CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

YVES BOT
prezentate la 2 aprilie 2014(1)
Cauza C-112/13
A
împotriva
B și alții
[cerere de decizie preliminară formulată de Oberster Gerichtshof
(Austria)]
„Spațiul de libertate, securitate și justiție – Regulamentul (CE)
nr. 44/2001 – Cooperare în materie civilă – Competență judiciară – Prorogare de
competență în cazul înfățișării pârâtului – Curatorul pârâtului absent – Articolul
47 din cartă – Supremația dreptului Uniunii”

1.        În prezenta cauză, Curtea este chemată, mai întâi, să declare dacă
înfățișarea unui curator al pârâtului absent, numit în conformitate cu dreptul
național, echivalează cu o înfățișare în sensul articolului 24 din Regulamentul
(CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența
judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și
comercială(2).
2.        Importanța acestei chestiuni constă în faptul că înfățișarea, în sensul
acestei dispoziții, determină în mod automat prorogarea competenței instanței
sesizate, chiar dacă aceasta nu ar fi competentă în temeiul normelor instituite prin
Regulamentul nr. 44/2001.
3.        În continuare, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria)
urmărește să afle dacă instanțele naționale sunt obligate, în temeiul principiului
echivalenței, să adreseze unei curți constituționale întrebări cu privire la
conformitatea unei legi naționale pe care acestea o consideră contrară Cartei
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) în
vederea abrogării generale a acestei legi, în loc să înlăture în speță aplicarea
acesteia, în conformitate cu principiul supremației dreptului Uniunii.
4.        În prezentele concluzii, vom arăta motivele pentru care considerăm
că articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 coroborat cu articolul 47 din cartă
trebuie interpretat în sensul că înfățișarea înaintea unei instanțe naționale a
curatorului pârâtului absent, numit în conformitate cu legea națională, nu
echivalează cu înfățișarea pârâtului în sensul articolului 24 din acest regulament.
5.        În continuare, vom explica motivul pentru care, în opinia noastră, în
domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, principiul echivalenței, în împrejurări
precum cele din cauza principală, nu impune instanțelor naționale să adreseze
unei curți constituționale întrebări cu privire la conformitatea unei legi naționale
pe care acestea o consideră contrară cartei în vederea abrogării generale a acestei

1
legi. O dispoziție de drept intern care instituie o astfel de obligație nu este
contrară dreptului Uniunii, cu condiția ca obligația instanței naționale de a aplica
dispozițiile acestui drept și de a asigura efectul deplin al acestora, înlăturând,
dacă este cazul, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației
naționale, precum și competența acesteia de a solicita Curții să se pronunțe pe
cale preliminară să nu fie nici eliminate, nici suspendate, nici diminuate sau
amânate.
I –    Cadrul juridic
A –    Regulamentul nr. 44/2001
6.        În temeiul articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001,
acesta se aplică în materie civilă și comercială indiferent de natura instanței.
7.        Articolul 2 alineatul (1) din acest regulament prevede că, sub
rezerva dispozițiilor prevăzute de acesta din urmă, persoanele domiciliate pe
teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea
lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.
8.        În secțiunea 7, intitulată „Prorogare de competență”, articolul 24 din
regulamentul menționat prevede:
„Cu excepția cazurilor în care competența este determinată de alte
dispoziții ale prezentului regulament, instanța din statul membru în fața căreia se
înfățișează pârâtul este competentă. Această regulă nu se aplică în cazul în care
înfățișarea are ca obiect contestarea competenței sau o altă instanță are
competență exclusivă în temeiul articolului 22.”
9.        Articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 are
următorul cuprins:
„Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acționat în
justiție înaintea unei instanțe dintr-un alt stat membru și nu se înfățișează în fața
acesteia, instanța se declară, din oficiu, necompetentă în cazul în care competența
sa nu rezultă din dispozițiile prezentului regulament.”
10.      În capitolul III, intitulat „Recunoaștere și executare”, articolul 34
punctul 2 din acest regulament prevede că o hotărâre nu este recunoscută dacă
actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau
notificat pârâtului care nu s-a înfățișat în timp util și într-o manieră care să îi
permită acestuia să își pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acțiune
împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă.
B –    Dreptul austriac
1.      Dreptul constituțional
11.      În temeiul articolului 89 din Legea constituțională federală
(Bundes-Verfassungsgesetz, denumită în continuare „B-VG”), nici instanțele de
drept comun, nici Oberster Gerichtshof – care, în temeiul articolului 92 din
B-VG, este instanţa cea mai înaltă în materie civilă şi penală – nu dispun de
dreptul de abrogare a legilor ordinare pentru neconstituționalitate. În cazul în care
instanțele menționate consideră că o lege ordinară este neconstituțională, acestea

2
sunt obligate să introducă o cerere la Verfassungsgerichtshof (Curtea
Constituțională).
12.      Conform articolului 140 alineatele 6 și 7 din B-VG, abrogarea unei
legi de către Verfassungsgerichtshof are un efect general și este obligatorie
pentru instanțele de drept comun.
13.      Potrivit unei jurisprudențe constante, Oberster Gerichtshof a
înlăturat în mod repetat, fără a sesiza Verfassungsgerichtshof, de la caz la caz,
dispozițiile legislative contrare dreptului Uniunii direct aplicabil, punând în
aplicare astfel principiul supremației acestui drept. În plus, până atunci,
Verfassungsgerichtshof s-a pronunțat de asemenea în sensul că o eventuală
contradicție între o lege austriacă și dreptul Uniunii trebuie soluționată prin
aplicarea acestui principiu. În consecință, o asemenea contradicție nu conduce la
abrogarea legii pentru neconstituționalitate în sensul articolului 140 din B-VG.
14.      Cu toate acestea, într-o decizie din 14 martie 2012,
Verfassungsgerichtshof s-a îndepărtat de această jurisprudență și a considerat că
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare
„CEDO”), este direct aplicabilă în Austria și are rang constituțional. Drepturile
pe care le garantează sunt drepturi garantate ele însele de B-VG. Acesta este
motivul pentru care, continuă Verfassungsgerichtshof, trebuie să se analizeze,
ținând seama de principiul echivalenței, modul în care și procedura potrivit căreia
este posibil să se invoce drepturi care rezultă din cartă în temeiul legislației
naționale.
15.      Verfassungsgerichtshof adaugă că sistemul de căi de atac prevăzut
de B-VG se întemeiază pe principiul potrivit căruia Curtea Constituțională este
singura instanță care trebuie să constate atingerile aduse prin intermediul
normelor generale, și anume al legilor și regulamentelor, şi este singura instanţă
cu competenţa de a abroga astfel de norme.
16.      În consecință, Verfassungsgerichtshof ajunge la concluzia că, în
temeiul legislaţiei naţionale, principiul echivalenţei are drept consecinţă faptul că
şi drepturile garantate de cartă constituie, în domeniul de aplicare al acesteia, un
criteriu de apreciere în procedurile privind controlul general al normelor, în
special în conformitate cu articolele 139 și 140 din B-VG.
17.      În încheiere, Verfassungsgerichtshof a subliniat că nu există nicio
obligație de a sesiza Curtea cu titlu preliminar în cazul în care o problemă de
drept este lipsită de relevanță pentru soluționarea litigiului aflat pe rolul său, cu
alte cuvinte atunci când răspunsul la această întrebare, indiferent care ar fi acesta,
nu are nicio influenţă asupra soluţionării litigiului menționat. În domeniul cartei,
această situație se regăsește atunci când un drept garantat de B-VG, în special un
drept întemeiat pe CEDO, are acelaşi domeniu de aplicare precum un drept
întemeiat pe cartă. Într-un astfel de caz, Curtea Constituțională intervine în
temeiul dreptului constituțional austriac, fără să fie necesară formularea unei
trimiteri preliminare în sensul articolului 267 TFUE.
18.      Instanța de trimitere ne indică, așadar, că acest lucru ar putea
însemna că, atunci când o lege austriacă este contrară dreptului Uniunii și în
special cartei, este imposibil să se remedieze aceasta direct în cadrul procedurii
3
de drept comun prin aplicarea principiului supremației și că, fără a aduce atingere
posibilității de a sesiza Curtea cu titlu preliminar, instanțele de drept comun sunt
obligate, în temeiul principiului echivalenței, să introducă o cerere la
Verfassungsgerichtshof.
2.      Codul de procedură civilă
19.      Potrivit articolului 115 din Codul de procedură civilă
(Zivilprozessordnung, denumit în continuare „ZPO”), în versiunea aplicabilă în
litigiul principal, pentru persoanele cu domiciliu necunoscut, notificările se fac,
în principiu, prin afişare publică. Acesta precizează de asemenea că este
prevăzută înregistrarea în arhiva electronică pentru comunicările publice
efectuate prin avize.
20.      Articolul 116 din ZPO prevede că, pentru persoanele pentru care
notificarea nu s-a putut face decât prin afişare publică, întrucât au domiciliul
necunoscut, instanţa sesizată este obligată să numească un curator al pârâtului
absent în cazul în care, ca urmare a notificării care urmează să fie efectuată,
persoanele respective trebuie să îndeplinească un act de procedură pentru
apărarea drepturilor acestora şi în special în cazul în care actul judiciar care
trebuie comunicat cuprinde o citaţie. În temeiul articolului 117 din ZPO, numirea
acestui curator trebuie să fie făcută publică printr-un aviz în arhiva electronică,
aviz care se poate consulta public prin intermediul transferului electronic de date.
21.      În sfârșit, potrivit articolului 230 din ZPO, instanţa sesizată este
obligată să verifice, în prealabil, dacă are competenţă internaţională. În cazul în
care se dovedește că răspunsul este negativ, instanţa de fond trebuie să respingă
din oficiu acţiunea. În schimb, în cazul în care instanța este competentă, este
obligată să notifice pârâtului acţiunea, pentru ca acesta să poată depune
observații.
II – Situația de fapt din litigiul principal
22.      La 12 octombrie 2009, B și alții au introdus o acțiune la
Landesgericht Krems an der Donau (Tribunalul Regional Krems an der Donau,
instanță de fond) împotriva lui A, prin care au solicitat daune interese. Aceștia
susțin că, în Kazahstan, A i-ar fi răpit pe soţii, respectiv taţii acestora. Potrivit
acestora, competența instanțelor austriece s-ar întemeia pe motivul că A ar avea
domiciliul obișnuit pe teritoriul austriac.
23.      După mai multe încercări nereușite de notificare a cererii,
Landesgericht Krems an der Donau a constatat că A nu mai avea domiciliul la
adresele de notificare și, la cererea formulată de B și alții, acesta a numit așadar,
prin ordonanța din 27 august 2010, un curator al pârâtului absent, conform
articolului 116 din ZPO.
24.      După ce s-a notificat cererea, acest curator a depus un memoriu în
apărare prin care a solicitat respingerea acțiunii și a adus numeroase critici pe
fond. Curatorul respectiv nu a contestat, în acest memoriu, competența
internațională a instanțelor austriece.
25.      Ulterior, după ce i s-a adus la cunoștință procedura inițiată împotriva
sa, A a anunțat că a mandatat un birou de avocatură care îl reprezintă în prezent și
4
a solicitat ca, pe viitor, toate comunicările să fie făcute prin intermediul acestui
birou. Pe de altă parte, A a arătat de asemenea că contestă competența
internațională a instanțelor austriece, precizând că faptele din litigiul principal
s-au desfășurat în Kazahstan. În opinia sa, necompetența acestor instanțe nu ar fi
acoperită de intervenția curatorului pârâtului absent, cu care nu ar fi avut niciun
contact și care nu ar cunoaște circumstanțele cauzei. A a arătat de asemenea că
trebuie să îşi păstreze secret domiciliul din cauza pericolului care îi amenință
viața, precizând că a părăsit definitiv Austria cu mult timp înainte de introducerea
acțiunii.
26.      Landesgericht Krems an der Donau și-a declarat în acest caz
necompetența internațională și a respins acțiunea, pentru motivul că A avea
domiciliul pe teritoriul maltez și că înfățișarea curatorului pârâtului absent nu
reprezintă o înfățișare în sensul articolului 24 din Regulamentul nr. 44/2001.
27.      B și alții au declarat apel împotriva acestei decizii. Instanța de apel a
admis acțiunea și a respins excepția de necompetență internațională. În opinia sa,
Regulamentul nr. 44/2001 ar impune instanței o obligație de verificare a
competenței sale internaționale numai în cazul în care pârâtul nu se înfăţişează
înaintea acesteia în sensul articolului 26 din acest regulament și numai în urma
unei obiecții ridicate de pârât instanța ar fi obligată să examineze competența sa
internațională. Instanța de apel a adăugat că, în dreptul austriac, actul de
procedură al curatorului pârâtului absent, care este ținut să apere interesele
acestui pârât, produce aceleaşi efecte juridice precum actul de procedură al unui
reprezentant mandatat pe cale convenţională.
28.      Prin urmare, A a formulat recurs împotriva acestei decizii la instanța
de trimitere. În opinia acestuia, o astfel de decizie aduce atingere respectării
dreptului la apărare consacrat la articolul 6 din CEDO și la articolul 47 din cartă,
în măsura în care pârâtul nu a luat cunoștință de faptul că o procedură a fost
inițiată împotriva sa.
29.      În schimb, în memoriul în răspuns prezentat în fața instanței de
trimitere, B și alții susțin că numirea unui curator al pârâtului absent este o
garanție de respectare a dreptului lor fundamental la o cale de atac eficientă,
consacrat și prin aceste dispoziții.
30.      Instanța de trimitere, având îndoieli în ceea ce privește interpretarea
care trebuie dată articolului 24 din Regulamentul nr. 44/2001, precum și
articolului 47 din cartă, a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții
mai multe întrebări preliminare.
III – Întrebările preliminare
31.      Oberster Gerichtshof adresează Curții următoarele întrebări
preliminare:
„1)      La aplicarea dreptului Uniunii Europene la un sistem de procedură
în care instanţele ordinare chemate să pronunţe hotărârile pe fond sunt obligate să
verifice neconstituţionalitatea legilor, însă le este interzisă abrogarea generală a
acestor legi, care este rezervată unei curţi constituţionale organizate într-un mod
special, rezultă din «principiul echivalenţei» prevăzut de dreptul Uniunii că, în
cazul în care o lege încalcă articolul 47 din [cartă], instanţele ordinare sunt
5
obligate de asemenea să sesizeze, în cadrul procedurii, Curtea Constituţională în
vederea abrogării generale a legii respective şi nu se pot limita să înlăture în speță
aplicarea legii?
2)      Articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unei
norme de procedură conform căreia o instanţă care nu are competenţă
internaţională numeşte un curator pentru o parte care nu se înfățișează și a cărei
reședință nu poate fi stabilită, iar în acest caz din «înfăţişarea» curatorului poate
rezulta în mod valabil competenţa internaţională a instanței?
3)      Articolul 24 din Regulamentul […] nr. 44/2001 […] trebuie
interpretat în sensul că «pârâtul se înfăţişează» în sensul acestei dispoziţii numai
dacă respectivul act de procedură a fost efectuat de pârâtul însuşi sau de
reprezentantul legal mandatat de acesta ori că nu există limitări în această
privință, înfățișarea fiind valabilă şi în cazul în care actul de procedură este
efectuat prin intermediul unui curator al pârâtului absent, numit în conformitate
cu legislaţia respectivului stat membru?”
IV – Analiza noastră
32.      Cu titlu introductiv, astfel cum au sugerat A, guvernele austriac și
italian, precum și Comisia Europeană, considerăm că trebuie să răspundem mai
întâi la a doua și la a treia întrebare, care vor determina Curtea să interpreteze
articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 în lumina articolului 47 din cartă, și, în
continuare, la prima întrebare, care este pertinentă numai dacă s-a răspuns la a
doua și la a treia întrebare în sensul că dreptul Uniunii se opune unei legislații
naționale precum cea în discuție în litigiul principal.
A –    Cu privire la a doua și la a treia întrebare
33.      Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, pe
care propunem să le examinăm împreună, instanța de trimitere urmărește să afle,
în esență, dacă articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 coroborat cu articolul
47 din cartă trebuie interpretat în sensul că înfățișarea înaintea unei instanțe
naționale a curatorului pârâtului absent, numit în conformitate cu legislația
națională, reprezintă o înfățișare a pârâtului în sensul articolului 24 din acest
regulament, determinând astfel acceptarea tacită a competenței internaționale a
acestei instanțe.
34.      Astfel, amintim că, în litigiul principal, un curator al pârâtului absent
a fost numit, în conformitate cu articolul 116 din ZPO, dat fiind că notificarea
cererii formulate de B și alții nu s-a putut efectua din cauza lipsei unei adrese
cunoscute.
35.      Pentru noțiunea „înfățișare” în sensul articolului 24 din
Regulamentul nr. 44/2001 nu se găsește nicio definiție în acest regulament. În
opinia noastră, aceasta trebuie să facă obiectul unei definiții autonome în dreptul
Uniunii, având în vedere că regulamentul menționat are ca obiectiv optimizarea
bunei funcționări a pieței interne prin adoptarea de dispoziții care, între altele, să
unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și
comercială(3). Or, o interpretare divergentă a acestei noțiuni ar putea pune în
pericol realizarea acestui obiectiv. În consecință, articolul 24 din același
6
regulament trebuie interpretat în lumina sistemului și a obiectivelor pe care le
prevede acesta din urmă.
36.      Această dispoziție constituie o prorogare tacită a competenței
instanței înaintea căreia se înfățișează pârâtul, chiar dacă, în temeiul normelor
instituite prin Regulamentul nr. 44/2001, această instanță nu este în mod necesar
competentă. Această excepție, care nu se aplică pentru normele de competență
exclusive prevăzute la articolul 22 din acest regulament, constituie o derogare de
la sistemul de competență stabilit de regulamentul menționat și trebuie, așadar, să
fie interpretată în sens strict.
37.      Astfel, normele instituite prin Regulamentul nr. 44/2001 urmăresc să
stabilească un grad ridicat de previzibilitate pentru justițiabili și să se întemeieze
pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de
domiciliul pârâtului(4), care preia o normă stabilită de mult timp în procedura
civilă, și anume actor sequitur forum rei. Această competență de principiu a fost
preferată oricărei alte competențe, întrucât se presupune că instanța de la
domiciliul pârâtului are, în principiu, legăturile cele mai strânse cu litigiul.
38.      Având în vedere că această constatare nu este întotdeauna exactă,
Regulamentul nr. 44/2001 prevede norme de competență speciale care se aplică
atunci când materia vizată de litigiu sau autonomia părților justifică un alt factor
de legătură(5). Concret, normele de competență instituite în materie de asigurări,
de contracte încheiate cu consumatorii sau de contracte individuale de muncă
urmăresc să protejeze partea defavorizată prin norme mai favorabile intereselor
acestei părți(6). Necesitatea de a interpreta în sens strict articolul 24 din
Regulamentul nr. 44/2001 este, așadar, cu atât mai importantă în măsura în care
această interpretare ar putea conduce la derogarea de la normele de competență
mai favorabile.
39.      Prorogarea tacită a competenței instanței înaintea căreia se
înfățișează pârâtul are drept scop să contribuie la o recunoaștere și o executare
rapidă a hotărârilor judecătorești pronunțate de o instanță a cărei competență a
fost acceptată de ambele părți, chiar și în condițiile în care această instanță nu era,
în realitate, competentă să soluționeze litigiul. Astfel, în cazul în care instanța
competentă să se pronunțe cu privire la exequatur este chemată să verifice
competența instanței care a pronunțat hotărârea(7), trebuie să se evite ca prima
instanță să conteste competența celei de a doua instanțe în temeiul
Regulamentului nr. 44/2001, chiar dacă părțile la litigiu au fost de acord cu
această competență, dat fiind că pârâtul s-a înfățișat fără a o contesta pe aceasta
din urmă. Astfel cum subliniază Comisia, doar comportamentul pârâtului va
stabili, așadar, competența instanței în această ipoteză.
40.      Constatăm într-adevăr, în această cauză, toată importanța pe care o
prezintă pentru pârâtul care se înfățișează faptul de a decide în deplină cunoștință
de cauză cu privire la prorogarea tacită a competenței unei instanțe care în mod
normal nu este competentă. Să luăm exemplul unui litigiu care privește un
contract încheiat de un consumator. Să ne imaginăm că acesta din urmă este
acționat în justiție de cocontractantul profesionist în fața instanțelor din statul
membru pe teritoriul căruia are domiciliul acest profesionist. În mod normal,
articolul 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001 s-ar opune competenței
7
acestor instanțe, consumatorul fiind partea defavorizată, iar instanța competentă
fiind, în consecință, cea din statul membru pe teritoriul căruia își are domiciliul
acest consumator. Totuși, în cazul în care acesta din urmă se înfățișează în mod
deliberat înaintea instanțelor din primul stat membru fără a contesta competența
statului respectiv, acestea vor fi competente conform articolului 24 din acest
regulament(8), iar decizia va trebui recunoscută, în consecință, de instanța
competentă să se pronunțe cu privire la exequatur.
41.      Această importanță de a se asigura că pârâtul este conștient de
consecințele generate de „înfățișare” în sensul articolului 24 din Regulamentul
nr. 44/2001 apare în prezent cu claritate în noul text în care se realizează o
reformare a acestui regulament, și anume Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al
Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind
competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și
comercială(9). Astfel, articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 a fost modificat
și s-a adăugat un al doilea alineat pentru a-l completa. Acesta prevede că, „[î]n
ceea ce privește aspectele menționate în secțiunile 3, 4 sau 5, în cazul în care
pârâtul este deținătorul poliței de asigurare, asiguratul, beneficiarul unui contract
de asigurare sau partea vătămată, consumatorul sau angajatul, instanța, înainte de
declararea competenței în temeiul alineatului (1), se asigură că pârâtul este
informat cu privire la dreptul său de a contesta competența instanței și cu privire
la consecințele înfățișării sau ale neînfățișării sale”(10).
42.      Este, așadar, esențial ca prorogarea tacită a competenței unei
instanțe dintr-un stat membru să fie acceptată numai atunci când toate părțile în
litigiu și mai ales pârâtul au ales în mod deliberat această competență în
defavoarea celei a instanței competente în mod normal în temeiul normelor
instituite prin Regulamentul nr. 44/2001.
43.      În consecință, nu înțelegem cum am putea admite că, atunci când
pârâtul nu numai că nu se înfățișează personal, dar nici nu este informat cu
privire la procedura inițiată împotriva sa, acesta acceptă în deplină cunoștință de
cauză, „în mod deliberat”, pentru a relua locuțiunea adverbială utilizată de Curte
în Hotărârea ČPP Vienna Insurance Group(11), competența instanței înaintea
căreia nu se înfățișează.
44.      Înfățișarea unui curator al pârâtului absent pentru a-l reprezenta nu
schimbă deloc această considerație.
45.      Astfel, în Hotărârea Hendrikman și Feyen(12), Curtea a arătat că un
pârât care ignoră procedura inițiată împotriva sa și pentru care se înfățișează,
înaintea instanței de origine, un avocat pe care nu l-a mandatat se află în
imposibilitatea absolută de a se apăra. În consecință, acesta trebuie considerat
absent, în sensul articolului 27 punctul 2 din Convenția din 27 septembrie 1968
privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie
civilă și comercială(13), chiar dacă procedura în fața instanței de origine a
prezentat un caracter contradictoriu(14). Cauza în care s-a pronunțat hotărârea
menționată privea aspectul dacă instanța din statul membru solicitat poate refuza
să recunoască hotărârile pronunțate de instanța din alt stat membru atunci când
aceste hotărâri au fost pronunțate împotriva unui pârât căruia nu i s-a comunicat
sau notificat, în mod legal și în timp util, actul de sesizare a instanței și care nu a
8
fost reprezentat în mod valabil la proces, în condițiile în care, ca urmare a
înfățișării înaintea instanței de origine a unui pretins reprezentant al pârâtului,
hotărârile nu au fost pronunțate în lipsă.
46.      Pentru Curte, o decizie, chiar și calificată drept „contradictorie”, nu
poate fi recunoscută în măsura în care pârâtul nu a mandatat el însuși avocatul,
iar procedura s-a desfășurat fără știrea sa. Cu siguranță, deși speța care face
obiectul prezentei cauze este diferită de cea din cauza în care s-a pronunțat
Hotărârea Hendrikman și Feyen(15), având în vedere că ne aflăm, în cazul primei
dintre acestea, în stadiul inițial al procedurii și, în cazul celei de a doua, în stadiul
procedurii de executare, nu este mai puțin adevărat că, în ambele situații, se poate
aduce atingere dreptului la apărare, garantat la articolul 47 din cartă.
47.      Astfel, nu considerăm că un curator al pârâtului absent numit în
condiții precum cele din cauza principală poate fi în măsură să protejeze cel mai
bine interesele pârâtului și să permită astfel respectarea drepturilor garantate la
același articol 47. Curatorul respectiv dispune în ceea ce privește litigiul numai
de informații parțiale, și anume cele furnizate de reclamant. În consecință, acesta
nu poate asigura în mod corespunzător apărarea pârâtului. De asemenea, lipsesc,
în opinia noastră, elemente esențiale pentru a putea contesta, eventual,
competența internațională a instanței sesizate de reclamant, problema
competenței în dreptul internațional nefiind niciodată o chestiune simplă. Pârâtul,
dat fiind faptul că nu a fost informat cu privire la procedură și că, a fortiori, nu
și-a putut alege avocatul, nu poate fi reprezentat în mod valabil în fața instanței în
cauză.
48.      Nu numai că pârâtul, care, la fel ca A, este informat într-un stadiu
ulterior cu privire la procedura inițiată împotriva sa, nu ar mai avea posibilitatea
de a contesta competența instanțelor sesizate, dar totodată s-ar pronunța o
hotărâre valabilă pe întreg teritoriul Uniunii Europene, care s-ar întemeia pe o
procedură neconformă articolului 47 din cartă, ceea ce nu este acceptabil.
49.      În opinia noastră, Hotărârea Hypoteční banka(16) nu este de natură
să repună în discuție aceste constatări. În această hotărâre, Curtea a declarat că
posibilitatea de a continua procedura fără știrea pârâtului prin comunicarea
acțiunii unui curator numit de instanța sesizată restrânge dreptul la apărare al
pârâtului. Această restrângere este însă justificată în raport cu dreptul unui
reclamant la o protecție efectivă, dat fiind că, în lipsa unei astfel de proceduri,
acest drept ar rămâne lipsit de conținut(17). Astfel, continuă Curtea, spre
deosebire de situația pârâtului care, în cazul în care a fost lipsit de posibilitatea de
a-și pregăti apărarea în mod eficient, își va putea valorifica dreptul la apărare
opunându-se, potrivit articolului 34 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001,
recunoașterii hotărârii pronunțate împotriva sa, reclamantul riscă să fie lipsit de
orice posibilitate de a formula o acțiune(18).
50.      Dacă se poate înțelege intenția Curții, în hotărârea amintită, de a
conserva în același timp dreptul la apărare și pe cele ale reclamantului în privința
căruia urmărește să evite denegarea de dreptate, diferența semnificativă față de
prezenta cauză constă în faptul că pârâtul, și anume A, nu va mai putea contesta
competența instanțelor austriece în cazul în care se consideră că curatorul
pârâtului absent se înfățișează în sensul articolului 24 din Regulamentul
9
nr. 44/2001. În plus, nu trebuie să se piardă din vedere că, în prezenta cauză și
contrar situației de fapt din cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Hypoteční
banka(19), domiciliul lui A este cunoscut și se află pe teritoriul altui stat membru.
B și alții au, așadar, posibilitatea de a formula o acțiune în fața instanțelor din
statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat A, și anume în fața instanțelor
malteze.
51.      În consecință, considerăm că în prezenta cauză nu se poate aplica
același raționament cu cel care se desprinde din Hotărârea Hypoteční banka.
52.      Pe de altă parte, un alt element militează în favoarea tezei pe care o
susținem. Este vorba despre rațiunea existenței articolului 26 din Regulamentul
nr. 44/2001.
53.      Astfel, în secțiunea 8 din acest regulament, intitulată „Verificarea
competenței și admisibilității”, legiuitorul Uniunii s-a preocupat să insereze acest
articol, care prevede la alineatul (1) că, dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui
stat membru este acționat în justiție înaintea unei instanțe dintr-un alt stat
membru și nu se înfățișează în fața acesteia, instanța se declară, din oficiu,
necompetentă în cazul în care competența sa nu rezultă din dispozițiile
regulamentului menționat.
54.      În raportul referitor la Convenția din 27 septembrie 1968 privind
competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și
comercială, elaborat de domnul Jénard(20), care a precedat Regulamentul
nr. 44/2001, articolul echivalent articolului 26 din acest regulament a fost
calificat drept „unul dintre cele mai importante”(21). De altfel, s-a precizat în
acest raport că lipsa pârâtului nu echivalează cu o prorogare tacită de competență,
că nu este suficient ca instanța să recunoască drept exacte declarațiile
reclamantului cu privire la competență și că trebuie să se asigure că acesta
dovedește că competența internațională este întemeiată. Motivul este că, în cazul
lipsei pârâtului, trebuie să se asigure că hotărârea va fi fost pronunțată,
într-adevăr, de o instanță competentă pentru a acorda acestui pârât garanții
maxime în procedura de origine(22).
55.      Or, efectul util al articolului 26 din Regulamentul nr. 44/2001 și,
așadar, însăși garanția că dreptul la apărare va fi respectat ar fi afectate în cazul în
care s-ar considera că este suficient ca un curator al pârâtului să se înfățișeze
înaintea instanței, în sensul articolului 24 din regulamentul menționat, pentru ca
competența acesteia să fie întemeiată, chiar dacă, în mod incontestabil, această
instanță nu este competentă să soluționeze litigiul.
56.      În cele din urmă, prezenta cauză însăși ilustrează, în opinia noastră,
ceea ce legiuitorul Uniunii intenționa să evite prin instituirea sistemului privind
normele de competență după cum este prevăzut de Regulamentul nr. 44/2001.
Astfel, este cert în această cauză că A nu are reședința pe teritoriul austriac. În
cazul în care s-ar admite că înfățișarea curatorului pârâtului absent reprezintă o
înfățișare a pârâtului în sensul articolului 24 din regulamentul menționat, acest
lucru ar conduce la a determina competența unei instanțe dintr-un stat membru
care nu are însă nicio legătură cu realitatea litigiului. Amintim astfel că B și alții
au cetățenie kazahă și locuiesc în Kazahstan, că A este de asemenea cetățean

10
kazah și locuiește pe teritoriul maltez și, în sfârșit, că situația de fapt din litigiul
principal s-a desfășurat pe teritoriul kazah.
57.      A interpreta articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 în acest mod
ar însemna, în realitate, a admite că această instanță are, de fiecare dată,
competență internațională în defavoarea normelor instituite prin acest regulament
și chiar dacă o instanță străină este mai adecvată datorită legăturilor pe care le
poate avea cu litigiul.
58.      Pentru toate aceste motive, considerăm că articolul 24 din
Regulamentul nr. 44/2001 coroborat cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în
sensul că înfățișarea înaintea unei instanțe naționale a curatorului pârâtului
absent, numit în conformitate cu legea națională, nu reprezintă o înfățișare a
pârâtului în sensul articolului 24 din acest regulament.
B –    Cu privire la prima întrebare
59.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții
să stabilească dacă instanțele naționale sunt obligate, în temeiul principiului
echivalenței, să adreseze unei curți constituționale întrebări cu privire la
conformitatea unei legi naționale pe care o consideră contrară cartei în vederea
abrogării generale a acestei legi, în loc să înlăture în speță aplicarea acesteia, în
conformitate cu principiul supremației dreptului Uniunii.
60.      Motivul pentru care instanța de trimitere adresează această întrebare
Curții decurge din jurisprudența Verfassungsgerichtshof, care a hotărât că, în
cazul în care drepturile garantate de CEDO pot fi, în calitate de drepturi cu rang
constituțional, invocate înaintea acesteia, principiul echivalenței impune în acest
caz ca respectiva acțiune constituțională să fie de asemenea disponibilă pentru
drepturile garantate de cartă. În consecință, instanța de trimitere consideră că nu
ar mai fi posibil, în prezent, să se înlăture în speță aplicarea legii contrare
dreptului Uniunii, în conformitate cu principiul supremației acestui drept, ci
instanțele naționale ar fi obligate acum să adreseze Verfassungsgerichtshof
întrebări cu privire la conformitatea acestei legi pe care o consideră contrară
dreptului menționat.
61.      În ceea ce privește consecințele care trebuie deduse de instanța
națională dintr-un conflict între dispozițiile dreptului național și drepturile
garantate de cartă, atunci când aceasta se aplică, rezultă dintr-o jurisprudență
constantă că instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale,
dispozițiile dreptului Uniunii are obligația de a asigura efectul deplin al acestor
norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții
contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a fi necesar să solicite sau să
aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt
procedeu constituțional(23).
62.      Obligația de a asigura conformitatea cu prevederile cartei, care se
impune dreptului național, atunci când se află în domeniul de aplicare al dreptului
Uniunii, rezultă doar din voința statului membru în cauză și ține de libertatea sa
suverană.
63.      În acest sens, modalitățile de punere în aplicare a acestei obligații
constituționale interne țin de asemenea de propria sa aplicare sub o rezervă
fundamentală, și anume aceea că punerea în aplicare a acestei opțiuni nu poate
11
înlătura principiile stabilite de Hotărârea Simmenthal(24) și de jurisprudența
subsecventă, astfel cum a fost exprimată printre altele în Hotărârea Melki și
Abdeli(25).
64.      Astfel, în această ultimă hotărâre, Curtea a amintit jurisprudența sa
constantă potrivit căreia ar fi incompatibilă cu cerințele inerente înseși naturii
dreptului Uniunii orice dispoziție dintr-o ordine juridică națională sau orice
practică legislativă, administrativă sau judiciară care ar avea ca efect diminuarea
eficienței dreptului Uniunii prin faptul de a nega instanței competente să aplice
acest drept prerogativa de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce
este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale care ar constitui
eventual un obstacol în calea eficienței depline a normelor Uniunii. Aceasta ar fi
situația în cazul în care, în ipoteza unui conflict între o dispoziție de drept al
Uniunii și o lege națională, soluționarea acestui conflict ar fi rezervată unei
autorități, alta decât instanța chemată să asigure aplicarea dreptului Uniunii,
învestită cu o putere de apreciere proprie, chiar dacă obstacolul astfel provocat în
calea eficienței depline a acestui drept nu ar fi decât temporar(26).
65.      Rezultă de aici că procedura reținută de dreptul constituțional
național pentru a asigura punerea în aplicare a principiilor sale nu poate avea
drept efect eliminarea, suspendarea, diminuarea sau amânarea competenței
instanței naționale, sesizată cu privire la litigiu, de a-și exercita obligația care
constă, în temeiul jurisprudenței citate anterior, în îndepărtarea și înlăturarea
aplicării unei legi naționale contrare dreptului Uniunii.
66.      Aplicarea principiului echivalenței nu repune nicidecum în discuție
această jurisprudență.
67.      Conform acestui principiu, modalitățile procedurale aplicabile
acțiunilor care urmăresc să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de
dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor
acțiuni similare din dreptul intern(27).
68.      Or, în speță, nu înțelegem în ce mod anume faptul de a înlătura
aplicarea legii naționale contrare dreptului Uniunii într-un anumit litigiu ar fi mai
puțin favorabil pentru justițiabil decât faptul de a iniția o procedură incidentă
privind controlul de constituționalitate urmărind abrogarea generală a unei astfel
de legi. Dimpotrivă. După cum arată chiar instanța de trimitere, punerea în
aplicare a unei asemenea proceduri este relativ dificilă, conducând la cheltuieli de
judecată și la termene suplimentare pentru justițiabili, în condițiile în care
instanța națională are posibilitatea de a constata incompatibilitatea unei legi
naționale cu dreptul Uniunii în mod direct în cadrul litigiului cu care este sesizată
și de a înlătura această lege, asigurând astfel o protecție imediată pentru acești
justițiabili.
69.      Așadar, întrucât ar avea efectul paradoxal de a diminua principiul
supremației dreptului Uniunii, principiul echivalenței, astfel cum a fost conceput,
și într-o situație precum cea descrisă în cauza principală, nu se poate aplica în
această cauză.
70.      În consecință, având în vedere elementele de mai sus, considerăm
că, în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, principiul echivalenței, în
circumstanțe precum cele din cauza principală, nu impune instanțelor naționale să
12
adreseze unei curți constituționale întrebări cu privire la conformitatea unei legi
naționale pe care o consideră contrară cartei în vederea abrogării generale a
acestei legi. O dispoziție de drept intern privind o astfel de obligație nu este
contrară dreptului Uniunii, cu condiția ca obligația instanței naționale de a aplica
dispozițiile acestui drept și de a asigura efectul deplin al acestor norme,
înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a
legislației naționale, precum și competența acesteia de a solicita Curții să se
pronunțe pe cale preliminară să nu fie nici eliminate, nici suspendate, nici
diminuate sau amânate.
V –    Concluzie
71.      Având în vedere ansamblul considerațiilor precedente, propunem
Curții să răspundă Oberster Gerichtshof după cum urmează:
„1)      Articolul 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din
22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea
hotărârilor în materie civilă și comercială coroborat cu articolul 47 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că
înfățișarea înaintea unei instanțe naționale a curatorului pârâtului absent, numit în
conformitate cu legislația națională, nu este echivalentă cu înfățișarea pârâtului în
sensul articolului 24 din acest regulament.
2)      În domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, principiul echivalenței,
în împrejurări precum cele din cauza principală, nu impune instanțelor naționale
să adreseze unei curți constituționale întrebări cu privire la conformitatea unei
legi naționale pe care o consideră contrară Cartei drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene în vederea abrogării generale a acestei legi.
      O dispoziție de drept intern privind o astfel de obligație nu este contrară
dreptului Uniunii, cu condiția ca obligația instanței naționale de a aplica
dispozițiile acestui drept și de a asigura efectul deplin al acestor norme,
înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a
legislației naționale, precum și competența acesteia de a solicita Curții de Justiție
a Uniunii Europene să se pronunțe pe cale preliminară să nu fie nici eliminate,
nici suspendate, nici diminuate sau amânate.”

13