Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la brazi împodobiți și colinde cu ler, îmi vine să emigrez

pe fața întunecată a Lunii. Acolo aș avea șanse să fiu protejat de undele radio care m-ar obliga să-l ascult
pe Hrușcă. Relația mea cu Crăciunul s-a deteriorat în timp. Mai întâi m-am prins că Moșu’ este fals (pe la
cinci¬ – șase ani) și am descoperit că brazii cresc zeci de ani doar pentru a fi sacrificați pentru două
săptămâni de miros în apartamente. S-au adăugat reclamele și colindele repetate la infinit, disperarea
din magazine, demnă de finalul lumii, îndemnul să fim mai buni (că doar în restul anului e OK să fim ai
naibii). A ajuns o listă așa de lungă încât nu credeam să fac pace vreodată cu această sărbătoare.

Dar anul trecut mi-am întâlnit nașul.

Iubita mea de atunci, înarmată cu ochi mari și luminoși, entuziasm molipsitor și o putere de convingere
demnă de cauze mai bune, m-a convins să-i dau o șansă Crăciunului.

Totul începe cu bradul. Fiind un băiet de la periferia Capitalei nu atât preocupat de salvarea planetei
(cred că oricum va supraviețui), cât disprețuitor al risipei de viață și de timp, am decis împreună cu
jumătatea să înfiem un brad în ghiveci. După încheierea sărbătorilor, avea să fie plantat și să-și continue
existența pe terenul familiei mele, la țară.

I-am ignorat pe cei care mi-au explicat că bradul în ghiveci este de cele mai multe ori o găselniță de
marketing și am pornit voinicește spre IKEA, magazin suedez de mobilă fabricată în Polonia și
pretutindeni. Ajunși în parcarea ticsită de cumpărători fericiți, zumzăind colinde printre coșuri pline de
accesorii inutile (criza n-apucase încă să treacă Oceanul), am trecut la ales. Pe trotuarul din fața
magazinului am găsit o pădure ca pentru pitici. Brăduți superbi, înfoiați și pufoși, mângâiați de un strat
subțire de zăpadă, așteptau zgribuliți să fie luați acasă.