BIBLIOGRAFIE

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București — d. 12 martie 1965, Otopeni ) a

fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate
enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici,
clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul
dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu
Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Își semnează întotdeauna articolele cu
pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspîndită în perioada
interbelică.

Pe 19 iunie 1899, se naște la București Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan. Copilul
e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa
cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu ”femeia
în casă” și copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la
Iași. Aici Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala ”Carol I”, de pe
lîngă Liceul Internat. În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții
Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe
Călinescu ( și se cuvine precizat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele
său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul însuși –, atît în exprimarea
orală, cît și în scris, a prenumelui ”George”). Se mută la București în 1908. În
copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrității.

Primele două clase primare le face la Iași, la Colegiul Carol I, celelalte două la
București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la
București, și își încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr și pe cele
universitare la Bucureşti, la Facultatea de Litere și Filozofie. Își ia licența în Litere
în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de
limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma,
pentru doi ani cu o bursă oferită de Academia din România, instituție de
propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pîrvan.
În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh.
Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În
1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni.
Episodul foarte amuzant al primei întîlniri a celor doi viitori soți este descris cu lux
de amănunte în romanul Cartea nunții. Editează, de asemenea, revistele Sinteza în
(1927), în colaborare cu alți scriitori, și două numere din revista sa personală
Capricorn în (1930). Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec
financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii
române. Cele două reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar
poate cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața românească,
începînd cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931
devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în Adevărul
literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul cărții de
eseuri.

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai
Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creanga, ș.a.). Publică, dupa
1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii
spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de
preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și
de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui
Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-
1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase
conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de
reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, pînă în anul morții, în
1965.

Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la

persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din
studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începînd de obicei cu descrierea
decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. A mai scris versuri, Lauda
lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile
mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.
Intelectual cu idei de stînga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea
publica în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, G.
Călinescu a aderat, după abdicarea regelului Mihai și instaurarea comunismului, în
1947 la noua ideologie, surîzîndu-i, bineînțeles, avantajele practice obținute de pe
urma acestei adeziuni.

A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev,

Moscova, Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953) ,
publicîndu-și impresiile de călătorie în aceste două volume.

În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începînd cu 1956 reintră în viața
literarã printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ținută în săptămînalul
cultural Contemporanul.

Începînd cu anii 1955-1956 și pînă la moarte (12 martie 1965), el va fi ”reabilitat”

și se vor formula numai aprecieri pozitive privind angajarea sa civică, activitatea sa
de intelectual democrat din perioada interbelică. Își retipărește aproape întreaga
operă, cu excepția Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de
asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru, este înconjurat de
onoruri, e premiat și omagiat.

În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul

Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsînd
”o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar
semnat de Geo Bogza).

Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Bibliografie:
www.coltulcolectionarului.ro;
Ion Bălu, G. Călinescu. Eseu despre etapele creației, 1970;
www.ro.wikipedia.org.