Economia ca sistem și știința economică

Economia este o știintă socială, care are ca obiect de studiu viața economică
(Virgil Madgearu). Viața economică s-a modificat de-a lungul timpului, trecându-se
de la o societate în care marea majoritate erau săraci, la o societate în care
gusturile, preferințele, moda au ajuns la un grad foarte înalt de diversificare. Prin
urmare, economia s-a constituit ca știință într-o perioadă îndelungată.
Alfred Marshall a definit economia ca fiind „studiul omenirii în afacerile zilnice
ale vieții”. Există multe definiții date economiei, dar precizarea lui Marshall atrage
atenția asupra unei caracteristici fundamentale a societății umane, și anume că,
spre deosebire de animale, omul își procură cele necesare vieții prin intermediul unui
sistem complex de producție, distribuție și schimbare. Aceste afaceri zilnice pentru
procurarea mijloacelor de trai se cunosc sub denumirea de „economie”.
Economia este subsistemul (sau domeniul) vieții sociale în care se
desfășoară producția, repartiția (distribuția), schimbul (comerțul), consumul și
reciclarea de bunuri și servicii
(Etimologic, cuvântul „economie” se compune din cuvintele grecești „oikos”
(casă, gospodărie) și „nomos” (lege, regulă, ordine, principii).)

Noțiuni de sistemologie

Complexitatea și diversitatea cerescândă a fenomenelor care se petrec în

jurul nostru poate fi înțeleasă și stăpânită mai ușor cu ajutorul unei abordări
sistemice, care ne ajută în înțelegerea conceptelor, a modelelor de cunoaștere și
acțiune în general și, în inginerie și economie, în management și guvernare, în
special. Această abordare necesită precizarea unor concepte de bază ale
sistemologiei.
În general, un sistem S este o mulțime de componente sau elemente E
integrate în mediul intern Mint care, în limitele anumitor condiții de spațiu, timp și
resurse ale mediului extern Mext interacționează, prin relații interne Rint și
funcționează, adică realizează funcția globală Fg în mediul extern sau în mediul
intern, prin programe de funcționare Pf și procese de transformare Pt, transformând
intrările în ieșiri, cu cooperare și competiție, prin generații g, g+1, ..., asigurând
obținerea unor rezultate R în ciclul său de viață, în domeniul spațiu-timp-resurse
considerat. Orice tip de sistem real există prin generații succesiv-paralele g, g+1,... ,
și, datorită imperfecțiunilor interne și externe, are o durată limitată a ciclului de viață.

S(t,g)={E&Rint, Pf, Pt, L, Mint & Mext, U&Y, v, Fg, K/F, t, g}

unde:
- structura sistemului S(t,g) este mulțimea componentelor sale E(t,g) și a
relațiilor interne dintre acestea Rint(t,g), care determină identitatea, conectivitatea
(cum se poate conecta sistemul la mediul exterior), funcționalitatea sistemului în
ciclul său de viață.
- Pf(t,g) sunt programele de funcționare ale sistemului caracterizate prin
componente (structuri) informaționale care asigură comportamentul sistemului,
desfășurarea proceselor de transformare Pt de către sistem, structurarea /
restructurarea / destructurarea sistemului în ciclul său de viață.

1
 - Pt(t,g) sunt procese de transformare realizate de sistem ca succesiuni de
stări ale sistemului (stare înseamnă mulțimea proprietăților sistemului la un moment
dat). Se deosebesc, în corelație cu structura sistemului, mai multe tipuri de procese
de transformare;
- Mediile sistemelor Ms(t,g) (interior și exterior) sunt domenii ale spațiului,
timpului sau resurselor, delimitate, din punct de vedere structural și funcțional, prin:
 interfețe de conexiune LI(t,g) (acțiune, transfer, confruntare, cooperare,
compromis), specifice sistemelor și mediilor reale considerate,
 frontiere de identificare LF(t,g), definite de un observator uman în concordanță
cu scopurile urmărite în modelarea, cunoașterea, cercetarea, exploatarea,
conducerea (sau auto-conducerea) sistemelor. Nu întotdeauna frontierele
coincid cu interfețele sistemelor.
- Rext(t,g) sunt relațiile dintre sistem și mediul extern fiind desfășurate prin
interfețe specifice fiecărui sistem și sunt numite:
 intrări U (vector) de tip resurse (conexiunile sau acțiunile mediului extern
asupra sistemului), care exprimă în principal cererea (nevoile) sistemului în
raport cu mediul său extern și parțial oferta mediului extern (vezi de ce, ex)
 ieșiri Y (vector) de tip produse (conexiunile sau acțiunile sistemului asupra
mediului extern), care exprimă în principal oferta sistemului pentru mediul său
extern și parțial cererea sau nevoile mediului extern.
- Resursele unui sistem sunt rezervele, resursele interne și externe,
utilizabile sau utilizate de sistem în ciclul său de viață. (Ciclul de viață este compus
din trei perioade: 1) înființare / autoînființare; 2) funcționare cu restructurare / auto-
restructurare periodică; 3) desființare / autodesființare). Pentru a obține rezultate,
orice sistem activ transformă (procesează) resurse din mediile interne și externe lui.

- Variabilele {v} ale conexiunilor externe ale unui sistem SR(t,c,g) sunt mărimile
dinamice de interfaţă între sistem şi mediul / mediile sale externe, diferenţiate în
două categorii: 
 variabile {vU} de intrare U (independente de procesele de transformare
realizate de sistem)
o comandate / comandabile de către sistem uc
o necomandate (perturbaţii)
 up, eventual previzibile de către sistem
 variabile {vY} de ieşire Y (dependente de procesele de transformare realizate
de sistem)
o de performanţă yp, ale căror valori definesc obiectivele /
competitivitatea K a sistemului în spaţiu-timp-resurse, respectiv
finalitatea F a sistemului natural
o intermediare yr, ale căror valori definesc efecte secundare ale
funcţionării sistemului în spaţiu-timp-resurse, influenţând indirect
variabilele de performanţă yp.

- Funcţia globală Fg(t,c,g) a unui sistem SR(t,c,g) este ansamblul de proprietăţi

utilizate / utilizabile corespunzător cerinţelor (nevoilor) consumatorilor (utilizatorilor),
mediului extern şi mediului intern, respectiv finalităţii sistemului considerat. În esenţă,
funcţia sistemului SR(t,c,g) este transformarea intrărilor U în ieşiri Y cerute şi / sau
acceptate de mediul / mediile externe. O funcţie reflectă ceea ce face / ce poate face
sistemul, reflectă misiunea lui, şi defineşte eficacitatea reală / eficacitatea
potenţială a sistemului.

2
- Rezultatele interacţiunii şi funcţionării sistemelor {SR(t,c,g)} în domeniul spaţiu-
timp-resurse Dstr(t,c,g) în ciclul lor de viaţă, caracterizate de variabile interne {x} şi
externe {v} specifice şi de funcţii globale {Fg(t,c,g)} specifice, pot fi de două
categorii:
 pentru sistemele care includ omul: rezultate conştiente Rcon(t,c,g) de tip
„produse”, caz în care acestea realizează integral sau parţial competitivitatea
K(t,c,g) (scopul / misiunea / obiectivele) sistemului SR, contribuind ciclic la
progres (sau, dimpotrivă, la stagnare / regres), la bunăstare (sau, dimpotrivă,
la rea-stare) în mediul intern şi în mediul extern proxim Mpext(t,c,g) din
domeniul spaţiu-timp-resurse Dstr(t,c,g) considerat, în care există şi
funcţionează sistemele,
 pentru sistemele care nu includ omul conştient: rezultate inconştiente
Rinc(t,c,g), caz în care acestea reprezintă finalitatea F(t,c,g), consecinţa
interacţiunii sistemului SR cu alte sisteme din mediul extern, contribuind ciclic
la devenirea / schimbarea (….→ progres → stagnare → regres → stagnare →
progres → ….) în domeniul spaţiu-timp-resurse Dstr(t,c,g) considerat.

- Competitivitatea unui sistem K(t,c,g) este aptitudinea / capacitatea / abilitatea

sistemului SR(t,c,g) de a învinge, de a obţine, prin cooperare şi / sau competiţie
(coopetiţie), succesul în confruntarea din mediile externe într-un orizont spaţiu–timp-
resurse, utilizând oportunităţile cuplării cu reţelele de sisteme din mediile sale interne
şi externe.

- Calitatea globală a unui sistem Ng(t,c,g) este totalitatea caracteristicilor

(proprietăţilor) acestuia, - mai mult sau mai puţin îndepărtate de nivelul extrem
favorabil, - care determină aptitudinea sistemului SR(t,c,g) de a satisface în mod
diferit nevoile (cerinţele) mediului intern, mediului extern şi ale consumatorilor
(utilizatorilor) în cadrul etapelor ciclului de viaţă al sistemului respectiv. Calitatea
sistemului este un factor fundamental în determinarea competitivităţii sale K(t,c,g).
Non-calitatea este premisa eliminării / reciclării oricărui sistem în mediul său extern.

- Poziţia (valoarea V a) sistemului SR(t,c,g) în mediul / mediile sale externe este

definită de raportul “nivel al calităţii / consum de resurse” reflectat la utilizatorul final
şi în mediul extern, raport ce caracterizează sistemul în fazele ciclului său de viaţă
(pentru un exemplar) sau de existenţă (pentru generaţiile g, g+1, … ale unui tip de
sistem). Poziţia (valoarea) sistemului SR(t,c,g) în mediul / mediile sale externe este o
modalitate fundamentală de determinare a competitivităţii sale K(t,c,g).

- Modelul unui sistem SR(t,c,g) este un sistem fizico-chimic sau teoretic (logico-
matematic) cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietăţile şi funcţionarea
sistemului original, cu care modelul prezintă o anumită analogie.

- Modelarea este cunoaşterea mijlocită de un model al sistemului original SR(t,c,g)

studiat, cercetat, condus.

- Simularea este experimentarea realizată pe un model al sistemului original

SR(t,c,g).

3
- Optimizarea este extremizarea (prin maximizare / minimizare a) raportului dintre
performanţele sistemului SR(t,c,g) şi consumul de resurse ce îl caracterizează.

Economia ca sistem

Ansamblul activităților economico-sociale, în interdependența lor, formează

sistemul social. În cadrul acestui sistem, rolul principal îl ocupă sistemul economic,
ca urmare a importanței producției bunurilor materiale în raport cu alte activități
economico-sociale. Economia este subsistemul (sau domeniul) vieții sociale în care
se desfășoară producția, repartiția (distribuția), schimbul (comerțul), consumul
și reciclarea de bunuri și servicii (le mai putem numi produse integrale).
În structura sa reală, economia unei țări are două categorii de componente
E:
1. Agenți economici, care sunt:
- gospodării care pot fi consumatori individuali sau familiali,
- firme, în sens larg organizații, care pot fi întreprinderi distincte sau rețele
de întreprinderi (clustere), aglomerări de organizații potențial competitive
în piețe,
- administrații publice teritoriale: primării, administrații județene,
regionale, naționale (guvernul național) sau guverne federale (unde este
cazul).
- agenți economici externi: gospodării, firme, administrații publice.
Toți agenții economici au nevoi (cerere) și capacități de plată (ofertă) specifice
și tranzacționează produse și servicii (fixarea prețurilor urmată de vânzare /
cumpărare).
2. Piețe, care pot fi:
- teritoriale, care sunt delimitate în spațiu:
- piețe interne: locale, județene, regionale, naționale, federale, cu
cererea și oferta diversificată, specifică piețelor specializate,
- piețe externe, cu cererea pentru import și ofertă la export,
- specializate pe categorii de sortimente tranzacționate:
- piața produselor și serviciilor cu cererea și oferta de produse
integrale realizate de firmele autohtone sau străine (produse importate),
- piața financiară cu cererea și oferta de bani (piața monetară), acțiuni,
obligațiuni, asigurări,
- piața forței de muncă cu cererea și oferta de forță de muncă.

4
UNIVERS / MULTIVERS

Mediul natural Mnat al planetei Terra

Economia globală / externă & Umanitate

Ofertă EXPORT

IMPORT Cerere
Economia naţională
Cerere
RESURSE
Rnat Piaţa produselor integrale
(produse şi servicii)

Ofertă Ofertă Ofertă

Ofertă Cerere Cerere Cerere
Protecţie,
Echilibru ADMINISTRAŢII PUBLICE
TERITORIALE
Resurse, ● Guvern local, …. regional
Climă, ● Guvern naţional / federal
Biodiversitate
Taxe Trans- Ofertă Taxe Trans-
Impozite feruri Impozite feruri
Ofertă
DEŞEURI FIRME Cerere GOSPODĂRII
Dpol ● S.A. ● S.R.L. ● persoane
● O.N.G. etc. ● familii

Deteriorare Ofertă
Natură Ofertă Ofertă Cerere Cerere
Cerere
Ofertă PLĂŢI
Piaţa financiară

Cerere INVESTIŢII
Cerere Ofertă

Piaţa forţei de muncă

Ofertă EMIGRARE IMIGRARE Cerere

Fig. 1.3 Model principial al circuitului economic dintr-o economie naţională (cererea şi oferta
descrise pentru interesele pieţelor unei economii naţionale în progres)

5
 Tipuri de sisteme economice

În funcție de modul în care s-au realizat procesele economice de bază și de

răspunsurile care s-au dat la la problemele fundamentale (care au evoluat în timp,
primul aspect era legat de bunăstarea comunitaților umane, resursele limitate și
epuizabile, dezvoltarea comunităților umane cu inevitabila creștere a sărăciei, la un
moment dat distrugerea mediului natural, în prezent reechilibrarea economiei
globale) în decursul istoriei, s-au constituit și au funcționat diferite forme de
economie și diferite sisteme economice. Există două tipuri principale de sisteme
economice, care corespund celor două moduri de satisfacere a nevoilor de
consum, cu ajutorul bunurilor și serviciilor:
1. satisfacerea trebuințelor se realizează prin autoconsum, care este procesul
de utilizare a propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor. Acest tip de economie
se numește economia naturală.
2. satisfacerea trebuințelor se realizează apelând la produsele altora obținute
prin intermediul schimbului. Schimbul presupune înstrăinarea rezultatelor propriei
activități, primind în contraprestație alte bunuri sau monedă. Acest tip de economie
se numește economia de schimb.
Într-o formă mai detaliată, avem următoarele sisteme economice:
 sistemul economiei naturale,
 sistemul economiei de piață,
 sistemul economiei de tip comandă,
 sistemul economiei mixte.
Pentru a scoate în evidență trăsăturile definitorii ale economiei de piață
contemporane, trebuie să cunoaștem evoluția istorică a formelor de organizare și
funcționare a activității economice în perioadele anterioare.

Economia naturală (economie casnică închisă sau noneconomie), a fost

prima formă de organizare și funcționare a activității umane, în care nevoile de
consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activități a producătorului
(autoconsumul). Elementele caracteristice ale economiei naturale sunt:
a) activitatea economică se realiza, în principal, la nivelul gospodăriilor
individuale, care erau independente una de alta, inițiativa acesteia aparținând
membrilor grupului respectiv,
b) principalii factori de producție disponibili (resursele naturale, bunurile de
capital, resursele umane) erau alocați la nivelul sistemului închis, urmărindu-se doar
satisfacerea nevoilor în limita propriei producții obținute,
c) motivația principală a deciziilor grupului era crearea de bunuri destinate
autoconsumului final (satisfacerea directă a nevoilor de viață) și autoconsumului
intermediar (destinat producerii altor bunuri).
Economia naturală se menține și în zilele noastre în proporții reduse, dar
diferite de la o țară la alta și de la o zonă la alta, și are un rol secundar în raport cu
celelalte forme de economie.

Economia de schimb este acea formă de organizare și desfășurare a

activității economice în care agenții economici produc bunuri în vederea vânzării,
obținând altele în schimbul lor pentru satisfacerea nevoilor. Ea a apărut încă din
antichitate, pe baza unor condiții istorice obiective, și anume:
a) diviziunea socială a muncii, adică specializarea agenților economici pe diferite
activități independente (agricultură, industrie, comerț, etc) din care se obțin bunuri de

6
un anumit fel. Diviziunea socială a muncii este premisă (punct de plecare, idee de
bază) și totodată condiție fundamentală pentru existența economiei de schimb,
b) autonomia (independența) producătorilor, care este dată de o anumită formă
de proprietate – proprietatea particulară – care dă dreptul agenților economici să-și
înstrăineze bunurile produse pe principii economice, adică contra altor bunuri. În
acest fel bunurile produse dobândesc calitatea de marfă (marfa este un produs al
muncii omenești care satisface o trebuință și care este destinat schimbului prin
vânzare-cumpărare).

Sistemul economiei de piață reprezintă acel tip de organizare a economiei

în care raportul dintre cerere și ofertă determină principiile de prioritate în
producerea bunurilor, a metodelor de organizare și combinare a factorilor de
producție, iar persoanele și categoriile de persoane care au acces la aceste bunuri
sunt stabilite de nivelul și dinamica prețurilor. În cadrul acestui sistem economic,
mecanismele pieței sunt singurele care asigură echilibrul cerere-ofertă.
Superioritatea sistemului economiei de piață față de alte sisteme de
organizare și funcționare ale economiei se confirmă prin următoarele trăsături:
a) agenții economici acționează liber, autonom și eficient,
b) procesul de luare a deciziei este puternic descentralizat,
c) tehnica și tehnologia reprezintă componenta de bază ce dinamizează
activitatea agenților economici,
d) profitul este considerat mobilul principal al activității economice,
e) pluralismul formelor de proprietate, cu rolul predominant al celei particulare,
f) reglarea producției se face pe piață prin mecanismele ei,
g) statul democrat de drept apără proprietatea privată și reglementează
raporturile dintre agenții economici,
h) băncile și alte instituții financiare și de credit sunt agenți economici autonomi,
independenți, indispensabili economiei de piață,
i) deschidere către exterior pe baza principiului avantajului relativ.

Economia de comandă a apărut ca o reacție ideologică la unele

disfuncționalități ale funcționării reale ale economiei de piață (exemple proprietatea
asupra mijloacelor de producție și felul în care se desfășoară autoconducerea, foarte
mulți săraci și foarte puțini bogați, distribuția bunurilor făcută diferențiat, eliminarea
proprietății private și scoaterea din sistem a concurenței.). Se caracterizează prin:
a) inițiativa deciziei economice aparține unei autorități centrale. Întrucât
principalele decizii economice sunt concentrate într-un centru unic, spunem că acest
tip de economie este unipolară,
b) motivația dominantă a oricărei decizii economice este interesul general al
colectivității naționale, preocuparea pentru bunăstarea socială,
c) bunurile de producție sunt proprietate de stat și planul economic al autorității
centrale are un caracter imperativ,
d) se exclude sau se limitează concurența, iar prețurile se formează în mare
măsură sau chiar în totalitate prin metode administrative,
e) eficiența economică este, în general, scăzută,
f) motivația producătorului direct este redusă atât în domeniul formării veniturilor
individuale, cât și în cel al întreprinderilor (de ce, exemple intrepr nu erau in
concurență, lipsind concurența nu erau competitive în piața globală putine intrepr
mari, dezv cantitativa si nu calitativa).

7
 Economia mixtă combină elemente din sistemele analizate anterior, tipurile
pure de economie existând îndeosebi în analizele teoretice. Un asemenea tip de
economie îmbină diferite forme de proprietate, în care domină proprietatea privată,
dar pot avea o pondere importantă și alte forme de proprietate (care, exemple
publică, a statului și cooperatistă coop agricolă pun în comun toate mijloacele, le
organizează în comun).
Economiile țărilor capitaliste dezvoltate de astăzi sunt economii de piață, care
se diferențează în funcție de gradul diferit de implicare al statului în procesele
economiceși, îndeosebi, în domeniul distribuției, al asigurării echilibrului
macroeconomic, al combaterii dezechilibrelor și crizelor, șomajului și inflației. Din
acest punct de vedere se deosebesc mai multe tipuri (modele) ale economiei de
piață:
 tipul anglo-saxon (neoliberal) specific Angliei și SUA, cu cea mai mare
reticență față de intervenția statului în economie și în activitatea
întreprinderilor,
 tipul vest-european, îndeosebi francez și italian, cu o intervenție mai activă a
statului,
 tipul nordic european, care promovează cooperarea între sectorul privat
producător de bunuri economice și cel producător de servicii sociale, specific
țărilor scandinave și îndeosebi Suediei,
 tipul social - de piață, care tinde să îmbine exigențele pieței cu armonia
socială, cum este cazul Germaniei, Austriei și Olandei,
 tipul paternalist, cu puternice elemente tradiționale, specific Japoniei, țară
insulară cu o largă istorie de izolare. (PATERNALÍSM s.n. 1. Sistem social
caracterizat prin predominanța prestigiului celor mai vârstnici sau a unuia care
deține o influență personală asupra grupului. 2. Termen desemnând interesul
pe care-l manifestă patronii sau conducătorii de fabrici față de bunăstarea
muncitorilor, față de atmosfera din întreprindere, de relațiile interumane. [< fr.
paternalisme].)
După criteriul „ierarhie”, în cadrul economiei se deosebesc structural și
funcțional:
 Economia mondială, cea mai cuprinzătoare, ca totalitate a economiilor
naționale eterogene, interdependente în cadrul diviziunii internaționale a muncii (ce
înseamnă) care, de la începutul secolului XX, funcționează și sunt guvernate de o
ordine economică internațională (organizarea în timp și spațiu a structurilor
economiei mondiale, a relațiilor și funcționării acestora) specifică etapei istorice
considerate.
 Economia continentală, ca ansamblul sistemelor socio-economice naționale
interdependente care funcționează în cadrul federal-statal constituit în decursul
istoriei pe un continent.
 Economia națională, ca ansamblul sistemelor socio-economice ierarhice
(macro-, mezo-, micro-) și coordonate (ramură, subramură, sector), interdependente,
care funcționează în cadrul național sau statal constituit în decursul istoriei într-o
țară.
 Economia regională, ca ansamblul sistemelor socio-economice ierarhice
interdependente care funcționează în cadrul teritorial regional constituit de-a lungul
istoriei pe plan internațional sau regional.

8
  Economia județeană / zonală / locală ca ansamblul sistemelor socio-
economice ierarhice interdependente care funcționează în cadrul teritorial județean /
zonal / local, constituit de-a lungul istoriei.

În funcție de nivelul de agregare (modul în care se unesc, se alipesc)

deosebim:
 Microeconomia, care este partea analizei economice care studiază
fenomenele la nivelul unităților economice,
 Mezoeconomia, care se axează pe analiza fenomenelor la nivelul ramurilor,
sectoarelor și zonelor economice (sectorul primar include agricultura și silvicultura,
sectorul secundar industria și construcțiile, sectorul terțiar include serviciile
economice, sociale, culturale, religioase, administrative, sectorul cuaternar include
cercetarea științfică și dezvoltarea tehnologică, fundamentală și aplicativă),
 Macroeconomia analizează fenomenele și procesele economice la scara
economiei naționale și utilizează mărimi agregate ca: produs și venit național, masă
monetară, ofertă globală, etc. și evidențiază tendința de evoluție a fenomenelor și
proceselor economice.

9
 Componentele unui sistem economic național

1) Piețele,concurența și cooperarea

2) Organizații, firme și clustere

Pieţele, ca subsisteme ale economiei, cuprind toată gama de acţiuni prin care
cumpărătorii şi vânzătorii intră în contact, negociază preţuri şi cantităţi, schimbă
bunuri şi servicii {i}, indiferent de locul unde se desfăşoară aceste procese. În
general piaţa este spaţiul-timpul-resursele de întâlnire a
-cererii pentru sortimente {i} (nevoi de consum de calitate Ngi [puncte] şi cantitate
Qci [buc, kg, m] & capacităţi de plată Cpli [RON, EUR / buc, kg, m,..] a clienţilor care
plătesc) cu
-oferta pentru sortimente {i} (nevoie de competitivitate Ki, KÎC / profit Bi a
sortimentului i şi întreprinderii / clusterului & capacitate concurenţială CKÎC a
întreprinderii / clusterului ca furnizor) şi de desfăşurare a tranzacţiilor (informare,
negociere preţ de vânzare Pvi şi cantitate de cumpărat Qi, vânzare – cumpărare,
plată).

În sens foarte larg piaţa este, deci, spaţiul-timpul-resursele de întâlnire a celor care
schimbă rezultatele diferitelor activităţi.

La nivelul microeconomiei sunt studiate cu predilecţie pieţele produselor şi

serviciilor (produselor integrale). În mediul (piaţa) afacerilor şi inovării pot fi
identificate mai multe forţe care acţionează asupra firmei considerate (aceasta
asigură realizarea, prin procesări adecvate, a produsului de bază şi eventual a
produsului integral oferit în piaţă), mai mulţi agenţi şi procese care pot influenţa
vânzările-cumpărările în piaţa ţintă (Figura 1.3):
(1) Consumatorii Co produselor integrale de sortimente {i}, care exercită cea mai
mare influenţă asupra vânzărilor, motiv pentru care trebuie să li se dea cea mai mare
atenţie privind valoarea (calitate / preţ) oferită de către producător şi vânzător,
(2) Clienţii Cl finali / plătitorii (cumpărătorii), care în unele cazuri sunt diferiţi de
consumatori (de exemplu, părinţii sunt clienţii / plătitorii iar copii sunt consumatorii),
dar au cea mai mare importanţă într-o piaţă concurenţială („clientul cu bani este
regele”),
(3) Furnizorii Fr resurselor de diverse categorii necesare producţiei, distribuţiei şi
vânzării,
Medii externe Mext
(4) Distribuitorii Dr cu ridicata (grosişti), care transferă produsele de sortimente {i}
prin manipulare-transport, stocare, creditare a plăţilor etc. în teritoriile de localizare a
vânzării,
(5) Distribuitorii Da cu amănuntul (detailişti), care asigură punerea produsului
integral la dispoziţia clienţilor finali prin manipulare-transport, stocare, creditare a
plăţilor, servicii post-vânzări,

10
Medii externe Mext

10 Schimbări {SMext} (megatendinţe, tendinţe, mode, ….) în mediile externe Mext

Resurse Rj(t,c,g) Produse Pi(t,c,g) 2 Clienţi Cl

FIRMA / i = 1,2, … p
CLUSTERUL Deşeuri Di(t,c,g) 1 Consumatori Co
i = p+1, … d
3 Furnizori Fr
4 Distribuitori
grosişti Dr
7 Concurenţi existenţi Ce
5 Distribuitori
8 Concurenţi potenţiali Cp detailişti Da

6 Influenţatori In

9 Produse {is}
de substituţie

Piaţa ţintă a afacerilor Firmei / Clusterului

Fig1.4 Cele 10 forţe active într-o piaţă ţintă a Firmei / Clusterului

(6) Influenţatorii In de diverse categorii:

-liderii de opinie (prin autoritatea lor naturală au influenţă asupra unui grup de
indivizi, respectiv asupra deciziilor de cumpărare şi consum ale acestora: ziarişti,
educatori, oameni politici etc.),
-prescriptorii (prin calificarea şi poziţia lor prescriu / impun cumpărarea şi consumul
unor produse: medici, părinţi, educatori, directori de proiect, şefi de compartimente
din organizaţii etc.),
-preconizatorii (prin calificarea şi poziţia lor fac recomandări care pot să influenţeze
puternic cumpărătorul, fără a impune consumul: decoratori, instalatori, vânzători de
echipamente etc.),
(7) Concurenţi existenţi Ce care oferă aceleaşi categorii de sortimente {i} în piaţa
ţintă a firmei considerate,
(8) Concurenţi potenţiali Cp care pot / vor oferi aceleaşi categorii de sortimente {i}
în piaţa ţintă a firmei considerate,
(9) Sortimente de substituţie {is} a produselor integrale Pi(t,g) oferite de firma
considerată (caz tipic: produse de mâna doua „second hand”),
(10) Schimbări {SMext} (megatendinţe, tendinţe, mode, ….) în alte 6 medii externe
Mext ale mediului de afaceri (natural - Mnat; demo-psiho-lingvistic Mdpl; socio-cultural
Mscu; politic-juridic-administrativ Mpja; de inovare Mino; de securitate Msec).

Orice piaţă este caracterizată de dimensiuni specifice. În cadrul studiului de piaţă

trebuie determinate dimensiunile pieţei, utilizând mai multe variabile:

11
  capacitatea pieţei / segmentului / nişei / crenelului (volumul cererii fizice)
pentru un sortiment i

 volumul vânzărilor pentru un sortiment i care, evident, în economia

concurenţială în general este mai mic decât oferta însumată a concurenţilor în
piaţa ţintă

 gradul de saturaţie al pieţei / segmentului / nişei / crenelului pentru un

sortiment i (suprasaturaţia apare la ofertă care depăşeşte cu mult cererea
O>>>>C)

 cota de piaţă a întreprinderii / clusterului (sau a unui produs i) în cadrul pieţei

/ segmentului / nişei / crenelului pentru un sortiment i

Tipologia pieţelor

La nivelul microeconomiei sunt studiate cu predilecţie pieţele produselor şi

serviciilor (produselor integrale). Varietatea pieţelor este foarte mare şi poate fi
caracterizată după diverse criterii (Tabelul 1.2)

Piaţa globală nediferenţiată poate fi studiată eficient numai pe subsisteme

omogene ierarhice:
 segmente de piaţă, definite de grupuri mari, relativ omogene de consumatori
care pot fi identificate în cadrul pieţei, utilizând unul sau mai multe criterii de
segmentare,
 nişe de piaţă, definite de grupuri mici, relativ omogene de consumatori care pot
fi identificate în cadrul segmentului de piaţă, utilizând unul sau mai multe criterii
de segmentare,
 creneluri de piaţă, definite de grupuri foarte mici, relativ omogene de
consumatori care pot fi identificate în cadrul nişei de piaţă, utilizând unul sau mai
multe criterii de segmentare.

12
 Tabelul 1.2 Tipologia pieţelor
Criteriu Subcriterii şi tipologie a pieţelor Caracterizare a pieţelor
-p cu monopol
~bilateral ~un ofertant şi un cumpărător
~limitat ~un ofertant şi număr mic de cumpărători
~perfect ~un ofertant şi număr mare de cumpărători
-p cu oligopol
~limitat (monopson limitat) ~un cumpărător şi număr mic de ofertanţi
raportul ~bilateral ~număr mic de ofertanţi şi de cumpărători
Cerere ~perfect ~număr mic de ofertanţi şi număr mare de
Ofertă cumpărători
-p cu monopson -un cumpărător şi număr mare de ofertanţi
-p cu oligopson -număr mare de ofertanţi şi număr mic de
cumpărători
-p cu concurenţă perfectă -număr mare de ofertanţi şi număr mare de
cumpărători
-p cu concurenţă imperfectă -număr mare de ofertanţi şi număr mare de
cumpărători într-o piaţă administrată
-cea mai extinsă ca dimensiune
-p afacerilor

categorie de -p bunurilor de consum -Cerere nerigidă, foarte dinamică

sortimentaţie -p bunurilor de producţie -Cerere rigidă, achiziţie raţională
schimbată (investiţii) - relativ puţini cumpărători şi vânzători
(vândută) -p serviciilor -Cerere nerigidă, foarte dinamică
-p altor resurse -forţă de muncă; informaţii / cunoştinţe etc.
durata de -p bunurilor durabile -durata Tsi > 3 ani
serviciu Tsi a -p bunurilor semi-durabile -durata Tsi = 0,3….2,5 ani
bunurilor -p bunurilor de unică utilizare -consum unic (alimente, energie etc.)
-p internă (locală, regională, -în interiorul graniţelor naţionale / federale
naţională, federală)
geografic -p externă -în exteriorul graniţelor naţionale
~p internaţională ~ suma pieţelor externe
-p mondială (globală) -ansamblul pieţelor interne şi externe
mediu de -p urbană -în municipii, oraşe
domiciliu -p rurală -în comune, sate
-p produsului (sortimentului) -totalitatea pieţelor furnizorilor care
produc şi oferă acelaşi produs (sortiment)
apartenenţă a - p întreprinderii / clusterului -totalitatea pieţelor în care întreprinderea /
pieţei clusterul oferă produsele (sortimentele)
portofoliului său
gradul de -p liberă -Cererea se confruntă liber cu Oferta
dirijare a -p administrată -confruntarea C/O este influenţată
pieţelor -p planificată -raportul C/O este planificat centralizat
gradul de -p deschisă -nestructurată, facil de penetrat
structurare a -p închisă -structurată, cu concurenţi solid instalaţi,
pieţei dificil de penetrat sau de extins
dimensiune a -p globală nediferenţiată definite cu unul sau mai multe criterii:
subsiste- -segment de piaţă -parte din p globală nediferenţiată
melor pieţei -nişă de piaţă -parte din segmentul de piaţă
-crenel de piaţă -parte din nişa de piaţă

13
În practica afacerilor într-un spaţiu-timp-resurse date trebuie făcută foarte clar
distincţia între nivelurile pieţei :

piaţa totală (teoretică)

non-consumatori
piaţa potenţială absoluţi
piaţa efectivă non-consumatori
piaţa ţintă piaţa de relativi
rezervă
piaţa întreprinderii / piaţa
clusterului concurenţilor
(penetrată)

- piaţa totală (teoretică), alcătuită din totalitatea consumatorilor, non-

consumatorilor relativi (pot deveni consumatori în viitor) şi non-consumatorilor
absoluţi (nu pot deveni consumatori în viitor, din motive biologice – de sănătate,
psihologice, morale, religioase etc.),
- piaţa potenţială, alcătuită din ansamblul consumatorilor care doresc să
cumpere, au putere de cumpărare (capacitate de plată Cpl ) şi au acces la piaţă,
- piaţa efectivă, cu dimensiuni atinse la un moment dat prin tranzacţiile (vânzarea
în cantităţi Qv = cumpărarea în cantităţi Qc) efectiv desfăşurate între vânzători şi
consumatori,
- piaţa ţintă, asupra cărora producătorul şi / sau vânzătorul îşi concentrează
eforturile de patrundere, de vânzare către consumatori,
- piaţa de rezervă, pentru care, într-o anumită perioadă, producătorul şi / sau
vânzătorul nu îşi concentrează eforturile de patrundere,
- piaţa întreprinderii / clusterului (patrunsă), în care producătorul şi / sau
vânzătorul vinde către consumatori.

Organizaţii, firme şi clustere

Prin organizaţie se înţelege un grup de persoane fizice şi / sau juridice, având o

organizare proprie (statut, regulamente etc.), patrimoniu propriu şi personalitate
juridică (înregistrare la Judecătorie), grup care activează împreună pentru atingerea
unui scop în mediul său extern.

Firma (F) poate fi definită în sens larg: orice entitate autonomă care include operator
/ operatori umani, este încorporată, în general, într-o reţea de firme şi se află în
competiţie în mediile sale externe, în spaţiu şi timp,

Reţeaua de Firme (RF) este ansamblul de firme care materializează fluxuri de

produse / portofolii (cerere – ofertă) în mediile externe. În procesul de globalizare
specific secolului 21 fluxurile de portofolii sunt cu atât mai importante cu cât
competiţia în piaţă este mai puternică (cererea C <<< oferta O) şi impun / determină
nivelul de competitivitate al Firmelor componente ale reţelei. Pentru economia
mondială a secolului 21 cele mai puternice şi cele mai dinamice “motoare” sunt
companiile transnaţionale CTN, de fapt gigantice reţele de firme / clustere
dezvoltate dinamic după anul 1900 (cca. 52.000 CTN, cu cca. 300.000 filiale).

14
 Firme

După anul 1975, o dată cu evoluţia globalizării, la toate nivelurile (local, regional,
continental şi mondial) a devenit esenţială viabilitatea (profitabilitatea) şi vitalitatea
(competitivitatea sustenabilă, pe termen nelimitat) a reţelelor de firme / clusterelor,
cu două consecinţe majore:
1) firmele / reţelele de firme competitive din ţările foarte avansate economic
sunt obligate să caute, să inventeze, să identifice şi să dezvolte continuu noi
produse şi pieţe, să găsească noi avantaje comparative (resurse valoroase)
generatoare de avantaj competitiv, adică să dezvolte noi reţele / clustere, noi
investiţii directe şi de portofoliu, management competitiv în ţările atractive, mai
puţin avansate economic; procesul acesta se mai numeşte delocalizare
2) firmele, localităţile, regiunile, ţările mai puţin avansate economic sunt
obligate să – şi dezvolte competitivitatea în cadrul unor reţele de firme / clustere
performante în noi pieţe externe, să-şi dezvolte piaţa internă şi să ofere continuu
noi avantaje comparative şi competitive, devenind
2.1) la început eficient atractive pentru investiţii directe şi de portofoliu, pentru
transferul de management performant şi de tehnologii din ţările mai avansate
economic,
2.2) apoi, progresiv competitive prin dezvoltarea consecventă a propriilor (capital /
resurse autohtone) firme / clustere competitive la export în piaţa globală.

În ultimii 40 de ani China a excelat în acest demers, devenind în anul 2012 a doua
economie a lumii, după SUA, cu perspectiva ca în anul 2030 să devină cea mai
puternică economie a planetei.

În România, legislaţia actuală, armonizată cu legislaţia ţărilor din Uniunea

Europeană, prevede o mare varietate de firme (în sens restrâns: orice entitate
autonomă de producţie, prestare de servicii, distribuţie şi / sau comercializare care
include operator / operatori umani), înregistrate oficial la Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului, respectiv la cele [RO-ONRC/SS, 2012]:
RO TOTAL: 2.345.089 înregistrate în perioada decembrie 1990 – decembrie 2012,
din care activează în prezent cca. 500.000

PF – Persoane fizice; cu următoarele forme de organizare: 743.389 înregistrate

- persoanele fizice şi asociaţiile familiale înregistrate până la data de
25.04.2008,
- persoanele fizice autorizate,
- întreprinderile individuale şi
- întreprinderile familiale

SNC – Societate în nume colectiv 32.688 înregistrate

Caracteristici:
» organizare simplă, cu minim doi asociaţi;
» nu există obligativitatea depunerii unui minim de capital social;
» răspunderea nelimitată a asociaţilor: obligaţiile asumate sunt garantate cu
patrimoniul societăţii şi cu averea personală a asociaţilor;

15
SCS – Societate în comandită simplă 1.636 înregistrate
Caracteristici:
» existenţa a doi asociaţi: comanditar şi comanditat;
» nu există obligativitatea depunerii unui minim de capital social;
» societatea este administrată numai de comandităţi;
» răspunderea materială este nelimitată pentru comandităţi şi limitată la
aportul la capitalul social pentru comanditari.

SCA – Societate în comandită pe acţiuni 0 înregistrate

Caracteristici:
» constituirea şi funcţionarea acestui tip de societate este apropiată de
societatea pe acţiuni

Observaţie: Aceste 3 tipuri de societăţi sunt forme foarte puţin folosite deoarece nu
prezintă garanţii în faţa băncilor şi a altor parteneri.

Formele cele mai folosite de societăţi comerciale sunt următoarele:

SRL – Societate cu răspundere limitată 1.523.455 înregistrate

Caracteristici:
» capitalul social minim este de 200 RON;
» număr asociaţi: între 1 şi 50;
» răspunderea limitată a asociaţilor la nivelul părţilor sociale deţinute
» simplitate structural-funcţională

SA – Societate pe acţiuni 34.469 înregistrate

Caracteristici:
» minim 2 acţionari
» capitalul social minim 90.000 RON;
» garantarea obligaţiilor asumate se face cu patrimoniul social, iar acţionarii
răspund numai pentru plata acţiunilor lor;
» proprietatea asupra acţiunilor poate fi transmisă cu uşurinţă pe piaţa
bursieră.

RA – Regie autonomă 1.394 înregistrate

Caracteristici:
» comerciant al cărui capital social este deţinut de organe ale administraţiei
publice centrale sau locale şi care desfăşoară o activitate economică de
interes naţional / local
» agent economic persoană juridică al cărui patrimoniu este format din
active ce aparţin integral sau în majoritate domeniului public de interes
naţional sau local, ori domeniului proprietăţii private a statului (definiţie
detaliată)

SC – Societate cooperativă 2.157 înregistrate

APJ – Alte persoane juridice, cu obligaţia înregistrării în registrul comerţului: 5.901

înregistrate
- institutele naţionale de cercetare-dezvoltare,
- grupurile de interes economic,
16
 - grupurile europene de interes economic,
- societăţile europene,
- societăţile cooperative europene,
- cooperativele agricole,
- organizaţiile cooperatiste

1.3.3 Clustere

În secolul 21 competitivitatea sustenabilă (pe termen nelimitat) şi bunăstarea unei

federaţii de ţări, a unei ţări sau regiuni nu este determinată de organizaţiile / firmele
individuale, ci, tot mai mult, de clustere competitive, de inovarea totală integrativă în
inoclustere, în industrii, sectoare economice şi administraţii publice, în condiţii de
stabilitate periodică a mediilor externe şi interne ale entităţilor. Criza economică
globală declanşată de SUA în anul 2007, după o „incubare” de 30 de ani în clustere
financiar-bancare necompetitive, fără reglementări guvernamentale necesare în timp
real, a confirmat deplin această realitate. Deşi afectate de căderea cererii din pieţe,
inoclusterele şi clusterele de inoclustere (companiile naţionale, companiile
transnaţionale / multinaţionale) competitive au rezistat relativ bine efectelor crizei şi
sunt ferm orientate spre progres prin inovare integrativă, în perioada post-criză.
Ţările reziliente la criză nu au cunoscut recesiunea sau, şi-au revenit rapid din criză,
având o bună competitivitate bazată pe clustere şi politici economice anticriză.

Un cluster este un grup de “ceva” cu potenţial competitiv. În limba engleză cluster

înseamnă "mănunchi, buchet, grup" (exemple: roiurile de galaxii / galaxiile; un
ciorchine de struguri; un cluster de computere; un cluster de afaceri etc. ).

Un cluster de afaceri este un grup / o aglomerare de organizaţii cu potenţial

competitiv într-o piaţă ţintă. Există foarte multe definiţii ale clusterelor, diferite unele
de altele (o definiţie clasică: cluster - un grup concentrat geografic de companii
interconectate şi de instituţii asociate într-un domeniu particular [Porter, 1990]) şi o
vastă tipologie a clusterelor, în toate domeniile. În economie clusterele (sinonime:
poli de competitivitate – Franţa; reţele de competenţă – Germania) sunt aglomerări /
concentrări geografice (stradă într-o localitate, …., piaţa globală) dinamice de
organizaţii care au în componenţă maximală (clustere inovative – inoclustere) patru
categorii de subsisteme (Figura 1.10) integrate flexibil şi fluctuant [Popa, Pater,
Cristea, 2008]:
[1] Reţele de Firme (RF ca şi comunitate internă a clusterului - Comint) cu:
[1.1] Firme lider („asambloare de produse” sau coordonatoare) / asociaţie de
organizaţii coordonatoare în RF;
[1.2] Firme de inovare, producţie / prestare de servicii, comercializare, formare
resurse umane etc.;
[1.3] Firme de Cercetare-Dezvoltare-Inovare (Universităţi, Institute şi firme
C&D&I,….);
[1.4] Instituţii de finanţare (Bănci, Fonduri de finanţare nerambursabilă, Programe
de finanţare naţionale / ale UE etc.),
[2] Facilitatori (Facilit): Instituţii / organizaţii / reţele pentru cooperare şi
competitivitate în condiţii de expansiune, stabilitate sau criză, cu:
[2.1] Centre de Competitivitate, Consilii de competitivitate;
[2.2] Camere de Comerţ, Industrie şi Agricultură, alte organizaţii ale mediului de
afaceri; [2.3] Agenţii de Dezvoltare Teritorială (regională, judeţeană, locală);

17
 [2.4] Alţi facilitatori: instituţii şi organisme de reglementare şi supraveghere,
organizaţii patronale, organizaţii profesionale, sindicate, media etc.
[3] Administraţii Publice Teritoriale (APT ca determinanţi interni şi locatori ai
clusterului - Detint) în diversele lor ierarhii:
[3.1] locală /
[3.2] regională /
[3.3] euroregională /
[3.4] Guvern naţional
[4] Conectori externi (Conext):
[4.1] Clienţi (plătesc contravaloarea produselor) fluctuanţi din pieţe / segmente /
nişe / creneluri ţintă cu cerere specifică, în continuă schimbare a
comportamentului lor, /
[4.2] Consumatori (în unele cazuri consumatorii sunt diferiţi de clienţi) fluctuanţi
din pieţe / segmente / nişe / creneluri ţintă cu cerere specifică, în continuă
schimbare a comportamentului lor,
[4.3] Consumatori din alte medii externe proxime (natural, demo-psiho-
lingvistic, socio-cultural, politic-juridic-administrativ, militar etc.) şi
[4.4] Furnizori iniţiali / Furnizori intermediari de resurse din mediile externe.

Medii externe Mext(t,c,g)

[4] {Conectori} din Mediile proxime externe ale [1] & [2] & [3]: piaţă/segment/nişă/crenel
regională & naţională & globală; alte Mpext …. Natură

-Familia, şcoala
[3] Administraţii  de stat -Guvernul -Filosofia
publice  judeţeană -Parlamentul -Biserica
 locală -hotărâri
-norme -politici -norme morale
[2] {Facilitatori} juridice -legi -cultura competitivităţii

[4] {Ki} [4]

{ Furnizori iniţiali }  ….  {Fr}  Firma-lider F  {Cl}  ….  { Clienţi finali }

Comunitatea
externă
[1] Reţea de Firme RF specifică [1]&[2]&[3]
în piaţă {Concurenţi}
Mediul intern autodeterminat al [1] & [2] & [3] Cluster C

Fig. 1.10 Model structural principial pentru cluster de afaceri C cu firmă-lider F

{K i} – competitivitatea sortimentelor integrale i oferite şi vândute în pieţe / segmente / nişe /
creneluri
{Fr} – furnizori: firme, universităţi / şcoli, institute CDI, bănci etc.; {Cl} – clienţi: organizaţii, persoane

18
În general clusterizarea este procesul continuu de înfiinţare, funcţionare cu
restructurare periodică, desfiinţare a generaţiilor succesiv-paralele g = 1, 2, …., n,
n+1, …., de clustere / clustere de clustere în domenii spaţiu-timp-resurse ale
Universului / Multiversului în care sunt create condiţii de existenţă a sistemelor de
sisteme {SS}. În sens restrâns clusterizarea (“cluster development” sau “cluster
initiative”) este definită ca înfiinţarea şi dezvoltarea clusterelor de afaceri şi inovare
în economie.

Clusterele competitive asimilează – produc – distribuie – vând în pieţe produse

integrale Pi(t,c,g) caracterizate de competitivitatea Ki(t,c,g) la consumatorul /
clientul final şi în mediile externe. Produsul integral, prin structura lui, stă la baza
constituirii clusterului.

Acțiuni și obligațiuni
Capitalul social al unei SRL este împarțit în părți sociale, care nu reprezintă titluri
negociabile. Ele pot fi tranzacționate în anumite condiții și cu acordul majorității
asociaților, însă aceste cazuri reprezintă excepții de la regulă.
Capitalul social al unei SA este împarțit în acțiuni - titluri financiare negociabile,
care pot fi tranzacționate liber pe piață (acțiunile comune).
Acțiunile se tranzacționează pe piețe financiare specializate, denumite burse de
valori.
în afară de acțiuni, la bursele de valori mai pot fi tranzacționate și obligațiuni.
Obligațiunile reprezintă titluri de împrumut, emise de întreprinderi sau de instituții
publice (obligațiuni de stat). Prin emiterea lor, emitentul contractează un împrumut
pe piața financiară.
Toate titlurile financiare aduc un venit deținătorilor lor.
Acțiunite aduc venituri variabile, sub formă de dividende, în timp ce obligațiunile
aduc venituri fixe, sub formă de dobânzi.
Orice titlu financiar are o valoare nominală, înscrisa pe el. Aceasta este valoarea
înregistrată în contabilitatea emitentului și reprezintă prețul de emisiune al titlului
respectiv. După emitere, prețul titlurilor financiare se formează pe piețele financiare,
pe baza cererii și ofertei.
Prețul unui titlu financiar se numește curs. Dacă se ignoră riscul asociat titlurilor
financiare (care este mai mare pentru acțiuni decât pentru obligațiuni, iar în cazul
obligațiunilor este mai mare pentru obligațiunile corporatiste decât pentru
obligațiunile de stat), cererea și oferta pe piața financiară conduc la formarea unor
cursuri care să asigure egalitatea de randament a titlurilor tranzacționate. Astfel
pentru toate titlurile tranzacționate, randamentul (determinat ca raport între cursul și
venitul aferent fiecărui titlu financiar) va fi identic - în caz contrar, cererea va crește
pentru titlurile care au un randament mai bun, conducând la creșterea prețului
acestor titluri, până la egalizarea randamentelor.
Ca bază de referință pentru randamentele titlurilor financiare de pe o piață se
consideră rata dobânzii pentru titlurile de credit (gen obligațiuni) nou emise pe piață.
Astfel, notând cursul unei acțiuni cu Ca, cursul unei obligatiuni cu Co, venitul adus de

19
o acțiune cu Va, venitul adus de o obligațiune cu Vo, și rata dobânzii pentru titlurile
nou emise cu d, vom avea:
Va V Vo V
 d  Ca  a  d  Co  o
Ca d Co d
Venitul adus de o obligațiune (dobanda) se determină ca produs între valoarea
nominală a obligațiunii (VN) și rata dobânzii înscrisă pe obligațiune (d):
Vo  VN  d
Acesta este constant pe întreaga durată de existență a obligațiunilor (obligațiunile
sunt titluri financiare cu durată determinată - ca orice alt împrumut, și împrumuturile
contractate prin emisiunea de obligațiuni trebuie rambursate la un moment dat).
Venitul adus de o acțiune (dividendul pe acțiune) se determină ca raport între
profitul obținut de firmă (Pr) și numărul de acțiuni emise.
Pr
Vo 
Na
Dividendele reprezintă venituri variabile, depinzând de rezultatele financiare ale
firmei. Dacă firma obține pierdere, nu se pot distribui dividende; dimpotrivă, în acest
caz acționarii suportă pierderea firmei - (practic, ei nu vor plăti bani pentru a acoperi
pierderea firmei, însă vor suporta pierderea prin reducerea valorii acțiunilor deținute,
provocată de reducerea cursului acțiunilor respective pe piață.
Un acționar X, care deține Nax acțiuni, va obține un venit din dividende Vx
calculat cu formula:
Nax
VX  Va  Nax  Pr
Na
Dacă o firmă emite acțiuni noi, la un moment ulterior înființării, cel mai probabil
noile acțiuni vor fi emise la un preț inferior cursului de pe piață, pentru a putea fi
vândute cât mai rapid. În acest context, după emisiunea de noi acțiuni, cursul
acțiunilor pe piață se va modifica. Notând numărul de acțiuni vechi cu Nav, numărul
de actiuni nou emise cu Nan, cursul actiunilor vechi cu Cav și cursul acțiunilor nou
emise cu Can, în final numărul total de acțiuni va fi Na = Nav + Nan, iar cursul
acțiunilor va fi determinat de media ponderată a cursului acțiunilor vechi și cursul
acțiunilor noi:
Cav  Nav  Can  Nan
Ca 
Nav  Nan

20