ASPECTE GENERALE

Codul de evaluare seismică a clădirilor existente, P 100-3/2019, are la baza

principiile recunoscute ale ingineriei seismice actuale şi preia elemente
esențiale ale metodologiilor de evaluare prevăzute în codurile şi ghidurile de
proiectare din țările cele mai avansate în acest domeniu.
În mod firesc, România fiind țară membră a Uniunii Europene, la elaborarea
codului s-a urmărit o apropiere în cât mai mare măsură de standardul
european EN 1998 – 3:2005 (denumit, în continuare, EC 8-3).
Acest aspect reprezintă un reper obligatoriu pentru reglementările tehnice de
proiectare naționale, având în vedere faptul că, la nivel european, se
preconizează ca standardele europene de proiectare cu anexele lor naționale
să fie utilizate pe scară largă.
Cu toate acestea, aplicarea metodologiilor din EC 8-3 pe un număr semnificativ
de situații a întâmpinat numeroase dificultăți şi a întărit convingerea că
această lucrare, deși declarată versiune finală, mai trebuie îmbunătățită.
Printre chestiunile cele mai contestabile trebuie menționate, în primul rând,
definirea confuză a cerințelor de performanță şi a hazardului seismic asociat
acestora, precum şi metoda curentă de evaluare, extrem de greoaie şi uneori
inaplicabilă.
ASPECTE GENERALE
În aceste condiții, autorii codului P 100-3/2019 au fost obligați să elaboreze o
normă destul de diferită, pe alocuri, de norma europeană, în care s-au preluat
şi procedee considerate valoroase din practica tradițională în domeniu, din
țara noastră.
CERINŢE DE PERFORMANŢĂ ŞI CRITERII DE ÎNDEPLINIRE
Cerințe fundamentale
În privința cerințelor fundamentale avute în vedere în evaluarea seismică,
codul P 100-3/2019 se distanțează esențial de EC 8-3.
Se poate remarca, în mod surprinzător, că cerințele fundamentale prescrise în
EC 8-3 diferă substanțial de cele din standardul european destinat proiectării
seismice pentru clădirile noi, EN 1998-1:2004 (denumit, în continuare, EC 8-1),
atât în denumirea şi semnificația stărilor limită, cât şi a nivelului de hazard
(cutremurul cu intervalul mediu de recurență) asociat.
Din compararea acestor prevederi se evidențiază, de asemenea, surprinzător,
faptul că exigențele construcțiilor noi sunt inferioare celor reabilitate.
Întrucât o asemenea abordare este nerațională şi generatoare de confuzii
serioase, codul P 100-3/2019 fixează, în mod firesc, aceleași exigențe şi nivel
de hazard cu codul de proiectare seismică a construcțiilor noi.
CERINŢE DE PERFORMANŢĂ ŞI CRITERII DE ÎNDEPLINIRE
Cerințe fundamentale
Este de remarcat că în codurile americane (vezi, de exemplu, ASCE 41 – 06)
selectarea obiectivelor de performanță ale reabilitării este mult mai nuanțată
şi mult mai complexă. În aprecierea autorilor lui P 100-3/2019, metodologia
din codurile americane este mult prea pretențioasă pentru condițiile din țara
noastră.
Criteriile pentru satisfacerea cerințelor de performanță
În EC 8-3, verificările elementelor structurale sunt, de regulă, exprimate în
termeni de deplasări. Chiar şi în cazul metodologiei de tip curent, care
utilizează calculul structural elastic, verificările sunt exprimate în termeni de
deplasări, pe baza așa numitei reguli „a deplasării egale” (equal displacement
rule) stabilite de Newmark şi Hall [Earthquake Design and Spectra - EERI],
potrivit căreia deplasările seismice în răspunsul elastic reprezintă o limită
superioară a deplasărilor răspunsului seismic neliniar, adică deplasările cele
mai probabile.
Modul concret de organizare a calculelor şi, în special, stabilirea rigidităților de
proiectare, care diferă de la bară la bară, funcție de armare şi starea de
eforturi de care depinde distribuția curburilor, este atât de complicat încât
poate fi considerat inoperabil.
CERINŢE DE PERFORMANŢĂ ŞI CRITERII DE ÎNDEPLINIRE
Criteriile pentru satisfacerea cerințelor de performanță
O asemenea apreciere este justificată şi de faptul că aplicarea metodei
presupune cunoașterea în întregime a alcătuirii secțiunilor (la elementele de
beton armat, a armării longitudinale şi transversale). Ori, în cele mai multe
situații, la clădirile existente nu se dispune de planuri de execuție, ceea ce face
imposibilă, sau extrem de nesigură, determinarea alcătuirii secțiunilor.

În cazul EC 8-3, verificarea în termeni de rezistențe este tolerată numai în cazul

metodei de calcul simplificate.
Față de această situație, în P 100-3/2019 s-a procedat după cum urmează:
- atunci când se efectuează un calcul neliniar al structurii, verificările se fac în
termeni de deplasări (sau deformații), comparând cerințele cu valorile capabile
ale deplasărilor sau deformațiilor: deplasările relative de nivel, rotirile în
articulațiile plastice, etc.;
- atunci când se efectuează un calcul structural în domeniul elastic sub forțele
seismice de proiectare, verificarea se face în termeni de deplasări, în cazul
stării limită de serviciu, şi în termeni de forțe, la starea limită ultimă.
CERINŢE DE PERFORMANŢĂ ŞI CRITERII DE ÎNDEPLINIRE
Criteriile pentru satisfacerea cerințelor de performanță
În acest din urmă caz, verificarea constă în compararea valorilor de proiectare
ale eforturilor din combinația seismică de încărcări cu valorile de proiectare ale
eforturilor capabile.
În cazul elementelor caracterizate de mecanisme de cedare ductilă,
rezistențele de proiectare se stabilesc prin împărțirea valorilor medii la factorii
de încredere şi la coeficienții parțiali de siguranță specifici fiecărui material
structural.
Valorile de proiectare pot fi, la factori de încredere egali, pentru un același
nivel de calitate (rezistență mecanică), mai mari decât valorile de proiectare
utilizate la proiectarea construcțiilor noi, care se obțin prin împărțirea valorilor
caracteristice la coeficienții parțiali de siguranță.
Se procedează astfel pentru că determinarea rezistențelor pe elemente fizice
prezintă un grad de încredere mai mare decât rezistența presupusă a unor
elemente încă neexecutate.
În cazul cu cedare potențială fragilă, cazul cel mai semnificativ fiind cel al
elementelor expuse la ruperi la forța tăietoare, eforturile de proiectare sunt
cele asociate mecanismului de plastificare.
CERINŢE DE PERFORMANŢĂ ŞI CRITERII DE ÎNDEPLINIRE
Criteriile pentru satisfacerea cerințelor de performanță
De exemplu, forțele tăietoare de proiectare dintr-o grindă sunt cele asociate
momentelor capabile dezvoltate la capetele grinzii.
Valorile de proiectare ale rezistențelor materialelor se obţin, în scopul unei
asigurări superioare, prin împărțirea valorilor caracteristice la factorii de
încredere şi la factorii parțiali de siguranță.
La verificarea la forță tăietoare, valorile momentelor capabile se determină pe
baza acelorași valori ale rezistențelor ca şi cele pe baza cărora se evaluează
capacitatea de rezistență la forța tăietoare. Se procedează astfel pentru că
modelele de calcul la forța tăietoare sunt, în general, mai acoperitoare decât
cele utilizate la evaluarea momentului capabil.
Remedierea şi consolidarea
structurilor din oțel
 Mijloace generale de consolidare
Consolidarea elementelor din oțel şi a prinderilor acestora se poate
efectua utilizând ca mijloace de realizare sudarea sau prinderea cu
șuruburi.

Metode de consolidare a elementelor

1. Metode de consolidare a elementelor
1.1 Consolidarea secțiunilor prin adăugare de material

Metoda constă în adăugarea de platbande, profile sau subansamble

aplicate pe toată lungimea sau pe o porțiune a elementului care trebuie
consolidat.

Mărirea secțiunii prin adăugarea de material este o metodă simplă,

care poate fi aplicată majorității elementelor structurale, însă din motive
financiare este recomandabilă doar dacă este necesară aplicarea pe
porțiuni restrânse, la un număr redus de elemente.
 La aplicarea metodei trebuie respectate anumite condiții tehnice
generale :
− distribuirea materialului adăugat secțiunii originare se face în funcție
de natura şi mărimea solicitărilor, astfel încât elementul consolidat să se
comporte optim sub încărcările aferente, atât din punct de vedere al
tensiunilor, cât şi al stabilității generale şi locale : la elementele
încovoiate materialul se adaugă la tălpi spre a creste momentul de
inerție al secțiunii, în cazul elementelor comprimate materialul trebuie
adăugat cât mai departe de centrul de greutate, astfel încât să se
mărească raza de inerție a secțiunii consolidate, în cazul secțiunilor
supuse la forțe tăietoare mari, materialul se adaugă pe direcția acestora,
consolidările barelor la flambaj pot fi aplicate numai în zona centrală a
elementelor, etc. ;
− materialul adăugat se dispune în mod simetric față de secțiunea
existentă pentru a se evita apariția eforturilor suplimentare datorate
excentricităților;
− între materialul adăugat şi cel existent trebuie asigurată o conlucrare
perfectă prin utilizarea sudurii sau șuruburilor, prinderea cu sudură fiind
preferabilă întrucât asigură o durabilitate sporită față de șuruburi care se
slăbesc în timp, dând naștere la deplasări ale elementelor secțiunii unele
faţă de altele;
− dacă distribuirea materialului adăugat poate crea variații bruște de
secțiune sau o schimbare a raportului de rigidități între componentele
structurale, aceste aspecte trebuie luate în considerare la efectuarea
calculelor;
− la confecționarea şi punerea în operă a materialului de adaos, se
respectă aceleași reguli ca şi pentru construcțiile noi. În mod particular la
aplicarea acestei metode, elementele de adaos trebuie ca să fie
confecționate în ateliere, în strânsă concordanță cu măsurătorile
efectuate la fața locului, astfel încât să se obțină un contact perfect al
pieselor de adaos pe conturul elementelor existente;
− înainte de aplicarea pieselor de adaos, este obligatorie curățarea
suprafețelor comune elementelor vechi şi noi, insistând asupra curățării
elementelor existente, care sunt acoperite cu straturi succesive de
vopsea, sau pot fi corodate;
− după consolidarea elementelor prin această metodă trebuie să fie
refăcută protecția metalului.

Modul de calcul al secțiunii materialului adăugat necesar este

particularizat în funcție de domeniul elastic sau plastic în care urmează
să lucreze secțiunea consolidată. De aceea, pentru elementele
consolidate sub sarcină şi la care s-a considerat că secțiunea consolidată
lucrează în domeniul elastic, este necesar să se respecte o condiție
suplimentară care să asigure rezultate optime din punct de vedere
tehnic şi financiar, anume ca elementul structural la care se intervine să
fie descărcat de sarcinile pe care le suportă într-o măsură cât mai mare
posibilă, astfel încât materialul adăugat să preia o pondere cât mai mare
din încărcările aferente elementului.

(a) Consolidarea stâlpilor

Dacă este depășită capacitatea de rezistență a stâlpilor metoda utilizată

de regulă este mărirea secțiunii acestora prin adăugare de material.
De obicei această soluție se aplică stâlpilor aflați sub sarcină, din cauza
dificultăților presupuse de descărcarea lor.
Pentru utilizarea eficientă a materialului de consolidare este preferabilă
descărcarea parțială a acestora.
Un efect suplimentar, care influențează în mod favorabil atât rezistența
cât şi comportarea la stabilitate se poate obține prin considerarea
tensiunilor reziduale care iau naștere la sudarea plăcilor de consolidare
pe stâlpi.
Sudurile aplicate la marginile tălpilor profilelor dublu T schimbă
distribuția tensiunilor remanente de la extremitățile tălpilor din
compresiune în întindere, ceea ce conduce la capacitate portantă
superioară a secțiunii comprimate a stâlpului astfel consolidat.
Efectele favorabile induse prin sudare sunt importante numai în cazul
secțiunilor laminate de dimensiuni mici sau medii, fiind direct
proporționale cu mărimea zonei influențate termic. Pentru a putea ține
cont în calcul de efectul favorabil descris, se poate considera la
verificarea acestor stâlpi o curbă de flambaj superioară (în loc de curba B
se poate folosi curba A).
 Soluții recomandate

Soluții nerecomandate
Efectele nu mai sunt semnificative în cazul secțiunilor laminate de
dimensiuni mari şi a secțiunilor realizate din table tăiate cu flacăra.

Tehnologia de sudare trebuie să asigure păstrarea parametrilor de siguranţă

pe timpul consolidării.

Din acest motiv se interzice realizarea sudurilor transversale pe talpa

stâlpului fără sprijinire, deoarece prin încălzire la temperatura de sudare
capacitatea portantă a tălpii respective devine nulă.

În cazul stâlpilor deformați plastic prin lovire se poate utiliza soluția de

consolidare care constă în aplicarea pe tălpi a unor table sudate în relief,
aplicate simetric pe toate tălpile.

Consolidarea trebuie aplicată de la baza stâlpului până cel puțin la 150 mm

deasupra defectului, după care secțiunea tablelor de consolidare se va
micșora treptat astfel încât să se realizeze trecerea gradată de la secțiunea
consolidată la secțiunea inițială.
(b) Consolidarea fermelor (grinzilor cu zăbrele)
Defectele fermelor (grinzilor cu zăbrele) constau de regulă în deformații
plastice ale barelor, produse în timpul montajului, sau în corodarea
elementelor componente şi îmbinărilor.
Un alt aspect care influențează capacitatea portantă a fermelor este
încărcarea suplimentară produsă prin agățarea de acestea a
monoraiurilor, conductelor, sau altor echipamente tehnologice, care nu
au fost considerate la proiectare.
În urma reevaluării influenței pe care zăpada o are asupra acoperișurilor
metalice, acțiunea zăpezii de calcul a fost majorată.
În situațiile descrise mai sus, verificările prin calcul evidențiază de obicei
necesitatea consolidării fermelor.
Metoda cea mai frecvent utilizată este mărirea secțiunii.
Consolidarea barelor fermelor trebuie gândită şi realizată efectiv după
descărcarea acestora în cea mai mare măsură posibilă, pentru a da
posibilitatea materialului de adaos să preia o parte mai mare din efortul
total aferent barei.
(b.1) Consolidarea barelor întinse
Defectele fermelor (grinzilor cu zăbrele) constau de regulă în deformații
plastice ale barelor, produse în timpul montajului, sau în corodarea
elementelor componente şi îmbinărilor.
Consolidarea barelor întinse trebuie să se realizeze pe întreaga lungime
a acestora, astfel încât nodul fermei să fie depășit cu lungimea necesară
sudurii pentru a transmite efortul din secțiunile de adaos.
(b.1.1) Soluțiile de consolidare pentru tălpile întinse ale fermelor
constau în aplicarea simetrică față de inima tălpii a unor profile
laminate, care pot fi executate dintr-un material cu rezistență mai mică
decât cel din care este alcătuită secțiunea de bază, date fiind eforturile
mai reduse la care sunt supuse suplimentele secțiunii.
Consolidarea acestor secțiuni se poate realiza prin atașarea prin sudură
de colț a unor bare cu secțiune pătrată ori circulară, sau a unor
platbande.
Avantajele folosirii profilelor cu secțiune pătrată, față de cele cu secțiune
circulară, constă în faptul că la dimensiuni egale aria profilelor pătrate este
mai mare, iar sudurile de îmbinare se pot executa în bune condiții.
Pe de altă parte, la laminatele pătrate este necesară îndepărtarea unui colț
pe toată lungimea barei, astfel încât să permită apropierea de inima
secțiunii şi sudarea pe aceasta.
În cazul în care diagonalele sau montanții sunt atât de apropiați de talpa
secțiunii, încât nu este posibilă aplicarea uneia dintre soluțiile descrise, se
poate atașa la partea inferioară liberă a tălpii, o platbandă sudată.
Dezavantajul față de folosirea profilelor este, în acest caz, imposibilitatea
menținerii axei neutre a tălpii la poziția inițială sau cât mai aproape de
aceasta.