ROCOCO

Rococo este un stil arhitectural, decorativ, artistic și de design interior care a fost generat
în Franța secolului al 18-lea, dar care s-a răspândit ulterior în întreaga Europă și apoi în cele
două Americi, mai ales în ceea ce se numește America latină, adică în țările de
limbăspaniolă și portugheză.

Considerat adesea ca o perioadă relativ târzie din evoluția barocului, fiind caracterizat mai ales
de bogăția și varietatea detaliilor și aornamentelor, respectiv de exagerarea caracteristicilor
barocului până la opulență, rococo este privit astăzi ca o perioadă relativ distinctă în evoluția
artei occidentale. Spre sfârșitul perioadei sale de existență, a devenit relativ sincron și de multe
ori s-a apropiat sensibil deneoclasicism.

Aidoma arhitecturii, interioarele rococo ridică ornamentarea bogată, în toate aspectele sale, la
rang de postulat. Astfel, interioarele rococo prezintă similar fațadelor clădirilor
timpului, pereți pictați și ornamentați (uneori chiar tavanele fiind decorate similar
pereților), mobilier impozant, masiv și elaborat ornamentat, sculpturi de dimensiuni mici și
medii, oglinzi de diferite dimensiuni, tapițerie în ton cu arhitectura, multiple reliefuri aplicate și,
evident, picturi în ulei de diferite dimensiuni.

Frecvent folosit în epoca plină de lejeritate socială a Mariei Antoinette, stilul rococo își
datorează numele unei combinații lingvistice dintre cuvântul francez rocaille, adică scoică, și
cel italian barocco, adică de sorginte baroc.

Bogăția ornamentației vecină cu opulența, curbele ornamentale infinit încolăcite folosite cu

obstinație, respectiv accentuarea cu precădere a artelor decorative și a designului interior, au
creat un fel de tratare cu indulgență superioară a întregului curent în prima treime a secolului
al19-lea, când rococo-ul atinsese apogeul său. Oricum, relativ repede, termenul de rococo s-a
impus în lumea criticii de artă a anilor 1850, nemaifiind privit peiorativ, ca ceva vetust ci, așa
cum o merita, ca o întreagă perioadă artistică marcantă.