PERSISTENȚA

MEMORIEI

Salvador Dali

Elevă: Tătar Mara Ioana

Clasa: a XII-a SS2
Prof. : Vrăjitor Ramona
“Persistenţa memoriei”, Salvador Dali,
1931, ulei pe pânză, Muzeul de Artă
Modernă din New York

“Va trebui într-o zi să îmi întorc

propriile ceasuri moi pentru ca acestea
să îmi arate ora memoriei absolute, care
este ora adevărată şi profetică.”
 Persistenţa memoriei (“La
persistencia de la memoria”) este cea
mai faimoasă capodoperă a lui Salvador
Dali, realizată în anul 1931, aparţinând
suprarealismului, înfăţişând un ţărm
marin sumbru presărat cu ceasuri parcă
topite. Una dintre cele mai
recognoscibile picturi ale sale, aceasta
este reprezentativă pentru perioada în
care a fost realizată şi una dintre cele
mai cunoscute şi uşor identificabile
lucrări artistice din lume, iar despre
cum pictorul catalan a fost inspirat să
redea această imagine a timpului şi a
ceea ce reprezintă el s-a vorbit aproape
la fel de mult ca despre tablou în sine.
 Faptul că ceasurile din pictură se
topesc arată scurgerea rapidă a
timpului, pictorul chiar insistând pe
acest lucru şi pictând astfel trei ceasuri,
şi nu unul singur, lucru ce amplifică
trecerea timpului, voind să accentueze
frustrarea cauzată de faptul că timpul se
scurge împotriva voinţei noastre.
Acesta lasă în urmă doar spaţii, obiecte
fără viaţă, vlăguite parcă de viteza cu
care zboară acest timp necruţător.
Dali este entuziasmat de mişcarea
suprarealistă, în care vede posibilitatea
manifestării imaginaţiei sale
exuberante, unită cu o virtuozitate
tehnică a desenului şi culorii. Datorită
comportamentului său, în 1934 este
exclus din grupul artiştilor suprarealişti,
ceea ce nu-l împiedică să se considere
singurul artist capabil de a capta
“formele suprareale”. Ca alternativă la
“automatismul psihic” preconizat de
Breton, Salvador Dalí recurge la
propriul său stil ca “metodă paranoico-
critică”, pe care o defineşte drept “o
metodă spontană a cunoaşterii iraţionale
care constă în interpretarea critică a
reveriilor delirante”. Astfel, imaginile
pe care pictorul încearcă să le fixeze pe
pânză derivă din agitaţia tulbure a
inconştientului (paranoia) şi reuşesc a
căpăta formă numai datorită
raţionalizării delirului (momentul
critic). Din această metodă au rezultat
imagini de o extraordinară fantezie
până la stupefacţie. Tehnica adoptată
este aceea a picturii din Renaştere, din
care preia doar exactitatea desenului şi
cromatismul, nu însă măsura
echilibrului formal. În picturile sale
prevalează efecte iluzioniste şi o
complexitate tematică care amintesc
empfaza şi exuberanţa barocului iberic.
Dali recurge la spaţii largi, în care
include o mare cantitate de elemente
-oameni, animale, obiecte – într-o
combinaţie iraţională a raporturilor şi
deformare a realităţii.
Aşa-zisul “delir comestibil”
începe pe pământ catalan, mai exact pe
faleza Capului Creuse, locul în care
Dali îşi petrece copilăria şi unde
continuă să meargă împreună cu Gala,
soţia sa. Stâncile din această zonă aveau
nenumărate forme, iar pescarii le
denumeau după aspectul lor: cămila,
călugărul, femeia moartă, capul de leu,
etc. Influenţa mediului, împreună cu
arhitectura mediteraneeană a lui Gaudi,
ascuţită şi morbidă în acelaşi timp, l-au
făcut pe Dali să se gândească la
opoziţia formală, vitală şi erotică dintre
dur şi morbid pe care o redă în tabloul
“Ceasurile moi”. Povestea acestui
tablou, pe care mai târziu Julien Levy îl
va numi “Persistenţa memoriei”,
reprezintă traseul ambivalent al
personalităţii lui Dali, care oscilează
permanent între masca exterioară dură,
afişată în societate, şi sensibilitatea
interioară protejată de iubita Gala.
Există speculaţii conform cărora
sursa de inspiraţie a acestui tablou bizar
a fost însăşi Teoria Relativităţii a lui
Albert Einstein. Pictura ce se găseşte la
Muzeul de Artă Modernă din New York
a introdus imaginea ceasului de buzunar
“moale, care se topeşte”, într-un peisaj
foarte sever, această imagine
condensând teoria lui Dali de
“moliciune” şi “duritate”. Deşi unii au
presupus că ceasurile moi simbolizează
relativitatea spaţiului şi a timpului, Dali
a afirmat că aceste ceasuri nu sunt
inspirate de Teoria Relativităţii, ci de
percepţia suprarealistă a brânzei
Camembert care se topeşte la soare:

“În ziua în care m-am hotărât să

pictez ceasuri, le-am pictat moi. Într-o
seară mă simţeam obosit şi mă durea
capul. Voiam să mergem la cinema cu
câţiva prieteni, însă în ultimul moment
am hotărât să rămân acasă. Gala a ieşit,
iar eu mă gândeam să mă bag în pat.
După cină mâncasem camembert şi
imediat ce au plecat musafirii eu am
mai rămas la masă, gândindu-mă la
problema filosofică a “moliciunii”
acelui tip de brânză. M-am ridicat, m-
am dus în atelier şi, ca de obicei, am
aprins lumina pentru a mai arunca o
privire la tabloul la care lucram. Ştiam
că atmosfera pe care am reuşit să o
redau în acel tablou trebuia să fie
fundalul unei idei, dar nu ştiam care.
Voiam să sting lumina, când, dintr-
odată, “am văzut” soluţia. Am văzut
două ceasuri moi,unul dintre ele
atârnând de creanga măslinului. În
ciuda faptului că mă durea capul
îngrozitor, am început să pictez. Când
s-a întors Gala, după două ore, tabloul,
care va deveni unul dintre cele mai
faimoase, era gata.” Totul a plecat de la
influenţa mediului, de la o bucată de
brânză “descompusă”, de la un obiect
comestibil, care devine metafora
aspectului psihologic al timpului.
 Inspirat de relaţia dintre vis şi
realitate , Dali numea “Persistenţa
memoriei” “o fotografie dintr-un vis,
pictată de mână”, la baza căreia au stat
viziunile avute în timpul halucinaţiilor
psihotice auto-induse. Dali a reuşit
adesea să se plaseze chiar şi în centrul
celor mai sinistre viziuni: capul
distorsionat din această pictură reţine
trăsăturile figurii artistului (se
presupune că are forma unei pietre
găsite de pictor pe plajă), iar stâncile
aurii de pe fundal evocă peisajul de
coastă din Catalonia natală. Un obiect
inanimat transformat într-un cap uman
e un exemplu de asociere subconştientă
pe care artistul a căutat să o exprime în
opera să.
În stânga jos se află un ceas de
buzunar din bronz, neafectat de căldura
soarelui, ci atacat de un roi de furnici ce
se îngrămădesc în mijloc, ca şi cum s-ar
hrăni din suprafaţa lucioasă. Furnicile
sunt o metaforă a decăderii, ca şi în
filmul “Câinele andaluz”. Furnicile nu
sunt singurul simbol al distrugerii. Cum
Dali cunoştea teoriile relativităţii
enunţate de Einstein, apare ipoteza că
ceasurile topite simbolizează
distorsiunea timpului sub forţa
gravitaţiei, ca o metaforă pentru
ameninţarea războiului din anii ’30.
Copacul golaş din stânga aminteşte de
arborele lui Goya din gravurile
“Dezastrele războiului”, în care apare
înfipt un cap.
Nuanţele de galben şi albastru ce
domină peisajul capătă, sub pensula lui
Dali, un aer sinistru, aproape bolnav.
Provocând convenţiile, Dali plasează
zona cea mai luminoasă a tabloului în
depărtare, pe linia coastei, un truc
pentru a îndepărta privirea de la
obiectele deformate din prim-plan.
Aceste tonuri dau impresia unei umbre
puternice, care acaparează partea de jos
a pânzei. Aici se află şi acea formă
distorsionată asemănătoare unei fete
omeneşti, de culoare palidă, cu nuanţe
de albastru, ca o bucată de carne
moartă, impresie întărită şi prin
nuanţele de ocru care o înconjoară.
Una dintre cele mai
reprezentative creaţii suprarealiste din
toate timpurile, lucrarea de artă
“Persistenţa memoriei”, care avea să
devină pentru Salvador Dali una din
cele mai importante lucrări ale sale,
dacă nu chiar cea mai importantă, a
creat intrigi şi controverse în lumea
anilor 30’, 40’, şi chiar mult după
aceea, şocând prin elementele sale
excentrice şi forma lor neobişnuită,
impresionând prin tehnică şi
perspectivă şi fascinând iubitorii de artă
de pretutindeni.
 BIBLIOGRAFIE

http://www.picturicelebre.ro/

http://quanticanarchy.blogspot.ro/

http://www.scribd.com/

http://turism.bzi.ro/

http://www.roportal.ro/

http://www.avocatnet.ro/