Acad.

Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

SUBIECTUL VI. MECANISME DE ORGANIZARE ȘI EXERCITARE A PUTERII DE STAT

Obiective:
- a defini puterea de stat;
- a identifica carecteristile legalitații și legitimității puterii de stat;
- a analiza principiul separării puterii în stat
- a formularea propuneri privind unitatea poporului

VI.1 STATUL, CADRU PRIVILEGIAT AL PUTERII

Noţiunile "stat" şi "putere" sînt foarte strîns legate între ele, dar nu se contopesc. În sensul acesta
se zice că, "dacă statul este cadrul puterii , el îi oferă, prin propriile caracteristici, asemenea prerogative
care îi pot da calificativul de cadru priveligiat de putere".34
Începînd cu perioada istorică, cînd un om sau un grup de oameni încep a exercita dominaţia asupra
altora, porneşte a se evidenţia un fenomen de autoritate, care caracterizează puterea politică întîlnită în
societăţile cele mai primitive şi bineînţeles, în cadrul statului.
Referindu-ne la epoca contemporană, ţinem să menţionăm că statele nu constituie singurul cadru
al puterii nici în interiorul lui, şi nici în afară.
Astfel, în interiorul statului numeroase organisme sociale dispun de o putere proprie asupra
membrilor săi (bisericile, partidele, organizaţiile social-politice, alte organizaţii sociale, familiale şi chiar
grupurile criminale).
În afara statului există organisme internaţionale, care dispun de puteri normative şi de constrîngere
(Consiliul pentru Securitate şi Cooperare în Europa).
Tuturor organismelor şi instituţiilor capabile să emane ori să absoarbă putere, statul oferă
titularilor acesteia trei caracteristici sau prerogative esenţiale: legitimitatea, permanenţa
(instituţionalizarea) şi suveranitatea puterii.

VI. 2. TRĂSĂTURILE GENERALE ALE PUTERII DE STAT

VI.2. 1. Legitimitatea puterii. Pentru a se putea impune puterea trebuie să fie legitimă.
Etimologic termenul de legitimitate provine din latinescul "legitimus"- ce inseamna "conform cu legea".
Legitimitatea constituie un principiu conform căruia un sistem de guvernare, o putere politică se
exercită pe baza unui drept conferit de guvernaţi, de cetăţeni, pe baza unor întelegeri legiferate. Prin
aceasta cetăţenii recunosc dreptul de guvernare al puterii publice.
Legitimitatea este o caracteristică a puterii specifică statului de drept, în cadrul căruia regulile de
comportare sînt nu numai impuse, dar şi acceptate, în general, de cei cărora le sînt destinate, şi nu sînt
bazate pe absolutism, pe forţă, ca şi în statul poliţienesc.
Urmărind, însă, evoluţia formelor de agregare socială, s-a constatat că această stare n-a fost
întotdeauna astfel. În societatea primitivă şef al colectivităţii umane era ales cel mai puternic şi capabil să
opună rezistenţă fizică adversarilor. Mai tîrziu, locul şefului puternic putea să fie ocupat, uneori , de cel

1
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
mai viclean, care era capabil să convingă un cerc mai larg sau mai restrîns de persoane şi să-l înlăture pe
cel puternic, ocupîndu-i locul. Astfel "leii", vorba lui Machiavelli, au lăsat locul lor "vulpoilor".
În urma divizării succesive a muncii, are loc creşterea productivităţii acesteia, dezvoltarea
schimbului şi apariţia banilor, ce s-a soldat cu divizarea socială, apariţia bogaţilor şi săracilor. Acum şi
acel bogat (plătind şi cumpărînd pe cineva) putea să pretindă la funcţia de şef, ceea ce a dat naştere mai
tîrziu sufragiului censitar.
Aceste forme ale puterii preetatice, care nu erau altceva decît rezultatul unei forţe fizice sau
materiale, fiind simbolul dominaţiei naturale a celui puternic asupra celui slab (situaţie întîlnită oriunde în
afara cadrului statal), sînt însoţite de fragilitate. Drept rezultat, apare necesitatea consolidării puterii pe
alte valori, în special pe convingerea şi orientarea sentimentului guvernaţilor că ei trebuie să se supună
guvernanţilor, puterea cărora este legitimă.
Apărut în sec. XIX în Franţa, termenul de legitimitate a avut menirea să caracterizeze puterea de
stat ca fiind legitimă (în acest context puterea exercitată de Napoleon era considerată drept o uzurpare,
adică nelegitimă). Treptat conţinutul acestui termen se lărgeşte considerabil, cuprinzînd în sine nu numai
legitimitatea provinienţei şi modalitatea de instituire, dar şi starea puterii, cînd cetăţenii statului recunosc
şi sînt de acord cu dreptul acestei puteri de a prescrie un mod sau altul de comportament social.
În opinia lui Max Veber legitimitatea puterii este determinată de două caracteristici fundamentale:
- recunoaşterea puterii realizate prin intermediul autorităţilor publice existente;
- obligativitatea indivizilor de a se subordona puterii.
Trebuie să înţelegem căc legitimitatea puterii publice din cadrul unui stat nu poate fi recunoscută
odată pentru totdeauna, ea trebuie supusă mereu unei revizuiri deoarece trebuie să existe mereu o
concordanţă între valorile proclamate iniţial şi realizările sale ulterioare 1.
De-a lungul istoriei s-au inregistrat trei forme de manifestare a legitimitatii politice.
1. Legitimitatea stabilită pe tradiţii (tradiţională sau istorică).
2. Legitimitatea bazată pe particularităţile puternice de care dispune conducătorul.
3. Legitimitatea fundamentată pe ideea instituirii democratice (raţionale) a puterii (democratică
sau raţională).
Legitimitatea tradiţională sau istorică. Presupune că puterea de stat îşi găseşte şi îşi păstrează
legitimitatea continuă în tradiţia perpetuată din generaţie în generaţie în cadrul unei dinastii, în funcţie de
anumite reguli succesorale (Romanovii în Rusia, Valejii, Burbonii în Franţa).
Se consideră că legitimitatea tradiţională sau istorică poate fi gerontologică (puterea celui mai în
vîrstă), patriarhală (puterea conducătorului de trib), patrimonială (puterea monarhului) ş.a. 35
Legitimitatea carismatică. Provine de la expresia franceză "charme". Acest tip de legitimitate al
puterii se face cu concursul şi adeziunea maselor. Calităţile strict personale morale, volitive, politice,
intelectuale ale conducătorului (frumusetea fizica, prezenta scenica, gesticulatiile, stilul exprimarii,
caldura si atractia pe care o emana, sinceritatea, cinstea, modestia, toate acestea contribuind in mare
masura la explicarea impunerii si dominarii.
Ea este fondată pe particularităţile puternice ale acestuia, care devine persoană istorică în sensul
deplin al cuvîntului, poporul fiindu-i devotat orbeşte. Acesta sub diferite forme (duce, fuhrer, conducator,

1
Virgil Magureanu, Studii de sociologie politica, Editura Albatros, 1997, p. 85
2
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
capitan, mare lider) prin calitatile sale naturale exceptionale, legitimeaza puterea, se impune maselor care
il accepta legitimand astfel puterea. In realitate, nu este vorba de o legitimitate a guvernului, a puterii, ci o
manipulare a maselor, a fortei de persuasiune si instinct, de dominare pe care conducatorul o are asupra
celor guvernati.
De o asemenea legitimitate au beneficiat Buda, Muhamed, Cezar, Napoleon, Lenin, Stalin, Hitler,
Charles de Galuli, Tito, J.F.Kennedy, Fidel Castro.
Legitimitatea democratică sau raţională. Îşi are originea în libera alegere a guvernanţilor de
către guvernaţi.
Această formă de legitimitate pe care am putea numi-o şi legală a apărut în societatea modernă,
odată cu democratismul politic. Ea se îintemeiază pe lege, pe votul universal, pe referndum, care prin
acesta legitimează puterea publică.
Această formă de legitimitate, prin acordul majorităţii, asigură cea mai mare stabilitate şi dă
eficienţa guvernării.
Trebuie să reţinem că tipurile de legitimitate nu fiinţează în stare pura, pe parcursul unui regim
politic de la instaurare până la căderea lui, ea se poate modifica sau în aceeaşi perioadă, pot fiinţa două
tipuri de legitimitate: carismatică cu cea legală sau divină cu carismatică, etc.
În această ordine de idei propunem spre examinareşi alte forme prin carese poate manifesta
legitimitatea puterii publice:
Legitimitatea dreptului divin. Este una dintre primele teorii referitoare la legitimitatea puterii de
stat. Aceasta îşi întemeiază dreptul la guvernare pe ideea caracterului sacru al puterii, a originii divine, a
reprezentantului ei - de regulă monarhul. Esenţa acesteia constă în suplinirea imposibilităţi înţelegerii
raţionale a puterii şi în convingerea poporului de a se supune, pentru că suveranul (conducătorul statului) a
fost pus pe tron de către Dumnzeu, pe care-l reprezintă (faraonii din Egiptul antic erau consideraţi drept
intermediari între Dumnezeu şi oameni.
Acest tip de legitimitate a corespuns antichităţii şi societăţii medievale şi o bună parte a epocii
moderne sub forma monarhiilor constituţionale, când dacă nu puterea în ansamblul ei avea caracter divin,
cel puţin o parte a acesteia, cea deţinuta de monarh.
O asemenea formă de legitimare a puterii în special în sclavagism şi feudalism nu avea ţn vedere
acceptul, voinţa maselor, puterea se exercita fără consultarea acestora. Puterea, guvernarea era impusă prin
forţa şi temeiul divin, orice ridicare ţmpotriva puterii era sinonimă cu ridicarea contra divinităţii. În
această situaţie legitimitatea puterii se făcea prin divinitate, ea fiind exterioară omului, societăţii.
Avînd o răspîndire largă în orînduirea feudală, aceste concepţii sînt propagate de reprezentanţii
altor culte religioase, de universităţile sponsorizate, de confederaţiile religioase şi îşi găsesc aplicarea
chiar şi în cadrul unor teocraţii contemporane şi a unor republici islamice (aiollahii în Iran, regele
Marocului etc.).
Teoria legitimităţii patriarhale. Teoria patriarhală susţine că legitimitatea puterii îşi are originea în
relaţiile de familie, deoarece statul ar fi luat naştere direct din familie, iar puterea monarhului a derivat din
puterea părintească a tatălui asupra membrilor familiei. Se consideră că părintele acestei concepţii a fost
Aristotel (381-322 î.e.n.), care în lucrarea sa "Politica" susţinea că omul, ca fiinţă socială, se organizează
în familie, iar statul nu este altceva decît forma prelungită a acestei forme de agregare socială primară.

3
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
Teoria legitimităţii patrimoniale. Teoria patrimonială a legitimităţii puterii susţine că statul ar fi
condiţionat de dreptul de proprietate asupra pămîntului şi că guvernanţii stăpînesc teritoriul în virtutea
dreptului de proprietate, iar poporul este tratat ca fiind constituit din “arendaşii” monarhului.
Absurditatea ambelor teorii a fost dovedită şi în perioada contemporană sînt privite doar ca nişte
concepţii arhaice.
Legitimitatea contractuală. Avîndu-i drept promotori de vază pe Jan Jacques Rousseau au, Jahn
Locke, Thomas Hobbes, James Harrington, Thomas Paine şi Tomas Jefferson, generează ideea că fiinţele
umane au trăit la început într-o stare naturală, fără legi şi fără guvern. La un moment dat, însă, oamenii au
ajuns la concluzia că viaţa lor poate fi îmbunătăţită, siguranţa lor sporită, iar drepturile personale pot fi
extinse prin procesul de organizare a societăţi civile şi prin crearea unui guvern.
Astfel, conform promotorilor ideilor referitoare la teoria contractuală a legitimităţii puterii,
oamenii au elaborat un contract care a stabilit un "corp politic", apoi au stabilit un guvern printr-un al
doilea contract sau printr-o constituţie.
Apărute în Evul Mediu, concepţiile contractuale au progresat în perioada Iluminismului, cînd
puterea multor moharhii absolute a fost redusă ori distrusă pe măsura implicaţiilor ample ale doctrinei în
discuţie. Această doctrină, fiind la început abstractă, devine apoi revoluţionară şi este folosită pentru a
justifica şi a cîştiga sprijinul popular în perioada revoluţiilor din Anglia, Franţa şi America.
Cu toate că nu este axată pe un temei ştiinţific (premisele ei, contractul social există numai în
închipuirea autorilor ei), teoria contractuală a jucat un rol progresist în evoluţia constituţionalismului.
Legitimitatea elitistă. Reprezintă un ansamblu de viziuni care urmăresc scopul de a explica natura
şi rolul grupurilor şi comunităţilor sociale, în posesia cărora se află concentrată puterea.
Istoria ne dovedeşte, că studiile privind puterea şi autoritatea au condus adeseori la apariţia
teoriilor elitiste. Mulţi dintre cei preocupaţi de elaborarea unor soluţii, privind organizarea politico-
juridică a societăţii au recomandat ca puterea să fie încredinţată unei elite speciale. Astfel, Platon credea
că idealul este statul în care un mic grup de filosofi acţionează deasupra legii, drept elită conducătoare. La
marxiştii leninişti "dictatura proletariatului a însemnat, în practică, conducerea proletariatului printr-o elită
a partidului comunist."
Teoreticienii elitismului, aşadar, afirmă că în fiecare formă de agregare umană există un sistem
ordonat al puterii, în care un grup exercită, direct sau indirect, cea mai mare parte din putere.
Teoriile elitiste moderne se axează pe natura şi rolul grupului conducător în statele autoritare, pe
elitele care participă la "modernizarea procesului în statele în curs de dezvoltare şi pe diversele elite care
funcţionează într-o societate, democratică pluralistă, la nivel local, statal şi naţional".36

VI.2.2. Permanenţa (instituţionalizarea) puterii de stat.

Obţinînd într-un mod sau altul recunoaşterea legitimităţii după sine, titularii puterii de stat au fost
impuşi să asigure o oarecare continuitate a ei. Această tentativă a fost realizată prin conferirea unei
legitimităţi permanente, prin disocierea autorităţii celui, care la un moment dat o exercită, de funcţionarea
statică a organelor înzestrate cu putere în funcţie de un proces numit instituţionalizare.
În această ordine de idei este foarte binevenită definiţia statului propusă de M. Hauriou, care
consideră statul "un organism social structurat în vederea realizării unei oarecare ordini şi relevînd un

4
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
proces instituţional cvasibiologic şi distinct de reprezentanţii şi organele sale, care sînt fenomene
trecătoare".37
În urma instituţionalizării puterii, statul se degajă de la personalitatea guvernanţilor, iar aceştia nu
vorbesc din propriul nume, ci din numele statului sau în numele poporului, dacă vorbim de statele
democratice, deoarece ultimii nu fac altceva decît să completeze o funcţie publică.
Legitimitatea transcedentă, după imposibilitatea exercitării puterii de către titularii succesivi ai ei
(boală, moarte) şi permanenţa puterii, interzic cea mai mică ruptură în exerciţiul celei din urmă. În acest
scop, în caz de o eventuală şi imprevizibilă dispariţie a titularilor puterii de stat, au fost instituite procedee
destinate să menţină legătura şi continuitatea. Astfel de procedee servesc: în regimurile monarhice -
regenţa încredinţată mamei viitorului monarh sau unui consiliu pînă cînd succesorul desemnat va atinge
vîrsta de exercitare a atribuţiilor regale (în România regală, în caz de vacanţă a tronului, camerele
Parlamentului puteau numi o "locotenenţă regală" compusă din trei persoane, care puteau exercita
atribuţiile regale pînă la urcarea regelui pe tron. În acelaşi mod se instituia regenţa şi în caz de minoritate a
succesorului, art.79,83 din Constituţia României din 1923), iar în regimurile democratice este instituit
interimatul prezidenţial (interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova se asigură, în ordine, de
Preşedintele Parlamentului sau de Primul ministru, pe parcursul căruia se organizează şi se desfăşoară
campania electorală) sau atribuţiile şefului de stat sînt încredinţate unui vicepreşedinte.

VI.3. PRINCIPIILE CONSTITUȚIONALE DE ORGANIZARE ȘI EXERCITARE A

PUTERII DE STAT.
Întreaga activitate de dobândire şi exercitare a puterii politice, raporturile între gurvenanţi şi guvernaţi se
desfăşoară potrivit anumitor principii generale prevăzute în Constituţie. Aceste principii reflectă şi consacră în
formule politico-juridice caracterul structurilor de guvernare şi relaţiile între ele în procesul exercitării
puterii, stabilesc direcţiile generale de activitate ale statului. Totodată, unele dintre ele fixeazâ cadrul general în care
poporul — titularul suveran al puterii — exercită atributele acesteia.
Este vorba, aşadar, de principii generale rezultate din confruntarea intereselor sociale care cârmuiesc
raporturile de guvernare, în înţelesul lor cel mai larg, sau deduse pe baza experienţei din practica socială. Ele
indică, totodată, natura regimului politic al societâţii date.
Fiind consacrate în norme fundamentale, principiile constituţionale, ca de altfel, orice principiu de
drept, reflectă realităţile social-economice şi politice din nomentul adoptării Constituţiei. Ulterior, dinamica vieţii
sociale, cerinţele noi ale organizârii şi conducerii statale impun schimbari legislative. Normele juridice în
actele normative emise în baza unuia sau altuia dintre principiile constituţionale pot fi modificate. De o
modificare corespunzătoare a normelor constituţionale care consacră principii constituţionale, nici nu poate
fi vorba, deoarece procedura modificării Legii fundamentale este mult diferită de cea de modifiare a altor categorii
de legi.
Principiile constituţionale, la fel ca şi celelalte principii juridice nu sunt imuabile, pietrificate,
cantonate la anumite realităţi social-politice. Pe baza prin-cipiilor constituţionale, aflate ele însele şi fiecare dintre ele
într-o dinamică proprie — ca orice mişcare socială de altfel — se stabilesc noi orientări privind reglemen-tarea
relaţiilor sociale în legâtură directâ cu formele dertiocratice de exercitare a puterii.
Trebuie reţinut că sfera de cuprindere a principiilor constituţionale depăşeşte structurile statale propriu-zise.
Cu alte cuvinte, ele se aplică şi în sfera de activitate a partidelor politice, de altfel a tuturor corpurilor intermediare.
5
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
Fiind consacrate în primul rând în Constituţie, sub forma unor norme juridice cu valoare generală — cum
este de pildă, art. 2 alin. (1) potrivit căruia „suveranitatea naţională aparţine poporului .Moldova, care o exercitâ
prin organele sale reprezentative şi prin referendum sau art. 5 alin. (1) care consacră pluralismul ca o condiţie şi o
garanţie a democraţiei constituţionale — aceste principi generale, coordonatoare ale funcţiilor diferitelor
componente ale sistemului politic, sunt esenţiale atât pentru întregul sistem de drept care trebuie să se orienteze
potrivit sensului acestora, cât şi pentru activitatea structurilor de guvernare.
Din rolul conducător al normelor şi principiilor constituţionale în ansamblul unitar al sistemului de
guvernare şi al sistemului de drept, rezultă şi caracterul intituţiilor juridice înscrise în legea fundamentală. Poziţia
supremă a Constituţiei în sistemul izvoarelor dreptului atribitie normelor şi principiilor constituţionale o forţă
superioară faţâ de legile organice şi ordinare, aceasta din unnă neputând să deroge de la conţinutul lor.
Într-o încercare de definire a conceptului de principiu constituţional, s-ar putea spune că acesta reprezintă o
prescripţie general-obligatorie înscrisă în Constituţie, care stabileşte o direcţie fundamentală a organizârii şi
exercitării puterii, a funcţionării sistemului politic, potrivit căreia se formează şi funcţionează auto-rităţile
publice investite cu puterea de stat, se stabilesc raporturile între acestea, ca şi raporturile generale între stat şi
cetâţean.
În opinia noastră aceste principii sunt:
a) principiul puterii suverane a poporului;
b) principiile exercitării puterii (principiul democraţiei reprezentative şi prin-cipiul democraţiei semidirecte);
c) principiul separaţiei puterilor;
d) principiul pluralismului;
e) principiul legalităţii;
j) principiul supremaţiei Constituţiei;
g) principiul egalităţii în drepturi şi îndatoriri a tuturor cetâţenilor, fără nici o discriminare;
h) principiul apârării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;
i) principiul autonomiei locale şi al descentralizării serviciilor publice;
j) principii ale activităţii judecătoreşti.
În afara acestor principii considerate, pe drept cuvânt, clasice şi care se regăsesc în formulări
diferite în toate constituţiile moderne, pot fi asimilate principiilor constituţionale anumite reguli imperative
înscrise în Constituţie, cum ar fi, de pildâ, dispoziţia cuprinsă în art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală.
Textul constituţional evocat prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai
favorabile.
Ridicarea la rangul de principiu constituţional a neretroactiviăţii legii se justifică prin faptul că
asigură în condiţii mai bune securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept şi că blochează
nesocotirea separaţiei între puterea legislativă, pe de o parte, şi puterea judecătoreascâ sau cea executivă, pe de
altă parte, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.
Ridicarea neretroactivităţii legii la rangul de principiu constituţional este un exemplu al formării
principiilor constituţionale ca expresie a experienţei şi cerinţelor dezvoltării sociale. Pe această linie de
gândire, considerăm că şi ,,nuli-tatea mandatului irriperativ", prevăzută în art. 66 alin. (2) din Constituţie,
aspiră lacalitatea de principiu constituţional, ca de altfel şi alte norme imperative înscrise în Constituţie, care au
o valoare fundamentală pentru sistemul de drept sau pentru siştemul politic.

6
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
Apreciem, totodatâ, că în ,,ridicarea" la rangul dc principiu constituţional a oricârei dispoziţii
constituţionale, trebuie să se manifeste o riguroasă atenţie, pentru a nu se banaliza însăşi ideea de principiu
constituţional prin includerea facilă în această categorie, a tuturor dispoziţiilor constituţionale, care fâră
îndoială au o deosebită importanţă socială.
Încercările de defmire a conceptului de principiu constituţional în literatura noastră de specialitate
au fost sporadice, autorii insistând mai mult pe analiza principiilor ca atare.
Profesorul Romul Boilă înţelegea prin principii de organizare ale statului, ,,acele principii care
servesc de bază întocmirilor statului şi prin aplicarea cărora statul ia fiinţâ concretă. Aceste principii determină,
totodatâ, felul statului"3. în opinia autorului citat, ar fi principii constituţionale: puterea suverană a Naţiunii,
egalitatea de drept, Reprezentanţa Naţională, responsabili-tatea celor care lucrează în numele statului,
legalitatea; independenţa judecăto-rilor.
În ceea ce priveşte conţinutul principiilor constituţionale, acesta este deopotrivă politic şi juridic. Ele
au un conţinut politic întrucât fixează direcţiile generale de exercitare a puterii politicc. Conţinutul juridic
este determinat nu numai de faptul că se regâsesc în Constituţie, ci mai ales de gradul lor de obligativitate
generală impus tuturor agenţilor puterii, prin prescripţiile pe care le conţin.
Având caracteristicile unui autentic act de conducere, dreptul capătâ un rol tot mai mare în
concretizarea şi înfâptuirea deciziilor politice, contribuie, potrivit unor principii generale, la perfecţionarea
comportamentului civic, la formarea şi impunerea unui model de convieţuire. în acest cadru, principiile
constituţionale impun pe planul diferitelor ramuri ale dreptului o serie de schimbâri, edictarea unor norme
juridice noi care să exprime într-o formă normativă cerinţele progre-sului societâţii.
Principiile diriguitoare care stau la baza funcţionării sistemului politic sunt principii cu un conţinut
politico-juridic fundamental. Pe baza lor, legiuitorul reglementează normativ cele mai importante raporturi
sociale, în primul rând, cele care privesc organizarea şi exercitarea puterii, care consacră structura social-
economică a societâţii, drepturile şi libertâţile cetăţeneşti, organizarea şi funcţio-narea aparatului de stat.
Aceste raporturi sociale dobândesc prin reglementarea lor de către norme juridice fundamentale,
potrivit principiilor constituţionale, caracterul de raporturi de drept constituţional .
Reglementând cele mai importante compartimente ale vieţii sociale, corespunzător unor principii juridice
cu caracter fundamental, dreptul este, astfel, factorul prin care se realizează nucleul ordinii sociale . în această
calitate, dreptul capătă, îndeosebi, prin caracteristicile sale de instrument de conducere, finalităţi legate de buna
desfăşurare a activităţii politice, contribuind la realizarea funcţiilor şi finalitâţilor sistemului politic.
Este firesc, deci, ca principiile constituţionale să aibâ un conţinut politic bogat. Faptul că sunt înscrise într-un
act normativ, cum este Constituţia, că au datoritâ acestei consfinţiri, o formă juridicâ, nu poate duce la concluzia că
aceste principii au exclusiv un conţinut juridic. Conţinutul lor este complex, dat de interferenţa politicului cu
juridicul.

VI.4. SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN STAT

VI.4.1. Fundamentarea teoretică şi evoluţia istorică a principiul separaţiei puterilor

Separaţia puterilor în stat, ca imperativ al democratizării vieţii politice şi garanţie a libertăţii
sociale şi a securităţii persoanelor în raporturile cu autorităţile statale, îşi are originea încă în antichitate.

7
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
Astfel, unele reflecţii privind organizarea puterilor în baza divizării acestora găsim în valoroasele
opere ale lui Aristotel, Herodot, Sofocle, care însă, după părerea unor autori2, fiind prea vagi după
conţinut, nu pot fi considerate fundament al teoriei separaţiei puterilor în stat.
Paternitatea conjugării teoriilor separaţiei puterilor în stat este atribuită filozofului englez John
Locke, care a formulat pentru prima dată doctrina modernă a separaţiei puterilor în stat 3.
Fiind inspirat de concepţiile lui John Locke, marele filozof francez Charles de Secondot baron de
Montesquieu a fost acela care a dat o apreciere nouă şi a argumentat teoria separaţiei puterilor în stat.
Presupunînd necesitatea existenţei în cadrul oricărui stat a trei puteri distinctive: legislativă, executivă şi
judiciară, el susţinea că, pentru a preveni abuzurile între “puteri”, trebuie creat un sistem de balanţe, astfel
încît “măsurii” să i se opună “contramăsura” fiecăreia dintre “puteri”.
“Totul ar fi pierdut, scria Montesquieu, dacă unul şi acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ei
ai nobililor, fie ei ai poporului, exercită toate aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a duce la
îndeplinire hotărîrile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari” 4.
Montesquieu este cunoscut ca un adept înveterat al teoriei separării puterilor în stat, la baza căreia
pune două principii: al specializării şi al independenţei.
După primul principiu, puterea supremă în stat se specializează în: legislativă, executivă şi
judecătorească; după cel de-al doilea, organismele de guvernare sunt independente şi cei ce le conduc nu
pot fi destituiţi de celelalte două. Montesquieu subliniază că o separare a rigidă a puterilor duce la izolarea
lor. El pledează pentru o separare moderată şi suplă. După Montesquieu, Executivului i se recunoaşte o
participare la funcţia legislativă (iniţiativa legislativă), iar puterea legislativă poate controla puterea
executivă. Montesquieu înţelege separarea puterilor ca o repartiţie de competenţe prin Constituţie.
De remarcat că, spre deosebire de filozoful Rousseau care a susţinut separarea absolută a puterilor,
Montesquieu a pledat pentru o “balanţă a puterilor” capabile a conlucra, a se controla reciproc în
guvernare5.
Concepţiile lui Locke şi ale lui Montesquieu privind separaţia puterilor în stat au influenţat nu
numai asupra postulatelor teoretice, dar şi asupra proceselor de organizare statală. Astfel, teoria separaţiei
puterilor în stat a fost pusă la baza Constituţiei SUA din 1787 şi a Declaraţiei franceze a drepturilor
omului şi ale cetăţeanului din 1789, care în art. 16 consacră că statul care nu asigură separaţia puterilor în
stat nu are constituţie.
Pornind de la această convingere, astăzi cea mai mare parte a constituţiilor din întreaga lume s-a
conformat acestui principiu.

VI.4.2. Principiul separaţiei puterilor la etapa coontemporană

În forma sa cea mai simplă, principiul separaţiei puterilor presupune exercitarea de către stat a trei
funcţii principale:
- funcţia legislativă, prin care se înţelege elaborarea şi adoptarea normelor general-obligatorii,
destinate reglementării relaţiilor sociale;

2
Deleanu I., Separaţia puterilor în stat - dogmă sau realitate, în rev. SDR, nr.3-4, p. 17-18.
3
Локк Д., Избранные философские произведения, Т.2, Москва, 1960; Locke J., Essai sur la poivoire civile, Paris, 1952.
4
Montesquieu Ch. L., Despre spiritul legilor, vol. I, Bucureşti,1964, p. 196.
1
Idem, p. 341-342
8
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
- funcţia executivă, care asigură aplicarea acestor norme, cu împuternicirea statului de a recurge la
forţa de constrîngere;
- funcţia jurisdicţională, care cuprinde activitatea de soluţionare a litigiilor apărute în societate, în
cadrul unei proceduri publice şi contradictorii.
Un astfel de model al organizării statale presupune respectarea regulilor specializării, a
independenţei şi a echilibrului celor trei categorii de organe distincte şi relativ autonome.
În literatura de specialitate contemporană, principiul separaţiei puterilor, ca modalitate de
repartizare a funcţiilor în stat, este analizat sub unghiuri diferite.
Astfel, unii autori, evident, adepţi ai doctrinei marxist-leniniste, consideră separaţia puterilor o
utopie. După părerea lor, “în stat întreaga putere aparţine clasei dominante, care nu împarte puterea cu
nimeni, căci de altfel şi-ar pierde calitatea de clasă dominantă”6.
Alţi autori vorbesc despre “îmbătrînirea” şi diminuarea valorii explicative a teoriei separaţiei
puterilor în stat7.
Indiferent de modul în care este discutat principiul separaţiei puterilor în stat, acesta rămîne a fi
remediul care va asigura armonia activităţilor statale, afirmarea democraţiei liberale şi protecţia persoanei.
Numai astfel poate fi explicată situaţia de astăzi, cînd unele constituţii adoptate în ultimul deceniu, mai
ales după prăbuşirea regimului totalitar în ţările din spaţiul ex-sovietic, consacră principiul separaţiei
puterilor în stat sau stabilesc domenii de activitate strict determinate pentru fiecare dintre cele trei
autorităţi publice (legislativă, executivă şi judecătorească).
Este adevărat că astăzi în doctrina occidentală nu se mai vorbeşte despre aplicarea strictă a acestui
principiu, recunoscîndu-se în unanimitate necesitatea unei separări mai atenuate, care ar încuraja şi ar
asigura colaborarea puterilor în stat.
Viabilitatea acestui principiu nu se datorează în exclusivitate “receptării sale de către clasa politică
care continuă să creadă în acesta şi de către clasa politică care continuă să-l invoce”8, dar şi altor motive,
şi anume:
a) principiul separaţiei puterilor în stat prin simpla lui consacrare implică o asemenea organizare
politică a societăţii, care exclude dictatura, despotismul, violarea libertăţii şi siguranţei persoanei;
b) raporturile dintre legislativ şi executiv, determinate de acest principiu, rămîn a fi criteriul de
bază în clasificarea regimurilor politice democratice (parlamentare, prezidenţiale, semiprezidenţiale);
c) acest principiu asigură definirea expresă a domeniului de activitate pentru fiecare autoritate a
statului, inclusiv prin prevenirea amestecului unei autorităţi publice în activitatea celorlalte două, cu
condiţia unei colaborări constructive;
d) eşecul suferit de regimurile totalitare în secolul trecut (din spaţiul ex-sovietic şi cele socialiste
din Europa de Est), care, fiind subordonate principiului unităţii puterii de stat, au ajuns la starea descrisă
de Montesquieu, adică “au pierdut totul”.
Evocarea expresă în constituţiile unor state ex-socialiste a principiului separaţiei puterilor în stat:
Bulgaria (art.8), Croaţia (art.4), Slovenia (art.3), Macedonia (art.8), Bielorusia (art.6), Estonia (art.4),
Rusia (art.10), Republica Moldova (art.6) sau determinarea riguroasă a domeniilor de activitate ale celor

6
Социалистическое правовое государство, концепция и пути реализации, Москва, 1990. p. 197
7
Deleanu I., Separaţia puterilor în stat - dogmă sau realitate, în SDR nr.3-4, p.17-18
8
P. Ractet, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, Masson,1989, p.113.
9
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
trei categorii de autorităţi publice în constituţiile altor state (România, Ungaria, Slovacia) dovedeşte că
acest principiu rămîne a fi şi în continuare pilonul constituţionalismului european.

10