1.2.

METODELE DE INVESTIGARE ŞI CUNOAŞTERE A VIEŢII PSIHICE

1.2.1. Noţiunea de metodă
Etimologic, cuvântul metodă provine din grecescul methos care înseamnă cale, drum
către ceva. În timp, înţelesul conceptului de metodă s-a cristalizat, aşa încât, acum, toţi
cercetătorii, din orice domeniu, acceptă înţelesul de mod, cale, program sau succesiune de
operaţii mintale şi/sau practice care duc la realizarea unui scop.
Întotdeauna, metoda are un caracter normativ precizând condiţiile care trebuiesc urmate
în vederea obţinerii rezultatului. În cazul nostru, rezultatul, scopul pe care trebuie să-l realizăm
este acela de cunoaştere a unui domeniu mai deosebit, cel al psihologiei şi psihicului. Spunem că
este un domeniu deosebit, pentru că el este subiectiv, ideal ce nu poate fi cunoscut în mod direct,
aşa cum pot fi cunoscute domeniile unor ştiinţe ce se obiectivează sau sunt materiale aşa cum
sunt fizica, chimia, biologia etc. De aceea şi cunoaşterea specifică psihologiei este una diferită,
specială – este indirectă, mijlocită de manifestările externe, sesizabile ale psihicului:
activitatea şi comportamentul, singurele aspecte ce pot fi cunoscute în mod direct. Din datele
observate privind comportamentul şi activitatea umană apreciem, aproximăm, estimăm
procesualitatea ce are loc în plan intern psihic.
În ceea ce priveşte cunoaşterea domeniului psihologiei, există o serie de metode comune
cu ale altor ştiinţe, dar adaptate acestui demers specific - observaţia, ancheta, experimentul etc.,
dar şi metode proprii, specifice - metodele psihometrice, adică testele psihologice.
Evidenţiem, de asemenea, că metodele psihologiei pot fi grupate şi după specificul
momentului în care se află demersul de cunoaştere, astfel:
 metode de cercetare, de culegere, de strângere a informaţiilor (observaţia,
chestionarul, testele);
 metode de prelucrare statistică şi de interpretare a informaţiilor obţinute;
 metode de aplicare a legităţilor şi principiilor rezultate din informaţiile culese;
amintim aici, metodele de psihoterapie sau cele de orientare şcolară şi profesională
etc.
Tot în această ordine de idei, amintim că, metodele de cunoaştere psihologică sunt:
 longitudinale, căutând să strângă informaţii pe perioade lungi de timp, în legătură cu
subiecţi sau grupuri de subiecţi;
 transversale, orientate pe recoltarea de date privind starea de moment a persoanei sau
grupurilor de persoane.
De asemenea, metodologia specifică domeniului psihologiei poate fi orientată fie către
stabilirea unor ierarhii, atunci când, aranjăm subiecţii, după rezultatele la probele psihologice,
într-o ordine descrescătoare, în vederea operării unor selecţii, fie în sensul raportării rezultatelor
subiecţilor la anumite etaloane, atunci când recurgem la psihodiagnoză.

1.2.2. Principalele metode utilizate în psihologie

1.2.2.1. Metoda observaţiei
Metoda observaţiei “constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a
diferitelor manifestări comportamentale ale individului (sau grupului) ca şi a contextului
situaţional al comportamentului” (Zlate, 1993). În principiu, se acreditează ideea că, prin
observaţie putem culege date despre două aspecte privind manifestările umane şi anume:
  informaţii oferite de caracteristicile biologice, constituţionale ale persoanei:
expresia feţei, expresivitatea mişcărilor, armonii-dizarmonii ale corpului, culoarea
ochilor, culoarea părului, forma sprâncenelor etc.; auzim deseori expresii, cum ar
fi: blondă cu ochi albaştri, mers nervos, faţă pământie etc., expresii care sugerează
calităţi sau stări ale persoanei; aceste informaţii legate de aspecte stabile ale
persoanei sunt numite simptomatică stabilă;
 informaţii date de manifestările variabile, mobile, cele ce se schimbă intens şi
frecvent în cadrul şi pe fondul dinamicii psihicului; de exemplu deşi avem un
timbru specific al vocii (informaţie din prima categorie), vorbirea îşi poate
schimba ritmul, tonalitatea şi amplitudinea funcţie de starea de moment a
subiectului (se accelerează, devine mai puternică în momente de furie şi invers, în
situaţii ce induc tristeţe), devenind informaţie din a doua categorie.
În ceea ce priveşte orientarea, observaţia se îndreaptă, de regulă, către alţii, către
comportamentele altora, dar poate deveni autoobservaţie atunci când se orientează către sine.
Cel ce observă poate fi prezent în mediul respectiv şi subiectul să fie conştient de aceasta,
atunci când observaţia este directă sau poate să fie ascuns în spatele unui perete sau al unui
geam, atunci când observaţia este indirectă.
Observaţia poate să fie activă când observatorul participă efectiv la activitate, în
contextul căruia se face cercetarea sau pasivă atunci când acesta nu se implică activ.
De asemenea, această metodă este continuă dacă se realizează fără întrerupere pe toată
durata stabilită prin planul de cercetare sau poate să fie discontinuă dacă se desfăşoară pe
perioade bine delimitate, succesive.
Pentru ca observaţia să-şi atingă scopul, să fie efectiv o bună metodă de cercetare, trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie stabilite cât mai clar ipotezele, scopurile şi obiectivele;
 să fie fixate cât mai exact condiţiile de loc, timp şi mod de desfăşurare;
 să se precizeze de la început mijloacele tehnice folosite (magnetofon, cameră video
etc.) şi modul de notare a celor observate;
 să se aleagă condiţii cât mai variate (pentru a putea surprinde în ele invarianţa) şi
număr de observaţii suficiente pentru conturarea rezultatului scontat (număr care să
asigure legitatea repetării fenomenului);
 să se realizeze cât mai discret, pentru a nu incomoda subiectul (respectarea demnităţii
şi intimităţii) şi pentru a nu-l determina să adopte comportamente studiate (ştiind că
este observat).
Observaţia este una din cele mai des folosite metode de cunoaştere în psihologie, pentru
că se realizează, relativ uşor, fără costuri şi eforturi prea mari şi pentru că, deseori, ea însoţeşte
alte metode, cum ar fi experimentul (după ce situaţia experimentală a fost creată urmează
observarea şi notarea efectelor), chestionarul şi chiar metodele psihometrice.

1.2.2.2. Metoda experimentală

Din dorinţa de a oferi mai multă exactitate şi acurateţe cercetării psihologice a fost
împrumutată din ştiinţele naturii metoda experimentală şi adaptată specificului acestui domeniu.
Experimentul este o metodă mai pretenţioasă în ceea ce priveşte organizarea şi desfăşurarea, este
mai laborioasă şi mai costisitoare, mai ales dacă se folosesc mijloace tehnice mai sofisticate
(aparate, dispozitive de laborator etc.) şi dacă subiecţii trebuie recompensaţi. Această metodă
poate fi definită şi ca o observaţie provocată, ca o observaţie în situaţie controlată şi unde,
fenomenele ce trebuiesc studiate, nu sunt aşteptate să se producă, ci se creează condiţiile pentru
ca acestea să se declanşeze. Astfel, după cum spune Zlate, în crearea situaţiei experimentale
cercetătorul acţionează în felul următor:
 intervine efectiv şi provoacă intenţionat fenomenul care este cercetat;
 identifică, stabileşte şi izolează variabilele cercetate numite variabile dependente de
alte variabile, care sunt considerate independente, dar, care ar putea interveni şi
influenţa manifestarea fenomenului investigat;
 schimbă, modifică, variază unele condiţii de manifestare a fenomenelor pentru a
putea observa ce schimbări se produc în celelalte condiţii sau variabile, pentru a
sesiza relaţiile dintre acestea;
 repetă fenomenul cu participarea aceluiaşi (aceloraşi subiecţi) subiect sau/şi cu
subiecţi diferiţi, pentru a determina anumite legităţi de manifestare ale acestuia;
 compară rezultatele grupului experimental - cel în care se intervine prin modificarea
condiţiilor - cu grupul martor - cel la care condiţiile desfăşurării experimentului
rămân constante.
Întâlnim mai multe forme de experiment, dintre care două sunt mai frecvent folosite.
Experimentul de laborator este una din cele două forme şi se desfăşoară în condiţiile
exact statuate ale unui laborator de cercetare. Are avantajul că, prin stabilirea mai exactă a
condiţiilor experimentale, prin posibilitatea de control şi înregistrare, mai exactă, a datelor are
precizie mai mare, permite obţinerea unor rezultate mult mai exacte şi mai riguros stabilite.
Experimentul de laborator are însă, şi dezavantaje destul de mari. Subiectul este determinat să se
manifeste în condiţii artificiale care, de regulă, modifică reactivitatea naturală, schimbă
comportamentele fireşti. Ştiindu-se urmărit şi evaluat individul caută să se prezinte într-o lumină
mai bună sau, chiar urmează unele modalităţi de reacţie şi de comportament sugerate involuntar
prin condiţiile artificiale experimentale, toate acestea determinând, la rândul lor rezultate
incorecte sau false.
Experimentul natural este o formă a metodei experimentale ce caută să reducă substanţial
neajunsurile experimentului de laborator prin declanşarea şi producerea fenomenului cercetat
într-o situaţie obişnuită de activitate a subiectului (subiecţilor). Se consideră că, acea situaţie este
una experimentală naturală, pentru că subiectul este obişnuit cu activitatea în acel mediu (locul
lui zilnic de muncă şi care poate fi un birou, un cabinet, un atelier, o hală industrială etc.) şi,
pentru că aici toate activităţile se desfăşoară după reguli bine stabilite, asumate de toţi lucrătorii.
Datorită faptului că activitatea şcolară se desfăşoară, în foarte multe privinţe, în condiţii
legiferat standardizate se consideră că acest mediu este propice pentru desfăşurarea unor
experimente naturale care, în condiţiile şcolii, capătă denumirea de experimente psiho-
pedagogice.
Chiar şi în cazul experimentului natural, deşi aici scade foarte mult intervenţia
cercetătorului în timpul desfăşurării fenomenului, întâlnim un dezavantaj important şi anume
acela că subiectul este avizat că urmează să treacă printr-o situaţie experimentală şi, într-o
măsură cât de mică, îşi controlează totuşi reacţiile. Trebuie ştiut că un principiu de bază în
studiul psihicului este acela al respectării demnităţii persoanei, acela al participării liber
consimţite a subiectului la orice demers experimental. Sunt situaţii experimentale ce pot deveni
periculoase prin ele însele sau prin reactivitatea exagerată a unor subiecţi, dacă aceştia nu ar fi
avertizaţi. Să ne imaginăm că, într-o clasă de elevi, în timpul unei lecţii se emite un sunet
puternic urmărindu-se tipul şi amplitudinea reacţiei de orientare-apărare a subiecţilor, gradul de
dezorganizare a activităţii lor sau alte aspecte determinate de acel sunet. Pentru unii dintre copii
acel stimul puternic poate avea o semnificaţie şi o coloratură emoţională înspăimântătoare. Ei pot
suferi stări de teamă, de panică sau chiar adevărate psihotraume. De aceea, situaţia experimentală
cu subiecţi umani (şi nu numai) trebuie provocată doar în condiţiile amintite mai sus.
Deşi, realmente, experimetul poate oferi precizie mai mare în studiul fenomenelor
psihice, această metodă este relativ puţin utilizată datorită dificultăţilor şi neajunsurilor amintite.

1.2.2.3. Metoda convorbirii

Aşa cum ne sugerează denumirea, această metodă este, în fapt o discuţie purtată de
examinator cu subiectul, discuţie proiectată şi planificată anterior. În acest sens, examinatorul
trebuie să prindă în acest proiect al discuţiei următoarele etape:
 să strângă şi să cunoască cât mai multe date despre subiect, pentru a putea să conducă
discuţia pe direcţia propusă şi să pună întrebările cele mai potrivite, astfel încât să
obţină informaţiile cele mai importante şi utile;
 să fixeze un scop clar şi obiective care să nu îi limiteze orientarea, dar care să-i
asigure, în acelaşi timp, posibilitatea atingerii ţelului;
 să stabilească modalităţile optime de notare, de înregistrare a discuţiei, astfel încât, să
nu se piardă informaţii şi, în acelaşi timp, notarea, să nu aibă efect perturbator;
 să aleagă un spaţiu, un loc (cabinet, cameră etc.) care să inducă subiectului
sentimentul de siguranţă, confort şi relaxare, ca şi convingerea păstrării secretului
asupra tuturor informaţiilor pe care examinatorul le va obţine.
Utilizarea metodei convorbirii implică, de asemenea:
 relaţia directă dintre psiholog şi subiect, ca şi schimbarea rolurilor celor doi parteneri
ai discuţiei, subiectul poate şi el să întrebe şi să primească răspunsuri; acest tip de
relaţie are darul de a apropia subiectul de cercetător, de a induce starea propice
discuţiei, de a motiva comunicarea, nu numai prin cuvinte, ci şi prin toate celelalte
resurse expresive ale limbajului, fapt ce stimulează capacitatea empatică a ambilor
participanţi la discuţie;
 posibilitatea verificării imediate a unor afirmaţii ale subiectului, ţinând seama de
mimică, gestică, intonaţie, expresia feţei etc., fapt ce permite psihologului orientarea
din mers a întrebărilor, reformularea lor şi atingerea obiectivului propus.
Metoda este utilizată, îndeosebi, când vrem să cercetăm aspecte mai personale, intime şi
deci mai greu de exprimat în alte condiţii decât cele expuse mai sus. Se folosesc mai multe forme
ale acestei metode, după cum urmează:
 convorbirea standardizată, care se desfăşoară pe baza aceloraşi întrebări cu toţi
subiecţii, în acelaşi mod şi în aceleaşi condiţii, dirijată spre aceleaşi scopuri şi
obiective;
 convorbirea semistandardizată (semidirijată) în care pot fi reformulate unele
întrebări, se poate schimba ordinea acestora sau pot fi formulate, chiar unele întrebări
diferite la diferiţi subiecţi;
 convorbirea liberă, spontană, nedirijată, neplanificată ţinând doar de specificul
situaţiei în care are loc.

1.2.2.4. Metoda anchetei psihologice

Denumirea metodei ne aminteşte faptul că ea este folosită, nu numai în psihologie, ci,
poate chiar în mai mare măsură, în domeniile judiciar, jurnalistică, sociologie, sanitar etc. În
psihologie ancheta este direcţionată pe strângerea unor date despre activitatea, conduita,
manifestările şi atitudinile omului, în vederea cunoaşterii personalităţii acestuia şi se aplică în
două forme: ancheta pe bază de chestionar şi ancheta pe bază de interviu.
În primul caz, subiectul trebuie să răspundă unui chestionar elaborat anterior, iar
răspunsurile la întrebări vor fi date aşa după cum stabilesc regulile, instrucţiunile scrise sau
verbale date de către cercetător. Răspunsurile pot fi date dihotomic (da sau nu) sau prin alegerea
din mai multe variante a aceleia care îl caracterizează pe subiect. Chestionarul trebuie să
cuprindă întrebări care să răspundă obiectivului urmărit. De asemenea, el trebuie să
îndeplinească unele condiţii tehnice, cum ar fi:
 să nu fie prea mare, prea voluminos, cu prea multe întrebări pentru că se aplică greu,
oboseşte sau plictiseşte subiectul şi durează prea mult;
 să nu fie prea mic, aşa încât să nu acopere tematica specifică obiectivului propus;
 întrebările să fie formulate clar, să nu lase loc de interpretări şi să nu sugereze
răspunsuri; exemplu “nu-i aşa că”;
 să cuprindă mai multe întrebări cu acelaşi răspuns, dar diferit formulate, astfel ca să
diminueze cât mai mult falsificarea adevărului; în ultimii ani, cele mai multe
chestionare conţin intercalate printre întrebările specifice şi un set de întrebări, care
vizează minciuna, interpretate, efectiv cu ajutorul unei scale de minciună.
În al doilea caz, cel al interviului, se stabileşte o relaţie directă de comunicare între
psiholog şi subiect, dar cu precizarea, că, în acest caz doar primul pune întrebări, iar cel de-al
doilea răspunde. Interviul poate fi realizat cu unul sau cu mai mulţi subiecţi odată, dar
întotdeauna după o schemă care să reducă ezitările sau devierile de la scopul propus.

1.2.2.5. Metoda analizei produselor activităţii

Deseori, rezultatele, produsele activităţilor omului conţin şi exprimă date preţioase,
relativ exacte, privind capacităţile lui creative, aptitudinile, dar şi, în ceea ce priveşte însuşirile
volitive, afective, motivaţionale, trăsăturile de personalitate etc.
Omul se exteriorizează şi se exprimă prin aceste produse, pentru că atunci când le
realizează îşi proiectează propriile lui stări interne, aşa încât analizându-le putem descoperi nu
numai aspectele enumerate mai sus, ci şi dinamica personalităţii lui în acele momente.
În categoria de produse ale activităţii umane, ce pot folosi unui asemenea scop, se
menţionează: compunerile, desenele, modurile de rezolvare a unor probleme, creaţii literare,
ştiinţifice sau de artă etc. Se acceptă, în general, că această metodă oferă date mai precise, cu mai
mare fidelitate decât convorbirea sau ancheta, dar numai în condiţiile în care se reduce foarte
mult subiectivismul psihologului, numai dacă el are suficientă experienţă cu această metodă şi
arta necesară unei corecte analize şi interpretări a datelor.

1.2.2.6. Metoda biografică

Aceasta constă în studiul, analiza şi interpretarea informaţiilor privitoare la istoria
individului. Există evenimente, tipuri de relaţii interumane, situaţii sau chiar etape importante din
viaţa omului, care dau informaţii privind:
 evoluţia lui de la naştere şi până în momentul evaluării; este important de văzut dacă
evoluţia a fost liniară (liniştită, egal şi constant progresivă) sau neliniară (cu multe
schimbări, salturi, seisme);
 modul de relaţionare şi comunicare; dacă a fost şi este deschis sau închis, volubil sau
inhibat, în ceea ce priveşte relaţionarea şi comunicarea cu ceilalţi;
  tipul şi gradul de rezonanţă emoţională şi motivaţională; dacă trăirile şi atitudinile lui
au fost şi sunt pozitive sau negative, dacă motivaţia este predominant bazală sau
superioară, predominant intrinsecă sau extrinsecă etc.;
 nivelul şi forţa structurilor de reglaj voluntar; dacă structurile voinţei sunt suficient de
bine dezvoltate încât să poată lua sub control emoţii şi motivaţii inferioare, mai ales
pe cele de tip hedonist;
 structurile valorice şi instrumentale ale personalităţii, dacă personalitatea cuprinde
multe şi diverse valori, principii şi norme social-morale şi dacă este valorizată
instrumental de multe şi diverse aptitudini;
 modul relativ constant, stabil şi susţinut al manifestărilor lui;
 modul de reacţie şi de adaptare în condiţii mai speciale, condiţii de conflict, stres etc.
Toate acestea pot sta la baza conturării unui tablou psihologic al persoanei, iar dacă
recoltarea datelor se face după o schemă standard, atunci rezultatele pot fi, relativ uşor
interpretate comparativ.

1.2.2.7. Metodele psihometrice (testele psihologice)

Această categorie de metode măsoară capacităţile psihice, nivelul lor de dezvoltare, prin
raportare la nişte etaloane considerate norme ale grupului social. Pentru a deveni instrument de
măsură, conţinând acele etaloane, amintite mai sus, orice test trebuie să fie conceput şi structurat,
funcţie de specificul socio-cultural al populaţiei, care urmează să fie testată, iar dacă este
împrumutat dintr-o altă cultură trebuie să fie adaptat noilor condiţii socio-culturale, în care va fi
utilizată. De asemenea, el trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 validitatea, adică să măsoare dimensiunea psihică pentru care a fost construit şi nu
altceva; de exemplu un test de memorie trebuie să cuantifice modul, ritmul, volumul
memorării şi nu moduri de gândire, judecăţi sau cu atât mai puţin emoţii, sentimente
etc.;
 fidelitatea, să fie înţeles corect şi în aceeaşi accepţiune, de către oricare persoană din
cultura respectivă, să poată astfel să ducă la rezultate de acelaşi fel cu persoane
diferite şi în situaţii de aplicări diferite;
 standardizarea, ce vizează conţinutul probei, instrucţiunile de aplicare, atitudinea şi
conduita examinatorului, condiţiile de timp şi mediul în care se aplică, astfel încât
acestea să rămână aceleaşi de la un subiect la altul şi de la un moment la altul;
 etalonarea, ce se referă la stabilirea unui etalon la care se raportează rezultatele
testului, la stabilirea unei unităţi de măsură care să exprime cât mai exact nivelul
acelei capacităţi sau trăsături psihice.
Toate aceste aspecte şi condiţii se pot realiza prin aplicarea iniţială a probei pe un lot
foarte mare de subiecţi, de ordinul zecilor de mii, din toate mediile sociale, economice şi
culturale, de toate vârstele etc. Rezultatele calculate şi interpretate statistic şi psihologic pot
constitui baza pe care se construiesc etaloanele ca jaloane, ca elemente de raportare. Din acest
moment, dacă testul se aplică unei persoane, rezultatele obţinute de aceasta se compară cu
etalonul, aşa cum a fost explicat mai sus.
Există multe tipuri de teste construite pentru aproape toate aspectele psihicului. Ele pot fi
clasificate după mai multe criterii, astfel:
 după criteriul scopului urmărit avem:
 teste de performanţă, cele care urmăresc să scoată în evidenţă performanţele
aptitudinale ale subiectului;
  teste de personalitate, acelea care caută să schiţeze portretul psihoatitudinal şi
valoric al persoanei;
 teste de comportament, cele care evidenţiază moduri de conduită,
conformismul sau nonconformismul cu norma socială;
 după specificul proceselor sau capacităţilor măsurate există:
 teste de inteligenţă;
 teste de aptitudini;
 teste de cunoştinţe, etc.;
 după modul de aplicare întâlnim:
 teste individuale, care se aplică unei singure persoane, odată;
 teste colective, care se aplică mai multor persoane simultan.
 după forma de prezentare şi după materialele folosite, avem:
 teste verbale, exprimate prin cuvinte;
 teste neverbale, exprimate prin imagini, simboluri, scheme etc.
 după durata în timp a aplicării lor, există:
 teste cu timp de aplicare determinat, stabilit prin instrucţiuni;
 teste cu timp de aplicare variabil, la alegerea psihologului sau chiar a
subiectului;
 după modul de prezentare a testului şi de participare rezolutivă a subiectului,
întâlnim:
 teste explicite, directe, care orientează subiectul pe dimensiunea psihologică
pentru care ele au fost construite; de exemplu testele de inteligenţă sau cele
de personalitate asigură condiţiile ca subiectul să înţeleagă fără să i se
explice că primele se referă la măsurarea inteligenţei lui sau că celelalte
apreciază aspecte ale personalităţii lui, evident, fără a oferi şi răspunsurile;
ştiind despre ce este vorba, după interesele de moment, subiectul poate
falsifica într-o anumită măsură rezultatele;
 testele proiective, indirecte, neexplicite; subiectul nu-şi dă seama care sunt
aspectele urmărite, nu ştie ce dimensiune psihologică măsoară acestea şi, în
aceste condiţii, fiind îndemnat la: alegeri-respingeri ale unor culori, poze etc.,
interpretări ale unor desene sau imagini, sau, chiar realizarea unor creaţii
(desenul pomului, desenul omului, desenul familiei etc.), el caută să rezolve
cât mai bine aceste sarcini proiectându-şi în aceste rezolvări propria
personalitate.