Emisiile din industria metalurgică feroasă şi neferoasă

Student:
Anul II
Specializarea ISBE

1
Cuprins:

1.Industria metalurgică
2.Substanţe poluante
3.Efecte asupra organismului uman
4.Efecte asupra mediului
5.Combaterea poluării
6.Bibliografie

2
 1.Industria metalurgică

Metalurgia este o ramură a industriei ce include procesele de obţinere

a metalelor din minereuri şi alte substanţe ce conţin metale. Metalurgia include
prelucrarea minereurilor, extragerea metalelor din minereuri, rafinarea metalelor,
producerea aliajelor metalice, prelucrarea metalelor sub presiune, fabricarea pieselor
metalice turnate, prelucrarea termică, termochimică, termomecanică, sudarea şi lipirea
metalelor şi aliajelor, acoperirea suprafeţei pieselor metalice cu straturi de alte metale
prin difuzia unor substanţe (metalice sau nemetalice) în stratul superficial ale obiectelor
de metal.
În jurul mileniilor 6-5 î.Hr., omul a folosit pentru prima dată metalele. Acestea au
fost aurul nativ,platina,cuprul,argintul şi fierul din meteoriţi.Omenirea a trecut de la
epoca de piatră la epoca aramei,iar mai apoi la cea a bronzului.În mileniul 2 i.Hr, omul
se învaţă să scoată fierul din minereuri,ca peste câteva secole să-i imprime,prin aliere cu
carbon,proprietăţi prestabilite.În secolele 15-12 î.Hr.,fierul devine principalul material
folosit de oameni- începe epoca fierului.
În secolul al XIV-lea apar primele furnale în care se obţine fontă. După
elaborarea procedeelor Bessemer, Thomas şi Martin (secolul al XIX-lea), ia start
producerea oţelului pe scară largă, una din metodele folosite fiind cea de topire a fontei
împreună cu oţelul moale. În secolul al XX-lea se construiesc cuptoare electrice pentru
elaborarea oţelurilor şi aliajelor speciale. În afară de fierul şi aliejele lui, au început să
fie folosite şi alte metale, ca cuprul, aluminiul, zincul, plumbul, numite neferoase. La
elaborarea metalelor se aplică procedee pirometalurgice, caracterizate
prin temperaturi înalte ale proceselor tehnologice, şi hidrometalurgice, inclusiv
hidroelectrometalurgice, cu ajutorul cărora se obţin soluţii de săruri ale diferitor metale,
iar din acestea metalele se extrag din metode chimice sau electrochimice. La
confecţionarea pieselor din unele metale şi aliaje, mai ales cele greu fuzibile şi dure, se
foloseşte metoda sintetizării în forme speciale a prafului de metal – metaloceramica.
Metalurgia se clasifică, în dependenţă de materia primă, în feroase şi neferoase.
Metalurgia feroaselor produce fontă, oţel, laminate, ţevi din fontă şi oţel,
minereuri de fier şi mangan, cocs, aliaje feroase ş.a.
Metalurgia neferoaselor se ocupă cu extragerea şi prelucrarea minereurilor,
elaborarea şi prelucrarea metalelor neferoase şi a aliajelor lor, precum şi cu
extragerea diamantelor. În tehnologia contemporană, paralel cu cuprul, aluminiul
şi plumbul, se folosesc pe larg şi alte metale neferoase: beriliu, vanadiu, litiu, wolfram,
molibden, cobalt, niobiu, titan, tantal,etc.Pe lângă metalele propriu-zise şi aliajele
lor,metalurgia neferoaselor produce şi laminate,prafuri metalice,electrozi,ş.a.

3
 2.Substanţe poluante

Pe lângă numeroasele beneficii,industria metalurgică este şi o principală sursă de

poluare.Astfel,în urma proceselor din metalurgia feroasă şi nefeoasă,în aer se emit
metale grele,oxizi de azot,oxizi de sulf,mono şi dioxid de carbon şi pulberi materiale.
1.Oxizii de azot
Oxizii de azot, denumiţi în mod sintetic NOx, sunt consideraţi poluanţi
importanţi prin efectele lor asupra ecosistemelor şi a sănătăţii oamenilor. Ei sunt
degajaţi în atmosferă în cursul arderii în echipamente termice (cuptoare, cazane, etc.) şi
în maşini termice (turbine cu gaz, motoare...etc.).
Cantitatea de oxizi de azot formată în timpul arderilor poate fi diminuată, în mare
parte, prin acţionarea asupra condiţiilor în care au loc aceste arderi, respective prin
scăderea temperaturii maxime a flăcării, diminuarea excesului de oxigen, etc.
Când aceste măsuri sunt insuficiente, trebuie apelat la procedee de reducere a oxizilor
de azot din gazele de ardere (denitrificarea fumului).
Această denitrificare, denoxare sau reducere, poate să se facă printr-o "altă
ardere", cu ajutorul unei hidrocarburi sau prin injectarea în fum a unor produse
care, prin eliberarea unui radical NH2, transformă oxizii de azot în N2 şi H2O.
Această transformare poate avea loc în prezenţa unui catalizator sau fără el, dar
numai în condiţii foarte precise de amestec şi de temperatură.
Cu toate că oxizii de azot cuprind monoxidul de azot (NO),
dioxidul de azot sau hipoazotidă (NO2), protoxidul de azot (N2O), trioxidul de azot
(N2O3), tetroxidul de azot (N2O4), pentoxidul de azot (N2O5), în lucrările de protecţia
mediului, prin termenul generic de oxizi de azot se defineşte ansamblul NO cu NO2 şi
uneori şi N2O.
Primul din aceste gaze (NO) care se formează la temperatură înaltă, este
instabil şi sfârşeşte în timp prin a se oxida pentru a forma NO2, care este toxic
pulmonar. Acesta este motivul pentru care cele două gaze se iau împreună, iar
conţinutul lor se exprimă în echivalent NO2. Uneori, se adaugă la acestea
protoxidul de azot, a cărui formare şi reducere diferă de formarea şi procedeele de
reducere a NO şi NO2.
Oxizii de azot sunt consideraţi a avea un impact important asupra mediului
înconjurător:
• contribuie la formarea de ploi acide, care au efecte asupra ecosistemelor;
• participă la poluarea fotochimică şi la formarea de ozon troposferic;
• favorizează bolile pulmonare şi efect ilariant (protoxidul de azot) .
Din aceste cauze, emisiile de oxizi de azot sunt reglementate strict, iar în
tabel sunt prezentate valorile prevăzute de regulamentele admise în
momentul de faţă. Valorile din acest tabel sunt cele în vigoare la începutul anului 2006.
Avându-se în vedere că este vorba de un domeniu în plină evoluţie, aceste valori se pot
modifica în timp, astfel că ele se vor utiliza cu precauţie.
Dioxidul de azot (NO2), care este singurul stabil la temperatură joasă, se

4
combină cu apa din atmosferă pentru a forma compuşi acizi, respectiv acidul azotic
(HNO3) şi azotos (HNO2)
Aceşti compuşi acizi, căzând pe pământ, măresc concentraţia de acizi a
lacurilor şi a anumitor medii fragile. Acţiunea oxizilor de azot se îmbină cu
acţiunea oxizilor de sulf care au un impact asemănător asupra mediului
înconjurător.
De reţinut faptul că, ploile acide căzute pe pământ pot avea efecte diferite în
funcţie de structura mediului pe care cad, astfel că un teren calcaros va fi puţin afectat
de aceste ploi acide. Nu acelaşi lucru se poate afirma pentru solurile acide,adică acele
terenuri compuse în principal din siliciu. Practic, în Europa, se găsesc terenuri bazice în
ţările din sudul continentului (Spania, Italia, Grecia), iar terenurile acide le întâlnim în
ţările din nord (Germania de Nord, peninsula Scandinavă).
O estimare mai detaliată a efectelor locale provocate de căderile acide ţine seama de
noţiunea de încărcătură critică, adică de cantitatea de acid exprimată în grame pe
kilometru pătrat în decurs de un an, cantitate pe care un teren dat poate să o primească
fără să se poată observa efecte semnificative asupra mediului.

Valori limită ale emisiilor de oxizi de azot

Tipul de echipament şi Combustibili Valori limită ale

puterea termica,Pt emisiilor de NO2
[mg/m3N]
Generatoare de abur cu Combustibili solizi 650 cu 6% oxigen
puterea termică > 50MW Combustibili lichizi 450 cu 3% oxigen
Combustibili gazoşi 350 cu 3% oxigen
Generatoare de abur cu Gaze naturale 100 cu 3% oxigen
puterea termică Gaze de petrol lichefiate 150 cu 3% oxigen
10 MW< Pt < 50 MW Gaze menajere 150 cu 3 % oxigen
Alti combustibili lichizi 500 cu 3 % oxigen
Combustibili solizi 550 cu 6 % oxigen
Biomasă 500 cu 11 % oxigen
Generatoare de abur cu Gaze naturale 150 cu 3 % oxigen
puterea termică Gaze de petrol lichefiate 200 cu 3 % oxigen
2 MW < Pt <10 MW Gaze menajere 200 cu 3 % oxigen
Alti combustibili lichizi 550 cu 3 % oxigen
Combustibili solizi 550 cu 6 % oxigen
Biomasă 500 cu 11 % oxigen
Cuptoare,uscătoare Combustibil lichid 500 cu 3 % oxigen
Combustibil gazos 400 cu 3 % oxigen
Turbine cu gaze Gaze naturale 150 cu 11 % oxigen
Alţi combustibili 200 cu 11 % oxigen
Motoare cu ardere Gaze naturale 350 cu 5 % oxigen
Gaze petroliere lichefiate 1500 ÷ 1900 cu 5 %

5
 Alţi combustibili oxigen,funcţie de viteza
de rotaţie
Cuptoare din industria Obiectiv: 500 cu 8 %
sticlei oxigen sau 1 kg/t de
sticlă

2.Dioxidul de sulf
Dioxidul de sulf este un gaz incolor, cu miros înăbuşitor şi pătrunzător. Acesta
este transportat la distanţe mari datorită faptului că se fixează uşor pe particulele de
praf. În atmosferă, în reacţie cu vaporii de apă formează acid sulfuric sau sulfuros, care
conferă caracterul acid al ploilor. Prezenţa dioxidului de sulf în atmosferă peste anumite
limite are efecte negative asupra plantelor, animalelor şi omului. La plante, dioxidul de
sulf induce în sistemul foliar, leziuni locale, care reduc fotosinteza. La om şi animale, în
concentraţii reduse produce iritarea aparatului respirator, iar în concentraţii mai mari
provoacă spasm bronşic. De asemenea, dioxidul de sulf produce tulburări ale
metabolismului glucidelor şi a proceselor enzimatice. Efectul toxic al dioxidului de sulf
este accentuat de prezenţa pulberilor.
Oxizii de sulf (dioxidul şi trioxidul de sulf) rezultă în principal din surse
staţionare şi mobile, prin arderea combustibililor fosili. O serie de ramuri industriale,
cum ar fi, industria metalurgică, în special cea neferoasă, cocseriile, industria
alimentară, poluează şi ele atmosfera cu oxizi de sulf. O sursă importantă în poluarea
atmosferei oraşelor o constituie şi instalaţiile mici de ardere din zonele rezidenţiale,
care folosesc combustibili fosili.
În prezent, după numeroase încercări, sunt aplicate următoarele soluţii de
reducere a concentraţiei SO2 în gazele de ardere evacuate la coş:
• utilizarea combustibililor cu conţinut redus de sulf;
• folosirea unor procedee de desulfurare a combustibililor;
• procedee de desulfurare ce acţionează în timpul procesului de combustie
(procedee primare);
• procedee ce acţionează asupra produselor de combustie-desulfurare a gazelor de ardere
(procedee secundare).
Procedeele de desulfurare a gazelor de ardere (DGA) sunt numeroase şi pot fi
clasificate în:
• procedee uscate;
• procedee semiuscate (cvasiuscate);
• procedee umede
3. Metale grele
Metalele grele sunt compuşi care nu pot fi degradaţi pe cale naturală, având timp
îndelungat de remanenţă în mediu, iar pe termen lung sunt periculoşi deoarece se pot
acumula în lanţul trofic. Metalele grele pot proveni de la surse staţionare şi mobile:
procese de ardere a combustibililor şi deşeurilor, procese tehnologice din metalurgia
metalelor neferoase grele şi traficul rutier.
Metalele grele se concentrează la nivelul fiecărui nivel trofic datorită slabei lor
mobilităţi, respectiv concentraţia lor în plante este mai mare decât în sol, în animalele

6
ierbivore mai mare decât în plante, în ţesuturile carnivorelor mai mare decât la
ierbivore, concentraţia cea mai mare fiind atinsă la capetele lanţurilor trofice, respectiv
la răpitorii de vârf şi implicit la om.
Poluanţii de tip metale grele sunt deosebit de periculoşi prin remanenţa de lungă
durată în sol, precum şi datorită preluării lor de către plante şi animale. Acestor
elemente de toxicitate se adaugă posibilitatea combinării metalelor grele cu minerale şi
oligominerale devenind blocanţi ai acestora, frustrând organismele de aceste elemente
indispensabile vieţii.
O dată ajunse în mediu, metalele grele suferă un proces de absorbţie între
diferitele medii de viaţă (aer, apă, sol), dar şi între organismele din ecosistemele
respective. Astfel, din aer, metalele grele pot fi inhalate direct sau pot contribui la
poluarea solului prin precipitaţii.
Din solul contaminat, plantele, pe de o parte, asimilează metalele dizolvate, iar,
pe de altă parte, se produce poluarea prin infiltraţie a apelor subterane, din care, ulterior,
are loc transferul poluanţilor spre apele de suprafaţă şi spre cele potabile. Plantele
contaminate cu metale grele reprezintă hrană pentru animale şi om.
Pe suprafaţa străzii, cele mai multe metale grele intră în compoziţia prafului
străzii. În timpul precipitaţiilor, aceste metale devin solubile (dizolvate) sau sunt
curăţate de pe stradă o dată cu praful. În ambele cazuri, metalele intră în sol sau se
depun pe vegetaţie. Atât în sol, cât şi în mediul acvatic, metalele pot fi transportate prin
câteva procese guvernate de natura chimică a metalelor, a solului şi a sedimentului, dar
şi de pH-ul mediului înconjurător.
Cele mai multe metale sunt cationi, ceea ce înseamnă că poartă sarcină pozitivă.
Particulele de sol şi cele în suspensie sunt de asemenea încărcate electrostatic, cele mai
multe minerale având sarcină negativă. Materia organică din sol tinde să aibă diverse
încărcări, unele pozitive, unele negative. Sarcinile negative tind să atragă şi să lipească
cationii de metal,evitându-se astfel solubilizarea şi dizolvarea lor în apă. Forma solubilă
a metalelor s-a dovedit a fi mai periculoasă pentru că este mai uşor de transportat şi mai
uşor de absorbit de către plante şi animale. Dimpotrivă, metalele din sol tind să se
acumuleze şi să rămână în sol, fără a fi transportate în alte medii de viaţă.
Astfel, cationii de metale grele emişi în atmosferă se „lipesc” de pulberile în
suspensie, provenite în mare parte tot din traficul auto. Ulterior, prin depunere uscată
sau antrenate de precipitaţii, acestea ajung pe sol, pe vegetaţia terestră sau sunt inhalate
de către animale.
a)Cadmiul
Cadmiul poate fi găsit în principal în scoarţa terestră. Se găseşte întotdeauna în
combinaţie cu zincul. Cadmiul se regăseşte, de asemenea, în industrie, ca un produs
secundar inevitabil al procesului de extracţie al zincului, plumbului si cuprului. Ajunge
în mediu în principal prin intermediul solului deoarece poate fi găsit în îngrăşăminte şi
pesticide.
Ale expuneri ridicate pot avea loc în cazul celor care locuiesc în apropierea
gropilor de deşeuri periculoase sau fabricilor care elimină cadmiu în atmosferă precum
şi a celor care muncesc în industria de rafinare a metalelor.

7
b)Cupru
Cuprul este o substanţă foarte comună care se găseşte în mod natural în mediu şi
se răspândeşte în mediu prin fenomene naturale. Oamenii folosesc cuprul foarte mult.
Este aplicat de exemplu în industrii şi agricultură. Producţia de cupru a crescut în ultima
decadă si de aceea a crescut ş i cantitatea cuprului din mediu.
Concentraţia cuprului din aer este de obicei foarte joasă, deci expunerea la cupru
prin intermediul respiraţiei este neglijabilă. Cei care locuiesc în vecinătatea unei
topitorii care procesează/transformă cuprul în metal experimentează acest tip de
expunere.
Oamenii care locuiesc în case care încă mai au instalaţii sanitare de cupru sunt
expuşi la un nivel mai ridicat de cupru decât restul oamenilor, deoarece cuprul este
eliberat în apa de băut prin coroziunea ţevilor.
c)Mercurul
Mercurul, de asemenea numit argint viu sau hidrargir, este un element chimic cu
simbolul Hg şi număr atomic 80. Metal al blocului d, mercurul este unul din cele 6
elemente care sunt lichide la o presiune şi temperatură apropiată de cea a
camerei.Celelalte metale sunt cesiul, franciul, galiul, rubidiul şi nemetalul brom. Dintre
acestea, bromul şi mercurul sunt lichide la condiţii standard de temperatură şi presiune.
Mercurul este utilizat în termometre, barometre, manometre, tensiometre şi alte
aparate necesare ştiinţei, deşi toxicitatea mercurului a dus la îndepărtarea termometrelor
şi tensiometrelor cu mercur în favoarea celor pe bază de alcool sau celor digitale. Are
multe întrebuinţări în cercetările ştiinţifice, dar şi în restaurarea dentară ca material de
amalgamare. Obţinerea mercurului se face prin procesul de reducere alcinabrului.
Mercurul este intrebuintat in unele celule de electroliza drept catod de mercur, la
extragerea aurului si argintului, in diferite instrumente si aparate de precizie ca:
termometre, barometre, manometre, densiometre, pompe de vid inaintat, etc., la
prepararea unor alifii medicinale, la prepararea fulminatului de mercur, a cinabrului, in
lampile redresoare de curent alternativ, in lampile pentru raza ultraviolete, la preparare
de amalgame.
d)Manganul
Manganul este un element chimic cu simbolul Mn şi numărul atomic 25. Este un
metal alb-argintiu, asemănător fierului, care se găseşte în stare liberă în natură (deseori
în combinaţie cu fierul) şi în mai multe minerale. Manganul liber este un metal mult
folosit în industrie, mai ales ca element de aliere. Ionii de mangan au diverse culori şi
sunt folosiţi în industrie ca pigmenţi şi ca oxidanţi. De asemenea, ionii de mangan (II)
apar ca şi cofactori pentru o serie de enzime.
Manganul este un element foarte important în fabricarea oţelurilor, datorită
proprietăţilor sale de legare a sulfului şi de dezoxidare. În prezent, cererea de mangan
din metalurgia feroasă reprezintă cca. 85% - 90% din totalul cererii mondiale. În general
se foloseşte pentru alierea oţelurilor, sub formă de feromangan sau de silicomangan.
Feromanganul se obţine prin reducerea oxidului de fier, Fe2O3 şi a bioxidului de
mangan, MnO2, cu cărbune (cocs) în furnal.

8
 În oţelurile inoxidabile, manganul poate fi folosit ca un înlocuitor ieftin al
nichelului.
O categorie specială de oţeluri, în care manganul, introdus în proporţie de până la
14%, joacă un rol deosebit, sunt oţelurile austeniticemanganoase, numite şi oţeluri
Hadfield. Acestea au o rezistenţă foarte ridicată la uzură şi se folosesc pentru diverse
piese şi utilaje pentru minerit, cariere de piatră, construcţii de drumuri, căi ferate etc. 
Aliajele cupru-mangan-nichel, de exemplu manganinul, se utilizează la fabricarea de
rezistori a căror funcţionare nu este influenţată de temperatura de lucru.
În bronzuri, manganul se poate adăuga în proporţie de 5-15% pentru a mări
rezistenţa la coroziune.
Metalul este folosit uneori şi ca element de aliere în monede, de exemplu în
monedele de 1 şi 2 euro şi în monedele de 1 dolar (începând din2000).
e)Nichel
Nichelul (simbol: Ni, număr atomic: 28) este un metal raspândit în diverse
produse chimice şi aliaje constituind circa 0,008% din scoarţa pământului. Acest lucru
face ca omul să fie în continuu expus la acest metal. Nichelul este corodat de
transpiraţie, salivă şi alte lichide secretate de organism. Incidenţa alergiei la nichel în
populaţia generală este de circa 30% cu o netă preponderenţă la femei. Sursele de
expunere sunt: domestice, profesionale, iatrogene, accidentale şi alimentare. Este un
metal de culoare alb-cenuşie, cu densitatea de 8900 Kg/m3, se topeşte la o temperatură
de 1455 °C. Ca proprietăţi, este maleabil, ductil, tenace şi se deformează plastic uşor la
rece. Este rezistent la acţiunea substanţelor organice şi anorganice, cu excepţia celor
care conţin sulf, şi prezintă o mare rezistenţă la coroziunea atmosferică, de acea e
utilizat la galvanizare.
f)Plumb
Plumbul este elementul chimic cu numărul 82 în tabelul periodic al elementelor.
Plumbul este un metal greu, de culoare gri-argintie cu densitatea foarte mare. Datorită
densităţii ridicate, plumbul şi-a găsit utilizarea la protecţia contra radiaţiei ionizante. De
asemenea, plumbul este folosit la fabricarea de greutăţi mici dar cu mase mari. Acest
metal este toxic pentru organismul uman, intoxicaţia numindu-se saturnism. Oxizii de
plumb (miniu, litargă) se utilizează la fabricarea vopselelor protectoare şi a chiturilor de
miniu şi de litargă. De asemenea, plăcuţele de plumb se utilizează la fabricarea
acumulatorilor pentru autoturisme. În trecut, plumbul era folosit la tuburi pentru
alimentarea cu apă potabilă, lucru grav, datorită toxicităţii sale ridicate. Sărurile de
plumb nu se prea utilizează, acetatul utilizându-se în laboratoarele de microbiologie la
fabricarea unor medii de cultură (geloză cu plumb). Datorită punctului de fuziune
scăzut, plumbul se utilizează la băi cu metale topite în laborator şi la fabricarea aliajelor
de lipit în electrotehnică (aliaje staniu-plumb).Acesta colorează flacăra în albastru-
verzui.
g)Vanadiu
Vanadiul este un element chimic cu simbolul V şi numărul atomic 23. Este
un metal tranziţional moale, ductil, de culoare cenuşiu-argintie. Formarea unui strat
protector de oxid stabilizează metalul faţă de oxidare. Vanadiul se găseşte în natură
numai sub formă de combinaţii. El este rezistent la acţiunea acizilor ca acid sulfuric şi la

9
ape sărate. Metalul se oxidează la peste 660 °C formând V2O5. Vanadiul a fost
descoperit în 1801 de Andrés Manuel del Río, analizând mineralul vanadit, şi l-a
denumit eritroniu deoarece, după încălzire, majoritatea sărurilor sale îşi schimbă
culoarea în roşu. Patru ani mai târziu el a fost convins de către alţi oameni de ştiinţă că
eritroniul era de fapt crom. Elementul a fost redescoperit în 1831 de Nils Gabriel
Sefström, care l-a denumit vanadiu după Vanadis (zeiţa scandinavă a frumuseţii şi
fertilităţii).
Elementul se găseşte în natură în 65 de minerale diferite şi în depozitele de
combustibili fosili. În Rusia şi China se obţine din zgura de la oţelării, iar în alte ţări ca
produs secundar al mielor de uraniu sau ca produs de ardere ale fracţiunilor petroliere
grele. Este utilizat la obţinerea de oţeluri speciale necesare pentru scule de mare viteză.
Dintre compuşii de vanadiu de interes industrial, cel mai important estepentaoxidul de
vanadiu, utilizat ca şi catalizator la producerea acidului sulfuric.
Cantităţi mari de vanadiu se găsesc probabil sub formă de toxine în unele
organisme. Oxidul şi alte câteva săruri au toxicitate moderată. În special, în mediul
marin, vanadiul este utilizat de unele forme de viaţă ca centru activ al unor enzime, cum
este de exemplu vanadiu bromoperoxidaza din unele alge. Vanadiul este probabil un
micro nutrient pentru mamifere, dar rolul său nu este pe deplin cunoscut.
h)Zinc
Zincul este un element chimic care are simbolul Zn şi numărul atomic 30. Zincul
este un metal de culoare albăstruie spre alb, care devine maleabil în jurul a 100°-150 °C.
Se obţine din minereuri şi din compuşi, fiind folosit în aliaje cu alte metale pentru
protejarea acestora împotriva oxidării (ruginirii).
În antichitate, înainte de a fi identificat ca element chimic, zincul era folosit
pentru obţinerea alamei. Un aliaj conţinând aproximativ 87% zinc s-a găsit în unele
ruine preistorice din Transilvania. Printre cele mai importante se
numără alama, bronzulcomercial, aluminiu de sudura, nichel argintiu şi argint German.
Zincul nu e considerat toxic, totuşi dacă se inhalează oxid de zinc (ZnO) apare o
tulburare cunoscută sub numele de "tremurat de zinc".
În Europa modernă, zincul metalic a fost redescoperit de Margraff în 1746, prin
reducerea calaminei cu mangalul.

10
 3.Efecte asupra organismului uman

1.Oxizii de azot
Riscul de intoxicaţie poate apărea la fabricarea explozibililor, a coloranţilor, a
lacurilor, a celuloidului, la sudarea electrică, în silozuri,la fabricarea acidului azotic etc.
Simptomele intoxicaţiei cu oxizi de azot: pătrund în organism pe cale respiratorie. La
început se manifestă : astenie, slabiciune în muschi, sensibilitate la frig, dureri de cap,
ameţeli, greţuri, vărsături, diaree şi alte semne obiective ce pot fi constatate de medic.
Apoi, timp de 4—36 ore, bolnavul se simte mai bine şi poate munci, dar ulterior
fenomenele se agravează şi apare o boală a plămânului — edemul pulmonar care poate
fi mortal în 8—48 ore, dacă nu intervine medicul.Intoxicaţia cronică se manifestă prin
uscăciune în gât,  bronşită cronică şi alte semne constatate de medic.
Măsuri preventive
Pe cât posibil se vor înlocui materialele periculoase pe bază de oxizi de azot cu
altele mai puţin toxice, se va manipula cu grijă acidul azotic, muncitorii expuşi riscului
vor purta măşti cu aducţiune de aer.
Nu vor fi angajaţi la procesele tehnologice cu expunere la oxizi de azot muncitorii
care prezintă suferinţe ale aparatelor respirator şi cardiovascular, în timpul lucrului va fi
interzis fumatul. 

2.Dioxidul de sulf
Pătrunde în organism pe cale respiratorie, iritând căile de intrare a aerului în
plămâni, provocând bronşite şi alte fenomene.Intoxicaţia cronică produce inflamarea
mucoasei nasului, faringite; modificarea gustului şi mirosului, stare de oboseală,
bronşită cronică şi alte manifestări.
În cazurile de intoxicare acută, bolnavii vor fi scoşi la aer curat.
Nu vor fi angajaţi să lucreze la locuri de muncă cu expunere la clor cei ce suferă de boli
cronice ale căilor respiratorii şi plămânilor, de conjunctivită, precum şi femeile,
adolescenţii si batrânii. 

3.Metale grele
a)Cadmiul
Cadmiul este, mai întâi, transportat la ficat prin intermediul sângelui. Acolo, se
combină cu proteine şi formează compuşi care sunt transportaţi la rinichi. Cadmiul se
acumulează în rinichi, unde afectează mecanismul de filtrare. Acesta cauzează excreţia
proteinelor şi zaharurilor esenţiale din corpul uman şi a rinichilor ulterior. Cadmiul
acumulat în rinichi necesită o perioadă foarte mare de timp pentru a fi eliminat din
organismul uman.
Alte efecte asupra sănătăţii cauzate de cadmiu sunt:
-Diareea, dureri stomacale şi vomări severe
-Fracturi de oase
-Avorturi involuntare şi chiar infertilitate

11
 -Distruge sistemul nervos central
-Distruge sistemul imunitar
-Dereglări psihologice
-Posibil distrugător de ADN sau dezvoltă cancerul
b)Cuprul
Expunerea la cupru are loc adesea în mediile de lucru. La locul de muncă cuprul
din mediu poate conduce la o stare de gripă numită febra metalică. Această stare va
trece după două zile şi este cauzată de o sensibilitate ridicată.
Expunerea la cupru pe termen indelungat poate caza iritaţii ale nasului, gurii şi
ochilor, şi cauzează dureri de cap, arsuri stomacale, ameţeală, vome şi diaree. O
asimilare intenţionată de cantităţi mari de cupru poate produce afecţiuni ale ficatului şi
rinichilor şi chiar moartea. Nu a fost determinat încă dacă cuprul este cancerigen.
Există articole ştiinţifice care indică legătura dintre expunerea pe termen îndelungat la
mari concentraţii de cupru şi o scădere a inteligenţei la adolescenţi. Dacă aceasta este un
motiv de îngrijorare, este o temă pentru investigări ulterioare.
Expunerea industrială la vapori, praf şi aburi de cupru poate rezulta în febra
metalică ce duce la modificări atrofice ale membranei mucoasei nazale. Otrăvirea
cronică cu cupru duce la boala Wilson caracterizată prin ciroză hepatică şi afecţiuni
cerebrale, scăderea mielinei, boli renale şi depozitare de crom în cornee.
c)Mercurul
Mercurul are numeroase efecte asupra oamenilor, ce pot fi toate simplificate în
următoarele efecte principale: 
-Distrugerea sistemului nervos 
-Distrugerea funcţiilor creierului  
-Afecţiuni ale ADN-ului şi afecţiuni cromozomiale 
-Reacţii alergice, rezultând în mâncărimi ale pielii, oboseală şi dureri de cap 
-Efecte negative asupra reproducerii, ca afecţiuni ale spermei, defecte din naştere şi
pierderea sarcinilor 
Afecţiuni ale funcţionalităţii creierului: poate cauza scăderea abilităţii de învăţare,
dereglări de personalitate, tremurături, vedenii, surzenie, pierderea coordonării
muşchilor şi pierderea memoriei. Afecţiunile cromozomiale sunt cunoscute ca şi
cauzatoare de mongolisme.
d)Manganul
Efectele manganului apar în principal în tractul respirator şi la creier. Simptomele
otrăvirii cu mangan sunt halucinaţiile, uitarea şi afecţiuni nervoase. Manganul poate
cauza de asemenea Parkinson, embolii la plămâni şi bronşite. Când bărbaţii sunt expuşi
la mangan pentru o perioadă lungă de timp ei pot deveni impotenţi.
Un sindrom care este cauzat de mangan are simptome ca schizofrenia, depresie,
muşchi slabi, dureri de cap şi insomnii.
Deoarece manganul este un element esenţial sănătăţii umane, cantităţi insuficiente
de mangan pot cauza efecte asupra sănătăţii. Aceste efecte sunt următoarele:
- Îngrăşare 
- Intoleranţa la glucoze 
- Coagularea sângelui 

12
- Probleme de piele 
- Scăderea nivelului colesterolului 
- Probleme ale sistemului osos 
- Defecte la naştere 
- Schimbări ale culorii părului 
- Simptome neurologice
Inhalarea indelungată de praf şi fum poate duce la otrăvirea cronică. Sistemul
nervos central este locul principal afectat de către boală, şi se poate ajunge in final la
invalidităţi permanente. Simptomele includ oboseală, somnolenţă, slăbiciune, dereglări
sentimentale, mers spasmic, crampe musculare repetate şi paralizii. O posibilitate
ridicată de pneumonie şi alte infecţii respiratorii există la lucrătorii expuşi la praf şi
fumul compuşilor de mangan. Compuşii manganului sunt experimental agenţi ai
tumorilor .
e)Nichelul
O asimilare a unei cantităţi prea mari de nichel are următoarele consecinţe: 
- Şanse mai mari de dezvoltare a cancerului la plămâni, cancer nazal, cancer la laringe şi
cancer la prostată 
- Rău şi ameţeală după expunerea la gaze de nichel 
- Embolii la plămâni 
- Incapacităţi respiratorii 
- Defecte din naştere 
- Astmă şi bronşite cronice 
- Reacţii alergice ca de exemplu mâncărimi ale pielii, în principal de la bijuterii 
- Dereglări ale inimii
Fumul de nichel este un iritant respirator şi poate produce pneumonie. Expunerea
la nichel şi derivaţii lui poate conduce, la organismele sensibile, la dezvoltarea
dermatitelor cunoscute ca “mâncărimi de nichel”. Primul simtom de obicei este
mâncărimea, care are loc pâna la 7 zile după ce erupţiile pielii au loc. Prima erupţie a
pielii este eritematoasă, sau foliculară, şi poate fi urmată de ulceraţii ale pielii.
Sensibilitatea la nichel, odată căpătată, persistă definitiv.
Nichelul şi alţi compuşi ai lui au fost listaţi ca fiind cu adevarat responsabili de
generarea cancerului. Agenţia Internaţională de Cercetare a Cancerului (IARC) a
clasificat compuşii nichelului ca aparţinând grupei 1 (sunt destule dovezi de
cancerigenitate la oameni) şi nichelul în grupa 2B (agenţi care sunt posibili cancerigeni
pentru oameni).
f)Plumb
Afecţiunile cunoscute ale organismului uman în urma intoxicării cu plumb sunt:
anemie, afecţiunea vaselor creierului, nefrite cronice, hipertensiune arterială, scăderea
capacitaţilor de învăţare ale copiilor, schimbări în comportamentul nou-născuţilor şi al
copiilor de vârstă mică (condiţionate de influenţa plumbului prin intermediul
organismului mamei în perioada dezvoltării intrauterine şi alăptării) ca, de exemplu,
agresiune, impulsivitate, hiperactivitate.
Intoxicarea cronică cu plumb duce la îmbolnăvire şi la atacarea nervilor motorii
ai terminaţiilor, care se reflectă în dereglarea conductivităţii impulsurilor nervoase.

13
Această concluzie este confirmată de toxicologi în rezultatul experienţelor asupra
animalelor. Plumbul, pătrunzând în organism, este absorbit de către eritrocite, ţesutul
osos şi nervos, rinichi.
Efectul biochimic constă în înăbuşirea activităţii eritrocitelor şi creşterea cantităţii
de plumb în sânge.
g)Vanadiu
Efectele acute ale vanadiului sunt iritaţiile plămânilor, gâtului, ochilor şi cavităţii
nazale.
Alte efecte asupra sănătăţii, cauzate de asimilarea vandiului sunt:
- Boli cardiace şi vasculare 
- Inflamaţii ale stomacului şi intestinelor 
- Afecţiuni ale sistemului nervos 
- Sângerarea ficatului şi rinichilor 
- Erupţii/urticarii pe piele 
- Severe tremurări şi paralizii 
- Sângerarea nasului şi dureri de gât 
- Slăbire 
- Rău şi dureri de cap 
- Ameţeală 
- Schimbări de comportament
Pericolele asupra sănătăţii asociate cu expunerea la vanadiu sunt dependente de
starea de oxidare. In timpul sudării, vanadiul elementar poate fi oxidat în pentaoxid de
vanadiu. Forma pentaoxidică este mai toxică ca forma elementară. Expunerea cronică la
praful şi vaporii de pentaoxid de vanadiu poate cauza severe iritaţii ale ochilor, pielii,
tractului respirator superior, inflamarea persistentă a traheii şi bronhiilor, edem
pulmonar şi otrăvire sistemică.

14
 4.Efecte asupra mediului

a)Smogul
Smogul este în general un amestec de monoxid de carbon şi compuşi organici din
combustia incompletă a combustibililor fosili cum ar fi cărbunii şi de dioxid de sulf de
la impurităţile din combustibili. În timp ce smogul reacţioneaza cu oxigenul, acizii
organici şi sulfurici se condensează sub formă de picături, înteţind ceaţa. Până în secolul
XX smogul devenise deja un pericol major pentru sănătate.
Un alt tip de smog, cel fotochimic, a început să reducă calitatea aerului deasupra
oraşelor mari cum ar fi Los Angeles în anii '30. Acest smog este cauzat de combustia în
motoarele autovehiculelor şi ale avioanelor a combustibilului care produce oxizi de azot
şi eliberează hidrocarburi din combustibilii "nearşi". Razele solare fac ca oxizii de azot
şi hidrocarburile să se combine şi să transforme oxigenul în ozon, un agent chimic care
atacă cauciucul, răneşte plante şi irită plămânii. Hidrocarburile sunt oxidate în substanţe
care se condensează şi formează o ceaţă vizibilă şi pătrunzătoare.

b)Ploaia acidă
Majoritatea poluanţilor sunt eventual "spălaţi" de către ploaie, zăpadă sau ceaţă
dar după ce au parcurs distanţe mari, uneori chiar continente. În timp ce poluanţii se
adună în atmosferă, oxizii de sulf şi de azot sunt transformaţi în acizi care se combină
cu ploaia. Aceasta ploaie acidă cade peste lacuri şi păduri unde poate duce la moartea
peştilor sau plantelor şi poate să afecteze întregi ecosisteme. În cele din urmă, lacurile şi
pădurile contaminate pot ajunge să fie lipsite de viaţă. Regiunile care sunt în drumul
vântului care bate dinspre zone industrializate, cum ar fi Europa şi estul Statelor Unite şi
Canadei, sunt cele mai afectate de ploi acide. Ploile acide pot să afecteze şi sănătatea
umană şi obiecte create de oameni; ele dizolvă încet statui istorice din piatră şi faţade
din Roma, Atena si Londra.

c)Ozonul
Ozonul (03) este un gaz având molecula formată din trei atomi de oxigen. Este
situat in straturile superioare ale atmosferei la altitudine peste 10-50 km, având o
concentraţie maximă la circa 30 km. Se estimează că la ora actuală există circa 3
miliarde de tone de ozon. Daca tot ozonul ar fi concentrat în formă pură atunci ar avea
un strat în jurul pământului doar de 3 mm.
Misiunea principală a ozonului în straturile superioare ale atmosferei este de a
proteja Terra de razele ultraviolete ale soarelui. De-a lungul timpului viaţa vegetală de
pe pământ s-a adaptat la un anumit nivel de radiaţii UV. Sporirea cantitaţii de radiaţie
poate provoca distrugerea treptată a lumii vii.
Stratul de ozon este o regiune a atmosferei de la 19 până la 48 km altitudine.
Concentraţia maximă de ozon de până la 10 părti pe milion are loc în stratul de ozon.
Aşadar ozonul se formează prin acţiunea razelor solare asupra oxigenului. Această
acţiune are loc de câteva milioane de ani, dar compuşii naturali de azot din atmosferă se

15
pare că au menţinut concentraţia de ozon la un nivel stabil.În straturile de jos ale
atmosferei ozonul are un rol distrugător, el atacă celulele plantelor prin inhibiţia
fotosintezei, intensifică procesele nocive ale smogului. Concentraţii ridicate la nivelul
solului sunt periculoase şi pot provoca boli pulmonare. Cu toate acestea însă, datorită
faptului că stratul de ozon din atmosferă protejează viaţa pe Pământ de radiaţiile solare,
acesta este de o importanţă critică.
De aceea, în anul l985 oamenii de ştiinţă au publicat un raport în care se menţiona
că începând din anii ’70, produsele chimice numite cloro-fluoro-carburi folosite
îndelung ca refrigerenţi şi în spray-urile cu aerosoli sunt o posibilă ameninţare a
stratului de ozon. Eliberate în atmosferţ, aceste chimicale se ridică şi sunt descompuse
de lumina solară, clorul reacţionând şi distrugând moleculele de ozon - până la 100.000
de molecule de ozon la o singură moleculă de C.F.C. O cauză majoră a dispariţiei
ozonului conform părerii multor specialişti se consideră rachetele cosmice; de exemplu
o rachetă cosmică cu utilizare multiplă ( gen Shuttle) elimină până la 190 tone de
clorură de hidrogen, distrugător activ al statului de ozon. Un aport deosebit în nimicirea
ozonului o are şi aviaţia supersonică.Gazele avioanelor conţin oxizi ai azotului. Din
această cauză folosirea acestor tipuri de compuşi chimici a fost parţial interzisă în
Statele Unite şi nu numai. Alte chimicale, ca de exemplu halocarburile bromurate ca şi
oxizii de azot din îngrăşăminte, pot de asemenea ataca stratul de ozon. Distrugerea
stratului de ozon ar putea cauza creşterea numărului de cancer de piele şi a cataractelor,
distrugerea de anumite culturi, a planctonului şi creşterea cantităţii de dioxid de carbon
datorită scăderii vegetaţiei.
Începând din anii ’70 cercetătorii ştiintifici care lucrau în Antarctica au detectat o
pierdere periodică a stratului de ozon din atmosferă. Studiile conduse cu baloane de
înaltă altitudine şi sateliţi meteorologici indică faptul că procentul total de ozon de
deasupra zonei Antarctice este în declin. Zborurile pe deasupra regiunilor Arctice au
descoperit o problemă asemănătoare. În 1988 suprafaţa găurii de ozon de asupra
Antarcticii avea 10 milioane de km2.
Găuri ale stratului de ozon s-au observat şi deasupra altor regiuni. În ultimii ani
nivelul de ozon de deasupra emisferei de nord s-a redus cu circa 10%.
Influenţa radiaţiei UV asupra organismului uman este bine studiată. Reducerea nivelului
de ozon cu un procent duce la apariţia a peste 10 000 cazuri de cancer al pielii.
Subţierea stratului de ozon pune în pericol existenţa omenirii ca atare. De aceea în 1985
a fost format - Comitetul de Coordonare pentru protecţia stratului de ozon. Au fost luate
măsuri drastice, până la interzicerea folosirii freonului şi a altor agenţi. Măsurile
întreprinse au permis încetinirea ritmului de progresare a găurilor de ozon, dar nu au
oprit definitiv procesul.

d) Efectul de seră
Gazul carbonic cel mai important din ciclul carbonului este inofensiv şi aduce
carbonul pentru fotosinteză. CO2, sub forma de vapori de apă, lasă să treacă undele
scurte ale radiaţiei solare în atmosferă şi absoarbe undele lungi ale radiaţiilor
Pământului, ceea ce provoacă o reîncălzire a aerului, efectul de seră. Creşterea pe scară
mondială a consumului de petrol şi cărbune încă din anii ’40 au condus la creşteri

16
substanţiale de dioxid de carbon. Efectul de seră ce rezultă din această creştere de CO2 ,
ce permite energiei solare să pătrunda în atmosferă dar reduce reemisia de raze
infraroşii de la nivelul Pământului, poate influenţa tendinţa de încălzire a atmosferei, şi
poate afecta climatul global. Pe Venus, intr-o atmosferă foarte bogată în CO2,
temperatura atinge 470° C.
Consecinţele cele mai importante vor fi transferurile zonelor climatice cu lărgirea
regiunilor aride, restrângerea zonelor subtropicale cu ploi hibernale şi reducerea
precipitaţiilor în latitudinile mediane cu consecinţe catastrofice pentru aprovizionarea cu
apă a ţărilor industrializate.
Rezultatul efectului de seră este creşterea temperaturii planetei care duce la
schimbări climatice şi de relief, datorită în primul rând topirii calotelor glaciare de la
poli.
O posibilă mărire a păturii de nori sau o mărire a absorbţiei excesului de CO2 de
către Oceanul Planetar, ar putea stopa parţial efectul de seră, înainte ca el să ajungă în
stadiul de topire a calotei glaciare. Oricum, rapoarte de cercetare ale SUA, eliberate în
anii ’80 indică faptul că efectul de seră este în creştere şi că naţiunile lumii ar trebui să
facă ceva în această privinţă.
Poluarea aerului poate să afecteze regiunea superioară a atmosferei numită
stratosferă. Producţia excesivă a compuşilor care conţin clor cum ar fi
clorofluorocarbonaţii (CFC) (compuşi folosiţi până acum în frigidere, aparate de aer
condiţionat şi în fabricarea produselor pe bază de polistiren) a epuizat stratul de ozon
stratosferic, creând o gaură deasupra Antarcticii care durează mai multe săptămâni în
fiecare an. Ca rezultat, expunerea la razele dăunătoare ale Soarelui a afectat viaţa
acvatică şi terestră şi ameninţă sănătatea oamenilor din zonele nordice şi sudice ale
planetei.
Conform OMS (2009), cca 2 milioane de oameni mor anual doar din cauza
poluării aerului, majoritatea în Asia.

17
 5.Combaterea poluării

Cele mai sensibile strategii de control ale poluării atmosferice implică metode ce
reduc, colectează, captează sau reţin poluanţi înainte ca ei să intre în atmosferă. Din
punct de vedere ecologic, reducând emisiile poluante cu o mărire a randamentului
energetic şi prin măsuri de conservare, precum arderea de mai puţin combustibil este
strategia preferată. Influenţând oamenii să folosească transportul în comun în locul
autovehiculelor personale ajută de asemenea la îmbunătăţirea calităţii aerului urban.
Potenţiali poluanţi pot exista în materialele ce intră în procese chimice sau în procese de
combustie (ca de exemplu plumbul din benzină). Metode de controlare a poluării
atmosferice includ şi îndepărtarea materialelor poluante direct din produsul brut, înainte
ca acesta să fie folosit, sau imediat după ce s-a format, dar şi alterarea proceselor
chimice ce duc la obţinerea produsului finit, astfel încât produşii poluanţi să nu se
formeze sau să se formeze la nivele scăzute. Reducerea emisiilor de gaze din arderea
combustibililor folosiţi de către automobile este posibilă şi prin realizarea unei
combustii cât mai complete a carburantului sau prin recircularea gazelor provenite de la
rezervor, carburator şi motor, dar şi prin descompunerea gazelor în elemente puţin
poluante cu ajutorul proceselor catalitice. Poluanţii industriali pot fi la rândul lor captaţi
în filtre, precipitatori electrostatici.
Diferite ţări au impus standarde în legislaţie cu privire la nivelele de concentraţie
ce se cred a fi suficient de scăzute pentru a proteja sănătatea publică. Standardele
privind sursele de emisie au de asemenea specificate limitele de emisie a substanţelor
poluante în atmosferă astfel încât standardele de calitate ale aerului să fie atinse. Cu
toate acestea însă, natura problemei necesită implementarea tratatelor internaţionale ale
mediului, şi până în acest moment 49 de ţări au aprobat în Martie 1985 convenţia
Naţiunilor Unite cu privire la stratul de ozon. “Protocolul de la Montreal”, aşa cum a
fost numită aceasta convenţie renegociată în 1990 apela la îndepartarea anumitor
clorocarburi şi fluorocarburi până la sfârşitul secolului şi asigura ajutor în vederea
dezvoltării ţărilor în realizarea acestor tranziţii. În plus, mai multe tratate internaţionale
au fost semnate în scopul reducerii incidenţei ploii acide.

18
 .Bibliografie

1. Enciclopedia sovietică moldovenească, Chişinău, 1972

2. Diţoiu Valeria, Holban Nina (2005) – Modificări antropice ale mediului
3. Engelking P. – Pollution
4. Convention on Long-Range Transboundary Air Pollution on Heavy Metals
(CLRTAP) –
5. Convenţia de la Geneva asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi
6. EMEP/CORINAIR 2007 - Atmospheric Emission Inventory Guidebook,
www.eea.europa.eu/publications/EMEPCORINAIR5
7. Goyer, R.A. (1995) – Nutrition and metal toxicity
8. Gustav, R. (1974) – Hazardous heavy metals
9. U.S. Department of Health and Human Services, Agency for Toxic Substances and
Disease Registry – Toxicological Profile For Lead
10. EPA 120/R-07/001, March 2007 – Metals Risk Assessment, www.epa.gov
11. EEA Report No 10/2005 – Environment and health
12. Measnicov, M., 1998 – Poluarea cu plumb
13.  http://www.lenntech.com/heavy-metals.htm 
14. http://www.lenntech.com/periodic-chart.htm

19