Subiectul Iv PDF

Acad.
Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
SUBIECTUL IV. DEZVOLTAREA CONSTITUŢIONALĂ A REPUBLICII MOLDOVA
Obiective:
- a identifica constituţiile şi alte acte cu caracter constituţional care au acţionat în spaţiul teritorial al
Republicii Moldova;
- a determina etapele principale de dezvoltare a constituţiei în spaţiul teritorial al Republicii Moldova;
- a evalua dezvoltarea constituţională în spaţiul teritorial al Republicii Moldova.
IV.1 CONCEPTUL ŞI CONŢINUTUL ETAPELOR DE DEZVOLTARE

CONSTITUŢIONALĂ
Etapa constituţională este o parte a ciclului istoric raportat la ceea ce este semnificativ în
dezvoltarea constituţională a unei societăţi într-o anumită limită de timp. Etapa constituţională exprimă şi
reflectă dezvoltarea vieţii de stat, evoluţia instituţiilor de guvernare, raporturile dintre stat şi cetăţean din
perspectiva constituţiei. Se poate spune că elementele definitorii pentru o etapă constituţională sunt
diferite de cele ale etapei istorice.
Pot fi apreciate ca elemente ale unei etape constituţionale:
a) constituţia sau cutuma constituţională;
b) stabilirea în constituţie în mod clar, fără echivoc, a organismelor de putere şi a raporturilor
dintre ele, precum şi a unui anumit raport între guvernanţi şi guvernaţi;
c) cadrul legislativ conform constituţiei;
d) realităţi sociale şi politice conforme constituţiei;
e) elementul psihologic constînd în cunoaşterea de către întreaga populaţie a caracteristicilor
definitorii ale ciclului constituţional.
Este absolut necesar ca toate aceste elemente să aibă un caracter funcţional. Cu alte cuvinte, să fie
aplicate în practica socială.
În cadrul etapei constituţionale accentul cade pe constituţie sau pe cutuma constituţională ce
stabileşte un anumit regim constituţional, anumite raporturi stat - cetăţean, un mecanism de interferenţă
între autorităţile guvernante.
Ca orice etapă de dezoltare socială (înglobînd fenomene şi mecanisme sociale), etapa
constituţională are un punct de pornire, o perioadă de ascensiune şi una de declin sau de transformare într-
un alt exurs etapic.
Punctul incipieint al etapei îl constituie adoptarea unei constituţii sau stabilirea unei cutume
constituţionale generale. Constituţia va imprima caracterul său întregii etape de evoluţie constituţională.
Elementele sale constitutive vor fi transpuse de legiuitor în întreaga legislaţie.
Treptat, principiile constituţionale sunt difuzate în întreaga viaţă socială, îndeosebi prin măsuri
legislative şi administrative. Cu timpul, elementele ideologice ale ciclului vor intra prin metoda de
persuasiune în conştiinţa publică, stimulînd respectarea constituţiei şi a legilor de către cetăţeni.
După o anumită perioadă, se va ajunge la un punct culminant cînd elementele definitorii ale etapei
respective vor căpăta o maximă generalizare în viaţa socială şi adeziunea nu numai a autorităţilor, a
tuturor celorlalte organisme sociale, ci şi a cetăţenilor. Acest punct va dura atîta timp cît viaţa socială nu
1
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
cunoaşte schimbări de amploare. Cînd acestea apar şi sunt contrare naturii etapei constituţionale,
constituţia intră într-un proces de declin, concomitent cu formarea germenilor altei etape.
Pentru ca vechea etapă constituţională să se încheie, schimbările sociale de amploare la care ne-am
referit, trebuie să fie nu numai contrare acesteia, dar să fie fundamentale. Numai schimbările radicale de
natură politică, social-economică au vocaţia de a determina încetarea unei etape constituţionale. În cele
mai multe situaţii, schimbările în cauză sunt purtătoare de progres istoric. Alteori, ele contravin
progresului istoric, dar sunt iniţiate, susţinute sau impuse prin violenţă de forţe politice interne sau
internaţionale. Acestea au capacitatea de a încheia o etapă constituţională şi de a iniţia alta prin forţă.
Ţinem să atragem atenţia că declanşarea unei noi etape constituţionale presu-
pune consultarea poporului sau, cel puţin, exprimarea în acest sens a voinţei acestuia prin reprezentanţii
săi aleşi în organul reprezentativ. De acordul de voinţă al naţiunii faţă de noua etapă constituţională
depinde, în primul rînd, legitimitatea etapei respective.
Fiecare etapă constituţională exercită o funcţie de penetrare şi generalizare a cadrului constituţional
în plan social, precum şi o funcţie de apărare şi conservare a acestuia faţă de elementele perturbatoare,
cum ar fi, de pildă, încercări de schimbare a regimului politic sau a formei de guvernămînt, de limitare
abuzivă a drepturilor cetăţeneşti, de deteriorare a echilibrului dintre cele trei puteri etc. Elementele
tulburătoare pot fi înlăturate prin mijloace diverse: controlul constituţionalităţii legilor; contenciosul
administrativ; măsuri guvernamentale, prin intermediul presei, al organizaţiilor neguvernamentale etc.
Pe măsura dinamismului vieţii sociale, cadrul constituţional nu mai este în măsură să ofere soluţii
viabile problemelor avînd implicaţii constituţionale care apar în societate. Dacă revizuirea constituţiei nu
rezolvă incompatibilitatea dintre noile realităţi sociale şi vechiul cadru constituţional, se adoptă o nouă
constituţie. Dacă aceasta este radical deosebită de cea anterioară, vechea etapă constituţională este
înlocuită cu una nouă.
Problema dezvoltării constituţionale a Republicii Moldova trebuie să fie prezentată nu prin izolarea
de alte procese şi fenomene istorice, ci într-o interdependenţă reciprocă, luîndu-se în consideraţie legităţile
şi etapele istorice ale dezvoltării statului nostru.
Investigările realizate în această direcţie trebuie să fie subordonate anumitor legităţi, cum ar fi
următoarele: evidenţierea legităţilor apariţiei şi dezvoltării constituţiei ca lege fundamentală a statului;
tratarea istorică a constituţiei cu evidenţierea modificărilor, completărilor şi trăsăturilor noi apărute în
dezvoltarea ei.
În definirea factorilor permanenţi ai constituţionalismului trebuie să ţinem cont şi de faptul că acest
proces devine imposibil fără luarea în considerare “a elementelor fudamentale ale geografiei fizice care
atîrnă cu toată greutatea lor în balanţa intereselor economiei şi ale politicii: muntele, marea şi apele”.
În opinia noastră, dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova este un fenomen legat
indisolubil de procesul de formare a comunităţii lingvistice, teritoriale şi psihologice, constituită într-o
unitate economică şi culturală, iar mai apoi statală, cunoscută astăzi de comunitatea internaţională drept
Republica Moldova.
În această ordine de idei, considerăm că constituţionalismul în Republica Moldova a cunoscut
următoarele etape:
1. Etapa incipientă, care începe de la instituirea şi extinderea puterii domneşti în Moldova istorică
pînă la 1812.
2
2. Constituţionalismul din Basarabia în componenţa Imperiului rus (1812 -1917).

3. Etapa consolidării constituţionalismului (1917 - 1940):
a)constituţionalismul în Basarabia - parte componentă a României (1918 - 1940).
b)constituţionalismul în RASSM (1924 - 1940).
4. Etapa constituţionalismului în RSSM (1940 - 1991).
5. Constituţionalismul şi organizarea de stat în Republica Moldova contemporană.
IV.2 ETAPA INCIPIENTĂ. ELEMENTE DE CONSTITUŢIONALISM ÎN ŢARA MOLDOVEI

(PÂNĂ ÎN 1812)
Istoriografia dreptului public şi a vechilor instituţii politice şi administrative româneşti n-a ajuns
până în prezent la un consens în privinţa unei organizări constituţionale a ţărilor române pâna la
Regulamentele Organice. Totuşi unii specialişti în istoria dreptului constitutional au menţionat că aceasta
nu înseamnă că înainte de promulgarea legilor organice ale Ţării Româneşti şi Moldovei, cele două
principate ar fi fost caracterizate de „o lipsă de organizare constitutională” aproape completă. În contextul
expunerii doctrinei constituţionale au fost susţinute mai multe puncte de vedere privitor la particularităţile
constituţionalismului din epoca medievală şi cea premodernă.
Studiile efectuate de mai mulţi cercetători în acest domeniu ne permit să constatăm că, într-adevăr,
este greu de imaginat o societate care cunoaşte o organizare politico-etatică, chiar şi în formele cele mai
incipiente, care ar fi lipsită de o reglementare de natură constituţională. Or îndată ce puterea asupra
oamenilor şi a lucrurilor are ambiţia de a dăinui, ea trebuie să se convertească într-o putere asupra
cuvintelor, adică să se investească în norme de drept formulate şi profesate”.
Pentru a demonstra însă existenţa unei organizări de stat reglementate constituţional, trebuie să
pornim de la constatarea cel puţin a faptului că textele de valoare constituţională de până la epoca
modernă sunt relativ rare şi nu corespund, în majoritatea cazurilor, criteriilor de apreciere a izvoarelor
materiale de drept cu care operează specialiştii în dreptul constituţional.
În opinia noastră, dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova trebuie privită într-un cadru
cronologic mai vechi decât apariţia primei Constituţii scrise pe teritoriul de azi al Republicii.
În cele ce urmează vom încerca să identificăm prezenţa în istoria Moldovei a unor idei şi principii
constituţionale şi să evidenţiem o etapă incipientă, care porneşte de la instituirea şi extinderea puterii
domneşti în Ţara Moldovei până la începutul secolului al XIX-lea.
La această etapă, prezenţa constituţionalismului în reglementarea, organizarea şi funcţionarea
statului poate fi interceptată în relaţiile dintre locuitorii ţării şi conducătorii ei, stabilirea instituţiilor
publice centrale şi locale în regulile privitoare la succesiunea în scaunul domnesc, care reprezintă vechiul
drept cutumiar - obiceiul pământului. Conform acestui izvor de drept, „domnia”, ca instituţie a organizării
de stat prezentă în istoria Ţării Moldovei, a fost un fenomen ce a evoluat sub influenţa unei serii de factori
de ordin politic, cum ar fi relaţiile ei cu „boierii” şi „ţara”.
Până la constituirea statelor medievale independente în formaţiuni teritoriale, numite „vlahii” sau
„ţări”, s-au cristalizat instituţii originale, bazate pe ”obiceiul pământului”, care aveau la bază factorul
popular favorizat de ideologia creştină. Statul independent, care s-a format la mijlocul sec. al XIV-lea, a
3
accelerat procesele de feudalizare, aflate în plină desfăşurare. Cronicarul Gh. Ureche menţiona că Dragoş
a devenit voievod al Moldovei fiind ales din mediul celor „carile să vedia şi mai de cinste şi mai de folos
decâtu toţi”.
Aceste constatări ne duc la concluzia că domnia în Ţările Româneşti a fost un model de organizare
statală care excludea până la un anumit moment ideea unei guvernări absolute, deoarece ea presupunea
superioritatea unui „obicei al pământului” care determina existenţa unui sfat constituit din fruntaşii
neamului pe lângă domn şi care îi acorda dreptul să „dăruiască şi să confirme stăpânirea pământurilor, să
confere „ohabe” sau imunităţi, să perceapă veniturile ce rezultă pentru domnie din transferurile private de
stăpânire, dar, totodată, în virtutea principiului de reciprocitate ce se află la temelia dreptului feudal.
Domnul ţării unificate trebuie să recurgă la colaborarea cu aceia reprezentanţi ai puterilor locale atât
pentru a interpreta dreptul de a rosti judecata sa, cât şi pentru a hotărî în problemele însemnate, ce trebuie
să le rezolve în interesul obştesc.” În viziunea noastră, această condiţie conform căreia domnii se supun
legilor, fie şi cutumiare, exprimă esenţa unui regim constituţional.
Această concluzie nu rezultă însă numai din reprezentarea logică a argumentelor de mai sus, dar se
bazează şi pe conţinutul unor surse istorice. Astfel, actul de omagiu al voievodului Petru Muşatinul către
regele Poloniei, Vladislav Iagello, care este considerat cel mai vechi document extern emis de cancelaria
Ţării Moldova, conţine date concrete despre aceste condiţii ale organizării de stat: „în numele nostru şi al
tuturor celorlalţi boieri ai Ţării Moldovei, care ni-au împuternicit cu toată autoritatea să facem aceasta.”
Un alt aspect caracteristic pentru cunoaşterea naturii constituţionale a relaţiilor dintre domni şi
stările privilegiate ale ţării este însăşi procedura de succesiune la tron.
Dimitrie Cantemir în lucrarea sa Descrierea Moldovei relatează că “Domnia Moldovei la început
se moştenea, pricină de alegere era numai atunci când se stingea cu totul viţa domnească” şi numai când
toată familia domnească (şirul voievozilor din neamul descălecătorilor) dispărea, nemaiexistând niciun
descendent al acesteia, apare „dreptul de alegere a Domnilor de către fruntaşii ţării”. Pe lângă această
relatare, la D. Cantemir găsim şi argumente în susţinerea acestei teze: “Pentru întărirea acestei păreri,
afară de obiceiul pe care-l vedem la toate neamurile mai de seamă ale Europei din acea vreme, mai ales o
dovadă, nu lipsită de importanţă, chiar şirul celor dintâi domnitori, din care se vede limpede că nu s-a pus
în scaunul Moldovei un domn străin cât timp mai era în viaţă vreo mlădiţă din vechea familie domnească”.
Aşadar, graţie „obiceiului pământului”, sistemul ereditar este transformat consecutiv în sistemul electiv-
ereditar. În condiţiile acestui sistem domnia îşi păstra originea în aceeaşi familie. Concluzia făcută de unii
specialişti din acest domeniu este că “Succesiunea la tron se făcea după principiul mixt electiv-ereditar, în
sensul că suveranul era ales dintre membrii celor două familii domnitoare (Basarabii în Ţara Românească
şi Muşatinii în Moldova)”.
Marele istoric Nicolae Iorga precizează că “datina alegerii Domnului de către popor, prin plebiscit,
care întăreşte alegerea făcută de boieri şi de reprezentanţii Bisericii, este străveche pe acest pământ”.
Desigur că prin ”popor” se aveau în vedere stările privilegiate din prezenta adunare al căror reprezentant
era proclamat noul domn.
Istoricul C. Rezachevici a demonstrat, însă, că cele descrise de Gh. Ureche se datorează unei
confuzii. Cronicarul a adăugat eronat la alegerea lui Ştefan cel Mare o informaţie dintr-o variantă a
Letopiseţului de la Putna despre învestirea în câmpul Sucevei a domnului Despot Vodă în anul 1562.
4
Specificul venirii la domnie a lui Ştefan cel Mare a constat în faptul că din raţiuni strategice el a fost
întâmpinat de către boieiri şi „uns” la tron nu la Suceava, ci într-un sat din preajma capitalei numit
Direptate.
În baza cronicilor referitoare la Constantin Brâncoveanu şi a mărturiilor lui D. Cantemir, acelaşi
istoric a stabilit prezenţa a cinci momente în scenariul algerii şi instalării pe tron a noului domn:
1) alegerea candidatului la domnie de către boieri;
2) proclamarea noului domn în faţa stărilor privilegiate (mitropolitul, boierii de toate
rangurile, reprezentanţii slujitorilor, orăşenilor);
3) ungerea cu sfântul mir (sacralizarea) şi încoronarea în biserica Mitropoliei;
4) jurământul de credinţă în biserica de la curte;
5) instalarea noului domn în jilţul domnesc, divanul cel mare, unde veneau să-i sărute
mâna mitropolitul, clerul, boierii de toate treptele.
Acest ceremonial era conceput de către contemporani drept acceptare de către ţară a noului domn.
În cronica lui Grigore Ureche se spune că domnia în Moldova a început întâi foarte modest, ca o
“căpitănie”. Reproducând cunoscuta legendă a “descălecării”, Ureche susţine că primul domn al Moldovei
a fost ales şi pus “mai mare şi purtător de grijă”, predecesorii lui fiind “toţi din os domnesc, din dinastie
veche”.
Astfel îşi închipuie cronicarul aşezarea în scaunul domniei a lui Ştefan cel Mare: “Ştefan Vodă
strânsau boierii, şi mai mari şi mai mici, şi altă curte măruntă, împreună cu Teoctist Mitropolitul şi cu
mulţi călugări, la locul ce se cheamă Dreptate, şi i-au întrebatu pre toţi: iestele cu voie tuturor să fie
Domnului, cu toţii au strigat într-un glas: În mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti! şi, deci, cu toţii l-au
râdicat Domn, şi l-au pomăzuit spre Domnie, Mitropolitul Teoctist şi de acelea luă Ştefan Vodă steagul
Ţării Moldovei şi se duse la Scaunul Sucevei”.
Iată cum relatează Grigore Ureche despre urcarea la tron a lui Bogdan Vodă, urmaşul lui Ştefan cel
Mare: „După moartea lui Ştefan Vodă, cu voia tuturor locuitorilor ţării au stătut domnu fiul său Bogdan
Vodă”.
După moartea lui Ştefan cel Tânăr, fiul lui Bogdan al III-lea, “boierii şi Ţara s-au strâns şi s-au
sfătuit pre cine vor alege să puie domn, că pre obiceiul ţării nu se cădea altuia domnia ţării fără cărule nu
vrea fi sămânţă de domnu, cu toţii l-au ridicat domn pe Rareş”.
Cronicarii ne aduc exemple şi despre tentative de respingere de către „ţară” a pretendentului la
scaunul domnesc. Aşa, la sosirea lui Alexandru Lăpuşneanu, care primise firman de la Poartă, boierii i-au
trimis în întâmpinare “oameni juraţi de la ţară, să-i spuie că ţara nu-l va, nici-l iubescu”. Răspunsul atribuit
lui Lăpuşneanu a rămas vestit: “De nu mă vor, eu îi voiu pre ei şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre
dânşii şi tot voi merge, ori cu voie, ori fără voie”.
La fel, nu erau admise nici cazurile de acaparare forţată a puterii domneşti, asemenea tentative
fiind considerate că „nici un bine nu au făcut ţării”. Grigore Ureche, care şi este autorul aprecierii de mai
sus, ne aduce un exemplu convingător de uzurpare. Aşa, în anul 1564, comunică cronicarul, „s-au ridicat
din Ţara Ungurească asupra lui Alexandru-vodă un Ştefan, pe poreclă Mîzgă, cu mulţi haiduci de s-au fost
făcând os de domnu, strângându şi păstori şi altă adunătură, au întrat în ţară smomindu pe oameni, ca să i
se închine şi să-l ducă la domnie. Ci Alexandru-vodă, dacă au înţeles, au trimis împotriva lui slujitorii săi,
5
carii l-au timpinat şi dându-i războiu, l-au bătut şi oamenii i-au răsipit, iară pre carii i-au prinsu vii, le-au
tăiat nasul şi urechile, iară el a scăpat prin munţi, pedestru”.
Cele relatate mai sus ne permit să conchidem că domnul era ales cu concursul stărilor privilegiate
ale ţării, deoarece adunarea acestora era alcătuită, în viziunea lui Constantin C. Giurescu, din boieri mari
şi mici din toată ţara, ultimii fiind „ceva mai mult decât fruntaşul ţăran al satului”.
Apelând la istoriografie, constatăm că problema cu privire la adunarea reprezentativă care alegea
domnul este veche, existând numeroase teze adverse şi contradictorii: ce prezenta aceasta - un consiliu
restrâns sau adunare de obşte, un sfat domnesc redus la câţiva boieri sau adunare mai numeroasă de
delegaţi ai Stărilor? Aceste dezbateri au fost iniţiate mai bine de un secol şi jumătate în urmă, când trebuia
să fie acceptat un nou regim de alegeri şi reprezentare politică în principate, conform unor principii
enunţate în Convenţia de la Paris. Un publicist francez, bun cunoscător al ţărilor româneşti care a pledat
pentru unirea moldo-valahă pe nume Jean Ubicini, în anul 1857, scria că atunci când urma să fie ales
domnul sau să se impună noi impozite, “mandatarii naţiunii se adunau cu miile fără deosebire de clasă sau
de rang, sub preşedinţia mitropolitului”.
La rândul său, Ion C. Brătianu menţionează în lucrarea sa Memoriul asupra situaţiei Moldo-
Valahiei după tratatul de la Paris că „vechile noastre câmpuri ale lui Marte erau alcătuite din mai multe
mii de oameni şi deschise fără deosebire oricărei persoane, având conştiinţa că onestitatea şi patriotismul
său îi dădeau dreptul să-şi spună cuvântul în treburile publice”. Desigur că aceste constatări se bazau nu pe
studierea surselor istorice, ci reieşeau din spiritul timpului, caracteristic prin includerea cercurilor largi ale
populaţiei în viaţa politică.
În ultimii ani au fost publicate lucrări de sinteză în care au fost examinate componenţa şi
prerogativele instituţiilor statului în Ţările Române. S-a constatat că prin componenţa lor Adunările de
stări erau o instituţie reprezentativă a stărilor privilegiate. Acestea adesea erau confundate de către istorici
cu Marea adunare a ţării. Ultima includea atât stările privilegiate cât şi neprivilegiate din punct de vedere
fiscal (mici proprietari din sate devălmaşe, orăşeni etc.). Dar, după cum s-a constatat, Marile adunări ale
tuturor stărilor nu alegeau domnii, ci doar îi întâmpinau (aclamau) la intrarea lor în reşedinţa domnească.
În ce priveşte Adunarea de stări, aceasta prezenta un Sfat domnesc lărgit, convocat de domni cu
unele ocazii importante, când boierilor din divan li se adăugau boieri şi clerici, care nu făceau parte din
divan. Asemenea adunări ale stărilor erau numite „Sfat de obşte”. Cronicarul Miron Costin constata la
1628 că domnul Miron Barnovschi a fost ales de „boieri şi toată ţara”. Denumirea de „ţară” avea în sens
social două semnificaţii: una largă, care cuprindea boierii şi toate categoriile sociale, şi una restrânsă care
subînţelegea toate categoriile sociale în afară de boieri (slujitorii, curtenii (oştenii), mai rar unii proprietari
devălmaşi, ţăranii liberi, orăşenii). Ţăranii aserviţi nu participau la adunările de stări.
Toate adunările stărilor şi sfatul domnesc într-o formă incipientă generau un cadru constituţional în
activitatea instituţiilor statului.
Printre vechile principii constituţionale poate fi adusă drept exemplu şi instituţia demisiei
domnitorului. La 19 august 1591, Petru Schiopul, domnitor al Moldovei, trimite sultanului însemnele
domniei, partea tributului neplătită pe care ţara o datora pentru anul în curs şi un hoget (un fel de raport de
demisie), în care îşi justifica abdicarea şi exilul, descriind în acelaşi timp şi starea finanţelor.
6
Iată cum descrie Grigore Ureche acest gest: principele, „vazându nevoia ţării, că turcii pre obiceiul
lor cel spurcat şi neastâmparatu de lăcomie, trimiseră de cerea bani, să le dea mai mult decât era
adetulţărâi, făcu sfat cu boierii, ce vor face, cum vor putea râdica şi alte dări care n-au mai fost. …Ci Petru
Voda nici într-un chip nu vru să să apuce de acea dare şi să ia blestemul ţării asupra sa. Ci îşi tocmi lucrul
înainte şi la scaun lăsă boieri să păzească scaunul, până le va veni alt domnu de la împărăţie”. Astfel
suntem în faţa unei decizii politice luate într-un cadru de tip constitutional: Petru Schiopul, în calitatea sa
de şef de stat consultându-se cu boierii.
Un exemplu de document adoptat de Adunarea stărilor cunoscut sub denumirea simbolică de
Plecarea capului de la Vaslui este cel emis de domnul Moldovei Pentru Aron la 5 iunie 1456. Conform
documentului, acest domn, împreună cu membrii Sfatului domnesc, cu mitropolitul Theoctist şi cu toţi
boierii şi toată ţara s-au sfătuit cum ”să ne înlăturăm nevoia după putinţa ce o avem şi să ne plecăm capul
în faţa acelei păgânătăţi, să găsim şi să le dăm ceea ce vom putea ca să-i îmblânzim, pâna când… să ne
găsim aliaţi, aşa cum au avut şi înaintaşii noştri... Dacă va putea [să obţină pacea] cu ceva mai puţin, este
bine, iar dacă nu va putea să-i roage şi să izbândească aceasta, atunci să dea şi acei două mii de zloţi
ungureşti, ca … ţara noastră să nu se mai piardă”.
Convocarea Adunării stărilor a fost atestată şi în secolele următoare. Astfel, într-un hrisovpentru
vecinii mănăstireşti şi boiereşti din Moldova,Miron Barnovschi, Domnul Ţării Moldovei, sfătuind cu tot
Svatul, cu mitropolitul şi cu alţi episcopi, cu egumenii şi cu boiarii cei mari şi ai doii şi ai treii, şi cu
mazilii şi cu feciorii de boiari de ţară şi cu slugi domneşti, vonici denainte şi cu toată ţara şi aşe s-au
tocmit şi s-au ruptu dintru Svatul nostru ce vor hi fugiţi vecini de după înparatul încoace, să hie tari şi
putérnici cu cărţile domniei mele calugării şi feciorii de boieri a-s lua vecinii, însa să le ia şi cisla cum va
hi cu direptul, hie unde vor hi şi-i vor găsi, hie în sat domnescu, hie în oraş, hie în sat boerescu, hie în
slobodzie, hie într-alte sate calugăreşti fugiţi vecinii altor călugări să aibă a-i lua şi a-i duce cu toate
bucatele lor înapoi, cines pre la locurile sale şi cisla să li să mute după dânşii”.
În Iertarea de dări a preoţilor din Moldova, Ioan Alexandru Iliaş Voievod, Domn al Ţării
Moldovei, cercetând ţara şi găsind-o plină de tot felul de lucruri rele şi fără de Dumnezeu şi de toate
fărădelegile… iar preoţii moldoveni, nu de multă vreme, sunt supuşi la toate dările grele… şi din pricina
vieţii lor nevoiaşe şi sărace, unii îşi leapadă preoţia lor şi fug în ţări străine… şi sfintele biserici rămân fără
preoţi şi oamenii mor fără împărtăşanie şi fără spovedanie”. De aceea, sfătuind cu tot Sfatul, cu cei patru
ierarhi şi cu toţi boierii mari şi mici şi cu tot Sinclitul, domnul iertă pe toţi preoţii din Moldova de toate
”dările câte au fost asupra lor până acum”; „numai darea steagului domniei, când va veni întâi Domnul de
la cinstita Poartă”.
Consultările domniei cu stările privilegiate au devenit frecvente în secolul al XVIII-lea, când
domnii fanarioţi au realizat un şir de reforme sociale şi politice. Ei aveau nevoie de o conlucrare cu
boierimea autohtonă, care forma o „partidă naţională” ce se opunea fanarioţilor. La această etapă boierii
nu numai aprobau formal hrisoavele domneşti, ci şi negociau anumite privilegii pentru ei.
În context vom menţiona Marele Hrisov din 7 februarie 1740 al lui Constantin Mavrocordat (a
domnit de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova), care a fost implementat şi în Moldova
în perioada domniei acestuia din 1741-1743. Acest aşezământ fundamental a fost tradus şi în limba
franceză de publicistul Flacpat, cu titlul de ”Constituţie”, şi publicat în revista “Mercure de France”.
7
“Constituţia” cunoscută şi comentată în Apus nu a fost un act de autoritate al Domnului, ci „rezultatul

acordului dintre el şi reprezentanţii categoriilor privilegiate”.
Acest act lansa o nouă concepţie de guvernare în spiritul „absolutismului luminat”: „purta grija
pentru cei mici, pentru păturile nevoiaşe, cărora caută să le creeze condiţii de viaţă suportabile, dar prin
măsuri realizate cu ajutorul Stărilor privilegiate, pe cari le chiamă şi aici la sfat şi colaborare”. Dar aceste
declaraţii, similare monarhilor apuseni, erau în viziunea istoricului francez L. Lefebre simple „jocuri de
spirit”.
Marele Hrisov prevedea crearea unei Adunări a tuturor Stărilor care includea „cincizeci şi cinci de
feţe bisericeşti (Mitropolitul, trei episcopi, patru arhierei şi 47 de egumeni) şi 60 de demnitari, în funcţiune
sau foşti în slujbe”. Din cele menţionate ne convingem că era vorba de o adunare restrânsă, limita de
participare la care erau reprezentanţii de frunte ai Stărilor sociale şi care contura rândurile boierilor,
separându-i pe aceştia de categoriile sociale inferioare ce urmau să plătească birul cu “ţara”.
Caracterul Adunării convocate de Constantin Mavrocordat în perioada celei de a treia domnii din
Moldova pentru a pune capăt nesfârşitelor tulburări, pe care le provocase fuga de bir a ţăranilor de pe
moşii. Preocupările acestui domn de a determina o situaţie legală pentru aceste categorii sociale au stârnit
reacţiuni de nemulţumire: „strângându-se vecinătatea la Domn cu o mare obrăznicie, căci îi făcuse
Constantin-Vodă de nu băgau pe nimeni în seamă... uşile divanului erau deschise şi multă vorbă cu
prostimea avea, cât atâta le dedese obraz, cât nu putea nimeni din boieri ca să zică măcar cât de puţin lucru
unui ţăran că îndată sărea la Vodă şi pentru un lucru de nimic a unui ţăran cât de prost, făcea pe boier
mare mascara şi-l închidea”.
Drept exemplu viu de constituţionalism manifestat în această perioadă incipientă serveşte şi
Adunarea de la Iaşi din 6/17 aprilie 1749, care „hotărâseră eliberarea vecinilor (ţărani şerbi)”. Hrisovul ce
cuprindea hotărârea Adunării este asemănat cu o Charta Magna, de „şapte palme în înălţime şi de cinci în
lăţime, căptuşită cu meltek (mătăsărie) verde”. Hrisovul este confirmat de aproximativ 170 de semnături
dintre care au fost descifrate: 23 de semnături ale feţelor bisericeşti, restul fiind boieri de neam cu
dregătorii lor, semnături ale unor persoane fără indicaţie de dregătorii, neamuri de mazili sau boiernaşi,
dar sunt observate şi o serie de nume care indică obârşie populară fără nicio legătură cu neamul boieresc.
Probabil că anume din aceste considerente acest „proces-verbal” al hotărârii consemnează că „s-au adunat
la Trei Sfetitele, partea bisericească şi boierească şi altă obşte”.
Acest eveniment, inclusiv actul semnat, fac dovada faptului că consultarea “obştei” în Moldova se
întemeiază pe o tradiţie veche ce îşi are originea tocmai în procesul de constituire a statului medieval
moldovenesc. Pare a fi firesc şi faptul că Adunarea din 1749 a fost o formă de manifestare a consultării
domnului cu stările sociale (un gen de referendum popular), iar hotărârea de desfiinţare a veciniei a
rezultat din dezbateri anevoioase şi îndelungate confirmate de Hrisovul menţionat.
În ultimele decenii ale sec. al XVIII-lea are loc un proces transformatoriu cu caracter modern
generat de reformele aceluiaşi Constantin Mavrocordat, situaţie care a favorizat pătrunderea ideilor
iluministe pe care s-au fundamentat ulterior principiile regimului parlamentar în spiritul liberalismului
european. Această perioadă, zisă şi fanariotă, cunoaşte o luptă deschisă între veneticii fanarioţi şi marea
boierime băştinaşă, care încearcă să apere cu îndârjire organizarea de stat şi obiceiurile moştenite.
8
Cu toate că năzuinţele spre un regim reprezentativ nu depăşeau limitele epocii de trecere de la

medieval la modern, în Moldova şi Ţara Românească, totuşi, se manifestau unele particularităţice
dovedesc străduinţe de menţinere a acestor trăsături fundamentale în viaţa ei constituţională.
Un exemplu în acest sens poate servi un memoriu din 1771 al cărui autor se presupune a fi un
consilier al împărătesei Ecaterina a II-a, baronul Charles-Leopold Andreu de Bilistein. În acest document
se promovează ideea ca Moldova şi Ţara Românească ”să fie ridicate la rangul de republică suverană,
liberă şi independentă, cu un singur nume, o singură capitală şi un singur tribunal suveran”.
Astfel, cercetarea unor documente istorice relevă că în vremea domnilor fanarioţi
reprezentativitatea populară îşi găsea expresia în activitatea divanului restrâns care lua decizii sub formă
de anaforale şi hrisoave, iar în cazul unor probleme de importanţă majoră se organizau şi foruri
reprezentative mai numeroase. Convocarea unor asemenea adunări era condiţionată nu numai de
caracterul problemelor supuse dezbaterilor, dar şi de alte circumstanţe. Drept confirmare a celor
menţionate de noi serveşte şi următoarea observaţie făcută de Gheorghe Ghibănescu: „Voinţa Domnului
întrupată în cutare hrisov era lege numai pentru el, urmaşul dacă voia o primea, dacă nu, nu”. Pentru ca
anumite hrisoave să obţină caracterul unor legi dăinuitoare peste ani, trebuia ca acestea să fie
„soborniceşti”, adică să fie aprobate cu concursul „sfatului obştesc”: feţe bisericeşti, boieri şi boiernaşi.
Anume astfel a procedat C. Mavrocordat în anul 1749 soluţionând problema eliberării ţăranilor de şerbie.
În acelaşi mod unul din urmaşii acestuia, Al. I. Mavrocordat, în anul 1785, printr-un „Sloboznicesc
Hrisov” a hotărât asupra problemelor ce ţineau de daniile de pământ din moşiile răzăşeşti şi împărţirile de
robi ţigani şi căsătoriile între moldoveni şi ţigani, adică între robi şi oameni liberi.
Situaţia internă, dar mai mult cea internaţională, a condus la aceea că domniile lui Constantin
Ispilanti la Bucureşti şi cea a lui Alexandru Moruzi la Iaşi au fost însoţite de firmanele din octombrie
1802 care, în opinia lui Nicolae Iorga, reprezintă „o adevărată constituţie a ţărilor româneşti potrivit cu
dorinţele arătate de ţara însăşi”.
În conţinutul acestui document care reproduce şi firmanele anterioare din 1774, 1783 şi 1791, se
reconfirmă o bună parte din doleanţele Stărilor reprezentative din ambele principate de reglementare a
relaţiilor acestora cu Poarta prin acte cu caracter internaţional.
Astfel, se interzicea de a se ”cere mai mult decât haraciul şi birurile statornicite prin obicei, iar
dregătorii turci nu vor mai avea voie să umble după ele în ţară; domniile urmau a împlini şapte ani, iar
Domnii nu puteau fi schimbaţi înainte de termen, decât pentru vină dovedită, şi de comun acord cu
reprezentantul Rusiei la Constantinopol; dările puteau fi impuse numai cu sfatul şi consimţământul
boierilor în fiecare an; Domnul putea angaja în slujba sa boierii după trebuinţă, din cei vrednici şi
credincioşi, atât din greci cât şi pământeni, protejând pe cei mai iscusiţi; boierii trebuiau să-i cruţe pe
locuitorii săraci; privelegiile negustorilor erau asigurate prin interdicţia altor de a face negoţ în ţară fără
firman”.
Sub influenţa liberalismului francez, la începutul sec. al XIX-lea, în Moldova încep a fi
promovate idei moderne cu privire la organizarea constituţională şi de stat, care se conturează în aşa-
numita „Scrisoare anonimă” din 1804. Fiind opera de creaţie a micii boierimi, acest demers era îndreptat
împotriva domnului şi a marilor boieri care deţineau toate privilegiile. După o analiză minuţioasă a acestei
scrisori, A.D. Xenopol constată că textul acesteia conţinea propuneri şi cereri de reformă, sub ameninţarea
9
de răscoală. În viziunea autorului „Scrisoarea anonimă” a anticipat reforma cerută prin proiectul de
constituţie al cărbunarilor.
Fenomenul constituţionalismului în formare, care de altfel determina şi organizarea de stat în
Moldova de atunci, suportă transformări esenţiale sub ocupaţia militară rusă de la 1806-1812. Odată cu
ocuparea Moldovei (noiembrie 1806) de către armata rusă, în principat se înregistrează o criză a puterii
centrale determinată de schimbarea frecventă a domnului. Astfel, imediat după instaurarea ocupaţiei ruse
Constantin Moruzi, domnul Moldovei, refuză să colaboreze cu autorităţile ruse şi se retrage în Turcia. În
scopul depăşirii situaţiei de criză, ţarul Alexandru I îl numeşte pe Alexandru Ispilanti domn al Moldovei şi
Munteniei. În urma divergenţelor crescânde dintre domn şi grupările boiereşti din ambele principate acesta
este nevoit să părăsească domnia şi să se retragă de data aceasta în Rusia. După părăsirea scaunului
domnesc de către Ipsilanti, este instituită funcţia de Preşedinte al Divanurilor Moldovei şi Munteniei care
este încredinţată consilierului de taină Laşcariov. După o perioadă foarte scurtă de timp Laşcariov este
demis, iar Prozorovski, comandant al armatei ruse dislocate în teritoriu, formează un Comitet de
conducere al Divanului Moldovei, în care intrau Mitropolitul Moldovei Gherasim, episcopul de Roman,
vistiernicul Iordache Balş şi logofătul Ghica, iar Preşedintele urma să sosească de la Petersburg.
Din informaţia prezentată de reprezentanţii boierilor din Moldova, în preajma războiului ruso-turc
din 1806-1812, în timpul în care acest principat era condus de domn, Divanul avea următoarea structură:
1) Divanul judecătoresc, în componenţa căruia intrau doi logofeţi (din Ţara de Sus şi din Ţara
de Jos), patru vornici (doi din Ţara de Sus şi doi din Ţara de Jos), un vornic al obştirilor, marele spătar şi
vornicul de aprozi. Este de menţionat că calitatea de membru al acestei structuri putea fi atribuită numai
marilor boieri.
În competenţa acestui Divan intrau problemele majore legate de conducerea ţării, precum şi
judecarea tuturor litigiilor civile, care aveau în calitate de obiect litigios cantităţi şi sume mari de bani şi
avere.
2) Al doilea Departament era compus din patru membri: un logofăt sau vornic în frunte şi trei
boieri cu rang de ban şi mai sus. Departamentul exercita atribuţii judecătoreşti, dar, spre deosebire de
Divanul judecătoresc, examina litigii civile de o mai mică importanţă şi de bani mai mici.
3) Departamentul afacerilor străine, în componenţa căruia intrau: un vornic şi trei boieri până
la rangul de căminar. De competenţa acestor demnitari ţinea cercetarea şi judecarea litigiilor apărute între
locuitorii Moldovei şi cetăţenii străini.
4) Departamentul afacerilor criminale constituit din patru membri: un vornic şi trei boieri
până la titlul de căminar.
Structura acestui organ reprezentativ suportă modificări imediat după ocuparea Moldovei de
către armata rusă şi plecarea domnului din ţară, când boierimea mare înfiinţează, din iniţiativă proprie,
un organ nou numit de ei Întâiul Divan. În componenţa noului organ intrau 7 boieri de rangul întâi care
se bucurau şi de cea mai mare influenţă în ţară.
În procesul de reformare iniţiat de Kuşnikov au fost operate schimbări, în primul rând, în
componenţa Întâiului Divan, care fusese instituit „nelegitim ” de către boieri. Fiind păstrat în continuare,
componenţa acestuia este redusă de la şapte la patru membri: trei boieri mari în frunte cu mitropolitul
Moldovei (pe atunci Gavriil Bănulescu-Bodoni).
10
Întâiul Divan urma să exercite puterea supremă executivă, supravegherea respectării stricte a
legilor şi obiceiurilor pământului. În acest organ se concentrau şi toate documentele, jalobele, plângerile
adresate întregului Divan şi pe care urma să le readreseze departamentelor respective spre examinare.
Întâiului Divan îi revenea şi rolul de instanţă judiciară supremă în raport cu celelalte
departamente. Cu mare regret însă, obligaţia principală a acestui organ, stabilită de ruşi, ţinea de
aprovizionarea „neîntreruptă şi îndestulătoare” a oştilor imperiale cu provizii şi furaje şi „satisfacerea
tuturor necesităţilor” armatei ruse.
Sursele documentare ne dovedesc că aceste limitări n-au fost suficiente pentru administraţia
rusă. Astfel, pentru a stabili un control strict asupra Divanurilor şi a le obliga să execute toate ordinele şi
prescripţiile administratorilor ruşi, senatorul Krasno-Milaşevici (l-a înlocuit pe S. Kuşnikov) instituie
posturi de executori. Deja în iulie 1810,pe lângă Divanul Moldovei,este numit executor un oarecare
Cerneac-Samoilenco, având următoarele obligaţii: să menţină ordinea şi disciplina în Divan şi în
departamentele acestuia; să insiste asupra îndeplinirii cât mai rapide a tuturor prescripţiilor
Preşedintelui Divanului, iar în cazul tărăgănărilor să raporteze superiorilor săi; să acorde ajutor
membrilor Divanului la alcătuirea şi completarea diferitelor formulare şi dări de seamă în conformitate
cu modelele ruseşti.
În viziunea noastră, reorganizarea Divanului moldovenesc a urmărit scopul de a distruge vechile
obiceiuri şi tradiţii ale constituţionalismului incipient din Moldova în scopul stabilirii unui control
nelimitat al administraţiei ruse asupra organizării de stat din acest principat.
Împrejurările şi fenomenele examinate mai sus prezintă perioada care, cu certitudine, poate fi
considerată perioadă a originilor constituţionalismului din Principatul Moldovei, apoi din România
modernă.
IV. 3. CONSTITUŢIONALISMUL DIN BASARABIA (1812 -1917)
Prin Tratatul de pace semnat la 16 mai 1812 de către reprezentanţii Porţii şi ai Imperiului Rus, la
Rusia ţaristă a fost anexat teritoriul dintre Prut şi Nistru, denumit de ”către administraţia ţaristă –
Basarabia, extinzându-se astfel numele istoric propriu doar părţii geografice din sudul Moldovei (dintre
Dunăre şi Nistru)”.
Principatul Moldovei a fost divizat şi, drept urmare, o parte a lui - o bună parte din teritoriul actual
al Republicii Moldova - a fost aruncat într-o nouă dominaţie străină, fiind lipsit de posibilitatea dezvoltării
economice şi politice independente mai mult de un veac.
Deoarece imperiul ţarist urmărea scopul să transforme teritoriul anexat într-o provincie tipic
rusească, Basarabia a fost pusă sub supraveghere specială din partea persoanelor împuternicite ale
împăratului rus, provincia obţinând iniţial un mod de administrare specială, autonomă.
Astfel, ”Oblastia Basarabiei” urma a ”fi ocârmuită pre temeiul celor înrădăcinate legiuiri ale sale,
după a ei pravile, obiceiuri şi după pronomiile ce se cuvin fieştecăreia tagme deosebit”.
Prima lege vizând Basarabia a fost Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii a
Basarabiei din data de 2 august 1812, semnat de amiralul Ciceagov (comandantul Armatei Dunărene
dislocate în principatele române).
11
Este important de remarcat că la elaborarea acestui Regulament au contribuit şi reprezentanţii

intelectualităţii locale, cum ar fi: Scarlat Sturza, Gavriil Bănulescu-Bodoni, Ioan Capo d’Istria, Alexandru
Sturdza (fiul primului guvernator) etc. Ar fi o naivitate însă să credem că aceste persoane au avut un rol
decisiv în stabilirea conţinutului acestui document. Maniera administrării teritoriilor cu un statut similar
Basarabiei (Finlanda, Regatul Polonez, Georgia etc.) ne sugerează ideea că Imperiul rus s-a implicat direct
în administrarea acestor teritorii, inclusiv prin adoptarea unor constituţii provizorii, ”fără a crea o careva
disonanţă în politica internă”.
Pentru conducerea provinciei, administraţia imperială instituie în Basarabia postul de guvernator
civil. Primul guvernator al Basarabiei a fost Scarlat Sturza, fost vel logofăt, boier din Moldova, care însă
n-a administrat niciun an (23 iulie 1812-17 iunie 1813), fiind destituit în baza unui memoriu întocmit de
un cinovnic rus pe nume Lev Baicov, care îl învinuia pe guvernator de “lipsă de experienţă, bătrâneţea şi
slăbiciunea caracterului”. Despre Scarlat Sturza considerat ”primul şi ultimul guvernator civil al
Basarabiei de origine română” se mai spune că acesta demonstra uneori şi o ”atitudine intransigentă într-
un şir de probleme, manifestându-şi, între altele, dezacordul categoric în legătura cu intenţia unor
demnitari ruşi de a coloniza Basarabia cu ţărani şerbi din guberniile ruseşti”.
Guvernatorul putea contacta direct cu şefii guvernelor vecine, cu domnii Moldovei şi Munteniei în
toate problemele ce erau de competenţa sa. În ordinea ierarhică el era subordonat guvernatorului general.
Atribuţiile guvernatorului erau foarte largi, fapt ce făcea ca în gubernie “să nu existe vreo instituţie, care
ar fi scoasă de sub influenţa guvernatorului”. Guvernatorul selecta şi numea consilierii în Cancelaria
administraţiei civile şi funcţionarii în Cancelaria regională; semna actele emise de Cancelarie şi aplica pe
ele ştampila cu imaginea blazonului său; numea ispravnici în ţinuturi din rândurile boierilor moldoveni
care au depus jurământ de credinţă Rusiei sau din rândurile nobililor sau ofiţerilor ruşi; acorda cetăţenie
rusă persoanelor care erau încadrate în activităţi economice, ştiinţifice şi culturale, dispuneau de capitaluri
băneşti, de avere mobiliară sau imobiliară, prin depunerea jurământului de credinţă Rusiei; elibera
paşapoarte de călătorie, certificate comerciale şi alte documente. Această sferă vastă de atribuţii nu-i
permiteau guvernatorului să administreze efectiv toate ramurile administraţiei din provincie. Despre
aceasta vorbesc şi unele date de statistică oferite de acelaşi A. Zaşciuc, după calculul căruia în cele 1080
de ore de muncă pe an guvernatorul trebuia să soluţioneze 7000 de afaceri şi să semneze peste 80 000 de
adrese. Pe lîngă aceasta, trebuia să mai semneze diferite procese-verbale. Într-o singură zi el trebuia să
examineze 7 dosare şi să semneze 80 de adrese.
Regulamentul acorda provinciei o anumită autonomie, administrarea Basarabiei fiind încredinţată
unui “guvern provizoriu” (Guvernul Regional al Basarabiei) constituit din două departamente şi Adunarea
generală a departamentelor. Regulamentul acorda guvernatorului dreptul de a alege şi a numi în funcţii din
rândul boierilor moldoveni şi demnitarilor ruşi consilieri în cadrul departamentelor Guvernului Regional,
în funcţie de circumstanţe şi de necesităţi, adopta noi hotărâri şi prezenta propuneri spre aprobare
Administraţiei imperiale. Pentru funcţionarea Guvernului era instituită Cancelaria Guvernului Regional.
Legea păstra vechea orânduire administrativ-teritorială. Lucrările de secretariat erau efectuate în
limba rusă şi moldovenească.
Prin această Lege guvernul rus a păstrat unele momente existente aici mai înainte: legislaţia locală,
guvernul provinciei nou-instituit cu departamentele lui, constituite din consilieri (moşieri băştinaşi sau
12
ruşi), aminteşte divanul moldovenesc, iar ispravnicii din provincii aveau funcţiile anterioare ale
ispravnicilor din Ţara Moldovei.
Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii a Basarabiei a fost în vigoare până la
confirmarea de către Alexandru I, la 26 mai 1816, a Memoriului care i-a servit rezidentului plenipotenţiar
al Basarabiei A.N. Bahmetev drept directivă în vederea organizării administrative a regiunii Basarabia.
Populaţia din Basarabia nu a rămas nici pe departe “încântată” de organizarea de stat impusă de
stăpânirea rusă prin forţa acestui Regulament.
Boierii, cu concursul Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, care de asemenea se opunea cu
fermitate tendinţelor autocrate, pe care le găsea dăunătoare ţării, au înaintat o petiţie împăratului
Alexandru I, în care au căutat să demonstreze că orânduirea statornicită de secole în provincie este cea mai
potrivită. Drept dovadă serveşte şi conţinutul acestei scrisori: “Dă-ne nouă un ocârmuitor civil pentru
această provincie din moldoveni baştinaşi, un bărbat, căruia i-ar fi cunoscute familiile nobile (boiereşti)
locale, obiceiurile şi legile noastre şi a ţărilor mejieşe cu noi, fiindcă neavând acuma un aşa ocârmuitor,
din zi în zi vom fi înstrăinaţi de obiceiurile noastre”. Relevând că “din cea mai adâncă antichitate, poporul
moldovenesc, ca pogorâtor al vechilor colonişti romani aşezaţi în Dacia, s-a cârmuit de legiuirile sale
autonome, moştenite de la străbunii săi”, autorii subliniază că înşişi turcii pe parcursul a patru veacuri au
respectat legile ţării şi au lăsat neatinse legiuirile, aşezămintele şi obiceiurile băştinaşe: “Al patrulea veac
trece de când Moldova se ocârmuieşte cu legile şi regulamentele ei şi, prin urmare, s-ar putea crede că ea
nu le-a avut şi nici nu le are acuma? Oare nu există vechile obiceiuri moldoveneşti şi pravilele
permanente? Oare nu există pravilele lui Vasile Vodă?
Nu există scoase în diferite vremuri legile voievozilor, uricurile şi testamentele? Oare nu se judecă
toate chestiile pe baza legilor lui Iustinian şi alţi împăraţi bizantini? Care calomnie mai mare ni se poate
aduce nouă în situaţia noastră de astăzi”.
Căutând susţinere şi în alte instanţe imperiale în anul 1815, mitropolitul trimite o scrisoare şi
oberprocurorului Sinodului, principelui Goliţân în al cărei conţinut sunt şi următoarele rânduri: “Moldova,
ca colonie romană, în vechime se ocârmuia de legile romane, în timpurile din urmă ea a devenit o regiune
dependentă de imperiul Constantinopolului, şi cum stăpânitorii creştini, atât şi cei musulmani, n-au luat de
la ea drepturile ei”.
Guvernul de la Petersburg, în tendinţa sa spre consolidarea Stărilor din noua provincie şi formarea
unui centru de ademenire pentru conaţionalii de peste Prut, găsi nocivă concentrarea puterii militare şi
civile în aceeaşi mână şi că aceasta ar fi contrară dorinţelor populaţiei băştinaşe, şi decide să opereze unele
schimbări în sistemul de cârmuire al Basarabiei. În aprilie 1816, Alexandru I trimite Mitropolitului Gavriil
Bănulescu-Bodoni un rescript prin care confirmă intenţia guvernului rus de a păstra pentru Basarabia o
“ocârmuire provizorie”, potrivit obiceiurilor de aici. El constată însă, cu mare regret, că “dorinţele” lui
“n-au fost îndeplinite şi că dezordinile, mai cu seamă de la oarecare timp încoace, au ajuns la cel mai înalt
grad, aşa că multe din nevinovatele familii ale ţăranilor blajini, lăsând căminurile lor, caută adăpost peste
graniţă. Toate acestea, atrăgând atenţia mea”, continuă ţarul, “mă fac să iau măsuri deosebite, ca răul făcut
să dispară şi să se facă pentru locuitorii din Basarabia o soartă, potrivită cu dorinţele lor, cari sunt în
deplină măsură şi ale mele”. La sfârşitul rescriptului el notează că va trimite în Basarabia un funcţionar de
13
rang înalt, care urmează să studieze situaţia la faţa locului şi încredinţează că dorinţa lui este “de a i se da
ei (Basarabiei) o ocârmuire civică, potrivită cu moravurile, obiceiurile şi legile ei”.
Din ordinul lui se instituie o comisie de reformă care avea însărcinarea de a elabora un nou statut
pentru Basarabia. Activitatea comisiei era condusă de un funcţionar superior, Bahmetiev, căruia
Alexandru I, la 29 aprilie 1816, îi scria că pentru Basarabia este nevoie de “o ocârmuire specială în
conformitate cu legile ei băştinaşe, cu moravurile şi cu obiceiurile ei”. Pe lângă aceasta, alcătuitorii legii
speciale pentru Basarabia trebuia să se călăuzească şi de aşezămintele ocârmuirii Finlandei, Poloniei şi
Georgiei, care pe atunci se bucurau de o autonomie provincială.
Finalizând lucrările de organizare a Moldovei de Est transformată în Basarabia “rusescă”, comisia
a elaborat un statut, care poate fi numit şi Regulament organic pentru noua orânduire administrativă a
Basarabiei, promulgat cu titlul “Regulament privind organizarea regiunii Basarabia”, în alte surse –
”Aşezământ privind înfiinţarea regiunii Basarabia”.
În rescriptul său autograf din Chişinău, pe care îl adresă la 29 aprilie 1818, ţarul arată că
Regulamentul s-a alcătuit “din curată inimă şi dorinţa locuitorilor oblastei Basarabene”. „Oblastea
Basarabiei - zicea ţarul - îşi păzeşte a sa închegare de norod pentru aceea în tot primeşte şi osebit chip de
cârmuire. Dar scopul meu este plecat nu spre aceea ca acest fără de măsură bine şi toate cele ce curg din
aceasta să fie cu deosebire numai a vre-unei stări de a locuitorilor, ci toţi trebuie să aibă la aceasta
împărtăşire într-o dreaptă măsură”. Astfel, credea el, s-ar putea înfăptui „ideea emancipării unui popor
aliat de sub jugul duşmanului comun”. Rămâne să susţinem teza că termenul „emancipare” nu presupune
nicidecum răpirea, la încheierea păcii, a mai bine de jumătate din ţara unui popor aliat.
Regulamentul prevedea crearea unui organ reprezentativ - Sfatul Suprem (în unele izvoare se
regăseşte sub titlul de Consiliu). Din punct de vedere organizatoric, Sfatul Suprem („Verhovnîi Soviet”)
era format din 11 membri: preşedinte, patru membri ai guvernului provincial (guvernatorul civil,
viceguvernatorul, preşedintele Tribunalului penal şi preşedintele Tribunalului civil) şi şase deputaţi, aleşi
de nobilime pe un termen de trei ani, cu condiţia confirmării lor de către guvernatorul general. În rândul
acestor deputaţi trebuia să fie şi mareşalul provincial al nobilimii. Prezenta componenţă a Sfatului Suprem
asigura preponderenţa membrilor aleşi asupra celor de drept.
Sfatul era învestit cu atribuţii vaste în domeniul administraţiei şi judecăţii. Astfel, Sfatul Suprem
se ocupa de toate chestiunile administrative, economice, financiare. El judeca cauzele penale şi civile,
cauzele legate de hotărnicia moşiilor în calitate de ultimă instanţă de apel.
Referitor la funcţia legislativă a Sfatului, în literatura de specialitate sunt exprimate mai multe
opinii. Astfel, unii autori atribuie acestui organ şi funcţii legislative, alţii, dimpotrivă, susţin că Sfatul nu
avea dreptul de legiferare şi nici dreptul de iniţiativă legislativă. Elaborarea sau modificarea actelor
normative erau examinate la şedinţele în plen ale Consiliului Suprem”.
Limbajul arhaic al textului "Aşezământului organizării oblastei Basarabia" nu ne permite să
aderăm la vreo opinie din cele amintite mai sus, problema rămânând a fi deschisă până vor fi găsite
oarecare dovezi, legi adoptate de Sfat (dacă ultimele există, desigur). Compus în majoritatea sa din
reprezentanţii boierimii băştinaşe , Sfatul Suprem avea, la acea perioadă, cam aceleaşi atribuţii ca şi
divanurile domneşti din Iaşi şi Bucureşti.
14
Hotărârile Sfatului erau adoptate cu majoritatea voturilor (cu un cvorum nu mai puţin de 6 membri
prezenţi). Hotărârile lui nu puteau fi atacate şi se executau imediat. Persoanele nesatisfăcute de hotărâri
puteau să se adreseze Consiliului de Stat al Rusiei cu o plângere înaintată prin intermediul ministrului
justiţiei sau prin intermediul procurorului general.
Subiectele mai importante, care necesitau revizuire, erau examinate de Consiliul Suprem în cadrul
adunării sale generale în urma propunerii făcute de guvernatorul general sau, în lipsa acestuia, potrivit
avizelor guvernatorului civil, după care deciziile luate erau prezentate pentru aprobare Consiliului de Stat 
de către guvernatorul general prin intermediul procurorului general.
Conform „Aşezământului”, puterea executivă era realizată de către guvernatorul civil al provinciei,
care se subordona guvernatorului general al Podoliei (militar) şi de către Guvernul provincial .
Componenţa Guvernului includea: guvernatorul civil al provinciei, viceguvernatorul, 4 consilieri,
administratorul financiar al provinciei şi 2 asesori. Dintre aceşti membri, doi consilieri şi un asesor erau
aleşi de nobilimea băştinaşă pe un termen de trei ani, iar restul erau numiţi de împăratul rus.
Pe lângă alte atrbuţii Guvernul elabora şi proiecte de acte normative.
În Basarabia organe judiciare erau tribunalele penale şi civile. Judecând în apel, ele aveau, ca
primă instanţă, tribunalele ţinutale, constituite dintr-un judecător şi doi asesori. Tribunalul penal era
alcătuit din preşedinte, trei consilieri şi un asesor, iar tribunalul civil era compus din preşedinte şi patru
consilieri. Dintre aceste persoane coroana numea numai preşedinţii tribunalelor şi câte un consilier în
fiecare tribunal. Restul membrilor, inclusiv cei din tribunalele ţinutale, erau aleşi de nobilime pe un
termen de trei ani, cu aprobarea lor de către guvernatorul general.
Hotărîrile tribunalelor penale şi civile puteau fi atacate la Sfatul Suprem.
Tribunalul penal delibera şi judeca, călăuzindu-se de legile ruseşti, iar tribunalele civile - de
“legiuirile şi obiceiurile Moldovei”.
Referitor la modul de utilizare a limbii băştinaşilor, Aşezământul dispunea că în activitatea
Sfatului Suprem putea fi utilizată atât limba rusă, cât şi cea moldovenească, cu respectarea următoarelor
condiţii:
1) în chestiunile cu interes direct pentru stat (fiscale, penale etc.), procedura decurgea în limba
rusă şi cea moldovenească în baza legilor Imperiului rus, cu păstrarea “legiuirilor pământului”, în privinţa
apărării proprietăţii private;
2) litigiile dintre persoanele fizice şi cele legate de hotarele moşiilor se examinau numai în
limba moldovenească şi se judecau în baza legilor şi obiceiurilor moldoveneşti.
În Guvernul provincial, şedinţele şi lucrările de secretariat se făceau în limba rusă şi
moldovenească, după necesitate.
Regulamentul regiunii Basarabia consacra în dispoziţiile sale crearea unor noi instituţii. Astfel, se
formează biroul provincial de hotărnicie, constituit din membrii aleşi de nobilime pe un termen de trei ani.
Scopul acestui birou consta în supravegherea şi stabilirea hotarelor fiecărei moşii, ţinând seama de
„obiceiurile moldoveneşti”. Activitatea biroului era susţinută de comisiile judeţene de hotărnicie şi de
funcţionarii speciali, numiţi de Guvernul provincial.

Instituţie supremă de stat din Imperiul Rus din sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea.
15
În Basarabia se instituie funcţiile de procurator provincial şi câte un procurator ţinutal.

Procuratorul provincial era învestit cu atribuţii de supraveghere a legalităţii. El asigura integritatea
puterii publice, supraveghea procesul de ridicare a taxelor şi impozitelor, era obligat să curme cazurile de
luare a mitei.
Aşezământul organizării oblastei Basarabia este important şi prin faptul că el conţinea un
compartiment dedicat „drepturilor şi privilegiilor locuitorilor”.
Conform Aşezământului, populaţia provinciei era delimitată în următoarele categorii sociale:
preoţimea; nobilimea; boiernaşii; mazilii; ruptaşii; negustorii şi mica burghezie; ţăranii sau coloniştii;
ţiganii aflaţi în posesia “coroanei” sau moşierilor; evreii.
Preoţimea.Aşezământul păstra toate drepturile dobândite de către reprezentanţii clerului în cadrul
Principatului Moldovei, acestea putând fi extinse de către împăratul rus. Proprietatea bisericilor şi a
mănăstirilor (sate, terenuri arabile, păduri, iazuri, ţigani, mijloace financiare etc.), aflată în proprietatea
veşnică a acestora, era ocrotită de către stat.
Nobilimea din provincie era egalată în drepturi cu nobilimea din imperiu, păstrându-i-se şi
privilegiile moştenite de la domnitorul Moldovei. Atât drepturile personale, cât şi proprietatea lor nu
puteau fi atinse decât în urma unei sentinţe judecătoreşti.
Boiernaşii erau o categorie socială, ai cărei reprezentanţi, nefiind nobili de origine şi nedeţinând
dregătorii înalte, obţinuseră titluri nu mai jos de vel-şătrar. În Regulamentul organizării administrative a
regiunii Basarabia se menţiona că „sub denumirea de boiernaşi se subînţelege nu clasa de provenienţă
nobiliară şi care nu a ajuns la ranguri boiereşti mari, dar cei care au obţinut funcţii până la vel-şătrar. Ei
vor beneficia de drepturi de nobleţe personale”. Privilegiile de care se bucurau boiernaşii erau de ordin
personal, deoarece copiii lor, neputând moşteni aceste drepturi şi privilegii, treceau în categoria mazililor.
Boiernaşilor li se acorda dreptul de a se angaja la serviciu în instituţiile de stat; erau scutiţi de pedeapsa
corporală şi eliberaţi de plata impozitelor şi îndeplinirea prestaţiilor; aveau dreptul să dispună de
proprietate privată şi chiar de ţigani şerbi, iar ulterior – şi de proprietăţi funciare.
Mazilii formau o categorie socială privilegiată, căreia i se păstrau vechile drepturi şi privilegii,
acordate de către domnitorii moldoveni. Ei nu puteau fi supuşi pedepsei corporale decât în urma unei
sentinţe judecătoreşti. Privitor la impozite şi dări, se bucurau şi ei de anumite privilegii care însă erau mai
mici decât cele ale boiernaşilor. Conform Regumentului, „mazilii fac parte din starea socială privilegiată,
păstrează pe veci dreptul ereditar şi privilegiile moştenite de la domnii Moldovei”, „ …ei şi neamul lor nu
pot fi supuşi pedepselor corporale fără sentinţă judecătorească, …vor plăti în vistieria statului impozitul denumit
dajdia şi vor îndeplini prestaţiile locale potrivit obiceiului moldovenesc, …vor vărsa în vistieria statului goştina,
vădrăritul şi pogonăritul de rând cupoporul simplu. Cât priveşte încasarea desetinei, mazilii urmau să
beneficieze de privilegiile de care se bucură potrivit categoriei sociale din care fac parte”.
Ruptaşii reprezentau şi ei o categorie socială privilegiată, ai cărei membri erau descendenţi ai
reprezentanţilor clerului. Conform Regulamentului, ei nu puteau fi supuşi pedepselor corporale fără
sentinţă judecătoreasc, achitau în folosul statului impozitul numit dăjdia, iar la îndeplinirea prestaţiilor
locale participau alături de mazili. Desetina era încasată de la ei cu anumite facilităţi, în bază dispoziţiilor
guvernului moldovenesc; cât priveşte încasarea goştinii, vădrăritului şi pogonăritului,ruptaşii erau egalaţi
cu ţăranii.
16
Negustorilor şi celor ce făceau parte din mica burghezie li se acorda dreptul de a comercializa
după regulile stabilite de legislaţia imperială.
Ţăranii şi coloniştii îşi păstrau independenţa faţă de proprietarii de terenuri. Conform
Aşezământului, ei erau impuşi să plătească o serie de impozite, biruri etc., în funcţie de categoria
pământurilor pe care se aflau (de stat, boiereşti, mănăstireşti sau din proprietatea privată).
Ţiganiierau împărţiţi în două categorii. O parte dintre ei erau proprietatea nemijlocită a statului,
altă parte se afla în proprietatea preoţimii, nobilimii, boiernaşilor, mazililor şi a negustorilor. Impozite
plăteau numai ţiganii de stat.
Evreii erau divizaţi în funcţie de sfera de activitate practicată (negustori, mici-burghezi,
agricultori). Se bucurau de privilegiile acordate de către domnitorii moldoveni. La plata impozitelor erau
egalaţi cu negustorii, mica burghezie etc., dar erau limitaţi în unele drepturi de proprietate.
În conformitate cu dispoziţiile Aşezământului, reprezentanţii tuturor categoriilor sociale, cu
excepţia ţiganilor şi a evreilor, aveau dreptul de a se angaja în serviciul de stat (militar sau civil).
Aşezămîntul conţinea dispoziţii privitoare la o categorie socială deosebită - răzeşii, dispoziţii ce
reglementau şi procedura alegerilor în organele elective din provincie. Dreptul de a alege şi de a fi ales era
acordat numai reprezentanţilor nobilimii, în funcţie de censul de proprietate. Acest corp electoral era
destul de restrâns şi se compunea numai din proprietari ce aveau în posesie cel puţin 300 de desetine de
pământ, din fiii lor maturi sau din neproprietarii de pământ, dar care deţinuseră sau deţin anumite funcţii
în serviciul de stat.
Aşezământul organizării oblastei Basarabia introduce instituţiile de administrare de model rusesc şi
înlocuieşte dreptul public moldovenesc cu dreptul public rusesc. Cu toate acestea, nobilimii din Basarabia
i se oferea posibilitatea de a influenţa toate aspectele vieţii politice, economice şi sociale din provincie.
Din aceste considerente, probabil, memorialistul rus F.F.Vighel (viceguvernator al Basarabiei în anul
1925, adept al asimilării şi rusificării Basarabiei, fapt ce a stârnit o ură mare în rândul nobilimii
basarabene), numeşte Basarabia “o republică cu prezidentul în persoana generalului Inzov”.
Analizând această lege, noicredem că Regulamentul privind organizarea regiunii Basarabia poate
servi drept probă a constituţionalismului local (o chartă concedată) care crea pentru Basarabia anumite
condiţii de dezvoltare, în conformitate cu vechile sale tradiţii istorice, fapt pentru care susţinem aprecierea
dată şi de alţi autori care consideră acest document istoric “o adevărată constituţie largă şi liberală, care
aşeza Basarabia în hotarele imperiului rusesc alături de Polonia , Finlanda şi Georgia, care primiră şi ele
de la ţarul Alexandru I constituţiuni analoage”.

Constituţia Regatului Poloniei din anul 1815 era un statut de bază, semnat la 27 noiembrie 1815 de către împăratul Alexandru I
şi a intrat în vigoare în Regatul Poloniei la 24 decembrie 1815. A fost lucrată de către o echipă formată din câţiva polonezi şi
verificată de către împărat şi M.Novosilţev. Se baza în majoritate pe temeiurile legale adoptate de Constituţia Principatului
Varşoviei în anul 1807. Constituţia Regatului Poloniei, ca monarhie unită prin uniune personală cu Rusia (fiecare împărat rus
era totodată şi rege polonez). Regele avea întreaga putere executivă şi competenţe legislative, precum şi dădea sancţiuni
executive tuturor hotărârilor sejmului. În lipsa împăratului competenţele lui treceau namestnicului. Puterea executivă era
efectuată în numele regelui de Consiliul de Stat al Regatului Poloiniei, în special de o parte a acestuia – Consiliul
Administrativ. Organul puterii executive cu competenţe limitate era Sejmul Regatului Poloniei, lipsit de toate funcţiile de
control asupra regelui şi a organelor puterii executive de stat. Statul era împărţit în opt voievodate, în oraşe au fost create
organisme municipale cu preşedinţi sau burmiştri în frunte. Politica externă, declararea războiului, încheierea acordurilor
internaţionale, administrarea veniturilor statului şi formarea bugetului erau în exclusivitate de competenţa regelui. Constituţia
17
Această „constituţie acordată”, în redacţia sa iniţială a funcţionat, din nefericire, o perioadă foarte
scurtă. Astfel, n-au trecut nici doi ani după intrarea în vigoare a Aşezământului din 1818 că ruşii
întreprind primele tentative de a încălca prevederile acestui act normativ prin încercările de unificare sau,
mai bine zis, de înlocuire a legilor moldoveneşti cu cele ruseşti, înlăturând, totodată, reprezentanţii
localnici din instituţiile de stat. Aşa, în contextul acestor transformări în anul 1820 guvernul rus măreşte
numărul membrilor Sfatului Suprem numiţi de guvern cu încă doi membri, astfel încât majoritatea
voturilor revine funcţionarilor numiţi, cei aleşi rămânând în minoritate. În anul 1828, Aşezământul
organizării oblastei Basarabia fu abrogat pentru a fi înlocuit cu Regulamentul lui Voronţov (guvernator
general al Novorosiei, “namestnic plenipotenţiar al Basarabiei (1823 - 1844)”, de numele căruia este
legată desfiinţarea autonomiei regionale pentru Basarabia), confirmat de ţar la 29 ianuarie 1829.
Legea nouă (Regulamentul privind administrarea Basarabiei din 29 februarie 1828) practic
desfiinţează autonomia Basarabiei. În locul Sfatului Suprem se înfiinţează Sfatul regional (Consiliul
regional al Basarabiei), care nu mai avea competenţa anterioară.
Sfatul regional era alcătuit din opt membri: guvernatorul, viceguvernatorul, mareşalul regional al
nobilimii, preşedinţii tribunalelor regionale şi doi membri permanenţi numiţi de Senat. Preşedinte al
Sfatului regional era guvernatorul general.
În competenţa sfatului intrau următoarele atribuţii: alcătuirea devizului de cheltuieli al regiunii;
gestionarea mijloacelor financiare ale regiunii; stabilirea prestaţiilor la care era impusă populaţia regiunii;
dobândirea mijloacelor băneşti pentru ameliorarea bunăstării populaţiei, industriei şi agriculturii;
construcţia şi repararea drumurilor; construcţia clădirilor în mediul urban; prevenirea abuzurilor care
puteau avea loc în regiune; stabilirea prestaţiilor pentru întreţinerea drumurilor; supravegherea veniturilor
şi cheltuielilor din regiune; aprovizionarea oraşelor cu pâine în caz de secetă.
Sfatul regional nu dispunea de atribuţii judecătoreşti şi nici de dreptul la iniţiativă legislativă. El
examina doar chestiuni înaintate de guvernatorul general, guvernator, administraţia regională şi mareşalul
regional al nobilimii. Deciziile erau adoptate cu o majoritate de voturi. Deciziile care nu necesitau
aprobarea instanţelor superioare erau confirmate de guvernator şi deveneau executorii. Guvernatorul
general avea dreptul de a anula deciziile sfatului regional. Deciziile cu caracter de completare a
regulamentelor existente adoptate de sfat urmau să fie aprobate şi de ministerele de resort din Rusia. Acest
organ era convocat în şedinţe ordinare de două ori pe an: în lunile mai şi noiembrie, dar putea fi convocat
şi în şedinţe extraordinare la cererea guvernatorului general sau, în cazul absenţei acestuia, şi a
guvernatorului.
asigura libertăţile şi drepturile cetăţeneşti, între altele integritatea persoanei şi a averii, folosirea limbii poloneze în viaţa publică
şi administraţie, libertatea religioasă, a cuvântului şi a întrunirilor, dar drepturile politice le recunoştea numai unor anumite
grupuri sociale, selectate în special în baza cenzului de avere. Fiind una dintre cele mai liberale aşezăminte din Europa, foarte
des era încălcată de către rege care deţinea în acelaşi timp şi puterea absolută în Rusia. Tendinţele puterii executive spre
limitarea libertăţilor cetăţeneşti şi a hotărârilor Sejmului au devenit cauza mai multor conflicte şi ca urmare au dus la izbucnirea
răscoalei din noiembrie 1830-1831, precum şi la înlocuirea Constituţiei prin Statutul Organic pentru Regatul Poloniei (1832).
Pentru detalii a se vedea: Конституционная Хартия 1815 года и некоторые другие акты бывшего Царства Польского
(1815-1881). Библиотека окраин России. Издание Н.Д. Сергеевского, заслуженного профессора С.-Петербургского
Университета. СПб., 1907, p.41-63.
18
Sfatul a existat până la 22 noiembrie 1873, când ministrul de interne înaintează în Senat raportul despre
lichidarea acestei instituţii şi transformarea regiunii în gubernie rusească, propunere susţinută de Consiliul de
Stat al Rusiei şi aprobată la 7 decembrie 1873 de împăratul Alexandru al II-lea. Astfel, Basarabia pierde
statutul de provincie (oblaste) privilegiată şi devene o simplă „gubernie” a Imperiului ţarist. Obiceiurile şi
legile băştinaşe sunt substituite prin cele ruseşti, pentru ca populaţia rusă să poată beneficia de toate
prerogativele unei naţiuni dominante în Basarabia.
În urma politicii expansioniste promovată de Rusia la începutul sec. al XX-lea, în Basarabia se
înregistra o profundă înrăutăţire a relaţiilor social-economice şi politice soldată cu închiderea şcolilor cu
predare în limba natală, rusificarea bisericilor, interzicerea folosirii limbii române în instituţiile publice,
închiderea tipografiei naţionale moldoveneşti şi interzicerea oricăror editări în limba română, interzicerea
pentru intelectualii moldoveni aflaţi în serviciul de stat ţarist să ocupe funcţii publuce în Basarabia ş. a.
Aceste condiţii nefavorabile, ba chiar ostile spiritului naţional, în care s-au păstrat unele
elemente ale constituţionalismului cunoscute în istoria statului nostru, ne permit să tragem următoarele
concluzii:
- populaţia Basarabiei timp de două sute de ani luptă pentru menţinerea vechilor tradiţii ale
organizării de stat;
- condiţiile vieţii sociale şi politice din Imperiul rus, care a impus noua organizare de stat
Basarabiei, au fost de aşa natură încât lupta pentru păstrarea elementelor de constituţionalism autohton se
putea duce mai mult sub forma unei rezistenţe pasive a autohtonilor, precum a fost, de exemplu, planul
întocmit de Alexandru Sturza (1791-1854), fiul primului guvernator al Basarabiei Scarlat Sturza, în care,
printre altele, se pevedea ca în Basarabia „drepturile şi obiceiurile moldoveneşti nu numai să fie păstrate,
dar să fie şi mai mult răspândite” şi în care Basarabia era văzută împreună cu Bucovina şi Transilvania
într-o „împărăţie deosebită (adică independentă)” cu numele de Moldo-Vlahia;
- la lupta pentru menţinerea vechilor tradiţii de organizare a vieţii sociale au contribuit toate
categoriile sociale din Basarabia: boierimea, preoţimea, intelectualitatea şi întreg poporul;
- în pofida acţiunilor de deznaţionalizare întreprinse de guvernul rus, Basarabia şi-a păstrat
identitatea naţională şi nu s-a încadrat în organizarea de stat a Imperiului ţarist. Pe lângă argumentele pe
care le-am adus mai sus, remarcăm şi imposibilitatea autorităţilor ocupaţioniste de a distruge limba şi
cultura autohtonilor. Ostilitatea reformelor de colonizare, rusificarea forţată, incultura impusă populaţiei
n-au fost în stare să şteargă din conştiinţa poporului ideea comunităţi. De menţionat este şi faptul că
politica agresivă faţă de Basarabia realizată de Imperiul rus n-a reuşit să distrugă şi unele elemente de
suprastructură. Astfel, pe parcursul anilor de ocupaţie au fost păstrate elemente ale organizării de stat şi
reglementări legislative identice cu cele din Principatul Moldovei care au fost recunoscute “mult diferite
de organizarea provinciilor ruseşti propriu-zise.”
IV 4. CONSTITUŢIONALISMUL ÎN BASARABIA - PARTE COMPONENTĂ A

ROMÂNIEI (1918 - 1940)
După revoluţia din februarie 1917 din Rusia, în Basarabia a început un val de mişcări sociale şi
politice. Printre primele manifestări este şi Congresul general al cooperativelor săteşti, convocat la 6-7
19
aprilie 1917, care a solicitat autonomia administrativă şi religioasă, şcolară şi economică a Basarabiei,
precum şi convocarea ”unei adunări legislative, care să voteze legile”. Mitingul ostaşilor desfăşurat la
Odesa la 18 aprilie 1918 (au participat peste 1000 de ostaşi moldoveni) a cerut autonomia Basarabiei.
Convocarea unei adunări naţionale – a unui Înalt Sfat, înzestrat cu atribuţii legislative şi executive, a fost
solicitată şi de membrii corpului didactic, preoţi şi reprezentanţii altor asociaţii obşteşti. În acelaşi sens s-
au pronunţat şi Comitetul central al ostaşilor (16 iulie 1917), şi Partidul Naţional Moldovenesc (aprilie
1917). Sub influenţa acestor evenimente la 27-28 octombrie 1917, Congresul ostăşesc din Chişinău (au
participat circa 9000 de ostaşi basarabeni) a hotărât autonomia Basarabiei şi convocarea Adunăii
Naţionale a Sfatului Ţării, „pentru administrarea tuturor treburilor Basarabiei autonome, până la întrunirea
Constituantei alese prin vot universal, egal, direct şi secret”.
Deja la 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării a adoptat o Declaraţie privind proclamarea Republicii
Democratice Moldoveneşti în cadrul Republicii Federative Democratice Ruse, ca “părtaş cu aceleaşi
drepturi”. În Declaraţie se stipula că până la “chemarea Adunării Poporane a Republicii Moldoveneşti,
care va fi aleasă de tot norodul, prin glăsuire de-a dreptul, deopotrivă şi tăinuită, după sistemul
proporţioanal, cea mai înaltă ocârmuire a Republicii Democratice Moldoveneşti este Sfatul Ţării, alcătuit
din împuterniciţii tuturor organizaţiilor democraţiei revoluţionare a deosebitelor popoare şi din
împuterniciţii zemstvelor şi târgurilor” şi nicidecum nu dintr-o “adunătură burghezo-moşierească”, cum
era susţinut de sovietici.
În faţa Sfatului Ţării au fost puse următoarele sarcini:
- convocarea în cel mai scurt termen a Adunării Populare, aleasă prin “glăsuire obştească, de-a
dreptul, deopotrivă şi tăinuită, după sistemul proporţional”; împroprietărirea poporului muncitor cu
pământ, fără plată, pe temeiul “folosirii drepte”;
- să soluţioneze problema asigurării populaţiei cu produse alimentare şi mărfuri industriale de primă
necesitate, să organizeze munca angajaţilor, stabilind pretutindeni ziua de muncă de 8 ore şi să instituie
controlul statului asupra “fabricilor şi a veniturilor pe tot pământul Republicii Moldoveneşti”;
- să organizeze alegeri corecte în “aşezământurile locale de sine ocârmuite” pe baza “glăsuirii
obşteşti, de-a dreptul, deopotrivă şi tăinuite, după sistemul proporţional” şi să supravegheze bunul mers al
acestor autorităţi;
- să ocrotească toate drepturile şi libertăţile dobândite prin revoluţie, precum: “slobozănia
cuvântului, tiparului, credinţei, cugetului, unirilor, adunărilor şi grevelor”, să asigure “neatingerea
persoanei şi a locuinţei şi să aşeze judecată dreaptă pentru tot norodul”;
- să anuleze pentru totdeauna pedeapsa cu moartea pe întreg teritoriul Republicii Moldoveneşti;
- să asigure egalitatea în drepturi tuturor “noroadelor” din teritoriul republicii, acordându-le
autonomie cultural-naţională;
- să asigure activitatea instituţiilor de învăţământ accesibil pentru “toate noroadele” Republicii
Moldoveneşti;

În programul partidului se menţiona necesitatea unei autonomii largi a Basarabiei; dobândirea drepturilor cetăţeneşti şi a
drepturilor naţionale pentru moldovenii din Basarabia şi de dincolo de Nistru; legile să fie adoptate de Dieta privincială,
realizarea învăţământului şi slujbelor religioase în limba română; realizarea reformei agrare etc.
20
- să organizeze “polcuri naţionale” din ostaşii moldoveni pentru asigurarea ordinii publice.
Prin aceeaşi Declaraţie puterea executivă a fost încredinţată Consiliului Directorilor Generali, care
era responsabil în faţa Sfatului Ţării. Guvernul creat a fost recunoscut de către diferite partide şi
organizaţii din Basarabia.
Imediat după constituire, Sfatul Ţării începuse o operă legislativă care avea drept scop final
substituirea vechilor legi ruseşti. O atenţie deosebită este acordată procesului de elaborare a unui proiect
de constituţie a republicii, Acesta însă nu este unicul proiect de constituţie. Un alt proiect de constituţie a
Republicii Democratice Moldoveneşti a fost elaborat de Societatea juridică moldovenească în perioada
lunilor februarie-martie 1918, fiind publicat chiar şi în presă pentru discuţii publice.
Conţinutul acestor proiecte este o mărturie a eforturilor intelectuale de atunci, orientate spre
fundamentarea constituţională a organizării de stat în teritoriul Basarabiei fără vreun amestec din exterior,
valoarea lui de parte constitutivă a constituţionalismului naţional fiind incontestabilă.
Pe parcursul activităţii sale acest Sfatul Țării a adoptat şi alte documente importante care pot fi
incluse în categoria izvoarelor de drept constituţional, unul dintre acestea fiind Regulamentul cu privire la
administrarea Basarabiei. Acest document a fost elaborat de Biroul de organizare a Sfatului Ţării, fiind
adoptat în şedinţă plenară la 29 noiembrie 1918. Este considerat primul document istoric care a instiutuit
reglementări cu privire la ”modul de administrare a Basarabiei autonome”, dar şi a autorităţilor supreme
din cadrul republicii.
Asemenea unei veritabile constituţii, Regulamentul stabileşte chiar în art. 1 că ”Până la convocarea
Adunării populare basarabene, puterea supremă în Basarabia aparţine organului ţinutal Sfatului Ţării”.
Asigurând aplicarea principiului separaţiei puterilor, Regulamentul (pct. 3) consacra că ”Toată
puterea executivă din Basarabia aparţine Consiliului Directorilor Generali, care activează pe baza
regulamentelor şi instrucţiunilor întărite de Sfatul Ţării”.
Regulamentul mai conţinea norme dedicate Prezidiului Sfatului Ţării, principiilor de organizare şi
activitate a Consiliului Directorilor Generali, structurii şi sarcinilor altor organe guvernamentale.
Ţinând cont de faptul că Regulamentul cu privire la administrarea Basarabiei a fost actul care a
reglementat cele mai importante relaţii sociale din Republica Democratică Moldovenească de la sfârşitul
anului 1917 până la începutul anului 1918, acest document poate fi considerat ca şi o constituţie
provizorie, deşi recunoaştem că nu întruneşte totalmente caracteristicile acesteia.
Întrunit în ziua de 24 ianuarie 1918, parlamentul basarabean proclamă Republica Democratică
Moldovenească independentă. După declararea independenţei, Consiliul Directorilor Generali a fost
dizolvat, puterea executivă fiind transmisă Consiliului de Miniştri.
Sfatul Ţării, întrunit în şedinţă solemnă la 27 martie 1918, a votat actul unirii Basarabiei cu
Regatul României, iar mai apoi, influenţat de unirea necondiţionată a românilor din Bucovina, Ardeal şi
Banat cu Regatul Român, la 27 noiembrie (10 decembrie) 1918 Sfatul declară Unirea necondiţionată a
Basarabiei cu România.
La momentul Unirii, în România rămânea în vigoare Constituţia promulgată de Carol I la 13 iulie
1866, ea nefiind abrogată după Unirea Ardealului, a Bucovinei şi a Basarabiei.
Cu toate că statul român întregit funcţiona conform acestei constituţii, teritoriile proaspăt revenite
s-au bucurat de o anumită autonomie timp de doi ani. Astfel, în Basarabia, conducerea serviciilor publice
21
era încredinţată unor organe numite Directorate. În afară de aceasta, Basarabia avea în guvernul ţării doi
miniştri fără portofoliu. La 4 aprilie 1920, aceste organe regionale au fost desfiinţate prin decrete-legi,
puterea de stat pe întreg teritoriul României rămânând a fi exercitată de către organele centrale de stat.
Din acest moment, relaţiile politice, social-economice şi culturale pe teritoriul statului românesc
încep a fi reglementate unitar de normele Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938.
IV. 5. CONSTITUŢIONALISMUL ÎN REPUBLICA AUTONOMĂ SOVIETICĂ

SOCIALISTĂ MOLDOVENEASCĂ (1924 - 1940)
Se susţine că ideea creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti pe malul stâng
al Nistrului, a apărut în prima jumătate a anilor 20 în ”mediul basarabenilor şi al emigranţilor politici
români, cu participarea minimală a înşişi trăitorilor din partea locului”,şi că ”Republica Moldovenească a
luat fiinţă în baza hotărârilor superioare, adică iniţiativa formării ei a venit de „sus”.
În februarie 1924 aşa-numitul ”grup Kotovski” a transmis în CC al PC (b)R şi CC al PC (b)U
”Memoriul cu privire la necesitatea creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti”. În
Memoriu erau stipulate şi motivele care justificau, în opinia autorilor, crearea republicii printre care:
reîntoarcerea Basarabiei, răspândirea revoluţiei în Balcani; folosirea republicii drept cap de pod în scopuri
militare şi politice; necesitatea realizării politicii naţionale a puterii sovietice şi faţă de populaţia
moldovenească etc. În opinia autorilor acestui document, crearea unei asemenea republici era imperioasă
pentru a servi „drept obiect al atenţiei şi simpatiei populaţiei basarabene şi ar oferi un pretext şi mai mare
pentru a se pretinde alipirea teritoriului de peste Nistru”.
Procesul de creare a RASS Moldoveneşti a fost însoţit şi de o campanie al cărei scop urmărea
prezentarea acestui proces drept ”o reacţie poizitivă din partea autorităţilor la revendicările populaţiei
moldoveneşti de pe malul stâng al Nistrului”.
Drept urmare, la 12 octombrie 1924, sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central din Ucraina,
de legislatura a opta, a adoptat Declaraţia cu privire la formarea RASS Moldoveneşti în care, printre altele
se menţiona: „Luând în consideraţie exprimarea voinţei hotărâte a muncitorilor şi ţăranilor din Moldova
Sovietică şi având ca punct de plecare neclintitele baze ale Constituţiei URSS, s-a decis a crea în
componenţa RSSU a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.
Cu toate că această republică a fost recunoscută ca „o creaţie artificială cu un pronunţat scop
politic”, acest eveniment „confirmă totuşi românitatea Basarabiei şi Transnistriei, presupunând garanţia
supravieţuirii acestei ramuri a latinităţii, păstrarea graiului strămoşesc, datinilor, folclorului, culturii şi
esenţei etnice a moldovenilor răsăriteni”.
Formarea statalităţii RASSM era însoţită de procesul de elaborare a bazei normative privind
organizarea de stat. Această direcţie de activitate era dictată de imperativele timpului care necesitau o
elaborare a noii legislaţii, ţinându-se cont de constituirea URSS, dar şi în scopul fortificării şi consolidării
unui fundament legislativ adecvat, bazat pe acumularea unei experienţe în domeniu, a transformărilor şi
organizării statalităţii unitare a republicilor unionale.
Constituţia URSS (1924) şi Constituţia RSSU (1929) au influenţat direct şi au impulsionat
procesul de formare a bazelor constituţionale ale RASSM. Un rol important în acest sens 1-a jucat
22
legislaţia preconstituţională, care reglementa relaţiile dintre organele de stat şi gospodăriile populare în
cadrul republicii autonome.
Proiectul Constituţiei a fost elaborat de către Comisariatul norodnic al justiţiei din RSS
Ucraineană, cu participarea reprezentanţilor Comitetului revoluţionar provizoriu al Moldovei şi ai Biroului
politic al CC al PC(b) din Ucraina, precum şi al altor organe centrale din Ucraina.
La şedinţa Sovietului Comisarilor Norodnici al RSSU din 20 noiembrie şi a Biroului Politic al CC
al PC (b) U din 28 noiembrie 1924 au fost examinate şi adoptate principiile de elaborare a Constituţiei
RASSM. Ele au fost incluse în concepţia de bază a proiectului.
La 23 aprilie 1925, deputaţii Congresului I general al Sovietelor din RASS Moldovenească au
adoptat în unanimitate Constituţia RASS Moldoveneşti. Această Constituţie însă n-a fost opera populaţiei
băştinaşe, după cum trebuia să fie în condiţii democratice. La 10 mai 1925, Congresul Sovietelor din
Ucraina adoptă hotărârea de a aproba Constituţia RASSM, cu o modificare care „excludea cuvintele de
prisos din textul Constituţiei”.
Cu mare regret, Constituţia RASSM din 23 aprilie 1925 nu conţinea prevederi referitoare la
drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului. Iar dacă pornim de la conţinutul art. 16 din Declaraţia
franceză a drepturilor omului şi ale cetăţeanului, din 26 august 1789 („Orice societate, în care garanţia
drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor determinată, nu are Constituţie”), valoarea acestei
Constituţii scade considerabil.
Aspectele negative de genul celui enunţat mai sus pot fi confirmate şi prin prezenţa lor în
organizarea de stat a RASSM, unde, ca şi în celelalte republici sovietice, prevederile Constituţiei,
realizările, idealurile revoluţiei din octombrie trebuia promovate în cadrul statului sovietic, prin
intermediul principiilor constituţionale de gen leninist: dictatura proletariatului, rolul conducător al
Partidului Comunist, uniunea indestructibilă dintre muncitori şi ţărani, puterea deplină oferită maselor
muncitoare, centralismul democratic, internaţionalismul proletar, sistemul socialist de planificare a
economiei.
Imediat după adoptarea Constituţiei Ucrainei sovietice, în republica autonomă moldovenească
începe activitatea de elaborare a noii Constituţii. CEC din republica autonomă moldovenească formează
Comisia Constituţională, care a elaborat proiectul noii Constituţii. În luna decembrie 1937, proiectul
prezentat de Comisia Constituţională este aprobat de CEC al RASSM şi este publicat în presă pentru a fi
discutat. După ce proiectul a fost supus aşa-numitelor “discuţii”, este convocat Congresul al VII-lea
extraordinar al Sovietelor din RASSM, care adoptă, la 6 ianuarie, noua Constituţie a RASSM.
Conţinutul normativ al Constituţiei era determinat de principiile constituţionalismului sovietic,
păstrând continuitatea prevederilor şi principiilor de bază în raport cu constituţiile precedente, întrunind
toate elementele necesare consolidării ulterioare a mecanismului dictaturii proletariatului din Constituţia
RASSM din anul 1925, precum şi a prevederilor de bază ale Constituţiei URSS din anul 1936 şi ale
Constituţiei RSSU din anul 1937.
Astfel, art. 1 din Constituţie proclama Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească
drept un stat socialist al muncitorilor şi ţăranilor.
Articolul 2 din Constituţie stabilea că baza politică a RASSM o constituie Sovietele de deputaţi ai
truditorilor. Astfel, se considera că Sovietele de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor Armatei
23
Roşii, organe de factură socialistă, s-au transformat, după cum se declara pe atunci, din organe cu caracter
de clasă în organe reprezentative ale întregului popor.
Drept bază economică a RASSM (art.4) erau declarate sistemul economic socialist şi proprietatea
socialistă asupra mijloacelor de producţie care s-au stabilit în urma lichidării sistemului economic
capitalist şi a anulării proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie.
Constituţia a înlocuit sistemul de congrese ale sovietelor printr-un organ reprezentativ permanent -
Sovietul Suprem al RASSM. În conformitate cu prevederile constituţionale, Sovietul Suprem era învestit
cu atribuţii ce ţineau de adoptarea şi revizuirea Constituţiei, organizarea administrativ-teritorială a
republicii, elaborarea şi adoptarea legilor, asigurarea ordinii sociale şi asigurarea drepturilor fundamentale
ale cetăţenilor, aprobarea planurilor de dezvoltare social-economică şi a bugetului de stat, formarea
Sovietului Comisarilor Norodnici etc.
Constituţia prevedea instituirea unui organ intern de lucru al Sovietului Suprem - Prezidiul
Sovietului Suprem care, conform art. 30 din Constituţie, avea competenţa de a convoca sesiunile
Sovietului Suprem, de a emite decrete şi de a interpreta legile, de a organiza referendumuri, de a anula
hotărârile şi dispoziţiile SCN din republică, hotărârile şi dispoziţiile sovietelor raionale şi orăşeneşti de
deputaţi, în cazurile în care acestea veneau în contradicţie cu legile în vigoare. În perioada dintre sesiunile
Sovietului Suprem, Prezidiul numea şi elibera din funcţie, la propunerea Preşedintelui SCN, Comisarii
Norodnici etc.
Spre deosebire de Constituţia precedentă, Constituţia RASSM din 1938 cuprindea un capitol
separat (cap. VIII), consacrat drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Un capitol aprate din
Constituţie (cap. IX) era dedicat sistemului electoral.
Noua Constituţie a republicii asigura tuturor cetăţenilor din RASSM drepturi elective, însă
menţinea, şi în continuare, sub controlul partidului procesul electoral, inclusivdesemnarea candidaţilor,
transformând cursa electorală într-o formalitate.
După cum se menţiona în presa de atunci, aceasta era “prima Constituţie a poporului moldovenesc,
care afirma biruinţa socialismului în republică şi care demonstra justeţea principiilor leniniste ale
Constituţiei Sovietice”, şi, respectiv, a regimului dictatorial sovietic, care excludea adevărata libertate,
drepturile politice şi civile ale omului.
Investigaţiile realizate în prezentul paragraf, documentele şi opiniile savanţilor la care am apelat şi
pe care le-am expus ne permit să formulăm următoarele concluzii:
1. Fundamentarea constituţionalismului şi asamblarea organizării de stat în RASSM s-a desfăşurat sub
supravegherea autorităţilor de stat din URSS şi RSSU care promovau o politică autoritară.
2. Din momentul instaurării puterii sovietelor şi adoptării primei Constituţii a RASSM, în acest stat
„artificial”, ca de altfel şi în celelalte republici ale URSS, atât unionale cât şi autonome, a fost instituit
un regim politic care a funcţionat având în calitate de principiu prioritar dictatura proletariatului şi în
cadrul căruia drepturile omului proclamate în constituţiile de atunci au fost ignorate şi chiar
nesocotite.
3. Elementul decisiv şi forţa majoră de declanşare şi dirijare a acţiunilor antidemocratice de încălcare a
prevederilor constituţionale era chiar aparatul de stat subordonat partidului unic şi plenipotenţiar,
24
care-şi permitea să exercite o putere necontrolată şi fără limite, bazată pe diverse forme de violenţă şi
teroare.
4. În scopul instituirii şi menţinerii puterii nelimitate asupra societăţii, dar mai ales în domeniul
drepturilor omului, partidul şi-a creat un mecanism represiv, specific regimurilor antidemocratice,
care promova şi încuraja aplicarea pe larg a unor forme anticonstituţionale de violenţă şi metode de
teroare socială.
5. Venerarea conducătorilor statului soldată cu edificarea cultului personalităţii lui Stalin a împiedicat
orice tentative de democratizare a societăţii, contribuind, în acelaşi timp, la centralizarea excesivă a
sistemului autoritar de conducere şi la crearea condiţiilor prielnice pentru declanşarea acţiunilor
represive în cadrul societăţii.
6. Crearea economiei naţionale pe baza principiilor socialiste de gospodărire s-a realizat în mod forţat,
fiind utilizate metode opresive şi de constrângere, care au generat acţiuni masive de răfuială cu cei
care în viziunea partidului erau „duşmani ai poporului”.
7. Statul şi autorităţile sale n-au creat garanţii constituţionale, economice şi de altă natură pentru
asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale esenţiale pentru cetăţenii RASSM. Realizările din
domeniul economiei, educaţiei şi din alte sfere sociale sunt rezultatul muncii asidue, deseori forţate şi
prost remunerate şi sub permanent ameninţare cu reprimare politică şi fizică.
IV 6. CONSTITUŢIONALISMUL ÎN REPUBLICA SOVIETICĂ SOCIALISTĂ

MOLDOVENEASCĂ (1940 - 1991)
RSS Moldovenească a fost formată prin Legea din 2 august 1940. Între 8 şi 12 februarie 1941, îşi
desfăşoară şedinţele Sesiunea întâi a Sovietului Suprem al RSSM, care adoptă, la 10 februarie, Constituţia
RSSM. Ca şi constituţiile din restul republicilor unionale, Constituţia RSSM era structurată în unsprezece
capitole, formate din 125 de articole.
Constituţia (art.1) declara Republica Sovietică Socialistă Moldovenească drept stat socialist “al
muncitorilor şi ţăranilor”. Baza politică a acestui stat o constituiau sovietele de deputaţi ai oamenilor
muncii, iar baza economică – „sistemul socialist al economiei şi proprietatea socialistă asupra mijloacelor
de producţie”.
Proprietatea socialistă putea să se manifeste fie sub forma proprietăţii de stat, fie sub forma
proprietăţii cooperatist-colhoznice. Pe lângă aceste forme de proprietate, Constituţia (art.9) admitea şi
existenţa proprietăţii private a ţăranilor individuali, a meşteşugarilor şi meseriaşilor, sub formă de mici
întreprinderi private industriale şi de comerţ, în limitele stabilite de lege. La fel ca şi în Constituţia
RASSM, munca era declarată datorie şi lucru de cinste ale fiecărui cetăţean apt de muncă, potrivit
principiului „cine nu lucrează, acela nu mănâncă”.
Capitolul II din Constituţie („Structura de stat”) declara că RSSM este stat suveran, care poate
exercita independent puterea de stat, cu condiţiia respectării art.14 din Constituţia URSS, care practic
reducea această independenţă la zero. Mai mult decât atât, având dreptul de a ieşi din componenţa URSS,
în lipsa unui mecanism juridic, care ar fi reglementat acest proces, RSSM nu ar fi putut deveni un stat
independent de facto.
25
În acelaşi capitol se consacrau: inalienabilitatea teritoriului RSSM, dreptul de a avea formaţiuni

militare republicane, dreptul de a avea relaţii directe cu state străine ş. a.
Cetăţenilor RSSM li se recunoştea în mod automat şi cetăţenia URSS, iar cetăţenilor celorlalte
republici unionale li se garantau drepturi egale cu ale cetăţenilor RSSM.
Proclamând drepturi şi libertăţi pentru cetăţenii RSSM, Constituţia (art.108-111) dispunea şi o
serie de obligaţii: respectarea Constituţiei şi a legilor RSSM; executarea legilor; respectarea disciplinei de
muncă; atitudinea onestă faţă de datoria obştească; respectarea regulilor convieţuirii socialiste; păstrarea şi
consolidarea proprietăţii obşteşti socialiste, ca fundament unic, inviolabil al regimului socialist, în calitate
de sursă a bogăţiei şi prosperităţii Patriei. Persoanele care atentau la proprietatea obştească socialistă erau
declarate „duşmani ai norodului”. În calitate de datorie de cinste era inclusă „slujba militară în Armata
Roşie”, iar apărarea Patriei era declarată datorie sfântă a fiecărui cetăţean. Din aceste considerente
trădarea Patriei, „călcarea jurământului, trecerea de partea duşmanului, pricinuirea de pagube puterii
militare a statului, spionajul” se pedepseau cu „toată asprimea legii, ca cea mai grea crimă”.
Dar drepturile acordate cetăţenilor RSSM nu-i impuneau statului niciun fel de obligaţii privind
asigurarea lor. Din contra, în ceea ce priveşte obligaţiile cetăţenilor, statul nu tolera nicio încălcare,
sancţionând aspru neexecutarea acestora. În baza art.109 din Constituţie, adesea erau supuşi represiunilor
în masă chiar şi oamenii flămânzi atunci când strângeau, de exemplu, câteva spice de grâu, secară, ovăz,
rămase după recoltare.
Potrivit modului de revizuire, Constituţia era flexibilă, putând fi modificată cu o majoritate de cel
puţin două treimi din voturile deputaţilor Sovietului Suprem.
Procesele reformatoare, declanşate în URSS după condamnarea cultului personalităţii lui Stalin,
au silit autorităţile sovietice să elaboreze o nouă Constituţie a URSS.
Adoptarea Constituţiei URSS la 7 octombrie 1977 a determinat necesitatea elaborării şi adoptării
Constituţiei RSSM, deoarece şi această republică “se bazează pe aceiaşi factori social-economici şi politici
obiectivi, pe aceleaşi transformări radicale, care au avut loc în viaţa întregii ţări şi a fiecărei republici
unionale în procesul ridicării societăţii sovietice la stadiul matur al socialismului”.
Elaborarea noii Constituţii a fost iniţiată prin Hotărârea Sovietului Suprem cu privire la pregătirea
proiectului noii Constituţii a RSSM, adoptată la 14 iulie 1977.
Elaborarea proiectului noii Constituţii a RSS Moldoveneşti a fost realizată “sub conducerea
nemijlocită a CC al Partidului Comunist al Moldovei, altor organe de partid ale republicii, bazându-se pe
hotărârile Plenarelor din mai, octombrie şi decembrie (1977) ale CC al PCUS, pe principiile noii
Constituţii a Uniunii RSS, pe operele lui L. I. Brejnev”.
La 11 aprilie 1978, Comisia constituţională a aprobat proiectul Constituţiei şi l-a transmis
Prezidiului Sovietului Suprem din republică. După aprobarea proiectului de către Prezidiul Sovietului
Suprem (12 aprilie) şi de CC al PC din RSSM (13 aprilie), este convocată Sesiunea a opta extraordinară a
Sovietului Suprem din RSSM care, la 15 aprilie 1978, adoptă “în unanimitate” Constituţia RSSM.
Constituţia avea capitole noi, consacrate unor relaţii sociale, care anterior se aflau în afara cadrului
de reglementare constituţională a relaţiilor sociale, şi anume: „Activitatea de politică externă şi apărarea
Patriei socialiste”, „Deputatul norodului”, „Planul de stat de dezvoltare economică şi socială”. O noutate
pentru practica constituţională socialistă reprezintă şi secţiunea „Justiţia, Arbitrajul şi Procuratura”.
26
Prin conţinutul său normativ, noua Constituţie a republicii a consacrat bazele orânduirii sociale şi
politice ale RSSM, drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţenilor, a determinat principiile organizării şi
scopurile statului socialist (numit stat „al întregului popor”), orânduirea naţional-statală şi administrativ-
teritorială a republicii, modul de formare a organelor de stat. Dar aceste prevederi s-au dovedit a fi doar
nişte lozinci decorative.
Astfel, în Preambulul Constituţiei, proclamându-se „construirea societăţii socialiste dezvoltate”, se
sublinia că acest „avantaj” este rezultatul revoluţiei din octombrie şi rolul deosebit al Partidului Comunist,
ceea ce nu este decât o sfidare a adevărului istoric.
Consacrând în cap.1 art. 2 că „toată puterea în RSSM aparţine poporului”, care o exercită prin
intermediul sovietelor de deputaţi - baza politică a statului, Constituţia anihilează această prerogativă
excepţională a poporului prin conţinutul normativ al renumitului art. 6 din acelaşi capitol, care apreciază
Partidul Comunist drept „forţă conducătoare şi îndrumătoare a societăţii sovietice”, forţă ce „determină
perspectiva generală a societăţii, politica internă şi externă a statului, conduce marea activitate creatoare a
poporului sovietic...”. Cu toate acestea, în literatura juridică de atunci se susţinea că statul sovietic se
dezvoltă pe calea „adâncirii şi lărgirii democraţiei socialiste, atragerii pe cale largă a oamenilor muncii…
la conducerea treburilor societăţii şi statului”.
În cap. 2, „Sistemul economic”, se stipulează că baza sistemului economic al RSSM o constituie
proprietatea socialistă, sub formă de proprietate de stat, cooperatist-colhoznică şi proprietate a altor
organizaţii obşteşti. Nerecunoscând existenţa proprietăţii private, Constituţia (art.13) proclama un tip nou,
„sovietic”, de proprietate personală a cetăţenilor din RSSM, care includea obiectele de uz curent, de
consum personal, confort şi obiectele din gospodăria auxiliară, domiciliul şi mijloacele financiare
provenite din muncă.
Stabilind în art. 31 din Constituţie că fiecare cetăţean al RSSM este şi cetăţean al URSS, Legea
fundamentală lărgea cadrul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, fixate în cea precedentă,
cu dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la locuinţă, dreptul de a se folosi de realizările culturii, dreptul de
a participa la conducerea afacerilor de stat şi obşteşti, dreptul de a ataca actele nelegitime ale persoanelor
oficiale, organelor de stat şi celor obşteşti. Ca şi marea majoritate a dispoziţiilor constituţionale, şi
normele care consacrau drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor RSSM au rămas a fi doar nişte
divagaţii demagogice.
Secţiunea a III-a din Constituţie determina statutul juridic al RSSM în cadrul uniunii. RSSM era
declarată stat sovietic socialist suveran, care face parte din URSS, dar cu dreptul de liberă ieşire din
uniune. Caracterul de suveranitate a RSSM pornea de la conţinutul art. 76 din Constituţia Uniunii RSS în
care se spunea că „Republica unională este un stat sovietic socialist, care s-a unit cu celelalte republici
sovetice în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”.
La rândul său, Constituţia RSS Moldoveneşti din 1978 proclama republica stat sovietic socialist
suveran, care “în scopul construirii cu succes a societăţii comuniste, întăririi unităţii economice şi politice,
asigurării securităţii şi apărării ţării, drept urmare a autodeterminării libere a norodului ei pe baza liberului
consimţământ şi egalităţii în drepturi, împreună cu celelalte republici sovietice socialiste, s-a unit în
Uniunea Republicilor Sovietice socialiste – stat multinaţional unional unitar”.
27
Spre deosebire de Constituţia RSSM din 1941, noua Constituţie cuprindea în conţinutul său
normativ o secţiune aparte, consacrată în întregime sovietelor de deputaţi ai poporului (sistemul,
principiile de activitate). Capitolul 10 din această secţiune conţinea reglementări privitoare la sistemul
electoral, iar cap. 11 determina statutul deputaţilor în soviete.
Ţinând cont de conţinutul normativ şi structura acestei constituţii, doctrinarii marxişti-leninişti s-au
grăbit s-o declare drept o „constituţie principial nouă”, o “constituţie prin excelenţă de tip socialist”.
Evenimentele care s-au declanşat în Republica Moldova începând cu anul 1985 au creat
necesitatea revizuirii „alertate” a Constituţiei din 1978.
O analiză minuţioasă a legilor de revizuire a acestei Constituţii ne conving că necesitatea acestora
a fost dictată de următoarele scopuri:
- consfinţirea normativă a principiului suveranităţii naţionale a Republicii Moldova;
- consacrarea normativă a unor valori naţionale (limba de stat, drapelul, stema şi imnul de stat);
- reformarea principiilor de organizare şi funcţionare a sistemului politic (schimbarea denumirii statului
prin trecerea de la RSSM la Republica Moldova, substituirea sistemului monopartitist prin cel al
pluripartitismului, intenţia de a făuri un stat de drept, democratic);
- perfecţionarea statutului juridic al cetăţeanului;
- realizarea reformei economice (instituirea unor forme mai variate de proprietate cu asigurarea unor
condiţii de protecţie juridică egale, introducerea unor forme şi metode noi de gospodărire etc.);
- democratizarea sistemului electoral;
- implementarea în mecanismul de stat a principiului separaţiei puterilor;
- perfecţionarea structurală a puterilor legislativă şi executivă, inclusiv a mecanismului de diferenţiere a
atribuţiilor;
- perfecţionarea organizării administrativ-teritoriale;
- reorganizarea autorităţilor administraţiei publice locale;
- realizarea reformei de revizuire a actelor normative în scopul instituirii sistemului normativ naţional;
- iniţierea reformei în cadrul sistemului autorităţilor judecătoreşti.
Drept consecinţă Constituţia Republicii Moldova din 1978 a suportat o serie de revizuiri ce au dus
la anularea dispoziţiilor referitoare la rolul „conducător şi îndrumător” al partidului comunist, creând
condiţii pentru instituirea sistemului politic pluripartitist; la consacrarea principiilor economiei de piaţă, la
schimbarea formelor şi statutului proprietăţii; la modificarea esenţială a structurii mecanismului de stat;
este întemeiată instituiţia şefului de stat în persoana Preşedintelui republicii; are loc reorganizarea
Sovietului Suprem şi Sovietului Miniştrilor, inclusiv a autoadministrării locale.
IV. 7. CONSTITUŢIONALISMUL ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Tentativele de reanimare a Constituţiei din 1978 nu erau suficiente pentru rezolvarea noilor sarcini
sociale de unde şi apare nevoia unei noi constituţii. Elaborarea proiectului noii Constituţii a Republicii
Moldova a fost condiţionată şi de necesitatea realizării cadrului juridic al evoluţiei spre statul de drept,
suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
28
În scopul elaborării noii Constituţii, la 19 iunie 1990, prin hotărârea Sovietului Suprem al RSSM, a
fost formată Comisia pentru elaborarea proiectului noii Constituţii.
La 15 martie 1993 Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova adoptă Hotărârea cu privire la
măsurile în vederea organizării şi desfăşurării discutării proiectului constituţiei de către întregul popor,
care conţinea un program de măsuri tehnico-organizatorice în acest sens.
După o serie de dezbateri asupra proiectului, la 29 iulie 1994, Parlamentul adoptă Constituţia
Republicii Moldova. În aceeaşi zi, Constituţia este promulgată prin decretul Preşedintelui Republicii
Moldova şi intră în vigoare la 27 august 1994. La aceeaşi dată, Constituţia Republicii Moldova din 15
aprilie 1978 este abrogată în întregime, celelalte legi şi acte normative subordonate legii rămânând în
vigoare în măsura în care nu contravin Constituţiei.
Elaborată în aceleaşi condiţii de criză politică ca şi în celelalte republici socialiste care şi-au
declarat independenţa, Constituţia Republicii Moldova a acceptat un conţinut de compromis. Totodată,
adoptarea Constituţiei a satisfăcut aşteptările societăţii şi a generat o serie de activităţi orientate spre
realizarea conceptului statului de drept, devenind “factorul consolidării politice a societăţii, orientarea
către pacea socială şi spre dezvoltare în cadrul organizării de stat existente”.
Constituţia prevede realizarea categorică a unui echilibru al puterilor, nesubordonând total o
autoritate publică faţă de celelalte. Fiecare dintre cele trei autorităţi - legislativă, executivă şi
judecătorească - dispune de prerogative, care fac posibilă exercitarea unui control asupra celorlalte,
limitarea puterii lor. De asemenea, poporului se rezervă dreptul de a se exprima prin referendum asupra
unor probleme ce creează condiţiile realizării unui echilibru între autorităţile publice şi cetăţeni.
Reforma constituţională din 2000. De la adoptarea Constituţiei în vigoare au trecut aproape două
decenii, durată care s-a soldat cu o serie de tentative de revizuire a Legii fundamentale care, în viziunea
guvernanţilor, sunt condiţionate de unele „imperfecţiuni ce devin un obstacol serios în procesul de
guvernare”.
Confruntările dintre ramurile puterii au apărut chiar imediat după adoptarea Constituţiei, îndeosebi
pe parcursul anului 1995, dintre Preşedintele ţării şi Prim-ministru, confruntări care au fost o consecinţă
inevitabilă a unor formulări neclare ale Constituţiei (care nu precizează cu claritate cine reprezintă
autoritatea executivă supremă, tipul consacrat de republică.
Pentru elaborarea modificărilor în Constituţie a fost creată şi o Comisie naţională, care a pregătit
şi a dat publicităţii pentru dezbatere publică proiectul de lege pentru modificarea Constituţiei Republicii
Moldova.
În virtutea dreptului de iniţiativă legislativă, la 6 mai 2000, Preşedintele ţării a prezentat Curţii
Constituţionale, spre avizare, proiectul de lege pentru modificarea Constituţiei Republicii Moldova.
Ulterior, perfectat în baza propunerilor comisiei mixte, sub egida Comisiei Europene pentru Democraţie
prin Drept, proiectul propunea:
- Parlamentul să fie ales în baza sistemului electoral mixt: 70 de deputaţi – în circumscripţii
electorale uninominale, iar 30 de deputaţi – într-o circumscripţie electorală naţională;
- Preşedintele Republicii Moldova să exercite puterea executivă, în modul prevăzut de Constituţie, şi
să vegheze respectarea Constituţiei, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
29
- Prim-ministrul să fie numit de Preşedintele Republicii Moldova, după consultarea fracţiunilor

parlamentare şi după alegerea acestuia de către Parlament, iar membrii Guvernului să fie numiţi de
Preşedintele Republicii Moldova la propunerea Prim-ministrului.
Proiectul includea o nouă procedură constituţională - moţiunea de cenzură constructivă, prin care
Parlamentul, exprimând vot de neîncredere Prim-ministrului (care nu atrage demisia Guvernului, ci doar a
Prim-ministrului), propune Preşedintelui Republicii Moldova, pentru numire, altă candidatură.
Însă, pe lângă aspectele ce perfecţionau textul Constituţiei, erau exprimate şi unele concepţii
lacunare. De exemplu:
1. Proiectul de lege propunea o nouă organizare a puterilor de stat ale Republicii
Moldova, optând pentru o formulă care putea afecta însăşi evoluţia democratică a ţării. Chiar dacă
în principiu competenţa Parlamentului continua să fie aceea de a emite legi, cea a Guvernului de a
pune în aplicare legile, iar a judecătoriilor de a sancţiona nerespectarea lor, în realitate fiecare
dintre aceste autorităţi rămânea, direct sau indirect, în mâinile Preşedintelui Republicii Moldova,
ale cărui atribuţii creşteau în mod nemăsurat şi necontrolat, acesta putând dispune de ele arbitrar,
influenţându-le activitatea şi chiar îngrădind-o până la desfiinţare.
Practic, acest proiect de modificare a Constituţiei înlătura orice mecanism de control şi echilibru
între puterile statului, deşi acesta era unanim recunoscut ca fiind unul dintre piloanele esenţiale ale
evoluţiei democratice a statului, ce constituia în acelaşi timp şi garanţia principală a edificării statului de
drept.
Pe data de 29 iunie 2000 Parlamentul a luat în dezbatere două proiecte de modificare a
Constituţiei. Primul era propus de Guvern şi prevedea modificarea statutului Procuraturii Generale a
Republicii, cel de-al doilea proiect aparţinea unui grup de 39 de deputaţi şi conţinea o serie de propuneri
privind abilitarea Guvernului cu împuterniciri suplimentare.
La 22 iunie 2000 Parlamentul a creat o comisie specială, care trebuia să definitiveze documentele
de revizuire a Constituţiei. Curtea Constituţională a dat avize pozitive asupra a 3 proiecte de legi de
modificare a Constituţiei, iar la 5 iulieParlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea de revizuire a
Constituţiei având drept bază proiectul propus de înşişi parlamentarii.
Şeful de stat a remis spre reexaminare Legea privind modificarea unor articole din Constituţie,
votată la 5 iulie 2000, motivând că aceasta „încalcă în cel mai grosolan mod principiul de organizare a
puterii de stat” - principiul separării echilibrate a prerogativelor autorităţilor publice, consfinţit de
Constituţie. Astfel se instituie, constată el în continuare, monopolul necondiţionat al legislatorului, care
“de unul singur alege şeful statului, formează componenţa guvernului, formează parţial Curtea
Constituţională, Curtea Supremă de Justiţie, Curtea de Conturi, numeşte procurorul general etc., iar
Preşedintele devine „o figură butaforică”, fiind lipsit de dreptul la iniţiativă legislativă, de dreptul de a
prezida şedinţele guvernului, precum şi de dreptul de a fi ales sau demis din funcţie de popor.
Şeful de stat a propus parlamentarilor o nouă formulă de efectuare a reformei constituţionale. El a
solicitat declararea unui moratoriu asupra legii constituţionale pe care a promulgat-o; adoptarea unei
hotărâri privind desfăşurarea la 5 noiembrie 2000 a altui referendum constituţional prin care electoratul să
decidă asupra formei de guvernare. Totodată el găseşte de cuviinţă să fie operate unele modificări în
30
Codul electoral, care ar stipula un nou principiu de alegere a Parlamentului fie după un sistem mixt (70 de
circumscripţii şi 30 pe liste de partid), fie după un sistem proporţional.
Comisia specială pentru examinarea proiectelor de legi privind modificarea Constituţiei a pregătit
un aviz privind propunerile şefului statului, dintre care au fost acceptate doar câteva, şi anume: 1) a lăsa în
competenţa Preşedintelui Republicii dreptul la iniţiativă legislativă; 2) a lăsa fără modificări art.86 din
Constituţie; 3) referitor la desfăşurarea la 5 noiembrie 2000 a unui referendum constituţional, Comisia
specială a găsit de cuviinţă ca această propunere să fie examinată de legislativ în conformitate cu art.141-
143 din Constituţie.
În cele din urmă, Parlamentul a votat cu 87 de voturi legea constituţională, readresând-o iarăşi
şefului spre promulgare.
La 26 iulie 2000 Parlamentul Republicii Moldova face o declaraţie în care se adresează cu un apel
către Preşedintele republicii în vederea promulgării legii propuse, motivând că ea va constitui o etapă nouă
în istoria Republicii Moldova, în procesul de consolidare a suveranităţii şi că aceasta va confirma buna
intenţie de a promova transformările democratice, al căror promotor a fost şi el însuşi.
Ca răspuns la această Declaraţie, pe data de 27 iulie 2000, Preşedintele Republicii Moldova
adresează, la rândul său, o Declaraţie Parlamentului, prin care încearcă să convingă deputaţii că: legea
pentru modificarea Constituţiei din 5 iulie contravine opiniei poporului, exprimate în cadrul
referendumului consultativ din 23 mai 1999; încalcă principiul constituţional fundamental - separaţia
puterilor; instituie monopolul necondiţionat al puterii legislative.
Preşedintele ţării considera că pentru a depăşi civilizat şi democratic situaţia de criză politică acută
trebuie suspendată reexaminarea şi revotarea Legii din 5 iulie şi adoptată o hotărâre privind desfăşurarea
la 5 noiembrie 2000 a referendumului republican constituţional asupra ambelor proiecte de modificare a
Constituţiei.
După cum se ştie, la 21 iulie Parlamentul a revotat Legea din 5 iulie şi a respins propunerea
Preşedintelui Republicii Moldova. Potrivit Constituţiei şi hotărârilor Curţii Constituţionale, Preşedintele
era obligat să promulge Legea în termen de 2 săptămâni.
Legea constituţională introducea în art. 74 după alin. (2) un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:
„Proiectele de lege prezentate de Guvern, precum şi propunerile legislative ale deputaţilor acceptate de
acesta sunt examinate de Parlament în modul şi după priorităţile stabilite de Guvern, inclusiv în procedură
de urgenţă. Alte propuneri legislative se examinează în modul stabilit”.
Articolul 78 în cuprinsul său reglementa procedura de alegere a Preşedintelui republicii de
Parlament. În viziunea noastră, această decizie a Parlamentului a scos ţara noastră din valul care a urmat
după revoluţiile anticomuniste din 1989 şi a abandonat practica fostelor ţări socialiste din spaţiul central şi
est-european de alegere directă a şefului de stat de către popor. Această tendinţă este condiţionată de
faptul că modelul francez de desemnare a şefului de stat permite „poziţionarea preeminentă a şefului
statului în raport cu celelalte autorităţi publice”. După cum se ştie, acest mecanism a ajutat Franţa să
devină o ţară cu executive stabile, guvernări omogene care au făcut ca pe parcursul a aproape 50 de ani
mandatul de preşedinte să fie deţinut de cinci personae, să fie învestite 32 de guverne conduse de 18 prim-
miniştri.
31
Legea cu privire la revizuirea Constituţiei a mai modificat şi conţinutul atribuţiilor Guvernului,

inclusiv relaţiile dintre acesta şi şeful statului.
Momentul de cotitură generat de Legea din 5 iulie 2000 a fost transformarea Republicii Moldova
dintr-o republică prezidenţială în una parlamentară.
Tentativa din 2003 de revizuire a Constituţiei Republicii Moldova. De la adoptarea Constituţiei
Republicii Moldova au trecut aproape două decenii, durată de timp soldată cu o serie de modificări a Legii
fundamentale condiţionate de unele “imperfecţiuni considerate un obstacol serios în procesul de
guvernare”.
Una dintre cele mai dure atacuri asupra Constituţiei în vigoare a fost iniţiativa elaborării unor noi
Constituţii şi abrogarea celei în vigoare, considerată „surprinzătoare”, care urmărea intenţia de „întregire”
a ţării prin acceptarea opţiunii profederaţie. Acest proces de abrogare numit „revizuire” a fost pornit de
Preşedintele Republicii Moldova prin iniţiativa din 12 februarie 2003, când a fost dată publicităţii noua
iniţiativă a autorităţilor moldovene privind soluţionarea diferendului transnistrean. Noua Lege
fundamentală urma să fie elaborată în comun de reprezentanţii Chişinăului şi ai Tiraspolului şi aprobată
ulterior printr-un plebiscit desfăşurat pe întreg teritoriul ţării.
Avem la dispoziţie trei documente care justifică şi iniţiază procesul de revizuire a
Constituţiei. Este vorba, în primul rând, de Protocolul şedinţei de lucru al Consiliului permanent pe
problemele politice în cadrul procesului de negocieri privind reglementarea transnistreană. Cel de-al
doilea document este proiectul propriu-zis al Protocolului privind crearea mecanismului de elaborare şi
adoptare a Constituţiei statului federativ în care se justifică necesitatea elaborării unei noi Constituţii
pentru soluţionarea diferendului transnistrean şi se preconiza crearea unei Comisii mixte de elaborare a
proiectului noii Constituţii, termenele şi mecanismul de adoptare a ei. Şi numai cel de-al treilea document
este actul aparţinând unui subiect de drept constituţional competent să decidă soarta Constituţiei în
vigoare. Este vorba de Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 160-XV din 04.04.2003 privind
unele aspecte ale mecanismului de elaborare a proiectului noii Constituţii a Republicii Moldova.
Hotărârea nominalizată (art. 2) aprobă Protocolul privind crearea mecanismului de elaborare şi aprobare a
Constituţiei statului federativ, fapt prin care se acceptă în mod tacit “revizuirea prin abrogare” a
Constituţiei în vigoare. În acelaşi timp Parlamentul dispune (art. 4) Comisiei juridice pentru numiri şi
imunităţi să prezinte candidaturile care să formeze Comisia pentru elaborarea proiectului noii Constituţii
şi care, după cum se ştie, a fost creată mai târziu, dar care aşa şi nu a reuşit să realizeze obiectivul propus.
Încercarea de reformă constituţională din 2009. O altă încercare de elaborare a unei constituţii
noi a fost întreprinsă de Preşedintele interimr al Republicii Moldova în decembrie anul 2009. Pornind de
la necesitatea „…depăşirii crizei constituţionale, consolidării statalităţii Republicii Moldova, sporirii
eficienţei guvernării societăţii şi funcţionării instituţiilor publice…”, a fost constituită Comisia pentru
reforma constitutională.
Comisia a format un Grup de lucru pentru cercetări şi analize constituţionale constituit din 12
persoane - doctori, doctori habilitaţi în drept, profesori, conferenţiari universitari a căror sarcină a fost
analiza conţinutului normativ al Constituţiei din 1994 şi formularea unor propuneri privind modificarea
sau elaborarea unei noi Constituţii.
32
În urma studiului efectuat, membrii Grupului au identificat în textul actualei Constituţii circa 70 de
articole, pasibile de a fi reformulate ori completate cu prevederi noi, faptul fiind dictat şi de caracterul
proceselor politico-juridice şi social-economice fundamentale. Grupul de lucru a propus Comisiei pentru
reforma constituţională operarea unor modificări în textul Constituţiei care s-ar axa pe: stabilirea cu
claritate a formei de guvrnământ şi a regimului de guvernare care nu ar provoca instabilitate politică în
societate; reforma sistemului judecătoresc, Procuraturii, Curţii Constituţionale, Curţii de Conturi; reforma
sistemului electoral; introducerea în textul Constituţiei a unor norme noi destinate reglementării instituţiei
Avocaţilor parlamentari, Consiliului legislativ; consacrarea constituţională a unei noi organizări
administrativ-teritoriale a republicii şi includerea unor norme care ar stabili mecanismul şi principiile
aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană; reglementarea într-o nouă formulă a unor drepturi şi
libertăţi fundamentale ale omului.
Comisia pentru reformă constituţională a aprobat eforturile Grupului de lucru pentru cercetări şi
analize constituţionale, solicitându-i elaborarea noilor reglementări constituţionale şi propunerea
modalităţii de realizare a reformei constituţionale. Într-un interval de 4 luni Grupul de lucru a organizat
consultări cu experţi în materie constituţională din Franţa, Germania, SUA, Belgia, Olanda, România,
Polonia. Concomitent au avut loc întâlniri de documentare cu reprezentanţii mai multor organisme
internaţionale, precum Comisia de la Veneţia, OSCE, Reprezentaţii Uniunii Europene şi PNUD în
Republica Moldova, ambasada Franţei şi a SUA etc. În luna martie Grupul de lucru a efectuat o vizită de
documentare de o săptămână în or. Bonn din Germania, unde a avut întâlniri şi discuţii pe marginea
proiectului de constituţie cu experţi ai Comisiei de la Veneţia, ai Universităţilor din or. Köln, Hamburg,
Berlin, judecători ai Curţii Constituţionale germane şi cu alţi specialişti invitaţi pentru discuţii şi
consultaţii.
Diferite aspecte constituţionale ce ţin de drepturile omului, proprietate, buget, finanţe, organizarea
judecătorească au fost supuse discuţiilor în cadrul unor mese rotunde şi ateliere de lucru cu participarea
reprezentanţilor autorităţilor publice şi societăţii civile.
În consecinţă Grupul de lucru a finisat şi a propus Comisiei pentru reformă constituţională spre
examinare proiectul noii Constituţii. Proiectul conţinea 79 de articole prezentate într-o nouă redacţie (1, 2,
3, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 17, 18, 19, 20, 21, 23, 24, 27, 28, 29, 31, 37, 38, 39, 40, 56,57,61,69,70,72,73,
75, 76, 77, 78, 79, 80, 82, 84, 85, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 94, 99, 102, 103, 104, 106, 107, 108, 117, 120,
121, 122, 124, 125, 126, 128, 129, 131, 133, 134, 135, 136, 138, 141, 142, 143, 152, 155), 32 de articole
noi (6, 25, 33, 44, 49, 50, 53, 54, 58, 59, 63, 64, 66, 67, 68, 81, 83, 92, 93, 97, 98, 116, 137, 139, 140, 143,
144, 151, 153, 154, 155, 156).
Conform dispoziţiilor incluse în Titlul VII (Dispoziţii finale şi tranzitorii), Constituţia urma să fie
adoptată de Parlament şi aprobată de către popor prin referendum, lucru care aşa şi nu s-a întâmplat până
în prezent.
Alte încercări de revizuire a Legii fundamentale. Pe lângă cazurile descrise în perioada anilor
2001-20012, Parlamentului au fost înaintate şi alte iniţiative de revizuire a Constituţiei.
33
Astfel, prin proiectul legii cu privire la modificarea şi completarea unor articole din Constituţie
(art.70, 71) un grup de 34 de deputaţi din Parlament au iniţiat procedura de revizuire a art. 70 şi art. 71
din Constituţia Republicii Moldova. Autorii proiectului de revizuire a Constituţiei propuneau excluderea
din denumirea art. 70 a cuvintelor „şi imunităţi”, excluderea alin. (3) art. 70 care, după cum ştim,
stipulează că deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat, cu excepţia cazurilor de infracţiune
flagrantă sau trimis în judecată fără încuviinţarea Parlamentului după ascultarea sa. Grupul de deputaţi
consideră că deputatul în Parlament nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică numai pentru
voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
În ce priveşte art. 71, după cuvântul „opiniile” se propunea adăugarea cuvântului „politice”.
Potrivit autorilor iniţiativei de revizuire a Legii supreme, alin. (3) din art. 70 şi art. 71 din
Constituţie, în redacţia actuală, vin în contradicţie cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, conform
cărora toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, apartenenţă politică, avere sau de origine socială.
Pronunţându-se asupra iniţiativei grupului de deputaţi de revizuire a art. 70 şi 71 din Constituţie,
Curtea Constituţională a decis că acest proiect poate fi prezentat spre examinare Parlamentului.
Este de menţionat că art. 70 şi 71 din Constituţia Republicii Moldova au cunoscut şi alte tentative
de modificare, cum ar fi proiectul legii pentru completarea Constituţiei (art.70) din 2001  ; proiectul legii
cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei (art.70, 71, 115, 116, 122, 123, Titlul V) . Ultimul
dintre proiectele menţionate a examinat în şedinţă plenară publică sesizările a 35 de deputaţi prin care se
solicita avizarea de către Curtea Constituţională a proiectelor de legi cu privire la modificarea şi
completarea art. 70, art. 71, art. 115, art. 116, art. 122, art. 123 din Constituţie, precum şi completarea
Constituţiei cu Titlul V/1 „Avocatul poporului” şi cu art.140/1, pe care Curtea Constituţională le-a conexat
într-o singură cauză.
În anul 2001 iarăşi este propus un proiect de lege pentru modificarea şi completarea art. 70 şi 71
din Constituţie. Prin acest proiect la art. 70 se propunea excluderea din titlu a cuvintelor „şi imunităţi”,
excluderea alineatului (3) (ca şi în textul initiativei din 2001 examinat mai sus), iar la art. 71 după
cuvântul „exprimate” se propunea completarea cu cuvântul „public”. În opinia celor 36 de autori ai
iniţiativei de revizuire a Constituţiei, cadrul constituţional existent oferă deputaţilor o protecţie exagerată,
deoarece nu permite efectuarea anchetei penale fără încuviinţarea prealabilă a Parlamentului, exonerându-i
de răspundere penală pentru infracţiunile comise şi situându-i deasupra legii, fapt ce contravine
principiilor democratice pe care se bazează un stat de drept. Deputaţii semnatari sunt de părere că
imunitatea parlamentară, prevăzută la art.70 alin.(3) din Constituţie, este concepută ca un mijloc de
apărare a Parlamentului, având drept scop instituirea imunităţii colective a acestuia faţă de presiunile
exterioare şi garantarea libertăţii de exprimare şi de acţiune a deputaţilor în exercitarea mandatului, pe
când redacţia actuală a art.70 alin.(3), potrivit căruia deputatul nu poate fi trimis în judecată fără acceptul
prealabil al Parlamentului, constituie un mecanism legal de exonerare a deputaţilor de răspundere pentru

Proiectul a fost înregistrat în Paralment la 16.03.2001, dar nu a fost examinat fiind retras.

Proiectul a fost înaintat de un grup de 42 de deputaţi, fiind înregistrat în Paralment la 26.04.2002.

Proiectul a fost înaintat de un grup din35 deputaţi, fiind înregistrat în Paralment la 25.04.2002.

Proiectul a fost înaintat de un grup de36de deputaţi, avizat de Curtea Constituţională la 25.11.2011.
34
infracţiunile săvârşite. Autorii mai susţin că această prevedere contrazice art.6 din Constituţie, potrivit
căruia în stat există trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească, care sunt egale între ele şi
colaborează, dar cu toate acestea membrii executivului, spre exemplu, nu beneficiază de imunitate
similară deputaţilor.
Deşi Curtea s-a exprimat că modificarea art.71 din Constituţie ar putea genera o interpretare
extensivă a normei, în sensul că este aplicată şi situaţiilor ce nu acoperă exerciţiul mandatului parlamentar
şi că aceasta are un caracter incert şi poate genera dificultăţi de interpretare şi aplicare, ea a decis că
proiectul de lege constituţională privind revizuirea art.70 şi art.71 din Constituţie nu contravine
dispoziţiilor constituţionale şi poate fi prezentat spre examinare Parlamentului, „ţinând cont de opiniile
Curţii Constituţionale expuse în partea descriptivă a avizului”.
La 9 noiembrie 2001 un grup de 35 de deputaţi în Parlament a iniţiat procedura de revizuire a
Constituţiei Republicii Moldova, propunând modificarea şi completarea art. 17, 18 şi 19, care
reglementează problemele cetăţeniei, precum şi regimul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor  care a
fost examinat în şedinţa Curţii Constituţionale din 12 februarie 2002.
Autorii proiectului propuneau să se excludă alin.(2) din art.17, care stipulează că „nimeni nu poate
fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa şi nici de dreptul de a-şi schimba cetăţenia”, motivând că această
normă este cuprinsă în Convenţia europeană cu privire la cetăţenie, ratificată prin Hotărârea
Parlamentului din 14.10.1999. De asemenea, se propunea a exclude alin.(1) din art.18, care prevedea că
cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi cetăţeni ai altor state decât în cazurile prevăzute de acordurile
internaţionale la care Republica Moldova este parte, urmărindu-se prin aceasta reglementarea mai exactă a
pluralităţii de cetăţenii, iar din alin.(2) al aceluiaşi articol se excludea prevederea care statua dreptul
cetăţenilor la protecţia statului în ţară.
În proiect se propunea şi substituirea termenilor „convenţie internatională” şi „condiţii de
reciprocitate”, cuprinşi în art.17 alin.(4), cu termenul „tratat international” care, în opinia autorilor, este
mai general şi înglobează ambii termeni. La fel se propunea să se excludă sintagma „în temeiul hotărârii
instanţei de judecată” din art.17 alin.(4), care se referea la procedura de extrădare, autorii considerând că
această reglementare este de resortul unei legi organice.
Autorii proiectului propuneau şi completarea art. 19 cu un alineat cu următorul conţinut: “Cetăţenii
străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unui tratat internaţional sau în condiţiile stabilite de legea
organică”.
În urma examinării sesizării respective, Curtea a constatat că acest proiect de revizuire a
Constituţiei nu depăşeşte limitele de revizuire a ei, însă în partea în care se exclude: alin.(2) din art.17,
care prevedea că „nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrarde cetăţenia sa şi nici de dreptul de a-şi schimba
cetăţenia” sintagmele „în temeiul hotărârii instanţei de judecată” din art.17 alin.(4) şi atât în ţară din
art.18 alin.(2) proiectul intră în contradicţie cu prevederile art.142 alin.(2) din Constituţie.
O altă iniţiativă de revizuire a Constituţiei în vigoare aparţine unui grup de deputaţi care au
susţinut proiectul legii pentru modificarea şi completarea Constituţiei (art.73, 110, 111, 111-1),


Proiectul a fost înaintat de un grup de71de deputaţi, fiind înregistrat în Paralment la 11.12.2002.
35
propunând expunerea art. 73 (Iniţiativa legislativă) în următoarea redacţie: „Dreptul de iniţiativă

legislativă aparţine deputaţilor în Parlament, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Adunării
Populare a unităţii teritoriale autonome Găgăuzia”. Autorii proiectului propuneau restructurarea Capitolul
VIII din Constituţie în două secţiuni: Secţiunea I „Administraţia publică centrală” şi Secţiunea II
„Administraţia publică locală”.
Aşadar, proiectul venea cu un conţinut revizuit al art. 110 şi 111 şi cu un articol nou (Articolul
111/1. Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia). Conform proiectului, Găgăuzia era recunoscută o „unitate
teritorială autonomă cu un statut special, care, fiind o formă de autodeterminare a găgăuzilor, este parte
integrantă şi inalienabilă a Republicii Moldova şi soluţionează de sine stătător, în cadrul legii, în limitele
competenţei sale, în interesul întregii populaţii, problemele dezvoltării politice, economice şi culturale”.
Pe teritoriul acestei unităţii erau garantate toate drepturile şi libertăţile prevăzute de Constituţia şi
legislaţia Republicii Moldova, resursele naturale aflate pe teritoriul Găgăuziei erau recunoscute proprietate
a poporului Republicii Moldova şi baza economică a unităţii teritoriale autonome. Autorii proiectului au
mai avut grijă să fixeze că „În cazul pierderii statutului de stat independent al Republicii Moldova,
populaţia unităţii teritoriale autonome Găgăuzia are dreptul la autodeterminare”.
Curtea Constituţională a constatat că acest proiect „nu depăşeşte limitele revizuirii Constituţiei,
prevăzute în art. 142 din Constituţie, şi poate fi prezentat Parlamentului pentru examinare în fond”.
Desigur, tentativele de revizuire a constituţiei nu puteau să ocolească problema limbilor vorbite pe
teritoriul Republicii Moldova, astfel încât a fost elaborat şi un proiect de lege pentru modificarea şi
completarea art. 13 din Constituţie. Autorii propuneau ca alin. (2) din acest articol să conţină următorul
text: „Limba rusă în Republica Moldova este limbă oficială şi alături de limba moldovenească se
foloseşte în autorităţile publice centrale, organele administraţiei publice centrale şi locale, justiţie şi în
alte domenii ale vieţii sociale a statului”. Pe lângă acestea, se mai propunea şi introducerea unui alineat
nou în care se menţiona că „în afară de limbile moldovenească şi rusă, statul recunoaşte şi protejează
dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la funcţionarea şi a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării”. În viziunea
autorilor acestui proiect expus în Nota informativă, scopul principal al iniţiativei de modificare a art.
13 din Legea supremă era „de a introduce o mai mare flexibilitate a legislaţiei lingvistice şi de a asigura
un bilingvism real în societatea noastră”.
De această data Curtea Constituţională nu a examinat în fond proiectul propus, motivând prin
faptul că, la elaborarea modificării art. 13 din Constituţie, autorii au ignorat dispoziţiile art. 118, art. VII
din Dispoziţii finale şi tranzitorii şi alte articole din Constituţie, astfel initiativa grupului de deputaţi
privind revizuirea Constituţiei nu întruneşte condiţiile art. 39 din Codul jurisdicţiei constituţionale.
Încercării de modificare au fost supuse şi art. 72 şi 113 din Constituţie prin proiectul legii pentru
modificarea şi completarea unor prevederi din Constituţie, înaintat la 19 aprilie 2002 de un grup de 52 de
deputaţi din Parlament. Proiectul propunea completarea art. 72 cu alineatul (5), având următorul cuprins:
„În funcţie de caracterul normelor cuprinse, legile se impart în generale, speciale şi excepţionale”. În

Proiectul a fost înaintat de un grup din 37 deputaţi. Conform deciziei Curţii Constitiţionale din 04.03.2002 nu s-a permis
examinarea în fond.

Proiectul a fost înaintat de un grup din 52 deputaţi, fiind înregistrat în Paralment la 11.10.2002.
36
opinia autorilor, această completare ”decurge din necesitatea de a concretiza caracterul legilor privind
diverse raporturi sociale, dar cu o forţă juridică egală”. Ei mai susţineau că legile excepţionale urmează să
intervină în reglementarea stărilor de necesitate sau a anumitor domenii care fac excepţie de la regulile
generale sau speciale. În situaţiile excepţionale, în care intervine o modalitate de administrare exclusivă,
regulile generale nu pot fi aplicate, prin urmare, acestea vor fi reglementate prin legi excepţionale care vor
avea o acţiune provizorie.
În opinia Curţii Constituţionale, caracterul general, special sau excepţional al dispoziţiilor acestor
legi, deşi importante, nu le conferă prioritate, încât să fie evidenţiate, în categorii distincte, în Constituţie.
Este de menţionat totodată că introducerea unei astfel de clasificări în Constituţie afectează în mare
măsură unitatea materiei constituţionale, reamintind că oportunitatea acestor modificări ţine de
competenţa exclusivă a Parlamentului.
Cât priveşte art. 112, se preconiza excluderea cuvintelor „alese” şi „aleşi” din alin. (1), iar din alin.
(2) - textul „ca autorităţi administrative autonome”. Faţă de această propunere Curtea s-a exprimat că
dispoziţiile proiectului privind modificarea art. 112 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie intră în contradicţie
cu însăşi natura juridică şi principiile de bază ale administraţiei publice locale, consacrate în Capitolul
VIII din Constituţie (Administraţia publică), iar conform legislaţiei în vigoare, proiectul legii de
modificare a Constituţiei nu poate avea un caracter general şi nu poate fi rupt de esenţa şi contextul altor
articole din Constituţie, fapt prin care este ignorant principiul unităţii materiei, care presupune existenţa
unui raport intrinsec între toate dispoziţiile Constituţiei.
În viziunea Curţii, modificările propuse la art. 112 din Constituţie intră în contradicţie cu alte
articole din Legea fundamentală.
Astfel, conform art. 2 alin. (1) din Constituţie, suveranitatea naţională aparţine poporului
Republicii Moldova, care o exercită în mod direct sau prin organele sale reprezentative, în formele
stabilite de Constituţie (art. 38 alin. (1); art. 39 alin. (1); art. 109 alin.(1)).
Analizând propunerea de a exclude din art. 112 alin. (1) cuvintele „alese” şi „aleşi” în corelaţie cu
art. 142 din Constituţie, care statuează limitele revizuirii Constituţiei, îndeosebi cu alin. (2) din acesta,
care prevede că nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, Curtea a constatat că modificările propuse aduc
atingere drepturilor fundamentale ale cetăţenilor de a alege şi de a fi aleşi şi încalcă principiul eligibilităţii
autorităţilor publice locale.
În ceea ce priveşte propunerea de a exclude din art. 112 alin. (2) din Constituţie sintagma „ca
autorităţi administrative autonome”, Curtea Constituţională relevă că prin modificarea propusă consiliile
locale şi primarii vor fi lipsiţi de statutul de autorităţi administrative autonome, atât pe orizontală, cât şi pe
verticală.
Curtea a constatat că această propunere contrazice principiul autonomiei locale, consfinţit în art.
109 alin. (1) din Constituţie, care statuează că administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se
întemeiază pe principiile autonomiei locale, al descentralizării serviciilor publice, al eligibilităţii
autorităţilor administraţiei publice locale şi al consultării cetăţenilor în probleme locale de interes
deosebit; vine în contradicţie cu art. 113 alin. (3) din Constituţie, conform căruia raporturile dintre
37
autorităţile publice locale au la bază principiile autonomiei, legalităţii şi colaborării în rezolvarea

problemelor comune.
În consecinţă Curtea Constituţională a rezumat că proiectul propus, în partea referitoare la
completarea art. 72 din Constituţie cu alin. (5), poate fi prezentat Parlamentului spre examinare, care
trebuie să ţină cont de enunţurile din partea descriptivă a avizului Curţii, iar în partea referitoare la
modificarea articolul 112 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie propiectul depăşeşte limitele de revizuire a
Constituţiei prevăzute de art. 142 din Constituţie.
După cum se ştie, instituţia şefului de stat în modul în care este reglementată de Constituţia
Republicii Moldova a trezit mereu discuţii aprinse, mai ales la capitolul atribuţiilor. Evident că normele
din Constituţie conscarate acesteia nu pot fi ocolite de intenţia unor intervenţii reformatorii. O tentative de
acest gen a fost întreprinsă prin proiectul legii constituţionale cu privire la modificarea lit. g) art.88 din
Constituţie. Conform acestui proiect de lege constituţională, la art. 88 „Alte atribuţii” lit. g) se propunea
substituirea noţiunii „acordă ranguri diplomatice” cu noţiunea „acordă gradul diplomatic de ambasador şi
de ministru plenipotenţiar”.
Verificând condiţiile în care a fost iniţiată procedura de revizuire a Constituţiei, Curtea a constatat
că iniţiativa deputaţilor se încadrează în limitele revizuirii Constituţiei, prevăzute de art. 142 din
Constituţie, iar modificările propuse nu vor conduce la suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora prevăzute de Constituţie, deci el poate fi prezentat spre examinare
Parlamentului.
Un alt proiect care a avut în vizor această instituţie a cerut modificarea art. 81 (Incompatibilităţi şi
imunităţi) din Constituţie. Proiectul urmărea scopul completării art.81 alin.(1) din Constituţia Republicii
Moldova cu următoarea prevedere: “Pe perioada exercitării mandatului Preşedintele Republicii este
obligat să-şi suspende activitatea în partidele politice şi organizaţiile politice”.
Autorii iniţiativei argumentau necesitatea completării Constituţiei cu această dispoziţie în urma
dialogului politic purtat de formaţiunile politice în campania electorală din 2005 privind suspendarea
calităţii de membru al partidului politic de către persoana care va fi aleasă în funcţia de Preşedinte al ţării.
În opinia acestora, calitatea de membru sau de conducător al unui partid împiedică Preşedintele ţării să-şi
îndeplinească funcţia de garant al stabilităţii şi echilibrului proceselor social-politice, de arbitru imparţial,
îl determină să se plaseze în procesul politic de partea formaţiunii sale.
Examinând sesizarea, Curtea a menţionat că, prin conţinutul său, Constituţia Republicii Moldova
consfinţeşte principiile fundamentale ale vieţii economice, politice, sociale şi juridice a statului.
Modificarea şi completarea ei este oportună doar în cazul în care anumite prevederi constituţionale devin
un impediment în garantarea şi realizarea acestor principii. Calitatea de membru al unui partid politic nu
împiedică Preşedintele ţării să asigure stabilitatea şi echilibrul proceselor social-politice. Prin urmare,
proiectul de lege constituţională pentru completarea art.81 alin.(1) din Constituţie cu norma privind
obligativitatea Preşedintelui Republicii de a-şi suspenda activitatea în partidul sau organizaţia politică pe
perioada exercitării mandatului nu corespunde rigorilor art.142 alin.(2) din Constituţie, iar dispoziţia


38
propusă pentru a fi introdusă în Constituţie este de natură să conducă la suprimarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului garantate de Constituţie. În final Curtea a constatat că
acest proiect de lege constituţională contravine dispoziţiilor din Constituţia în vigoare.
Evenimentele care au urmat în ţară după 7 aprilie 2009, soldate cu polarizarea vieţii politice şi, în
consecinţă, cu blocarea procedurii de alegere a şefului statului, a trezit interesul de revizuire a procedurii
de desemnare a acestuia materializat în mai multe proiecte.
Printr-un proiect de lege privind modificarea art.78 din Constituţie se propunea ca în funcţia de
Preşedinte, în bază de alternativă, să fie ales candidatul care a obţinut 61 de voturi din numărul deputaţilor
aleşi. Dacă niciun candidat nu va întruni numărul necesar de voturi, în decurs de 5 zile lucrătoare se
propunea organizarea turului doi de scrutin. În cel de-al doilea tur se considera ales candidatul care a
întrunit 57 de voturi din numărul deputaţilor aleşi. Dacă în cel de-al doilea tur niciunul dintre candidaţi nu
a întrunit numărul necesar de voturi, în decurs de 5 zile lucrătoare se organizează al treilea tur de scrutin
între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului descrescător de voturi obţinute în turul doi. În cel
de-al treilea tur se considera ales candidatul care a întrunit cel puţin votul majorităţii deputaţilor aleşi.
Dacă şi după al treilea tur Preşedintele Republicii Moldova nu va fi ales, în termen de 10 zile lucrătoare,
Preşedintele în exerciţiu urma să dizolve Parlamentul şi să stabilească data alegerilor în noul Parlament
care vor avea loc în termen de 60 de zile de la data dizolvării Parlamentului.
Examinând sesizarea, Curtea Constituţională a stabilit că prevederea din proiect referitoare la
alegerea Preşedintelui în bază de alternativă nu poate fi acceptată, deoarece această prevedere lezează
dreptul deputaţilor la exprimarea liberă a opiniilor, iar obligativitatea desfăşurării alegerilor şefului
statului dintre cel puţin doi candidaţi pot determina deputaţii să acţioneze împotriva voinţei lor şi să
propună un candidat pentru care nu doresc să voteze. De asemenea, Curtea Constituţională a considerat
necesară excluderea din proiectul de lege a prevederilor care stabileau că în cazul în care şi după al treilea
tur Preşedintele Republicii Moldova nu va fi ales, în termen de 10 zile lucrătoare Preşedintele în exerciţiu
va dizolva Parlamentul. În opinia Curţii, dizolvarea Parlamentului şi desfăşurarea alegerilor repetate la
intervale scurte de timp constituie factori care destabilizează situaţia politică şi tulbură activitatea
legislativului, creează dificultăţi în realizarea dialogului politic. Curtea a apreciat ca fiind exagerate şi
dispoziţiile din proiect care prevedeau că articolului 78 din Constituţie, în redacţia propusă în proiect, vor
intra în vigoare după dizolvarea Parlamentului ales la 29 iulie 2009, deoarece, ţinând cont de prevederile
art.143 alin.(1) şi art.76 din Constituţie, intrarea în vigoare a unei legi constituţionale nu poate fi
condiţionată de anumite circumstanţe care vor avea loc.
Totuşi Curtea Constituţionalăa recunoscut că această iniţiativă de revizuire a Constituţiei
corespunde prevederilor din Constituţie şi că ea poate fi înaintată spre examinare Parlamentului, care
trebuia să ţină cont de enunţurile expuse în partea descriptivă a avizului Curţii. La solicitarea autorilor
acest proiect a fost retras.
Printr-un alt proiect de lege constituţională privind modificarea art. 78 din Constituţie se propunea
desemnarea şefului de stat prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. În viziunea autorilor,


39
alegerea Preşedintelui Republicii Moldova de către popor va permite înlocuirea „mecanismului deficient
de alegere a Preşedintelui cu unul viabil şi eficient şi se vor înlătura inadvertenţele în ceea ce priveşte
modalitatea de alegere a Preşedintelui în raport cu organizarea regimului de guvernare care există în
prezent”.
Prin alt proiect de lege constituţional se propunea modificarea art.78 din Constituţia Republicii
Moldova prin referendum constitutional. Conform proiectului, Preşedintele Republicii Moldova urma să
fie ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Pentru obţinerea mandatului candidatul
trebuia să întrunească cel puţin jumătate din voturile alegătorilor ce au participat la alegeri, iar în cazul în
care niciunul dintre candidaţi nu va acumula această majoritate, se propunea organizarea unui al doilea
tur de scrutin între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur, fiind
declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi.
Autorii acestui proiect de lege constituţională erau convinşi că alegerea Preşedintelui ţării prin
votul direct al cetăţenilor este justificată atât din punct de vedere juridic, cât şi din punct de vedere politic,
efectul scontat fiind înlăturarea inadvertenţelor între modalitatea actuală de alegere a Preşedintelui ţării şi
regimul de guvernare.
Analizând proiectul depus spre avizare, Curtea a constatat concordanţa acestuia cu exigenţele
constituţionale privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului şi privind inadmisibilitatea
suprimării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau garanţiilor acestora. Curtea
Constituţională a ţinut cont de faptul că anterior a fost depus spre avizare un proiect similar privind
revizuirea Constituţiei pentru alegerea Preşedintelui Republicii Moldova prin sufragiu universal la
avizarea căruia Curtea Constituţională a expus unele observaţii (Avizul nr.2 din 4 mai 2010), constatând
că în noul proiect s-a ţinut cont de acestea.
Luând în considerare cele menţionate, Curtea Constituţională a constatat că această iniţiativă de
revizuire a art.78 din Constituţie prin referendum constituţional întruneşte condiţiile stipulate de
dispoziţiile constituţionale, nu depăşeşte limitele de revizuire a Constituţiei şi poate fi înaintată
Parlamentului spre examinare.
La iniţiativa unui grup de deputaţi s-a propus revizuirea art.135 şi 136 din Constituţia Republicii
Moldova .
Proiectul prevedea completarea alin. (1) art. 135 cu dispoziţii noi care împuterniceau Curtea
Constituţională să se pronunţe, după epuizarea căilor de atac, asupra „cererilor depuse de orice persoană
care se pretinde victimă a unor încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, consfinţite
în Titlul II sau în tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, provenite dintr-o lege,
dintr-un act administrativ, dintr-o hotărâre judecătorească sau dintr-o omisiune a autorităţilor publice”.
Prin modificarea art. 136 se preconiza stabilirea unui număr din 7 judecători în loc de 6, fiind promovată
şi o nouă modalitate de numire a acestora, astfel încât doi judecători urmau să fie numiţi de Parlament, doi
de Guvern, doi de Consiliul Superior al Magistraturii şi unul de către Preşedintele Republicii Moldova.


40
Examinând proiectul, Curtea Constituţională a constatat că acest proiect prevedea un mecanism

subsidiar de protecţie a drepturilor omului în Republica Moldova, permiţând cetăţenilor să sesizeze direct
Curtea Constituţională atât pentru declanşarea procedurii de control al constituţionalităţii legilor, cât şi
pentru soluţionarea plângerilor în recurs constitutional, lucru nepermis de actualul sistem de justiţie
constituţional.
În acelaşi timp judecătorii Curţii Constituţionale şi-au exprimat îngrijorarea că instituirea
recursului constituţional va spori volumul de lucru al Curţii şi va necesita un număr mai mare de
judecători. În consecinţă proiectul legii pentru completarea art.135 şi modificarea art.136 a fost
recomandat Parlamentului spre examinare.
Procesul de revizuire a Constituţiei Republicii Moldova a cuprins şi dimensiunea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale. Unul dintre drepturile supuse acestui proces a fost dreptul la viaţă şi la
integritate fizică şi psihică (art. 24). Autorii proiectului legii pentru modificarea acestui articol cereau
modificarea dispoziţiilor cuprinse în alineatul (3) prin excluderea textului ”decât pentru acte săvârşite în
timp de război sau de pericol iminent de război şi numai în condiţiile legii”.
Este de menţionat că la 24 august 2005 şi Guvernul Republicii Moldova a depus un proiect de
lege constituţională pentru excluderea din art.24 alin.(3) din Constituţie a dispoziţiei privind
posibilitatea aplicării pedepsei capitale pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent
de război, propunând pentru acest alineat formula: „Pedeapsa cu moartea este interzisă”.
Necesitatea acestor modificări era justificată de autori prin dorința Republicii Moldova de a adera
la cel de-al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice vizând
abolirea pedepsei cu moartea, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 15 decembrie 1989 şi Protocolul
nr.13 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptat la
Vilnius la 3 mai 2002, şi onorării angajamentelor asumate prin Planul de acţiuni Moldova – Uniunea
Europeană.
Analizând proiectele de lege sub aspectul conformităţii cu dispoziţiile art.142 alin.(2) din
Constituţie, care statuează că nicio revizuire nu poate fi făcută, dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, Curtea a constatat că proiectele de
lege se încadrează şi în limitele revizuirii Constituţiei, nefiind de natură să suprime drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
Pentru considerentele expuse Curtea Constituţională a decis că proiectele de lege pentru
modificarea art. 24 alin.(3) din Constituţie nu depăşesc limitele revizuirii Constituţiei şi pot fi prezentate
Parlamentului.
Analizând conţinutul acestor iniţiative de revizuire a Constituţiei Republicii Moldova, inclusiv prin
prisma observaţiilor Curţii Constituţionale, reamintim că Legea fundamentală a noastră consacră (art. 142
alin. (3)) că aceasta nu poate fi revizuită pe durata stării de urgenţă, de asediu şi de război. Starea actuală
a lucrurilor din Republica Moldova ne convinge că aceste principii ar trebui completate cu unele situaţii
noi pentru statul nostru, dar nu şi pentru altele.

41
Ne vom referi în special la problema teritoriului în calitatea sa de condiţie juridică de existenţă a

statului şi care este determinată de două caractere juridice: inalienabilitate şi indivizibilitate. În acest sens
se cere remarcat faptul că în Constituţia Republicii Moldova, art. 3 alin.(1), este stipulat că „Teritoriul
Republicii Moldova este inalienabil” şi că „frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică”.
Cunoaştem că principiul inalienabilităţii teritoriului presupune: imposibilitatea modificării frontierelor de
stat, cu excepţia micilor rectificări de frontieră, care s-ar putea realiza numai printr-o lege organică şi
imposibilitatea recunoaşterii în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului
statului nostru.
Prezenţa forţelor armatei a 14-a pe teritoriul republicii este o dovadă a faptului că un stat străin
exercită atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului statului nostru, fapt ce afectează serios
inalienabilitatea teritoriului statului nostru.
În această ordine de idei pentru Republica Moldova este elocventă practica constituţională
acceptată în Constituţia Franţei (art. 89) care precizează următoarele: „Nu se poate angaja sau continua
nicio procedură de revizuire atunci când se aduce atingere integrităţii teritoriale”.
IV.8. NOȚIUNEA BLOCULUI DE CONSTITUŢIONALITATE
Este clar, totuşi, că şi apariţia unor noi constituţii, şi revizuirea legilor fundamentale în
vigoare, ori cât de straniu ar părea, sunt procese inevitabile care asigură acţiunea dinamică şi stabilă a lor.
Aceste procese trezesc atenţia celor interesaţi de cercetarea conţinutului normativ al constituţiei.
Despre conţinutul normativ al constituţiei s-a menţionat că acesta este ”complex, el
cuprinzând principiile fundamentale pentru toate domeniile vieţii (politice, economice, sociale, culturale,
juridice etc.)”.
Unii autori susţin că fondul normativ al legii fundamentale convenţional este constituit
din două blocuri dintre care primul include elemente obligatorii, iar al doilea bloc cuprinde alt tip de
norme. Alţii consideră că blocul de elemente obligatorii trebuie să cuprindă dispoziţii privitoare la:
suveranitatea poporului; statutul juridic al persoanei; componenţa şi structura instituţiilor centrale ale
puterii publice; principiile fundamentale privind reglementarea normativă a relaţiilor sociale; contractul de
federalizare, statutul formelor de autonomie sau statutul unităţilor administrativ-teritoriale.
Pe lângă aceste dispoziţii obligatorii, autorul admite că în cel de-al doilea bloc fiecare stat poate
include prevederi cu privire la: principiile de politică externă, aderarea statului la asociaţii şi uniuni
internaţionale; politica ecologică a statului şi condiţiile de ocrotire a mediului; raportul dintre stat şi
confesiunile religioase; dispoziţii cu caracter declarativ; principiile politicii în sfera socială, definirea
teoretică a societăţii civile, obligativitatea de a respecta principiile statului social; principiile fundamentale
ale politicii economice; dispoziţii cu privire la independenţa naţională; dispoziţii care reglementează
activităţile statului în condiţii de asediu, de război şi alte stări excepţionale etc.
În ultimul timp este utilizată noţiunea de „bloc constituţional” prin care unii au în vedere “actele cu
valoare fundamentală pentru un sistem de drept naţional” iar alţii – “ansamblul regulilor juridice,
indiferent de sursa acestora şi de procedura lor de adoptare, care au ca obiect reglementarea unor
«materii» constituţionale”.
42
Din punct de vedere istoric, această noţiune s-a impus în Franţa şi a avut ca premisă interpretarea
extensivă a conceptului de Constituţie. Astfel, în dreptul francez, blocul constituţional desemnează un
ansamblu de norme de valoare constituţională protejate de către Consiliul Constituțional. Iniţial, de la
crearea sa în 1958, Consiliul Constituţional nu controla conformitatea legilor decît a celor constituţionale
în sensul lor strict.
Dar odată cu decizia sa de instituire a Libertăţii de asociere din 16 iulie 1971, Consiliul a consacrat
drept valoare constituţională preambulul Constituţiei din 4 octombrie 1958, a reactualizat preambulul
Constituţiei din 27 octombrie 1946 şi Declaraţia drepturilor omului şi a cetăţeanului din 26 august 1789.
În acest context, blocul de constituţionalitate cuprinde Constituţia din 1958, Declaraţia drepturilor omului
şi ale cetăţeanului din 1789, Preambulul Constituţiei din 1946 şi principiile fundamentale recunoscute de
legile Republicii. În 2005, printr-o lege constituţională a fost modificată Constituţia pentru a se introduce
o referinţă la Carta mediului, care de asemenea face parte din blocul constituţional. Acum, potrivit
juristului Luis Favoreu, putem vorbi despre un bloc constituţional regrupând un ansamblu de norme aflate
în vârful ierarhiei normelor.
Este deja cunoscut faptul că în jurisprudenţa Curţilor Constituţionale se întâlnesc cazuri când se fac
trimiteri la argumente juridice similare, fapt prin care se creează standarde juridice şi sisteme de valori
constituţionale univrsale. În consecinţă, organele de control al constituţionalităţii legilor „pot evita
arbitrariul şi pot acţiona astfel încât metoda de motivare utilizată să devină predictibilă…”.
În această ordine de idei, termenul a fost preluat şi de Curtea Constituţională din Republica
Moldova, în viziunea căreia pornind de la „sensul Preambulului Constituţiei, Declaraţia de Independenţă a
Republicii Moldova face corp comun cu Constituţia, fiind textul constituţional primar şi imuabil al
blocului de constituţionalitate”. Astfel Curtea a constatat că Declaraţia de Independenţă a Republicii
Moldova … “prin natura sa, ar avea valoare de text constituţional, deoarece reprezintă expresia majoră a
voinţei poporului de a construi şi trăi într-un stat liber şi independent, voinţă care predetermină necesitatea
adoptării Constituţiei şi îl leagă pe constituant de idealurile, principiile şi valorile Declaraţiei”. Ulterior
această experienţă a fost aplicată şi în jurisprudenţa constituţională a altor state. De exemplu, judecătorul
Curţii Constituţionale din România, Puskas Valentin Zoltan, în opinia separată la Decizia nr. 80/2014
asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei României, face trimitere la noţiunea “bloc de
constituţionalitate” cu care se operează în Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova nr. 36
din 5 decembrie 2013.
Astfel, considerăm că stabilirea conţinutului normativ al constituţiei se face în funcţie de conţinutul
şi valoarea relaţiilor sociale reglementate. În plus, stabilirea conţinutului normativ al constituţiei se face
luându-se în considerare tradiţiile statelor în acest domeniu şi elementele novatoare ce au apărut sau pot
apărea, mai ales că pentru epoca contemporană fiind caracteristic „existenţa unor sisteme juridice diferite
care marchează tradiţiile, obiceiurile şi particularităţile din ţările în care ele funcţionează”.
43

Subiectul Iv PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Subiectul Iv PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Acad.

Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

SUBIECTUL IV. DEZVOLTAREA CONSTITUŢIONALĂ A REPUBLICII MOLDOVA

IV.1 CONCEPTUL ŞI CONŢINUTUL ETAPELOR DE DEZVOLTARE

2. Constituţionalismul din Basarabia în componenţa Imperiului rus (1812 -1917).

IV.2 ETAPA INCIPIENTĂ. ELEMENTE DE CONSTITUŢIONALISM ÎN ŢARA MOLDOVEI

“Constituţia” cunoscută şi comentată în Apus nu a fost un act de autoritate al Domnului, ci „rezultatul

Cu toate că năzuinţele spre un regim reprezentativ nu depăşeau limitele epocii de trecere de la

IV. 3. CONSTITUŢIONALISMUL DIN BASARABIA (1812 -1917)

Este important de remarcat că la elaborarea acestui Regulament au contribuit şi reprezentanţii

În Basarabia se instituie funcţiile de procurator provincial şi câte un procurator ţinutal.

IV 4. CONSTITUŢIONALISMUL ÎN BASARABIA - PARTE COMPONENTĂ A

IV. 5. CONSTITUŢIONALISMUL ÎN REPUBLICA AUTONOMĂ SOVIETICĂ

IV 6. CONSTITUŢIONALISMUL ÎN REPUBLICA SOVIETICĂ SOCIALISTĂ

În acelaşi capitol se consacrau: inalienabilitatea teritoriului RSSM, dreptul de a avea formaţiuni

IV. 7. CONSTITUŢIONALISMUL ÎN REPUBLICA MOLDOVA

- Prim-ministrul să fie numit de Preşedintele Republicii Moldova, după consultarea fracţiunilor

Legea cu privire la revizuirea Constituţiei a mai modificat şi conţinutul atribuţiilor Guvernului,

propunând expunerea art. 73 (Iniţiativa legislativă) în următoarea redacţie: „Dreptul de iniţiativă

autorităţile publice locale au la bază principiile autonomiei, legalităţii şi colaborării în rezolvarea

propusă pentru a fi introdusă în Constituţie este de natură să conducă la suprimarea drepturilor şi

Examinând proiectul, Curtea Constituţională a constatat că acest proiect prevedea un mecanism

Ne vom referi în special la problema teritoriului în calitatea sa de condiţie juridică de existenţă a

IV.8. NOȚIUNEA BLOCULUI DE CONSTITUŢIONALITATE

S-ar putea să vă placă și