Articole principale: 

Evul Mediu timpuriu în România și Statele medievale românești.

Fișier:F.Lot-2.jpg

Hartă franceză a Europei de Sud-Est în 1020, menționând (de la nord spre sud și de la vest spre est)
vorbitorii limbii proto-române, anume Vlahii din Moravia, cei din Istria (Istro-Românii), cei din Carpați
(Românii), cei din Balcani și din Grecia (Aromânii).

Fișier:AnimatieTarileRomane 1000-1859.gif

Evoluția teritorială a țărilor române până la 1859: Albastru deschis: teritoriul comparativ al României
mari (1918-1940); Albastru-verde deschis: formațiuni politice având o populație românească ("vlahă")
atestată; Verde-albastru închis: Formațiuni politice având o conducere românească atestată.

Frontul Antiotoman - principalele bătălii.

Organizarea țărilor române în 1711.

În perioada postromană, au trecut peste teritoriul dacic (al viitoarei Românii) mai multe valuri de
invazii ale populațiilor migratoare: hunii în secolul IV, gepizii în secolul V, avarii în secolul
VI, slavii și bulgarii în secolul VII, ungurii în a doua jumătate a secolului
IX, pecenegii, cumanii, uzii și alanii în secolele X-XII și tătarii în secolul XIII. În perioada timpurie
a Evului Mediu și ulterior, au fost create, - mai întâi - cnezatele și voievodatele, ca formațiuni
prestatale românești. Existența reală a celor mai timpurii "ducate" menționate în lucrarea Gesta
Hungarorum, anume cele ale "ducilor" Gelu, Glad și Menumorut, nu a putut fi confirmată de nicio
altă sursă și nici de studiile arheologice sau paleografice, astfel că menționarea lor pe hărți
istorice este incertă[16].Totuși, istoricul și academicianul I. A. Pop si savantul E. Sayous admit că
voievodatului românesc al lui Gelu a existat și a continuat să existe sub Tuhutum, Horca și Iula
(Geula sau Gyla)[17][18] Există date despre voievodatul transilvănean cu centrul la Alba Iulia,
condus de Iuliu (Iula, Geula sau Gyula). Acesta a construit la Alba Iulia prima biserică bizantină
din Transilvania la sfârșitul sec. al X-lea, având ca episcop pe Ieroteu [19] Episcopia a fost creată
pentru mulțimea de credincioși români și slavi din zonă[20]Intr-o cronică germană, Iuliu era
considerat rege:
„Stephen rex Ungaricus super avunculum suum regem Iulum cum exercitum venit”

—Annales Hildesheimenses -text în limba latină[21]

La începutul secolului al XI-lea, Iuliu a fost atacat și țara sa a fost anexată de regele
Ungariei[22] Conform studiilor istoricilor precum Nicolae Iorga, Theodor Capidan, Vasile
Pârvan, George Vâlsan, Constantin Giurescu, Florin Constantiniu, primele întemeieri statale
românești au apărut în sudul Dunării: Imperiul Româno-Bulgar întemeiat de vlahii Petru și
Asan (anul 1186), precum și ținuturile aromânești din secolele X-XII: "Vlahia Mare" (Tesalia,
Fotida, Pelasgiotida, Locrida), "Vlahia Mică" (Epirul, Tesproția) și "Vlahia Superioară" (Dolopia) [23],
în timp ce în nordul Dunării, numele Banatului amintește de existența, în cadrul regatului
Maghiar timpuriu, a unor formații politice autonome, anume banatele croate, sârbești sau
românești, cele din urmă fiind cele de la Timișoara și de
la Severin (actuala Oltenie). Transilvania este menționată ca voievodat autonom, vasal
al Ungariei, începând cu secolul XII. Banatul și Transilvania apar ce formații urmașe ale unor
cnezate mai mici : Neaga, Kean, Ahtum și Chanadinus.
În Evul Mediu nu existau statistici pe naționalități și doar toponimia și numele de persoane pot
aduce informații despre originea populațiilor, care par de la bun început amestecate, alături
de români (pe atunci denumiți „vlahi” de alte popoare) trăind și slavi (pe atunci denumiți
„șchei”), pecenegi, cumani și maghiari.
În zona Moldovei, au existat formațiunile prestatale ale Bolohoveniilor (probabil româno-slave) și
ale brodnicilor. Temporar s-au evidențiat Uzii, Ceangăii și Iașii. În a doua jumătate a secolului al
XIII-lea, regii Ungariei au colonizat în Transilvania secui și germani, evocați în izvoare sub
denumirea de hospites, aceștia din urmă cunoscuți și ca sași. Tot atunci sunt menționate mai
multe cnezate în Moldova (Onut, Strășineț, Baia, Bârlad, Costea și Olaha), Țara
Românească (Farcaș, Litovoi, Ioan, Mișelav, Bărbat și Seneslau) și Dobrogea (Tatos, Sațas,
Sestlav, Dimitrie, Gheorghe...). Dintre acestea s-au remarcat în mod deosebit cele conduse
Negru Vodă și Basarab I în Țara Românească, de Dragoș, Bogdan în Moldova și de Dobrotici și
Balcu în Dobrogea. Pătura conducătoare a acestor formațiuni politice este și ea de diferite origini,
familia Basarab de exemplu, fiind, după aceiași istorici[24], de origine cumană, în timp ce voievozii
ardeleni erau preponderent maghiari.
Încă din secolul al XIV-lea, țările române au fost în contact cu occidentul, de exemplu prin
coloniile genoveze menționate în zona Dunării de Jos și mării Negre de
apus : Caladda, Constanza, Licostomo, Montecastro, Policronia și San-Giorgio[25].
În secolele XII - XIII se concretizează procesul de formare a principatelor Moldovei și Țării
Românești, a căror pătură conducătoare (boierimea) este clar românească sau românizată, dar a
căror limbă oficială și liturgică rămâne încă timp de patru veacuri, limba slavonă. Abia constituite,
aceste principate românești se confruntă cu Imperiul Otoman, care a
cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541, întreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din
Ungaria au devenit provincii turcești. Moldova, Țara Românească și Transilvania au rămas
autonome, dar sub suzeranitate otomană.
În anul 1599 voievodul Țării Românești, Mihai Viteazul, aliat al împăratului habsburgic Rudolf al
II-lea, a fost pentru mai puțin de un an voievod al Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești.
Acest episod istoric a fost adesea descris în literatura istorică de vulgarizare ca o tentativă de
unire a țărilor române, dar în realitate, Mihai Viteazul (care a legat iobagii români de glie și nu s-a
preocupat decât de interesele nobilimii) a acționat excluziv din motivele politice ale vremii, și nu
există nicio dovadă că ar fi avut vreun motiv de conștiință națională (care în acea vreme exista
doar la câțiva cărturari, poporul știind bine ce limbă „rumânească" vorbea, dar neavând ideia
unirii într-un singur stat). Oricum, intervenția Poloniei și întoarcerea lui Sigismund Báthory pe
tronul Transilvaniei au pus capăt încercării, și când Mihai a recucerit Transilvania a fost asasinat
din ordinele generalului italian Gheorghe Basta.
Columna lui Traian de la Roma
Statuia unui dac capturat

Ruine la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Poarta Praetoria a castrului roman Porolissum (la 8 km de Zalău), vedere din depărtare.
Mormantul celor patru martiri crestini:Zoticos, Attalos, Kamasis și Filippos

Ego Zenovius Votum Posui (Eu, Zenovie, am depus acest dar). Donariul de la Biertan, sec. al IV-lea

Romanizarea reprezintă un proces istoric complex prin care civilizația romană a pătruns în toate
compartimentele vieții unei provincii, încât a dus la înlocuirea limbii populației supuse cu limba
latină. Factorii romanizării au fost administrația, armata, veteranii, coloniștii, urbanizarea, religia,
dreptul și învățământul în limba latină. Impactul asupra autohtonilor al acestor factori a fost
asimilarea, în mod conștient, a civilizației romane. În anul 271, împăratul Aurelian a retras
administrația și armata din Dacia nord-dunăreană. Dar o parte a populației romanizate a rămas la
nord de Dunăre, pentru a exploata aurul din Munții Apuseni și sarea din bazinul Târnavelor. Între
vechile centre urbane se numărau Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum, însă
cea mai mare parte a locuitorilor vechilor orașe s-au retras spre ținuturile rurale din cauza
populațiilor migratoare și au întemeiat așezări noi. Romanizarea a continuat alte câteva secole pe
un teritoriu vast în jumătatea de nord a Peninsulei Balcanice, aproximativ la nord de liniile
lingvistice propuse de savanții Skok și Jiřeček, în Daciile sud-dunărene și celelalte provincii ale
Imperiului Roman de Răsărit.
«Armata romană a avut un rol important în romanizare, ținându-se cont nu numai de prezența
legiunilor și a unităților auxiliare lor cu veteranii aferenți , ci și de dispersarea acestora în întreg
„capul de pod”, pe care îl configura Dacia în apărarea Imperiului. Astfel, apare și faptul că
româna este continuatoarea latinei militare de la frontiera daco-dunăreană a Imperiului Roman.
De altfel, viața militară intensă a Daciei, alături de prestigiul civilizației, culturii și limbii latine,
constituie principala explicație pentru rapida romanizare a acestei provincii. În istorie, se mai
cunosc cazuri de asimilare, într-o perioadă scurtă, a unei limbi de prestigiu militar și cultural, căci,
normanzii (debarcați în 841, în NV-ul Franței, și creștinați în 911), după cucerirea Angliei, în urma
bătăliei de la Hastings, în 1066, au influențat, ca vorbitori ai francezei, limba anglo-saxonilor,
ceea ce arată că franceza devenise limba lor maternă după numai cca două secole. Deși armata
Rinului, în diverse perioade, era mai mare ca aceea a Daciei, acest fapt nu a fost esențial în
romanizarea Galiei, deoarece legiunile renane, erau concentrate la limes-ul cu triburile
germanice, între Meusa și Rin, cu centre principale la Mainz, Trier, Köln, și Xantem (de altfel,
regiune în prezent neromanică). Dar nu numai Renania, ci și celelalte regiuni de frontieră ale
Imperiului Roman din Europa (ca Pannonia), Africa și Asia nu mai sunt astăzi romanice. Deci,
româna nu numai că este continuatoarea unei latine militare de frontieră, ci este și singura limbă
neolatină care conservă vestigii ale limbajului de castru (sermo castrensis).». [9]
Cuvintele românești comune cu cele albaneze, despre care s-a stabilit că aparțin substratului
autohton/preroman, întrucât au participat, alături de evoluțiile fonetice ale cuvintelor latine – ca,
de exemplu, trecerea l latin în r român între vocale, cf. lat. salem > rom. sare, lat. scala >
rom. scară, lat. solem > rom. soare etc, respectiv cf. rom. mazăre nu *mazăle (alb.
modhullë), rom. măgură nu *măgulă (alb.magulë), rom. viezure nu *viezule (alb. vjedhullë)
etc. Deci, cuvintele românești provenite din substratul tracic/preroman (ca și cele ale stratului
latin) nu au păstrat sunetul l intervocalic, ca în cazul cuvintelor din adstratul slav (postroman)
precum milă (< sl. mila), silă (< sl. sila), pilă (< sl. pila), nu *miră, *siră, *piră. Demonstrarea
apartenenței cuvintelor românești comune cu cele albaneze la substratul autohton desființează în
mod irefutabil ipoteza Roesleriană a intrării în limba română a cuvintelor albaneze prin
conviețuirea românilor cu albanezii în Peninsula Balcanică, pe perioada unei presupuse sincope
postaureliene în continuitatea românilor din Dacia. [10]
După retragerea aureliană este refăcută unitatea dacică din stânga Dunării de Jos: desființarea
frontierei romane de pe linia Carpaților a permis circulația nestingherită pe ambele versante: dacii
liberi pătrund în interiorul arcului carpatic iar daco-romanii trec la est și la sud de Carpați.
Refacerea unității dacice nu a împiedicat continuarea procesului de romanizare. Practicarea
neîntreruptă a unor activități specifice vieții sedentare, greu de desfășuat în cadrul nomadismului
și al transhumanței, ca agricultura, meșteșugurile, exploatarea minereurilor, a menținut folosirea
limbii latine ca „lingua franca” pe ambele maluri ale Dunării. În timpul
împăraților Dioclețian, Constantin cel Mare și Iustinian s-a realizat o adevărată „stăpânire
romană” la nord de Dunăre. Răspândirea creștinismului în limba latină la nordul Dunării
demonstrează romanizarea ireversibilă a populațiilor de substrat. Din limba latină provin termenii
de bază ai creștinismului: biserică < basilica; Dumnezeu – Domine deus (vocativul lui Dominus
deus); duminică < dominica dies; înger < angelus. Romanitatea din sudul și nordul Dunării a
continuat și s-a consolidat în secolele IV-VI. Autohtonii s-au integrat definitiv și deplin în
romanitatea orientală, „uitându”-și limba inițială și cea mai mare parte a elementelor culturale
proprii.
Istoricul Lucien Musset a scris că latinitatea Europei centrale din Suabia până în Transilvania ar
trebui să fie privită ca un întreg; părțile occidentale au fost germanizate, cele din mijloc
maghiarizate și numai cele din est și sud (România) și-au menținut latinitatea [11]

Formarea limbii române[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria limbii române.

Tot de la sfârșitul secolului VIII putem vorbi de apariția limbii române, fiind o

limbă romanică sau neolatină. La formarea acesteia, rolul principal l-au jucat cele trei
componente principale: stratul romanic, substratul presupus daco-moesic (format în mare parte
din vocabular împărtășit de limba albaneză, cel puțin aproximativ 160 de lexeme) și adstratul
slav. Repartizarea vocabularului de proveniență din cele trei straturi este reflectată în vocabularul
limbii române moderne în felul următor, potrivit unei statistici anterioare, făcută de
lingvistul Dimitrie Macrea: compoziția etimologică a 49.642 de cuvinte și variante înregistrate
în DLRM (Dicționarul limbii romîne moderne, publicat în 1958) este clasificabilă în 76 de grupe,
dintre care numai 14 depășesc procentajul de 1%. Vocabularul principalelor grupuri lexicale:
latine 20,02%, slave vechi 7,98%, bulgare 1,78%, bulgaro-sârbe 1,51%. Alte elemente lexicale:
turce 3,62%, maghiare 2,17%, neogrecești 2,37%, franceze 38,42%, latine literare 2,39%,
italiene 1,72%, germane 1,77%. Din categoria substratului pot face parte lexemele de origine
nesigură 2,73%, de origine necunoscută 5,58% și lexemele onomatopeice 2,24%. Din cele 9.920
cuvinte latine numai 1.849 sînt primite direct din latină, 8.071 constituie derivate pe teren
românesc de la rădăcini aparținând cuvintelor moștenite din latină. [12] O statistică mai recentă v.
în articolul Limba română.[13]
La sfârșitul perioadei antice, numele Dacia a continuat să fie folosit pentru două provincii romane
sud-dunărene (din Serbia și Bulgaria de astăzi), Dacia ripensis și Dacia mediterranea, însă, în
documentele oficiale în câteva limbi și pentru teritoriul nord-dunărean, de-a lungul evului mediu și
chiar și în epoca modernă. Pentru regiunea dintre Marea Adriatică, Marea Neagră, Marea
Marmara și Marea Egee s-a încetățenit termenul „Romania”, pentru Imperiul Roman de Răsărit,
de la care s-au inspirat personalitățile care au optat în secolul al XIX-lea pentru numele
actual România al statului rezultat din unirea principatelor Moldova și Țara Românească.