta pericolul din faţa porţii.
BOXAREA MINGII
Boxarea mingii este un alt element tehnic specific jocului

portarului. Ca definiţie, boxarea mingii ar putea însemna o
respingere în teren a mingii cu ajutorul pumnului sau al pumnilor.
Boxarea se face asupra mingilor cu traiectorie înaltă sau semiînaltă.
Elementul tehnic boxarea mingii are două procedee de
execuţie: boxarea mingii cu un singur pumn; boxarea mingii cu
ambii pumni apropiaţi.
Bătaia se face pe un picior concomitent cu întinderea rapidă a

braţelor (braţului) cu pumnii strânşi. În punctul maxim al săriturii se
execută lovirea mingii, privirea urmărind mingea. Urmează apoi
aterizarea amortizată, sau revenirea pe sol.În timpul zborului şi a
intervenţiei asupra mingii, portarul este deseori în contact direct şi
opus cu adversarii ce încearcă lovirea mingii cu capul.
Greşeli frecvente: acţiunea de boxare se înlocuieşte cu o
lovire a mingii similară serviciului de sus la volei; mingea se
boxează în direcţia din care a venit; lipsa de coordonare dintre elan,
mişcarea braţelor şi boxarea mingii.
Utilizare tactică: la aglomerările din careu constituite din
proprii apărători şi adversarii care atacă poarta prin mingi înalte; la
atacurile agresive ale atacanţilor asupra mingilor înalte; în condiţii
nefavorabile: minge umedă, teren alunecos, etc.
DEVIEREA MINGII
Acest procedeu de schimbare a direcţiei mingii este unul din

cele mai eficace procedee tehnice din arsenalul portarului.
Devierea înseamnă o respingere a mingii în afara cadrului
porţii şi a terenului de joc, o schimbare a direcţiei peste sau pe lângă
poartă. În marea majoritate a cazurilor se face cu o singură mână dar
în funcţie de faza de joc şi de plasamentul portarului se pot folosi şi
ambele mâini. Cu totul întâmplător se poate devia mingea şi cu
piciorul.În funcţie de traiectoria mingii, devierea poate fi: devierea
mingilor venite pe jos; devierea mingilor venite la semiînălţime;
devierea mingilor venite pe sus.
Devierea mingilor venite la semiînălţime
În majoritatea cazurilor acest procedeu tehnic este însoţit de
plonjon determinat de inerţia mişcării sau provocat de viteza mingii
care cere o intervenţie rapidă.
Devierea mingilor venite pe jos
Indiferent de procedeul tehnic, influenţat de traiectoria
mingii, cel mai important moment în desfăşurarea devierii este
poziţia şi acţiunea mâinii asupra mingii. Mingea se deviază cu palma
semicontractată, cu degetele acesteia care îi şi imprimă un ultim
impuls de abatere de la direcţia iniţială. Foarte rar este posibilă
devierea mingii şi cu ambele mâini concomitent.
Devierea cu pumnul este şi ea posibilă dar trebuie să spunem
că datorită suprafeţei neregulate a pumnului, devierea cu pumnul are
un grad de nesiguranţă destul de mare putând da mingii ricoşeuri
necontrolabile.
Greşeli frecvente: acţiunea de deviere a mingii se
înlocuieşte cu o lovire a mingii similară boxării; mingea este deviată
în direcţia din care a venit; lipsa de coordonare dintre elan, mişcarea
braţelor şi devierea mingii.
Utilizare tactică: când mingea nu poate fi prinsă. Este o
intervenţie de ultim moment pentru a împiedica mingea să intre în
poartă; în lupta aeriană asupra mingilor înalte, centrate, când nu
există posibilitatea reţinerii mingii de către portar; în condiţii de timp
umed când mingea devine alunecoasă, este recomandabil ca mingile
ce se îndreaptă spre poartă să fie deviate peste sau pe lângă aceasta.
PLONJONUL
Plonjonul este un alt element tehnic specific jocului

portarului şi constă din desprinderea portarului de la sol şi proiecţia
sa într-un zbor oarecare în vederea prinderii, respingerii, boxării sau
devierii mingii.
Este unanim recunoscut faptul că diferitele condiţii de sosire a

mingii la poartă creează mereu noi forme particulare de plonjon,
astfel că procedeele tehnice ale acestui element sunt foarte diverse.
În funcţie de direcţia spre care se intervine şi de traiectoria mingii
putem clasifica astfel procedeele de plonjon: plonjoane laterale;
plonjoane frontale; plonjoane la picioarele adversarului.
La rândul lor, aceste procedee se împart în funcţie de
traiectoria mingii, astfel:
 Plonjoane laterale: pe jos; la semiînălţime; pe sus.
 Plonjoane frontale: pe loc; spre înainte; spre înapoi.
 Plonjoane la picioare: longitudinale; transversale.
FAZELE PLONJONULUI
Elementul tehnic ,,plonjonul” are patru faze principale:

1. Elanul;
2. Desprinderea;
3. Zborul;
4. Aterizarea.
1. Elanul începe din poziţia de plecare care nu este altceva
decât poziţia fundamentală a portarului. Desprinderea poate avea loc
după un pas sau mai mulţi paşi de elan. În plonjonul lateral aceştia
pot fi paşi adăugaţi sau mai rar paşi încrucişaţi, iar în plonjonul
frontal, elanul se face prin paşi înainte.
În general, în oricare procedeu de plonjon, portarul utilizează
frecvent un elan dintr-un singur pas, în general cu piciorul dinspre
minge care devine astfel, piciorul de bătaie.
2. Desprinderea are loc, fie prin bătaie realizată după pasul
de elan şi cu ajutorul acestuia, fie de pe loc, fără bătaie, printr-o
pornire-reflex bazată pe capacitatea proprie portarului de
autopropulsie instantanee. De fapt din această capacitate rezultă
valoarea principală a portarului de fotbal.
3. Zborul cuprinde întinderea spre minge, prinderea mingii,
urmată imediat de protejarea ei şi eventual aducerea spre piept.
Urmează gruparea segmentelor corpului asupra centrului de greutate
şi pregătirea pentru cădere-aterizare.
4. Aterizarea. Portarul în general va încerca o aterizare
grupată şi amortizată. De cele mai multe ori căderea are loc pe
părţile laterale şi moi ale corpului. Contactul cu solul se face
începând cu o parte oarecare a corpului, care devine primul punct de
sprijin şi de amortizare, după care aproape simultan urmează
celelalte.
Căderea capătă şi o regulă tactică atunci când ea se face sub
presiunea unui adversar, completându-se printr-o protejare a mingii,
printr-o acoperire a ei, efectuată prin interpunerea corpului între
mingea aflată la piept şi respectivul adversar.
Plonjonul lateral, este probabil cel mai frecvent procedeu de
plonjon, de aceea ne vom opri mai mult asupra lui. Acest procedeu
tehnic de bază al portarului se efectuează asupra mingilor joase-
directe, joase sărite, semiînalte sau înalte. Plonjonul lateral se poate
realiza sub forma a două procedee de execuţie: plonjonul prin cădere
laterală; plonjonul prin zbor lateral.
Plonjonul prin cădere laterală este indicat în toate cazurile în
care portarul nu poate să prindă mingea din poziţie statică sau din
deplasare. Portarul execută o alunecare pe sol urmată de prinderea
sau respingerea mingii, în funcţie de situaţia tactică a jocului.
Acest tip de plonjon, are loc printr-o rulare a corpului pe
părţile laterale, începând cu partea exterioară a labei piciorului,
gamba, coapsa, şoldul şi continuând cu toracele, umărul şi braţele
care, întinse, încearcă prinderea mingii. Trunchiul şi braţele se întind
către direcţia de venire a mingii. Culcarea laterală, este suficientă
pentru prinderea mingilor venite pe jos sau la mică înălţime.
Greşeli frecvente: contactul cu solul nu se face pe partea
laterală a corpului (începând cu partea exterioară a labei piciorului,
gamba, coapsa, şoldul şi continuând cu toracele, umărul şi braţele);
mingea nu se duce la piept după prindere; la prinderea la piept,
antebraţele închid cu întârziere, astfel că mingea ricoşează din
torace; plonjonul se execută în direcţia barelor porţii - de aici
rezultând pericolul de accidentare.
Utilizare tactică: câştigarea în spaţiu şi timp pentru intrarea
în posesia mingii; la acţiunile de finalizare ale adversarului prin şut
pe jos şi prin surprindere la poartă.
Procedeu tehnic de prindere a mingii cu plonjon la picioarele
adversarului se execută la picioarele adversarului care conduce
mingea şi se pregăteşte să finalizeze.
Plonjonul la picioarele adversarului are două modalităţi

concrete de execuţie: plonjonul longitudinal; plonjonul transversal.
Plonjonul longitudinal sau direct la minge şi la piciorul
atacantului are următoarele faze: ieşirea din poartă şi îndreptarea
spre atacantul cu mingea; bătaie pe un picior cu proiecţie înainte;
zbor cu mâinile înainte - întinse spre minge; cădere pe mâini - care
prind mingea; interpunerea corpului între minge şi atacant;
protejarea mingii şi redresare.
Plonjonul transversal se face asupra atacantului cu mingea,
într-o poziţie menită să bareze şutul la poartă al acestuia.
Această poziţie este una de baraj în faţa mingii. Portarul
plonjează cu capul şi mâinile spre partea laterală în care anticipează
şutul, asigurându-se cu ajutorul picioarelor întinse de protejarea
părţii opuse.
Corpul în căderea laterală atinge solul rând pe rând cu: partea
exterioară a labei piciorului aflat în direcţia blocării mingii, gamba
piciorului, coapsa, şoldul şi în cele din urmă cu braţele întinse
paralel cu mingea.
Mingea este prinsă, în partea ei dinapoi de palma mâinii aflate
jos, iar sus de palma mâinii aflate deasupra, împiedicând astfel
ricoşarea. Prinderea mingii trebuie să se facă într-o direcţie
perpendiculară pe direcţia alergării atacantului.
Greşeli frecvente: portarul nu apreciază bine momentul când
adversarul şi-a îndepărtat mingea de picior şi de cele mai multe ori
se accidentează; contactul corpului cu solul nu se face rând pe rând
cu: partea exterioară a labei piciorului aflat în direcţia blocării
mingii, gamba piciorului, coapsa, şoldul şi în cele din urmă cu
braţele întinse paralel cu mingea.
Utilizare tactică: înlătură posibilitatea adversarului de a-şi
pregăti momentul transmiterii mingii spre poartă prin micşorarea
unghiului faţă de poartă şi accelerarea execuţiei.
IEŞIREA DIN POARTĂ ŞI BLOCAREA MINGII
Acest procedeu tehnic denumit se poate executa direct la

minge sau la piciorul atacantului şi are următoarele faze: ieşirea din
poartă şi îndreptarea spre atacantul cu mingea; bătaie pe un picior
cu proiecţie înainte; cădere cu mâinile întinse spre minge; cădere
pe mâini - care prind mingea; interpunerea corpului între minge şi
atacant; protejarea mingii şi redresare.
Blocarea mingii se face asupra atacantului cu mingea, într-o

poziţie menită să bareze şutul la poartă al acestuia.
Această poziţie este una de baraj în faţa mingii. Portarul cade
cu capul şi mâinile spre partea laterală în care anticipează şutul,
asigurându-se cu ajutorul picioarelor întinse de protejarea părţii
opuse.
Corpul în căderea laterală atinge solul rând pe rând cu: partea
exterioară a labei piciorului aflat în direcţia blocării mingii, gamba
piciorului, coapsa, şoldul şi în cele din urmă cu braţele întinse
paralel cu mingea.
Mingea este prinsă, în partea ei dinapoi de palma mâinii aflate
jos, iar sus de palma mâinii aflate deasupra, împiedicând astfel
ricoşarea. Prinderea mingii trebuie să se facă într-o direcţie
perpendiculară pe direcţia alergării atacantului.
Greşeli frecvente: portarul nu apreciază bine momentul când
adversarul şi-a îndepărtat mingea de picior; contactul cu mingea nu
se ia cu palmele, favorizând astfel ricoşarea mingii sau accidentarea
portarului la cap.
REPUNEREA MINGII ÎN JOC
Din punct de vedere tactic procedeele de repunere a mingii

în joc reangajează echipa proprie în faza de atac, constituind primele
pase ale fazei ofensive. Precizia, forţa imprimată mingii, rapiditatea
cu care mingea este repusă în joc, determină eficacitatea fazei de
iniţiere a atacului. În cazul în care repunerea mingii în joc este foarte
rapidă şi executată la distanţă mare, ea poate constitui elementul
unui contraatac surprinzător.
Dacă vom lua în considerare faptul că portarul repune mingea
în joc, într-un meci, de 30-40 de ori, rezultă că el poate fi iniţiatorul
fazei ofensive de acest număr de ori. De asemenea, dacă aceste
procedee tehnice sunt corect însuşite din punct de vedere tehnic şi
portarul are o bună clarviziune a jocului, aceste repuneri a mingii în
joc vor reprezenta un real câştig tactic pentru echipă.
Degajarea cu piciorul de la 5,5 metri se foloseşte în
situaţiile în care mingea a părăsit spaţiul de joc în aut de poartă.
Mecanismul de bază al acestui procedeu tehnic este acelaşi ca la
lovirea mingii cu piciorul de pe loc. De obicei, majoritatea portarilor,
folosesc pentru lovirea mingii şiretul plin sau şiretul interior pentru a
putea imprima o forţă mai mare de lovire a mingii, lucru care asigură
o degajare mai lungă. Totuşi, acest procedeu tehnic se poate
transforma şi într-o pasă mai scurtă transmisă unui coechipier
demarcat.
Greşeli frecvente: mingea nu este lovită corect sau cu forţa
necesară.
Utilizare tactică: în repunerea mingii în joc; în situaţiile în

care se impune o încetinire a jocului (trageri de timp).
Degajarea cu piciorul din mână este procedeul tehnic cel
mai des folosit de portari în vederea repunerii mingii în joc. Pentru a
putea fi util echipei proprii, acest procedeu tehnic impune câteva
cerinţe tactice, cum ar fi: degajarea se va face protejând mingea de
adversari; degajarea se va face pe partea opusă direcţiei din care
poate apărea un adversar; în momentul degajării mingea nu trebuie
să fie aruncată prea sus din mână; direcţia de degajare trebuie să fie
orientată înspre zonele laterale ale terenului sau înspre zonele libere,
în funcţie de faza de joc.
La rândul său, acest element tehnic se împarte în două
procedee tehnice de bază: degajarea mingii cu piciorul din mână din
vole; degajarea mingii cu piciorul din mână din demivole (drop).
În executarea procedeului tehnic degajarea mingii cu
piciorul din mână din volé portarul având mingea în mână, va
efectua un pas înainte cu piciorul opus celui care execută lovirea
mingii. Mingea este aruncată în sus până la nivelul pieptului,
piciorul care execută lovirea mingii pendulând dinapoi-înainte cu
laba piciorului bine întinsă şi glezna bine încordată.
Greşeli frecvente: mingea este aruncată prea înainte şi în sus;
contactul cu mingea se face cu laba piciorului relaxată şi glezna
neîncordată; preocupat de lovirea mingii, portarul nu protejează
mingea de eventualii adversari.
Utilizare tactică: în repunerea mingii în joc la distanţe mari;
pentru declanşarea atacului rapid sau a contraatacului.

Degajarea mingii cu piciorul din mână din demivole
(drop) este un procedeu tehnic care are o execuţie asemănătoare
degajării mingii cu piciorul din vole, singura diferenţă fiind faptul că
mingea se lasă să atingă solul, fiind lovită imediat după ce sare din
pământ. Ricoşarea din pământ este condiţionată de elasticitatea
mingii şi calitatea gazonului.
Traiectoria pe care o va lua mingea după lovire este
determinată de poziţia piciorului de sprijin precum şi de momentul
în care laba piciorului i-a contact cu mingea (acest moment va
determina o traiectorie joasă sau mai înaltă a mingii).
Greşeli frecvente: nu se sincronizează lovirea mingii cu
momentul ricoşării acesteia din pământ; mingea este aruncată prea
înainte şi în sus; contactul cu mingea se face cu laba piciorului
relaxată şi glezna neîncordată; preocupat de lovirea mingii, portarul
nu protejează mingea de eventualii adversari.
Utilizare tactică: în repunerea mingii în joc la distanţe mari;
pentru declanşarea atacului rapid sau a contraatacului.

CAPITOLUL V. TACTICA JOCULUI DE FOTBAL
NOŢIUNI GENERALE DESPRE TACTICA JOCULUI DE FOTBAL

În general esenţa jocurilor sportive constă în strategia sau
tactica de a raţiona şi produce modificări esenţiale, voite în anumite
momente ale jocului. Termenii de tactică şi strategie sunt mereu
prezenţi în vocabularul antrenorilor şi jucătorilor. Aceşti doi termeni
sunt proveniţi din domeniul militar, din „arta razboiului” şi sunt de
origine greacă. „Strategos” înseamnă în greacă „general” sau „arta,
priceperea unui general”, iar tactica se referă la aspecte legate de
aranjament concret în anumite situaţii. În teoria războiului strategia
se ocupă de spaţii largi, perioade lungi de timp şi mişcări mari de
forţe, iar tactica cosmetizează concret realizarea de acţiuni la o scală
mai mică de spaţiu, timp şi forţe.
Corelaţia dintre tehnică şi tactică joacă un rol esenţial
deoarece tactica reprezintă în joc contribuţia activă a raţiunii, prin
care se valorifică pregătirea jucătorilor şi a echipei proprii, având în
vedere particularităţile adversarului, iar tehnica este cea care
materializează gândirea tactică.
„Tactica reprezintă un sistem coerent de acţiuni
selecţionate, planificate şi pregătite anticipat spre a fi utilizate în
jocul echipei în funcţie de adversari şi condiţiile de concurs, pe o
perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp în scopul îndeplinirii
obiectivelor de performanţă stabilite” (Colibaba-Evuleţ D., Bota I.,
Jocuri sportive – teorie şi metodică)
Tactica reprezintă totalitatea acţiunilor individuale şi colective
ale jucătorilor unei echipe, organizate şi coordonate unitar şi
raţional, în limitele regulamentului de joc şi ale atitudinii sportive,
cu scopul realizării succesului, prin valorificarea particularităţilor
echipei proprii, precum şi a caracteristicilor echipei adverse.
Tactica include un sistem de elemente teoretice şi practice
strâns legate între ele, care urmăresc valorificarea optimă a
acţiunilor întreprinse de jucători pe parcursul derulării jocului.
Tactica este unul din mijloacele prin care jucătorii la nivel
individual şi echipa la nivel colectiv, îşi valorifică potenţialul
acumulat în timpul pregătirii de la antrenamente.
Pregătirea tactică este mijlocul prin care jucătorii asimilează
metode şi posibile modalităţi de organizare şi acţionare la nivel
ofensiv şi defensiv, în vederea îndeplinirii obiectivului stabilit. (de a
înscrie goluri şi de a obţine victoria).
Referitor la corelaţia dintre tactică şi tehnică se poate afirma că
baza reuşitei planului tactic, în orice sport, este nivelul tehnic ridicat
şi ca urmare tehnica poate reprezenta un factor limitativ pentru
manevrele tactice, iar tactica este o funcţie a tehnicii jucătorului.
Tactica presupune existenţa unei concepţii unitare asupra
desfăşurării jocului, concepţie ce se realizează prin suma acţiunilor de
joc, selecţionate, organizate şi coordonate unitar, după reguli şi
principii bine stabilite.
Conceptul de tactică presupune :
• valorificarea potenţialului somatic, funcţional, motric şi tehnic al

jucătorilor, în condiţiile reale ale jocului
• elaborarea stategiei didactice ce stă la baza organizării,
pregătirii şi evoluţiei jucătorilor, în funcţie de particularităţile
adversarilor
• pregătirea mentală a jucătorilor pentru înţelegerea modelului tactic şi
a metodelor de realizare a acestuia.
Tactica prezintă câteva caracteristici, determinate de
necesitatea eficienţei sale, a activităţilor jucătorilor şi a dezvoltării
sale istorice.:
 accesibilitatea
 elasticitatea
 creativitatea - evoluţia.
Accesibilitatea se referă la adoptarea şi aplicarea unor planuri
tactice, care să corespundă cu nivelul pregătirii tehnice, fizice,
volitive şi psihologice, cu particularităţile echipei şi jucătorilor
adverşi, cu locul şi timpul de desfăşurare a jocului, precum şi cu
intenţiile de rezultat ale echipei.
Elasticitatea tactică a unei echipe este dată de posibilităţile,
pe care ea le are, de a se adapta repede şi precis la specificul de joc
al echipei şi jucătorilor adverşi, de a acţiona creator în rezolvarea
unor momente de joc, precum şi în modificarea parţială sau totală a
planului tactic în funţie de schimbările survenite în dinamica jocului
sau în condiţiile sale externe de desfăşurare (teren, timp, public etc.)
Creativitatea constituie, contribuţia echipei în ansamblu şi a
jucătorilor individual, la amplificarea şi îmbogăţirea constructivă a
previziunilor tactice anterioare şi a celor care decurg din joc, iar
evoluţia constă în perfecţionarea continuă a factorilor de pregătire
fizică, tehnică şi psihologică, a schimbărilor de regulament, de
modificare a acestuia, a tendinţelor de modificare permanentă a
activităţii creatoare a antrenorilor şi jucătorilor.
Elementele constitutive ale factorului tactic sunt:
o concepţia de joc
o sistemul de joc
o planul tactic
o acţiunile tactice.
CONCEPŢIA DE JOC
Concepţia de joc se defineşte ca „maniera proprie de

exprimare" în atac şi apărare a unei echipe, modalitatea ei specifică
de a aplica tactica jocului. Ea însumează ideile şi principiile care
orientează comportamentul echipei, jucătorilor, ca un tot unitar, şi
viziunea de ansamblu a acestora în soluţionarea problemelor de joc.
Concepţia de joc trebuie să valorifice superior din punct de vedere
tactic posibilităţile fizice, tehnice şi psihice ale jucătorilor.
SISTEMUL DE JOC
Sistemul de joc reprezintă cadrul de organizare generală a

jocului. Ca factor esenţial al organizării jocului, sistemul de joc
presupune : dispozitivul (aşezarea iniţială în teren şi dinamica
jucătorilor), organizarea şi coordonarea sarcinilor pe posturi (prin
stabilirea prealabilă a sarcinilor şi atribuţiilor principale ale
compartimentelor şi posturilor) şi stabilirea relaţiilor dintre
jucători pe baza unor reguli tactice comune de colaborare în joc.

De-a lungul evoluţiei sale în istoria jocului de fotbal se disting
3 perioade distincte referitor la sistemele de joc utilizate:
1. etapa clasică (1863-1958)
2. etapa intermediară (1958-1974)
3. etapa modernă (după 1974 până în prezent)
Iată câteva repere în timp care au semnificaţie pentru evoluţia
acestui joc sportiv:
 În 1863 prima aşezare a jucătorilor în teren sub forma unui
sistem de joc era 1-1-9 (adică 1 portar, 1 fundaş şi 9 atacanţi).
Acesta se baza în special pe acţiuni individuale, iar jocul se
desfăşura conform principiului „loveşte şi fugi" (kick and run),
despre o tactică propriu-zisă nici nu putea fi vorba.
 În 1875 scoţienii au trecut la sistemul 1-2-2-6 (adică 1
portar, 2 fundaşi, 2 mijlocaşi şi 6 atacanţi)., care a însemnat şi
apariţia unei grupări noi de linii – cea de mijlocaşi – alcătuind
linia intermediară între atac şi apărare.
 În jurul anului 1883, datorită evoluţiei capacităţilor tehnice, a
dezvoltării orientării tactice şi implicit a unei pregătiri fizice
specifice, apare necesitatea regrupării jucătorilor în cele două faze
fundamentale: atac şi apărare, şi totodată apariţia unui nou sistem
1-2-3-5 (adică 1 portar, 2 fundaşi, 3 mijlocaşi şi 5 atacanţi),
denumit sistemul „clasic sau liber” sub formă de piramidă, care
va deveni prima formulă universală caracteristică fotbalului
clasic.
 Modificarea regulei de ofsaid în anul 1925, care reduce la doi
(de la trei) numărul apărătorilor suficienţi pentru a evita o poziţie
de ofsaid - „afară din joc”, face posibilă, după numeroase variante
anticipate şi de pregătire, apariţia sistemului de joc „WM”, în anul
1933, sistematizat şi concretizat de Herbert Chapman, antrenor al
echipei Arsenal din Londra. Specific acestui sistem îi este trecerea
de la doi la trei fundaşi, respectiv 1-3-2-5 (adică 1 portar, 3
fundaşi, 2 mijlocaşi şi 5 atacanţi)
 În anul 1958 la Campionatul Mondial din Suedia, echipa
naţională a Braziliei a prezentat o nouă variantă de sistem de
joc 1-4-2-4, prin care pentru prima oară în istoria fotbalului
atacul s-a desfăşurat cu participarea tuturor celor 3 linii ale
echipei. Formula adoptată, a deschis noi perspective pentru
progresul fotbalului.
 În anul 1962 tot echipa naţională a Braziliei promovează o
nouă variantă de sistem de joc, 1-4-3-3, care a dus la întărirea
liniei de mijloc a echipei şi la o organizare mai logică a jocului.
 Între anii 1970 - 1973, echipa de club „Ajax
Amsterdam”, sub conducerea antrenorului român Ştefan
Covaci, a lansat prototipul „fotbalului total” prin intermediul
sistemului de joc 1-4-4-2, perfecţionat în continuare în special
de echipa naţională a Olandei.
 Astăzi se utilizează variante ale sistemului 1-4-4-2 sau 1-3-4-3
Sistemul de joc este o noţiune care intră în sfera tacticii,
constituind o componentă a acesteia. El deşi prezintă caracteristici
relativ stabile, suferă schimbări transformându-se în funcţie de
progresele din factorul fizic, tehnic şi conform cerinţelor tacticii.
Oricare din sistemele de aşezare a jucătorilor pe teren au fost
determinate de intenţia de a duce lupta sportivă în condiţii
avantajoase. Între sistemul de joc şi tactică se manifestă o legătură
interdependentă. Progresele realizate în conţinutul acestor noţiuni se
influenţează şi contribuie la o dezvoltare reciprocă. Astfel, sistemul
cu 4 fundaşi, a apărut pe lângă alte cauze şi prin influenţa exercitată
asupra vechiului sistem cu 3 fundaşi, de către schimbările survenite
în tactica colectivă de atac: schimb de locuri, joc în viteză,
participare supranumerică a jucătorilor în atac, etc. De exemplu,
sistemul cu 4 fundaşi a făcut posibilă apariţia în tactica colectivă de
apărare şi atac, a unor acţiuni noi, superioare şi avantajoase: apărare
combinată, supranumerică „blocul funcţional” în atac, „cuplurile” de
atac, atacul supranumeric, infiltrarea jucătorilor din linia de
mijlocaşi şi fundaşi în fazele de finalizare etc.
PLANUL TACTIC
Planul tactic reprezintă orientarea specială a tacticii, prin

particularizarea temporară a unor elemente ale tacticii jocului,
potrivit condiţiilor specifice impuse de desfăşurarea unui joc.
Acesta cuprinde suma acţiunilor ce stau la baza organizării,
pregătirii şi desfăşurării acţiunilor de atac si apărare, specifice unui
joc. El este rezultatul unui laborios proces de sinteză al
antrenorului ca urmare a analizării adversarului, a comparării
atuurilor proprii şi a aversarilor, urmat de elaborarea planului tactic
propriu-zis şi în final a programului de pregătire sincronizat cu
acesta.
ACŢIUNILE TACTICE
Acţiunile tactice reprezintă unitatea de bază şi concretă prin

care jucătorii se manifestă şi se exprimă motric în timpul
jocului. Ele sunt prezente într-o formă combinată ce cuprinde
deprinderi motrice, calităţi fizice şi psihice, precum şi un sistem
de structuri ce se rezolvă mental şi apoi motric. Acţiunea tactică
înseamnă tehnică condusă de raţiune, concretizată prin activitate
motrică. Desfăşurarea acţiunilor tactice se face prin aplicarea
cunoştinţelor şi actelor motrice însuşite, în confruntarea directă
cu adversarul, potrivit situaţiilor reale întâlnite în joc.
În urma analizării şi aprecierii conştiente a secvenţei de joc,
jucătorul va alege acţiunea adecvată din punct de vedere
tactic, prin utilizarea rapidă a experienţei tactice proprii şi
colective. Soluţia motrică cuprinde un ansamblu de mişcări
automatizate sau spontane structurate într-o anumită succesiune,
prin care se rezolvă o acţiune tactică.
SISTEMATIZAREA TACTICII ÎN JOCUL DE FOTBAL
ELEMENTE TACTICE - DE COLABORARE
- DE ADVERSITATE
ELEMENTE TACTICE - ÎN ATAC
- ÎN APARARE
ELEMENTE TACTICE DE COLABORARE ÎN ATAC:
 PASA
 CIRCULAŢIA TACTICĂ
 COMBINAŢIILE TACTICE
 SCHEMA TACTICĂ LA FAZELE FIXE
ELEMENTE TACTICE DE COLABORARE ÎN APĂRARE:
 DUBLAJUL
 SPRIJINUL
 SUPLINIREA
 ACŢIUNI DE ORGANIZARE LA FAZELE FIXE
ELEMENTE TACTICE DE ADVERSITATE ÎN ATAC:
 DEMARCAJUL
 DEPĂŞIREA
 INTERFERENŢA POSTURILOR, ZONELOR ŞI LINIILOR
ELEMENTE TACTICE DE ADVERSITATE ÎN APĂRARE:
 MARCAJUL
 REPLIEREA
 PRESINGUL
 AGLOMERAREA
ELEMENTE TACTICE DE COLABORARE
ELEMENTE TACTICE DE COLABORARE ÎN
ATAC
PASA
Pasa este cea mai simplă acţiune tactică colectivă de colaborare

în atac prin care are loc transmiterea mingii între minim doi
coechipieri, în scopul derulării unei secvenţe de joc. Pasa reprezintă
corespondentul tactic al elementelor şi procedeelor tehnice de lovire
a mingii cu piciorul şi cu capul, constituind mijlocul principal de
organizare şi desfăşurare a acţiunilor de atac. Pasa este transmiterea
mingii de la un jucător la altul, în scopul pregătirii actului de
finalizare. Caracterul paselor, distanţa, traectoria, direcţia, adresa, se
realizează în funcţie de factorii interni şi externi ai proceseului de
joc: plasamentul şi opoziţia adversarilor, activitatea partenerilor,
necesitatea tactică a fazei, starea terenului şi dimensiunile sale,
condiţiile climatice, scorul etc.
Pasele se pot sistematiza după o serie întreagă de criterii:
 distantă: scurte, medii, lungi (variante degajări, deschideri,
lansări – angajări, centrări, diagonale-schimbări ale direcţiei
de atac)
 direcţie: înainte, oblice, laterale, înapoi
 traiectorie: joase (pe jos drepte sau cu efect), medii, înalte
 forţa de lovire: puternice (şutate), medii, uşoare (moi)
 adresă: pe poziţie de moment, pe poziţie viitoare, autopase
 caracterul tactic: neutre, de construcţie, finale (de finalizare)
 gradul de dificultate: de bază (simple), speciale (lobate,
liftate, deviate, mascate, cu efect.etc.)
 dinamica acţiunii: de pe loc, din deplasare
CIRCULAŢIA TACTICĂ
Circulaţia tactică cuprinde o succesiune de mai multe pase,

fiind reprezentată de totalitatea deplasărilor, cu minge şi fără minge,
efectuate de jucătorii unei echipe, pe baza unei idei comune
desprinse din concepţia de joc, din momentul intrării în posesia
mingii şi până la pierderea acesteia. Circulaţia tactică cuprinde atât
o circulaţie a mingii, cât si o circulaţie a jucătorilor, însă între cele
două trebuie să existe o relaţie de condiţionare reciprocă.
Circulaţia tactică se realizează pe 3 direcţii-sensuri, astfel: în
adâncime (pe direcţia porţii adverse), lateral-oblic şi în compensaţie
(pentru păstrarea posesiei mingii, a dispozitivului de atac şi
asigurarea echilibrului defensiv).
Circulaţia jucătorilor trebuie să asigure în primul rând ocuparea
raţională a terenului prin intermediul sistemului de joc cu sarcini
exacte pentru fiecare jucător în parte. Circulaţia jucătorilor în teren
trebuie să respecte reguli precise de integrare, de suplinire reciprocă,
de subordonare la tactica de joc stabilită. Ea trebuie să fie rapidă,
continuă, cu schimbări de direcţie, variaţii de ritm, penetrantă şi cu
ameninţarea porţii adverse.
O bună circulaţie a mingii este dependentă de poziţia
coechipierilor, a modului lor de organizarea în jurul mingii şi de poziţia
adversarilor, care implică posesorilor de minge o adaptare permanentă
la situaţiile de joc existente.
COMBINAŢIILE TACTICE
Combinaţiile tactice reprezintă acţiunea comună a doi sau

mai mulţi jucători în atac, realizată în vederea soluţionării unei
situaţii de joc cu scopul depăşirii unui apărător sau a unui grup de
apărători. Combinaţiile tactice reprezintă o succesiune de mai multe
circulaţii tactice de minge şi jucători, care au ca principal scop
obţinerea unui avantaj poziţional spre poarta adversă, determinat de
menţinerea posesiei mingii şi de iniţiativa permanentă de a ataca.
Combinaţiile tactice pot fi declanşate de un număr constant de
jucători, dar şi de un număr variabil, printr-o organizare temporară
într-un anumit spaţiu şi la un moment dat, între jucătorii activaţi de
secvenţa de atac în desfăşurare prin participarea unor cupluri, triade
sau grupe de mai mulţi jucători.
Combinaţiile tactice pot avea formă fixă, invariabilă sau
spontană. În combinaţiile fixe, atacanţii au de îndeplinit constant
aceleaşi manevre tehnico-tactice (exemple: deplasarea în spaţiul
dintre liniile adverse pentru a primi mingea, poziţionarea între cei
doi fundaşi centrali) şi mod de deplasare. Combinaţiile tactice pot
apărea în joc şi spontan, solicitând astfel capacitatea tactică
creatoare a jucătorilor.
Specificitatea şi caracterul combinaţiilor tactice este determinat
şi influenţat de zonele de teren în care se derulează, respectiv în faţa
porţii proprii, în zona mediană, în faţa porţii adverse, în zonele
laterale sau centrale, sau de situaţia de joc, respectiv de construcţie,
de prefinalizare şi de finalizare.
Cele mai frecvente tipuri de combinaţii tactice întâlnite în joc
sunt: încrucişarea, schimbul de locuri, „dă şi du-te", un-doi-ul, un-
doi-ul cu al treilea, învăluirile în zonele laterale şi centrale,
eliberările de spaţii, etc.
SCHEMA TACTICĂ LA FAZELE FIXE
Combinaţiile tactice executate la momentele fixe ale jocului

se numesc scheme tactice. Ele reprezintă o succesiune organizată de
mişcări invariabile a jucătorilor, ce se concentrează într-un punct fix
de referinţă, mişcările fiind însuşite şi automatizate anterior.
Avantajele schemelor tactice decurg din imposibilitatea
adversarului de a interveni în primele ei momente, deoarece nu are
reacţie şi este blocat parţial şi temporar de mişcările celorlalţi
jucători. Aceste scheme tactice pot fi utilizate la cornere, la loviturile
libere directe sau indirecte din preajma suprafeţei de pedeapsă din
zone centrale sau laterale sau chiar la loviturile libere indirecte din
interiorul suprafeţei de pedeapsă.
ELEMENTE TACTICE DE COLABORARE ÎN APĂRARE

DUBLAJUL
Dublajul constituie cea mai simplă formă a tacticii de

colaborare în apărare, care se realizează în scopul asigurării unor
intervenţii succesive asupra adversarului cu minge. Dublajul se
aplică acelui jucător al echipei în apărare care este implicat într-o
acţiune de deposedare a adversarului de minge. Realizarea sa are loc
în orice zonă a terenului, dar îndeosebi în zona de apărare din faţa
propriei porţi şi constă dintr-o plasare a unui apărător între poarta
proprie şi partenerul său care atacă adversarul. Distanţa apărătorului
faţă de parterenul pe care-l dublează este necesar să se micşoreze
odată cu apropierea de poartă.
În cadrul cuplului de apărători, unul intervine asupra
posesorului mingii, cel de al doilea, apropiat la o distanţă
corespunzătoare, îl secondează, dublează, gata pentru o nouă
tentativă de deposedare. Pentru a dubla în mod eficient, este
necesară sesizarea momentului de dificultate al coechipierului-
apărător şi anticiparea depăşirii acestuia de către adversarul-atacant.
SPRIJINUL
Sprijinul este o acţiune tactică de colaborare în apărare şi

constă într-o grupare în jurul unui coechipier-apărător care este în
dispută directă cu un atacant aflat în posesia mingii. Această acţiune
este necesar să se deruleze spontan şi rapid, în orice zonă a terenului
unde este prezentă mingea şi se desfăşoară acţiuni de atac.
Prin sprijin se creează o aşezare defensivă a jucătorilor care
permite o posibilă succesiune de intervenţii asupra mingii. Sprijinul
contribuie la organizarea rapidă şi eficientă a apărării pe direcţia
principală a atacului advers. La baza realizării acestei acţiuni tactice
se află principiul aglomerării în apărare în zona mingii, care are ca
principal scop recuperarea acesteia în timpul cel mai scurt. În caz de
recuperare a mingii, reţeaua defensivă asigură imediat posibilitatea
reluării atacului.
SUPLINIREA
Suplinirea este elementul tactic de colaborare în defensivă prin

intermediul căreia un jucător preia temporar sarcinile defensive ale
postului eliberat de partenerul său, care în acel moment se găseşte
sau eventual acţionează într-o altă zonă apropiată.
De exemplu când fundaşul dreapta este depăşit de către extrema
stângă adversă şi rămâne în urma acestuia, apare situaţia în care
fundaşul central dreapta, părăsindu-şi zona, atacă, în zona fundaşului
dreapta, pe extrema stângă adversă, timp în care fundaşul dreapta
depăşit în viteză, se îndreaptă spre zona fundaşului central dreapta,
realizându-se astfel între ei o suplinire temporară .
ACŢIUNI DE ORGANIZARE LA FAZELE FIXE
Aceste acţiuni sunt realizate pentru a contracara schemele

tactice propuse de adversari la fazele fixe din atac şi au ca principal
scop dejucarea planurilor acestora în aceste secvenţe de joc.
Totalitatea acţiunilor de organizare la fazele fixe trebuie să
respecte principiul poziţionării în aşa fel încât spaţiul vizual al
fiecărui aparător să asigure o privire permanentă asupra mingii şi a
deplasării jucătorilor adverşi. Modul de organizare diferă în funcţie
de distanţa de execuţie faţă de poarta proprie. Un exemplu de acţiune
de organizare des utilizat, în cazul loviturilor libere din preajma
propriei suprafeţe de pedeapsă, este menţinerea jucătorilor aparători
în linie şi ieşirea în bloc la ofsaid.
ELEMENTE TACTICE INDIVIDUALE
ELEMENTE TACTICE DE ADVERSITATE ÎN
ATAC
DEMARCAJUL
Demarcajul reprezintă elementul tactic individual de

adversitate în atac prin intermediul căruia un jucător ocupă o nouă
poziţie pe teren favorabilă desfăşurării jocului, pentru a putea intra în
posesia mingii şi pentru a declanşa acţiuni de atac. Demarcarea are
două aspecte tactice principale: obţinerea unei noi poziţii de atac şi
„atragerea” adversarului, sau a atenţiei acestuia, spre partea opusă,
locului unde se va continua atacul. Acest element tactic se realizează
prin utilizarea oportună a unor procedee tehnice de mişcare în teren
fără minge, prin intermediul diferitelor variante de alergare şi mers.
Eficacitatea demarcajului depinde de alegerea momentului
declanşării lui şi de calitatea acţiunii de realizare (hotărâtă,
energică, fără ezitări). Tehnica realizării demarcajului constă din
desprinderi şi plecări bruşte de lângă adversarul direct, ruperi de
ritm, schimbări rapide de direcţie, toate orientate spre o zonă liberă,
în adâncime de obicei şi poate fi declanşată individual sau simultan
de un grup de jucători..
Demarcajul efectuat cu scopul de a primi mingea, se
efectuează în raport cu direcţia pasei şi poziţia apărătorului, în
adâncime, lateral şi spre înapoi. Recomandabil este demarcajul în
adâncime, cunoscut sub denumirea de pătrundere, efectuat în scopul
de a finaliza.
DEPĂŞIREA
Depăşirea este elementul tactic individual de adversitate în atac

prin care purtătorul temporar al mingii elimină temporar şi se
eliberează de apărătorul direct, în scopul realizării unei acţiuni
ofensive. Sarcina imediată a depăşirii este obţinerea de spaţiu de joc,
pe o direcţie de atac prestabilită, urmată de posibilitatea de a acţiona
eficient, fără marcajul apărătorului din zona respectivă.
În executarea unei depăşiri, aceasta prezintă mai multe faze şi
anume: analizarea şi perceperea situaţiei de joc, declanşarea şi
efectuarea propriu-zisă a depăşirii şi analiza situaţiei de joc nou
create.
Depăşirea individuală are ca principal scop menţinerea posesiei
mingii, pentru a se reorganiza coechipierii şi oferi soluţii purtătorului
de minge, şi pentru a facilita finalizarea în faţa porţii adverse.
INTERFERENŢA POSTURILOR, ZONELOR ŞI LINIILOR
Interferenţa reprezintă o acţiune tactică a jucătorului în afara

zonei de bază, stabilită de sistemul de joc şi forma de organizare a
echipei, zonă derivată unde prezenţa îi este justificată tactic, prin
participarea sau posibilitatea de a participa activ la desfăşurarea unei
faze de atac. Interferenţa are un caracter organizat, trebuie să asigure
ocuparea raţională şi echilibrată a terenului, prin intermediul unei
grupări eficiente în jurul mingii şi a unei dinamici permanente în
acţiunile de atac.
ELEMENTE TACTICE DE ADVERSITATE ÎN APĂRARE
MARCAJUL
Marcajul constituie o acţiune tactică de apărare prin care un

jucător încearcă să-şi împiedice adversarul direct să primească sau să
manevreze mingea, prin intermediul procedeelor tehnice de
deposedare a adversarului de minge. Acesta se realizează ţinând
seama de următoarele repere:
o poziţia adversarului
o poziţia mingii
o poarta proprie
o poziţia coechipierilor
În literatura de specialitate sunt precizate mai multe tipuri de
variante de marcaj:
 marcajul strict sau „om la om”
 marcajul la intercepţie
 marcajul de supraveghere
Marcajul strict sau „om la om” se realizează prin plasarea
apărătorului în imediata apropiere a adversarului, uneori între el şi
minge, alteori între el şi poartă, în scopul de a veghea şi bloca
permanent acţiunile adversarului. Acest tip de marcaj se realizează
în zonele aglomerate şi asupra atacanţilor periculoşi, constituind
baza sistemului de apărare prin marcaj „om la om”.
Marcajul strict se poate realiza poziţional în zonele specifice
şi prin urmărire în alte zone. El se aplică atât în timpul jocului, cât şi
la fazele fixe, şi reprezintă o acţiune de urmărire permanentă a
jucătorilor cu minge sau fără minge.
Marcajul la intercepţie se efectuează, mai ales în zona de
construcţie a adversarului, prin plasarea apărătorului între adversar şi
minge (aproximativ 5 metri) urmată de intervenţia de intercepţie a
pasei care soseşte spre acest adversar. Acest procedeu de marcaj se
utilizează atât împotriva paselor lungi, pe jos sau pe sus, cât şi a
celor scurte, în spaţiile aglomerate şi el îşi găseşte o largă aplicare în
jocul modern. În relaţia atacant-apărător, la acest tip de marcaj
importantă este capacitatea de anticipare a apărătorului.
Marcajul de supraveghere se realizează prin plasarea
apărătorului între propria poartă şi adversarul direct, la o distanţă ce
se micşorează odată cu apropierea acestuia de poartă. Marcajul de
supraveghere este procedeul care poate precede marcajul strict şi
acţiunea de intercepţie.Acesta se aplică în general în zona mediană a
terenului, jucătorul-apărător fiind plasat între poarta proprie şi
adversar, la o distanţă mai mare, având însă permanent posibilitatea
să controleze simultan mişcarea mingii, a celorlalţi adversari şi
coechipieri.
REPLIEREA
Replierea reprezintă acţiunea tactică specifică momentului

fundamental al jocului de fotbal reprezentat de translaţie, adică
momentul scurt de trecere din atac în apărare şi invers.
Replierea implică o trecere rapidă a unor efective de jucători
din atac în apărare, în timp util, pentru reorganizarea în primul rând
a dispozitivului de bază din apărare. Replierea se realizează prin
retragerea pentru apărare a tuturor sau a cât mai mulţi jucători pe
linia sau sub linia mingii
Alternarea fazelor de joc concomitent cu dislocarea temporară
a apărătorilor, în fazele de construcţie şi finalizare, duce la un
dezechilibru numeric în dispozitivul defensiv, care poate fi imediat
echilibrat prin replierea jucătorilor prin două modalităţi eficiente şi
anume: jucătorul se repliază la timp în zona sa de bază sau până la
revenirea acestuia un alt coechipier îi suplineşte preluându-i
temporar sarcinile.
PRESINGUL
Presingul este o acţiune tactică de apărare eficientă şi

complexă, care se realizează în mod individual, dar simultan şi
sincronizat asupra mai multor adversari concomitent. Practicarea
eficientă a presingului generează situaţii multiple de recuperare şi
intrare în posesia mingii, relansând un număr crescut de acţiuni în
atac.
Referitor la zone, presingul se organizează în jumătatea de teren
a adversarului, în special în propria treime a acestuia (30-35 metri de
poartă), de către cel mai apropiat jucător de posesorul mingii,
simultan cu marcajul tuturor coechipierilor asupra adversarilor din
zona de iniţiere a atacului.
Scopul presingului este acela de a limita soluţiile
constructive ale atacului advers, de a bloca atacul advers în
zone depărtate de propria poartă, de a recupera mingea, de a
da posibilităţi de organizare a apărării şi de a comprima
jocul la o distanţă cât mai mare de poarta proprie.
Unele mijloace utilizate în realizarea unui presing
eficient sunt următoarele: urmărirea imediată a adversarului
cu mingea, de către jucătorul, care a pierdut-o în atac, sau
altul apropiat de fază, marcarea şi supravegherea celorlalţi
adversari, micşorarea distanţelor dintre jucători şi a
compartimentelor echipei în apărare şi deplasarea
„blocului de presing” formal spre locul unde are loc faza.
AGLOMERAREA
Aglomerarea, ca şi element tactic, decurge din

necesitatea jocului de a obţine faţă de adversari, o
superioritate numerică, într-o fază de joc defensivă, care de
obicei are loc în faţa porţii şi nu numai. Ea se realizează
printr-o retragere a jucătorilor din liniile intermendiare de
atac în apărare pe linia sau sub nivelul liniei mingii, cu
scopul de a acţiona în faza de joc şi de a asigura
întâmpinarea şi marcajul advesarilor.
Jucătorii care formează aglomerarea blocului de
apărare, trebuie să realizeze reciproc dublajul multiplu în
scară, să fie repartizaţi ehilibrat şi raţional în spaţiul de
apărare.
Jocul aglomerat în apărare constituie o fază necesară
temporară, însă ea, în acelaşi timp, trebuie să asigure
premizele trecerii în viteză, cu raport supranumeric, în atac.

Futbic

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Futbic

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL IV.

TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL

Ţinând seama de particularităţile jocului de fotbal şi specificul

Bompa T.O. defineşte tehnica „o formă a mişcării fizice, care

Neţa G. afirmă că „tehnica reprezintă totalitatea acţiunilor

Petrescu T. şi Dehelean O. definesc tehnica jocului de fotbal

„ansamblul mijloacelor prin intermediul cărora jucătorii realizează

În esenţă, tehnica conturează structura motrică a fiecărui joc

Antrenamentului, pg.92, Editura Ex Ponto, S.N.A., Bucureşti

Tehnica este fără îndoială un factor principal al jocului de

De fapt, tehnica reprezintă raportul jucătorului cu obiectul de

Procedeele tehnice se împart în : simple şi complexe.

Procedeele tehnice simple, au un caracter relativ invariabil,

Cele impuse, sunt concepute anterior, exersate, aplicate

SISTEMATIZAREA TEHNICII ÎN JOCUL DE FOTBAL

În urma analizei literaturii de specialitate se poate distinge un

ELEMENTELE TEHNICE FĂRĂ MINGE

Elementele tehnice fără minge sunt reprezentate de acţiuni

Principalele elemente tehnice de transmitere a mingii sunt:

LOVIREA MINGII CU PICIORUL

Lovirea mingii cu piciorul este elementul principal din

 în funcţie de dinamica executantului:

1 – lovirea mingii cu latulsau interiorul labei piciorului

3 – lovirea mingii cu şiretul plin

1 – lovirea mingii cu piciorul, în condiţiile în care un jucător în

În vederea unei corecte şi eficiente execuţii a acestui element,

1. Elanul sau avântul luat de un jucător, în vederea obţinerii

Direcţia şi traectoria mingilor lovite cu piciorul, sunt

Necesitatea loviturilor puternice în timpul jocului, apare în

 aşezarea defectuoasă a piciorului de sprijin, raportată la

CARACTERUL TACTIC AL PRINCIPALELOR PROCEDEE DE LOVIRE A

- lovirea mingii cu latul : pasele medii şi scurte, combinaţii pe spaţii

LOVIREA MINGII CU CAPUL

Este un element tehnic specific jocului de fotbal, determinat

 în funcţie de dinamica executantului:

1- lovirea mingii cu fruntea

BIOMECANICA GENERALĂ A LOVIRII MINGII CU CAPUL

În general, componentele biomecanice ale acestui element,

Mişcarea capului constă în principal în înclinarea acestuia

De pe loc sau din alergare, prin bătaie, pe un picior sau pe

 nesincronizare între elan, bătaie, zbor ascendent şi

 suprafaţa de contact cu mingea neadecvată procedeului

CARACTERUL TACTIC AL PRINCIPALELOR PROCEDEE DE LOVIRE A

- lovirea mingii cu fruntea: duelurile aeriene, transmiteri spre

Este un element tehnic al jocului de fotbal, prin care se

 în funcţie de dinamica executantului:

1- aruncarea de la margine de pe loc

BIOMECANICA GENERALĂ A ARUNCĂRII MINGII DE LA

Tehnica de aruncare este prevăzută de „Legile jocului” şi are

• priza asupra mingii

- extensia trunchiului faţă de membrele inferioare

 aruncarea se execută cu poziţii incorecte ale braţelor

 aruncarea se realizează de deasupra umărului

CARACTERUL TACTIC AL PRINCIPALELOR PROCEDEE DE ARUNCARE A

- oferă posibilitatea efectuării unor scheme tactice eficace în zona de

MINGII OPRIREA (STOPUL) - PRELUAREA MINGII

În general intrarea în posesia mingii, prin procedeele de

 în funcţie de dinamica executantului:

BIOMECANICA GENERALĂ A OPRIRII (STOPĂRII) – PRELUĂRII

Din punct de vedere biomecanic opririle şi preluările se pot

 piciorul de execuţie nu este perpendicular pe minge

 erori de apreciere a traiectoriei şi vitezei mingii

CARACTERUL TACTIC AL PRINCIPALELOR PROCEDEE DE OPRIRE –