Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară

„Ion Ionescu de la Brad” Iaşi

Eugen Teodorescu – Soare

Pedologie
Material de studiu - ID

Iaşi, 2014

1
 CAPITOLUL I
PEDOLOGIA – OBIECT DE STUDIU, EVOLUŢIE, LEGI ŞI METODE DE
CERCETARE

1.1. Pedologia este ştiinţa care studiază formarea şi evoluţia solurilor, sub aspectul
proprietăţilor, clasificării, răspândirii şi al utilizării raţionale. FRIEDRICH A. FALLOU (1862) în
lucrarea sa, intitulată: „ Pedologie sau ştiinţa generală şi specială a solului”, utilizează pentru prima
dată acest termen, care este de origine greacă şi provine de la cuvintele: “pedon” – sol, teren, ogor
şi “logos” – vorbire raţională, discuţie în sensul de studiu.
Pedologia este considerată ştiinţă, deoarece are obiect de studiu, are o evoluţie în timp
şi are legi şi metode de cercetare specifice.
Componenta de mediu în care se găsesc solurile este cunoscută sub denumirea de
Pedosferă. Evoluţia solului are loc în condiţiile unei interacţiuni dinamice între atmosferă, biosferă,
litosferă şi hidrosferă.

1.1.1. Obiectul de studiu al Pedologiei îl constituie solul. Solul, este un produs al mediului
natural şi reprezintă un mediu poros structurat, constituit din compuşi minerali, organici şi
organisme vii, care s-a format şi a evoluat la suprafaţa continentală, respectiv un înveliş superior al
Pământului, ale cărui proprietăţi sunt diferite în funcţie de compoziţie.
Spaţiul poros al solurilor este ocupat de apă şi aer, în timp ce faza solidă este constituită
din diverse minerale, organisme vii şi resturi de plante şi animale.
În general apa şi aerul din sol ocupă aproximativ 50% din volumul acestuia, materialul
organic provenit din organismele vii şi produşii acestora în jur de 5%, în timp ce circa 45% sunt
ocupate de componenta minerală.

2
 Caracteristica principală a solului este dată de capacitatea acestuia de a asigura creşterea
şi dezvoltarea plantelor, datorită acumulării în sol a apei, aerului şi a humusului, respectiv a
elementelor de nutriţie, care sunt puse treptat la dispoziţia plantelor.
Datorită caracterului natural de mediu poros şi afânat, cât şi capacităţii acestuia de reţinere
a apei şi aerului, solul devine suport pentru plante, permiţând o pătrundere a rădăcinilor acestora.
Pedologia studiază solul, sub aspectul constituenţilor şi al relaţiilor organizatorice dintre
aceştia, sub aspectul originii şi evoluţiei, cât şi sub aspectul dinamicii proceselor pedogenetice în
relaţie cu factorii de formare şi evoluţie.

1.1.2. Evoluţia în timp

În diferite epoci, au existat diverse concepţii despre sol. Acum circa 5000-7000 de ani,
cunoştinţele despre sol erau foarte puţine, aceasta deoarece agricultura nu era o îndeletnicire
stabilă. Filozofii din perioada următoare, în lucrările lor, fac unele referiri la diferite noţiuni agricole.
Caracterul mistic al evului mediu determină o neglijare şi / sau o denaturare a ştiinţelor, printre
care şi a celor agricole. Sfârşitul secolului al XVI-lea, marchează apariţia de teorii noi şi de lucrări
în domeniul agricol, cum ar fi: teoria uleiurilor nutritive, teoria apei, teoria părţilor teroase.
Începutul secolului al XVIII-lea a marcat o impulsionare a studiului ştiinţific şi apariţia de
concepţii noi, datorită acumulării de date ştiinţifice. S-au emis teorii chimice (teoria minerală şi
teoria humusului), teorii fizice, microbiologice şi agrogeologice. În a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, a fost emisă în Rusia, teoria genetică sau naturalistă, teorie care a pus bazele Pedologiei
ca ştiinţă. Evoluţia studiilor despre soluri, a determinat elaborarea la nivelul diferitelor ţări ale lumii
a unor clasificări de soluri (clasificarea FAO-UNESCO, clasificarea WRBSR, clasificarea
americană, clasificarea naturalistă rusă, clasificarea ICPA ).
În România, prima clasificare a solurilor a fost elaborată de Gh. Munteanu Murgoci, fiind în
timp completată şi actualizată. Ţinând seama de experienţa acumulată şi de noile realizări ale

3
ştiinţei solului, în România, în vederea îmbunătăţirii structurii şi a nomenclaturii, cât şi pentru a
avea o discuţie unanim acceptată la nivel internaţional, s-a adoptat o nouă clasificare, respectiv
SRTS-2003, care cuprinde XII clase de soluri, care includ un număr de 34 de tipuri de sol.
În prezent, Pedologia are numeroase ramuri de specialitate, care studiază: Fizica solului,
Chimia solului, Mineralogia solului, Biologia solului, sau diferite fenomene sau procese specifice
solului, cum ar fi: Geneza solului, Geografia solurilor, Morfologia solului, Micromorfologia solului,
Clasificarea şi taxonomia solurilor, Cartarea solurilor, Bonitarea solurilor, etc.

1.1.3. Legi în Pedologie

În Pedologie acţionează o serie de legi proprii acestei ştiinţe, dintre care sunt menţionate
următoarele:
 Legea zonalităţii orizontale, enunţată de V.V. Dokuceaev, lege de bază, care a stat ca
fundament în întemeierea Pedologiei ca ştiinţă. Conform acestei legi, solurile sunt
distribuite la suprafaţa uscatului sub forma unor zone sau fâşii cu succesiune latitudinală,
de la ecuator spre poli şi care sunt corespondente cu zonele climatice şi de vegetaţie. (N.
Bucur-1963).
 Legea zonalităţii verticale, lege enunţată de V.V. Dokuceaev. Conform acestei legi, solurile
sunt distribuite pe suprafaţa formelor de relief sub formă de zone, fâşii sau areale, în sens
altitudinal, funcţie de condiţiile climatice (pe măsura scăderii temperaturii şi creşterii
precipitaţiilor atmosferice). Zonalitatea pedologică altitudinală ţine seama de expunerea
cardinală, deoarece legitatea distribuţiei altitudinale a solurilor de pe versantele însorite
diferă de legitatea distribuţiei altitudinale a solurilor de pe versantele nordice (umbrite) (N.
Bucur-1963).
 Legea distribuţiei pedogenetice a solurilor. Această lege care are caracter general, face
referire la faptul că pe suprafaţa uscatului, solurile sunt distribuite conform arealelor
pedogenetice, respectiv conform distribuţiei teritoriale şi spaţiale a tuturor condiţiilor de
solificare. Pe baza acestei legi pot fi recunoscute, delimitate şi caracterizate şi arealele de
soluri zonale şi intrazonale (N. Bucur-1963).
 Legea specificităţii unităţilor taxonomice de sol. Conform acestei legi, fiecare unitate
taxonomică de sol reprezintă o entitate naturală, având o morfogeneză specifică (N.
Bucur-1963).
 Legea repartiţiei acumulărilor de solificare în funcţie de adâncime. Conform acestei legi,
orice acumulare de solificare este distribuită pe profilul solului în funcţie de adâncime,
datorită îngroşării solului, prin alterarea rocii tot mai în adâncime (N. Bucur-1963).
 Legea distribuţiei acumulărilor de solificare, în ordinea inversă a solubilităţii lor. Pentru toate
solurile nesalinizate, acumulările principale şi permanente de solificare, sunt distribuite în
profilul solului, în ordinea inversă a solubilităţii şi mobilităţii lor (N. Bucur-1963).

4
  Legea constanţei grosimii orizontului A cu tipul taxonomic. Conform acestei legi, fiecare
unitate taxonomică de sol are orizontul A, de grosime relativ constantă, ca urmare a
constanţei cantităţii de humus din orizontul A al fiecărei unităţi taxonomice de sol (N.
Bucur-1963).
 Legea corelaţiei imediate. Între roca generatoare de sol şi solul format pe această rocă,
există o corelaţie imediată de textură, de compoziţie chimică, de umiditate etc. (N. Bucur-
1963).
 Legea corespondenţei unităţilor cu repartiţiile. Între unităţile taxonomice pedologice şi
unităţile taxonomice de distribuţie a solului, există o corespondenţă biunivocă, în sensul
că, cunoscând unitatea taxonomică de sol se poate prevedea arealul pedogenetic
corespunzător şi reciproc (N. Bucur-1963).
 Legea evoluţei specifice a orizonturilor şi a suborizonturilor solului. Pe baza acestei legi, se
evidenţiază că fiecare orizont şi suborizont de sol are o evoluţie proprie şi specifică, iar
evoluţia în ansamblu a orizonturilor şi a suborizonturilor unui profil de sol, este redată de
evoluţia profilului şi a tipurilor morfogenetice de sol (N. Bucur-1963).
 Legea evoluţiei specifice fiecărui sol. Conform acestei legi, fiecare unitate taxonomică de
sol are o evoluţie morfologică în timp şi spaţiu, pornind de la rocă până la un sol mai
evoluat chiar decât solul tipului taxonomic (N. Bucur-1963).
 Legea evoluţiei fito-pedo-cenotice. Evoluţia morfologic-tipologică a unei unităţi taxonomice
de sol, până la un sol mai evoluat decât tipul, este însoţită întotdeauna de o evoluţie în
acelaşi timp şi sens a biocenozei (N. Bucur-1963).

1.1.4. Metode de cercetare

Pedologia ca ştiinţă utilizează o metodologie complexă de cercetare, care constă din metode
specifice ştiinţelor cu care vine în contact, respectiv analize fizice, chimice, mineralogice, la care se
adaugă metode proprii de cercetare, cum ar fi: metoda cercetării profilului de sol şi a unităţii
teritoriale de sol, metoda morfologică şi micromorfologică, metoda genetico-geografică
comparativă, metoda pedo-cartografică şi experienţele în vase de vegetaţie şi în câmp.
Profilul de sol este reprezentat în cadrul unei secţiuni verticale realizate de la suprafaţa solului
până la roca de solificare, respectiv de la 0 cm şi până la 180-200cm, printr-o succesiune de
orizonturi pedogenetice în sol. Succesiunea de orizonturi pedogenetice este caracteristică fiecărui
tip de sol şi reprezintă totodată criteriul de bază pentru realizarea unei clasificări. Orizonturile
pedogenetice din cadrul profilului de sol analizat, sunt identificate şi caracterizate sumar în teren
prin metoda morfologică, iar în laborator prin metode fizico-chimice şi micromorfologice. Datele din
teren sunt completate şi evidenţiate ştiinţific.
Descrierea morfologică este utilizată pentru identificarea şi stabilirea unor caracteristici
morfologice ale orizonturilor de sol, cum ar fi: culoarea, grosimea, prezenţa neoformaţiilor şi a unor
proprietăţi fizice: textura, structura, conţinutul în schelet, consistenţa, porozitatea, etc.

5
 Analizele fizico-chimice şi mineralogice sunt efectuate pentru determinarea componentelor
fizice, chimice şi mineralogice ale solului, sub raport cantitativ şi calitativ. Datele obţinute prin
analiză vin în completarea descrierii morfologice, putându-se stabili astfel solul la nivel de tip, cât şi
direcţiile de evoluţie ale acestuia.
Metoda pedo-cartografică constă în identificarea în teren cu delimitarea şi descrierea unităţilor
de sol, urmată de reprezentarea grafică pe hartă a unităţilor teritoriale de sol existente în arealul
analizat.
Experienţele în vase de vegetaţie şi în câmp sunt utilizate în stabilirea unor însuşiri ale solului
care nu pot fi evidenţiate morfologic, sau determinate prin analize de laborator.

1.2. Caracteristicile solului

Principala calitate a solului o reprezintă capacitatea acestuia de a face posibilă obţinerea de
producţii vegetale.
Aceasta capacitate a solului este determinată de o multitudine de caracteristici:
 caracterul de corp format pe cale naturală prin transformarea mineralelor şi a rocilor din
partea superioară a litosferei şi care evoluează în timp sub acţiunea factorilor pedogenetici;
 în sol au loc procese specifice vieţii: asimilaţie-dezasimilaţie, sinteză-descompunere,
acumulare şi eliberare de energie, toate acestea pe seama materiei vii, prezente în sol sub
formă de microfloră / microfaună şi macro floră / macrofaună;
 în sol se acumulează humus, materie organică complexă, specifică solului, rezultată în
urma transformării şi a descompunerii resturilor organice rămase în orizontul de suprafaţă,
sau la suprafaţa profilului de sol, după parcurgerea ciclurilor biologice, resturi care sunt
degradate biologic prin reacţii biochimice de descompunere şi de sinteză;
 compoziţia chimică a solului este complexă, solul având o capacitate ridicată de
înmagazinare pentru apă şi elemente nutritive, substanţe care sunt puse treptat la
dispoziţia plantelor. Humusul este considerat principalul rezervor de substanţe nutritive,
care pune la dispoziţia plantelor prin intermediul apei, elementele nutritive necesare
creşterii şi dezvoltării acestora;
 solul are proprietăţi specifice: capacitate de adsorbţie anionică şi de schimb cationic,
capacitate de tamponare, reacţie, etc;
 deoarece este afânat şi poros, solul favorizează pătrunderea rădăcinilor plantelor, fiind
considerat suport pentru plante şi totodată un rezervor natural pentru apă, aer şi elemente
de nutriţie, asigurând astfel dezvoltarea plantelor;
 între aerul din sol şi aerul atmosferic are loc un schimb permanent de CO2 şi alte gaze
toxice, rezultate în urma respiraţiei plantelor şi microorganismelor;
 prin rolul tampon creat între complexul adsorbtiv al solului şi substanţele toxice provenite
din surse poluante naturale sau antropice, solul are rol important în menţinerea ecologiei
mediului.

6
Aceste caracteristici fac ca solul să prezinte comparativ cu materialul parental sau cu roca
generatoare de sol din care s-a format, o nouă proprietate, denumită fertilitate.

1.3. Fertilitatea solului

Prin fertilitate, D. Davidescu, 1981 înţelege: „Capacitatea solurilor de a pune la dispoziţia
plantelor în mod permanent şi simultan, substanţele nutritive, apa şi aerul, în cantităţi
îndestulătoare faţă de nevoile acestora şi de a asigura condiţiile fizice şi biochimice necesare
pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor”.

Astfel, într-un sol fertil, elementele nutritive indispensabile plantelor, se găsesc în stare
asimilabilă şi în cantităţi suficiente pentru a satisface cu regularitate necesităţile plantelor, limitarea
dezvoltării plantelor fiind influenţată numai de puterea productivă a speciei cultivate şi de condiţiile
climatice.
Noţiunea de fertilitate implică cele mai bune proprietăţi fizice, chimice şi biologice ale
solului, existenţa în proporţie suficientă a substanţelor nutritive indispensabile pentru viaţa
plantelor, o cantitate corespunzătoare de apă, fiind corelată totodată cu absenţa substanţelor
toxice capabile de a limita, sau suprima capacitatea de producţie a solului.
Fertilitatea în ansamblu este determinată de sol care are potenţialul productiv determinat de
conţinutul în apă, aer, elemente nutritive, condiţionate din punct de vedere climatic, cât şi de
favorabilitatea acestuia pentru diferite categorii de plante.
Prin dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole (influenţa activităţii productive antropice, lucrări
agrotehnice, îngrăşăminte, plante cultivate) fertilitatea naturală este amplificată, solul dobândind
astfel o fertilitate culturală.
Fertilitatea naturală este capabilă de autoregenerare şi nu poate fi suplinită de fertilitatea
artificială sau dobândită. Fertilitatea naturală este o funcţie a ecosistemului (sol – atmosferă -
plantă) şi poate fi definită prin relaţia:
R = f (P, S, C, L, CO2, O2, T),
în care:
R- este producţia de biomasă vegetală realizată anual;
f- factorii care contribuie în realizarea biomasei vegetale;
P – planta;

7
S – solul;
C – condiţiile climatice;
L – energia luminoasă;
O2; CO2; conţinutul în O2 şi CO2 din atmosfera apropiată;
T – timpul.

Sub aspectul fertilităţii culturale sau dobândite, C.Chiriţă, (1974) menţionează următoarea relaţie:
R = f (P, Sc, C, L, I, M, T,),
în care:
R – producţia de biomasă vegetală anuală;
P – planta;
Sc– solul culturalizat;
C – climatul local;
L – energia luminoasă;
I – investiţia suplimentară pentru îmbunătăţirea tehnologiei;
M – valoarea muncii efective;
T – timpul

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce este Pedologia?
2. Care este obiectul de studiu al Pedologiei?
3. Care sunt principalele legi cu acţiune specifică în Pedologie?
4. Care sunt metodele de lucru specifice Pedologei?
5. Care sunt principalele caracteristici ale solului?
6. Ce este şi de cine depinde fertilitatea unui sol?

LUCRARE DE VERFICARE
Se va transmite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă, până la
sfârşitul lunii octombrie 2014 (semestrul I).

BIBLIOGRAFIE
TE U C., 1992 - Pedologie generală, I.A.Iaşi.
TE U C., 1994 - Pedologie fascicola I + II, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.

8
 CAPITOLUL 2
FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA COMPONENTEI MINERALE A SOLULUI

În concepţia actuală şi modernă a Pedologiei, solul este considerat ca fiind un sistem

informaţional deschis, de natură minerală şi organică, heterogen şi polidispers, structurat şi poros,
în care elementele componente se află în cele 3 faze de agregare a materiei: solidă, lichidă şi
gazoasă (Chiriţă C., 1974). Materia solidă reprezintă 50 % din volumul solului, iar restul de 50 % îl
reprezintă materia lichidă şi gazoasă (Malavolta, 1976, citat de Lăcătuşu R.., 2000 şi Brady
W.,1994, citat de Teodorescu-Soare E.).
În general, în alcătuirea solului, predomină compuşii minerali rezultaţi prin transformarea
fizică şi chimică a rocilor şi mineralelor, sub acţiunea factorilor de pedogeneză, în decursul
timpului.
2.1. Alcătuirea chimică, mineralogică şi petrografică a litosferei
Scoarţa terestră, ca înveliş extern al globului pământesc, are o grosime medie de
aproximativ 80 km. Ea este alcătuită din diferite roci şi minerale, care conţin în diferite procente,
toate elementele chimice din tabelul lui Mendeleev.
2.1.1. Compoziţia chimică a litosferei
Proporţia elementelor chimice din compoziţia litosferei, oscilează în limite foarte largi (Blaga
G. şi colab., 1996).

Compoziţia chimică (% in greutate) a litosferei până la adâncimea de 18 km

Se observă că un număr de 10 elemente (O, Si, Al, Fe, Ca, Na, K, Mg, N, P) formează circa
99 % din scoarţă, iar celelalte 5 elemente chimice (S, Mn, Ti, C, Cl) doar 1 %.

9
 Elementele chimice O, Si, Al, care sunt componentele principale ale silicaţilor, reprezintă
circa 83 % din scoarţă, ceea ce face ca silicaţii să reprezinte 75% în alcătuirea litosferei.
După A.P. Vinogradov, citat de S. Udrescu, 1995, conţinutul litosferei şi al solului în diferite
elemente chimice este:

În litosferă, circa 50 % (47,2 %) este oxigen şi un sfert (27,6 %) este siliciu. Urmează apoi
cu 2 până la 9 % următoarele elemente: aluminiu 8,8 %, fier 5,1 %, calciu 3,6 %, natriu 2,64 %,
potasiu 2,60 % şi magneziu 2,10 %.
Cele 8 elemente, reprezintă 99 % din masa litosferei.
Alte 6 elemente importante pentru viaţa plantelor, ocupă zecimi şi sutimi de %: C – 0,10 %;
Si – 0,09 %; P – 0,08 %; Cl – 0,045 %, Mn – 0,09 % şi N – 0,01 %.
Deoarece alcătuirea părţii minerale a solului, depinde de compoziţia chimică a litosferei, se
observăş valori apropiate sub raportul conţinutului, între litosferă şi sol.
Astfel, pe primul loc în sol şi litosferă este oxigenul (cu 47,2 % în litosferă şi 49,0 % în sol),
pe locul doi, siliciul (27,6 % în litosferă şi 33,0 % în sol), pe locul trei aluminiul (8,8 % în litosferă şi
7,13 % în sol) şi pe locul patru, fierul (5,1 % în litosferă şi 3,80 % în sol).
La unele elemente chimice, în sol apare un conţinut mult mai mare faţă de litosferă, cum
este cazul azotului (0,01% în litosferă şi de 10 ori mai mult, respectiv 0,10 % în sol) şi în cazul
carbonului (0,10% în litosferă şi de 20 ori mai mult în sol, respectiv 2,00%). Ponderea mai mare a
acestor elemente în sol, este determinată de activitatea vitală şi enzimatică a solului.
Conţinutul mai ridicat al solului în oxigen, hidrogen şi siliciu şi mai scăzut în aluminiu, fier,
calciu, magneziu, potasiu şi natriu, se datorează proceselor chimice de pedogeneză.
În formarea solului un rol important îl au siliciu, aluminiu, fier şi calciu.

2.1.2. Compoziţia mineralogică a litosferei

Mineralele sunt corpuri naturale anorganice, solide şi omogene din punct de vedere fizico-
chimic, care s-au format în scoarţă prin combinarea chimică a diferitelor elemente chimice.
Singurul mineral lichid este mercurul. Cu studiul mineralelor se ocupă mineralogia.
Din cele peste 3000 minerale cunoscute, mai răspândite sunt aproximativ 100. După
compoziţia chimică şi structura reţelelor cristaline, mineralele se grupează în următoarele clase:
10
· clasa elementelor native;
· clasa sulfurilor;
· clasa sărurilor haloide;
· clasa oxizilor şi hidroxizilor;
· clasa sărurilor oxigenate.

2.1.3. Alcătuirea petrografică a litosferei

Rocile sunt asociaţii naturale de una sau mai multe minerale, care au aceeaşi structurăş şi
origine şi care alcătuiesc litosfera. Cu studiul lor se ocupă ştiinţa petrografică. După modul lor de
formare se clasifică în 3 categorii:
a) magmatice (vulcanice, eruptive);
b) metamorfice;
c) sedimentare.
Rocile magmatice şi rocile metamorfice s-au format în interiorul scoarţei terestre, în timp
ce rocile sedimentare s-au format pe suprafaţa scoarţei terestre.
Rocile formate în interiorul scoarţei terestre poartă denumirea de roci endogene, în timp ce,
cele formate pe suprafaţa scoarţei sunt denumite roci exogene.
Rocile vulcanice rezultă prin consolidarea materiei topite (o soluţie intratehnică de silicaţi
şi oxizi cu compoziţie complexă, saturaţi cu vapori şi gaze).
Materia topită din zonele adânci din scoarţă, poartă denumirea de magmă, iar prezenţa
acesteia la suprafaţă, se numeşte lavă.
Rocile metamorfice se formează din rocile eruptive şi din rocile sedimentare, în urma
schimbării condiţiilor de presiune, temperatură şi chimism din litosferă. Aceste schimbări apar în
timpul mişcărilor tectonice (a cutremurelor), sau în timpul erupţiei vulcanilor. Sub influenţa acestor
procese endogene, rocile preexistente (sedimentare, eruptive sau metamorfice mai vechi) suferă o
serie de transformări, ce determină o recristalizare parţială sau completă a acestora.
Rocile sedimentare sunt depozite de materiale cristaline sau amorfe, rezultate în urma
proceselor de dezagregare a rocilor preexistente (vulcanice, metamorfice sau sedimentare
preexistente), sub acţiunea factorilor de pedogeneză. Ele se formează la suprafaţa litosferei şi de
aceea sunt considerate a fi de natură exogenă.
În structura litosferei, ponderea cea mai mare o deţin rocile sedimentare (75%). Cele
magmatice, împreună cu cele metamorfice, deţin o pondere de 25%. În condiţiile României, rocile
sedimentare au o pondere mult mai mare şi anume 85%. Rocile metamorfice deţin o pondere de
circa 10%, iar cele eruptive au o pondere de circa 5%.

11
 2.2. Formarea părţii minerale a solului prin procese fizice, chimice şi biochimice
Sub influenţa permanentă şi de durată a unor procese geologice endogene şi exogene,
scoarţa terestră se transformă continuu, sub aspect structural, compoziţional şi de relief.
Acţiunea forţelor şi proceselor interne, determină formarea neuniformităţilor reliefului, iar
cele externe au o acţiune contrară, la nivelul scoarţei. Aceste procese au loc la scară geologică,
sub raportul timpului, spaţiului şi al forţelor care acţionează.
Sursele principale de energie ale proceselor geologice sunt: căldura internă a Pământului,
radiaţiile cosmice, atracţia gravitaţională a Pământului, mişcarea de rotaţie a Pământului, atracţia
Lunii şi Soarelui.
Rocile iniţiale vulcanice sau metamorfice preexistente în partea superioară a litosferei, în
decursul timpului sunt supuse transformărilor. Principalele procese fizice, fizico-mecanice şi
chimice de transformare a rocilor şi mineralelor din scoarţa terestră sunt:
– dezagregarea;
– alterarea;
– transportul;
– sedimentarea produşilor rezultaţi.

2.2.1. Dezagregarea rocilor şi a mineralelor

În modificarea scoarţei terestre, procesele de dezagregare, alterare, eroziune, transport şi
sedimentare a materialului rezultat, au avut o influenţă majoră. Iniţial, partea superioară a litosferei
a fost constituită din roci dure, masive, cu aspect compact. Acest material iniţial, a fost supus
acţiunii destructive permanente a factorilor de mediu, cu efect în transformările fizico-chimice şi
biochimice profunde, care au determinat formarea solurilor.
Scoarţa terestră a fost supusă în mod continuu acţiunii unor factori interni (activităţi
vulcanice, mişcări tectonice) sau externi (agenţi atmosferici, hidrosferici şi biosferici ), având ca
rezultat apariţia unei formaţiuni noi, cunoscută sub denumirea de pedosferă.

12
 La nivelul pedosferei, rocile iniţiale, compacte şi dure, au devenit afânate, materialul
căpătând permeabilitate pentru apă şi aer, pe fondul apariţiei unor substanţe chimice simple sau
complexe noi, accesibile organismelor vegetale.
Transformările profunde suferite de materialul iniţial s-au datorat acţiunii simultane a
proceselor de dezagregare şi alterare.
Dezagregarea este un proces fizico-mecanic sau biomecanic în urma acţiunii căruia, rocile
şi mineralele iniţiale, suferă o fragmentare, în particule de diferite mărimi, fără ca materialul
mărunţit să sufere transformări chimice.
Dezagregarea, este cunoscută şi sub denumirea de alterare fizică sau alterare mecanică.
Mărunţirea rocilor este efectul modificării condiţiilor de mediu. Toate rocile şi mineralele din scoarţa
terestră sunt supuse acţiunii procesului de dezagregare.
Dezagregarea, este un proces complex, care este determinat de acţiunea factorilor
atmosferici, hidrosferici şi biosferici.

2.2.2. Alterarea materiei minerale

Alterarea rocilor şi mineralelor este un proces chimic, biochimic sau fizico-chimic, care
determină transformarea acestora în produse cu proprietăţi diferite de cele ale materialelor iniţiale.
Alterarea poate avea loc în urma dezaregării, sau concomitent cu dezagregarea. Alterarea este
favorizată de dezagregare şi este cu atât mai intensă cu cât mărunţirea este mai avansată,
realizându-se o suprafaţă mai mare de contact cu agenţii externi de alterare.

Pe suprafaţa de ruptură a mineralelor şi rocilor dezagregate, apar ionii cu valenţe libere

nesatisfăcute, care se manifestă cu energie liberă la suprafaţa particulelor, determinând alterarea
acestora. Prin alterare, mineralele primare îşi modifică structura, transformându-se în minerale
secundare care au o stabilitate mai mare şi o compoziţie chimică mai simplă.
Alterarea, ca şi dezagregarea, se produce sub acţiunea factorilor atmosferei, hidrosferei şi
biosferei. Principalii agenţi de alterare sunt: apa, gazele (O2, CO2), sărurile, acizii organici şi
anorganici, temperatura, lumina, rădăcinile plantelor.
Apa are rolul cel mai important. Apa prezentă în sol, roci şi materialele parentale (de
provenienţă pluvială sau freatică) dizolvă sărurile diferite, acţionând ca un dipol cu ioni H+ şi OH-.
Aceştia acţionează ca agenţi foarte activi în alterarea chimică. Alături de aceştia, CO2 dizolvat în

13
apă intensifică puterea de alterare chimică. Soluţia solului (faza lichidă a solului) în care sunt
dizolvaţi diferiţi compuşi chimici: CO2, diferiţi acizi organici şi minerali şi diferite baze, au un rol
important în alterarea chimică.
Sărurile uşor solubile (NaCl, KCl, Na2SO4, K2SO4) favorizează descompunerea silicaţilor
prin hidroliză. Sărurile greu solubile (CaCO3, MgCO3) alcalinizează soluţia solului, intensificând
procesul de hidroliză, determinând coagularea coloizilor şi încetinirea levigării coloizilor.
Gazele din porii necapilari ai solului (CO2, O2, NH3, H2S) acţionează în procesele de oxido-
reducere (direct sau indirect) prin accelerarea sau inhibarea procesului de alterare.
Acizii organici din soluţia solului rezultată în urma oxidării materiei organice moarte şi
alături de acizii humici şi anorganici, determină dizolvarea unor minerale din roci. Aceştia se pot
descompune prin decarboxilare până la compuşi simpli de tipul CO2 şi H2O (azotul din compuşii
organici şi cei humici se pierde sub formă de NH3 sau N2).
Rădăcinile plantelor, în urma procesului de schimb de ioni, exudează în sol diferiţi
compuşi organici şi minerali, sub formă de baze, săruri, acizi, hormoni, enzime, care au rol
important în alterarea chimică şi biologică.
Microorganismele au rol important în alterare, mai ales în hidratare. Corpul lor prin
procese de sorbţie, aderă la particulele minerale şi elimină diferite enzime care determină alterarea
particulelor minerale, care vin în contact cu microorganisme. Prin alterarea enzimatică
(biochimică), rezultă compuşi organici simpli sau compuşi minerali (ioni de sulfat, fosfat, azotat),
care trec în soluţia solului.
Fauna solului desfăşoară în primul rând o acţiune mecanică de mărunţire a mineralelor,
prin executarea de canale şi culcuşuri. De asemenea, indirect, acţionează în procesul de alterare
prin eliminarea unor produşi de excreţie (aminoacizi, oxid formic, acid oxalic), care determină
alterarea mineralelor.
Alterarea rocilor şi mineralelor se produce printr-o serie de procese chimice, fizico-chimice
şi biologice care se petrec deseori concomitent şi se condiţioneză reciproc, multe dintre ele având
caracter contradictoriu: oxido-reducerea, carbonatarea şi decarbonatarea, hidratarea şi
deshidratarea, dizolvarea şi insolubilizarea, hidroliza.

2.3. Alcătuirea părţii minerale a solului: produşii rezultaţi prin dezagregare şi alterare
În decursul timpului, sub acţiunea factorilor de solificare din atmosferă, hidrosferă şi
biosferă, rocile masive sunt transformate în roci mai mult sau mai puţin afânate, respectiv
fragmente grosiere de diferite dimensiuni (rocile sedimentare).
Produşii care rezultă din sfărâmarea şi mărunţirea rocilor şi mineralelor se diferenţiază
după gradul lor de mărunţire precum şi după compoziţia lor chimică.
Produşii de descompunere sunt reprezentaţi de fragmente grosiere de diferite mărimi, care
păstrează în general compoziţia chimică a rocilor iniţiale (eruptive sau metamorfice). Aceşti
compuşi de dezagregare sunt denumiţi constituienţi primari ai scoarţei de alterare şi ai solului.

14
 Ei reprezintă aglomerări mono minerale sau poliminerale, care au diferite grade de
dispersie şi sunt de mărimea pulberilor şi a bolovanilor.
În urma proceselor de alterare şi transformare chimică, rezultă o serie de compuşi chimici
sau minerale noi, care reprezintă componenta minerală secundară a solului. Aceşti compuşi noi,
deosebiţi de roca iniţială din care au rezultat, au o structură foarte fină. În contact cu apa pot să
formeze soluţii(fiind denumiţi compuşi solubili) sau pot forma suspensii coloidale.

2.3.1. Principalii produşi de dezagregare

În funcţie de mărimea fragmentelor de rocă rezultate în urma proceselor de dezagregare,
aceşti produşi minerali grosieri se împart după scara de mărime propusă de Atterberg, astfel:
· bolovăniş (diametru peste 200 mm);
· pietre (diametru între 20 – 200 mm);
· pietriş (diametru între 2 – 20 mm);
· nisip grosier (diametru între 2 – 0,2 mm);
· nisip fin (diametru între 0,2 – 0,02 mm);
· praful (pulberi, mâl) cu diametru între 0,02 – 0,002 mm.
Compuşii minerali grosieri cu diametrul mai mare de 2 mm formează „scheletul solului” iar
compuşii minerali grosieri primari cu diametru mai mic de 2 mm formează „pământul fin”.

TEST DE AUTOEVALUARE
7. Ce sunt mineralele?
8. Ce sunt rocile?
9. Ce este dezagregarea şi care sunt factorii care intervin în dezagregare?
10. Ce este alterarea şi care sunt procesele chimice majore care intervin în alterarere?

BIBLIOGRAFIE
TE U C., 1992 - Pedologie generală, I.A.Iaşi.
TE U C., 1994 - Pedologie fascicola I + II, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.

CAPITOLUL 3
FACTORII PEDOGENETICI DE SOLIFICARE

Acţiunea unor procese neîntrerupte de dezagregare, alterare, sinteză, migrare şi acumulare

asupra materiei minerale şi organice, determină transformarea scoarţei superioare a litosferei în

15
soluri, astfel încât solul evoluează de la roca "in situ", deci de la o morfologie simplă către solul cu
o morfologie evoluată.
Solul este un corp natural care s-a format şi se formează la suprafaţa uscatului, pe seama
rocilor şi mineralelor, ca rezultat al interacţiunii complexe din zona de interferenţă a litosferei cu
biosfera, atmosfera şi hidrosfera. Complexul de factori naturali care iau parte la transformarea
rocilor şi mineralelor din litosferă, într-un corp natural nou, cunoscut sub denumirea de sol,
formează complexul factorilor pedogenetici.
Solul reprezintă învelişul extern al Terrei, numit pedosferă, în care componentele celor 4 geosfere
au rolul de factori de solificare (pedogenetici).
Factorii de solificare sunt componenţi ai mediului natural care acţionează şi participă la
formarea învelişului de sol.
Învelişul extern al pământului (scoarţa terestră), este constituit din roci şi minerale pe care,
sub acţiunea continuă şi permanentă a factorilor ecologici de mediu zonal şi local, se formează şi
evoluează învelişul de sol. Solul rezultă prin acţiunea conjugată şi influenţa reciprocă a tuturor
factorilor de solificare zonali şi locali, în formarea solului acţionând legea fundamentală a ecologiei
a lui Lisherlich, respectiv legea acţiunii combinate a tuturor factorilor.
Întemeietorul pedologiei ştiinţifice, V.V. Dokuceaev, a considerat că în formarea solului, o
importanţă majoră au următorii factorii pedogenetici: clima, factorul biologic, relieful, roca şi
vârsta, la care V.R. Viliams a adăugat factorul antropic. Ulterior, specialiştii au luat în
considerare şi rolul factorului local (apa freatică şi stagnantă).
C. V. Oprea (1972 ), clasifică factorii de solificare, în:
· factori cu rol pasiv (mineralele şi rocil );
· factori cu rol activ (organismele vegetale şi animale);
· factori condişionali (clima, relieful, vârsta regiunii);
· factori cu caracter local (apele freatice, intervenţia antropică);
· factori cu caracter întâmplător (gravitaţia, cutremurele de pământ, erupţiile vulcanice).
În procesul de solificare, toţi factorii naturali au importanţă egală şi sunt indispensabili,
întrucât lipsa unuia, exclude procesul de pedogeneză.
În anumite stadii genetice, sau în anumite condiţii ecologice de specific zonal, unul sau altul
din factorii de solificare poate avea un rol determinant. De exemplu, pe calcare, roca are rol
determinant în formarea şi evoluţia solului. În zona de luncă, relieful are rol hotărâtor, pe când în
zona montană, clima şi vegetaţia au rol determinant.
În procesul de pedogeneză, rol esenţial îl are factorul biologic (plante, microorganisme,
forma edafică).
N.M. Libinşev consideră că “repartiţia solurilor nu este întâmplătoare, ele se află toate la
locul lor şi ocupă chiar suprafeţele pe care trebuie să le ocupe, în virtutea condiţiilor necesare
genezei lor. Spaţiul şi timpul sunt condiţii de existenţă a solurilor formate, care sunt subordonate
unor anumite legi generale şi particulare în procesele de geneză şi răspândire geografică”.

16
 Rocile şi mineralele primare rezultate în urma consolidării magmei, cu toate că aveau un
conţinut în elemente de nutriţie (fosfor, calciu, potasiu, magneziu etc.), datorită masivităţii şi
compactităţii lor nu prezentau condiţii care să permită dezvoltarea rădăcinilor şi asigurarea cu
substanţe nutritive şi apă.
Procesele de dezagregare (mărunţire) şi alterare (modificare chimică) a acestora sub
acţiunea agenţilor atmosferici, hidrosferici şi biosferici a permis transformarea rocilor primare
compacte în roci secundare afânate (realizându-se o reţea de spaţii sau pori) şi formarea unor
substanţe chimice simple sau complexe (săruri, oxizi şi hidroxizi, minerale argiloase). Roca afânată
(datorită porozităţii) prezintă capacitate pentru apă şi aer. Apa din precipitaţii, în cazul rocilor
afânate pătrunde şi se reţine în pori, formând rezerve pentru plante. Aerul din porii rocii afânate
împreună cu apa reţinută din precipitaţii şi substanţele de nutriţie în forme simple asigură
instalarea plantelor şi microorganismelor. Prin fotosinteză plantele trec substanţele minerale din sol
în substanţe organice din care este alcătuit corpul lor. După parcurgerea ciclului biologic, sub
acţiunea microorganismelor, resturile organice sunt în parte, descompuse în substanţe minerale
folosite de plantele ce urmează şi, în parte, sunt transformare în humus.
Repetarea în timp a acestui proces determină reţinerea şi acumularea în partea superioară
a scoarţei, a substanţelor nutritive sub formă de substanţe organice, în special humus (procese de
bioacumulare). Acţiunea conjugată a proceselor de dezagragare, alterare şi bioacumulare, alături
de reţinerea şi migrarea compuşilor rezultaţi determină modificări fizice, chimice şi biologice în
partea superioară a scoarţei, aceasta transformându-se în timp în sol, care este un corp natural ce
prezintă însuşiri şi o alcătuire proprie. Condiţiile de mediu sunt cele care determină procesele ce
duc la formarea solurilor. Aceste condiţii sunt extrem de variate astfel încât intensitatea proceselor
este diferită, rezultând o varietate de soluri.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce sunt factorii de solificare şi care este rolul lor sub aspectul formării şi evoluţiei unui
sol ?
2. Care este rolul vegetaţiei în solificare?
3. Care este rolul materialului parental în solificare?
4. Care este rolul organismelor şi microorganismelor în solificare?
5. Care este rolul timpului în solificare?
6. Care este rolul apelor freatice şi stagnante în solificare?
7. Care este rolul factorului în solificare?

BIBLIOGRAFIE
TE U C., 1992 - Pedologie generală, I.A.Iaşi.
TE U C., 1994 - Pedologie fascicola I + II, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.

17
 CAPITOLUL 4
FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII ORGANICE A SOLULUI
4.1. Originea şi compoziţia resturilor organice din sol
La încheierea ciclurilor biologice anuale sau multianuale, atât la suprafaţa solului, cât şi în
sol, se depun permanent, anumite cantităţi de resturi organice vegetale şi animale, moarte.
Cantităţile de resturi organice, precum şi compoziţia acestora, oscilează foarte mult, în
funcţie de tipul biocenozelor de plante, animale şi microorganisme, precum şi în funcţie de
condiţiile pedoclimatice şi nu în ultimul rând, de activitatea umană. Cea mai mare cantitate de
resturi organice moarte care rămân periodic pe sol şi în sol, este de provenienţă vegetală
(biocenoze naturale şi cultivate).

Resturile organice vegetale conţin diferiţi compuşi organici:

 hidraţi de carbon;
 lignine;
 proteine;
 taninuri;
 lipide;
 ceruri, ră ini, coloranţi naturali.
Resturile organice animale, conţin substanţe organice alcătuite din:
 grăsimi;
 hidraţi de carbon;
 substanţe albuminoide etc.
Conţinutul resturilor organice în diferite substanţe, precum şi compoziţia cenuşii (elemente
minerale: Ca, K, Mg, Na, Fe, Al, P, S, Si etc.), diferă după tipul şi provenienţa acesteia, precum şi
după compoziţia minerală şi organică a solului pe care se dezvoltă şi apoi mor. Resturile organice

18
moarte, conţin în medie între 20 – 50 % celuloză, 10 – 28 % hemiceluloză, 10 – 30 % lignine,
proteine între 1 –15 %, tananţi şi lipide între 1 – 8 %, zaharuri şi amidon conţin între 1 – 18 %.

Elementele minerale din frunze, se obţin prin calcinare sub formă de cenu ă. Cantitatea de
cenu ă, diferă în funcţie de specie, vârstă, organul vegetativ.
Se constată că la speciile lemnoase, cenuşa reprezintă 0,3- 0,4 % din materia uscată a
lemnului de pin; 16– 2,4% din materia uscată din crengi; 3,5– 5,8% din scoarţă şi 4,5 – 8,8 % din
frunze uscate.
În cenu ă, predomină calciul cu 44– 88 %, apoi potasiul 7,7– 22%, după care urmează
fosfor, magneziu, fier, siliciu.
Vegetaţia ierboasă este mai bogată în cenu ă şi deci în elemente minerale (5 – 10 %), faţă
de cea lemnoasă de foioase (3– 8%).
Vegetaţia ierboasă este mai bogată în proteine (10– 20%) faţă de cea lemnoasă (0,5 –
10%) şi, de aceea, se descompune mai rapid şi mai uşor.
Vegetaţia ierboasă, redă solului cantităţi mai mari de resturi organice, acestea fiind de
calitate superioară în comparaţie cu componenta lemnoasă.

19
 4.2. Transformarea materiei organice din sol
Resturile organice de la suprafaţa solului şi din sol, sub acţiunea factorilor fizici, chimici şi
mai ales a celor microbiologici (sub acţiunea biocenozei reprezentată de microorganisme şi
mezofaună edafică) suferă procese continui şi profunde de transformare. Aceste transformări se
încadrează în 3 categorii:
a) descompunerea morfologică a resturilor vegetale de către animalele din sol;
b) descompunerea rapidă şi completă a resturilor organice vegetale şi animale până la compuşii
finali de descompunere (CO2, H2O, NH3, săruri etc.), care se mai numeşte şi mineralizarea materiei
organice;
c) descompunerea mai lentă şi incompletă a resturilor organice şi formarea de produşi intermediari
noi de resinteză, proces denumit humificare.
Substanţele humice rezultate, sunt supuse şi ele procesului de mineralizare, dar într-un ritm
mai lent faţă de materia organică proaspătă.
Mineralizarea şi humificarea sunt procese care se manifestă simultan. Uneori predomină
mineralizarea, dar în alte situaţii, descompunerile sunt foarte lente şi au loc acumulări de resturi
organice slab transformate. În funcţie de condiţiile de mediu şi de natura şi cantitatea resturilor
organice, va predomina procesul de mineralizare, sau cel de humificare. De obicei, se realizează
un echilibru între cele două procese.
Descompunerea morfologică a resturilor organice, reprezintă faza iniţială. Componenţii
microflorei şi faunei edafice intră imediat în acţiune şi încep acţiunea mecanică de fragmentare şi
de amestecare parţială a resturilor organice cu materia minerală. Râmele, cârtiţele, şoarecii,
fragmentează şi structurează resturile vegetale şi le introduc în sol. Apoi, aceste resturi sunt
fragmentate tot mai mărunt de râmee, larve de insecte nematode, miriapode, melci, acarieni.
Aceste resturi organice mărunţite, sunt amestecate şi trecute prin tubul digestiv. Astfel că resturile
organice îşi pierd structura iniţială de ţesuturişi sunt profund transformate biochimic (Chiriţă C.,
1974).
Alături de aceste transformări biochimice şi biofizice, resturile organice suferă şi altfel de
modificări, în care nu sunt implicate microorganisme şi anume: diferite modificări chimice prin
hidroliză, oxidare a grăsimilor şi sărurilor compuşilor aromatici, precum şi modificări provocate de
enzimele din ţesuturi (care au caracter oxidant, în cadrul celulelor moarte, asupra tananţilor,
aminoacizilor, polifenolilor).
Transformarea biochimică a resturilor organice moarte, determină formarea de produşi
simpli de descompunere intermediară, care pot fi descompuşi până la compuşi finali de
descompunere, sau care, împreună cu produşii de descompunere intermediară, se reunesc în
compuşi organici noi şi anume substanţe humice.

20
 4.2.1. Principalii produşi de descompunere a resturilor organice
Principalii componenţi ai resturilor organice moarte (glucide, protide, lipide, lignine etc.) sunt
descompuşi pe cale biologică sub formă de produşi de descompunere finală, sau sub formă de
produşi intermediari. O parte dintre acestea sunt asimilate de plante sau descompuse de
microorganisme. Alte parte sunt cuplaţi în diferite reacţii de formare a humusului şi sub formă de
compuşi organo-minerali. Cei mai solubili dintre produşii de descompunere sunt levigaţi pe profilul
solului şi chiar în apele freatice.
Resturile organice prin descompunere sunt intens transformate, existând o diferenţă între
compoziţia substanţelor organice, înainte şi după humificare.

Prin descompunere, cam 2/3 din resturile organice se mineralizează. O mare parte din
produşii finali şi intermediari sunt utilizaţi în nutriţia plantelor.
Circa 1/3 din produşii intermediari iau parte la procesul de humificare. Descompunerile
parţiale şi totale depind de compoziţia şi structura anatomică a resturilor organice, de
microorganismele participante, de regimul aerohidric din sol, de reacţia solului, de umiditate şi
temperatură.
În primele stadii ale descompunerii, mineralizarea este foarte intensă (în condiţii aerobe, în
intervalul 2 săptămâni– 3 luni de la declanşarea descompunerilor). Cele mai uşor descompuse
sunt substanţele organice: glucide, protide şi lipide, iar cel mai greu sunt: ligninele, tananţii,
cerurile. În condiţii de anaerobioză, exces sau lipsă de umiditate (sub 20 şi peste 80 % din
capacitatea solului pentru apă), temperaturi sub 150o C sau peste 500o C.
În aceleaşi condiţii de climă, pe soluri argiloase se acumulează mai mult humus, iar pe cele
nisipoase, mineralizarea este mai rapidă şi aproape completă (Dorneanu A. şi colab., 1984).
Descompunerea resturilor organice până la compuşi minerali finali, după Alexandrova L.H.,
1970, se desfăşoară în 3 etape: hidroliza, reacţii de oxidoreducere şi mineralizarea totală.
Hidroliza (sau degradarea hidrolitică) constituie un proces de descompunere a
substanţelor organice complexe în substanţe organice cu formulă mai simplă. De exemplu,
substanţele proteice prin proteoliză se transformă în compuşi mai simpli: peptide, aminoacizi
alifatici şi aromatici, baze purinice şi pirimidinice. Hidraţii de carbon prin hidroliză se descompun în
hexoze, pentoze, aminozaharide, acizi uronici, celobioză. Ligninele şi substanţele tanante se

21
descompun în compuşi organici mai simpli: polifenoli. Grăsimile şi ră inile se descompun în
glicerină şi acizi graşi.
Oxido-reducerea (oxidare, reducere, dezaminare, decarboxilare). Produşii organici cu
moleculş mai simplă, rezultaţi prin hidroliză, sunt oxidaţi sau reduşi şi determină formarea de
compuşi organici şi mai simpli, sau formarea de compuşi minerali. Aşa, de exemplu, produşii
rezultaţi prin hidroliza substanţelor proteice, duc la formarea de acizi organici, acizi graşi, alcooli,
hidraţi de carbon, amoniac, CO2, alcooli, CH4, H2S, H2O etc.
Produşii de hidroliză a hidraţilor de carbon, prin reacţii de oxido-reducere, trec în acizi
alifatici, oxiacizi, aldehide, alcooli, CO2, H2O, acizii organici volatili, CH4, H2.
Prin oxido-reducerea produşilor de hidroliză, a substanţelor tanante şi a ligninelor, rezultă
compuşi de tipul chinonelor şi fenolilor, H2O şi CO2. Prin oxido-reducerea produşilor de hidroliză ai
lipidelor şi ră inilor rezultă acizi nesaturaţii, hidrocarburi, oxiacizi, acizi organici volatili, H2O şi
CO2.
Mineralizarea totală reprezintă faza finală de descompunere completă a resturilor organice
şi are ca rezultat formarea de compuşi minerali simpli. Astfel în mediu aerob, aceştia sunt
reprezentaţi de acizi sulfurici, fosforici, azotici şi azoturi, care se combină cu bazele şi rezultă săruri
de: Ca, Mg, K, Na, NH4.
În mediu anaerob, prin mineralizare totală, rezultă: H2S, CH4, H2, N2, H3PO4. Unii compuşi
precum: H2O, CO2 şi NH3 se formează atât în mediu aerob, cât şi în mediu anaerob.
Un rol important în descompunerea resturilor organice îl au: compoziţia chimică a materiei
organice, condiţiile de mediu (aerob sau anaerob), reacţia solului, textura, condiţiile climatice. Pe
lângă produşii intermediari şi finali de descompunere, se eliberează şi energie. Cantitatea de
energie poate ajunge până la 4 – 5 calorii pentru un gram de substanţă uscată descompusă.
Mineralizarea reprezintă (în cadrul lanţuluitrofic al ecosistemelor) ultimul nivel de transformare a
substanţelor organice în energie.

4.2.2. Formarea şi acumularea humusului (humificarea)

Resturile organice (vegetale şi animale) de la suprafaţa solului şi din sol se află într-o
transformare continuă, datorată acţiunii factorilor de pedogeneză, în special datorită acţiunii
microorganismelor şi mezofaunei.
Transformarea resturilor organice determină formarea produşilor finali de descompunere,
de tipul: CO2, NH3, apă etc. (prin mineralizare), dar şi formarea unor compuşi organici noi, specifici
solului, de culoare închisă, denumiţi substanţe humice.
Humificarea reprezintă un proces biochimic de transformare şi descompunere treptată şi
lentă a resturilor organice (vegetale şi animale) din sol şi de la suprafaţa solului, care se încheie cu
formarea unor substanţe organice noi, (de resinteză) denumite cu termenul generic „humus”.
Duchanfour Ph. (1965), definea humusul, astfel: “o substanţă intermediară între lumea vie
şi lumea minerală, care este un complex organic coloidal acid, poros, fin dispers (brun, brun

22
negricios sau negru), amorf, gelatinos, care îşi măreşte volumul în prezenţa apei (reţine o cantitate
de apă egală cu de 15 ori greutatea lui), care însă nu este plastic şi nici adeziv”.
Humusul, este rezultatul unui proces care se desfăşoară în 2 faze antagoniste: o primă fază
de mineralizare şi o a 2-a fază, de humificare. Cele 2 faze se desfăşoară simultan, între ele, de
obicei, existând un echilibru.
Mineralizarea reprezintă descompunerea şi simplificarea, cu ajutorul microorganismelor, a
constituienţilor resturilor organice proaspete.
Humificarea reprezintă un complex de procese de resinteză organică, în urma cărora
rezultă materia organică specifică solului, denumită humus şi care se caracterizează printr-un
conţinut ridicat de azot (care a rezultat în urma descompunerii unor substanţe organice sărace în
azot).
Spre deosebire de mineralizare, humificarea reprezintă, pe de o parte, rezultatul unor
procese fizico-chimice (oxidări, polimerizări, fixarea NH3 sau NH2 de radicalii COOH), iar pe de altă
parte, rezultatul unor procese biologice (care le activează pe cele chimice şi fizice).

4.2.3 Etapele procesului de humificare

Transformarea materiei organice reziduale (încorporate în sol) în direcţia humificării
cuprinde 3 etape principale (Kononova M.M., 1968, Flaig W. şi colab., 1975, Dorneanu A. şi colab.,
1984):
a) formarea unităţilor structurale;
b) condensarea unităţilor fenolice cu diferiţi compuşi cu azot;
c) polimerizarea produşilor de condensare.

4.2.4 Importanţa microorganismelor în humificare

Concomitent cu rolul de intermediar, în humificare, microorganismele au capacitatea de a
sintetiza substanţele humice în organismul lor, prin intermediul metabolismului celular. O parte din
fenolii sintetizaşi de microorganisme, din substanţe aromatice, sau substanţe simple aciclice, în
corpul microorganismelor, rămân în continuare în corpul lor, fiind supuşi apoi unor procese de
polimerizare oxidativă, de condensare şi cuplare cu proteina microbiană, rezultând produşi organici
numiţi melanine, asemănătoare substanţelor humice (Flaig, 1970, Flaig şi colab., 1975,
Alexandrova, 1967, Blois, 1965, Domergues şi colab., 1970, Eliade şi colab., 1983, Haider şi
colab., 1975, Prevot, 1970, Müller, 1963, Scheffer şi colab., 1960).
Pentru formarea melaninelor sunt implicate toate grupele de microorganisme (Dorneanu A.,
1984, R.Lăcătuşu, 2000), ciupercile având un rol mai important (Penicillium sp., Aspergillus niger,
Fusarium sp., Stachybotrys atra, Hendersonula toruloidea, Euratium echinulatrum). În lucrările lui
Müller şi colab., 1963, Scheffer şi colab., 1960, Springer şi colab., 1952, Haider şi colab., 1975,
Filip şi colab., 1974, Saiz – Jimnez şi colab., 1975, Maolly, 1977, s-a demonstrat existenţa
melaninelor şi în celulele bacteriilor.

23
 Formarea substanţelor melanine (prin intermediul flavonidelor), asemănătoare substanţelor
humice, s-a evidenţiat în celulele bacteriilor Azotobacter Chroococcum, Flavobacterium,
Arthrobacter sp., Pseudomonas flavorescens.
De asemenea, macrofauna, cu ajutorul diferiţilor fermenţi digestivi şi a bacteriilor intestinale,
ia parte la descompunerea hidraţilor de carbon, a ligninelor sau a altor substanţe organice. Aceşti
produşi de descompunere se pot asocia cu celulele epiteliale bogate în proteină, rezultând
compuşi chimici de natură organică, asemănători celor din substanţele humice.
Prin procesele biochimice, catalizate enzimatic şi realizate direct, sau prin intermediul
microorganismelor, rezultă produşi organici foarte complecşi (polimeri tridimensionali şi reticulari,
cu structură chimică foarte variabilă), în diferite grade de polimerizare, formaţi din unităţile
structurale: nucleu aromatic fenolic sau chinonic), catene laterale (lanţuri alifatice), care posedă
grupări funcţionale organice: carboxilice COOH, hidroxilfenolice OH, carbonilice C = O, metaxilice
OCH3 (Flaig, 1970, Meyrond şi Schnitzer, 1977).
Cu toate succesele cercetărilor în domeniu, au rămas încă multe necunoscute, insuficient
clarificate în procesul de humificare, ceea ce a făcut să existe concepţii diferite despre humificare.
Procesul de humificare este foarte puţin cunoscut. Detaliile procesului sunt greu de descifrat,
întrucât nu au fost încă elucidată structura ligninelor şi nici a humusului (Zarnea, 1994). Schematic
şi global, humificarea reprezintă o situaşie intermediară în procese de reciclare imediată şi rapidă
(care duc la degradarea resturilor de substanţe organice, mai ales vegetale depuse în sol) şi cele
de depunere de combustibili fosili.
Majoritatea cercetştorilor consideră că humusul are o origine biogenă, fiind corelat cu
procesul de lignoliză. Humificarea evoluează lent (substanţele humice au vârste între 20 – 50 ani),
timp în care substanţele humice sunt reciclate continuu (mineralizate) şi resintetizate. Astfel,
Russell, 1971, experimentând cu C14 a stabilit pentru acizii fulvici vîrste de 750 ani, pentru acizii
humici vârste de 780 ani, iar pentru humine 1130 de ani.
După Oglesby, Christman şi Driver, 1967, conversia ligninei în humus se poate face pe 3
căi:
 humificarea materialului solid rămas după fragmentarea prealabilă de către microorganisme
a macromoleculelor de lignină.
 polimerizarea directă sau enzimatică extracelulară a unor produşi reactivi de degradare
(fenilpropanoid, benzil) şi formarea de macromolecule noi, asemănătoare humusului.
 formarea humusului ca produs direct al unor produşi secundari ai metabolismului
microorganismelor (prin resinteza compuşilor reactivi în celule, urmată de excreţia lor şi
apoi polimerizarea ulterioară în sol).
Humificarea reprezintă un proces secundar ligninolizei şi el evoluează printr-o serie de etape
succesive, în care procesele de descompunere sunt însoţite de transformări noi prin sinteză şi
polimerizare a unei părţi din materia de bază. După Felbeck, 1971, Schitzer şi colab., 1978, s-a
realizat o sistematizare a tuturor concepţiilor, evidenţiindu-se multe trăsături comune, dar şi unele

24
deosebiri esenţiale şi un pronunţat caracter de unilateralitate. Prezentăm sumar cu elementele
principale, unele din concepţiile privind humificarea, după Dorneanu A., 1984:
 Formarea humusului prin alterarea resturilor vegetale;
 Formarea humusului prin polimerizare chimică;
 Formarea humusului ca rezultat al autolizei celulare;
 Formarea humusului ca rezultat al sintezei microbiene.
Procesul de humificare are o evoluţie foarte lentă implicând diferite reacţii de transformare
(carboxilări, oxidări, decarboxilări, hidroxilări) şi polimerizări catalizate de enizime (peroxidaze,
fenoloxidaze etc.).

4.2.5. Alcătuirea substanţelor humice

a) Compoziţia elementară a acizilor humici

Totalitatea acizilor organici care sunt specifici solului şi care intră în alcătuirea humusului,
poartă numele de acizi humici.
Humusul reprezintă un amestec destul de complex de substanţe organice coloidale şi
amorfe, care au rezultat atât din sinteza microbiană, cât şi din descompunerea de către
microorganisme a resturilor organice.(R.Lăcătuşu, 2000).
Acizii humici reprezintă substanţe organice specifice humusului. Ei sunt compuşi
macromoleculari, care conţin un număr mare de nuclee aromatice îmbogăţite în carbon şi azot.
În alcătuirea lor complexă intră toate elementele chimice, prezente în substanţele organice
vegetale şi animale, pe seama cărora se formează humusul: C, H, O, N, Si, Al, Fe, Ca, Mg, K, Na,
S, P etc. O pondere mare o au: C, H, O, N, care oscilează între limitele : C: 40 – 68%; H: 3 – 6%;
O: 31 – 48 % şi N: 2– 8 %.
Merită subliniat faptul că azotul, important nutrient pentru plante, este prezent în structura
substanţelor humice.

b) Raportul C/N din humus

Conţinutul în azot al materiei organice, alături de conţinutul în carbon, determină unele
însuşiri chimice ale compuşilor specifici humusului. De aceea, pentru caracterizarea compoziţiei
acizilor humici, în special, cât şi în general, pentru caracterizarea resturilor organici iniţiale, se
utilizează în studii pedologice, analiza raportului C/N (considerat un indice sintetic foarte
important).
În general, resturile organice în totalitatea lor, sunt bogate în carbon şi mai sărace în azot.
De aceea, în cazul materiei organice proaspete, raportul C/N are valori ridicate, cuprinse în medie
între 60 – 90 (C/N = 90 la paie, 50 la litiera de foioase). Pe parcursul humificării, raportul C/N
prezintă valori tot mai scăzute faţă de materialul organic proaspăt (valorile extreme ale raportului
C/N sunt 7 respectiv 35 –40).

25
 Prin humificare se formează substanţe humice specifice, care prezintă un conţinut ridicat de
carbon. Comparativ cu resturile organice iniţiale, substanţele humice sunt îmbogăţite în azot.
Valorile C/N sunt diferite în funcţie de tipul climatului, de condiţiile de humificare, de natura
humusului rezultat, de tipul de sol, de acţiunea microorganismelor, de condiţiile de umiditate etc.
În funcţie de condiţiile pedo-bio-climatice şi de activitatea microorganismelor, în procesul de
humificare are loc legarea diferită a nucleelor aromatice cu aminoacizii sau polipeptidele,
determinând formarea diferitelor substanţe humice. De asemenea, are loc în mod diferit procesul
de condensare şi de heteropolimerizare şi formarea moleculelor diferiţilor acizi humici.
Raportul C/N dintre cele 2 elemente componente esenţiale, carbon şi azot prezintă o
importanţă deosebită pentru geneza solurilor şi pentru practica tehnologică.
Din punct de vedere genetic, pe baza raportului C/N putem evalua nivelul de formare şi
descompunere a humusului. După sute de ani de evoluţie, de la roca primară la tipul de sol zonal
(specific zonei fitoclimatice), solul (în general) şi humusul (în special), intră într-un echilibru dinamic
respectiv cantitatea de humus degradată biologic este cu aproximaţie echivalentă cu cantitatea de
humus rezultată din humificarea resturilor organice. De aceea, în condiţii normale raportul dintre
carbon şi azot din humus, este relativ constant. Astfel, în condiţii de climă relativ caldă şi puţin
umedă din zona de stepă şi silvostepă, raportul C/N are valori scăzute, cuprinse între 10– 15,
deoarece vegetaţia ierboasă este bogată în azot şi substanţe proteice. În condiţii de pH alcalin,
neutru – slab acid, humificarea cuprinde aproape întreaga cantitate de resturi organice, formându-
se un humus mult cantitativ şi de bună calitate, în care domină acizii huminici. În zone cu climă mai
umedă şi mai răcoroasă, unde predomină vegetaţia lemnoasă, săracă în proteine şi în azot şi în
condiţii de reacţie acidă, humificarea este mai lentă, mai slabă şi mai puţin profundă (predomină
resturi organice slab humificate sau în curs de humificare), rezultând acizi fulvici şi un humus de
calitate slabă şi în cantitate mică. Raportul C/N are valori ridicate, cuprinse între 15 – 25, sau chiar
peste 25. Analiza valorilor raportului C/N care se abat de la aceste valori, ne indică stadiul la care
a ajuns descompunerea materiei organice brute. Valorile C/N ne permit să apreciem tipul de
humus şi calitatea acestuia în orizonturile profilului genetic, atât la soluri agricole, cât şi la cele
forestiere.
Deci, raportul C/N reflectă compoziţia elementară a humusului, precum şi situaţia şi stadiul
transformării materiei organice din sol. Acest raport ne dă informaţii asupra conţinutului de azot din
humus şi din sol (cu cât raportul C/N este mai mic, cu atât bogşşia în azot a solului este mai mare).
La un raport C/N mai mare de 25, mineralizarea este lentă, evidenţiindu-seo cantitate mică de azot
mineral.
După Libinşev şi Remezov citaţi de Chiriţă, 1955, raportul C/N este mai mic şi mai puţin
variabil în condiţiile climatului arid, care favorizează o descompunere rapidă a resturilor organice şi
mai ridicat în condiţii climatice ce favorizează acumularea materiei organice în sol. Se constată că
în general în solurile agricole şi cele din pajişti (deci sub vegetaţie ierboasă), raportul C/N are o
amplitudine de variaţie mai mică faţă de solurile din zonele forestiere.

26
 După Chiriţă, 1955, valorile C/N pentru diferite soluri din România sunt: în cazul
cernoziomurilor 12,5 – 13,5, în cazul cernoziomurilor cambice 14 – 15, în cazul preluvosolului 12,5
– 14, în cazul luvosolurilor 10 – 15,5 şi în cazul spodosolurilor 13 – 15,5.
După Eliade, 1981, citat de Lăcătuşu, 2000, valoarea raportului C/N pentru acelaşi sol, are
valori diferite în funcţie de latitudine şi deci de condiţiile climatice.
Astfel, cernoziomurile din zona agricolă din sud (Bărăgan), au un raport C/N cuprins între
9,5 – 11,0. Cernoziomurile din nordul ţării (din Câmpia Moldovei), valoarea C/N este de 8,5 – 10,0.
Luvosolurile din sudul ţării au valoarea C/N 9,0 – 10,5, iar pentru cele din nordul ţării, valorile
raportului C/N, oscilează între 7,5 – 9,0. Aceste diferenţe ale valorilor raportului C/N pentru acelaşi
tip de sol, se datorează temperaturilor mai ridicate şi umidităţii mai scăzute din sudul ţării, care
determină creşterea valorilor C/N. Acest raport între cele 2 elemente, carbon şi azot, are şi o
importanţă practică pentru tehnologia agricolă. Acest raport indică necesitatea aplicării
îngrăşămintelor chimice cu azot mineral la sol, atunci când prezintă valori mai ridicate. Valori mai
ridicate ale raportului C/N apar în sol, odată cu adaosul de resturi organice biodegradabile, ocazie
cu care are loc o dereglare a raportului C/N, ca urmare a concurenţei pentru hrană (care conţine
azot) a plantelor şi microorganismelor (pentru azotul mineral al solului). În general, resturile
organice vegetale au un raport C/N cuprins între 50 – 100. Pe parcursul humificării valorile acestui
raport scad foarte mult (aproximativ cu 60 – 70 %). Atât plantele cât şi microorganismele au nevoie
de surse de hrană cu azot. Se consideră că atunci când valoarea raportului C/N se apropie de 10,
procesul de descompunere a resturilor organice s-a încheiat.

c) Raportul acizi huminici/acizi fulvici

Acizii huminici asigură solului o fertilitate potenţială mai ridicată faţă de acizii fulvici. Cu cât
solul este mai bogat în acizi huminici, cu atât acesta va avea însuşiri fizice şi chimice mai bune.
Pentru caracterizarea humusului, alături de raportul C/N, este indicat a se folosi şi raportul acizi
huminici/acizi fulvici (CH/CF sau Ch/Cf). Gama valorilor raportului dintre acizi huminici şi fulvici
este mai puţin amplă faţă de cea a raportului C/N.

27
 La solurile formate în condiţii de climat cald, raportul CH/CF are valorile următoare:
 0,3 – 0,4 la soluri feralitice (cu 4 % humus, vegetaţie forestieră tropicală);
 0,5 – 0,7 la soluri brune de deşert (cu 11,2 % humus sub vegetaţie de semideşert cu
graminee şi Artemisia sp.);
 0,7 – 0,9 la cernoziomuri (cu 4 – 6 % humus cu vegetaţie forestieră tropicală cu frunze
late).
d) Alcătuirea humusului
În constituţia humusului intră 3 grupe mari de substanţe organice: resturi organice iniţiale,
produse intermediare de descompunere şi substanţe humice. Primele 2 categorii reprezintă
substanţele organice nespecifice şi au o pondere mai mică, în jur de 10 – 15 %.
Resturile organice iniţiale. Din totalul substanţelor nehumificate de 10 – 15 %, avem:
substanţe proteice 1 – 10 %; lignină 10 – 30 %: lipide 1 – 8 %, hidraţi de carbon 60 % (celuloză,
amidon, heniceluloză), săruri etc.
Produsele intermediare de descompunere, sunt în cantităţi neînsemnate şi sunt reprezentate
de: aminoacizi, fenoli, alcooli, acizi organici, monozaharide, aldehide.
Substanţe humice specifice (acizii humusului) au o pondere ridicată, alcătuind 85 – 90 % din
masa totală a humusului. Pe baza solubilităţii lor (în alcooli, acizi, apă etc.), s-au separat în rândul
acizilor humici 3 categorii importante: acizi huminici, acizi fulvici şi huminele (Şt. Puiu, 1980).

Acizii huminici
Au formula moleculară C76H72O18N2 (COOH)2(OH)12(CO)2.
Se formează din descompunerea resturilor vegetale ierboase sub acţiunea bacteriilor aerobe.
Au o culoare neagră, până la brun închis. Sunt bogati în azot şi substanţe proteice şi s-au format şi
28
se formează în climat temperat mai cald şi mai uscat din stepa semiaridă şi semiumedă şi în
silvostepă, în condiţii de rocă bogată în calciu şi în prezenţa unei reacţii neutre – slab alcaline şi
slab-acide.
Au un grad mai ridicat de polimerizare şi o greutate moleculară cuprinsă între 10.000 –
100.000 (uneori până la 300.000 – Prévot, 1968). Sunt insolubili în apă, dar solubili în substanţe
alcaline şi puţin solubili în acizi. Precipită cu acizi minerali şi dau compuşi insolubili cu: Ca, Mg, Fe
şi Al şi compuşi organo-minerali solubili cu: K, Na, NH4. Compoziţia elementară este C=52–68%;
H = 3,3 – 5,1 %; N = 3 – 7,5 %; S = 35,5 %; O = 31 – 39 %.

După Chiriţă, 1955, compoziţia elementelor diferă în diferite tipuri de sol, probabil din cauza
conţinutului variabil de acizi fulvici şi anume:
 acizii huminici din cernoziom C – 58,4 %; H – 3,3 %; O – 34,7 %;
 acizii huminici din luvisol albic C – 52,4 %; H – 4,8 %; = - 39,1 %.
Conţinutul de azot, în ambele cazuri, a fost în jur de 3,5 – 4,0 %.
Dragunov, citat de Chiriţă, 1955, consideră că între acidul humic separat din turbă şi cel
separat din cernoziom apar deosebiri privitoare la cantitate şi caracterul grupelor funcţionale.
Azotul din moleculele de acid huminic este de origine microbiană, iar legătura cu nucleele acizilor
huminici este în parte mai slabă şi nestabilă (circa 60 % din azotul legat fiind hidrolizabil cu acizi
diluaţi).

29
 Acizii fulvici sunt specifici pentru materia organică de natură lemnoasă, care are un
conţinut redus de azot şi substanţe proteice şi elemente bazice. Se formează predominant în zona
forestieră cu umiditate mai mare (precipitaţii peste 600 mm anual), prin descompunerea resturilor
vegetale rezultate în mare parte de la vegetaţia forestieră, sub acţiunea mai activă a ciupercilor şi
mai slabă a actinomicetelor şi bacteriilor (comparativ cu zonele de stepă şi silvostepă). În 1919,
Oden a denumit acizii fulvici, ca fiind substanţele extrase cu apă din turbă.
Reprezintă masa principală în solurile acide: spodosoluri, luvosoluri. Structura lor este
deschisă, flexibilă (R. Lăcătuşu, 2000, A. Dorneanu,1984 ). Legăturile de hidrogen furnizează
structura flexibilă, ceea ce permite moleculelor să se disperseze şi să reacţioneze cu alţi compuşi
minerali şi organici.
Sunt solubili în apă şi acizi. Au formula moleculară: C10H12(COOH)6(OH)5CO2. Au un
conţinut ridicat de grupe carboxilice şi fenolice, comparativ cu acizii huminici (conţinutul în
gruparea C=O şi OCH3 este aproximativ echivalent).
Aceste grupări le conferă o reacţie puternic acidă (pH = 2,6 – 2,8 faţă de 4,8 – 6,5 la acizii
huminici – A.Dorneanu, 1984).
Acizii fulvici sunt substanţe humice acide, de culoare gălbuie, cu masă moleculară mai mică
(între 2000 – 9000) şi cu grad de polimerizare mai redus. Ei reprezintă un stadiu iniţial în procesul
de humificare (Lăcătuşu, 2000). Acizii crenici şi apocrenici (denumiţi astfel de Berzehis), reprezintă
din punct de vedere genetic, primele stadii în procesul de humificare.
Raportul C/N în acizii fulvici este de doar 5 – 9 şi pentru că raportul C/N în acizii huminici
este mai mare: 9 – 14, acizii fulvici sunt consideraţi drept precursori ai acizilor huminici. De
asemenea, s-a dovedit experimental că prin polimerizarea în timp a acizilor fulvici, se formează
acizi himato-melanici şi acizi huminici (tranziţia spre acizii huminici are loc prin intermediul acizilor
humofulvici a complexelor humo-ligninice).

30
 Predomină în solurile acide şi puternic acide, unde ajung până la un procent de 70 % din
conţinutul total de humus. În solurile slab acide şi neutre, procentul acizilor fulvici coboară până la
10 – 20 %.
În compoziţia lor chimică intră C = 40 – 52 % (Dorneanu, 1984), respectiv după alţi autori
(Lăcătuşu, 2000), C = 45 – 48 %. Conţinutul de carbon organic este cu până la 10 % mai mic faţă
de acizii huminici. Conţinutul de oxigen creşte cu până la 10 % faţă de acizii huminici. Conţinutul
de oxigen este de circa 45 % (Chiriţă, 1995), 43 – 48 % (Lăcătuşu, 2000) sau 42 – 48 %
(Dorneanu, 1984).
Dacă la acizii huminici, doar 7 – 8 % din oxigen este inclus în grupări funcţionale, la acizii
fulvici este 100 %.
Acizii fulvici conţin: H 5 – 6 % şi N 1,5 – 3 % (mai puţin faţă de acizii huminici).
După Schitzer, 1977, o analizş elementară a acizilor fulvici la soluri din diferite zone
pedoclimatice, se prezintă astfel:

*) E4/E6 – raportul densitşşilor optice a soluţiilor apoase diluate de AF şi AH la 465 mm (E4) şi 665
mm (E6), acest raport este independent faţă de concentraţia soluţiilor humice, însă variabil pentru
extrasele din diferite soluri (Kononova, 1966, Schnitzer şi Khan, 1972).
După Orlov, 1974, citat de Oprea şi colab., 1985, compoziţia elementară a acizilor fulvici
din diferite soluri, ceea ce arată importanţa şi influenţa factorilor naturali, se prezintă astfel:

31
 Cantitatea de azot din acizii fulvici este de 20 – 49 % din totalul azotului solului. Au o
capacitate de schimb cationic (mai mică faţă de acizii huminici), care este cuprinsă între 300 – 350
me/100 g masă de acizi.
Aciditatea totală, respectiv T = 200 – 300 me/100 g sol, după alţi autori (Blaga şi colab.,
1996), este mai mare faţă de acizii huminici şi anume 900 – 1400 me/100 g sol, faţă de numai 500
– 870 me/100 g sol la acizii huminici.
Raportul E4/E6 la acizii fulvici este mai mare faţă de acizii huminici, de unde rezultă o
greutate moleculară mai mică. Acizii fulvici formează cu alte elemente chimice săruri de tipul
fulvaşilor.
Acizii fulvici sunt de 2 feluri: acizi crenici şi acizi apocrenici. Prin combinare cu cationii
solurilor acide, rezultă sărurile numite crenaţi şi apocrenaţi, uşor solubile pe profilul solului.
Huminele reprezintă fracţiunea cea mai stabilă din humus. Termenul de humină a fost
introdus de I. Berzelius în 1839. Sunt insolubile în NaOH şi pirofosfat la rece, precum şi în acizi şi
apă. Sunt formate din acizi huminici învechiţi, legaţi intim cu argila, precum şi din diferite substanţe
organice apropiate de materia organică proaspătă.
După Schmuk, citat de Oprea şi colab., 1985, humina reprezintă doar o etapă în procesul
de humificare. După Tiurin şi Gutkina, 1940, humina nu se deosebeşte fundamental de acizii
humici.
În sol sunt prezente în apă, în proporţie de 25 % din totalul substanţelor humice. Zichman şi
Mayer, 1960, consideră huminele drept polimeri asemănători acizilor humici, însă prezintă o
reactivitate diferită. Sinteza lor are loc pornind de la radicali intermediari după schema:

32
 Analiza elementară asupra conţinutului huminelor, evidenţiază un conţinut ceva mai redus
de carbon şi mai ridicat de oxigen şi hidrogen, comparativ cu acizii humici. Astfel, s-a emis ipoteza
conform căreia humina are o structură mai simplă şi mai puţin condensată faţă de acizii humici.

După Duchanfour, 1973 şi Guckert, 1973, citaţi de Eliade şi colab., 1983, huminele sunt de
mai multe tipuri:
 moştenite din lignină;
 de neoformare microbiană;
 de neoformare biofizico-chimică (de insolubilizare);
 evoluată prin maturaşie.

4.2.6. Principalele tipuri de humus

În funcţie de particularităţile fizico-chimice şi morfologice ale substanţelor humice, precum
şi inînd seama de condiţiile ecologice de formare (aerobioză şi anaerobioză) în studiile
pedologice au fost definite mai multe tipuri de humus.
După Duchanfour, 1965 se deosebesc 2 categorii mari de humus cu 5 tipuri principale:
mull, moder şi mor (pentru condiţii predominant aerobe) anmor (pentru condiţii de anaerobioză
temporară) şi turbă (pentru condiţii de anaerobioză permanentă).

33
 Humus mull – este specific pentru medii bine aerate şi bine drenate. Este rezultatul unor
procese de humificare foarte înaintate, sau de humificare completă a resturilor organice. Humusul
este intim amestecat cu partea minerală a solului. În geneza mullului, un rol important îl au
microorganismele (bacteriile mai ales) şi forma edafică (viermii de pământ foarte numeroşi care
realizează fragmentarea, mărunţirea, ingerarea şi digerarea parţială a resturilor organice
prehumificabile).
Materia organică iniţială ierboasă, a suferit modificări complexe care au favorizat acţiunea
de degradare şi transformare finală de către bacterii (mai ales), actinomicete şi fungi. Este slab
acid şi de culoare brun închis sau negru, fără resturi de fragmente de ţesuturi organice vegetale
vizibile la microscop. Se formează în condiţii de climă favorabilă pentru o activitate biologică
intensă, în soluri bogate în substanţe nutritive, fiind caracteristic solurilor fertile, celor de sub
păşunişi păduri de foioase.
Sunt 2 tipuri de humus mull: mull calcic şi mull forestier.
Mullul calcic este saturat cu baze şi s-a format într-un mediu foarte activ biologic (climat
temperat, roci calcaroase, climat subarid sub o vegetaţie de stepă). Este specific pentru cernisoluri
şi alte soluri de câmpie (faeoziomuri, kastanoziomuri), soluri formate pe roci bogate în calciu, sub
acţiunea bacteriilor şi actinomicetelor (mai ales). Este cel mai bun tip de humus, din cauza
procentului ridicat de acizi huminici legaţi strâns de coloizii minerali. Are culoare brun închis,
reacţie neutră spre slab alcalină şi raport C/N scăzut (în jur de 10) şi se formează în zonele de
stepă. Mullul calcic are următoarele subtipuri principale (Bunescu, 1978):
* mull de calcar;
* mull calcic de stepă;
* mull-moder calcic.
Mullul de calcar este specific pentru rendzine şi s-a format în prezenţa calciului activ din
rocă. Rezultă printr-o humificare mijlocie, având un pH neutru. Are 2 varietăţi şi anume mull calcic
de pajişte (pH = 8,0, de culoare cenuşiu cafenie, ceva mai sărac în materie organică) şi mull calcic
de pădure (pH = 7 – 7,5, de culoare neagră şi conţine 12 – 15 % materie organică).
Mull calcic de stepă este specific pentru cernoziomuri, având un grad ridicat de
humificare, un pH neutru şi raportul C/N 9 – 10. Solurile sunt aerate şi prezintă o intensă activitate
biologică (bacterii mai ales) şi o culoare brun închisă; humusul este intim amestecat cu partea
minerală, în agregate structurale stabile.
Mull-moder calcic se formează în urma unei humificări mai slabe din zona pajiştilor
montane, amplasate de roci calcaroase (raportul C/N 15- 20).
Mull forestier este specific pentru soluri formate sub vegetaţia forestieră de foioase, sub
acţiunea ciupercilor. Apare şi în soluri agricole rezultate în urma defrişărilor. Rocile sunt sărace în
calciu.
Din punct de vedere morfologic, se aseamănă cu mullul calcic, însă din punct de vedere
genetic, s-a format sub acţiunea ciupercilor, având un pH acid în jur de 5 (5,5 – 6,5), un raport C/N
între 10 – 20 şi V = 50 – 60 %.
34
 Au o culoare mai deschisă fiind alcătuit predominant din acizi fulvici (mai slab, spre moderat
polimerizaţi).
În cadrul mullului forestier se disting subtipurile:
 mull entrof;
 cryptomull;
 mull oligotrof;
 hydromull.

Mullul entrof este bogat în materie organică şi se formează în climate continentale.

Humificarea este rapidă şi este favorizată de alternanţă accentuată a microclimatelor. Se formează
pe depozite coluviale bine aerisite şi pe roci eruptive bazice (de tipul bazalturi), la altitudini mai
ridicate.
Cryptomullul este deschis la culoare şi se formează în climate calde şi umede fără
perioade favorabile unei macropolimerizări şi anume în condiţii climatice cu perioade uscate, în
urma mineralizării rapide.
Mull oligotrof – este un humus acid cu pH în jur de 4,5 şi este caracteristic solurilor brune
acide.
Hydromullul se formează în condiţii de alternanţă de perioade umede (umezire freatică) şi
perioade uscate favorabile humificării. Este de culoare negricioasă şi se depune într-un orizont Am
foarte bogat în humus şi bine dezvoltat, cu structură grăunţoasă. Prin scăderea nivelului freatic
evoluează spre mull calcic.
Humus Moder este un tip de humus intermediar între mull forestier şi mor. Este alcătuit din
materia organică mai slab humificată şi parţial legată de partea minerală. Se formează în soluri de
pădure din regiuni înalte, sub acţiunea ciupercilor acidofile, care nu permit humificarea completă a
resturilor organice într-un an de zile. Are o activitatea biologică redusă, precum şi o microfloră
săracă.
Se depune într-un orizont de bioacumulare Ao de grosime mică, are un pH acid, între 4,0 –
5,0 şi V : 10 – 20 % foarte scăzut şi un raport C/N cuprins între 15 – 25 % (humificare incompletă
şi lentă).
Raportul dintre acizii huminici şi fulvici este subunitar, cele mai importante fiind:
* moder forestier (sau oligotrof);
* moder hidromorf;
* moder-calcic (rendzinic);
* moder de pajişte alpinăşi subalpinş.
Moderul forestier oligotrof se formează sub pajiştile forestiere de ră inoase şi amestec
cu foiase. Este moderat acid, cu raportul C/N cuprins între 15 – 25 (în medie 20). Este de culoare
deschisă, brun-cenuşiu, dispus într-un orizont de bioacumulare Ao de grosime mică, dominat de
acizii fulvici. Este specific pentru luvosoluri.

35
 Moder hidromorf sau hidromoder, se formează în soluri cu exces prelungit de apă
stagnantă, în condiţii de anaerobioză. Este specific solurilor cu exces de apă pluvială
(stagnosoluri). Este lipsit de structura şi are o aşezare îndesată.
Moder calcic sau rendzinic este specific pentru soluri formate pe calcare ,sub pajişti de
pe versanţi sudici, din zone montane. Este prezent în soluri superficiale uscate formând un orizont
de bioacumulare Au, Am, de grosime mică, de la câţiva cm, până la 10 cm. Conţine humat de
calciu de culoare închisă. Au o reacţie slab acidă spre neutră.
Moder de pajişte alpinăşi subalpinăse formează în zona alpinăşi subalpinş, sub pajişti de
graminee, rezultând un orizont Au, de culoare neagră, cu reacţie acidă şi C/N între 15 – 20.
Humus mor (brut) este specific pentru soluri cu activitate biologică slabă, rezultând printr-o
mineralizare lentă şi foarte lentă. Este specific pentru solurile pădurilor de conifere (sau pajişti
alpine), cu o activitate biologică slabă sub acţiunea ciupercilor acidofile din zona montană. Se
acumulează straturi groase de litieră. Este alcătuit din resturi organice slab humificate şi puţin
mărunţite, fiind un humus slab polimerizat, dominat de acizi fulvici. Este specific solurilor puţin
active şi sărace în nutrienţi, rezultat prin degradarea fermentativă a litierei. Gradul de saturaţie cu
baze este scăzut, raportat C/N este cuprins între 25 – 40, cu reacţie puternic acidă (pe roci acide).
În cadrul tipului mor apar ca subtipuri principale:
 xeromorul calcic (mor sec, sau uscat) este fibros, slab humificat şi se formează în soluri
formate pe versanţi însoriţi, pe roci reprezentate prin marne nisipoase.
 hidromorul este un humus mor (brut) hidromorf, format în condiţii de anaerobioză parţială
şi exces temporar de umiditate. Mai este numit şi „mor fin” (Ehwald, 1958) sau „mor gros”
întrucât are resturi organice bine mărunţite. Are culoare neagră de cărbune şi este umed.
 mor calcic este un humus brut, format pe roci calcaroase. Are un pH acid, cuprins între 5 –
6, cu raportul C/N între 22 – 30 (în medie 25), are o grosime de peste 10 cm şi este bine
structurat.
În condiţiile de exces de apă, temporară sau periodică, se formează humus de tip: anmor.
Este specific în soluri cu exces periodic de apă (gleiosoluri, stagnosoluri). Este format dintr-un
amestec intim de materie organică bine humificată (până la 30 %) şi componenţa solidă minerală a
solului. Se formează sub influenţa faunei acvatice şi a bacteriilor anaerobe (în perioade cu exces
de apă) şi sub acţiunea faunei aerobe şi a bacteriilor aerobe( în perioade de secetă). Are grad de
saturaţie cu baze şi reacţie variabilă, cu un raport C/N mai mic de 20. În funcţie de mediul de
formare, mai sărac sau mai bogat în cationi bazici, se disting 2 subtipuri:
 anmor calcic (mezotrof) în cazul rocilor bogate în calciu;
 anmor acid (oligotrof) pe roci acide.
Turba este formată din resturi organice de plante hidrofile, adunate în straturi groase saturate
permanent cu apă (turba absoarbe apă, de până la 10 ori greutatea ei), puţin transformate printr-o
descompunere şi humificare foarte lentă ,în condiţii de anaerobioză permanentă, sub acţiunea
bacteriilor anaerobe.
Resturile organice, natura apei şi a substratului, determină formarea a 3 tipuri:
36
  turbă (eutrofă, calcică);
 turbă mezotrofă;
 turbă oligotrofă (acidă).
Turba eutrofă este slab acidă, neutră, până la slab alcalină (pH 7 – 8), cu raport C/N sub
30 (15 – 30), este bogată în elemente minerale.. Apare în regiuni joase, mlăştinoase din zone de
câmpie (pe substrat calcaros), pe seama unei vegetaţii de rogozuri şi stufuri (la marginea bălţilor,
lacurilor şi în special în regiunile inundabile ale râurilor şi / sau în deltă, pe seama rizomilor de
Phragmites communis. Este cunoscută sub denumirea de plaur, turbă de regiuni joase sau turbă
de lacuri.
Turba oligotrofă sau acidă se formează în condiţii umede şi reci (condiţii de anaerobioză,
sau a unui mediu slab aerat) din zone înalte montane, pe roci (sărace în calciu), respectiv pe un
substrat impermeabil şi lipsit, sau sărac în săruri. Este format în cea mai mare parte din vegetaţie
acidofilă de tipul muşchilor (Sphagnum), ale căror resturi se turbifică, respectiv alături de celuloză
şi hemiceluloză, se îmbogăţeşte în lignine şi acizi fulvici. Este săracă în elemente nutritive şi
puternic acidă (pH 4 – 5) şi un raport C/N ridicat, de până la 40). Are un aspect fibros şi grad de
saturaţie cu baze scăzut (până la 10 %). Această turbă oligotrofă , datorită modului lenticular de
dezvoltare, formează turbării înalte.
Turba mezotrofă este formată în zone de deal şi are aspect fibros, fiind formată pe diferite
roci intermediare. Are o reacţie slab acidă. Este bine aprovizionată cu elemente nutritive şi prezintă
o culoare neagră din cauza resturilor organice de plante hidrofile supuse degradării prin turbificare
lentă.
Prezintă însuşiri morfologice şi chimice intermediate între turbele montane şi cele din zona
de câmpie expuse permanent excesului de apă (freatic sau stagnant).

4.2.7. Principalele însuşiri ale substanţelor humice

Structura, caracterul coloidal, precum şi compoziţia complexă a substanţelor humice le
conferă o serie de însuşiri:
 capacitatea ridicată de absorbţie şi schimb de cationi. Prin schimb cationic şi
complexarea unor metale, humusul are rol important în dinamica şi asimilarea
nutrienţilor;
 capacitate de dispersie în mediu acid sau alcalin şi coagulare sub influenţa cationilor
bazici;
 sunt compuşi macromoleculari care au proprietăţi specifice coloizilor şi care
influenşează principalele însuşiri fizico-chimice ale solului;
 au capacitate mare de reacţie cu substanţe minerale şi organice, rezultând compuşi
organici şi organo-minerali ce alcătuiesc complexul absorbtiv al solului;

37
  prin compoziţia lor, substanţele humice reprezintă rezerva principală de nutrienţi
care sunt eliberaţi treptat prin descompunere (după Eliade şi colab., 1983, raportul
C/N/P/S din humus, este circa 100/10/1/1);
 reprezentând masa organică, substanţele humice sunt principalul izvor şi stimulent
pentru activitatea biologică din sol;
 din cauza activităţii chimice complexe, unele substanţe humice, în măsura în care
sunt absorbite de plante, influenţează, mai mult sau mai puţin, procesele
metabolice: sunt stimulate reacţiile de oxido-reducere, sinteza glucidelor, este
modificată permeabilitatea citoplasmei, precum şi alte însuşiri fiziologice, precum şi
stimularea creşterii;
 sub acţiunea luminii solare, în moleculele de substanţe humice, apar concentraţii
ridicate de radicali liberi (Schnitzer, 1977) ce se comportă ca fotosintetizatori pentru
substanţele adsorbite sau legate.
În acest fel, de exemplu, erbicidele adsorbite pot fi detoxificate de radicali liberi a căror
formare este stimulată de lumină şi oxigen.
 acizii humici şi compuşii lor au culori de la deschise până la închise: acizii huminici
şi compuşii lor imprimă solului culori închise, iar acizii fulvici şi compuşii lor imprimă
solului o culoare deschisă, până la brună.

4.2.7.1. Capacitatea de adsorbţie şi de schimb cationic

Este una din cele mai importante însuşiri ale substanţelor humice, întrucât, ca orice acizi, şi
acizii humici conţin H+ şi ca atare se pot neutraliza (prin reacţie cu bazele, calciu, magneziu, sodiu,
potasiu, care schimbă hidrogenul şi trec în humaţi, care sunt săruri ale acizilor humici).
Întrucât acizii humici sunt substanţe macromoleculare şi cationii de H+ (prin schimb cu
Ca2+, Mg2+, K+, Na+) sunt prezenţi la periferia macromoleculelor, cationii bazici vor fi adsorbiţi,
respectiv legaţi la suprafaţa macromoleculelor şi, ca atare, pot fi schimbaţi, la rândul lor, de alţi
cationi din soluţia solului. Însuşirea substanţelor humice de a absorbi şi de a schimba cationi, cu
alţii din soluţia solului, se numeşte capacitate de schimb cationic şi de adsorbţie de ioni.
Adsorbţia cationilor din soluţia solului, la suprafaţa coloizilor de acizi humici, se datorează
grupărilor funcţionale carboxil COOH şi hidroxil- fenolice C6H5-OH, care disociază la anumite
limite ale reacţiei solului.
Capacitatea de adsorbţie de cationi a acizilor humici şi de schimb cationic este mult mai
mare faţă de cea a coloizilor de argilă (datorită, în special, construcţiei macromoleculare şi deci a
unei suprafeţe specifice a coloizilor de acizi humici mult mai mare faţă de argilă).
Astfel, la mineralele argiloase, capacitatea de schimb cationic poate ajunge uneori până la
150 me/100 g material, la acizii fulvici poate ajunge până la dublu, respectiv 300 me/100 mg, iar la
acizii huminici, până la 600 me.

4.2.7.2. Capacitatea de dispersie şi de coagulare a acizilor humici

38
 Datorită însuşirii de dispersie, acizii fulvici şi himato-melanici, precum şi humaţii de sodiu şi
potasiu, sunt solubili în apă şi pot migra din orizontul de bioacumulare pe profilul solului, uneori
până la apa freatică (prin intermediul apei de infiltraţie). Migrarea şi eluvierea humusului are loc
sub formă de particule foarte fine, coloidale, nesaturate acide, sau saturate cu Na+, datorită
acţiunii dispersante a H+. Se distruge o migrare coloidală omogenă (funcţie de intervenţia
antropică şi intensitatea migrării), când conţinutul de humus scade proporţional cu adâncimea
profilului, precum şi o migrare discontinuă datorită lucrării solului, a crăpăturilor din timpul secetei
etc. Însuşirea de coagulare a acizilor humici (precum şi a argilei) are loc sub acţiunea diferitelor
săruri (electroliţi) care prin disociere, eliberează (în adâncime pe profil) cationi în soluţia solului,
care duc la coagularea şi precipitarea coloizilor organici, minerali şi organo-minerali, în profilul
solului la diferite adâncimi.

4.2.7.3. Acumularea humusului

În funcţie de cantitatea de resturi organice, precum şi de viteza şi intensitatea
descompunerii resturilor organice şi de mineralizarea humusului (în diferite condiţii de climă şi sub
diferite asocia ii vegetale), are loc procesul de acumulare a humusului în soluri.
Cantitatea maximă (respectiv mărimea limită) de humus ce se poate acumula în sol, se
poate calcula cu ajutorul formulei lui Tiurin, 1937, citat de Chiriţă, 1974:
(1  a )
S * A unde:
x
S – mărimea limită de aucumulare a humusului;
a – coeficientul de descompunere a resturilor organice;
x – coeficientul de descompunere a humusului;
A – mărimea aportului de resturi organice.
După Kononova, 1968, citat de Chiriţă, 1974, datele privind acumularea humusului în soluri
din zona caldă, sunt:

39
 În zone calde, deşi este un raport abundent de resturi organice, din cauza vitezei ridicate
de descompunere, rezultă puţin humus (în climat ecuatorial se acumulează adesea humus mai
puţin faţă de subzona pădurilor din zona temperată).
Humusul nu se acumulează decât atunci când factorii puternic limitativi, împiedică acţiunea
de descompunere a microorganismelor. Un astfel de factor este oxigenul. Tocmai de aceea, în
locuri joase, inundabile, slab drenate, cu tot climatul ectuatorial, materia organică începe să se
acumuleze, întrucât se descompune foarte lent, rezultând soluri organice. În regiuni de savane, cu
alternanţă de sezoane şi regim hidric contrastant, turbele adevărate sunt o excepţie, astfel că în
locurile joase se formează soluri humice negricioase sau cenuşii. Condiţii puţin favorabile
descompunerii materiei organice apar şi în soluri foarte acide, formate de exemplu, pe nisipuri
cuarţoasepure. În condiţiile de aciditate accentuată (pH = 5,5), activitatea bacteriilor este stânjenită
şi astfel că la suprafaţa solului se formează o litieră subţire şi un strat de humus gros de câţiva
centimetri.
Se poate spune că regiunile calde se caracterizează prin formare redusă de humus
(excepţie face zona joasă, depresionarş şi solurile foarte acide formate pe nisipuri cuarţoase).
Procesul de acumulare a humusului din sol este un proces de durată ce depinde de
condiţiile bioclimatice şi care poate atinge câteva sute şi chiar peste 1000 ani. În regiuni umede şi
răcoroase din zona montană, humusul reprezintă un important determinant ecopedologic, prin
acizii fulvici solubili şi nesaturaţii. Acizii fulvici, prin ionii de H+, favorizează debazificarea silicaţilor
şi deci determină o debazificare şi alterare mai intensă, cu formare de humaţi solubili, care
uşurează deplasarea şi levigarea în profunzime.
Acizii humici apar ca un agent pedogenetic foarte activ în procesul de alterare, eluviere şi
iluviere. În solurile unde predomină acizii huminici bruni şi cenuşii, puternic polimerizaţi şi saturaţi,
aceştia sunt mai puţin agresivi şi mai stabili, formând complexe argilo-humice rezistente la

40
descompunerea sub influenţa microorganismelor. Astfel, humusul saturat se acumulează pe o
mare grosime în profilul solurilor din zonele temperate de stepă şi silvostepă.

4.2.7.4. Rolul şi importanţa humusului în natură

Humusul este cea mai abundentă şi răspândită materie organică din sol. Humusul are rol
important pentru activitatea microorganismelor din sol şi reprezintă principalul determinant ecologic
al troficitşşii solului. Este permanent supus activităţii de degradare sub acţiunea microorganismelor
şi de aceea, substanţele humice sunt într-un echilibru dinamic: descompunerea lor treptată este
compensată prin resinteză.
Humusul are efecte benefice (substrat organic complex) asupra vieţii din sol şi asupra
însuşirilor solului. Prin activitatea microorganismelor, se degajă CO2 cu rol activ în intensificarea
proceselor de alterare a materiei organice şi minerale din sol.
 are un rol important în formarea structurii glomerulare şi grăunţoase, prin
cimentarea particulelor de sol;
 indirect, joacă rol important în îmbunătăţirea porozităţii solului şi consistenţei, a
permeabilităţii pentru aer şi apă. Humusul asigură reţinerea şi conservarea apei
accesibile pentru plante;
 influenţează pozitiv creşterea capacităţii de reţinere a apei în forme accesibile
plantelor;
 alături de argilă, ajută la împiedicarea levigării nutrienţilor şi acţionează drept
rezervor de nutrienţi, pe care îi stochează şi îi eliberează la nevoie;
 prin culoarea închisă, determină absorbţia radiaţiilor solare calorice, mărind gradul
de încălzire a solului.
La acestea se mai adaugă (Zarnea, 1994):
 capacitatea de reţinere şi schimb de ioni;
 modificarea permeabilităţii membranei celulelor vegetale;
 participarea directă în metabolismul plantelor prin stimularea activităţii unor enzime,
precum şi utilizarea directă de către plante, a compuşilor care rezultă din
descompunerea substanţelor humice.
După Jenkinson şi Rayner, 1977, cele mai multe materiale humice au o viaţă de secole,
contribuind pe perioade îndelungate la îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solului.
 Enzimele extracelulare care au rol important în humificarea biologică, rămase în
stare liberă sunt expuse denaturării rapide, având astfel o activitate efemeră.
Legându-se de coloizii solului, enzimele pot să persiste timp foarte îndelungat.
Substanţele humice exercită o acţiune de protecţie a exoenzimelor.
Substanţele humice sunt compuşi macromoleculari de natură coloidală, care influenţează
foarte mult însuşirile fizice şi chimice ale solului. Humusul reprezintă, alături de materia organică

41
din sol, o rezervă permanentă de nutrienţi, eliberând continuu substanţe nutritive uşor accesibile
plantelor.
Permanent are loc în sol, pe o parte, formarea de humus, iar pe altă parte, au loc procese
de descompunere a humusului, eliberându-se elemente nutritive. Comparativ cu resturile organice,
substanţele humice sunt mai rezistente la atacul microorganismelor şi ca urmare, elementele
nutritive din humus, se eliberează în mod treptat. Astfel, % de humus din sol nu numai că nu se
micşorează, ci de cele mai multe ori creşte. Humusul este principalul rezervor de nutrienţi (mai
ales azot) şi, de aceea, cantitatea şi calitatea lui reprezintă un indicator sintetic imprortant pentru
nivelul de fertilitate a solului.
Acizii humici, care sunt componenţi principali ai humusului, au însuşiri coloidale de reţinere
şi schimb cationic (humusul împreună cu argila formează complexul argilo-humic al solului). Prin
reţinere şi schimb de cationi, se pun în libertate în soluţia solului, principalele elemente nutritive:
Ca, Mg, P, K, pentru a fi la dispoziţia plantelor.
Prin reţinerea cationilor la suprafaţa coloizilor de acizi humici, aceştia sunt feriţi, într-o
măsură oarecare, de eluviere pe profil.
Capacitatea de adsorbţie şi schimb cationic este ridicată la humus, datorită grupărilor
funcţionale CO2H şi OH fenolice, precum şi datorită proceselor de complexare a unor ioni metalici,
fie prin legături de H intramoleculare (care se stabilesc între grupările CO, NO, CO2H, NO2, N=N şi
gruparea OH), fie prin legături covalente coordinative între atomi de O, N şi ioni metalici în
complecşi interni. Prin schimbul cationic, precum şi prin complexarea unor metale, acizii huminici
au rol în balanţa şi dinamica nutrienţilor din sol.
Sub acţiunea luminii solare, apar în moleculele de acizi humici, concentraţii mari de radicali
liberi, care se comportă ca fotosintetizatori pentru substanţele adsorbite sau legate. În acest fel,
erbicidele adsorbite pot fi detoxificate de radicalii liberi, a căror formare este stimulată de oxigen şi
lumină. O parte din substanţele humice pot fi absorbite de plante (din cauza activităţii chimice
complexe) şi influenţează procesele metabolice: stimulează reacţiile de oxido-reducere, sinteza
glucidelor, modificarea permeabilităţii citoplasmei, cât şi alte însuşiri fiziologice.

4.2.7.5. Formarea şi importanţa complexelor organo-minerale din sol

Materia organică din sol (de diferite origini) cuprinde:
 materie organică proaspătă sau nedescompusă;
 metaboliţi microbieni (humina microbiană formată din aminoacizi, polimonide şi
polizaharide, rezultaţi prin neoformarea microbiană);
 materie organică rezistentă la descompunere (humina moştenită sau reziduală,
reprezentând o fracţiune apropiată de natură organică proaspătă, care este alcătuită
din lignina transformată prin demetixilare şi oxidare);
 humina de insolubilizare (provine din insolubilizarea şi precipitarea ireversibilă a
compuşilor fenolici legaţi de compuşii peptidici);
 biomasa microbiană;
42
  compuşi humici alcalino-solubili de origine vegetală (evoluaţi prin solubilizare),
macromoleculele aromatice policondensate, sau produşi de neosinteză microbiană
de natură aromatică şi peptidică.
Ponderea acestor componente organice depinde de activitatea biologică din sol. Astfel, în
soluri cu activitate biologică intensă (soluri cu humus mull), prin humificare se formează un orizont
de bioacumulare bine dezvoltat, ce conţine o cantitate mare de materie organică sub formă de
compuşi humici stabili (50–80% din total), precum şi sub formă de polizaharide reînnoite continuu
(10–30%). Aceste 2 tipuri de compuşi organici se asociază cu compuşi minerali, formând
complexe organo-minerale.
În condiţii de mediu biologic mai puţin activ (soluri cu humus de tip moder sau mor), se
formează un profil diferenşiat puternic, care conţine un orizont de bioacumulare mai scurt şi care
evidenţiază la suprafaţă un strat organic rezistent la descompunere, care apoi este urmat în
adâncime, de un strat de acumulare a materiei organice redistribuite şi care prezintă complexe
organominerale.
În mod obişnuit, materia organică a solului (compuşi organici nepolimerizaţi, cu greutate
moleculară mică, precum şi substanţe humice divers polimerizate), se leagă de materia minerală a
solului (metale alcaline şi alcalină-pământoase, hidroxizii de Fe şi Al, minerale argiloase), rezultând
aşa numitele complexe organo-minerale ale solului.
Formarea şi stabilitatea complexelor organo-minerale, depinde de reactivitatea grupărilor
funcţionale a substanţelor humice, de gradul de polimerizare al compuşilor organici, precum şi de
gradul de solubilitate şi de starea compuşilor minerali complexaţi şi de natura forţelor de legătură
(legături de hidrogen, forţe de atracţie van der Waals, legături covalente sau coordinative,
adeziune, chemosorbţie etc.). Complexele organo-minerale pot fi solubile, insolubile în apă,
precum şi dispersabile coloidal (în funcţie de gradul de polimerizare a moleculei organice care are
rol de anion), ceea ce poate duce la rămânerea lor pe locul de formare (cele cu grad mare de
polimerizare), sau la migrarea şi levigarea lor pe profil (cele cu grad intermediar şi mic de
polimerizare). Ca urmare a formării complexelor organo-minerale, se consolideazş
structura solului prin agregarea compuşilor organici şi minerali pe trei niveluri diferite de organizare
(R. Lăcătuşu, 2000):
* un nivel structural prin asocierea microagregatelor minerale şi organice;
* un nivel de organizare microstructural, format din compuşii minerali şi organici, la nivelul
microagregatelor;
* un nivel molecular rezultat din formarea complexelor organo-minerale de tip coloidal argilo-humic.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este originea şi compoziţia resturilor organice din sol ?
2. Care este rolul microorganismelor în transformarea resturilor organice din sol?
3. Ce este humificarea?
4. Care sunt principalele tipuri de humus?
43
 BIBLIOGRAFIE
TE U C., 1992 - Pedologie generală, I.A.Iaşi.
TE U C., 1994 - Pedologie fascicola I + II, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.

CAPITOLUL 5
PROFILUL PEDOGENETIC ŞI ORIZONTURILE SOLULUI

5.1. Profilul de sol

Solul se formează şi evoluează în timp, în anumite condiţii de climă şi vegetaţie, pe baza
materialului parental şi a rocilor generatoare de sol, sub acţiunea unor procese complexe,
denumite procese pedogenetice. În urma executării unei secţiuni verticale, de la suprafaţa solului
până la materialul parental sau roca generatoare, constatăm existenţa unor straturi de sol,
denumite şi orizonturi genetice sau pedogenetice de sol.
Profilul de sol, denumit şi profil pedogenetic, este constituit dintr-o succesiune de
orizonturi pedogenetice desfşşurate pe adâncime, de la suprafaţa terenului şi până la roca de
solificare sau materialul parental nealterat, sau până la adâncimea la care se găseşte apa freatică
într-o secţiune verticală. Înţelegem deci, prin profil de sol, aspectul morfologic pe care îl prezintă
solul în secţiune transversală naturală de la suprafaţa până la nivelul materialului parental sau a
rocii generatoare de sol.
În secţiunea transversală realizată de la suprafaţa terenului până la roca de solificare
netransformată, solul apare alcătuit din mai multe straturi paralele sau aproximativ paralele cu
suprafaţa terenului, straturi care se deosebesc între ele prin grosime, culoare, proprietăţi fizico-
chimice şi biologice, diferite acumulări specifice etc. Diferenţierea straturilor, denumite orizonturi
pedogenetice, a avut loc în cursul procesului de formare şi evoluţie a solului.
Descrierea morfologică a profilului de sol, precum şi studiul orizonturilor pedogenetice din
care acesta este alcătuit, are o mare însemnătate teoretică şi practică, sub aspectul determinării şi
descrierii însuşirilor de bază ale solului şi de evidenţiere a unor aspecte referitoare la geneză,
evoluţie, ameliorare şi utilizare optimă a acestuia.
Ghe. Munteanu-Murgoci arşta că profilul de sol reprezintă cel mai important criteriu în
stabilirea originii si evoluţiei solului. Cele mai noi clasificări ale solului (Soil Taxonomy, F.A.O. –
U.N.E.S.C.O., W.R.B. etc.) sunt bazate pe însuşirile intrinseci ale solului, exprimate în primul rând
de caracteristicile pedomorfologice ale profilului pedogenetic(F. Filipov, 2005).
Caracterizarea şi descrierea unei unităţi teritoriale de sol se realizează cu ajutorul
profilurilor principale de sol, profilurilor secundare şi a profilurilor de control.

44
 Profilurile principale de sol conţin elementele de bază pentru determinarea însuşirilor
solurilor din respectiva unitate cartografică şi au următoarele dimensiuni: 2 m lungime, 1 m lăţime
şi 2 m adâncime. Adâncimea unui profil principal poate ajunge la circa 2,5 m, dar nu depăşeşte 1-
1,5 m în cazul solurilor din regiunile montane, cât şi în cazul solurilor în care nivelul apei freatice
este situat aproape de suprafaţa solului. Recoltarea probelor de sol pentru analize fizice şi chimice,
se face de la nivelul fiecărui orizont, atât în aşezare naturală cât şi în aşezare modificată, începând
de la baza profilului de sol, către suprafaţa acestuia.

Profilurile secundare se execută pe o adâncime cuprinsă între 1,00 şi 1,20 m, pentru a

aprecia extinderea arealului unui tip de sol. Aceste profiluri secundare de sol, permit cerceterea
părţii principale a solului, respectiv studierea complementară a solurilor caracterizate prin profiluri
principale, stabilind limite clare între unităţile cartografice de sol.
Profilurile de control numite şi sondaje se execută pe adâncimea de 0,50-0,70 m, în
vederea delimitării în teren, a unităţilor de sol identificate şi caracterizate prin profilurile principale şi
secundare.

5.2. Orizonturi pedogenetice

Orizonturile pedogenetice sunt cunoscute şi sub denumirea de orizonturi de sol sau straturi
genetice de sol. Orizonturile de sol sunt dispuse în general paralel cu suprafaţa terenului, fiind
caracterizate printr-o anumită grosime, o anumită culoare şi anumite proprietăţi fizice, chimice şi
biologice. Orizonturile de sol s-au format din mineralele şi rocile iniţiale, care au fost supuse
dezaregării şi alterării sub influenţa factorilor pedologici (organisme, climă, relief, ape stagnante
şi freatice, interven ie antropică). Pentru identificarea şi definirea corectă a orizonturilor sunt
folosite atât măsurători şi observa ii în teren cât şi determinări de laborator. Unele proprietăţi fizice
(textura, structura), unele proprietăţi fizico-mecanice (consistenţa, plasticitatea, adezivitatea), cât şi
proprietăţi morfologice (culoarea şi prezenţa pe profilul analizat la nivelul diferitelor orizonturi a
45
neoformaţiunilor biogene şi chimice), pot fi observate şi măsurate în unele cazuri în teren,
determinări care sunt completate în laborator cu analize de fineţe (conţinut de humus, reacţia
solului, conţinut de săruri uşor solubile, nivel de carbonaţi, diverşi anioni şi cationi, etc).
Existenţa unor materiale parentale suprapuse având granulometrie diferită determină
formarea de orizonturi cu texturi diferite în cadrul aceluiaşi profil de sol, orizonturi supraiacente
(superioare) formate pe seama materialului parental superior şi orizonturi subiacente (inferioare)
formate pe seama materialului parental inferior. Orizonturile pedogenetice utilizate în succesiune
cu alte orizonturi sau chiar singure sunt utilizate în definirea unităţilor taxonomice la diferite niveluri.
În funcţie de materialul constituent orizonturile pedogenetice pot fi definite ca orizonturi organice ,
orizonturi minerale şi ca orizonturi organominerale.
Orizonturile organice prezintă un conţinut de materie organică mai mare de 35%, în
contextul în care componenta minerală are mai mult de 60% argilă.
Orizonturile minerale sunt definite prin predominarea componentei minerale, componenta
organică fiind mai mică de 35% dacă conţinutul de argilă este mai mare de 60%. Aceste orizonturi
prezintă uneori şi cantităţi de materie organică sub 20%, în cazul în care nu conţin argilă. În cazul
unui conţinut intermediar de argilă ,cantitatea maximă de materie organică va fi cuprinsă între 20-
35% (cantitate direct proporţională cu conţinutul de argilă).
Orizonturile organo-minerale sunt definite prin prezenţa unui conţinut de 20-35% materie
organică dacă conţinutul de argilă este mai mare de 60%, sau cuprins între 5-20% în cazul în care
nu conţine argilă.
Orizonturile pedogenetice principale se notează cu litere mari ale alfabetului latin. Ex.:A,
B, C, D, E, T, R.
În majoritatea cazurilor orizonturile de tip O şi C şi întotdeauna orizontul R sunt definite ca
straturi sau ca orizonturi litologice , deoarece caracteristicile lor nu sunt rezultatul acţiunii
proceselor pedogenetice. Fiind elemente de referinţă în cadrul profilului de sol, acestea sunt
introduse ca orizonturi principale.
Orizonturile pedogenetice de asociere determină caracteristicile unui sol numai atunci
când sunt asociate unuia din orizonturile pedogenetice principale menţionate anterior. Caracterele
acestor orizonturi se evidenţiază la nivelul orizontului pe care se grefează. Menţionăm ca orizonturi
de asociere: G, W, sa, na, sc, ac, x, y. Ele se notează alăturat dreapta orizontului principal cu
care se asociază: AG, CG, BW, Asa, Bv etc.
Prezentăm orizonturile pedogenetice având caracteristicile esenţiale, precum şi
caracterele secundare, notate prin simbol, conform S.R.T.S.2003.

5.2.1. Orizontul A. Este un orizont mineral format În partea superioară a profilului de sol
sau subiacent unui orizont organic, fiind mai închis la culoare decât orizontul subiacent. Sunt
considerate orizonturi A şi stratele arate - notate cu Ap - chiar dacă sunt grefate direct pe
orizonturi E, B sau C.
46
 La nivelul orizontului A se evidenţiază o alterare puternică a materiei organice cât şi a
componentei minerale pe fondul unei activităţi microbiologice intense.
Orizontul A se caracterizează prin formarea şi acumularea unei cantităţi mari de humus, pe
seama transformării sub acţiunea micoorganismelor (bacterii şi ciuperci), în anumite condiţii
climatice (temperaturi, precipitaţii), a resturilor organice vegetale rămase la suprafaţa scoarţei sau
în orizontul de suprafaţă după parcurgerea de către vegetaţie a ciclului biologic. Datorită acumulării
intense de humus, orizontul A, poartă denumirea de orizont bioacumulativ sau orizont de
bioacumulare.
Orizontul A este un orizont fertil care pune la dispoziţia plantelor prin intermediul apei ,
substanţele nutritive, respectiv elementele nutritive necesare creşterii şi dezvoltării (majoritatea
plantelor îşi dezvoltă sistemul radicular în primii 50 cm ai profilului de sol).
În orizontul A sunt prezenţi compuşi minerali şi organici de sinteză si de descompunere
biochimică, aceasta ca urmare a alterării prin intermediul microorganismelor a resturilor organice
vegetale precum şi a mineralelor şi rocilor iniţiale, evidenţiindu-se prezenţa la nivelul acestui
orizont a lehmului de alterare cu humus (loess alterat) ) (F. Filipov, 2005).
Deoarece procesul de solificare în cazul orizontului A, se desfăşoară pe o anumită
adâncime, face din grosimea acestui orizont o constantă morfologică în cadrul fiecărui tip de sol.
Orizontul A prezintă următoarele tipuri: A molic (Am), A umbric ( Au), A ocric (Ao), A molic
greic (Ame), A limnic (Al), A hortic (Aho), A antracvic (Aaq).
A molic este un orizont mineral de tip A, având următoarele caractere: crome şi valori <
3,5 la materialul în stare umedă şi valori < 5,5 la materialul în stare uscată, respectiv o culoare
brun –închisă, negricioasă atât la materialul în aşezare naturală cât şi modificată mecanic; conţinut
de materie organică de cel puţin 1% pe întreaga lui grosime şi cel mult 35%, dacă partea minerală
are peste 60 % argilă şi cel mult 20%, dacă nu conţine argilă; la conţinuturi de argilă intermediară
prezintă cantităţi proporţionale maxime între 20 şi 35%; structură grăunţoasă, glomerulară sau
poliedrică; grad de saturaţie în baze mai mare de 55% după S.R.C.S. 1980 şi de peste 53% după
S.R.T.S. 2003; consistenţa suficient de friabilă pentru ca materialul de sol să nu devină dur şi
masiv în stare uscată.
Grosimea orizontului A este de minim 25 cm sau de cel puţin 20 cm la solurile la care
orizontul R este situat în primii 75 cm şi la cele cu orizonturi Ame, AC, AR, AG sau B, având în
partea superioară culori de orizont A molic sau chiar de 10 cm în cazul în care orizontul A este
situat pe un orizont cimentat (petric) sau direct pe roca compactă (dură, consolidată). Se notează
cu simbolul Am.
A umbric este un orizont mineral de tip A asemănător orizontului A molic, în ceea ce
priveşte culoarea, conţinutul în materie organică, structura, consistenţa şi grosimea, dar se
diferenţiază de acesta, având un grad de saturaţie în baze egal sau mai mic de 55% după
S.R.C.S. 1980 şi egal sau mai mic de 53% după S.R.T.S. 2003. Se notează cu simbolul Au.
A ocric este un orizont mineral de tip A, deschis la culoare, care devine masiv şi dur sau
foarte dur în perioada uscată a anului. Prezintă un conţinut mai mic de materie organică şi este
47
mai subţire decât un orizont de tip Am sau Au. Prezintă structură prismatică foarte mare (peste 30
cm în diametru) care este inclusă în structura masivă dacă nu există o structură secundară în
interiorul prismelor.Se notează cu simbolul Ao.
Dacă un orizont A prezintă toate caracterele unui orizont molic sau umbric, cu excepţia
grosimii, se consideră tot orizont A ocric, dar se notează cu Aom şi respectiv Aou.
Orizontul A molic greic este un orizont mineral situat între un orizont Am şi un orizont Bt.
Prezintă acumulări reziduale de grăunţi de cuarţ dezbrăcaţi de pelicula coloidală sau alte particule
minerale rezistente la alterare, sub formă de pete suficient de frecvente. Acest orizont prezintă
culori cu valori egale sau mai mari de 3 şi crome mai mici de 2 la materialul în stare uscată. S-a
format ca urmare a acţiunii conjugate a două importante procese pedogenetice : bioacumulare şi
eluviere. Se mai numeşte A molic slab luvic (hipoluvic) lăsând impresia unei pudrări cu cuarţ şi
reprezintă stadiul de debut în formarea unui orizont de tip eluvial luvic.. Acest orizont a purtat
denumirea de orizont A molic eluvial şi de orizont A molic pudrat, denumiri la care s-a
renunţatpentru a nu se confunda cu orizonturile de eluviere luvică, în care procesul de migrare a
argilei are loc pe toată secţiunea orizontului. Se notează cu simbolul Ame.
Orizontul A limnic este un orizont mineral de tip A format prin acumulare de resturi
vegetale şi animale subacvatice în diferite stadii de humificare şi turbificare, sau precipitate
organice şi minerale , sau suspensii. Orizontul A limnic se caracterizează printr-un aspect de gel
sau nămol, având o consistenţă foarte moale. Conţinutul de materie organică este mai mare de
1%,iar cel de apă, raportat la materialul uscat depăşeşte 100%, fiind cuprins frecvent între 100-
400%. Densitatea aparentă este cuprinsă între 0,3- 0,6%.Cularea orizontului poate fi cenuşie,
cenuşiu-verzuie, neagră. Prin expunere la aer, materialul îşi schimbă culoarea în brun sau oliv. În
timp, prin desecare şi cultivare, pe fondul unei maturări fizice, orizontul A limnic se transformă în
orizont A antracvic sau orizont A molic semiturbos, având o culoare închisă şi o grosime de 30-60
cm. În urma desecării terenurilor submerse şi prin evapotranspiraţie, are loc o contracţie
ireversibilă a materialului, care determină formarea unor poliedri cu diametrul de 12-15 cm.
Crăpăturile formate sunt destul de largi (0,2-15 cm), coborând spre adâncine, frecvent până la
nivelul franjului freatic. Cu toate că poliedrii formaţi gonflează sau se contractă în funcţie de starea
de umiditate a solului, crăpăturile existente sunt permanente, ele putând persista o foarte lungă
perioadă de timp de la luarea în cultură a terenurilor respective,cu efect direct asupra drenajului
intern al solului.Se notează cu simbolul Al.
Orizontul A hortic este un orizont antropedogenetic de suprafaţă. S-a format prin fertilizare
puternică, lucrare profundă şi adaos de resturi organice de natură animală şi/sau vegetală în
amestec cu material pământos, uneori având incluziuni de cărămizi, fragmente de oale,etc. Acest
orizont are un grad de saturaţie în baze mai mare de 53%. Are un conţinut apreciabil de humus, pe
fondul unei activităţi microbiologice intense. Prezintă o culoare închisă la materialul în stare
umedă, având crome şi valori mai mici de 3. Se deosebeşte de orizontul A molic, prin conţinutul de
fosfor extractibil, care este mai mare de 250 ppm (exprimat în P2O5), în primii 25 de cm. Se
notează cu simbolul Aho.
48
 Orizontul A antracvic este un orizont antropogenetic, format în cazul solurilor intens irigate
sau a celor utilizate ca orezării. Aceste soluri sunt o mare parte din an, sau în permanenţă saturate
cu apă. Se caracterizează: a) printr-un strat arat la suprafaţă, urmat imediat de un strat permeabil
saturat cu apă în majoritatea anilor (3 sau mai multe luni pe an). Acest strat prezintă crome mai
mici sau egale cu 2; b) un orizont de subsuprafaţă care poate avea pete de sărăcire în fier, cu
valori de 4 şi crome de 2 în macropori, sau concentrări (pete, concreţiuni) de oxizi de fier, sau un
conţinut de fier de două ori mai mare decât în stratul arat. Se notează cu simbolul Aaq.
Orizontul antropogenetic este de fapt un orizont mineral de suprafaţă, foarte puternic
transformat prin fertilizare îndelungată şi lucrare adâncă sau rezultat din înălţarea suprafeţei prin
adaos de material în urma unei lungi perioade de cultivare şi/sau irigare, având însuşiri mult
modificate faţă de cele iniţiale.

5.2.2. Orizontul E. Este un orizont mineral, care are un conţinut mai scăzut de argilă şi/sau
sescvioxizi de fier şi aluminiu şi materie organică, prezintă o acumulare relativă de cuarţ şi/sau alte
minerale de dimensiunea nisipului sau prafului, care au rezistat la alterare. Culoarea este
determinată în primul rând de culoarea particulelor primare de nisip şi praf, dar şi de particulele de
oxizi de fier şi de alţi constituienţi care maschează culoarea particulelor primare. Este situat de
obicei aproape de suprafaţă, subiacent unui orizont de tip O sau A şi supraiacent unui orizont de
tip Bt (excepţie cazul profilurilor de sol decopertate şi/ sau erodate). Se disting trei feluri de orizont
E.
Orizontul E luvic, este un orizont mineral de eluviere, situat supraiacent unui orizont Bt şi
subiacent unui orizont de tip O sau A.. Se caracterizează prin culori deschise la materialul în stare
uscată, cu valori mai mici de 6,5; pot avea şi valori mai mari sau egale cu 6,5 dar asociate numai
cu crome mai mari de 3. Structura la nivelul acestui orizont este polidrică sau lamelară sau fără
structură. Textura este mai grosieră decât a orizontului subiacent, Bt. Are o grosime minimă de 5
cm şi un conţinut de aluminiu schimbabil peste 1,5 ori mai mare decât orizontul supraiacent. Poate
fi considerat orizont El şi orizontul Ea, în cazul în care prezintă o grosime mai mică de 10 cm. Se
notează cu simbolul El. Orizontul E albic, este un orizont mineral de eluviere, situat supraiacent
unui orizont Bt şi subiacent unui orizont de tip O sau A, având următoarele caractere: culori mai
deschise decât în cazul orizontului El în stare uscată, respectiv valori mai mari sau egale cu 6,5 şi
crome mai mici sau egale cu 3; de regulă, se înregistrează o diferenţă de cel puţin două unităţi de
valoare mai mari decât cele apreciate la materialul în stare umedă. Structura orizontului este
lamelară sau poliedrică slab dezvoltată. Textura este mai grosieră decât a orizontului subiacent.
Grosimea minimă a orizontului Ea este de 10 cm. La nivelul acestui orizont are loc o segregare a
sescvioxizilor sub formă de concreţiuni şi pete, frecvent intensă în cazul solurilor afectate de
stagnogleizare. Se notează cu simbolul Ea.
Orizontul E spodic este un orizont mineral situat supraiacent unui orizont Bs şi subiacent
unui orizont de tip O sau A, având următoarele caractere: culori deschise, respective la materialul
în stare umedă valori mai mari sau egale cu 4 şi mai mari de 5, la materialul în stare uscată . Este
49
un orizont lipsit de structură Orizontul Es este un orizont de eluviere a materiei organice şi a
sescvioxizilor. Conţinutul în materie organică şi material amorf activ aluminoferic scade puternic,
concomitent cu îmbogăţirea reziduală la nivelul acestui orizont, în cuarţ şi alte particule minerale
rezistente la alterare. Dacă în profil se identifică orizontul subiacent un Bt, orizontul eluvial va fi El
sau Ea, în funcţie de caracterele lui; dacă se identifică un orizont subiacent B spodic (Bs sau
Bhs), orizontul eluvial va fi Es.. Se notează cu simbolul Es.

5.2.3. Orizontul B. Este un orizont mineral situat subiacent unui orizont de tip A, E, O,
orizont la nivelul căruia se constată o pierdere în întregime sau aproape în întregime a structurii
iniţiale a rocii. Orizontul de tip B este un orizont de sub suprafaţă,excepţie făcând cazurile de
profiluri decopertate şi/sau erodate. În cazul orizonturilor de tip B se constată o alterare a
materialului parental, însoţită sau nu de o îmbogăţire în argilă prin iluviere sau acumulare reziduală
şi/sau în materie organică prin iluviere, motiv pentru care aceste orizonturi se caracterizează prin:
o concentrare iluvială de argilă silicatică, de substanţe amorfe active formate din materie organică
şi de oxizi de aluminiu cu sau fără fier; prezenţa peliculelor de argilă şi a secsvioxizilor de fier şi de
aluminiu; o morfologie rezultată ca urmare a levigării carbonaţilor alcalino-pământoşi; o alterare a
materialului iniţial cu generare şi eliberare de argilă silicatică ce determină formarea unei structuri
prismatice sau poliedrice în urma schimbărilor de volum ca urmare a oscilaţiilor volumului de apă;
Se disting patru feluri de orizont B : Bv; Bt; Bs: Bcp.
Orizontul B cambic este un orizont mineral format prin alterarea pe loc sau “in situ” a
materialului parental, având următoarele caractere: culori mai închise sau cu crome mai mari sau
în nuanţe mai roşii decât materialul parental; structură, obişnuit poliedrică medie şi mare sau
columnoid- prismatică, în cel puţin 50 % din volum; textura poate fi mai fină decât cea a
materialului parental (nisipoasă foarte fină), plusul de argilă rezultând din alterarea unor minerale
primare, respectiv din argilizare în situ; grosime de cel puţin 15 cm, cu baza situată la cel puţin 25
cm; un grad de alterare a mineralelor primare de la slab la moderat. În cadrul orizontului Bv poate
fi încadrat şi orizontul Bv lamelar, orizont care prezintă benzi fine de sub 1 cm grosime, sau la care
benzile mai groase de 1 cm nu însumează mai mult de 15 cm pe adâncimea de 200 cm. Se
notează cu simbolul Bv.
Orizontul B argic este un orizont mineral de sub suprafaţă la nivelul căruia se realizează o
diferenţiere texturală pe profil. Este situat subiacent unui orizont de tip Am, Ao, El, Ea. Are
următoarele caractere: argilă orientată (iluvială), care formează pelicule pe feţele verticale şi
orizontale ale elementelor structurale şi umple porii fini; îmbracă grăunţii minerali şi/sau formează
punţi între ei; culori diferite (brun, negru, roşu etc.), mai închise decât cele ale materialului parental;
structură prismatică, columnoidă, poliedrică sau masivă; grosime de cel puţin 25 cm când
grosimea solului (grosimea însumată a orizonturilor supraiacente, A.+E+B) este mai mică de 75
cm, de 35 cm când grosimea solului este de 75-100 cm şi de peste 45 cm când grosimea solului
este mai mare de 100cm. Acest orizont se caracterizează de asemenea printr-o compactare
evidentă şi o diminuare semnificativă a permeabilităţii, datorate acumulării de argilă translocată din
50
orizontul supraiacent, aşezării mai dense a materialului cât şi prezenţei argilei gonflante. În acelaşi
tip de orizont se încadrează şi orizontul B nisipos cu benzi mai fine, dacă lamelele, respectiv
benzile sunt groase de cel puţin 1 cm şi însumează cel puţin 15 cm grosime până la cel mult 200
cm adâncime de la suprafaţa solului. Se notează cu simbolul Bt.
Orizontul B argic- natric, este un orizont mineral asemănător orizontului Bt. Spre
deosebire de acesta prezintă următoarele caractere: saturaţie în ioni de Na+ mai mare de 15 % din
T (capacitatea totală de schimb cationic), cel puţin pe 15 cm într-unul din suborizonturile situate în
primii 20 cm ai orizontului; dacă orizontul C subiacent are o saturaţie în Na+ de peste 15%, atunci
pentru ca orizontul Bt să fie natric, trebuie să aibă mai mult Mg+2 + Na+ schimbabil, decât Ca+2 +
H+, în primii 20 cm ai orizontului; structură columnară sau prismatică şi o grosime minimă de 15
cm. Se notează cu Btna.
Orizontul B spodic este un orizont mineral, format din acumulare de material amorf
constituit din materie organică şi/sau sescvioxizi, stuat subiacent unui orizont de tip A, E, sau AE.
Materialul amorf conţinut la nivelul acestui orizont are o sarcină ridicată, dependentă de pH, o
mare suprafaţă specifică şi o mare capacitate de reţinere a apei. Orizontul Bs prezintă următoarele
caractere: compuşi amorfi de materie organică şi/sau sescvioxizi, sub formă de aglomerări
subangulare sau rotunjite; culori, în general, în nuanţe de 7,5 YR şi mai roşii, cu crome mici dacă
orizontul este humico-feriiluvial sau mari, dacă este feriiluvial; fără structură sau aceasta este
foarte slab dezvoltată; capacitatea de schimb cationic este relativ mare (2 me la 100 g); grosime
minimă de 2,5 cm iar limita superioară este situată sub 10 cm de la suprafaţa solului mineral.
Orizonturile spodice au o textură grosieră, mijlociu-grosieră, mai rar, mijlocie. Se notează cu
simbolul Bhs, în cazul în care materialul amorf conţine atât humus iluvial cât şi sescvioxizi (mai
mult humus decât în orizontul supraiacent) şi cu simbolul Bs, în cazul în care conţine predominant
sescvioxizi (mai putin humus decât în orizontul supraiacent).
Orizontul B criptospodic este un orizont mineral, întîlnit în cazul profilurilor de sol puternic
acide, cu acumulare de material iluvial amof activ, predominant humic şi aluminic şi foarte rar feric,
motiv pentru care, acest orizont nu evidenţiază coloritul roşcat, specific orizontului spodic. În unele
cazuri, conţinutul de materie organică de peste 10%, maschează coloritul roşcat al orizontului B
criptospodic. Acest orizont are o culoare în nuanţe 10 YR cu valori mai mici sau egale cu 3 şi
crome mai mici sau egale cu 2. Este situat subiacent unui orizont de tip A ,foarte humifer, care
conţine peste 20% materie organică slab mineralizată, cu valoarea raportului C/N mai mare de 20-
25 şi cu reflexe cenuşii în partea inferioară.

5.2.4. Orizontul C este un orizont mineral, constituit din materiale neconsolidate sau slab
consolidate, situate la partea inferioară a profilului de sol. Acest orizont nu prezintă caracterele
orizonturilor supraiacente, de tip A, B, sau E, cu toate că în anumite condiţii poate constitui
materialul parental al acestor orizonturi (cazul solurilor formate pe materiale a căror compoziţie
iniţială a fost omogenă, respectiv loessuri şi depozite leossoide). Orizontul C nu reprezintă
materialul parental al solului respectiv, în condiţiile în care solul s-a format pe depozite neomogene
51
sau a avut o evoluţie polifazică (dezvoltare policiclică). Sunt considerate orizonturi C şi materialele
geologice relativ compacte, care se desfac în 24 de ore din momentul în care fragmentele uscate
sunt puse în apă, sau dacă materialul în stare umedă, poate fi fărâmiţat. Se consideră orizont C şi
materialul anterior formării solului, puternic alterat pe care au evoluat solurile. În unele cazuri,
orizontul C poate fi penetrat de rădăcini. La nivelul orizontului C sunt prezente acumulări de
carbonat de calciu, săruri uşor solubile, gips. În funcţie de natura şi de conţinutul orizontului C în
carbonat de calciu, distingem: orizont C necarbonatic, orizont C cu carbonaţi reziduali şi orizont C
carbonatoacumulativ.
Orizontul C carbonatoacumulativ este un orizont C cu acumulare de carbonaţi (carbonat
de calciu secundar), sub formă difuză, dispersat în matrice, sau sub formă de concreţiuni
discontinue, eflorescen e, pseudomicelii, pete, pelicule, tubuşoare, vinişoare. Orizontul C
carbonatoacumulativ poartă denumirea de orizont calcic sau calxic şi de orizont carbonatoiluvial şi
prezintă următoarele caractere: conţinut de carbonaţi de peste 12%; cel puţin 5% din volum
carbonaţi secundari (acumulări dure sau friabile) mai mult decât orizontul C cu carbonaţi reziduali;
grosime minimă 15 cm. Este situat la baza profilului de sol, subiacent unor orizonturi de tip Am sau
B, excepţie făcând cazurile în care orizonturile menţionate anterior au fost decopertate sau
erodate. Se notează cu simbolul Cca.
Orizontul C necarbonatic este un orizont mineral de tip C, prezent în profilul solurilor
formate pe roci fără carbonat de calciu, soluri de tip “ pedalfer”. Aceste soluri evoluează repede,
dar datorită reacţiei acide şi a gradului foarte scăzut de saturaţie în baze, prezintă o fertilitate
naturală slabă. Se notează cu simbolul Cn.
Orizontul C cu carbonaţi reziduali este un orizont mineral de tip C care a evoluat din
materialul parental carbonatat . Este situat la baza profilului de sol. Se notează cu simbolul Ck.
Orizontul R este un orizont mineral, situat în partea inferioară a unor profiluri de sol, fiind constituit
din roci compacte-consolidate. În cadrul rocilor consolidate-compacte sunt incluse în mod
convenţional pietrişurile cimentate impermeabile, rocile fisurate permeabile şi pietrişurile
necimentate. Fragmentele din orizontul R, uscate la aer nu se fărâmiţează dacă sunt ţinute în apă
timp de 24 de ore. Rocile de tip granit, bazalt, andezit, pot prezenta fisuri care sunt destul de
înguste şi foarte puţin numeroase, încât numai un număr mic de rădăcini le pot penetra. În cazul în
care orizontul R este nefisurat, se notează cu simbolul Rn, iar dacă orizontul R este fisurat,
permeabil format din fragmente de rocă sau pietriş fluviatil, având mai puţin de 10% material fin,
atunci orizontul se notează cu simbolul Rp.

5.2.5. Orizonturi organice principale

Orizontul organic nehidromorf este un orizont organic format la suprafaţa solului în
condiţiile unui mediu nesaturat sau saturat cu apă doar câteva zile pe an. La nivelul acestui
orizont, fracţiunea minerală reprezintă mai puţin de 60% din masa totală. Acest orizont este situat
în partea superioară a solurilor minerale formate sub pădure, dar uneori poate fi situat la o anumită
adâncime fiind acoperit de material mineral provenit din eroziune. Se notează cu simbolul O.
52
 În cazul profilurilor de sol formate sub o vegetaţie lemnoasă, orizintul organic nehidromorf
poate fi de tip: organic de litiera, constând din material organic proaspăt, nedescompus sau foarte
puţin descompus, notat cu simbolul Ol; organic de fermentaţie, format din materie organică
incomplet descompusă, în care se recunosc cu ochiul liber sau cu lupa, resturi vegetale cu
structură caracteristică, notat cu simbolul Of; organic de humificare, în care materialul organic este
întrun stadiu foarte avansat de descompunere, încât, nu se mai recunosc cu ochiul liber, ci numai
cu lupa, resturi vegetale cu structură caracteristică, se notează cu simbolul Oh.
În cazul în care grosimea orizontului organic nehidromorf depăşeşte 20 cm, atunci acest
orizont poartă denumirea de orizont folic .
Orizontul organic hidromorf sau orizontul turbos este un orizont organic de suprafaţă
sau de sub suprafaţă, format în condiţiile unui mediu saturat în apă în cei mai mulţi ani, mai mult
de o lună pe an, cu excepţia cazurilor când solurile au fost drenate. Este constituit predominant din
muşchi, ciperaceae şi alte plante hidromorfe. Are o grosime de 20 cm. Se notează cu simbolul T.
În funcţie de gradul de descompunere a materiei organice orizontul turbos poate fi: fibric, hemic,
sapric.
Orizontul turbos fibric este un orizont organic hidromorf ,caracterizat prin prezenţa
materiei organice slab descompuse, respectiv două treimi din materia organică este slab
transformată, astfel încât se pot distinge ţesuturile de plantă.
Orizontul turbos hemic este un orizont organic hidromorf, caracterizat prin prezenţa
materiei organice într-un stadiu mediu de descompunere, o situaţie intermediară între orizont
turbos fibic şi orizont turbos sapric.
Orizontul turbos sapric este un orizont organic hidromorf, caracterizat prin
descompunerea puternică a şesuturilor de plante, acestea nu se mai disting sau se disting foarte
slab pe maxim 1/6 din volumul materialului.
În funcţie de condiţiile de mediu în care se formează, turba poate fi: eutrofă, mezotrofă şi
oligotrofă.

5.2.6. Orizonturi pedogenetice de asociere

Orizontul gleic este un orizont mineral format în condiţiile unui mediu saturat în apă, cel
puţin o parte din an, determinat de apa freatică situată la adâncime mică. Este situat în general
subiacent unui orizont de tip T sau se asociază cu orizonturi de tip A, B, sau C. Se notează cu
simbolul G. Se disting orizonturi gleice de reducere şi orizonturi gleice de oxidare-reducere.
Orizont gleic de reducere, format în condiţii predominant de anaerobioză, având
următoarele caractere: colorit uniform în culori de reducere sau aspect marmorat, în care culorile
de reducere apar în proporţie de peste 50 % din suprafaţa rezultată prin secţionarea materialului
fără structură. Sunt considerate culori de reducere, culorile neutrale N cu crome mai mici de 1,
culorile mai spre albastru decât 10 Y şi nuanţele de 2,5 Y- 10 Y cu crome mai mici de 1,5. şisturile
şi sedimentele, sunt considerate orizont gleic de reducere numai dacă prezintă crome mici şi dacă
au rezultat în urma unui îndelungat proces de umezire în exces. Se notează cu simbolul Gr.
53
 Orizontul gleic de oxidare-reducere este format în condiţii de aerobioză alternând cu
perioade de anaerobioză, respectiv exces de umiditate o parte din an. Prezintă un aspect
marmorat, în care culorile de reducere apar în proporţie de 16 - 50% iar culorile de oxidare apar
sub formă de pete de oxidare, în proporţie de peste 16 % din suprafaţa rezultată prin secţionarea
elementelor dacă acestea există ( sunt considerate culori de oxidare, culorile în nuanţe de 10 YR
şI mai roşii având crome mai mari de 2). Acest orizont evidenţiază o segregare a sescvioxizilor sub
formă de pelicule şi concreţiuni. Se notează cu simbolul Go.
Orizontul stagnogleic este un orizont mineral, format la suprafaţă sau în profilul solului, în
condiţiile unui mediu în care solul este mare parte din an saturat cu apă acumulată din precipitaţii
şi stagnantă deasupra unui strat impermeabil sau slab permeabil. Se grefează pe orizonturi A, E
sau B. Are următoarele caractere: aspect marmorat, în care culorile de reducere sunt prezente atât
pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale şi ocupă peste 50% din suprafaţa rezultată prin
secţionarea elementelor structurale dacă există, asociate cu pete de oxidare având culori în
nuanţe de 10YR şi mai roşii şi crome mai mari de 2; precipitare a sescvioxizilor, sub formă de
pelicule şi concreţiuni; grosime de cel puţin 15 cm. Se notează cu simbolul W.
Orizontul salic este un orizont mineral îmbogăţit secundar prin iluviere în săruri mai uşor
solubile decât gipsul. Acest orizont are un conţinut de săruri în extras apos 1: 5, de cel puţin 1%,
dacă tipul de salinizare este cloruric şi de cel puţin 1,5% dacă este sulfatic şi de cel puţin 0,7%
dacă orizontul conţine sodă (valori valabile pentru textură medie). Concentraţia de saruri uşor
solubile menţionată în cazul texturii lutoase se micşorează cu 7,5% pentru textura nisipoasă şi se
măreşte cu 15% pentru textura argiloasă. Dacă salinitatea este exprimată prin
electroconductibilitate, orizontul, pentru a fi salic va avea 24(30) dS/m la temperatura de 25 de
grade Celsius, dacă valoarea pH este mai mică de 8,8 şi mai mare de 12(15) dS/m la temperatura
de 25 de grade Celsius, dacă valoarea pH este mai mare de 8,9 (solul conţine carbonaţi alcalini).
Orizontul salic are o grosime minimă de 10 cm, sau de 5 cm în cazul solurilor nisipoase. Se
notează cu simbolul sa.
Orizontul hiposalic este un orizont mineral, care conţine săruri mai uşor solubile decât
gipsul (în apă rece), în cantitate mai mică decât orizontul salic, respectiv 0,1- 1,0% pentru tipul de
salinizare clorurică şi între 0,15 şi 1,50% pentru tipul de salinizare sulfatică şi de 0,07- 0,7% dacă
conţine şi sodă. Aceste concentraţii sunt valabile în cazul texturii medii se micşorează sau se
amplifică în cazul texturii nisipoase sau a texturii argiloase şi/sau a solurilor organice, cu aceleaşi
procente ca şi în cazul orizontului salic. Dacă salinitatea este exprimată prin electro
conductibilitate, orizontul pentru a fi hiposalic va avea minim 4 dS/m la temperature de 25ş
Celsius. Acest orizont are o grosime minimă de 10 cm. Se notează cu simbolul sc.
Orizontul natric este un orizont mineral care are o saturaţie în Na+ schimbabil mai mare
de 15% din capacitatea totală de schimb cationic (T), pe o grosime de minimum 10 cm, sau
raportul de adsorbţie al natriului (SAR) mai mare de 13. Se asociază cu un orizont de tip B argic.
Se notează cu simbolul na.

54
 Orizontul hiponatric sau hipospodic este un orizont mineral care are o saturaţie în Na+
schimbabil de 5- 15% din capacitatea totală de schimb cationic (T), sau cu raportul de adsorbţie al
natriului (SAR) cuprins între 4- 13. Are o grosime minimă de 10 cm. Se notează cu simbolul ac.
Orizontul vertic este un orizont mineral cu un conţinut de cel puţin 30% argilă ( frecvent
peste 50% ), predominant gonflantă şi care se asociază cu un orizont de tip A, B, C. Prezintă feţe
de alunecare oblice (10- 600 faţă de orizontală) şi/sau elemente structurale mari, de asemenea
oblice, cu unghiuri şi muchii ascuţite într-unul dintre suborizonturi; crăpături largi de peste 1 cm, pe
o grosime de cel puţin 50 cm în perioada uscată a anului; grosime minimă de 50 cm. Se notează
cu simbolul y.
Orizontul pelic este un orizont mineral de asociere care are un conţinut mai mare de 45%
argilă nesmectitică. Materialele parentale pe care se dezvoltă un astfel de orizont, sunt materiale
argiloase de diferite origini, inclusiv argile marnoase. Orizontul pelic prezintă următoarele
caractere: în stare uscată este dur, în timp ce în stare umedă devine plastic; prezintă structură
poliedrică mare în stare umedă, cu formare de agregate structurale prismatice sau poliedrice foarte
mari, care devin vizibile în stare uscată; împachetare densă; crăpături largi şi adânci şi local, mai
puţin frecvent feţe de alunecare care nu determină formarea unei structuri sfenoidale; feţe de
alunecare care nu au înclinarea celor de la nivelul orizontului vertic; la nivelul orizontului pelic,
valoarea capacităţii totale de schimb cationic este mai mică decât în orizontul vertic. Acest orizont
are o grosime minimă de 50 cm. Se notează cu simbolul z.
Orizontul sulfuratic este un orizont mineral sau organic, situat într-un mediu mediu
permanent saturat în apă şi al cărui material conţine mai mult de 0,75% sulf, raportat la materialul
în stare uscată predominant sub formă de sulfuri, în special pirită. Conţinutul de carbonat de calciu
la nivelul acestui orizont este mai mic decât triplul conţinutului de sulf. Reacţia este mai mare de
3,5 unităţi pH. Orizontul are o grosime minimă de 15 cm. Materialul cu caracter sulfuratic se
acumulează în cazul solurilor care sunt permanent saturate cu ape salmastre, dar şi în mlaştinile
cu ape dulci, dacă conţin compuşi cu sulf. Pe fondul existenţei unei reţele de drenaj are loc o
oxidare a sulfurilor cu formare de acid sulfuric, având ca efect acidifierea solului. Se notează cu
simbolul sf.
Orizontul sulfuric este un orizont de suprafaţă, cu reacţie extrem acidă, datorită prezenţei
acidului sulfuric (pH în apă mai mic de 3,5 ). Când este asociat unui sol mineral, în acest orizont se
observă pete gălbui cu nuanţe de 2,5 Y şi crome mai mari sau egale cu 6, aceasta datorită
prezenţei unor minerale de tip jarosit şi schwertmannit. În cazul solurilor organice, aceste pete nu
apar în orizont, iar pentru identificarea acestuia este suficientă o valoare a pH-lui mai mică decât
3,5. Orizontul sulfuric se evidenţiază în cazul solurilor mlăştinoase, sărace în carbonat de calciu,
drenate artificial ,ca urmare a oxidării sulfurilor, în special pirită. În absenţa carbonatului de calciu,
acidul sulfuric format în procesul de oxidare, nu este complet neutralizat. Orizontul sulfuric are o
grosime minimă de 15 cm. Se notează cu simbolul su.
Orizontul scheletifer este un orizont pedogenetic de tip A, E, sau B, dezvoltat într-un
material cu fragmente grosiere de roci sau cu pietre. Peste 26% din material este constituit din
55
particule mai mari de 2 mm. Pentru a fi diagnostic, orizontul trebuie să aibă o grosime mai mare de
20 cm. Se notează cu simbolul q.
Orizontul petrocalcic este un orizont calcic întărit sau cimentat continuu.Cimentarea este
determinată de prezenţa carbonatului de calciu, a carbonatului de magneziu, şi în unele cazuri
poate fi prezentă şi silicea coloidală. Cimentarea este atât de puternică încât solul în stare uscată
nu poate fi străbătut de sondă sau cazma iar fragmentele uscate, lăsate în apă nu se desfac.
Materialul de sol la nivelul acestui orizont are un aspect masiv şi lamelar, foarte tare şi extrem de
tare în stare uscată şi extrem de ferm, în stare umedă. Porii necapilari sunt astupaţi, motiv pentru
care în orizontul petrocalxic conductivitatea hidraulică este slabă şi în unele cazuri foarte slabă
putând constitui o barieră pentru rădăcini. Grosimea minimă a orizontului este de 10 cm. Poate fi
considerat orizont petrocalxic şi orizontul lamelar cimentat cu carbonat de calciu, situat pe rocă
compactă sau pat de pietriş dacă are o grosime de peste 2,5 cm şi un conţinut de carbonaţi mai
mare de jumătate din greutatea materialului. Se notează cu simbolul pc.
Orizontul andic este un orizont mineral constituit din materiale cu proprietăţi andice,
proprietăţi evidenţiate, prin prezenţa în materialul solului a unor cantităţi apreciabile de allofane,
imogolit, ferihidrit sau complecşi alumino-humici, rezultaţi în urma alterării moderate a depozitelor
piroclastice. Pot fi întâlnite şi în asocia ie cu materiale nevulcanice de tip loess, argilite, cât şi
produse de alterare ferallitică. Compoziţia mineralogică este dominată de materiale “short
rangeorder”, formate prin alterarea produselor piroclastice primare rezultate în urma erupţiilor
vulcanice sau ale produselor secundare în care apar materiale vulcanogene. Acest orizont poate
să aparş la suprafaţă sau sub suprafaţă şi conţine de regulă, cantităţi mari de materie organică,
nedepş ind 25% C organic. Orizontul andic trebuie să îndeplinească şi una dintre următoarele
condiţii: valoarea procentului de aluminiu plus o jumătate din valoarea procentului de fier
extractabil în soluţie de oxalat acid să însumeze peste 2% în pământul fin ,sub 2 mm; valoarea
densităţii aparente măsurată la umiditatea corespunzătoare capacităţii de câmp, respective 0,33
atmosfere să fie mai mică de 0,9 g/cm3; valoarea retenţiei de fosfat să fie mai mare de 85%.În
pământul fin,diametrul particulelor mai mic de 2 mm, valoarea retenţiei de fosfat să fie de cel puţin
25%, în fracţia nisipoasă diametrul particulelor de 0,02-2 mm de cel puţin 30% şi să răspundă
uneia dintre următoarele cerinţe: suma conţinutului de aluminiu plus jumătate din conţinutul de fier
extractabil în oxalat acid să fie mai mare de 2% la un conţinut de sticlă vulcanică în fracţia cu
diametrul de 0,02-2,0 mm, mai mare de 5%; suma conţinutului de aluminiu plus jumătate din
conţinutul de fier extractabil în oxalat acid să fie de 0,4% la un conţinut de sticlă vulcanică, în
fracţia 0,02-2,0 mm, mai mare de 30%; dacă suma conţinutului de aluminiu plus jumătate din
conţinutul de fier extractabil în oxalat acid este între 0,4 şi 2% în pământul fin, conţinutul de sticlă
vulcanică, în fracţia 0,02-2,0 mm, trebuie să fie peste o valoare cuprinsă între 30% şi 5%, invers
proporţională cu creşterea aluminiului plus jumătate din fierul extractabil în oxalat acid, între 0,4-
2%. În teren, ca şi în laborator, testul reacţiei solului în soluţie de NaF este foarte util: pH-ul unei
suspensii de 1 g sol în 50 ml NaF, soluţie N, prezintă valori de peste 9,5-10 (după 2 min).Testul
care indică prezenţa materialelor allofanice şi/sau a compuşilor alumino-organice este orientativ
56
deoarece reacţionează la fel şi în orizonturile spodice iar, pe de altă parte, nu reacţionează
corespunzător în orizonturile andice bogate în materie organică acidă. Grosimea minimă a
orizontului, pentru a fi diagnostic, trebuie să fie de peste 30 cm .Se notează cu simbolul an.
Orizontul fragic sau fragipan este un orizont mineral de sub suprafaţă, lutos, uneori chiar
nisipolutos sau nisipos fin şi care prezintă următoarele caractere: conţinut foarte scăzut de materie
organică; densitate aparentă mare comparativ cu orizonturile supraiacente; consistenţă tare sau
foarte tare, aparent cimentat în stare uscată, fragmentat, se dezmembrează în apă; în stare umedă
materialul este slab moderat, casant, nu se deformează deoarece elementele structurale au
tendinţa de a se rupe brusc la presiune uşoară; coloritul este, în mod obişnuit pătat, datorită
stagnogleizării; slab sau foarte slab permeabil pentru apă şi prezintă planuri verticale albite,
respective feţe de poliedri sau de prisme mari şi foarte mari; este situat, dar nu în mod necesar,
direct sub un orizont eluvial, cambic, argic sau spodic, cu excepţia cazurilor când solul este
trunchiat, uneori suprapunându –se parţial sau complet cu un orizont argic sau cambic; structura
este poliedrică angulară sau prismatică; partea interioară a elementelor structurale poate să aibă
porozitate totală mare dar, din cauza unei împachetări dense a acestora, nu există continuitate
între porii intrapedali şi fisuri; este lipsit de o activitate intensă a faunei cu excepţia unor spaţii între
agregatele structurale, motiv pentru care mai mult de 90% din volumul solului nu poate fi explorat
de sistemul radicular şi este izolat de apa de procesare; identificarea fragipanului se poate face
numai în teren. Orizontul fragipanic are o grosime minimă este de 25 cm. Se notează cu simbolul
x.

5.2.7. Orizonturi de tranziţie

Sunt orizonturi care prezintă o parte din caracterele orizontului supraiacent şi o parte din
ale celui subiacent către care se face tranziţia. Există două tipuri de orizonturi de tranziţie:
a) orizonturi de tranziţie obişnuite sau propriu-zise, la care tranziţia se face treptat de la
proprietăţile unui orizont la proprietăţile celuilalt orizont şi se notează cu cele două litere majuscule
corespunzătoare orizonturilor respective: AB, BC, EB, CR etc;
b) orizonturi de tranziţie mixte sau de întrepătrundere, respectiv acele orizonturi în care se
întrepătrund proprietăţile celor două tipuri de orizonturi principale, trecerea între orizonturi fiind
neregulată sau sub formă de limbi (caracter glosic). Se notează cu două litere mari între care
apare semnul +: E+B, B+R, C+R etc.

5.3. Notaţii pentru caracteristici morfologice secundare:

 e – caracter slab luvic sau hipoluvic; acumulare reziduală de grăunţi de nisip sau
praf fără pelicule coloidale, respective o pudrare cu cuarţ.
 g – gleizare slabă; având 6- 15% culori de reducere.
 h – talpa plugului; se referă la prezenţa tălpii plugului, respectiv un strat îndesat
format la partea inferioară a stratului arat din cauza circulaţiei excesive şi a
57
 executării repetate a arăturii la aceeaşi adâncime; poate caracteriza numai un
orizont de tip Ap.
 j – recent maturat; materialele de sol sunt maturate, cu portanţă normală şi o
densitate aparentă extrem de mică.
 k – conţinut de peste 1% carbonaţi.
 l – caracter lamelar; existenţa în profilul de sol a unor benzi sau lamele constituite
din material mai fin decât restul profilului; acest caracter poate apărea numai în
soluri cu textură grosieră la nivelul cazul orizontului Bv sau Bt.
 m – caracter melanic; este asociat cu orizontul Bt şi marchează prezenţa unui
suborizont Bt mai închis la culoare care contrastează cu suborizonturile adiacente;
 n – material coprogenic sau turbă sedimentară suborganică; se referă la straturile
de material organic, formate pe fundul lacurilor eutrofe, alcătuite din dejecăiile
faunei şi resturile vegetaţiei subacvatice. În condiţiile de submersie se prezintă ca
nămol organic slab vîscos, slab plastic şi neadeziv; culorile comune sunt oliv, brun-
oliv şi brun-cenuşiu cu nuanţe de 2,5Y sau 5Y cu valori mai mici de 5, respective 3-
4 şi crome de 2 sau 3; se schimbă relativ puţin în contact cu aerul; se asociază cu
orizontul T.
 p – stratele arate; chiar dacă sunt grefate pe A, E, B sau C.
 ş – orizont înşelenit; partea superioară a orizontului A al solului din pajişti, în care
predomină masa de rădăcini a plantelor ierboase.
 x – caracter de fragipan; densitate aparentă mare, consistenţă dură, friabil, casant.
Apare în unele orizonturi B care devin fragipanuri.
 iz – conţinut apreciabil de rizomi; se referă la un orizont mineral cu peste 15% din
volum ocupat de rizomi de plante acvatice slab descompuşi sau vii, de regulă poate
caracteriza, un orizont de tip Go sau Gr.
Pe lângă sufixele literale menţionate mai sus se utilizează şi următoarele litere pentru
notarea orizonturilor pedogenetice principale având următoarele semnificaţii: t –asociat cu B,
evidenţiind o acumulare de argilă; s –asociat cu B evidenţiind o acumulare iluvială de sescvioxizi;
h –asociat cu B, evidenţiind o acumulare iluvială de humus;v – alterare in situ; y – prezenţa de feţe
de alunecare oblice cu unghiuri de 10-60º faţă de orizontală şi agregate structurale mari
sfenoidale, respective caracter de orizont vertic.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce este profilul de sol?
2. Ce sunt orizonturile pedogenetice de sol?
3. Descrierea orizonturilor organice, minerale şi organo-minerale.

58
 BIBLIOGRAFIE
TE U C., 1992 - Pedologie generală, I.A.Iaşi.
TE U C., 1994 - Pedologie fascicola I + II, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.

CAPITOLUL 6
PROCESELE DE FORMARE A SOLULUI

Procesele elementare care se desfăşoară în mod continuu la nivelul învelişului superior al

scoarţei terestre, în anumite condiţii de mediu, determină în timp, formarea şi evoluţia solului.
Profilul de sol, este rezultatul acţiunii factorilor pedogenetici asupra materialului parental, sau a
rocii generatoare de sol, acţiune manifestată cu intensităţi variabile, pe fondul acţiunii unor procese
chimice, fizice şi biologice, cunoscute sub denumirea de procese pedogenetice. Totalitatea
proceselor care intervin în formarea solurilor, constituie obiectul de studiu în Pedogeneză.
Materialul parental, sau roca generatoare de sol, suferă în timp o serie de modificări fizico-chimice
(dezagregare, alterare), urmate de acumularea şi/sau migrarea constituienţilor nou formaţi, sub
acţiunea energiei solare şi gravitaţionale.
Pedogeneza acţionează asupra substratului mineral, fiind corelată cu circulaţia apei şi a
elementelor chimice din sol, favorizând procesul de sinteză continuă şi de transformare a materiei
organice (F. Filipov, 2000). Tipurile de procese pedogenetice care intervin în formarea solurilor din
România, cât şi intensitatea de manifestare a acestora, este intim legată de factorii de mediu şi de
însuşirile materialului parental, sau a rocii generatoare de sol şi sunt reprezentate de:
bioacumulare, argilizare, argiloiluviere, eluviere şi iluviere, gleizare şi stagnogleizare, salinizare şi
sodizare, criptopodzolire, podzolire humico feriiluvială, procese vertice şi procese vermice. La nivel
global, ca urmare a intesităţii variabile a acţiunii proceselor pedogenetice pe fondul unor condiţii
zonale şi locale diferite, solificarea evidenţiază formarea de soluri diferite.

6.1. Procesul de bioacumulare

Procesul de bioacumulare constituie fundamentul solificării şi determină acumularea de
substanţe organice (humus) în orizontul de la suprafaţa profilului de sol. Organismele vegetale şi
animale, intervin în transformarea materialul organic vegetal rămas la suprafaţa şi/sau în orizontul
de la suprafaţa profilului de sol, astfel încât materialul vegetal aflat în diferite stadii de
transformare, este legat treptat de partea minerală a solului, determinând humificarea, pe fondul
diferenţierii unui orizont humifer de bioacumulare, de tip A. Datorită bioacumulării, la suprafaţa
oricărui profil, se formează un orizont bioacumulativ individualizat (care poate fi recunoscut
morfologic), fertil, de culoare brun-neagră (cu valori şi crome mai mici sau egale cu 2, cazul
orizontului Am, Au, sau cu valori şi crome mai mari sau egale cu 2, cazul orizontului Ao).

59
 Condiţiile de mediu şi cele de substrat litologic, influenţează major asupra procesului de
bioacumulare, astfel încât în zona de stepă, pe materiale parentale bogate în elemente bazice, are
loc o acumulare humico-calcică, cu formarea de substanţe humice stabile (de culoare închisă) şi
saturate în special în ioni de calciu, în timp ce în zona de pădure, caracterizată prin precipitaţii
abundente, prin lipsa elementelor bazice la nivelul materialului parental şi prezenţa unei vegetaţii
mixte cu caracter acidofil, are loc o levigare a substanţelor minerale şi organice, determinând o
bioacumulare acidă.
Prezenţa excesului de umiditate permanentă, pe fondul unei vegetaţii de plante hidrofile
(muşchi, Cyperaceae, Juncaceae), determină formearea un orizont organic hidromorf, de tip T, a
cărui reacţie este puternic acidă.
În cazul solurilor formate şi evoluate sub influenţa unei vegetaţii de pădure, în condiţiile unui
climat rece şi umed, în prezenţa rocii generatoare aproape de suprafaţă şi în lipsa unui exces de
apă de natură pluvială sau freatică, supraiacent orizontului de bioacumulare de tip A, are loc
acumularea de resturi vegetale nedescompuse sau parţial transformate, neamestecate cu partea
minerală a solului şi formarea unui orizont organic nehidromorf, de tip O. Morfologia profilurilor de
sol va evidenţia prezenţa tuturor celor trei categorii de bioacumulare, respectiv prezenţa a trei tipuri
de orizonturi bioacumulative.
Bioacumularea, în care materia organică vegetală este humificată şi intim legată cu partea
minerală a solului, este cea mai frecventă, cu evidenţierea la suprafaţa profilului de sol a unui
orizont bioacumulativ de tip Am, Au, Ao.
Bioacumularea în care materia organică vegetală este transformată slab şi neamestecată
intim cu partea minerală a solului (materie organică aflată în diferite stadii de descompunere), va
determina formarea unui orizont organic nehidromorf, de tip O.
În funcţie de stadiul de transformare al resturilor organice vegetale rămase la suprafaţa
profilului, după parcurgerea de către plante a ciclului biologic, se disting trei tipuri de orizonturi
organice nehidromorfe: Ol (organic de litieră), în care materialul organic este proaspăt,
nedescompus, sau aflat în stadii incipiente de descompunere; Of (organic de fermentaţie), în care
materialul vegetal este descompus incomplet, putându-se observa relativ uşor structura
caracteristică a resturilor vegetale; Oh (organic de humificare), în care materialul organic vegetal
se află într-un stadiu înaintat de humificare, fiind intim legat cu partea minerală a solului, motiv
pentru care, structura caracteristică primară a componentei organice vegetale, nu poate fi
recunoscută cu ochiul liber.

6.2. Procesul de argilizare

Argilizarea este un proces complex de alterare a silicaţilor primari din sol, care are ca efect
apariţia materialelor argiloase. Prin argilizare se formează un orizont specific (Bv). Acest orizont
este denumit orizont de alterare sau de argilizare şi comparativ cu restul orizonturilor de tip B, este
un orizont care s-a format pe baza alterării materialului parental. Alerarea materialului parental,
determină modificarea de culoare şi structură în orizontul Bv (comparativ cu substratul litologic),
60
putând uneori evidenţia şi un plus de argilă şi sescvioxizi de fier, care sunt rezultatul formării “ in
situ”, ca urmare a alterării manifestate la nivelul acestui orizont. Chiar dacă uneori există un plus
de argilă iluvială la nivelul orizontului Bv, provenită din eluvierea orizonturilor supraiacente, aceasta
nu determină apariţia unor forme peliculare (ca în cazul orizontului Bt), respectiv nu se evidenţiază
o diferenţiere texturală pe profil la nivelul acestui orizont. Alterarea are loc în condiţiile unui climat
umed şi rece (unde în mod normal solificarea ar trebui să determine formarea unor orizonturi de tip
Bt sau Bhs), dar datorită unor condiţii specifice de rocă ( substrat litologic cu caracter bazic) şi
relief (drenaj extern bun), debazificarea se manifestă cu intensitate redusă, fără eluviere de argilă,
sau cu eluviere foarte slabă, pe fondul alterării clare a materialului parental. De asemenea, în
condiţii de substrat litologic acid şi debazificare puternică, în cazul în care prin alterare nu se
formează argilă şi oxizii de fier nu migrează pe profil, are loc formarea unui orizont de tip Bv (Şt.
Puiu, 1980).
În primă fază, orizontul Bv se individualizează ( prin eluvierea CaCO3 se intensifică
alterarea silicaţilor primari, având ca efect formarea mineralelor argiloase şi eliberarea Fe2+ care
se hidrateazş şi se oxidează, pe fondul pigmentării orizontului, în culoarea galben sau roşietic),
după care urmează alungirea continuă a orizontului Bv (datorită eluvierii CaCO3 către baza
profilului). Delimitarea orizonturilor Bv şi Cca, constituie “linie de efervescenţă” a solului cu soluţie
de HCl (1/3), deoarece CaCO3 a fost îndepărtat în totalitate din orizontul Bv (Ghe. Blaga, 2005).
Datorită acţiunii simultane a proceselor de alterare şi a activităţii organismelor vegetale şi animale,
este favorizată formarea unei structuri poliedrice subangulare sau columnoid-prismatice, orizontul
Bv fiind cunoscut ca un orizont de structură, sau de culoare (având o culoare mai roşiatică, c
comparativ cu aceea a materialului parental).

6.3. Procese de gleizare şi stagnogleizare

Cele două procese se desfăşoară în condiţiile unui exces accentuat şi prelungit de apă
freatică sau de apă provenită din precipitaţii, stagnantă pe profil la nivelul unui orizont slab
permeabil, sau practic impermeabil (Bt). Condiţiile de anaerobioză sau alternanţă condiţiilor de
anaerobioză cu cele aerobe, favorizate de excesul permanent sau temporar de apă freatică sau
pluvială, determină manifestarea pe profil a proceselor de reducere şi a celor de oxidare, cu
reducerea compuşilor de fier şi mangan, pe fondul unei mobilizări şi concentrări accentuate pe
feţele sau în interiorul elementelor structurale, la nivelul porilor, în lungul fisurilor şi a canalelor de
rădăcini. Reacţiile de reducere determină apariţia unor forme bivalente reduse ale fierului, care
sunt relativ mobile şi complexabile, amplificând astfel domeniul de mobilitate în planul reacţiei
solului.
Ghe. Blaga, (2005), arată că ionul feric este redus la un potenţial redox cu valoare de sub
19 unităţi, soludilitatea fiind mai scăzută în mediul neutru decât în mediul acid, determinând
acumularea acestuia sub forme insolubile, cu apariţia culorii gri-verzui.
Procesele de gleizare au loc sub influenţa apei freatice stagnante pe profil la nivelul unui
orizont slab permeabil sau practic impermeabil, iar procesele de stagnogleizare sunt determinate
61
de stagnarea pe profil a apei de natură pluvială. Acţiunea proceselor de gleizare, determină
apariţia pe profil a unor orizonturi de gleizare, care pot fi de tip Gr sau Go, în funcţie de intensitatea
de manifestare a gleizării, respectiv de procentul culorilor de reducere. În condiţiile reduceri intense
a compuşilor de fier, pe fondul unui exces permanent (prelungit şi accentuat) de apă freatică, la
nivelul unui orizont cu permeabilitate redusă, apar culori de reducere, în procent de peste 50%, cu
formarea unui orizont de tip Gr.
Excesul mai puţin intens de apă freatică pe profilul de sol (la nivelul unui orizont slab
permeabil sau practic impermeabil), determină o alternanţă a condiţiilor de anaerobioză cu cele de
aerobioză, respectiv prezenţa compuşilor de fier atât sub formă redusă cât şi oxidată, cu formarea
unui orizont de gleizare de tip Go, a cărui culoare este determinată atât de prezenţa petelor de
reducere, în procent de 16-50% (albastru, vine iu, violaceu, verzui), cât şi a petelor de oxidare
(galben, portocaliu, roşiatic).
Stagnogleizarea este determinată de stagnarea pe profil (la nivelul unui orizont slab
permeabil sau practic impermeabil) a apei provenite din precipitaţii.
Procesele de reducere se manifestă şi în cazul stagnogleizării, intensitatea reducerii
determinând formarea orizonturilor de tip W (stagnogleic), la care procentul culorilor de reducere
este de peste 50% (în condiţiile unui exces intens şi prelungit de apă pluvială, în mediu
predominant anaerob), sau a orizontului w (stagnogleizat), în care procentul culorilor de reducere
este între 16-50%, ( pe fondul alternan ei condiţiilor de anaerobioză cu cele aerobe, determinate
de un exces mai redus de apă de precipitaţii ( numai în anumite perioade), cu manifesterea atât a
proceselor de reducere, cât şi a celor de oxidare). Prezenţa pe profil a orizonturilor gleice şi a
orizonturilor stagnogleice determină prezenţa pe profil la nivelul acestor orizonturi, a unui aspect
marmorat, pătat ( determinat de alternanţă culorilor de reducere cu cele de oxidare) şi este
caracteristica solurilor din clasa hidrisoluri (stagnosol, gleiosol, limnosol).

6.4. Procese de eluviere şi iluviere

Acţiunea acestor procese determină o diferenţiere pe verticală a profilului de sol.
Eluvierea şi iluvierea sunt procese generale, cu acţiune interdependentă, determinate în
special de transportul în soluţie sau în suspensie a unor constituienţi ai solului, prin intermediul
apei (curentulul descendent şi ascendent). Cele două procese se desfăşoară cu intensitate
variabilă, determinată de condiţiille de solificare (în special de condiţiile climatice). Deplasarea pe
profil a unor constituienţi, poate fi determinată şi de activitatea organismelor şi microorganismelor,
de alternanţă fenomenelor de înghe -dezgheş şi contracţiegonflare etc.
Eluvierea se manifestă prin acţiunea de spălare, migrare, eluviere, îndepărtare, deplasare
sub acţiunea apei, din partea superioară a profilului, a constituienţilor cu solubilitate mare şi medie,
aflaşi în suspensie, pe fondul îndepărtării CaCO3, a debazificării complexului coloidal şi acidifierii
solului.

62
 Datorită eluvierii, se formează orizonturi sărăcite în componenţi eluviaţi, respectiv orizonturi
eluviale. În funcţie de intensitatea de manifestare a eluvierii, se evidenţiază pe profil, orizonturi de
tip El, Ea, Es.
Începutul eluvierii este indicat de formarea la suprafaţa profilului de sol, a unui orizont care
evidenţiază atât caractere de eluviere, cât şi de bioacumulare, respectiv un orizont Ame,
caracteristic faeoziomurilor greice. Eluvierea moderată, determină formarea unui orizont de tip El,
iar orizontul Ea se formează în urma eluvierii intense, pe fondul unei debazificări şi acidifieri
accentuate, determinând o acumulare reziduală puternică de grăunţi de cuarţ dezbrăcaţi de
pelicula coloidală şi alte particule minerale rezistente la alterare. În zona montană, în condiţii de
alterare şi levigare foarte puternică, pe fondul unei reacţii intens acide, are loc eluvierea
sescvioxizilor de fier şi aluminiu (Fe2O3, Al2O3), rezultaţi prin alterarea silicaţilor primari, care sunt
desfăcuţi în silice şi secsvioizi, cu formarea unui orizont caracteristic de eluviere, respectiv Es, de
culoare cenuşiu deschis (albicios). Acest tip de orizont se găseşte situat, în mod obligatoriu,
supraiacent unui orizont de tip Bs sau Bhs.
Eluvierea constituienţilor existenşi sau formaţi prin solificare, este diferită.
Sărurile sunt uşor spălate, deoarece în prezenţa apei dispersează în ioni, formând soluţii
adevărate. Următoarele săruri au solubilitate mare: NaCl, KCl, CaCl2, MgCl2, Na2SO4, K2SO4,
Na2CO3, K2CO3. Gipsul (CaSO4 * 2H2O) prezintă solubilitate mijlocie. CaCO3 şi MgCO3 sunt săruri
greu solubile.
Substanţele coloidale (argila, humus, sescvioxizi de fier şi aluminiu), nu sunt solubile în
apă, dar migrează sub formă de particule foarte fine, numai în condiţiile unui climat umed şi rece,
pe fondul debazificării şi acidifierii. Ex: eluvierea coloidului de argilă are loc în condiţiile unui pH cu
valori cuprinse între 5 şi 7 unităţi şi în lipsa sărurilor.
Iluvierea este procesul de depunere la nivelul unor orizonturi subiacente, a constituienţilor
proveniţi din eluvierea orizonturilor supraiacente, respectiv îmbogăţirea orizonturilor subiacente în
constituienţi proveniţi din eluvierea orizonturilor superioare ale profilului de sol. Datorită iluvierii se
formează orizonturi iluviale, îmbogăţite în constituienţi depuşi la nivelul unor orizonturi inferioare
(Bt, Bs, Bhs, Cca).
Prin iluviere are loc o acumulare de argilă la nivelul orizontului subiacent, cu formarea unui
orizont de tip Bt, de culoare mai închisă (roşiatică sau gălbuie) decât culoarea materialului
parental, cu structură prismatică şi care evidenţiază pelicule de argilă pe feţele şi în interiorul
elementelor structurale. Îmbogăţirea orizonturilor subiacente în sescvioxizi de fier şi aluminiu, în
condiţiile unui climat umed şi rece, determină formarea de orizonturi de tip Bs, care prezintă
culoare ruginiu portocalie, datorită amestecului oxizilor de fier de culoare roşie, cu hidroxizii de fier
de culoare galbenă şi componenţi minerali de culoare albă sau cenuşie.
Migrarea pe profil a unei părţi din acizii humici, alături de sescvioxizii menţionaţi anterior,
determină apariţia pe profil a orizontului Bhs, de culoare cafenie. Asocierea orizonturilor Es cu Bs
sau Bhs este caracteristică podzolurilor şi este cunoscută sub denumirea de podzolire feriiluvială
sau humicoferiiluvială.
63
 6.5. Procesul de criptopodzolire
Procesul de criptopodzolire este determinat de translocarea slabă de materie organică şi
sescvioxizi de aluminiu şi de acumularea materialului amorf humic şi aluminic şi mai puţin material
amorf feric, cu formarea unui orizont Bcp, întâlnit la criptopodzoluri şi la subtipurile criptospodice
ale altor tipuri de sol.
Acest proces este evidenţiat numai prin analize chimice (Ghe.Blaga, 2005). Ghe. Blaga,
(2005) arată că acest proces proces: este mascat morfologic de abundenţa materiei organice (de
regulă peste 10%) care exercită o acţiune coloid protectoare, determinând stabilizarea acestui
proces şi menţinerea în stare amorfă şi activă a compuşilor aluminici şi ferici. Criptopodzolirea nu
poate fi identificată morfologic, cu toate că partea inferioară a orizontului “A” (cu peste 20% materie
organică slab mineralizată) prezintă reflexe cenuşii, iar orizontul “E” este “înecat în humus”.

6.6. Procesul de andosolizare

Este determinat de acţiunea coraboratş a proceselor de dezagregare şi alterare asupra
rocilor vulcanice, cu acumularea materialului amorf în profilul solului. Materialele cu proprietăţi
andice sunt constituienţii complecşi specifici, formaţi prin amestecul intim dintre materia organică
cu allofane şi geluri de hidroxizi de aluminiu şi fier (Ghe.Blaga, 2005). Prin acţiunea andosolizării
se formează andosol, sau subtipuri andice, în cadrul unor tipuri de sol ce aparţin altor clase de
soluri.

6.7. Procesul de salinizare

Procesul de salinizare determină o acumulare la nivelul unor orizonturi din cadrul profilului
de sol a sărurilor uşor solubile (NaCl; Na2SO4; Na2CO3; MgCl2; MgSO4). Sărurile solubile se
întâlnesc în solurile sau în materialul parental constituit dominant din cationi de Na+, Ca2+, Mg2+ şi
din anioni de Cl- şi SO42-. În cantităţi reduse, se întâlnesc şi ioni de K+, HCO- 3, CO2-3, NO-3.
Diferiţi autori (V. A. Kovda, 1947, 1959, L. A. Richards, 1954, W. P. Kelley, 1951, J. H.
Durand, 1958), explică geneza sărurilor prin:
 alterarea mineralelor primare;
 prezenţa într-o anumită zonă a rocilor sedimentare (domuri de sare, aluviuni recente
saline);
 emanaşiile vulcanice;
 transportul sărurilor prin vânt;
 transportul sărurilor de către apele curgătoare;
 conţinutul de săruri al precipitaţiilor;
 activitatea microorganismelor;

64
  aportul de săruri prin apa de irigaţie;
 descărcările electrice,
 procese chimice şi fotochimice.
Ionii de Cl- şi SO4 2- care sunt eliberaţi în procesul de dezagregare, au o mare mobilitate,
fiind primii prezenţi în procesul de acumulare a sărurilor. Aceşti ioni sunt complet îndepărtaţi din
rocă, putându-se acumula în cantităţi mari în ape freatice şi în soluri. Prezenţa apelor freatice
mineralizate situate la adâncime critică sau subcritică, sau evoluţia solului pe material parental
salifer (marne sarmaşiene salifere), favorizată de climatul arid şi / sau semiarid şi de relieful plan şi
/ sau depresionar, determină apariţia pe profil a orizonturilor de tip sa şi sc, caracteristice
solonceacurilor, soluri inclus în clasa salsodisoluri, sau a subtipurilor salinizate, care aparţin unor
tipuri de sol incluse în alte clase de soluri şi care se grefează pe profilul solului la nivelul
orizonturilor de suprafaţă. Orizontul sa are o acumulare de săruri solubile de peste 1,0g% pentru
sărurile anionului Cl- şi de peste 1,5g% pentru sărurile anionului SO42-, în timp ce orizontul sc
evidenţiază un conţinut de 0,1-1,0g/% pentru sărurile anionului Cl- şi între 0,15- 1,5g% pentru
sărurile anionului SO42-.
Evapotranspiraţia este considerată principala cauză de acumulare în sol a sărurilor.
Acumularea sărurilor are loc numai în cazul în care volumul de apă evaporată depăşeşte volumul
precipitaţiilor.
Gh. Ionescu-Siseşti, 1939, citat de E. Teodorescu-Soare, 1998, arată că acumulările
masive de săruri sunt caracteristice zonelor aride şi semiaride, caz în care evapotranspiraţia
potenţială este superioară evapotranspiraţiei reale, având un deficit de umiditate, în general mai
mare de 200 mm anual. Acumularea sărurilor are loc după transportul acestora, ca urmare a
evaporării apei în care aceste săruri au fost dizolvate. Salinizarea orizonturilor de la suprafaţa
profilului are loc prin intermediul curentului ascendant, respectiv apa freatică mineralizată prezentă
la adâncime critică, se ridică prin capilaritate către suprafaţă, unde este consumată de plantă, sau
se evaporă, pe fondul precipitării şi cristalizării sărurilor. Sărurile uşor solubile determină apariţia la
suprafaţa profilului a eflorescen elor, a cristalelor de sare, sau a unei cruste de săruri.

6.8. Procesul de sodizare sau alcalizare

Procesul de sodizare, sau alcalizare este cunoscut ca un proces tipic de formare a
soloneţurilor, proces prin care sodiul este adsorbit în complexul argilohumic al solurilor, pe fondul
unor valori pH mai mari de 8,4 şi al prezenţei Na2CO3, NaHCO3.
Prin sodizare, la nivelul complexului adsorbtiv are loc o înlocuire a ionilor dizolvaţi de Ca2+
şi Mg2+, cu ioni Na+, determinând formarea orizontului ac (Na/T% =5-15%), sau a orizontului na
(Na/T% >15%).
Caracterul chimic şi fizic al solurilor care evidenţiază pe profil prezenţa unui orizont de tip
ac sau na, determină dereglarea procesului de creştere şi dezvoltare al plantelor, având ca efect
diminuarea producţiei. În timp ce conţinutul de săruri solubile este scăzut, ECe este mai mic de
40ds/m, valorile ESP sunt mai mari de 15, iar indicele SAR are valori de peste 13, ceea ce arată
65
un nivel ridicat de Na+ în complexul adsorbtiv. Valorile pH sunt de peste 8,5, crescând până la 10,
sau în unele cazuri chiar mai ridicate (N.C.Brady, 1995, citat de E.Teodorescu- Soare, 1998).
Concentraţiile ridicate ale ionilor de Na+, OH- şi HCO3-, cumulate cu o slabă permeabilitate
pentru apă, determină creşterea şi dezvoltarea anormală a plantelor de cultură. Valorile mari ale
pH-ului sunt datorate hidrolizei carbonatului de sodiu:
2Na+ +CO32+H2O 2Na+ + HCO3- +OH
Ionul de Na+ din complex este deasemenea hidrolizat:
MICELA + Na+ + H2O H+ MICELA + Na+ + OH-
Datorită dispersiei, sodiul are influenţă defavorabilă asupra însuşirilor fizice. Structura
agregatelor este distrusă, porii sunt acoperişi cu materiale fine, iar conductivitatea hidraulică şi
influenţa apei sunt reduse la minim. Datorită dispersiei humusului, solurile sodice sunt decolorate
la suprafaţă, (E.Teodorescu- Soare, 1998).

6.9. Procesele vermice

Procesele vermice sunt caracteristice solurilor din zona de stepă şi silvostepă. Aceste
procese se desfăşoară pe fondul unei activităţi intense a faunei. Sub influenţa acţiunii diverselor
organisme din sol ( insecte, râmee, cârtiţe, şoareci, popândăi, hârciogi), o mare parte din masa
solului este ingerată. O altă parte este deplasată dintr-un orizont în altul, determinând atenuarea
coprogenă a limitelor dintre orizonturi. Astfel, pentru zona de stepă, pe suprafaţa de 1 ha, s-au
numărat circa 3000 de vizuini de popândăi şi circa 40000 de galerii de şoareci (V. Dumitru 2005).
Caracterele vermice se evidenţiază în denumirea solului, la nivel de subtip, în cazul în care mai
mult de 50 % din volumul orizontului supraiacent şi peste 25 % din volumul orizontului subiacent
sunt determinate de activitatea organismelor din sol (şt.Puiu, 1980).

6.10. Procesele vertice

Sunt caracteristice solurilor cu un conţinut mai mare de 30% argilă, predominant gonflantă,
cât şi solurilor din zone climatice, unde în decursul anului, perioadele umede alternează cu
perioade secetoase. În perioadele secetoase, în lipsa apei, materialul de sol suferă contracţii
puternice şi apar crăpături largi care fragmentează masa solului. În perioadele umede, cu exces de
apă, materialul de sol desprins şi depus la baza crăpăturilor îşi măreşte volumul, elementele
structurale sunt presate, răsturnate sau întoarse şi alunecă unele peste altele, schimbându-şi
poziţia şi determinând formarea la suprafaţa solului, a unui microrelief de coşcove sau de gilgai, cu
numeroase microdenivelări. Procesele vertice determină apariţia la nivelul profilului de sol a unui
orizont de tip y, care se grefează pe un orizont de suprafaţă, care poate fi de tip Am, Ao, Au. Se
notează cu Ay, deoarece acest ortizont, chiar dacă are culoare închisă (neagră), nu poate fi molic
sau umbric (Şt. Puiu, 1980). În solificare, împreună cu procesele menţionate anterior, acţionează şi
66
procese prin care materialul de la suprafaţa profilului de sol poate fi deplasat ca urmare a
sedimen ării, eroziunii, soliflucăiunii şi alunecării. Aceste procese au de asemenea un rol
determinant asupra evoluţiei solurilor, menţinând solificarea în stadii incipiente.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce sunt procesele pedogenetice?
2. Care sunt principalele procese pedogenetice ?
3. Proces pedogenetic de bioacumulare şi orizonturi caracteristice.
4. Proces pedogenetic de argilizare şi orizonturi caracteristice.
5. Proces pedogenetic de argiloiluviere şi orizonturi caracteristice.
6. Procese pedogenetice de eluviere - iluviere şi orizonturi caracteristice.
7. Procese pedogenetice de gleizare - stagnogleizare şi orizonturi caracteristice.
8. Procese pedogenetice de salinizare - sodizare şi orizonturi caracteristice.
9. Proces pedogenetic de verisolaj şi orizonturi caracteristice.
10. Procese pedogenetic vermice şi orizonturi caracteristice.

LUCRARE DE VERFICARE
Se va transmite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă, până la sfârşitul lunii
octombrie 2014 (semestrul I), referatul nr. 1, - Cadrul natural de amplasare a teritoriului
Notă: Folosind materialele avute la dispoziţie caracteriza i cadrul natural al teritoriului de
domiciliu. În descrierea cadrului natural se vor preciza formele de relief (lunci, terase, versanţi),
reţeaua hidrografică (râuri, pârâuri care au cuergere permanentă sau intermitentă), materialul
parental, condiţiile climatice (temperaturi medii lunare, anuale, precipitaţii medii lunare, anuale),
frecven a şi intensitatea vânturilor dominante, vegetaţia (spontană şi cultivată).
Datele referitoare la caracterizarea factorilor naturali sunt prezentate în studiile pedologice
efectuate de O.J.S.P.A.
Datele climatice detaliate se pot procura de la sta iile meteorologice zonale.

BIBLIOGRAFIE
TE U C., 1992 - Pedologie generală, I.A.Iaşi.
TE U C., 1994 - Pedologie fascicola I + II, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.
O.S.P.A – Iaşi, - Cadrul natural al unui studiu pedologic ( localitate de domiciliu).

CAPITOLUL 7
PRINCIPALELE PROPRIETĂŢI CHIMICE ALE SOLULUI

67
 7.1. Soluţia solului. Consideraţii generale
Încă din primele studii asupra solului, principala atenţie a cercetărilor s-a îndreptat asupra
fazei solide a solului, care a fost considerată că reprezintă solul însuşi. Faza lichidă a solului,
formată din apa încărcată cu substanţe organice şi minerale fie dizolvate, fie dispersate coloidal
era considerată drept un factor variabil şi mai puţin ca o parte componentă a solului. Apa din sol
dizolvă o serie de substanţe formând o soluţie diluată foarte complexă, în care diferite săruri se
află în stare ionică, coloidală sau moleculară. Deci, apa lichidă din sol nu este pură, ci este
încărcată cu diferite substanţe organice şi minerale dizolvate, sau dispersate coloidal şi alcătuieşte
soluţia solului. Soluţia solului este o componentă importantă a solului, deoarece reprezintă mediul
din care plantele îşi extrag substanţele nutritive. Soluţia solului ocupă atât porii capilari cât şi pe cei
necapilari. Fără apă, solul devine un corp inert şi nu-şi poate îndeplini principala funcţie, aceea de
a întreţine viaţa plantelor. De aceea, faza lichidă trebuie să fie considerată ca o componentă
importantă a solului.
Soluţia solului este o componentă naturală a solului şi între ea şi mediul înconjurător se
stabilesc numeroase legături directe (R. Lăcătuşu, 2000). Principala sursă de formare a soluţiei
solului este apa pluvială, în care s-au dizolvat încă din atmosferă diferite substanţe, în anumite
procente.
Dintre gazele dizolvate în apă, cele mai importante sunt CO2, O2 şi N2. La temperatura de
200o C, raportul dintre acestea este următorul: 57/2,1/1,0. (R. Lăcătuşu, 2000).
Soluţia solului se formează sub acţiunea mai multor factori de mediu, consideraţi ca
surse de formare: apa din precipitaţii, materia organică în curs de descompunere, de humificare şi
mineralizare, materialul mineral al solului şi roca parentală, complexul adsorbtiv argilo-humic,
acidul carbonic şi alţi acizi, microorganismele. Aceştia provoacă şi întreţin în sol numeroase
procese de dizolvare, disociere, adsorbţie etc. Apa din precipitaţii, ajunsă în sol, îşi schimbă mult
compoziţia din cauza diferitelor procese de alterare din sol: dizolvare, hidratare, hidroliză,
disociere, adsorbţie, schimb ionic etc. (R. Lăcătuşu, 2000). Funcţiile soluţiei solului sunt deosebit
de importante:
 prin compoziţia sa chimică complexă şi din cauza reînnoirii continue a conţinutului
său, îndeplineşte principalul rol de mediu nutritiv;
 între soluţia solului şi complexul adsorbtiv au loc permanente relaţii de schimb
reciproc de ioni;
 complexul coloidal, prin procesele de adsorbţie şi schimb de ioni, are rolul de
regulator al concentraţiei, precum şi a compoziţiei chimice a soluţiei solului;
 prin compoziţia şi concentraţia ei, soluţia solului contribuie la declanşarea,
întreţinerea şi desfăşurarea procesului de alterare a materiei minerale din sol
(disociere, hidratare, hidroliză, dizolvare etc.);

68
  soluţia solului contribuie, de asemenea, la declanşarea şi desfăşurarea proceselor
de transformare biologică a resturilor organice din sol, precum şi la humificarea şi
mineralizarea materiei organice.
Elementele componente ale apei din sol, care, împreună cu aceasta reprezintă soluţia
solului, se află atât în stare de dispersie ionică, cât şi moleculară şi coloidală.
Conţinutul solului în apă, se exprimă în procente de greutate sau în procente din volum.
Astfel, în solurile care au conţinut scăzut de materie organică, se exprimă în procente din greutate.
În solurile care conţin materie organică multă (soluri de seră sau solarii etc.) se exprimă prin
procente din volum. Conţinutul de substanţe organice şi minerale din soluţia solului variază de la
un sol la altul, precum şi de la un anotimp la altul.
Concentraţia soluţiei solului depinde de natura substanţelor solubile ale fazei solide:
 de gradul lor de solubilitate
 de puterea dizolvantş a fazei lichide (care depinde de pH-ul soluţiei, de conţinutul de acid
carbonic, precum şi de alţi acizi)
 de temperatură
 de starea de umiditate a solului
 de activitatea microorganismelor
 de gradul de salinizare a soluţiei solului.
Asupra concentraţiei ionice a soluţiei solului, influenţează, de asemenea, activitatea
microorganismelor, precum şi activitatea de absorbţie şi schimb, a rădăcinilor plantelor. Alături de
acestea, se poate considera şi intervenţia factorului antropic, prin diferite lucrări tehnologice, cum
ar fi: fertilizarea chimică la sol, aplicarea de amendamente pe soluri acide şi hiposodice, etc. Există
o variaţie diurnă şi una sezonieră a dinamicii concentraţiei soluţiei solului.
Din cauza oscilaţiilor diurne ale concentraţiei CO2 din sol, care este maximă noaptea şi minimă
ziua, are loc dizolvarea carbonaţilor şi înlocuirea ionului de Ca2+ din complexul coloidal adsorbtiv al
solului. Deci, se poate afirma că în soluţia solului, concentraţia ionilor de Ca2+ este minimă în
timpul zilei şi maximă pe timpul nopţii.
Pe parcursul unui an de zile apar 2 etape: una de acumulare şi una de diluare.
Etapa de diluare a soluţiei solului apare în perioadele mai umede din toamnă şi iarnă.
Etapa de acumulare a sărurilor în soluţia solului, începe primăvara şi ţine până la sfâşitul
sezonului estival. Astfel, din cauza perioadelor calde, evapotranspiraţia determină concentrarea
soluţiei solului care poate atinge un grad de saturaţie cu săruri în jur de 400 mg/l. Din cauza
proceselor permanente de intrare-ieşire a apei pluviale şi a pierderilor prin absorbţia rădăcinilor
plantelor şi prin eluviere, soluţia solului este considerată un sistem deschis (R. Lăcătuşu, 2000).
Concentraţia soluţiei solului este influenţată de umiditatea solului, precum şi de concentraţia
sărurilor din sol.

69
 Se observă că, concentraţia soluţiei solului, scade de la nivelul umidităţii higroscopice, până
la umiditatea echivalentă capacităţii de câmp pentru apă. De asemenea, se observă că odată cu
creşterea nivelului de solubilizare de la slab salinizat, până la foarte puternic, are loc şi creşterea
concentraţiei soluţiei solului.

7.1.1. Legătura dintre soluţia solului şi faza solidă

Pentru soluţia solului, faza solidă minerală şi organică reprezintă sursa principalăde
substanţe minerale şi organice care o compun. Soluţia solului se alimentează din materia organică
în curs de descompunere, din materia minerală în curs de alterare, precum şi din complexul
adsorbtiv coloidal al solului.
Între cele 2 faze: solidă şi lichidă nu se poate realiza şi menţine un echilibru în care să fie
aplicabile legile generale ale soluţiilor şi care să fie determinat de conţinutul solului în apă şi de
valoarea constantelor de solubilitate ale diferitelor substanţe din faza solidă. Cercetările în
domeniu evidenţiază o realitate şi anume, că atât compoziţia, cât şi concentraţia în substanţe
minerale şi organice ale soluţiei solului, sunt în permanenţă variabile în timp. Aceste două însuşiri
ale soluţiei solului sunt determinate de: cantitatea, gradul de solubilitate, natura substanţelor
solubile din faza lichidă, puterea dizolvantş a fazei lichide (aceasta depinde de cantitatea de apă
din sol) şi de conţinutul acesteia în acid carbonic şi în alţi acizi), de temperatură, de intensitatea şi
natura proceselor fiziologice şi biochimice din sol (determinate de microorganisme şi rădăcinile
plantelor). Permanent, în sol există în fiecare moment tendinţa de realizare a unui echilibru de
solubilitate între faza solidă şi soluţia solului, dar în acelaşi timp şi o tendinţă şi acţiune tampon (de
amortizare) a variaţiei concentraţiei soluţiei solului.
Deşi permanent există aceste 2 tendinţe, de echilibrare şi de tamponare, soluţia solului
suferă modificări importante în decursul anului, sub aspectul compoziţiei şi concentraţiei, care sunt
aproximativ paralele cu varia ia intensităţii proceselor biochimice din sol. De asemenea, se
constată că, concentraţia soluţiei solului în diferite substanţe organice şi minerale este cu atât mai
mare cu cât activitatea biologică desfăşurată de microorganisme este mai intensă (Chiriţă, 1955).
Deci, se poate spune, pe baza acestui paralelism, că atât compoziţia cât şi concentraţia
soluţiei solului nu pot fi doar rezultatul unui proces simplu de dizolvare a fazei solide în apa solului.
Aceste două însuşiri importante ale soluţiei solului sunt rezultatul unui permanent şi dinamic
70
schimb de materie, între faza solidă şi lichidă, precum şi a unui complex de procese fizice,
biochimice şi fizicochimice foarte active.
Întrucât constituţia fazei solide a solului, precum şi procesele biochimice şi umiditatea
solului sunt variabile de la un tip de sol la altul, rezultă că şi compoziţia şi concentraţia solului
variază cu tipul de sol. Trebuie menţionat faptul, că atât concentraţia, cât şi compoziţia soluţiei
solului sunt legate strâns de condiţiile de levigare din sol. Astfel, în soluri bogate în săruri solubile
şi humus, din areale aride, precum şi în solurile fertilizate intens cu îngrăşăminte, concentraţia
soluţiei solului este mai ridicată în comparaţie cu solurile levigate şi care nu au fost recent şi
permanent fertilizate chimic, unde concentraţia sărurilor solubile este mai redusă. Se constată un
paralelism între concentraţia soluţiei solului în elemente minerale şi gradul de saturaţie cu baze al
complexului coloidal adsorbtiv al solului. Concentraţia este cu atât mai mare cu cât gradul de
saturaţie în baze este mai ridicat. Complexul coloidal, prin procesele de schimb şi adsorbţie,
reprezintă un rezultat al concentraţiei şi compoziţiei soluţiei solului.
Permanent, faza solidă minerală şi organică, aflată în descompunere, cedează substanţe
minerale (ioni, acizi, baze, săruri) şi substanţe organice, către soluţia solului.

7.1.2. Compoziţia chimică a soluţiei solului

După Michin, 1983 în soluţia solului se găsesc, în principal, dizolvate săruri de Ca, Mg, K,
Na, NH4, săruri ale acizilor minerali (azotic, azotos, sulfuric, clorhidric, fosforic, carbonic), diferiţi
compuşi ai fierului, aluminiului, manganului: CO2, NH4, diferiţi acizi organici (humici, mai ales
fulvici, aminoacizi, acid acetic, amide, zaharuri, acid oxalic etc.). Cel mai abundent cation este
Ca2+. Magneziul se află în cantitate de 1/16 – 1/20 faţă de cantitatea de calciu, iar amoniul apare
la urmş, fiind mereu absorbit şi nitrificat. În soluri din stepă şi silvostepă, proporţia de substanţe
minerale din soluţia solului este aproximativ egală cu cea a substanţelor organice. În soluri din
zone aride şi în unele hidrisoluri, domină substanţele minerale (Tîrziu, 1997). În solurile levigate de
săruri solubile, precum şi în cele nefertilizate chimic, predomină nitratul şi bicarbonatul de calciu,
pe când sărurile de tipul sulfaţilor şi clorurilor, apar în cantităţi mici (urme de ordinul sutimilor de
%).
În salsodisoluri, domină (în % mari), sărurile de tipul clorurilor şi sulfaţilor. În solurile
hiposodice, conţinutul în coloizi humici al soluţiei solului poate fi foarte ridicat. În solurile acide,
soluţia solului conţine în dispersie coloidală, cantităţi variate de acizi humici, hidroxid de Al3+, Fe3+,
Fe2+, silice coloidală. Conţinutul soluţiei solului în diferite specii de ioni depinde mult de starea de
umiditate a solului. Când solul are umiditatea la nivelul capacităţii pentru apă în câmp, conţine o
soluţie mai diluată în ioni de Na+, K+, Ca2+, Mg2+, Cl-, NO3- faţă de starea de umiditate mai scăzută.
Concentraţia ionilor de fosfor variază independent de conţinutul de umiditate din sol (Lixandru şi
colab., 1990), fiind influenţată de intensitatea proceselor biochimice.

71
 În soluţia solului, se constată că cantitatea de P2O5 este foarte mică faţă de rezerva solului
în fosfor. Aceste cantităţi mici nu sunt suficiente pentru nutriţia plantelor şi realizarea de recolte
mari. Conţinutul de P2O5 se reînnoieşte continuu şi repede din rezerva solului şi din
îngrăşămintele chimice aplicate la sol.
Rezerva solului este alcătuită din fosfaşi insolubili şi greu solubili, precum şi din fosfor din
materia organică nehumificată şi fosforul reţinut de coloizii electropozitivi.
C.Chiriţă, 1955, explică reînnoirea relativ uşoară a acidului fosforic în soluţia solului, prin
cantitatea ridicată a rezervelor de acid fosforic din sol, faţă de cantitatea neînsemnată care trece în
soluţie. După C.Chiriţă, 1955, cantitatea de P2O5 din soluţia solului variază între valorile de 0,1 şi 2
– 3 mg/l (la un hectar de sol agricol aproximativ 3000 tone, la o umiditate de 15 % în soluţia solului
se află cam 1,5 kg P2O5). După Tîrziu, 1997 concentraţia solului în fosfor este diluată până la
nivelul de 0,2 – 3 g/l. Potasiul se află în soluţia solului în cantităţi ceva mai ridicate, totuşi
concentraţia acestui macroelement nutritiv rămâne de regulă, foarte mică. După Chiriţă, 1955, în
solurile lutoase, conţinutul de potasiu din soluţia solului este mai mic de 7,5 mg/l. Doar în solurile
uşoare acest conţinut se poate dubla sau chiar tripla (la un hectar de sol agricol care nu a fost
recent fertilizat chimic cu îngrăşăminte potasice, cantitatea de potasiu din soluţia solului este de 1
– 5 g K2O, destul de puţin faţă de rezervele solului). După Tîrziu, 1997, concentraţia K2O este de
până la 7 g/l. Soluţia solului poate să întreţinş bine vegetaţia, întrucât aceasta îşi reînnoieşte în
mod continuu conţinutul de potasiu. Concentraţia soluţiei solului în potasiu, variază puţin în funcţie
de umiditatea solului.
După R. Lăcătuşu, 2000, elementele chimice din soluţia solului apar atât sub formă ionică
(anioni, cationi) cât şi sub formă de complecşi (aceştia în anumite condiţii pot predomina faţă de
ionii simpli). Dintre complecşi, amintim formele apoase: Si(OH)4, Al(OH)2, HCO3 în care Si4+, Al3+ şi
CO3- acţionează ca un grup central, care atrage alţi atomi sau molecule. Ionii asociaşi: OH- şi H+
se numesc liganzi (termen utilizat normal în cazul anionilor sau moleculelor neutre legate
coordinativ de cationi metalici complecşi, formând chelaţi). Exemplu de chelaţi ce conţin 2 sau mai
multe grupări funcţionale ale unui singur ligand, legate coordinativ cu un cation metalic, formând

72
complecşi. Este cazul complexului format de cationul metalic Al3+ cu acidul citric
3+ -
[Al(COO)2COOH(CH2)2COOH] unde Al leagă coordinativ două grupe COO şi un grup COOH.
Liganzii pot veni în contact direct, sau prin intermediul unor molecule de apă cu grupul
central. Atunci când liganzii sunt în contact cu grupul central, prin intermediul moleculelor de apă,
întregul complex se numeşte complex de solvatare. Astfel de complecşi de solvatare, pot fi
realizaşi de către cationi şi ioni liberi (OH-, Na+), care atrag dipolii de apă. După Sposito, citat de
Lăcătuşu, 2000), prezentăm principalele specii ionice, din soluri alcaline şi acide. Ordonarea lor (a
ionilor simpli şi complecşi), atât pe rând, cât şi de la stânga la dreapta, ţine cont de scăderea
concentraţiei acestora.
În soluţia unui sol pot apărea între 100 – 200 complecşi solubili, care conţin majoritatea,
cationi metalici (complecşi de tip chelat), precum şi liganzi organici.

7.2. Reacţia solului

7.2.1. Consideraţii generale
Reacţia solului este o însuşire chimică importantă şi este determinată de raportul dintre
concentraţia ionilor de H+ (sub formă de hidroniu H3O+) şi ionii de OH- din soluţia solului.
Însuşirea solului de a disocia ioni de hidrogen (H+), sau hidroxil (OH-), la contactul cu apa,
este numită reacţia solului.

73
 Această însuşire importantă pentru chimismul solului este hotărâtoare pentru geneza şi
evoluţia solului.
Reacţia solului are un important rol în dinamismul proceselor de alterare a părţii minerale a
solului, precum şi în mineralizarea materiei organice, în mobilitatea elementelor chimice din sol şi
în dinamica absorbţiei elementelor nutritive de către plantă. Viaţa microorganismelor solului,
precum şi procesele vitale din celula vegetală a plantelor, sunt condiţionate puternic de cantitatea
de ioni H+ din soluţia solului.
Alături de ioni de H+ şi OH- din soluţia solului, participă la reacţie şi coloizii solului (datorită
caracterului lor acid sau bazic). În parte, substanţele dizolvate în soluţia solului sunt disociate
electrolitic în ionii componenţi respectivi. Chiar şi apa este disociată în proporţie mică în ioni de H+
şi OH-. Anumite săruri disociază hidrolitic, iar ionii respectivi se combină cu ionii apei, rezultând
acizi şi baze. Aceste substanţe rezultate, pot fi electroliţi puternici (când se disociază complet în
ionii respectivi) sau electroliţi slabi (când se disociază foarte slab sau deloc).
Procesele de dizolvare şi disociere care au loc permanent în sol, determină anumite
raporturi între cantităţile ionilor H+ şi OH-.
Prezenţa în soluţia solului a bicarbonaţilor şi carbonaţilor, a CO2, a humusului acid, a
microorganismelor, a secreţiilor rădăcinilor, determină îmbogăţirea acesteia, în diferite concentraţii
a ionilor de H+ şi OH-. Apa pură (fără CO2), conţine în stare disociată un număr de ioni de H+ egal
cu cel al ionilor de OH-, caz în care se consideră că are o reacţie neutră. Atunci când în soluţia
solului predomină ionii de H+, se consideră că reacţia solului este acidă, iar când predomină ioni de
OH- , reacţia solului este alcalină. Ionii de H+ şi OH- prezenţi în soluţia solului, provin din disocierea
electrolitică a unor compuşi chimici, fie minerali (acizi sau săruri), fie organici (acizi huminici, acizi
fulvici) sau organo-minerali. În cercetările de agrochimie şi pedologie, ionii de H+ au o importanţă
majoră atât pentru sol, cât şi pentru fiziologia plantelor. Obişnuit se vorbeşte de aciditatea solului.
Ionii de H+, disociaţi în soluţia solului, sunt determinanţi ai acidităţii actuale sau disociate (active),
pe când ionii de H+ reţinuţi în complex şi îngrăşăminte funcţionale şi care în anumite condiţii pot
trece şi ei în soluţia solului, sunt determinanţi ai acidităţii potenţiale a solului.
Aciditatea care este determinată de toţi ionii de H+ se numeşte aciditate totală sau
adsorbită (de neutralizare). Aceasta este egală cu suma acidităţilor active şi potenţiale.

74
 Ionii de H+ sunt cei mai mici ioni din sol (Ø = 0,10 – 0,12 Å unde 1 Å = 0,000000 1 mm) şi
prezintă cea mai mare mobilitate în soluţia solului. Având un volum foarte mic, o energie cinetică
foarte mare şi o puternică acţiune polarizantă asupra anionilor, ionii de H+ pătrund foarte uşor şi se
fixează rapid în reţeaua cristalină a silicaţilor. În acest mod, slăbesc legătura oxigenului cu cationii
şi uşurează astfel îndepărtarea cationilor din reţeaua cristalină a coloizilor minerali argiloşi. Astfel,
ionii de H+ determină distrugerea reţelei cristaline şi ca urmare, silicaţii primari se desfac (în
procesul alterării) în componentele respective: baze, hidroxizi de aluminiu şi fier, silice coloidală,
iar restul de mineral, de tipul silicaţilor primari, se afânează şi se regrupează în minerale argiloase,
care sunt silicaţii secundari.
De asemenea, în diferite procese de schimb, ionii de H+ ocupă o poziţie excepţională,
schimbând uşor diferiţi cationi de la suprafaţa coloizilor, fixându-se puternic în complexul coloidal
adsorbtiv al solului. Astfel, are loc procesul de podzolire, determinat de acţiunea destructivă a
ionilor de H+ asupra silicaţilor primari, precum şi asupra argilei, conjugată cu acţiunea acizilor
fulvici.
Dominanţa ionilor de H+ în soluţia solului determină o reacţie acidă, iar dominanţa OH- în
soluţia solului determină o reacţie alcalină. Atunci când ionii de H+ se găsesc în echilibru cu ionii
de OH-, reacţia solului este neutră.

7.2.2. Noţiunea de pH
Atunci când într-o soluţie, într-un anumit volum, se află acelaşi număr de ioni H+ şi ioni OH-,
se spune că reacţia acelei soluţii este neutră. Când ionii H+ sunt într-un număr mai mare decât ionii
OH-, reacţia este acidă. Când ionii OH- sunt într-un mai mare faţă de ionii H+, reacţia este alcalină.
Apa pură, fără CO2 are în stare disociată un număr egal de ioni H+ şi ioni OH- şi de aceea are o
reacţie neutră. Conţine la un litru, acelaşi număr de ioni de H+ şi OH- , adică acelaşi număr de ioni-
gram de H+ şi OH-. La temperatura de 250o C (o temperatură de lucru utilizată frecvent în
laboratoare), concentraţia activă a ionilor H+ (cantitate/litru) este de 1– 10-7 (sau 1/10.000.000),
ioni-gram/litru adică 1 litru de apă conţine 10-7 ioni gram H+, precum şi tot aceeaşi concentraţie a
ionilor de OH-.
Se poate spune în loc de 1/10.000.000 ioni – gram/litru şi invers: 1 iongram la 10.000.000
litri.
Pentru această stare de fapt, în loc să se spună că apa pură, sau o oarecare soluţie neutră
conţine la litru 10-7 ioni-gram H+ , sau că are o concentraţie C H+ = 10-7 se foloseşte noţiunea de
pH, spunîndu-se că are un pH = 7 (Chiriţă, 1955).
pH-ul este logaritmul zecimal, cu semn schimbat al concentraţiei hidrogenului;
log CH+ = log 10-7, adică pH = - log aH+, unde:
a – concentraţia ionilor de H+.
Noţiunea pH sau pouvoir hydrogène (pondus hydrogeni) a fost introdusă de Sörensen în
1909; prin această noţiune, acesta a denumit activitatea ionilor H+ din soluţii acide foarte diluate.
75
Deci pH sau indicele ionilor de hidrogen este logaritmul zecimal cu semn schimbat al activităţii
ionilor H+ dintr-o soluţie: pH log 1/AH+ = -log AH+ (unde AH+ concentraţia ionilor de H+).
În chimie şi agrochimie se utilizează frecvent termenul de concentraţia ionilor de H+, astfel
că ecuaţia aceasta se poate scrie:

Apa pură, distilată, disociază în ioni H+ şi OH- , între care conform legii acţiunii maselor,
apare relaţia:

Doar o parte mică din moleculele de apă se disociază şi ca atare, se poate spune că
concentraţia în molecule de apă nedisociată este egală cu cantitatea totală de apă (Tîrziu, 1997).
Pentru un mol-gram relaţia este: (H+) × (OH-) = K = 10-14. Deci, produsul dintre concentraţia ionilor
H+ şi OH- este constant la aceeaşi temperatură.
K – constanta de disociaţie a apei pentru o anumită temperatură sau mai este denumită
drept produs ionic. Acest produs ionic, pentru apă la temperatura de 250o C, este de 10-14. Apa
neutră are concentraţia ionilor H+ = ioni OH-, de unde rezultă:
(H+) (OH-) = 10-7 ioni gram/l soluţie şi pentru cologaritmul concentraţiei ionilor se notează cu pH
(denumit şi exponentul hidrogenului sau potenţialul de hidrogen).
Altfel spus, produsul ionic al apei (K) în cazul disocierii acesteia, rezultă din ecuaţiile:
Kw = CH+ * COH- = 10-14 la temperatură constantă de 250 C sau
- log CH+ - log COH- = - log 10-14 sau,
- log (H+) – log (OH-) = 14 sau,
pH – pOH = 14
unde: p = - log
Rezultă că nu este necesar să determinăm ambele valori, pH şi pOH, deoarece calculând
una dintre ele, rezultă automat valoarea celorlalte constante ionice pentru aceeaşi temperatură
constantă. Adică:
 dacă C H+ = 10-7, COH- = 10-7, adică pH = 7 şi pOH = 7
 dacă CH+ = 10-6; COH- = 10-8 adică pH = 6 şi pOH = 8
 dacă CH+ = 10-8; COH+ = 10-6 adică pH = 8 şi pOH = 6
Pentru pH, există şi o altă denumire (pe lângă cea de concentraţia ionilor de hidrogen, sau
raportul dintre ionii de H+ şi OH-) şi anume aceea de putere sau exponent la care trebuie ridicată
cifra 10 pentru a obţine concentraţia activă a ionilor de H+. La temperatură constantă de 250o C,
pH-ul poate lua valori cuprinse între 0 – 14. Dacă concentraţia ionilor de H+ este mai mare de 10-7,
reacţia va fi acidă (adică pH este mai mic de 7). Dacă concentraţia va fi mai mică de 10-7 atunci

76
reacţia este alcalină (adică pH este mai mare de 7). La temperaturi între 0 – 600o C, valoarea
maximă a pHului pentru produsul ionic al apei, este 10-14,94, respectiv 10-13,02 şi de aceea este
nevoie să se facă mereu corecţii ale valorii pH, funcţie de temperatură.
Apa din ploi, sursa principală de formare a soluţiei solului, nu este pură pentru că are
dizolvată o anumită cantitate de CO2 şi de aceea are un pH acid, în jur de 5,70 (la o concentraţie
de CO2 de 0,03 %) şi de 5,22 (la o concentraţie de CO2 de 0,3 %).

În cazul solurilor din România, valorile pH sunt cuprinse între 3,5 şi 9,5. Solurile cu reacţie
acidă (cu pH-ul sub 6,0), precum şi cele cu reacţie alcalină (cu pH-ul peste 8), trebuie ameliorate
cu ajutorul amendamentelor calcaroase pe soluri acide şi cu ghips şi fosfogips pe soluri alcaline.
Pe lângă plantele de cultură care au cerinţe deosebite faţă de reacţia solului, menţionăm că
şi microorganismele din sol au de asemenea, diferite cerinţe faţă de pH. De exemplu, bacteriile
preferă o reacţie în jur de neutru şi slab acid (pH – 6,8), pe când ciupercile preferă o reacţie acidă
(pH 4-5).

77
 Asimilarea nutrienţilor de către plante şi microorganisme este influenţată de reacţia solului.
Oligoelementele sunt asimilate mai uşor în mediu acid şi mai greu şi mediu alcalin.
Elementele Ca şi Mg sunt mai uşor asimilate în cazul reacţiei neutru – slab alcaline (pH-ul
7– 8,5). Azotul este uşor asimilat în condiţii de reacţie slab acidă (pH-ul 6,0 – 6,8).
Solurile prea acide şi prea alcaline au însuşiri fizice nefavorabile: structură degradată,
porozitate mică, regim aerohidric deficitar. Prezintă însuşiri chimice şi biologice nefavorabile mai
ales solurile alcaline, în care este prezentă soda Na2CO3, care arde rădăcinile plantelor şi duce
la blocarea unor microelemente (Bo, Zn, Cu, Mo).

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este compoziţia chimică a solului ?
2. Ce este reacţia solului?
3. Care sunt metodele de determinare a reacţiei solului?

BIBLIOGRAFIE

TE U C., 1992 - Pedologie generală, I.A.Iaşi.

TE U C., 1994 - Pedologie fascicola I + II, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, Îndrumător practic – Analize fizico-chimice ale
probelor de sol - U.A.M.V.Iaşi.

78
 CAPITOLUL 8
PROPRIETĂŢILE FIZICE; HIDROFIZICE, DE AERAŢIE ŞI TERMICE ALE
SOLULUI

Proprietăţile fizice ale solului au influenţă majoră asupra modului în care solul funcţionează
în cadrul unui ecosistem. Creşterea şi dezvoltarea plantelor, cât şi regimul apei şi a soluţiei solului
sunt intens legate de proprietăţile fizice ale acestuia. Culoarea solului, textura, structura şi celelalte
proprietăţi fizice sunt criterii în clasificarea diferitelor tipuri de sol.
Textura solului defineşte mărimea particulelor de sol în timp ce structura acestuia face
referiri la modul în care aceste fracţiuni sunt dispuse împreună, definind natura sistemului de pori
şi canale în sol. Materia organică acţionează ca un liant între particulele individuale de sol,
determinând formarea unor grupări sau agregate de sol. Solul este un sistem complex, constituit
din fază solidă, lichidă şi substanţe gazoase, în care faza lichidă şi gazele ocupă spaţiile poroase
dintre particulele solide.

Proprietăţile fizice fac referire directă asupra naturii fazei solide a solului, cu impact asupra
regimului de apă şi aer în sol. Împreună, structura şi textura solului ajută la determinarea
capacităţii de aprovizionare cu nutrienţi a fazei solide a solului şi a capacităţii solului de a reţine şi
conduce apa şi aerul necesare activităţii radiculare a plantelor.
De asemenea, proprietăţile fizice ale solului dau indicaţii asupra modului de prelucrare
mecanică a acestuia, cât şi asupra eroziunii. Faza solidă a solului ocupă aproximativ 45- 60% din
volumul acestuia şi este constituită din substanţe în stare de dispersie moleculară şi ionică,
coloidală şi grosieră. Componenta principală este reprezentată de cuarţ şi de mineralele
cristalizate din clasa silicaţilor. Textura solului face referire la mărimea şi proporţia particulelor,
respective a fracţiunilor granulometrice ce alcătuiesc solul, excluzând substanţele în stare
moleculară şi ionică, precum şi humusul. Stabilirea compoziţiei granulometrice face referire la

79
determinarea unor grupe de particule, denumite fracţiuni granulometrice. A. Canarache (1990),
defineşte particula elementară, ca fiind particula minerală solidă, silicatată, care nu poate fi divizată
prin tratamente fizice sau chimice simple, în alte particule mai mici. Textura solului este dată de
conţinutul procentual cu care fracţiunile granulometrice cu diametrul mai mic de 2 mm ( argilă, lut
sau praf şi nisip), care participă în definirea unei probe de sol.

8.1. Sisteme de fracţiuni granulometrice

Particulele cu dimensiuni cuprinse între anumite limite au proprietăţi specifice, formând o
categorie de particule, respectiv grupe sau fracţiuni granulometrice. Cu cât gradul de mărunţire
este mai avansat, cu atât suprafaţa şi numărul particulelor este mai mare.

În definirea texturii solului sunt folosite numai fracţiunile granulometrice de nisip, praf şi
argilă. A. Canarache (1990), indică că între fracţiunile granulometrice, există corelaţii foarte distinct
semnificative: argila coloidală (diametrul mai mic de 0,002mm) şi argila fizică (diametrul mai mic de
0, 01mm).

La stabilirea grupelor de particule granulometrice sunt utilizate diferite sisteme de

clasificare. Sistemul roman de clasificare (sistemul Atterberg), este adoptat cu unele completări,
după clasificarea elaborată de Societatea Internaţională de Ştiinţa Solului ( S.I.S.S.).

80
 Diametrul maxim de 2,0 mm al particulelor elementare al părţii fine a solului, este
considerat ca limită de separaţie între pământul fin şi scheletul solului., deoarece la această
dimensiune, capacitatea materialului de reţinere a apei este scăzută, pe fondul unei unei
permeabilitşşi marite pentru apă şi aer.

8.1.1. Caracterizarea solurilor după textură

În funcţie de conţinutul în fracţiuni granulometrice, solurile sunt numite nisipoase, lutoase,
argiloase, nisipo-lutoase, luto-argiloase etc.

1. Solurile nisipoase sunt constituite aproape în întregime din nisip şi prezintă un conţinut maxim
de 12% praf şi 10% argilă. Datorită acestui aspect, solurile nisipoase prezintă permeabilitate mare
pentru apă şi aer, nu au structură, coeziune şi plasticitate, sunt sărace în humus şi elemente
nutritive, se încălzesc repede şi puternic, sunt spulberate de vînt şi prezintă fertilitate redusă.

81
2. Solurile nisipo-lutoase sunt constituite din 75 - 85 % nisip. În cazul unui conţinut bun de
humus, ele prezintă o fertilitate ridicată. Proprietăţile fizice, fizico-chimice, mecanice şi biologice
sunt bune.
3. Solurile luto-nisipoase au un conţinut de nisip între 60- 85% şi de maxim 20 % argilă. Pe
aceste soluri se dezvoltă în condiţii bune o vegetaţie forestieră.
4. Solurile lutoase. Cele trei fracţiuni granulomerice, argilă, praf şi nisip participă în alcătuirea
probei de sol în cantităţi aproximativ egale, respectiv 10-30% argilă, 15- 32% praf şi maxim 65%
nisip. Prezintă o permeabilitate moderată pentru apă şi au capacitate de absorbţie, re inînd astfel
substanţele nutritive.
5. Solurile luto-argiloase conţin circa 42,5% argilă şi circa 15- 32,5% praf, având proprietăţi
fizico-mecanice bune, asemănătoare solurilor lutoase.

În clasele texturale N şi U sunt incluse 3 subclase texturale care sunt definite în funcţie de
valoarea raportului dintre nisip fin şi nisip grosier.
6. Solurile argiloase. Conţin un minim de 55% argilă şi un maxim de 40% praf şi 45% nisip.
Fracţiunea granulometrică de argilă fiind dominantă, aceste soluri prezintă o permeabilitate redusă
pentru apă şi aer, re in puternic apa; au o capacitate de absorbţie mare, capacitate de schimb
cationic ridicată, plastiticitate şi aderenţă puternică. În perioadele cu exces de apă îşi măresc
volumul iar în stare uscată au o contracţie puternică, se lucrează greu, reclamând un consum mare
de energie motiv pentru care au fost denumite soluri grele. Au o fertilitate ridicată iar pentru
îmbunătăţirea proprietăţilor fizice, hidrofizice, mecanice şi de aeraţie sunt necesare măsuri
ameliorative: aplicarea de substanţe fertilizante organice, lucrări agrotehnice efectuate la timpul
optim, cultivarea în asolament a plantelor perene etc.

8.2. Structura solului

V.R.Wiliams (1950) consideră că structura solului este trşsătura de bază de care depinde
fertilitatea acestuia. Particulele elementare ale solului sunt organizate la nivel superior în formaţii
complexe, care constituie structura.
82
 Agregatele structurale ale solului rezultă prin asocierea şi agregarea particulelor
elementare de sol. C Chiriţă (1955) arată că, în majoritatea cazurilor, agregatele structurale au
rezultat prin fragmentarea masei de sol şi nu prin agregarea particulelor elementare. A. Canarache
(1991), pe baza celor amintite anterior, foloseşte un termen cu arie mai largă, acela de “element
structural”, pe care îl defineşte ca fiind: o unitate complexă formată în procesul de pedogeneză şi
care este constituită din mai multe particule primare şi / sau microagregate de sol, alipite sub
acţiunea unui agent de agregare sau rezultată din fragmentarea solului.

8.2.1. Principalele tipuri de structură

Diversitatea formei şi mărimii agregatelor, cât şi caracterele diferite ale suprafeţelor şi
muchiilor elementelor structurale, determină prezenţa în sol, la nivelul diferitelor orizonturi, a mai
multor tipuri morfologice de structură. În cazul solurilor de pe teritoriul României, pentru cazul
solurilor structurate, întâlnim următoarele tipuri de structură: glomerulară, grăunţoasă (granulară),
poliedrică, prismatică columnară, lamelară şi lenticulară.
Structura glomerulară prezintă agregate de formă sferică, cu diametrul între 0,2 - 5 mm,
sunt poroase în interior, având conturul ondulat, iar prin apăsare se desfac în agregate mai mici.
Acest tip de structură este caracteristic orizonturilor de bioacumulare de tip A (cernoziom, rendzină
şi roşcat-brun etc.).
Structura grăunţoasă. În cadrul structurii grăunţoase, forma agregatelor este sferică, cu
diametre cuprinse între 5-10 mm. Agregatele structurale prezintă în interior o porozitate mai
redusă, fiind mai îndesate şi mai compacte. Este caracteristică, orizonturilor cu humus al solurilor
cultivate, solurilor de pădure şi pajiştilor.
Structura poliedrică subangulară (alunară), prezintă agregate rotunjite, cu diametrul cuprins
între 0,5- 3 mm (feţe curbe şi rotunjite). Se întâlneşte în orizonturile de tip Bv (cu un conţinut
moderat de argilă) şi în orizonturile de tranziţie de tip AB şi EB.
Structura poliedrică (nuciformă). Agregatele sunt aproape rotunde, cu o dezvoltare egală pe
cele 3 direcăii spaşiale şi un diametru cuprins între 0,5 - 2 cm, cu feţe neregulate, mărginite
predominant de muchii. Acest tip de structură, este caracteristică orizonturilor de tip Bv, Bt sau în
cazul orizonturilor de tranziţie de tip AB sau EB.
Structura prismatică, prezintă fragmente în formă de prismă, având dimensiuni între 3 - 5 cm.
Este caracteristică orizonturilor de tip Bv.
Structura columnară prezintă agregate prismatice, rotunjite în partea superioară. Este
caracteristică orizonturilor de tip Btna, întâlnite la solul de tip soloneţ.
Structura lamelară (şistuoasă). Agregatele sunt alungite, având feţe de separaţie plane, cu
dimensiuni între 3- 5 mm. Este întâlnită în cadrul solurilor luvice (luvosoluri), la nivelul orizontului E.
Structura lenticulară. Agregatele au aspect lenticular, cu dimensiuni cuprinse între 1- 3 mm şi cu
suprafeţe curbate. Este caracteristică solurilor formate şi evoluate pe marne, marne argiloase,
marne şistuoase etc.

83
 În cazul solurilor nestructurate, particulele elementare sunt necoezive şi dispuse mai mult
sau mai puţin îndesat, uneori cimentate într-o masă de sol nefragmentabilă. Tipurile de structură
întâlnite în cazul solurilor nestructurate sunt: masivă şi monogranulară.
Structura masivă. Particulele minerale sunt consolidate sau cimentate, masa întregului orizont
sau a unei părţi din orizont este nefragmentabilă în elemente structurale.
Structura monogranulară. Particulele elementare ale orizontului pedogenetic sau a unei părţi
dintr-un orizont nu sunt grupate în elemente structurale.

8.3. Densitatea solului (D)

Densitatea solului este cunoscută şi sub denumirea de greutate specifică (GD), fiind
definită ca masă a unităţii de volum a particulelor solide.

D sau Gs = G / Vpt

În sistem metric, densitatea particulelor poate fi exprimată cu termenul de megagrame pe

m3 (Mg/m3). Astfel, dacă 1 m3 de particule solide cântăreşte 2,6 Mg, densitatea particulelor este de
2,6 Mg/m3 (care poate fi exprimată şi în grame pe centimetru cub (g/cm3). Densitatea depinde de
compoziţia chimică şi de structura cristalină a particulelor minerale, nefiind afectată de porozitate.
Aşadar densitatea particulelor nu este în raport cu dimensiunea particulelor sau cu modul de
aranjare a acestora (structură).

8.4. Densitatea aparentă (Da)

Este cunoscută şi sub denumirea de greutate volumetrică (Gv) şi reprezintă greutatea
unităţii de volum total al solului uscat la 105o C, în structură naturală şi se exprimă în grame de sol
uscat pe 1 cm3.
Da sau Gv = G / Vt

Da sau Gv = densitatea aparentă;

G = greutatea unei probe de sol uscat la 105o C;
Vt = volumul total (volumul particulelor + volumul porilor).

Datorită faptului că în calculul densităţii aparente intervine Vt (volumul total) adică volumul ocupat
de particulele solide, cât şi de spaţiile libere dintre particule (porii), valorile densităţii aparente sunt
mult mai mici decât ale densităţii fiind cuprinse de obicei între 1 şi 2. Factorii de care depinde
densitatea aparentă a unui sol sunt: compoziţia mineralogică, conţinutul solului în materie organică
şi în special modul de aşezare a particulelor solide în masa solului (tasare respectiv afânare).

84
 8.5. Porozitatea solului
Sub aspectul dimensiunilor porilor şi a volumului total al spaţiului poros (spaţiu lacunar),
avem o variaţie în funcţie de modul de aşezare (afânat sau îndesat) al elementelor texturale şi
structurale. Porozitatea totală a solului este exprimată în % din volumul total al acestuia:

Porozitatea totală este constituită din porozitate capilară, (pori cu diametrul mai mic de 1
mm) şi porozitate necapilară, (pori cu diametrul mai mare de 1 mm), cunoscută şi sub denumirea
de porozitate de aeraţie. Porozitatea de aeraţie reprezintă porii ocupaţi cu aer când solul are o
umiditate la nivelul capacităţii de câmp şi se calculează cu următoarea formulă:
Pa = Pt - CC x Da
Situaţia optimă, sub aspectul porozităţii, este întâlnită la solurile cu textură mijlocie şi
structură glomerulară, ce au o porozitate totală de 50 - 60 % din care peste jumătate o reprezintă
porozitatea necapilară sau de aeraţie. La solurile cu textură argiloasă porozitatea de aeraţie este
mai mică decât în cazul solurilor cu textura grosieră şi, de asemenea, solurile nestructurate
prezintă valori mai scăzute ale porozităţii de aeraţie decât cele structurate.

Proprietăţi fizico-mecanice ale solului

8.6. Coeziunea solului
Particulele elementare şi agregatele structurale ale solului sunt lipite între ele prin forţe de
atracţie reciprocă, noţiune cunoscută sub denumirea de "coeziune a solului". Această coeziune
este determinată de atracţia electrostatică dintre ioni, de atracţia moleculară, de coagularea
coloizilor solului, de forţele capilare, de aşezarea compactă a particulelor elementare, de
cimentarea acestor particule cu compuşi chimici insolubili, de substanţele organice din sol rezulate
ca urmare a acţiunii microorganismelor.
Coeziunea solului este influenţată de textura, structura, nivelul variaţiei de umiditate a
acestuia, de conţinutul în humus şi de natura cationilor adsorbiţi. Astfel, în cazul nisipului,
coeziunea manifestată prin punctele de contact ale particulelor este foarte scăzută şi aceasta
numai la un anumit grad de umiditate. Particulele de argilă prezintă o coeziune foarte ridicată în
special în stare uscată. La umiditate ridicată, coeziunea solului scade datorită atenuării atracţiei
particulelor solide, în prezenţa moleculelor de apă. În cazul solului cu structura distrusă sau slab
dezvoltată, particulele elementare au o aşezare îndesată masa solului prezentînd o coeziune
ridicată (număr mai mare de particule). Coeziunea se referă la întreaga masă a solului, însumând
coeziunea dintre particulele ce alcătuiesc agregatele şi coeziunea dintre particulele masei
nestructurate (coeziune globală).

8.7. Aderenţa solului

Este cunoscută şi sub denumirea de adeziunea solului, reprezintă proprietatea pe care o au
particulele de sol ca, la un anumit grad de umiditate (solul umezit la consistenţa plastică lipicioasă),
85
să se lipească de piesele active ale utilajelor şi ma inilor agricole cu care vin în contact.
Adeziunea este dată de forţele de atracţie dintre particulele de sol şi suprafaţa uneltelor şi utilajelor
prin i ntermediul peliculelor de apă.
Aderenţa solului se manifestă, în special la umiditatea corespunzătoare limitei superioare a
plasticităţii, în intervalul 16 - 40 % umiditate), în timp ce sub limita inferioară a plasticităţii (< 16 %
umiditate) solul nu aderă, se mărunţeşte uşor, având o rezistenţă specifică mică la prelucrarea
mecanică. Forţele de atracţie manifestate între particulele de sol, devin mai mici decât cele
manifestate între particule şi obiectele cu care acestea vin în contact.

8.8. Plasticitatea solului

Plasticitatea reprezintă proprietatea solului ca la o anumită umiditate, (într-un anumit
interval de umiditate), sub acţiunea unor forţe mecanice exterioare, să-şi modifice forma fără a se
rupe (fără a se crăpa sau sfărâma) şi de a-şi păstra această formă şi s-o menţină şi după încetarea
forţei şi pierderea apei (după uscare). Cantitatea minimă de apă la care apare plasticitate
reprezintă limita inferioară a plasticităţii, iar cantitatea maximă de apă până la care se menţine este
denumită limita superioară a plasticităţii. Indicele de plasticitate defineşte domeniul de umiditate la
care solul este plastic:
Ip = W1 – Wp în care:
Ip = indicele de plasticitate;
W1 = limita superioară de plasticitate;
Wp = limita inferioară de plasticitate.
Pentru valori mari ale indicelui de plasticitate, intervalul optim de umiditate, în vederea efectuării
lucrărilor solului, este foarte mic. În cazul unui conţinut scăzut de apă al solului arătura este prea
bolovănoasă, iar în cazul unui conţinut mare de apă al solului, arătura prezintă brazde sub formă
de curele.
8.9. Consistenţa solului
Prin consistenţa unui sol se înţelege modul de comportare a agregatelor de sol sub
acţiunea de rupere sau deformare mecanică la diferite stări de umiditate, cât şi tendinţa acestuia
de a adera la corpuri străine.
Factorii care influenţează asupra consistenţei solului sunt: textura şi structura solului,
conţinutul de humus, natura mineralogică a argilei, starea de umiditate.
Consistenţa creşte odată cu creşterea gradului de dispersitate a materiei. Cu cât un sol are
o structură mai bună, cu atât consistenţa este mai mică (excepţie solurile nisipoase). Humusul are
consistenţa mai mare decât praful şi nisipul dar mai mică decât argila, având un efect moderat
asupra consistenţei solurilor. Consistenţa se măsoară cantitativ prin: rezistenţa la penetrare la
umiditatea corespunzătoare a 50% din capacitatea capilară şi prin compactitate sau prin coeziune
globală. În practica agricolă, condiţiile optime corespund consistenţei friabile, respectiv unei
umidităţi sub limita de frământare la care solul se lucrează uşor.

86
 8.10. Contracţia şi gonflarea solului
Procesul prin care masa solului îşi micşorează volumul, ca urmare a scăderii umidităţii, prin
pierderea apei (uscare), poartă denumirea de contracţie a solului.
Contracţia este fenomenul invers gonflării. Contracţia se manifestă cu intensitate în cazul
solurilor bogate în particule elementare de argilă în cazul solurilor cu structură distrusă sau slab
structurate, şi în cazul solurilor cu un complex saturat în baze.
Pe măsură ce solul pierde apa (uscare), presiunea capilară creşte, particulele elementare
se apropie unele de altele, având ca efect formarea la suprafaţa solului a crăpăturilor şi, în unele
cazuri, ruperea rădăcinilor (perioadele secetoase). Deosebim în mod curent contracţie liniară şi
contracţie de volum. Contracţia liniară este dată de diferenţa dintre lungimea probei înainte şi după
contracţie, raportată la lungimea dinaintea contracţiei şi înmulţită cu 100 pentru exprimare
procentuală.
Procesul de mărire a volumului total al solului, determinat de creşterea umidităţii, poartă
denumirea de gonflare. Gonflarea este proprietatea prin care solul îşi măreşte volumul specific prin
îmbibare cu apă. Intensitatea gonflării şi contracţiei unei probe de sol este dată de coeficientul de
extensibilitate liniară sau de indicele de contracţie:

COLE – coeficient de extensibilitate liniară;

IC – indicele de contracţie (g/cm3);
DAo – densitatea aparentă a solului uscat (g/cm3);
DAw – densitatea aparentă la umiditatea de prelevare a probei (g/cm3);
W – umiditatea de prelevare a probei.
8.11. Rezistenţa la arat
Rezistenţa la arat, reprezintă rezistenţa la tracţiune, opusă la înaintarea plugului, sau
rezistenţa opusă de sol asupra plugului, ca urmare a acţiunii de tăiere, dislocare, ridicare,
răsturnare şi mărunţire a brazdei. Comportarea solurilor în procesul complex de lucrare mecanică
se exprimă prin rezistenţa la arat. Rezistenţa specifică a solului este influenţată de textură,
structură, conţinut în humus, umiditate, grad de înţelenire, stare de tasare, prezenţa CaCO3 etc.
Ca urmare a acţiunii de înaintare a plugului în timpul efectuării arăturii, solul opune rezistenţă
manifestată prin reacţii elementare de compresiune, de forfecare, de torsiune, de frecare, de
rupere, de întindere a particulelor de sol. Rezistenţa solului la arat se raportează la suprafaţa
secţiunii brazdei (rezistenţa specifică) şi se exprimă în kg/cm2 sau kg/dm2).
Relaţia de calcul este:

unde:

87
Fa – forţa de tracţiune (Kgf);
Rsp – rezistenţă specifică la arat (Kgf/dm2);
h – adâncimea de lucru a plugului (dm);
l – lăţimea de lucru a plugului (dm).
Valorile rezistenţei specifice sunt determinate de o serie de proprietăţi fizice, fizico-
mecanice (textura, structura, consistenţa, plasticitatea etc.), precum şi de o serie de factori ce nu
depind de proprietăţile solului (adâncimea şi lăţimea brazdei, viteza de lucru, forma pieselor
componente a plugului etc.).
Repartiţia terenurilor arabile din România, pe clase de rezistenţă specifică
la arat, se prezintă astfel:

În funcţie de rezistenţa la arat avem:

 soluri uşoare, cu o rezistenţă la arat mai mică de 35 kg f/dm2;
 soluri mijlociu-uşoare, cu o rezistenţă la arat între 36 - 45 kg/f/dm2;
 soluri mijlocii, cu o rezistenţă la arat între 46 - 55 kg/f/dm2;
 soluri grele, cu o rezistenţă între la arat 56 - 75 kg/f/cm2;
 soluri foarte grele, cu o rezistenţă la arat între 76 - 100 kg/f/dm2;
 soluri extrem de grele, având o rezistenţă specifică mai mare de 100 kg/f/dm2.
Umiditatea optimă la arat se poate estima prin calcul cu următoarea rela ie:
Wg = 15,3 + 0,32×A – 0,0046005×A2 + 0,00005894×A3 – 5,553×DA +
0,02104×A×DA2 , în care:
Wg – umiditatea optimă la arat (%g/g);
A – argila < 2m (%);
DA – densitatea
aparentă (g/cm3).
În România, din punct de vedere al rezistenţei specifice la arat, predomină solurile grele şi foarte
grele (A. Canarache, 1991).

Proprietăţi hidrofizice
8.12. Apa din sol

88
 În sol apa este necesară atât în procesul de solificare, cât şi pentru satisfacerea
necesită ilor plantelor. Plantele au nevoie de apă pe tot parcursul perioadei de vegetaţie,
respectiv la germinare, răsărire, fructificare.
Prin intermediul apei, plantele primesc elementele nutritive necesare creşterii şi dezvoltării.
Cantitatea de apă necesară plantei pentru formarea unui gram de materie vegetală, variază între
220 g şi 1000 g.
Sursa principală de apă a solului o constituie precipitaţiile atmosferice, apa provenită din
ploi şi apa sub formă de zăpadă.
În sol, apa poate ajunge şi prin interven ie antropică, respectiv apa de irigaţie. În cantităţi
mult mai reduse, apa în sol provine din condensarea şi absorbţia vaporilor de apă din atmosferă.
O altă sursă de apă pentru sol este apa freatică şi cea provenită din scurgeri laterale. În
cazul unui conţinut scăzut în apă, datorită forţelor de adsorbţie, moleculele de apă sunt reţinute
prin atracţia reciprocă dintre dipolul de apă şi suprafaţa particulei de sol.
În cazul solurilor nesaturate, apa se găseşte sub formă peliculară continuă în jurul
particulelor de sol, fiind reţinută de forţele capilare sau de forţele de menisc. Pentru solurile
saturate în apă, mişcarea acesteia este realizată de acţiunea forţei de gravita ie. În cazul solurilor
cu un conţinut ridicat de săruri solubile, un rol deosebit revine forţelor osmotice, care se manifestă
cu intensitate ridicată, determinând apariţia secetei fiziologice.

8.12.1. Forţele de reţinere a apei în sol

Forţele de reţinere a apei în sol la suprafaţa particulelor şi în pori sunt de natură diferită,
astfel încât reţinerea şi mişcarea apei se manifestă cu intensităţi variate. O importanţă mai mare o
au forţa gravita ională, forţele capilare, forţele de adsorbţie sau sorbţie, forţele determinate de
tensiunea vaporilor de apă din sol, forţele de sugere a rădăcinilor, forţele osmotice, forţele
hidrostatice etc.

8.12.2. Forţa gravita ională

Acţionează asupra apei din porii necapilari ai solului (în condiţiile unui sol saturat în apă).
Sub acţiunea forţei gravitaţionale apa circulă descendent prin porii necapilari, umectând profilul de
sol pe adâncimi mari, uneori până la nivelul pânzelor freatice. Pe măsură ce cantitatea de apă se
micşorează forţa gravita ională se diminuează ca intensitate. Pe terenurile înclinate, sub acţiunea
forţei gravitaţionale apa se deplasează din zonele mai înalte către cele mai joase, prin scurgere de
suprafaţă sau laterală.

8.12.3. Forţele capilare

După eliminarea apei din porii necapilari ai solului, apa este men inută datorită forţelor
capilare în porii capilari ai acestuia. Reţinerea şi mişcarea apei în capilare este determinată de
deficitul de presiune ce se creează în capilarele solului, deficit definit prin relaţia lui Laplace:

89
a - tensiunea superficială;
r - raza meniscului.
Deficitul de presiune sau forţa capilară este invers proporţională cu raza capilarului (apa se
mişcă din capilarele mai mari, unde deficitul de presiune este mai mic către capilarele mai mici
unde deficitul de presiune este mai mare).

8.12.4. Forţele de absorbţie sau de sorbţie

Acestea se manifestă asupra apei aflată la suprafaţa particulelor de sol. Prin pierderea apei
din porii necapilari şi apoi capilari, rămâne în sol apă reţinută la suprafaţa particulelor. Această apă
este reţinută foarte puternic (10.000 km) nu se mişcă sau se mişcă foarte lent (de la peliculele mai
groase către peliculele mai sub iri sau sub formă de vapori). Forţele de adsorbţie sunt de natură
electrostatică şi se manifestă datorită caracterului dipolar al moleculelor de apă care sunt atrase la
suprafaţa particulelor de sol unde există sarcini electrice libere (HIDRATAREA).

8.12.5. Forţele determinate de tensiunea vaporilor de apă

În porii solului se găseşte şi apa sub formă de vapori. Tensiunea (presiunea) vaporilor de
apă depinde de temperatura şi umiditatea solului. La umiditate constantă, tensiunea creşte cu
temperatura. Diferenţele de tensiune creează forţe ce determină mişcarea vaporilor de apă din
zonele unde presiunea este mai mare, către cele cu presiune mai mică.

8.12.6. Forţele de sugere a rădăcinilor plantelor

Apa din sol este în contact permanent cu rădăcinile plantelor şi este supusă forţelor cu
sugere a acestora. În cazul majorită ii plantelor, forţele de sugere sunt între 15 - 20 atmosfere. Pe
măsură ce apa din imediata apropiere a rădăcinilor se consumă, apa de la distan e mai mari este
atrasă şi se mişcă către acestea.

8.12.7. Forţele osmotice

Acţionează în cazul solurilor bogate în săruri solubile. Prin solubilizarea sărurilor în apa din
sol, presiunea osmotică creşte cu cât cantitatea de săruri dizolvate este mai mare. Datorită
presiunii osmotice ridicate apa din solurile bogate în săruri solubile este reţinută puternic, aşa încât
chiar atunci când solul are apă peste capacitatea de câmp, aceasta nu poate fi utilizată de plante
(seceta fiziologică).

8.12.8. Forţele hidrostatice

90
 Acţionează în cazul în care solurile sunt saturate în apă (orezării sau terenuri pe care
bălteşte apa). Aceste forţe sunt datorate greută ii stratului de apă care determină pătrunderea
acesteia în adâncime.

8.13. Indicii hidrofizici ai solului

Aceşti indicatori hidrofizici sunt aprecia i prin valori convenţionale exprimate în procente
ale masei de apă în raport cu masa solului uscat. Aceşti indicatori sunt reprezentaţi de:
coeficientul de higroscopicitate, coeficientul de ofilire, capacitatea pentru apă în câmp şi
capacitatea maximă pentru apă fiind frecvent utilizaţi în lucrările de iriga ii.

8.13.1. Coeficientul de higroscopicitate

Este cunoscut şi sub denumirea de coeficient maxim de higroscopicitate. Reprezintă
cantitatea maximă de vapori de apă pe care o poate adsorbi solul uscat, într-o atmosferă saturată
în vapori de apă. Acest coeficient se notează cu CH, iar valorea maximă corespunde umidităţii de
50 atmosfere, neaccesibilă plantelor.
Valoarea CH depinde de suprafaţa totală de adsorbţie, respectiv creşte de la solurile cu
textura nisipoasă către cele cu textura argiloasă. Coeficientul de higroscopicitate depinde şi de
conţinutul de humus, de conţinutul în diferite săruri, cât şi de natura cationilor din sol. Valorile
coeficientului de higrscopicitate sunt de circa 1 % pentru solurile cu textură nisipoasă, de cca 8%
pentru solurile cu textură lutoasă şi de circa 14% în cazul solurilor cu textură argiloasă. Coeficientul
de higroscopicitate se determină în laborator, prin crearea într-un mediu închis a unei saturaţii în
vapori de apă (94% ), prin folosirea unei soluţii de acid sulfuric 10%.
8.13.2 Coeficientul de ofilire (C.O.)
Acest indicator este cunoscut şi sub denumirea de umiditate de ofilire permanentă şi se
referă la umiditatea solului la care plantele suferă o ofilire ireversibilă (limita inferioară a apei
accesibile pentru plante). Valoarea umidităţii de ofilire în cazul unui acelaşi sol este influenţată de
condiţiile atmosferice, de însuşirile plantei etc.
Coeficientul de ofilire se determină prin calculul în mod indirect.
CO = CH x 1,5
Valorile C.O. sunt mai scăzute pentru solurile nisipoase (1- 3%) şi mai ridicate la solurile argiloase
(19 - 24 %).

8.13.3. Capacitatea pentru apă în câmp (C.C.)

Este cunoscută şi sub denumirea de capacitate minimă pentru apă şi se referă la
cantitatea maximă de apă capilară suspendată pe care o poate reţine solul pentru o perioadă mai
îndelungată după ploaie sau irigaţie. Valorile capacităţii pentru apă în câmp depind de textură,
structură, porozitate şi starea de afânare a solului, fiind considerate nesatisfăcătoare la valori mai
mici de 25 % şi foarte bune între 40-50 %.

91
 8.13.4. Capacitatea de apă utilă (C.U.)
Reprezintă apa accesibilă plantelor pe care o poate reţine solul (apa utilă sau apa
productivă) şi depinde de valorile C.O. şi C.C.
C.U.% = C.C.%- C.O%
Valorile C.U. % sunt 14,1- 14,7 % pentru cernoziomuri, 8,4- 11,8% pentru solurile brune-
roşcate, 13,3- 13,8 % pentru solurile brune tipice şi podzolite.

8.13.5. Capacitatea totală pentru apă (C.T.)

Reprezintă cantitatea maximă de apă pe care un sol o poate reţine un scurt timp după
inundare (maxim 1 oră). Depinde de porozitate, textura, structură etc. şi poate fi pusă în eviden ă
în cazul solurilor inundate, când porii solului sunt în întregime ocupaţi cu apă. În acest caz în sol se
regăsesc toate formele de apă în cantităţile maxime posibile.

8.13.6. Regimul hidric al solului

Ansamblul proceselor de pătrundere, de mişcare şi reţinere, de consum şi pierdere a apei
din sol, constituie regimul de apă în sol. Regimul de apă, numit şi regim hidric sau regim hidrologic
al solului, depinde de cantitatea de apă ce a pătruns în sol şi de aceea pierdută din sol.

8.13.6.1. Tipurile de regim hidric

Regimul hidric parţial percolativ. Este caracteristic pentru solurile de stepă, cu deficit
accentuat de umiditate: apa freatică este situată la adâncimi mari şi nu influenţează umiditatea
solului, care variază de la capacitatea pentru apă în câmp până la coeficientul de ofilire.
Regimul hidric periodic percolativ. Este caracteristic pentru solurile din climate de
tranziţie (de la stepă la pădure). Solurile sunt percolate până la baza profilului, în anii mai puţin
umezi şi chiar până la apa freatică în anii mai umezi; cantitatea precipitaţiilor este aproximativ
egală cu aceea a evapotranspiraţiei.
Regimul hidric percolativ. Se întâlneşte la solurile de pădure, în zonele umede unde
precipitaţiile depăşesc evapotranspiraţia. Din apa de precipitaţii care pătrunde în sol, o parte
ajunge în apa freatică.
Regimul hidric percolativ repetat. Este caracteristic pentru regiunile cele mai umede din
România, cu indicele de ariditate DE MARTONNE mai mare de 45. Spre deosebire de regimul
percolativ, percolarea are loc de mai multe ori pe an.
Regimul hidric desuctiv. Este caracteristic pentru solurile formate în condiţii climatice cu
deficit accentuat de umiditate (stepa şi silvostepa extremă), dar la care apa freatică se găseşte tot
timpul anului la o oarecare profunzime în profilul solului; umezeşte baza profilului de sol şi
determină gleizarea lui (soluri freatic umede gleizate şi profund salinizate).
Regimul hidric periodic exudativ. Se întâlneşte la solurile semigleice, unde la baza
profilului gleizarea este foarte puternică. Franja capilară ajunge uneori la suprafaţa solului.

92
 Regimul hidric freatic stagnant semimlăştinos. Este caracteristic solurilor gleice,
solurilor umezite în exces de franja capilară, ce ajunge la suprafaţă, deoarece apa freatică este
situată în profilul solului.
Regimul hidric freatic stagnant mlăştinos. Se întâlneşte la solurile mlăştinoase, la care
oglinda apei freatice ajunge aproape sau la suprafaţa solului.
Regimul hidric amfistagnant. Este caracteristic solurilor amfigleice, fiind determinat de
apa de precipitaţii (stagnantă deasupra unui orizont impermeabil) şi de pânza de apă freatică
situată la mică adâncime.
Regimul hidric de irigare. Este tipul de regim hidric prin care umezirea solului are loc prin
irigare. Dintre caracteristici menţionăm că este reglabil, are loc repetat şi depăşeşte umezirea
naturală a solului (atmosferică şi freatică).

8.14. Aerul solului (regimul de aer al solului)

Toate spaţiile lacunare dintre particulele solide ale solului sunt ocupate de apa şi aerul din
sol. Faza gazoasă a solului, ca sistem heterogen, dispers, structurat şi poros, este constituită de
aer (C. Chiriţă, 1955). Aera ia solului asigură respira ia rădăcinilor, favorizînd totodată
mineralizarea substanţelor organice.
Intensitatea desfăşurării activităţii biologice în sol este condi ionată de conţinutul normal
de O2 al aerului din sol, cât şi de prezenţa apei. Fără apă şi în condiţiile în care aerul din sol
prezintă O2 sub limitele normalită ii, viaţa în sol nu poate exista.

8.14.1. Compoziţia aerului din sol

Cu toate că aerul din sol provine în principal din aerul atmosferic, compoziţia lui diferă de a
acestuia. Aerul atmosferic are 2 constituienţi principali: N 78,31% şi 20,87% O2, restul fiind
reprezentat de 0,76% Ar (gaz inert), CO2 (0,03 %), H (0,01 %) şi NH3 (urme).
Compoziţia aerului din sol este influenţată atât de intensitatea activităţii biologice cât şi de
schimbul de gaze dintre sol şi atmosferă. Aerul din sol prezintă o compoziţie ce diferă de la un sol
la altul, iar în cadrul aceluiaşi tip de sol, fluctua iile sunt în funcţie de anotimp şi de activitatea
biologică.
În orizonturile de suprafaţă ale solului, conţinutul în O2 poate oscila între 10- 20%, N între
78,5- 80,0%, iar CO2 între 0,2- 3,5%, la care se adaugă amoniac, hidrogen sulfurat, metan, vapori
de apă. Pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor de cultură o importanţă majoră o are conţinutul
de oxigen şi de dioxid de carbon.
Între aceste două elemente fiind o rela ie antagonistă, scăderea conţinutului de O2 duce la
creşterea conţinutului de CO2 şi invers.
Pe fondul existenţei la suprafaţa solului şi în stratul superior al unui conţinut ridicat de
materie organică, şi respectiv humus, conţinutul de CO2 este mai ridicat şi aceasta deoarece prin
respira ia rădăcinilor se consumă O2, eliberându-se CO2. Procesul de alterare a mineralelor şi de
descompunere a materiei organice se desfăşoară în condiţiile unui consum de O2 (printre compuşii
93
finali în descompunerea materiei organice fiind CO2). Procentul de CO2 creşte odată cu
adâncimea, în timp ce procentajul de O2 scade.
Aerul din solurile cu textură argiloasă, lipsite de structură sau cu structura slab dezvoltată,
compacte, prezintă un conţinut mai mare de CO2 decât solurile cu textura mijlocie şi grosieră
(lutoasă, luto-nisipoasă, nisipoasă), structurate şi afânate.
În funcţie de anotimp, intensitatea activităţii biologice din sol este diferită, influen ând astfel
conţinutul în O2 şi CO2, astfel încât cantitatea de CO2 este maximă în timpul verii şi scade toamna
şi iarna când activitatea organismelor şi microorganismelor din sol este mai puţin intensă. Procesul
de respira ie a rădăcinilor plantelor are influenţă asupra compoziţiei aerului din sol. Procentul de
CO2 este mai ridicat pe un sol cultivat decât pe un sol necultivat. P.S. Kassovici a stabilit că pe un
hectar de grâu se degajă în sol, în cursul perioadei de vegetaţie circa 6000 kg CO2.

8.14.2. Volumul de aer al solului

Volumul de aer din sol depinde de porozitatea solului (deci de textură, structură, afânare
etc.), cât şi de umiditate. Apa şi aerul din sol sunt no iuni antagoniste sub aspect cantitativ. Aerul
în sol se găseşte în porii necapilari şi în porii capilari neocupaţi cu apă, astfel încât practic aerul
lipseşte dintr-un sol saturat în apă. În cazul unui sol uscat volumul de aer este reprezentat de
porozitatea totală.
Sub aspectul diferenţierii texturale, volumul de aer creşte de la un sol argilos spre un sol
nisipos. Diferenţierea structurală a solului face ca volumul de aer din sol să fie mai scăzut în cazul
unor soluri nestructurate, slab structurate sau cu structură distrusă, decât în cazul unor soluri cu
structură bună, bine dezvoltată (grăunţoasă, glomerulară). De asemenea, volumul cu aer din sol
creşte de la solurile îndesate, compactate spre solurile afânate. În cazul solurilor cu aceleaşi
condiţii sub aspectul texturii, structurii, afânării sau compactării, volumul cu aer depinde de
umiditatea acestora. Apa din sol ocupă un procent mai mare din pori în cazul unui sol umed,
determinând existenţa unui volum de aer mai scăzut şi invers.
Oscila iile procentuale largi, sub aspectul conţinutului de apă şi al volumului de aer în sol,
au dus la stabilirea unei situaţii optime pentru caracterizarea unui sol sub aspectul volumului de
aer.
Astfel a apărut noţiunea de "capacitate de aer a solului" sinonimă "porozităţii de aeraţie"
care indică, că solul se află în condiţii optime de umezire, respectiv la "capacitatea de câmp".
Volumul de aer la această capacitate de câmp oscilează între 5,0- 40,0%, fiind mai mic la solurile
cu textură fină, nestructurate, compactate şi mai ridicat la solurile cu textură grosieră, structurate,
afânate.
Raportul aer-apă în sol (respectiv regimul aerohidric al solului) este luat în consideraţie
pentru aprecierea condiţiilor de creştere şi dezvoltare a plantelor de cultură. Raportul optim aer-
apă în sol se realizează când porozitatea totală este de peste 50 %, fiind reprezentat în propor ii
aproximativ egale de porozitatea capilară (de reţinere a apei) şi de porozitatea necapilară (de
aeraţie). Acest raport optim se întâlneşte în solurile cu structură glomerulară stabilă, medie şi bine
94
dezvoltată, cu o textură mijlocie (lutoasă, luto-argiloasă), nediferen iată pe profil, bine afânate.
Extremele, respectiv textura argiloasă, lipsa de structură, compactarea sau textura nisipoasă,
structura monogranulară, afânarea excesivă duc, în primul caz, la crearea unor condiţii de exces
de apă şi aeraţie slabă, iar în cel de al doilea caz la un deficit de umiditate şi o aeraţie intensă.
Cerinţele plantelor sub aspectul necesită ii optime de aer în sol, sunt diferite: 10 % la varză, 12 %
la trifoi roşu, 20 % la lucernă, 26 % la grâu de toamnă, 31 % la porumb (BUNESCU V.I., 1980).
Condiţii bune de creştere şi dezvoltare a plantelor de cultură, sub aspectul volumului de aer, se
realizează atunci când acesta reprezintă 15 - 30 % din volumul total al solului.

8.14.3. Aera ia solului

Aera ia solului este un proces vital, deoarece prin aeraţie sunt controlate, în limite largi,
concentraţiile în sol a două gaze care susăin viaţa: O2 şi CO2. Aceste gaze împreună cu apa, sunt
primii participan i în cadrul a două reacţii biologice vitale:
1. Respira ia tuturor celulelor vegetale şi animale.
2. Fotosinteza - proces în urma căruia se formează zaharuri, fundamentul realizării hranei.
Respira ia implică oxidarea componentei organice.

C6H2O6 + 6O2 –> 6CO2 + 6H2O

Zahăr
Datorită fotosintezei, această reacţie este reversibilă. CO2 şi H2O se combină cu ajutorul
plantelor verzi, formînd zaharuri, eliberându-se O2 care este folosit de oameni, animale şi plante.
Aera ia solului este o componentă de bază în cadrul acestui sistem. Pentru ca respira ia să aibă
loc, solul trebuie aprovizionat cu O2, în timp ce CO2 va fi înlocuit.
Datorită aeraţiei, sub aspectul concentraţiei de O2 şi CO2, există un schimb permanent între
sol şi atmosferă. Ca urmare a difuziunii gazelor, concentraţia mare de CO2 în sol duce la
difuziunea acestuia în atmosferă, în timp ce O2 cu o concentraţie mare în atmosferă, difuzează în
sol. În urma acestui proces are loc realizarea unui echilibru sub aspectul concentraţiei O2 şi CO2.
Procesul de difuzie se desfăşoară lent, CO2 având o greutate specifică mai mare ca a aerului (1,5
în raport cu aerul).
Pentru realizarea unor condiţii optime de creştere şi dezvoltare a plantelor pe adâncimea
de 0 - 20 cm, primenirea solului cu aer în întregime trebuie să aibă loc în circa 8 zile
(Gr.OBREJANU, St. PUIU, 1972). Pe solurile cu condiţii bune de aeraţie, primenirea solului cu aer
pe adâncimea de 0 - 20 cm are loc în numai 24 ore.
Schimbul de gaze dintre sol şi atmosferă mai este condi ionat şi de oscila iile de
temperatură, varia ia umidităţii solului, varia ia presiunii atmosferice. Datorită creşterilor de
temperatură, aerul din sol se dilată trecând parţial în aerul atmosferic. În urma scăderii
temperaturii, volumul de aer din sol scade, locul liber fiind luat de aerul proaspăt. Ca urmare a
pătrunderii apei în sol, mare parte din aerul solului trece în atmosferă. În urma evaporării apei,
spaţiile necapilare sunt ocupate cu aer proaspăt.
95
 Prin scăderea presiunii atmosferice aerul solului trece în aerul atmosferic, iar în urma
creşterii presiunii atmosferice, spaţiile necapilare ale solului sunt umplute cu aer atmosferic
proaspăt.
În cazul unui sol bine aerat, schimbul de gaze este suficient de rapid pentru a preveni
deficitul de O2, sau toxicitatea excesului cu CO2.

8.15. Temperatura solului

Temperatura solului este rezultatul intrărilor şi pierderilor de energie calorică din sol.
Temperatura solului are influenţă majoră asupra proceselor fizice, biologice şi chimice ce se
desfăşoară în sol. În solurile reci, reacţiile proceselor chimice şi biologice sunt reduse ca
intensitate. Descompunerea biologică este încetinită, astfel încât rata de utilizare a unor nutrienţi,
precum N, P, S şi Ca este diminuată.
De asemenea, absorbţia şi transportul apei şi a ionilor nutrienţi de către plante sunt
influenţate nefavorabil de temperaturile scăzute.

8.15.1. Surse de energie calorică

Radia iile solare reprezintă principala sursă de energie calorică pentru încălzirea solurilor.
Norii şi particulele de praf din atmosferă interceptează adia iile solare şi absorb, împrăştie sau
reflectă mare parte din energia calorică.
Numai aproximativ 35- 40% din energia calorică provenită din radia ia solară contribuie la
încălzirea solului în regiunile umede şi înnorate şi aproximativ 75% în zonele aride, lipsite de nori,
la nivel global, media este de 50%.
Solul mai primeşte căldură şi din alte surse: procese exoterme (humificarea, hidratarea
coloizilor, descompunerea resturilor organice), surse ce prezintă o importanţă secundară.

8.15.2. Căile de pierdere a energiei calorice

Cea mai mare parte din energia calorică este pierdută datorită difuziei radiaţiilor calorice
obscure din sol în atmosferă. O mică parte din energia solară primită de pământ contribuie la
încălzirea solurilor. Această energie este cheltuită, în primul rând la evaporarea apei de la
suprafaţa solului şi a suprafeţei frunzelor sau este radiată sau reflectată înapoi în atmosferă.
Numai aproximativ 10 % este absorbită de sol şi poate fi folosită pentru încălzirea acestuia. Chiar
şi în aceste condiţii, această energie are o importanţă majoră pentru buna desfăşurare a
proceselor din sol şi pentru creşterea plantelor pe sol.
Temperatura în sol este influenţată de o serie de factori externi, cât şi de proprietăţile
termice ale solului.

8.15.3. Proprietăţile termice ale solului

În legătură cu radia ia solară, există şi alţi factori care influenţează suma netă a energiei
absorbite de soluri şi amintim aici proprietăţile termice, dintre care influenţă deosebită o au:
96
capacitatea de absorbţie a razelor solare, capacitatea calorică, conductivitatea termică,
capacitatea exotermică şi endotermică.

8.15.3.1. Capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare

Această proprietate termică depinde, în principal, de culoarea solului. Culoarea albă
reflectă un procent foarte mare din radia ia calorică, în timp ce culoarea neagră absoarbe un
procent ridicat din radia ia calorică. Astfel, solurile închise la culoare absorb până la 80 % din
radia ia solară, încălzindu-se mult mai repede decât solurile deschise la culoare care absorb circa
30 % din radia ia solară.
Umiditatea solului sau conţinutul în apă influenţează, de asemenea, capacitatea de
absorbţie a radiaţiilor solare., Între cele două no iuni există o rela ie inversă, respectiv, la o
umiditate scăzută capacitatea de absorbţie este mai mare, comparativ cu o umiditate puternică la
care capacitatea de absorbţie este mică.
Vegetaţia solului, gradul de acoperire a solului cu vegetaţie, influenţează, de asemenea,
capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare, aceasta fiind mai scăzută în cazul unui sol acoperit de
vegetaţie şi mai mare în cazul solului neacoperit.
Unghiul sub care radia iile solare ajung la suprafaţa solului influenţează temperatura
acestuia. În cazul în care radia ia solară este perpendiculară pe suprafaţa solului şi energia
calorică absorbită, respectiv temperatura solului creşte.
Valoarea ALBEDO-ului, respectiv procentul din energia calorică ajunsă la suprafaţa solului
şi care nu pătrunde în sol, influenţează, de asemenea, temperatura aerului din sol. În funcţie de
condiţii, valorile abledoului oscilează în limite largi. Cu cât valorile albedoului sunt mai mici, cu atât
solul se încălzeşte mai mult. În prezenţa unui strat de zăpadă, valorile albedo-ului sunt de 70-
80%, la solurile închise la culoare 20%, în timp ce pentru solurile deschise la culoare, aceste valori
pot ajunge la circa 70%. Solurile cultivate au un albedo de 10- 12%, în timp ce, solurile acoperite
cu vegetaţie ierboasă sau lemnoasă, albedo-ul ajunge la circa 50%.
Scăderea temperaturii solurilor prin difuzia radiaţiilor obscure din sol în atmosferă este, de
asemenea, influenţată de factorii care determină capacitatea de absorbţie. Astfel, solurile închise
la culoare se răcesc mai încet decât cele deschise, solurile acoperite de vegetaţie prezintă o
scădere a temperaturii mai mică decât cele neacoperite şi, de asemenea, solurile mai umede
prezintă o scădere a temperaturii mai redusă decât solurile uscate.

8.15.3.2. Căldura specifică

Solul uscat se încălzeşte mai uşor decât solul umed şi aceasta deoarece necesarul cu
energie pentru ridicarea temperaturii apei cu 10o C este mai mare decât necesarul de energie
utilizat pentru căldura specifică este exprimată pe unitate (masă) de exemplu, în calorii pe gram
(cal/g). Căldura specifică a apei pure este de circa 1,00 cal/g sau 1000 cal/kg (4,18 J/g) iar a unui
sol uscat de circa 0,2 cal/g (0,8 J/g).

97
 8.15.3.3. Capacitatea calorică a solului
Capacitatea calorică sau capacitatea pentru căldură a solului reprezintă căldura specifică a
unui sol raportată la unitatea de volum (cal/cm3). Capacitatea calorică a unui sol depinde de natura
constituienţilor lui, fiind o rezultantă a căldurii specifice a acestora. Principalii constituienţi ai solului
prezintă următoarele valori ale capacităţii calorice: nisipul 0,51 cal/cm3; argila 0,55 cal/cm3; CaCO3
0,55 cal/cm3; humusul 0,58 cal/cm3; apa 1,0 cal/cm3; aerul 0,24 cal/cm3. Cu cât procentul
constituienţilor solului, ce au capacitate calorică mare este mai ridicat, cu atât solul se va încălzi
mai puţin şi mai lent. De aceea un sol argilos, în condiţii de umiditate ridicată, se va încălzi mai
puţin şi mai lent, decât un sol nisipos, ce s-a format şi evoluează într-un climat uscat.

8.15.3.4. Conductivitatea termică.

Conductivitatea termică a solului este influenţată de procentul cu care participă la definirea
sa principalii constituienţi. Conductivitatea termică a unui sol este destul de neuniformă datorită
faptului că solul este un sistem eterogen. Ea rezultând în principal din conductivitatea termică a
fazei solide (0,004), a fazei lichide (0,001) şi a fazei gazoase (0,00005).
Sub aspectul valorilor conductivită ii termice, menţionăm următoarele valori: nisipul 0,0093
(cal/cm.seco C), apa 0,00136 (cal/cm.seco C) şi aerul 0,00057 (cal/cm.seco C), astfel încât , cu cât
proporţia componentelor cu conductivitate mai mare este mai ridicată cu atât solul se încălzeşte
mai mult şi pe o adâncime mai mare.

8.15.3.5. Capacitatea exotermică şi endotermică a solului

Temperatura solului este influenţată şi prin frecven a şi intensitatea proceselor exo şi
endotermice ce au loc în sol. Ca procese exotermice menţionăm: descompunerea resturilor
organice, humificarea, hidratarea coloizilor, condensarea vaporilor de apă. Astfel, la formarea unui
gram de humus se degajă 5 calorii, o hidratare a unui kg de humus - 20 calorii, iar a unui kg de
argilă 3 – 5 calorii ( t. PUIU, 1980). Ca procese endotermice menţionăm evapora ia şi topirea
ghe ii. La transformarea unui gram de apă în vapori la to = 10o C se consumă aproximativ 600
calorii.
Ansamblul fenomenelor de încălzire şi de răcire a solului a solului sunt cunoscute sub
denumirea de regim termic al solului. Oscila ia în timp a acestuia determină un regim termic diurn,
lunar, sezonier, anual şi multianual.
Regimul termic acţionează asupra proceselor fizice, chimice şi biologice din sol,
influen ând formarea şi evoluţia solurilor şi, totodată, condiţiile de creştere şi dezvoltare a
plantelor.
Bilan ul termic la suprafaţa solului se exprimă prin următoarea rela ie: (N. Oanea, Gh.
Rogobete, 1977):
Q = (S' + D) - R - Eef ± P ± L.E. ± V
98
Q = cantitatea de căldură efectiv primită sau pierdută în unitatea de timp de către stratul de la
suprafaţa solului;
S' + D = fluxul de radia ie solară (directă sau difuză), ajunsă în sol;
R = radia ia reflectată;
P = căldura migrată în adâncimea solului în timpul zilei sau spre suprafaţa acestuia în timpul nopţii;
L.E. - consumul de căldură pentru evaporarea apei în sol (L) şi căldura de condensare a vaporilor
de apă în sol (E);
V = schimbul de căldură dintre sol şi atmosferă.
Valorile pozitive ale bilanţului termic evidenţiază o încălzire a solului iar în cazul unui bilan
termic negativ o răcire a acestuia.
Regimul termic al solului este influenţat de regimul termic al aerului atmosferic. Regimul
termic al solului poate fi modificat prin diferite lucrări agrotehnice şi hidroameliorative. Astfel, prin
aplicarea gunoiului de grajd, apelor de irigaţie cu temperatură mai mare decât temperatura solului,
a paielor tocate are loc o încălzire a solului.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care este principalele proprietăţi fizice ale solului ?

2. Ce este textura solului?
3. Care este metoda de determinare folosită pentru stabilirea clasei texturale a unei probe
de sol?
4. Ce este indicele de diferenţiere texturală?
5. Care sunt pricipalele forme de apă din sol?.
6. Care sunt fortele de reţinere şi de mişcare ale apei la nivelul solului?.
7. Care este compozţia şi provenienţa aerului din sol?
8. Care sunt principalele tipuri de regim hidric din România?

BIBLIOGRAFIE
TE U C., 1992 - Pedologie generală, I.A.Iaşi.
TE U C., 1994 - Pedologie fascicola I + II, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, Îndrumător practic – Analize fizico-chimice ale
probelor de sol - U.A.M.V.Iaşi.

CAPITOLUL 9
PROPRIETĂ I MORFOLOGICE
99
 Caracteristicile morfologice ale solului sunt date de proprietăţile morfologice ale acestuia:
tipul de humus, structura, textura, porozitate,consistenţă, culoare, neoformaţiuni etc. Deoarece
elementele de alcătuire a solului, reprezentate prin proprietăţi fizice, au fost deja prezentate, se vor
trata numai problemele legate de culoarea şi neoformaţiunile solului.

9.1. Culoarea solului

Culoarea solului este determinată de compoziţia primară a acestuia şi reprezintă reflec ia
tuturor emisiilor de lumină de diferite frecven e.
Absorbţia selectivă a razelor monocromatice din componentele luminii albe, se regăseşte în
culoare. Între principalele domenii de culoare ale solului, care sunt: alb, negru, roşu, galben, verde
şi albastru se stabilesc tranzi ii, printr-o diversitate de nuanţe.
Compoziţia chimică şi mineralogică, cât şi distribu ia particulelor minerale şi organice,
determină prin combinarea culorilor date de componentele respective, apariţia a numeroase culori
caracteristice diferitelor orizonturi ale solului. Ex: prezenţa humusului imprimă solului o culoare
neagră până la roşu-brun; compuşii fierului, în funcţie de gradul de hidratare şi de condiţiile de
aerobioză sau anaerobioză, imprimă o culoare de roşie, brun-ruginie sau galbenă-portocalie şi
respectiv o culoare albastră, albastru – verde, vine iu; carbonatul de calciu, sărurile uşor solubile,
argila şi silicea coloidală imprimă solului culori deschise, de la alb la cenuşiu.

9.1.1. Aprecierea şi semnifica ia culorii solului

În teren aprecierea culorii solului se realizează pe baza unor observa ii directe. În
determinările pedologice moderne se utilizează un sistem acceptat interna ional, care include 322
de culori standardizate (atlasul Munsell), respectiv sistemul de culoare Munsell. Acest sistem
defineşte culoarea solului prin trei variabile: nuan a, valoarea şi croma.
Nuan a este determinată de lungimea de undă a luminii şi reprezintăculoarea spectrală
dominantă, pe o scară care include 5 culori de bază considerate pure şi 5 culori intermediare
(combinate), care sunt notate cu litere şi care au fiecare câte 10 trepte notate cu cifre de la 1 la 10.
Se notează prin cifre şi litere. Culorile de bază sunt: R=(red) roşu; Y=(yellow) galben; G=(green)
verde; B=(blue) albastru; P=(purple) violet. Culorile intermediare sunt: YR = roşu-galben; GY =
galben-verde; BG = verde-albastru; PB = albastru-violet; RP = violet-roşu.
Culorile de sol prezintă un număr limitat de nuanţe cuprinse în intervalul 10 R şi 5 Y (10 R;
2,5 YR; 5 YR; 7,5 YR; 10 YR; 2,5 Y;5 Y). Orizonturile formate şi evaluate în condiţii de umezire
excesivă gleice şi / sau stagnogleice, prezintă nuanţe specifice (5Y/GY-6/1, 5B/GY-5-6/1,
5BG/GY4-5/1-2).
Valoarea este exprimată în cifre, de la 1 la 10, sub forma unui raport corespunzător celor
10 trepte din scara neutrală. Pentru soluri, valoarea (luminozitatea) este cuprinsă în intervalul 2,5 –
8, exprimând trecerea de la întunecat către luminos. Luminozitatea medie a culorii probelor de sol

100
are valoarea 5, determinată de combinarea nuanţei de bază cu cenuşiu, respectiv a V-a treaptă de
culoare a scării neutrale.
Croma este variabila prin care se stabileşte puritatea intensitatea sau saturaţia culorii în
cadrul fiecărei valori şi este definită prin cifre de la 1 la 20 (pentru cazul solurilor de la 1 la 8). Se
notează sub forma unui raport.
Aprecierea corectă a culorii se face pentru materialul uscat sau umed, aceasta oscilând
între cele două situaţii cu 0,5 - 3 trepte pentru valoare, cu 0,5 – 2 trepte pentru cromă. Foarte rar
intervin modificări de nuan ă.
Tipurile de procese pedogenetice şi intensitatea de manifestare a acestora determină
migrarea şi acumularea pe profil la nivelul diferitelor orizonturi a unora din constituienţii solului
(săruri solubile, argilă, humus, sescvioxizi, etc.), cu efect determinant major asupra culorii solului.
Evoluţia unor orizonturi de pe profil în condiţiile unui exces temporar sau permanent de apă
(de natură pluvială sau freatică), determină apariţia aspectului marmorat - mozaicat al unor straturi
de sol (Go, Gr, W, w).
Prezenţa la suprafaţa profilului a coloidului de humus imprimă în general orizontului de
bioacumulare o culoare neagră, evidenţiind astfel o fertilitate naturală ridicată. Fertilitatea solului se
micşorează de la solurile negre către cele brune, brune ruginii, roşii, cenuşii, galbene şi albicioase
(Teodorescu-Soare E., Filpov F., 2000).
Culoarea diferită a solurilor influen ează absorbţia energiei radiante solare. Solurile închise
la culoare absorb mai multă energie solară comparativ cu solurile deschise la culoare. O serie de
caracteristici termice, fizice şi biologice ale solului (temperatura, umiditatea, activitatea biologică şi
microbiologică, din sol, potenţialul productiv, etc.), sunt determinate de culoare.

9.2. Neoformaţiile solului

Apariţia la nivelul diferitelor orizonturi de pe profilul solurilor a neoformaţiilor
(neoformaţiunilor) este determinată de acumularea sau de separarea recentă sau relictă a unor
substanţe formate ca urmate a acţiunii proceselor de eluviere, iluviere, oxidare, reducere, sau prin
intermediul organismelor vegetale şi animale şi a microorganismelor.
Prezenţa diferitelor neoformaţiuni la nivelul orizonturilor pedogenetice ale solului, determină
modificări evidente de formă, compozi ie chimică şi culoare. În formarea neoformaţiilor intervine
curentul descendent şi ascendant de apă din sol, care determină solubilizarea produşilor de
alterare.
Diametrul porilor, compoziţia granulometrică a solului, cât şi solubilizarea diferită a
constituienţilor din sol, au o influenţă majoră asupra tipurilor de neoformaţii care se formează.
În soluri sunt prezente neoformaţii chimice, rezultate din acumularea de săruri cu
solubilitate mare şi medie, din acumularea oxizilor şi hidroxizilor şi din acumularea argilei,
neoformaţii biogene, rezultate prin activitatea organismelor vegetale şi animale şi neoformaţiuni
reziduale, care apar în soluri în care se manifestă intense procese de eluviere a coloizilor.
101
 Neoformaţiile chimice, rezultate prin acumularea sărurilor solubile sunt prezente pe fondul
manifestării intense a proceselor de eluviere-iluviere a sărurilor.
Funcţie de natura sărurilor evidenşiem în special neoformaţiuni de carbonat de calciu, de
săruri solubile şi de gips. Acestea se prezintă sub formă de pseudomicelii, pete, pungi sau cuiburi,
eflorescen e, pelicule, tubuşoare, vinişoare, concreţiuni, crustă etc.
Neoformaţiile biogene pot fi de origine animală (crotovine, coprolite, cervatocine, lăcaşuri
de larve şi organisme, pelote) şi de origine vegetală (cornevine).
Neoformaţiunile reziduale sunt prezente pe profilul unor soluri, la nivelul diferitelor orizonturi
sub formă de grăunciori de nisip dezbrăcaţi de pelicula coloidală sau alte particule minerale
rezistente la alterare, silice sub formă de pudră depusă pe suprafaţa agregatelor structurale, sau
aglomerări de particule.
Aceste neoformaţiuni s-au format prin migrarea intensă a coloizilor.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce este culoarea solului şi cum se poate aprecia aceasta ?.
2. Care sunt cele 3 variabile care intervin în determinarea culorii unei probe de sol?
3. Ce sunt neoformaţiunile solului?.
4. Care sunt principalele forme de neoformaţiuni chimice ?
5. Care sunt principalele forme de neoformaţiuni biogene ?
6. Care sunt principalele neoformaţiuni reziduale şi cum au rezultat acestea ?

BIBLIOGRAFIE
TE U C., 1992 - Pedologie generală, I.A.Iaşi.
TE U C., 1994 - Pedologie fascicola I + II, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, Îndrumător practic – Analize fizico-chimice ale
probelor de sol - U.A.M.V.Iaşi.

CAPITOLUL 10
BIOCENOZA. ORGANISMELE SOLULUI

10.1. Introducere
Organisme tipice de sol sunt considerate doar acele organisme pentru care solul reprezintă
un mediu de viaţă permanent. Unele organisme trăiesc vremelnic în sol, într-o anumită etapă a
dezvoltării lor. Altele sunt antrenate în sol, însă vor muri deoarece nu găsesc condiţii de viaţă
corespunzătoare.

102
 Unele organisme se hrănesc în sol, iar altele îşi petrec un timp mai scurt în sol, fără să ia
hrană din sol.
Organismele din sol, fie că aparţin regnului vegetal, care alcătuiesc flora solului sau celui
animal, care alcătuiesc fauna solului, reprezintă o comunitate de viaţă denumită biocenoză, pe
care R. France (1910), a denumit-o edafon.
Cei mai importan i reprezentan i ai florei solului sunt bacteriile, ciupercile şi algele.
Cei mai importan i reprezentan i ai faunei solului sunt fie animale unicelulare (protozoare), fie
animale pluricelulare (metazoare).

10.2. Microflora solului. Sistematica, răspândirea şi modul de viaţă

10.2.1 Bacteriile
Bacteriile din sol (care apar mai frecvent), conform clasificării întocmită de D. Bergey în
1923, fac parte din ordinele Pseudomonadales (subordonul Pseudomonadineae), Eubacteriales,
Anticnomycetes şi Myxobacteriales (clasa Schizomycetes, sec ia Protophyta).

10.2.2. Ciupercile
Importanţa ciupecilor pentru activitatea biologică din sol este de necontestat, deoarece
numeroase fenomene biologice din sol nu pot fi realizate decât de ciupercile solului (celuloza nu
poate să fie degradată decât dacă a fost degradată lignina din jurul acesteia, cu ajutorul
ciupercilor).
Ciupercile saprofite influenţează desfăşurarea unor procese biochimice: fermentarea
glucozei, fructozei, zaharozei, lactozei. Unele ciuperci descompun dextrinele, alte oxidează alcoolii
şi glicerina, altele degradează celuloza.

10.2.3. Algele
Alături de bacterii şi ciuperci, întotdeauna în sol apar şi algele. Ele au clorofilă şi fac
fotosinteză (sunt autotrofe) şi trăiesc la suprafaţa solului şi în straturile mai adânci (heterotrofe) şi
descompun substanţele organice din sol. Cele de la suprafaţa solului, după moartea lor, îngraşă
solul cu materia organică a corpului lor. În procesul de asimila ie a algelor, se formează oxigen,
care determină şi activează viaţa aerobă a microorganismelor solului. La fel ca la bacterii şi
ciuperci, există mai multe sisteme de clasificare.

10.2.4. Lichenii
Reprezintă o simbioză între alge şi ciuperci: ciupercile heterotrofe dau algelor autotrofe o
parte din sărurile nutritive, iar algele cedează ciupercilor hidraţi de carbon. Importanţa bioedafică a
lichenilor, constă în participarea lor în procesul de alterare a mineralelor. Lichenii sunt rezisten i şi
puţin preten ioşi, populând pere ii goi ai rocilor, precum şi crăpăturile cauzate de înghe în roci.
Produşii de excreţie a lichenilor (acizii de culori deschise), dizolvă roca (alterare biologică).

103
Suprafaţa rocilor se corodează, crăpăturile se lărgesc, lichenii accentuează procesele fizico-
chimice de alterare. Alături de roci şi materialele lemnoase sunt atacate şi mineralizate de licheni.
S-au identificat peste 100.000 specii de licheni. În clasificarea lichenilor se asociază denumirea lor
cu ciupercile cu care sunt în simbioză.

10.2.5. Enzimele
Enzimele (fermenţii) intervin în desfăşurarea tuturor proceselor metabolice din sol. Sunt
compuşi organici înrudi i cu proteinele. Enzimele sunt biocatalizatori care intervin în cadrul
reacţiilor, determinând viteza şi specificitatea lor, fără a fi consuma i şi fără să facă parte din
produşii finali de reacţie.
Enzimele sunt formate dintr-un suport proteic (apofermentat) şi grupa prostetică
(coferment). Cofermentul reprezintă gruparea activă a enzimei. Dacă lipseşte cofermentul,
apofermentul este inactiv.
Enzimele care acţionează în interiorul celulei se numesc endoenzime, iar ectoenzimele
sunt active şi în afara celulei.
Enzimele acţionează specific în majoritatea cazurilor, respectiv ele atacă doar un compus
chimic.
În funcţie de comportamentul lor biochimic, se împart în 2 grupe: hidrolaze şi desmolaze
(redoxaze).
Hidrolazele sunt ectoenzime şi desfac legăturile C-O şi C-C, cu adi ie de apă şi cu un
transfer mai mic de energie.

1
0.2.6. Datele cantitative referitoare la numărul, biomasa şi activitatea diferitelor tipuri
de microorganisme
Datele cantitative referitoare la numărul microorganismelor sunt contradictorii. Un factor
important de eroare, apare când se raportează de ex: biomasa/ha, se ia în calcul un strat de sol de
15, 20 sau 25 cm. Datele obţinute se referă la greutatea umedă sau uscată a microorganismelor,
sau a solului, fără a se men iona acest lucru, însă este de necontestat faptul că cel mai mare
număr, întotdeauna, îl au bacteriile. Uneori însă, biomasa fungilor poate fi mai mare, din cauza
structurii de tip micelial).

104
 10.3. Fauna solului
Numeroase cercetări au evidenţiat şi demonstrat rolul animalelor (fauna) edafice în
transformarea resturilor organice din sol.
În ecosistemele naturale, precum şi în cele anticipate, animalele edafice împreună cu
microorganismele influenţează şi participă activ la descompunerea materiei organice de la
suprafaţa solului şi din sol. C.Chiriţă, 1974, Kurceva, 960 şi 1964, Edwards şi Heat în 1964 au
sesizat faptul că procesul de descompunere a litierei în prezenţa animalelor este de două ori mai
rapid faţă de situaţia când activitatea aceastora este mai scăzută.

10.3.1. Terminologia utilizată în clasificarea faunei edafice

În 1951 Van der Drift dă următorul sens concep iei de “fauna solului”: Fauna solului
include acele animale care trăiesc întreaga viaţă în sol sau numai o parte din ciclul lor de
dezvoltare. În cazul speciilor care îşi petrec în sol doar o parte din ciclul lor evolutiv, doar acest
stadiu este considerat ca făcând parte din fauna solului. În clasificarea marii diversită i de animale
edafice s-au utilizat diferite criterii, care in cont de: dimensiunea corpului, legătura cu solul ca loc
de trai, adaptarea la umiditate şi hrană etc.
Fenton, 1947, Van der Drift, 1951, Dunger, 1964, Brauns şi Bachalier, 1971 propun o
clasificare a animalelor din sol în 4 grupe:
 microfauna cuprinde animale care au o mărime a corpului cuprinsă între limitele
0,02 – 0,2 mm: nematode, protozoare, ratifere, tardigrade;
 mezofauna (meiofauna) cuprinde animale care au o mărime a corpului cuprinsă
între 0,2 – 4 mm: insecte mici şi larvele lor, acarienii, calembolele, enchytreide,
miriapode mici (Symphile);
 macrofauna cuprinde animale la care talia corpului are dimensiuni cuprinse între 4 –
80 mm: lumbricide, isopodele, diplopode, chilopode, aranee, precum şi insectele
superioare şi larvele lor;
 megafauna cuprinde animale cu dimensiuni ale corpului de peste 80 mm:
vertebratele mici, inclusiv micromamiferele.
În funcţie de condiţiile ecologice, comunitate de animale edafice (edaphon) se clasifică
astfel:

105
  hiperedaphon: comunităţi de animale care populează asocia ii vegetale de plante
mici;
 epiedaphon: comunităţi care populează suprafaţa solului;
 hemiedaphon: comunităţi de animale care populează litiera în orizontul humifer;
 enedaphon: comunităţi de animale din orizonturile minerale ale profilului de sol.

10.3.2. Răspândirea regională a organismelor din sol

V. Dokuceaev (1846 – 1903) remarca faptul potrivit căruia repartiţia zonală a diferitelor
tipuri de sol este rezultatul acţiunii locale şi zonale a factorilor pedogenetici, în special vegetaţia şi
animalele.
Majoritatea algelor, bacteriilor şi ciupercilor sunt considerate cosmopolite. Trebuie reţinut
faptul că ele alcătuiesc asocia ii de microorganisme ce diferă între ele din cauza influen elor
climatice, ale asocia iilor vegetale dominante, precum şi din cauza influen ei însuşirilor fizice şi
chimice ale solurilor.
Între răspândirea locală şi regională a organismelor din sol şi formarea tipurilor de sol există
o interrela ie strânsă. Una din cele mai importante însuşiri ale solului, care îl diferenţiază de
materialul parental iniţial, o reprezintă capacitatea solului de a înmagazina substanţele nutritive şi
apa necesară creşterii plantelor.
Această însuşire se bazează pe activitatea unui număr mare de vie uitoare din soluri, care
participă în mare măsură, la punerea în libertate a substanţelor nutritive pentru plante, din
mineralele rocii generatoare. Organismele solului sunt singurele capabile să mineralizeze resturile
vegetale şi animale, adică să le reducă la compuşi micromoleculari, sau să sintetizeze şi să
acumuleze în sol substanţe organice stabile (substanţe humice).
W. Laatsch (1957) a împărţit procesele de formare a solului în 3 categorii:

1) Procese de descompunere (dezagregare, descompunerea substanţelor organice);

2) Procese de sinteză (formarea mineralelor argiloase, formarea humusului);
3) Procese de deplasare (amestecarea solului, deplasarea prin infiltraţie).
Descompunerea şi sinteza substanţelor organice, precum şi amestecarea solului, sunt rezultatele
acţiunii organismelor din sol. Chiar şi dezagregarea mineralelor, în mare parte, se produce prin
intermediul reacţiilor biochimice. Deci se poate spune că vie uitoarele din sol participă la toate
procesele de formare a solului.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce este biocenoza solului ?.
2. Care este sistematica, răspândirea şi modul de viaţă al florei din sol?.
3. Care este sistematica, răspândirea şi modul de viaţă al florei din sol?.

106
 BIBLIOGRAFIE
TE U C., 1992 - Pedologie generală, I.A.Iaşi.
TE U C., 1994 - Pedologie fascicola I + II, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, Îndrumător practic – Analize fizico-chimice ale
probelor de sol - U.A.M.V.Iaşi.

CAPITOLUL 11
SOLURILE ROMÂNIEI

11.1. Clasificarea solurilor României

Solul este rezultatul acţiunii îndelungate a factorilor de mediu asupra materialului parental,
sau asupra rocii generatoare de sol, motiv pentru care o clasificare, va ţine seama de factorii şi
procesele pedogenetice de formare, bazându-se pe caracteristicile naturale, în raport direct cu
geneza. Clasificarea solurilor va trebui să îndeplinească atât un scop ştiin ific, cât şi unul utilitar.
Prima încercare de clasificare a solurilor în România s-a făcut în 1911 (Gh. Murgoci). Progresele
înregistrate în domeniul pedologiei (pe plan na ional şi interna ional) au determinat elaborarea în
anul 2003, a sistemului de clasificare, denumit „Sistem Român de Taxonomie a Solurilor"
(S.R.T.S., 2003). Acest sistem reprezintă o structură şi o nomenclatură îmbunătă ită, care are la
bază noile realizări atât pe plan na ional şi interna ional, cât şi experien a acumulată de ştiinţa
solului în ultimele două decenii (Florea, Munteanu şi colab. 2000, 2003).

11.1.1. Structura sistemului român de taxonomie a solurilor (S.R.T.S.) şi

nomenclatura
Florea i Munteanu, (2003),arată că entitatea de bază în S.R.T.S. este tipul genetic de sol
considerat ca unitate principală în taxonomia solurilor din România.
Tipurile genetice de sol sunt înglobate la nivel superior în 12 unităţi majore de sol, denumite
clase de soluri. Clasa de sol reprezintă totalitatea solurilor caracterizate printr-un anumit stadiu sau
mod de diferenţiere a profilului de sol, datorat prezenţei unui anumit orizont pedogenetic sau unei
proprietăţi esenţiale, considerate ca elemente diagnostice specifice pentru cele 12 clase de soluri.
În cadrul celor 12 clase de soluri, cele 32 de tipuri genetice de sol incluse în S.R.T.S. 2003,
reprezintă fiecare o grupă separată de soluri asemănătoare, caracterizate printr-un anumit mod
specific de manifestare a uneia sau a mai multor elemente diagnostice, determinate de acţiunea
diferitelor procese pedogenetice care au ac ionat şi acţionează în formarea şi evoluţia solului, în
condiţii climatice, biologice, litologice, hidrologice şi antropice diferite.
Tipurile genetice de sol sunt împărţite în subunităţi denumite subtipuri de ol. Subtipul de sol
este divizat în subunităţi mai detaliate, cu sfere din ce în ce mai reduse şi însuşiri mai bine

107
precizate, funcţie de caracteristicile morfogenetice ale profilului de sol, de diferite proprietăţi ale
solului sau ale materialului parental, sau generate de pedogeneza anterioară sau de intervenţia
antropică.

Subtipul de sol reprezintă o subdiviziune în cadrul tipului genetic de sol care grupează
solurile caracterizate printr-un anumit grad de manifestare (exprimare) a caracteristicilor specifice
tipului, fie o anumită succesiune de orizonturi, unele marcând tranzi ii spre alte tipuri de sol, iar
altele fiind caracteristici de importanţă practică deosebită.
Varietatea de sol este o subdiviziune în cadrul subtipului de sol determinată de unele
caractere genetice neluate în considerare la nivel superior sau de unele caractere particulare ale
solului, de regulă definite calitativ, precum şi de graduările cantitative ale unor atribute ale
subtipului (sau tipului) de sol. Aceste graduări cantitative sunt după cum urmează: gradul de
gleizare (G), gradul de stagnogleizare (W), gradul de salinizare (S), gradul de sodizare (A), clasa
de adâncime a apariţiei carbonaţilor (k), clasa de grosime (profunzime) a solului până la roca
consolidată-compactă (d).
Specia de sol precizează caracteristicile granulometrice ale solului în cazul solurilor
minerale sau gradul de transformare a materiei organice în cazul solurilor organice (histisolurilor) şi
varia ia acestora pe profil: aceste caracteristici ale solului sunt în mare parte moştenite de la
materialul parental, dar pot să fie în bună măsură modificate prin pedogeneză.

108
 Familia de sol este o grupare litologică ce reuneşte solurile de acelaşi fel dezvoltate din
acelaşi material parental, fie mineral, fie organic. Se iau în considerare doi parametri: categoria de
material parental (sau depozit de cuvertură) şi clasa granulometrică simplificată (sau gradul de
transformare a materiei organice în cadrul materialelor parentale organice) la care se adaugă când
este cazul şi roca subiacentă.
Varianta de sol este o subdiviziune de detaliu care reflectă influenţa antropică asupra
solului (dar nu suficient de intensă pentru a fi încadrat la antroposoluri sau subdiviziuni antropice).
Varianta de sol este determinată fie de modul de folosin ă a terenului, fie de alte modificări ale
solului legate de utilizarea lui în produc ie, fie de o eventuală poluare a solului.

11.1.2. Modificări ale Sistemului Român de Taxonomie a Solurilor (S.R.T.S- 2003)

fa ă de Sistemul Român de Clasificare a Solurilor (S.R.C.S.'1980)
În S.R.T.S. 2000 s-a făcut o distinc ie clarş între orizonturile morfologice (folosite la
descrierea solurilor) şi orizonturile şi proprietăţile diagnostice (utilizate la identificarea solurilor).
Termenul de caracter diagnostic (din S.R.C.S. 1980) a fost înlocuit cu cel de proprietate
diagnostică. S-a introdus termenul de material parental diagnostic (după FAO) şi s-au eliminat
orizonturile Cpr (orizont C pseudo-rendzinic) şi Rrz (orizont R rendzinic).
În legătură cu orizonturile diagnostice termenul de orizont B argilo-iluvial a fost schimbat
în orizont B argic, cel de salinizat în hiposalic, iar cel de alcalizat în hiponatric sau hiposodic.
Au fost introduse ca orizonturi diagnostice noi: orizontul A limnic, orizontul A hortic, varietatea de
orizont molic forestalic, precum şi orizonturile pelic, petrocalxic, criptospodic, scheletic,
antropedogenetic, folic, s-a precizat conţinutul orizonturilor sulfuratic şi sulfuric.
109
 Caracterul andic şi cel sărătural au fost înlocuite cu proprietăţi andice şi respectiv salsodice
şi a fost introdus termenul de albeluvic (după FAO) echivalent celui glosic. Au fost definite ca noi
proprietăţi diagnostice, proprietăţile eutrice, istrice, alice, criostagnice; acestora li se adaugă
caracterul scheletic, caracterul scheletifer şi prezenţa pudrei friabile de CaCO3.
Ca materiale parentale diagnostice au fost definite materiale parentale fluvice,
antropogene, calcarifere, marnice, erubazice şi bauxitice. în ordinea subdiviziunilor taxonomice ale
tipului de sol s-a inversat poziţia speciei (granulometrice) cu cea a familiei de sol, iar gradul de
eroziune-colmatare a fost trecut de la varietatea de sol la varianta de sol.

110
111
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este structura S.R.T.S – 2003 ?.
2. Care sunt deosebirile dintre S.R.C.S. – 1980 şi S.R.T.S – 2003 ?.
3. Ce include clasificarea de nivel superior ?.
4. Ce include clasificarea de nivel superior ?.
5. Care sunt clasele de sol incluse în S.R.T.S – 2003 ?.
6. Pe baza cui sunt incluse tipurile de sol în diferitele clase de soluri, conform S.R.T.S –
2003 ?.
7.
BIBLIOGRAFIE

TE U C., 1994 - Pedologie fascicola II, U.A.M.V.Iaşi.

TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.

112
 CAPITOLUL 12
CLASA CERNISOLURI (CER)

Tipurile de sol incluse în această clasă de soluri au drept caracter de diagnoză prezenţa
unui orizont A molic (Am) sau A forestalic (Amf) - urmate de orizonturi intermediare AC, AR, Bv
sau Bt în cazul subtipurilor cernoziomuri maronice şi kastanoziomuri maronice. Orizonturile
intermediare AC, AR, Bv sau Bt au o grosime minimă de 10-15 cm şi culori închise cu valori şi
crome mai mici sau egale cu 3,5 la material în stare umedă, cel puţin în partea superioară a
orizonturilor menţionate şi cel puţin pe feţele elementelor structurale. Orizontul de acumulare a
carbonaţilor alcalino-pământoşi, (Cca) este prezent fie în primii 100 cm la kastanoziomuri, fie în
primii 125 cm la cernisolurile cu textură mijlocie sau fină, fie în primii 200 cm la cele cu textură
grosieră. Din clasa cernisoluri fac parte patru tipuri de sol: kastanoziom, cernoziom, faeoziom
(soluri zonale) şi rendzină (sol intrazonal sau litomorf).

12.1. Kastanoziom (Kz)

Kastanoziomurile sunt cunoscute şi sub denumirea de soluri brune deschise de stepă
uscată sau de soluri bălane. Ele se definesc printr-un orizont A molic (Am) de culoare brună, cu
crome mai mari decât 2 la material în stare umedă, urmat de un orizont de tranziţie AC de culoare
brună mai deschisă, cu crome mai mici de 3,5 cel puţin în partea superioară la material în stare
umedă şi un orizont de acumulare a carbonaţilor alcalino-pământoşi notat cu Cca situat în primii
100 cm.
Răspândire. În România kastanoziomurile ocupă o suprafaţă de circa 205.000 hectare
(FLOREA, 2004) şi sunt răspândite în Dobrogea, la altitudini mai mici de 150 m, pe un relief
reprezentat de terenuri plane sau slab înclinate (culmi domoale şi versanţi prelungi), dar cu mare
predispoziţie pentru eroziune hidrică datorită conţinutului ridicat de praf al materialului parental, în
zone cu climat semiarid din vestul ării, între Oltina, Măcin, Valea Carasu şi discontinuu în estul
ării, între Capul Midia şi Bra ul Sf. Gheorghe. Insular apar atât pe grindurile din Băl ile Dunării
şi în Deltă, cât şi în extremitatea estică a Bărăganului (BARBU, 1987).
Materialul parental bogat în elemente bazice este reprezentat de loess sau depozite
loessoide cu porozitate bună şi conţinut de carbonat de calciu între 10 şi 15%.
Vegetaţia. În cazul Kastonoziomurilor, vegetaţia ierboasă spontană este caracteristică
stepelor uscate (sub 150 m altitudine) care fac tranziţia spre zona semideşertică. Ea se compune
din specii mezoxerofite şi xerofite cum sunt: Stipa capillata, S. lesingiana, S. joannis, Poa bulbosa,
Agropyron cristatum, Artemisia austriaca şi altele. Această vegetaţie naturală este înlocuită de
plante cultivate sauveste degradată prin suprapăşunat. Condiţiile climatice din zona
kastanoziomurilor constituie factor limitativ pentru vegetaţia forestieră. Vegetaţia naturală sub care
s-au format cernoziomurile este cu precădere de stepă, fiind constituită din specii ierboase

113
mezoxerofite, predominant din gramineie perene cu talie înaltă de până la 1m şi rădăcina bine
dezvoltată (Festuca valesiaca, Botriochloa ischaemum, Agropyron repens, Poa bulbosa,
Centaurea orientalis, Gagea pusilla, Astragalus onobrychis, Trifolium diffusum, Vicia serratifolia,
Medicago falcata, Melilotus officinalis, Peucedanum tauricum, Salvia austriaca, Phlomis pungens,
Echium rubrum, Crambe tataria şi din specii lemnoase cum sunt arbuştii Prunus spinosa, Rosa
canina, R. gallica, Rubus caesius, Cerasus fruticosa, Amygdalus nana, Crataegus monogyna şi din
arbori: stejar pufos (Quercus pubescens), stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora, ulmul (Ulmus
procera), părul sălbatec (Pyrus pyraster). În lunca râurilor ce străbat zona de stepă, vegetaţia
caracteristică este cea de zăvoi şi şleau de luncă descrisă la aluvisoluri.
Climatul în care s-au format kastanoziomurile este caracteristic zonei de stepă uscată,
caracterizat prin valori ale temperaturii medii anuale cuprinse între 10,7-11,3°C, precipitaţii medii
anuale de 350-430 mm, indicele de ariditate de 17-21. Valorile evapotranspiraţiei potenţiale sunt
mai mari de 700 mm, astfel încât bilan ul hidroclimatic prezintă un deficit anual de precipitaţii de
peste de 350 mm.
Procese pedogenetice. Humificarea materiei organice, are loc cu întreruperi datorită
secetei şi gerurilor. Humusul format este de bună calitate (mull calcic), dar este relativ redus
cantitativ , apoximativ 2g%, deoarece cantitatea de resturi organice vegetale rămase la suprafaţa
solului şi în orizontul de suprafaţă al profilului de sol este mică (covorul vegetal este de multe ori
neîncheiat, plantele au o talie redusă şi un sistem radicular slab dezvoltat), determinând o culoare
brună deschisă la nivelul orizontului de bioacumulare. Datorită aridită ii climatului, are o levigare
slabă a sărurilor greu solubile (CaCO3), astfel încât solul face efervescenţă cu HCl de la suprafaţă
şi prezintă o alterare redusă a părţii minerale, cu o levigare slabă a carbonatului de calciu, motiv
pentru care la partea inferioară a profilului se evidenţiază obligatoriu un orizont Cca.
În perioadele secetoase, suprasaturarea soluţiei de sol, datorată evapora iei cât şi
absorbţiei apei de către rădăcinile plantelor, determină precipitarea carbonatului de calciu, cu
apariţia efloresce elor şi pseudomiceliilor la nivelul orizontului AC.
Profilul de sol Kastanoziomurile prezintă pe profil, următoarea succesiune de orizonturi:
Amk-ACk-Cca-Ck.
Orizontul AmK, are o grosime medie de 30 – 40cm şi o culoare brună deschisă în stare
umedă, textură mijlocie ( nisipo-lutoasă, luto- nisipoasă sau lutoasă), structură glomerulară sau
granulară medie spre bine dezvoltată, frecvente neoformaţiuni biogene (coprolite, cervotocine,
crotovine) şi neoformaţiuni de natură chimică, reprezentate prin pseudomicelii şi eflorescen e de
carbonat de calciu.
Orizontul A/Ck, prezintă o grosime de circa15 – 25 cm, are culoare brună cenuşie mai
deschisă decât orizontul supraiacent, textură nisipo-lutoasă, luto-nisipoasă sau lutoasă, structură
glomerulară slab dezvoltată şi frecvente neoformaţiuni biogene şi de carbonat de calciu.
Orizontul Cca se găseşte la adâncimea de 50-60cm, are culoare gălbuie, textură nisipo-
lutosă, structură masivă şi prezintă frecvente concreţiuni mici şi pseudomicelii de CaCO3.

114
 Proprietăţi. Humusul este de tip mull calcic. Raportul C/N este cuprins între 8-11.
Conţinutul de humus este de circa 1,5- 2,5 g% g sol, respectiv o rezervă de 60-120 t/ha, pe
adâncimea de 0- 50 cm. Kastanoziomurile au o textură nediferen iată pe profil, mijlocie-grosieră,
sau grosieră-mijlocie. Alcalinitatea este mică, datorită prezenţei carbonatului de calciu la nivelul
tuturor orizonturilor pedogenetice. Reacţia chimică este slab alcalină pe întreg profilul, cu valori pH
cuprinse între 7,5- 8,3. Complexul adsorbtiv al solului este saturat în cationi bazici de Ca şi Mg,
evidenţiind o capacitate de schimb cationic cu valori de aproximativ 12- 19 me /l00g sol uscat.
Proprietăţile hidrofizice: capacitate de apă în câmp, capacitate de apă utilă, capacitate de apă uşor
accesibilă, sunt situate în intervalul de 5- 9%, 19-25% şi 15- 19% (CANARACHE,1990).
Proprietăţile fizice sunt bune: porozitate totală de 50- 54%, porozitate de aeraţie, porozitate
drenantă, densitate aparentă pe adâncime de 0- 100 cm de 1,15- ,35 g/cm şi proprietăţile fizico-
mecanice bune: rezistenţa solului la arat de 40- 50 kgf/dm2 (CANARACHE, 1987).
Kastanoziomurile se lucrează uşor, intervalul optim de umiditate pentru executarea lucrărilor este
mare. Lucrările se pot executa mecanizat deoarece pantele sunt mici. Conţinutul scăzut de humus
şi de elemente nutritive, deficitul mare de umiditate impune aplicarea iriga iilor şi administrarea
îngrăşămintelor organice şi minerale.
Subtipuri. Kastanoziomurile prezintă următoarele subtipuri: tipic (Am-AC-Cca), maronic
(kastanoziom cu orizont A molic forestalic), psamic (kastanoziom cu textură grosieră în primii
50cm), gleic (kastanoziom cu proprietăţi gleice între 50- 100 cm), salinic (kastanoziom cu orizont
hiposalic în primii 100cm sau orizont salic între 50 şi 400 cm), sodic (kastanoziom cu orizont
hiposodic în primii 100cm sau orizont natric între 50 şi 100cm).
Fertilitatea şi folosin a. Datorită proprietăţilor fizice (textură mijlocie, structură granulară
medie, permeabilitate pentru apă şi aer bună, rezistenţă scăzută la lucrările mecanice),
kastanoziomurile sunt favorabile creşterii şi dezvoltării plantelor. Stabilitatea redusă a agregatelor
structurale, determină formarea crustei la suprafaţă, cu efect negativ asupra răsăririi plantelor,
infiltrării apei şi a schimbului de aer între sol şi atmosferă. Zona de stepă propriu-zisă în care se
formează şi evoluează kastanoziomurile, face ca apa acumulată din precipitaţii să nu satisfacă
cerinţele plantelor în special pe parcursul anotimpului secetos, dar deficitul de apă poate fi acoperit
prin aplicarea iriga iilor. Rezerva de humus pe adâncimea de 0- 50 cm este relativ redusă. Pentru
satisfacerea necesarului de elemente nutritive ale plantelor cultivate şi totodată pentru obţinerea
de produc ii mari şi constante, se recomandă administrarea îngrăşămintelor chimice şi organice
sau încorporarea în sol a îngrăşămintelor verzi. Pentru mărirea în sol a cantită ii de azot se
cultivăleguminoase (mazăre, lucernă, sparcetă) sau semin ele de leguminoase sunt tratate cu
biopreparate care conţin bacterii fixatoare de azot. Kastanoziomurile au categoria de folosin ă
arabil (grâu, porumb, sorg, sparcetă), cât şi pentru planta ii de cais, piersic, migdal, cireş, nuc.
Părul şi mărul se dezvoltă satisfăcător numai în condiţii de irigare.

115
 12.2. Cernoziom (Cz)
Denumirea cernoziomurilor, provine din limba rusă: ciornîi – negru şi zemlea – pământ şi
sunt cunoscute ca pământuri negre (V.Docuceeaev, 1883). Cernoziomurile se definesc prin
prezenţa unui orizont A molic (Am) de culoare brun închisă, negricioasă cu crome mai mici de 2 la
material în stare umedă şi un orizont intermediar de tip AC, Bv, sau Bt cu valori şi crome sub 3,5
la materialul în stare umedă, cel puţin pe 10- 15 cm în partea superioară şi cel puţin pe feţele
agregatelor structurale. La baza profilului se evidenţiază un orizont de acumulare a carbonaţilor
secundari de calciu, orizont prezent în primii 125 cm sau în primii 200 cm, dacă textura solului este
grosieră.
Cernoziomul tipic, cernoziomul cambic şi cernoziom argic, care în clasificarea I.C.P.A. 1980
erau considerate tipuri de sol, au devenit conform noii clasificări S.R.T.S 2003 subtipuri zonale.

12.2.1. Cernoziom tipic (Cz ti)

Din punct de vedere morfogenetic subtipul de sol cernoziom tipic este caracterizat prin
prezenţa la suprafaţa profilului a unui orizont Am cu crome mai mici sau egale cu 2 la materialul în
stare umedă şi subiacent un orizont de tranziţie AC, care prezintă cel puţin în partea superioară,
prezintă crome mai mici sau egale cu 3,5.
Răspândire. ( T.PUIU; N.FLOREA, 2004), arată că cernoziomurile sunt răspândite cu
precădere pe forme de relief reprezentate de terase netede şi microdepresiuni, podişuri sau
piemonturi joase, uneori versanţi, pe unităţi de relief neted sau slab accidentat, cu altitudini de 15-
20 m, care ajung uneori la 150-200 m, în zona de sud şi sud-est a României, în Dobrogea, Câmpia
Română, Câmpia Moldovei, Dealurile Fălciului, Colinele Tutovei şi în Câmpia de Vest, Câmpia
Transilvaniei, culoarul Mureşului, pe o suprafaţă de circa 4.200.000 hectare.
Materialul parental. Cernoziomurile s-au format pe materiale parentale care conţin
carbonat de calciu, reprezentate de loess şi depozite loessoide şi uneori pe depozite nisipoase,
aluviuni vechi, argile şi luturi şi chiar pe roci poroase.
Vegetaţia sub care s-au format şi au evoluat cernoziomurile tipice este cu precădere o
vegetaţie de stepă, constituită din asocia ii de specii ierboase mezoxerofite, în care predomină
gramineae cu talie înaltă şi rădăcină bine dezvoltată: (Festuca valesiaca, Botriochloa iscaemum,
Agropyron cristatum,Agopyron repens, Poa bulbosa, Poa pratensis ssp. angustifolia) şi din specii
lemnoase, respectiv arbuştii: Prunus spinosa, Rosa canina, Crataegus monogyna. În zona de
silvostepă şi în luncile şi depresiunile mai umede ale zonei de stepă apar şi specii de arbori,
respectiv stejar pufos (Quercus pubescens), stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), cerul
(Quercus cerris), gârni a (Quercus frainetto) etc.
Climatul în care s-au format şi au evoluat cernoziomurile tipice este pronunţat temperat-
continental în sud şi sud-est, cu nuanţe submediteraneene în vest, iar în estul ării climatul este
mai răcoros şi cu nuanţe mai excesive. Valorile medii anuale ale temperaturii sunt cuprinse între
8,5 şi 11,5°C, precipitaţiile medii anuale au valori cuprinse între 380 şi 560 mm. Evapotranspira ia
116
potenţială are valori de peste 700 mm (650- 730 mm - FLOREA, 2004). Regimul hidric este
nepercolativ, parţial percolativ sau periodic percolativ în zonele mai umede.
Procese pedogenetice. Solificarea este caracterizează prin acţiunea procesului de
bioacumulare intensă, cât şi prin acumularea unei cantităţi mari de materie organică humificată.
Materialul organic rămas în sol sau la suprafaţa profilului, după parcurgerea ciclului de vegetaţie,
este transformat sub influenţa bacteriilor. Humusul format se acumulează pe adâncimea de 50- 65
cm şi imprimă solului o culoare brun- închisă, neagră, respectiv valori şi crome mai mici sau egale
cu 2 la material în stare umedă. Carbonatul de calciu care poate fi prezent în partea superioară a
orizontului A molic la cernoziomuri proxicalcarice, sau la baza acestuia şi chiar în orizontul AC la
cernoziomurile epicalcarice. Pe profil, în special la nivelul orizontului de bioacumulare, cât şi în
partea superioară a orizontului subiacent sunt prezente neoformaţiuni biogene reprezentate de
coprolite, cervotocine şi crotovine. Prin utilizarea ca arabil a cernoziomurilor rezultate în urma
des elenirii pajiştilor, are loc o intensificare a regradării carbonaţilor în partea superioară a
profilului de sol, fenomen cunoscut sub denumirea de carbonatare secundară.
Profilul de sol. Morfologia cernoziomurilor, evidenţiază pe profil următoarea succesiune de
orizonturi: Amk-ACk-Cca, morfologie asemănătoare cu cea a kastanoziomurilor, cu men iunea că
orizonturile sunt mai bine diferen iate, profilul de sol având o grosime mai mare.
Orizontul Am are o grosime care ajunge la circa 40- 50 cm, structură granulară medie spre
bine dezvoltată, textură nisipo- lutoasă luto- nisipoasă sau lutoasă. Se men ionează frecvente
neoformaţiuni biogene, reprezentate prin cervotocine, coprolite, crotovine, diverse culcuşuri şi
lăcaşuri de organisme, cât şi neoformaţiuni de natură chimică, sub formă de pseudomicelii şi
eflorescen e de carbonat de calciu.
Orizontul ACk, are grosimea de 20- 25 cm, culoare brun-închisă până la brun-cenuşie
respectiv valori şi crome mai mici sau egale cu 3,5 la materialul în stare umedă, cel puţin în
jumătatea superioară a orizontului, structură glomerulară medie slab dezvoltată, textură nisipo-
lutoasă, luto-nisipoasă sau lutoasă. Prezintă neoformaţiuni biogene, reprezentate prin cervotocine,
coprolite, crotovine, diverse culcuşuri şi lăcaşuri de organisme, cât şi neoformaţiuni de natură
chimică, sub formă de pseudomicelii şi eflorescente, tubuşoare, vinişoare şi pete de carbonat de
calciu.
Orizontul Cca apare de la adâncimea de 50- 60 cm, are o grosime de 30-40 cm şi are o
culoare gălbui brun închis la materialul în stare umedă şi brun gălbui deschis, la materialul în stare
uscată, structură masivă, textură nisipo-lutoasă luto-nisipoasă sau lutoasă. Neoformaţiunile
biogene, sunt rare, fiind reprezentate prin cervotocine şi crotovine. Neoformaţiunile de natură
chimică sunt sub formă de pseudomicelii şi eflorescen e, tubuşoare, vinişoare şi pete şi în special
concreţiuni de carbonat de calciu.
Proprietăţi. Cenoziomurile au o textură nisipo-lutoasă, luto-nisipoasă sau lutoasă, care
este nediferen iată pe profil. Cernoziomurile sunt soluri cu structură glomerulară medie spre bine
dezvoltată la nivelul orizontului Am şi moderat dezvoltată în orizontul de tranziţie AC.
Permeabilitatea pentru apă şi aer a cernoziomurilor este bună, fiind soluri care se lucrează relativ
117
bine şi uşor, cu valori medii ale porozităţii de aeraţie de 12- 20%, iar cele ale porozităţii totale de
49- 53%. Rezistenţa la arat la umiditatea optimă este de 40- 50 kgf/dm2 (Canarache, 1987).
Complexul adsorbtiv al solului este saturat predominant în cationi bazici de Ca şi Mg, cu un grad
de saturaţie în baze (V%) care nu scade sub 90% şi o capacitate de schimb cationic cu valori de
circa 12-40 me/l00g sol uscat.
Cernoziomurile prezintă în orizontul de bioacumulare un humus de bună calitate de tip mull
calcic, 3- 6 g la 100 g sol, respectiv o rezervă de 160- 200 t/ha pe adâncimea de 0- 50 cm, cu
valori ale raportului C/N cuprinse între 8- 12 şi valori supraunitare ale raportului acizi huminici/acizi
fulvici. Densitatea aparentă pe adâncimea de 0-100 cm are valori de 1,2- 1,4 g/cm3, în timp ce
valorile medii ale conductivită ii hidraulice saturate pe adâncimea de 0- 100 cm, sunt de 1,5- 15
mm/oră (CANARACHE, 1990). Valorile coeficientului de ofilire, ale capacităţii de câmp şi ale
capacită ii de apă utilă sunt de respectiv 8- 12% g/ g, 20- 27% g/ g şi13- 117% g/ g
(CANARACHE, 1990). Reacţia cernoziomurilor este slab acidă, neutră sau slab alcalină cu valori
pH cuprinse în intervalul 6,7- 7,6.
Fertilitatea şi folosin a. Cernoziomurile au proprietăţi fizice, hidrofizice, chimice, termice
şi de aeraţie foarte bune. Cu toate că sunt bine aprovizionate cu azot, fosfor şi potasiu, pe aceste
soluri, pentru menţinerea fertilită ii şi obţinerea de produc ii mari şi constante se recomandă
aplicarea îngrăşămintelor chimice şi organice. Cernoziomurile sunt indicate pentru toate
folosin ele şi culturile agricole. Pe cernoziomuri se cultivă atât cereale păioase de toamnă: grâu,
orz, culturi care valorifică bine rezervele de apă acumulate toamna şi iarna şi care ajung la
maturitatea înaintea secetelor din vară, cât şi porumb, floarea soarelui, cartof, sfeclă pentru zahăr,
lucernă, trifoi, soia, mazăre, fasole, culturi furajere.
Cernoziomurile pot fi cultivate cu vi ă de vie şi pomi fructiferi: cais, cireş, vi in, piersic,
măr, păr, prun.
Cernoziomurile sunt afectate de un deficit de apă, motiv pentru care se impune aplicarea
iriga iilor în cursul perioadei secetoase din vară (iulie-octombrie).

12.2.2. Cernoziom cambic (CZ cb)

Cernoziomul cambic este cunoscut şi sub denumirea de cernoziom levigat şi este definit
prin prezenţa la partea superioară a profilului, a unui orizont de bioacumulare de tip Am de culoare
închisă, respectiv crome mai mici sau egale cu 2 la materialul în stare umedă şi subiacent un
orizont de argilizare de tip Bv care cel puţin în partea superioară are culori de orizont A molic,
respectiv valori şi crome mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă şi de 5,5 la materialul în stare
uscată, pe feţele şi în interiorul elementelor structurale. În clasificarea S.R.T.S. 2003, cernoziomul
cambic este prezent ca subtip de sol.
Răspândire. Cernoziomul cambic ocupă mari suprafeţe în zonele de câmpie: Câmpia
Română, Dobrogea, Câmpia de Vest, Câmpia Transilvaniei şi Câmpia Jijia Bahlui. Relieful pe care
s-au format şi au evoluat aceste soluri, este neted sau puţin înclinat, respectiv: terase, depresiuni,
culmi domoale, a căror altitudini sunt cuprinse între 40-50 m şi 550 m.
118
 Materialul parental este reprezentat predominant de loess, depozite loessoide şi uneori
luturi şi chiar nisipuri, argile şi roci dure.
Vegetaţia sub care s-au format şi au evoluat cernoziomurile cambice este constituită din
rare pâlcuri de stejar pufos şi stejar brumăriu: Quercus pedunculiflora, Q. pubescens, alternând cu
suprafeţe acoperite de specii ierboase: Stipa joannis, S. capillata, Botriochloa iscchaemum, Poa
bulbosa şi altele.
Climatul în care au evoluat cernoziomurile cambice este caracterizat prin precipitaţii medii
anuale frecvent de peste 500 mm şi care pot urca până la 600 mm şi temperaturi medii anuale
care pot oscila între 8,3 şi 11,5°C. Indicele de ariditate are valori de 23-30, iar valorile
evapotranspiraţiei potenţiale sunt mai mici de 700 mm. Pe fondul acestor date climatice se
evidenţiază un regim hidric periodic percolativ.
Procesele pedogenetice caracteristice în formarea cernoziomurilor cambice sunt
reprezentate de bioacumulare, argilizare şi levigare. Pe seama cantităţilor mai mari de resturi
organice vegetale rămase la suprafaţa profilului sau în orizontul de suprafaţă după parcurgerea
ciclurilor biologice ale diferitelor specii vegetale şi din transformarea acestora, a rezultat o cantitate
importantă de humus de bună calitate, de tip mull calcic, repartizat pe o grosime relativ mare.
Datorită regimului climatic, caracterizat prin precipitaţii superioare cernoziomurilor, levigarea este
mai pronunţată, carbonatul de calciu este îndepărtat din orizonturile superioare ale profilului şi
depus la baza acestuia la nivelul orizontului Cca. După îndepărtarea CaCO3 şi debazificarea
complexului coloidal al solului, intervine procesul de argilizare, care constă în alterarea mineralelor
primare cu formare de hidroxizi şi oxizi de fier, care imprimă orizontului Bv o culoare mai roşiatică
decât a materialului parental.
Profilul de sol. Cernoziomul cambic prezintă următoarea succesiune de orizonturi: Am-
Bv-Cca.
Orizontul Am are o grosime de 40- 50 cm, uneori peste 50 cm, crome mai mici sau egale
cu 2, respectiv culoare brună închisă-negră la materialul în stare umedă, textură lutoasă sau luto-
argiloasă, structură glomerulară. La nivelul acestui orizont sunt prezente frecvente neoformaţiuni
biogene: coprolite, cervotocine, crotovine, culcuşuri şi lăcaşuri de organisme.
Orizontul Bv are o grosime de 30-60 cm şi o culoare închisă cel puţin în partea superioară,
respectiv valori şi crome mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă şi mai mici de 5, 5 la
materialul în stare uscată pe feţele şi în interiorul elementelor structurale, textură lutoasă sau luto-
argiloasă, structură columnoidă, prismatică şi frecvente neoformaţii biogene.
Orizontul Cca are o grosime de 40- 50 cm şi o culoare deschisă brun gălbuie, a cărui limită
superioară se situează la 80- 120 cm. Este un orizont nestructurat. Sunt prezente neoformaţiuni de
CaCO3, sub formă de eflorescen e, pseudomicelii, vinişoare, tubuşoare, pete şi în special
concreţiuni.
Proprietăţi. Textura cernoziomurilor cambice este lutoasă sau luto-argiloasă şi rar
nisipoasă sau argiloasă, nediferen iată pe profil. Plusul de argilă de la nivelul orizontului Bv,
provine din alterarea pe loc sau „in situ” a materialului parental, cât şi din eluvierea orizontului
119
supraiacent, fără formarea de pelicule de argilă la suprafaţa agregatelor structurale. Structura este
glomerulară medie şi mică la nivelul orizontului Am. Cernoziomul cambic are proprietăţi fizice,
fizicochimice, hidrofizice şi de aeraţie favorabile. Humusul de bună calitate de tip mull calcic, este
în cantitate de 3- 5 g%, respectiv o rezervă de 160- 200 t/ha pe adâncimea de 0- 50 cm. Gradul de
saturaţie în baze depăşeşte 85%, cu predominarea cationilor bazici bivalen i de Ca şi Mg. Reacţia
solului este slab acidă sau neutră, cu valori pH puţin sub 7.
Fertilitatea şi folosin a. Fertilitatea cernoziomurilor cambice este bună, fiind soluri cu
proprietăţi fizice, fizico-chimice, hidrofizice şi de aeraţie favorabile şi nivel bun de aprovizionare în
elemente nutritive. Obţinerea de produc ii mari şi constante, este determinată de aplicarea atât a
unei agrotehnici adecvate, a îngrăşămintelor chimice şi organice cât şi a iriga iilor în cazul anilor
seceto i.
Cernoziomurile cambice oferă condiţii favorabile dezvoltării tuturor culturilor agricole. Se
cultivă cereale de toamnă, plante tehnice, culturi legumicole, vii şi pomi, dar ponderea revine
culturilor de grâu, porumb şi floarea-soarelui.

12.2.3. Cernoziom argic (CZ ar)

Cernoziomul argic este cunoscut şi sub denumirea de cernoziom levigat cu degradare
texturală, cernoziom argiloiluvial sau cernoziom argilic. Acest sol este definit de prezenţa la
suprafaţa profilului a unui orizont de bioacumulare de tip Am a cărui crome sunt mai mici decât 2 la
materialul în stare umedă şi subiacent a unui orizont Bt care are în partea superioară valori şi
crome mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă şi mai mici de 5,5 la materialul în stare uscată,
respectiv culoare de orizont A molic. În clasificarea S.R.T.S. 2003, cernoziomul argic este prezent
ca subtip de sol.
Răspândire. Cernoziomul argic ocupă suprafeţe întinse în Muntenia, Dobrogea, Oltenia,
Moldova şi Transilvania. Cernoziomul argic este răspândit geografic în continuarea
cernoziomurilor, către zonele mai umede, pe un relief de câmpie, podişuri şi dealuri joase, cu
altitudini de până la 550 m.
Materialul parental. Cernoziomul argic s-a format şi a evoluat pe loess, luturi loessoide şi
uneori pe materiale argiloase, lutoase sau nisipoase şi pietrişuri calcaroase.
Vegetaţia. Cernoziomul argic evoluează sub influenţa vegetaţiei de silvostepă, cu o
pondere mai mare a vegetaţiei lemnoase (stejar, cer, gârni ă) datorită climatului ceva mai umed,
care este o alternanţă de suprafeţe variabile de stepă şi silvostepă. Vegetaţia lemnoasă este
formată din stejari şi ulmi (Quercus robur, Q. pedunculiflora, Q. pubescens, Ulmus foliacea, U.
procera, U. ambigua) cu specii de amestec (Pyrus pyraster, P. elaeagrifolia, Acer tataricum, A.
campestre) şi arbuşti (Cornus mas, C. sanguinea, Ligustrum vulgare, Evonymus europaea,
Crataegus monogyna, Rhamnus cathartica şi altele). În pajişti (şi în păduri), se găsesc specii
xerofite caracteristice stepei (Stipa joannis, S. lessingiana, Festuca valesiaca, F. pseudovina,
Agropyron cristatum, specii de Centaurea, Salvia, Vicia, Astragalus, Aster, Trigonella, Phlomis
tuberosa, Thymus şi altele, dar şi mezofile, unde condiţiile ecologice permit: obsigă
120
nearistată(Bromus inermis), pir târâtor (Agropyron repens), Trifolium repens, T. pratense,
Onobrychis viciaefolia, Filipendula hexapetala, Salvia pratensis şi altele.
Climatul. Condiţiile climatice sunt caracterizate prin temperaturi medii anuale care coboară
până la 8,5°C şi precipitaţii medii anuale care sunt cuprinse între 550-600 mm. Indicele de ariditate
este de 30. Regimul hidric este periodic percolativ, cu cantităţi mai mari de apă infiltratş în sol.
Procese pedogenetice. În formarea cernoziomului argic intervin procesele de
bioacumulare, argiloiluviere şi eluviere. Pe fondul unei levigări şi alterări mai puternice, humificarea
este mai puţin intensă, cu acumularea unei cantităţi mai reduse de humus decât în cazul
cernoziomurilor cambice. Eluvierea şi migrarea coloizilor liberi este mai intensă decât în cazul
cernoziomului cambic, aceasta pe fondul unei debazificări şi levigări mai accentuate. Levigarea
coloidului de argilă din orizontul de suprafa ă, a determinat depunerea acestuia la nivelul
orizontului subiacent, cu formare de pelicule de argilă atât la suprafaţa cât şi în interiorul
agregatelor structurale de sol, determinând o diferenţiere texturală pe profil la nivelul acestui
orizont.
Profilul de sol. Cernoziomul argic prezintă următoarea succesiune de orizonturi: Am –
Bt – C sau Cca.
Orizontul Am are o culoare brun-închisă până la neagră, respectiv crome mai mici de 2 la
materialul în stare umedă, textură lutoasă până la argiloasă, structură granulară medie şi o
grosime de maxim 40- 50 cm.
Orizontul Bt are o culoare de orizont Am, respectiv brună închisă cu valori şi crome mai
mici de 3,5 la materialul în stare umedă cel puţin în partea superioară şi brună gălbuie spre bază,
textură luto-argiloasă, structură prismatică.
Se evidenţiază argilă sub formă peliculară, atât la suprafaţa elementelor structurale, cât şi
în interiorul acestora. Orizontul Bt are o grosime de până la 100 cm.
Orizontul Cca începe de la peste 125 cm, în unele cazuri chiar de la 150-160 cm în jos şi
are culoare gălbuie-albicioasă.
Proprietăţi. Cernoziomul argiloiluvial are o textură diferen iată pe profil, luto-nisipoasă,
lutoasă la nivelul orizontului Am şi luto- argiloasă, argiloasă la nivelul orizontului Bt, structură
glomerulară mică şi medie bine dezvoltată în Am şi prismatică, slab până la moderat dezvoltată la
nivalul orizontului Bt. Humusul este de tip mull calcic. Conţinutul de humus este de 3-5 g%,
respectiv o rezervă de 150-180 t/ha. Cernoziomurile argice au o reacţie neutră până la slab acidă,
cu valori pH de 6- 6,8. Gradul de saturaţie în baze nu scade sub 75%,cu predominarea cationilor
de Ca. Prezintă pe profil neoformaţiuni biogene, reprezentate prin coprolite, cervotocine, culcuşuri
şi lăcaşuri de larve şi organisme şi uneori crotovine, în special la nivelul orizontului de
bioacumulare. Neofoma iunile de CaCO3 sunt prezente la nivelul orizontului Cca sub formă de
eflorescen e, pseudomicelii, pete, tubuşoare, concreţiuni.
Fertilitatea şi folosin a. Cernoziomurile argiloiluviale au proprietăţi fizice, fizico-chimice,
hidrofizice şi de aeraţie favorabile şi nivel bun de aprovizionare în elemente nutritive Deşi unele
proprietăţi fizico-chimice sunt sub nivelul celor de la cernoziomul cambic, cernoziomul
121
argiloiluvional este un sol bun pentru toate utilizările: culturi de câmp (grâu, orz, porumb, floarea
soarelui, sfeclă pentru zahăr, lucernă, trifoi, in, mazăre, fasole), vi ă de vie (struguri de masă şi
pentru vin), planta ii pomicole (măr, păr, prun, cireş, vi in, piersic, cais), legume şi culturi furajere.
Obţinerea de produc ii mari şi constante, este determinată de aplicarea îngrăşămintelor chimice şi
organice cât şi de aplicarea iriga iilor în cazul anilor seceto i.

12.3. Faeoziom (FZ)

În timp, solul de tip faeoziom a avut diverse denumiri: cernoziom degradat înconjurat de
soluri de pădure şi podzoluri, sol cenuşiu închis de pădure, pratoziom sau brunizem şi sol
cernoziomoid. Faeoziomul este definit prin prezenţa la suprafaţa profilului a unui orizont de
bioacumulare de tip Am, a cărui crome sunt mai mici de 2 la materialul în stare umedă şi subiacent
un orizont care poate fi de tip Bt, Bv, sau AC şi care cel puţin în partea superioară şi cel puţin pe
feţele elementelor structurale prezintă crome şi valori mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă.
Totodată, la nivelul orizontului intermediar, sunt prezente pelicule organo-minerale. Faeoziomul cu
textură mijlocie şi fină nu prezentă un orizont Cca în primii 125 cm, iar la faeoziomul cu textură
grosieră, orizontul Cca apare sub 200 cm. Diferenţa de culoare între materialul în stare umedă şi
cel în stare uscată la nivelul orizontului Am, sub aspectul valorilor sau a valorilor + crome, este mai
mare sau egală cu 1,5.
Răspândire. Faeoziomul este corespondentul către zonele mai umede şi mai reci, a
cernoziomului, cernoziomului cambic şi cernoziomului argic.
Faeoziomul ocupă suprafeţe importante în Podişul Sucevei, Podişul Fălticenilor, în
depresiunile subcarpatice Neam , Cracău, Tg.Secuiesc, Braşov, Sibiu, pe unele terase ale
Moldovei şi Siretului, în zona înaltă a Câmpiei Române şi a Câmpiei Banat-Criş şi insular în
depresiunile din estul Câmpei Transilvaniei. Faeoziomurile ocupă în România o suprafaţă de
aproximativ 1.300.000 ha. Solurile de tip faeoziom s-au format pe forme de relief cu suprafaţă
plană sau slab înclinată din depresiuni şi pe suprafeţe înclinate ale versanţilor, care au un drenaj
intern şi extern slab, respectiv pe unităţi geomorfologice care prezintă un caracter depresionar faţă
de relieful înconjurător.
Materialul parental. Formarea şi evoluţia faeoziomurilor, a avut loc pe depozite cu textură
lutoasă sau argiloasă, uneori chiar grosieră, reprezentate prin depozite loessoide, luturi argiloase,
argile marnoase loessoidizate.
Vegetaţia. Faeoziomurile s-au format sub influenţa unei vegetaţii ierboase mezohigrofile de
fânea ă care s-a instalat în urma defri ării pădurilor de foioase: păiuşcă (Agrostis tenuis), Festuca
sulcata, F. pseudovina, F. valesiaca, bărboasă (Botriochloa iscaemum), Koeleria gracilis, Poa
pratensis var. angustifolia, Lolium perenne, Medicago lupulina, M. falcata, Trifolium repens, Lotus
corniculatus, Astragalus onobrychis, Fragaria viridis, Origanum vulgare. Pădurile de foioase iniţiale
(înainte de defrişare) erau formate din stejărete (Quercus petraea în amestec cu exemplare rare
de Tilia tomentosa, Carpinus betulus, Acer campestre, Sorbus torminalis, Fraxinus excelsior,
arbuştii Corylus avellana, Crataegus monogyna, Evonimus europaea, E. verrucosa, Cornus mas,
122
C. sanguinea, Rhamnus frangula, Ligustrum vulgare, Sambucus nigra, specii ierboase ca:
Asperula odorata, Polygonatum latifolia, Pulmonaria officinalis, Poa nemoralis, Asarum
europaeum, Dactylis glomerata, Scila bifolia, Lamium maculatum, Sanicula europaea, Anemone
nemorosa, A. ranunculoides, Convallaria majalis, Scrofularia nodosa şi altele).
Climatul. Condiţiile climatice sunt caracteristice zonelor umede şi răcoroase, caracterizate
prin valori medii ale precipitaţiilor de până la 800-900 mm, temperaturi medii anuale cuprinse între
7- 8ºC, valori ale evapotranspiraţiei potenţiale de circa 600-650 mm, inferioare mediei anuale a
precipitaţiilor, evidenţiindu-se astfel un regim hidric periodic percolativ.
Procese pedogenetice. Cu toate că solificarea se desfăşoară în zone umede şi
răcoroase, datorită cantităţilor mari de materie organică rămasă în orizontul de la suprafaţa
profilului cât şi la suprafaţa acestuia ca urmare a prezenţei unei abundente vegetaţii ierboase
mezohidrofile, datorită materialelor parentale bogate în elemente bazice, cât şi microclimatului mai
blând din zonele depresionare, adăpostite, solificarea decurge în sensul unei bioacumulări intense,
cu formare de humus de bună calitate, de tip mull calcic, cu migrarea coloizilor de humus şi argilă
de la nivelul orizontului de bioacumulare şi depunerea acestora la nivelul orizontului subiacent, cu
formarea de pelicule organo-minerale pe feţele cât şi în interiorul elementelor structurale.
Profilul de sol. Faeoziomul prezintă pe profil următoarea succesiune de orizonturi: Am -
A/C - C sau Cca; Am - Bv - C sau Cca; Am - Bt - C sau Cca.
Orizontul Am are culoare brun închisă-negră în stare umedă, respectiv crome mai mici sau
egale cu 2, şi brună cenuşie în stare uscată, respective valori şi crome mai mici sau egale cu 3,5.
Grosimea orizontului Am este de circa 40-60 cm.
Orizonturile A/C, Bv sau Bt au cel puţin în partea superioară, culori închise de orizont Am,
respectiv valori şi crome mai mici sau egale cu 3,5 la materialul în stare umedă şi mai mici sau
egale cu 5,5 la materialul în stare uscată. Diferenţa de culoare între starea umedă şi starea uscată
prezintă valori sau valori şi crome mai mari, sau egale cu 1,5.
Orizonturile subiacente Bv şi Bt au o culoare brun-gălbuie.
Orizontul C, este reprezentat de materialul parental sau orizontul Cca, care este prezent
sub adâncimea de 125- 150 cm şi este caracterizat prin structură masivă şi prezenţa CaCO3 , sub
formă de neoformaţiuni, reprezentate prin vinişoare, pete şi concreţiuni.
Proprietăţi. Faeoziomul are la suprafaţa profilului un orizont de bioacumulare de tip Am, cu
grad de saturaţie în baze mai mare de 70%, frecvent între 70- 85%, reacţie slab acidă, cu valori pH
mai mari de 6 şi conţinut de humus de 3,5- 6,5%, reprezentat prin humus de tip mull calcic.
Textura la nivelul orizontului Am este lutoasă sau luto-nisipoasă, structură granulară, glomerulară
bine dezvoltată. Trecerea la nivelul orizontului subiacent este treptată. Structura în orizontul Bv
este columnoid prismatică şi şi prismatică în Bt. La nivelul orizontului Bv sunt prezente particule
minerale fine şi humus, acesta fiind considerat un orizont de culoare sau de structură, având o
culoare mai roşiatică decât a materialului parental, în timp ce la nivelul orizontului Bt sunt prezente
pelicule de argilă pe feţele şi în interiorul elementelor structurale, cât şi la nivelul porilor şi fisurilor,
determinând o diferenţiere texturală pe profil la nivelul acestui orizont.
123
 Subtipuri. Pentru faeoziom sunt prezente în cadrul clasificării S.R.R.S 2003, următoarele
subtipuri: faeoziom tipic ( Am - AC - C sau Cca), faeoziom greic ( Am - Ame - Bt - C sau Cca),
faeoziom cambic ( Am – Bv - C sau Cca), faeoziom argic ( Am - Bt - C sau Cca), faeoziom
psamic, care are cel puţin în primii 50 cm ai profilului, o textura nisipoasă, faeoziom pelic, care
prezintă cel puţin în primii 50 cm ai profilului, o textură argiloasă, faeoziom gleic, care are caractere
gleice în intervalul 50- 100 cm, faeoziom calcaric, la care CaCO3 este prezent încă din primii 50 cm
ai profilului.
Fertilitatea şi folosin a. Activitatea microbiologică, proprietăţile fizice, chimice, fizico-
mecanice, hidrofizice şi de aeraţie sunt bune, dar sub nivelul corespondentelor din seria
cernoziomurilor, fertilitatea crescând de la faeoziomurile cu orizont Bt, către cele cu orizont AC. În
anii ploioşi, când pe aceste soluri apar fenomenul de stagnare a apei, în vederea eliminării
excesului de apă şi pentru îmbunătăţirea aeraţiei, sunt necesare lucrări de mobilizare energică a
solului. Sporuri însemnate de produc ie se obţin atât prin aplicarea de îngrăşăminte chimice pe
bază de N, P şi K, cât şi prin aplicarea de îngrăşăminte organice. Pe faeoziomuri se obţin rezultate
bune prin aplicarea unor lucrări agrotehnice adecvate şi prin cultivarea acestor soluri cu cereale:
grâu, orz, ovăz, secară, porumb, plante industriale: cartofi, sfeclă pentru zahăr, cânepă, in pentru
fuior, plante furajere, planta ii pomicole şi culturi legumicole.

12.3.1. Faeoziom greic (FZ gr)

Anterior clasificării S.R.T.S. 2003, faeoziomul greic a fost denumit sol cenuşiu de pădure,
fiind considerat ca tip de sol ce aparţinea clasei Molisoluri. Actualmente este considerat subtip de
sol, inclus în clasa Cernisoluri şi definit prin prezenţa la suprafaţa profilului a unui orizont de
bioacumulare de tip Am, urmat de un orizont Ame care prezintă acumulări reziduale de cuarţ şi
subiacent un orizont Bt având în partea superioară culoare brună închisă de orizont molic,
respectiv cel puţin pe fa a elementelor structurale valori şi crome mai mici de 3,5.
Răspândire. Faeoziomul greic ocupă cu precădere partea de est a României, în Podişul
Sucevei, Podişul Bârladului, Câmpia Jijiei şi mai rar în partea de nord a Dobrogei, pe terase,
interfluvii, câmpii înalte, dealuri joase şi versanţi slabi înclina i.
Materialul parental. Faeoziomul greic s-a format şi a evoluat pe materiale parentale
reprezentate prin depozite loessoide, loessuri, luturi şi uneori depozite argiloase şi nisipoase.
Vegetaţia. Vegetaţia naturală sub care s-au format faeoziomurile greice este o vegetaţie de
silvostepă, cu un caracter determinat de influenţa climatului continental est european. Vegetaţia de
fânea ă (în parte des elenită pentru arabil) este formată din Poa pratensis, P. pratensis var.
angustifolia, Lolium perenne, Festuca pratensis, Agropyron repens, Medicago falcata, Lotus
corniculatus, Trifolium repens, Astragalus onobrychis, Taraxacum officinale, Rumex acetosella,
Galim verum, Salvia pratensis, Vicia cracca şi altele.
Climatul. Faeoziomul greic face tranziţia de la cernoziom şi faeoziom cambic şi argic către
argiluvisolurile formate în zonele mai umede ( Pedologie, curs unic, 2005). Precipitaţiile medii
anuale din zona de formare şi evoluţie a faeoziomului greic sunt de circa 610- 640 mm, în timp ce
124
temperaturile medii anuale oscilează între 7°C şi 9°C. Evapotranspiraţia potenţială este de
aproximativ 630-670 mm anual, evidenţiind un regim hidric percolativ.
Procese pedogenetice. Procesul de solificare în cazul faeoziomului greic, este orientat la
nivelul orizontului Am în sensul unei bioacumulări intense cu formare de humus de tip mull calcic
în care predomină acizii huminici şi o migrare atât a coloizilor liberi cât şi a celor depuşi rezultând
subiacent un orizont greic cu eluviere slabă Ame, îmbogăţit în particule grosiere rezistente la
alterare şi grăunţi minerali dezbrăcaţi de pelicula coloidală. La nivelul orizontului Bt sunt prezente
depuneri peliculare de argilă migrată din orizonturile supraiacente, atât la suprafaţa cât şi în
interiorul elementelor structurale. CaCO3 este îndepărtat pe profil, fiind prezent la nivelul orizontului
Cca.
Profilul de sol. Faeoziomul greic prezintă pe profil următoarea succesiune de orizonturi:
Am – Ame – Bt - C sau Cca.
Orizontul Am are crome mai mici sau egale cu 2 la materialul în stare umedă, respectiv o
culoare brună cenuşie închisă. Grosimea orizontului Am este de 30- 40 cm.
Orizontul Ame are o culoare brună cenuşie mai deschisă decât în orizontul supraiacent,
datorită eluvierii parţiale a particulelor coloidale şi îmbogă irii reziduale în grăunţi de cuarţ
dezbrăcaţi de pelicula coloidală. Grosimea orizontului Ame are o grosime de circa 10-30 cm.
Orizontul Bt (60- 140 cm) are cel puţin în partea superioară valori şi crome mai mici de 3,5
la materialul în stare umedă, respectiv o culoare gălbui închisă, care către partea inferioară a
orizontului poate fi brun gălbuie sau chiar roşcată, textură fină, structură prismatică.
Orizontul C sau Cca este situat la partea inferioară a profilului.
Pe profil sunt prezente neoformaţiuni biogene sub formă de coprolite, cervotocine, culcuşuri
şi/ sau lăcaşuri de organisme, cu precădere la nivelul orizontului de bioacumulare, iar în orizontul
C sau Cca sunt prezente neoformaţiuni chimice de CaCO3. Orizontul Bt prezintă frecvente pete de
oxizi de fier şi concreţiuni ferimanganice, cât şi pelicule sub iri sau moderat de groase de argilă. În
orizontul Ame sunt prezente neoformaţiuni reziduale, reprezentate prin grăunţi izola i de cuarţ,
dezbrăcaţi de pelicula coloidală, sau alte particule minerale rezistente la alterare.
Proprietăţi. Textura faeoziomului greic la nivelul orizontului Am este de obicei lutoasă,
luto-nisipoasă sau luto-argiloasă. Structura este glomerulară. În orizontul subiacent Ame, textura
este mai grosieră, iar structura este poliedrică subangulară. La nivelul acestui orizont sunt
prezente frecvente particule nisipoase, dezbrăcate de pelicula coloidală. Procentul de argilă în
Ame înregistrează o uşoară scădere. La nivelul orizontului Am, humusul de tip mull calcic
evidenţiază un conţinut de 3- 4%, cu predominarea acizilor huminici, respectiv o rezervă de 140-
160 t/ha pe adâncimea de 0- 50 cm. Gradul de saturaţie în baze ajunge la 90% în Am, dar
coboară până la 65% în Ame, cu predominarea cationului bazic bivalent de Ca. Valorile pH sunt
neutre în Am (6,8) şi moderat-puternic acid în Ame (5,2). Orizontul Bt prezintă o creştere a
fracţiunii de argilă, cu un indice de diferenţiere texturală cuprins între 1,1- 1,6.
Fertilitatea şi folosin a. Pe ansamblul profilului proprietăţile fizice, fizico-mecanice,
hidrofizice şi de aeraţie sunt relative bune, dar sub nivelul de favorabilitate al cernoziomurilor
125
argice. Aplicarea unei agrotehnici adecvate şi a iriga iilor, permite pe aceste soluri obţinerea de
produc ii bune şi stabile la culturi legumicole, plante furajere etc. Favorabilitate ridicată, în
contextul aplicării de îngrăşăminte chimice şi organice, prezintă culturile de floarea soarelui, cartof,
sfeclă pentru zahăr, in de fuior, plata ii pomicole şi vi ă de vie .

12.4. Rendzina (Rz)

Solul de tip rendzină se defineşte prin prezenţa la suprafaţa profilului a unui orizont de
bioacumulare de tip Am de culoare închisă, cu crome mai mici sau egale cu 2 la materialul în stare
umedă şi subiacent un orizont de tranziţie de tip AR, Bv, sau AC cu crome şi valori mai mici de 3,5
la materialul în stare umedă, cel puţin pe feţele elementelor structurale iar la baza profilului,
prezent între 20 şi 50 cm, un orizont R sau Rn, reprezentat prin roci calcaroase sau prin materiale
parentale calcarifere.
Răspândire. Arealul de răspândire a solurilor de tip rendzină este reprezentat de regiunile
montane, submontane şi de podiş ale României, în condiţii de relief caracteristic acestor zone, cu
altitudini cuprinse între 200 m-1800 m.
Materialul parental. Materialul parental este calcaros sau bogat în elemente bazice de tip:
calcar şi pietrişuri calcaroase, gips, dolomit şi roci magmatice şi metamorfice cu caracter bazic şi
ultrabazic. Datorită rocilor de solificare care sunt masive, consolidate, profilul format prezintă o
grosime mică şi un conţinut ridicat de schelet. Prezenţa masivă a materialului scheletic, face ca în
urma prelucrării mecanice a acestor soluri, utilajele agricole să trepideze. Rendzic în limba
poloneză înseamnă: “a tremura”.
Vegetaţia. Vegetaţia naturală sub care se formează şi evoluează solul de tip rendzină, este
cea caracteristică stepei, podişurilor, mun ilor şi etajului subalpin, în funcţie de altitudinea la care
se dezvoltă, deoarece rendzina este un sol litomorf care ce formează şi evoluează în toate zonele
climatice, acolo unde se regăsesc condiţiile de existenţă a materialului parental sau a rocii
generatoare menţionate anterior ( t. Puiu-1980).
Climatul. Rendzina se formează şi evoluează în condiţiile unui climat care variază de la
puţin umed şi cald, în care media anuală a temperaturii este de circa 11,5°C , cu precipitaţii medii
anuale de 400-500 mm şi până la un climat foarte rece şi umed, caracterizat prin valori ale
temperaturii medii anuale de circa 2°C şi precipitaţii medii anuale de peste 1000 mm.
Procese pedogenetice. În procesul de formare şi evoluţie a solului de tip rendzină,
intervine bioacumularea, care pe fondul unui material parental sau a rocii generatoare de sol,
bogat(e) în elemente bazice, determină formarea la suprafaţa profilului, a unui orizont de
bioacumulare cu caracter molic. Prin dizolvare treptată, scheletul calcaros eliberează continuu ioni
de calciu care saturează complexul adsorbtiv, neutralizând acizii humici, determinând formarea de
complexe organo-minerale stabile de humat de calciu.
Profilul de sol. Rendzina prezintă pe profil următoarea succesiune de orizonturi: Am – AR
– R.

126
 Orizontul Am are o culoare neagră până la brun cenuşiu-închis, respectiv crome mai mici
sau egale cu 2 la materialul în stare umedă. Textura la nivelul acestui orizont este lutoasă, iar
structura este glomerulară medie. Orizontul Am prezintă frecvent material scheletic. Grosimea
orizontului Am este de 20-30 cm, ajungând uneori la 40 cm.
Orizontul AR este constituit din material scheletic şi / sau material solificat cu însuşiri
asemănătoare materialului din orizontul de bioacumulare, având culoare de orizont Am, cel puţin
în partea superioară, respectiv valori şi crome mai mici sau egale cu 3,5 la materialul în stare
umedă. Orizontul AR are o grosime de circa 10-15 cm.
Orizontul R este constituit din materialul parental calcaros consolidat, cu caracter dolomitic
sau gipsic, fisurat şi / sau nefisurat. Orizontul R este prezent în primii 150 cm şi are o culoare
deschisă.
Proprietăţi. Rendzinele au textură lutoasă, luto-argiloasă, argiloasă, nediferen iată pe
profil. Structura este glomerulară medie. Rendzina are un conţinut ridicat de humus, de 5-10%,
reprezentat prin humus de tip mull calcic, cu predominarea acizilor huminici şi un grad de saturaţie
în baze ridicat, cuprins între 75% şi 100%. În zona montană reacţia este slab acidă, iar în stepă şi
silvostepă este slab alcalină, valorile pH oscilând între 6,0 şi 7,5.
Subtipuri. Solul de tip rendzină prezintă următoarele subtipuri: rendzina tipică ( Am – AR –
R ), cu orizont R în primii 150 cm, rendzina cambică ( Am- Bv – R ), cu orizont Bv situat subiacent
orizontului de bioacumulare şi rendzina litică ( Am – AR – R ), cu orizont R situate între 20 şi 50
cm.
Fertilitate şi folosin ă. Cu toate că solul de tip rendzină prezintă un profil scurt şi are un
conţinut mare de material scheletic, datorită proprietăţilor chimice, fizice, fizico-mecanice,
hidrofizice şi de aeraţie relativ bune, aceste soluri, utilizate în regim natural pentru silvicultură,
pajişti şi fâne e naturale, prin aplicarea de măsuri ameliorative şi a unei agrotehnici adecvate, pot
şi sunt utilizate în scop agricol. Funcţie de zona climatică în care se formează şi evoluează,
rendzina se pretează, atât pentru culturi de câmp cât şi pentru pajişti, planta ii de vii şi pomi
precum şi păduri. Fertilitatea solurilor de tip rendzină este superioară faţă de cea a solurilor
montane, dar mai slabă decât cea a solurilor din zona de stepă şi silvostepă. Factorii limitativi ai
fertilită ii acestor soluri pentru culturile agricole sunt: volumul edafic util scăzut (grosime redusă şi
conţinut ridicat de schelet), capacitatea pentru apă utilă scăzută; rendzinele se lucrează greu,
piesele active se uzează în scurt timp din cauza prezenţei fragmentelor de schelet. Se pot
ameliora greu prin îndepărtarea fragmentelor de schelet, combaterea eroziunii şi fertilizarea cu
îngrăşăminte organice şi minerale (Pedologie- Curs unic, 2005).
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt solurile zonale şi intrazonale incluse în clasa Cernisoluri ?.
2. În ce condiţii se formează subtipurile se sol ?.
3. Caracterizaţi un tip de sol zonal inclus în clasa Cernisoluri.
4. Caracterizaţi un tip de sol intrazonal inclus în clasa Cernisoluri.

127
 BIBLIOGRAFIE

TE U C., 1994 - Pedologie fascicola II, U.A.M.V.Iaşi.

TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.

CAPITOLUL 13
CLASA LUVISOLURI

Solurile incluse în clasa luvisoluri, evidenţiază ca orizont de diagnoză, un orizont de tip Bt,
care are o culoare cu valori şi crome mai mari de 3,5 la materialul în stare umedă, începând din
partea superioară a acestuia. Luvisolurile nu prezintă orizont de tip Btna, dar pot avea la suprafaţa
profilului un orizont de tip O. În unele cazuri, pot prezenta un orizont de tip y, grefat la nivelul
orizontului Bt, eviden iind astfel pe profil, un orizont de tip Bty. Niciodată nu pot avea orizont de
tip W, sau Gr, sau sa, sau na, situat în primii 50 cm ai profilului. Conform S.R.T.S.-2003, clasa
Luvisoluri, include patru tipuri de sol: Preluvosol, Luvosol, Planosol, şi Alosol.

13.1. Preluvosol (El)

Preluvosolurile au o morfologie determinată de prezenţa la suprafaţa profilului, a unui
orizont de bioacumulare de tip Ao, sau Am, urmat subiacent de un orizont de iluviere de tip Bt,
care are o culoare cu valori şi crome mai mari de 3,5 la materialul în stare umedă, începând din
partea superioară a acestuia. Gradul de saturaţie în baze, este mai mare de 53%. Preluvosolurile,
includ fostele soluri de tip brun argiloiluvial şi brun-roşcat.
Răspândire. Preluvosolurile sunt răspândite la altitudini cuprinse între 150 m - 800 m,
situate în regiunile de deal, de podiş şi piemont, uneori şi în zona câmpiilor înalte, pe suprafeţe
diferit frământate ca intensitate şi care prezintă un drenaj bun (Dealurile subcarpatice, Podişul
Getic cu Pienonturile vestice, Podişul Transilvaniei, Dobrogea de Nord).
Materialul parental. Proluvosolul s-a format pe materiale parentale care evidenţiază un
conţinut ridicat de elemente bazice, în special cationi bazici bivalen i de Ca şi Mg. Materialul
parental prezintă o mare diversitate, putând fi constituit din depozite loessoide, luturi, argile,
nisipuri, conglomerate, gresii.
Vegetaţia. În cazul preluvosolurilor, vegetaţia naturală dominantă este reprezentată prin
păduri de cvercinee: Quercus frainetto (gârni ă), Q. cerris (cer), Q. petraea (gorun), iar în zonele
mai înalte apare şi fagul (Fagus silvatica). Sub vegetaţia lemnoasă se dezvoltă şi o bogată
vegetaţie ierboasă vernalş, formată din Anemone nemorosa, A. ranunculoides, Allium ursinum,
Corydalis cava, Scilla ifolia şi altele, iar după înfrunzirea arborilor se dezvoltă plante de umbră şi

128
semiumbră cum sunt: Asperula odorata, Dentaria bulbifera, Carex silvatica, Poa nemoralis,
Polygonatum officinale, Convallaria majalis, Campanula persicifolia şi altele.
Climatul este temperat continental umed, cu tempraturi medii anuale cuprinse între 6o C -
10o C şi precipitaţii medii anuale de 600 mm, până la 1000 mm. Indicele de ariditate are valori
cuprinse între 25-50. Evapotranspiraţia este sub 600 mm. Regimul hidric este de tip periodic
percolativ sau percolativ.
Procese pedogenetice. Condiţiile hidrotermice sunt favorabile mineralizării materiei
organice, astfel încât sub acţiunea bacteriilor şi a ciupercilor, a avut loc acumularea unei cantităţi
medii de humus, de tip mull forestier, în care acizii huminici şi acizii fulvici au aproximativ aceeaşi
pondere. În perioadele umede, prin alterare, se formează minerale argiloase şi hidroxizi de fier
care imprimă orizontului de suprafaţă, alături de humus, o culoare brun - gălbuiruginiu. Cu toate că
alterarea şi debazificarea ar trebui să fie intense, relieful cu drenaj extern bun şi prezenţa
elementelor bazice care conferă stabilitate coloizilor, face ca pe profil să nu se eviden ieze un
orizont de eluviere.
Profilul de sol. Preluvosolul are un profil în general mai slab dezvoltat comparativ cu
solurile cu care se găseşte în complex şi prezintă următoarea succesiune de orizonturi: Ao - Bt -
Ck sau Cn.
Orizontul Ao are o grosime de 20-30 cm, are culoare brun sau brun cenuşiu, textură
mijlocie sau fină, structură grăunţoasă sau poliedrică.
Orizontul Bt are o grosime de 90-130 cm, are culoare brun sau brun gălbui, textură
mijlocie-fină, structură prismatică.
Orizontul Ck apare de la adâncimea de 130-140 cm, are culoare brun gălbui-deschis.
Proprietăţi. Preluvosolul este slab diferenşiat textural la nivelul orizontului Bt.
Permeabilitatea solului pentru apă şi aer este moderată. Conţinutul de humus este de circa 3 g%,
aprovizionarea cu elemente nutritive moderată, reacţia slab acidă, cu valori pH cuprinse în
intervalul 6,0 - 6,4, iar gradul de saturaţie în baze este de circa 80% - 85%.
Subtipuri. Preluvosolul evidenţiază următoarele subtipuri: preluvosol molic (mo), care are
la suprafaţa profilului un orizont de bioacumulare, de tip Am, preluvosol roşcat (rs), care are un
orizont Bt cu peste 50% nuanţe de 7,5 YR în partea superioară; preluvosol rodic (ro), care are un
orizont Bt cu peste 50% nuanţe de 5 YR în partea superioară; preluvosol psamic (ps), prezintă
textură grosieră cel puţin în primii 50 cm; preluvosol pelic (pe), prezintă textură foarte fină cel puţin
în primii 50 cm; preluvosol vertic (ys), prezintă orizont vertic Ia baza orizontului A; preluvosol
sîagnic (st), are proprietăţi hipostag-nice (orizont w) în prima jumătate a profilului; preluvosol gleic
(gc), prezintă proprietăţi gleice la baza profilului; preluvosol calcic (ca), prezintă orizont carbonato-
acumulativ sau calcic (Cea); preluvosol litic (li), prezintă orizont R între 20- 50 cm; preluvosol
scheletic (qq), format pe materiale cu peste 75% schelet; preluvosol sodic (ac), prezintă orizont
alcalizat sau hiposodic (ac).
Fertilitatea şi folosin a. Preluvosolurile prezintă însuşiri fizice, chimice, hidrofizice, şi
biologice favorabile dezvoltării plantelor. Datorită zonei de formare, sunt create condiţii bune
129
privind asigurarea aprovizionării cu apă a plantelor. Excesul de apă din anii ploioşi, cât şi deficitul
de apă din anii seceto i, poate fi reglat prin aplicarea lucrărilor agrotehnice. În cazul suprafeţelor
înclinate puternic şi care evidenţiază un drenaj intern şi extern defavorabil, este absolut obligatorie
aplicarea de măsuri antierozionale. Pentru realizarea unor produc ii ridicate şi constante, se
recomandă aplicarea de îngrăşăminte chimice şi organice. Preluvosolurile sunt favorabile culturilor
de câmp: grâu, porumb, sfeclă pentru zahăr, leguminoaselor pentru boabe: soia, mazăre, fasole,
plantelor furajere şi legumelor. În cazul preluvosolurilor situate pe versanţi, se recomandă
planta iile de vi ă de vie şi pomi fructiferi: măr, păr, cireş, vi in, cais, piersic, prun.

13.2. Luvosol (Lv)

Conform S.R.T.S.-2003, luvosolul include ca subunităţi de sol: sol brun luvic, sol brun
roşcat luvic şi luvisolul albic, care în clasificarea I.C.P.A.-1980, se regăseau ca unităţi de sol.
Luvosolul evidenţiază la suprafaţa profilului, un orizont de bioacumulare de tip Ao, iar subiacent un
orizont de spălare, de tip El sau Ea. Profilul se continuă cu un orizont de îmbogăţire în argilă, de tip
Bt. Luvosolul prezintă un grad de saturaţie în baze mai mare de 53%, cel puţin la nivelul unui
suborizont din partea superioară a profilului şi nu prezintă o schimbare texturală abruptă, între
orizontul E şi orizontul Bt.
Răspândire. Luvosolul este răspândit pe suprafeţe depresionare sau plane, care prezintă
un drenaj intern şi extern slab şi sunt situate în zona dealurilor, podişurilor şi piemonturilor înalte, la
o altitudine de 150m – 800 m, în complex cu preluvosolul, planosolul şi alosolul. În România,
suprafeţe importante, ocupate cu luvosoluri se găsesc în Banat, vestul şi centrul Munteniei,
Oltenia, Podişul Getic, Piemonturile Vestice, Podişul Transilvaniei, Podişul Moldovei, Podişul
Sucevei şi pe terasele vechi, situate în zonele umede ale cursurilor râurilor interioare: Jiu, Olt,
Mureş, Someş, Argeş.
Materialul parental. Este alcătuit din material acid, sărac sau lipsit de calciu şi minerale
fero-magneziene, reprezentat prin: luturi, nisipuri, argile, gresii, conglomerate şi material rezultat
din dezagregarea şi alterarea rocilor magmatice şi metamorfice.
Vegetaţia. Vegetaţia naturală este alcătuită din păduri de cvercinee (Quercus) şi fag (Fagus
silvatica), cu specii de amestec ca Quercus cerris, Carpinus betulus, Ulmus procera, U. foliacea,
Acer campestre, A. plataniodes, Tilia cordata, Fraxinus excelsior, Cerasus avium şi altele, arbuştii
Crataegus monogyna, Evonimus europaea Cornus mas, Rhamnus frangula, Prunus spinosa şi
altele, iar dintre speciile ierboase amintim Luzula albida, Cytisus austriacus, Genista tinctoria,
Polygonatum latifolium, Lamium maculatum, Pulmonaria officinalis, Asperula odorata, Galium
schultesii, Brachipodium silvaticum, Bromus ramosum, Convallaria majalis şi altele; dintre speciile
ierboase acidofile amintim Luzula albida, Poa nemoralis, Calamagrostis arundinacea care creează
condiţii favorabile acidifierii.
Climatul. Luvosolul se formează şi evoluează în condiţiile unui climat umed şi răcoros.
Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 6°C - 9°C. Precipitaţiile medii anuale, au valori

130
cuprinse între 600mm şi 900 mm. Indicele de ariditate are valori de 35-60. Evapotranspiraţia este
de sub 600 mm, evidenţiindu-se un regim hidric percolativ.
Procese pedogenetice. Acumularea la suprafaţa profilului a unei volum mare de apă, care
se menţine o perioadă lungă de timp, pe fondul existenţei unui material parental sărac în elemente
bazice, a unui relief plan sau depresionar, cu drenaj defectuos, cât şi a unei vegetaţii ierboase şi
lemnoase cu caracter acidofil, determină o accentuare a manifestării proceselelor de debazificare,
levigare şi argilizare, cu evidenţierea unor procese intense de eluviere-iluviere. Bioacumularea
este redusă, resturile organice vegetale fiind descompuse predominant sub acţiunea ciupercilor, cu
formarea unei cantităţi reduse de humus, în care predomină acizii fulvici. Datorită alterării intense a
componentei minerale, are loc îndepărtarea coloidului de argilă de la suprafaţă, cu acumulare la
nivelul orizontului Bt, unde se evidenţiază o diferenţiere texturală pe profil. Debazificarea şi
alterarea intensă, determină formarea pe profil, supraiacent orizontului de diferen iere texturală, a
unui orizont de eluviere mai mult sau mai puţin intensă, de tip El sau Ea, caracterizat printr-o
îmbogăţire reziduală în grăunţi de cuarţ dezbrăcaţi de pelicula coloidală şi alte particule minerale
rezistente la alterare.
Profilul de sol. Luvosolul prezintă pe profil, următoarea succesiune de orizonturi: Ao – El –
Bt – C sau R sau Ao – Ea – Bt – C sau R.
Orizontul Ao are o grosime de 10-20 cm şi o culoare brun, brun-cenuşiu deschis. Textura
este medie ( luto-prşfoasă sau lutoargiloasă). Structura este granulară slab evidenţiată. Activitatea
biologică este redusă.
Orizontul El sau Ea are o grosime de circa 20-40 cm şi o culoare cenuşie, mai deschisă
decât a orizontului supraiacent. Textura este grosieră. Este nestructurat sau are o structură plată.
Prezintă o îmbogăţire reziduală în silice coloidală. Activitatea biologică este foarte redusă.
Orizontul Bt are o grosime de peste 130 cm. Are o culoare brun-gălbui. Textura este luto-
argiloasă, iar structura este prismatică-masivă. Sunt prezente pelicule de argilă, atât la interiorul,
cât şi la exteriorul agregatelor structurale.
Orizontul C este alcătuit din material rezultat din roca dezagregată. Nu are structură şi de
regulă este lipsit de carbonaţi. În cazul luvosolurilor formate pe roci dure, consolidate şi compacte,
orizontul C este înlocuit de orizontul R.
Proprietăţi. Luvosolul prezintă o difern iere texturală moderată şi / sau puternică, în
special între orizonturile El sau Ea şi Bt. Procentul de argilă în orizontul Bt este de circa 1,5-2 ori
mai mare decât în orizontul El sau Ea. Textura este luto-nisipoasă sau lutoasă la nivelul orizontului
de bioacumulare, luto - nisipoasă, nisipoasă la nivelul orizontului de eluviere şi luto-argiloasă,
uneori chiar argiloasă la nivelul orizontului de iluviere. Structura este grăunţoasă slab dezvoltată în
orizontul Ao, poliedrică sau chiar lamelară în orizontul El sau Ea şi prismatică, bine evidenţiată în
orizontul Bt. Regimul aerohidric este defectuos.
Humusul este de calitate inferioară, cu predominarea acizilor fulvici ( circa 2 g%, respectiv o
rezervă de 60- 120 t/ha, pe adâncimea de 0-50 cm ). Valorile pH sunt în general mai mici de 5 (pH
= 4,8-5,8), evidenţiind o reacţie moderat acidă. Gradul de saturaţie în baze este mai mic de 50%-
131
60%. Conţinutul de elemente de nutriţie este mic, iar activitatea biologică şi microbiologică este
redusă.
Subtipuri. Luvosolul poate prezenta următoarele subtipuri: luvosol umbric (um), care are la
suprafaţa profilului un orizont de bioacumulare de tip Au; luvosol roşcat (rs), care evidenţiază pe
profil un orizont Bt cu valori şi crome de 7,5YR; luvosol rodic (ro), care prezintă pe profil un orizont
Bt cu valori şi crome de 5YR; luvosol calcic (ca), care are la baza profilului un orizont Cca; luvosol
rezicalcaric (rk), care prezintă din primii 125 cm, un orizont C, cu carbonaţi reziduali; luvosol
psamic (ps), care evidenţiază cel puţin în primii 50 cm ai profilului, o textură grosieră; luvosol vertic
{vs), care prezintă un orizont vertic, grefat la baza orizontului de bioacumulare; luvosol albic (ab),
care are pe profil un orizont de eluviere, de tip Ea; luvosol glosic (gl), care are un profil de tip: Ao -
Ea - E+B – Bt – C, respectiv prezintă o întrepătrundere a orizonturilor E şi B, sub forma unor limbi;
luvosol planic (pl), care are schimbare texturală bruscă sau abruptă între orizontul E şi B, pe o
grosime de 7,5-15 cm; luvosol stagnic (st), care are un orizont w, în prima jumătate a profilului;
luvosol gleic (gc), care are labaza profilului, un orizont de tip G; luvosol litic (li), la care orizontul de
tip R este situat în intervalul 20cm-50 cm; luvosol scheletic (qq), care are un conţinut în fragmente
de schelet, de peste 75%; luvosol sodic (ac), care evidenţiază prezenţa pe profil a unui orizont
hiposodic.
Fertilitatea şi folosin a. Datorită proprietăţilor fizice, hidrofizice, fizico mecanice, termice
şi de aeraţie, cât şi conţinutului relativ redus de substanţe nutritive, luvosolul are o fertilitate
naturală mijlocie spre scăzută. Prin aplicarea unei agrotehnici adecvate, în vederea reglşrii
regimului aerohidric, a unor măsuri hidrotehnice pentru eliminarea excesului de apă de la suprafaţă
sau de compensare a deficitului de umiditate, prin executarea unor lucrări de combatere şi
prevenire a eroziunii, cât şi prin aplicarea de îngrăşăminte chimice şi organice şi a
amendamentelor calcaroase, luosolurile pot fi cultivate cu grâu, porumb, floarea soarelui, ovăz,
trifoi, mazăre, fasole, cartofi. Rezultate satisfşcătoare se obţin şi în cazul păşunilor şi fâne elor.
Planta iile pomicole şi vi ă de vie au o favorabilitate redusă.

13.3. Planosol (Pl)

Planosolul este definit prin prezenţa la suprafaţa profilului a unui orizont de bioacumulare
de tip Ao şi subiacent un orizont de eluviere de tip El sau Ea şi un orizont de iluvire a coloidului de
argilă, de tip Bt. Între orizontul E şi orizontul B se evidenţiază o schimbare texturală bruscă sau
abruptă, pe cel mult 7,5 cm.
Răspândire. Planosolul este răspândit pe areale depresionare cu un relief frământat, din
zonele de deal, podiş şi piemont, uneori în zonele de terasă şi câmpii umede, pe suprafeţe care
prezintă drenaj intern şi extern deficitar, în asocia ie cu luvosolul şi alosolul. În România,
planosolul se întâlneşte în Podişul Getic, Podişul Transilvaniei, Podişul Sucevei, Piemonturile
vestice, Subcarpa i, Depresiunile Baia-Mare şi Oaş şi pe terasele vechi ale Jiului, Oltului,
Mureşului, Argeşului.

132
 Materialul parental. Planosolul se formează şi evoluează în condiţiile unui material
parental bistratificat, cel superior cu textură luto-nisipoasă, nisipoasă şi cel inferior cu textură
argiloasă, sărac în elemente bazice, constituit din luturi şi argile.
Vegetaţia. Planosolurile evoluează sub o vegetaţie naturală formată din păduri de
cvercinee (Quercus robur, Q. frainetto, Q. petraea) la o altitudine de 200 – 800 m şi fag în care
predomină speciile acidofile. Flora ierboasă acidofilă este formată din rogoz (Carex pilosa), horăti
(Luzula nemorosa), mur (Rubus hirtus), iar dintre arbuştii acidofili amintim afinul (Vaccinium
myrtillus), şi mai rar merişorul (Vaccinium vitis idaea), Bruckenthalia spiculifolia, Calluna vulgaris
şi altele.
Climatul. Planosolul evoluează în condiţiile unui climat umed şi răcoros, caracterizat prin
temperature medii anuale, cuprinse între de 6°C- 10°C şi precipitaţii medii anuale de 600mm- 1000
mm. Indicele de ariditate are valori de 34– 55. Evapotranspiraţia potenţială prezintă valori
inferioare nivelului de precipitaţii din zona de formare şi evoluţie, evidenţiindu-se astfel un regim
hidric percolativ.
Procese pedogenetice. Întensitatea procesului de bioacumulare este redusă, cu formarea
unei cantităţi mici de humus ( circa 2 g% ), de calitate slabă, cu predominarea acizilor fulvici.
Condiţiile climatice, caracterul acidofil al vegetaţiei, cât şi lipsa sau cantitaatea redusă de elemente
bazice la nivelul materialului parental, fac ca procesele de debazificare, alterare şi eluviere, să se
manifeste cu intensitate, cu evidenţierea pe profil a unor orizonturi specifice.
Profilul de sol. Planosolul prezintă următoarea morfologie: Aow - Elw - Btw - C.
Orizontul Aow are o grosime mai mică de 25 cm şi o culoare cenuşiu-brun deschis, cu pete
de oxidare şi de reducere, datorită stagnogleizării. Textura este lutoasă sau luto-argiloasă.
Evidenţiază o structură granulară bine dezvoltată.
Orizontul Elw are o grosime de 10- 30 cm şi o culoare cenuşiu-deschis, datorită grăunţilor
de cuarţ dezbrăcaţi de pelicula coloidală şi cu frecvente pete cenuşii- vine ii de stagnogleizare.
Textura este lutoasă sau luto- nisipoasă. Structura este plată slab formată, sau este lipsit de
structură.
Orizontul Btw are o grosime de peste 150 cm şi o culoare brun sau brun gălbui şi prezintă
cel puţin în jumătatea superioară frecvente pete de stagnogleizare. Textura este argiloasă sau
argilo- lutoasă. Structura este masivă- bolovănoasă la materialul în stare uscată. Evidenţiază
pelicule de argilă la suprafaţa şi în interiorul agregatelor structurale, cât şi numeroase concreţiuni
de fier şi mangan de diferite mărimi (bobovine).
Orizontul C este present de regulă sub adâncimea de 160 cm- 180 cm şi este reprezentat
prin materialul parental, care de regulă nu este afectat de procesul de solificare.
Proprietăţi. Planosolul prezintă diferenţiere texturală clarş pe profil, deoarece conţinutul de
argilă la nivelul orizontului Bt este de peste 2 ori mai mare decât la nivelul orizontului supraiacent.
În cazul planosolului între orizontul de eluviere şi cel iluvial, are loc o schimbare texturală abruptă,
pe mai puţin de 7,5 cm. Prezenţa prelungită a excesului de umiditate, determină grefarea la nivelul

133
orizonturilor de pe profil, a orizonturilor de stagnogleizare. Planosolul este un sol cu compactitate
ridicată şi care prezintă o permeabilitate foarte redusă pentru apă şi aer. Conţinutul de humus este
scăzut, de circa 1,5 g%- 2 g%, respectiv o rezervă de 60 t/ha– 120 t/ha, cu predominarea acizilor
fulvici asupra acizilor huminici. Calitatea slabă a humusului, determină o aprovizionare redusă cu
elemente nutritive. Reacţia planosolului este acidă, cu valori pH de 4- 5,5. Lipsa elementelor
bazice la nivelul materialului parental, determină valori scăzute ale gradului de saturaţie în baze,
care este mai mic de 60. Activitaea biologică şi microbiologică este foarte redusă.
Subtipuri. S.R.T.S. – 2003, indică pentru planosol, următoarele subtipuri: planosol albic
(ab), la care orizontul de eluviere are o grosime de minimum 10 cm şi este de tip Ea; planosol
vertic (vs), care la baza orizontului de bioacumulare, prezintă orizont vertic; planosol stagnic (st),
care evidenţiază în jumătatea inferioară a profilului, un orizont W; planosol solodic (ac), care are pe
profil un orizont de tip Btac.
Fertilitatea şi folosin a. Datorită proprietăţilor fizice, chimice, fizicomecanice, hidrofizice şi
de aeraţie deficitare, planosolul are o fertilitate naturală slabă.Prin aplicarea de măsuri ameliorative
ce constau în lucrări profunde de afânare şi scarificare, în vederea eliminării excesului de
umiditate, prin fertilizare organică şi minerală pentru ridicarea aprovizionării cu principalele
elemente de nutriţie şi prin aplicarera de amendamente calcaroase pentru corectarea reacţiei
acide, aceste soluri sunt cultivate cu plante care au o înrădăcinare superficială. În general sunt
utilizate în silvicultură sau sunt ocupate de păşunişi fîneaşe. Datorită compactităţii ridicate nu sunt
recomandate în vederea înfiinţării de planta ii pomicole, sau pentru vi a de vie.

13.4. Alosol (Al)

Alosolul ca de tip de sol este sinonim alosolurilor din Baza mondială de referinţă (WRBSR),
fiind introdus de S.R.T.S. – 2003. Alosolul este caracterizat prin prezenţa la suprafaţa profilului a
unui orizont de bioacumulare de tip Ao sau Au şi subiacent un orizont de eluviere, de tip El, sau de
orizont îmbogăţit în argilă, de tip Bt, care evidenţiază proprietăţi alice în intervalul 25 cm şi 125 cm
adâncime pe cel puţin 50 cm grosime, sau pe cel puţin jumătate din orizont, în cazul în care
materialul parental sau roca generatoare de sol sunt situate la mică adâncime. În unele cazuri, la
suprafaţa profilului poate fi present un orizont organic nehidromorf, de tip O. Prezenţa excesului
pluvial de apă stagnantă, la nivelul unor orizonturi de pe profil, determină uneori, manifestarea sub
adâncimea de 50 cm, a unor proprietăţi stagnice intense sau moderate.
Proprietăţile alice caracterizează materialele acide cu conţinut ridicat de Al schimbabil, care
au mai mult de 24 me /100 g argilă saturaţie în Al din capacitatea totală de schimb cationic,
respectiv (Al/T) • 100, mai mare de 60% şi o reacţie în KC1 sau CaCl2, cu valori pH mai mici de 4
(D. Vasile- 2005).
Răspândire. Alosolul ocupă suprafeţe pleistocene, cu aspect depresionar sau plan, uneori
înclinate, situate în zona dealurilor, podişurilor, piemonturilor înalte şi în zona montană. Alosolul se
găseşte în asocia ie cu preluvosolul, luvosolul şi planosolul, spre zone mai înalte, caracterizate
prin temperaturi mai coborâte şi precipitaţii mai intense .
134
 Materialul parental. Prezenţa argilelor, a luturilor, a conglomeratelor şi a gresiilor, care
evidenţiază un conţinut redus elemente bazice şi ridicat de aluminiu schimbabil, face ca materialul
parental pe care s-au format şi au evoluat alosolurile, să aibă un caracter puternic acid şi să
prezinte un conţinut mare de Al schimbabil.
Vegetaţia. Vegetaţia naturală este, în cea mai mare parte, acidofilă şi puternic acidofilă.
Vegetaţia lemnoasă este foarte eterogenş fiind formată din păduri de fag, de gorun, de fag în
amestec cu gorun: (Fagus silvatica, Quercus dalechampii, Q. polycarpa, Q. Petraea, la care se
adaugă: Tilia tomentosa, Fraxinus excelsior, Carpinus betulis, Ulmus foliacea, Acer campestre şi
altele; dintre arbuşti menţionăm: Crataegus monogyna, Cornus mas, Cornus sanguinea, Rhamnus
frangula, Prunus spinosa, Rosa canina, Ligustrum vulgare, Evonymus verrucosa şi altele iar dintre
speciile ierboase Brachipodium silvaticum, Melica uniflora, Dactylis glomerata, Luzula nemorosa,
Botriochloa ischaemum, Festuca sulcata, F. valesiaca, Cytisus austriacus, Genista tinctoria,
pecetea lui Solomon – Polygonatum latifolium, pochivnicul – Asarum europaeum, mierea ursului –
Pulmonaria officinalis, vinarişa – Asperula odorata, obsigă – Bromus ramosum, firuşa de pădure –
Poa nemoralis şi altele.
Climatul. Comparativ cu luvosolul, alosolul se formează şi evoluează în condiţiile unui
climat mai umed şi mai răcoros, caracterizat prin temperaturi medii anuale cuprinse între 5°C- 8°C
şi precipitaţii medii anuale de 600mm- 1000 mm. Indicele de ariditate are valori de 35- 60.
Evapotranspiraţia este de sub 600 mm, evidenţiindu-se un regim hidric percolativ.
Procese pedogenetice. Bioacumularea se manifestă cu intensitate redusă, astfel încât
rezultă o cantitate mică de humus, de calitate slabă, în care predomină acizii fulvici. Pe fondul
reliefului depresionar, a materialelor parentale sărace în elemente bazice, a vegetaţiei cu caracter
acidofil şi a unui exces de apă, procesele de debazificare şi eluviere sunt intense, astfel încât solul
format a fost supus unor procese îndelungate de alterare chimică. Coloidul de argilă este antrenat
în mare parte la nivelul orizontului Bt, unde este depus sub formă peliculară. Prin debazificarea
complexului coloidal, are loc o îmbogăţire a solului în ioni de aluminiu, determinând astfel o
accentuare a acidifierii solului. Conţinutul ridicat în aluminiu extractibil, de peste 35% din
capacitatea totală de schimb cationic, evidenţiază un grad de saturaţie în aluminiu de peste 60% /
T şi o reacţie acidă foarte puternic acidă, respective valori pH mai mici de 4. Procesele
pedogenetice au determinat o transformare mai intensă a substratului mineral, astfel încât, acesta
prezintă un conţinut scăzut în mineralele primare alterabile, iar alterarea mineralelor silicatice
bistratificate de tip 2:1 trece în stadiul de degradare sau mobilizare a Al.( D. Vasile – 2005).
Profilul de sol. Alosolul prezintă pe profil, următoarea succesiune de orizonturi: Ao - EI -
Bt - C .
Datorită alterării şi debazificării intense, coloizii de humus şi argilă au fost în parte eluviaţi,
evidenţiind la nivelul orizontului Ao, o îmbogăţire reziduală în grăunţi de cuarţ dezbrăcaţi de
pelicula coloidală şi de silice coloidală, motiv pentru care orizontul Ao are o culoare deschisă,
respectiv cenuşiu sau cenuşiu brun. Grosimea orizontului Ao este de 10- 20 cm. Textura este
lutoasă sau lutoargiloasă, iar structura este granulară mică, sau poliedrică, slab dezvoltată.
135
 Orizontul El, este sărăcit în coloizi organo-minerali, evidenţiind un conţinut mai ridicat în
silice coloidală, comparativ cu orizontul supraiacent. Textura este lutoasă sau luto-argiloasă, iar
structura este plată, slab formată. Are o grosime de circa 30 - 40 cm.
Orizontul Bt este dezvoltat puternic, având o grosime de peste 180 cm. Textura este argilo-
lutoasă, argiloasă, iar structura este prismatică masivă. Culoarea acestui orizont este brun-gălbui,
pe fondul unor pete frecvente de pseudogleizare în prima parte a orizontului. Evidenţiază pelicule
de argilă la suprafaţa şi în interiorul agregatelor structurale, cât şi numeroase concreţiuni de fier şi
mangan de diferite mărimi (bobovine).
Orizontul C este situat la baza profilului, de regulă sub adâncimea de 200 cm. Textura este
diferită, în funcţie de natura materialului parental. Este lipsit de structură şi nu evidenţiază prezenţa
carbonaţilor.
Proprietăţi. Alosolul este un sol rece şi compact, care prezintă o permeabilitate redusă
pentru apă şi aer şi care în general se prelucrează greu. Humusul este de calitate inferioară, cu
predominarea acizilor fulvici. Alosolul prezintă o aprovizionare slabă în elemente de nutriţie.
Reacţia alosolului este puternic acidă, cu valori pH de 4 - 4,5. Gradul de saturaţie în baze prezintă
valori situate în general sub 53%. Aciditatea hidrolitică este mare. Prezenţa ionilor de aluminiu
mobil, care sunt toxici, pe fondul manifestării fenomenelor de imobilizare a fosforului, determină
formarea în sol, a fosfaşilor insolubili de aluminiu şi fier. Activitatea biologică şi microbiologică este
slabă.
Subtipuri. Alosolul evidenţiază prezenţa următoarelor subtipuri: alosol umbric (um), care
are la suprafaţa profilului un orizont de bioacumulare de tip Au; alosol preluvic (el), care nu
prezintă pe profil un orizont de eluviere; alosol albic (ab), la care evidenţiază pe profil un orizont de
eluviere de tip Ea; alosol stagnic (st), care are în prima jumătate a profilului un orizont w; alosol
cambi-argic (cr), la care orizontul B prezintă în partea superioară caractere cambice, iar în partea
inferioară, caractere argice; alosol litic (li), la care caracterul litic este prezent în intervalul 20 cm -
50 cm; alosol scheletic (qq), care prezintă peste 75% schelet.
Fertilitatea şi folosin a. Datorită proprietăţilor fizice, chimice şi de troficitate puţin
favorabile, fertilitatea naturală a alosolului, este redusă. Reacţia acidă şi conţinutul ridicat de Al
mobil, fac ca aceste soluri, în condiţii naturale, să fie ocupate cu păşuni şi fâne e, sau să fie
utilizate în silvicultură, cu specii tolerante la aceste condiţii ecologice. Ameliorarea alosolurilor, în
scopul utilizării agricole, implică măsuri agroameliorative de aplicare a amendamentelor
calcaroase, pentru corectarea acidităţii puternice şi micăorarea conţinutului în Al mobil, cât şi de
prelucrare profundă prin scarificare, în vederea corectării permeabilită ii reduse pentru apă şi aer
a solului. În cazul alosolului, aportul de elemente de nutriţie, determinat prin aplicarea de
îngşşşminte chimice pe bază de azot, fosfor şi potasiu, cât şi a îngrăşămintelor organice
fermentate, determină deasemenea ridicarea fertilită ii. Nu sunt recomandate pentru înfiin area
planta iilor viti-pomicole.

136
 TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt orizonturile de diagnoză ale solurilor incluse în clasa Luvisoluri ?.
2. Caracterizaţi un tip de sol inclus în clasa Luvisoluri.

BIBLIOGRAFIE

TE U C., 1994 - Pedologie fascicola II, U.A.M.V.Iaşi.

TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.

CAPITOLUL 14
CLASA PELISOLURI (PEL)

S.R.T.S-2003, include în clasa Pelisoluri, două tipuri de sol: pelosolul şi vertosolul.

Caracterele de diagnoză ale solurilor din această clasă, sunt prezenţa pe profil a orizontului pelic
(z) sau a orizontului vertic (y), cu limită superioară încadrată între 0-20 cm şi a căror limită
inferioară de adâncime este de peste100 cm. În cazul solurilor cu folosin ă arabil, limita
superioară de adâncime a orizonturilor y şi z, reprezintă limita de adâncime a stratului arabil.
Solurile din clasa Pelisoluri, nu evidenţiază proprietăţi stagnice intense (W), proprietăţi gleice (Gr)
sau proprietăţi salsodice intense (sa sau na), în primii 50 cm ai profilului de sol.

14.1. Pelosol (Pe)

Pelosolul a fost introdus ca unitate distinctă, de S.R.T.S-2003. Caracterul diagnostic al
pelosolului, este dat de prezenţa pe profil, în intervalul de la suprafaţa terenului sau adâncimea
stratului arat şi până la o adâncime de peste 100 cm, a unui orizont pelic (z), a cărui agregate
structurale sunt prismatice sau poliedrice şi uneori prezintă feţe de alunecare. Orizontul z, are o
împachetare strânsă şi este plastic în stare umedă, iar în stare uscată, prezintă crăpături largi şi
adânci.
Răspândire. Pelosolul este răspândit pe terenuri uşor depresionare şi mlăştinoase,cu
altitudini cuprinse între 100m şi 600 m, din Câmpia aluvială Timiş-Bega, Depresiunea Oltului,
Depresiunea Jijia-Bahlui, fiind asociat în teritoriu cu vertosolurile sau alte soluri argiloase.
N.Florea- 2004, indică la nivelul României, o suprafaţă de circa 310.000 hectare, ocupată cu
pelosoluri.
Materialul parental, este constituit din depozite fluvio-lacustre cu textură fină şi din
minerale argiloase.
Vegetaţia. Vegetaţia acestor zone este forestieră (subzona pădurilor de stejar – Quercus
petraea, Q. robur), sau ierboasă, caracteristică silvostepei, care alternează cu plante cultivate

137
(grâu, secară, porumb, fasole, lucernă) prin modificarea categoriilor de folosin ă. Distribu ia
rădăcinilor plantelor cultivate este relativ uniformă în partea superioară a profilului şi preferen ială
pe pere ii fisurilor.
Climatul. Precipitaţiile medii anuale, sunt cuprinse în intervalul 550 mm şi 850 mm, iar
temperaturile medii anuale, oscilează între 6-10°C. Zona de formare şi evoluţie a pelosolurilor,
prezintă o alternanţă a intervalelor umede, când are loc gonflarea solului, cu intervale uscate, când
are loc contracţia solului, cu formarea fisurilor. Predominarea în sol a mineralelor neexpandabile,
face ca amplitudinea de variaţie, pentru lărgirea fisurilor, să fie redusă.
Procese pedogenetice. În cazul pelosolului, solificarea este determinată de procese de
bioacumulare, stagnogleizare şi de procesele alternative şi repetate de gonflare-contracţie a
mineralelor argiloase. Conţinutul ridicat de argilă, de peste 45%, determină acumularea la
suprafaţa profilului, a materiei organice moderat humificate şi formarea de complexe argilo-humice.
Intensitatea procesului de mineralizare, la interiorul elementelor structurale delimitate de fisuri1e
formate, este relativ redusă. În zonele umede, pe materiale cu textură fină, în absenţa perioadelor
foarte secetoase, nu se formează feţe de alunecare discontinue caracteristice orizontului pelic.
(Pedologie-Curs unic, 2005).
Profilul de sol. Pelosolul prezintă pe profil, urmatoarea succesiune de orizonturi: Ao -ABz-
Bzw - BzGr.
Orizontul Ao are o grosime de 15-30, textură fină-mijlocie, structură poliedrică şi o culoare
brun-cenuşie. Orizontul Ao, este străbătut de o retea deasă de rădăcini, iar în anotimpul secetos
evidenţiază crăpături de circa 1- 2 cm lărgime.
Orizontul ABz are grosime de 15- 20 cm, textură mijlocie- fină, structură poliedrică angulară
mare şi medie şi are o culoare brun-cenuşie. Are aspect compact, prezintă separa ii
ferimanganice şi bobovice mici, iar în anotimpul secetos, prezintă crăpături.
Orizontul Bzw are o grosime de circa 60- 80 cm, textură argiloasă, structură poliedrică
mare sau masivă şi o culoare brun închis. Prezintă bobovine ferimanganice. Este foarte dens şi
compact. Evidenţiază crăpături de până la 1- 2 cm lărgime.
Orizontul BzGr este situat la baza profilului, are textură mijlocie- fină, structură masivă şi o
culoare cenuşiu oliv. Prezintă concreţiuni calcaroase şi bobovine mari. Este lipsit de rădăcini.
Proprietăţi. Pelosolul are o textură argiloasă. Conţinutul de humus este de circa 3- 5 g%.
Pelosolul prezintă o aeratie deficitară şi o permeabilitate scăzută pentru apă şi aer la nivelul tuturor
orizonturilor. În anotimpul secetos, datorită fisurilor profunde care apar în sol, are loc o umezire
neuniformă la nivelul agregatelor structurale. Pelosolul este un sol greu şi rece, care opune
rezistenţă ridicată la prelucrare. Datorită conţinutului mare de apă reţinută, intervalul optim pentru
efectuarea lucrărilor agricole este scurt. Reactia solului este slab acidă până la slab alcalină, cu
valori pH cuprinse între 5,8- 8,4. Conţinutul ridicat de argilă şi humus, determină o mare capacitate
de schimb cationic, de 26- 35 mg/ 100 g sol. Predominarea mineralelor argiloase de tip illit, la
nivelul orizontului pelic, face ca la nivelul aceluiaşi conţinut de argilă, mărimea capacităţii de
schimb cationic, să fie mai mică în orizontul pelic decât în orizontul vertic.
138
 Subtipuri. Pelosolul prezintă următoarele subtipuri: pelosol tipic (Ao - ABz - Bzw - BzG),
pelosol brunic, care prezintă o culoare deschisă la nivelul orizontului de bioacumulare, respectiv
crome mai mari de 2, pelosol argic (Ao – ABz - Btzw - BzG), pelosol gleic, care are proprietăţi
gleice, în intervalul 50 cm-100 cm, pelosol stagnic, care evidenţiază proprietăţi hipostagnice în
primii 100 cm sau în intervalul 50 cm- 200 cm.
Fertilitatea şi folosin a. Pelosolul evidenţiază o fertilitate naturală relativ scăzută, fiind
încadrat în clasele a-III-a sau a -IV- a de pretabilitate pentru arabil şiîn clasele III- V de pretabilitate
silvică.
Pelosolurile este folosit ca fânea ă sau ca arabil, fiind cultivate cu cereale şi plante furajere
(lucernă, trifoi in amestec cu graminee), după aplicarea de măsuri ameliorative.

14.2. Vertosol (Vs)

Vertosolul este cunoscut şi sub denumirea de vertisol, cernoziom argilos, lşcovişte
asfaltoidă, cernoziom compact, sol zlotos, morogan, smolni ă. Vertosolul are ca orizont de
diagnoză un orizont vertic, situat între suprafaţa solului sau adâncimea arăturii şi cel puţin 100 cm
adâncime, care prezintă în partea superioară şi mijlocie a profilului, un conţinut de minim 30%
argilă, predominant smectitică. Prezenţa feţelor de alunecare este obligatorie.
Răspândire. Vertosolul se găseşte dispersat, pe suprafeţe restrânse, la altitudini cuprinse
între 100 m şi 600 m, în condiţii de relief depresionar de câmpie umedă şi semiumedă, de podiş şi
premontan de piemont, din nordul Câmpiei Române, Câmpia de Vest, Câmpiile piemontane şi
Dealurile Banatului şi Crişurilor, Câmpia Jijiei, Câmpia Moldovei, Podişul Getic, Podişul
Transilvaniei.
Materialul parental. Este constituit din argile gonflante. Prin umezire, conţinutul de peste
30% argilă, frecvent peste 50%, predominant gonflantă, determină o mărire foarte mare de volum.
Vegetaţia. Vegetaţia naturală sub influenţa căreia s-au format şi au evoluat vertosolurile, a
fost o vegetaţie higrofilş, peste care ulterior s-a instalat o vegetaţie ierboasă specifică stepei şi/ sau
de pădure (gârni ă - Quercus frainetto, stejar şi fag). În prezent vegetaţia naturală a fost înlocuită
prin schimbarea categoriei de folosin ă.
Climatul. Conditiile climatice se caracterizează prin precipitaţii medii anuale a căror valori
sunt cuprinse în intervalul 500 mm- 900 mm şi cu temperaturi medii anuale care oscilează între
5°C -9°C. În formarea vertosolurilor,condişia climatică de alternanţă a perioadelor umede, cu cele
uscate, este esenţială.
Procese pedogenetice. Solificarea vertosolului este determinată de acţiunea proceselor
de bioacumulare, automulcire şi de alternanţă contracţiegonflare. Bioacumularea este
caracterizată prin acumulare mai mică sau mai mare a humusului, de obicei calcic, de la suprafaţa
profilului, până la adâncimea de 100- 130 cm. Din combinarea humusului cu mineralele argiloase
şi cu oxizii de fier, se formează compuşi organo- minerali.
Datorită alternan ei repetate dintre starea uscată şi cea umedă, în primii 5 - 10 cm se
formează un strat afânat de mulci, constituit din agregate structurale poliedrice dure, proces
139
denumit automulcire. Alternanţă anotimpurilor secetoase cu cele umede, pe fondul unui conţinut
ridicat de minerale argiloase cu reţea extensibilă, determină manifestarea proceselor de contracţie-
gonflare. În lipsa apei, are loc contracţia solului, cu formare de fisuri şi crăpături adânci care ajung
până la adâncimea de 120 cm, în care sunt antrenate şi depuse o parte din agregatele structurale
din stratul de mulci.
Prezenţa apei, determină o umezire, urmată de închiderea crăpăturilor şi a fisurilor.
Umezirea, determină intensităţi şi orientări diferite a presiunilor generate de gonflare.
Presiunea foarte puternică exercitată în urma gonflării argilei determină alunecarea,
frecarea, presarea agregatelor structurale, unele peste altele, rezultând suprafeţe de alunecare
lustruite şi oblice, cu înclinare de 10°- 60° faţă de planul vertical (Pedologie-Curs unic, 2005).
Contracăiile şi gonflările succesive ale solului, determină manifestarea procesului de vertisolaj, cu
apariţia oglinzilor de fric iune, sau oglizi de alunecare, sau oglinzi de vertisolaj, având ca rezultat,
apariţia unui microrelief caracteristic de "gilgai" sau de "coşcove’’ (N.Bucur- 1960).
Experimental, manifestarea procesului de vertisolaj, a fost pus în eviden ăprin pozarea în
sol, la adâncimi diferite, a unor bile de material plastic de culori diferite, care în timp s-au deplasat
pe profilul solului ( t.Puiu - 1980).
Profilul de sol. Vertosolul tipic, evidenţiază pe profil, următoarea succesiune de orizonturi:
Ay - By - C.
Orizontul Ay este mai subţire în zonele umede şi mai gros în zonele cu umiditate mai
redusă, grosimea oscilând între de 20- 50 cm. Culoarea este brun închis, neagru-cenuşiu cu
reflexe metalice. Textura este argiloasă, iar structura este poliedrică în primii 0- 5 cm, devenind
bulgăroasă către limita inferioară a orizontului.
Orizontul By are o grosime de circa 30- 80 cm şi prezintă o culoare brun închis, brun-
gălbui sau brun ruginiu. Textura este argiloasă, iar structura este sfenoidală, evidenţiind oglinzi de
alunecare oblice. La nivelul orizontului By, sunt prezente concreţiuni ferimanganice. Orizontul C
este situat la peste 100 cm adâncime. Are culoare brun- gălbui cu pete ruginii sau roşietice.
Textura este argiloasă, iar structura masivă.
Proprietăţi. Vertosolul este un sol greu şi rece şi care, datorită compactităţii, opune
rezistenţă ridicată la prelucrare mecanică. Vertosolul are o textură argiloasă, argilolutoasă sau
lutoargiloasă, evidenţiind peste 45% argilă. Conţinutul de humus este relativ scăzut, acesta fiind de
1 g%- 4 g%, ceea ce evidenţiază o rezervă de 60- 160 t/ha, pe adâncimea de 0- 50 cm.
Capacitatea de schimb cationic este ridicată, fiind de 30- 40 me la 100 g de sol. Gradul de
saturaţie în baze este de 80- 95%. Reacţia solului este slab acidă- neutră, cu valori pH cuprinse
între 6- 7.
Subtipuri. Vertosolul prezintă următoarele subtipuri: vertosol tipic, vertosol brunic, la care
orizontul de suprafaţă prezintă crome mai mari de 2, vertosol stagnic, care evidenţiază proprietăţi
hipostagnice în primii 100 cm sau în intervalul 50 şi 200 cm, vertosol gleic, care are proprietăţi
gleice în intervalul 50 şi 100 cm, vertosol nodulocalcaric, care prezintă în primii 100 cm, noduli
calcaroşi disemina i în masa solului, vertosol salinic, care are un orizont hiposalic în primii 100 cm
140
sau un orizont salic, în intervalul 50 şi 100 cm, vertosol, sodic, care prezintă un orizont hiposodic în
primii 100 cm sau un orizont natric în intervalul 50 şi 100 cm.
Fertilitatea şi folosin a. Datorită faptului că umiditatea optimă, necesară efectuării
lucrărilor solului, se menţine un interval de timp limitat, vertosolul este denumit şi sol de minut,
astfel încât, numărul zilelor în care solul poate fi prelucrat, este relativ redus. Proprietăţile fizice
defavorabile, aprovizionarea slabă cu elemente de nutriţie, necesare creşterii şi dezvoltării
plantelor, cât şi activitatea microbiologică deficitară, determină o fertilitate naturală redusă. Factorii
limitativi ai fertilită ii, pot fi îmbunătă i i prin lucrări hidropedoameliorative: arătură adâncă,
afânare adâncă, aplicarea de îngrăşăminte chimice şi organice,modelarea terenului în benzi cu
coame, executarea de canale de desecare, pozarea de drenuri absorbante. După ameliorare sunt
utilizate ca păşuni. Nu sunt recomandate pentru pomi, vie şi culturi legumicole.

TEST DE AUTOEVALUARE
3. Care sunt orizonturile de diagnoză ale solurilor incluse în clasa Pelisoluri ?.
4. Caracterizaţi un tip de sol inclus în clasa Pelisoluri.

BIBLIOGRAFIE

TE U C., 1994 - Pedologie fascicola II, U.A.M.V.Iaşi.

TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.

CAPITOLUL 15
CLASA ANDISOLURI (AND)

Sistemul Roman de Taxonomie a Solurilor (2003), include în această clasă un singur tip de
sol, respectiv andosolul, caracterizat prin prezenţa pe profil a orizontului andic, în lipsa orizontului
spodic.

15.1. Andosol (An)

Andosolul evidenţiază la suprafaţa profilului un orizont de bioacumulare, de tip Au, Ao, Am
şi subiacent un orizont intermediar de asociere, de tip A/C, A/R, sau Bv , care prezintă proprietăţi
andice pe cel puţin 30 cm grosime, începând din primii 25 cm ai profilului de sol. În unele cazuri, la
suprafaţa profilului, andosolul, poate evidenţia prezenţa unui orizont organic hidromorf sau
nehidromorf, de tip O sau T.
Răspândire. Andosolurile sunt răspândite pe forme de relief puternic fragmentate,
reprezentate prin culmi, versanţi, platforme înalte, la altitudini cuprinse între 1000 m şi 1800 m, în

141
Carpa ii Orientali (Mun ii Gutâi, Căliman, Gurghiu, Harghita, ibleş) şi în masivul Vlădeasa din
mun ii Apuseni ( t.Puiu-1980).
Materialul parental. Stratul litologic de suprafaţă, este alcatuit din tufuri vulcanice sau alte
roci eruptive efusive, cu un continut ridicat de minerale care se alterează uşor. Materialul parental
caracteristic acestor soluri provine din alterarea pe grosime de 1,5 m, a mineralelor primare din
rocile vulcanice, în special piroclastice, reprezentate prin blocuri, piatră ponce, tufuri şi cenu ă
vulcanică, dar şi efuzive, de tip: dacite, riolite, andezite .a. (Pedologie-Curs unic, 2005).
Vegetaţia. Vegetaţia naturală este alcătuită din păduri de molid în care se găsesc
exemplare rare de paltin, ulm de munte (Ulmus montana), plop tremurător (Populus tremula),
mesteacăn (Betula verrucosa), brad (Abies alba) şi altele, iar dintre arbuşti, salba moale
(Evonymus europaea), tulichina (Daphne mezereum), Sambucus racemosa, S. nigra şi altele;
stratul ierbos este format din Actaea spicata, mierea ursului (Pulmonaria rubra), sănişoarşă
(Sanicula europaea), trepădătoare (Mercurialis perennis), ciocul berzei (Geranium robertianum),
laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides), ferigi (Dryopteris filix mas) şi altele. Pe o fâşie destul de
lată se găsesc păduri de amestec cu molid, brad şi fag a căror compoziţie floristică conţine
elemente floristice din pădurile de conifere şi din cele de fag. În etajul subalpin (1600 – 1800 m
altitudine), ele s-au format datorită unei vegetaţii de tufşrişuri: Pinus montana, Juniperus sibirica,
Rhododendron kotskyi, Vaccinium myrtillus, V. vitis idaea şi altele.
Climatul. Condiţiile climatice din zona de formare şi evoluţie a andosolului, sunt
caracterizate prin precipitaţii medii anuale cuprinse între 1000 - 1200 mm şi cu temperaturi medii
care oscileaza între 3- 8o C. Regimul hidric este percolativ repetat , iar indicele de ariditate este
mai mare de 75.
Procese pedogenetice. În conditiile unui climat rece i umed, resturile oraganice cu
caracter acidofil, se descompun lent, în special sub acţiunea ciupercilor şi rezultă un humus brut şi
acid, bogat în acizi fulvici. Acizii fulvici, intră în reacţie cu hidroxizii de aluminu şi fier şi cu oxizii de
siliciu (allofane), determinând formarea de compuşi complec i stabili, greu solubili sau insolubili.
Mineralizarea şi migrarea compuşilor organici din aceste complexe este redusă, determinând
acumularea componentei organice (14- 20%). Specificul solificării în cazul andosolului, îl constituie
formarea materialului amorf. Rocile magmatice piroclastice şi unele dintre ele efusive, pe seama
cărora se formează materialele parentale ale andosolurilor, sunt alcătuite din minerale (îndeosebi
silica i) necristalizate. Din alterarea unor astfel de roci nu mai rezultă decât în mică măsură
materiale coloidale cristalizate, predominant formându-se materiale coloidale amorfe (allofane).
Astfel de soluri sunt foarte răspândite în Japonia, unde, de altfel, au şi fost studiate şi denumite ca
atare (de la ando, care în limba japoneză înseamnă sol de culoare închisă) cu semnifica ia de
soluri închise formate pe roci vulcanice.(C.Teşu-1982).
Solificarea în cazul andosolurilor se caracterizează printr-o orientare în irecţia debazificării
şi acidifierii puternice, a acumulării intense de humus închis la culoare, adesea brut, cu grad de
saturaţie în baze scăzut.

142
 Profilul de sol. Andosolurile tipice au profil Au - AC - C sau Au – AR - R. Orizontul Au are
grosime de 20-30 cm, culoare închisă, respectiv crome şi valori mai mici de 2 la materialul în stare
umedă. Structura este slab dezvoltată, grăun oasă sau poliedrică, textura lutoasă şi este puternic
debazificată.
Orizontul AC sau AR, are grosime de 20- 30 cm şi prezintă cel puţin în partea superioară
valori şi crome mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele cât şi la interiorul
elementelor structurale. Separarea orizonturilor se face după structura poliedrică subangulară şi
după prezenţa scheletului.
Orizontul C sau R, este prezent la sub 50- 60 cm şi este constituit din material degradat. De
obicei, nu conţin alte neoformaţiuni, decât cele biogene obişnuite (cornevine, cervotocine, culcuşuri
de larve).
Proprietăţi. Andosolurile au o textură nediferen iată pe profil, sunt nestructurate sau cu
structură grăunţoasă slab dezvoltată în Au şi în orizontul subiacent. Datorită materialului amorf
prezintă valori foarte mari pentru capacitatea de apă utilă, permeabilitate şi porozitatea de aeraţie.
Conţin foarte mult humus (uneori peste 20%) dar brut şi acid; au capacitate totală de schimb
cationic foarte mare, grad de saturaţie cu baze şi pH mic (V % sub 55, adesea sub 20 şi pH 5 până
la 4); sunt puţin active microbiologic şi slab aprovizionate cu substanţe nutritive.
Subtipuri. Andosolul evidenţiază următoarele subtipuri: andosol distric (di) Au - A/C - C
sau R; andosol cambic (cb) Au – Bv - C; andosol litic (li) Au - A/R - R; andosol eutric (eu), care are
proprietăţi eutrice în orizontul A); andosol umbric (um), prezintă orizont umbric (Au); ; andosol
molic (mo), evidenţiază orizont molic (Am); andosol scheletic (qq), are peste 75% schelet; andosol
histic (tb), prezintă orizont O sau T, de 20-50 cm grosime.
Fertilitatea şi folosin a. Datorită ariei de răspândire, andosolurile sunt ocupate de păduri
sau de pajişti. Fertilitatea naturală a andosolului, poate fi ridicată, prin aplicarea de amendamente
calcaroase şi îngrăşăminte minerale, pe bază de N, P şi K. În cazul andosolurilor, se impun măsuri
de combatere şi prevenire degradării solului, datorită eroziunii hidrice, manifestată în suprafaţă şi/
sau adâncime, ca urmare a defri ării pădurilor de molid, brad şi fag.

TEST DE AUTOEVALUARE
5. Care sunt orizonturile de diagnoză ale solurilor incluse în clasa Andisoluri ?.
6. Caracterizaţi tipul de sol - Andosolul.

BIBLIOGRAFIE

TE U C., 1994 - Pedologie fascicola II, U.A.M.V.Iaşi.

TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.

143
 CAPITOLUL 16
CLASA CAMBISOLURI (CAM)

Această clasă de soluri, cuprinde solurile care au ca orizont de diagnostic un orizont Bv, de
culoare mai deschisă decât orizontul Bv al solurilor din clasa umbrisoluri, respectiv valori şi crome
mai mari de 3,5 la materialul în stare umedă. În cazul solurilor din această clasă, orizontul Cca nu
este prezent în primii 80 de cm ai profilului. Clasa cambisoluri include următoarele tipuri de sol:
eutricambosol şi districambosol.

16.1. Eutricambosol (Ec)

Eutricambosolul se defineşte prin prezenţa la suprafaţa profilului a unui orizont de
bioacumulare de tip Ao sau Am şi subiacent a unui orizont de tip Bv care cel puţin în partea
superioară sau cel puţin în pete (în proporţie de peste 50 %), prezintă culori în nuanţe mai galbene
decât 5YR cu valori şi crome mai mari sau egale cu 3,5 la materialul în stare umedă, cel puţin în
interiorul elementelor structurale. Atât orizontul Ao cât şi orizontul Bv, prezintă proprietăţi eutrice,
respectiv au un grad de saturaţie în baze mai mare de 53 %, cu excepţia cazului în care gradul de
saturaţie în baze este cuprins între 53% şi 60%, dacă sunt asociate cu peste 2 me la100 g sol, ioni
de Al extractibil.
Răspândire. Eutricambosolul se întâlneşte pe suprafeţe cu expoziţie sudică din Carpa ii
Meridionali şi Carpa ii Occidentali, pe versanţii umbri i din Carpa ii Orientali şi Subcarpa i, pe
forme de relief plane sau depresionare, cu drenaj extern bun, situate în etajul montan inferior, la
altitudini cuprinse între 500 m şi 1300 m.
Materialul parental. Solurile de tip eutricambosol au evoluat pe roci, de obicei, bogate în
calciu sau alte elemente bazice, marne, argile, luturi, depozite de terasă, aluviuni, conglomerate,
gresii, materiale rezultate din alterarea a diferite roci metamorfice şi magmatice.
Climatul. Media anuală a precipitaţiilor este cuprinsă între 600 şi 1000 mm, iar a
temperaturii între 5- 60 şi 8- 90 C. Indicii anuali de ariditate sunt cuprinşi între 34 şi 55,
evapotranspiraţia potenţială este de obicei mai mică decât media precipitaţiilor, regimul hidric de
tip percolativ.
Vegetaţia Eutricambosolul se găseşte în etajul de deal înalt şi munte inferior (500 – 1300 m
altitudine), fiind format sub influen a vegetaţiei forestiere: fag şi gorun la deal, molid la munte şi
amestec de fag şi molid în zona de contact; ca specii de amestec, destul de rar se întâlneşte Acer
pseudoplatanus, Allnus incana, Carpinus betulus, Tilia cordata, Abies alba, dintre arbuşti sunt
prezenţi Sambucus nigra, Lonicera xylosteum, Spiraea ulmifolia, Cornus mas, C. sanguinea,
Evonymus verrucosa, Corylus avellana, Crataegus monogyna şi altele. Dintre speciile ierboase
amintim Asperula odorata, Asarum europaeum, Anemone nemorosa, A. ranunculoides, Euphorbia
amygdaloides, Dentaria bulbifera, Galium schultesii, Polygonatum officinale, Allium ursinum,
144
Lamium maculatum, Oxalis acetosella şi altele. În gorunete există spaţii ocupate de pajişti formate
din Festuca rubra, Cynosurus cristatus, Agrostis tenuis, Briza media, Trifolium pratense şi altele.
Pe locul pădurilor de fag ce au fost defrişate au apărut pajişti secundare de păiuşcă (Agrostis
tenuis) în amestec cu Festuca rubra, Cynosurus cristatus, Briza media, Anthoxantum odoratum,
Trifolium pratense, T. dubium şi altele. Aceste pajişti exploatate nera ional sunt invadate de
ăpoşică (Nardus stricta) şi feriga olul lupului (Pteridium aquillinum). Fără intervenţia omului, în
aceste pajişti se instalează esen e lemnoase pioniere care, cu timpul, evoluează în făgete.
Procese pedogenetice. Solificarea, se caracterizează printr-o alterare moderată, levigare
şi debazificare slabă până la moderată şi printr-o acumulare de humus cu grad de saturaţie în
baze ridicat. La nivelul orizontului de suprafaţă, se acumulează humus de tip mull calcic, care este
saturat în elemente bazice, respectiv ioni bivalen i de Ca şi Mg, rezultaţi în procesul de alterare a
părţii minerale. Mineralele argiloase, formează împreună cu humusul, complexe organo minerale
stabile, acestea constituind liantul principal al elementelor structurale de sol.
Profilul de sol. Eutricambosolul tipic, prezintă pe profil, următoarea succesiune de
orizonturi: Ao – Bv – C sau R.
Orizontul Ao are o grosime de 10 - 40 cm şi prezintă culoare brună cenuşie închisă.
Structura, la nivelul orizontului Ao este grăunţoasă, slab sau moderat dezvoltată. În condiţii de
pădure, la suprafaţa acestui orizont se evidenţiază un orizont Ol, iar în condiţii de pajişte,
supraiacent orizontului de bioacumulare, este prezent un orizont de tip Aş.
Orizontul Bv este gros de 20 - 130 cm, are culoare brună cu nuan ă gălbuie sau roşcată,
iar structura este polidrică bine dezvoltată sau columnoid-prismatică slab dezvoltată.
La baza profilului este situat orizontul C (materialul parental).
Proprietăţi. Eutricambosolul prezintă o textură de la mijlociu-grosieră până la fină,
nediferen iată pe profil. Uneori, în Bv există un plus de argilă, datorită migrării slabe de sus, fără
însă a forma pelicule, sau rezultată prin alterare la nivelul acestui orizont. La nivelul orizontului Bv
întîlnim pete slabe de oxizi şi hidroxizi de fier, hidrata i sau slab hidrata i. În partea superioară a
profilului se întâlnesc neoformaţii biogene obişnuite, reprezentate prin coprolite şi lăcaşuri de larve.
Eutricambosolurile conţin 2- 4g% humus (rezerva este de 60 - 120 t/ha), alcătuit predominant din
acizi huminici; au grad de saturaţie în baze ridicat (V % nu scade sub 53% şi care poate urca până
la 90 %), reacţie slab acidă neutră (pH este 6 până aproape de 7). Eutricambosolurile sunt
aprovizionate cu substanţe nutritive şi au o activitate microbiologică relativ bună. Restul
proprietăţilor fizice, precum şi cele fizico-mecanice, hidrofizice şi de aeraţie sunt favorabile.
Subtipuri. Solul de tip euricambosol include: eutricambosol tipic (Ao – Bv -C sau R);
eutricambosol molic( Am – Bv - C sau R); euricambosol psamic, cu textură grosieră în primii 50
cm; euticambosol pelic, cu textură fină în primii 50 cm; euricambosol vertic, care prezintă orizont
vertic situat între limita inferioară a orizontului A şi 100 cm; euricambosol andic, care are material
amorf provenit din rocă sau material parental cel putin între unul dintre orizonturi fără a îndeplini
limitele necesare proprietă ilor andice; euricambosol gleic, care prezintă proprietă i gleice în
intervalul 50-100 cm; eutricambosol stagnic, care evidenţiază proprietăţi stagnice intense în
145
intervalul 50-200 cm; eutricambosol aluvic, care s-a format pe materiale fluvice; euricambosol litic,
care prezintă rocă compactă continuă, situată în intervalul 20- 50 cm; euricambosol scheletic, la
care orizonturile A sau B sunt excesiv scheletice, respectiv mai mult de 75% material scheletic;
eurticambosol rodic, la care partea inferioară a orizontului B are culori în nuanţe 5YR sau mai roşii;
eutricambosol salic, care prezintă orizont hiposalic situate în primii 100 cm sau orizont salic în
intervalul 50 si 100 cm; euriocambosol sodic, care evidenţiază prezenţa unui orizont hiposodic,
situat în primii 100 cm sau orizont nitric în intervalul 50- 100 cm. (Pedologie- Curs unic, 2005).
Fertilitatea şi folosin a. Eutricambosolurile au proprietăţi fizice, fizico mecanice,
hidrofizice şi de aeraţie bune şi nu prezintă, în general, exces de apă.
Uneori sunt supuse eroziunii, caz în care apare necesară aplicarea unor măsuri de
prevenire şi combatere a acestui fenomen dăunător, prin arşturi pe curbele de nivel, culturi în
benzi, terasări etc. Dintre îngrăşăminte, rezultate bune dau cele cu azot, fosfor, potasiu şi gunoiul
de grajd. Folosin a lor este foarte variată: culturi de câmp (grâu, porumb, floarea soarelui, cartof,
sfeclă etc.), legume, vi ă de vie şi pomi în zonele deal-podiş-piemont şi ca pajişti naturale şi
păduri în regiunile montane.

16.2. Districambosol (Dc)

Solul de tip districambosol, se defineşte prin prezenţa la suprafaţa profilului, a unui orizont
de diagnostic de bioacumulare, de tip Ao sau Au şi subiacent a unui orizont de tip Bv, care prezintă
cel puţin în partea superioară culori cu valori şi crome mai mari sau egale cu 3,5 la materialul în
stare umedă, cel puţin în interiorul elementelor structurale şi care evidenţiază cel puţin în partea
superioară proprietăţi districe, respectiv un grad de saturaţie în baze mai mic de 53%, sau cuprins
între 53% şi 60%, dacă ionul de Al extractibil depă eşte valoarea de 2 me la 100 g sol.
Răspândire. Districambosolul este răspândit în regiunile montane la altitudini cuprinse între
500 m şi 1300 m, uneori chiar la 1500 m, în Carpa ii Orientali, Carpa ii Meridionali şi Carpa ii
Occidentali, pe forme de relief slab înclinate sau depresionare, terase, platforme şi versanţi.
Materialul parental. Districambosolurile au evoluat pe diferite roci metamorfice şi eruptive
sau materiale rezultate din dezagregarea şi alterarea acestea, dar şi pe luturi, nisipuri,
conglomerate, gresii. De obicei, rocile de formare a acestor soluri au caracter acid.
Vegetaţia Districambosolul se găseşte în etajul montan inferior, specia dominantă fiind
molidul cu exemplare rare de Sorbus aucuparia, Acer pseudoplatanus, Alnus incana, Abies alba,
Pinus silvestris, Larix decidua în unii mun i. Arbuştii sunt prezenţi şi ei (în exemplare puţine):
Sambucus racemosa, Lonicera nigra, Ribes alpinum, Daphne mezereum, Spiraea ulmifolia,
Vaccinum myrtillus, Bruckenthalia spiculifolia şi alţii, iar dintre speciile ierboase amintim Oxalis
acetosella, Homogyne alpina, Pirola uniflora, Luzula silvatica, Dryopteris filix mas, Dryopteris
spinulosa, Polypodium vulgare, Phegopteris polypodioides şi altele. În unele locuri, muşchii
formează adevărate covoare: Polytrichum commune, P. juniperinum, Dicranum scoparium, etc. Pe
districambosoluri există pajişti de graminee care au apărut pe locul pădurilor de molid defrişate.
Acestea sunt pajişti mezofile secundare de păiuş roşu (Festuca rubra var. fallax) care se pot
146
transforma (ca urmare a utilizării nera ionale) în pajişti de Nardus stricta şi de târsă (Deschampsia
caespitosa). În anumite condiţii, în aceste pajişti se instalează puie i de molid, care, cu timpul, se
dezvoltă formând din nou pădure de molid.
Climatul. În zona de formare a solurilor de tip districambosol, media anuală a precipitaţiilor
este de 800- 1400 mm, a temperaturii de 3- 60 C, a indicelui de ariditate de 45- 80. Regimul hidric
este de tip percolativ repetat.
Procese pedogenetice. Datorită climatului umed şi răcoros, a rocilor sărace în baze,
vegetaţiei cu caracter acidofil, transformarea resturilor organice este anevoioasă, se formează
puţin humus propriu-zis, constituit predominant din acizi fulvici cu grad de saturaţie în baze mic şi
se acumulează, adesea, cantităţi mari de materie organică în curs de humificare. Alterarea este
foarte intensă, silicaţii primari sunt predominant desfăcuţi în componentele lor de bază, respectiv
silice, hidroxizi de fier şi aluminiu etc. Prin urmare, practic nu se formează argilă, fapt ce explică
separarea unui orizont Bv, de alterare şi nu a unui orizont Bt. Coloizii minerali, reprezentaţi prin
hidroxizi de fier şi aluminiu, deşi reacţia solului este acidă, nu se deplasează practic din partea
superioară, deoarece alcătuiesc cu acizii humici, complexe organo-minerale puţin mobile.
Profilul de sol. Districambosolul prezintă pe profil următoarea succesiune de orizonturi: Ao
– Bv - C sau R.
Orizontul Ao are o grosime de 10- 30 cm şi o culoare brun deschisă. Textura la nivelul
acestui orizont este luto-nisipoasă sau lutoasă.
Orizontul Bv are grosime de 25- 50 cm, culoare brună cu nuanţe gălbui cel puţin în partea
superioară, respectiv valori şi crome mai mari sau egale cu 3,5 la materialul în stare umedă, cel
puţin în interiorul elementelor structurale, grad de saturaţie cu baze mai mic sau egal cu 53%.
Textura la nivelul orizontului Bv este lutoasă sau luto-nisipoasă. La baza profilului se găseşte un
orizont R (rocă dură) sau un orizont C (rocă afânată).
Proprietăţi. Districambosolul are o textură de la mijlocie-grosieră la mijlocie, nediferen iată
pe profil. Structura este granulară sau glomerulară mică şi medie în orizontul Ao. Orizontul Bv
evidenţiază o structură grăunţoasă medie sau poliedrică subangulară. Districambosolul are un
conţinut mic de humus propriu zis, de tip mull-moder, moder sau mull, dar poate avea o cantitate
mare de materie organică, respectiv între 4– 5%, până la 20- 25%, rezervă foarte mare, 200- 300
t/ha în stratul 0- 50 cm, evidenţiind astfel la suprafaţa profilului un orizont organic nehidromorf, de
tip Ol sau Of. Gradul de saturaţie cu baze şi pH prezintă valori scăzute, incluziv la nivelul
orizontului Bv (V% sub 53%, adesea sub 35%, iar pH-ul sub 5); sunt puţin active din punct de
vedere microbiologic şi slab aprovizionate cu substanţe nutritive. Districambosolul nu prezintă pe
profil neoformaţii specifice. în partea superioară se găsesc neoformaţii biogene obişnuite
(coprolite, cervotocine cornevine etc.) şi eventual, la nivelul orizontului Bv, pete slabe de oxizi şi
hidroxizi de fier hidrata i. Restul proprietăţilor fizice, precum şi a celor fizico-mecanice, hidrofizice
şi de aeraţie, sunt relativ favorabile.
Subtipuri. Districambosolul include urmatoarele subtipuri: districambosol tipic (Ao - Bv - C
sau R); umbric (Au –Bv - C sau R); districambosol psamic, care prezintă textură grosieră în primii
147
50cm); districambosol andic, care are material amorf provenit din roca sau material parental, cel
putin în unul dintre orizonturi farş a fi andic; districambosol prespodic, la care orizontul Bv prezintă
o acumulare de sescvioxizi, îndeosebi de aluminu, fara a fi spodic; disricambosol litic, care
evidenţiază rocă compactă continuă în intervalul 20-50 cm; districambosol scheletic, la care
orizonturile A sau B sunt excesiv scheletice, peste 75% material scheletic; districambosol aluvic,
care s-a format pe materiale fluvice; districambosol gleic, care prezintă proprietă i gleice în
intervalul 50-100 cm.
Fertilitatea şi folosin a. Solul de tip districambosol are o fertilitate mai mică decât
eutricambosolul. Aceste soluri sunt folosite în silvicultură şi ca pajişti alpine. Pentru îmbunătăţirea
compoziţiei floristice şi ridicarea producţiei pajiştilor, se recomandă: îngrăşarea prin târlire
(mutarea periodică a locului de păşunat şi de odihnă a animalelor), gunoirea, aplicarea de
îngrăşăminte cu azot, fosfor şi potasiu şi a amendamentelor calcaroase.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt orizonturile de diagnoză ale solurilor incluse în clasa Cambisoluri ?.
2. Caracterizaţi un tip de sol inclus în clasa Cambisoluri.
3. Care sunt difernţele dintre Eutricambosol şi Districambosol ?.

BIBLIOGRAFIE

TE U C., 1994 - Pedologie fascicola II, U.A.M.V.Iaşi.

TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.

CAPITOLUL 17
CLASA UMBRISOLURI (UMB)

Clasa umbrisolurilor a fost introdusă în sistemul de clasificare a solurilor României în 1980

(clasificarea I.C.P.A-1980) şi includea următoarele tipuri de sol: sol negru acid, andosol şi sol
humicosilicatic. Denumirea clasei a rămas aceeaşi şi în clasificarea S.R.T.S-2003, dar include
numai două tipuri de sol:nigrisolul şi humosiosol.
Această clasă înglobeazş solurile care au ca diagnostic un orizont A umbric (Au) şi
orizontul subiacent de tip AC, AR, sau Bv având culori de orizont umbric, cel puţin în partea
superioară, pe minim 10-15 cm, la materialul în stare umedă. Umbrisolurile pot avea la suprafaţă
un orizont organic nehidromorf, de tip O, dar nu prezintă niciodată caractere andice sau proprietăţi
gleice în primii 50 cm. Se deosebeşte de clasa cernisoluri prin lipsa de pe profil a orizontului Cca şi
printr-un grad de saturaţie în baze mai mic de 53%.

148
 17.1. Nigrosol (NS)
Solul de tip nigrosol, anterior clasificării S.R.T.S-2003, purta denumirea de sol negru acid.
Nigrosolul se defineşte prin prezenţa la suprafaţa profilului a unui orizont Au având culoare
închisă, respectiv crome mai mici sau egale cu 2 la materialul în stare umedă, iar subiacent un
orizont de tip Bv având un grad de saturaţie în baze mai mic de 53% şi cel puţin în partea
superioară, culori de orizont Au, respectiv valori şi crome mai mici de 3,5 la materialul în stare
umedă, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale.
Răspândire. Nigrosolul se formează în condiţii de relief montan (versanţi, platforme, mici
depresiuni etc.), din Carpa ii Orientali, Carpa ii Meridionali şi Carpa ii Occidentali, la o altitudine
cuprinsă între 800– 1300 m, alături de districambosoluri, dar pe suprafeţe mai mici, de circa 5000
ha (Pedologie-Curs unic, 2005).
Materialul parental. Formarea şi evoluţia solului de tip nigrisol se desfăşoară pe roci de
obicei acide, reprezentate prin diferite roci metamorfice şi eruptive sau materiale rezultate din
dezagregarea şi alterarea acestea, reprezentate prin gresii, conglomerate, nisipuri, luturi ( t. Puiu-
1980).
Vegetaţia. Vegetaţia naturală este reprezentată de păduri de Fagus silvatica şi Picea
abies, sau în amestec cu alte specii, iar la nivelul covorului ierbos cu Oxalis acetosella, Asperula
odorata, Dentaria glandulosa, D. bulbifera, Euphorbia amygdaloides, Salvia glutinosa, ferigi
(Dryopteris filix-mas, Athyrium filix femina), muşchi (Hylocomium splendens, Pleurozium schreberi,
Polytrichum commune). În luminişurile pădurilor, unde este frecvent răspândit acest sol, vegetaţia
ierboasă acidofilă este alcătuită din Agrostis tenuis, Festuca rubra, Deschampsia flexuosa, Luzula
luzuloides, L. silvatica, arbuşti (Vaccinium myrtilus, V. vitis idaea) etc.
Climatul. Condiţiile climatice din zona de formare a nigrosolului sunt caracterizate printr-o
climă umedă şi răcoroasă, cu media anuală a precipitaţiilor de 800- 1400 mm şi temperaturi de 3-
60 C. Indicele de ariditate are valori cuprinse între 45– 80. Regimul hidric este percolativ repetat.
Procese pedogenetice. Materia organică abundentă determină prin humificare, formarea
la suprafaţa profilului a unui orizont de bioacumulare de tip Au, cu humus de tip mull-moder.
Datorită climatului umed şi rece, alterarea este foarte intensă, silicaţii primari sunt desfăcuţi în
componentele lor de bază, respectiv silice, hidroxizi de fier şi aluminiu etc., deci practic, nu se
formează argilă şi prin urmare, nu se separă un orizont de tip Bt, ci un orizont de alterare, de tip
Bv. Nu se formează nici orizont E, deoarece coloizii de fier şi aluminiu eliberaţi prin alterare nu
migrează ci trec sub formă de complexe organominerale puţin mobile.
Profilul de sol. Nigrisolul tipic prezintă pe profil următoarea succesiune de orizonturi: Au –
Bv – C sau R.
Orizontul Au are o grosime de 20 - 30 cm şi o culoare închisă (brun închisă până la
negricioasă) la materialul în stare umedă. Structura orizontului Au este granulară mică şi foarte
mică, cu trcere treptată.
Orizontul Bv este gros de 20- 70 cm şi are cel puţin în partea lui superioară un grad de
saturaţie în baze mai mic de 53% şi culoare de orizont A umbric, respectiv valori şi crome mai
149
mici de 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele cât şi în interiorul elementelor structurale.
Structura la nivelul acestui orizont este granulară sau poliedrică subangulară. Uneori orizontul Bv
are caractere de fragipan, respectiv sfărâmarea prin presare a agregatelor structurale, dar nu
prezintă marmorare (ER. MERLESCU-1982).
Orizontul C sau R este situat la baza profilului.
Profilul nigrisolului prezintă neoformaţiuni biogene în partea superioară, la nivelul orizontului Au,
respectiv coprolite, cervotocine, cornevine etc. şi neoformaţiuni chimice, sub formă de oxizi şi
hidroxizi de fier, respectiv pete slab conturate la nivelul orizontului Bv.
Proprietăţi. Nigrisolul are o textură de la mijlocie-grosieră până la fină, nediferen iată pe profil.
Structura în orizontul Au este grăunţoasă slab-moderat dezvoltată., iar în Bv este poliedrică,
agregatele structurale formându-se sub influenţa humusului şi a ionilor de Fe şi de Al. Densitatea
aparentă a nigrosolurilor prezintă valori cuprinse între 0,9 şi 1,3 g/cm3, evidenţiind astfel o
permeabilitate bună pentru apă şi aer la nivelul orizontului de suprafaţă. Orizontul Bv prezintă
caractere de fragipan, evidenţiind compactitate mărită, pe fondul unor valori ale densităţii apartente
cuprinse între 2 şi 2,2 g/cm3.
Nigrisolurile sunt soluri bogate în humus, brut şi acid, de tip mull-moder, sau moder, cu o
concentraţie de 4- 5% până la peste 40%, respectiv o rezervă foarte mare de circa 200- 300 t/ha în
stratul 0- 50 cm. În constituţia humusului, predomină acizii fulvici, valoarea raportului acizi huminici/
acizi fulvici fiind de 0,7-0,9. Gradul de saturaţie în baze este scăzut, inclusiv în orizontul Bv (V%
sub 53%, uneori sub 20%). Reacţia este moderat spre puternic acidă, cu valori pH sub 5.
Activitatea microbiologică şi aprovizionarea cu substanţe nutritive slabă.
Subtipuri. Nigrosolul prezintă următoarele subtipuri: cambic, litic, scheletic, aluvic şI gleizat
Fertilitatea şi folosin a. Solurile brune acide au o fertilitate naturală scăzută. Fiind situate în zone
montane, sunt folosite în silvicultură, ca păşuni naturale şi ca pajişti alpine. Pentru îmbunătăţirea
compoziţiei floristice şi ridicarea producţiei pajiştilor, se recomandă: îngrăşarea prin târlire
(mutarea periodică a locului de păşunat şi de odihnă a animalelor), gunoirea, aplicarea de
îngrăşăminte cu azot, fosfor şi potasiu şi de amendamente calcaroase.

17.2. Humosiosol (Hs)

Humosiosolul (S.R.T.S-2003), a fost denumit anterior, sol humicosilicatic (I.C.P.A.-1980). În
literatura de specialitate, acest tip de sol a fost cunoscut şi sub de numirea de sol humifer alpin,
ranker alpin, sol negru cenuşiu alpin (Pedologie- Curs unic, 2005). Acest tip de sol se defineşte
prin prezenţa la suprafaţa profilului a unui orizont de bioacumulare, de tip Au, având crome mai
mici sau egale cu 2 la materialul în stare umedă şi care conţine materie organică humificată
segregabilă de partea minerală silicatică. Subiacent orizontului de bioacumulare se evidenţiază un
orizont de tip AC, AR sau Bv având, cel puţin în partea superioară, culori cu valori şi crome sub
3,5 la materialul în stare umedă, deci culori mai puţin închise decât orizontul Au, dar tot de orizont
umbric.

150
 Răspândire. Humosiosolul este întîlnit în România în condiţii de mun ii înalţi, pe culmi,
versanţi, suprafeţe plane sau depresionare din Carpa ii Meridionali, Carpa ii Orientali, la altitudini
de peste 1800 m, în etajul pajiştilor alpine şi etajul subalpin şi ocupă o suprafaţă de aproximativ
150000 ha.
Materialul parental. Humosiosolurile s-au format pe roci dure, acide ori intermediare
(eruptive, intrusive, metamorfice, conglomerate, gresii etc.) sau pe materiale rezultate din alterarea
acestora.
Vegetaţia. Formarea humosiosolurilor a avut loc sub influenţa unei vegetaţii de pajişti
alpine şi subalpine constituite din specii ierboase: Carex curvula, Juncus trifidus, Festuca supina,
Soldanella pusilla, Ranunculus alpestris, Campanula alpina, Agrostis rupestris, Primula minima,
Eritrichum nanum, Silene acaulis, Minuartia sedoides, Silene acaulis şi altele. Dintre subarbuştii
târâtori, amintim arginşica (Dryas octopetala), sălciile pitice (Salix reticulata, S. herbacea),
Loiseleuria procumbens, dintre licheni amintim lichenul renului (Cladonia rangiferina), lichenul de
Islanda (Cetraria islandica), Thamnalia vermicularis, Alectoria ochroleuca şi altele, muşchii
Polytrichum juniperinum, Plagiochila asplenoides, Dicranum albicans, Thuidium delicatula, etc..
Climatul în care s-a format şi a evoluat humosiosolul, este foarte umed şi foarte rece, cu
media anuală a precipitaţiilor de la circa 1000 mm până la peste 1400 mm, a temperaturilor de la 3
- 40 C până aproape de -30 C, a indicelui de ariditate de la circa 100 până la aproape 200. În cea
mai mare parte a anului predomină temperaturile sub 0o C (din octombrie-noiembrie până în
aprilie-mai).
Procese pedogenetice. În cazul humosiosolului, solificarea prezintă şi anumite
particularită i. Pe fondul unui substrat litologic alcătuit din roci masive dure sau bine consolidate,
şi a unei dezagregări intense, se formează un profil scurt, iar materialul mineral al solului este
reprezentat predominant prin particule grosiere şi fragmente de rocă. rocesul de alterare este
avansat, cu formarea unei cantităţi mici de argilă, datorită mediului puternic acid. Humificarea este
slabă, se formează cantităţi mici de humus (acid, de culoare închisă), dar se acumulează cantităţi
mari de resturi organice aflate în diferite grade de transformare ( t. Puiu, 1980).
Profilul de sol. Humosiosolul tipic evidenţiază pe profil următoarea succesiune de
orizonturi: Aş - Au sau Aou - AR sau AC - R sau C.
Orizontul superior este de tip Aş, este constituit din material mineral în amestec cu o reţea
deasă, pâsloasă de rădăcini, cu prezenţa grăunciorilor de nisip, proveniţi de pe suprafeţele
stâncoase, ca urmare a defla iei eoliene şi are o grosime de 3 – 7 cm.
Orizontul de bioacumulare este fie un Au fie un Aou (deci tot umbric, dar subţire), de
culoare închisă, respective crome mai mici sau egale cu 2 la materialul în stare umedă şi cu un
conţinut de materie organică humificată segregabilă de partea minerală silicatică (adică la uscare,
prin frecare în mână, partea minerală se separă de cea organică). Are o grosime de 15 – 25 cm.
În continuare se găseşte fie un AR, fie un AC, în ambele cazuri, cel puţin în partea
superioară sunt prezente culori cu valori şi crome mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă.

151
 La baza profilului, care este de obicei scurt, se află fie roca dură R, fie rocă afânată C.
Profilul nu conţine neoformaţii specifice.
Solurile de tip humosiosol, au o textură nediferen ială pe profil, nisipoasă până la lutoasă,
adesea cu mult material scheletic şi o structură slab formată (agregate grăunţoase, slab dezvoltate
la nivelul orizontului de bioacumulare şi lipsite de structură sau cu structură lamelară în orizontul
subiacent). Sunt foarte bogate în materie organică (peste 20%) dar sărace în humus propriu-zis şi
substanţe nutritive (deşi rezerva de materie organică este extrem de mare 300 - 500 t/ha, prezintă
grad de saturaţie cu baze scăzut, respective V% poate coborî până la 5- 10%. Prezintă capacitate
de apă mică, permeabilitate foarte mică, porozitate de aeraţie mică, volum edafic util scăzut, valori
scăzute ale pH-ului, care coboară până la 4,0, etc. Activitatea microbiologică pe profil este redusă,
motiv pentru care resturile organice vegetale se acumulează sub forma unei pături care prin
uscare se separă de partea minerală (Pedologie- Curs unic, 2005).
Subtipuri. În cazul humosiosolului sunt evidenţiate următoarele subtipuri: humosiosol
cambic (Au – Bv – R), humosiosol litic, la care roca compactă este prezentă între 20 – 50 cm şi
humosiosol scheletic, care are peste 75% material scheletic.
Fertilitatea şi folosin a Datorită proprietăţilor fizice, chimice, fizici – mecanice, hidrofizice
şi de aeraţie defavorabile, solurile de tip humosiosol au o fertilitate naturală foarte scăzută şi sunt
folosite ca păşuni şi fâne e naturale. Se recomandă: îngrăşarea prin târlire; aplicarea de gunoi de
grajd (care contribuie şi la intensificarea activităţii microbiologice şi deci la mobilizarea substanţelor
nutritive din rezerva solului); încorporarea de îngrăşăminte cu azot, fosfor şi potasiu şi de
amendamente calcaroase (în situaţiile în care reacţia este prea acidă); întreţinerea păşunilor prin
grăpări şi scarificări periodice; efectuarea de supraînsămân ări cu specii valoroase etc.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt orizonturile de diagnoză ale solurilor incluse în clasa Umbrisoluri ?.
2. Caracterizaţi un tip de sol inclus în clasa Umbrisoluri.

BIBLIOGRAFIE
TE U C., 1994 - Pedologie fascicola II, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.

CAPITOLUL 18
CLASA SPODOSOLURI (SPO)

Spodisolurile sunt reprezentate prin prepodzoluri, podzoluri şi criptopodzoluri care au ca

orizont diagnostic, orizontul Bs, Bhs, sau Bcp, caracterizat prin acumularea hidroxizilor de fier şi
aluminiu care imprimă orizontului o culoare portocalie, cât şi a coloidului de humus şi prin lipsa sau

152
prezenţa discontinuă supraiacent acestui orizont, a orizontului de eluviere, de tip: Ea.

18.1. Prepodzol (Ep)

Prepodzolul a fost denumit anterior clasificării S.R.T.S-2003, sol brun feriiluvial, sol brun
podzolic sau sol podzolic brun şi are ca orizont diagnostic un orizont de tip Bs, situat subiacent
unui orizont de bioacumulare, de tip Aou.
Răspândire. Prepodzolul este răspândit predominant în regiunea montană superioară,
respective subzona molidului şi subzona alpinăinferioară şi insular, în zona făgetelor, pe platforme
şi versanţi munto i slab înclina i cu expoziţie nordică şi drenaj extern bun, la altitudini de 1250-
1750 m.
Materialul parental.Rocile pe care se formează acest tip de sol au un caracter acid, fiind
reprezentate prin granite, granodiorite, micaşisturi, şisturi sericitoase, gresii, conglomerate şi
depozite detritice rezultate din dezagregarea şi alterarea acestora.
Vegetaţia. La altitudinea de 1300 m, prepodzolurile s-au format datorită preponderen ei
molidului (Picea abies) şi a exemplarelor rare de arbuşti (Sambucus racemosa, Lonicera nigra,
Ribes alpinum, Daphne mezereum, Spiraea ulmifolia, Vaccinium myrtillus, V. vitis idaea şi alţii) şi
de plante ierboase (Oxalis acetosella, Soldanella montana, Pyrola uniflora, Luzula silvatica, ferigi –
Athyrium filix femina, Dryopteris filix mas şi altele) şi muşchi care în unele locuri formează un
adevşrat covor: Polytrichum commune, P. juniperinum, Hylocomium splendens, Dicranum
scoparium şi alţii. Pe la 1400-1500 m altitudine, etajul molidului se sfîrşeşte şi începe etajul
subalpin, lucru reliefat de apariţia rariştilor de jneapăn (Pinus montana). Până la altitudinea de
1700 m (până unde se găsesc prepodzolurile) vegetaţia este formată din jneapăn (Pinus
montana), ienupăr pitic (Juniperus sibirica), smârdar (Rhododendron kotschyi), Vaccinium
myrtillus, V. vitis idaea; pajiştile subalpine sunt alcătuite din păruşcă (Festuca supina), iarba
vântului (Agrostis rupestris) Poa media, Potentilla ternata, Phyteuma orbicularis şi altele. De
menţionat că pe por iunile de pădure de molid defrişate se instalează Nardus stricta,
Deschampsia caespitosa, Festuca rubra var. fallax.
Climatul este caracteristic zonei montane superioare (umed şi rece), cu temperaturi medii
anuale de 3-5ºC şi precipitaţii medii anuale de 850-1200 mm. Indicele de ariditate are valori
cuprinse între 50 şi 70. Regimul hidric este percolativ repetat.
Procese pedogenetice. Solul de tip prepodzol evidenţiază la suprafaţa profilului prezenţa
unei cantităţi mari de materie organică cu caracter acid, transformată parţial sub acţiunea
ciupercilor, care determină formarea unei cantităţi reduse de humus alcătuit predominant din acizi
fulvici foarte solubili, rezultând astfel un orizont de bioacumulare de tip Au sau Aou. Prin alterarea
foarte puternică a materialului parental, au rezultat oxizi şi hidroxizi de aluminiu şi fier şi compuşi
organo-metalici sau chelaţi, care în parte au fost eluviona i şi depuşi la nivelul orizontului
subiacent, de tip Bs. În uma migrării către adâncime a secsvioxizilor, pe profil nu se evidenţiază cu
ochiul liber, un orizont eluvial.

153
 Profilul de sol. Prepodzolul prezintă următoarea morfologie: O - Ao sau Aou - Bs - C sau
R.
Orizontul O este alcătuit din humus de tip moder de culoare neagră la materialul umed, sau
cenuşie materialul uscat. Acest orizont are o grosime de circa 2- 3 cm.
Orizontul Aou are grosime de 5- 15 cm şi o culoare brun cenuşie închisă la materialul în
stare umedă. Textura la nivelul acestui orizont este mijlociu-grosieră, iar structura este poliedrică
subangulară mică. Se evidenţiază prezenţa grăunţilor de cuarţ, dezbrăcaţi de pelicula coloidală.
Orizontul Bs are grosime de 20- 75 cm, culoare roşietică, textură luto nisipoasă, structură
poliedrică subangulară slab dezvoltată şi este foarte friabil în stare umedă.
Orizontul R este constituit din roci acide silicioase, aflate în diferite stadii de dezagregare.
Proprietăţi. Prepodzolurile au textură mijlociu grosieră, respectiv un conţinut de argilă de
circa 8%- 20%. Textura este nediferen iată pe profil. Prepodzolul are permeabilitate bună pentru
apă şi aer, conţinut scăzut de humus, circa 1- 2 g% şi capacitate de schimb cationic de 30-40
me/100 g sol, la nivelul orizontului Aou. Prepodzolul are aciditate ridicată, H+ = 0,8- 0,9%/T,
reacţie puternic acidă, cu valori pH sub 5. Gradul de saturaţie în baze este scăzut, de circa 10-
45%.
Subtipuri. Prepodzolul evidenţiază următoarele subtipuri: prepodzol tipic, prepodzol litic la
care roca compactă slab fisurată este prezentă între 20- 50 cm, prepodzol umbric (Au - Bs – R ),
prepodzol scheletic, care prezintă mai mult de 75% fragmente de schelet, prepodzol histic ( T - Au
- Bs - R ).
Fertilitatea şi folosin a. Datorită proprietăţilor fizice, fizico-mecanice, chimice, hidrofizice
şi de aeraţie defavorabile, fertilitatea prepodzolurilor este scăzută, fapt pentru care sunt utilizate
numai pentru planta ii silvice ori ca pajişti naturale. Pentru ameliorarea lor se recomandă
aplicarea amendamentelor calcaroase, fertilizare organică şi minerală, “târlirea”, urmate de
supraînsămân area pajiştilor.

18.2. Podzol (Pb)

Podzolul a fost cunoscut sub denumirea de podzol primar, podzol humicoferiiluvial sau
podzol de distrucăie şi se defineşte prin prezenţa pe profil a unui orizont humicoferiiluvial, de tip
Bhs sau a unui orizont iluvial spodic, de tip Bs.
Răspândire.Podzolul este răspândit în zona montană superioară şi subzona alpină
inferioară, la altitudini de 1900-2200 m, în Carpa ii Meridionali şi de 1400-1500 m, în Carpa ii
Orientali, pe forme de relief depresionare, pe culmi şi versanţi slab înclina i, cu drenaj extern slab.
În Romania, ocupă o suprafaţă de circa 270.000 ha.
Materialul parental. Podzolul a evoluat pe roci de solificare acide cu un conţinut ridicat de
SiO2 şi minerale leucocrate (granite, cuarţitele, gresii, conglomeratele).
Vegetaţia. Podzolurile se găsesc la limita superioară a etajului subalpin şi se continuă în
etajul alpin, la o altitudine de peste 1700-1800m (vârfurile cele mai înalte ale Carpa ilor). Acest tip
de sol s-a format pe vegetaţia caracteristică de la limita superioară a etajului subalpin (descrisă la
154
prepodzol) şi pe vegetaţia caracteristică etajului alpin care este alcătuită din plante lemnoase pitice
şi din pajişti alpine. Plantele lemnoase sunt reprezentate prin subarbuşti târâtori: sălcii pitice (Salix
herbacea, S. reticulata, S. myrtilloides), tulichină (Daphne mezereum), Loiseleuria procumbens.
Plantele ierboase aparţin la multe familii botanice cum sunt Carex curvula, C. sempervirens,
Juncus trifidus, Festuca supina, Primula minima, degetăruşul (Soldanella pusilla), Ranunculus
alpestris, Campanula alpina şi altele. Lichenii sunt prezenţi prin speciile Cladonia rangiferina, C.
cucculata, Cetraria islandica, C. nivalis, Thamnalia vermicularis, Alectoria ochroleuca şi alţii.
Muşchii sunt prezenţi şi ei: Polytricum juniperinum, P. pilliferum, P. strictum, Dicranum albicans,
Thuidium delicatula şi alţii. Smîrdarul (Rhododendron kotschyi) şi ienupărul pitic se găsesc rar.
Climatul. Podzolul s-a format şi a evoluat în condiţiile unui climat umed şi rece cu
precipitaţii medii anuale de 850-1350 mm, temperaturi medii anuale de 3-6ºC. Indicele de ariditate
are valori cuprinse între 65-90. Regimul hidric este de tip percolativ repetat, respectiv apa străbate
în mod repetat întreg profilul de sol.
Procese pedogenetice. În condiţiile climatului umed şi rece şi a vegetaţiei acidofile (cu
conţinut scăzut de azot şi calciu şi ridicat de lignină şi ceruri), materia organică se descompune
greu şi se acumulează sub formă de humus brut. Din descompunerea materiei organice, rezultă
produse organice intermediare şi acizi humici solubili cum ar fi acizi fulvici. Aceşti acizi determină
acidifierea solului, formează complexe de tip chelat, cu fier şi aluminiu, favorizând translocarea şi
precipitarea acestora la nivelul orizontului B. Procesul de alterare a părţii minerale este foarte
intens, fără formarea de minerale argiloase, respectiv podzolire propriuzisă, caracteristică acestui
tip de sol. Profilul acestui tip de sol cuprinde orizonturi sub iri, bine diferen iate după culoare:
trecerea între orizonturi este netă.
Profilul de sol. Podzolul are pe profil următoarea succesiune de orizonturi: O - Au - Ea -
Bhs - R sau C.
Orizontul O este un orizont organic cu humus brut sau cu humus hidromorf.
Orizontul Au sau Aou are grosime de 5- 20 cm, culoare brună foarte închisă, textură
grosieră, grosieră-mijlocie, structură slab dezvoltată, foarte puţin pietriş, conţine material organic
brut şi este foarte friabil. Prezintă trecere netă.
Orizontul Ea are o grosime de 8- 15 cm, culoare albicioasă-cenuşie, textură mai grosieră
decât orizontul supraiacent, respective nisipoasă sau nisipo-lutoasă, este nestructurat sau cu
structură lamelară, foarte friabil şi slab scheletic.
Orizontul Bhs are grosime de 20- 70 cm, culoare brun gălbuie, textură nisipo-lutoasă, este
nestructurat, uşor cimentat, foarte friabil în stare umedă, slab scheletic. Conţine fragmente de rocă
aflate în diferite stadii de alterare, iar grăunţii de nisip sunt întotdeauna acoperişi cu pelicule
coloidale amorfe.
Orizontul R, este reprezentat prin roca de solificare şi apare la adâncimi de 40- 80 cm.
Uneori, acest orizont este înlocuit prin depozite detritice de roci silicioase sau decarbonatate.
Proprietăţi. Podzolul are o textură grosieră sau mijlociu-grosieră, respectiv argilă sub 20%
şi nisip peste 60% şi o structură slab dezvoltată, grăunţoasă mică. Permeabilitatea pentru apă şi
155
aer este bună. Podzolul are un conţinut ridicat de humus brut, de 8- 22% şi scăzut de humus
coloidal, capacitate de schimb cationic de 15- 60 me/100g sol la nivelul orizontului Au, reacţie
puternic acidă, cu valori pH cuprinse între 3,6- 5,3. Gradul de saturaţie în baze este cuprins între 5-
40% şi aprovizionarea în elemente nutritive este scăzută. Activitatea microbiologică este redusă.
Subtipuri. Podzolul evidenţiază următoarele subtipuri: podzolul tipic, podzol feriluvic (Au -
Ea - Bs - R), podzol litic, cu roca compactă situată la 20-50 cm adâncime, podzol histic (Au - Ea -
Bhs - R), podzol umbric (Au - Ea - Bhs - R), podzol criostagnic, cu proprietă i criostagnice,
podzolul scheletic, cu schelet peste 75%.
Fertilitate şi folosin ă. Aceste soluri au fertilitate naturală foarte scăzută. Rareori sunt
folosite pentru culturi agricole, în special în jurul centrelor populate, dacă relieful nu este
accidentat, dar numai după corectarea reacţiei puternic acide, respectiv, prin amendarea cu calcar
şi fertilizarea cu îngrăşăminte chimice pe bază de N, P, K şi îngrăşăminte organice. Podzolurile pot
avea utilizare silvică (păduri de molid) sau sunt utilizate ca păşuni şi fâne e.

18.3. Criptopodzol (Cp)

Solul de tip criptopodzol este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de sol
brun de pajiste subalpinş, podzol înecat în humus sau postpodzol. Criptopodzolul este definit ca
spodisol care prezintă un orizont organic O şi un orizont de bioacumulare A acid foarte humifer, iar
subiacent un orizont Bcp humifer. Poate prezenta orizont organic de tip O (folic) sub 50 cm
grosime. Criptopodzolul ca tip de sol a fost introdus în clasificarea S.R.T.S-2003 şi corespunde
numai solurilor brune criptopodzolice foarte humifere din etajul montan înalt, subalpin.
Răspândire. Criptopodzolul ocupă o suprafaţă de circa 95.000 ha, fiind răspândit pe forme
de relief reprezentate prin culmi domoale şi platouri cu diferite expozi ii, cât şi pe versanţi slab
înclina i din Carpa ii Meridionali şi Carpa ii Orientali, în special în etajul montan înalt al paji tilor
subalpine, unde se asociază cu podzoluri.
Materialul parental este constituit din depozite de pantă, provenite în urma dezaregării şi
alterării rocilor magmatice acide sau intermediare.
Climatul. Criptopodzolul se formează şi evoluează în condiţii de climă umedă şi rece,
caracterizată prin temperaturi medii anuale de circa 1-3°C şi precipita ii medii anuale de peste
900-1000 mm. Indicele de ariditate are valoarea de 70. Evapotranspiraţia potenţială anuală medie,
este de aproximativ 450 mm. Se evidenţiază un regim hidric percolativ repetat.
Vegetatia. Criptopodzolurile sunt răspândite în pajiştile din limita superioară montană şi în
etajul subalpin. Pajiştile subalpine sunt formate în special din graminee printre care se găsesc
diferite dicotiledonate: Festuca supina (păruşcă), Agrostis rupestris (iarba vîntului), Poa media
(firu ă), Festuca violacea var. picta, Nardus stricta, Sesleria rigida (coada iepurelui), S. coerulans,
S. heuffeliana, Koeleria pyramidata, Potentilla ternata, Ligusticum mutellina, Phyteuma orbiculare,
Euphrasia minima şi altele (unele specii cu o largă amplitudine ecologică cresc atât în etajul
montan cât şi în cel subalpin).

156
 Procese pedogenetice. ProcesuI de criptopodzolire este specific pentru formarea şi
evoluţia acestui tip de sol. Ca urmare se formează un orizont criptospodic (Bcp), care evidenţiază
o acumulare iluvială de material amorf activ, predominant humic şi aluminic. Orizontul Bcp nu
prezintă culoarea roşie specifică orizontului spodic, sau aceasta este mascată de conţinutul mare,
în general de peste 10% materie organică (Pedologie- Curs unic, 2005).
Profilul de sol. Criptopodzolul tipic are ca morfologie, următoarea succesiune de
orizonturi: Aş - Au - Bcp - C.
Orizontul Aş este situat la suprafaţa profilului şi este constituit din resturile vegetaţiei
ierboase cu caracter acidofil. Are o grosime de 2- 3 cm. Orizontul Au este inchis la culoare,
respestiv cenuşiu închis, culoare datorată prezenţei granulelor de cuarţ şi mică. Are o grosime de
25- 30 cm, poros;
Orizontul Bcp, are o culoare brun inchis, datorată iluvierii de material amof activ. Grosimea
acestui orizont este de circa 20- 30 cm., poros;
Orizontul C evidenţiază un conţinut foarte mare de schelet şi este prezent pe profil, sub
adâncimea de 50- 60 cm. Este constituit frecvent din depozite de pantă, provenite ca urmare a
dezaregării şi alterării unor roci acide sau intermediare.
Proprietăţi. Textura este nisipoasă, nediferen iată pe profil. Atât la nivelul orizontului Au,
cât şi la nivelul orizontului subiacent, de tip Bcp, structura este glomerulară-poliedrică subangulară
mare. Atât în orizontul Au cât şi în orizontul Bcp, se evidenţiază prezenţa humusului brut, în
general de peste 10 g%. Criptopodzolul are o reacţie puternic acidă, pe fondul unui foarte mic grad
de saturaţie în baze.
Subtipuri. Criptopodzolul include urmatoarele subtipuri: criptopodzol tipic, criptopodzol
histic (T - Au - Bcp - C sau R), criptopodzol litic, la care limita superioară a rocii este situată între
20 cm şi 50 cm, criptopodzol scheletic, la care se evidenţiază peste 75% material scheletic.
Fertilitatea şi folosin a. Pe fondul însuşirilor chimice, fizice, fizico-mecanice, hidrofizice şi
de aeraţie deficitare cât şi datorită climatului umed şi rece în care se formează şi evoluează şi a
perioadei bioactive de maxim 75 zile, fertilitatea naturală a criptopodzolului este foarte mică.
Criptopodzolurile sunt utilizate ca păşunişi fâne e naturale, cu rezultate cantitative şi calitative
slabe. Pentru ameliorarea criptopodzolurilor se recomandă aplicarea amendamentelor calcaroase
şi a îngraşamintelor organice şi minerale, pe bază de azot, cât şi fertilizarea prin tîrlire.

TEST DE AUTOEVALUARE
3. Care sunt caracterele de clasă ale solurilor incluse în clasa Spodosoluri ?.
4. Caracterizaţi solul de tip Podzol.

BIBLIOGRAFIE
TE U C., 1994 - Pedologie fascicola II, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.

157
 CAPITOLUL 19
CLASA ANTRISOLURI (ANT)

Această clasă de soluri, a fost introdusă recent în clasificarea solurilor, atât pe plan
mondial, cât şi în România. Clasa antrisoluri include solurile care la suprafaţa profilului, prezintă un
orizont antropedologic, de cel puţin 50 cm grosime, cu modificări antropice intense, sau soluri la
care orizontul A sau E, a fost îndepărtat prin eroziune accelerată sau decopertat antropic. La
suprafaţa profilului se evidenţiază prezenţa resturilor de orizont B sau C. Clasa antrisoluri include
două tipuri de sol: erodosolul şi antrosolul.

19.1. Erodosol (Er)

Solul de tip erodosol, este definit printr-un profil intens trunchiat prin eroziune accelerată,
datorată utilizării nera ionale, sau decopertat ca urmare a interven iei antropice. Orizonturile
rămase nu permit încadrarea într-un anumit tip de sol. În general la suprafaţa profilului se
evidenţiază un orizont de bioacumulare de tip Ap, cu o grosime mai mică de 20 cm şi care provine
din orizontul B, C, AB sau AC. Erodosolul ca tip de sol, nu este definit în sens strict, pozitia acestui
sol în sistemul de taxonomie al solurilor este cu totul diferită de a celorlalte soluri. Erodosolul este
considerat ca o formaţiune pedologică rezultată pe seama altor soluri, ca urmare a îndepărtării
parşii superioare a altor soluri, prin procese naturale intense de eroziune a solului, sau strict
antropice, respectiv decopertarea acestora (Ghe. Blaga-Pedologie, 2005).
Răspândirea. În general erodisolul ocupă suprafeţe de teren relativ puternic înclinate, din
zona de deal sau podiş şi piemont, pe o suprafaţă de circa 3.802.506 ha, din care 1.925.000 ha
sunt slab afectate de eroziune, 1.191.042 ha afectate de eroziune moderat puternică şi 1.578.498
ha sunt afectate de eroziune puternică până la excesivă.
În cazul în care solul prezintă o textură nisiposă şi este situat pe terenuri cu pantă
accentuată, după defrişarea pădurilor sau după desăelenire, a fost erodat prin eroziune eoliană.
În România ,erodosolul este răspândit pe suprafeţe mari în jude ele: Vaslui - 149.620 ha, Iaşi –
116.516 ha, Botoşani – 124.542 ha, Constan a – 121.153 ha,Tulcea – 101.403 ha, Cluj – 56.485
ha (V. Miclăuş-1991).
Cauzele eroziunii solului. În funcţie de agentul dinamic extern care produce desprinderea,
transportul şi depunerea particulelor de sol există două forme de eroziune: eroziunea hidrică
(produsă de apă) şi eroziunea eoliană (produsă de vânt).
În condiţiile pedoclimatice din România, eroziunea eoliană afectează suprafeţe reduse în
zona de câmpie şi foarte rar în zona de deal şi, în general, cu o intensitate relativ redusă. Sub
aspectul eroziunii hidrice, menţionăm că aceasta se produce în trei faze distincte: în prima fază,

158
particulele sunt desprinse de sol, în faza a II-a sunt transportate la o anumită distan ă de locul
desprinderii şi în cea de a III-a faţă sunt depuse (M. Motoc şi colab., 1975).
Forţele care determină desprinderea şi transportul particulelor de sol sunt reprezentate de
energia cinetică a picăturilor de ploaie (la impactul cu solul) şi forţa apei care se scurge de pe
plante în timpul ploilor torenşiale sau ca urmare a topirii zăpezilor, fenomen cunoscut sub
denumirea de eroziune prin picături sau eroziune prin scurgere. Separarea lor, din punct de vedere
cantitativ este aproape imposibilă, neputându-se preciza cu cât contribuie fiecare. I. Toneda (1963)
consideră că la începutul ploii, predomină eroziunea prin picături în timp ce mai târziu când
suprafaţa solului se acoperş cu un strat subţire de apă, predomină eroziunea prin scurgere.
În cazul eroziunii prin picături (W.D. Ellison, 1962) arată că energia cinetică a picăturilor de
ploaie este enormş, având o valoare de 1000 de ori mai mare decât aceeaşi cantitate de apă ce se
scurge la suprafaţă, fără a fi însă concentrată în rigole sau ogaşe.
Formula de calcul a energiei cinetice a ploii este:
Ek = mv2/2
în care:
Ek – energia cinetică;
m – masa picăturii de ploaie;
v – viteza picăturii de ploaie la impactul cu solul.
M. Moşoc (1975) arată că în timpul căderii, energia potenţială (p.h) a unei picături de ploaie
având o greutate (p) şi aflată la înăl imea (h) este transformată în energie cinetică, astfel încât:
p.h. = mv2/2. Viteza de cădere liberă a picăturii de ploaie este p = m g, deci lucrul mecanic efectuat
(p.h.) se poate scrie ca m.g v2/2, adică energia a picăturii de ploaie cu masă (m) şi viteză (v). La
începutul ploii, picăturile au cea mai mare energie cinetică, dar după ce solul s-a acoperit cu un
strat subţire şi uniform de apă, o parte din energie este preluatş şi amortizată de acest strat.
Formele eroziunii prin apă sunt două: eroziunea în suprafaţă şi eroziunea în adâncime.
Eroziunea în suprafaţă are loc sub acţiunea picăturilor de ploaie sau scurgerii dispersate de
suprafaţă, având ca urmare, o îndepărtare relativ uniformă a materialului dislocat cu formarea
şiroirilor şi/sau rigolelor mici.
În cazul solurilor proaspăt lucrate sub incidenşa unor ploi toren iale apare eroziunea de
hardpan care este o formă foarte periculoasă a eroziunii în suprafaţă. Eroziunea în adâncime se
manifestă ca urmare a scurgerii concentrate a apelor pe versanţi şi determină o îndepărtare
neuniformă a unei cantităţi foarte mari de material dislocat.
Formele eroziunii în adâncime sunt reprezentate de rigole, ogaşe, ravene. Ele au un
caracter permanent şi se dezvoltă progresiv în lungime şi lăţime.
Factorii determinanţi ai eroziunii solului. Factorii care determină eroziunea se pot
împărţi în 3 grupe: caracteristicile versantului şi precipitaţiile; însuşirile fizice ale solului; vegetaţia şi
activitatea de produc ie a omului.
Caracteristicile unui versant sunt: forma, panta, lungimea şi expoziţia. Sub aspectul
formei versantului menţionăm următoarele forme: dreaptă, concavă, convexă şi în trepte.
159
 În cazul unui profil drept, eroziunea se amplifică treptat din amonte spre aval. La profilul
concav, eroziunea cea mai puternică se manifestă în partea superioară, în timp ce la profilul
convex eroziunea este mai pronunţată în treimea inferioară a versantului. În cazul versanţilor cu
profil în trepte, eroziunea este diminuată, deoarece viteza de scurgere a apei este încetinită. Între
panta terenului şi eroziunea solului există o corela ie directă, astfel încât, cu cât panta este mai
mare, cu atât eroziunea capătş valori superioare. Lungimea versantului are influenţă în procesul de
eroziune fiind corelată cu volumul şi intensitatea precipitaţiilor cât şi cu natura solului. Cu cât
lungimea versantului este mai mare cu atât cantitatea de apă colectată din precipitaţii este mai
mare, crescând astfel viteza de scurgere (se amplifică capacitatea de eroziune şi transport a apei),
accentuându-se procesul de eroziune.
Expoziţia versantului are un rol deosebit în stabilirea folosin elor. Versanţii sudici sunt
indicaşi pentru exploatare prin cosit, în timp ce versanţii nordici pentru exploatare prin păşunat.
Precipitaţiile sunt un factor activ, ele influen ând procesul de eroziune prin intensitate, tip,
perioada de timp şi durată.
Însuşirile fizice ale solului cu rol determinant în procesul de eroziune sunt:
permeabilitatea, conţinutul în umiditate, structura, textura, compoziţia chimică şi materialul
parental.
În funcţie de permeabilitate avem o anumită viteză cu care apa circulă în lungul profilului,
determinând o eroziune mai puţin accentuată în cazul solurilor de permeabilitate mare şi invers.
Al. Luca, H. Popa, 1965 arată că, sub aspectul conţinutului în umiditate al unui sol în
momentul căderii unei ploi torenşiale, cantitatea de apă infiltrată este mică în cazul unui sol saturat
cu apă de la ploile anterioare, scurgerea fiind accentuată.
M.N. Zaslavski (1966) arată că în cazul unui teren arabil, eroziunea se dublează şi
scurgerea se amplifica de 2,6 ori, în cazul în care umiditatea solului creşte de la 16,8% la 35,5%.
Structura solului este însuşirea fizică a acestuia care îi conferă o rezistenţă mare la eroziune (prin
mărirea permeabilităţii şi capacităţii de infiltraţie). Solurile fără structură sunt puţin rezistente la
eroziune, re in puţinş apă şi o pierd uşor prin evaporare.
Textura influenţează direct procesul de eroziune. În cazul texturii grosiere infiltra ia se
măreşte, în timp ce solurile cu textură argiloasă sunt mai greu străbătute de apă. Solurile cu
textură grosieră rezistă la eroziune numai în cazul unei pante mici a terenului, a unei acoperiri
foarte bune cu vegetaţie şi a unor cantităţi mici de precipitaţii.
Eroziunea capătă forme avansate, fiind aproape imposibil de luat măsuri de protecţie în
cazul solurilor cu textură nisipoasă situate pe pante abrupte. Solurile cu textură fină, prezintă o
capacitate de infiltraţie mică, respectiv o permeabilitate redusă, ce determină o rezistenţă foarte
mare la eroziune. Solurile cu textură mijlocie situate pe terenurile în pantă, prezintă o infiltraţie
sporitş şi o rezistenţă bună la eroziune. Componenţa chimică a solurilor influen ează, de
asemenea, intensitatea eroziunii.
Gh. Ionescu- işeşti şi Tr. Staicu, 1969 arată că solurile în care raportul dintre SiO2, Fe2O3
şi Al2O3 este apropiat de 2, prezintă o erodabilitate mai puternică decât solurile în care acest raport
160
este mai mic. Prezenţa cationului de Ca2+ şi Na+ în complexul adsorbtiv, influenţează procesul de
eroziune. Aceasta este mai accentuată în cazul în care Na+ este în cantitate mare, deoarece Ca2+
leagă particulele de sol între ele în timp ce Na+ determină dispersia acestora.
Materialul parental are un rol deosebit în procesul de eroziune. Astfel, solurile formate pe
roci dure, consolidate sunt mai expuse eroziunii datorită infiltraţiei reduse cât şi vegetaţiei cu
suprafaţa foliarş scăzută. În cazul unui material parental friabil, se formează soluri cu profil gros,
bine evidenţiat, infiltra ia este mai accentuată, vegetaţia care se dezvoltă creşte normal iar
procesul de eroziune este redus. Rocile dure, compacte, consolidate sunt erodate greu (se
formează praguri pe fundul ogaşelor şi ravenelor), în timp ce rocile friabile sunt erodate uşor
determinând apariţia rapidă a formelor de eroziune de adâncime.
Vegetaţia şi activitatea productivă. Eroziunea apare ca efect al distrugerii vegetaţiei
forestiere şi ierboase. Vegetaţia forestieră are rol de regulator natural al precipitaţiilor. Datorită
suprafeţei foliare mari picăturile de apă sunt reţinute în proporţie de 70% de frunze şi ramuri circa
30% din precipitaţii ajunge la suprafaţa solului, unde litiera existentă absoarbe o cantitate de apă
de 4– 5 ori mai mare decât greutatea sa. Vegetaţia ierboasă şi în special ierburile perene, datorită
foliajului bogat re in o cantitate mare de apă, atenuând izbirea solului de către picăturile de apă.
De asemenea, sistemul radicular al acestora funcţionează ca un dren determinând
infiltrarea unei cantităţi mari de apă, într-un interval scurt de timp. Omul prin activitatea de
produc ie declanşeazş eroziunea solului (defişarea pădurilor, des elenirea pajiştilor situate în
pantă, păşunatul nera ional).
Procese pedogenetice . Erodosolul se formează prin acţiunea procesului de eroziune
accelerată, ca urmare a interven iei antropice nera ionale în ecosistemele terestre, prin procese
de decopertare, procese de alunecare şi procese de defla ie eoliană.
Prin acţiunea procesului de denudaşie sunt îndepărtate orizonturile de la suprafaţa
profilului.
Profilul de sol. Erodosolul prezintă pe profil următoarea succesiune de orizonturi: Ap - C;
Ap - Bv - C; Ap - Bt - C; Ap - Cca etc.
Erodosolul prezintă profiluri diferite, atât ca urmare a manifestării cu intensităţii diferite a
eroziunii şi a decoper ării, cât şi în funcţie de solul de origine.
Proprietăţi . Erodosolurile prezintă o gamă largă de textură, care poate fi de la nisipoasă
până la argiloasă, în funcţie de textura orizontului ajuns la suprafaţa profilului, sau funcţie de
textura solului de origine. Structura erodisolului poate fi grăunţoasă, prăfoasă sau frecvent,
erodosolurile pot fi nestructurate. Erodosolul are o rezervă mică humus, respectiv circa 1,5 g % -
2,0 g %, fiind soluri slab aprovizionate cu elemente de nutriţie. Reacţia erodosolurilor este de la
acidă până la alcalină. Activitatea microbiologică este foarte redusă.
Subtipuri. În cazul solurilor de tip erodosol, S.R.T.S-2003, evidenţiază prezenţa
următoarelor subtipuri: erodosol cambic (Bv – Cca), erodosol argic (Bt – Cca ), erodosol andic, la
care se evidenţiază prezenţa materialului amorf, în cel puţin unul dintre orizonturi, erodosol spodic
( Bs - R sau C), erodosol calcaric, care conţine carbonat de calciu la suprafaţă, erodosol psmatic,
161
care evidenţiază o textură grosieră în primii 50 cm, erodosol pelic, care are o structură foarte fină
în primii 50 cm, erodosol stagnic, care are proprietăţi hipostagnice în primii 100 cm sau evidenţiază
proprietăţi stagnice intense în intervalul 50 cm-100 cm, erodosol litic, la care roca compactă este
situată între 20 cm şi 50 cm, erodosol scheletic, care are peste 75% fragmente de schelet,
erodosol eutric, care evidenţiază proprietăţi eumezobazice.
Fertilitatea şi folosin a. Fertilitatea erodosolurilor este dependentă de solurile din care provin,
fiind în general slabă. În vederea ameliorării şi a valorificării erodosolurilor, este necesară aplicarea
unor măsuri de prevenire şi combatere a eroziunii, care includ un complex de măsuri ameliorative,
dintre care menţionăm: măsuri agrotehnice (arătura, semănatul, lucrările de întreţinere), măsuri
agrochimice (fertilizarea cu îngrăşăminte organice şi chimice, aplicarea amendamentelor), măsuri
hidrotehnice (terasarea, realizarea de canale de nivel), măsuri biologice (sistem de cultură în fâşii,
sistem de cultură în benzi înierbate, cultura vi ei de vie, înfiin area planta iilor pomicole, cu
men iunea că planta iile vor fi executate pe direcţia curbelor de nivel, cu respectarea măsurilor
agrotehnice, agrochimice şi hidrotehnice menţionate anterior). După ameliorare, erodosolurile pot fi
utilizate ca păşunişi fâne e, sau ca arabil.

19.2. Antrosol (At)

Antrosolul are ca orizont de diagnostic, un orizont antropedogenetic de bioacumulare, de tip A
hortic sau un orizont de asociere, de tip atracvic (aq), a cărui grosime este de maxim 50 cm,
urmat subiacent de un orizont de tip B şi / sau C. Orizonturile de suprafaţă sunt foarte puternic
transformate prin adaos de material, prelucrare mecanică adâncă, fertilizare, irigare cu apă ce
evidenţiază un conţinut ridicat de suspensii sau prin utilizarea îndelungată ca orezării.
Răspândire. Solul de tip antrosol hortic are o răspândire redusă, în general în marile oraşe,
sau în apropierea acestora, pe terenuri plane sau cu pantă de maxim 2%. Formarea antrosolului în
spatiile protejate, face ca evoluţia acestui tip de sol să fie determinată în mare măsură de factorul
antropic.
Climatul. Temperaturile medii anuale în cazul antrosololui hortic sunt superioare
temperaturi medii anuale din zona în care se găsesc, deoarece nu sunt influenţate de varia iile
anuale ale tempreraturii din spaţii neprotejate. În cazul antrosolului hortic, pe lângă radia ia
solară, intervin şi combustibilii utilizaţi la încălzirea seralelor, motiv pentru care resturile organice
se descompun rapid.
Materialul parental. Antrosolul este puternic modificat prin interven ie antropică, respectiv
prin aport de material mineral, organo-mineral şi organic.
Procese pedogenetice. Regimul caloric controlat, nivelul ridicat de umezire al solului, cât
şi tehnologiile intensive de cultivare a plantelor, au o influenţă majoră în evoluţia antrosolului,
determinând o modificare mai rapidă a însuşirilor antrosolului, faţă de solul evaluat în condiţii
naturale. Nivelul temperaturii solului este men inut la valori pozitive. În timp, fără alternanţă
înghe -dezghe , are loc o degradare a însuşirilor fizice, sub aspectul compactării, umezirii
excesive, salinizării şi /sau sodizării ).
162
 Profilul de sol. Antrosolul prezintă următoarea morfologie: Aho – AC – C sau Ck; Aho - B
- C sau Ck.
Deoarece antrosolul este recent introdus în taxonomia solurilor ( S.R.T.S-2003), se face
caracterizarea morfologică a antrosolului din sera Copou–Iaşi (F.Filipov-2005).
Orizontul Aho1 ksc 0-6 cm ;brun închis (10 YR4/3)în stare uscată, brun cenuşiu foarte
închis (10YR3/2)în stare umedă; lutos; structura granulară foarte mică-mică (1-3
mm);uscat;efervescen a locală foarte slabă; săruri uşor solubile prezente la suprafaţa solului şi pe
feţele care delimiteazş plăcile consolidate, constituite din agregate structurale mici;slab tasat;
trecere treptată.
Orizontul Aho2 ksc 6-38cm, brun închis (10YE4/3)în stare uscată, brun cenuşiu şi foarte
închis (10YE3/2) în stare umedă; lutos;structura granulară mică şi medie (1-5mm); friabil; reavăn;
plastic stare umedă, salinizat; efervescen a foarte slabă; slab tare; slab tasat; trecere netă.
Orizontul Abk 38-48cm; brun gălbui (10YE 4/4)în stare uscată şi brun gălbui închis în stare
umedă ;pete difuze alungite sau neregulate (0,5-2 mm) de culoare brun gălbuie (10YE 5/4 ) în
stare uscată şi brun gălbui închis în stare umedă; reavăn; lutos; structura prismatică mare cu
muchi foarte ascuţite; agregate structurale casante şi foarte îndesate; efervescen a moderată;
moderat tasat; salinizat; trecere netă.
Orizontul Bk 48-70 cm; colorit neuniform brun gălbui (10YR 5/4) în stare uscată, brun închis
(10YR 4/4) în stare umedă; pete de culoare brun închis (10YR4/3) în stare uscată şi brune (10YR
3/3) în stare umedă; reavăn; lutos, structura prismatică foarte mare cu muchii foarte ascuţite;
agregate structurale casante şi foarte îndesate; efervescen a foarte puternică; foarte tasat;
salinizat.
Analiza morfologică a profilului de sol a pus în eviden ă, prezenţa la adâncimea de 50 cm
a unui orizont foarte compact, cu o structură poliedrică foarte mare şi agregate structurale casante,
care prezintă însuşiri asemănătoare cu cele ale unui orizont fragipanic. La baza profilului de sol se
constată o compresie accentuată, care împiedică circulaţia apei şi primenirea aerului.
Proprietăţi. Proprietăţile antrosolului hortic sunt diferite, în funcţie de tipul de sol şi de zona
pedo-climatică în care au fost amplasate serele. Textura oscilează de la nisipo- lutoasă până la
luto- argiloasă; hidrostabilitatea agregatelor structurale este mai mare datorită dozelor mari de
îngrăşăminte organice administrate, reacţia este slab acidă până la slab alcalină (pH=6-8,2),
conţinutul în materie organică şi elemente nutritive este foarte mare, antrosolul fiind bine
aprovizionat cu microelemente.
Subtipuri. Antrosolurile prezintă următoarele subtipuri: antrosol hortic şi antrosol antracvic,
care prezintă unul din cele două orizonturi antropedogenetice, respectiv Aho sau Apaq, Anaq,
Bvaq, antrosol psamic, care are textură grosieră în primii 50 cm, antrosol pelic, care prezintă
textură fină cel puţin în primii 50 cm ai profilului, antrosol calcaric, care prezintă carbonat de calciu
la suprafaţa profilului, antrosol eutric, care evidenţiază proprietăţi eutrice cel puţin la nivelul
orizontului de suprafaţă, antrosol distric, care are proprietăţi districe cel puţin în orizontul de
suprafaţă.
163
 Fertilitatea şi folosin a. Drenajul extern slab, impune în cazul antrosolurilor, asigurarea
drenajului intern, în vederea evi ării şi prevenirii manifestării excesului de apă şi a salinizării.
Menţinerea unor temperaturi cu valori pozitive, pe fondul absen ei înghe ului la nivelul orizontului
de suprafaţă, cât şi lipsa curen ilor de aer care să favorizeze primenirea aerului din solurile
serelor, determină aplicarea unor tehnologii de cultivare a plantelor care să evite tasarea şi
compactarea solului.
În cazul antrosolurilor se impune fertilizarea cu doze mari de îngrăşăminte minerale şi
organice, în vederea satisfacerii necesarului de elemente nutritive, pentru obţinerea unor produc ii
mari şi constante.
TEST DE AUTOEVALUARE
5. Care sunt caracterele de clasă ale solurilor incluse în clasa Antrisoluri ?.
6. Caracterizaţi solul de tip Antrosol.

BIBLIOGRAFIE
TE U C., 1994 - Pedologie fascicola II, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.

CAPITOLUL 20
CLASA HIDRISOLURI (HID)

Clasa hidrisoluri include solurile care s-au format şi au evoluat în condiţii de exces de
umiditate freatică şi/ sau pluvială. Condiţiile de anaerobioză create de apa în exces, determină o
intensificare a proceselor de reducere asupra compuşilor de fier şi mangan din sol, evidenţiate
morfologic prin aspectul mozaicat, marmorat al orizonturilor gleice, de tip Gr şi Go sau
stagnogleice, de tip W şi w, în care culorile de reducere (vine ii, albăstrui, verzui, violacee),
alternează cu cele de oxidare (ruginii, gălbui, roşiatice, portocalii).
În Sistemul Român de Clasificare a Solurilor, elaborat în 1980, aceste soluri erau incluse în
clasa solurilor hidromorfe. După SRTS-2003, datorită limitării de manifestare a propietă ilor gleice,
de la adâncimea de 125 cm, la adâncimea de 50 cm, nu ărul solurilor incluse în această clasă s-a
restrâns, astfel încât unele tipuri şi subtipuri de sol au fost încadrate în alte clase de soluri.
Hidrisolurile prezintă proprietăţi gleice intense (Gr) sau proprietăţi stagnice intense (W) sau
evidenţiază prezenţa la suprafaţa profilului a unui orizont de tip Al sau a unui orizont histic turbos,
de tip T.
SRTS-2003, include în această clasă şi solurile subacvatice, formate şi evoluate în zona
lacurilor de mică adâncime, de până la circa 2-3m, nivel la care se poate dezvolta o vegetaţie

164
acvatică, respectiv limita superioară de formare a orizonturilor de tip Al sau T, a căror grosime este
mai mică de 50 cm.
Clasa hidrisoluri include 3 tipuri de sol: stagnosol, gleiosol şi limnosol.

20.1. Gleiosol (Cg)

Gleiosolul este un sol freatic hidromorf, definit prin prezenţa la suprafaţa profilului a unui
orizont organic nehidromorf de tip O şi/ sau a unui orizont de bioacumulare, care poate fi de tip
Am, Ao, sau Au, având culori deschise, respectiv valori şi crome mai mari de 3,5 la material în
stare umedă şi a unui orizont de gleizare de tip Gr, a cărei limită superioară este situată în primii 0
– 50 cm ai profilului.
Răspândire. În România, gleiosolul este răspândit pe forme de relief joase, cu drenaj
deficitar, reprezentate prin câmpii, lunci şi terase inferioare (Câmpia joasă a Someşului, Câmpia de
divagare a Crişurilor, luncile neinundabile ale râurilor interioare ce străbat câmpiile şi regiunile
deluroase), insular în areale depresionare intramontane şi premontane (Borsec, Braşov, Ciuc,
Gheorghieni, Fşgşraş) şi în sectoarele de versant cu izvoare şi alunecări, pe o suprafaţă de circa
585.000 ha (N. Florea-2004).
Materialul parental este reprezentat de depozite fluviatile şi lacustre caracterizate prin
textură grosieră până la fină, absenţa carbonatului de calciu şi complex adsorbtiv slab saturat cu
cationi bazici.
Vegetaţia. Vegetaţia anuală de fânea ă-mlaştină este alcătuită din specii ierboase:
Alopecurus pratensis (coada vulpii), Agrostis alba, Carex acutiformis (rogoz), C. vulpina, Trifolium
repens, Ranunculus repens, Potentilla reptans, Glecoma hederacea, Plantago major, Lolium
perenne, Juncus inflexus, Taraxacum officinale, Ranunculus polyanthemos, Poa pratensis,
Achillea millefolium şi altele.
Climatul. Gleiosolul se formează şi evoluează în zone cu climă răcoroasă şi umedă,
respectiv temperaturi medii anuale de 6- 7oC şi precipitaţii medii anuale mai mari de 650 mm, sub
un regim hidric de tip exudativ sau freatic-stagnant.
Procese pedogenetice. Caracteristic în procesul de formare şi evoluţie a gleiosolului este
manifestarea procesului de gleizare. Apa freatică nemineralizată, este situată la adâncimi de 1- 2
m (adâncime critică). Manifestarea prelungită a excesului de umiditate freatică, în condiţiile unui
climat răcoros, favorizează şi determină intense procese de reducere, pe fondul unei bioacumulări
mai reduse.
Pe fondul existenţei unui material parental sărac în elemente bazice şi a apelor freatice
care au un conţinut scăzut de bicarbonat de calciu, se formează o cantitate mică de humus acid,
constituit predominant din acizi fluvici
Profilul de sol. Gleiosolul prezintă următoarea morfologie: Ao - Ago - Gr.
Orizontul Ao are o grosime de 15cm-30, culoare brun, brun- cenuşiu sau cenuşiu, textură
grosieră, mijlociu-grosieră sau fină, funcţie de compoziţia granulometrică la materialului parental,

165
structură granulară slab dezvoltată sau poliedrică, depuneri de compuşi de fier şi mangan sub
formă de pete şi concreţiuni, slab evidenţiate.
Orizontul AGo, are o grosime de 20- 40 cm, textură grosieră sau fină, culoare brun cenuşiu
deschis cu frecvente pete ruginii, verzui, albăstrui, violacee şi vine ii, cuprinse între 16% şi 50%,
este slab structurat sau cu structură poliedrică, compact, prezintă concreţiuni ferimaganice
frecvente, bine dezvoltate. Are aspect mozaicat, marmorat.
Orizontul Gr, prezintă coloare uniformă sau are un aspect mozaicat, marmorat, cu peste
50% culori de reducere. Orizontul Gr nu evidenţiază prezenţa carbonatului de calciu.
Proprietăţi. Gleiosolul are frecvent textură luto-argiloasă, nediferen iată pe profil. Sunt
soluri compacte şi reci care se lucrează greu. Structura este slab dezvoltată. Conţinutul de humus
şi de elemente nutritive este relativ scăzut. Se evidenţiază prezenţa a circa 2- 3 g% humus acid,
respectiv o rezervă de 60- 120 t/ ha, pe adâncimea de 0- 50 cm. Reacţia gleiosolului este acidă, cu
valori pH mai mici de 6. Gradul de saturaţie în baze are valori mai mari de 65%, cu predominarea
cationilor bazici bivalen i de Ca. Datorită intensităţii şi duratei de manifestare temporar prelungită
sau permanentă a excesului de umiditate, gleiosolul prezintă un regim aerohidric defavorabil.
Subtipuri. În cazul gleiosolului, S.R.T.S-2003, defineşte criteriul de stabilire a subtipurilor,
pe baza caracteristicilor morfologice şi chimice ale orizontului de bioacumulare. Astfel se
evidenţiază prezenţa următoarelor subtipuri: gleiosol calcaric, care are carbonat de calciu în primii
20 cm, pentru gleiosol proxicalcaric, sau pe adâncimea de 20- 50cm, în cazul gleiosolului
epicalcaric; gleiosol eutric, care evidenţiază proprietăţi eutrice la nivelul orizontului de
bioacumulare; gleiosol district, care prezintă proprietăţi districe în orizontul de bioacumulare;
gleiosol molic, care evidenţiază la suprafaţa profilului, un orizont de bioacumulare de tip Am;
gleiosol cernic, la care atât orizontul Am, cât şi orizontul subiacent intermediar, au o culoare
închisă de orizont Am ; gleiosol umbric, care prezintă la suprafaţa profilului, un orizont de
bioacumulare, de tip Au; gleiosol cambic, la care pe profil se evidenţiază un orizont Bv, gleiosol
psamic, care are o textură grosieră, cel puţin în primii 50 cm ai profilului; gleiosol pelic, la care
textura este foarte fină, cel puţin în primii 50 cm ai profilului; gleiosol aluvic, format şi evoluat pe
materiale fluvice; gleiosol histic, care are la suprafaţa profilului, un orizont T, cu grosimea cuprinsă
între 20-50 cm; gleiosol tionic, care prezintă în primii 125 cm, un orizont sulfuratic.
Fertilitatea şi folosin a. Datorită regimului aerohidric defectuos, gleiosolul are o fertilitate
naturală redusă, fiind folosit doar ca fânea ă de calitate slabă. Efectele negative ale regimului
aerohidric, se fac resimşite pe tot parcursul vegetaţiei, determinând o germinare redusă a
seminşelor, o încol ire şi răsărirea neuniformă a plantelor, o dezvoltare redusă a sistemului
radicular şi acumulări de produşi toxici în plantă. Toţi aceşti factori determină dereglări la nivelul
plantei, evidenţiate la final prin reducerea drasăică a produc iilor. În vederea ameliorării şi
valorificării superioare a gleiosolurilor, se recomandă aplicarea unui complex de măsuri
agrohidropedoameliorative, care constau în: lucrări de desecare-drenaj, prelucrare mecanică
adancă, orientată perpendicular pe liniile de drenuri; aplicare de amendamente calcaroase şi
administrare de îngrăşăminte organice şi chimice.
166
 În funcţie de măsurile ameliorative aplicate, se vor cultiva plante de nutre , grâu, porumb
etc. Nu se recomandă amplasarea pe gleiosoluri, a planta iilor pomicole şi a vi ei de vie.

20.2. Stagnosol (Sg)

Stagnosolul s-a format sub influenţa excesului de umiditate pluvială, exces care se
manifestă încă din primii 50 cm, datorită stagnşrii apei de precipitaţii, la nivelul unui orizont
impermeabil sau cu permeabilitate scăzută. Stagnosolul este caracterizat prin prezenţa pe profil a
unui orizont diagnostic, de tip W, cu limita superioară până la 50 cm şi care este grefat pe un
orizont de tip A, B şi / sau E.
Răspândire. Stagnosolul este răspândit pe suprafeţe cu drenaj slab, care nu permit
scurgerea apei la suprafaţa solului sau prin sol, situate pe terasele dealurilor şi podişurilor
(Piemontul Getic, Piemonturile vestice, Podişul Someşan, Podişul Sucevei) şi pe terenurile plane
sau slab înclinate ale depresiunilor intracarpatice, pericarpatice şi subcarpatice (Depresiunile
Braşov, Făgăraş, Ha eg, Zarand, Baia Mare, Rădău i etc.) şi ocupă o suprafaţă de circa 100.000
ha (Pedologie-Curs unic, 2005).
Materialul parental are textură argiloasă, luto-argiloasă şi / sau lutoasă şi este reprezentat
de luturi, argile fără CaCO3 şi depozite loessoide.
Vegetaţia. Vegetaţia naturală sub care s-au format aceste soluri este alcătuită din specii
lemnoase cum sunt: Quercus petraea, Q. cerris, Q. frainetto, Fagus silvatica, Ulmus procera, Acer
campestre, Tilia cordata, Malus silvestris, Pyrus pyraster şi din arbuşti: Crataegus monogyna,
Evonymus europaea, Cornus mas, Ligustrum vulgare, Prunus spinosa, Rosa canina şi alţii şi din
specii ierboase cum sunt: Asperula odorata, Mercurialis perennis, Euphorbia amygdaloides,
Pulmonaria officinalis Carex vulpina, C. praecox, Agrostis alba, A. tenuis şi altele, unele putând
suporta perioade de uscăciune şi perioade de exces de umiditate.
Climatul. Stagnosolul s-a format şi a evoluat în zone cu temperaturi anuale de 6- 9oC,
precipitaţii anuale mai mari de 600 mm şi care pot ajunge chiar şi la 900 mm. Indicele de ariditate
din zona de formare a stagnosolului este mai mare de 28. Regimul hidric este stagnant.
Procese pedogenetice. Descompunerea şi humificarea materiei organice se desfăşoară o
mare parte din an în condiţii anaerobe. Excesul prelungit de apă stagnantă, o mare parte din an,
determină manifestarea intensă a proceselor de reducere, care alternează în cursul anotimpului
secetos cu manifestarea proceselor de oxidare, determinând aspectul marmorat, mozaicat al
orizontului de stagnogleizare. Datorită stagnării în partea superioară a profilului, a apei de natură
pluvială, aera ia solului este influenţată negativ, determinând atingerea unor niveluri critice, sub
aspectul concentraţiei de CO2.
Profilul de sol. Stagnosolul prezintă pe profil următoarea succesiune a orizonturilor: AoW -
ABW – BvW sau BtW - C.
Orizontul AoW are o grosime de 20- 30 cm, este deschis la culoare (brun cenuşiu), textură
luto-argiloasă sau argiloasă, structură granulară, poliedrică angulară sau subangulară şi prezintă

167
numeroase pete şi concreţiuni ferimanganice, respectiv peste 50% culori de reducere, motiv pentru
care evidenţiază un aspect marmorat.
Orizontul ABW este situat subiacent orizontului de suprafaţă şi este caracterizat printr-o
culoare cenuşiu verzui, cu pete brune sau brun-gălbui. Are structură poliedrică mică sau medie
slab dezvoltată şi evidenţiază numeroase formaţiuni ferimanganice fine. Este dur în stare uscată şi
are o grosime de circa 10- 20 cm.
Orizontul BtW sau BvW are o grosime de 70- 80 cm, uneori de peste 100 cm, textură luto-
argiloasă sau argiloasă, structură poliedrică sau columnoid prismatică, aspect marmorat cu
frecvente pete de reducere ( mai mult de 50%) şi concreţiuni ferimanganice. Este dur în stare
uscată.
Orizontul C reprezintă materialul parental pe care s-a format solul. Se evidenţiază pe profil
sub adâncimea de 120 cm. Se caracterizează prin culoare cenuşie cu pete brun-gălbui. Este lipsit
de structură.La nivelul orizontului C, sunt prezente formaţiuni ferimanganice.
Proprietăţi. Stagnosolul este un sol compact şi rece. Textura este lutoargiloasă,
nediferen iată pe profil şi prezintă o slabă aprovizionare cu humus şi substanţe nutritive.Humusul
prezintă concentraţii reduse, cuprinse între 1 g% şi 2 g%, resectiv o rezervă de maxim 60- 120
t/ha. Reacţia este moderat sau slab acidă, cu valori pH cuprinse 5,5- 6,5. Gradul de saturaţie în
baze este cuprins între 60 şi 80%. Regimul aerohidric este defectuos, cu valori sub 10%.
Activitatea microbiologică se manifestă cu intensitate redusă.
Subtipuri. Stagnosolul evidenţiază urmatoarele subtipuri: stagnosol tipic (AoW - ABW-
BvW - C), stagnosol luvic (Aow - ElW - Bt - C), stagnosol albic(Aow – EaW – BtW - C), stagnosol
vertic (Aow – ABW – ByW - C), stagnosol histric(T - AoW - ABW -BvW - C), stagnosol gleic, la
care orizontul Gr este situat între 50 cm şi 100 cm), stagnosol planic, este un stagnosol albic sau
luvic care evidenţiază o schimbare texturală abruptă, pe 7,5 cm- 15cm, între orizontul El sau Ea şi
orizontul Bt.
Fertilitatea şi folosin a. Proprietăţile fizice, fizico-chimice, fizico-mecanice, hidrofizice şi
de aeraţie ale stagnosolului sunt puţin favorabile, motiv pentru care ele au o fertilitate naturală
scăzută. Stagnosolurile sunt utilizate pentru păşuni şi fâne e naturale, pe care se dezvoltă ierburi
cu valoare nutritivă slabă, sau ca păduri. Măsurile de ameliorare aplicate pe stagnosoluri, fac
referire la: lucrări de desecare-drenaj, modelarea în benzi cu coame, amendarea cu amendamente
calcaroase, fertilizare organo-minerală. Stagnosolurile nu sunt favorabile pentru planta ii pomicole
şi vi ă de vie, aceste specii fiind sensibile la fenomenele de stagnogleizare. După ameliorare,
stagnosolurile pot fi utilizate pentru cultura plantelor de câmp: grâu, orzoaică, porumb, floarea
soarelui, sfeclă pentru zahăr.

20.3. Limnosol (Lm)

S.R.T.S-2003, lărgeşte noţiunea de sol, incluzînd în clasa hidrisoluri, un nou tip de sol
format pe fundul bălţilor, lacurilor şi lagunelor, denumit sol subacvatic submers sau limnosol, sol a

168
cărui denumire provine din latinescul “limnus” care înseamnă mlaştină ( I.Munteanu,1984, citat de
F.Filipov, 2005).
Adâncimea limită de formare a limnosolurilor este aproximativ egală cu adâncimea de
transparenşş a apei sau cu adâncimea de pătrundere a luminii, respectiv 2- 3 m, pentru lacuri de
câmpie şi colinare şi 9- 10 m, pentru lacurile din regiunile montane. (Pedologie-Curs unic, 2005).
Limniosolul are la suprafaţa profilului un orizont diagnostic de bioacumulare, de tip Al sau T
submers şi subiacent un orizont de gleizare, de tip Gr.
Răspândire. Limnosolul este sunt răspândit pe fundul rezervoarelor de apă nu prea adânci
şi în zonele marginale ale acestora, acolo unde adâncimea permite dezvoltarea unei vegetaţii
acvatice.
Materialul parental este constituit din depozite de mal sau namol.
Vegetaţia. Vegetaţia acvatică este reprezentată de nuferi (Nuphar luteum, Nymphaea
alba), lintişş (Lemna minor, L. trisulca, Wolffia arrhiza), broscari ă (Hydrocharis morsus-ranae),
Stratiotes alloides, Ceratophyllum demersum, C. submersum, Myriophyllum spicatum, M.
verticillatum, Trapa natans, Polygonum amphibium, Potamogeton natans, P. pectinatus, iar cea
palustră prin stuf (Phragmites australis), papură (Typha latifolia, T. angustifolia), buzduganul apei
(Sparganium ramosum), săgeata apei (Sagittaria sagittifolia), Schoenoplectus tabernaemontani,
Sch. lacustris, Bolboschoenus maritimus, Glyceria aquatica, Stachys palustris, Beckmannia
erucaeformis, Veronica anagallis-aquatica, Eleocharis palustris, Iris pseudacorus, Oenanthe
aquatica, Cicuta virosa şi altele.
Climatul. Datorită luciului de apă de la suprafaţă, care acoperş limnosolul, amplitudinea
variaşiilor de temperatură din exterior, se diminuează, astfel încât, în sezonul rece, temperatura din
sol are valori positive.
Procese pedogenetice. Procesul de pedogeneză, care intervine în formarea gleiosolului
este sedimentogeneza sau geogeneza, care constă în depunerea suspensiilor sau precipitatelor
de natură minerală sau organică, din apa lacurilor, bălţilor şi a lagunelor, proces prin care se
realizează o reînnoire a materialului arental. I.Munteanu-1984, evidenţiază că în formarea
gleiosolului, intervin următoarele aspecte:
- acumularea materiei organice alohtone şi autohtone, provenite din vegetaţia şi fauna
acvatică;
- formarea şi acumularea sulfurilor feroase, prin reducerea sulfaţilor de către bacteriile
sulfo-reducatoare;
- formarea mâlului calcaros prin reducerea concentratiei de CO2 şi formarea CaCO3;
- formarea acumularilor de fier în soluţiibogate în compuşi humici;
- formarea de CO2 şi CH4, prin transformarea materiei organice în conditii anaerobioză.
Profilul de sol. Profilul limnosolului are următoarea morfologie: Al sau T - Gr.

169
 Secţiune transversală în bazine lacustre, succesiune de soluri ( I.Munteanu-1984).

Orizontul Al are o culoare cenuşiu închis, brun cenuşiu închis sau chiar neagru sau
albastrui închis, care la contactul cu aerul se modifică în brun cenuşiu, cenuşiu oliv sau oliv. Se
caracterizează prin stratificare evidentă şi nu este structurat. Are consistenţă foarte moale cu
aspect de nămol sau gel. Prezintă o umiditate de 100- 400%. Densitatea aparentă este mai mică
de 0,6g /cm cub şi are un conţinut de materie organică, cuprins între 2%- 50%. Evidenţiază un
conţinut de 2-80% g/ g, în carbonat de calciu. Grosimea orizontului Al este cuprinsă între 40-100
cm.
Orizontul Gr are o culoare cenuşiu verzui, sau cenuşiu albastrui, care devine cenuşiu slab
verzui, cenuşiu oliv sau oliv la contactul cu aerul atmosferic.
Proprietăţi. Textura limnosolului este diferită în funcţie de granulometria materialului
sedimentat. Prezenţa carbonatului de calciu, determină o reacţie slab alcalină. Prin aducerea la
suprafaţă în urma desecărilor, limnosolul evoluează către gleiosol sau aluviosol.
Subtipuri.Limnosolul are urmatoarele subtipuri: limnosol disrtic, care prezintă proprietăţi
districe la nivelul orizontului Al, limnosol eutric, care are proprietă i eutice în orizontul Al.
Fertilitatea şi folosin a. Limnosolul este atât suport, cât şi sursă de elemente nutritive
pentru vegetaţia acvatică. Limnosolul reprezintă un spaţiu în care sunt stocate şi imobilizate
metalele grele. Limnosolul constituie filtru de protecţie împotriva poluării apelor freatice şi habitat
pentru fauna acvatică, fiind indirect utilizat în piscicultură (Pedologie-Curs unic, 2005).

TEST DE AUTOEVALUARE
7. Care sunt caracterele de clasă ale solurilor incluse în clasa Hidrisoluri ?.
8. Caracterizaţi solul de tip Gleiosol.
BIBLIOGRAFIE
TE U C., 1994 - Pedologie fascicola II, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.

170
 CAPITOLUL 21
CLASA SALSODISOLURI (SAL)

Această clasă include solurile care au ca diagnostic, un orizont sa (salic), sau na (natric),
situat în primii 50 cm ai profilului de sol şi care se grefează pe orizonturile principale de la
suprafaţă, sau subsuprafaţă, respectiv Ao, Am, Bv sau Btna. Clasa salsodisoluri cuprinde tipurile
de sol cunoscute sub denumirea de solonceac şi soloneţ şi era cunoscută anterior S.R.T.S-2003,
drept clasa solurilor halomorfe. Caractere de salinizare sau chiar salice, precum şi de alcalizare
sau chiar natrice, se întâlnesc şi la alte multe tipuri de sol, aparţinând altor clase, determinând
separarea de subtipuri salinizate şi/ sau alcalizate.

21.1. Solonceac (Sc)

Tipul solonceac se defineşte prin prezenţa unui orizont salic (sa) situat în primii 50 cm ai
profilului de sol. Solonceacul este cunoscut în popor sub denumirea de chelituri, sărături cu crută
sau sărături albe.
Răspândire. Solonceacurile, împreună cu soloneţurile şi celelalte soluri afectate de
salinizare şi/sau alcalizare, se găsesc diseminate într-un areal foarte larg, întâlnindu-se pe unităţi
joase de relief (câmpii, lunci, terase, crovuri etc.), respectiv porăiunile joase ale Câmpiei Brăilei; în
luncile şi în apropierea râurilor Ialomi a, Cricovul Sărat, Călmşşui, Buzşu şi Siretul inferior; în jurul
lacurilor sărate Strachina, Fundata, Movila Miresii, Plopul, Ianca, Balta Albă, Lacul Sărat etc.; în
câmpia subcolinară Mizil - Stâlpu; în lunca şi Delta Dunării; în Câmpia de Vest, pe interfluviile
Crişul Repede - Crişul Negru, Crişul Alb - Mureş şi Mureş - Bega; în Câmpia Moldovei (Jijia -
Bahlui), în lunca Prutului şi Bârladului; pe văle unor râuri din Câmpia Transilvaniei; pe Valea
Carasu (Dobrogea); în zona litoralului Mării Negre, pe văile cu deschidere spre mare şi în preajma
lagunelor (Razelm, Babadag, Golovişa, Smeica, Sinoe, Taşaul, Techirghiol) etc. (Ghe. Sandu-
1980).
Materialul parental. Este reprezentat prin depozite salifere (marne, argile, luturi şi nisipuri
salifere) sau rezultate din dezagregarea rocilor compacte salifere (cum sunt, de exemplu, cele de
sare gemă).
Vegetaţia. Vegetaţia naturală caracteristică, este reprezentată prin asocia ii de plante
obligat halofite cum sunt: Bassia hirsuta, Camphorosma ovata, Plantago maritima, Obione
verrucivera, Salicornia herbacea, Suaeda maritima, Salsola soda, Petrosimonia triandra, Obione
verucivera, şi altele.
Climatul. Solonceacul s-a format şi a evoluat sub influenţa unui climat secetos şi / sau
moderat secetos semiumed, caracterizat prin temperaturi medii anuale cuprinse între 8,0o C şi
11,5o C şi precipitaţii medii anuale de 380 – 560 mm. Valorile evapotranspiraţiei potenţiale sunt

171
cuprinse între 670- 730 mm, evidenţiindu-se un deficit de umiditate de 100- 250 mm. Indicele de
ariditate este cuprins în intervalul 16- 27. Regimul hidric este de tip exudativ extern.
Procese pedogenetice. Caracteristica principalăîn formarea solonceacului, constă în
acumularea de săruri solubile. Prezenţa sărurilor solubile în cantitate mare se datoreşte
materialelor parentale reprezentate prin depozite salifere, sau rezultate din dezagregarea rocilor
compacte salife, astfel încât, chiar şi în condiţiile unui climat semiumed, levigarea nu îndepărtează
total sărurile solubile, parte din acestea rşmânând la suprafaţă sau în partea superioară a profilului.
Solonceacurilor evoluate pe depozite salifere, li se adaugă şi cele formate tot pe roci
salifere, ajunse la zi prin procese de eroziune şi alunecare sau cărate şi depuse pe versanţi, la
poalele acestora, în lunci, sau formate sub influenţa apelor sărate ale izvoarelor de coastş ale
scurgerilor de suprafaţă etc. (C.Teşu-1983).
Salinizarea este determinată şi de apele mării, lagunelor şi lacurilor sărate, de apele de
revşrsare sau de infiltraţie laterală, de depunerea la suprafaţa solului a pulberilor de săruri aflate în
stropii de apă rezultaţi prin spargerea valurilor şi antrenaşi de către vânt (aşa-numitul fenomen de
impulveriza ie) etc. ( t. Puiu-1980).
Cea mai mare parte a solonceacurilor din şara noastrş s-au format însă sub influenţa
pânzelor freatice mineralizate (bogate în săruri solubile) şi aflate la adâncime mică (regim hidric
exsudativ). Apa din pânzele freatice mineralizate şi aflate la adâncime mică urcă prin capilaritate
până la suprafaţa solului, aici se evaporă, iar sărurile conţinute se depun.
Pentru ca pânzele freatice să ducă la formarea de solonceacuri trebuie să depăşească un
anumit grad de mineralizare şi să nu depăşească o anumită adâncime. Adâncimea maximă de la
care apele freatice mineralizate pot duce la formarea de solonceacuri poartă denumirea de
adâncime critică, iar mineralizarea corespunzătoare se numeşte mineralizare critică.
În condiţiile ţării noastre, adâncimea critică şi mineralizarea critică sunt: pentru zona de
stepă de 2,5 - 3,5 m şi respectiv 1,5 - 3,0 g/l, pentru zona de silvostepă de 1,8 - 1,9 m şi respectiv
0,7 - 1,2 g/l, iar pentru zona de pădure < 1 m şi respectiv 0,5 - 0,8 g/l.
Acumularea de săruri solubile, deci formarea de soluri salinizate sau chiar solonceacuri, se
mai poate datora şi exploa ării nera ionale de către om a unor terenuri, proces cunoscut sub
denumirea de sărăturare sau salinizare secundară. (Al. Mşianu-1963). De exemplu, prin irigarea
unor soluri nesărşturate cu ape mineralizate, parte din sărurile conţinute de acestea se depun şi se
acumulează an de an.
Profilul de sol. Morfologia pe profil a solonceacului este de tip: Aosa - ACsc - C sau Aosa
-Agosc sau Aosc - Aosa - Agosc sau Ao - Aosc - Aosa - AoGosc.
Orizontul Aosa este deschis la culoare, respectiv brun cenuşiu şi are o grosime de 10- 20
cm. Este un orizont de acumulare slabă a humusului şi puternică a sărurilor solubile (peste 1g-
1,5g %). Caracterul esenţial de diagnostic al acestor soluri îl constituie orizontul sa, care trebuie să
fie situat în primii 50 cm ai profilului şi să aibă cel puţin 10 cm grosime.

172
 Orizontul AoGosc are o culoare cenuşiu închis, cu pete brun roşiatice şi evidenţiază
numeroase acumulări de săruri uşor solubile şi carbonat de calciu. Are o grosime de circa 10- 20
cm.
Orizontul Gosc are o culoare brun cenuşiu închis, cu numeroase pete cenuşii şi gălbui
roşcate. Prezintă grosime variabilă. Neoformaţiunile caracteristice solonceacului sunt cele de
săruri solubile, prezente în orizontul superior sub formă de vinişoare, tubuşoare, pete, pungi sau
cuiburi, cât şi neoformaţiuni de carbonaţi de calciu şi magneziu, sub formă dre eflorescen e şi
pseudomicelii.
Solonceacurile aflate sub influenţa apelor freatice, evidenţiază şi neoformaţiuni de oxizi şi
hidroxizi de fier, îndeosebi sub formă de pete, prezente frecvent la nivelul orizontului AoGo.
Proprietăţi. Solonceacurile au o textură variată, de la grosieră la fină, de cele mai multe ori
mijlocie sau fină. Sunt nestructurate sau prezintă agregate grăunţoase, slab dezvoltate, care, în
contact cu apa, se desfac, solul devenind mocirlos. Lipsa de structură şi conţinutul ridicat de săruri
solubile, face ca presiunea osmotică a soluţiei de sol, să fie ridicată. Sub aspectul conţinutului de
apă şi aer în sol, datorită gleizării, nu sunt asigurate condiţii bune pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor.
Din punct de vedere al proprietăţilor chimice, principala caracteristică a solonceacurilor o
constituie prezenţa în orizontul de suprafaţă al profilului de sol, a unei cantităţi mari de săruri
solubile, îndeosebi de sodium, în special sub formă de cloruri şi sulfa i. Pentru ca un sol să fie
încadrat la solonceac trebuie să conţină cel puţin 1g% săruri solubile, dacă tipul de salinizare este
cloruric şi cel puţin 1,5g%, dacă este sulfuric.
Prezenţa sărurilor libere, face ca solonceacurile să fie saturate în întregime cu cationi
bazici, în rândul cărora, alături de Ca2+ care predomină (datorită puterii de adsorbţie mai mare,
decât a celor de Na+), o pondere mai însemnatş decât la solurile nesalinizate o au cei de Na+,
determinând un grad de saturaţie în baze de
100%. Reacţia este alcalină, cu valori pH cuprinse între 8,3 şi 8,5. Solonceacurile tipice sunt
sărace în humus, respectiv 1 - 2 g%, evidenţiind o rezervă mică pe adâncimea de 0-50 cm, de
circa 60 - 120 t/ha.
Conţinutul în substanţe nutritive este redus.
Solonceacul este foarte puţin active, din punct de vedere microbiologic ( t. Puiu-1980).
Subtipuri. Solonceacul evidenţiază prezenţa următoarelor subtipuri: solonceac tipic cu
sodă, care conţine carbonat sau bicarbonat de sodiu peste 10mg/100gsol), solonceac calcaric,
solonceac molic, solonceac sodic, solonceac vertic, solonceac gleic, solonceac pasamic şi
solonceac pelic.
Fertilitatea şi folosin a. Conţinutul ridicat de săruri solubile, face ca aceste soluri
neameliorate să nu potă fi folosie pentru cultura plantelor. Ameliorarea solonceacurilor, în vederea
folosirii pentru cultura plantelor se poate face numai prin aplicarea unui complex de măsuri
speciale: irigări de spălare, în vederea levigării în adâncime a sărurilor; amendamente cu gips,
fosfogips etc., cu scopul de a împiedica evoluţia spre soloneţuri, de a normaliza componenţa
173
cationică şi de a îmbunătăţi proprietăţile fizice, chimice şi biologice; coborârea nivelului apelor
freatice prin drenaj, pentru a opri regradarea sărurilor solubile spre suprafaţă (în cazurile în care
solonceacurile se formează datorită prezenţei apelor freatice mineralizate la adâncime mică).
În afara acestor măsuri speciale, este necesară aplicarea unei agrotehnici adecvate,
încorporarea de îngrăşăminte organice şi minerale, cultivarea de plante mai rezistente la salinizare
(orez, iarbă de Sudan, hibrid sorg – iarbă de Sudan, Medicago sativa, Onobrichis viciifolia,
Tripholium repens) etc.

21.2. Soloneţ (Sn)

Tipul soloneţ este cunoscut şi sub denumirea de sol alcalic, sol alcalin sau sărătură neagră.
Soloneţul se defineşte prin prezenţa unui orizont mineral de asociere, de tip na, situat în primii 50
cm ai profilului. (S.R.T.S.-2003).
Răspândire. Soloneţurile sunt răspândite pe forme de relief depresionare, acumulative, cu
drenaj defectuos, din zona de luncă şi din zonele colinare, pe suprafeţe slab drenate din Câmpia
Tisei, Câmpia Română, din luncile râurilor Prut, Bahlui, Jijia, Miletin, Başeu şi ale afluen ilor
acestora. În Câmpia Moldovei, soloneţurile pot apărea şi pe versanţii cu expoziţie sudică sau sud-
estică. (Pedologie-Curs unic, 2005). Soloneţurile sunt răspândite împreună cu solonceacurile.
Materialul parental. Materialul parental este constituit din depozite aluviale cu diferite
texturi sau din marne salifere de vârste geologice diferite (Er.Merlescu,1982).
Vegetaţia. Soloneţurile, au evoluat sub o vegetaţie caracteristică, alcătuită din specii
ierboase care tolereazş reacţia alcalină: Bassia sedoides, Camphorosma monspeliaca, Plantago
schwarzenbergiana, Puccinelia distans, Agropyron elongatum, Spergularia marginata, Puccinelia
limosa şi altele; pe soloneţurile slab sărăturate cresc Juncus gerardi, Agrostis alba, Aster
pannonicus, Pholiurus pannonicus, Limonium gmelini, Artemisia maritima, dar şi din specii
nehalofile, primăvara, pe orizontul superior desalinizat beneficiind de umiditatea mare din această
perioadă (Schlerochloa dura, Alopecurus aequalis, Poa annua, Schleranthus annuus, Erophila
verna şi altele).
Frecven a speciilor nehalofile este mai mare la soloneţurile cu orizont situat în partea
inferioară a secţiunii de control la adâncimea de 30-50 cm.
Climatul. Temperaturile medii anuale, din zona de formare a soloneţului, sunt mai mari de
9°C, suma precipitaţiilor anuale este mai mică de 600 mm.
Deficitul de umiditate mai mare de 150 mm, evidenţiază un bilan hidroclimatic moderat
deficitar şi foarte deficitar.
Procese pedogenetice. Condiţiile specifice de formare a soloneţului, constau în
alcalizarea sau sodizarea solului, respectiv o îmbogăţire a complexului coloidal în ioni de Na
adsorbit şi uneori în formarea de carbonat de sodiu. Soloneţurile se formează, de obicei, fie din
solonceacuri prin desalinizare, fie din soluri supuse alternativ salinizării şi desalinizării.

174
Formarea soloneţurilor din soluri supuse alternativ salinizării şi desalinizării se petrece în condiţii
de pânze freatice puternic mineralizate, dar cu nivel oscilant, ceea ce face ca, în anumite perioade,
să predomine curen ii ascenden i de apă (regim hidric exudativ), deci salinizarea, iar în altele, cei
desecenden i (regim hidric exudativ în profunzime), prin urmare desalinizarea ( t. Puiu-1980).
Desalinizarea solonceacurilor sau salinizarea şi desalinizarea alternativă a altor soluri
determină manifestarea aşa-numitului proces de alcalizare (sau de soloneţizare), care constă, în
principal, din îmbogăţirea complexului coloidal în sodiu adsorbit, la care se adaugă, uneori, şi
formarea de carbonat de sodiu.
La soloneţuri, în lipsa sărurilor în partea superioară a profilului şi datorită sodiului adsorbit în
mare cantitate (peste 15 % din T), argila nu mai are stabilitate, peptizeazş şi migrează pe profil,
formând un orizont Btna, care constituie pentru marea majoritate a soloneţurilor, orizontul de
diagnostic.
Prin migrarea din partea superioară a argilei, uneori, deasupra orizontului Btna, se separă
şi un orizont El sau Ea.
Sodizare mai puţin accentuată decât la soloneţuri, se întâlneşte şi la multe alte tipuri de sol,
aparţinând altor clase, unde determină separarea de subtipuri sodizate.
Profilul de sol. Soloneţurile tipice au profil: Ao - El - Btna - CGo, sau Ao - Btna – CGo.
Orizontul Ao, de obicei, subţire, de numai câ iva centimetri, dar care, uneori, poate atinge
sau chiar depăşi 20 - 30 cm, are o culoare cenuşiu brun sau brun.
Orizontul El, are o grosime cuprinsă între 2 cm şi 25 cm şi prezintă o culoare brun cenuşie.
Orizontul Btna are grosimi cuprinse de la 30 până la peste 70 cm şi culoarea, oscilează de
la brun până la brun-închis. La baza profilului, după cum solul se află sau nu sub influenţa apelor
freatice, se găseşte, fie un orizont CGo, urmat, uneori şi de un orizont Gr, a cărui limită superioară
este situată sub 125 cm, fie materialul parental C.
Proprietăţi. Soloneţul are textură lutoasă sau luto-argiloasă. La nivelul orizontului Ao, solul
este sărăcit în coloizi şi îmbogăţit rezidual în particule cuarţoasegrosiere şi slab aprovizionat cu
humus, respectiv 1g% – 2g %. Gradul de saturaţie în baze este sub 100 (până la circa 70 %). Na+
adsorbit sub 5 % din T, reacţie acidă (pH în jur de 6), nestructurat sau cu structură grăunţoasă
foarte slab formată etc.
Orizontul Btna, poate începe de la adâncime foarte mică, adesea la câ iva centimetri de la
suprafaţă.
Textura fină sau mijlocie, cu argilă migrată de sus, structură columnară (specifică, întâlnită
numai la aceste soluri) sau prismatică; capacitate de apă utilă, permeabilitate şi porozitate de
aeraţie cu valori dintre cele mai mici posibile; compactitate, plasticitate, aderenţă şi rezistenţa la
arat dintre cele mai mari întâlnite, în general, la soluri; procent ridicat de sodiu adsorbit (V % = 100
%, iar VNa peste 15 % până la 70 - 80 % din T) şi uneori carbonat de sodiu liber; reacţie puternic
alcalină, pH mai mare de 8,5 – 9,0, uneori peste 10 (asemenea valori mari fiind specifice numai
aceste soluri).

175
 Dintre neoformaţiuni, se evidenţiază cele rezultate din acumularea argilei, sub formă de
pelicule în Btna şi cele reziduale, sub formă de particule cuarţoase sau pudră de silice (pete
albicioase), în orizontul E.
Subtipuri. S.R.T.S.-2003, evidenţiază pentru soloneţ, următoarele subtipuri: soloneţ molic
(Am - Btna - C) ; soloneţ luvic (Ao - El - Btna - C); soloneţ albic (Ao - Ea - Btna - C); soloneţ
salinic, la care orizontul hiposalic este situat în primii 100 cm sau cu orizont salic pe adâncimea 50-
100 cm; soloneţ calcaric, care prezintă carbonat de calciu în primii 50 cm ) ; soloneţ stagnic, care
evidenţiază proprietăţi hipostagnice în primii 100 cm sau proprietăţi stagnice între 50-200 cm ) ;
soloneţ solodic, cu orizont eluvial pe grosime mai mare de 15 cm; soloneţ gleic, care are proprietăţi
gleice între 50-100 cm) ; soloneţ entic, soloneţ în stadiu incipient; soloneţ psamic, cu textură
grosieră cel puţin în primii 50 cm; soloneţ pelic, care are textură argiloasă, cel puţin în primii 50 cm.
Fertilitatea şi folosin a. Datorită proprietăţilor fizice, chimice şi biologice deficitare,
fertilitatea naturală a soloneţului este foarte mică (600-900 kg/ha masă verde). În condiţii naturale
sunt ocupate de pajişti de foarte slabă calitate. Mare parte a acestor soluri pot avea prin ameliorare
o fertilitate potenţială ridicată. Îmbunătăţirea fertilită ii acestor soluri saline şi alcalice, cât şi a
diferitelor tipuri de sol salinizate în diferite grade, se poate realiza prin aplicarea în complex a unor
lucrări de ameliorare radicalş, cum ar fi:
- lucrări hidrotehnice,
- lucrări de îmbunătă iri funciare,
- lucrări agrofizice,
- măsuri agrochimice,
- măsuri biologice etc.
Se apreciază faptul că, atât pe parcursul ameliorării, cât şi după ameliorarea solurilor este
absolut necesară cunoaşterea permanentă, în dinamică, a valorilor însuşirilor ameliorative şi
compararea cu parametrii stabili i, datorită faptului că atât procesele de salinizare-desalcalizare,
cât şi procesele de compactare au un puternic caracter reversibil, evoluând în sens negativ, dacă
cel puţin unul dintre elementele importante ale tehnologiei ameliorative nu se respectă întocmai
(Lucr. conf. de şt. sol. Satu Mare, 1973).

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt orizonturile de diagnoză ale solurilor incluse în clasa Salsodisoluri ?.
2. Caracterizaţi solul de tip Solonceac.
3. Caracterizaţi solul de tip Soloneţ.

BIBLIOGRAFIE

TE U C., 1994 - Pedologie fascicola II, U.A.M.V.Iaşi.

TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.

176
 CAPITOLUL 22
CLASA HISTISOLURI (HIS)

Această clasă de soluri include solurile care au ca diagnostic un orizont organic

nehidromorf sau un orizont organic hidromorf, de tip O sau T, situat la suprafaţa profilului, care
evidenţiază o grosime minimă de 50 cm sau de 20 cm, în funcţie de absenţa sau prezenţa rocii
consolidate şi este reprezentată de două tipuri de sol: histosol şi foliosol. Prezenţa pe profil a
orizontului organic, deosebeşte puternic aceste soluri, faţă de solurile minerale.

22.1. Histosol (Tb)

Histosolul este cunoscut şi sub denumirea de sol turbos, molhaş, tinoavă, bahnă, rogoază,
marghilă etc. Histosolul este definit de prezenţa la suprafaţa profilului, a unui orizont de tip T, de
minim 50 cm grosime, dacă este constituit din material fibric, sau de maxim 40 cm, în cazul în care
este constituit din material sapric sau hemic. Orizontul T, prezintă un conţinut de cel puţin 30%-
35% material organic, în funcţie de conţinutul în argilă. Prezenţa materialului organic fibric,
determină un aspect afînat al orizontului T, deoarece, mai mult de 65% din volumul acestuia, este
constituit di resturi vegetale, incipient transformate.
Răspândire. Histosolurile se întâlnesc pe suprafeţe mici, în condiţiile unui relief variat:
munte, deal, podiş, câmpie, depresiuni, deltă, luncă, terasă, versanţi etc. Arealul geografic de
răspândire, este foarte larg: în Mun ii Apuseni, Mun ii Sebeşului, Mun ii Semenicului, Mun ii
Bucegi, în Ceahlşu etc.; în depresiunile Oaş, Maramureş, Dorna, Borsec, Tuşnad, Ciuc,
Gheorghieni, şara Bîrsei etc.; în unele sectoare ale câmpiilor joase şi umede din vestul ţării
(mlaştinile Eriului, Crasnei inferioare, Livadei, Timiş-Bega etc.); în luncile unor râuri (Oltul
fşgşrşşan, Lozna); în lunca şi Delta Dunării; în apropierea şi în locul unor foste lacuri şi băl i etc.
( t. Puiu-1980).
Materialul parental. Materialul iniţial este constituit din depozite deltaice, mlăştinoase,
aluviale, de terasă, roci dure (magmatice, metamorfice şi sedimentare) etc.
Vegetaţia. Formarea histosolurilor este determinată din vegetaţia constituită din specii cu
pretenşii rezonabile faţă de aprovizionarea cu elemente nutritive şi care se dezvoltă în condiţii de
umiditate excesivă formând mlaştinile eutrofe la câmpie (bahnă) şi mlaştinile oligotrofe în
depresiunile intracarpatice formând tinovul sau mlaştina de turbă. Mlaştinile oligotrofe (tinovul) iau
naştere în condiţii de sol şi de apă foarte sărace în substanţe minerale, în special calcar şi se
formează de obicei pe roci silicioase în regiuni cu climă rece, cu precipitaţii de peste 750 mm cu o
perioadă de vegetaţie destul de lungă, fără geruri mari şi vânturi reci, şi nu sunt legate de anumite
forme de relief. Mlaştina oligotrofă se poate forma pe o mlaştină eutrofă cu ciclul de evoluţie

177
încheiat, sau prin înmlăştinirea unei păduri, sau direct pe sol/ rocă, sau prin umplerea cu muşchi
de turbă (Sphagnum) a unor locuri cu apă oligotrofă, putându-se dezvolta foarte bine în depresiuni,
platouri rotunjite sau chiar pe coaste line. Vegetaţia tinoavelor este formată în special din muşchi
de turbă (Sphagnum fuscum, Sph. medium, Sch. moluscum, Sph. rubellum, Sch. papillosum),
plante superioare ca merişor (Vaccinium vitis idaea), răchi ele (Vaccinium oxycoccos),
Scheeutzeria palustris, bumbăcari ă (Eriophorum vaginatum), ruginare (Andromeda polifolia),
Calluna vulgaris, diferite specii de rogoz: (Carex limosa, C. rostrata, C. pauciflora, C. magellanica).
Dintre speciile lemnoase, vegetează Salix pentandra, S. silesiaca, S. aurita, molidul (Picea abies),
pinul de pădure (Pinus silvestris), mesteacănul alb (Betula pubescens), mesteacănul pitic (Betula
nana, B. humilis); de remarcat că aceste specii sunt tot mai mici cu cât se găsesc spre centrul
turbăriei. Histosolurile eutrice (numite şi bahne) se formează, în denivelările mai mari şi mai adânci
din unele câmpii unde se acumulează înspecial apele de infiltraţie. Aceste bahne se colmatează
prin depunerea treptată a resturilor vegetale în special, începând de la mal spre centrul lacului. În
apa liberă din mijlocul lacului se dezvoltă speciile acvatice natante şi submerse: Lemna minor, L.
trisulca, Wolffia arrhiza, Hydrocharis morsus-ranae, Nuphar luteum, Nymphaea alba, Stratiotes
alloides, Potamogeton, Ceratophyllum, Myriophyllum şi altele, multe dintre ele având rizomii fixa i
în nămolul de pe fundul lacului. Spre mal, unde adâncimea apei este mai mică şi descreşte treptat,
se găsesc speciile palustre din genurile Phragmites, Typha, Bolboschoenus, Glyceria, Alisma,
Scirpus, Shoenoplectus şi altele. Chiar pe mal se găseşte o bandă de rogoz (Carex acutiformis, C.
riparia, C. melanostachya, C vulpina, C. vesicaria şi altele), de pipirig (Juncus conglomeratus, J.
articulatus, J. effusus, J. inflexus), Lythrum salicaria, Rorippa amphibia, Oenanthe aquatica, Sium
latifolium, Mentha aquatica şi altele. Între histosolurile din zona marginalş a lacului şi zona solurilor
semihidromorfe şi automorfe uneori se instalează speciile lemnoase de Salix triandra, S. viminalis,
S. purpurea, S. alba, Alnus glutinosa şi altele, iar dintre cele ierboase menţionăm pe Potentilla
anserina, Rumex crispus, Agrostis alba, Poa palustris, Glyceria aquatica, Galium palustre,
Lysimachia vulgaris, Epilobium hirsutum, Polygonum amphibium terrestre; P. lapathifolium,
Bolboschoenus maritimus şi altele.
Histosol este şi plaurul plutitor şi colmatat (caracteristic Deltei Dunării) format dintr-o
esătură foarte deasă de rădăcini, plante vii, unele turbificate şi praf adus de vânt: Phragmites
australis, Sagittaria sagittifolia, Typha latifolia, T. angustifolia, Stachys palustris, Mentha aquatica,
Lysimachia vulgaris, Sium erectum, S. latifolia şi altele. Manifestarea permanentă a excesului de
umiditate freatică şi stagnantă provenită din scurgeri sau din inunda ii este caracteristica
importantă a histosolurilor şi factorul indispensabil în formarea acestora. Compoziţia chimică şi
factorul de mineralizare a apei freatice influenţează atât dezvoltarea anumitor specii de plante cât
şi unele proprietăţi chimice ale histosolurilor.
Climatul. Precipitaţiile şi temperaturile cracteristice zonei de formare şi evoluţie a
histosolului sunt specifice luncii, câmpiei şi depresiunilor intramontane, oscilând de la cele mai
scăzute până la cele mai ridicate din câte se întâlnesc pe teritoriul ţării noastre.

178
 Procese pedogenetice. Dintre condiţiile de formare, caracteristice sunt cele de mediu
saturat în apă şi vegetaţie specifică unui astfel de mediu (muşchi, Cyperaceae, Juncaceae şi alte
plante hidrofile). În condiţiile specifice de mediu saturat în apă şi vegetaţie adaptată unui astfel de
mediu, caracteristice în formarea acestor soluri, sunt procesele de turbificare, care în condiţiile
acoperirii maerialului organic vegetal, cu apă şi cu sedimente, determină o incarbonificare a
acestora. Acumularea anuală de materie organică vegetală, aflată în diferite etape de
transformare, determină o înşlşare a histosolului, pe fondul unei humificări reduse şi a eviden ierii
la suprafaţa profilului, a unui orizont organic turbos, cu reacţie puternic acidă şi sărac în substanţe
minerale.
Profilul de sol. Se consideră că histosolul, are profilul format dintr-o succesiune de
orizonturi organice hidromorfe, de tip T, a căror grosime este de peste 50 cm, fiind constituite
predominant, din material organic provenit din muşchi, Cyperaceae, Juncaceae şi alte plante
hidrofile. Subiacent orizontului T, se găseşte un orizont Gr, care datorită grosimii mari a orizontului
T (uneori până la 7 - 8 m) nu se încadrează în profilul solului şi care face o trecere tranşantă, către
solul mineral îngropat.
Proprietăţi. Fiind alcătuite, practic, numai din materie organică, la aceste soluri nu se poate
vorbi de textură şi structură. Din punct de vedere al stării generale fizice, se caracterizează printr-
un exces foarte mare de apă şi aeraţie foarte scăzută ( t. Puiu-1980).
Sunt sărace în humus şi substanţe nutritive. Gradul de saturaţie cu baze şi pH-ul variază în
limite foarte largi, respectiv de la 100 % la 10 % şi de la 8 la 3, în funcţie de zona în care se
găsesc.
Subtipuri. Histosolul prezintă următoarele subtipuri: histosol district, care evidenţiază
proprietăţi districe; histosol eutric, care are proprietăţi eutrice; histosol salinic, care prezintă un
orizont hiposodic în primi 100 cm ai profilului, sau un orizont salic în intervalul 50- 100 cm; histosol
teric, care are un orizont mineral depeste 30 cm grosime, situat în primii 100 cm ai profilului;
histosol tionic, care prezintă un orizont sulfuratic în primi 125cm ai profilului.
Fertilitatea şi folosin a. Histosolul are o productivitate foarte redusă şi este utilizat
natural, cu rezultate slabe, pentru obţinerea de furaje. În cazul în care se găsesc situate în zone
favorabile agriculturii, prin ameliorare pot fi utilizate în cultura plantelor (cartofi, cânepă, legume,
floarea soarelui, porumb etc.). Dintre măsurile ce se recomandă fac parte: desecarea şi drenarea;
lucrarea adâncă; aplicarea de îngrăşăminte cu azot, dar mai ales cu fosfor şi potasiu, de
îngrăşăminte pe bază de cupru, de amendamente calcaroase. Materialul turbos constituie o
importantă sursă de îngrăşăminte organice, fiind comparabil, în general, cu gunoiul de grajd.
(C.Teşu şi colab.-1983).

22.2. Foliosol (Fs)

Foliosolul este un sol organic, definit de prezenţa la suprafaţa profilului a unui orizont
organic nehidromorf sau orizont folic, de tip O, care are o grosime minimă de 50 cm sau de numai
20 cm, în cazul în care orizontul O este situat direct pe roca generatoare.
179
 Răspândire. Foliosolul ocupă suprafeţe restrînse, discontinue, din zone depresionare
intamontane, montane şi alpine.
Materialul parental. Foliosolul s-a format şi a evoluat, în condiţiile existenţei unor resturi
organice vegetale, provenite din specii acidofile, pe fondul intensificării alterării părţii minerale a
orizonturilor subiacente.
Vegetaţia. Formarea şi evoluţia foliosolurilor, este determinată, în zonele montane, de
pădurile de conifere, iar în zona alpină de prezenţa tufărişurilor şi a pajiştilor alpine. Coniferele
determină acidifierea solului şi intensificarea alterării părţii minerale a orizonturilor subiacente
(bradul are acţiune acidifiantă mai redusă datorită înrădăcinării mai profunde cât şi a conţinutului
mai mare de cationi bazici din materialul organic). Aceste soluri se deosebesc de celelalte tipuri de
sol pe care cresc molid, brad, atât prin roca parentală, cât şi prin condiţiile climatice diferite.
Climatul. Condiţiile climatice de formare şi evoluţie a foliosolurilor, sunt caracteristice zonei
montane şi alpine, fiind caracterizate prin temperaturi scăzute şi un nivel foarte ridicat al
precipitaţiilor.
Procese pedogenetice. În cazul foliosolurilor, solificarea decurge în sensul a acumulării
repetate, de material organic, provenit din speciile forestiere, cât şi material acumulat prin
intermediul apelor de şiroire, care desprind, transportş şi depun materialul organic in arealele
depresionare cu caracter acumulativ (N. Florea-2004). Descompunerea lentă a materialului
organic, determină formarea de acizi fulvici solubili, care determină o reactie acidă.
Compusii organici rezultati din alterare sunt antrenati catre partea minerală a orizonturilor
subiacente iar o alta parte se acumuleaza deasupra acestora intr-un strat cu grosimea de 5-15cm
(Pedologie-Curs unic, 2005).
Profilul de sol. Foliosolul are urmatoarea succesiune de orizonturi: Ol -Of - Oh - C sau R .
Orizonturile organice ale foliosolurilor au o grosime minimă de 50 cm, sau de numai 20 cm, în
cazul în care, subiacent orizonturilor organice se găseşte roca generatoare de sol. Roca de
solificare şi apa freatică, imprimă caracteristici chimice determinante, asupra stării de reacţie şi
naturii complexului ionic din solutia de alterare (Ianos, 2004), fără a influenţa evoluţia foliosolului.
Proprietăţi. Tipul de vegetaţie şi condiţiile climatice, influenţează atât proprietăţile fizice şi
chimice ale orizonturilor organice, cât si activitatea microorganismelor implicate în procesul de
alterare. Principalele elemente de nutriţie, rezultate din alterarea materialului organic, sunt levigate
către partea minerală a solului, fiind utilizate în nutritia minerală a speciilor forestiere caracteristice.
Subtipuri. Foliosolul, evidenţiază următoarele subtipuri: foliosol distric, care prezintă
proprietăţi districe, foliosol eutric, care are proprietăţi eutrice, foliosol litic.
Fertilitatea şi folosin a. Foliosolurile au utilizare silvică. Fertilitatea foliosolurilor este
determinată atât de gradul de descompunere a materialului organic, cât şi de caracteristicile
stratului mineral. În general, foliosolul are utilizare silvică.

TEST DE AUTOEVALUARE
9. Care sunt caracterele de clasă ale solurilor incluse în clasa Histisoluri ?.
180
 10. Caracterizaţi solul de tip Histosol.

BIBLIOGRAFIE
TE U C., 1994 - Pedologie fascicola II, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.

CAPITOLUL 23
CLASA PROTISOLURI (PRO)

S.R.T.S.-2003, introduce această clasă de soluri aflate în stadiu incipient de formare, soluri
care au fost cunoscute anterior, ca soluri neevoluate. Solurile din clasa protisoluri, prezintă un
profil incomplet diferenşiat şi nu evidenţiază orizonturi diagnostice caracteristice. Pot prezenta la
suprafaţa profilului, cel mult un orizont de bioacumulare, de tip A sau O, a cărui grosime este mai
mică de 20 cm, iar subiacent, roca generatoare, de tip Rn, sau Rp, sau un orizont C.
Protisolurile includ următoarele tipuri de sol: Litosol, Regosol, Psamosol, Aluviosol şi
Entiantrosol.
23.1. Litosol (Ls)
Litosolul este caracterizat prin prezenţa la suprafaţa profilului, a unui orizont de
bioacumulare, de tip Ao, sau a unui orizont folic, de tip O, care evidenţiază o grosime de minim 5
cm, având subiacent un orizont de tip Rn sau Rp, a căror limită superioară este situată în primii 20
cm. Litosolul se caracterizează prin prezenţa la suprafaţă sau foarte aproape de suprafaţă, a rocii
compacte, dure, sau a fragmentelor mari de rocă ( lithos - piatră, rocă dură).
Răspândire. Litosolul este răspândit pe pe suprafeţe mici, în regiuni cu relief accidentat şi
roci consolidate-compacte, cu precădere în regiunile de munte, deal, podiş sau piemont, de regulă
pe versanţi puternic înclina i sau pe culmi înguste. În România, suprafaţa ocupată de litosoluri,
este de circa 95.000 ha (Florea, 2004).
Materialul parental. Dintre condiţiile naturale de formare a acestor soluri o importanţă
deosebită o are roca. Formarea litosolurilor este condi ionată de existenţala suprafaţă sau foarte
aproape de suprafaţă a rocilor consolidate – compacte, reprezentate prin roci eruptive,
metamorfice, gresii, pietrişuri (cu excepţia celor fluviatile recente). Solurile formate pe roci
consolidate se întâlnesc şi în cazul altor tipuri de sol, constituind subtipuri litice, acestea însă au
orizontul Rn sau Rp, cu limita superioară în intervalul 20 cm şi 50 cm şi prezintă pe profil
orizonturile sau caracteristicile de diagnostic ale tipurilor respective.
Vegetaţia. Litosolurile s-au format şi au evoluat sub influenţa unei vegetaţii, caracteristice
zonelor de deal şi munte, reprezentată de componenta ierboasă a pajiştilor, cât şi de componenta
lemnoasă de pădure (arbori şi arbuşti).

181
 Climatul. Condiţiile climatice, sunt specifice zonelor de deal şi munte.
Procese pedogenetice. Litosolul este un sol aflat în stadiu incipient, format pe roci
consolidate-compacte. Datorită rocii consolidate situată aproape de suprafaţă, solificarea este
redusă ca intensitate, evidenţiindu-se un profil scurt.
Profilul de sol. Litosolul prezintă pe profil, următoarea succesiune de orizonturi: Ao – R.
Orizontul Ao este deschis la culoare, respectiv brun-gălbui şi are o grosime de 5 cm- 20
cm.
Orizontul R este situat aproape de suprafaţa profilului şi este constituit din roci compacte,
dure, sau din fragmente mari de rocă. Pe profil nu se evidenţiază neoformaţiuni specifice.
Proprietăţi. Textura şi structura orizontului de suprafaţă este slab evidenţiată.Textura
poate fi de la nisipoasă până la argiloasă. Structura este grăunţoasă sau poliedrică, slab
dezvoltată. Conţinutul de humus şi substanţe nutritive este redus. Reacţia este puternic acidă,
alcalină sau neutră, în raport de caracterul acid sau bazic al rocii. Valorile foarte mici ale porozităţii
de aeraţie, permeabilităţii şi a capacităţii de apă utilă, sunt datorate prezenţei rocii dure aproape de
suprafaţă. Litosolul prezintă o debazificare puternică.
Subtipuri. Litosolul evidenţiază următoarele subtipuri: litosol distric (di), care are un grad
de saturaţie în baze mai mic de 53%; litosol eutric (eu), care prezintă un grad de saturaţie în baze
mai mare de 53%; litosol rendzinic (rz), care s-a format pe roci dure sau pietrişuri calcaroase;
litosol scheletic (qq), care s-a format pe materiale cu peste 75% schelet; litosol histic (tb), care
prezintă în primi 20 cm, orizont O.
Fertilitatea şi folosin a. Datorită volumului edafic foarte scăzut şi rezervei reduse de
humus şi substanţe nutritive, litosolurile prezintă au o fertilitate naturală mică. În regim natural
litosolurile sunt acoperite de pajişti sau păduri. Pentru ridicarea fertilită ii se aplică măsuri
ameliorative: aplicarea de îngrăşăminte organice şi chimice, îndepărtarea materialului scheletic,
târlirea, etc.

23.2. Regosol (Rs)

Regosolul este un sol tînşr, neevoluat, definit de prezenţa la suprafaţa profilului, a unui
orizont de bioacumulare, de tip A (Am, Au, Ao) şi subiacent, aproape de suprafaţă, material
parental provenit din roci neconsolidate sau slab consolidate. Prezenţa materialului parental
aproape de suprafaţa profilului, sau chiar la suprafaţă, este datorată decopertării sau eroziunii
geologice. Fac excepţie materialele parentale nisipoase, fluvice sau antropogene.
Răspândire. Regosolul este răspândit pe suprafeţe mici, din regiunile de deal, podiş şi
piemont, dar şi în zonele de câmpie şi de munte, pe forme de relief caracteristice (versanţi, culmi,
pante cu alunecări etc.), fragmentate şi supuse eroziunii geologice.
Materialul parental. Este reprezentat de loessuri, depozite loessoide, luturi, nisipuri, argile,
marne, depozite salifere, depozite rezultate din dezagregarea şi alterarea unor roci metamorfice şi
eruptive. Materialele parentale prezintă în cazul regosolurilor, o caracteristică şi anume, sunt

182
afânate, neconsolidate sau cel mult slab consolidate, exceptând nisipurile, materialele fluvice şi
antropice.
Vegetaţia. Climatul. Sub raportul climei şi al vegetaţiei, regosolurile se întâlnesc în condiţii
de la cele corespunzătoare arealelor de stepă, până la cele specifice arealelor de etaj montan şi
alpin.
Procese pedogenetice. Dintre condiţiile pedogenetice, caracteristice sunt cele de terenuri
cu eroziune geologică lentă, manifestată în timp de ordin eologic. Solificarea nu poate avansa,
menţinându-se într-un stadiu incipient.
Solul este incomplet dezvoltat, fără orizonturi de diagnostic precizate. În cazul regosolurilor,
care prin definişie, sunt soluri tinere, factorul pedogenetic determinant, îl constituie timpul sau
vârsta, respectiv durata şi intensitatea de manifestare a procesului de solificare.
Profilul de sol. Regosolurile tipice au profil de tipul Ao - C.
Orizontul Ao este slab evidenţiat, are textură diferită, funcţie de natura materialului
parental, care oscilează de la argiloasă la nisipoasă. Structura este slab dezvoltată, granulară sau
poliedrică. Are o grosime de circa 20 cm- 40 cm.
Orizontul C este reprezentat de materialul parental, constituit din roci afânate sau slab
consolidate. La nivelul acestui orizont, pot exista, sau nu, carbonaţi.
Profilul regosolului, nu evidenţiază neoformaţiuni specifice.
Proprietăţi. Textura este nediferen iată pe profil şi diferă, de la fină până la grosieră, în
funcţie de natura materialului parental. Regosolurile formate şi evoluate pe depozite rezultate din
dezagregarea şi alterarea rocilor dure, evidenţiază pe profil, material scheletic. Structura este
grăunţoasă sau poliedrică, slab dezvoltată. Au un conţinut redus de humus, de circa 1- 2 g%.
Gradul de saturaţie în baze şi reacţia regosolurilor, poate fi de la saturate şi cu reacţie slab alcalină
până la intens debazificate şi cu reacţie puternic acidă, în funcţie de natura materialului parental,
condiţii climatice şi vegetaţie.
Subtipuri. Regosolul poate avea următoarele subtipuri: regosol distric (di), care prezintă
caractere districe la nivelul orizontului de suprafaţă; regosol eutric (eu), care evidenţiată caractere
eutrice la nivelul orizontului de suprafaţă; regosol calcaric (ka), care conţine carbonaţi de la
suprafaţă; regosol salinic (sc), care are pe profil un orizont salinizat; regosol stagnic (st), care
prezintă pe profil un orizont hipostagnic; regosol molic (mo), care are la suprafaţă un orizont de
bioacumulare de tip Am; regosol umbric (um), care are la suprafaţă un orizont de bioacumulare de
tip Au; regosol pelic (pe), care are textură foarte fină cel puţin în primii 50 cm ai profilului; regosol
litic ( li), care evidenţiază un orizont R în intevalul 20- 50 cm; regosol scheletic (qq), format şi
evoluat pe materiale dure şi care are peste 75% schelet.
Fertilitatea şi folosin a. Aprovizionarea redusă cu humus şi elemente de nutriţie, cât şi
proprietăţile fizice, chimice, hidrofizice şi mecanice slabe sau medii, determină o fertilitate naturală
redusă. Regosolurile sunt ocupate de pajişti de slabă calitate sau de vegetaţie lemnoasă rară.
Sunt adesea ocupate cu planta ii pomicole şi vi ă de vie (Drăgăşani, tefăneşti - Argeş,

183
Câmpulung Muscel, Miniş etc.). În vederea ameliorării, se impun măsuri de prevenire şi combatere
a fenomenelor de eroziune şi alunecare, cât şi aplicarea de îngrăşăminte minerale şi organice.

23.3.Psamosol (Ps)
Psamosolul este definit de prezenţa la suprafaţa profilului, a unui orizont de bioacumulare,
de tip Am, Au, sau Ao şi subiacent, materialul parental constituit din depozite nisipoase eoliene,
sau transportate prin intermediul apei şi care are o grosime de cel puţin 50 cm, cu textură grosieră
sau mijlociu - grosieră, aceasta, deoarece fracţiunea de argilă este slab reprezentată, cu sub12%
fracţiuni cu diametrul mai mic sau egal cu 0,002 mm. Psamosolul este un sol nisipos (psammos –
nisip ).
Răspândire. Psamosolurile ocupă suprafeţe importante în zona de câmpie şi luncă, fiind
situate în apropierea apelor curgătoare, lacurilor şi a mării. În România se găsesc în partea de sud
a Olteniei (cca 230.000 ha); în Bărăgan, pe partea dreaptă a Călmă uiului (cca 88.000 ha), a
Ialomişei (cca 55.000 ha) de-a lungul râului Buzău (cca 3.800 ha, mai ales, în perimetrele
Râmenicelu şi Suligatu) etc.; în Câmpia Tecuciului (cca 13.000 ha), la Hanul Conachi, erbăneşti,
Lieşti, Tecuci, în Câmpia de Vest (cca 32.000 ha), la Valea lui Mihai, Urziceni etc.( t. Puiu-1980).
Materialul parental. Condişia pedogenetică caracteristică pentru formarea şi evoluţia
psamosolului, este aceea legată de material parental, reprezentat prin depozite nisipoase sau
nisipo-lutoase, sărace în materiale argiloase şi având origine eoliană şi hidrică.
Vegetaţia. Permeabilitatea foarte mare la apă, face ca aceste nisipuri să fie uscate în
partea superioară a dunelor şi mai umede în depresiunile dintre dune. Acest lucru a făcut posibilă
dezvoltarea unor pădurici de stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora), în locurile mai joase, unde
apa freatică este la mică adâncime (rămăşi e se mai găsesc în regiunea nisipoasă a Olteniei);
stejar (Quercus robur) şi gorun (Quercus cerris), se găsesc în nisipurile din Moldova. Specii
ierboase tipic psamofite sunt Polygonum arenarium, Centaurea arenaria, Ceratocarpus arenarius,
Helycrysum arenarium, Mollugo cerviana, Tribulus terrestris, Tragus racemosus, Astragalus varius
şi altele. În ultimul timp, aceste nisipuri au început să fie fixate prin planta ii de salcâm (Robinia
pseudacacia), pin negru (Pinus nigra) şi cultivate cu pepeni verzi, secară, vi ă de vie etc.
Climatul. Psamosolurile se formează atât în zone uscate, cât şi în zone umede, cu
precipitaţii medii anuale de la 400 mm până la 600 mm şi cu temperaturi ridicate până la moderate,
respectiv temperaturi medii anuale care oscilează de la circa 11o C şi coboară la 7- 8o C. Vânturile
din zonă se manifestă cu intensitate mare şi fiind destul de frecvente, favorizează mobilizarea,
transportul şi depunerea materialului nisipos, determinând un aspect geomorfologic, de dune.
Procese pedogenetice. Prezenţa la suprafaţa profilului, cât şi la nivelul orizontului de
suprafaţă, a unor cantităţi reduse de resturi organice, rămase de la vegetaţia ierboasă şi lemnoasă
după parcurgerea ciclurilor biologice, determină formarea şi acumularea la nivelul orizontului de
bioacumulare, a unei cantităţi reduse de humus. Procentul redus de fracăini fine, determină în
cazul psamosolurilor, o coeziune scăzută. Deflaşia eoliană, face ca solificarea să fie întreruptă,
astfel încât psamosolul să eviden ieze un profil slab conturat şi puţin evoluat.
184
 Profilul de sol. Psamosolurile tipice prezintă un profil slab diferen iat, de tip: Ao - C.
Orizontul Ao are o grosime de 10 cm - 40 cm şi o culoare brună, brun cenuşiu, brun-
deschis.
Subiacent orizontului de bioacumulare, se evidenţiază materialul parental nisipos sau
nisipo-lutos, respectiv orizontul C. Profilul nu conţine neoformaţii specifice.
Proprietăţi. Psamosolurile au textură nisipoasă şi/ sau luto-nisipoasă. Textura grosieră a
psamosolulrilor, face ca aceste soluri să prezinte o permeabilitate ridicată pentru apă şi aer.
Datorită conţinutului redus de humus şi a vegetaţiei slab reprezentate, prezintă o structură
grăunţoasă slab formată, sau sunt nestructurate. Proprietăţile fizice, fizico-mecanice, hidrofizice şi
de aeraţie sunt relativ puţin favorabile. Sunt sărace în humus, respectiv un conţinut de circa 1 g%,
evidenţiind o rezervă foarte scăzută pe adâncimea de 0- 50 cm, de circa 60 t/ha. Gradul de
saturaţie în baze, coboară de la 100% până la circa 60%- 70%.
Psamosolurile sunt soluri slab alcaline - neutre sau slab acide, valorile pH cuprinse între 6,2
şi 7,8.
Subtipuri. Psamosolul prezintă următoarele subtipuri: psamosol distric (di), care are
proprietăţi districe; psamosol eutric (eu), care prezintă proprietăţi eutrice; psamosol calcaric (ka),
care are carbonaţi în orizontul de bioacumulare; psamosol molic (mo), care are la suprafaţa
profilului un orizont de bioacumulare de tip Am; psamosol umbric (um), care are la suprafaţa
profilului un orizont de bioacumulare de tip Au; psamosol gleic (gc), care evidenţiază proprietăţi
gleice, respectiv un orizont de gleizare, de tip Gr; psamosol sodic (ac), care are un orizont
hiposodic, de tip ac; psamosol salinic (sc), care prezintă pe profil un orizont salinizat, de tip sc.
Fertilitatea şi folosin a. Rezerva redusă de humus şi elemente de nutriţie, fac ca
psamosolurile să aibă o fertilitate naturală scăzută. Psamosolurile sunt slab productive sau
neproductive, deoarece sunt supuse frecvent fenomenului de defla ie eoliană. Pot fi folosite cu
succes în cultura vi ei de vie, a pomilor (piersic, prun, cais, vi in, nuc), a plantelor tehnice (tutun,
ricin, floarea soarelui, cartof), a secarei, a leguminoaselor pentru boabe (fasolea, lupinul, fasoli a),
a plantelor furajere (iarbă de Sudan, porumb pentru siloz, borceag de toamnă), a legumelor
(tomate, castrave i, dovlecei, varză, ceapă) ( t. Puiu-1980).
În vederea ameliorării se recomandă realizarea de planta ii forestiere de protecţie: salcâm,
pin negru, plop negru hibrid etc.; acoperirea terenului cu un strat de paie, coceni etc.; colmatarea
cu mîl; aplicarea de preparate chimice, care formează la suprafaţa terenului o peliculă protectoare
şi contribuie la structurarea solului. Sunt utilizate ca măsuri propriu-zise de ameliorare : irigarea;
încorporarea masivă de gunoi de grajd; aplicarea de îngrăşăminte cu azot, fosfor şi potasiu;
folosirea îngrăşămintelor verzi.

23.4. Aluviosol (As)

Aluviosolul este definit prin prezenţa la suprafaţa profilului a unui orizont de bioacumulare,
de tip Am, Au, sau Ao, a cărui grosime este cuprinsă între 20 cm şi 50 cm, urmat subiacent de
materialul parental, reprezentat de depozite fluviatile, fluvio-lacustre sau lacustre recente, având
185
orice textură, de la nisipoasă până la argiloasă şi o grosime de cel puţin 50 cm. S.R.T.S-2003,
include în cadrul aluviosolului, trei tipuri de sol din clasificarea I.C.P.A-1980 şi anume: solurile
aluviale, protosolurile aluviale şi coluvisolurile.
Răspândire. Aluviosolurile sunt răspândite pe unităţi de relief tinere, recente sau actuale,
formate sub influenţa apelor curgătoare din zona deltelor, arealelor cu lacuri sau foste lacuri, ieşite
sau nu de sub influenţa revărsărilor, sau inundate numai la intervale mari de timp, situate în Lunca
şi Delta Dunării şi în luncile tuturor apelor curgătoare din România: Prut, Siret, Bistri a, Bârlad,
Jiu, Olt, Argeş, Prahova, Ialomi a, Buzău, , Someş, Crişuri, Mureş, Timiş, Bega etc.
Materialul parental. Formarea şi evoluţia aluviosolurilor este determinată, de prezenţa
depozitelor fluviatile lacustre recente şi a celor aluviale, ca urmare a acţiunii coraborate a apelor
curgătoare şi a lacurilor fluviale.
Vegetaţia. Deşi se găsesc în zone foarte variate (de la câmpie şi până la munte), datorită
îndeosebi regimului specific de umiditate, caracteristic pentru zona de luncă, unde se formează şi
evoluează, prezintă o vegetaţie naturală caracteristică formată din specii arborescente şi
ierboase.Vegetaţia lemnoasă de pe malul râurilor, numită şi zăvoi, este formată din esen e moi de
salcie, plop şi alte specii. Zăvoaiele de la câmpie şi deal sunt formate din plesnitoare (Salix
fragilis), răchită albă (Salix alba), Salix triandra, Salix viminalis, plop alb (Populus alba), plop negru
(Populus nigra), plop hibrid (Populus x canescens), arin negru (Alnus glutinosa), ulm (Ulmus
laevis, U. foliacea) şi izolat, pe suprafeţe mici, Tamarix ramosissima (mai ales în sudul ţării); în
ultimul timp s-a plantat masiv plop canadian (Populus canadensis) şi diferiţi hibrizi. Zăvoaiele din
regiunea de deal–munte sunt formate din salcie căprească (Salix caprea), Salix incana, Alnus
viridis şi cu o largă amplitudine ecologică Salix pentandra, Salix purpurea, S. cinerea care
vegetează de la câmpie şi până în regiunea subalpină. Pe terenurile din luncă ceva mai înalte
unde apa freatică se găseşte la o adâncime ceva mai mare, cresc esen e lemnoase tari formând
păduri numite şleau de luncă: în regiunea de câmpie – deal vegetează stejarul (Quercus robur),
cerul (Quercur cerris), gârni a (Quercus frainetto), teiul (Tilia tomentosa), frasinul (Fraxinus
excelsior) şi altele; în regiunea de deal – munte vegetează gorunul (Quercus petraea), plopul
tremurător (Populus tremula), mesteacănul (Betula verrucosa) şi cu o largă amplitudine ecologică
(de la câmpie şi până la munte) ulmul de munte (Ulmus montana), carpenul (Carpinus betulus),
alunul (Corylus avellana), iar dintre arbuşti sângerul (Cornus sanguinea), pşducelul (Crataegus
monogyna), cătina de râu (Hippophae rhamnoides) şi altele. Între copacii din zăvoi se găsesc
foarte multe specii ierboase care aparţin la mai multe familii botanice: Ranunculus repens,
Potentilla anserina, P. supina, Prunella vulgaris, Inula britannica, Pulicaria vulgaris, Bidens
tripartita, Agrostis alba şi altele. Pe suprafeţe mari, neocupate de vegetaţia lemnoasă de luncă se
găsesc pajişti a căror compoziţie floristică, cu o bună valoare furajeră, aparţine la mai multe familii
botanice: coada vulpii (Alopecurus pratensis, firu ă (Poa pratensis), timoftică (Phleum pratensis),
raigras (Lollium perenne), Agrostis alba, Trifolium pratense, T. campestre, T. arvense, Medicago
falcata, pirul târâtor (Agropyron repens), Agrostis tenuis, Falcaria vulgaris, Salvia pratensis şi
altele.
186
 Procese pedogenetice. Din punct de vedere al solificării, aluviosolul se caracterizează prin
bioacumulare redusă, ca urmare a depunerilor succesive de aluviuni, care împiedică instalarea şi
dezvoltarea vegetaţiei.
Profilul de sol. Protosolurile aluviale tipice, evidenţiază următoarea morfologie: Ao - C.
Orizontul Ao este adesea stratificat şi are o grosime de 20 cm - 50 cm. Are culoare brun-
cenuşiu sau brun-negru, textură care diferă în funcţie de natura materialului parental şi o structură
grăunţoasă medie, spre slab evidenţiată.
Materialul parental, sau orizontul C, este constituit din depozite fluviatile, fluviolacustre,
lacustre recente şi aluviale. Nu prezintă neoformaţiuni specifice.
Proprietăţi. Aluviosolul are textură diferită, de la fină la grosieră, nediferen iată pe profil.
Sunt soluri nestructurate, dar pot prezenta la suprafaţă, o masă fragmentată, ca urmare a acţiunii
proceselor de uscare şi crăpare ce au loc după retragerea apelor de revărsare. Conţinutul de
humus este de 2-3 g%. Aprovizionarea cu humus şi substanţe nutritive, depinde de textură, fiind
redusă în cazul aluviunilor grosiere şi mai ridicată la aluviunile fine. Gradul de saturaţie cu baze
este ridicat, datorită prezenţei carbonatului de calciu. Aluviosolurile au o reac ie slab alcalină sau
neutră.
Fertilitatea şi folosin a. Aluviosolurile prezintă o fertilitate naturală relativ bună, fiind
utilizate de obicei pentru agricultură. Fertilitatea depinde de gradul şi orientarea solificării.
Solificarea se opune tendinţei de reducere rapidă a rezervelor de substanţe nutritive din materialul
aluvial. Pe măsura avansării solificării, se formează soluri corespunzătoare condiţiilor de solificare
generale sau locale respective, fertilitatea aluviosolului, oscilând în acelaşi sens. O evoluţie
nefavorabilă a fertilită ii are loc în cazurile în care solificarea este orientată în direcţia salinizării,
alcalizării, gleizării etc. ( t. Puiu-1980).
Regimul hidric nefavorabil, determină o reducere a fertilită ii. Dintre măsurile ameliorative
ce trebuie aplicate pe aluviosoluri, în vederea introducerii acestor suprafeţe în circuitul agricol, cât
şi pentru menţinerea şi ridicarea fertilită ii, menţionăm: îndiguirea, aplicarea de îngrăşăminte
organice şi minerale şi de amendamente calcaroase. Pe aluviosoluri poate fi cultivat un sortiment
larg de plante, care cuprinde aproape întreaga gamă de culturi specifice condiţiilor din ara
noastră; porumb, sfeclă pentru zahăr, floarea soarelui, cartofi, orez, grâu, plante de nutre ,
legume, vi ă de vie, pomi etc.

23.5. Entiantrosol (Et)

Entiantrosolul este cunoscut în clasificarea I.C.P.A.-1980, sub denumirea de protosol
antropic şi se defineşte ca fiind un sol constituit din diferite materiale acumulate sau rezultate ca
urmare a activităţii antropice şi care are o grosime de cel puţin 30 cm, dacă materialul parental
este scheletic, fără a avea alte orizonturi diagnostice, în afara orizontului de tip Ao.
Răspândire. Se găsesc răspândite pe terenurile situate la periferia oraşelor, pe locuri de
depunere a unor materiale rezultate în urma activităţilor antropice: reziduuri industriale de la fabrici
de ciment, de ceramică, de îngrăşăminte, de produse alimentare, de la diferite combinate chimice,
187
petrochimice, siderurgice, miniere, material steril de la exploatările miniere, material de sol sau de
rocă, provenit de la executarea de şan uri, canale, fundaşii, şosele, căi ferate, nivelări de terenuri,
terasări, materiale provenite de la construc ii, reziduuri sau resturi menajere etc. ( t.Puiu-1980).
Procese pedogenetice. În timp, materialele menţionate anterior, sunt supuse proceselor
de dezagregare şi alterare, urmate de o bioacumulare slabă, cu evidenţierea la suprafaţă, a unui
orizont de tip Ao.
Profilul de sol. Entiantrosolul tipic prezintă următoarea morfologie: Ao - AC sau AR - C
sau R. Pentru evidenţiere, se prezintă profilul unui entiantrosolul tipic de la Căpuş, care are
următoarele orizonturi: Ao - AC – C.
Orizontul Ao - are o grosime de 12-18 cm, brun gălbui (10YR 6/4) în stare uscată
efervescenţă moderată, textură mijlocie, structură glomerulară – grăunţoasă slab stabilă, face
efervescenţă.
Orizontul AC - are grosimea de 20- 40 cm, culoare brun-gălbui închis (10 YR 4/4) în stare
umedă brun-gălbui (10 YR 5/4) în stare uscată, textură lutoasă argiloasă, nestructurat; face
efervescenţă.
Orizontul C - material decopertat alcătuit din marnş, argilă şi sol vegetal (în proporţie foarte
mică) transportat şi depus în straturi groase de 1- 3 m.
Protosolurile antropice sunt constituite, din materiale foarte variate, rezultate în urma unor
activităţi umane, într-un stras gros de cel puţin 50 cm.
Se men ionează că, orizonturile de diagnostic folosite în definirea subtipului de protosol
antropic nu trebuie considerate ca orizonturi pedogenetice, aşa cum au fost definite pentru
celelalte tipuri, ci reprezintă, de fapt, materialparental transportat şi depus, în care apar fragmentar,
parte din orizonturile diagnostice respective. Protosolurile antropice au proprietăţi extrem de
variate, în funcţie de natura materialelor depuse, de grosimea acestora, de stadiul lor de
transformare etc. (D. Vasile- 2005).
Proprietăţi. Textura entiantrosolului poate fi nisipoasă până la argiloasă, în funcţie de
natura materialelor depuse. Structura este glomerulară sau grăunţoasă slab evidenţiată la nivelul
orizontului de suprafaţă, sau lipsit de structură dacă materialul depus este recent. Conţinutul în
humus şi elemente nutritive, este redus cu excepţia entiantrosolului format pe depozite organice.
Reacţia este de la acidă până la alcalină, în funcţie de natura materialului antropic depus.
Majoritatea proprietăţilor fizice, chimice, hidrofizice şi de aeraţie sunt defavorabile.
Subtipuri. Entiantrosolul prezintă următoarele subtipuri: entiantrosol urbic (ur), format pe
materiale parentale antropogene minerale urbice, provenite din resturi de construc ii, entiantrosol
rudic (ru), format pe materiale parentale scheletice, de cel puţin 30 cm grosime; entiantrosol garbic
(ga), format pe deşeuri organice; entiantrosol spolic (si), format pe materiale provenite de la
haldele de steril, material de dragaj şi materiale de la construc ia şoselelor; entiantrosol mixic
(mi), format pe materiale antropogene mixice, care prezintă fragmente de orizonturi de diagnoză
aşezate la întâmplare; entiantrosol de reducăie (re), format pe deşeuri care produc emisii de gaze
şi care determină condiţii de anaerobioză; entiantrosol psamic (ps), care are o textură grosieră, cel
188
puţin în primii 50 cm; entiantrosol pelic (pe), care prezintă o textură fină, cel puţin în primii 50 cm;
entiantrosol copertic (ct), care este copertat cu sol humifer, de peste 10- 15 cm grosime;
entiantrosol litic (li), care evidenţiază un orizont R în intervalul 20- 50 cm; entiantrosol lito-placic
(Ip), care are un strat compact artificial (pavat, betonat, pietruit, asfaltat).(S.R.T.S.-2003).
Fertilitatea şi folosin a. Entiantrosolurile prezintă o fertilitate care variază în funcţie de
natura materialului depus. Ridicarea fertilită ii se realizează prin îmbunătăţirea proprietăţilor fizice
defectuoase a acestor soluri, respectiv aplicarea de îngrăşăminte chimice, îngrăşăminte organice
fermentate, îngrăşăminte verzi şi administrarea de amendamente calcaroase, în cazul reacţiei
acide a acestor soluri.Pentru ridicarea fertilită ii se recomandă cultivarea de plante furajere şi
leguminoase. După refacerea biologică, în urma aplicării unui complex de măsuri ameliorative,
entiantrisolurile pot căpşta utilizare agricolă, obţinându-se rezultate satisfşcătoare în pomicultură şi
viticultură, legumicultură şi silvicultură, cât şi pentru cultura mare şi plante tehnice.

TEST DE AUTOEVALUARE
11. Care sunt caracterele de clasă ale solurilor incluse în clasa Protisoluri ?.
12. Caracterizaţi solul de tip Psamosol.

BIBLIOGRAFIE
TE U C., 1994 - Pedologie fascicola II, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.

CAPITOLUL 24
CARTAREA I BONITAREA SOLURILOR

24.1. Cartarea solului

Cartarea solurilor include un complex de operaşiuni, care constau în examinarea
sistematică (cercetarea, identificarea, delimitarea spatială şi transpunerea pe hartă), a unităţilor de
soluri, existente pe un anumit areal.
Cartarea va include factorii de mediu din zonă, respectiv: temperaturi, precipitaţii, vegetaţie
naturală, relief, rocă şi/ sau material parental, apă freatică şi/ sau stagnantă etc.
În funcţie de scopul urmărit, cartarea, se execută la diferite scări de lucru: mică, mijlocie,
mare şi foarte mare. Cartările la scară mică sunt execute la scări mai mici de 1:200.000.
Aceaste cartări, includ hăr i pedologice realizate în scop ştiin ific, pentru o evidenţiere cantitativă
şi calitativă a fondului funciar. Hăr ile, evidenţiază la nivel de tip şi subtip, solurile din arealul
studiat: harta pedologică a solurilor din România (1/1000000); harta pedologică a României
(1/500000). Cartările la scară mijlocie se execută la scari cuprinse între 1: 200.000 şi 1:50.000.
189
Aceste cartări la scară mijlocie, realizate pe baza unor studii de ansamblu asupra învelişului de sol,
la nivelul unităţilor naturale şi/ sau administrative, sunt utilizate în proiectare: harta solurilor din
Câmpia Transilvaniei.
Cartările la scară mare se execută la scări cuprinse între 1:25.000 i 1:5.000. Aceste
cartări prezintă particularităţile învelişului de sol, la nivel de unitate fizico-geografică sau
administrativă şi sunt utilizate în vederea întocmirii proiectelor hidroameliorative.
Cartările la scară foarte mare se execută la scări mai mari de 1:5.000 şi sunt utilizate pentru
întocmirea proiectelor de hidroameliora ii (desecare,drenaj, iriga ii), cât şi în vederea înfiinţării de
planta ii viti-pomicole.
Cartarea are ca scop, amplasarea pe o hartă pedologică a unită ilor cartografice de sol,
reprezentate de suprafe e de teren omogene din punct de vedere al tipului, subtipului sau
variantei de sol.
În functie de scopul urmărit, în teren, vor fi deschise la diferite adâncimi, profiluri de sol:
profiluri principale, profiluri secundare şi profiluri de control (sondaje).
Profilurile principale sunt elementele de bază ale unei cartări şi de aceea, pozarea
acestora în teren, va trebui să reprezinte tipul de sol caracteristic. Profilurile principale vor pozate
astfel încât să reprezente locul cel mai caracteristic pentru o unitate de sol (desemnată de obicei
printr-un tip de sol). În teren, amplasarea unui profil de sol, va trebui să urmărească orice
schimbare survenitş la unul din factorii de formare ai solului. Profilurile principale vor avea
următoarele cote: 2- 2,5 m adâncime, 2- 2,5 m lungime şi 1 m lăţime. Profilurile principale de sol se
vor executa până la adâncimea materialului parental, sau a rocii generatoare de sol şi/ sau până la
nivelul apei freatice, acolo unde este cazul, eviden iind astfel succesiunea completă de orizonturi.
Locul de amplasare a profilurilor principale se face după cercetarea suprafaşei respective prin
profiluri secundare.
După escavarea profilurilor principale, se face o descriere detaliată a acestora, concomitent
cu o serie de determinari expeditive în teren, pentru o caracterizare clară şi completă. Probele de
sol necesare analizelor de laborator, se vor preleva din orizonturile caracteristice ale profilurilor, de
la nivelul orizontului de la bază, către orizonturile supraiacente, astfel încât să se evite
impurificarea.
În cartare, într-o primă etapă, este necesar ca profilul principal să fie marcat la sol
(provizoriu), iar în a-II-a etapă, să fie ridicat în plan, la scara cartării, prin coordonate în sistem
oficial (x, y, z), pentru ca profilul să rămână definitiv în baza de date pedologice, topografice şi
cadastrale (N. Bucur, 1960).
Profilurile secundare sunt amplasate pe forme de relief de tranziţie şi pe baza lor sunt
stabilite şi caracterizate subtipurile şi a varietăţile de sol (studiu complementar al profilurilor
principale). Profilurile secundare vor avea următoarele dimensiuni: 1,2 m adâncime, 1,2 m lungime
şi o lăţime de 0,8m. Pe baza descrierii detaliate a profilurilor secundare, se va putea constata
modificarea caracterelor genetice şi/ sau a morfologiei, proprietăţilor fizice şi chimice în cadrul
aceluiaşi tip de sol. Numarul profilurilor secundare va fi dublu, comparative cu cel al profilurilor
190
principale. Prelevearea probelor de sol, pentru analize, se va face numai din orizontul de
suprafaţă.
Profilurile de control (sondajele ). Profilurile de control se amplasează între doua profiluri
secundare, acolo unde se presupune trecerea de la un tip de sol la altul. Aceste profiluri permit
cercetarea orizontului de suprafaţă de tip A şi începutul orizontului subiacent. Sondajele au
următoarele dimensiuni: 0,6 m adâncime, 0,6 m lungime şi 0,6 m lăţime. Escavarea profilurilor de
control, are ca scop delimitarea unitatilor de sol care au fost identificate şi caracterizate în prealabil
prin profiluri principale şi secundare.
Densitatea profilurilor de sol este determinată de complexitatea învelişului de sol, de scara
hăr ii şi de gradul de acoperire al terenului. Astfel, cartarea solurilor se va face cu o În regiunile cu
relief accidentat, densitatea profilurilor va fi mai mare decât media, iar in regiunile cu relief mai
uniform, cartarea se va face cu o densitate mică de profiluri.

Observa iile din teren se trec în în carnetul de teren sau în fişe tip şi sunt utilizate la
descrierea profilurilor de sol.
Delimitarea unită ilor de sol, se va face pe baza principalilor factori naturali (relieful si
vegetaţia ), care în teren sunt precis delimita i. Ex: în cazul salsodisolurilor, cartarea geobotanică,
este echivalentă cu cartarea pedologică. În unele cazuri delimitarea unei unităţi de sol se reduce la
delimitarea unei forme de relief. În marea majoritate a cazurilor, limitele dintre unităţile de sol nu
sunt clare, iar trecerea se face treptat, caz în care limita devine o fâşie mai lată sau mai îngustă.
Limitele identificate în teren sunt transpuse pe hartă. Exactitatea limitelor transpuse pe hartă,
depind de scara hăr ii, de complexitatea înveli ului de sol şi de detaliile de planimetrie şi
nivelment. În cazul în care învelişul de sol este foarte variat, neputând fi reprezentat la scara
hăr ii, suprafeţe se cartează şi se vor reprezenta pe hartă ca asocia ii sau complexe de soluri.
Cartarea propriu-zisă se finalizeazş cu alcatuirea preliminarş a unei hăr i de soluri.

24.1.1. Importanţa practică a cartării solului

Cunoaşterea ştiin ifică, cantitativă şi calitativă a învelişului de soluri, respectiv datele
obţinute în urma acţiunii de cartare a solurilor, reprezintă fundamental pentru o agricultură
ratională. Cartările sunt folosite în organizarea teritoriilor, în stabilirea celor mai indicate moduri de

191
folosin ă ale terenului şi în elaborarea planurilor de măsuri agro-hidro-pedo-ameliorative,
necesare
ameliorării şi valorificării superioare a solurilor cu texturi extreme, a salsodisolurilor, a solurilor
compactate şi a celor care se formează şi evoluează în condiţiile unui exces permanent sau
temporar de apă, în bonitarea şi caracterizarea terenurilor agricole etc.
Hăr ile realizate prin lucrări de cartare pedologică, permit evidenţierea unităţilor de sol la
nivel de tip, subtip, varietate, familie, specie, variantă, oferind indicaţii precise asupra factorilor
pedogenetici care acţionează în formarea şi evoluţia solurilor dintr-un areal cercetat. Sunt
identificate în acelaşi timp şi principalele proprietăţi fizice, chimice, hidrofizice şi de aeraţie. Pe
baza datelor pedologice din lucrările de cartare, se pot stabili zonele cele mai indicate pentru
amplasarea culturilor de câmp, a planta iilor viti-pomicole, cât şi pentru păşuni si fâne e.
Pe lucrările de cartare pedologică, se bazează întocmirea proiectelor de sistematizare pe
unităţi naturale, aplicarea ra ională a îngrăşămintelor şi a amendamentelor, stabilirea măsurilor de
prevenire şi combatere a eroziunii solului, realizarea studiilor tehnico-economice în vederea
executării lucrărilor hidroameliorative (desecare-drenaj) de eliminare din sol a excesului de
umiditate şi în caracterizarea învelişului de sol al unităţilor agricole.

24.2. Bonitarea solurilor

Bonitarea Terenurilor agricole, constă în stabilirea prin intermediul unui sistem de indicatori
tehnici şi a notelor de bonitare, a gradului de favorabilitate, sub raportul condiţiilor de creştere şi
rodire pentru diferite folosinşe şi culturi, respectiv a gradului de favorabilitate al unui teren agricol
pentru o anumită cultură, sau pentru mai multe culturi agricole.
În urma acţiunii de bonitare, este stabilitş valoarea relativă a unei suprafeţe de teren, cu
aprecieri asupra modului cel mai rentabil de folosin ă şi cu indicaţii asupra favorabilită ii
diverselor culturi agricole. În urma modificării unor factori naturali, dar în special datorită
interven iei antropice, capacitatea de produc ie a terenurilor agricole se modifică în timp, motiv
pentru care bonitarea solurilor trebuie actualizată permanent. (D.Teaci, 1980). În România,
bonitarea terenului agricol se face pe baza unui sistem elaborat de Institutul de Cercetari pentru
Pedologie şi Agrochimie (I.C.P.A. Bucureşti, 1978).
Exprimarea favorabilitatii solului pentru diferite plante de cultură, se face prin note de
bonitare, iniţial în conditii naturale, iar potenşarea notelor de bonitare, se face în urma aplicării unor
măsuri ameliorative. Ex: lucrări de îmbunătă iri funciare; bonitare poten ată (D. Teaci,1980). În
condiţii naturale, pentru calcularea notelor de bonitare, se utilizează indicatorii de bonitare, iar în
urma efectuării unor lucrări de ameliorare, pentru potenşarea notelor de bonitare, sunt utilizaţi
indicatorii de poten are.
Bonitarea naturală se realizează pentru areale în care factorii naturali se manifestă uniform,
respectiv pe teritorii ecologic omogene. În cadrul unui teritoriu ecologic omogen (TEO), suprafeţele
de teren au caracteristici similare, exprimate prin indicatori. Între scara de lucru, varia ia factorilor
naturali şi antropici şi numarul TEO-urilor, există o corela ie direct proporţională. Cu cât scara de
192
lucru este mai mare, cu atât variatia factorilor naturali şi antropici este mai mare şi respectiv
numarul TEO-urilor este cu mai mare. La nivelul României, terenurile agricole sunt incluse în
aproximativ 122.000 TEO-uri.

24.2.1. Indicatorii de bonitare

Deoarece productivitatea plantelor agricole depinde de un ansamblu de factori de mediu, în
aprecierea capacităţii de produc ie a terenurilor agricole sunt utilizaţi următorii indicatori: planta,
media anuală a temperaturilor (valori corectate), media anuală a precipitaţiilor (valori corectate),
adâncimea apei freatice, textura, contraste de textură, gleizarea, stagnogleizarea, salinizare,
sodizare, volum edafic util (0-150 cm), porozitate totală, reacţia solului, rezerva de humus,
inundabilitate, poluare, conţinut în carbonat de calciu total.
Fiecărui indicator îi corespund scari valorice, care pentru simplificare au fost codificate cu
simboluri sau cifre. Fiecare indicator luat în calcul, participă la stabilirea notei de bonitare printr-un
coeficient de bonitare, o carui valoare oscilează între 0 si 1. Când un factor este în optim faţă de
exigenşele unei plante de cultură, coeficientului de bonitare i se acordă nota maximă, adică 1 , iar
când factorul analizat este deficitar, i se acordă nota minimă, adică 0. Plantele de cultură luate in
considerare, sunt: paşuni (PS), fâne e (FN), măr (MR), păr (PR), prun (PN), cireş-vi in (VN), cais
(CS), piersic (PC), vie-vin (VV), vie-struguri de masă (VM), grâu (GR), orz (OR), porumb (PB),
floarea soarelui (FS), cartof (CT), sfeclă pentru zahăr (SF), soia (SO), mazăre-fasole (MF), in ulei
(IU), in fuior (IF), cânepă (CN), lucernă (LU), trifoi (TR), legume (LG). Pentru fiecare indicator, în
funcţie de scara lui şi de folosin ă sau cultură, au fost alcătuite tabele cu valorile coeficien ilor
respectivi. Pentru prelucrarea automată a datelor, sistemul de înregistrare a indicatorilor în legenda
hăr ii de terenuri, este codificat.
Numerele de cod sunt: - temperatura medie anuală, valori corectate-3c; precipitaţii medii
anuale, valori corectate- 4c; gleizare- 14; stagnogleizarea-15; salinizare şi/ sau sodizarea- 16
şi/sau 17; textura î în orizontul Ap sau în primii 20 cm- 23 A; poluarea- 29; inundabilitatea- 40;
porozitatea totală la nivel de orizont- 44; alunecari- 38; adâncimea apei freatice- 39; conţinut de
CaCO3 total pe 0- 50 cm- 61; reacţia în orizontul Ap sau în primii 20 cm- 63; gradul de saturaţie în
baze la nivelul orizontului Ap sau în primii 0- 20 cm- 69; volum edafic- 133; rezerva de humus în
intervalul 0- 50 cm- 144; excesul de umiditate la suprafaţă- 181.

24.2.2. Poten area notelor de bonitare prin aplicarea lucrărilor de îmbunătă iri
funciare şi a tehnologiilor ameliorative
Caracteristicile negative ale terenurilor agricole, sunt corectate sau înlăturate prin aplicarea
de lucrări de îmbunătă iri funciare şi de tehnologii ameliorative, asfel încât notele de bonitare se
amplifică, având ca rezultat, ob inerea unui maxim de produc ie vegetală. Această opera iune,
poartă numele de “poten are”. Valoriile coeficientilor de bonitare se măresc în funcţie de efectul
şi natura lucrărilor aplicate. Factorii de poten are au în general valori reduse, dar înmulţite cu
coeficien ii de bonitare (in conditii naturale), măresc valoarea notelor de bonitare. Pe baza
193
bonitării poten ate, se face estimarea produc iilor de perspectivă, numai pentru lucrările care
determină modificări substan iale asupra stării generale de productivitate a terenurilor (însuşirile
solurilor se modifică puternic) pentru o anumită cultură şi care au efect de durată: iriga ia, drenajul
de adâncime, desecarea de suprafaţă, prevenirea şi combaterea eroziunii, combaterea salinită ii
şi sodizşrii, afânarea adâncă, fertilizarea radicalş, amendarea calcică repetată, etc.).
Ghe. Blaga, 2005, arată că potenţialul productiv al terenurilor agricole amenajate şi
ameliorate se măreşte proporţional cu numărul şi tipul lucrărilor de îmbunătă iri funciare. Prin
aplicarea lucrării de prevenire şi combaterea a eroziunii solului, nota de bonitare a crescut la
păşuni cu 2200 kg/ha, la măr cu 1200 kg/ha şi la porumb cu 880 kg/ha.

24.3. Potenţialul productiv al terenurilor agricole

Multiplicând nota medie de bonitare cu echivalentul în kg / ha recoltă, al unui punct de
bonitare, se evaluează potan ialul de produc ie a terenului agricol respectiv.Datorită tehnologiei
folosite şi potenţialului biologic diferit al soiurilor cultivate, în timp, echivalentul unui punct de
bonitare (kg/ha), se modifică.

24.4.Gruparea terenurilor în funcţie de pretabilitatea la diferite folosin e şi amenajări

Pentru determinarea posibilită ilor de mărire a capacitatii de produc ie, pe baza fiecărui
indicator tehnologic, s-au separat clase şi subclase de terenuri, care grupează terenurile, în funcţie
de nivelul de intensitate a restricăiilor, sau de necesitatea aplicării lucrărilor ameliorative: fără
restric ii, sau fără necesitatea de aplicare a lucrarilor ameliorative, şi cu restric ii mici, sau cu
necesitatea de aplicare a unor măsuri de prevenire etc.
Separarea claselor şi subclaselor se realizează prin intermediul a 20 de indicatori de
caracterizare a solurilor şi terenurilor: alunecări şi unele forme de microrelief; panta; media anuală
a precipitaţiilor; adâncimea apei freatice; adâncimea la care apare roca dură; clase texturale;
conţinut de schelet; gradul de descompunere a materiei organice; clase de salinizare; clase de
sodizare; volum edafic util; porozitate totală; rezerva de humus; inundabilitate; poluarea solului etc.

24.4.1. Pretabilitatea
Determină gruparea sau clasificarea terenurilor în clase, subclase şi subdiviziuni. Gruparea
terenurilor în clase de pretabilitate pentru diferite folosinşe şi amenajşri se face conform
Metodologiei de Elaborare a Studiilor Pedologice.(I.C.P.A.-1978).

194
 Restric iile se referă la condiţiile existente care diminuiează recoltele şi la pericolul apariţiei
prin exploatare, a unor degradări cu aceleaşi efecte. Terenurile sunt încadrate în 6 clase de
pretabilitate la diferite folosinşe notate cu cifre romane, clasa I-a fiind fără nici o restric ie, iar
clasa a VI-a cu restric ii extrem de severe.
Subclasa de pretabilitate este dată de natura limitării asociate şi se notează cu
simbolurile corespunzătoare factorilor limitativi principali, fiind notate cu litere mari: (V-volum
edafic, A-aciditatea, sau gradul de debazificare T-gradul de tasare etc.)
Grupa de pretabilitate. Este dată de intensitatea limitării şi se notează cu cifre arabe.
Subgrupa de pretabilitate se determină prin detalierea elementelor luate în considerare la
nivelurile superioare. (lucrări speciale executate pentru includerea în circuitul agricol a unor
terenuri aflate în alte folosin e).

24.5. Importanţa bonitării terenurilor agricole

După t. Puiu, 1980, valoarea relativă a terenului este dată de lucrările de bonitare, astfel
încât notele şi clasele de bonitare au o semnificaşie ecologică diferită pentru fiecare cultură.
Punctajul obţinut prin bonitare, este utilizat în stabilirea folosin elor şi culturilor cele mai rentabile.
Produc iile obţinute sunt diferen iate în funcţie zona climatică şi de însuşirile fizico-chimice ale
solului, putând oscila de la o parcelă la alta şi chiar în cadrul aceleia i parcele. Lucrarea de
bonitare serve te la stabilirea eficien ei economice la nivel de folosin ă şi cultură, sub raport al
producţiei şi retribu iei şi la fundamentarea investi iilor tehnologice în agricultură.
Modificarea permanentă a tehnologiilor de cultură, a caracteristicilor solului, a factorilor
edafici, a soiurilor şi a hibrizilor, fac ca valoarea notelor de bonitare să se modifice permanent.
Poten area capacitaţii actuale a terenurilor, sub raportul nivelului de produc ie, determină
obţinerea unor note de bonitare cu valoare maximă, permi ând estimarea produc iilor în condiţiile
modificarii factorilor care concură la obţinerea acestor produc ii.
D.Teaci, 1980, arată că producăia agricolă, poate fi exprimată matematic:
Y = N * B * M, în care:

195
Y – recolta (rezultatul economic final
N – capacitatea de produc ie pentru condiţii naturale (nota de bonitare).
B – capacitatea biologică (soiul sau hibridul).
M – munca vie (cantitatea şi calitatea).
t. Puiu, 1980, arată că prin prelucrare informatică, se pot obţine date pentru urmatoarele
situatii:
 Note medii de bonitare, pe culturi şi categorii de folosin ă.
 Note medii de bonitare potenşate, pe culturi şi categorii de folosin ă.
 Suprafeţele, pe categorii de folosin ă.
 Suprafeţele, pe categorii de folosin ă şi condiţii pedoclimatice.
 Suprafeţele, pe categorii de folosin ă şi tipuri şi subtipuri de sol.
 Suprafeţele, pe categorii de folosin ă pentru fiecare varietate de sol.
 Produc iile medii la hectar estimate pentru diferiti ani, diferite culturi şi necesarul de
îngraşăminte cu categorii de folosin ă şi grupa de caracterizare tehnologică.
 Suprafe ele, pe clase de bonitare pentru culturi şi folosin e.
 Lista cu teritorii ecologic omogene (TEO) etc.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce este cartarea solurilor, fazele cartării ?.
2. Ce este Bonitarea, note de bonitare ?.

BIBLIOGRAFIE
TE U C., 1994 - Pedologie fascicola II, U.A.M.V.Iaşi.
TEODORESCU-SOARE E. – Pedologie, U.A.M.V.Iaşi.

Tema nr.1
Profilul de sol, procese pedogenetice şi orizonturi caracteristice.
Tema nr.2
Tipuri de sol din zona Moldovei

REFERAT NR.1
Lista solurilor din localitatea de domiciliu (sat comună, etc.)
Notă: Pe baza hăr ilor solurilor (sc 1: 10.000) elaborate în urma cartării complexului
agropedologic din comuna de domiciliu, întocmi i o listă a unităţilor de sol identificate pe hartă.
Menţionăm că studiile pedologice (hăr i, caracterizare cadru natural, soluri) pot fi găsite la
unităţile agricole din zonă, camerele agricole şi la oficiile jude ene de studii pedologice şi
agrochimice (O.J.S.P.A.).

196
 Oficiile O.J.S.P.A. de in toate studiile pedologice şi agrochimice a teritoriilor comunale din
jude .
Aceste oficii se găsesc în oraşul de reşedin ă a fiecărui jude .
Informaţii suplimentare pot fi cerute la direc iile agricole jude ene şi la oficiile jude ene de
consultan ă agricolă (O.J.C.A.).

REFERAT NR.2
Cadrul natural de amplasare a teritoriului
Notă: Folosind materialele avute la dispoziţie caracteriza i cadrul natural al teritoriului de
domiciliu. În descrierea cadrului natural se vor preciza formele de relief (lunci, terase, versanţi),
reţeaua hidrografică (râuri, pârâuri care au cuergere permanentă sau intermitentă), materialul
parental, condiţiile climatice (temperaturi medii lunare, anuale, precipitaţii medii lunare, anuale),
frecven a şi intensitatea vânturilor dominante, vegetaţia (spontană şi cultivată).
Datele referitoare la caracterizarea factorilor naturali sunt prezentate în studiile pedologice
efectuate de O.J.S.P.A.
Datele climatice detaliate se pot procura de la sta iile meteorologice zonale.

REFERAT NR.3
Caracteriza i solurile din parcelele cultivate, pe care le ave i în folosin ă
Notş: Identifica i pe harta solurilor, unităţile de sol ale parcelelor deţinute în proprietate şi
prezenta i datele morfologice, fizice şi chimice ale acestora. Menţionăm că aceste date sunt parte
integrantă a studiilor pedologice. Însuşirile morfologice, fizice şi chimice ale fiecărei unităţi de sol
prezentate pe harta solurilor, se regăsesc în fişa profilului de sol, inclusă în studiul pedologic.

BIBLIOGRAFIE
1. AVARVAREI I., DAVIDESCU VELICICA, MOCANU R., GOIAN, CARAMETE C., RUSU M,
1997 - Agrochimie, Ed.Sitech, Craiova.
2. AVARVAREI TEONA 1999 - Agricultură generală vol.I, Ed.Ion Ionescu de la Brad Iaşi.
3. BARBU N., 1987 - Geografia solurilor României. Centrul de Multiplicare Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi.
4. BUCUR N., LIXANDRU GH., 1997 - Principii fundamentale de ştiinţa solului. Edit. Dosoftei, Iaşi.
5. BUNESCU I.V., 1980 - Curs de Pedologie. I.A.Dr.Petru Groza - Cluj Napoca
6. CANARACHE A., 1990 - Fizica solurilor agricole, Ed.Ceres, Bucureşti.
7. CÂRSTEA S, 1999 - Legea protecţiei, ameliorării şi utilizării durabile a solurilor - o cerin ă
urgentă în România.
8. CHIRI C., 1955 - Pedologie generală, Ed.Agro-Silvică de stat. tiinţa solului, Ed.şt. şi
enciclopedică, Bucureşti.
10. CRĂCIUN C., 2000 - Mineralele argiloase din sol. Implica ii în agricultură.
Ed.G.N.P.Minischool.
197
11. FLOREA N., 1983 - Profil pedogenetic şi profil pedoecologic, rev. St. s. nr. 2, SNRSS,
Bucureşti.
12. FLOREA N., 1993 - Pedogeografie cu no iuni de Pedologie Sibiu.
13. LĂCĂTUŞU R., 2000 - Mineralogia şi chimia solului, Ed.”Univ. Al. I. Cuza”, Iaşi.
14. LIXANDRU GH., ş.a., 1990 - Agrochimie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
15. LUPAŞCU GH., 1998 - Geografia solurilor cu elemente de pedologie generală, Ed. Univ. “Al. I.
Cuza”, Iaşi.
16. MICLĂUŞ V., 1991, - Pedologie Ameliorativă şi Protec ia mediului. Ed.Dacia, Cluj.
17. MOŢOC M., CÂRSTEA C., 1999 - Contribu ii la elaborarea unei abordări sistemice privind
protecăia şi ameliorarea solului, rev. t. s. nr. 1, vol.XXXIII, SNRSS, Bucureşti.
18. MUNTEANU I., 1999 - Raşionalitatea ştiinşei solului (Adevăr şi neadevăr în ştiinţa solului)
rev. t.s. nr.1, vol.XXXIII, S.N.R.S.S. Bucureşti.
19. MUNTEANU I., DUMITRU M., 1998 - Recomandări privind reconstruc ia ecologică a solurilor
afectate de diferite procese. Monitoringul stării de calitate a solurilor din România. vol.II, Bucureşti.
20. NYLE C. BRADY; RAY R. WEIL, 1996 - The nature and proprieties of soils. New Jersey
07458
21. PĂUNESCU C., 1975 - Soluri forestiere, Ed.Academiei.
22. PATRICHI MIHAI, 1999 - Pedogeografie cu no iuni de Pedologie Edit.Funda iei “România de
mâine”.
23. ROGOBETE GH., şşRşU DORIN, 1997 - Solurile şi ameliorarea lor, Ed.Marinescu Timişoara.
24. STOICA ELENA, RşUşş C., FLOREA N., 1986 - Metode de analiză chimică a solului. Red.
Propaganda Tehnică agricolă, Bucureşti.
25. TE U C., 1992 - Pedologie generală, I.A.Iaşi.
26. TE U C., 1994 - Pedologie fascicola I + II, U.A.M.V.Iaşi.
27. TE U C., AVARVAREI I., 1990 - Lucrări practice Pedologie, I.A.Iaşi.

CUPRINS
Cap. 1
Pedologia - obiect de studiu, evoluţie, legi şi metode de cercetare
1.1. Pedologia.......................................................................................1
1.1.1. Obiectul de studiu ......................................................................2
1.1.2. Evoluţia în timp...........................................................................3
1.1.3. Legi în Pedologie .......................................................................4
1.1.4. Metode de cercetare...................................................................5
1.2. Caracteristicile solului ...................................................................6
1.3. Fertilitatea solului ..........................................................................7
Cap. 2
Formarea şi alcătuirea componentei minerale a solului ................9
198
2.1. Alcătuirea chimică, mineralogică şi petrografică a litosferei.........10
2.1.1. Compoziţia chimică a litosferei .................................................10
2.1.2. Compoziţia mineralogică a litosferei .........................................11
2.1.3. Alcătuirea petrografică a litosferei..............................................11
2.2. Formarea părţii minerale a solului prin procese fizice, chimice şi
biochimice............................................................................................12
2.2.1. Dezagregarea rocilor şi a mineralelor........................................12
2.2.2. Alterarea materiei minerale .......................................................13
2.3. Alcătuirea părţii minerale a solului: produşii rezultaţi prin dezagregare şi
alterare.................................................................................................14
2.3.1. Principalii produşi de dezagregare .............................................15
Cap. 3
Factorii pedogenetici de solificare...................................................16
Cap. 4
Formarea şi alcătuirea părţii organice a solului .............................19
4.1. Originea şi compoziţia resturilor organice din sol ..........................19
4.2. Transformarea materiei organice din sol .......................................21
4.2.1. Principalii produşi de descompunere a resturilor organice .........22
4.2.2. Formarea şi acumularea humusului (humificarea)......................23
4.2.3. Etapele procesului de humificare................................................24
4.2.4. Importanţa microorganismelor în humificare ..............................24
4.2.5. Alcătuirea substanţelor humice...................................................26
4.2.6. Principalele tipuri de humus .......................................................34
4.2.7. Principalele însuşiri ale substanţelor humice...............................38
Cap. 5
Profilul pedogenetic şi orizonturile solului .......................................45
5.1. Profilul de sol ..................................................................................45
5.2. Orizonturi pedogenetice...................................................................46
5.2.1. Orizontul A.....................................................................................47
5.2.2. Orizontul E......................................................................................50
5.2.3. Orizontul B .....................................................................................51
5.2.4. Orizontul C .....................................................................................52
5.2.5. Orizonturi organice principale .........................................................53
5.2.6. Orizonturi pedogenetice de asociere ..............................................54
5.2.7. Orizonturi de tranziţie ......................................................................58
5.3.Notaţii pentru caracteristici morfologice secundare .............................58
Cap. 6
Procesele de formare a solului ..............................................................60
6.1. Procesul de bioacumulare ...................................................................60
199
6.2. Procesul de argilizare...........................................................................61
6.3. Procese de gleizare şi stagnogleizare..................................................62
6.4. Procese de eluviere şi iluviere..............................................................63
6.5. Procesul de criptopodzolire..................................................................64
6.6. Procesul de andosolizare.....................................................................65
6.7. Procesul de salinizare..........................................................................65
6.8. Procesul de sodizare sau alcalizare.....................................................66
6.9. Procesele vermice ...............................................................................67
6.10. Procesele vertice ...............................................................................67
Cap.7
Principalele proprietăţi chimice ale solului ...........................................69
7.1. Soluţia solului. Consideraţii generale ..................................................69
7.1.2. Legătura dintre soluţia solului şi faza solidă .....................................71
7.1.3. Compoziţia chimică a soluţiei solului ................................................72
7.2. Reacţia solului .....................................................................................74
7.2.1. Consideraţii generale.........................................................................74
7.2.2. Noţiunea de pH .................................................................................76
Cap. 8
Proprietăţile fizice, hidrofizice, de aeraţie şi termice ale solului ..........80
8.1. Sisteme de fracţiuni granulometrice ....................................................81
8.1.1. Caracterizarea solurilor după textură ...............................................82
8.2. Structura solului....................................................................................84
8.2.1. Principalele tipuri de structură ..........................................................84
8.3. Densitatea solului (D) ..........................................................................85
8.4. Densitatea aparentă (Da).................................................................... 85
8.5. Porozitatea solului ..............................................................................86
Proprietăţi fizico-mecanice ale solului .......................................................86
8.6. Coeziunea solului ...............................................................................86
8.7. Aderenţa solului..................................................................................87
8.8. Plasticitatea solului ............................................................................87
8.9. Consistenţa solului.............................................................................87
8.10. Contracţia şi gonflarea solului..........................................................88
8.11. Rezistenţa la arat ............................................................................88
Proprietăţi hidrofizice ................................................................................90
8.12. Apa din sol ......................................................................................90
8.12.1. Forţele de reţinere a apei în sol ...................................................90
8.13 Indicii hidrofizici ai solului.................................................................93
8.13.6. Regimul hidric al solului................................................................93
8.14. Aerul solului (regimul de aer al solului) ..........................................94
200
8.14.1. Compoziţia aerului din sol..........................................................94
8.14.2. Volumul de aer al solului...........................................................95
8.14.3. Aera ia solului .......................................................................... 96
8.15.Temperatura solului ......................................................................97
8.15.1. Surse de energie calorică .........................................................97
8.15.2. Căile de pierdere a energiei calorice ........................................98
8.15.3. Proprietăţile termice ale solului ................................................99
Cap. 9
Proprietăţi morfologice .....................................................................101
9.1. Culoarea solului.............................................................................101
9.1.1. Aprecierea şi semnifica ia culorii solului ....................................101
9.2. Neoformaţiile solului .....................................................................102
Cap. 10 Biocenoza. Organismele solului .........................................104
10.1. Introducere ...................................................................................104
10.2. Microflora solului. Sistematica, răspândirea şi modul de viaţă .....104
10.2.1. Bacteriile......................................................................................104
10.2.2. Ciupercile.....................................................................................104
10.2.3. Algele ...........................................................................................104
10.2.4. Lichenii .........................................................................................105
10.2.5. Enzime .........................................................................................105
10.2.6. Datele cantitative referitoare la numărul, biomasa şi activitatea
diferitelor tipuri de microorganisme............................................................105
10.3. Fauna solului ...................................................................................106
10.3.1. Terminologia utilizată în clasificarea faunei edafice ......................106
10.3.2. Răspândirea regională a organismelor din sol............................107
Cap. 11
Solurile României ..................................................................................109
11.1. Clasificarea solurilor României........................................................109
11.1.1. Structura sistemului român de taxonomie a solurilor (SRTS) şi
nomenclatura ............................................................................................109
11.1.2. Modoficări ale Sistemului Român de Taxonomie a Solurilor (SRTS -
2003) faţă de Sistemulde Clasificare a Solurilor (SRCS 1980).................111
Cap. 12
Clasa Cernisoluri (CER.) ........................................................................114
12.1. Kastanoziom (Kz).............................................................................115
12.2. Cernoziom (Cz) ................................................................................118
12.2.1. Cernoziom tipic (Cz ti) ...................................................................118
12.2.2. Cernoziom cambic (CZ cb).............................................................120
12.2.3. Cernoziom argic (CZ ar).................................................................122
201
12.3. Faeoziom (FZ) .................................................................................124
12.3.1. Faeoziom greic (FZ gr)...................................................................126
12.4. Rendzina (Rz)...................................................................................128
Cap. 13 Clasa Luvisoluri (LUV )................................................................164
13.1. Preluvosol (El).................................................................................164
13.2. Luvosol (Lv)....................................................................................166
13.3. Planosol (Pl) ....................................................................................170
13.4. Alosol (Al).......................................................................................172
Cap. 14 Clasa Pelisoluri(PEL) ....................................................................176
14.1. Pelosol (Pe) .....................................................................................176
14.2. Vertosol (Vs) ...................................................................................178
Cap. 15 Clasa Andisoluri (AND) ................................................................181
15.1. Andosol (An)...................................................................................182
Cap. 16 Clasa Cambisoluri(CAM) .............................................................184
16.1. Eutricambosol (Ec) ..........................................................................185
16.2. Districambosol (Dc).........................................................................188
Cap. 17 Clasa Umbrisoluri(UMB)..............................................................190
17.1. Nigrosol (NS) ..................................................................................191
17.2. Humosiosol (Hs)..............................................................................193
Cap. 18 Clasa Spodosoluri(SPO) ................................................................196
18.1. Prepodzol (Ep).................................................................................196
18.2. Podzol (Pb)......................................................................................198
18.3. Criptopodzol (Cp)............................................................................201
Cap. 19 Clasa Antrisoluri (ANT)................................................................203
19.1. Erodosol (Er) ...................................................................................203
19.2. Antrosol (At) ...................................................................................209
Cap. 20 Clasa Hidrisoluri (HID) ................................................................212
20.1. Gleiosol (Cg) ...................................................................................212
20.2. Stagnosol (Sg) .................................................................................215
20.3. Limnosol (Lm).................................................................................218
Cap. 21 Clasa Salsodisoluri (SAL) .............................................................220
21.1. Solonceac (Sc) .................................................................................220
21.2. Soloneţ (Sn).....................................................................................224
Cap. 22 Clasa Histisoluri (HIS) ..................................................................228
22.1. Histosol (Tb)....................................................................................228
22.2. Foliosol (Fs) ....................................................................................232
Cap. 23 Clasa Protisoluri (PRO) ................................................................233
23.1. Litosol (Ls) ......................................................................................233
23.2. Regosol (Rs) ....................................................................................235
202
23.3.Psamosol (Ps) ...................................................................................237
23.4. Aluviosol (As) .................................................................................240
23.5. Entiantrosol (Et) ..............................................................................242
Cap. 24 Cartarea şi bonitarea solurilor .....................................................245
24.1. Cartarea solului................................................................................245
24.1.1. Importanta practică a cartarii solului.........................................248
24.2. Bonitarea solurilor ...........................................................................248
24.2.1. Indicatorii de bonitare...............................................................249
24.2.2. Potenşarea notelor de bonitare prin aplicarea lucrărilor de
îmbunătă iri funciare şi a tehnologiilor ameliorative......................................250
24.3. Potenţialul productiv al terenurilor agricole .......................................251
24.4. Gruparea terenurilor în funcţie de pretabilitatea la diferite folosin e şi
amenajări..................................................................................251
24.4.1. Pretabilitatea ............................................................................252
24.5. Importanţa bonitării terenurilor agricole...........................................253

203