Încă înainte de anul 2.000 î.Hr. și până în secolul I î.Hr.

, pe teritoriul României de astăzi, pe
atunci Dacia, sunt evidențiate de izvoarele arheologice și istorice diferite uniuni de
triburi tracice, daco-getice, mai importante fiind cele de sub conducerea Regelui Charnabon
(sfârșitul sec. VI î.Hr. - începutul sec. V î.Hr.), a Regelui Dromichaites (sfârșitul sec.IV î.Hr. -
începutul sec. III î.Hr.), precum și a regilor Oroles și Rubobostes (prima jumătate a sec. II î.Hr.).
Daco-geții erau caracterizați de către istoricul Herodot drept „cei mai viteji și mai drepți dintre
traci". În secolul I î.Hr., sub stăpânirea Regelui Burebista (82-44 î.Hr.), s-a format primul stat dac
unitar centralizat, cu capitala la Argedava (actuala comună Popești - Nucet,
județul Giurgiu), cetate situată pe malul drept al râului Argessis (Argeș) și amplasată la cca 18–
20 km sud-vest de centrul actualei capitale a României, București. Capitala statului dac este
menționată de antici drept „Cetatea Soarelui" (Hellis). Limitele statului dac erau, în Nord: Carpații
Păduroși, în Est: întreg țărmul vestic al Mării Negre până la gurile râului Bug, în Sud:
munții Haemus (Balcani), în Vest: confluența râului Morava cu Dunărea Mijlocie, la granița de
astăzi a Slovaciei cu Cehia și Austria, apoi cursul Dunării și chiar dincolo de el.
Statul dac amenința interesele regionale ale Imperiului Roman. Regele Burebista avea să se
implice în conflictul dintre Cezar și Pompei, susținându-l pe acesta din urmă. Împăratul
roman Iulius Cezar a plănuit ulterior o campanie împotriva dacilor, dar a fost asasinat în anul 44
î.Hr. Câteva luni mai târziu, Regele Burebista a avut parte de aceeași soartă, fiind asasinat de
unul dintre slujitorii săi. Conducerea statului dac avea să fie preluată de Regele Deceneu, Mare
Preot al dacilor, sfetnic și colaborator apropiat al lui Burebista, un „om de o vastă erudiție"
(Iordanes). Sub conducerea Regelui Deceneu, capitala statului dac este mutată la
Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștiei (actualul sat Grădiștea Muncelului, județul Hunedoara),
cetate ridicată încă în timpul domniei regelui Burebista și situată la cca 350–400 km N-V de
vechea capitală Argedava (Muntenia), care este menținută, în continuare, drept cetate de
apărare. Regelui Deceneu i-au urmat regii Comosicus - tot Mare Preot - Coryllus (Scorilo) și
Duras.
În anul 87 d.Hr., conducerea statului dac este preluată de Regele Decebal - fiul lui Scorilo și
posibil nepot al lui Duras. Regele Decebal „era foarte priceput la planurile de război și iscusit la
înfăptuirea lor" (Dio Cassius). Noul stat dac a avut de înfruntat o serie de bătălii cu Imperiul
Roman, fiind în final cucerit în anul 106 d.Hr. de Împăratul roman Traian. Cele mai importante
momente ale acestor lupte sunt evidențiate pe Columna lui Traian din Roma, realizată de către
cel mai mare arhitect al acelor timpuri - Apolodor din Damasc - realizator și al primului pod peste
Dunăre, de la Drobeta. Romanii au ocupat Transilvania și Oltenia de azi, teritorii atunci
organizate ca provincii romane. Restul teritoriilor dace au rămas stăpânite de „dacii liberi",
conduși de regi proprii, consemnați de izvoare până la sfârșitul secolului IV d.Hr. Invaziile
succesive ale triburilor germanice și ale dacilor liberi, au determinat administrația romană să se
retragă din Transilvania și Oltenia după 165-167 de ani de prezență, în anul 273 d.Hr., considerat
drept anul „Retragerii Aureliene". Petrecută în timpul Împăratului Aurelian, „retragerea" a
semnificat de fapt o reașezare strategică a granițelor imperiului la Dunăre, pentru o mai eficientă
administrare și apărare a provinciilor din sudul fluviului, de acum înainte denumite Dacia
Aureliană, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea și ulterior Dioecesis Dacia

Romanizarea. Latinitatea limbii române[modificare | modificare

sursă]
Articol principal: Romanizare.
Harta provinciei romane Dacia
Columna lui Traian de la Roma
Statuia unui dac capturat

Ruine la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Poarta Praetoria a castrului roman Porolissum (la 8 km de Zalău), vedere din depărtare.
Mormantul celor patru martiri crestini:Zoticos, Attalos, Kamasis și Filippos

Ego Zenovius Votum Posui (Eu, Zenovie, am depus acest dar). Donariul de la Biertan, sec. al IV-lea

Romanizarea reprezintă un proces istoric complex prin care civilizația romană a pătruns în toate
compartimentele vieții unei provincii, încât a dus la înlocuirea limbii populației supuse cu limba
latină. Factorii romanizării au fost administrația, armata, veteranii, coloniștii, urbanizarea, religia,
dreptul și învățământul în limba latină. Impactul asupra autohtonilor al acestor factori a fost
asimilarea, în mod conștient, a civilizației romane. În anul 271, împăratul Aurelian a retras
administrația și armata din Dacia nord-dunăreană. Dar o parte a populației romanizate a rămas la
nord de Dunăre, pentru a exploata aurul din Munții Apuseni și sarea din bazinul Târnavelor. Între
vechile centre urbane se numărau Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum, însă
cea mai mare parte a locuitorilor vechilor orașe s-au retras spre ținuturile rurale din cauza
populațiilor migratoare și au întemeiat așezări noi. Romanizarea a continuat alte câteva secole pe
un teritoriu vast în jumătatea de nord a Peninsulei Balcanice, aproximativ la nord de liniile
lingvistice propuse de savanții Skok și Jiřeček, în Daciile sud-dunărene și celelalte provincii ale
Imperiului Roman de Răsărit.
«Armata romană a avut un rol important în romanizare, ținându-se cont nu numai de prezența
legiunilor și a unităților auxiliare lor cu veteranii aferenți , ci și de dispersarea acestora în întreg
„capul de pod”, pe care îl configura Dacia în apărarea Imperiului. Astfel, apare și faptul că
româna este continuatoarea latinei militare de la frontiera daco-dunăreană a Imperiului Roman.
De altfel, viața militară intensă a Daciei, alături de prestigiul civilizației, culturii și limbii latine,
constituie principala explicație pentru rapida romanizare a acestei provincii. În istorie, se mai
cunosc cazuri de asimilare, într-o perioadă scurtă, a unei limbi de prestigiu militar și cultural, căci,
normanzii (debarcați în 841, în NV-ul Franței, și creștinați în 911), după cucerirea Angliei, în urma
bătăliei de la Hastings, în 1066, au influențat, ca vorbitori ai francezei, limba anglo-saxonilor,
ceea ce arată că franceza devenise limba lor maternă după numai cca două secole. Deși armata
Rinului, în diverse perioade, era mai mare ca aceea a Daciei, acest fapt nu a fost esențial în
romanizarea Galiei, deoarece legiunile renane, erau concentrate la limes-ul cu triburile
germanice, între Meusa și Rin, cu centre principale la Mainz, Trier, Köln, și Xantem (de altfel,
regiune în prezent neromanică). Dar nu numai Renania, ci și celelalte regiuni de frontieră ale
Imperiului Roman din Europa (ca Pannonia), Africa și Asia nu mai sunt astăzi romanice. Deci,
româna nu numai că este continuatoarea unei latine militare de frontieră, ci este și singura limbă
neolatină care conservă vestigii ale limbajului de castru (sermo castrensis).». [9]
Cuvintele românești comune cu cele albaneze, despre care s-a stabilit că aparțin substratului
autohton/preroman, întrucât au participat, alături de evoluțiile fonetice ale cuvintelor latine – ca,
de exemplu, trecerea l latin în r român între vocale, cf. lat. salem > rom. sare, lat. scala >
rom. scară, lat. solem > rom. soare etc, respectiv cf. rom. mazăre nu *mazăle (alb.
modhullë), rom. măgură nu *măgulă (alb.magulë), rom. viezure nu *viezule (alb. vjedhullë)
etc. Deci, cuvintele românești provenite din substratul tracic/preroman (ca și cele ale stratului
latin) nu au păstrat sunetul l intervocalic, ca în cazul cuvintelor din adstratul slav (postroman)
precum milă (< sl. mila), silă (< sl. sila), pilă (< sl. pila), nu *miră, *siră, *piră. Demonstrarea
apartenenței cuvintelor românești comune cu cele albaneze la substratul autohton desființează în
mod irefutabil ipoteza Roesleriană a intrării în limba română a cuvintelor albaneze prin
conviețuirea românilor cu albanezii în Peninsula Balcanică, pe perioada unei presupuse sincope
postaureliene în continuitatea românilor din Dacia. [10]
După retragerea aureliană este refăcută unitatea dacică din stânga Dunării de Jos: desființarea
frontierei romane de pe linia Carpaților a permis circulația nestingherită pe ambele versante: dacii
liberi pătrund în interiorul arcului carpatic iar daco-romanii trec la est și la sud de Carpați.
Refacerea unității dacice nu a împiedicat continuarea procesului de romanizare. Practicarea
neîntreruptă a unor activități specifice vieții sedentare, greu de desfășuat în cadrul nomadismului
și al transhumanței, ca agricultura, meșteșugurile, exploatarea minereurilor, a menținut folosirea
limbii latine ca „lingua franca” pe ambele maluri ale Dunării. În timpul
împăraților Dioclețian, Constantin cel Mare și Iustinian s-a realizat o adevărată „stăpânire
romană” la nord de Dunăre. Răspândirea creștinismului în limba latină la nordul Dunării
demonstrează romanizarea ireversibilă a populațiilor de substrat. Din limba latină provin termenii
de bază ai creștinismului: biserică < basilica; Dumnezeu – Domine deus (vocativul lui Dominus
deus); duminică < dominica dies; înger < angelus. Romanitatea din sudul și nordul Dunării a
continuat și s-a consolidat în secolele IV-VI. Autohtonii s-au integrat definitiv și deplin în
romanitatea orientală, „uitându”-și limba inițială și cea mai mare parte a elementelor culturale
proprii.
Istoricul Lucien Musset a scris că latinitatea Europei centrale din Suabia până în Transilvania ar
trebui să fie privită ca un întreg; părțile occidentale au fost germanizate, cele din mijloc
maghiarizate și numai cele din est și sud (România) și-au menținut latinitatea [11]

Formarea limbii române[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria limbii române.

Tot de la sfârșitul secolului VIII putem vorbi de apariția limbii române, fiind o

limbă romanică sau neolatină. La formarea acesteia, rolul principal l-au jucat cele trei
componente principale: stratul romanic, substratul presupus daco-moesic (format în mare parte
din vocabular împărtășit de limba albaneză, cel puțin aproximativ 160 de lexeme) și adstratul
slav. Repartizarea vocabularului de proveniență din cele trei straturi este reflectată în vocabularul
limbii române moderne în felul următor, potrivit unei statistici anterioare, făcută de
lingvistul Dimitrie Macrea: compoziția etimologică a 49.642 de cuvinte și variante înregistrate
în DLRM (Dicționarul limbii romîne moderne, publicat în 1958) este clasificabilă în 76 de grupe,
dintre care numai 14 depășesc procentajul de 1%. Vocabularul principalelor grupuri lexicale:
latine 20,02%, slave vechi 7,98%, bulgare 1,78%, bulgaro-sârbe 1,51%. Alte elemente lexicale:
turce 3,62%, maghiare 2,17%, neogrecești 2,37%, franceze 38,42%, latine literare 2,39%,
italiene 1,72%, germane 1,77%. Din categoria substratului pot face parte lexemele de origine
nesigură 2,73%, de origine necunoscută 5,58% și lexemele onomatopeice 2,24%. Din cele 9.920
cuvinte latine numai 1.849 sînt primite direct din latină, 8.071 constituie derivate pe teren
românesc de la rădăcini aparținând cuvintelor moștenite din latină. [12] O statistică mai recentă v.
în articolul Limba română.[13]
La sfârșitul perioadei antice, numele Dacia a continuat să fie folosit pentru două provincii romane
sud-dunărene (din Serbia și Bulgaria de astăzi), Dacia ripensis și Dacia mediterranea, însă, în
documentele oficiale în câteva limbi și pentru teritoriul nord-dunărean, de-a lungul evului mediu și
chiar și în epoca modernă. Pentru regiunea dintre Marea Adriatică, Marea Neagră, Marea
Marmara și Marea Egee s-a încetățenit termenul „Romania”, pentru Imperiul Roman de Răsărit,
de la care s-au inspirat personalitățile care au optat în secolul al XIX-lea pentru numele
actual România al statului rezultat din unirea principatelor Moldova și Țara Românească.