MO YAN

COLECTIE
Baladele usturoiului din Paradis
Broaste
Sorgul Rosu
Tara Vinului
Obosit de viata, obosit de moarte
Un lup atarna in cais, cu capul in jos
 MO YAN
BALADELE USTUROIULUI DIN PARADIS
Traducere din chineză şi note de
Luminiţa Bălan
Humanitas Fiction

Întru apărarea demnităţii romanului de mari dimensiuni

(În loc de prefaţă)

În urmă cu vreo doi ani, când s-a publicat volumul Romanul – pagini alese,
am fost solicitat să scriu câteva cuvinte şi, cum n-am putut refuza, am spus
atunci cu multă convingere: „Lungimea, densitatea şi dificultatea reprezintă
mărcile romanului. Totodată, ele conferă demnitate acestui gen literar”.
Aşa-numita lungime fireşte că se referă la întinderea romanului. Dacă nu
are peste două sute de mii de cuvinte, un roman pare să fie lipsit de
demnitatea ce i se cuvine. Exact cum se întâmplă şi cu leopardul – chiar
dacă e agil şi iute, pentru că are o conformaţie fizică nu tocmai grozavă, cu
greu ar putea deveni regele animalelor. Desigur că ştiu multe romane nu
foarte întinse care au forţă artistică şi sunt mai valoroase decât unele
romane greoaie. La fel, ştiu multe romane mai scurte care deja au devenit
lucrări clasice, pentru că frumuseţea aceea grandioasă, asemenea Fluviului
Albastru, nu ţine de lungimea scriiturii. Romanul trebuie să fie lung, căci
altminteri cum mai poate fi el socotit roman? Dar nu-i deloc uşor să scrii
aşa ceva. Ne-am obişnuit să auzim adeseori apelul de a scrie romane scurte.
Totuşi, eu adresez aici un alt apel: „Romanul să fie de mare întindere!”
Evident că aceasta nu înseamnă să fie o acumulare de evenimente şi
cuvinte, ci înseamnă ca tu, în postura de scriitor, să ai sufletul copleşit de
sentimentul măreţiei, să fii capabil să împlineşti o construcţie artistică
grandioasă. Arhitecţii care pot clădi grădinile rafinate din zona de sud, care
pot ridica pavilioane delicate pe vârful colinelor artificiale desigur că sunt
absolut remarcabili, însă probabil că, puşi în situaţia de a înălţa o
construcţie precum Palatul Imperial sau Pagoda de Aur, s-ar dovedi cu totul
neputincioşi. Mai mult, n-ar fi nicicum capabili de proiecte uriaşe asemenea
Marelui Zid.
La fel se întâmplă şi la război – unii se disting drept buni conducători de
trupă, dar, dacă le dai pe mână o armată întreaga, provoacă un haos de
nedescris. Generalul îşi are priceperea lui de general, mareşalul îşi are
priceperea lui de mareşal, însă în cele mai multe situaţii priceperea de
mareşal nu s-a clădit pas cu pas, de la nivelul de trupă, ci a existat pur şi
simplu. Fără îndoială că nu-l putem asemăna pe cel ce scrie un roman cu
mareşalul şi pe cel ce scrie o nuvelă cu generalul. Sunt conştient că am
apelat la o comparaţie cam nepotrivită, vă rog să mă iertaţi.
Un romancier foarte bun nu trebuie neapărat să parcurgă traseul de la
scrierea nuvelei la scrierea unui roman de dimensiuni medii pentru a ajunge
apoi să scrie un roman de mari dimensiuni, chiar dacă mulţi scriitori, între
care mă includ şi pe mine însumi, urmează acest drum. Numeroşi scriitori
au realizat de la bun început romane uriaşe, aşa cum s-a întâmplat cu Cao
Xueqin sau Luo Guanzhong. După părerea mea, fundamental pentru un
asemenea scriitor este să aibă „suflet de romancier”. Aceasta înseamnă ca
sufletul lui să îmbrăţişeze marile văi, marile lanţuri muntoase, marile
energii. Trebuie să încapă acolo o forţă nestăvilită, o cuprindere fără
margini. Cel pe care îl numim scriitor de mare succes este cel care izbuteşte
să adune în sufletul lui toate acestea. Marea tristeţe, marea compasiune,
marea ambiţie, marele spirit nărăvaş, marea conştiinţă care dezvăluie tot –
acestea sunt conotaţiile „sufletului de romancier”.
Despre marea tristeţe, despre marea ambiţie, despre marele spirit, despre
marea conştiinţă nu-i cazul să discut prea mult aici. Aş vrea doar să spun
câteva lucruri despre „marea compasiune”. În ultimii ani, „starea de
compasiune” a devenit o formulă la modă, aşa cum era acum ceva vreme
expresia „nostalgia ultimă”. Fireşte că şi eu ştiu că a avea compasiune este
de bine, însă noi nu avem nevoie de starea aceea în care, după ce tocmai ai
terminat de mâncat un pui de porumbel prăjit, te duci degrabă să îngrijeşti
aripa rănită a unui porumbel; nu avem nevoie nici de starea aceea de
compasiune stereotipă, emoţionantă, pe care o întâlneşti în filmele sovietice
cu război sau în producţiile de la Hollywod; nu avem nevoie nici de genul
acela de compasiune pe care o arată întreaga societate când revarsă iubire
asupra unui urs panda bolnav, fără să-i pese însă de nenumăraţii oameni
care, săraci fiind, îşi aşteaptă moartea acasă. Compasiunea nu înseamnă
doar că în faţa suferinţei îţi păstrezi inima bună şi o stare de superioritate;
compasiunea nu înseamnă că am văzut sânge şi imediat mă ia cu ameţeală
sau strig în gura mare: „Am să leşin!“ Mai mult, compasiunea nu înseamnă
că trebuie să te fereşti de păcat şi de mizerie. Biblia este o carte plină de
compasiune, însă nici acolo nu lipsesc scenele sângeroase. Budismul este
Învăţătura Marii Compasiuni, însă şi acolo se vorbeşte despre Iad, torturi
crude, barbare, care te înspăimântă. Dacă a simţi compasiune înseamnă a
ascunde răul şi urâţenia, atunci compasiunea şi falsa bunătate sunt tot una.
1
Romanul Vază de Aur şi Prunișor de Primăvară are un renume prost, însă
unii critici literari de marcă au arătat faptul că aceasta este o carte plină de
compasiune. Abia aici vorbim despre compasiune în stil chinezesc,
întemeiată pe compasiunea dezvăluită în filozofia şi religia Chinei, nu pe
compasiunea din filozofiile şi religiile occidentale.
Romanul este o specie literară uriaşă, cu mii şi zeci de mii de înfăţişări. Aici
se găsesc şi miei, şi păsărele, se găsesc şi lei, şi crocodili. Nu poţi, din
pricină că leul a mâncat mielul sau crocodilul a mâncat păsărelele, să spui
că aceste animale sunt nemiloase. La fel, nu poţi, din pricină că leul şi
crocodilul îşi dezvăluie iscusinţa atunci când vânează sau se desfată atunci
când prind prada, să spui că aceşti prădători sunt neîndurători. O lume în
care nu există decât miei şi păsărele nu este o lume adevărată; un roman în
care există numai oameni buni nu este un roman adevărat. Chiar şi mielul
trebuie să mănânce iarbă, chiar şi pasărea cea mai mică trebuie să mănânce
insecte, chiar şi un om bun are gânduri rele. Dacă priveşti dintr-o
perspectivă mai înaltă, şi omul bun, şi omul rău sunt vrednici de milă. Mica
Compasiune înseamnă să simpatizezi omul bun, Marea Compasiune
înseamnă să-l simpatizezi nu doar pe cel bun, ci şi pe cel rău.
Pentru un scriitor profesionist nu este nicio dificultate să născocească o
poveste plină de suferinţă, însă numai cel care a cunoscut durerea va avea,
probabil, sentimentul că aceasta este voia sorţii. Compasiunea clădită pe
baza slăbiciunilor ce ţin de natura umană nu poate fi născocită însă doar cu
ajutorul talentului. Să descrii suferinţa provocată oamenilor de politică,
război, foamete, boală, întâmplări neobişnuite şi să adaugi aici şi personaje
extrem de fragile înseamnă să apelezi la vechile tertipuri cinematografice
pentru a le stoarce lacrimi spectatorilor, însă aici nu e vorba de compasiune
şi în niciun caz de Marea Compasiune. Să descrii doar cicatricile pe care ţi
le-au lăsat ceilalţi, fără să descrii cicatricile pe care tu le-ai lăsat celorlalţi,
nu înseamnă că vorbeşti despre compasiune, ci mai degrabă despre
neruşinare. Să dezvălui doar ticăloşia din sufletul celorlalţi, fără să scoţi la
iveală ticăloşia din propriul tău suflet, nu înseamnă că arăţi compasiunea, ci
mai degrabă neruşinarea. Doar dacă înfrunţi răutatea omenirii, doar dacă îţi
recunoşti propria urâţenie, doar dacă descrii destinele ce devin tragice din
pricină că oamenii nu-şi pot înfrânge slăbiciunile şi personalitatea viciată,
abia atunci vorbim despre adevărata compasiune. Abia atunci există acea
profunzime şi acea forţă ca şi cum „sufletul ar fi fost supus torturilor în
timpul interogatoriului”, iar aceasta este Marea Compasiune autentică.
Cât priveşte tema compasiunii, ar fi foarte multe lucruri de spus. Vă rog să-
mi permiteţi să citez din editorialul unui redactor-şef din sud, care se bucură
de un mare prestigiu şi impune respect, ca orice fost revoluţionar de seamă.
După ce s-a pensionat, a scris, în ziarul la care lucrase, câteva cuvinte care
ne-ar putea da o altă înţelegere asupra problematicii compasiunii.
Editorialul se numeşte „Execuţia duşmanului – o scenă greu de dat uitării”
şi îl reproduc în întregime mai jos:
Toate războaiele – de la noi sau din alte ţări, din vechime sau din prezent –
sunt nemiloase. Comentariile despre umanism în toiul luptelor crâncene de
pe front ţin de discursul intelectual. Cu atât mai mult când vorbim de
condiţii speciale de luptă între vrăjmaşi. Am să vă povestesc o scenă de
execuţie a duşmanilor pe care n-am s-o uit toată viaţa. Probabil că tinerii
care o vor citi în vremuri de pace vor simţi că li se face părul măciucă, însă
mie atunci nu mi s-a părut ceva neobişnuit şi poate că de aceea nu am dat
uitării acea întâmplare.
Era în luna iulie a anului 1945, înaintea descinderii japonezilor, când
2
trupele Armatei 152 Guomindang au considerat că e un moment favorabil
şi au lansat un atac furibund asupra localităţii Dazhen şi a altora, unde se
afla staţionat flancul nostru nordic. Armata mea a fost forţată să se retragă
în munţii din apropiere, iar curând a capturat patru spioni ai Guomindang,
care se ascundeau la Dazhen. Printre ei era unul care se pretindea doctor
de prin părţile acelea. Odată capturaţi, prizonierii au fost duşi legaţi la
ochi, ca nu cumva să afle traseul către zona unde se retrăsese armata
noastră. În plus, le-au fost legate mâinile, iar apoi au fost legaţi între ei.
Întrucât duşmanii capturaţi erau foarte agitaţi şi greu de condus pe
drumurile acelea, exista pericolul ca cei patru spioni să fugă. De aceea,
comandantul armatei nordice i-a făcut semn conducătorului trupei, Zheng
Weiling, să scape de ei.
Acesta s-a gândit mai întâi să-i împuşte, însă nu era o idee bună, căci pe de
o parte se consumau gloanţele, iar pe de altă parte împuşcăturile le-ar fi
dat de bănuit duşmanilor din apropiere, aşa că a hotărât, într-un final, să-i
înjunghie şi să termine odată cu ei. Însă acest lucru presupunea mult efort
şi, mai ales, foarte multă cruzime. Totuşi, în opinia lui Zheng Weiling era
doar „o operaţie pentru copii”. Când trupele s-au retras pe partea munţilor
de la sud de satul Dedong, el i-a cerut unuia dintre prizonierii legaţi la ochi
să se întindă pe jos şi l-a rezolvat pe dată cu sapa şi pumnalul.
Ca să profit de ocazie şi să obţin informaţii de la duşmani, eu l-am
interogat cu multă severitate pe unul dintre spioni, cerându-i să-mi
răspundă imediat la întrebări. Acesta însă, auzindu-l pe cel dinaintea sa cât
de jalnic strigă, deja tremura şi nu mai putea să scoată o vorbă. Atunci, m-
am înfuriat şi i-am tras cu sete un pumn în faţă. Un alt spion a început şi el
să zbiere şi s-a prăbuşit la pământ. Neclintit Zheng Weiling şi-a continuat
treaba, omorându-i şi pe ceilalţi trei spioni. Deşi asistam pentru prima dată
la o scenă atât de sângeroasă, n-am fost foarte tulburat. Se vede clar că,
într-o situaţie de confruntare nemiloasă cu duşmanii, şi sentimentele se
schimbă pe măsura evenimentelor.
După câteva decenii de la această întâmplare, l-am întrebat pe Zheng
Weiling: „Câţi duşmani ai ucis?“ El a răspuns: „Peste o sută”. Dar mai
târziu am aflat că ucisese doar şase spioni cu cuţitul luat de la armata
japoneză.
După ce am citit editorialul acesta, mi-am dat seama că, în trecut, romanele
şi filmele despre război erau lipsite de veridicitate. Foarte mulţi dintre
prietenii mei, literaţi din zona sudică, îl cunosc pe autorul acestui editorial.
Ajuns la bătrâneţe, a devenit un bunic blând şi binevoitor, un şef preocupat
de binele subalternilor, lăudat de toţi. Nădăjduiesc din tot sufletul că Zheng
Weiling, despre care vorbea în articolul său, nu a rămas un model de
cruzime şi răutate nemăsurată, dar în condiţiile acelea speciale, de război, ei
chiar puteau ucide oameni fără a clipi. Oare avem noi acum motive să-i
înfierăm? Acel Zheng Weiling care a ucis peste o sută de oameni este cu
siguranţă un erou răsplătit cu nenumărate distincţii, însă putem spune că nu
este vrednic de compasiune? Se observă de aici că şi compasiunea are
determinările sale. Compasiunea este o problemă extrem de complicată, nu
este scorneala intelectualilor.
Insistând orbeşte asupra dimensiunilor romanului poţi foarte uşor să
generezi o reacţie de respingere. Lu Xun, Shen Congwen, Zhang Ailing,
Wang Cengqi, Cehov, Borges sunt exemple vii în acest sens. Eu nu neg
faptul că toţi scriitorii enumeraţi aici sunt remarcabili sau chiar mari
scriitori, dar ei nu sunt scriitori de talia lui Lev Tolstoi, Fiodor Dostoievski,
Thomas Mann, James Joyce, Marcel Proust. În operele lor nu găseşti
scenele grandioase din operele măreţe ale celor din urmă.
Cu cât un roman este mai scurt, cu atât va fi mai bine pentru distribuirea
cărţii, pentru tipărire şi ambalare, pentru interesele financiare, pentru
atmosfera creată şi pentru filmele piratate. Din viaţa plină de suferinţă (aici
nu mă refer doar la sărăcia materială, ci mai ales la chinul spiritual) şi din
destinele tragice determinate de defectele de caracter ale oamenilor putem
extrage surse de inspiraţie care să dea naştere marilor opere, în timp ce din
filmele piratate poţi dobândi surse de inspiraţie care să-ţi permită să scrii
doar nişte superbe fleacuri care n-au nicio legătură cu experienţa
chinezească. Probabil că vor fi unii care vor spune că în zilele noastre
nimeni nu vrea să citească un roman de mari dimensiuni. În realitate, cei
dispuşi să citească vor citi un roman oricât de lung ar fi el, iar cei care nu
sunt dispuşi să citească nu vor citi, oricât de scurt ar fi romanul. Lungimea
nu reprezintă elementul fundamental care să-i influenţeze pe cititorii cei
mai devotaţi. Evident că înainte de a fi lung un roman trebuie să fie bun.
Dacă e vorba doar de lungime, atunci el va fi prost, cam aşa cum erau
bandajele cu care se legau picioarele străbunicelor; dar presupunând că
romanul ar fi un brocart pe care s-au brodat splendidele imagini din stampa
3
Pe malul râului, la Sărbătoarea Morţilor , atunci cu cât e mai lung, cu atât
mai bine.
Lungimea romanului nu este precum lungimea spaghetelor, nu este precum
inundaţia, suflul prelung, spuma, fitilul lămpii, nu este precum tigrul de
hârtie; lungimea este precum unealta adevărată, precum picioarele
cocorului, care trebuie neapărat să fie lungi. Este lungimea care trebuie să
fie exact atât cât se cuvine. Marele Zid cum de este atât de lung? Zeul
Pământului, de pe munţii maiestuoşi din spatele lui, îl doreşte de o
asemenea lungime.
Densitatea romanului de mari dimensiuni priveşte evenimentele,
personajele şi ideile. Fluxul gândirii vine năvalnic şi cuprinde evenimentele,
personajele, ca într-o avalanşă de nestăvilit ce nu poate fi cuprinsă cu
privirea. Nu este vorba de romanul care poate fi expediat din câteva vorbe.
Densitatea evenimentelor fireşte că nu reprezintă o chestiune simplă, nu
este ca într-un şuvoi. „Teoria icebergului“, despre care vorbeşte
Hemingway, se potriveşte foarte bine romanului de mari dimensiuni.
Densitatea personajelor nu înseamnă o înghesuială ca într-o conservă de
sardine, ci o diversitate de personaje pline de viaţă. Într-un roman bun, de
mari dimensiuni, personajele principale trebuie să poată intra în galeria
personajelor literare. Chiar şi personajele secundare trebuie să fie cât se
poate de autentice şi nicicum nu e cazul să aducem în prim-plan o recuzită
doar pentru a rezolva problemele scriitorului la nivelul naraţiunii.
Densitate ideilor face referire la contradicţiile din gândire şi la suprimările
de opinii de tot felul. Dacă un roman dezvăluie doar aşa-numita „gândire
corectă”, doar frumuseţea şi nobleţea sau doar opoziţia simplă,
schematizată, între bine şi rău, atunci valoarea unui asemenea roman se
cuvine a fi pusă la îndoială. Acele romane care vorbesc despre progres e
foarte probabil să fi fost realizate de scriitori cu o gândire reacţionară. Acele
romane care au o bază filozofică probabil că nu au fost scrise de filozofi.
Un roman bun, de mari dimensiuni ar trebui să facă vâlvă, să aibă multiple
valenţe şi înţelesuri şi în multe privinţe să fie în contradicţie cu intenţiile
scriitorului. Între bine şi rău, între frumuseţe şi urâţenie, între dragoste şi
ură ar trebui să existe o zonă întunecată. Aici este tărâmul vast unde
romancierul dă frâu liber talentului său.
Se mai poate spune şi că romanele de mari dimensiuni, care au densitate, ar
trebui să fie romanele care se pot recepta în mod diferit de la o generaţie la
alta, iar aici evident că ne raportăm la intenţiile subiective ale scriitorului.
Farmecul literaturii rezidă tocmai în faptul că ea poate fi receptată diferit.
Atunci când există o concordanţă între intenţiile scriitorului şi impresiile de
după lectură ale cititorului, probabil că este vorba de o carte cu mare succes
de piaţă, dar în niciun caz de „un mare roman“.
Gradul de dificultate al romanului de mari dimensiuni se referă la
originalitatea la nivel artistic. Această originalitate este întotdeauna
necunoscută şi solicită cititorul să-şi pună un pic mintea la contribuţie,
lectura unui asemenea roman fiind mult mai dificilă şi mai dureroasă decât
lectura acelor romane uşurele şi alunecoase. Gradul de dificultate se referă
şi la complexitatea structurii, a limbajului şi a concepţiei.
În ceea ce priveşte structura romanului, fireşte că ea poate fi una liniară, iar
aceasta este maniera obişnuită de a scrie a clasicilor, aparţinând realismului
critic, o manieră foarte la îndemână. Structura nu este niciodată o simplă
formă, ea uneori ţine chiar de conţinut. Structura romanului de mari
dimensiuni este o parte componentă importantă a laturii artistice, o
manifestare a forţei imaginative a scriitorului. O structură bună poate pune
în evidenţă semnificaţia poveştii şi de asemenea poate conferi mai multe
valenţe semantice acestei poveşti. O structură bună poate transgresa
povestea şi putem asista chiar la o destructurare a poveştii. În urmă cu
câţiva ani am spus că „Structura este precum politica”, iar dacă vreţi să
înţelegeţi această afirmaţie, atunci vă invit să citiţi romanele mele Ţara
Vinului şi Baladele usturoiului din Paradis. Dacă noi încă mai putem scrie
romane de mari dimensiuni, venind după acei scriitori clasici, autori ai
marilor cărţi, într-un anumit sens, este pentru că ne dezvăluim talentul
tocmai la nivelul structurii textului de dimensiuni impozante.
Dificultatea limbajului în romanul de mari dimensiuni se referă la caracterul
inedit. Însă acesta trebuie să fie un limbaj îmblânzit în linii fundamentale,
care să nu apeleze în mod voit la dialect pentru a conferi lecturii un anumit
grad de dificultate. Fireşte că dialectul este pentru noi o mină de aur, dar,
dacă ne limităm la folosirea dialectului doar în dialoguri şi dacă sperăm să
individualizăm personajele în felul acesta, atunci comitem o greşeală.
Dialectul îşi poate aduce cu adevărat contribuţia numai în măsura în care el
se amestecă în limbajul naraţiunii.
Lungimea, densitatea şi dificultatea unui roman de mari dimensiuni creează
atmosfera solemnă a acestuia. Un asemenea roman exclude speculaţiile; el
este greoi, mărinimos, cu o amestecătură de personaje bune şi rele, nu are
nimic respingător şi nimic perspicace, nu are nevoie să linguşească şi nici să
facă mofturi.
În epoca în care trăim, numeroşi cititori urmează obiceiurile şi nu doresc să-
şi pună mintea la contribuţie. Desigur că nu e nimic greşit în asta.
Adevăratul roman de mari dimensiuni îşi găseşte cu greu prieteni apropiaţi,
dar acesta este un lucru obişnuit. Măreţul roman de mari dimensiuni nu-i
cazul să facă tumbe precum animalul de companie şi nici nu-i cazul să urle
precum hienele în haită. El trebuie să fie o balenă ce rătăceşte solitară în
adâncul mărilor, respiră răsunător şi profund, se împerechează în
rostogolirea talazurilor, naşte însângerată şi măreaţă, păstrându-se îndeajuns
de departe de rechinii adunaţi în grupuri.
Romanul de mari dimensiuni nu-şi poate sacrifica demnitatea cuvenită doar
pentru a fi pe placul acestei epoci aflate în căutarea senzaţionalului. Nu
poate să-şi scurteze lungimea, să-şi diminueze densitatea şi să-şi micşoreze
dificultatea doar de dragul anumitor cititori. Eu atât de lung îl vreau, atât de
dens îl vreau şi atât de dificil îl vreau. Cine doreşte să-l citească e bine
venit; cine nu, e liber să n-o facă. Eu, şi de ar fi să rămân cu un singur
cititor, tot aşa vreau să scriu.
Mo Yan
 Capitolul 1

Dragi consăteni, cu luare-aminte ascultaţi

Cum vă vorbeşte Zhang Kou azi
Şi despre lumea noastră şi despre Paradis,
Despre ogoare întinse şi îmbelşugate
Şi râuri cristaline, ce alunecă la vale.
Aici crescut-au fete mândre şi băieţi frumoşi,
Ei pentru usturoiul alb să trudească au ales…
Fragment din balada interpretată de Zhang Kou, menestrelul orb din judeţul
Paradis

— Gao Yang!
Soarele ardea nemilos în miezul acelei zile. După atâta amar de vreme
secetoasă, între cer şi pământ hălăduia un nor de praf îmbâcsit, purtând
până departe izul de usturoi rânced. Un cârd de ciori negre ca smoala trecu
pe deasupra curţii şi aşternu în zbor o umbră cenuşie pe pământ. Oamenii n-
apucaseră încă să lege în funii usturoiul cules, ci îl lăsaseră în grămezi
răzleţe, ca să se usuce în bătaia soarelui, aşa că nu-i de mirare că la tot pasul
mirosul greu se răspândea în valuri. În odaia principală, Gao Yang şedea pe
vine lângă o măsuţă joasă, cu un bol de supă de usturoi în mână. Îşi arcuise
sprâncenele, chinuindu-se să-şi înfrâneze greaţa care se ridica din străfundul
stomacului. Dădu să mai soarbă o gură când pe neaşteptate un strigăt plin
de îngrijorare se făcu auzit dinspre poarta dărăpănată, lăsată deschisă.
Recunoscu pe dată vocea lui Gao Jinjiao, primarul satului, care îl chema pe
nume. Degrabă, lăsă bolul jos şi îi răspunse hotărât, în timp ce se îndrepta
spre curte:
— Tu eşti, nea Jinjiao? Hai înăuntru! îi zise el din uşa casei.
— Gao Yang, ieşi puţin! Am ceva important de vorbit cu tine.
De astă dată, vocea de la poartă se mai înmuiase un pic. Gao Yang nu
îndrăznea să-l întâmpine pe primar cu răceală, aşa că se întoarse spre fiica
lui de opt ani, care şedea lângă măsuţă, ca s-o instruiască. Fata oarbă părea
aidoma unei statui mohorâte de lemn, cu ochii negri, strălucitori, ţintuiţi în
gol.
— Xinghua, să nu atingi nimic, că poţi să te opăreşti!
Când ieşi afară, simţi cum pământul fierbinte îi arde tălpile, iar arşiţa îl făcu
să lăcrimeze pe dată. În timp ce îşi scutura praful de pe piept, auzi scâncetul
4
copilaşului nou-născut, de pe kang . Parcă şi nevasta lui cea beteagă îngâna
ceva. Cât aşteptase el să i se nască un fiu! Gândul acesta îl înduioşa, privind
fereastra întunecată. Dinspre sud-vest se strecura timid mireasma grâului
pârguit, semn că se apropia vremea recoltelor. Pe neaşteptate, îşi simţi inima
tare grea, iar un fior ca de gheaţă îi urcă încetişor pe spinare. Ar fi vrut să se
oprească în loc, însă paşii îl purtau tot înainte. Ochii îi lăcrimau de-a binelea
din pricina mirosului înţepător de usturoi. Ridică braţul ca să-i şteargă,
încredinţat de faptul că nu plângea.
— Unchiule, ce s-a întâmplat? Aoleu… măiculiţă!
Dungi de culoarea jadului îi trecură prin faţa ochilor cu iuţeala fulgerului,
ca şi cum milioane de frunze verzi de usturoi ar fi săgetat aerul. Simţi o
lovitură cumplită în glezna dreaptă, cât se poate de zăbavnică, apăsătoare,
pătrunzătoare până-n măduva oaselor. Din pricina şocului, închise ochii şi i
se păru chiar că slobozise un strigăt jalnic. Se înclină într-o parte, însă
curând veni o nouă lovitură în spatele genunchiului stâng. Urlă din nou,
îndoindu-se de şale şi pe nesimţite se prăbuşi pe treptele de piatră. Ar fi vrut
să deschidă ochii, doar că pleoapele îi erau ca de plumb, iar miasma
înţepătoare de usturoi le pricinuia ochilor săi dureri greu de suportat. Cu
toate că lacrimile îi şiroiau necontenit, ştia bine că nu plânge. Când voi să-şi
ridice capul şi să se frece la ochi, o strânsoare rece ca gheaţa îi cuprinse
încheieturile mâinilor. Două pocnituri îi răsunară ascuţit în urechi, de parcă
două ace de oţel i-ar fi sfredelit creierul.
Într-un târziu, deschise ochii şi privi prin perdeaua nedesluşită de lacrimi.
„Doar n-am plâns!“ se gândi el, cam nedumerit. Zări doi poliţişti vânjoşi,
îmbrăcaţi în tunică albă şi pantaloni verzi cu vipuşcă roşie. Pe pantaloni se
vedeau urme albicioase, dar nici tunicile nu erau tocmai curate, ci erau
înţesate de pete negre. Cei doi aveau centiroane maronii, late, de muşama,
de care atârnau pistoalele şi un baston negru. Doar cataramele, cu
strălucirea lor metalică, săreau în ochi. Nici n-apucă să deschidă gura că
poliţistul îi şi flutură prin faţa ochilor o hârtie cu sigiliu roşu, spunându-i
bâlbâit:
— Eşti… eşti arestat!
Abia atunci Gao Yang zări cătuşele de oţel, lucioase, strânse pe încheieturile
mâinilor şi legate între ele cu un lanţ argintiu care se bălăngăni alene atunci
când ridică braţele. Un fior rece ca gheaţa îl străbătu din cap până-n
picioare, aproape împietrindu-l. Sângele îi aluneca în sloiuri prin vine şi,
deodată, simţi cum întreg trupul i se strânge – testiculele i se retraseră, la fel
şi intestinele parcă i se făcură ghem. Un jet de urină rece se porni fără
stavilă. Ar fi vrut să-şi stăpânească toate aceste reacţii, să se controleze un
pic, dar nu fu chip. Nu se ştie de unde, din neant, îi răsunară în urechi
5
acordurile melodioase, tânguite, stârnite pe corzile de erhu de Zhang Kou,
menestrelul cel orb. La auzul lor, toţi muşchii i se destinseră şi o stare ca de
paralizie puse stăpânire pe el. Cum urina rece i se prelingea pe coapse, simţi
mai întâi udătura pe fund, după care tălpile îi fură inundate cu totul. Când
căzu în genunchi, auzi chiar cum jetul de urină ţâşneşte şi curge, susurând,
pe cracii pantalonilor.
Unul dintre poliţişti întinse o mână rece ca gheaţa, îl înşfăcă de braţ şi îl
trase.
— Ri… ridică-te! se bâlbâi el.
Gao Yang era complet năuc. Ar fi vrut să apuce braţul poliţistului, însă
cătuşele, cu un zăngănit uşor, i se împlântară în carne, zădărnicindu-i orice
pornire. Speriat peste măsură, renunţă şi îşi lăsă în jos braţele ţepene ca
nişte crengi, cu palmele căuş, de parcă ar fi ţinut grijuliu vreun obiect de
mare preţ.
— Ri… ridică-te! îi răsună în urechi îndemnul poliţistului.
Se sforţă să se ridice, dar nici nu izbuti bine să pună tălpile pe pământ că o
durere cumplită puse stăpânire pe glezna sa. Se înclină şi iarăşi ajunse în
genunchi pe treptele de piatră.
În clipa aceea, poliţiştii l-au înşfăcat de subsuori şi l-au ridicat. N-avea pic
de vlagă în picioare, ceea ce făcu trupul său firav să se bălăngăne între cei
doi precum limba unui pendul. Poliţistul din dreapta îl lovi cu genunchiul în
noadă, moment în care uită instantaneu de durerea de la gleznă. Tremura ca
varga, însă tot se ridică în picioare. Atunci, cei doi l-au eliberat din
strânsoare, iar Bâlbâitul a continuat:
— Hai, mişcă!
Lui Gao Yang îi vâjâia capul îngrozitor. Deşi ştia cât se poate de limpede că
nu plânge, lacrimi fierbinţi îi scăldau chipul, ca răsărite dintr-un izvor,
împăienjenindu-i privirea. Din nou poliţistul îl îndemnă să meargă înainte.
Blestematele alea de cătuşe împlântate în carne, la încheieturile mâinilor, îi
desluşeau sensul celor întâmplate – era arestat. Îşi făcea curaj să-şi
dezmorţească limba. Totuşi, nu îndrăznea să-l întrebe nimic pe poliţist, ci
doar să-l ţintuiască pe primarul Gao Jinjiao cu o privire demnă de toată
mila. Acesta stătea lipit de un salcâm, redus la tăcere.
— Nea Jinjiao… de ce mă arestezi? Ce rău am făcut eu? se tângui el.
Deşi acum ştia bine că plânge, nici urmă de lacrimă, căci ochii lui parcă
secaseră şi, pe deasupra, îl ardeau cumplit. Aşa îl întreba el pe şeful satului,
cel care îl atrăsese într-o capcană ca să-l scoată în curte, numai că acesta
nici gând să-i răspundă, ci doar se bălăngănea, lovindu-se cu spatele de
trunchiul salcâmului ca un copil obraznic pus la colţ. La fiecare izbitură,
muşchii feţei îi tresăltau.
— Nea Jinjiao, eu n-am greşit cu nimic. De ce m-ai păcălit? strigă el.
O bobiţă de sudoare adăsta pe fruntea primarului, refuzând să se prelingă.
Acesta îşi dezvălui într-un rânjet dinţii gălbejiţi, ca şi cum s-ar fi pregătit să
tragă un ţipăt şi apoi s-o rupă la sănătoasa.
Unul dintre poliţişti îl lovi din nou pe Gao Yang cu genunchiul în fund,
îndemnându-l să meargă.
— Tovarăşe… comandante… zise Gao Yang întorcându-se spre el, nu
cumva m-aţi arestat din greşeală? Pe mine mă cheamă Gao Yang. Sigur este
o confuzie la mijloc…
— Pe tine te vrem! spuse Bâlbâitul.
— Mă cheamă Gao Yang!
— Pe tine te vrem!
— Ce rău am făcut de mă arestaţi?
— Pe 28 mai, la prânz, ai fost în fruntea celor care au distrus sediul
Guvernului Judeţean, spuse dintr-o răsuflare Bâlbâitul.
Gao Yang văzu negru în faţa ochilor şi se prăbuşi la pământ. După ce l-au
adunat de pe jos, îşi reveni şi întrebă timid:
— Păi, asta se cheamă infracţiune?
— Mda, se cheamă infracţiune. Hai, mişcă!
— Da’ n-am fost singur… Au intrat acolo o mulţime de oameni…
— N-o să scape niciunul.
Cu privirea în pământ, Gao Yang se gândi că mai bine şi-ar zdrobi capul de
zidurile casei şi ar termina odată cu tot chinul, însă cei doi poliţişti îl
înşfăcaseră bine, de o parte şi de alta, ca nu cumva să le scape. Deodată, se
auzi iarăşi cântecul acela emoţionant şi trist al menestrelului Zhang Kou:
În al zecelea an al Republicii
Un tânăr cu sângele fierbinte
Veni în Paradis ca din neant,
Să ducă stindardul roşu mai departe.
El îndemna sătenii cu birul să se lupte.
Mai-marii din judeţ soldaţii au chemat,
Pe dată l-au încercuit,
L-au prins pe bietul Gao Dayi,
Şi capul i-au tăiat.
Acesta era dârz, neînfricat,
Căci asemenea lujerilor,
Comuniştii nicicum nu ar fi abdicat.

Simţi cum un val de căldură îi inundă burta, în timp ce picioarele îşi

recăpătau vigoarea. Cu buzele tremurânde, avu un imbold ciudat să strige
un slogan. Îşi întoarse faţa şi privirea îi rămase aţintită asupra stemei roşii
de pe pălăria cu boruri largi a poliţistului. Pe dată, cuprins de ruşine şi
remuşcări, Gao Yang se grăbi să-şi plece capul, întinse braţele şi îi urmă pe
poliţişti cu supuşenie.
Apoi auzi în spatele său un zgomot şi, întorcându-şi capul, o zări pe
Xinghua, fiica lui, cum ciocănea uşurel în pământ cu băţul acela de bambus
pârlit şi crestat, în căutarea drumului. Tot ciocăni aşa până ajunse pe treptele
de piatră de la intrarea în casă. Cât de limpede şi cât de dureros îi răsuna
zgomotul acela în suflet! Îi tremura bărbia şi nu se putea stăpâni nicicum,
drept care lacrimi fierbinţi îi năvăliră iarăşi în ochi. Acum ştia că plânge de-
adevăratelea. Ar fi vrut să rostească ceva, dar parcă i se pusese un nod în
gât.
Xinghua purta o pereche de pantaloni roşii, iar în picioare avea gumari
roşii, legaţi cu şireturi negre. Era plină de praf pe burtă şi pe gât. Tunsoarea
băieţească îi lăsa la vedere urechile palide. Gao Yang se sforţă să scape de
nodul din gât, dar fără succes.
Fata călca uşor, cu teamă, ridicând mult piciorul – nu băgase de seamă
niciodată până atunci ce picioare lungi avea fiica lui. Păşi peste prag şi se
opri în locul unde se prăbuşise el în genunchi ceva mai devreme. Se
sprijinea uşor de băţul de bambus, un pic mai înalt decât ea. Gao Yang
înţelese cât crescuse fiica lui pe nesimţite. Se străduia să scape de nodul din
gât, în timp ce privea chipul adumbrit al fetei, cu ochişorii aceia ca două
mărgeluţe negre, lucioase. Erau de un negru închis, demonic, parcă fără pic
de alb în ei. Fata îşi înclină uşor capul, iar în clipa aceea pe faţă i se aşternu
o expresie de om matur. Îl chemă şoptit mai întâi, apoi plângând, ca după
câteva momente să strige amarnic:
— Tăticule!
Cu toată puterea de care era în stare îşi înghiţi nodul acela care îi luase
vocea cu totul, odată cu lacrimile care se rostogoleau pe obraji, ajungându-i
pe buze. Unul dintre poliţişti îl împinse şovăielnic şi îi spuse încet:
— Hai, mai repede! În câteva zile o să-ţi dăm drumul.
Gao Yang privi chipul nesuferit al poliţistului bâlbâit şi simţi adevărate
spasme în burtă, apoi în gâtlej. Deschise gura şi scuipă o spumă alb-
albăstruie, curăţindu-şi astfel gâtul. Apoi, se grăbi să strige:
— Xinghua, să-i spui mamei…
N-apucă să-şi termine vorba că din nou i se puse un nod în gât. Se apropie
de scară şi aplecându-se uşor în faţă, zise:
— Du-te şi spune-i mamei tale că pe tata l-a luat poliţia.
Gao Yang o văzu pe fată că încearcă să se aşeze în fund pe pragul uşii, dar
dezechilibrându-se, se lăsă pe spate atât de mult, încât abia mai reuşi în
ultima clipă să se sprijine cu o mână de pământ, ca să nu cadă. Cu cealaltă
mână se propti cu băţul de bambus şi izbuti să se ridice în picioare imediat.
Gao Yang o văzu cum deschide gura de parcă ar fi vrut să strige, dar în
urechi îi răsună o bubuitură şi nimic altceva. Greaţa pusese stăpânire pe el.
Fata semăna cu o maimuţă în lanţuri, biciuită şi târâtă, dar care nu scotea
niciun sunet, ci doar ţopăia dezlănţuită de colo-colo. Lovea cu băţul treptele
de piatră, lovea pragul de lemn putred, lovea pământul uscat, iar în urma
loviturilor rămâneau dâre palide.
Din curte se auzeau strigătele disperate ale soţiei.
— Domnule primar Gao, mergi dumneata înainte, că ştii drumul! au spus
poliţiştii în gura mare.
Apoi, l-au înşfăcat pe Gao Yang, fiecare de câte un braţ, de parcă ar fi luat
pe sus un copil obraznic, dar neputincios. L-au scos din curte mai mult târâş
şi au pornit grăbiţi spre capătul satului.

2
Tras cu forţa, Gao Yang năduşise din cap până-n picioare, iar inima-i bătea
cu putere în piept. Când se opri locului în cele din urmă şi îşi ridică privirea,
zări o pădurice întunecată de salcâmi. La marginea ei, înspre apus, erau trei
case cu ţiglă roşie pe acoperiş. Cum nu se întâmpla să meargă adeseori mai
departe de satul lui, nu ştia prea bine cine locuia pe acolo. Poliţiştii l-au dus
chiar la păduricea aceea, unde s-au oprit ca să se îndrepte de spinare şi să-şi
tragă sufletul. Gao Yang observă atunci că aveau hainele leoarcă de sudoare
pe umeri şi în dreptul şalelor, ceea ce-i stârni respect, dar şi multă milă
pentru toată truda lor. Primarul Gao Jinjiao se strecură printre salcâmi, uşor
aplecat de spate şi apoi, la întoarcere, le spuse în şoaptă:
— În cameră… m-am ridicat la geam şi m-am uitat înăuntru. Stă tolănit pe
kang şi doarme.
— Cu… cum îl arestăm? îl întrebă Bâlbâitul pe tovarăşul său. Să-l
păcălească primarul Gao să iasă afară! Ăsta a fost în armată. Tare mă tem că
n-o scoatem la capăt prea uşor cu el.
Acum pricepea el spre cine ţinteau, pe cine voiau ei să aresteze. Gao Ma!
Cu siguranţă era Gao Ma! Privi dispreţuitor capul chel al lui Gao Jinjiao şi
simţi un imbold aprig să se repeadă şi să-l muşte, însă într-o clipă furia
aceea se risipi şi în locul ei un gând neobişnuit se cuibări în mintea lui:
poliţiştii să mai aresteze câţiva oameni alături de el. „Dacă i-ar aresta pe toţi
bărbaţii din sat, atunci s-ar mai linişti şi nevastă-mea“, se gândi el. „Cel mai
bine ar fi să-l aresteze pe Gao Ma, că, de o fi să stau în închisoare, atunci
acolo ne trebuie o căpetenie, iar el este cel mai potrivit.”
— Nu-i cazul să-l trimitem pe primar. Intrăm în forţă şi-l săltăm. Şi, dacă n-
o merge aşa, atunci ne punem cu bastoanele pe el şi-l doborâm la pământ,
sugeră unul dintre poliţişti.
— Domnilor ofiţeri, păi… eu nu prea mai am treabă pe aici. Am plecat!
spuse Gao Jinjiao.
— Cu… cum n-ai treabă? Stai cu ochii pe ăsta!
Gao Yang îl privi cu ură pe Gao Jinjiao.
— Domnule ofiţer, eu chiar că nu pot să-l păzesc. Dacă cumva fuge… nu
pot să-mi asum eu singur treaba asta.
Şi, zicând acestea, îi aruncă o privire pe furiş lui Gao Yang. Bâlbâitul îşi
şterse sudoarea de pe faţă cu mâneca şi întrebă:
— Gao Yang, ai îndrăzni tu s-o ştergi de aici?
Acesta, într-un avânt neaşteptat de curaj, pe un ton sfidător, răspunse
rânjind:
— Aș îndrăzni!
Bâlbâitul se hlizi şi, dezvăluindu-şi dinţii ca nişte colţi scânteietori de tigru,
continuă:
— Aaaa… auzi? Ar îndrăzni să fugă. Ştii tu vorba aia: „O fugi călugărul,
dar templul rămâne tot pe loc“.
Niciuna, nici două, Bâlbâitul scoase de la brâu un snop de chei lucioase,
pipăi puţin cătuşele şi apoi le deschise cu un păcănit înfundat. Îl privea
surâzător pe Gao Yang, în timp ce acesta îşi freca încheieturile mâinilor pe
urmele vineţii lăsate de cătuşe, cuprins parcă de un val imens de
recunoştinţă. Gao Yang simţi din nou cum îl podideşte plânsul, dar de astă
dată îşi zise în sinea sa cu năduf: „N-au decât să curgă lacrimile. Eu nu
plâng“.
Încrezător, îşi ridică privirea către poliţişti şi se încumetă să-i întrebe:
— Tovarăşi, asta înseamnă că pot să plec acasă?
— Să pleci acasă? îi răspunse unul dintre poliţişti tot cu o întrebare. De dus
înapoi, te-om duce noi, dar nu acum. Stai cătinel!
Bâlbâitul îi făcu semn din ochi tovarăşului său, care se duse de îndată în
spatele lui Gao Yang şi îl împinse cu putere, lipindu-l de un salcâm. Izbitura
de scoarţa aspră a copacului îi pricinui o mare julitură pe nas. Cei doi îi
traseră braţele în jurul copacului şi până să apuce el să se dezmeticească, se
şi trezi încătuşat din nou. Îmbrăţişând un copac atât de mare, nu mai era
chip să-şi vadă mâinile, căci era una cu copacul. De furie, izbi copacul cu
fruntea de câteva ori, iar agitaţia sa le pricinui frunzelor un tremurat uşor.
Cicadele, deranjate şi ele, săreau speriate care încotro. Le simţea stropii reci
pe care i-i trimiteau pe gât.
— Păi… nu voiai să fugi? zise Bâlbâitul batjocoritor. Hai, du-te! Dacă ai
putere, smulge copacul din rădăcini şi ia-o la fugă cu el în braţe!
Cum se tot zbătea să scape din strânsoare, Gao Yang simţi un spin de la
salcâm intrându-i în burtă. Îl înţepa atât de rău încât avea senzaţia că i-a
străpuns şi maţele. Ca să scape de înţepătura aceea groaznică, n-avu încotro
decât să se lase pe spate cât putu de mult, îndurând însă o durere cumplită
pricinuită de cătuşele împlântate în încheieturi. Îşi încovoie spinarea şi,
plecând capul, observă spinul de un roşu cărămiziu care deja îi ieşise din
piele, iar în vârful lui se vedeau ceva fibre albe. Încetişor, din locul unde
fusese înţepat de spin se ivi o picătură de sânge, tot de un roşu cărămiziu,
aceeaşi culoare cu spinul salcâmului. Când îşi coborî privirea mai jos, îi sări
în ochi pantalonul pe care îl udase mai devreme şi care acum aproape că se
uscase de tot, doar că în partea din faţă rămăsese o pată rotundă, aidoma
unui nor pe cer. Îşi mai văzu şi glezna dreaptă umflată şi vânătă, cu pielea
jupuită şi încreţită la marginea umflăturii, ca o piele străvezie de şarpe aflat
la vremea năpârlirii.
Se foi un pic în încercarea de a scăpa de spinul acela, după care urmări cu
priviri duşmănoase, dar temătoare, picioarele poliţiştilor. Purtau pantofi
negri de piele care, în pofida faptului că erau foarte prăfuiţi, tot mai luceau
întru câtva. Se gândi că dacă ar fi avut şi el pantofii de pânză în picioare, în
niciun caz nu s-ar fi ales cu o asemenea umflătură la gleznă. Îşi mişcă
piciorul, de parcă ar fi vrut să scape de durerea ascuţită, ca atunci când e
osul zdrobit. Ochii i se umpluseră de lacrimi, însă tot se încuraja singur
spunându-şi: „Gao Yang, îţi curg lacrimile, dar tu nu plângi!“
Cei doi poliţişti porniră tiptil spre casa lui Gao Ma, unul cu pistolul în
mână, celălalt cu un baston negru. Partea dinspre răsărit a gardului era cam
prăvălită, nu mai avea decât vreo jumătate de metru înălţime, aşa încât
poliţiştii numaidecât au încălecat gardul şi s-au trezit în curte. Acolo, lângă
zidul dinspre apus erau doi copaci cu frunzele plecate, sub care se
adăpostiseră la umbră câţiva pui de găină. Razele arzătoare ale soarelui se
aşterneau ca o foiţă de argint peste grămezile de usturoi putred din curte,
făcându-le să răspândească un iz şi mai puternic. În această atmosferă, pe
Gao Yang îl încercă o senzaţie de greaţă cumplită. De vreo lună, de când
scăzuse preţul usturoiului, ajunsese să asocieze usturoiul ăsta verde, lung,
lucios cu viermii din bălegar şi, cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât
greaţa devenea mai chinuitoare.
Sub fereastra casei era o oală cu fundul ciobit, întoarsă cu gura în jos. Îl
văzu pe Bâlbâit cu un ciomag negru în mână, întinzându-şi gâtul ca să
privească pe geam înăuntru. Gao Ma dormea pe kang. În tot acest răstimp,
primarul Gao Jinjiao se tot bălăngănea, izbindu-se cu spatele de un copac.
În bătaia razelor de soare, puii de găină albi, cam murdari, se cocoţaseră pe
o claie de paie şi băteau din aripi. Se zice că atunci când puii stau la soare şi
bat din aripi, în trei zile o să plouă. Tare îl mai bucura gândul acesta! Gao
Yang îşi înclină capul şi privi cerul printre ramurile întortocheate ale
salcâmului. Era senin, fără pic de nor, iar razele purpurii ale soarelui cădeau
în ploaie printre crengi. Puii se tot agitau, răscolind paiele cu ghearele.
Celălalt poliţist aştepta în spatele Bâlbâitului, cu pistolul pregătit. Stătea cu
gura căscată şi parcă nici nu mai respira.
Gao Yang, plecându-şi capul, îşi şterse câteva broboane de sudoare de pe
frunte chiar pe trunchiul copacului. Pe dată, cei doi poliţişti schimbară
câteva priviri şi apoi se înţeleseră prin gesturi care cum să acţioneze. În cele
din urmă, Gao Yang se dumiri ce voiau să facă. Păreau să se fi hotărât, căci
Bâlbâitul îşi ridică centironul de la brâu, în timp ce tovarăşul său îşi strânse
buzele atât de tare de parcă avea o tăietură lucioasă în loc de gură. Rezemat
de copac, Gao Jinjiao trase un vânt prelung. Cei doi poliţişti stăteau
încordaţi ca nişte motani gata să se năpustească asupra şoarecelui.
— Gao Ma! Fugi! A venit poliţia să te salte, strigă Gao Yang din răsputeri
şi, de îndată ce vorbele se sloboziră, un fior rece îi străbătu tot corpul, iar
dinţii începură să-i clănţăne. Ştia că îi cuprinsese spaima şi că-şi regretă
deja gestul, dar acum nu mai avea ce face decât să-şi muşte buzele, ca să
pună stavilă tremuratului şi să privească tot înainte. Bâlbâitul se întoarse
spre el, mai să cadă, împiedicându-se de oala ruginită. Celălalt poliţist însă
se năpusti în încăpere cu pistolul în mână, iar Bâlbâitul îl urmă îndeaproape.
Se auzi o uşă smulsă din ţâţâni şi apoi o bufnitură de perete.
— Mâinile sus!
— Mâinile sus!
Lacrimile îi împânziseră ochii lui Gao Yang care îşi tot repeta în sinea sa:
„Nu plâng. Nu plâng”. Nu vedea în faţa ochilor decât nişte cătuşe lucioase,
ca ale lui, cum strâng mâinile robuste ale lui Gao Ma. Îşi simţea mâinile
umflate şi greoaie. Desigur că nu le putea vedea din pricina salcâmului, însă
avea senzaţia că sângele îi era pompat cu putere prin vine şi în orice clipă ar
fi putut să ţâşnească în afară precum un gheizer.
Din încăpere se auzea hărmălaie, urmată de un geam trântit, iar apoi Gao
Yang zări o siluetă întunecată care se năpusteşte în afară. Îl văzu pe Gao
Ma, îmbrăcat în nişte pantaloni scurţi, de culoare verzuie, cum se împiedică
de oala aceea ruginită, cât pe ce să cadă. Cu mişcări neîndemânatice, în
patru labe şi cu fundul în sus, parcă era un copil care acum învăţa să se
înalţe în picioare. Gao Yang rânji, dar de undeva din străfundurile minţii
sale, o voce, care parcă era a lui, parcă era a altuia, îi spunea: „Tu nu râzi,
ştii? Tu nu râzi!“

Nu plângea şi nici nu râdea. Purta pe spate o manta de paie, care îl făcea să

semene cu un arici şi stătea desculţ în mijlocul drumului. După ce trecu
ploaia torenţială, de după norii negri se iviră razele aurii ale soarelui.
Străfulgerau dinspre apus, aşa încât în partea opusă, la răsărit se ivi un
preafrumos curcubeu. Pe drum apa surura la vale, ducând cu ea pene, coji
de usturoi, şoareci morţi. Lângă un morman de băligar, o droaie de băieţaşi
în fundul gol zgârmau cu crenguţe de salcie o broască şi cum zgârmau ei
aşa, pielea de pe burtă i se tot umfla. Îşi strânsese ochii, îşi întinsese bine
picioarele, iar pe burtă pielea se ridica şi se tot ridica, până când… poc,
trosc! Haide, trosneşte-o, trosneşte-o! Bum! A explodat broasca!
Să nu plângi şi nici să nu râzi, Gao Yang!
Curcubeul dispăru, cerul se adumbri, razele soarelui pârjoleau ca focul.
Bum!

Bâlbâitul se năpusti afară pe geam şi nimeri cu pantofii lui frumoşi, de

piele, drept în oala ruginită. Rămăsese cu un picior înfipt în oală şi cu
celălalt proptit de marginea ei. Într-o mână ţinea ciomagul acela negru, iar
cu mâna cealaltă se sprijinea pe jos. Colegul lui ieşi în fugă pe uşă, cu
pistolul în mână, strigând:
— Stai pe loc! Stai că trag!
Nu trase focuri de armă nici măcar atunci când Gao Ma, cu mare agilitate,
încălecă gardul, sări şi o luă la fugă pe uliţă, stârnind găinile, care se lăfăiau
la soare prin paie, să alerge bezmetice în urma lui. Pălăria cu boruri largi a
Bâlbâitului se agăţă de rama ferestrei şi mai întâi căzu pe pervaz, pentru ca
mai apoi să-i aterizeze pe spinare, să se rostogolească pe jos şi să fie călcată
în picioare de poliţistul care alerga cu pistolul în mână. Acesta o luă la
şuturi preţ de vreo cinci metri, până când apucă să încalece zidul dărăpănat
şi să sară dincolo de el. Bâlbâitul îşi ridică ciomagul şi pocni cu năduf în
oală de îi sări smalţul în toate părţile şi răsună toată curtea. Gao Yang îl
vedea cum cu mare grijă îşi scoate piciorul din oală şi o imagine se contură
scurt în mintea sa: piciorul poliţistului. Bâlbâitul îşi recuperă pălăria, pe
care o îndesă repede pe cap, în timp ce sări şi el peste zid, urmându-şi
tovarăşul.
Gao Ma îşi croi drum prin păduricea de salcâmi, însă Gao Yang cu greu
reuşea să-l urmărească cu privirea. Alerga şi, aidoma unui orb, se
împiedica, se izbea de copaci – puieţii se înclinau, copacii cu trunchiul gros
pocneau – căci îşi tot întorcea capul să vadă dacă mai e cineva pe urmele
lui. Gao Yang tremura pentru el. „Gao Ma, cum de alergi aşa de încet? Hai
mai repede! Te ajung din urmă poliţiştii ăştia! Gao Ma, ai nişte picioare aşa
lungi şi braţe vânjoase. Chiar nu eşti în stare să fugi mai iute?“ Era
înspăimântat pentru bietul om. În umbra pestriţă a salcâmilor, pe pielea
negricioasă a lui Gao Ma, ca într-un film, alunecau lin pete de lumină, când
albicioase, când gălbui. Parcă avea picioarele legate între ele, ca un armăsar
cu piedică la picioare. Îşi flutura braţele în toate părţile. „Tâmpitule, la ce
bun să mai întorci capul?” Cu faţa lui prelungă şi cu dinţii rânjiţi, Gao Ma
6
arăta exact cum îi spunea numele – ca un cal .
Poliţiştii alergau după el, dar Bâlbâitul şchiopăta cu piciorul drept, de la
căzătura în oală. „Aşa-ţi trebuie, nemernicule!” Gao Yang simţi o durere
sfâşietoare la gleznă, ca şi cum ar fi avut o fractură. „Aşa-ţi trebuie,
nemernicule!” Brusc, auzi un scrâşnet puternic de dinţi.
— Stai pe loc! Fir-ai tu al naibii, stai pe loc! Stai că trag! îl avertiză
poliţistul care alerga cu pistolul în mână, dar în fapt nu trase niciun foc. În
schimb, se apleca, sărea, se ferea să nu se izbească de copaci, iute şi abil ca
un iepure de câmp.
La capătul celălalt, păduricea era mărginită de un zid de pământ, înalt de un
stat de om, care deasupra avea o împletitură din paie de grâu, drept protecţie
de ploaie. Gao Yang se lăsă puţin într-o parte, ca să-l poată urmări cu
privirea pe Gao Ma şi deodată îl zări cum se opreşte descumpănit în faţa
obstacolului. Cei doi poliţişti, cu armele în mână, îl încolţiseră, strigând cât
îi ţinea gura:
— Nu te mişca!
Gao Ma se rezemă de zid. Pe la colţurile gurii i se prelingea sânge. Cătuşele
de oţel îi atârnau la mâna dreaptă, căci poliţiştii nu apucaseră să-l încătuşeze
de tot.
— Stai pe loc! Nu te mişca! O să fie şi mai rău dacă te opui,
contrarevoluţionar nenorocit ce eşti!
Porniră toţi trei, poliţiştii flancându-l de-o parte şi de alta. Bâlbâitul tot mai
şchiopăta.
Gao Yang tremura aşa de rău, că făcea ca toate frunzele salcâmului să
freamăte odată cu el. Nu îndrăznea să mai privească chipul lui Gao Ma, din
ce în ce mai îndepărtat. Spinările albe ale poliţiştilor, chipul pământiu al lui
Gao Ma şi frunzele întunecate de salcâm – toate se contopeau şi rămâneau
imprimate pe pământ.
Ceea ce a urmat i-a luat prin surprindere atât pe Gao Yang, cât şi pe poliţişti
– cu o iuţeală greu de închipuit, Gao Ma se aplecă, luă în căuşul palmelor
pământ şi le aruncă în faţă celor doi cu toată forţa de care era în stare. Praful
galben i-a împresurat ca un nor, iar când, instinctiv, au ridicat mâinile să-şi
protejeze ochii şi s-au dat în spate, Gao Ma s-a întors, s-a agăţat de coama
zidului, s-a tras în sus şi a sărit. Au urmat două împuşcături şi două
zvâcnituri de praf s-au ridicat în aer. Gao Ma a strigat „Măiculiţă!” şi a
căzut dincolo de zid.
Gao Yang a strigat şi el, izbindu-şi capul de trunchiul copacului. Din
crângul de salcâmi din spatele casei lui Gao Ma se auzi ţipătul ascuţit al
unei fetiţe.
Solul de dincolo de pădurice era arid, după care urma o fâşie nisipoasă, cu
sălcii roşii, ce continua până la albia secată a unui râu. Pe celălalt mal – tot
sălcii roşii crescute din nisip, după care urma curtea cea mare a Guvernului
Judeţean, unde se aflau plopi albi şi un drum asfaltat ce ducea la oraş.
 Capitolul 2

Plăpânde şi lungi sunt firele de usturoi din Paradis.

Cu ficat de porc sau oaie de vreţi să vă-nfruptaţi
De ghimbir, dar şi de ceapă mai bine să uitaţi.
Plantaţi rogoz, vindeţi usturoi şi toţi bogaţi veţi fi
Veşminte noi şi casă nouă cu toţii veţi găsi,
Ba chiar şi cu mireasă vă veţi pricopsi.
Fragment din balada interpretată într-o noapte de vară, în anul 1986, de
menestrelul Zhang Kou

Usturoiul verde se vânduse cu totul, iar căpăţânile uscate fuseseră împletite

în funii şi agăţate apoi la streaşină. Venise rândul grâului, secerat şi el, pus
la uscat, ca după aceea să fie aşezat în vase de lut şi în oale. În faţa casei
Mătuşii a Patra, până la asfinţitul soarelui, locul unde se bătuse grâul fusese
curăţat lună. Căpiţele de pleavă, mohorâte, adunate sub strălucirea cerului
înstelat, răspândeau necontenit o aromă aparte. Dinspre ogor plutea în zbor
o adiere de miez de vară. Chiar dacă ferestrele erau închise, nu reuşeau să
ţină gâzele verzulii departe de flacăra lămpii cu gaz, ci mai abitir zburau de
nebune, cu miile, în jurul ei. Flacăra tremura întruna, cu un fâlfâit uşor, dar
nimeni nu o lua în seamă. Nimeni, cu excepţia lui Gao Ma. Toţi ceilalţi care
se aflau acolo, ba aşezaţi pe scaune, ba în picioare, ba stând pe vine lângă
lampă, nu-şi mai dezlipeau privirea de Zhang Kou, menestrelul orb. Lampa
aşternea pe faţa lui osoasă, cu pomeţi înalţi, o lumină aurie ca un smalţ.
„În seara asta, am s-o apuc de mână“, se gândi Gao Ma, înflăcărat. Simţi
cum un val de răceală îi împresoară trupul, văzând-o cu coada ochilor pe
Jinju, fiica Mătuşii a Patra, la doar câţiva paşi depărtare de el. „Am s-o apuc
de mână.“ Exact ca Julien Sorel, din romanul Roşu şi negru, în noaptea
aceea răcoroasă, când, aşteptând în faţa bisericii să răsune cea de-a noua
bătaie a orologiului, neînfricat, fără să-i pese de viaţă ori de moarte, a prins-
o de mână pe soţia primarului. „De îndată ce Zhang Kou îşi ia erhu şi dă
glas primului vers, am s-o prind de mână şi am s-o strâng cu putere, am să-i
strâng fiecare degeţel în parte.“ Chipul ei rotund ca floarea-soarelui
înnobilată de petalele aurii era de ajuns pentru a-ţi frânge inima. „Nu-i
înaltă, dar e vânjoasă şi plină de viaţă ca o junincă. A împlinit deja douăzeci
de ani şi nu mai pot aştepta. Trebuie să acţionez. Căldura trupului ei m-a
cuprins şi pe mine.“ Zhang Kou îşi drese un pic glasul şi atunci Gao Ma se
apropie încetişor de Jinju. Asemenea celorlalţi, stătea şi el cu privirea
pironită asupra cântăreţului, însă nu era chip să mai aibă urechi pentru ce
îngâna el.
De afară, de pe bătătură venea un iz de băligar proaspăt. La marginea
bătăturii, un mânz brun-roşcat alerga în galop – tropa-trop – fornăind când
şi când. În îndepărtarea cerului blând, steluţe mii străluceau cu putere. Jos,
pe pământ, porumbul de pe ogor se străduia molatic să crească, însoţindu-se
cu un foşnet aspru. Toată lumea îl privea pe Zhang Kou, unii chiar
murmurând pe alocuri. Acesta, drept ca o scândură, ciupea corzile
instrumentului său cu o mână, iar cu celalaltă plimba pe corzi arcuşul cu păr
de cal, ca într-o mângâiere, stârnind sunetele dulci şi cristaline. Inimile
oamenilor vibrau, parcă prinse într-o aşteptare nedefinită, în timp ce Zhang
Kou bătea din genele ochilor săi înfundaţi în orbite, îşi întindea gâtul şi
înălţa chipul său descărnat către cer, ca şi cum ar fi admirat puzderia de
stele.
Gao Ma se trăsese atât de aproape de Jinju, încât îi auzea respiraţia uşoară
ca o boare şi îi percepea mai acut voluptatea trupului. Întinse timid mâna
către mâna ei, ca un animăluţ care adulmecă ceva. Cocoţată pe un scaun
înalt, Mătuşa a Patra tuşi, ceea ce îl făcu pe Gao Ma să se scuture, cuprins
parcă de un frison, iar apoi să-şi vâre degrabă mâna în buzunarul
pantalonului. Ridicând nerăbdător din umeri, se mută din bătaia luminii şi
îşi ascunse faţa în umbra unui bărbat între două vârste.
În mâinile lui Zhang Kou, erhu se tânguia, dar notele acelea blânde, moi,
alunecoase ca mătasea curgeau unele după altele, ca şi cum ar fi vrut să
ducă odată cu ele întristarea adunată în sufletele oamenilor, colbul înghesuit
în pielea şi muşchii lor. Toată lumea stătea cu ochii aţintiţi asupra
menestrelului, care pe neaşteptate deschise gura mare şi slobozi un cântec
cu vocea răguşită, dar puternică:
Ce vreau eu să zic ar fi…
Cuvântul „ar fi“ fu rostit cu intonaţie ascendentă, prelung, iar apoi cu o
coborâre lentă a vocii, de parcă Zhang Kou şi-ar fi dorit ca oamenii,
închizând ochii, să-l urmeze, să alunece alături de el într-o lume fantastică,
mânaţi doar de forţa imaginaţiei. Apoi, reluă primul vers:
Ce vreau eu să zic ar fi
Că veste de Plenara Comitetului Central veni,
Noi, cei din judeţul Paradis
Săraci nu vom mai fi.
Zhang Kou îşi continuă la erhu melodia simplă, repetată iar şi iar, însoţit pe
alocuri de chicotelile înfundate ale celor de faţă. Îi amuza imaginea
menestrelului, cu gura căscată atât de larg, încât ar fi putut înghiţi întreagă o
pâiniţă fiartă în abur, dar Zhang Kou habar n-avea cât de mare căscase gura,
fiindcă el nu se putea vedea. Gao Ma o auzi şi pe Jinju cum chicoteşte şi de
îndată şi-o imagină cu faţa înviorată de voia bună ce pusese stăpânire pe
toată lumea. În mintea sa o vedea cum bate din gene, cum îşi dezvăluie
dinţii strălucitori asemenea bucăţelelor de jad şlefuit. Nu se mai putu
stăpâni să nu-i arunce o ocheadă, aşa că se întoarse, înclină uşor capul şi…
surpriză! Jinju îl asculta pe menestrel extrem de concentrată; nici vorbă de
zbaterea genelor, iar dinţii stăteau ascunşi în spatele buzelor strânse.
Solemnitatea expresiei sale îl făcu pe Gao Ma să se ruşineze profund.
Guvernul local la plantarea usturoiului ne-a mobilizat
Şi cooperativa ne asigură că va fi cumpărat,
Un yuan juma’ de kilogram,
Să-l puneţi bine la păstrat,
La primăvară-l scoateţi și v-aţi aranjat.
Lui Zhang Kou nici că-i păsa de chicoteala oamenilor, ci îşi vedea mai
departe de cântatul lui. Aceştia, obişnuindu-se de acum să-l vadă cu gura
căscată, nu se mai amuzau deloc, ci mai degrabă păreau să-i asculte balada
cu multă atenţie.
Oamenii s-au veselit când usturoiul l-au vândut,
Carne de porc au fript, turtiţe cu ceapă au făcut,
Şi tușa Zhang cu burta mare s-a trezit.
A rămas grea! degrabă s-a zvonit.
La auzul acestor vorbe, toată lumea a izbucnit în râs, iar o femeie chiar l-a
ocărât:
— Fir-ai tu să fii de cântăreţ orb!
Tuşa Li scăpă un vânt, ceea ce le făcu pe câteva fete să se cocoșeze de râs.
Şi Jinju se îndoise de şale.
„Fir-ai să fii, Zhang Kou! Chiar trebuie să spui dintr-astea? Jinju, când te
apleci, îţi văd fundul rotunjor ca un măr cum se ridică şi prin pantalonii
subţiri îţi ghicesc formele. Aşa se întâmplă şi ziua pe câmp, când te apleci
7
la prăşit fasolea. Zhang Kou, hai, spune şi o poveste din Stânca roşie ! Cât
aş vrea să te prind de mână! Eu am deja 27 de ani, tu ai 20 şi vreau să te iau
de nevastă. Ziua, când tu prăşeşti fasolea, eu împrăştii insecticide pe
porumb. Pe arşiţa asta, porumbul meu se umple de gângănii care foşnesc tot
aşa cum îmi foşneşte mie sufletul. Ogorul pare fără de sfârşit. La marginea
de sud străjuieşte colina Zhou, cu o deschizătură în vârf precum gura unui
vulcan. Acolo adastă norii albi. Ce n-aş da să pot vorbi cu tine, dar
totdeauna fraţii tăi mai mari îţi stau de pază. Amândoi umblă desculţi,
dezbrăcaţi până la brâu, lăsând la vedere pielea arsă de soare. Tu umbli
înfofolită şi tare mai năduşeşti în hainele alea. Oare ce culoare ai tu, Jinju?
Eşti galbenă, eşti roşie, eşti aurie. Asta e! Eşti aurie! Tu străluceşti ca
aurul.“
Zhang Kou porni o baladă cu o poveste din Stânca roşie, stârnind pe erhu
acorduri şi mai melodioase:
Jiang Xueqin pe drum se plimba.
Din faţă poliţistul către ea venea.
La mână ceas de aur el purta,
Avea gât lung, ca firul de usturoi
Şi de şale mergea îndoit.
El, cu tată chinez şi mamă americancă,
Privea în jur cu ochii lui cei răi, de viperă,
Cu pistoalele în mâini se tot apropia,
În calea ei se aşeză şi tot rânjea
He, he, he…
Pistolul către pieptul fetei uşor ţintea.

„Eşti aşa frumoasă, mult prea frumoasă pentru unul ca Liu Shengli. A te
mărita cu el ar fi ca şi cum ai sădi o floare suavă pe un morman de băligar
de vacă sau ca şi cum un fluturaş multicolor s-ar îndrăgosti de un gândac
din gunoi. Sigur am să te prind de mână! În seara asta, da, în seara asta!“
Gao Ma se trase cu un pas mai aproape de Jinju, atât de aproape, încât
simţea cum pantalonii lor se ating. Voia să lase impresia că-i relaxat şi-l
urmăreşte cu atenţie pe Zhang Kou care deschidea şi închidea gura ca un
peşte, fără să scoată vreun sunet.
„Oare chiar nu spune nimic sau din pricina gălăgiei din jur nu-l aud eu?
Inima mea foşneşte precum frunzele uscate de porumb în bătaia vântului.
Stau întins în lan şi privesc cerul. Mă împung frunzele tăioase ca nişte săbii,
dar nu mă las, tot mă uit după nori. Nu mai sunt nori, s-au dus şi soarele
arde rău de tot. Praful stârnit, rostogolit de vânt, îmi ajunge pe spinare.
Picături albe de insecticid se adună în bobiţe, atârnate de mătasea de
porumb. Parcă ar vrea să se prelingă şi parcă nu, aidoma lacrimilor agăţate
de genele ei. Grâul se unduieşte în valuri, dar se domoleşte odată cu vântul.
Spicele pârguite se pleacă uşor, în timp ce două coţofene gălăgioase trec
iute în zbor pe deasupra lor, una după alta, cea din urmă sforţându-se să
apuce cu ciocul coada celeilalte, aflată mai în faţă. Le urmează şi o vrabie
curioasă nevoie mare şi tot sporovăind întruna. În aer pluteşte un iz greu,
ieşit parcă din adâncul căpăţânilor de usturoi.
Jinju stă aplecată în lanul de grâu şi seceră grâul. Apoi îşi pune între
picioare snopul care foşneşte greoi, se înclină până la pământ şi se ridică în
spatele ei ca o coadă aurie stufoasă. Eu, după ce am terminat seceratul
grâului, am strâns bine snopurile şi le-am pus jos, unul câte unul. Ştiuleţii
de porumb se lasă scăldaţi de razele de soare care pătrund printre snopurile
de grâu, căci aici s-a cultivat şi grâu, şi porumb, numai că grâul a fost mai
aprig şi de aceea porumbul n-a prea avut încotro – a crescut cam subţire şi
gălbejit. Eu sunt singur, dar nu-mi ajung două pogoane de cultivat. Încă de
anul trecut, când m-au eliberat din armată, n-am mai putut să-mi iau ochii
de la ea. Nu-i o frumuseţe, dar nici eu nu sunt, desigur. Nu-i nici urâtă, dar
nici eu nu-s. Îmi aduc aminte că pe vremea când eram în armată, era aşa
micuţă şi plăpândă, iar acum e ditamai fata şi robustă nevoie mare, aşa cum
îmi place mie să fie o femeie. După-amiază îmi duc grâul acasă. Ceasul
meu marca Diamantul, care o ia înainte cu câte douăsprezece secunde în
fiecare zi, îmi arăta ora 11:03. L-am potrivit după radio acum câteva zile şi
trebuie să scad câteva zeci de secunde. Aşadar, acum o fi ora 11:00. Nu mă
grăbesc spre casă.“

Toate astea se întâmplau anul trecut.

Gao Ma era cuprins de un sentiment profund de milă, cum stătea el acolo cu
secera în mână, privind-o pe Jinju. Ea habar n-avea că e cineva în spatele ei,
aşa că îşi vedea liniştită de treabă. Coţofenele se întorceau în zbor, una după
alta şi asemeni lor şi vrăbiile veneau din urmă fără preget. Gao Ma avea în
buzunar un casetofon micuţ şi asculta muzică la căşti uneori. Cum bateria
era pe terminate, muzica se auzea cam distorsionat, dar încă mai părea să fie
melodioasă cât de cât. Fata era ca un boboc de floare. O vedea pe Jinju,
spătoasă, cu părul umed de sudoare, gâfâind de atâta muncă. El îşi scoase
căştile de la urechi şi le lăsă atârnate de gât în aşa fel încât să poată asculta
câte ceva din muzica aceea, aşa distorsionată cum era.
— Jinju! o strigă el încetişor.
Căştile îi vibrau pe gât şi cum simţi că îi cam dau furnicături pe piele, le
trase un pic în jos. Jinju se îndreptă uşor de şale, iar pe faţa ei asudată şi
prăfuită se aşternu un aer lipsit de orice expresie. Cu secera în mâna dreaptă
şi snopul de spice de grâu în stânga, îl privea tăcută pe Gao Ma, care era
fascinat de sânii ei, săltaţi îndărătul cămăşii albastre ponosite. Şi el părea
cufundat în tăcere.
Jinju puse deoparte secera, împărţi în două paiele pe care le avea în mână şi
le răsuci, ca pe sfoară, după care le puse jos. Peste ele puse mai apoi şi
snopul pe care îl ţinea între picioare.
— Jinju, cum de ai venit singură la seceriş?
— Păi, fratele meu a plecat la târg, spuse ea cu voce joasă şi îşi șterse fata
cu mâneca.
Apoi, îşi lovi uşor şalele cu pumnul, ca să se mai dezmorţească. Sudoarea
care îi scălda faţa îi accentua cumva paloarea, iar şuviţele de păr umede i se
lipiseră de tâmple.
— Te doare mijlocul?
Ea zâmbi doar. Pe dinţii din faţă se zăreau mici puncte verzulii, însă ceilalţi
dinţi erau de un alb strălucitor. Din pricina unui nasture lipsă, decolteul se
dezvăluia mai mult, iar vederea pieptului ei alb, molatic, îi stârnea fiori în
inimă lui Gao Ma. Pe gât avea numai urme roşii pricinuite de spicele aspre,
dar şi fărâmiţe albe şi galbene din pleavă.
— Şi zici că fratele tău cel mare s-a dus la târg?
Imediat ce rosti întrebarea îl cuprinseră ceva remuşcări, fiindcă fratele cel
mare era şchiop şi n-ar fi putut merge; celălalt frate plecase cu treabă la
târg.
— Nu, îi răspunse Jinju cu voce calmă.
— Păi, atunci să vină şi el să te ajute.
Jinju nu răspunse nimic, ci doar îşi înălţă capul şi privi soarele cu ochii
mijiţi. Dintr-odată, bărbatului i se făcu milă de ea.
— Cât e ceasul, frate Gao Ma? întrebă ea.
— E douăsprezece şi un sfert, îi răspunse el cu ochii pe ceas, după care
adăugă: Ceasul meu e puţin înainte.
Jinju înclină uşor capul şi cu privirea spre ogor, oftă.
— Ce bine de tine! N-ai nicio grijă, ţi-ai terminat treaba şi poţi să faci ce
vrei.
Oftă din nou. Apoi, se întoarse şi îşi luă secera, spunând:
— Nu mai pot să stau de vorbă cu tine.
Astea fiind zise, se aplecă şi îşi văzu de treaba ei mai departe. El rămase o
vreme în urmă şi apoi îi făcu o propunere, cu voce moale:
— Hai că te ajut şi eu!
— Nu, nu… Cum aş putea să te pun la muncă? se grăbi ea să-l refuze,
îndreptându-se de spate.
Era îmbujorată toată.
— De ce nu? Că doar stau degeaba şi, la urma urmei, suntem vecini, nu?
spuse el, privind-o drept în ochi.
— Păi, atunci mi-ar prinde bine un pic de ajutor, îi răspunse ea aproape în
şoaptă.
Gao Ma scoase din buzunar casetofonul micuţ şi îl închise, după care îşi
dădu jos de la gât căştile şi le aşeză pe toate pe pământ.
— Ce asculţi tu la ăsta? îl iscodi ea.
— Muzică, îi zise el, ţinându-se de curea.
— Trebuie să fie tare frumos…
— Sună bine, doar că s-au cam dus bateriile. O să cumpăr altele mâine şi
atunci o să poţi şi tu să asculţi.
— Nu îndrăznesc, că, dacă îl stric, de unde îţi dau banii pe el? îi replică ea,
râzând.
— Da’ nu-i chiar aşa de sensibil, e foarte simplu şi apoi, dacă-l strici, n-am
să te pun să-l plăteşti.
Vorbeau aplecaţi, iar grâul secerat foşnea în mâinile lor, Jinju mergând în
faţa, iar Gao Ma în urma ei. În timp ce ea tăia două rânduri, el deja era gata
cu al treilea; ea punea jos snopul, el îl ridica.
— Tatăl tău nu-i aşa bătrân. Ar fi trebuit să vină şi el să-ţi dea o mână de
ajutor, comentă Gao Ma, cu vădită nemulţumire în glas.
— Azi are oaspeţi, zise ea, oprindu-se cu secera în aer.
Lui Gao Ma nu-i scăpă amărăciunea cu care rostise aceste vorbe, dar nu mai
insistă cu întrebările, ci preferă să-şi vadă mai departe de secerat. Snopurile
pe care le ţinea ea când şi când îi atingeau faţa şi umerii lui Gao Ma, aşa că
el îi spuse cam iritat:
— Hai mai repede cu secera aia! Eu fac trei rânduri în timp ce tu faci doar
două şi, în plus, îmi stai şi în drum!
— Frăţioare Gao Ma, nu mai pot, se văicări ea.
— Aşa-i. Asta nu-i treabă de femeie, îi răspunse el.
— Omul poate să îndure orice, conchise ea.
— Eu, dacă aş avea o nevastă, aş ţine-o acasă, la cratiţă, să coasă hainele, să
crească puii. N-aş trimite-o niciodată la câmp.
— Sigur va fi o femeie norocoasă, murmură Jinju după ce-l privi o clipă.
— Jinju, ia spune-mi tu ce comentează oamenii din sat despre mine!
— Eu n-am auzit nimic.
— Nu-ţi fie teamă! Orice ar fi, pot să îndur.
— Păi… unii zic… dar să nu te superi… unii zic că ai avut belele pe când
erai în armată…
— Așa-i. Am avut.
— Se spune că tu şi nevasta comandantului de regiment… şi bărbatul ei v-a
prins împreună…
— Nu era nevasta comandantului, era concubina lui, replică el dispreţuitor.
Şi nici măcar nu o iubeam, ci o uram… le uram pe toate.
— Ai văzut atâtea din lumea largă! spuse ea şi oftă.
— Ce am văzut eu nu face nici cât un rahat de câine, zise Gao Ma enervat,
după care lăsă secera jos, legă un snop şi se îndreptă de şale. Apoi lovi cu
piciorul în snopul acela şi mai trase o înjurătură, cu năduf.
— Nici cât un rahat de câine.
În clipa aceea, îşi aminteşte Gao Ma, a venit şi fratele ei cel şchiop. Deşi n-
avea nici măcar 40 de ani, încărunţise de-a binelea, iar chipul îi era brăzdat
de riduri. Piciorul drept era mai scurt şi mai subţire, ceea ce-i făcea mersul
legănat.
— Jinju, ai de gând să-ţi dai duhul aici, pe câmp? Nu mai vii acasă? strigă
fratele, ţinându-şi mâna la frunte, ca să se apere de soarele arzător.
— De ce-ţi vorbeşte fratele tău aşa urât? o întrebă Gao Ma pe furiş.
Jinju îşi muşcă buzele şi două lacrimi ca două perle i se rostogoliră pe
obraji.

„Jinju, din ziua aia în care te-am văzut plângând, n-am mai avut o clipă de
linişte.
Te iubesc şi tare mi-aş dori să te iau de nevastă… A trecut deja un an, Jinju,
şi, de câte ori vreau să vorbesc cu tine, tu fugi de mine… Vreau să te salvez
din iadul în care trăieşti. Zhang Kou, tot ce vreau e să mai cânţi vreo zece
versuri ca să apuc s-o prind de mână… chiar de-ar fi să ţipe, chiar de-ar fi
ca mama ei să sară în sus, să se întoarcă spre mine şi să mă înjure sau să-mi
tragă un dos de palmă.
Ea sigur n-o să ţipe, ştiu eu. E nefericită pentru căsătoria care i-a fost
aranjată. În ziua aceea, când a chemat-o fratele ei acasă pe când o ajutam eu
la seceriş, atunci maică-sa şi taică-su semnaseră un acord cu bunicul lui Liu
Shengli şi cu părinţii lui Cao Wen, prin care legau într-un angajament de
căsătorie trei băieţi şi trei fete. Îi legau între ei ca pe lăcuste, într-un şir de
noi familii. Nenorocitele astea de căsătorii aranjate! Ea nu mă urăşte, ci
simte ceva faţă de mine. Ori de câte ori ne întâlnim din întâmplare, îşi lasă
capul în jos şi are o licărire în ochi. Printre sclipirile acelea, ochii i se
împăienjenesc de lacrimi. Mă doare inima, mă doare ficatul, mă dor
plămânii, mă doare stomacul, mă dor intestinele, mă doare totul…“
Zhang Kou zise mai departe:
Comandante, comandante, dă ordine odată!
Trimite-ţi trupele de pe muntele Huangjin,
Salveaz-o pe Jiang, sora noastră, a tuturor.
Musculiţele ce dau târcoale opaiţului
Pierit-au de mult,
Sora Jiang a fost prinsă,
Toţi de grijă-i poartă.
Tovarăşi, să ne păstrăm calmul!
Dacă ne-o iau pe sora Jiang,
Eu am să sufăr cel mai mult.
Bătrâna îşi flutură pistolul,
Părul cărunt în vânt se zbate
Şi ochii-s înţesaţi de lacrimi.
Zhang Kou se opri pentru o clipă şi apoi zise mai departe:
Bărbatul meu tot în puşcărie stă,
În urmă rămas-au copilul şi nevasta,
Dar ei revoluţia o duc mai departe.
„Hai, Zhang Kou mai cântă două versuri! Doar două, să apuc s-o iau de
mână. Îi simt căldura trupului, îi simt sudoarea acră de la subsuoară.”
Să faci revoluţie nu înseamnă să acţionezi în grabă,
Ci să acţionezi încet, cu grijă, pas cu pas.
Într-o clipă, Gao Ma simţi o bubuitură în cap şi un halou multicolor se
înălţă deasupra lui. Întinse mâna, dar din ea parcă se iţeau mii de ochişori,
iar mâna ei, parcă şi ea îl aştepta nerăbdătoare de multă vreme. O strânse cu
putere şi nu mai văzu nimic în faţa ochilor. Frigul îl cuprinsese pe de-a-
ntregul, în timp ce inima-i se înmuia încetişor.

A doua zi, Gao Ma stătea în spatele unei căpiţe de fân în locul unde familia
lui Jinju bătea grâul şi aştepta nerăbdător. Cerul era tot o puzderie de stele,
iar luna, ca un corn subţire, aninată de creanga înaltă a unui copac, îşi
răsfira razele argintii, plăpânde, peste pământ. Mânzul brun-roşcat galopa
încoace şi încolo pe drum. Locul acela dădea în sud spre un canal lat, pe
malurile căruia creşteau tufişuri de culoare violet. Când şi când, mânzul
traversa canalul şi urca pe malul abrupt pentru ca mai apoi să facă iarăşi
cale întoarsă, foşnind printre tufişuri.
În casa lui Jinju lămpile erau aprinse şi astfel Gao Ma reuşi să-l vadă pe
tatăl fetei, unchiul Fang al Patrulea, prin curte, cum vorbea tare, întrerupt
tot timpul de Mătuşa a Patra. Oricât ciulea Gao Ma urechile, nu desluşea
câtuşi de puţin din vorbele lor. În vecinătatea casei lui Jinju se afla casa lui
Gao Zhileng, unde peste o sută de papagali îngrozitor de enervanţi făceau o
larmă de nedescris. În curtea aceea fără îndoială că ardea o lampă cu gaz,
fiindcă era luminată din belşug. Familia lui Gao Zhileng se îmbogăţise
crescând papagali şi era singura din tot satul care nu trăia de pe urma
usturoiului.
Papagalii făceau zarvă mare cu ţipătul lor ascuţit. În acest timp, mânzul
galopa, cu coada fluturândă în vânt. Ochii îi străfulgerau puternic în
întunericul înceţoşat al nopţii. Apoi, se opri şi începu să împungă cu botul
căpiţa de fân, de parcă ar fi mâncat, îndeajuns pentru a stârni de acolo o
miasmă uşoară de fân mucegăit. Gao Ma se furişă pe lângă căpiţă, cu
privirea aţintită spre poarta bine ferecată a lui Jinju. Firicele palide de
lumină răzbăteau prin toate crăpăturile porţii. Ridică braţul şi se uită la ceas,
dar cum era cufundat în beznă, nu reuşi să desluşească nimic pe cadranul
ceasului. „Trebuie să fie cam ora nouă“, se gândi el şi în clipa aceea începu
să bată şi orologiul familiei lui Gao Zhileng. Se îndepărtă puţin, ca să scape
de zarva făcută de papagali şi numără bătăile. Într-adevăr, era ora nouă. Îşi
aminti povestea care-i revenise în minte seara trecută, cu filmul vizionat în
armată – Roşu şi negru, când Julien Sorel o ia de mână pe soţia primarului,
în timp ce număra bătăile orologiului.
În seara precedentă, îi strânsese mâna lui Jinju viguros şi ea îi răspunsese la
fel. Mâinile lor se despărţiseră abia când Zhang Kou îşi încetă cântecul şi
atunci se înduraseră cu greu s-o facă. El profitase de agitaţia stârnită la
sfârşit şi îi şoptise: „Te aştept mâine seară în spatele căpiţei de fân. Am ceva
să-ţi spun“.
Nu se uitase la ea şi nici măcar nu ştia dacă îl auzise sau nu. A doua zi, la
câmp, a fost atât de absent, încât în mai multe rânduri descoperi că plivise
pământul, dar lăsase în urmă multe buruieni. În miezul zilei, s-a întors
acasă, şi-a aranjat barba, şi-a stors câteva coşuri de pe nas şi apoi cu vârful
foarfecii şi-a curăţat piatra de pe dinţi. După aceea, s-a spălat pe cap şi pe
gât cu un săpun parfumat, iar după masa de seară, a umblat după periuţa şi
pasta de dinţi, pe care rar le folosea, şi s-a spălat şi pe dinţi.
Ţipătul papagalilor îl neliniştea şi, la fiecare pas către poartă, privea temător
în jur. Poarta se deschise cu un scârţâit care îi făcu inima să bată de parcă
voia să-i străpungă pieptul. Îşi înfipse braţul până la cot în căpiţa de fân,
lucru de care aproape că nici nu era conştient. Mânzul brun-roşcat se
învioră dintr-odată şi îşi începu iar galopul, stârnind nori de praf în urma sa
şi un tropot care îl cam înfricoşa.
— Unde ai de gând să te duci în toiul nopţii? răsună vocea Mătuşii a Patra.
— Care toiul nopţii? Abia s-a întunecat.
Un oarecare sentiment de vinovăţie îl cuprinse pe Gao Ma, auzindu-i vocea
lui Jinju.
— Unde te duci? insistă Mătuşa a Patra.
— Mă duc pe malul râului să mă răcoresc, spuse Jinju hotărâtă.
— Să te întorci degrabă! o îndemnă femeia.
— Că doar nu fug în lume.
„Jinju, Jinju…” murmură Gao Ma, simţind cum îi ard ochii. „Ieri seara,
când te-am prins de mână, m-ai înnebunit de-a binelea. Prea eşti oropsită!”
Poarta se închise cu zgomot. Gao Ma stătea lipit de căpiţa de fân şi privea
cuprins de dorinţă silueta întunecată a lui Jinju, cum se îndrepta spre nord,
către malul acela coborât al râului. Îşi pierdea speranţa că se vor întâlni şi
abia se abţinu să nu fugă spre ea, gândindu-se că poate porneşte într-acolo
doar ca s-o păcălească pe mamă-sa.
„Jinju… Jinju…” Îşi afundă faţa în fân, simţind cum ochii i se umplu de
lacrimi. Mânzul îşi continua galopul, aşa cum şi papagalii îşi slobozeau
trilurile mai departe. Spre sud, undeva departe în câmp, era un rezervor cu
apă stătută, plină de broaşte, iar dintr-acolo răsuna o orăcăială şi ea greu de
suportat.
Deodată, Gao Ma îşi aminti noaptea în care, în urmă cu trei ani, îşi dăduse
întâlnire cu concubina comandantului de regiment. Femeia aceea cu nasul
mic şi faţa plină de pistrui i se aruncase în braţe, chicotind, iar în
îmbrăţişarea aceea strânsă îi simţise mirosul trupului. Deşi nu o iubea, o
ţinea lipită de el şi în sinea sa îşi blestema zilele: „Nemernicule, te prefaci
că ţi-e dragă numai ca să profiţi de ea“. După aceea însă, şi-a primit
răsplata.
„Cu Jinju e altfel, chiar că o iubesc şi aş fi în stare să-mi dau viaţa pentru
ea. Jinju… Jinju…“
Mânzul porni a zburda în toate părţile, iar Gao Ma o văzu pe Jinju cum se
furişează pe lângă zid, de-a lungul bătăturii, ferindu-se de lumina revărsată
de puzderia de stele. Inima lui Gao Ma bătea de să-i spargă pieptul nu alta şi
deodată îl cuprinse tremuratul că nu-şi putea stăpâni clănţănitul dinţilor.
Jinju se apropie de căpiţa de fân şi, ajungând lângă el, îi spuse cu voce
tremurată:
— Frăţioare Gao Ma… ce treabă ai cu mine?
El tuşi într-un fel foarte nefiresc, incapabil să-i răspundă, ceea ce o sperie
pe Jinju şi o făcu să se tragă înapoi câţiva paşi.
— Nu, nu… te rog, nu spune nimic, îl imploră ea.
Mânzul, neastâmpărat cum era, se freca de căpiţă şi scoase cu botul un snop
de paie pe care îl împinse în faţa lor.
— Nu-i bine să vorbim aici, spuse ea.
— Să mergem la canal! propuse Gao Ma.
— Nu merg. Zi repede ce ai de zis…
— Nu putem să vorbim aici.
Gao Ma porni pe lângă bătătură către sud şi, când ajunse la canal, se opri în
loc şi privi în urmă. Jinju era tot lângă căpiţa de fân, nu se clintise deloc, dar
când dădu să se întoarcă la ea fata se urni timid înspre el. Atunci Gao Ma
întinse braţele şi îşi croi drum printre tufişurile purpurii, până la capătul
canalului. Când ajunse şi Jinju la malul uşor înclinat, el făcu un pas înainte
şi o trase de mână spre el. Fata încercă să-şi retragă mâna, dar Gao Ma nu o
eliberă, ci, dimpotrivă, o acoperi cu cealaltă mână. Cu mâna prinsă într-aşa
o strânsoare, Jinju n-avu încotro şi se supuse.
— Jinju, eu te iubesc… spuse Gao Ma. Mărită-te cu mine!
— Frăţioare Gao Ma, spuse fata încetişor, ştii bine că am fost promisă la
schimb, ca să se poată însura şi fratele meu.
— Ştiu, dar la fel de bine ştiu că tu nu asta îţi doreşti, replică el.
Fata îşi eliberă mâna din strânsoare, împingându-i mâna lui Gao Ma la o
parte.
— Ba asta îmi doresc!
— Ba nu-i adevărat. Liu Shengli are 45 de ani şi pe deasupra mai e şi
bolnav cu plămânii. E atât de bolnav, că nu poate să care nici o cobiliţă cu
apă. Vrei să-mi spui tu mie că eşti gata să-l iei de bărbat pe unul cu un
picior în groapă?
Jinju îngăimă ceva, însă părea mai degrabă că a scos un geamăt decât o
vorbă.
— N-am încotro, spuse ea suspinând. Şi fratele meu e trecut de 40 de ani…
şi, în plus, e schilod… Cao Wenling are doar 17 anişori şi e mai frumoasă
decât mine…
— Fratele tău e fratele tău, tu eşti tu. De ce trebuie să te duci în mormânt
pentru el? se răsti Gao Ma.
Jinju îşi acoperi faţa cu palmele şi apoi ţâşni printre tufişurile purpurii. Gao
Ma o trase de mână cu putere şi, făcând-o să se împiedice, o cuprinse în
braţe. O ţinea în îmbrăţişarea sa atât de strâns, încât îi simţea pântecul
moale arzând ca focul. Căută s-o sărute, dar fata îşi acoperise faţa cu
palmele, iar buzele-i păreau lipite cu totul. Gao Ma o muşcă uşor de lobul
urechii, în timp ce şuviţele ei de păr fin ca mătasea îi gâdilau faţa. Fiorul
rece care îi străbătuse trupul mai devreme fusese înlocuit de o flacără
uriaşă, aprinsă în străfundul sufletului. Ea se scutură, tot înfiorată, şi
descoperindu-şi faţa, îşi înlănţui braţele de gâtul lui Gao Ma.
— Nu mă muşca de ureche, frate Gao Ma! îl imploră ea pe un ton
plângăcios. Nu suport…
Atunci, tânărul o sărută, prinzându-i limba într-un sărut pătimaş. Ea gemea
şi lacrimile începură să-i curgă nestăvilit, scăldându-le chipurile
amândurora. O răsuflare fierbinte se ridică din stomacul lui Jinju, iar Gao
Ma simţi un iz de usturoi amestecat cu ierburi proaspete. Mâinile lui
umblau cu sălbăticie pe trupul fetei.
— Frate Gao Ma, mai încetişor… Mă doare îngrozitor.
S-au aşezat pe panta aceea şi au rămas acolo îmbrăţişaţi, mângâindu-se
îndelung.
Printre frunzele tufişurilor purpurii stelele aurite luceau pe bolta întunecată,
în timp ce luna nouă cobora încetişor. O cometă părea să hălăduiască pe
Calea Lactee şi pe neaşteptate aerul se umplu de aroma aproape ireală a
acelor tufişuri.
— Ce-ţi place ţie la mine? întrebă Jinju ridicându-şi faţa către Gao Ma.
— Îmi place totul, răspunse el.
Se lăsa răcoarea şi ei, liniştiţi, vorbeau în şoaptă.
— Dar ştii că eu nu-s de capul meu, spuse ea cu voce tremurată. Ce facem
noi doi este rău, nu?
— Nu, nu, n-am făcut nimic rău. Ne iubim doar.
— Eu sunt logodită.
— Doar dacă s-a făcut o înregistrare undeva, abia atunci se poate vorbi de
căsătorie.
— Atunci, asta înseamnă că noi doi putem fi împreună?
— Bineînţeles. Du-te acasă şi vorbeşte cu taică-tu! Spune-i că nu eşti de
acord şi că vrei să faci o schimbare!
— Nu, nu, protestă ea, părinţii mei o să mă omoare în bătaie… Nu le-a fost
deloc uşor să mă crească şi să mă facă aşa mare…
— Atunci, ai de gând să te măriţi cu un bătrân care mai e şi bolnav pe
deasupra?
— Mi-e frică, îi răspunse ea plângând. Mama spune că dacă nu mă mărit, ea
se otrăveşte…
— Nu caută decât să bage frica în tine!
— Tu nu ştii cum e mama când se supără.
— Ştiu doar că vrea să te sperie.
— Frăţioare Gao Ma, ce bine ar fi dacă ai avea o soră mai mică! Ai putea să
i-o dai de nevastă fratelui meu şi atunci eu m-aș mărita cu tine.
Gao Ma oftă şi, înlăcrimat, îi mângâie umărul înfrigurat.
— Gao Ma, dacă nu s-o putea altfel, atunci o să ne iubim pe furiş şi, când o
fi să moară bărbatul meu, mă mărit cu tine.
— Nu, izbucni el şi o sărută cu foc, simţind iarăşi cum pântecul ei dogorea
de atâta fierbinţeală.
În clipa aceea, o gură păroasă le-a atins capetele, iar apoi au simţit o
răsuflare aspră şi un miros de iarbă proaspătă care le cobora pe gât.
Înlemniseră de spaimă, însă într-o clipă au descoperit că totul era numai
isprava mânzului roşcat, care le luase urma pe furiş.

Apoi, într-o altă zi, Jinju îi arătă lui Gao Ma contractul acela care îi
pecetluise destinul. Veni acasă la Gao Ma în miezul zilei, după vreo lună de
la prima lor întâlnire printre tufişurile purpurii. Din seara aceea se
întâlniseră în taină aproape în fiecare seară – mai întâi pe malul canalului,
iar apoi pe câmp, ascunşi în lanurile bogate. Urmăreau cum se transformă
luna din lună plină în semilună, pe cerul senin uneori sau adumbrit de nori
alteori. În întunericul nopţii, frunzele cerealelor păreau pictate cu pulbere de
argint, iar picăturile răcoroase de rouă alunecau uşor şi înmuiau pământul la
atingere, îngânate doar de ţârâitul insectelor. Când ea plângea, el râdea;
când el plângea, ea râdea. Iubirea înflăcărată îi făcea pe cei doi îndrăgostiţi
să pară vlăguiţi, dar ochii le scânteiau în bezna nopţii ca nişte tăciuni
încinşi.
Jinju îndura vorbe grele din partea părinţilor, iar Gao Ma primise deja un
avertisment cât se poate de serios: „Până acum n-a existat vrajbă între
familiile noastre. Să nu cumva să faci vreo faptă ruşinoasă care să tulbure
căsătoriile aranjate de noi!“
Jinju se năpusti pe uşă ca o vijelie, uitându-se peste umăr, în spate, de parcă
ar fi fost cineva pe urmele ei. Gao Ma îi ieşi în întâmpinare şi o ajută să se
aşeze pe kang.
— Nu vine nimeni aici, nu-i aşa? întrebă ea tremurând.
— În niciun caz. Cine să vină?
Gao Ma îi turnă fetei nişte apă într-o ceaşcă neagră, dar ea abia atinse buza
ceştii că o şi puse pe masă, renunţând să mai bea.
— N-o să vină nimeni aici. Nu te teme! Şi chiar dacă ar veni, noi n-am
făcut nimic rău.
— L-am adus.
Nici nu-şi isprăvi bine vorba că scoase din buzunar o bucată de hârtie roşie
împăturită şi o aruncă pe masă, înainte de a se întinde pe kang, acoperindu-
şi faţa cu palmele şi izbucnind în lacrimi. Gao Ma o mângâie uşor pe spate,
îndemnând-o să nu mai plângă, dar fata nu se lăsa îmbunată câtuşi de puţin.
Apoi, netezi hârtia roşie pe care erau aşternute caracterele scrise cu tuş
negru şi citi:
„În cea de-a zecea zi a lunii a şasea din anul 1985, zi aflată sub bune
auspicii, logodim pe Liu Shengli, nepotul cel mare al lui Liu Jiaqing, cu
Fang Jinju, fiica lui Fang Yunqiu, pe Cao Wenling, a doua fiică a lui Cao
Jinzhu, cu Fang Yijun, fiul cel mare al lui Fang Yunqiu şi pe Liu Lanlan, a
doua fiică a lui Liu Jiaqing cu Cao Wen, fiul cel mare al lui Cao Jinzhu.
Prin acest legământ, familiile noastre sunt legate pe veşnicie, chiar dacă ar
fi ca râurile să sece, iar mările să se transforme în deşert. Martori la
prezentul legământ sunt: Liu Jiaqing, Fang Zunqiu şi Cao Jinzhu.“
Trei amprente negre, imprimate deasupra fiecărui nume, consfinţeau actul.
Gao Ma împături la loc hârtia şi o îndesă în buzunar, după care deschise un
sertar şi scoase o cărticică.
— Jinju, nu mai plânge! Hai să-ţi citesc din „Legea căsătoriei“! La articolul
3 se spune: „Sunt interzise căsătoriile aranjate, căsătoriile pe bani sau orice
formă de căsătorie care încalcă libertatea individuală”. Apoi, articolul 4 zice
aşa: „Căsătoria se face cu acordul liber consimţit al ambilor parteneri.
Niciunul dintre ei şi nimeni altcineva nu are voie să exercite presiuni în
vederea căsătoriei”. Aşa este politica naţională, mai importantă decât bucata
asta nenorocită de hârtie. Nu te mai necăji, te rog!
Jinju se ridică de pe kang şi, ştergându-şi lacrimile cu mâneca, spuse:
— Nu îndrăznesc să vorbesc cu părinţii mei…
— Ce-i aşa greu? Spune-le aşa: Mamă, tată, nu-l iubesc pe Liu Shengli şi
nu pot să mă mărit cu el.
— Ţie ţi-e uşor să spui asta! Dacă eşti în stare, spune-le tu!
— Ce, crezi că nu îndrăznesc s-o fac şi pe asta? spuse Gao Ma mânios. O să
mă duc chiar diseară să vorbesc cu ei şi, dacă nu le-o plăcea, să vedem dacă
o să îndrăznească taică-tu şi fraţii tăi să mă calce în picioare.
Seara, cerul gemea sub povara norilor. Nu era pic de vânt, ceea ce făcea ca
atmosfera să devină înăbuşitoare. Gao Ma înfulecă în grabă câteva
înghiţituri din orezul rămas de la prânz şi ieşi să facă câţiva paşi pe digul
nisipos din spatele casei. Deodată, simţi un gol în suflet. Soarele tocmai
asfinţea şi, ca miezul unui pepene uriaş, îşi aşternea strălucirea purpurie
peste norii fărâmiţaţi la orizont, precum şi pe vârfurile salcâmilor şi
sălciilor. Cum nu era nici cea mai plăpândă adiere de vânt, fumul eliberat
din sobele unde se gătea se înălţa precum un stâlp fragil – unul aici, altul
mai încolo. Se ridicau astfel coloane de fum până în tării şi undeva, departe,
se spulberau şi se contopeau într-un tot. Gao Ma stătea pe gânduri – să se
ducă acasă la Jinju sau mai bine nu? Şi ce să spună, când o fi să ajungă
acolo? Prin faţa ochilor i se perindau chipurile întunecate şi ameninţătoare
ale fraţilor lui Jinju, dar şi ochii înlăcrimaţi ai fetei. Într-un târziu, coborî de
pe dig şi porni către sud. Cărarea care altădată i se părea nespus de lungă
parcă ar fi străbătut-o din câţiva paşi acum şi tare şi-ar fi dorit ca drumul
acesta să nu se mai sfârşească niciodată.
Cum stătea el aşa în faţa porţii lui Jinju, simţi un gol şi mai mare care puse
stăpânire pe inima lui. În mai multe rânduri ridică braţul, ca să deschidă
poarta, dar renunţă. În amurg, papagalii din curtea lui Gao Zhileng parcă
înnebuneau – chirăiau ascuţit, de parcă îşi strigau neliniştea pentru Gao Ma.
Mânzul roşcat galopa pe lângă bătătură, iar clinchetul, pe care îl scotea
clopoţelul ce-i fusese agăţat de curând la grumaz, stârnea nechezatul
înfundat al cailor aflaţi ceva mai departe. Mânzul ţâşnea ca săgeata şi în
urma lui clinchetul, în rotocoale, împresura bătătura întreagă.
Gao Ma strângea atât de tare din dinţi, încât la un moment dat parcă îl luă
cu ameţeală. Îşi făcu ceva curaj şi ciocăni la poartă. Îi deschise fratele lui
Jinju, Fang Yixiang, un tip iute din fire şi nechibzuit, care îl întrebă cu
înverşunare în glas:
— Tu erai? Ce vrei?
— Am venit pe la voi, îi răspunse Gao Ma râzând şi apoi se strecură pe
lângă ei în curte.
Toţi ai casei erau acolo, adunaţi la masă. Fiindcă nu era aprinsă lumina,
masa părea cufundată în beznă şi cu greu ai fi putut spune ce se găsea pe
masă. Gao Ma simţi cum îl părăseşte curajul pe măsură ce se apropia.
— Unchiule, mătuşă, abia acum mâncaţi?
Unchiul al Patrulea pufni pe nas, în timp ce Mătuşa a Patra îi răspunse cu
răceală:
— Acum. Tu ai mâncat?
Gao Ma îi răspunse afirmativ, iar Mătuşa a Patra, pe un ton aspru, o trimise
pe Jinju să aprindă lumina.
— Ce lumină să aprindă? sări Unchiul al Patrulea pe un ton şi mai aspru.
Ce, nu vezi să mănânci? Că doar n-o să-ţi bagi mâncarea în nas.
Cu toate acestea, Jinju aduse din casă o lampă aprinsă şi o aşeză în mijlocul
mesei. La lumina ei, Gao Ma observă un coşuleţ împletit din rămurele de
salcie, în care erau aşezate turte şi un bol cu pastă de soia. Mai era şi o
legătură de usturoi împrăştiată pe masă.
— Nu vrei să mănânci ceva? întrebă Mătuşa a Patra.
— Nu, sunt sătul, îi răspunse Gao Ma, privind-o pe Jinju, care stătea cu
capul plecat, fără să mănânce sau să bea. În schimb, Fang Yijun şi Fang
Yixiang răsuceau turtele pe care întindeau un strat de pastă de soia şi apoi
aşezau un fir de usturoi, după care le apucau cu două mâini şi le îndesau în
gură, de ziceai că o să le plesnească fălcile. Unchiul al Patrulea trăgea
zgomotos din pipă, în timp ce îl privea pe Gao Ma cu coada ochiului.
Mătuşa a Patra îi aruncă priviri aspre lui Jinju şi se răsti la ea:
— Nu mănânci? Ce stai aşa, ca momâia? Te pregăteşti să devii
nemuritoare?
— Nu mi-e foame, răspunse Jinju.
— Ştiu eu ce zace în mintea aia afurisită a ta, dar ia-ţi adio de la asta! spuse
Unchiul al Patrulea.
Jinju îl privi pe Gao Ma pentru o clipă şi apoi spuse răspicat:
— Nu vreau, nu mă mărit cu Liu Shengli.
— La ce să mă aştept de la o târâtură ca tine? spuse Unchiul al Patrulea
batjocoritor, izbind cu pipa de masă.
— Da cu cine vrei să te măriţi? întrebă Mătuşa a Patra.
— Cu Gao Ma, se grăbi Jinju cu răspunsul.
Gao Ma se ridică în picioare şi spuse:
— Unchiule al Patrulea, Mătuşă a Patra, Legea căsătoriei stabileşte că…
Nici n-apucă bine să-şi termine vorba că îl auzi pe Unchiul al Patrulea
strigând:
— Daţi-i o mamă de bătaie! Să vadă el ce păţeşte dacă vine la uşa noastră
aşa…
La auzul acestui îndemn, cei doi fraţi şi-au abandonat de îndată turtele, au
înşfăcat taburetele pe care şezuseră mai devreme şi s-au năpustit asupra lui
Gao Ma, izbindu-l peste faţă. Sub ploaia de lovituri, acesta striga cât îl
ţineau puterile:
— Este ilegal să baţi pe cineva, este ilegal!
— Chiar dacă te omorâm în bătaie, tot nu încălcăm legea, îi răspunse Fang
Yijun.
— Gao Ma, fugi de aici! striga Jinju printre lacrimi.
— Hai, loviţi-mă! N-am să vă reclam, dar să ştiţi că n-o sa ne puteţi opri să
fim împreună, spuse Gao Ma, iar rănile de pe cap îi sângerau parcă şi mai
tare.
De partea cealaltă a mesei, Mătuşa a Patra înşfacă un facăleţ şi o trosni pe
Jinju peste frunte, ocărând-o:
— Neruşinato! Vrei să mă bagi în mormânt?
Unchiul al Patrulea înjura şi el în gura mare:
— Morţii mă-tii, Gao Ma! Chit c-o omor în bătaie, şi tot n-o las să se mărite
cu tine.
Gao Ma îşi şterse sângele care i se prelingea pe sprâncene şi spuse:
— Unchiule, puteţi să mă bateţi cât vreţi, da’ dacă-i vorba să vă atingeţi de
Jinju, atunci să ştiţi că mă duc şi vă reclam.
Unchiul al Patrulea ridică pipa lui cea grea şi o pocni pe Jinju în moalele
capului. Aceasta icni şi se prăbuşi la pământ.
— Hai, acuşi du-te şi fa reclamaţie! spuse Unchiul al Patrulea.
Gao Ma se aplecă s-o ridice pe Jinju, însă în clipa aceea primi de la Fang
Yixiang o lovitură nimicitoare cu taburetul, care îl doborî la pământ. Când
îşi reveni, descoperi că zăcea în mijlocul drumului, iar deasupra lui se
întrezărea o siluetă masivă – mânzul cel roşcat. Câteva steluţe licăreau cu o
lumină demnă de toată mila prin pânza de nori. Auzea chirăitul ascuţit al
papagalilor din curtea lui Gao Zhileng. Ridică un braţ şi se apucă de
grumazul neted ca mătasea al mânzului care începu să-i adulmece dosul
palmei. La fiecare mişcare, clinchetul clopoţelului răsuna tot mai limpede.
A doua zi după bătaie, Gao Ma se duse la Guvernul Judeţean, să-l caute pe
deputatul din Comitetul Popular. Îl găsi acolo, mort de beat, aşezat pe o
canapea ponosită şi sorbind ceai de zor. Când îl văzu pe Gao Ma că intră pe
uşă, acesta nici vorbă să-l salute, ci îi aruncă nişte priviri duşmănoase, cu
ochii mijiţi de atâta băutură.
— Domnule deputat Yang, spuse Gao Ma, Fang Yunqiu încalcă Legea
căsătoriei şi îşi sileşte fata să se mărite cu Liu Shengli. Fiindcă Jinju refuză
să i se supună, i-a spart capul cu pipa.
Deputatul îşi aşeză tacticos ceaşca de ceai pe măsuţa de lângă canapea şi
întrebă rânjind:
— Gao Ma, ce legătură ai tu cu Jinju?
Gao Ma ezită preţ de câteva clipe şi apoi răspunse:
— Ea e fata cu care vreau să mă-nsor.
— Din câte am auzit eu, ea urmează să se mărite cu Liu Shengli, continuă
deputatul.
— Cu de-a sila! Ea nu vrea.
— Păi, nu-i treaba ta şi n-ai de ce să vii să reclami, zise deputatul. Când o
veni ea la mine, am să mă ocup şi de chestia asta.
— Taică-su o ţine închisă în casă.
— Ieşi afară! Ieşi afară! începu să zbiere deputatul, agitându-şi braţele de
parcă gonea muştele. N-am eu vreme să stau de prostii cu tine.
Gao Ma ar mai fi comentat, însă un bărbat între două vârste, adus de spate,
intră în încăpere. Era tare palid, dar buzele îi erau vineţii, precum buzele
unui muribund. Gao Ma se dădu într-o parte, suficient cât să-l vadă cum
scoate o sticlă de băutură şi o conservă de peşte, pe care le puse pe masă.
— Unchiule al Optulea, am auzit că a fost tămbălău mare la familia Fang,
zise acesta.
Deputatul nu-i răspunse celui care chiar îi era nepot, ci se îndreptă spre Gao
Ma şi, apăsându-l pe cap, îl întrebă hlizindu-se:
— Ce-ai păţit?
Rana pe care o avea Gao Ma la cap deveni dureroasă, încât abia se abţinu să
nu urle, iar urechile începură imediat să-i vâjâie.
— Am căzut şi m-am lovit la cap, spuse el, însă propria voce îi răsuna în
urechi subţire, ascuţită precum vocea unei femei.
— Nu cumva te-a chelfănit cineva? întrebă deputatul cu un zâmbet
complice.
— Nu, răspunse scurt Gao Ma.
— Băieţii lui Fang sunt nişte pârliţi! continuă deputatul, pierzându-şi
zâmbetul afişat mai devreme. Să fi fost eu în locul lor, îţi rupeam picioarele
alea nenorocite şi te lăsam să te târăşti până acasă!
Acestea fiind zise, îi trase un scuipat lui Gao Ma drept în faţă, iar în timp ce
acesta se ştergea cu mâneca, îl apucă de braţ şi îl împinse afară, trântind uşa
cu putere în urma lui. Gao Ma coborî scările de ciment împleticindu-se. Îşi
bălăngăni braţele, străduindu-se să-şi menţină echilibrul, ca nu cumva să
cadă. Fu nevoit să se rezeme de zid, fiindcă lumea întreagă se învârtea cu el
cu tot. După ceva vreme, ameţeala mai conteni şi abia atunci îşi ridică
privirea spre poarta batantă verde. În mintea lui tulburată, ca un lichid
păstos, se despica încetişor o crăpătură, iar el, cu toate puterile, împingea
de-o parte şi de alta, stăruind să adâncească acea crăpătură şi împingea, tot
împingea… Avea un vâjâit teribil în urechi. Crăpătura părea să se lipească
la loc şi toate în jurul său îşi pierdeau conturul. Un lichid călduţ îi invadă
nările şi se prelinse, se tot prelinse. Ar fi vrut să-l înfrâneze, dar nu-i era cu
putinţă, căci lichidul îi ţâşnea prin nări, îi ajungea în gură, aducător de gust
sărat şi rânced. Plecându-şi capul, zări sângele de un roşu aprins cum picura
pe treptele albicioase de ciment.

Gao Ma a stat întins pe kang, într-o confuzie totală, vreme îndelungată. Nu

mai ştia cât timp trecuse şi nici nu-şi amintea cum ajunsese acolo după ce
plecase din curtea Guvernului Judeţean. Tot ce-i mai dăinuia în minte era
sângele acela de un roşu aprins care, într-o linişte desăvârşită, îi picura din
nas pe scările de ciment. Perluţele rotunde de sânge picurau pe scările
albicioase, cădeau şi împroşcau… perluţele acelea roşii cădeau precum
cireşele pârguite, cădeau şi împroşcau… Slăbănogul de la poarta verde tot
bolborosea ceva, dar vocea lui părea atât de îndepărtată. La început, chiar
privi cu compasiune căderea periuţelor sângerii. Le văzu cum se înlănţuiesc
una după alta într-un şirag şi toată căldura trupului său se adună laolaltă,
ţâşnindu-i apoi prin nări, ca să formeze o băltoacă însângerată pe trepte.
Vârful limbii, obişnuit deja cu gustul sângelui, atinse buzele reci ca gheaţa
şi din nou în minte i se deschise o crăpătură. Mânzul roşcat stătea printre
floarea-soarelui, în curtea guvernului, şi-l străfulgera cu ochii lui sticloşi
precum cristalul. Gao Ma tresări şi porni în întâmpinarea lui, împleticindu-
se. Floarea-soarelui îşi rotea chipul şi îl privea cu o melancolie blândă, sub
strălucirea razelor de soare. Se propti de lujerul plin de ţepi al unei flori şi
simţi cum toţi lujerii de acolo dănţuiesc greoi pe capul lui. Ar fi vrut să-şi
ridice privirea, dar razele soarelui îi străpungeau ochii precum vârfurile de
ace. Atunci, rupse o frunză în două şi făcu ghemotoace pe care şi le vârî în
nas, însă sângele stăvilit astfel îi umflă capul şi îi năvăli în gură, cu gustul
lui sărat. Ştia că de acum îi curgea pe gât, căci desigur toate orificiile sunt
conectate între ele.
Gao Ma ar fi vrut să sfărâme cu pumnii poarta verde, însă n-avea pic de
vlagă. Bănuia că toţi de acolo – oficialităţile, ajutoarele lor, instalatorii, cei
care se ocupau de problemele femeilor, cei care se ocupau de planificarea
familială, perceptorii, distribuitorii presei, băutorii de alcool, mâncătorii de
carne, băutorii de ceai, fumătorii – toţi aceia, mai bine de cincizeci de
suflete, îl priviseră tihniţi şi fără griji cum se clatină pe picioare ca o
buruiană smulsă din pământ, ca un câine snopit în bătaie. Îl văzuseră cum
iese din curtea Guvernului Judeţean. Se sprijini de stâlpul porţii ca să-şi
tragă sufletul şi în acest timp îşi şterse sângele de pe mână pe plăcuţa albă
de lemn înţesată cu caractere roşii. Cum se ştergea el aşa, portarul, un
tinerel îmbrăcat cu cămaşă înflorată, îi articulă un şut în fund.
— Nenorocitule! strigă Cămaşă înflorată, dar el auzea totul ca prin vis. Ce
crezi că faci aici? Asta-i locul unde să-ţi ştergi tu sângele de câine?
Gao Ma se retrase câţiva paşi, privi caracterele roşii de pe plăcuţa de lemn
şi simţi cum o furie de nestăvilit se aprinde în sufletul lui. Îşi adună
scuipatul plin de sânge şi-l slobozi către Cămaşa înflorată, dar acesta era
sprinten, cu mişcări agile, ca un practicant de arte marţiale, aşa că sări uşor
din calea scuipatului şi scăpă neatins. Apoi, se repezi spre Gao Ma, care din
nou îşi adună scuipatul şi de astă dată îl nimeri drept în faţă. În clipa aceea,
în curtea guvernului răsună o voce plină de autoritate:
— Li Tie, ce faci acolo?
La auzul acestor vorbe, Cămaşă înflorată îşi lăsă braţul să cadă, cu umilinţă.
Gao Ma scuipă pe jos şi, fără să-i mai pese de portar, îşi urmă drumul mai
departe. În faţă se întindea orizontul albastru, iar el străbătu încetişor
drumurile asfaltate ale satului. Pe margine, un bătrân care vindea pepeni îl
privea cu nişte ochi de-a dreptul fosforescenţi. Gao Ma alunecă şi căzu în
canalul ce mărginea drumul şi cum stătea acolo prin brădişul de pe fund,
privea malul deloc înalt, însă curând îl cuprinse furia, căci ştia că nu se
poate ridica în picioare ca tot omul, ci era nevoit să se târască precum un
câine.
Şi exact aşa s-a şi întâmplat. S-a târât încetişor, multă vreme şi nu simţea
decât cum capu-i greoi stătea gata să se desprindă de trup şi să se
rostogolească în canal. Spinii buruienilor îi înţepau palmele, iar spatele
parcă îi era străpuns de nenumărate săgeţi otrăvite. Izbuti într-un târziu să se
ridice şi, întorcând capul, văzu ce îl înţepa aşa cumplit în spate, îl zări pe
Cămaşă Înflorată cum se îndreaptă spre poartă cu o găleată şi o cârpă în
mână şi cum se apucă să şteargă sângele de pe plăcuţă. Vânzătorul de
pepeni stătea cu spatele spre Gao Ma, care îşi aminti de ochii lui
fosforescenţi. Aşa buimac cum era, auzi strigătul strident ai bătrânului:
— Pepeni… pepeni dulci…
Strigătul bătrânului vânzător de pepeni îi străpungea inima. Tot ce-şi dorea
Gao Ma era să ajungă mai repede acasă, unde să se întindă pe kang şi să nu
se mai mişte câtuşi de puţin. Să rămână acolo ca şi cum ar fi murit…
— Frăţioare, te simţi mai bine? o auzi el cum întreabă.
Vru să deschidă gura, însă un jet de lichid amărui îi blocă gâtul şi nasul.
— Gao Ma, spuse ea, ai zăcut inconştient timp de trei zile, că ne-ai speriat
de moarte. Stăteai cu ochii închişi şi strigai: „Copii, copii, o grămadă de
copii pe zid!“ Şi mai ziceai: „Mânzule! Mânzuţule!“ Yu, fratele tău mai
mare, a chemat doctorul care ţi-a făcut două injecţii. Tu nu ştii nimic din
toate astea, nu-i aşa?
Cu greu se ridică în capul oaselor cu ajutorul soţiei lui Yu, care îl propti la
spate cu o plapumă soioasă. Îi aruncă doar o privire şi înţelese imediat că ea
aflase tot ce se întâmplase.
— Cumnată, îţi mulţumesc şi ţie, şi fratelui mai mare.
Îl năpădi plânsul.
— Ei, frăţioare, zise cumnata lui, las-o baltă! Nu te mai amăgi cu gândul că
vei putea fi vreodată cu Jinju. Fă-te bine şi peste câteva zile, când mă duc la
ai mei în sat, îţi caut acolo o fată care să nu fie mai prejos decât Jinju. Ai să
vezi!
— Dar Jinju ce face? întrebă el neliniştit.
— Am auzit că mănâncă bătaie acasă în fiecare zi. Când a fost necazul la
familia Fang, cei din familia Cao şi cei din familia Liu s-au grăbit să vină la
ei ca să mai calmeze spiritele. Dar, cum zice o vorbă de-a noastră, „Nu poţi
să faci pepenele să fie dulce cu de-a sila“. Jinju n-o să aibă parte de zile
bune cât o trăi.
Gao Ma deveni agitat şi se sforţă să se dea jos de pe kang, dar cumnata i se
împotrivi.
— Ce vrei să faci?
— Mă duc după Jinju.
— Te duci după moarte! Sunt acolo şi oamenii lui Cao, şi ai lui Liu. E de
ajuns doar să te arăţi la faţă că ăştia te stâlcesc în bătaie.
— Am să-i omor pe toţi! strigă Gao Ma, fluturând pumnii în aer.
— Frăţioare, nu fi prost! îl dojeni cumnata pe un ton sobru. Să-ţi iasă din
cap gândul ăsta. Omoară-i tu pe ei şi ai să te alegi cu un glonţ în cap.
Istovit, Gao Ma se răsturnă înapoi pe kang, iar lacrimile se porniră a se
rostogoli pe faţa mohorâtă ca apoi să se prelingă spre urechi.
— Oricum… oricum nu mai am pentru ce trăi…
— Cum aşa? Întotdeauna există o cale. Dacă tu şi Jinju vă iubiţi atât de
mult, nimeni nu va putea sta în calea iubirii voastre. La urma urmei, într-o
societate nouă raţiunea va învinge.
— Cumnată, am să te rog să-i duci un mesaj lui Jinju.
— Zilele astea, cât e scandalul în toi, în niciun caz. Stăpâneşte-ţi furia şi ai
grijă să te însănătoşeşti. O să treacă şi asta.
 Capitolul 3

Sătenii plantează usturoiul,

Căci la îmbogăţire le e gândul.
Tiranii, înfuriaţi peste poate,
Trimit hoarde dezlănţuite după taxe
Cei oprimaţi îţi plâng de milă, n-au ce face.
Fragment din balada interpretată în mai 1987 de către Zhang Kou,
menestrelul orb pe Bulevardul Pietrei Verzi din capitala judeţului.

În cele din urmă, cei doi poliţişti au ieşit din păduricea de salcâmi peste
măsură de mâhniţi. Erau tare murdari, cu pistoalele în mâna dreaptă, iar în
mâna celalaltă cu pălăria cu boruri mari, cu care îşi tot făceau vânt ca să se
răcorească. Bâlbâitul părea să nu mai şchioapete, însă, din pricină că
nimerise cu piciorul în oala aceea ruginită, i se rupsese pantalonul, iar fâşia
de material îi atârna ca o piele moartă. Au dat ocol copacului şi s-au postat
în faţa lui Gao Yang. Amândoi erau tunşi precum recruţii – Bâlbâitul, cu
părul lui negru ca pana corbului, avea un cap perfect rotund, ca o minge de
volei; în schimb, celălalt, cu părul ceva mai deschis la culoare, îşi lăsase
nişte smocuri pe frunte, dar şi în părţi, tunsoare care îi făcea capul să arate
ca o tobă.
Gao Yang îşi înclină capul într-o parte şi o zări pe fiica lui cea oarbă cum
bâjbâie cu băţul de bambus printre salcâmii din spatele casei lor. Se tot
învârtea pe acolo şi se jelea:
— Tăticule… tăticule… Unde-i tăticul meu?
Aşa neajutorată semăna cu un mânz împotmolit în mâl.
— Fir-ar mama dracului! Ce-ai făcut, de ne-a scăpat de sub nas? spuse
Bâlbâitul.
— Dacă te-ai fi mişcat un pic mai repede, ai fi reuşit să-i prinzi cătuşele şi
la mâna cealaltă, comentă poliţistul cu capul ca o tobă. Cu amândouă
mâinile în cătuşe, n-ar mai fi reuşit să fugă, nu?
— E numai vina ăstuia! zise Bâlbâitul şi, după ce îşi puse pălăria pe cap,
întinse braţul către Gao Yang ca şi cum ar fi vrut să-l mângâie, după care îi
arse o scatoalcă după ceafă.
— Tăticule… tăticule… de ce nu-mi răspunzi?
Fetiţa se jelea şi continua să bâjbâie cu băţul în toate părţile. Atinse cu mâna
salcâmul, dar se opri în loc după ce se izbi cu capul într-o creangă. Avea
cărare pe-o parte, ochii negri ca smoala şi o paloare specifică celor
malnutriţi, care o făcea să semene cu un usturoi veşted. Purta doar o
pereche de pantaloni roşii, atârnaţi pe şolduri din pricina elasticului mult
slăbit, iar gumarii roşii aveau cureluşele rupte.
— Tăticule… tăticule… de ce nu-mi răspunzi?
Păduricea de salcâmi se estompă, devenind aidoma unui nor negru dens, pe
care pantalonaşii aceia roşii se profilau ca o pată de sânge. Gao Yang tare ar
fi vrut să strige, dar parcă avea gâtul ferecat şi nu putea scoate nici cel mai
mic sunet. „Nu plâng… nu plâng…“
Bâlbâitul iar îi trase o scatoalcă, însă Gao Yang era de acum imun la aceste
lovituri. Poliţiştii îl priveau cum se zbătea furios, îi auzeau gâfâitul
înfundat, îi simţeau mirosul sudorii lipicioase. Totul se înfăţişa în chip
neobişnuit, înfricoşător şi fără îndoială acela era mirosul greu al suferinţei.
Poliţiştilor le fremătau nările adulmecându-l, însă pe feţe li se aşternuse o
expresie tâmpă.
— Tăticule… tăticule… de ce nu-mi răspunzi?

— Haideţi toţi, băieţi şi fete, daţi-mi mâinile, cântaţi, dansaţi, rotiţi-vă în

cerc! Vedeţi cât de uşor este!
Aşa rostea profesoara, învăţându-i pe copii, la şcoală, să cânte şi să danseze.
Xinghua se ţinea de băţul de bambus, ţintuită în mijlocul drumului. Apoi,
bâjbâind, ajunse în faţa porţii cu gard metalic, unde se prinse de balustradă.
Curtea şcolii era plină de crizanteme în floare. El o apucă de braţ şi o trase
spre casă, dar fata încercă să se smulgă din strânsoare. El strigă la ea furios
şi îi trase un şut…

Mâhnit, Gao Yang slobozi un strigăt şi îşi înfipse dinţii în coaja

salcâmului…
— Tăticule, mămico, luaţi-mă de mână, să cântăm, să dansăm! Ce uşor e să
faci o săritură!
Scoarţa de salcâm, aspră cum era, se mânjise de sângele care îi curgea din
buze, însă Gao Yang nu simţea pic de durere. Înghiţi amestecul acela de
sevă de copac cu salivă şi deodată o neobişnuită senzaţie de răcoare îi
cuprinse gâtul. Pe dată, corzile vocale i se destinseră şi dispăru orice sfială
care îl împiedicase să vorbească până atunci. Cu mare băgare de seamă,
temător că şi-ar putea pierde iarăşi puterea de a vorbi, Gao Yang spuse:
— Xinghua, aici e tata!
Nici nu rosti bine aceste vorbe că lacrimile i se porniră şuvoi.
— Acu’ ce facem? zise Bâlbâitul.
— Mergem înapoi, propuse Căpăţânosul. Mergem şi punem un afiş, să ştie
toată lumea că-l căutăm. N-are cum să scape.
— A șters-o demult! Un nemernic!
— Tăticule… nu ştiu să mai ies de aici. Vino mai repede şi arată-mi
drumul!
Xinghua se învârtea printre salcâmi, iar vederea ei, ca o pată de un roşu
aprins, îl îndurera nespus. Aproape că-i despica inima în două. Îşi aminti că
nu cu multă vreme în urmă, fără ca ea să fi greşit cu ceva, îi trăsese un şut
în fund. Ea, pata aceea roşie, ajunsese la pământ, în curte. Stătea proptită pe
jos cu o mânuţă desfăcută ca gheara de pui, de parcă zgârma printr-un
găinaţ negricios. Apoi, se ridicase încetişor, agăţându-se de zid şi rămăsese
neclintită acolo. Buzele îi tremurau, dar nici că îndrăznea să scoată vreun
sunet, ci doar plângea în tăcere. El se gândi la ochişorii ei negri ca smoala,
cum se umplu de lacrimi şi, simţind cum îl năpădesc remuşcările, strigă din
răsputeri în timp ce îşi izbea capul de trunchiul copacului:
— Daţi-mi drumul! Daţi-mi drumul!
Căpăţânosul îl înşfăcă de păr, împiedicându-l să se mai izbească, în timp ce
Bâlbâitul, de cealaltă parte a copacului, îi eliberă mâinile din cătuşe.
— Gao… Gao Yang, stai cuminte!
Dar, de cum se văzu liber, se năpusti asupra celor doi, lovindu-i cu pumnii,
cu picioarele, muşcându-i, iar din această încleştare Bâlbâitul se alese cu
vreo trei zgârieturi de toată frumuseţea pe faţă. De îndată ce reuşi să scape
din strânsoarea Căpăţânosului, repezindu-se înspre punctul acela de culoare
roşie, prin faţa ochilor îi trecu iute o străfulgerare, urmată de o ploaie de
luminiţe verzi. Ca prin ceaţă îl zări pe Bâlbâit cum îl atinge în piept cu un
obiect care împroşca flăcări verzi. În acelaşi timp, simţi cum mii de ace îl
împung în tot trupul. Strigă în agonie şi se prăbuşi la pământ.
Când îşi reveni, descoperi cătuşele acelea lucioase care îi strângeau
încheieturile adânc înfipte în carne, aproape până la os. Avea capul greu şi
nimic nu-i mai era limpede în amintire. Bâlbâitul îi flutură prin faţă obiectul
acela înspăimântător şi spuse pe un ton grav:
— Hai, mergi înainte! Să nu cumva să mai faci vreo prostie!

Îl urmă cuminte pe Căpăţânos, urcând mai întâi pe digul nisipos, traversând

pădurea de salcâmi de pe mal şi apoi prin albia râului. Nisipul fin îl
străpungea la glezne şi îi ardea tălpile. Mergea şchiopătat, iar imediat în
spatele lui venea Bâlbâitul, cu obiectul acela teribil în mână. Dinspre
păduricea de salcâmi, strigătele jalnice ale lui Xinghua parcă-i întorceau
capul ca un magnet, însă la cea mai firavă încercare de a face vreo mişcare
în plus, pe dată Bâlbâitul îl atingea cu obiectul acela pe spate. Urmau apoi
fiori reci care îi ajungeau până în creier; nevoia instinctivă de a se apăra îl
determina să-şi băge capul între umeri. Toată pielea i se făcuse ca de găină,
căci aştepta cu înfrigurare atacul ce venea ca un ropot de tunet, însoţit de
comanda neîndurătoare:
— Hai, mergi înainte!
Au ţinut tot la drum şi treptat plânsul jalnic al fiicei sale s-a stins sau poate
că el însuşi uitase de ea, din pricină că mintea îi era concentrată numai
asupra obiectului din mâna Bâlbâitului. În cele din urmă, se dumiri despre
ce era vorba: bastonul electric despre care îi auzise pe ceilalţi vorbind
cândva. Întrerupătorul lui fără îndoială că se afla sub degetul mare al
Bâlbâitului. Era de ajuns să apese pe el că imediat curentul năvălea precum
un torent dezlănţuit. Tot gândindu-se aşa, simţea deja fiorii reci pe spinare şi
parcă şi măduva în oase îi tremura de spaimă.
Au intrat iarăşi într-un crâng şi apoi din nou pe dig, au străbătut un câmp de
vreo cincizeci de metri şi au ajuns la drumul pavat, de unde numaidecât au
pătruns în clădirea Guvernului Judeţean. Mustăciosul Zhu, de la postul de
poliţie, ieşi în fugă să-i căineze pe cei doi poliţişti pentru cât se chinuiseră ei
ca să îndeplinească misiunea.
Un firicel de speranţă se născu atunci în inima lui Gao Yang, văzând o
figură familiară.
— Lao Zhu, unde vor să mă ducă? întrebă el.
— Te duc într-un loc unde n-ai să ai nevoie de bonuri de masă, îi răspunse
acesta hlizindu-se.
— Vă implor, spuneţi-le să-mi dea drumul. Nevastă-mea abia a născut.
— Şi ce dacă a născut nevastă-ta? Legea nu judecă după sentimente.
Deznădăjduit, Gao Yang îşi lăsă capul în jos.
— Xiao Guo şi Lao Zheng s-au întors? întrebă Căpăţânosul.
— Xiao Guo e aici, dar Lao Zheng încă nu s-a întors, răspunse Zhu.
— Unde îl închidem pe infractor? sări Căpăţânosul cu o nouă întrebare.
— În birou.
Acestea fiind zise, Zhu porni înainte, iar în urma lui cei doi poliţişti
escortându-l pe Gao Yang. După ce intră în secţia de poliţie, acesta văzu un
tânăr cu faţă de cal, încătuşat şi el, cum stătea pe jos, rezemat de perete.
Bănui că îndurase o bătaie zdravănă, fiindcă avea un ochi vânăt şi atât de
umflat, încât părea că slobozeşte privirea aceea lucioasă ca gheaţa printr-o
mică crăpătură. În ochiul drept, cel care scăpase neatins, se întrezărea lipsa
de speranţă, ceea ce îl făcea vrednic de toată mila. Alături, pe o băncuţă,
stăteau doi poliţişti chipeşi care fumau netulburaţi.
Gao Yang se trezi împins spre zid, lângă tânărul acela. S-au măsurat
reciproc din priviri, iar tânărul şi-a ţuguiat buzele şi a dat din cap cu
subînţeles. I se părea cunoscut, însă nu-şi amintea unde putea să-l fi întâlnit.
„M-au nenorocit!” îşi zise Gao Yang în sinea sa cu amărăciune. „Chestia aia
mi-a prăjit creierul!”
Apoi, îi auzi pe cei patru poliţişti cum vorbeau: „Ăsta-i un nesimţit! Întâi
trebuie să-i tragi o mamă de bătaie şi după aia îl iei la întrebări. Orice i se
întâmplă, el e în lumea lui…“ „Nemernicul ăla de Gao Ma a sărit zidul şi a
scăpat.” „Idioţilor, duceţi-vă şi daţi un mandat de căutare!” „Lao Zheng şi
Song Anni au avut cel mai puţin de lucru. Cum de nu s-au întors încă?“
„Femeia aia are doi băieţi.” „Uite că vin Lao Zheng şi Song Anni.“
Gao Yang auzi tânguirea nespus de jalnică a unei femei şi observă că toţi
ceilalţi din încăpere stăteau cu urechile ciulite tot într-acolo. Poliţistul cel
tânăr, pe nume Guo, stinse ţigara cu piciorul pe podea şi spuse dispreţuitor:
— Femeile astea! Altceva nu mai ştiu decât să bocească. Mă scot din sărite!
Apoi, arătând cu capul spre tânărul cu faţă de cal, continuă:
— Uite-l aici pe eroul nostru! Nu dă o lacrimă nici dacă-i pui cuţitul la gât.
Tânărul izbucni deodată, în mod surprinzător bâlbâindu-se şi el:
— Ssssss… sssssă… să plâng pentru unii ca voi?
Poliţiştii rămaseră încremeniţi pentru o clipă, iar apoi izbucniră în hohote de
râs.
— Lao Kong… Kong… l-am gă… gă… găsit pe frati-tu! îi spuse
Căpăţânosul colegului său.
— Du… du… du-te-n mă-ta! zise Bâlbâitul, cam enervat.
Vorba bâlbâită a lui Faţă de Cal îl lumină instantaneu pe Gao Yang.
Amintirile, ca într-o vâltoare, se năpusteau în mintea lui şi în cele din urmă
îşi dădu seama că acesta era tânărul înflăcărat care în ziua aceea făcuse
ţăndări telefonul de pe masa primarului.
După o vreme, doi poliţişti – un bărbat şi o femeie – au adus în încăpere o
femeie în vârstă, cu părul vâlvoi, care nici nu se prăbuşi bine acolo că
începu să lovească cu pumnii în podea şi să se jelească:
— Cerule… Cerule… nu mai e chip să trăiesc! Bărbate, bărbate, ce om bun
ai fost tu…! Cum te-ai îndurat să mă laşi singură? Vino şi ia-mă de aici!
Cerule…
Poliţista, o fată care de abia dacă avea vreo 20 de ani, frumuşică – părul
scurt, ochi mari, gene lungi şi o feţişoară ovală, îmbujorată toată de atâta
căldură – se răsti la ea:
— Încetează cu plânsul!
Figura ei încruntată pur şi simplu îl înspăimânta pe Gao Yang care nu mai
văzuse niciodată atâta răutate la o femeie. Purta o pereche de pantofi maro,
cu vârfuri ascuţite şi tocuri înalte, iar la centura de piele avea agăţat un
pistol. Gao Yang şi Faţă de Cal o studiau curioşi, ceea ce părea că o cam
enervează, judecând după privirea piezişă pe care le-o aruncă. Speriat, Gao
Yang plecă repede capul, însă de îndată ce-şi ridică privirea observă cum
poliţista îşi ascunsese ochii îndărătul ochelarilor de soare.
— Mai plângi, hodoroago? Mama ta de contrarevoluţionară! spuse poliţista
şi îi şi trase un şut bietei femei.
— Auuuu, afurisito! Vezi că mă doare!
Poliţistul cel tânăr puse mâna la gură şi râzând, spuse amuzat:
— Xiao Song, vezi că o doare!
La auzul acestor vorbe, poliţista se îmbujoră şi mai rău şi răspunse cu un
scuipat către colegul ei. Cum bătrâna nu contenea cu plânsul, Lao Zhu o
consolă:
— Tuşă Fang, nu mai jeli atâta! Asta-i viaţa. La ce te ajută să plângi?
— Mai plângi tu mult şi o să vezi cum îţi cos nenorocita aia de gură! spuse
poliţista pe un ton ameninţător.
Bătrâna ridică privirea şi urlă ca o nebună:
— Haide, coase-mi gura! Târfă ce eşti! Cum poţi să fii atât de ticăloasă la
vârsta asta? Ai să vezi tu când ai să naşti un copil fără gaura fundului…
Poliţiştii izbucniră în hohote de râs, dar fata se năpusti să-i mai tragă un şut
femeii. Noroc că Lao Zheng o împiedică. Atunci îşi dădu seama şi Gao
Yang că o cunoaşte pe femeia aceea care urla – era Mătuşa Fang a Patra.
Când aceasta încercă să-şi şteargă lacrimile, abia atunci observă că mâinile
îi erau ţintuite în cătuşe. Vederea lor – strălucitoare ca oţelul – o făcu din
nou să urle.
— Tovarăşi, v-aţi obosit azi! Să mâncăm ceva! spuse Lao Zhu.
Imediat, de la un restaurant particular din apropiere sosi pe bicicletă băiatul
care livra comenzile. Într-o mână ducea o cutie mare cu mâncare, iar în
cealaltă ţinea sticlele de bere legate între ele, aşa încât, neavând încotro,
lăsase ghidonul liber. Cu toate acestea, bicicleta intră ca vântul pe poarta
secţiei de poliţie, iar băiatul puse frână şi sări în picioare cu multă agilitate.
— Tare priceput e băiatul ăsta! spuse Zheng.
— Păi dacă asta face zi de zi, normal că-i priceput! comentă Lao Zhu, iar
apoi i se adresă, nu tocmai bucuros, tânărului care intra pe uşă: De ce ţi-a
luat atât să ajungi?
— Au fost prea multe mese astăzi. Numai aici la voi în sat au fost cinci,
apoi una la aprovizionare, una la bancă, una la spital. Mi-ar fi fost de ajuns
comenzile de la instituţiile de aici, dar am mai primit şi de la satul de mai
jos, zise băiatul
— Lasă văicăreala, că aşa vă îmbogăţiţi! îl încurajă Lao Zhu.
— Se îmbogăţeşte patronul. Eu, unul, mă aleg numai cu alergătura şi, oricât
mi-aş da sufletul, tot bănuţii ăia puţini îi câştig.
Acestea fiind zise, băiatul dezveli cutia cu mâncare, unde Gao Yang zări
carne de pui, de raţă şi ceva peşte. Simţind aromele acelea îmbietoare care
pluteau nemiloase prin aer, fără să vrea înghiţi în sec.
— Pune capacul la loc. Să fac întâi puţină ordine aici şi după aceea aşezi
mâncarea, îl instrui Lao Zhu.
— Închide-i pe infractori într-o cameră goală! zise Lao Zheng.
— Unde să găsesc eu camere goale? îl întrebă Lao Zhu.
— În… închide-i în maşină, propuse Bâlbâitul.
— Şi dacă fug, cine răspunde?
— Leagă-i de copac, că acolo taman bine e şi umbră, zise Căpăţânosul.
— Hai, în picioare! Toţi! ordonă unul dintre poliţiştii tineri.
Gao Yang se ridică primul, urmat de Faţă de Cal, însă Mătuşa a Patra
continuă să stătea jos şi să plângă.
— Nu mă ridic. Dacă o fi să mor, atunci vreau să mor cu un acoperiş
deasupra capului…
— Cucoană Fang, ţine-o tu tot aşa şi să nu te miri că o să lăsăm politeţea
deoparte!
— Şi dacă laşi deoparte politeţea, ce o să-mi faci? Ai curajul să mă omori în
bătaie?
— N-am să te omor în bătaie, dar dacă refuzi să te supui ordinelor şi tot
creezi tulburări pe aici, împiedicându-ne să punem în aplicare măsurile, zise
Lao Zhen cu un rânjet pe faţă, atunci am toate drepturile să folosesc forţa.
Probabil că nu ştii ce senzaţii îţi provoacă bastonul electric, însă băiatul tău
cel mic cu siguranţă ştie.
Lao Zheng îşi scoase de la brâu bastonul şi îl flutură un pic în aer, după care
continuă:
— Am să număr până la trei şi dacă tot nu te ridici, ai să afli îndată, pe
pielea ta, cum e.
— Unu…
— Hai, curentează-mă! Porcule!
— Doi…
— Curentează-mă!
— Trei!
În timp ce strigă acest din urmă avertisment, Zheng îi puse bastonul electric
sub nas, iar Mătuşa Fang slobozi un urlet, după care se prăbuşi la pământ şi
apoi cu mare iuţeală sări în picioare. Saltul ei neaşteptat stârni râsul
celorlalţi poliţişti, iar cel pe nume Guo spuse, arătând spre chipul lui Faţă de
Cal:
— Ăsta e în lumea lui! Îl atingi cu bastonul electric şi n-are nicio reacţie.
— Cum e cu putinţă aşa ceva? întrebă Lao Zheng.
— Dacă nu mă crezi, încearcă şi ai să vezi, spuse Xiao Guo.
Zheng apăsă pe buton, iar din vârful bastonului se iscă un ţârâit urmat de
steluţe verzi.
— Nu cred, zise Lao Zheng şi atinse gâtul lui Faţă de Cal cu bastonul
electric.
Acesta rămase nemişcat şi doar afişă un zâmbet sfidător.
— Ei, dar chiar că-i ciudat! strigă Lao Zheng. S-o fi stricat.
— Păi, încearcă şi tu! zise Xiao Guo.
— Cum se poate aşa ceva?
Lao Zheng îşi atinse gâtul cu bastonul, însă imediat zbieră şi îl aruncă cât
colo, după care se aşeză pe podea, ţinându-şi capul în mâini. Toţi cei de faţă
se prăpădeau de râs.
— Lao Zheng, asta înseamnă să încerci ceva pe propria piele! spuse Xiao
Guo.
Au mers vreo cincizeci de paşi pe cărarea lată din mijlocul curţii guvernului
– Bâlbâitul îl ducea pe Gao Yang, poliţiştii tineri pe Faţă de Cal, iar Lao
Zheng şi poliţista o târau pe Mătuşa Fang a Patra. Cărarea aceea ducea către
drumul pavat, străjuit de-o parte şi de alta de plopi înalţi, cu trunchiul
subţire.
Poliţiştii le-au desfăcut cătuşele celor arestaţi, după care i-au împins cu
spatele rezemat de trunchiurile copacilor, le-au tras braţele la spate şi i-au
încătuşat din nou pe după copaci. Gao Yang o auzea pe Mătuşa Fang cum se
jelea:
— Aoleu, Cerule…! Îmi rupi braţele!
— Să… să fim siguri că nu fuge vreunul! i se adresă Bâlbâitul poliţistei
Song Anni.
Ea îi răspunse cu un căscat lung. Apoi, se duseră cu toţii înăuntru să-şi
savureze mâncarea şi berea. Prizonierii au rămas acolo, rezemaţi de copaci,
însă încetul cu încetul s-au lăsat în jos şi s-au aşezat pe pământ, cu braţele
prinse la spate pe după trunchiuri.

Au stat ţintuiţi locului multă vreme, timp în care umbra copacilor aşternută
asupra lor s-a tot mutat către răsărit. Curând soarele amiezii ajunse să le
bată direct în cap.
Lui Gao Yang i se întunecase privirea de-a binelea. I se părea că nu mai are
braţe, ci doar o senzaţie de arsură cumplită care îi stăruia la umeri. ÎI auzi
pe Faţă de Cal în dreapta sa cum vomita zgomotos şi fără să vrea întoarse
capul spre el. Îl văzu cu capul plecat şi cu gâtul întins. Îşi ridicase umerii,
iar pieptul îi zvâcnea violent. Pe pământ făcuse mizerie mare, un amestec
de roşu, alb şi verde, peste care bâzâiau muşte mari, venite de la toaleta din
apropiere. Gao Yang îşi întoarse degrabă capul, dar prea târziu, căci simţi
cum şi stomacul său se răzvrăteşte. Deschise gura şi un jet gălbui ţâşni în
afară. Multă vreme nu îndrăzni să mai privească înspre Faţă de Cal, însă se
gândea: „Chestia aia roşie trebuie să fie roşiile mâncate de el, aia albă –
pâiniţa fiartă în abur, iar aia verde – usturoiul. Dacă a putut să mănânce aşa
ceva, atunci înseamnă că o duce bine“. Se mai gândi apoi că văzuse
adineauri un ceas mare pe mâna lui Faţă de Cal, or, dacă îşi permitea să aibă
un ceas de felul acesta, atunci categoric nu era un personaj oarecare. Era cel
puţin profesor la judeţ sau vreun activist comunal. Cum era posibil ca un
asemenea om să se amestece cu adunătura aia de ţărani şi să comită toate
ticăloşiile?
În stânga lui, Mătuşa Fang a Patra la început făcu tărăboi mare, dar treptat
plânsul ei se transformă în suspin. După ceva vreme, nici suspinul nu se mai
auzi. Murise oare? Gândul acesta îl sperie atât de tare pe Gao Yang, încât
întoarse capul degrabă către ea. Nu murise. Respira încetişor şi dacă n-ar fi
fost cu braţele prinse la spate, pe după trunchiul copacului care o ţinea
acolo, cu siguranţă că s-ar fi prăbuşit în faţă, pe pământ. Un pantof îi
căzuse, iar pe piciorul negricios, întins într-o parte, se căţărau acum
furnicile. Capul nu atingea pământul, însă părul ei alb, răvăşit ca o cânepă
încâlcită, mătura colbul de pe jos.
„Eu nu plâng, nu plâng“, îşi tot repeta Gao Yang.
Îşi adună toate puterile şi se săltă în picioare. Se împinse cât putu de tare cu
spatele de copac în aşa fel încât să mai slăbească un pic presiunea pe care o
simţea pe braţe. Poliţista Song Anni ieşi să dea o tură pe acolo. Îşi scoase
cascheta şi îşi aranjă părui negru lucios, însă tot cu ochelarii de soare la
ochi. Apoi, îşi şterse buzele unsuroase cu batista, dar, văzând că Faţă de Cal
vomase acolo, îşi acoperi repede gura cu batista şi mormăi:
— N-aveţi nicio problemă, nu?
Gao Yang n-avea de gând să răspundă, Mătuşa Fang era incapabilă s-o facă,
aşa că Faţă de Cal se răsti la ea:
— Pe mă-ta, n-avem nicio problemă!
Îngrozit la gândul că Faţă de Cal va îndura o bătaie soră cu moartea, Gao
Yang se întoarse înspre el, însă poliţista se îndepărta deja, cu batista la gură.
— Aşteaptă tu un pic, c-ai să vezi…
— Frăţioare, taci din gură, că o s-o păţeşti şi mai rău! îl sfătui Gao Yang.
Faţă de Cal era tare palid şi nu făcea altceva decât să rânjească. Deşi era ca
vai de lume, în sinea sa, Gao Yang nutrea o profundă admiraţie pentru el.
După puţin timp, poliţista se întoarse însoţită de Lao Zhu, care ducea o
găleată goală şi Lao Zheng, care avea în mână trei sticle goale de bere. La
rândul ei, ţinea un polonic în mână. Fără o vorbă, se duseră toţi trei la
cişmea, unde Lao Zhu deschise robinetul şi umplu găleata cu apă. Căderea
aceea dură, grăbită, a apei albe ca zăpada răsuna cu putere la atingerea
găleţii. Când se umplu, stropi mari de apă se împrăştiară în toate părţile.
Lao Zhu ridică găleata, dar nu închise robinetul, îngăduind apei care curgea
pe pietrele şi cărămizile sparte de pe jos să împrăştie în jur un miros de
prospeţime. Gao Yang se strădui din răsputeri să adulmece aroma aceea şi
parcă în burtă o creatură ciudată implora în locul lui:
— Apă… domniile voastre… înduraţi-vă… daţi-mi o gură de apă…
Lao Zheng puse o sticlă de bere goală la robinet, dar cum presiunea era
mare, sticla se umplu de îndată şi apa se revărsă grăbită. După ce umplu trei
sticle, se apropie şi mai întâi îl întrebă pe Gao Yang:
— Vrei să bei?
Copleşit de sete, Gao Yang încuviinţă din cap cu putere. Simţi mirosul apei,
iar vederea chipului buhăit al lui Lao Zheng îl emoţionă aproape până la
lacrimi. De îndată ce acesta îi puse sticla la gură, Gao Yang apucă sticla cu
dinţii şi înghiţi cu lăcomie. Apa se duse strâmb pe gât şi îl înecă, mai să-şi
dea duhul acolo. Atunci, Lao Zheng aruncă sticla pe jos şi începu să-l bată
pe spate, ca să-şi revină, moment în care apa îi ţâşni şi pe gură şi pe nas.
— Ce te repezi aşa? Bea mai încet! zise Lao Zheng. E destulă apă.
Gao Yang bău trei sticle una după alta şi tot era însetat, de parcă un foc
neîndurător îi pârjolea gâtul, dar văzând expresia îmbufnată de pe chipul lui
Lao Zheng, nu îndrăzni să mai ceară.
Faţă de Cal se ridică şi el în picioare şi bău ajutat de Lao Zhu. Gao Yang îl
urmări lacom cum dă pe gât cinci sticle dintr-o răsuflare. „A băut cu două
sticle mai mult ca mine“, se gândi el necăjit. Mătuşa a Patra părea leşinată,
ceea ce o determină pe poliţistă să-i toarne apă în cap cu polonicul. Apa era
limpede la început, dar odată ce se prelingea de pe trupul ei, ajungea
murdară pe pământ.
Mătuşa a Patra era îmbrăcată cu o jachetă cu mânecă scurtă, făcută din
plasă de ţânţari, care, se vedea bine, nu mai fusese de multă vreme spălată.
Cândva albă, ajunsese acum atât de murdară, însă sub jetul de apă, îşi mai
recăpăta ceva din culoarea de odinioară. Jacheta îi era lipită de spinare, aşa
încât îi scotea în evidenţă trupul scheletic. Şi părul i se lipise de cap, iar apa
tulbure care se prelingea pe trupul ei ajungea pe jos şi forma băltoace care
licăreau în lumina soarelui.
Trupul femeii, scăldat de apă, emana un miros greu care făcu stomacul lui
Gao Yang să se strângă de silă. Se întreba dacă nu cumva e moartă deja, dar,
cum îşi făcea el griji aşa, o văzu pe Mătuşa a Patra că îşi ridică greu capul
cu părul cărunt, de parcă ar fi avut sute de kilograme. Fără îndoială, gâtul ei
firav făcea eforturi mari ca să-l susţină. Ud cum era, părul femeii părea şi
mai rar şi Gao Yang nu putu să-şi înfrâneze un gând: o femeie cheală este
de nu ştiu câte ori mai urâtă decât un bărbat chel. Pe neaşteptate, îşi aminti
de măicuţa lui, care fusese şi ea cheală, iar acest gând aproape că îl aduse în
pragul disperării.
Cândva şi măicuţa lui, o femeie plină de viaţă, avusese pletele cărunte, dar
pe la mijlocul Revoluţiei Culturale, după toate necazurile, nu mai rămăsese
mare lucru din vigoarea ei, iar părul îi fusese smuls de ţăranii săraci sau din
clasa de mijloc. Probabil că aşa trebuia să i se întâmple de vreme ce era
nevastă de moşier. Păi dacă nu-i smulgeau ei părul din cap, atunci cui să i-l
smulgă? O femeie voinică, de vârstă mijlocie, din familia Guo, pe nume
Qiuniang, a apucat-o de păr şi a tras-o cu toată puterea de care era ea în
stare până a pus-o la pământ. „Pleacă-te, hodoroagă cu păr cărunt!“ îi
strigase ea cu ură. Revedea în faţa ochilor toată scena aceea îndepărtată în
timp şi totul era atât de limpede în mintea lui de parcă era aievea. O auzea
pe măicuţa lui cu părul cărunt cum scâncea precum o copiliţă.
Recăpătându-şi conştienţa după toată apa revărsată asupra ei, Mătuşa a
Patra îşi tot mişca buzele peste gingiile fără dinţi şi începu să scâncească şi
ea aşijderea. Gao Yang simţi cum ochii i se umplu de lacrimi şi îşi spuse în
sinea sa: „Eu nu plâng, nu plâng“.
— Vrei apă? o auzi el pe poliţistă cum o întreabă pe Mătuşa a Patra cu o
oarecare blândeţe, însă aceasta nu răspunse, ci continuă să plângă. Vocea-i
era răguşită, aspră şi nu mai avea limpezimea de mai devreme.
— Da’ unde a dispărut curajul celor care nu demult spărgeau geamurile,
care puneau foc în biroul guvernatorului? zise poliţista în timp ce revărsă cu
repeziciune încă un polonic de apă rece în capul Mătuşii a Patra.
Apoi, fără să se mai preocupe de ea, îşi luă găleata şi se duse la Gao Yang.
Acesta nu-i vedea ochii ascunşi în spatele ochelarilor de soare, însă îi privea
buzele strânse ca un fir de aţă. Fără să vrea, bărbatul începu să tremure şi
dintr-odată îşi imagină un porc mistreţ lăsat fără ţepi. Poliţista puse găleata
jos şi în tăcere umplu un polonic cu apă, pe care îl răsturnă pe pieptul lui
Gao Yang. Involuntar, acesta îşi vârî capul între umeri şi scoase un sunet
ciudat. Poliţista rânjea, lăsându-şi la iveală dinţii de un alb strălucitor,
ordonaţi şi frumoşi. Din nou umplu un polonic cu apă şi i-l răsturnă în cap.
De astă dată conştient de ce urma să se întâmple, Gao Yang nu mai fu
cuprins de tremurat, iar apa rece se prelinse din cap pe spate, pe piept şi
încetişor pe pantaloni, lăsând în urmă dâre ude. Din senin simţi cum se
înviorează şi mintea i se limpezeşte, de parcă apa rece revărsată asupra lui
ar fi fost cea mai mare bucurie pe care o cunoscuse vreodată în viaţă. Cu
recunoştinţă privea gura suavă a poliţistei.
După ce îi turnă două polonice de apă în cap, aceasta se duse la Faţă de Cal,
care avea de acum o paloare neobişnuită. Ochiul umflat i se închisese, însă
celălalt era larg deschis. Rânjetul încremenit pe chipul lui fu perceput ca o
insultă de către poliţistă, aşa că aceasta umplu din nou un polonic cu apă şi
îl răsturnă cu toată puterea pe faţa aceea palidă şi prelungă. Faţă de Cal îşi
strânse capul între umeri, ceea ce îl făcea să pară şi mai urât.
— Ai păţit ceva? îl întrebă poliţista cu ură şi strângând din dinţi.
Faţă de Cal scutură din cap şi cu acelaşi rânjet pe faţă, răspunse:
— Ce răcoare! Ce plăcere!
Poliţista imediat ridică polonicul cu apă şi îl vărsă din nou pe el,
nepăsătoare şi, scrâşnind din dinţi de furie, urlă:
— Ia de te răcoreşte! Ia de-aici plăcere!
— Ce răcoare! Ce plăcere! Ce răcoare! Ce plăcere! repeta întruna Faţă de
Cal, lovind din picioare, scuturând din cap şi strigând din răsputeri.
Atunci, poliţista aruncă polonicul cât colo, ridică găleata şi răsturnă toată
apa care mai rămăsese drept în capul tânărului. Şi, ca şi cum nu-i era de
ajuns ca să-şi ostoiască toată ura, întoarse găleata cu fundul în sus şi cu
marginea ei îl lovi de câteva ori în cap, să fie sigură că nu se risipeşte vreo
picătură de apă. Apoi aruncă găleata cât colo şi se postă în faţa lui, cu
mâinile în şold şi respirând precipitat, după atâta agitaţie. Auzind cum
răsună găleata când îl lovea pe tânăr în cap, Gao Yang strânse din dinţi,
înfiorat. Faţă de Cal se rezemase de trunchiul copacului şi sufla uşor. Tot
capul părea că i se umflă, iar chipul lui căpătase o culoare pământie. Gao
Yang auzea tot felul de zgomote înfundate care veneau din stomacul
tânărului, iar apoi îl văzu că îşi întinde gâtul atât de tare, încât părea că toţi
muşchii o să-i explodeze dintr-o clipă într-alta. Închise gura, dar parcă voia
totuşi s-o deschidă. Repetă mişcarea asta încă o dată, după care un jet de
apă tulbure ţâşni în afară şi o împroşcă pe poliţistă drept pe piept, fără să-i
mai lase răgazul necesar să se ferească. Ea zbieră şi sări într-o parte, însă
Faţă de Cal era prea preocupat cu vomatul lui ca să mai aibă ochi pentru
pieptul ei.
— Gata, Xiao Song. Hai la masă! Terminăm noi aici după ce mâncăm,
spuse Lao Zheng, privindu-şi ceasul.
Lao Zhu ridică polonicul şi găleata şi porni în urma lui Lao Zheng şi a lui
Song Anni.

Gao Yang îl auzi pe Lao Zhu cum zbiară în telefonul din birou să fie aduşi
mai repede colţunaşii de la restaurant. Strânse tare din dinţi, ca nu cumva să
dea afară cele trei sticle cu apă obţinute atât de anevoios. Faţă de Cal
continua să se chinuie acolo, deşi fără îndoială nu mai avea nimic în
stomac. Văzându-i firicelul de sânge amestecat cu salivă la colţul gurii, Gao
Yan simţi fără să vrea milă pentru tipul ăsta nechibzuit.
Soarele apunea încetişor, ceea ce făcea ca razele acelea pârjolitoare să-şi
piardă treptat din intensitate. Faptul că nu mai avea braţele amorţite îi dădea
un sentiment de uşurare. Apoi, pala de vânt stârnită răsfiră răcoare peste
capul său mai întâi ars de soare, apoi scăldat de apa rece ca gheaţa,
înfiorându-l până la paralizie. Cu toate acestea, se simţea bine, ba chiar i se
părea că încetul cu încetul se stârneşte în el dorinţa de a vorbi.
Comportamentul lui Faţă de Cal îl supăra tare, aşa că îşi întinse capul în faţă
şi îi zise:
— Amice, chiar trebuie să vomiţi? Da’ stăpâneşte-te şi tu un pic!
Faţă de Cal îşi vedea mai departe de horcăielile lui, care veneau una după
alta, drept care n-avea timp să răspundă. În celălalt capăt al curţii erau
parcate două camioane şi un microbuz albastru, în care o grămadă de
oameni, guralivi peste măsură, încărcau tot felul de lucruri – cutii, dulapuri,
mese, scaune, sub atenta supraveghere a unora de pe margine. „Probabil că
se mută vreun mare ştab“, se gândi ei. Rămase cu ochii aţintiţi asupra lor
multă vreme, până când vederea catrafuselor începu să-l cam enerveze şi
atunci hotărî să-şi mute privirea în altă parte.
Mătuşa a Patra îngenunche tăcută, cu capul plecat până când părul ajunse să
măture pământul. Scotea nişte zgomote din gât ca un sforăit. Iarăşi îi
fulgeră prin faţa ochilor o imagine din timpul Revoluţiei Culturale – bătrâna
sa mamă chinuită în bătaie… Scutură din cap ca să alunge câteva muşte cu
capul roşu, atrase de voma de lângă Faţă de Cal… Mama stătea în genunchi
pe cărămizi, cu mâinile legate la spate. Se proptea cu o palmă pe pământ, să
mai uşureze un pic durerea, doar că fu călcată de cineva încălţat cu ghete de
piele întoarsă… Mama scoase un strigăt ascuţit de durere. Degetele i se
chirciseră precum ghearele de pui şi parcă nu se mai îndreptau deloc…
— Mătuşă a Patra, Mătuşă a Patra… spuse el şoptit.
Mătuşa mormăi uşor, în loc de răspuns. Băiatul de la restaurant îşi făcu
apariţia în goană pe bicicletă, executând mişcările cu mare dexteritate. De
astă dată, ducea cutia cu mâncare într-o mână, iar cu cealaltă mână manevra
ghidonul bicicletei, strecurându-se printre doi plopi albi. În urmă lui adăsta
o aromă de oţet amestecat cu usturoi.
Gao Yang îşi ridică privirea către soare şi îl urmări cum se scufundă
încetişor la apus. Razele arzătoare deveneau tot mai blânde şi mai
prietenoase. Ştia că de acum tovarăşii poliţişti deja începuseră să-şi înmoaie
colţunaşii în oţet şi usturoi. Chestia asta măruntă parcă ascundea ceva, ceea
ce îi dădea un sentiment de teamă, de nelinişte. „Când vor termina de
mâncat, o să mă dezlege de la copac şi apoi o să mă îndese în maşina aia
vopsită în roşu lucios şi o să mă ducă… unde o să mă ducă? Oriunde ar fi
fost, tot era mai bine decât legat de copac, nu-i aşa?“ Se întreba pe sine, dar
nu era în stare să-şi dea un răspuns. Apoi se gândi că şi de murea, şi de
trăia, îi era totuna. „Inimile oamenilor sunt ca oţelul, dar legea e precum
cuptorul de topit.“ Aşadar, dacă ai încălcat legea, trebuie să plăteşti. Iarăşi
se stârni o pală de vânt care făcu frunzele plopilor să tremure cu foşnet
prelung. De undeva din depărtare se auzea răgetul unui măgar. Simţi cum îi
îngheaţă ceafa şi nu îndrăzni să se gândească mai departe.
O femeie cu o legătură în braţe dădu să intre împleticindu-se în curtea
Guvernului Judeţean. Gao Yang o văzu cum se ceartă chiar în poartă cu un
tânăr care nu încuviinţa nici în ruptul capului să o lase înăuntru, ba chiar o
împingea înapoi, oricât se străduia ea să-şi croiască drum. În cele din urmă
reuşi să intre, dar numai după ce dădu un ocol pe după plopii albi.
Gao Yang o urmări cu privirea pe femeie – era Jinju, cu burta la gură, cu
mersul greoi, dar totuşi repezit. Plângea încetişor. Legătura pe care o ducea
în braţe era perfect rotundă, precum ţeasta unui om. Abia când se apropie îşi
dădu seama că ducea un pepene. Gao Yang nu îndrăzni să se uite în ochii ei,
ci doar oftă prelung şi îşi plecă privirea. Dacă era să se gândească mai bine
la soarta ei, atunci chiar că el nu avea de ce se plânge. Fiecare ar trebui să
fie conştient de norocul lui pe lume.
— Mamă… mamă…
Gao Yang o auzi pe femeie cum plânge lângă el.
— Mamă… măicuţa mea… ce-ai păţit?
„Eu nu plâng, nu plâng, nu plâng“, îşi tot repeta Gao Yang.
Jinju îngenunche în faţa Mătuşii a Patra, cuprinse în mâini capul cărunt,
murdar al mamei sale şi se puse pe bocit ca o femeie bătrână. Gao Yang îşi
trase nasul, închise ochii, străduindu-se din răsputeri să audă bărbaţii de pe
câmp cum îşi cheamă vitele. Răgetul acela ritmic, pe tonalităţi înalte,
slobozit de măgar nu numai că-i străpungea timpanele, dar îl şi înspăimânta
de-a dreptul, aşa că îşi întoarse privirea către Jinju şi Mătuşa a Patra.
Razele portocalii ale soarelui se aşterneau pe chipul mătuşii, aşa cum era
susţinut în căuşul palmelor lui Jinju.
— Mamă… totul e din pricina mea. Mamă, trezeşte-te!
Mătuşa a Patra îşi ridică lin pleoapele, abia lăsând să se vadă albul ochilor
şi apoi le plecă la loc, nu înainte însă ca două lacrimi mari să i se prelingă
pe obraji. Gao Yang o văzu apoi pe femeie cum scoate o limbă albicioasă şi
se porneşte a o linge pe Jinju pe frunte, aşa cum face o vacă sau o căţea cu
puiul ei. La început, scena asta i se păru cam greţoasă, dar apoi, când se
gândi că, de n-ar fi avut mâinile legate, Mătuşa a Patra nu s-ar fi purtat
astfel, senzaţia de greaţă i se mai estompă.
Jinju scoase pepenele pe care îl sparse cu pumnul, iar apoi luă o bucată de
miez roşu, pe care i-o vârî mamei sale printre buze. Femeia începu să
plescăie şi să suspine, ca un copil care mănâncă şi plânge în acelaşi timp.
Vederea miezului de pepene îi provocă lui Gao Yang o adevărată revoltă în
stomac, ceea ce îl enervă tare. „Păi, ar trebui să-mi dai şi mie, că doar e
destul!”
După ce Faţă de Cal încetase să mai vomite, Gao Yang fusese prea
preocupat s-o privească pe Jinju, ca să mai bage de seamă ce se-ntâmplă.
Faţă de Cal alunecase în jos, aşa încât acum stătea la poalele copacului,
aplecat în faţă, cu capul atârnat, de parcă făcea plecăciuni.
Apoi, cele două femei s-au pus iar pe plâns. „Desigur, au mâncat pepenele
şi au prins puteri!” se gândi el. Nu rezistă să nu-şi întoarcă privirea către
ele, moment în care fu de-a dreptul uluit – nici măcar o bucată de pepene nu
mâncaseră. Jinju ţinea în palme capul mamei sale şi plângea cu jale.
— Jin… copilaşul meu… n-ar fi trebuit să te lovesc, spuse femeia. Mama
n-o să-ţi mai stea în cale… du-te după Gao Ma şi trăiţi fericiţi împreună!
Maşinile ticsite cu mobilă se puseră în mişcare, balansându-se mai să se
răstoarne.
Poliţiştii îşi terminaseră masa şi se întorceau cu zarvă mare. În clipa în care
Gao Yang le auzi paşii, pe măsură ce se apropiau, simţi deodată cum iarăşi
îl cuprinde spaima. O maşină trecu pe lângă el, scârţâind din toate
balamalele. Geamurile reflectau razele aurii ale soarelui, iar îndărătul lor se
zărea chipul îmbujorat al şoferului.
Ce a urmat Gao Yang nu va putea uita până la moarte.
În curtea Guvernului Judeţean, aleea era cam îngusta şi probabil că şi
şoferul băuse cam mult. Ai putea spune că pentru toată păţania de vină a
fost Faţă de Cal, care avea gâtul prea lung sau poate faptul că aşa i-a fost lui
soarta. Când trecu maşina în viteză pe lângă el, o bucată de metal
triunghiulară care ieşea din maşină îl izbi în cap, facându-i o despicătură
care la început a fost albă, pentru ca mai apoi să ţâşnească de acolo un
sânge închis la culoare şi ceva mărunt precum fărâmiţele de brânză de soia.
Faţă de Cal icni şi se înclină în faţă. Deşi avea gâtul lung, tot nu ajungea să
dea cu fruntea de pământ, căci braţele prinse la spate pe dindărătul
trunchiului de copac îl trăgeau în spate. Sângele şiroia deja pe alee, iar
poliţiştii încremeniseră cu toţii.
— Fir-ar mă-ta a dracului! Dobitocule! Aşa conduci tu maşina? îl ocări
furios Lao Zheng pe şoferul cel îmbujorat.
Bâlbâitul îşi scoase degrabă tunica şi-i bandajă capul lui Faţă de Cal.
 Capitolul 4

Usturoiul – în pământul negru, ghimbirul – în pământul nisipos,

Cu crengi de salcie coşuleţe mici să croieşti,
Cu beţişoare cerate coşuri mari să împleteşti,
Usturoiul verde şi cel alb carnea şi peştele să înăbuşe,
Usturoi negru şi usturoi putred în mraniţă să se amestece.
Fragment din cântecul interpretat de Zhang Kou pentru slujbaşii din
Guvernul Judeţean în perioada de blocaj în vânzarea usturoiului

Unchiul al Patrulea îşi ridică luleaua de bronz cu ţeava lungă şi o pocni pe

Jinju în cap. Ţeasta îi răsună sec, iar fata simţi mai întâi o durere ascuţită.
Apoi, mânată de furie şi de sentimentul că este profund nedreptăţită, se
răzvrăti asemeni unui copil, aşezându-se în fund pe jos şi izbind din
picioare până răsturnă bolurile cu apă de pe masă.
— Hai, loviţi-mă… loviţi-mă…!
— Păi, tu chiar o cauţi cu lumânarea, spuse Mătuşa a Patra mânioasă. O să
te snopim în bătaie, netrebnico!
— Eu sunt netrebnică? strigă Jinju. Dar voi? O adunătură de bandiţi…
— Jin! strigă ameninţător fratele ei, Fang Yijun. Să ştii că n-am să-ţi
îngădui să vorbeşti aşa cu mama.
După ce îl făcuseră pe Gao Ma una cu pământul, cei doi fraţi Fang, cum
stăteau în picioare lângă el, la lumina pâlpâindă a lămpii, păreau de-a
dreptul uriaşi. Jinju ridică mâna şi se frecă pe fruntea care simţea că-i arde
ca focul. Într-o clipă, îşi văzu palma plină de sânge şi atunci trase un ţipăt
înfiorător:
— Aoleu! Mi-ai spart capul!
Fang Yijun se clătină în lumina lămpii şi nici n-ar fi putut să nu se clatine,
beteag de picior cum era el.
— Jinju, prima regulă pentru noi, copiii, este să ascultăm de părinţi.
— Eu n-am să-i ascult, n-am să-i ascult câtuşi de puţin şi nici n-am să
accept aranjamentul ăsta cu măritişul! îi răspunse Jinju.
— N-a fost bătută destul! E prea răzgâiată! comentă Fang Yixiang.
Jinju înşfacă un bol şi-l aruncă spre fratele ei.
— Bate-mă! Hai, bate-mă, tâlharule!
— Ai înnebunit de tot? zise Unchiul al Patrulea, ridicând capul.
Lampa cu gaz aşternea pe chipul lui o lumină ca de bronz.
— Am înnebunit, şi ce dacă? zise Jinju trăgând un şut în masă.
Ca un leu dezlănţuit, Unchiul al Patrulea sări în picioare, înşfacă luleaua şi
lovi la întâmplare în capul lui Jinju. Fata însă îşi protejă capul cu mâinile şi
se rostogoli într-o parte strigând ca din gură de şarpe.
În spatele fraţilor Fang, Gao Ma se propti cu palmele pe podea şi se ridică
greoi.
— Lăsaţi-o pe ea în pace! Loviţi-mă pe mine! strigă el.
Jinju simţi cum un fior rece îi străpunge inima, văzându-l pe Gao Ma în
picioare, în halul în care era. La auzul acestor vorbe, cei doi fraţi se
întoarseră spre el – unul se clătina serios, însă celălalt stătea drept ca bradul.
Gao Ma se repezi tot înainte, dar se împiedică de gardul de nuiele, care
trosni din pricina loviturii. Apoi, se prăbuşiră la pământ şi Gao Ma şi gardul
care fusese pus acolo pentru a proteja grădina de legume, unde erau plantaţi
castraveţi. Mult mai târziu după această întâmplare, Gao Ma, rememorând
episodul căderii sale odată cu gardul, aproape că simţea mirosul acela de
castravete cum îl împresoară.
— Daţi-l afară de aici! spuse Unchiul al Patrulea.
La acest îndemn, cei doi fraţi călcară peste gardul căzut la pământ şi îl
înşfăcară de subsuori pe Gao Ma, târându-l până în faţa porţii. Gao Ma era
un zdrahon de om, atât de greu încât fratele cel mare al lui Jinju se văzu
nevoit să se îndoaie bine de şale ca să-l poată căra.
Jinju se tăvălea pe jos, plângând amarnic.
— De mică n-ai ştiut altceva decât să mănânci şi să te îmbraci, o dojeni
mama. Uite ce s-a ales de capul tău! O răzgâiată! Hai, spune! Ce vrei de la
noi?
După bufnitura înfundată, urmată de zgomotul zăvoarelor trântite, Jinju îşi
dădu seama că Gao Ma fusese aruncat în drum. Apoi zări siluetele fraţilor ei
– unul înalt şi celălalt scund –, iar vederea umbrelor pe care le lăsau pe
pământ în lumina lămpii o umplea de silă. Cel mai tare detesta silueta
fratelui mai mare. Umbrele acelea stranii se proiectau pe pieptul ei, dându-i
o senzaţie de spaimă amestecată cu o silă nesfârşită, de parcă o broască
râioasă s-ar fi cuibărit lângă ea. Simţi o strângere de inimă, aşa că se trase
mai încolo, pe gardul căzut la pământ şi plânse îndelung, plânse până când
remuşcările deveniră atât de puternice, precum un torent care îneacă orice
senzaţie de mâhnire şi durere. Şi ochii îi secaseră de lacrimi, însă deodată
dorinţa de a zdrobi totul în jurul ei o făcu să sară în picioare. Cu toate
acestea, era îngrozitor de ameţită, aşa că se aşeză pe gard pentru o clipă, ca
să-şi revină. Întinse mâna în beznă, căutând vreun obiect, ceva, dar nu dibui
decât vrejul de castraveţi, plini de ţepi. Îl trase cu putere şi tot cu aceeaşi
forţă nebunească îl smulse din pământ, îl ridică şi-l aruncă spre tatăl ei, care
stătea pe vine lângă masă şi îşi fuma pipa. Vrejul se roti prin aer, în bătaia
luminii răsfirate de lampă, asemeni unui şarpe mort, însă nu-l nimeri pe
tatăl fetei, ci ateriză peste învălmăşeala de lucruri de pe masă. Înfuriat la
culme, bărbatul ţâşni în picioare, iar mama îl urmă cu mare repeziciune.
— Nenorocito! urlă el.
— Ne omori cu zile, ne omori… se văită femeia.
— Jinju, cum poţi să faci aşa ceva? o dojeni fratele mai mare.
— Calc-o în picioare! îi îndemnă fratele mai mic plin de ură.
— Loveşte-mă! Loveşte-mă! striga şi fata la rândul ei, ridicându-se
buimacă în picioare.
Fratele cel mic făcu un pas, dar pe neaşteptate se înclină intr-o parte şi o
înşfăcă de păr. Cu dinţii încleştaţi, o zgâlţâi de câteva ori, după care o
împinse cu toată puterea înspre grădina cu castraveţi. Fata parcă înnebunise.
Striga din toţi rărunchii şi smulgea tot ce-i ieşea în cale. Mai întâi, îşi vărsă
furia pe castraveţii din jur, apoi pe hainele de pe ea. Îl auzi pe fratele mai
mare cum îl dojenea pe cel mic:
— Frăţioare, de ce a trebuit să faci asta? Cât sunt părinţii noştri în viaţă,
doar ei au dreptul s-o pună la punct. Noi, ca fraţi, putem doar să-i dăm
sfaturi.
— Mai scuteşte-mă cu tâmpeniile astea! îl repezi dispreţuitor fratele său. Tu
vorbeşti, care te-ai ales cu nevastă numai datorită ei?
Fratele cel mare nu ripostă, ci şchiopătând trecu peste gard. Se aplecă şi cu
mâinile lui reci ca gheaţa o apucă pe soră-sa de braţ, cu gândul s-o ridice de
pe jos. Atingerea însă îi provocă fetei un dezgust şi mai profund, ceea ce o
determină să se zbată din toate puterile numai să scape.
— Surioară, ascultă-l pe fratele tău! Ridică-te şi nu mai plânge! Ai noştri au
îmbătrânit. Cât am fost mici, ne-au şters la fund, ne-au dat de mâncare şi
datorită lor am ajuns aici. Nu le-a fost nici lor uşor, să ştii. Ca fată, nu poţi
să le pricinuieşti atâta supărare.
Jinju plângea, dar furia începuse să i se mai domolească.
— Totul e numai din vina mea. Dacă m-am născut olog, nu sunt în stare să-
mi găsesc nevastă, aşa că a trebuit să fii dată tu, sora mai mică, la schimb…
În timp ce-i vorbea aşa, se tot mişca încoace şi încolo, făcând gardul să
scârţâie necontenit.
— Sunt un nimic…
Deodată, se lăsă pe vine şi începu să se lovească cu pumnii în cap. Plângea
ca un copil, iar Jinju, văzându-l atât de îndurerat şi deznădăjduit, simţi pe
neaşteptate cum i se înmoaie inima. Curând, plânsul ei se transformă în
suspin.
— Surioară, du-te şi trăieşte-ţi viaţa! N-am nevoie de nevastă… Am să
rămân singur până Ia sfârşitul zilelor şi gata…
Mama se apropie de ei şi le spuse:
— Ridicaţi-vă de acolo! Uitaţi-vă la voi – plângeţi, strigaţi… Ce o să zică
vecinii de noi?
Veni şi tatăl lor şi le spuse poruncitor:
— Ridicaţi-vă odată!
Băiatul se supuse imediat, făcând iarăşi gardul căzut să scârţâie din toate
balamalele.
— Tată, mamă, spuse el printre suspine, eu vă dau ascultare vouă.
Jinju rămase încă o vreme acolo ca prostită, iar într-un târziu se hotărî să se
ridice. Fratele mai mic intrase de mult în casă şi deschisese aparatul de
radio la volum asurzitor. De acolo răzbătea cântecul unei interprete de operă
locale, ascuţit ca un vaiet prelung. Fratele mai mare aduse un taburet şi îl
aşeză în spatele lui Jinju, după care îşi aşternu cu blândeţe mâna pe umărul
ei, zicându-i:
— Surioară, stai aici! Nici crivăţul nu poate să sufle prea multe zile, aşa
cum nici într-o familie nu poate să zăbovească supărarea prea multă vreme.
La necaz, tot fraţii şi surorile îţi sunt mai aproape, nu străinii.
Jinju era atât de slăbită, încât nu se putea ţine pe picioare, dar vorbele
fratelui ei îi înmuiau inima. Se aşeză pe scaun, urmată de părinţi – tatăl îşi
aprinse iarăşi pipa, în timp ce mama se vedea că era în căutarea unei soluţii
ca să-şi ajute fiica. Fratele mai mare intră în casă şi prepară un leac, cu care
încercă, apoi, să-i cureţe fetei rana de pe cap. Jinju însă, speriată parcă,
ridică mâna să se apere.
— Stai cuminte! Lasă-l pe fratele tău să te îngrijească! o îndemnă fratele
mai mare.
— Ce te tot zdrobeşti atâta pentru ea? Nu vezi cât de neruşinată este? zise
tatăl.
— Bine că ai dumneata ruşine! îi răspunse Jinju.
— Mai ai îndrăzneala să deschizi gura? o apostrofă mama.
Se aşeză şi fratele mai mare pe scaun. Acum stăteau jos cu toţii, în tăcere.
Un meteorit căzu, aproape foşnind în timp ce străbătea Calea Lactee.
— Tată, nu-i aşa că şi înainte să moară Zhuge Liang a căzut un meteorit?
întrebă fratele mai mare pe un ton linguşitor.
8
La radio tocmai se difuza o cronică a romanului Cele trei regate .
— Bazaconii din literatură! De unde să fie adevărat aşa ceva? îi răspunse
tatăl pe un ton dispreţuitor.
— Jinju, mai ţii minte când aveai tu doi ani şi te-am dus în spate, împreună
cu fratele mai mic, la pescuit pe malul râului? Te-am lăsat pe mal şi după ce
am aşteptat mult timp să tragă peştele la undiţă, mi-am adus aminte de tine.
Când m-am uitat în jur şi am văzut limpede că nu mai erai acolo, am
înnebunit de frică. Te-am căutat peste tot. Apoi, fratele mai mic, cu ochii lui
ageri, te-a văzut şi a strigat: „Frăţioare, e aici!“ Când m-am uitat mai bine,
te-am văzut cum mergeai prin apă. Degrabă am luat năvodul, l-am aruncat
şi te-am prins în el din prima încercare. Fratele mai mic a zis atunci: „Ce
peşte mare ai prins!“… La vremea aceea, piciorul nu-mi făcea încă
necazuri. Abia din anul următor au început oasele mele să se înmoaie, de
am ajuns în halul ăsta.
Fratele mai mare oftă şi apoi râse încetişor, zicând:
— Nici n-am băgat de seamă când au trecut douăzeci de ani şi tu ai devenit
femeie în toată firea.
Continuă cu un oftat. Jinju nici nu plângea, nici nu râdea, ci doar asculta
tropotul copitelor mânzului brun-roşcat prin curtea din faţă şi chirăitul
papagalilor din curtea lui Gao Zhileng.
Tatăl bătu puţin pipa de talpa pantofului, după care tuşi şi scuipă pe jos. Se
ridică în picioare, zicând:
— E timpul să ne culcăm. Mâine ne trezim devreme ca să mergem la câmp.
Apoi, aduse din casă o încuietoare de alamă şi se îndreptă spre poartă.
Trosc! şi poarta fu zăvorâtă bine.

2
A doua zi, seara, în curtea familiei Fang era agitaţie mare. Cei doi fraţi
scoseseră din casă o masă veche octogonală şi mai împrumutaseră de la
şcoală patru bănci pe care le puseseră pe lângă masă. Mama gătea la sobă,
iar oala sfârâia întruna, plină cu mâncare.
Jinju se ascunsese în dormitorul ei, o cameră micuţă lângă dormitorul
fraţilor, şi de acolo asculta tot freamătul de afară. Nu ieşise toată ziua şi nici
fratele mai mare nu se mai dusese la câmp. Din când în când mai intra să
schimbe două vorbe cu ea, dar fata stătea cu pătura în cap, cufundată într-o
tăcere fără margini.
Părinţii comentau în săliţa de alături.
— S-au veştejit toate firele, s-au îngălbenit. Degeaba le-am învelit în pungi
de plastic, spuse mama.
Jinju simţi mirosul de usturoi.
— N-ai închis bine pungile la gură. Dacă nu intră aer, atunci nici nu se
veştejesc şi nici nu se îngălbenesc, spuse tata.
— Păi, nu ştiu cum reuşesc cei de la stat să păstreze usturoiul aşa bine că
toată iarna e verde de parcă abia l-au cules de pe câmp, comentă mama.
— Cei de la stat au depozite răcoroase, adăugă tata. Acolo şi în iunie, când
intri, trebuie să te îmbraci cu pufoaica şi cu pantaloni matlasaţi. Cum să nu
se păstreze bine în condiţiile astea?
— Până la urmă tot statul găseşte soluţii, spuse mama oftând.
— Acolo sunt tot banii noştri, banii omului de rând, continuă tata.
Cratiţa sfârâia şi mai abitir, iar mirosul de usturoi deveni cât se poate de
pătrunzător.
— De ce nu-l trimiţi pe băiatul nostru cel mic să se ducă la primărie şi să
vorbească cu deputatul Yang? întrebă mama.
— Lasă, să nu se ducă! îşi arătă tata dezacordul. Că poate îl enervează şi nu
mai vine deloc.
— Nu se poate să nu vină, zise femeia. Doar nu pentru noi vine, ci pentru
nepotul lui.
— Ei, dar nu-i nepot de sânge, zise tata cu voce joasă.
Pe înserat, când se aprinseră lămpile, Jinju prinse de veste că în curte
veniseră mulţi oameni şi din discuţia lor cu părinţii ei deduse că era acolo şi
Liu Jiaqing, viitorul socru, şi Cao Jinzhu, tatăl viitoarei sale cumnate, Cao
Wenling. Mai veniseră şi alte viitoare rude, cum ar fi ginerele viitoarei sale
cumnate – deputatul Yang de la primărie. După ce toate viitoarele rubedenii
schimbară câteva cuvinte de politeţe, gazda îi onoră cu câte un pahar de
băutură.
Fratele mai mare luă o pâiniţă fiartă în abur şi un bol cu porc fript cu usturoi
şi intră în dormitorul lui Jinju.
— Surioară, zise el cu blândeţe, mănâncă şi tu ceva. După aceea, să te speli
pe faţă, să-ţi schimbi hainele şi să vii să-ţi vezi viitoarele rude. Bunicul
celui care îţi va fi soţ tocmai a întrebat de tine.
Ea rămase tăcută.
— Surioară, continuă el în şoaptă, nu fi proastă! Familia Liu e bogată. Sigur
bunicul n-a venit cu mâna goală. Când o să te vadă, negreşit o să-ţi dea
mulţi bani.
Ea tăcea mâlc, aşa că fratele ei fu nevoit să lase mâncarea pe marginea
kang-ului şi să plece abătut. În curte începuseră jocurile care se practică la
băutură, fiindcă lumea, cu chef de petrecere, deja se cam încinsese la
distracţie. Vocea deputatului Yang se auzea cel mai tare. Apoi, Jinju îi auzi
pe mama şi pe fratele cel mare vorbind în şoaptă în camera alăturată.
— Câtă băutură mai avem? întrebă fratele mai mare.
— Mai e o jumătate de sticlă, mai puţin de jumătate de litru. Ce, nu ajunge?
zise mama.
— Cum să ajungă? zise băiatul îngrijorat. Păi, numai deputatul Yang şi cu
bătrânul Liu beau o jumătate de litru.
— Du-te undeva şi caută să împrumuţi! îl îndemnă mama.
— Unde să mă duc să împrumut în toiul nopţii? Mai bine scoate o sticlă
goală, în care să turnăm nişte băutură şi s-o îndoim cu apă, găsi el soluţia
salvatoare.
— Şi dacă îşi dau seama? Ne facem de baftă! zise femeia.
— Îşi dau seama pe dracu’! Au gura amorţită de atâta băutură.
— Nu-i bine, îi răspunse femeia.
— Ce nu-i bine? continuă el. În zilele noastre, pe unde te duci te păcăleşte
cineva. Cine nu păcăleşte e un prost. Dacă până şi statul, când face comerţ,
păcăleşte, darmite noi, oamenii de rând, cu atât mai mult s-ar cuveni…
Mama nu mai comentă nimic, dar peste o clipă Jinju îl auzi pe fratele cel
mare cum turna apă în sticla de băutură.
— Mamă, avem nişte DDT? întrebă el.
— Neisprăvitule! îi zise mama în şoaptă. Ce tâmpenie pui la cale?
— I-am auzit eu pe unii spunând că dacă picuri puţin DDT în rachiu, capătă
gust de Maotai.
— Vezi să nu faci vreo nenorocire!
— Stai liniştită. O picătură într-o sticlă cel mult o să-i scape de viermii
intestinali.
— Mai e şi tăticul acolo!
— Lasă, că el e zgârcit şi nu se îndură să bea prea mult.
La auzul acestor vorbe, Jinju simţi cum o cuprinde o revoltă greu de stăvilit.
Aruncă pătura de pe ea şi sări în picioare. Nu se clinti din loc însă, ci
rămase cu privirea aţintită la o pictură de Anul Nou, cu un băieţaş bucălat,
îmbrăcat cu vestă roşie şi cu o piersică mare, pârguită, pe care o ţinea în
căuşul palmelor.
— Ei, domnule deputat Yang, bunicule, tăticule (ştia că fratele ei se referea
la Cao Jinzhu, iar gândul ăsta o îngreţoşa peste măsură), gustaţi rachiul ăsta
bun pe care l-am adus de la piaţa de cai. Se spune că seamănă la gust cu
Maotai, dar noi nu ne-am desfătat niciodată cu aşa ceva şi nu ştim ce gust
are, spuse fratele cel mare.
Cao Jinzhu adulmecă un pic sticla şi zise:
— Eu am băut de vreo două ori – o dată acasă la Geng, secretarul de partid,
şi o dată acasă la Zhang Yunduan, care e plin de bani şi îşi permite să dea
80 şi ceva de yuani pe o sticlă.
— Unchiule al Optulea, haide, bea şi dumneata, să vezi dacă are gust de
Maotai, îl îndemnă fratele cel mare.
Jinju îl auzi pe deputatul Yang plescăind din buze – cu siguranţă luase o
gură.
— Cum e?
Mai luă o gură, fiindcă îi auzi din nou plescăiala.
— Hm, să fiu al naibii! Chiar are gust de Maotai! comentă deputatul Yang.
— Bună băutură! Bună băutură! zise tata.
Băieţaşul bucălat din desen o privea pe Jinju de parcă şi el ar fi vrut să sară
de acolo. Liu Jiaqing îşi drese glasul şi zise:
— Cuscre, am auzit că fata noastră e cam nervoasă.
— Toane de copil ţâfnos! spuse tata. Face mofturi, dar n-o să-i meargă atâta
vreme cât trăiesc eu.
— Păi, da, toane de copil! Nu-i nimic neobişnuit, zise Cao Jinzhu. Tot aşa şi
Wenling, când a auzit că Jinju vrea să pună capăt înţelegerii, a venit acasă şi
a făcut o scenă de toată frumuseţea. A trebuit să-i dăm o mamă de bătaie ca
s-o potolim.
— Tăticule, mai bea un pahar! zise fratele cel mare.
— Mi-ajunge, nu mai beau, zise Cao Jinzhu. Băutura asta îmi cade în
picioare.
— Aşa se întâmplă cu băuturile tari, comentă deputatul Yang. Totuşi, când o
fată a crescut mare, nu se cade să mai dai în ea. Acum trăim într-o societate
nouă în care, dacă baţi o fata, încalci legea.
— S-o ia dracu’ de lege! zise Cao Jinzhu. Dacă fata nu mă ascultă, atunci
trebuie să-i trag o chelfăneală. Cine poate să mă oprească?
— Cumnate, eşti prea încăpăţânat! Ţi-a luat băutura minţile cumva? zise
deputatul Yang. Singurul lucru de care se teme Partidul Comunist sunt
indivizii încăpăţânaţi ca tine. Să baţi un om înseamnă să încalci legea. Fata
este om şi ea, aşa că eu îţi spun – dacă ai bătut-o, ai încălcat legea. Şi dacă
ai încălcat legea te leagă. N-ai văzut la televizor? Când guvernatorul
provinciei a încălcat legea, l-au purtat cu cătuşele la mâini în văzul lumii.
Oare eşti tu mai tare ca guvernatorul? Eşti doar o căpăţână împuţită de
usturoi!
— Şi ce dacă sunt o căpăţână împuţită de usturoi? se auzi Cao Jinzhu cum îi
răspunde enervat, după care urmară zgomote ce trădau faptul că se ridicase
în picioare. Dacă n-am fi noi ăştia care puţim a usturoi, voi, barosanii, v-aţi
umple burta cu vântul din nord-vest. Din taxele noastre vi se plătesc vouă
salarii grase, vi se dă de mâncat şi de băut, ca să puteţi să luaţi pielea de pe
noi, amărâţii.
— Lao Cao… — neîndoielnic deputatul Yang se ridicase în picioare şi arăta
cu beţişoarele spre Cao Jinzhu – s-ar părea că ai ceva de reproşat Partidului
Comunist. Păi, voi ne plătiţi nouă salariile? Rahat! Noi suntem cadre vechi
ale statului. Şi de stăm la umbra copacului şi privim furnicile cum se urcă
până în vârf, tot ni se dau salariile. Şi dacă usturoiul vostru putrezeşte, eu
tot îmi iau banii.
— Gata, gata! interveni tata. Aici suntem o familie, aşa că mai bine să ne
susţinem unii pe alţii, nu să ne jignim.
— Aici e vorba de principiu, continuă deputatul Yang.
— Ascultă la mine, că-s om bătrân, zise Liu Jiaqing. Nu-i uşor să ai o
reuniune de familie. Ce treabă avem noi cu problemele importante ale ţării?
Treaba noastră este… să bem!
— Aşa-i. Să bem! Să bem! zise fratele mai mare. Unchiule al Optulea, mai
serviţi, vă rog!
— Frăţioare, i se adresă deputatul Yang, eu vă avertizez pe tine şi pe…
unde e frati-tu? (Fratele mare îi spune că-i plecat). Ei, dar l-aţi snopit în
bătaie pe Gao Ma, nu glumă!
— Pe ăsta şi dacă-l omori în bătaie, tot nu te răcoreşti, comentă tata.
— Unchiule al Patrulea, îl apostrofă deputatul, şi matale eşti fără minte.
Dacă baţi un om, ai încălcat legea.
— Mi-a batjocorit familia, îi replică tatăl. Numai din pricina lui s-a purtat
Jinju aşa urât.
— Să zădărniceşti planurile de căsătorie ale cuiva chiar că-i o treabă urâtă,
spuse Liu Jiaqing. Mai bine dărâmi trei temple decât să strici căsnicia unor
oameni. Aşa cum s-a amestecat el, puţin a lipsit să nu distrugă trei căsătorii.
— Gao Ma a depus plângere împotriva voastră, preciză deputatul Yang. Eu
l-am trimis la plimbare, dar asta numai pentru că suntem o familie, că, dacă
era vorba de altcineva, nu mă băgam.
— Îţi suntem recunoscători, se grăbi să-i răspundă fratele mai mare.
— Spune-i lui frati-tu ăla mic să nu mai ridice mâna asupra nimănui de
acum înainte.
— Unchiule al Optulea, mata ştii doar că noi am fost la locul nostru de
mici, ne-am văzut de treabă. N-am fi făcut noi aşa ceva dacă n-ar fi aruncat
ăla atâta ruşine asupra noastră.
— Dacă chiar trebuie să dai în cineva, atunci loveşte-l la fund, loveşte-l în
părţile moi!
— Unchiule al Optulea, ce ziceţi… Ce o să se întâmple cu el?
— Într-un asemenea caz…
Vorbeau în şoaptă de acum, iar Jinju nu mai înţelegea nimic, aşa că se
apropie de fereastră şi îşi lipi urechea de hârtia are ţinea loc de geam, ca să
audă mai bine.
— Wenling are numai şaptesprezece ani, nu putem s-o înregistrăm pentru
căsătorie, fiind aşa mică, zise Cao Jinzhu.
— Şi nu găsim vreo portiţă?
— Că doar nu-mi cereţi să comit vreo neregulă, nu? îi răspunse deputatul
Yang tot cu o întrebare.
— Certificatul de naştere al lui Wenling se poate modifica, dar al lui Lanlan
nu merge. Nu suntem din acelaşi sat şi, oricât de puternic aş fi eu, nu pot să
le fac pe toate… zise deputatul.
— Chemaţi copila afară să-i spun şi eu o vorbuliţă! spuse Liu Jiaqing cu
voce tare, dar împleticit la vorbă.
— Chemaţi-o! zise tata, şi el cam tulburat de atâta băutură.
Jinju se depărtă repede de fereastră, se trânti în pat şi îşi trase pătura peste
cap. Auzea paşi apropiindu-se. Ea însă stătea ascunsă în beznă şi tremura
din toate încheieturile.

Zilele au zburat ca vântul şi curând a venit sfârşitul lunii a opta din

calendarul agricol. Părinţii şi cei doi fraţi nu mai stăteau cu ochii pe Jinju ca
altădată, seara nu mai zăvorau poarta şi în timpul zilei chiar o lăsau să iasă
din curte. Fratele mai mare se purta mai frumos ca niciodată. De curând îi
cumpărase o pereche de pantofi de piele de porc, dar ea nici măcar nu se
uitase la ei, ci îi aruncase undeva pe kang.
În ziua a douăzeci şi cincea a lunii a opta, fratele mai mare îi spuse:
— Surioară, decât să te sufoci stând în casă, mai bine ai merge cu mine să
culegem fasolea. Fratele nostru s-a dus azi să-l ajute pe deputatul Yang să
facă bricheţi pentru foc, iar eu singur nu prea mă descurc.
Jinju se gândi ce se gândi, după care îşi căută o seceră şi porni în urma
fratelui ei.
De două luni, de când nu mai ieşise din casă, ogorul se schimbase mult.
Spicele de sorg erau la vremea când se pârguiau, dezvăluind o culoare roşie-
cărămizie. Şi mătasea porumbului se uscase, iar frunzele de pe vrejurile de
fasole, altădată verzi, păliseră cu totul. Sub cerul azuriu, pământul părea
nemărginit. Colinele Zhou erau atât de şerpuitoare, încât puteau fi asemuite
cu un evantai stricat şi aruncat la capătul ogorului verde-negricios. Departe
de cuiburile lor, păsările ciripeau prin văzduh cu triluri triste ce aveau o
rezonanţă dureroasă în sufletul lui Jinju.
Fratele cel mare se aplecă să taie fasolea, trăgându-şi după el piciorul
beteag, o imagine greu de îndurat pentru ea. Piciorul acela era strâns legat
de soarta ei. În cele două luni de izolare în casă, de multe ori visase cum
piciorul acela şchiop îi apasă pe piept, facând-o să sufle greu. Se trezea
speriată din somn, cu ochii năpădiţi de lacrimi.
Lângă ogorul cu fasole se afla şi parcela de porumb a familiei lui Gao Ma.
Porumbul era copt de acum, dar încă nu fusese cules. „Gao Ma! Gao Ma,
unde ai dispărut?” Îi veni în minte imaginea lui, voinic, înalt, fluierând
încrezător pe când trecea pe lângă ea. Îi spusese câteva vorbe şi apoi îi
sărise în ajutor la seceratul grâului. Vocea lui parcă plutea pe undeva, pe
aproape. Cu cât se gândea mai mult la el, cu atât inima i se strângea mai
tare de frică. Parcă îi răsuna în urechi zgomotul acela înfundat şi totuşi atât
de limpede când fraţii ei îl loveau în cap cu scaunul. Dacă n-ar fi văzut cu
ochii ei, n-ar fi crezut în ruptul capului că fratele ei cel harnic şi cu bun-simţ
era capabil de atâta cruzime.
— Surioară, dacă ţi-e greu, trage-ţi sufletul acolo, la capătul ogorului. Mă
descurc eu cum oi putea singur.
Pe chipul lui se aşternuse crisparea, iar ridurile săpaseră adânc la colţurile
ochilor în care nu zăreai pic de strălucire, ci doar o lumină ştearsă. Ceva se
ascundea în spatele acestei priviri lipsite de viaţă, ceva greu de definit în
cuvinte, asemeni piciorului pe care-l trăgea după el. Piciorul acela diform
purta cicatricele nefericirii sale, stârnind mila celorlalţi. Aspectul lui hidos
stârnea deopotrivă sila. Aceleaşi sentimente avea Jinju faţă de fratele său, ca
şi faţă de piciorul acela schilod. Uneori simţea milă, alteori silă. Mila se
contopea cu dezgustul, dezgustul se contopea cu mila – un conflict
emoţional în care se găsea prinsă fără scăpare.
Pe parcela lui Gao Ma porumbul se unduia cu foşnet adânc sub mângâierea
unui vânticel blând care mai întâi îi răvăşi fetei părul, pentru ca mai apoi să
se strecoare pe sub guler, răcorind-o din cap până-n picioare.
Gândul la Gao Ma îi curma îndrăzneala de a privi înspre ogorul acela şi, în
acelaşi timp, parcă o îmboldea să facă acest lucru. Lanul de porumb se
zbătea sub pala neîncetată a vântului – pănuşile uscate de tot şi tulpinile
doar pe jumătate uscate îşi pierduseră supleţea tinereţii care le îngăduia
odinioară să se unduiască la fiecare suflu, cât de mic. Atunci, frunzele de
culoarea jadului, ca nişte panglici de mătase molatică fluturau în aer,
stârnind valuri verzi răcoroase. La vremea aceea, odinioară, stătea întinsă
alături de Gao Ma în lanul de porumb, privind frunzele de deasupra capului
şi dincolo de ele cerul senin şi norii albi. Sufletul le era împresurat de
fericire atunci, dar şi de mâhnire. Numai gândul la acele clipe o făcu să
lăcrimeze pe neaşteptate. Acum, tulpinile şi pănuşile uscate stăteau drepte,
aspre, iar vântul le stârnea doar tremuratul, căci unduirea lor graţioasă
pierise demult.
Frunzele uscate de pe vrejul de fasole foşneau şi ele stins, ba câteva se
rostogoleau pe pământ, duse de vânt. Simţi durere în palmă din pricina
ţepilor şi, privindu-şi mâinile, observă cât de moi deveniseră în astea două
luni cât uitase de muncă. Oftă, fără să ştie măcar de ce. Îşi dădu seama că
fratele cel mare o urmăreşte cu coada ochiului, iar acest lucru îi sporea şi
mai tare dezgustul faţă de el, dar şi dorul pentru Gao Ma. Cu gesturi
mecanice secera fasolea, când deodată dintre tufe sări un iepure sălbatic
cenuşiu. Era mare cât pumnul, cu doi ochişori negri ca smoala. Nu fugea
prea iute, aşa că Jinju zvârli secera cât colo şi din doi paşi îl ajunse.
Iepuraşul se ghemuise, cu urechile date pe spate, cuprins de teamă. Fata se
lăsă pe vine şi îl acoperi cu palma. Apucându-l de urechi, simţi cum o
profundă compasiune pentru fiinţa aceea îi inundă sufletul. Urechiuşele-i
erau moi ca două petale translucide. Îl ţinea cu mare grijă, ca nu cumva să i
le rupă. Când burtica aceea moale şi caldă îi atinse palma, iar boticul îi tot
adulmeca palma temător, fata fu cuprinsă de o adâncă emoţie.
— Caută o sfoară şi leagă-l! o îndemnă fratele ei. Cine ştie, poate că o să-l
creşti acasă.
Ea se căută prin buzunar, în speranţa că va găsi ceva cu care să-l lege, dar
nici gând să fie aşa. Dezamăgită, se uită pe jos, doar-doar o găsi ceva.
Atunci, fratele cel mare îşi desfăcu un şiret de la pantof şi fără să scoată o
vorbă, îi legă iepuraşului unul din picioarele din spate. Chiar şi aşa, bietul
de el tot se zbătea. Jinju se uită cu atenţie la fratele ei şi observă că laba
piciorului sănătos era acoperită de un strat de noroi lucios, ca şi cum ar fi
fost dat cu lac. Băiatul luă iepuraşul şi îl legă de tulpina groasă a unui
porumb de pe parcela lui Gao Ma, după care tăie cu secera o tulpină fără
ştiuleţi, o decoji un pic şi mestecă până ajunse la miezul cu sevă dulce.
Din când în când, fata îşi întorcea privirea către iepuraş şi de fiecare dată îl
vedea cum se zbate să scape din strânsoare, parcă dornic să se
descotorosească chiar şi de piciorul care îl ţinea captiv, să fugă în trei
picioare, numai să fugă. Până la urmă, se duse la el, desfăcu şiretul şi îl
eliberă. Îl urmări cu privirea cum ţopăie, pierzându-se în adâncul lanului de
porumb şi cum privea ea aşa, cu tristeţe, porumbul uscat, în suflet i se
înfiripă o brumă de speranţă. Speranţă pentru ce, nici ea nu ştia. I se părea
că lanul acela de porumb tăinuieşte secrete nesfârşite.
— Surioară, tu ai inima bună precum Bodhisattva, spuse fratele cel mare
care stătea lângă ea. Bunătatea este întotdeauna răsplătită în viaţă. Sunt
sigur că ai să ai parte şi tu de o viaţă bună.
Respiraţia lui duhnind a usturoi îi făcea greaţă. La masa de prânz, toată
lumea se purtă frumos cu Jinju, probabil pentru că, se gândi ea, fratele cel
mare le povestise tuturor despre fapta ei bună. La vremea recoltei, nu-şi
vedeau capul de treabă, aşa că nu mai găsea nimeni răgazul să stea cu ochii
pe ea.
După masa de prânz, lui Jinju îi veni ideea să se ducă la fântână după apă.
Părinţii o priveau tăcuţi cum iese pe poartă. Se întoarse cu două găleţi de
apă, pe care le răsturnă în butoi, iar apoi se duse iarăşi pentru un nou
transport. La vederea ei, când se întoarse, părinţii oftară îngânduraţi, ceea ce
îi dădu fetei sentimentul că le câştigase încrederea.
Spera să-l întâlnească pe Gao Ma la fântână. N-a fost să fie. În schimb
întâlni câţiva vecini acolo. Au salutat-o cu toţii, iar ei i se păru că zăreşte o
expresie mai aparte în privirea lor, însă apoi, cercetând mai îndeaproape, îşi
dădu seama că nu era nimic neobişnuit. „Probabil că mi se năzare mie
aşa…“ îşi zise fata în sinea ei.
La al treilea transport de apă, se întâlni cu nevasta lui Yu Qiushui, vecinul
lui Gao Ma, o femeie la vreo treizeci şi ceva de ani, înaltă, cu pieptul mare
şi sfârcuri săltate de păreau mai tot timpul că-i tremură pe sub bluză. Cum
stăteau ele faţă în faţă şi scoteau apă din fântână, femeia îi şopti lui Jinju:
— Mi-a zis Gao Ma să te întreb dacă ţi-ai schimbat cumva sentimentele faţă
de el?
— Dar el? o întrebă ea tot încetişor, simţind că-i stă inima în loc.
— Nu.
— Atunci, nici eu nu m-am schimbat.
— Prea bine, răspunse nevasta lui Yu Qiushui.
Apoi, privind împrejur, aruncă un ghemotoc de hârtie la picioarele ei. Jinju
se aplecă după găleata cu apă şi într-o doară îl ridică de jos şi-l îndesă în
buzunar.
După-amiază, se văită că o doare burta şi nu poate să meargă la câmp. Tatăl
ei o privi cu neîncredere, dar fratele cel mare spuse îngăduitor:
— Mai bine să stea acasă şi să se odihnească!
Se duse în camera ei, puse zăvorul la uşă şi scoase hârtia. Chiar dacă mai
devreme vorbise cu părinţii ei, gândul îi era numai la ghemotocul acela de
hârtie. Acum îl netezi uşurel, cu mâinile tremurânde. Era atât de încordată
încât îşi auzea respiraţia precipitată. Când simţi puţin aer rece cum pătrunde
în cameră, mototoli degrabă bileţelul şi se repezi să deschidă uşa. Nu era
nimeni în dormitorul fraţilor ei. Auzi, atunci, un zgomot sacadat care venea
din curte, aşa că se duse tiptil la geam şi privi afară. Sub lumina blândă a
soarelui de toamnă, mama batea o grămadă de grâu cu un mai roşcat. Era
aşa de năduşită, încât jacheta i se lipise de spinare, plină de pleavă gălbuie
pe la poale.
În cele din urmă, Jinju desfăcu bileţelul, îl netezi şi citi cu mare băgare de
seamă: „Mâine după-amiază te aştept în lanul de porumb. O să fugim!“
Cuvintele acelea scrise cu pixul erau cam neclare acum, din pricina
palmelor ei asudate.

De mai multe ori se pornise spre marginea lanului de porumb şi tot de atâtea
ori se întorsese acasă. Vântul rece de toamnă care uscase mai toate plantele
în calea lui făcea porumbul lui Gao Ma să foşnească trist. Fasolea de pe
parcela familiei ei era coaptă de mult, lucru ce se vedea cu uşurinţă după
sumedenia de păstăi care atârnau plesnite pe vrej. Fratele cel mare şi cu tata
secerau ceva mai în faţă. Fratele ei se plângea întruna de deputatul Yang
care n-ar fi trebuit într-o perioadă aşa aglomerată a anului să-l ia pe fratele
mai mic la el acasă să-i muncească la bricheţii de cărbune.
— Ce tot trăncăneşti acolo? îl mustră tata. De asta suntem o familie – să ne
ajutăm la greu. În plus, el cu tine o să se înrudească, nu cu fratele tău.
Fratele cel mare se simţi vinovat şi nu mai spuse o vorbă, ci doar o căută
din priviri pe Jinju, ca şi cum ar fi aşteptat sprijin de la ea.
Fata îl privea pe tata care stătea în genunchi pe câmp şi se întindea pe jos ca
să poată culege fasolea, precum şi pe fratele cei mare care îşi târa piciorul
beteag după el, încercând să facă şi el ce îi stătea în putinţă. Se întindeau, se
aplecau. Aveau hainele leoarcă de sudoare şi pline de pământ. Truda celor
doi o înduioşă atât de mult, încât pentru o clipă ar fi vrut să renunţe a mai
fugi de acasă. Porumbul lui Gao Ma tremura, foşnea şi ea ştia că el se
ascunde pe acolo, pe undeva şi o urmăreşte neliniştit. Pe măsură ce dorul de
el îi copleşea inima, descoperea că e tot mai greu să-şi învie în amintire
chipul lui. Rememora în schimb aroma indigotierului lângă care stătuseră
odinioară şi mirosul trupului său. Într-un târziu, hotărî că mai bine ar fi întâi
să-şi ajute tatăl şi fratele să culeagă fasolea şi abia după aceea să fugă.
Jinju se dedică muncii cu totul şi foarte curând reuşi chiar să-i depăşească
pe cei doi. În după-amiaza aceea, truda îi fu mai mare ca oricând. Le mai
rămăsese doar un colţ de parcelă, când toţi trei, osteniţi, se îndreptară de
şale, ca să-şi mai tragă puţin sufletul. Pe chipul tatei se vedea mulţumirea.
— Surioară, azi te-ai zdrobit cu munca! Când ajungem acasă, am s-o pun pe
mama să-ţi fiarbă două ouă drept răsplată.
Tristeţea pe care o simţea în suflet la auzul vorbelor lui o împiedică să-i
răspundă. În clipa aceea, se gândi la mama ei cea plină de bunătate şi îi
reveniră în minte, ca prin ceaţă, tot felul de amintiri din copilărie. Aşa-i!
Fratele cel mare o dusese în spate atunci. Tata şi fratele ei se aşezară din
nou în genunchi ca să adune fasolea rămasă pe parcelă. Soarele cobora la
apus, cernind o lumină roşiatică peste tot cerul şi desigur că şi capetele
celor doi străluceau, ca poleite de razele soarelui. Câmpul acela învăluit în
culori calde îi părea nespus de familiar. „Mai la nord e satul unde am trăit
douăzeci de ani. Acolo se înalţă un fuior de fum care-mi spune că mama a
început să facă de mâncare. Dac-am să plec…” Nu îndrăzni să se gândească
mai departe. Pe drumul dinspre răsărit, o căruţă trasă de boi, încărcată până-
n vârf cu fasole, venea legănându-se. Căruţaşul cânta în gura mare:
În a șasea lună zilele-s toride,
Fiica a Doua pe măgar călare
Prin sălbăticie merge tot agale.
Jinju se simţea sfârşită. Un cârd de vrăbii alunecă în zbor, ca un nor, către
lanul de porumb al lui Gao Ma. Într-acolo, printre tulpinile care se legănau
uşurel, zări silueta unui om înalt, ce dispăru pe dată. Jinju făcu câţiva paşi şi
se opri. Părea că o forţă la fel de irezistibilă o trage într-o altă direcţie.
Vorbele tatălui au spulberat pe dată liniştea:
— La ce bun stai acolo? Hai, culege mai repede! Dacă ai terminat, atunci
du-te acasă!
Pe chipul tatălui ei nu se zărea nicio urmă de căldură sufletească şi într-o
clipă fata simţi un imbold puternic de a fugi încotro vedea cu ochii, numai
să nu se mai întoarcă niciodată. Aruncă secera şi porni în goană spre
câmpul lui Gao Ma.
— Da’ unde te duci? strigă tata enervat.
Ea continuă să fugă.
— Surioară, dacă ai terminat culesul, du-te acasă!
Fata întoarse brusc capul şi strigă:
— Mă duc să fac pipi. Dacă sunteţi aşa de neliniştiţi, atunci veniţi cu mine!
Astea fiind zise, nici că îi mai luă în seamă, ci se întoarse şi din câţiva paşi
ajunse în lanul de porumb.
— Jinju!
Gao Ma o îmbrăţişă cu putere, dar numai pentru o clipă, după care îi spuse
în şoaptă:
— Lasă-te în jos şi fugi cât te ţin picioarele!
Apoi o prinse de mână şi aplecaţi, o rupseră la fugă. Alergau mâncând
pământul către sud, de-a lungul canalului de irigaţii. Frunzele uscate de
porumb îi biciuiau faţa, aşa că Jinju închise ochii şi se lăsă dusă de mâna lui
Gao Ma tot înainte. Şi cum fugea ea aşa, lacrimi fierbinţi se porniră la vale,
pe obraji, căci în suflet îi stăruia un singur gând: „Nu mă mai întorc
niciodată. Nu mă mai întorc niciodată”. Firul acela plăpând, ca de mătase,
care o legase de familia ei, se rupsese pentru totdeauna. Frunzele uscate de
porumb stârneau un zgomot asurzitor care aproape că o paraliza de frică,
dar n-avea încotro, fugea, fugea, însoţită de bătăile năvalnice ale inimii.
Lanul de porumb era mărginit de un râu pe malurile căruia crescuseră de-a
valma indigotieri, acum în floare, şi în toată nebunia acelor clipe, ea nu-şi
putea lua mintea de la aroma stranie, îmbătătoare pe care o răspândeau.
Când Gao Ma o trase pe malul râului, Jinju întoarse capul fără să vrea şi
zări soarele uriaş, de culoarea bronzului, apunând încetişor pe cerul scăldat
de o lumină roşiatică; zări câmpul auriu, pe tata şi pe fratele mai mare cum
fluturau în aer secera şi se năpusteau pe urmele lor. Şi iarăşi lacrimi fierbinţi
îi năvăliră în ochi.
De acum, se simţea atât de slăbită încât abia dacă o mai duceau picioarele.
Râul acela, numit Shunxi, era linia de demarcaţie dintre două judeţe – la sud
se afla judeţul Calul Cenuşiu, iar la nord – judeţul Paradis. Îşi purta la vale
apa gălbuie, deloc adâncă, din care pe alocuri se înălţau ceva trestii veştede
legănate de bătaia vântului. Gao Ma nici nu-şi scoase încălţările, nici nu-şi
suflecă pantalonii, ci o luă pe Jinju în cârcă şi porni prin apă. Ea se ţinea
bine de el, atentă doar la foşnetul trestiei şi susurul apei curgătoare care îi
răsunau în urechi. Îşi dădea seama după cât de greu sufla el că mersul era
anevoios din pricină că albia râului avea un strat gros de noroi în care
picioarele se afundau cu mare uşurinţă.
Într-un târziu, izbutiră să se caţere pe malul celălalt şi să ajungă în judeţul
Calul Cenuşiu. Înaintea lor se aşternea o imensitate mlăştinoasă, unde
fusese plantată numai iută. Planta aceasta se usucă târziu şi aşa se face că
era încă verde, plină de viaţă, încât totul în faţa ochilor li se arăta ca o
întindere verde, nesfârşită.
Cu Jinju în spate, Gao Ma îşi croia drum prin marea de iută, de parcă ar fi
fost doi peşti avântaţi în larg.
 Capitolul 5

În luna a opta floarea-soarelui cu faţa spre soare șade.

Copilul de plânge, dă-l mamei să-l împace.
Oameni buni, Partidul e nădejdea voastră.
De nu se vinde usturoiul, să mergeţi la primar în poartă.
Fragment dintr-o baladă interpretată de Zhang Kou, menestrelul orb, în
perioada de blocaj în vânzarea usturoiului

Poliţiştii l-au ridicat degrabă pe Faţă de Cal şi l-au urcat în duba vopsită în
roşu şi galben lucios. Gao Yang nu-i vedea faţa, ci doar tunica cu care îi
bandajaseră capul şi care acum era plină de sânge. Cătuşele îi fuseseră
desfăcute la o mână, dar rămăseseră agăţate la mâna cealaltă. În timp ce
poliţiştii îl cărau spre dubă, braţul acela cu cătuşele zornăitoare îi atârna
liber, ajungând chiar să măture pământ. Şoferul camionului tremura din
toate încheieturile de spaimă. Un poliţist tânăr se grăbi să-i ridice permisul
de conducere şoferului care pricinuise nenorocirea şi drept pedeapsă îi trase
şi câteva şuturi.
— Xiao Gao, hai repede să-l urcăm pe infractor în maşină! strigă Lao
Zheng. Ne ocupăm mai târziu şi de ăsta!
Un poliţist venit din spatele copacului îi desfăcu lui Gao Yang cătuşele,
ordonându-i, totodată, să se ridice în picioare. La auzul acestor vorbe,
primul gând al lui Gao Yang fu să-şi tragă braţele în faţă, dar îşi dădu
imediat seama că ele parcă încremeniseră aşa, la spate. Porunci singur, în
taină, braţelor sale să-şi revină, însă înţelese cu durere că nu le mai simţea
nicicum; pur şi simplu amorţiseră complet, ca şi cum nu mai existau. Tot ce
mai percepea era senzaţia aceea de greutate în spate. Ca să-l ajute, poliţistul
îi trase braţele în faţă, şi în momentul în care le zări, Gao Yang avu un
sentiment de uşurare, descoperind că ele încă îi atârnau de umeri.
Cu multă dezinvoltură, poliţistul îi puse iarăşi cătuşele la mâini lui Gao
Yang, odată ce îl văzu pe Faţă de Cal urcat în dubă. Apoi, poliţistului i se
mai alătură un coleg şi împreuna îl ridicară pe Gao Yang de jos, trimiţându-l
spre dubă. La momentul acela, şi el îşi dorea să le îndeplinească dorinţa şi
să nu mai creeze alte probleme. Ştia că tovarăşii poliţişti n-au deloc viaţă
uşoară şi dacă el putea să-i scutească de efort, atunci era gata s-o facă, însă
în pofida bunelor sale intenţii, descoperi îndată, cu tristeţe, că picioarele nu-
l ascultau. Se îmbujoră tot, trezindu-se copleşit de un sentiment apăsător de
ruşine.
Poliţiştii l-au tras până la dubă şi i-au ordonat la unison:
— Urcă!
El îi privi jenat. Ar fi vrut să spună ceva, dar avea gura încleştată. Cei doi
poliţişti păreau să-i fi înţeles gândul, căci n-au mai strigat la el, ci l-au
susţinut de subraţ cu mâinile lor puternice, ca de fier, şi l-au săltat în sus cu
putere. Se strădui şi el să-i ajute şi îşi îndoi picioarele, ca să fie mai uşor de
ridicat. Nici n-apucă să se dumirească ce i se întâmplă că se trezi întins în
maşină lângă Faţă de Cal.
Mai era cineva acolo chircit – Mătuşa a Patra din familia Fang. După cum
urla, Gao Yang pricepu că se lovise rău la spate.
Odată urcaţi în dubă, poliţiştii au pus zăvorul la uşă şi s-au aşezat pe
băncuţele laterale. Imediat, şoferul porni motorul şi demară în trombă.
Ieşind din curtea guvernului, Gao Yang aruncă o privire către plopul acela
unde stătuse legat şi un soi de nostalgie misterioasă îl cuprinse pe
neaşteptate. „La urma urmei, ăştia sunt copacii întregii comunităţi. Oare
când am să-i mai revăd?” Scăldat de razele soarelui de după-amiază,
trunchiul copacului acela căpătase o culoare brun-roşcată, iar frunzele,
odinioară verzi, păreau acum nişte bănuţi de bronz, cu patină de vechi. La
poalele copacului se vedea o pată mare de sânge roşu-violet – sângele
acelui nefericit tânăr. Camionul care muta mobila încă staţiona acolo, iar în
apropiere o mulţime de oameni frumos îmbrăcaţi îl împresuraseră pe şoferul
vinovat, de parcă avea loc vreo judecată publică.
Jinju, cu burta ei mare, stătea neclintită lângă copac. Din senin îşi aminti
vorbele Mătuşii a Patra care o trimitea să-şi caute fericirea alături de Gao
Ma. Nu-şi putu stăpâni un oftat. Ce bine ar fi dacă ar ajunge şi la urechile
lui Gao Ma vestea aceasta! Dar Gao Ma sărise de mult peste zid, cu cătuşele
atârnate la o mână, şi fugise în lumea largă.
Odată ce ajunse la drum, maşina acceleră, iar şoferul porni şi sirena aflată
deasupra, pe maşină. La început, Gao Yang se sperie de huruitul pe care îl
făcea, dar curând se obişnui. Jinju încercă să urmărească maşina, însă în
starea ei era cu neputinţă să fugă prea mult, aşa că se lăsă păgubaşă şi în
câteva clipe deveni tot mai îndepărtată şi mai mică. După ce viră maşina,
până şi clădirea Guvernului Judeţean se pierdu în depărtare.
Mătuşa a Patra zăcea chircită într-un colt. Deschisese ochii mari, dar nimeni
nu ştia ce ţintuia privirea ei înceţoşată. În continuare, sângele tânărului Faţă
de Cal picura pe podea şi răspândea în jur un miros anume. Tremura
îngrozitor, iar capul, înfăşurat cu tunica albă, i se tot balansa, lăsând când şi
când să se audă un pufăit.
Cum duba gonea ca vântul, Gao Yang simţi că îl cuprinde un uşor rău de
maşină. Prin crăpăturile din spatele maşinii zărea praful stârnit în urma lor,
copacii de pe marginea drumului, ogoarele întinse care alunecau încetişor şi
se pierdeau în depărtare. Toţi şoferii de pe drum lăsau calea liberă la auzul
sirenei. Apoi, Gao Yang văzu un tractoraş cu cabina descoperită, care făcea
nişte manevre cam în pripă, ca să ajungă la marginea drumului, numai că nu
reuşi, drept care se izbi cu partea de sus de crengile unei sălcii cu trunchiul
brăzdat. Bicicliștii rămaseră şi ei în urmă, albi ca varul la faţă. Un sentiment
de mândrie puse stăpânire pe Gao Yang. „Ai mai mers vreodată cu o maşină
aşa puternică?” se întrebă el în sinea sa. „Nu, niciodată!” îşi răspunse pe un
ton categoric.

Maşina poliţiei gonea mai departe şi curând Gao Yang simţi un iz de usturoi
proaspăt pe care îl împrăştia sângele tânărului Faţă de Cal, ce tot picurase
pe jos. Uluit, încercă să adulmece mirosul mai bine şi… într-adevăr, nu
greşise – era miros de usturoi proaspăt, abia smuls din pământ. Aproape că
simţea gustul picăturii cristaline care se iţeşte din miezul acela moale şi
gălbui când îl rupi.
Scoase limba şi linse seva usturoiului. Aroma uşor pişcătoare, răcoroasă îi
stârni deodată un sentiment de uşurare care puse stăpânire cu totul pe
9
sufletul lui. Scrută cu privirea parcela de 3 mu de usturoi, parcela familiei
lui. Era o recoltă bună, cu usturoi viguros; unele fire erau mai strâmbe,
altele drepte ca lumânarea, dar toate căpăţânile crescuseră mari, frumoase.
Pe brazda umedă îşi făcuse apariţia, pe alocuri, iarba fragedă şi pufoasă.
Nevasta lui, cu burta la gură, stătea în genunchi lângă el şi smulgea
usturoiul. Era întunecată la faţă şi avea nişte pete sub ochi, ca rugina pe un
vas de fier. Stătea în poziţia aceasta ca să-i fie mai la îndemână să smulgă
usturoiul, numai că se umpluse de noroi pe genunchi. Avea ea de mică un
handicap, şi anume braţul stâng era mai scurt şi, orice ar fi făcut, se
descurca greu. Astfel, chiar şi smulsul usturoiului din pământ o obosea
foarte mult. Gao Yang o văzuse cum se folosea de mâna beteagă când apuca
usturoiul cu beţişoarele cele noi. Tare se mai căznea şi de fiecare dată când
ducea mâncarea la gură, îşi muşca buzele. Cât de milă îi era de ea! Însă nici
n-avea ce face, se cuvenea să-l ajute şi ea, fiindcă auzise că cei de la
cooperativă înfiinţaseră în capitala judeţului nişte magazine unde cumpărau
10 11
usturoi cu cinci mao , asta însemna cu cinci fen mai mult decât cel mai
mare preţ de anul trecut. Mai aflase că anul acesta în tot judeţul se alocase o
suprafaţă mai mare pe care se cultiva usturoi, iar producţia acum era foarte
bună, aşa că trebuia să se grăbească şi să profite. Cu cât strângea recolta
mai repede, cu atât putea să vândă mai repede. În sat, toată lumea, de la mic
la mare, era pe câmp.
— Ar trebui să te odihneşti un pic pe margine, ce zici? întrebă el, privindu-
şi nevasta cu milă.
— La ce bun să mă odihnesc? îi răspunse ea tot cu o întrebare, ridicându-şi
fata năduşită. Tare mi-e teamă să nu-mi vină sorocul zilele astea.
— Deja? zise el îngrijorat.
— Păi, cam în două-trei zile, îi răspunse nevasta. Hai să zic că poate să mai
întârzie câteva zile, dar oricum, să apuc să te ajut şi eu cu usturoiul.
— Şi când vine sorocul chiar naşti?
— Poate să şi întârzie, spuse femeia. Xinghua a venit mai târziu cu zece
zile.
Amândoi întoarseră capul spre fetiţa oarbă care stătea cuminte la marginea
ogorului. Cu ochii larg deschişi, părea ca ţintuieşte ceva cu privirea, în timp
ce tot netezea cu mâna un fir de usturoi.
— Xinghua, ai grijă! Nu strica usturoiul, pentru că orice fir valorează câţiva
bănuţi.
La auzul acestor vorbe, fetiţa puse usturoiul deoparte şi întrebă cu voce tare:
— Tăticule, aţi terminat?
— Ia gândeşte-te! Dacă am fi terminat aşa de repede, era vai de capul
nostru. Nu ne alegeam cu nimic.
— Mai avem, abia ne-am apucat de treabă, completă mama.
Xinghua, grijulie, pipăi grămada de usturoi de lângă ea şi spuse:
— O, ce mult e! Ce grămadă mare! O să adunăm mulţi bani!
 12
— Din câte văd eu, anul ăsta adunăm vreo cinci mii de jin de usturoi.
Înmulţit cu cinci mao fac o mie cinci sute de yuani.
— Mai trebuie să plătim şi taxele, îi aminti soţia lui.
— Ah, da, mai trebuie plătite şi taxele, încuviinţă Gao Yang. Anul acesta şi
costurile sunt mai mari. Acum un an, un sac de îngrăşăminte era 21 de
yuani. Anul ăsta a ajuns la 29,99.
— De ce nu-l fac 30 de yuani? De parcă un fen e cine ştie cât! zise femeia.
— Aşa e în comerţul cu statul, răspunse el.
— Ei, banii nu mai au nicio valoare în zilele noastre, spuse ea oftând.
Carnea de porc la începutul anului era un yuan un jin, iar acum a ajuns la
1,8. Ouăle la începutul anului erau 1,6 yuani un pumn şi erau mari. Acum,
au ajuns la 2 yuani şi sunt mici cât caisele.
— Toată lumea are bani acum. Lao Su, de la Institutul de Business şi-a
făcut casă cu cinci camere. Mi-a stat inima în loc când am auzit că a dat pe
ea 56 000 de yuani.
— Oamenii ăia fac bani cu mare uşurinţă, comentă soţia lui Gao Yang, pe
când unii ca noi, care îşi câştigă traiul din munca pământului, n-o să fie
bogaţi nici de acum în zece mii de generaţii.
— Trebuie să te mulţumeşti cu ce ai, spuse Gao Yang. Adu-ţi aminte că
acum câţiva ani n-aveam ce mânca şi doar de vreo doi ani încoace avem
faină albă în fiecare zi. Neam de neamul nostru n-a dus-o aşa bine.
— Cei din neamul tău au fost moşieri. Cum adică n-au dus-o bine? întrebă
soţia lui pe un ton ironic.
— Pe dracu’! Erau moşieri cu numele. Aia erau prea zgârciţi să dea banii pe
mâncare şi nu-şi îngăduiau nimic, fiindcă toată agoniseala se ducea pe
pământurile cumpărate. Părinţii mei au suferit toată viaţa. Am auzit-o pe
13
mama spunând că, înainte de Eliberare , familia ei cumpăra de Anul Nou o
jumătate de jin de litru de ulei aromat şi consumau câte puţin din el, dar
14
până la sfârşitul anului tot le mai rămâneau şase liang .
— Da’ ce, făceau vrăji?
— Nu făceau vrăji. Mama îmi spunea că de câte ori călea mâncarea, mai
întâi înmuia beţişoarele în apă, apoi le băga în sticla cu ulei. Înmuia o
picătură de ulei şi în sticlă se scurgea o picătură de apă. Păi, nu se făceau
aşa şase liang?
— Înainte oamenii ştiau să se descurce.
— Da, dar când n-au mai fost moşieri, copiii lor au aflat ce e suferinţa,
spuse Gao Yang. Îi datorăm totul Marelui Deng Xiaoping. Dacă n-ar fi fost
el, aş fi purtat şi eu stigmatul părinţilor mei.
— Bătrânul Deng e la putere de vreo zece ani şi ceva, nu? Să-i ajute Cerul
să mai trăiască încă mulţi ani de acum înainte!
— Oamenii energici au viaţă lungă!
— Ce mă miră pe mine este faptul că marii demnitari ai ţării mănâncă ce e
mai bun, se îmbracă numai cu straie alese, când se îmbolnăvesc, au
medicamentele cele mai bune, şi ajunşi pe la 70-80 de ani, îşi dau obştescul
sfârşit. Dar uită-te la oamenii noştri din sat – muncesc o viaţă întreagă, au
câte doi fii care nu ştiu ce e aia pietatea filială, nu se ating niciodată de
bunătăţi şi nici nu ajung vreodată să poarte o haină mai ca lumea, iar la 90
şi ceva de ani sunt tot pe câmp, la muncă.
— Păi, demnitarii ăia se frământă pentru treburi importante, pe când noi,
ţăranii, ne preocupăm doar de muncă, mâncare şi somn. Noi nu ne muncim
capul şi de aceea trăim mai mult.
— Şi cu toate astea nimeni nu-şi doreşte să fie ţăran. Toţi vor să fie
demnitari.
— Nu e deloc uşor să fii demnitar. Dacă ai comis o greşeală, o tragi mai rău
ca orice ţăran.
Nevasta lui Gao Yang rupse un fir de usturoi din greşeală şi oftă cu regret.
— Ia vezi-ţi tu mai bine de culesul usturoiului! Orice fir valorează câţiva
bănuţi, o muştrului Gao Yang enervat.
— Ce te uiţi aşa urât la mine? mormăi ea vinovată. Că doar n-am facut-o
intenţionat.
— Nici eu n-am zis că ai facut-o intenţionat.

Duba poliţiei intră pe o poartă roşie şi se opri cu un scârţâit de frâne. Din

smucitura aceea, Gao Yang se izbi cu capul de Faţă de Cal. Simţi mirosul de
sânge, dar cel de usturoi pierise ca prin vis.
 Capitolul 6

Şeful prefecturii să distrugă clanurile vrea,

Un om important cu vorbele nu se poate juca.
Să cultiv usturoi îmi cereţi şi eu mă supun.
De ce oare acum de cumpărat nu vă mai este bun?
Fragment din balada cântată de Zhang Kou în faţa porţii prefectului Zhong,
în perioada de blocaj în vânzarea usturoiului

Buimăcită de-a binelea, Jinju stătea în cârca lui Gao Ma, ţinându-se strâns
de gâtul lui. Când au traversat râul Shunxi, care despărţea cele două judeţe,
prin minte îi scăpără gândul că toate legăturile ei cu trecutul, cu satul natal,
cu familia – dacă mai putea fi vorba de aşa ceva – se rupseseră o dată
pentru totdeauna. Nu-i mai răsunau în urechi strigătele tatălui şi fratelui ei,
dar şi acum îi simţea în spatele lor. Strigătele acelea, de care parcă atârnau
fire de mătase nevăzute, pluteau prin aer în urma ei, străbateau râul şi se
înfăşurau strâns-strâns pe crenguţele de iută. Cu ochii închişi, ea asculta
cum trupul lui Gao Ma se izbea de tufele de iută crescute atât de des, în chip
de paravan, prin care nici cea mai fină adiere de vânt nu reuşea să se
strecoare. La fiecare izbitură, iuta răsuna molatic precum valurile mării.
Iuta se unduia fără încetare – se despărţea precum apele şi tot precum apele
se aduna la loc. Erau clipe în care Jinju se închipuia plutind cu o bărcuţă –
în viaţa ei nu se urcase într-o bărcuţă, fie ea cât de mică. Încercă să deschidă
ochii şi o lume minunată, de culori orbitoare, i se dezvălui în faţă. Atâta
strălucire pricinuia durere ochilor ei, aşa că îi închise degrabă, cu
sentimentul că se bucura de un confort întemeiat pe o epuizare dusă până la
punctul extrem. Gao Ma sufla ca o vită, alergând, năpustindu-se asupra
obstacolelor inepuizabile de iută moale şi nespus de elastică. Se poticnea, se
împleticea, în alergarea sa lentă, în linie dreaptă – aşa simţea ea. În mintea
ei, un soare uriaş, de bronz, copleşit de patina timpului, cobora încetişor pe
cerul întunecat, într-un univers haotic. Câteva cuvinte necunoscute îi
ţopăiau prin faţa ochilor. Nu le înţelegea şi nici nu-şi amintea unde le mai
văzuse. Apoi, toate pieiră la fel de iute precum se iviseră. În urma lor, cerul
şi pământul îşi arătau splendoarea maiestuoasă. Imensitatea de iută se
unduia sub bătaia răcoroasă a vântului din amurg. Tremura încetişor, se
unduia blând, ca o mare purpurie. Jinju simţea că ea şi Gao Ma se
transformaseră în doi peştişori incapabili să mai răzbească prin apele mării.
„Iută, iută, tufişuri de iută, staţi în calea lui, staţi în calea mea. Tufişuri de
iută, strângeţi uşor din buze, vă mijiţi ochii negri-lucioşi, vicleni. Chicotiţi
pe înfundate, vă întindeţi picioarele şi cu zâmbetul pe buze ne puneţi
piedică.“
Gao Ma se împiedică şi se lovi cu capul de pământ. Deşi căzuse peste el,
Jinju simţi, totuşi, cât de rezistentă era iuta.
Nesfârşirea aceea se năpusti precum valurile tumultuoase peste ei,
acoperindu-i. Nu se încumeta să deschidă ochii, ci ar fi vrut să cadă într-un
somn de moarte, să se cufunde într-o lume ca de vis. Toate sunetele lumii
erau împinse departe, tot mai departe, până când iuta, cu blândeţea şi
căldura ei, îi cotropi toate simţurile.

Vuietul valurilor o trezi, năvălind încetul cu încetul peste ei. Deschise ochii
şi primul lucru pe care îl văzu fu chipul secătuit de vlagă al lui Gao Ma, sub
strălucirea de un portocaliu intens al razelor de soare la apus. Vânăt la faţă,
cu buzele crăpate, negru în jurul ochilor şi cu părul aspru, răvăşit, ca de
câine – aşa arăta omul ei. Jinju tresări. Abia atunci băgă de seama că el o
ţinea strâns de mână. Îl privi din nou şi brusc îi păru atât de străin, ca şi cum
atunci îl vedea pentru prima oară. Totuşi, străinul ăsta o ţinea de mână. Se
simţi cuprinsă de groază şi un sentiment de vinovăţie profundă puse
stăpânire tainic pe inima ei, ceea ce o înspăimânta şi mai tare. Îşi trase mâna
şi se lăsă pe spate ca să se îndepărteze încet de el, însă o tufă deasă de iută,
aflată în imediata apropiere, nu-i îngădui să se mişte prea mult. Razele aurii
ale soarelui se strecurau printre crenguţele de iută, în timp ce frunzele, ca
nişte gheruţe, tremurau uşor, de parcă ar fi vrut să-i dezvăluie ceva
misterios.
— Jinju… Jinju… o striga cu voce aspră tatăl ei.
Fata se ridică în şezut repede, înşfăcându-l de mână pe Gao Ma.
— Jinju.. Jinju… se auzi şi vocea ascuţită, precipitată a fratelui ei.
Strigătele acelea alunecau pe deasupra tufelor de iută şi se pierdeau în
depărtare.
Gao Ma deschise ochii şi se ridică şi el în şezut. Avea ochii mari, ca un
câine încolţit la zid. Amândoi îşi ţineau respiraţia şi ascultau încordaţi.
Foşnetul tufelor de iută şi freamătul care răzbătea dinspre canalul din nord
făceau ca amurgul să pară neobişnuit de liniştit. Fata îşi auzea bătăile inimii.
— Jinju… Jinju… Jinju… Jinju… ticăloaso, m-ai nenorocit… se auzea tatăl
fetei spunând.
Jinju parcă-l şi vedea pe tatăl ei plângând. Îi îndepărtă mâna lui Gao Ma şi
se ridică în picioare, cu ochii scăldaţi în lacrimi. Strigătele tatălui erau tot
mai încărcate de jale. Fata dădu să-i răspundă, însă Gao Ma se întinse către
ea şi îi acoperi gura cu palma lui mare care mirosea a usturoi. Ea se zbătea
şi dădea din mâini la întâmplare, ca să-i desprindă mâna. Gao Ma întinse
braţul, o apucă de după mijloc şi o trase după el, moment în care Jinju îşi
înfipse unghiile în capul lui. El icni de durere şi îşi desprinse mâna de pe
gura fetei. Aceasta simţise cum unghiile ei agăţaseră ceva pe capul lui Gao
Ma şi în clipa următoare văzu cum un firicel de sânge i se prelinge până la
sprâncene. Se repezi înspre el şi, încolăcindu-şi braţele în jurul gâtului său,
îl întrebă pe un ton plângăcios:
— Ce… ce-ai păţit?
— Mi-ai desfăcut o rană pe care mi-au facut-o fraţii tăi cei grozavi cu
scăunelul, spuse Gao Ma, ştergându-se cu palma pe frunte.
Jinju îşi puse capul pe umărul lui şi spuse în şoaptă, printre suspine:
— Frătioare Gao Ma… e numai vina mea. Din cauza mea pătimeşti toate
astea.
— Nu eşti tu de vină. Eu mi-am căutat beleaua cu dinandinsul, spuse el.
Jinju, cred că m-am dumirit… Du-te înapoi acasă!
Gao Ma se aşeză pe vine şi îşi cuprinse capul cu mâinile.
— Nu. Gao Ma…
Jinju se prăbuşi în faţa lui, îi îmbrăţișă genunchii şi, ridicându-şi capul spre
el, spuse:
— Frăţioare… m-am hotărât. Am să te urmez şi de ar fi să trăiesc cerşind
de mâncare la drumul mare.

3
Soarele apunea, îmbrăcând cerul într-un albastru palid. Peste tufele de iută
se lăsa aburul verzui, prin care cei doi tineri zăreau steluţe strălucinde cum
se iveau în tării. Jinju îşi răsuci glezna, se aruncă la pământ şi spuse,
gemând de durere:
— Gao Ma… nu mai pot să merg.
El o apucă de braţ cu gândul s-o ridice şi o îndemnă:
— Haide, taică-tu şi fraţii tăi o să vină cu ajutoare, ca să pună mâna pe noi.
— Nu pot să merg, îi răspunse ea, de acum plângând de-a binelea.
La auzul acestor vorbe, Gao Ma îşi desprinse mâna de pe braţul ei şi începu
să se plimbe încoace şi încolo, nedumerit. Insectele de toamnă ţârâiau în
jurul lor, iar din depărtare se auzea înfundat lătratul câinilor. Jinju se întinse
pe pământ, cu ochii mijiţi. O dureau picioarele şi le simţea umflate.
— Atunci culcă-te liniştită! Iuta asta se întinde pe vreo cinci mii de ari. N-
au cum să ne găsească decât dacă vine poliţia să ne caute cu câinii. Dormi
liniştită!
În miez de noapte, fata se trezi din somn. Deschise ochii şi zări puzderia de
stele în înaltul cerului, sclipind tainic. Picături mari de rouă, grele ca nişte
perle, cădeau susurând pe frunzele uscate de iută. Ţârâitul insectelor de
toamnă răsuna şi mai ascuţit, ca şi cum cineva ar fi ciupit cu un solz de
bambus corzile metalice ale ţiterei. Iuta fremăta asemeni valurilor care se
rostogolesc vuind.
Într-o clipă, se văzu cerşind la Beihai. Odinioară, pe când se plimba pe
malul mării, valurile acelea de un gri-albicios scăldau domol plaja, cu un
freamăt misterios. Îşi aminti câteva stânci întunecate care se înălţau semeţe
din mare şi bărcuţele cu pânzele imaculate plutind alene. Parcă se mişcau,
parcă stăteau încremenite. Privi marea până o cuprinse ameţeala. Îşi înălţă
ochii spre bolta întunecată şi descoperi uluită cum aceasta se roteşte. Întinsă
în nesfârşirea de iută, încerca bucuria de a pluti cu bărcuţa pe apă. „Asta
trebuie să fie plăcerea de a merge cu barca”, se gândi ea. Iuta împrăştia un
miros iute, iar pământul, la rândul lui, emana iz de peşte. Două păsări de
noapte se roteau pe deasupra lor, fâlfâindu-şi aripile într-un mod atât de
desluşit. Ţipetele lor stranii străpungeau ceaţa deasă aidoma săgeţilor bine
ascuţite, ca apoi să se prăvălească pe câmpul de iută. Ar fi vrut să se
întoarcă, dar trupul i se lăsa greoi. Picioarele şi braţele îi amorţiseră cu
totul. Nenumărate zgomote fine se iscau din adâncul câmpului de iută, ca şi
cum milioane de creaturi misterioase se tot foiau pe acolo în vârful
picioarelor, clipind din ochişorii lor fosforescenţi. Pe Jinju o cuprinse
spaima.
Se strădui din răsputeri să se ridice. Răcoarea nopţii fusese greu de suportat,
iar acum mâinile şi picioarele îi îngheţaseră de-a binelea. Deodată, îşi
aminti cum îi spunea mama odinioară că dacă te prind roua şi umezeala pe
câmp, te alegi cu lepră. În faţa ochilor îi apăru chipul mamei şi începu să
regrete că nu mai avea parte de kang-ul încins, de şoarecii care umblau pe
grindă, de greierii care ţârâiau la colţul zidului şi nici de fratele cel mare
care vorbea noaptea în somn sau fratele cel mic care sforăia. O cuprinse o
tristeţe grea, apăsătoare. Se gândea cu amărăciune că dintre toate lucrurile
de odinioară cel mai mult ducea dorul kang-ului acela care scotea fum pe
săturate.
Cele întâmplate peste zi îi năvăleau în minte şi la fel de limpede îi revenea
în amintire trecutul mai îndepărtat. Era înspăimântată de noapte, de ziua de
mâine şi dintr-odată totul i se arătă în lumina absurdităţii totale. Până şi Gao
Ma părea respingător.
El era la trei paşi de ea. Jinju se obişnuise de acum cu întunericul, astfel
încât vedea cum strălucirea stelelor de pe boltă se aşterne cu reflexii verzui
pe frunzele şi tulpinele de iută. Îl zări pe Gao Ma stând cu braţele încolăcite
în jurul genunchilor îndoiţi. Era stană de piatră şi parcă nici nu respira. Cât
de îndepărtat i se părea acum omul acesta şi cât de însingurată se simţea ea!
Ochişorii verzui de lumină dimprejurul ei se apropiau încetul cu încetul şi
chiar şi zgomotul frunzelor uscate, amplificat de acum ca un tropăit, îi
bubuia în urechi. În spatele ei se aşternuse răcoarea, iar înţepăturile pe care
le simţea în ceafă o făcură să nu-şi poată înfrâna un ţipăt ascuţit.
Gao Ma sări în picioare şi se porni a se învârti în cerc de atâta sperietură,
asemeni unei păsări izbite de piatră. Toată vânzoleala lui stârni foşnetul
tufelor de iută şi mai tare, dar şi licăritul luminiţelor verzui, jucăuşe.
— Ce-ai păţit? Ce ai?
Aşadar era om, nu o stâncă rece ca gheaţa, descoperi ea. Panica lui o trezi
din visare. Fata simţi căldura trupului lui Gao Ma, iar frigul adunat tot,
parcă, în spatele ei o determină să ţâşnească în picioare şi să se arunce la
pieptul lui.
— Frăţioare Gao Ma, mi-e frică… mi-e şi frig…
El o cuprinse de mijloc, iar forţa braţelor sale îi trezi trupului ei amintiri de
mult uitate. Cu mai bine de un an în urmă, tot aşa o ţinea strâns lângă el şi
tot aşa gura lui ţuguiată se lipea cu putere de buzele ei, sărutând-o pătimaş.
Acum, părea că nimic nu o mai stârneşte, iar ea nu mai avea forţa de a
răspunde chemării buzelor lui fierbinţi, ce răspândeau un iz de usturoi
rânced. Jinju îşi dezmorţi puţin gâtul şi îl îmbrăţişâ.
— Mi-e frig… am amorţit din cap până-n picioare…
Când Gao Ma se desprinse din strânsoare ei, fata simţi că nu o mai ţin
picioarele şi se lăsă în jos, lipsită de orice putere. În bezna care îi înconjura,
doar trupul lui îşi arăta conturul, scăldat în sclipiri de luminiţe verzui. Gao
Ma ridică haina din locul unde o aşternuse ea, o scutură, iar luminiţele –
licurici nenumăraţi – se răspândiră care încotro prin tufele de iută,
scăpărând când mai tare, când mai domol. Străluceau o clipă şi apoi
piereau.
Gao Ma îi aşternu haina pe umeri. Umezită de rouă, haina se lăsa şi mai
grea, răspândind, totodată, un miros ca de blană de câine. El se aşeză jos, iar
ea se puse pe picioarele lui. Mai târziu, adeseori rememoră această scenă.
Buzele lui, cu respiraţia aceea fierbinte, îi atinseră faţa, dar izul de usturoi
pe care-l răspândea îi stârnea sila. În bezna nu tocmai adâncă Jinju îi vedea
faţa vineţie, cu petele acelea de lumină verzuie.
— Picioarele, braţele… toate mi-au amorţit. Am amorţit cu totul, se plângea
ea.
Gao Ma îi ceru să se întindă pe pământ şi începu să o frământe cu mâinile
lui aspre. Îi frământă picioarele, braţele, degetele de la mâini, apoi de la
picioare, fiecare muşchi şi fiecare încheietură. Oriunde o atingeau mâinile
lui, simţea o furnicătură de parcă s-ar fi curentat, apoi o fierbinţeală ca de
cuptor o inunda din cap până-n picioare. Fata miji ochii, încercând să
surprindă petele acelea de lumină verzuie care licăreau pe spinarea lui
dezgolită, osoasă. Văzându-i sfârcurile mici cât boabele de mazăre, se lăsă
cuprinsă de o dorinţă aprinsă de a le ciupi şi nu-şi putea înfrâna nicicum
această pornire.
Gao Ma continuă să o maseze, ceea ce îi stârni şi mai tare emoţia. Uneori,
el o apăsa mai tare, alteori mai uşor. Cu respiraţia întretăiată, Jinju îşi auzea
inima cum bate iute-iute. Lucrurile care mai devreme o nelinişteau fuseseră
date uitării într-o clipă. Ea se înfierbântase, dar îi simţea trupul rece şi
umed, respiraţia răcoroasă, cu aromă mentolată parcă. Fata era în aşteptarea
a ceva nedefinit. Când degetele lui începură să-i frământe pielea, ea se lăsă
copleşită de un soi de spaimă amestecată cu o oarecare curiozitate. Îşi ridică
braţele în apărare, dar de fapt această mişcare parcă mai abitir îi arăta lui
Gao Ma drumul către trupul ei înfrigurat. De acum, mâinile lui aspre îi
atingeau sânii, stârnindu-i frisoane în tot corpul. Valuri de fiori o străbăteau
cu iuţeală.
… Trupul lui era numai pete verzui de lumină. La fel şi iuta dimprejur era
scăldată de razele verzi care săreau, pluteau, descriind cercuri dense,
tremurătoare, minunate… El părea închis într-o cuşcă de lumină, iar petele
acelea luminoase îi aşterneau reflexii verzui chiar şi pe dinţi. Atâtea pete de
lumină, atâtea scânteieri într-un joc ameţitor. Jinju îşi arcuia din când în
când trupul cu o forţă nebunească şi îşi împlânta degetele în spinarea lui, ca
şi cum ar fi vrut să înşface luminiţele verzi. „Dar nu sunt doar verzi. Ia uite,
se schimbă necontenit – când sunt purpurii, când roşu-închis, când verzi,
când iarăşi roşii şi iarăşi verzi… şi în cele din urmă devin un şuvoi auriu.“
Cei doi se ridicară de acolo cu puţin înainte de mijitul zorilor. Ea simţea că
dintre toate cele ce existau în jur singurul lucru adevărat era numai
îmbrăţişarea lui. De îndată ce se desprinse de la pieptul lui, totul căpătă
umbră, dar nu şi formă. Şi numai în îmbrăţişarea lui îi era cu putinţă să vadă
luminiţele acelea verzui minunate.
— Frăţioare, cred că eşti istovit. Nu te nelinişti!
Cu gura lipită de urechea fetei, Gao Ma trimitea înspre ea respiraţia aceea
cu mireasmă mentolată. Steluţe de smarald clipeau pe cerul palid. Ceaţa se
îndesea şi tot mai tare se simţea mirosul pământului jilav. Ostenite, insectele
de toamnă, după ţârâitul de o noapte întreagă, amuţiseră, cuprinse de somn.
Iuta se cufundase şi ea în tăcere, cu chipul îngheţat, chiar dacă sunetele
veneau în valuri dinlăuntrul ei. Jinju îşi cuibări faţa la subsuoara lui, căci
pleoapele i se lăsau tot mai grele. Zgomotele acelea îi aduceau un sentiment
de siguranţă şi încetul cu încetul se cufundă într-un somn adânc, cu braţele
încolăcite de gâtul lui.

Când se crăpă de ziuă, stoluri de păsări ciripeau prin văzduh. Picături

translucide de rouă atârnau pe frunzele de iută, pline de vigoare, judecând
după culoarea verde închis. Vârfurile tufelor de iută se îndreptau semeţe
către cer şi la fel de drepte, neclintite, stăteau şi tulpinele – unele de un roşu
cărămiziu, altele de culoare gălbuie. Soarele se ridica, trimiţând raze
piezişe, asemeni unor săgeţi neînfricate, luminând chipul lui Gao Ma.
Privirea lui dezvăluia o bucurie tainică, pe care nu şi-o putea înfrâna. Jinju
ştia acum că nu se mai putea desprinde de el nicio clipă. Forţa pe care o
emana trupul lui o atrăgea într-un mod irezistibil, făcând-o să-i urmărească
atent fiecare mişcare. Fata se îmbujoră toată la amintirea nopţii trecute,
amintire care îi răscolea şi mai tare inima. Incapabilă să-şi stăpânească
emoţia, se aruncă din nou la pieptul lui şi îl muşcă uşor de gât. Înghiţi
lacomă saliva aceea care purta gustul sărat al pielii lui asudate. Muşcându-l
de gât, îi simţise artera carotidă cum pulsează cu putere, o senzaţie care o
purtă într-o lume de încântare şi vibraţie greu de stăpânit. Ea îi sugea pielea
de pe gât, o lingea, o prindea cu buzele, simţind cum înlăuntrul ei toate
organele se deschid precum petalele unei flori.
— Frăţioare Gao Ma… frăţioare Gao Ma, şi de-ar fi să mor în clipa asta, tot
n-aş regreta nimic.
Picături de rouă de pe frunze cădeau alene pe pământ, susurând. Acum,
lujerii umezi de iută păreau înveliţi într-un strat uleios, strălucitor. Aburul
umed se ridica din pământ, iar razele roşietice la răsăritul soarelui sporeau
albeaţa aceea lăptoasă. De undeva, din spatele lor, se auzea chemarea unei
mierle, un ţipăt înfundat de pasăre misterioasă cu ciocul prins în noroi. Din
faţă, din apropiere, îi răspundea o surată de-a ei. În zorii acelei zile, timpul
părea că şi-a oprit curgerea. Iuta încremenise, aidoma unui coral într-o mare
roşie de nemişcare.
El o îndepărtă uşor, spunându-i:
— Ar trebui să mâncăm ceva.
Ea îi răspunse cu un zâmbet, dar se lăsă pe spate şi privi în sus către petele
jucăuşe de luminiţe verzui şi aurii. Întreaga sa atenţie era ţintuită acolo unde
răsunau valurile tumultuoase, îndepărtate şi misterioase. Ar fi vrut să se
cufunde în acel tărâm pentru veşnicie. Nici să se clintească nu mai
îndrăznea, ci doar respira uşor. O periuţă năstruşnică de argint-viu se opri în
loc, tremurând timid, ca şi cum în fiece clipă ar fi putut să alunece şi să se
piardă.
— Ridică-te! Hai să mâncăm! spuse Gao Ma, scuturând-o de încheietura
mâinii.
Periuţa de argint-viu se rostogoli cu iuţeală. Vederea iutei şi a razelor de
soare îi crea o stare de iritare, dar nici nu găsea vreun motiv să-i facă
reproşuri lui Gao Ma. Acesta scoase dintr-o bocceluţă câteva clătite din
făină albă şi o legătură de usturoi cam pălit. Curăţă frunzele veştede şi
partea uscată de la căpăţână, lăsând doar miezul verde. Apoi, puse şase fire
de usturoi pe o clătită, o rulă şi o întinse spre Jinju. Ea scutură din cap, încă
pierdută în starea aceea de beatitudine de acum câteva clipe, pe care se
străduia din răsputeri să o ţină vie cât îi mai era cu putinţă. Mirosul
înţepător de usturoi o deranja peste măsură, căci de mult nu-l mai suporta.
— Haide, mănâncă! După aceea, să ne mişcăm de aici, zise el.
Şovăielnică, fata luă clătita şi rămase cu ea în mână, căci n-avea nicio
chemare s-o mănânce. Abia după ce el muşcă primul, se hotărî şi ea să ia
prima îmbucătură. Clătita era tare ca o cârpă congelată. Fiecare muşchi de
pe chipul lui Gao Ma tresălta tot mestecând el aşa, iar Jinju asculta cum îi
trosnea usturoiul între fălci. Muşcă şi ea din usturoi, însă i se păru că de astă
dată trosnetul era rece, crud, ca atunci când un cuţit ascuţit curăţă creanga
de bambus. Gura i se umplu de salivă, iar inima i se strânse, la fel de rece şi
dezgolită.
Gao Ma devora clătita ca un lup hămesit şi numai respiraţia grea îi mai
întrerupea mestecatul repezit. Mai mult, eliberă şi ceva vânturi cu zgomot.
Ea întoarse capul dezgustată şi aruncă clătita în bocceluţă, unde se desfăcu
pe dată, lăsând la iveală firele de usturoi.
— Ce-ai păţit? întrebă el neliniştit şi căscând gura mare, își arătă rămăşiţele
de usturoi dintre dinţi.
— Nimic. Mănâncă! rosti ea în şoaptă.
Mireasma aceea de usturoi care răzbătea până la ea o făcu să simtă din nou
distanţa dintre ei. După ce-şi termină clătita grăbit, Gao Ma răsuci clătita
aruncată de ea peste bocceluţă şi spuse:
— Nu mânca în silă, dacă nu-ţi place! Când o să ajungem în oraşul Calul
Cenuşiu, o să luăm ceva pe gustul tău.
— Gao Ma, unde mergem? întrebă ea curioasă.
— Mergem mai întâi în oraşul Calul Cenuşiu, apoi luăm autobuzul până la
Lanji şi după aia trenul până în nord-est. Sunt sigur că fraţii tăi acum ne
aşteaptă în gara din Paradis, spuse el pe un ton cam sumbru. Să le dăm
planul peste cap!
— Şi ce o să facem în nord-est? întrebă ea la fel de curioasă.
— Mergem în judeţul Mulan din provincia Heilongjiang. Unul dintre
tovarăşii mei de armată este administrator adjunct acolo şi o să-i cerem
ajutorul să ne caute de lucru, îşi depănă Gao Ma planul său dintr-o suflare.
Mai luă o îmbucătură mare şi din nou eliberă vânturi cu zgomot. Ea începu
să chicotească, deşi nu ştia nici ea ce era atât de amuzant. Gao Ma se
îmbujoră, jenat.
— Am trăit prea mult de unul singur. Nu râde de mine!
— Aşa se întâmplă cu toată lumea. Oricine mănâncă cereale ştie că nu poate
scăpa de vânturi.
— Şi femeile? Şi femeile trag vânturi? întrebă el. Cum de nu-mi pot
imagina o femeie aşa frumoasă ca tine făcând aşa ceva?
— Păi, femeile nu sunt şi ele oameni?
Roua de pe tufele de iută se uscase de acum în bătaia razelor de soare. De
undeva, de pe pârloaga dinspre Nord răsuna răgetul unui măgar.
— S-a luminat de-a binelea. Nu mai putem pleca, nu-i aşa? se interesă
Jinju.
— Ba da. Cu cât suntem mai curajoşi, cu atât scăpăm mai repede de belele.
15
De aici până la Calul Cenuşiu sunt 30 de li , vreo trei ore de mers. Până
când ajung fraţii tăi acolo, noi o să fim deja în Lanji.
— Nu vreau să merg, comentă Jinju. Acum sunt a ta, iar tata şi fraţii mei
probabil că vor fi nevoiţi să accepte situaţia asta.
— Nu mai fi atât de visătoare, Jinju! îi replică Gao Ma. Ai tăi o să te
omoare în bătaie.
— Mama mă iubeşte… spuse ea cu lacrimi în ochi.
— Te iubeşte, zici? Îl iubeşte pe frati-tu! Pe tine te dă la schimb ca pe o
mobilă, o apostrofă Gao Ma. Jinju, chiar îţi doreşti să-ţi petreci toată viaţa
cu Liu Shengli? Jinju, nu fi proastă! Ascultă-mă când îţi zic… Vino cu
mine! Tovarăşul meu de armată e administrator adjunct la judeţ. Ia
gândeşte-te câtă putere are unul ca el! E de ajuns să ne pună el o vorbă bună
şi ne găseşte de lucru imediat. În armată eram ca fraţii.
— Gao Ma, eu m-am încredinţat cu totul ţie. E de ajuns să mă chemi şi vin
fuguţa după tine ca un câine credincios.
— Jinju, zise Gao Ma, cuprinzând-o de umeri, am să mă îngrijesc să duci o
viaţă mai bună şi de-ar fi să-mi vând sângele pentru asta.
— Frăţioare… să murim aşa, îmbrăţişaţi pentru totdeauna. Omoară-mă pe
mine mai întâi!
— Nu, Jinju, n-o să murim… O să trecem noi şi peste încercarea asta. Să le
dăm alor tăi de gândit!
Văzând pe chipul lui expresia aceea de hotărâre amestecată cu ceva
cruzime, ea, fără să vrea, ridică mâna şi îi atinse rana aceea de pe cap,
întrebându-l cu blândeţe:
— Te mai doare?
— Aici mă doare, spuse Gao Ma, după care îi luă mâna şi i-o aşternu pe
pieptul lui.
Fata îşi lipi faţa de pieptul acela în care zvâcnea o inimă dragă şi spuse:
— Frăţioare, eu sunt pricina suferinţelor tale. Fraţii mei sunt ca nişte lupi
nemiloşi…
— Nu trebuie să-i vorbeşti de rău, spuse Gao Ma plin de înţelegere. Viaţa
nu-i deloc uşoară nici pentru ei.
— Aşa-i. Nu le e uşor, încuviinţă ea. Acum, că am plecat, s-a terminat cu
ei…
— Ei, adu-ţi aminte, Jinju! o întrerupse Gao Ma.
Apoi, continuă cu însufleţire:
— Îţi mai aduci aminte ziua aceea, anul trecut? Când te ajutam la seceratul
grâului şi ţi-am spus că am să pun baterii noi la casetofon, să ţi-l dau să
asculţi muzică? N-am avut ocazia deloc, dar acum e al tău. Hai, ia şi
ascultă!
Gao Ma desfăcu legăturica, scoase casetofonul dintr-o cutie de carton, apăsă
pe o clapă şi dintr-odată vocea ascuţită a unei femei se revărsă limpede
peste ei:
În a cincisprezecea zi luna
Peste casa mea îşi cerne lumina,
Şi peste trecătoare încetişor se duce,
În noapte, dorul de mine îţi aduce.
Şi inima mea de dorul tău se frânge.
— E o casetă nouă, cu Dong Wenhua, spuse Gao Ma bucuros. Şi cântăreaţa
asta e tot din armată, din Districtul militar de la Shenyang. E o femeie
înaltă, cam dolofană, dar tare simpatică.
— Ai văzut-o?
— Doar la televizor, îi răspunse el, când şi-a luat Sun Baojia televizor color.
Familia lui a plantat usturoi pe şase ari anul asta şi a vândut producţia cu
peste cinci mii de yuani. Dacă n-aş fi fost în situaţia asta, chiar că nu m-aş fi
îndurat să plec de acasă. Aș fi cultivat usturoi ca să câştig bani, de vreme ce
Guvernul Judeţean ne lasă anul viitor să ne extindem şi mai mult.
Gao Ma puse căştile la casetofon, moment în care muzica pieri cu
desăvârşire, spre uluirea lui Jinju. Apoi, îi duse căştile la urechi, zicând cu
voce tare:
— Aşa se aude şi mai bine.
Ea îl văzu cum scoate din legăturica lui un plic îndesat cu bancnote de zece
yuani.
— Am vândut tot ce se putea. I-am lăsat casa în grijă lui Yu Qiushui…
Poate că o să ne întoarcem după ce om sta câţiva ani prin Manciuria.
Jinju asculta în căşti cântecul femeii:
— Ali Baba! Hei! Ali Baba! Hei! Ali Baba este un tânăr fericit!
 Capitolul 7

Până în a cincisprezecea zi luna e plină,

Apoi scade până rămâne o fărâmă.
Când usturoiul are căutare,
În fiece casă e bucurie mare.
De nu se vinde, e mare întristare.
Fragment din balada cântată de Zhang Kou pentru cultivatorii de usturoi.

Închis în camera cea mare de detenţie de la Poliţia Judeţeană, Gao Yang se

tot frământa. La început, nu-şi dădu seama unde se află, dar apoi, încetul cu
încetul, uşile acelea batante roşii i-au trezit ceva amintiri – odinioară pe aici
intrase când venise să vândă usturoiul. Din negura minţii revedea, dincolo
de poartă, un canal cu apă murdară în care bălteau nişte plante cam lipsite
de viaţă. Pretutindeni în oraş era mare vânzoleală, însă locul acesta,
dimpotrivă, părea pustiu. În apa mizerabilă din canal îşi făceau veacul nişte
gângănii roşii. A doua oară când venise la oraş să-şi vândă usturoiul, văzuse
acolo un bătrânel îmbrăcat cu o haină chinezească de mătase albă agitând
prin apă o plasă, precum plasa de prins fluturi, agăţată de un băţ de bambus.
Cineva îi spusese atunci că foloseşte gângăniile drept momeală pentru peştii
aurii.
Poliţistul i-a desfăcut cătuşele de la mâini. Odată eliberate din strânsoare,
mâinile sale au scos la iveală două dungi vineţii, urâte, însă lui nici că-i
păsa de ele, căci era atât de emoţionat de gestul poliţistului încât ar fi
izbucnit în plâns. Tovarăşul poliţist, agăţându-şi cătuşele la centura de la
brâu, îl împinse în încăpere.
— Intră! îi spuse el şi, arătând spre un pat de lemn de lângă fereastră,
continuă: Ai să dormi acolo. De azi înainte eşti numărul 9.
Tânărul care se afla în acea încăpere sări de pe pat şi îl întâmpină, bătând
din palme:
— Bun venit noului tovarăş de arme! Bun venit noului tovarăş de arme!
Uşa metalică se închise cu un păcănit puternic. Tânărul începu să imite
bătăile de tobă, făcând, totodată, piruete în spaţiul acela neîncăpător. Gao
Yang îl privea enervat şi curând observă că era ras în cap, dar tare urât, cu
smocuri lăsate pe alocuri, după cum alunecase maşina de ras pe ţeasta lui,
ocolindu-i scobiturile. Atât s-a mai răsucit, încât Gao Yang îi vedea când
faţa suptă, fără pic de sânge în obraji, când spinarea plină de aluniţe negre.
Era atât de slab, că părea că nici n-are fund. Cum se învârtea el aşa, semăna
cu o figurină de hârtie care face tumbe după cum se răsucea băţul pe care
era agăţată.
Cineva lovi de câteva ori în uşa metalică şi strigă. Într-o clipă, la ferestruica
din uşă se ivi o faţă aproape pătrată.
— Numărul 7! Ce-i cu tărăboiul ăsta? strigă posesorul feţei.
Tânărul se opri din învârtit, îşi roti ochii întunecaţi către cel de la ferestruică
şi zise:
— Raportez, domnule ofiţer: nu fac tărăboi.
— Ce ţopăi atâta? Şi ce urli aşa? se răsti Faţă Pătrată.
Gao Yang zări lucirea rece a baionetei.
— Fac sport.
— Idiotule, aici ţi-ai găsit tu să faci sport?
— Aha! exclamă deţinutul cel tânăr şi făcu câţiva paşi către uşă. Domnule
ofiţer, domnule ofiţer, m-aţi înjurat! Marele nostru conducător şi îndrumător
ne spunea: „Să nu loviţi oamenii şi să nu-i înjuraţi!“ Să vină şeful, să-l
întreb cu ce drept mă înjuraţi!
Gardianul pe care îl numise „ofiţer“ lovi cu puşca în gratiile de la
ferestruica uşii şi îi spuse enervat:
— Ia mai potoleşte-te, că de nu, îl chem pe gardian să-ţi lege mâinile şi
picioarele!
Tânărul deţinut se întoarse de îndată pe patul lui şi, cu capul în mâini, îl
imploră:
— Domnule ofiţer, unchiule, gata… stau cuminte.
— Fir-ar mă-ta a dracului de nenorocit! zise gardianul şi dispăru de la
ferestruică.
Gao Yang îi auzi paşii răsunând în timp ce se îndepărta pe coridorul ce
părea fără sfârşit. Îşi aminti cum, după ce coborâse din dubă şi fusese adus
de poliţişti într-o cameră vopsită în gri-metalic, unul dintre ei îi pusese
nenumărate întrebări, după care precizase clar şi apăsat: „De azi înainte eşti
numărul 9“. Apoi, pornise pe coridorul acesta lung, trecuse pe lângă uşi
metalice una după alta, cu ferestruici la care se agitau feţe pământii. Feţele
acelea păreau nişte decupaje subţiri de hârtie, pe care le-ai fi putut spulbera
dintr-o suflare.
Îşi mai aminti ca prin ceaţă cum Faţă de Cal fusese târât afară din dubă de
doi poliţişti, tot aşa cum venise – cu capul bandajat cu tunica albă. După
aceea, parcă veniseră unii cu targa şi îl luaseră de acolo. Se străduia din
răsputeri să-şi imagineze ce s-o fi întâmplat cu tânărul acela, dar gândurile
lui erau tot mai confuze, aşa că renunţă.
Se afla într-o celulă întunecoasă, cu podeaua cenuşie, pereţii cenuşii,
paturile aşijderea, ba şi castroanele în care se aducea mâncarea erau tot
cenuşii. Razele piezişe ale soarelui care apunea se strecurau printre barele
metalice de la geam şi aşterneau o lumină de un roşu-vineţiu pe pereţi. Pe
geamul acela se vedea doar o macara în vârful căreia cabina de sticlă
strălucea în toată splendoarea ei, scăldată de razele de soare. În jurul ei, un
stol de porumbei albi îşi fâlfâiau în zbor aripile pe care se aşterneau irizări
roşii şi aurii. Ţipetele lor triste îl înfricoşau de-a dreptul. Porumbeii se
îndepărtară în zbor, dar apoi se întoarseră, însoţindu-se cu aceleaşi ţipete
înfricoşătoare.
Pe când Gao Yang era cuprins tot mai tare de un sentiment bizar de spaimă,
un bătrân adus de spate se apropie de el şi, atingându-l cu un deget
tremurând, îl întrebă cu glasul ascuţit:
— Hei, tu, ăsta nou-venit, ai o ţigară, o ţigară, ceva…?
Gao Yang, dezbrăcat la bustul gol, în picioarele goale, îmbrăcat doar cu un
pantalon lălâu, se înfioră la atingerea aceea lipicioasă şi urât mirositoare. Ba
chiar era cât pe ce să tragă un ţipăt. Cum nu reuşi să obţină ceva, bătrânul se
întoarse la locul lui şi se chirci pe pat.
— Ce-ai făcut de-ai ajuns aici, meştere? îl întrebă cu voce groasă bărbatul
între două vârste care stătea în faţa lui.
În bezna încăperii, Gao Yang nu-i distingea trăsăturile, dar instinctul îi
spunea că trebuie să fie un bărbat între două vârste. Stătea jos, pe ciment, cu
capul rezemat de patul cenuşiu.
— Eu… nu prea ştiu nici eu ce-am făcut, răspunse Gao Yang şovăielnic.
— Adică vrei să spui că ţi s-a făcut o nedreptate? zise bărbatul cu ostilitate.
— Nu, nu asta am zis, se apără Gao Yang.
— Baţi câmpii! spuse bărbatul, ridicând ameninţător un deget grosolan şi
negricios. Nu mă prosteşti tu pe mine! Eşti aici pentru viol!
— Nu, nu, ripostă Gao Yang ruşinat. Am nevastă, am copii. Cum aş putea
să fac aşa ceva?
— Atunci, sigur te ocupi de furat, comentă bărbatul.
— N-am furat nimic, sări Gao Yang supărat. Am patruzeci de ani şi n-am
furat în viaţa mea nici măcar un ac.
— Atunci, eşti ucigaş!
— Ucigaşul eşti tu!
— Aşa e, încuviinţă el, doar că ăla pe care am vrut să-l omor n-a murit. I-
am tras una cu bâta de i-am crăpat ţeasta. Ziceau că i-am zdruncinat creierii.
Nenorocitul! Păi, poţi să-i zdruncini creierii cuiva?
Pe neaşteptate, conversaţia a fost întreruptă de un fluierat ascuţit care
răsună pe coridor.
— Masa! se auzi o voce răguşită pe coridor. Scoateţi bolurile afară!
Bătrânul care îl atinsese pe Gao Yang puţin mai devreme trase două
castroane gri de sub pat şi le împinse afară prin deschizătura din partea de
jos a uşii metalice. În acea clipă, celula s-a luminat, însă imediat s-a
cufundat din nou în beznă. A fost îndeajuns însă pentru ca Gao Yang să
înţeleagă cât de înalta era încăperea aceea şi cât de mică. Un bec de forma
unei căpăţâni de usturoi atârna din tavanul gri, de parcă era singura stea ce
scăpăra în înaltul cerului. Tavanul era atât de sus, încât doi Iungani, dacă ar
fi stat unul pe umerii celuilalt, tot n-ar fi ajuns la el. Nu pricepea de ce şi-ar
dori cineva să facă un asemenea tavan. Câtă bătaie de cap trebuie că avea
electricianul când era de schimbat becul! Cam la vreo jumătate de metru
distanţă de bec se găsea un luminator acoperit cu folie de aluminiu. Când se
aprinsese lumina, o mulţime de muşte începuseră să bâzâie, zburând,
stârnite, în toate direcţiile, spre enervarea lui Gao Yang. Mai observase
atunci şi că toţi pereţii erau plini de muşte care păreau încremenite acolo.
Cel care îşi spunea „ucigaş“ – într-adevăr un bărbat între două vârste – luă
de la capul patului un bol emailat şi îl curăţă de ceva resturi de mâncare.
Apoi, cu o mână îl apucă de margine, iar cu cealaltă începu să bată ritmic cu
beţişoarele în el. Deţinutul tânăr şi slăbănog îşi trase şi el castronul de sub
pat, dar îl aruncă peste aşternuturi, fără să bată în el. În schimb, se întinse
leneş şi căscă până când începu să-i curgă nasul şi să lăcrimeze.
Deţinutul între două vârste se opri din ciocănitul bolului şi îi trase un şut
tânărului cu pantoful său care arăta ca şi cum ar fi cântărit vreo două
kilograme. Prin găurile din pantaloni i se vedeau părul de pe picioare şi
pielea negricioasă. Şutul lui îşi nimeri ţinta – piciorul tânărului, şi avu
efectul dorit, judecând după ţipătul pe care îl trase tânărul. Acesta sări în
sus, iar apoi se aşeză pe pat, ca să-şi frece locul dureros.
— Ucigaşule, ce drept ai tu să dai în mine? Fiară ce eşti!
Bărbatul între două vârste îşi lăsă la vedere dinţii înnegriţi şi rânjind, zise:
— Tac-tu a murit de tânăr, nu?
— Ba al tău a murit de tânăr, îi replică tânărul.
— Da, a murit, nenorocitul, spuse bărbatul, spre uluirea lui Gao Yang care
se întreba cum poate individul acesta să vorbească aşa de tatăl lui. Eu te
întreb dacă tac-tu a murit de tânăr.
— Tata e bine mersi, îi răspunse tânărul.
— Atunci nu e un tată de ispravă, ci e un pârlit, fiindcă nu te-a învăţat că nu
e frumos să te întinzi şi să caşti în faţa celorlalţi.
— Şi, mă rog, de ce nu e frumos? întrebă tânărul.
— Păi, dacă tu caşti aşa spre mine, fără să pui mâna la gură, îmi aduci
ghinion, spuse bărbatul pe un ton serios.
Apoi, scuipă pe jos şi şterse scuipatul de trei ori cu piciorul stâng, după care
de trei ori cu piciorul drept.
— Ai o problemă la cap! zise tânărul tot frecându-şi piciorul. Ar trebui să fii
împuşcat, ucigaşule, continuă el în şoaptă.
— Nu pe mine o să mă împuşte, îi răspunse bărbatul. Ăia care urmează să
fie împuşcaţi stau singuri în cameră.
Bătrânul care scosese cele două castroane mari prin deschizătura de la uşă
acum îşi tot lingea buzele ca o şopârlă care se tocmai se ghiftuise. Gestul lui
îl cam înspăimânta pe Gao Yang, dar cel mai tare îl înspăimântau dinţii lui
stricaţi, strâmbi, precum şi ochii aceia înlăcrimaţi, care clipeau neîncetat.
Pe coridor era linişte. Se auzea doar polonicul cum se izbeşte de găleata
metalică, undeva departe de ei. Deţinutul bătrân se îndreptă de mijloc şi se
duse la ferestruica din partea de sus a uşii, agăţându-se de marginea de jos,
ca să vadă ce se întâmplă afară. Era mic de înălţime şi probabil că nu vedea
nimic, aşa că se îndepărtă de fereastră şi începu să se scarpine, să se tragă
de urechi, ca o maimuţă. Apoi, se întinse pe burtă, că poate o vedea ceva
prin deschizătura de jos, însă cu siguranţă că în afară de boluri altceva nu se
zărea, după care se ridică în picioare, continuând să-şi lingă buzele şi să
clipească. Gao Yang nu mai suporta vederea lui, aşa că întoarse capul,
dezgustat.
Polonicul care lovea găleata metalică se auzea tot mai aproape, ceea ce îl
determină pe bătrân să-şi lingă şi mai straşnic buzele şi să clipească şi mai
des. Ceilalţi doi deţinuţi s-au apropiat şi ei de uşă cu holurile în mână.
Neştiind ce să facă, Gao Yang a preferat să stea pe pat şi să urmărească un
miriapod care se căţăra pe perete.
Găleata a fost trântită cu zgomot lângă uşă, după care a tunat şi vocea unui
gardian:
— Bucătare Han, în celula asta a mai fost adus încă unul - numărul 9.
Atunci, bucătarul Han sau cine o fi fost a lovit cu polonicul de fier în ușă,
răcnind:
— Numărul 9, ascultă la mine! Câte o pâiniţă şi un polonic de supă pentru
fiecare.
Polonicul se izbi de câteva găleţi, iar apoi o farfurie, urmată imediat de alta,
a fost strecurată prin deschizătura de la uşă. Prima avea patru pâiniţe de
culoare gri, lucioase ca porţelanul; a doua era umplută pe jumătate cu supă
de culoare roşie, cu grăsime şi firicele gălbui de usturoi plutind la suprafaţa
ei.
Un miros greu de usturoi rânced îl izbi pe Gao Yang, care simţi cum i se
întoarce stomacul pe dos de silă. La prânz băuse trei sticle de apă, iar
lichidul ce părea că băltea în intestinele lui se răscolea cu zgomot. Burta i se
zgâlţâia de spasme, capul îi vâjâia de ameţeală.
Cei trei au înşfăcat fiecare câte o pâiniţă, lăsând una însingurată pe farfurie.
Era de mărimea pumnului, cam neagră, cu coajă lucioasă. Gao Yang ştia că
îi aparţine, dar numai de mâncat n-avea el chef.
Bărbatul între două vârste şi tânărul şi-au pus bolurile lângă farfuria cu
supă, iar bătrânul i-a urmat şi el, aruncându-i lui Gao Yang o privire
înspăimântătoare.
— Hei, băiete! Nu mănânci? întrebă bărbatul între două vârste. Probabil că
încă n-ai digerat bunătăţile de la micul dejun, nu-i aşa?
Gao Yang strângea din dinţi, ca să-şi înfrâneze senzaţia puternică de greaţă.
— Afurisitule, ocupă-te tu! Păstrează-i ceva şi lui! spuse pe un ton autoritar
bărbatul între două vârste.
Deţinutul cel bătrân scufundă o lingură soioasă în supă, învârti ce învârti,
după care o umplu încetişor şi o ridică cu mare siguranţă şi pricepere, spre
surprinderea bietului Gao Yang. O răsturnă în bolul bărbatului între două
vârste, aruncându-i, totodată, o privire mieroasă, însă chipul acestuia parcă
era împietrit, fără să dezvăluie nici cea mai mică tresărire. A doua lingură,
mânuită fără prea mare îndemânare de astă dată, o răsturnă în bolul
tânărului.
— Ticălosule! urlă acesta. Mi-ai pus numai zeamă goală.
— Păi asta eşti tu obişnuit să mănânci, îi răspunse bătrânul.
— Ticălosule! repetă tânărul şi întoarse capul spre Gao Yang, ca şi cum ar fi
căutat o urmă de compasiune. Ştiai că ăsta e un nemernic? Când băiatul lui
a primit un post de funcţionar, a plecat la oraş, lăsându-şi nevasta acasă ca
pe o văduvă, iar nemernicul ăsta s-a culcat pe kang cu ea, cu propria noră.
Nici n-apucă să-şi termine vorba, că bătrânul îl trosni în cap cu lingura atât
de tare, încât tânărul se apucă de cap cu mâinile şi începu să urle, în timp ce
supa i se prelingea pe faţă. Gao Yang clipi, văzând cum lingura, căzută pe
jos, se ciobise pe margine în urma izbiturii. Bătrânul o ridică şi,
îndreptându-se de spate atât cât îi îngăduia cocoaşa, îi aruncă o privire de-a
dreptul fioroasă.
Tânărul n-avea de gând să lase lucrurile aşa, drept care apucă pâiniţa, o
privi pentru câteva clipe, o ridică şi o zvârli cu toată forţa în capul chilug al
bătrânului. Deşi era ras în cap, pe alocuri, în părţile laterale avea nişte
smocuri de păr tare ciudate. Lovitura îl făcu pe bătrân să se dea înapoi
câţiva paşi, până la uşă. Rămase acolo rezemat şi scutura neîncetat din cap,
ca şi cum ar fi vrut să scape de ceva dinlăuntrul lui. Pâiniţa negricioasă
ricoşă, aterizând în faţa agresorului tânăr, dar izbind pământul, sări iar şi fu
prinsă din zbor de către acesta. Băiatul o examină să vadă dacă nu cumva s-
a stricat.
— Nenorociţilor! strigă bărbatul între două vârste. Dacă nu vă bateţi o zi, vă
mănâncă palma.
— Ticălosul ăsta a făcut numai necazuri şi nu-i convine să zici ceva rău de
el, comentă tânărul, după care i se adresă lui Gao Yang: Îţi spun că ticălosul
a trăit cu noră-sa şi a făcut şi un copil, iar când a vrut să-l omoare, ea s-a
dus şi l-a reclamat.
Tânărul deţinut nu-şi putu stăpâni râsul răutăcios.
— Râde ciob de oală spartă! interveni bărbatul între două vârste. Hoţule! Tu
de bun ce eşti ai ajuns aici?
— Mai bine hoţ decât aşa un nenorocit! zise tânărul.
— Du-te-n mă-ta! îl apostrofă bărbatul de între două vârste şi trăgându-i un
şut bătrânului, îi zise: Hai, împarte supa! Ce stai aşa, ca prostul? Ţi-e
gândul la noră-ta?
Bătrânul se lăsă pe vine şi îndeplini ordinul, bodogănind. Tot episodul
acesta îl îngrozi pe Gao Yang atât de tare, ca i se făcu pielea de găină, însă
în acelaşi timp îl scăpă de senzaţia de greaţă de care, în tumultul
conflictului, uitase cu desăvârşire. Apa din burtă părea să-şi fi urmat cursul
mai departe spre intestine şi apoi spre băşica udului, căci pe neaşteptate îl
cuprinse o dorinţă crâncenă să se uşureze.
Bătrânul vărsă câte două linguri mari de supă în fiecare bol. Astfel încât în
farfurie mai rămase doar un pic. Îl privi pe Gao Yang şi apoi pe bărbatul
între două vârste, care zise:
— Să-i lăsăm şi ăstuia ceva!
— Bolul tău? îl întrebă bătrânul pe Gao Yang.
Cu băşica sub atâta presiune, Gao Yang abia de mai stătea jos şi nici că-i
mai ardea lui de vorbă. Bărbatul se aplecă şi scoase de sub patul lui Gao
Yang un lighean cenuşiu, pe care era înscris cu vopsea roşie numărul 9 şi
care avea înăuntru un bol tot cenuşiu şi o pereche de beţişoare. Şi bolul, şi
ligheanul erau pline de pânze de păianjen şi de praf.
Gao Yang se rezemă cu spinarea de zid şi descoperi că în felul acesta
senzaţia de urinare nu mai era atât de copleşitoare.
Într-un final, cei trei s-au apucat de mâncat – bărbatul între două vârste
înfuleca precum un lup, tânărul mesteca pe îndelete şi înghiţea încet, iar
bătrânul, cu mâinile tremurânde, rupea bucăţele de pâine, le făcea cocoloaşe
cât boaba de strugure şi le arunca în gură. Ducea bolul la gură şi lua o
înghiţitură de supă, lăsându-şi apoi capul pe spate, ca să alunece mâncarea
mai bine pe gât. Mâinile îi tremurau, ca şi cum ar fi avut o stare de emoţie
sau chiar de nervozitate. În acest răstimp, lacrimi tulburi i se prelingeau din
ochii fără gene. Gao Yang descoperi că miezul pâiniţei era ceva mai alb
decât coaja, însă frământat de degetele bătrânului, se înnegrea şi el de
îndată.
Bărbatul între două vârste sufla greu tot mâncând din pâiniţă, în timp ce
tânărul plescăia întruna. Păreau să mănânce cam la fel de repede amândoi,
ca la o competiţie. Cam pe când bărbatul între două vârste înghiţi ultima
îmbucătură, bătrânul aruncă pe gât ultimul cocoloş înnegrit, mare cât boaba
de strugure, iar tânărul se opri din plescăit.
Gao Yang observă că doar bărbatul între două vârste îndrăznea să mănânce
în faţa lui, pe când ceilalţi doi însă stăteau într-un colţ, aduşi de spate, cu
capul între umeri, cu braţele proptite pe burtă şi ţinând strâns pâiniţele, ca şi
cum ar fi fost acolo vreo creatură vie care se temeau să nu le scape, dacă ar
fi slăbit-o vreun pic din strânsoare.
Când au terminat de mâncat, şi bătrânul şi tânărul au întors capul aproape în
acelaşi timp. Cei trei deţinuţi şi-au aruncat priviri iuţi, iar apoi şi-au plecat
capetele şi s-au pornit a sorbecăi din supă.
Zgomotul acela de lichid plescăit îi stârnea lui Gao Yang un reflex
condiţionat: cu fiecare sorbecăială simţea cum o valvă invizibilă se
deschide, înlesnindu-i calea lichidului fierbinte către momentul critic. Încă
un pic şi era gata să ţâşnească.
În clipa aceea, nu mai simţea câtuşi de puţin mirosul de usturoi, ci doar
auzea gâlgâitul apei. Sorbecăiala supei de usturoi îi umplea urechile – gâl-
gâl-gâl! îi răsuna în urechi, gâl-gâl-gâl! se agita şi îl izbea în timpane, iar
presiunea creştea tot mai mult. Pentru o clipă chiar auzi un susur şi simţi
cum lichidul fierbinte începe să se prelingă pe cracul pantalonului.
Pe dată, deţinuţii au terminat de băut supa. Cel bătrân ţinea bolul cu mâinile
tremurânde şi îl lingea cu limba sa lungă, vineţie, răsucind bolul până a
isprăvit şi ultimul strop de supă. Toţi trei, cu bolurile în mână, îl priveau
uluiţi pe Gao Yang care stătea ţintuit locului, crispat, cu chipul scăldat de
sudoare. El însuşi simţea picăturile de sudoare atârnate de sprâncene şi se
gândea că probabil arăta ca naiba.
— Meştere, ţi-e rău? întrebă pe un ton aspru bărbatul între două vârste.
Gao Yang era incapabil să rostească vreo vorbă, concentrându-şi întreaga
energie asupra acelei valve invizibile care îl chinuia.
— La puşcărie există şi doctori, meştere! continuă bărbatul.
Gao Yang se îndoi de mijloc şi apăsându-şi burta cu mâinile, se târî cu mare
greutate până la uşă, unde de mai multe ori se scutură din pricina
frisoanelor şi se ridică pe vârful picioarelor, ca şi cum această poziţie ar fi
putut să închidă valva buclucaşă. Întinse mâna şi lovi cu putere în uşă de
câteva ori.
De afară, gardianul îl întrebă cu voce tare:
— Ce s-a întâmplat?
— Unul din noi are o criză, răspunse bărbatul între două vârste.
— Numărul 9?
— Da, numărul 9! zise tânărul.
— Nu… nu e criză…
Gao Yang întoarse capul şi îi spuse jenat colegului de celulă:
— Vreau… vreau să fac pipi… nu mai pot să mă ţin…
Deţinutul între două vârste în mod deliberat zbieră, acoperind vocea lui Gao
Yang:
— Deschide odată, că moare aici!
Se auzi zdrăngănitul cheilor, zăvorul pocnind, apoi uşa împinsă. Gardianul,
cu puşca în mâna stângă şi cu cheia în mâna dreaptă, întrebă:
— Numărul 9, ce ai?
— Tovarăşe… vreau să fac pipi… tovarăşe… spunea Gao Yang îndoit de
mijloc.
Gardianul, cu chipul schimonosit de enervare, îi trase un şut şi îl întoarse în
celulă.
— Idiotule! Tu îmi spui mie „tovarăş“?
Uşa metalică se închise zgomotos, iar bietul Gao Yang se trezi că se izbeşte
cu capul de uşă.
— N-am vrut să zic „tovarăş”, am vrut să zic „domnule ofiţer”, „domnule
ofiţer”, se jelea el. Lăsaţi-mă să ies… nu mai pot să ţin…
— Ai o oală de noapte în celulă, idiotule! strigă la el gardianul.
Gao Yang umbla de colo-acolo, ţinându-se cu mâinile pe burtă, în căutarea
oalei, spre amuzamentul teribil al celor trei colegi de celulă.
— Unchiule… frate mai mare… frăţioare… unde-i oala aia? Unde-i
afurisita de oală? se jelea Gao Yang în timp ce căuta pe sub paturi.
La fiecare aplecare mai scăpa câteva picături. Ceilalţi îl urmăreau cu
privirea şi se prăpădeau de râs.
— Nu mai pot să ţin… nu mai pot…
Deodată, valva se deschise, eliberând jetul fierbinte. Îi era peste putinţă să
se mai gândească la ceva, în timp ce picioarele îi zvâcneau necontrolat şi
toţi muşchii i se destindeau brusc. Pe măsură ce lichidul îşi urma cursul
nestăvilit, Gao Yang simţea că picioarele-i sunt pur şi simplu opărite, însă
un sentiment de uşurare, necunoscut până acum, puse stăpânire pe el.
Urina se prelinse pe podea, unde contură un desen minunat.
— Hoţule, adu mai repede oala şi dă-i-o! răcni pe neaşteptate bărbatul între
două vârste. Probabil că ăsta nu se opreşte aici.
Tânărul ţâşni de pe pat, deschise o uşiţă în perete şi scoase o oală de noapte
din plastic negru. De îndată, o duhoare greu de suportat cuprinse întreaga
încăperea.
— Haide, fă pe săturate! îl îndemnă tânărul, îmbrâncindu-l.
Gao Yang se desfăcu la pantaloni grăbit şi nimeri cu jetul drept în oală.
Uitându-se înlăuntrul ei însă îl cuprinse sila. Asculta cum se revărsa lichidul
cel fierbinte de parcă ar fi ascultat nişte acorduri muzicale încântătoare…
Uşurat, închise ochii, cu speranţa că acele clipe nu se vor mai sfârşi
niciodată.
Cineva îl pocni după ceafă şi, trezindu-se din visare, descoperi că umpluse
oala cu urina sa înspumată.
— Acum fă bine şi pune oala la loc! îl îndemnă bărbatul între două vârste.
Gao Yang o duse înapoi în dulapul din perete şi închise degrabă uşiţa de
lemn.
Într-un târziu ajunse şi la el duhoarea care se răspândise în întreaga încăpere
şi pricepu de ce, probabil, cei trei îl ţintuiau furioşi cu privirea. Dădu din
cap vinovat, iar apoi se aşeză sfios pe patul cu numărul 9. Se simţea gol de-
a binelea pe dinăuntru. Pantalonii uzi i se lipiseră de picioare într-un mod
cât se poate de neplăcut, iar rana de la gleznă, scăldată de urină, începuse
să-l usture tare, să-l înţepe, amintindu-i de cele petrecute în acea zi, dis-de-
dimineaţă. Atunci când ieşise pe uşă, în zorii zilei, văzuse un iepure de
culoare pământie, care ţâşnise din crângul de salcâmi. Parcă se uitase într-
un anume fel la el, ceea ce îi aduse în minte o vorbă din bătrâni: „Când ieşi
pe uşă şi dai de un iepure sălbatic, o să te urmărească ghinionul toată ziua“.
Apoi, a venit poliţistul… Se străduia din răsputeri să-şi aducă aminte, dar
parcă toate se petrecuseră cu ani în urmă, iar peste amintirile sale se
aşternuse praful strat după strat.
Bătrânul se apropie de el tot lingându-şi buzele şi clipind şi îl întrebă cu o
voce subţire:
— Tu… tu nu mănânci?
Gao Yang îi răspunse clătinând din cap.
Observând reacţia lui Gao Yang, bătrânul, cu mare repeziciune, făcu nişte
gesturi care se vădeau cam neobişnuite – se aruncă în genunchi şi luă din
farfurie pâiniţa care i se cuvenea lui Gao Yang. Apoi, ghemuit într-un colţ al
camerei, cu capul tremurând, începu să mănânce. Torcea ca o pisică ce
tocmai a înhăţat un şoarece şi se străduieşte să-l tină cât mai strâns în
gheare, nu cumva să-l scape.
La un semn făcut cu ochiul de către bărbatul între două vârste, tânărul îi sări
bătrânului în cârcă. Era momentul potrivit ca să se răzbune pentru lingura
primită în cap, aşa că începu să-i care bătrânului pumni în chelie, strigându-
i în acelaşi timp:
— Ticălosule, vrei să mănânci? Ia şi mănâncă!
Cei doi încinseră o bătaie pe cinste, rostogolindu-se pe jos, într-o larmă de
nedescris care îl alertă de îndată pe gardian. Acesta îşi arătă faţa pătrăţoasă
la fereastra uşii metalice şi, lovind cu puşca în bare, zbieră:
— Nenorociţilor! Vi s-a urât cu viaţa? De-aia vă hrănim noi, neisprăviţilor?
Dacă nu vă potoliţi, o să vă ţinem nemâncaţi trei zile!
După ce le trase tot perdaful, gardianul se îndepărtă tropăind pe culoarul
pavat cu piatră, întorcându-se la postul lui de control.
Deţinutul bătrân şi tânărul se priveau cu furie, ca doi cocoşi – unul aproape
fără pene, celălalt cu câteva tuleie. Se opriseră din încăierare, dar încercau
să se intimideze reciproc din priviri. Bătrânul, cu mâinile tremurânde, ţinea
strâns pâiniţa cea preţioasă. În încercarea de a o proteja, se alesese pe chelie
cu nişte cucuie vineţii de la pumnii noduroşi ai tânărului.
— Banditule, dă-ncoace pâiniţa! îl îndemnă bărbatul între două vârste, cu
voce joasă, autoritară.
Bătrânului îi tremurau grozav mâinile, dar nu slăbea captura, ci, dimpotrivă,
o ţinea lipită de buric.
— Dacă nu mi-o dai, diseară am să te ţin cu capul în oala de noapte până te
înec, continuă bărbatul, iar la lumina difuză a becului, ochii îi deveniră
lucioşi ca fosforul.
Ochii bătrânului s-au umplut de lacrimi la auzul acestor vorbe, dar cum nu
avea deloc gene, lacrimile nu se prelingeau pe obraji una după alta, ci se
adunau, scăldându-i ochii. Gao Yang privea înmărmurit aceste scene.
Bătrânul întinse încetişor braţele în faţă, la o distanţă de vreo douăzeci de
centimetri şi desfăcu uşor mâinile. Gao Yang văzu cum îşi împlântase
degetele în pâiniţa care demult nu mai semăna cu ce fusese odinioară.
Bătrânul începu să plângă, să bodogăne, după care parcă înnebuni din senin
– rupse o bucată pe care şi-o îndesă în gură, apoi cu altă bucată se şterse la
nas, mânjind-o cu mucii verzui, iar altă bucată fu aruncată în balta de urină
lăsată de Gao Yang pe jos.
— Hai, luaţi de mâncaţi! Mâncaţi! striga el.
— Animalule! Aşa faci? zise bărbatul între două vârste, cu rânjetul pe buze.
Se apropie de bătrân, întinse mâna lui mare ca un cleşte şi îl apucă de gât.
— Ori iei de jos pâiniţa şi o mănânci, ori îţi îndes capul în oala de noapte,
zise el încet.
Bătrânului îi ieşiseră ochii din orbite din pricina strânsorii.
— Zi repede – ce alegi? şopti bărbatul între două vârste.
— Mănânc… mănânc pâinea, şuieră bătrânul.
Bărbatul îl eliberă din strânsoare şi îi spuse lui Gao Yang pe un ton
răutăcios:
— Meştere, după câte văd eu, nu pari a fi unul care să-mi dea bătaie de cap.
Ce trebuie să faci tu este să nu ieşi din cuvântul meu, iar acum eu am să te
pun să lingi balta asta de pe jos.

— Hai, să ne întrecem! Să vedem cine e în stare să-şi bea urina, spuse

Wang Tai, elev în clasa a şasea la Şcoala elementară din satul Gaotong,
comuna Valea Copacilor din judeţul Paradis, stând la toaletă.
Era în vara anului 1960. Wang Tai provenea dintr-o familie de ţărani săraci,
tatăl lui fiind şeful echipei de producţie numărul 2 din satul Gaotong.
Tocmai era pauză. De îndată ce suna clopoţelul, toţi elevii – băieţi şi fete –
se năpusteau de-a valma afară din şcoală. Ajunşi pe terenul de sport, se
împărţeau în două grupuri – băieţii în partea de răsărit, fetele în partea de
apus. Terenul era năpădit de buruieni; pe panoul de baschet de lemn
crescuseră ciuperci, iar marginea coşului de bambus era mâncată de rugină.
În partea de răsărit a terenului de sport, un ţap bătrân, priponit de un par,
privea cu ochii lui albaştri grămada de copii slăbănogi ca nişte maimuţe.
Latrina era lângă teren, cu două compartimente fără acoperiş – pentru băieţi
în partea dreapta, pentru fete în stânga – despărţite de un zid ridicat din
cărămizi sparte, care îl depăşea pe Gao Yang în înălţime. Wang Tai însă era
cel mai mare din clasă şi cel mai înalt, cam tot atât de înalt cât zidul, iar
dacă se urca pe două cărămizi, putea să se uite pe furiş în partea cealaltă, la
fete.
Gao Yang îşi mai amintea şi cum arăta latrina băieţilor – o groapă în mijloc,
cu marginea de cărămidă, unde urinau toţi băieţii odată, iar în jurul gropii,
pe care băieţii o numeau „prăpastia“, era pământ bătătorit. Marginea de
cărămidă era lustruită de tălpile băieţilor, însă mai încolo crescuseră
puzderie de bălării negre, plante cenuşii cu miezul roşu şi iarbă grasă, cu
multe floricele galbene.
— Hei, ţineţi-vă! Nu daţi drumul încă! Să vedem cine-i în stare să-şi bea
urina! zicea Wang Tai de pe marginea „prăpastiei“.
Băieţii de la clasa întâia până la a cincea veneau acolo, dar cum n-aveau toţi
loc, unii se uşurau pe buruienile din jur, stârnindu-le foşnetul sub jetul de
urină.
— Cine e primul? întrebă Wang Tai, dar cum nimeni nu-i răspunse,
continuă: Gao Yang, încearcă tu!
Şi Gao Yang, şi Wang Tai făceau parte din aceeaşi echipă de producţie.
Tatăl lui Wang Tai era şeful echipei, în timp ce tatăl lui Gao Yang era un
fost moşier, trimis să muncească sub supravegherea ţăranilor săraci, din
clasa de jos.
— Bine, încerc! încuviinţă Gao Yang bucuros.
Îşi amintea acum păţania prin care trecuse cu vreo 27 de ani în urmă:
În anul acela, aveam doar treisprezece anişori şi, deşi eram scăpătaţi – acasă
nu prea era mare lucru de mâncare şi nici haine bune n-aveam –, ai mei s-au
chinuit să mă ţină la şcoală până în clasa a şasea. Tata era moşier, iar mama
– nevastă de moşier, aşa că născut într-o astfel de familie, oricât de înzestrat
aş fi fost eu, nu-mi rămânea decât o scăpare – să mă duc degrabă la muncă
în Echipa a doua de producţie din satul Gaotong, sub îndrumarea tatălui lui
Wang Tai. Eu mi-am făcut o socoteală că n-am să intru la liceu chiar dacă ar
fi fost să iau punctajul maxim la toate materiile, ceea ce părea de-a dreptul
imposibil. De aceea, atunci când Wang Tai m-a pus să-mi beau urina, am
fost tare emoţionat. La vremea aceea, era de ajuns să mă bage cineva în
seamă câtuşi de puţin, indiferent ce ar fi însemnat lucrul acesta, că pe mine
imediat mă cuprindea emoţia.
Am spus de îndată că am să încerc, gândindu-mă că am să reuşesc să-mi
beau din propriul jet de urină. Mi-am îndreptat în sus cocoşelul învârtoşat şi
apoi cu toată puterea am dat drumul jetului gălbui care a ţâşnit drept ca
lumânarea, mai sus de capul meu. Am profitat de moment, mi-am întins
capul şi am prins o gură de urină. Am înghiţit-o, după care am mai luat o
gură şi am înghiţit-o şi pe aceea.
Wang Tai râdea în hohote şi striga la mine:
— Ce gust are, prietene? Ce gust?
— Are gust de ceai, am minţit eu.
— Cine mai poate să-şi bea urina? Cine poate? Cine? întreba Wang Tai.
Nimeni nu se încumeta.
Elevii din clasele mici alergau pe terenul de sport şi strigau în gura mare:
— Haideţi, repede! Ăia dintr-a şasea fac concurs de băut pipi.
— Li Shuanzhu, ia du-te tu şi ocupă-te de „păsăricile“ alea! zise Wang Tai
unui elev.
Apoi, Wang Tai a întrebat în şoaptă, cu un ton misterios:
— Hei, băieţi, voi ştiţi cum fac fetele pipi?
N-a fost unul să spună că ştie.
Wang Tai şi-a depărtat picioarele, s-a lăsat pe vine şi a început să şuiere.
— Uite aşa!
Elevii dintr-a şasea se tăvăleau de râs.
Apoi, Wang Tai i-a aliniat pe băieţi pe marginea dinspre apus a „prăpastiei“
şi le-a spus:
— Acuşi să vedem cine face pipi mai sus. Câştigătorul se alege cu un
premiu.
Vreo zece elevi s-au aliniat, cu Wang Tai la cap de rând şi cu toţii au înălţat
coloane lichide, unele mai colorate, altele mai palide, unele mai limpezi,
altele mai tulburi. Cele mai multe se izbeau de zidul care despărţea latrina
băieţilor de cea a fetelor, iar vreo două chiar l-au depăşit. Jetul cel mai
nărăvaş a fost al lui Wang Tai, desigur.
În acea clipă, din latrina fetelor au izbucnit ţipete, urmate de înjurături.
Nu mi-aş fi imaginat că Wang Tai va arunca toată vina asupra mea.
Directorul m-a dus la el în birou şi m-a pocnit în faţa dascălilor.
— Fiii de eroi sunt bărbaţi adevăraţi, în timp ce fiii de reacţionari sunt nişte
javre, spuse directorul, după care se întoarse spre un profesor tânăr şi
continuă: Liu Yaohua, du-te în satul Gaotong, caută-i pe tatăl lui Wang Tai
şi pe-al lui Gao Yang şi adu-i încoace!
Gao Yang izbucnise în lacrimi atunci la gândul că tatăl lui va suferi iarăşi,
de astă dată din pricina lui.
Deţinutul bătrân ridică pâiniţa din balta de urină lăsată de Gao Yang, o
apucă cu amândouă mâinile şi o strânse cu putere. Pâiniţa îmbibată lăsa
picurii de urină să se strecoare susurând printre degetele noduroase ale
bătrânului. După ce o stoarse bine de nu mai rămase picătură, bătrânul îşi
şterse palmele pe pantaloni, rupse o bucăţică şi o vârî în gură.
— Uite, amice, că mănâncă, bea! Poţi să-ţi bei urina, nu-i ceva murdar, zise
bărbatul între două vârste, cu rânjetul pe buze.
Vorbea încet, ca să nu-l audă gardianul. Gao Yang se uita cu furie la acest
ucigaş şi pentru prima oară în viaţă se simţea superior celui din faţa lui.
„Tu, ucigaşule! Tu, ucigaşule! Tu, nemernicule care i-ai luat fiului tău
nevasta! Când m-au pus copiii ţăranilor săraci şi din clasa de mijloc să-mi
beau urina, am facut-o; când m-au pus Gărzile Roşii să-mi beau urina, am
făcut-o. Dar acum am ajuns să-mi cereţi asta voi, nişte criminali de rând?“
— Nu beau! zise el plin de furie.
— Chiar nu bei? întrebă hlizindu-se bărbatul între două vârste.
— Nu! răspunse categoric Gao Yang, cu privirea aţintită asupra bătrânului
care se înfrupta din pâiniţa înmuiată în urină.
Simţea din nou cum un val de greaţă i se ridică în gât.
— Ai face bine să bei, amice, dacă nu vrei să-ţi fie mai rău, îl îndemnă
tânărul.
— Dacă m-ar pune ofiţerul, n-aş avea încotro, preciza Gao Yang, dar cu voi
e altceva. Nu v-am greşit cu nimic.
— Aşa-i, îl aprobă tânărul, dar aşa sunt regulile aici.
— Haide, bea! îl îndemnă şi bătrânul. Oamenii trebuie să înveţe să îndure
umilinţa. Uită-te şi tu! Păi, eu n-am băut urina ta?
— Eu nu sunt tiranic cu tine, că doar îţi vreau binele! spuse bărbatul între
două vârste pe un ton care se voia sincer.
Gao Yang începu să ezite, căci sinceritatea bărbatului îl emoţiona profund.
— Bea, frăţioare, bea! spuse bătrânul, aproape înecându-se cu pâiniţa care i
se cam oprise în gât.
— Bea, frăţiorul meu! îl îmboldea şi tânărul cu ochii în lacrimi.
Pe Gao Yang îl ustura nasul îngrozitor, simţind cum încetul cu încetul îl
năpădea plânsul. Totul se vădea ca şi cum cei trei erau prietenii lui cei dragi
care-l îndemnau, spre binele lui, să înghită un medicament amar.
— O să beau! O să beau! zicea Gao Yang, copleşit, totodată, de senzaţia că
gâtul parcă i se îngustează, încât nu-i va mai fi cu putinţă să scoată nici
măcar o vorbă, darmite să înghită ceva.
— Asta-i foarte bine! Ce băiat ascultător eşti tu! comentă bărbatul între
două vârste, în timp ce îl bătea cu palma uşor pe umăr.
Gao Yang îngenunche încetişor în propria baltă de urină de pe podea, din
care răzbătea un miros greu de usturoi. De cum închise ochii, îl străfulgeră
imaginea părinţilor săi. Tata purta o pălărie ponosită de ploaie, iar un smoc
de păr răzleţ i se iţea prin gaura din vârf. Era gârbovit şi şuiera din pricina
16
astmului. Mama, cu picioarele ei mici, fiindcă fuseseră cândva legate ,
mergea prin zăpadă şi trăgea după ea, la deal, un căruţ. Gao Yang îşi lipi
faţa de podea, îşi ţuguie buzele fierbinţi ca focul, şi le apropie până simţi
urina rece. O, duhoarea asta de usturoi! Trase cu putere o gură de urină.
Duhoarea de usturoi! Duhoarea de usturoi! Mai trase o gură şi încă una.
Duhoarea de usturoi!
Bărbatul între două vârste îl înşfăcă de umăr şi-l ridică.
— Gata, frăţioare, ajunge!
Gao Yang, sprijinit, ajunse pe pat, unde rămase înţepenit, ca în transă. Nu
zise nimic vreme îndelungată, cam cât ţi-ar lua să fumezi o jumătate de
pipă. Doar din gât se auzea un gâlgâit. Din nou o tăcere prelungă, după care
deschise gura şi izbucni în plâns:
— Tăticule… mămico… fiul vostru astăzi iar şi-a băut urina…
… Tata purta pălăria ponosită de ploaie, iar un smoc de păr răzleţ i se iţea
prin gaura din vârf. Era gârbovit şi şuiera din pricina astmului. Era în biroul
directorului, cu un băţ în mână şi se uita la directorul furibund cu o privire
demnă de toată mila.
— Domnule director, băiatul ăsta e slab la minte…
— Cum adică? spuse directorul, lovind cu pumnul în masă. Pur şi simplu e
un derbedeu.
— Der… derbedeu?
— A făcut pipi în capul colegelor lui, zise directorul. Tu l-ai pus să facă aşa
ceva?
— Domnule… domnule director, eu citesc cărţile clasice de când mă ştiu.
Omenia, Dreptatea, Simţul ritualic, Înţelepciunea, Încrederea… fetele şi
băieţii să nu se apropie unii de alţii… se tânguia tata.
— Lasă-ne cu prostiile astea feudale! i-o reteză directorul.
— Nici în ruptul capului nu m-aş fi gândit că ar face un lucru atât de
ruşinos, spuse tata tremurând din tot corpul.
Ridică băţul acela de salcie albă, decojit şi continuă:
— Eu… o să-l omor. O să-l snopesc în bătaie, o să-l snopesc… Lichea
ordinară… secătură… om de nimic! N-aveam eu destule pe cap? Îmi mai
faci şi tu necazuri…
Tata purta pălăria ponosită de ploaie, iar un smoc de păr răzleţ i se iţea prin
gaura din vârf. Era gârbovit şi şuiera din pricina astmului. Băţul fu ridicat
cu ambele mâini – băţul acela decojit, de salcie albă – şi ţinti capul meu, dar
tata lovi pieziş, drept care băţul mă nimeri în umăr.
— Ce faci aici? întrebă directorul pe un ton aspru. Unde te crezi? La joacă?
Directorul îi smulse tatei băţul din mână, îl puse deoparte și zise:
— Noi am hotărât să-l exmatriculăm pe Gao Yang. Ia-l acasă, ia-l acasă şi
omoară-l în bătaie! E treaba ta, pe noi nu ne interesează.
— Domnule director, vă rog, nu mă daţi afară! Nu mă daţi afară!
Sufletul meu gemea de amărăciune.
— Adică să ţinem un derbedeu ca tine? zise directorul şcolii, privindu-l
mânios. Du-te! Du-te cu taică-tu!
— Domnule director…
Tata se încovoiase şi mai mult în faţa directorului şi proptit cu ambele mâini
în băţul din lemn de salcie, tremura din toate încheieturile. Tremura tare şi
lăcrima.
— Domnule director, vă implorăm… Vă rog frumos, lăsaţi-l să termine
şcoala…
— Taci! îi răspunse directorul. Wang, şeful de echipă, e aici?
L-am văzut pe tatăl lui Wang Tai venind pe şase roţi. Douăzeci de ani m-a
condus Wang ăsta pe şase roţi şi douăzeci de ani i-am fost cooperator în
comună. Era un om voinic. Venise în picioarele goale, dezbrăcat până la
brâu, era bronzat. Nu purta cingătoare, aşa că îşi lega pantalonii pe mijloc
cu o panglică albă, iar la brâu îşi agăţa secera. Eu îi spuneam Maestrul al
Şaselea şi niciunul dintre noi n-a fost în stare să înveţe de la el cum să-şi
poarte pantalonii fără cingătoare. Pe picioare avea multe bube şi o cicatrice
foarte pronunţată.
— Domnule director, de ce m-aţi chemat aici? întrebă cel venit pe şase roţi.
— Domnule şef de echipă, zise directorul, vă spun, dar să nu vă supăraţi.
Wang Tai al dumneavoastră a făcut pipi în capul fetelor… Chestia asta…
nu-i bine. În educarea unui copil, părinţii trebuie să colaboreze cu şcoala.
Wang „Şase roţi“ întrebă:
— Unde e jigodia?
Directorul făcu un semn către un profesor mai tânăr, care îl împinse pe
Wang Tai în biroul directorului.
— Jigodie, ai făcut pipi în capul fetelor? Păi, acolo trebuie tu să faci?
Wang Tai stătea cu capul plecat şi fără să zică nimic, îşi curăţa unghiile.
— Cine te-a învăţat să faci aşa ceva? îl întrebă tatăl lui.
Wang Tai arătă spre mine şi fără cea mai mică ezitare rosti:
— El!
Eu îl priveam uluit pe Wang Tai şi întreg universul se învârtea odată cu el.
— Nu numai că a făcut el prostia, ci a mai tras la rele şi pe un băiat bun din
clasa ţăranilor săraci. O treabă ca asta în mod absolut nu se petrece din
senin.
— Familia mea e blestemată… familia mea e blestemată… Cum să dea
naştere unui asemenea ticălos? spunea tata în timp ce se plimba încoace şi
încolo.
— De mic ai fost pus pe rele, îi spuse Wang „Şase roţi“ lui Gao Yang. Când
ai să-ţi rupi gâtul?
Apoi, se întoarse spre tata şi întrebă:
— Cum de ai crescut un copil aşa de rău?
Tata purta o pălărie ponosită şi… vreo două strigăte… A ridicat băţul cu
gândul să mă nimerească. Oare eu am strigat? Trecuseră douăzeci de ani şi
aş fi vrut să mă lămuresc dacă eu am strigat: „Tată… eu mi-am băut urina…
eu doar mi-am băut urina…“
— Frăţioare, nu fi trist! îl consolă bărbatul între două vârste pe Gao Yang.
Dacă ai trecut testul ăsta, totul va fi uşor de acum înainte. Eşti un bărbat
care poate să îndure multe. Rabdă, înghite… Uite, ce-l pui să facă, aia face!
O să ai parte de zile frumoase. Când ai să pleci de aici, nu-i cazul să te mai
întorci.
Bătrânul deţinut mâncase pâiniţa îmbibată de urină, iar apoi sorbecăi şi
supa. Pe fundul castronului, lipit, era un fir de usturoi gălbui, pe care îl luă
şi îl îndesă în gură cu mare grijă. La sfârşit, linse ca un câine bătrân spuma
şi uleiul care rămăseseră pe marginea castronului.
Fluierul răsună prelung de câteva ori, după care se auzi o voce subţirică:
— Atenţiune! În toate celulele să se stingă lumina pentru culcare! În timpul
nopţii, regulile sunt acestea pe care le ştiţi. În primul rând, nu aveţi voie să
şuşotiţi. Doi: nu aveţi voie să faceţi schimb de paturi. Trei: nu aveţi voie să
dormiţi în pielea goală.
Încetişor, lumina gălbuie a lămpii pieri, iar în celulă se aşternu tăcerea. Gao
Yang vedea, totuşi, cei şase ochi ai colegilor cum scânteiau fosforescent în
beznă. Sleit de puteri, se aşeză pe pat unde simţi că pătura aceea gri emana
un miros de usturoi. Roiul de ţânţari se îndepărtă. Se auzea numai ţipătul
păsărilor afară, dincolo de celulă.
Ziua aceea, care părea nesfârşită, se apropia de momentul în care bezna
înghiţea totul. Gao Yang puse capul pe pernă, închise ochii şi două lacrimi
răzleţe i se prelinseră pe obraji. În mare taină, încredinţat că nu-l aude
nimeni, oftă. Printre barele metalice de la fereastră, se zărea macaraua
cufundată în ceaţa nopţii. Luna nouă, de un galben palid, atârna într-un colţ,
în crângul cerului, dezvăluindu-şi blândeţea fără margini.
 Capitolul 8

Maimuţă prefăcută, câine trădător –

Din vremurile apuse omul e nerecunoscător.
Micuţule Wang, ţi-ai lăsat secera şi sapa
Şi doar la mersul de tiran ai mai luat seama.
Fragment din balada interpretată de Zhang Kou pe drum, după perioada de
blocaj în vânzarea usturoiul, cu referire la Wang Tai, noul director al
Cooperativei de Achiziţii şi Vânzări

Duba poliţiei se îndepărtă, iar în urma ei vălătuci de praf galben se

aşterneau pe asfaltul care strălucea în bătaia razelor de soare. O broască ce
fusese călcată de maşini cine ştie când se uscase şi zăcea întinsă în mijlocul
drumului ca o scoarţă. Părea mai degrabă o imagine ruptă dintr-un tablou.
Jinju se ridică în picioare şi porni împleticindu-se către marginea drumului.
Îi tremurau picioarele, era năduşită din vârful capului până-n tălpi, iar
mintea parcă i se golise de toate gândurile. Se aşeză pe o căpiţă de fân, fără
pic de vlagă în ea.
Drumul străbătea un câmp întins, cu porumb şi sorg cam cât jumătate de
stat de om. Undeva, mai în depărtare, grâul pârguit se vălurea în bătaia
vântului. Pe unde fusese recoltat usturoiul rămăseseră petice de pământ
negru în aşteptarea semănatului de soia sau porumb. Pretutindeni însă
pământul se crăpase zdravăn din pricina uscăciunii şi a soarelui torid. Unde
se aşterneau razele soarelui ce apunea încetişor, totul se îmbrăca în straie
aurii, dar mai cu seamă clădirea Guvernului Judeţean, căci acolo, în curte,
floarea-soarelui se deschisese în toată splendoarea ei, sporind şi mai tare
intensitatea culorii aurii.
Jinju rămase locului, ca prostită, până când soarele apuse de-a binelea.
Aburii se ridicau de pe pământ, tot aşa cum se înălţau de pe ogoare
cântecele triste. În fiecare seară de vară, vânticelul răcoros aducea cu el
cântecele ţăranilor care trudiseră o zi întreagă. Aceasta era arma secretă cu
care spulberau bieţii oameni istovirea trupului. Pe busturile lor dezgolite se
aşternea în timpul zilei un strat gros de praf, care, pe măsură ce pierea
lumina soarelui, devenea şi mai evident. Un bou trăgea plugul după el
întorcând pământul de pe parcela de usturoi. Văzut de departe, pământul era
într-o mişcare continuă – se rostogolea sub lama sclipitoare, se rostogolea şi
apoi se prăvălea ca un val negru, lucios, în urma plugului.
Jinju şezu încremenită acolo o vreme, cu privirea aţintita spre ogor. La
auzul plugarilor bătrâni care îşi îngânau cântecele, lacrimi fierbinţi se
porniră a-i scălda faţa.
Coboară soarele în Munţii din Apus
Şi cerul se întunecă încetişor.
Bătrânul plugar pocni din bici peste capul vitei înhămate la căruţă,
şfichiuind aerul. Apoi, îşi continuă cântecelul:
Mătuşa a Doua călare pe catâr
Agale merge spre Yangguan.
Bătrânul se opri, însă nu trecu mult şi o luă de la capăt cu aceleaşi versuri,
după care în urma lui se aşternu tăcerea.
Atunci, Jinju se ridică-n picioare, îşi scutură cu legăturica din mână praful
de pe haine şi porni alene către casă.
Tata murise, iar mama fusese arestată. În urmă cu o lună, tata fusese călcat
de maşina secretarului de partid de la oraş, în timp ce mama fusese luată cu
duba poliţiei, cu toate că nu-i era limpede nici acum cu ce se făcuse
vinovată.
Jinju se îndreptă spre râu şi odată ajunsă acolo, coborî, dar din pricină că
avea burta mare, mersul îi era anevoios, ba chiar era nevoită să se lase pe
spate ca să-şi poată ţine echilibrul. Călca pe iarba lucioasă uşurel, cu mare
băgare de seamă şi o ţinu aşa la vale, pe malul râului unde crescuseră sălcii
plângătoare cu duiumul. Pământul era moale, nisipos, doar că din loc în loc
Jinju simţea sub tălpi vârfurile trestiilor galben-verzui gata să se înalţe. Se
sprijini cu mâna de trunchiul unei sălcii cu coaja alunecoasă, brun-verzuie,
pe care mărşăluia o armată de furnici mari, roşii. Habar n-avea ce gânduri ar
fi trebuit să-i umble acum prin mintea ei de-a dreptul goală, însă deodată
văzu o umflătură la picior şi apoi urmară loviturile puternice în pântec.
Trase aer în piept, se îndoi de spate şi cuprinse în braţe trunchiul unui
copac, cu respiraţia tăiată.
Pe frunte i se iviră broboane de sudoare, îi curgeau lacrimile, dar copilul
continua să izbească tare, ca şi cum ar fi duşmănit-o din cine ştie ce pricină
neştiută. Femeia ştia cât de nedrept este totul, iar în clipele acelea în urechi
parcă-i răsunau plânsul şi ocara pruncului nenăscut. Aproape că-l şi vedea –
un băieţel care de acolo, din pântec, o ţintuia cu ochii lui mari…
„Copile, ţi-a venit sorocul? Asta vrei?“ Se aşeză cătinel pe pământul nisipos
şi începu să se frece cu mâna pe burta aceea uriaşă, pe care pielea era
întinsă peste măsură, gata să plesnească în fiece clipă. „Copile, încă nu-i
vremea. Nu te grăbi să vii pe lume acum!“ îşi implora ea pruncul nenăscut.
Dar vorbele ei parcă stârneau o furie şi mai aprigă, căci pruncul se porni a
izbi din răsputeri cu mâinile şi picioarele, căscând ochii mari şi urlând din
toţi rărunchii… În viaţa ei nu văzuse un copil care să plângă cu ochii
deschişi. „Copile, nu-i grabă să vii pe lume acum!” Cuprinsă de o durere
sfâşietoare, Jinju îşi înfipse unghiile adânc în coaja copacului… Simţi cum
un lichid călduţ i se prelinge pe picioare… „Copile, nu se poate să vii
acum!“
Jinju zbieră din toate puterile, spre spaima grangurilor de prin sălcii, care şi-
au luat numaidecât zborul cu fâlfâit molatic de aripi.
— Gao Ma… Gao Ma..! Vino şi salvează-mă!
Numai strigătul ei răsuna printre sălciile tăcute.
Ascuns în pântecul femeii, pruncul nu se sfia câtuşi de puţin şi n-avea milă.
Holbase ochii roşii ca sângele şi zbiera:
— Dă-mi drumul! Dă-mi drumul!
Jinju se prinse de copac şi cu greu izbuti să se ridice în picioare. Îşi muşca
buzele de atâta durere, iar la fiecare lovitură urla cu disperare,
neputincioasă. Aşa de cumplită-i era durerea, încât se îndoi de şale, doar-
doar să se elibereze cumva de sub ploaia de lovituri. În faţa ochilor i se
contura imaginea acelei vietăţi înfricoşătoare dinlăuntrul său – slăbuţ,
negricios, cu nasul mare, ochii larg deschişi şi dinţii ascuţiţi.
— Copile… nu mă muşca! Dă-mi drumul! Nu mă muşca!
Se încovoiase de tot şi, târându-şi picioarele, mai înaintă câţiva paşi,
croindu-şi drum printre crengile sălciilor plângătoare. Frunzele erau pline
de afide care-i cădeau pe faţă, pe gât, prin păr şi pe umeri, atunci când se
atingea de crengi în încercarea de a înainta. Lichidul acela călduţ, prelins pe
picioare, îi ajunsese în încălţări, unde amestecându-se de acum cu praful,
formase un noroi lipicios în care picioarele se afundau precum ţiparii în
mâlul de pe fundul bălţii. Femeia trecea de la o salcie la alta, silind-o pe
fiecare să-i împărtăşească suferinţa. În lumina amurgului, nenumăratele
afide străluceau puternic, iar luciul acela neobişnuit dădea impresia că
frunzele sălciilor sunt unse cu un ulei verde-albăstrui.
— Copile! Nu te holba aşa la mine! Nu face asta! Ştiu că te sufoci acolo, în
burta mea… că n-ai mâncat bine, n-ai băut ce trebuie… şi vrei să ieşi…
În clipa în care Jinju se împiedică şi căzu pe jos, în urechi îi răsună strigătul
de durere al pruncului ei, care muşca din peretele uterului cu sălbăticie. O
durere ascuţită, de parcă toate măruntaiele îi erau sfâşiate, o puse în
genunchi. Se târî pe pământ, înfigându-şi în mâl unghiile ca nişte gheare de
fier.
— Copile… m-ai sfâşiat… m-ai sfâşiat… N-am încotro decât să mă târăsc
precum un câine…
Burta i se freca de pământul nisipos, căci mergea de acum în patru labe, iar
picăturile de sudoare şi lacrimile fierbinţi cădeau fără încetare. Nu-şi putea
stăpâni strigătele sfâşietoare, pricinuite de copilul acela negricios, obraznic,
neastâmpărat, care o rupea în bucăţi. Pe Jinju o înfricoşa de-a dreptul piciul
cu chip nemilos, zvârcolindu-se înlăuntrul ei ca un vierme şi încercând cu
orice chip să-şi facă loc în spaţiul îngust în care se găsea captiv. Pereţii care
îl strângeau erau, însă, elastici şi dacă se întindeau într-o parte, atunci se
retrăgeau în alta, ceea ce îl înfuria atât de rău încât lovea şi mai cu sete pe
unde nimerea, strigând:
— Nenorocito! Nenorocită mai eşti!
— Copile… aoleu, copilaşul meu… dă-mi pace… dă-mi pace! Uite, mama
îţi cade în genunchi…
Impresionat parcă de tânguirea ei, pruncul îşi descleştă dinţii adânc înfipţi
în peretele uterului şi conteni cu loviturile necruţătoare. Pe dată durerea
slăbi, iar femeia îşi lipi faţa asudată de pământul nisipos, copleşită de
recunoştinţă pentru mărinimia pe care i-o arătase fiul ei.
Soarele cobora încetişor la Apus, răsfirând un strat de poleială pe crengile
sălciilor. Ridicându-şi faţa plină de praf şi grăunţe de nisip, Jinju zări fumul
alb, lăptos, care plutea pe deasupra satului. Se înălţă în picioare încetişor, cu
mare grijă, ca nu cumva să stârnească iar furia pruncului.
Apoi, cătinel, îşi croi drum mai departe până când ajunse la uşa iubitului ei
Gao Ma. Soarele roşiatic coborâse deja dincolo de salcâmi. Pe drumurile
satului, răsuna pocnetul bicelor, iar cântecele acelea cu iz de apă sălcie
aşterneau pe bolta cerească o lumină purpurie.
17
Îmi amintesc de mama ta la Izvoarele Galbene de mult plecată,
Lăsându-vă pe tine şi pe surori mâhnite şi însingurate.
Un copil fără mamă este ca mânzul fără frâu.
De mică ai plecat să cânţi prin case deocheate,
Dar niciodată râsul n-a fost pentru femeile uşoare,
Nu-ţi vinde trupul, ci mai bine ridică-ţi un altar,
Unde să se plătească tot sângele vărsat.

Amândoi îşi croiau anevoie drum prin lanul de iută. Deja soarele se ridicase
în înalt, iar ceaţa subţire se împrăştiase, limpezind Cerul şi Pământul.
Dincolo de drumul albicios se zăreau hectare întregi cultivate cu ardei iute
de ţăranii din satul Calul Cenuşiu – o nesfârşită întindere roşie ca focul.
Când au ieşit, într-un târziu, din lanul de iută, pe Jinju o încercă un
sentiment de ruşine profundă, de parcă s-ar fi înfăţişat goală în faţa tuturor,
aşa că se retrase grăbită. Gao Ma o urmă, îndemnând-o:
— Haide, mergi! La ce bun să dai înapoi tocmai acum?
— Frăţioare Gao Ma, nu mă încumet să ies la lumina zilei.
— Aici suntem la marginea satului Calul Cenuşiu, nu ne cunoaşte nimeni, îi
spuse Gao Ma cu îngrijorare în glas.
— Mi-e teamă. Dacă ne întâlnim cu cineva cunoscut, ce ne facem?
— N-o să ne întâlnim, o asigură el. Şi, chiar dac-ar fi aşa. N-avem niciun
motiv să ne ruşinăm.
— Cum poţi să spui aşa ceva?… Gao Ma, uită-te şi tu în ce hal m-ai adus.
Jinju se aşeză şi izbucni în plâns.
— Prea bine, bunicuţo! zise Gao Ma exasperat. Aşa sunteţi voi femeile – vă
speriaţi de orice şi într-o clipă vă suciţi.
— Nu mai pot să merg. Mă dor picioarele cumplit.
— Văd că eşti pe cale să dai înapoi.
— Îmi este şi somn…
Gao Ma se scărpină în cap mai întâi, iar apoi spuse:
— Doar n-o să ne petrecem restul vieţii în lanul de iută!
— Nu-mi pasă. Eu nu pot să merg aşa în văzul lumii.
— Atunci, plecăm la noapte.
Acestea fiind zise, Gao Ma o trase pe Jinju ca să o ridice de jos şi continuă:
— Să mergem înapoi. Aici e prea primejdios.
— Eu…
— Ştiu că nu poţi să mergi, zise Gao Ma şi numaidecât, aşezându-se în
patru labe, continuă: Te duc eu în spate.
Gao Ma îi dădu bocceluţa din mână, după care întinse braţele în spate, o
apucă de mijloc, iar ea, supusă, se sprijini de spinarea lui voinică. El sufla
greu, gâfâia, cu gâtul negricios întins înainte. Fata, cuprinsă de milă, îl
împunse cu genunchii şi îi şopti:
— Pune-mă jos. Merg singură.
Gao Ma nu rosti nicio vorbă, ci ridică mâinile un pic mai sus până îi
cuprinse fesele pe care le strânse uşor. Iarăşi se stârni înlăuntrul ei senzaţia
aceea că parcă toate organele se deschid asemenea florii îmbobocite. Ea
gemea şi lovea uşor cu pumnii strânşi în gâtul lui Gao Ma, care, neatent
fiind, se împiedică şi curând amândoi erau pe jos.
Iuta se legăna neliniştită – la început tremurau doar câţiva lujeri, pentru ca
mai apoi să li se alăture şi alţii stârniţi de vânt. Mii şi zeci de mii de lujeri
fremătau împreună. Toate sunetele lumii se lăsau înghiţite de foşnetul acela
uriaş şi, totuşi, atât de blând, al frunzelor şi lujerilor de iută prinşi laolaltă în
aceeaşi îmbrăţişare.

A doua zi dis-de-dimineaţă, Jinju şi Gao Ma, cu hainele prăfuite şi jilave de

la roua dimineţii, au pornit către autogara din satul Calul Cenuşiu, de unde
plecau autobuzele de cursă lungă.
Au ajuns la o clădire înaltă, cu faţadă dichisită. Luminile încă aprinse
deasupra uşii puneau în evidenţă caracterele scrise cu vopsea roşie de pe
firmament, precum şi tencuiala de un verde spălăcit. De-o parte şi de alta a
aleii care ducea spre poartă erau înşiruite tarabele negustorilor ambulanţi
care îşi petrecuseră acolo noaptea, formând un adevărat coridor. Negustorii,
bărbaţi şi femei, cu ochii cârpiţi de somn şi feţele obosite, stăteau răzleţiţi
care pe unde apucaseră să se aşeze. Jinju zări o fetişcană la vreo douăzeci şi
ceva de ani care ducea mâna la gură şi căsca. După ce îşi isprăvi căscatul,
Jinju îi observă ochii împăienjeniţi, care la lumina pâlpâindă a lămpii cu
gaz, arătau ca ochii letargici, inexpresivi ai unui mormoloc mai mult mort
decât viu.
— Pere dulci… pere dulci… Cine mai vrea pere dulci? striga ea lângă
tarabă.
— Struguri buni… struguri de Xinjiang, fără sâmburi… Cine cumpără
struguri? zicea un alt negustor.
Toţi negustorii aceia îşi chemau clienţii cu însufleţire, sperând să-şi vândă
marfa – fructe de toate soiurile şi culorile. În aer plutea un iz de fructe
coapte bine, amestecat cu mirosul emanat de gunoaiele aruncate pe jos:
hârtii, coji de fructe stricate şi excremente umane.
Pe Jinju o încerca o senzaţie stranie că privirile negustorilor ascundeau
ceva. „Ei îşi laudă marfa, dar de fapt mă ocărăsc pe mine sau chiar mă
batjocoresc”, gândi ea. „Toţi ştiu cine sunt şi ce-am făcut în ultimele două
zile. E limpede că vânzătoarea aceea a observat noroiul şi frunzele uscate de
iută de pe spatele meu. Şi nemernicul acela bătrân se holbează la mine,
luându-mă drept una din femeile alea uşoare…“ Copleşită de ruşine, lui
Jinju îi venea să intre în pământ. Parcă nici picioarele nu o mai ascultau, iar
gura îi era încleştată de-a binelea. De atâta ruşine, mergea cu capul plecat,
agăţată de haina lui Gao Ma. Iarăşi o cuprindeau remuşcările, presimţind că
în faţa ei nu se mai deschidea niciun drum, iar gândul la viitor pur şi simplu
o înspăimânta.
Îl urmă pe Gao Ma pe scări şi se opri la capătul lor, pe mozaicul acela
mizerabil, ca să-şi tragă sufletul. Negustorii parcă se cufundaseră în tăcere
deodată, mai toţi moţăind cu capul în piept. „Probabil că mi se pare”, se
gândi ea. „Sigur n-au văzut nimic neobişnuit la mine.” În clipa aceea, din
clădire ieşi o bătrână cu părul încâlcit şi faţa murdară, care o săgetă pe Jinju
cu ochii ei negri precum cărbunele. Aceasta fu atât de înfricoşată de privirea
femeii, încât începu să tremure din toate încheieturile. Femeia coborî scările
pe latura dinspre nord, căută un colţ mai ferit, îşi dădu jos pantalonii şi îşi
făcu nevoile.
Când Gao Ma apăsă pe clanţa uşii, soioasă din pricina miilor şi zecilor de
mii de mâini care o atinseseră, Jinju simţi un fior ciudat în inimă. Uşa se
deschise puţin, scârţâind, suficient pentru a îngădui aerului fierbinte, urât
mirositor dinăuntru s-o izbească drept în faţă. Pe dată, fata gândi că greaţa
cumplită o va doborî la pământ. Totuşi, îl urmă pe Gao Ma în sala aceea
care se dovedi a fi chiar sala de aşteptare a autogării. O femeie, după toate
aparenţele lucrătoare acolo, căscă în timp ce ei intrau. Gao Ma a tras-o pe
Jinju după el şi când s-au apropiat de ea, au băgat de seamă că era
însărcinată şi avea faţa plină de aluniţe mari.
— Tovarăşă, la ce oră pleacă maşina spre Lanji? întrebă Gao Ma.
— Nu ştiu. Mergi la ghişeu şi întreabă! îi răspunse femeia, scărpinându-se
pe burtă şi privindu-i pe cei doi cu coada ochiului.
Era o femeie frumoasă, cu o voce caldă, foarte plăcută.
— Acolo e ghişeul, zise ea arătând cu mâna.
Gao Ma încuviinţă din cap şi îi mulţumi de trei ori.
Nu era multă lume la coadă, aşa că într-o clipă s-au trezit cu biletele în
mână. În tot acest răstimp, Jinju n-a slăbit din strânsoarea mâinii un colţ al
hainei lui Gao Ma.
Stând în uşa sălii uriaşe, se gândea cu groază că toată lumea o urmăreşte cu
privirea. Îşi plecă ochii şi îşi văzu hainele murdare, precum şi pantofii plini
de noroi, ceea ce o făcu să regrete că plecase de acasă în mare grabă şi nu-şi
luase ceva haine curate de schimb.
Gao Ma o trase după el în sala unde pe podeaua mozaicată se găsea un
covor de coji de seminţe, hârtii de bomboane, coji de fructe, scuipat şi apă.
Era căldură mare şi un aer greu de suportat, în care se amestecau mirosul de
transpiraţie şi alte miasme greu de definit. Nu le-a luat mult să se
obişnuiască cu toate – doar câteva minute. Din toată învălmăşeala asta,
Jinju reuşi să distingă un anume miros specific femeilor, aşa că pe dată se
spulberă orice barieră emoţională care o împiedicase să intre cu inima
uşoară în locul acela.
Gao Ma era în căutare de locuri. Văzu trei şiruri de bănci vopsite într-o
culoare nedefinită, pe care dormeau mulţi oameni întinşi, printre ei
înghesuindu-se şi unii care stăteau în şezut. S-au învârtit ce s-au învârtit pe
acolo până când în cele din urmă au găsit un loc pe banca de lângă panoul
cu rubrica de presă. Banca însă era udă, ca şi cum ar fi făcut pipi un copil
acolo. Pentru că Jinju nu se arătă deloc dornică să se aşeze, Gao Ma şterse
udătura cu mâna şi o îndemnă:
— Hai, aşază-te! Mofturi faci acasă; la drum, te adaptezi. Hai, o să-ţi fie
mai bine dacă te aşezi.
Se aşeză el primul, urmat de Jinju care îl privea cam încruntată. Fata avea şi
motive să fie supărată, căci picioarele-i erau umflate şi amorţite. Nu după
mult timp, într-adevăr se simţi mult mai bine pentru că îşi putea sprijini
spatele de băncuţă, dar mai cu seamă pentru că nu se mai afla în centrul
atenţiei celorlalţi. Când Gao Ma o anunţă că mai era o oră şi jumătate până
la plecarea autobuzului şi o îndemnă să închidă ochii şi să tragă un pui de
somn, Jinju se supuse cuminte, deşi nu-i era câtuşi de puţin somn. De
îndată, imaginaţia o purtă în mijlocul lanului de iută, înconjurată de lujeri
verzi ca jadul. Deasupra capului, numai frunzele de iută aspre şi strălucirea
rece a cerului mai stăruiau. Nici gând să doarmă, aşa că deschise ochii.
La avizierul gri-verzui, trei din cele patru bucăţi de sticlă fuseseră sparte, iar
înăuntru atârnau două pagini gălbejite de ziar. Un bărbat între două vârste se
apropie, vârî mâna îndărătul geamului rămas şi rupse un colţ de ziar, privind
în jur cu precauţie. Nu după mult timp, Jinju simţi mirosul iute-amărui de
tutun şi realiză că peticul de ziar slujise drept hârtie pentru ţigară. O
cuprinse de îndată regretul că nu avusese şi ea atâta inspiraţie cât să
folosească ziarul ca să şteargă banca udă.
Apoi, îşi privi pantofii şi descoperi că noroiul deja se uscase, crăpându-se în
fel şi chip, aşa că începu să-l îndepărteze cu unghiile. Gao Ma se înclină
spre ea şi o întrebă încetişor:
— Jinju, ţi-e foame?
Fata clătină din cap.
— Mă duc să iau ceva de mâncare, zise el.
— Nu, nu. O să avem nevoie de bani în multe locuri de acum înainte, îi
răspunse ea.
— Omul e de fier, dar hrana e de oţel. Dacă sunt sănătos, am putere de
muncă şi atunci nu va trebui să ne îngrijorăm în privinţa banilor. Ţine-mi
locul ocupat!
În timp ce îşi puse bocceluţa pe bancă, pe Jinju o încercă o stare de
nelinişte, ca şi cum avea presimţirea că el pleacă şi nu se va mai întoarce
niciodată. Totuşi, cât de prostesc i se părea gândul acesta, fiindcă el n-ar fi
făcut aşa ceva nici în ruptul capului, nu de alta, dar nu era genul. Prima
imagine pe care o păstra în amintire cu el îi năvăli în faţa ochilor – Gao Ma
cu căştile în urechi, în lanul de grâu. Ce îndepărtat părea totul, de parcă se
întâmplase cu sute de ani în urmă!
Deschise bocceluţa şi scoase casetofonul cu gândul să asculte muzică, însă
se temu ca nu cumva să râdă cineva de ea, aşa că îl puse degrabă la loc.
În faţa ei, pe un scaun, şedea o femeie frumoasă aidoma unei figurine de
ceară. Părul negru ca pana corbului îi cădea pe umeri, încadrând de minune
un chip cu tenul alb ca zăpada, pe care sprâncenele subţiri se arcuiau
delicat. Avea nişte gene neobişnuit de lungi, iar guriţa-i era ca o cireaşă
coaptă şi lucioasă. Purta o fustă roşie precum drapelul. Vederea sânilor
proeminenţi ai femeii o făcu pe Jinju să se ruşineze. Auzise ea că fetele de
la oraş poartă sutien cu burete şi în clipa aceea nu-şi putu înfrâna gândul că
sânii ei sunt prea mari şi cam lăsaţi. Se gândi în sinea sa: „Mă temeam eu că
o să crească mari şi urâţi şi uite că aşa s-a şi întâmplat. Numai că fetele de
la oraş aşteaptă în zadar să le crească sânii. Viaţa e plină de mistere!” Îşi
aminti apoi de o vorbă a fetelor din sat: „Să nu laşi bărbaţii să pună mâna pe
sânii tăi, fiindcă altfel o să se ridice în câteva zile precum plămada de pâine
în care ai frământat drojdie!” Acum înţelegea ea cum vine treaba asta şi le
dădea crezare întru totul. După ce simţise gustul iubirii, afurisiţii de sâni se
umflaseră teribil şi tot continuau să crească.
Un bărbat, după toate aparenţele de prin alte locuri, îşi pusese capul în poala
femeii îmbrăcate cu fusta roşie, şi pe dată ea îşi răsfiră degetele subţiri prin
părul lui ondulat, aşezându-i în ordine câteva bucle.
Jinju îi urmărea cu atenţie când femeia cu fusta roşie îi surprinse privirea.
Ruşinată, ca un hoţ prins la furat, Jinju îşi plecă degrabă capul.
La un moment dat, sala se lumină, iar la difuzor se transmise un apel către
pasagerii pentru Taizhen să se aşeze la rând, la poarta 10, pentru controlul
biletelor. Femeia de la difuzor vorbea cu un accent dialectal puternic, care
îţi strepezea dinţii. O grămadă de oameni dintre cei întinşi pe bănci pe
neaşteptate s-au înviorat şi, roind ca albinele, s-au bulucit la poarta 10, care
cu sarsanale sau coşuri în mâini, care cu neveste şi copii după ei. Era ca o
adunătură pestriţă de oameni, mai toţi mici de înălţime.
Cei doi care stăteau în faţa ei îşi vedeau de ale lor, ca şi cum erau singuri pe
lume.
Două îngrijitoare cu mături în mâini, aflate lângă bănci, începură să-i
împungă cu cozile măturilor în fund şi în coapse pe cei care dormeau acolo,
strigându-le:
— Scularea! Toată lumea să se scoale!
Unii dintre cei împunşi se ridicau grăbiţi, se frecau la ochi şi îşi scoteau câte
o ţigară să fumeze; alţii se ridicau încet şi aşteptau să plece îngrijitoarele,
după care se întindeau alene la loc.
Greu de spus din ce motiv, dar femeile n-au îndrăznit să-l deranjeze pe
bărbatul cârlionţat. Femeia cu fusta roşie, cu mâinile tot în părul
partenerului ei, văzându-le pe îngrijitoarele acelea cam murdare, întrebă cu
voce răspicată:
— Domnişoară, la ce oră pleacă autobuzul spre Pingdao?
Femeia rosti întrebarea cu un accent impecabil de Beijing, ceea ce o făcu pe
Jinju să conchidă cu plăcere că femeia aceea era şi frumoasă, şi rafinată.
Amândouă îngrijitoarele răspunseră la unison:
— La opt şi jumătate!
În comparaţie cu femeia cu fustă roşie, cele două nu puteau decât să-i
stârnească dispreţul. Nici n-au răspuns bine că şi-au şi reluat măturatul
dintr-un capăt al sălii. Acolo, cam toţi bărbaţii şi o bună parte dintre femei
fumau ţigară sau pipă, aşa că în atmosfera aceea îmbâcsită de fum pe unii îi
îneca tusea, iar alţii scuipau pe jos, ca să-şi dreagă gâtul.
Gao Ma se apropie cu o pungă de celofan în mână.
— E vreo problemă? o întrebă el pe Jinju, văzându-i expresia feţei.
Apoi, se aşeză pe bancă şi scoase din pungă o pară pe care i-o întinse lui
Jinju, spunându-i:
— Restaurantul nu a deschis încă, dar am cumpărat nişte fructe. Ia şi
mănâncă!
— La ce bun ai cheltuit atâţia bani? îi zise Jinju cu reproş în glas.
Gao Ma şterse para pe jachetă şi muşcă zgomotos din ea.
— Haide, mănâncă! Uite că mănânc şi eu, continuă el.
Un tânăr zdrenţăros se plimba pe lângă băncuţe şi cerşea la oricine îi ieşea
în cale. Se opri în faţa unui ofiţer tânăr care îl urmărea cu coada ochiului şi,
luându-şi o expresie vrednică de toată mila, îi spuse:
— Domnule ofiţer… colonel, dă-mi şi mie un bănuţ!
Ofiţerul, un tânăr rotofei, îşi roti ochii a dispreţ şi spuse răspicat:
— N-am bani!
— Orice bănuţ e bun… zise băiatul. Fie-ţi milă, fie-ţi milă!
— Du-te la muncă. Doar eşti ditamai omul!
— Munca îmi dă ameţeli, zise băiatul.
Ofiţerul scoase un pachet de ţigări din care extrase o ţigară şi o băgă între
buze.
— Domnule ofiţer, dacă n-ai bani, atunci e bună şi o ţigară…
— Ştii ce ţigări sunt astea?
Acum ofiţerul nu-l mai privea pieziş, ci drept în ochi, în timp ce scotea o
brichetă strălucitoare, pe care o aprinse. Flăcăruia însă nu atinse ţigara, ci
doar pâlpâi în aer.
— Sunt ţigări străine, domnule ofiţer. Sunt ţigări străine.
— Ştii tu de unde vin ţigările astea străine? întrebă ofiţerul.
— Păi, nu ştiu.
— Mi le-a adus socrul meu taman din Hong Kong! răspunse ofiţerul. Şi mai
e şi bricheta asta!
— Domnule ofiţer, ai avut parte de un socru de ispravă. Arăţi a om norocos.
Socrul tău cu siguranţă e mare şef şi ginerele lui cu siguranţă că într-o bună
zi va fi şi el mare şef. Asemenea oameni au bani şi pe deasupra sunt şi
generoşi. Domnule ofiţer, dă-mi şi mie o ţigară!
Ofiţerul rămase pe gânduri pentru o clipă şi apoi îi spuse:
— Nu, mai bine îţi dau bani.
Jinju îl văzu pe ofiţer cum scoate cu două degete o monedă strălucitoare de
2 fen şi i-o dă tânărului cerşetor care, cu amărăciune pe chip, o primeşte
politicos, cu amândouă mâinile, şi apoi face o plecăciune adâncă.
Tânărul îşi continuă drumul, privind în dreapta şi în stânga. Trecu pe lângă
Gao Ma şi Jinju şi se opri în faţa Cârlionţatului şi a femeii cu fustă roşie.
Bărbatul de abia se ridicase în şezut. Când cerşetorul făcu o plecăciune în
faţa lui, Jinju văzu că avea pantalonii rupţi.
— Doamnă, domnule, aveţi milă de un om fără noroc pe lume. Daţi-mi şi
mie un bănuţ!
— Ţie nu ţi-e ruşine? Ditamai zdrahonul… ar trebui să te duci la muncă, îl
mustră femeia cu fustă roşie. Fiecare om s-ar cuveni să aibă puţin respect de
sine.
— Doamnă, eu nu înţeleg o iotă din ce-mi zici. Dă-mi şi mie un bănuţ,
doi…
— Vrei să te prefaci că eşti câine? îl întrebă Cârlionţatul. Pentru fiecare
lătrat capeţi câte un yuan.
— Desigur că vreau, răspunse tânărul. Vrei să latru ca un dulău sau ca un
căţeluş?
Cârlionţatul zâmbi către femeia cu fustă roşie.
— Latră cum vrei tu!
Tânărul tuşi, îşi drese vocea şi apoi se porni pe lătrat, ca un câine adevărat.
— Ham, ham – ham, ham, ham – ham ham ham ham ham ham ham ham
ham, ham, ham, ham ham, ham ham ham ham ham ham ham ham! Ăsta a
fost căţeluşul – douăzeci şi şase de lătrături. Hau! Hau hau! Hau hau! Hau
hau hau! Hau hau hau hau hau hau hau hau hau hau! Hau hau hau! Hau
hau! Hau! Asta a fost dulăul – douăzeci şi patru de lătrături. Şi de la dulău
şi de la căţeluş, adunate, ies cincizeci de lătrături, câte un yuan fiecare, deci
în total cincizeci de yuani, domnule… doamnă…
Cârlionţatul şi femeia cu fustă roşie se priveau jenaţi unul pe celălalt. El
scoase portofelul şi îşi numără banii, după care se întoarse spre femeie şi o
întrebă:
— Yingzi, tu mai ai ceva bani la tine?
— De unde să am eu bani? Am doar câteva monede, răspunse ea indignată.
— Frăţioare-câine, suntem de mult pe drum şi asta este ultima noastră haltă,
spuse tânărul încercând să se scuze. Ne-au mai rămas doar patruzeci şi trei
de yuani. Uite cum facem: îţi rămânem datori şapte yuani, iar tu ne dai
adresa şi după ce ajungem acasă, ţi-i trimitem prin poştă.
Băiatul luă banii, îşi umezi degetele cu salivă şi numără cu mare atenţie
banii de două ori. Scoase dintre bancnote una roşie, de un yuan, cu colţul
rupt, şi spuse:
— Domnule, pe asta n-o vreau. Luaţi-o! Am luat patruzeci şi doi de yuani şi
îmi rămâneţi dator opt yuani.
Apoi mai alese o bancnotă de zece yuani cam murdară şi zise:
— E prea murdară. N-o vreau nici pe asta. Îmi sunteţi datori optsprezece
yuani.
— Îmi păreţi cunoscut… Parcă v-am mai văzut undeva… spuse femeia cu
fusta roşie, mijindu-şi ochii.
— Sigur mă confundaţi, răspunse tânărul printre hohote de râs. Eu pe aici
îmi fac veacul de vreo zece ani. Cerşesc de mâncare, bani…
— Lăsaţi-ne adresa! îl îndemnă Cârlionţatul.
— Eu nu ştiu carte, zise băiatul. Trimite-i banii preşedintelui Statelor Unite,
că mi-i dă el, doar e unchiul meu!
Tânărul făcu o plecăciune adâncă în faţa frumosului cuplu, însă cei doi deja
săriseră în picioare, speriaţi.
— Domnule, doamnă, vreţi să mai ascultaţi câinele lătrând? Pot să latru în
fel şi chip, zise el plin de entuziasm. De astă dată va fi gratis.
— Nu mai vrem, îi răspunse Cârlionţatul cu lacrimi în ochi. Frăţioare, eşti
un băiat grozav!
Tânărul se zguduia de râs şi, întorcându-se spre Jinju şi Gao Ma, îi salută
din cap şi zise:
— Frăţioare, surioară, ce-aţi zice de o pară din aia dulce? Mi s-a uscat gâtul
de atâta lătrat.
Jinju scoase o pară şi se grăbi să i-o dea. El luă para, făcu o plecăciune şi în
faţa lor, după care articulă un lătrat prelung. Apoi, muşcă din pară cu poftă,
mormăind a plăcere şi, ca şi cum ar fi fost singur pe lume, se îndepărtă
semeţ.
Un nou anunţ la difuzor pentru ca pasagerii să se aşeze în rând pe peron,
pentru a le fi controlate biletele. Femeia cu fustă roşie şi Cârlionţatul au
pornit glonţ într-acolo, trăgând un geamantan pe rotile după ei.
— Noi nu plecăm? îl întrebă Jinju pe Gao Ma.
Gao Ma se uită la ceas şi spuse:
— Mai sunt patruzeci de minute. Şi eu sunt neliniştit.
De acum nu mai era nimeni care să doarmă pe bănci, deşi era un du-te-vino
continuu. În sală îşi făcuseră apariţia un cerşetor bătrân care tremura tare,
dar şi o femeie cu un copil după ea, care se îndeletnicea tot cu cerşetoria.
Un bărbat între două vârste, cu şapcă pe cap şi cu o tunică chinezească,
stătea cu o sticlă de bere, pe jumătate goală, în faţa avizierului, ţinând un
discurs în timp ce flutura sticla prin aer. Avea mânecile pline de pete de
grăsime, iar pe nas o julitură de toată frumuseţea. Două stilouri erau agăţate
la buzunarul de la piept, ceea ce o făcu pe Jinju să bănuiască faptul că ar fi
vreun cadru de partid.
Luă o înghiţitură de bere, după care flutură puţin sticla ca să-i admire stratul
de spumă. Încercă să zică ceva, dar i se împleticea limba, iar buza de jos
părea să-i fi înţepenit.
— Nouă editoriale – scrisoarea deschisă a Comitetului Central al Partidului
Comunist Sovietic… Hruşciov a spus: „Stalin, tu eşti al doilea tată pentru
mine“. În limba chineză, asta ar fi: „Stalin, tu eşti adevăratul meu tată“, iar
în dialectul din judeţul Paradis ar fi: „Domnia ta eşti tăicuţul meu“.
Apoi, a mai luat o gură de bere şi a îngenuncheat, imitându-l pe Hruşciov
care îi cerea îngăduinţă lui Stalin.
— Dar moştenitorii oamenilor perfizi, continuă el, îşi depăşesc
predecesorii. Hruşciov, când a ajuns la putere, i-a dat foc lui Stalin.
Tovarăşi, să luăm aminte la experienţele istoriei.
Încă o gură de bere.
— Tovarăşi conducători de la toate nivelurile, luaţi aminte la toate astea! În
niciun caz nu trataţi cu neglijenţă… Ua…
Îi ieşi din gură spumă de bere, pe care o şterse cu mâneca, după care îşi
continuă discursul:
— Nouă editoriale cu scrisoarea deschisă a Comitetului Central al
Partidului Comunist Sovietic…
Jinju îl privea fascinată pe acest cadru de partid care ţinea un discurs despre
lucruri pe care ea nu le mai auzise niciodată. Mai presus de orice îi plăcea
tremurul vocii lui şi modul în care îşi răsucea limba când pronunţa numele
„Sta-lin”. Râse fără să vrea, însă pe dată Gao Ma o strânse de braţ şi îi
şopti:
— Jinju, e de rău! Deputatul Yang este aici!
Fata simţi cum îi îngheaţă sângele în vine de spaimă. Întoarse capul şi îi
văzu pe deputatul Yang, pe fratele ei cel şchiop şi pe zdrahonul de frati-su
cel mic stând în uşă, scrutând cu privirea sala de aşteptare.
Înspăimântată, îl apucă pe Gao Ma de mână şi se ridică în picioare.
Individul cu discursul mai luă o gură şi, fluturându-şi braţul prin aer, strigă:
— Sta-lin, Sta-lin…

Jeepul acela mare se zgâlţâia din toate încheieturile pe drumul de-a lungul
lanului de iută. La un moment dat, deputatul Yang îl bătu pe umăr pe şofer
şi îi spuse:
— Băiete, opreşte aici!
Şoferul puse frână brusc, ceea ce făcu maşina să se oprească în loc cu un
scârţâit puternic. În timp ce cobora, deputatul Yang se adresă celor din
maşină:
— Hei, nu coborâţi să vă mai dezmorţiţi un pic?
Fratele mai mare deschise portiera, sări jos, cam împiedicat, după care se
echilibră şi se întinse un pic. În timpul acesta, fratele mai mic o împinse pe
Jinju, îndemnând-o:
— Coboară!
Jinju stătea cu umărul lipit de Gao Ma.
— Coboară! strigă fratele mai mare de jos.
La această comandă, Gao Ma se aplecă şi sări din maşină, iar Jinju coborî şi
ea, împinsă de fratele mai mic.
Soarele se înălţase semeţ deasupra câmpului pe care ţăranii din satul Calul
Cenuşiu cultivaseră ardei iute – o imensitate roşie ca sângele. În nesfârşirea
lui, lanul de iută se unduia molcom, tulburat doar de păsările care pluteau
tăcute pe deasupra. Vederea lanului îi aşternu lui Jinju în inimă o senzaţie
neobişnuită de pace, ca şi cum de multă vreme presimţise că va veni această
zi. Acum totul era cât se poate de limpede. Ceea ce trebuia să se întâmple în
cele din urmă se întâmpla.
Fetei i-au legat mâinile la spate cu o sfoară, însă cu ea băieţii s-au arătat
îndurători, căci au legat-o doar la încheieturi. Cu Gao Ma n-a fost chiar aşa
– l-au legat fedeleş, cu o sfoară subţirică peste umeri, dar atât de bine
strânsă că-i intra în carne. Poziţia aceasta îl forţa să-şi întindă gâtul în faţă,
iar pe Jinju o durea cumplit sufletul să-l vadă aşa.
Deputatul Yang făcu câţiva paşi către lanul de iută şi se uşura acolo, fără
nicio jenă. Apoi, întoarse capul spre ei şi zise:
— Frate mare, Frate mic, voi ăştia cu numele Fang sunteţi nişte oameni de
nimic.
Fratele mai mare îl privea cu gura căscată de uimire.
— Sunteţi proşti făcuţi grămadă că aţi lăsat-o pe sora voastră să fugă cu un
bărbat. Să fi fost eu în locul vostru… comenta deputatul, privindu-l
ameninţător pe Gao Ma.
Fără să aştepte ca deputatul Yang să mai adauge ceva, fratele mai mic îi
trase lui Gao Ma un pumn în nas. Acesta urlă de durere şi se retrase în spate
cu câţiva paşi, reuşind să-şi păstreze, totuşi, echilibrul. Îşi mişcă umerii, de
parcă ar fi vrut să ridice mâna ca să se frece de durere, doar că lovitura îl
năucise şi nu mai realiza că avea mâinile legate.
— Frăţioare… nu-l mai lovi! Loveşte-mă pe mine! îl imploră Jinju,
năpustindu-se înspre Gao Ma.
Fratele ei însă dintr-o lovitură de picior o trimise drept în lanul de iută. Jinju
se prăbuşi, trăgând după ea şi lujerii de iută, dar din căzătura aceasta i se
dezlegă sfoara de la mâini, şi odată ce se văzu eliberată din strânsoare, îşi
încolăci braţele în jurul picioarelor îndoite. O durea atât de rău un picior
încât o străfulgera gândul că şi-l rupsese.
— Să nu te aştepţi la milă din partea noastră! Eşti o stricată şi o neobrăzată!
o ocări fratele mai mic.
Gao Ma era palid şi curând începu să-i curgă sânge din nas – la început era
negru, dar apoi căpătă o culoare roşie, aprinsă.
— Este… împotriva legii să… loviţi oamenii! se bâlbâi el şi zicând acestea,
se văzu cum muşchii feţei îi tresăltau, iar gura îi părea cam strâmbă.
— Cum ai păcălit-o tu pe sora lor e împotriva legii, spuse deputatul Yang.
Nu numai că ai răpit o nevastă de lângă bărbatul ei, dar ai şi zădărnicit
planurile de căsătorie ale celor trei familii. Ar trebui să fii închis pentru
douăzeci de ani.
— N-am făcut nimic ilegal, se apără Gao Ma, scuturând capul într-o parte
ca să scape de sângele care îi curgea din nas. Jinju nu s-a înregistrat ca
nevasta lui Liu Shengli, continuă el hotărât, aşa că nu se poate spune că e
nevasta cuiva. Voi aţi încercat s-o siliţi cu căsătoria asta şi aţi încălcat Legea
căsătoriei. Dacă e cineva de condamnat, atunci voi sunteţi aceia.
Deputatul Yang strâmbă din nas şi le spuse fraţilor Fang:
— Ce limbă ascuţită are ăsta!
Fratele cel mic ridică pumnul şi îl lovi pe Gao Ma în burtă, iar acesta,
chircindu-se de durere, se clătină în toate părţile şi apoi se prăbuşi la
pământ. Atunci cei doi fraţi au tăbărât asupra lui dezlănţuiţi, cu lovituri de
picioare în coaste şi în spinare. Fratele cel mic ştia arte marţiale şi exersa
seara în locul unde se bătea grâul. Fiecare şut îl făcea pe Gao Ma să se
zvârcolească şi să strige de durere. Şi fratele mai mare ardea de dorinţă să-i
tragă câteva şuturi lui Gao Ma, dar şchiop fiind, nu putea să-şi ţină
echilibrul prea bine. Ridica piciorul, dar până să apuce să lovească, fratele
lui i-o lua înainte, trimiţându-l pe Gao Ma cu lovitura sa năprasnică în altă
parte. În cele din urmă, reuşi să-l atingă, însă forţa aceea se întoarse
împotriva lui, aruncându-l la pământ. I-a luat mult până să se adune de pe
jos.
— Încetaţi odată! Eu i-am cerut să fugă cu mine de acasă… striga Jinju, în
timp ce se străduia să se ridice, trăgând de nişte tulpini lucioase de iută.
Când puse piciorul în pământ, Jinju simţi o durere fulgerătoare şi se prăbuşi
din nou. Strigă de durere şi, cum n-avea încotro, se agăţă de tulpinile de
iută, târându-se pe pământ.
Gao Ma, care se zvârcolea sub ploaia de lovituri, era numai noroi şi sânge
pe faţă. Fratele cel mic îl lovea fără milă, de parcă ar fi dat într-un sac cu
nisip şi la fiecare şut fratele mai mare sărea ca arcul şi lansa strigăte de
încurajare:
— Loveşte-l! Mai tare! Omoară-l pe nenorocit!
Fratele cel mare avea faţa schimonosită de atâta înverşunare şi ochii
împăienjeniţi.
Jinju reuşi să se ridice şi proptindu-se cu mâna pe piciorul care nu o durea,
făcu vreo doi paşi împiedicaţi, cu gândul să ajungă mai iute la Gao Ma. N-
apucă însă, căci fratele mai mare o lovi cu piciorul drept în burtă atât de
violent, încât icni de durere şi se prăbuşi în lanul de iută.
Gao Ma era incapabil să mai scoată vreun sunet, însă încă îi era cu putinţă
să se răsucească la şuturile pe care i le dădea fratele cel mic necontenit,
chiar dacă atâta sforţare îl făcea să năduşească îngrozitor.
— O să-l omorâţi… striga Jinju, reuşind din nou să ajungă la drum.
Şi deputatul Yang îl trase pe Fang cel mic, spunându-i:
— Ajunge, Frate al Doilea! Ajunge!
Tot rostogolindu-se aşa, Gao Ma zăcea acum la marginea culturii de ardei
iute. Stătea întins pe burtă, cu faţa în noroi şi cu mâinile întinse, dând la
iveală nişte degete vineţii, de parcă mâncase ciuperci otrăvite.
Cuprins de panică, deputatul Yang se grăbi într-acolo, îl intoarse pe Gao Ma
cu faţa în sus şi îi puse mâna la gură, ca să vadă dacă mai sufla.
„L-au omorât pe Gao Ma!“ Jinju vedea cum mii şi zeci de mii de steluţe
aurii pluteau în faţa ochilor, pentru ca apoi să se preschimbe în raze verzui
ce trasau un arc superb deasupra capului. Întinse mâna, să prindă ceva din
razele acestea, dar nu era chip… nu era chip… Pe dată i se păru că parcă
înhăţase una, dar când desfăcu mâna, raza năstruşnică îşi luă zborul. Simţi
cum din străfundul gâtului îi vine un gust rău, dar totuşi dulceag şi de cum
deschise gura, un cheag de sânge căzu pe iarba uscată din faţa ei. „Scuip
sânge!“ La început, o încercă panica. „Scuip sânge!“ Cu toate acestea, ştia
că e un om fericit, căci toate temerile ei, toată îngrijorarea, tot zbuciumul
pieriseră într-o clipă precum fumul în văzduh, iar în urmă rămăsese doar o
mâhnire dulce ca mierea, care-i încleştase inima…
— Frate al Doilea, eşti un nemernic însetat de răzbunare! zise cu năduf
deputatul Yang. Îi dădeai vreo două şi îl învăţai minte, dar tu nici gând, l-ai
jucat în picioare până aproape că l-ai lăsat fără suflare.
— Păi, nu tu ne-ai zis că suntem doi proşti făcuţi grămadă? bodogăni fratele
cel mic nemulţumit.
— Aşa-i, fiindcă n-aţi fost în stare să staţi cu ochii pe o femeie, dar nu v-am
zis să-l călcaţi în picioare până-l lăsaţi lat! replică deputatul.
— E mort? E mort? întrebă fratele cel mare neliniştit. Domnule deputat
Yang, eu nu l-am lovit cu piciorul…
— Ce zici, frăţioare? sări cel mic, privindu-l cu ochii injectaţi de atâta furie.
Doar pentru tine am făcut-o, ca să te alegi tu cu nevastă…
— Frate, eu nu asta am vrut să zic…
— Atunci, ce-ai vrut să zici?
— Taci dracu’ şi nu mai bate câmpii! sări deputatul Yang ca ars. Ai face
mai bine să-l scoţi de acolo şi să-l pui pe drum.
Cei doi fraţi se repeziră în cultura de ardei iute şi, apucându-l pe Gao Ma,
unul de cap şi celălalt de picioare, îl săltară iute, însă numai cât să-l pună pe
marginea drumului. Odată îndeplinită misiunea, fratele cel mare se aşeză
jos, suflând greu, cu gura deschisă.
— Desfaceţi-i repede legătura de la mâini, porunci deputatul.
Cei doi fraţi se priveau tăcuţi unul pe celălalt, deşi ai fi zis că erau pe
punctul de a spune ceva, după cum stăteau cu gurile căscate. Fratele cel mic
îl întoarse pe Gao Ma cu faţa în sus, cu mâinile pe lângă corp, în timp ce
fratele lui mai mare se repezi ţopăind să-i desfacă sfoara cu care îi
înfăşuraseră braţele ceva mai devreme. Jinju, printre mii şi mii de raze
verzui, îl zări pe cel mare cum se străduieşte, cu mâinile lui noduroase ca
două evantaie, să desfacă legătura, însă tremura îngrozitor şi nici gând să
reuşească.
— Ajută-te cu dinţii! se răsti deputatul Yang.
Fratele cel mare se uită la deputat cu o faţă vrednică de toată mila, după
care îngenunche lângă Gao Ma şi se aplecă, încercând să desfacă nenorocita
de sfoară cu dinţii. Parcă era un căţeluş care se chinuia în zadar să roadă
oase.
Când izbuti în cele din urmă, deputatul Yang îl împinse deoparte şi smulse
cu putere sfoara, ca şi cum ar fi vrut să-i smulgă vreun tendon bietului Gao
Ma. Jinju simţi o strângere de inimă şi se înfioră toată, ca şi cum un val de
frig ar fi împresurat-o din spate.
Deputatul Yang trase sfoara, îl răsuci pe Gao Ma şi îşi puse două degete la
nasul lui, fără îndoială ca să verifice dacă mai are suflare. „L-au omorât! L-
au omorât din pricina mea! Frăţioare Gao Ma… Gao Ma, iubitul meu…“
Jinju simţi cum inima ei strânsă cât un purice se mai destinde un pic şi cum
se cufunda ea în starea aceea de fericire, dulce ca mierea, din nou lichidul
acela cu gust rău, dar dulceag îi veni încetişor în gură.
Prin faţa ochilor lui Jinju o sumedenie de luminiţe de culoarea jadului
pluteau graţios, ca apoi să se aştearnă pe frunzele de iută, cu freamăt domol.
Sub razele strălucinde ale soarelui, în câmpul cu ardei iute din judeţul Calul
Cenuşiu, sclipiri roşii, cu duiumul, săltau vioaie ca nişte văpăi. Din inima
câmpului, mânzul brun-roşcat ţâşni, fluturându-şi voios coada şi strivind
sub picioare limbile acelea de foc. Câmpul aşternea pe copitele mânzului
scânteieri aprinse, ca de pietre preţioase, în bătaia razelor de soare, în timp
ce clopoţelul de pe grumaz zburda şi el, însoţit de clinchet limpede,
melodios.
Gao Ma avea faţa umflată, mânjită toată de sânge închegat şi noroi, însă
pielea negricioasă îi lucea, chiar şi aşa. Stătea întins pe pământ, cu braţele şi
picioarele înţepenite. Deputatul Yang îşi retrase degetele cu care îi
controlase suflarea, după care imediat îşi lipi urechea de pieptul bărbatului.
Jinju auzea bătăile puternice, profunde ale inimii lui Gao Ma, articulate în
acelaşi ritm cu tropotul precipitat al mânzului. Copitele răsunau aidoma
unei tobiţe, în timp ce pulsul inimii lui Gao Ma zvâcnea aidoma unei tobe
uriaşe, într-o consonanţă desăvârşită.
„Frăţioare Gao Ma… nu se poate să mori… Nu se poate să mă laşi
singură…“, se jelea Jinju, urmărind cu privirea mânzul în galop. Acesta
tropăia prin câmpul cu ardei iute şi străbătea şuvoiul de flăcări ca şi cum ar
fi străbătut un şuvoi de sânge. Clinchetul cristalin al clopoţelului vibra
prelung. Deodată, ajuns la marginea drumului, mânzul se opri în loc şi îşi
pironi ochişorii lui albaştri pe chipul surâzător al lui Gao Ma.
— Sunteţi norocoşi amândoi că trăieşte, zise deputatul Yang ridicându-se în
picioare, că de nu puşcăria vă mânca. Aţi fi încurcat-o amândoi.
— Unchiule al Optulea, ce-i de făcut? întrebă fratele cel mare, bulversat.
— Din cauza voastră am şi eu de suferit acum! comentă deputatul Yang,
scoţând din buzunar o sticluţă de culoare albă, pe care le-o întinse fraţilor
Fang, fluturând-o prin faţa lor. Este un medicament din Yunnan, „un elixir
salvator”, procurat cu mare greutate de la doctorul Zhang. Daţi-i-l băiatului!
Acestea fiind zise, deputatul se lăsă pe vine lângă Gao Ma, deschise sticluţa
şi scoase o pilulă de un roşu aprins, pe care le-o arătă înainte să
poruncească:
— Deschideţi-i gura!
Cei doi fraţi se priviră pentru o clipă, iar apoi fratele cel mic îi făcu semn cu
capul celuilalt şi pufni pe nas, după care cel mare se aplecă şi cu degetele
lui grosolane şi negre îi desfăcu gura lui Gao Ma. Deputatul ţinea pilula
între degete. O mai arătă încă o dată şi apoi, şovăind un pic, i-o vârî în gură
bărbatului.
— Xiao Guo, adu termosul! strigă deputatul Yang către şofer.
Acesta se dădu jos din jeep fără grabă, ducând în mână un termos ca acelea
de la armată, cu vopseaua galbenă sărită cam pe jumătate. Pe faţa lui se
imprimase o dungă roşie, semirotundă – dovadă grăitoare că dormise cu
capul pe volan.
Deputatul Yang îi turnă pe gât lui Gao Ma puţin lichid din termosul care,
odată deschis, eliberă un damf puternic de alcool.
Cei patru stăteau în jurul lui Gao Ma precum nişte stâlpi întunecaţi, cu
privirea aţintită asupra lui. În tot acest răstimp, mânzul galopa nebuneşte.
Tropotul lui era atât de limpede, iar scânteile stârnite de copite alunecau cu
atâta iuţeală, încât lăsase în urmă un sfârâit surd. Galopa în jurul lor,
cuprinzând-o şi pe Jinju în cercul pe care îl descria. Atunci când ieşea din
câmpul de ardei iute, tulpinile de iută, molatice precum crenguţele de sălcii
plângătoare se înclinau de-o parte şi de alta, îngăduind razelor de lumină
verzuie să se îngemăneze cu luciul mânzului, pentru ca mai apoi să revină
domol la loc. „Mânzule… mânzule…!“ Cât de mult şi-ar fi dorit Jinju să-i
cuprindă cu braţele grumazul mătăsos!
Gao Ma îşi mişcă uşor mâna.
— Gata! exclamă însufleţit deputatul Yang. Foarte bine! Medicamentul ăsta
din Yunnan îşi merită renumele. E al naibii de bun!
Gao Ma îşi deschise un pic ochii, moment în care deputatul Yang se aplecă
şi spuse cu un ton afabil:
— Ai noroc, băiete! De n-ar fi fost leacul meu salvator, de acum ne zâmbeai
de pe lumea ailaltă!
Cu un surâs liniştit aşternut pe faţă, Gao Ma îşi ridică bărbia către deputatul
Yang.
— Unchiule al Optulea, ce-i de făcut acum? întrebă Fang cel mare.
Un bolborosit înfundat se auzi din pieptul lui Gao Ma în timp ce îşi trase
braţele şi se propti în coate, săltându-şi capul şi gâtul de pe pământ. În
colţul gurii i se ivise un firişor de sânge.
„Frăţioare Gao Ma… frăţiorul meu… mânzul îţi atinge chipul cu boticul lui
moale ca puful. Şi el plânge…“ Lui Gao Ma îi căzu capul în piept, dar apoi,
cătinel, îl ridică din nou. Cu limba lui aurită, mânzul începu a-l linge pe
faţă.
— Chiar că-i rezistent tipul ăsta! spuse deputatul cu admiraţie sinceră,
văzându-l cum stă în şezut. Gao Ma, tu ştii de ce pătimeşti toate astea?
Gao Ma încuviinţă din cap, zâmbind. Se uită la Jinju şi în clipa aceea chipul
lui se însenină ca prin minune.
Fratele cel mic ridică piciorul, cu gândul să-i mai tragă una.
— Frate al Doilea, idiotule! strigă deputatul Yang.
Fratele cel mare luă de jos bocceluţa lui Gao Ma, trase cu dinţii ca s-o
desfacă şi îi răsturnă pe jos tot conţinutul. Apoi, se lăsă în genunchi şi ridică
plicul care căzuse.
— Frate mai mare, nu-i bine deloc! spuse deputatul.
Acesta însă îşi înmuie degetele în gură şi se porni a număra bancnotele.
— Unchiule al Optulea, el a nenorocit-o pe soră-mea. Mai mult decât atât,
ţi-a prăpădit şi dumitale leacul ăia preţios. Se cuvine să plătească pentru
toate astea.
Fratele mai mare, cu degetele lui umede scormoni prin buzunarele lui Gao
Ma şi scoase câteva bancnote de un mao mototolite şi câteva monede
strălucitoare. Mânzul brun-roşcat ridică botul şi îl lovi peste mână, însă
fratele cel mare nu se lăsă şi adună degrabă toate monedele care se
rostogoleau pe jos, după ce-i căzuseră din palme. Avea ochii înlăcrimaţi.
 Capitolul 9

În vechea societate, pentru relele stăpânirii omul de rând plătea.

În noua societate, dreptatea să prindă rădăcini, să crească ar vrea.
Cine să fi gândit că primarul Wang mai presus de lege s-a închipuit?
Şi când Zhang, şoferul lui, un om a omorât,
Uşor el a scăpat şi nicicum n-a fost pedepsit.
Fragment dintr-o baladă interpretată de Zhang Kou la secţia de poliţie,
pentru Unchiul a Patrulea, care fusese călcat de o maşină pe drum, pe când
se ducea să-şi vândă usturoiul

Era pe la amiază. Mătuşa a Patra stătea întinsă în pat, pe o parte, într-o

adevărată stare de letargie, când deodată simţi că cineva o trage de braţ. Se
ridică şi după ce se frecă la ochi, observă că lângă ea era o poliţistă tânără,
cu feţişoara rotundă şi tenul foarte alb. Era îmbrăcată în uniformă şi purta
caschetă pe cap.
— Numărul 47, de ce nu mănânci? întrebă femeia care se dovedi a fi
ofiţerul de gardă.
Bătea uşor din genele lungi care îi împodobeau ochii mari, negri, ceea ce o
făcu pe Mătuşa a Patra să o îndrăgească numaidecât. Fata aceasta
încântătoare într-o clipă îşi scoase cascheta şi începu să o vânture, ca să-şi
facă aer cu ea.
— Acum că tot ai ajuns aici, ar fi cazul să te porţi frumos, fără să creezi alte
probleme. Ştii cum e: „Indulgenţă faţă de cei ce mărturisesc, intransigenţă
faţă de cei care nu se supun“. Când e ora mesei, mănânci!
Mătuşa a Patra a simţit în clipa aceea un val de căldură cum îi copleşeşte
sufletul, iar ochii ei îmbătrâniţi s-au umplut de lacrimi. Încuviinţa întruna
din cap. Părul fetei era pieptănat în stil băieţesc, cu cărare într-o parte, şi
fiind negru ca tăciunele, scotea şi mai tare în evidenţă paloarea chipului ei
rotund.
— Domnişoară…
Mătuşa a Patra îşi ţuguie buzele, cu gândul să mai spună ceva, dar o înecă
plânsul.
În timp ce îşi punea cascheta la loc pe cap, poliţista i se adresă din nou:
— Bine, bine… Hai, ia şi mănâncă! Ai încredere în guvern, fiindcă un om
bun nu va fi nedreptăţit, dar niciun răufăcător nu va scăpa nepedepsit.
— Domnişoară… eu sunt un om bun. Lăsaţi-mă să plec acasă! spuse
Mătuşa a Patra pe un ton plângăcios.
— Zău că vorbeşti cam mult pentru o femeie bătrână! spuse fata
încruntându-şi sprâncenele şi arătându-şi gropiţele din obraji. Nu-i treaba
mea să te las să pleci sau să te ţin aici.
Mătuşa a Patra îşi şterse nasul cu mâna, iar apoi ochii îi şterse cu mâneca
hainei.
— Domnişoară, câţi ani ai?
— Numărul 47, nu pune întrebări unde nu e cazul! o apostrofă tânăra,
aruncându-i, totodată, o privire aspră.
— Te-am văzut aşa frumoasă, că mi-a fost drag să te întreb asta.
— Şi, mă rog, la ce ţi-ar folosi să ştii ce vârstă am eu?
— La nimic, doar am întrebat şi eu aşa.
— 22, îi răspunse fata zâmbind sfioasă.
— Eşti de-un leat cu fiică-mea, Jinju. Şi ea s-a născut în Zodia Dragonului.
O neisprăvită, nici nu se compară cu tine… comentă Mătuşa a Patra,
însoţindu-şi vorbele cu un oftat.
— Hai, mănâncă mai repede! După ce termini, gândeşte-te bine la ce-ai
făcut şi mărturiseşte cu toată sinceritatea! spuse poliţista.
— Domnişoară, la ce să mă gândesc?
— Păi, nu ştii de ce ai fost arestată?
— De unde să ştiu eu? spuse Mătuşa a Patra strâmbându-şi gura, după care
începu să plângă şi continuă printre suspine: Eu eram acasă şi mâncam nişte
turtiţe de făină cu legume iuţi, când m-a strigat cineva la poartă. De cum am
ieşit, am fost înhăţată de mână şi de frică, am închis ochii. Când i-am
deschis însă, m-am trezit cu mâinile prinse-n cătuşele alea reci… Fata mea
plângea în casă. Trebuie să-i vină sorocul în curând. Eu îţi spun ţie – că nu
mi-e teamă că o să râzi de mine – nici măcar nu-i măritată. Am strigat în
gura mare în timp ce o poliţistă mă trăgea afară. Şi mai era una, mai înaltă
ca tine, nu aşa frumoasă şi nici aşa bună la suflet ca tine… Tare rea mai era,
ca o scorpie, ba mi-a mai tras şi câteva picioare…
— Ajunge! Ajunge! îi curmă vorba poliţista care începea să-şi piardă
răbdarea. Mănâncă odată!
— Domnişoară, te-am supărat cu ceva? o întrebă Mătuşa a Patra. Câţi
oameni n-ar trebui voi să arestaţi? Tocmai pe mine mă luaţi?
— Nu te-ai dus să distrugi Guvernul Judeţean? o întrebă poliţista.
— Ala era Guvernul Judeţean? întrebă Mătuşa a Patra uluită. Habar n-
aveam de asta. Eu am îndurat o mare nedreptate, fiindcă bărbatul meu –
sănătos bine mersi, în putere – a fost omorât cu zile…
Femeia începu să plângă în hohote, dar continuă:
— Domnişoară… suferisem o mare nedreptate…
— Termină cu plânsul! o repezi poliţista. Şi nu mă mai „domnişori“ atâta.
Spune-mi „gardian“ sau „ofiţer”, cum îmi spun şi celelalte!
— Mi-a spus fata aia de acolo să-ţi zic „ofiţer“, că n-am voie să folosesc
cuvântul „domnişoară”, spuse Mătuşa a Patra arătând spre o deţinută care
stătea întinsă pe patul din faţa ei, dar eu sunt bătrână şi uit repede.
— Mănâncă odată! o îndemnă fata din nou.
— Domni… ofiţer, trebuie să plătesc pentru mâncarea asta? întrebă femeia
cu privirea îndreptată spre pâiniţa negricioasă şi supa de usturoi. Îmi trebuie
cupoane pentru raţia de cereale?
— Mănâncă! o îndemnă tânăra care nu ştia dacă să râdă sau să plângă. Nu
plăteşti nimic şi nici nu-ţi trebuie cupoane. De-aia nu mâncai tu? Credeai că
aici mâncarea e pe bani?
— Domnişoară, tu nu ştii, dar când a fost omorât bărbatul meu neisprăviţii
ăia de băieţi ai mei s-au bătut pe bruma de avere până n-a mai rămas un
sfanţ din tot ce-am avut…
Poliţista se întoarse să plece, când femeia o iscodi iarăşi:
— Domnişoară, ţi-ai găsit un bărbat potrivit să-l iei de soţ?
— Numărul 47, ajunge! Bătrână nebună!
— Fetele din ziua de azi toate sunt ţâfnoase, iar unei femei bătrâne ca mine
nu-i este îngăduit nici măcar să rostească un cuvânt.
Poliţista trânti uşa în urma ei şi o ferecă bine. Apoi, se aşternu o linişte în
care doar pantofii cu toc înalt au mai răsunat apăsat pe podea preţ de câteva
clipe, până când tânăra a ajuns la capătul culoarului.
Pe tavanul de dincolo de celulă se auzea ceva scârţâind ca o moară de apă
învechită, în timp ce în curtea puşcăriei, prin copaci, răsuna ţârâitul ascuţit
al cicadelor.
După plecarea fetei, Mătuşa a Patra luă pâiniţa negricioasă şi o mirosi
înainte de a rupe o bucată pe care s-o înmoaie în supa rece. Îndesă bucata în
gura fără dinţi şi începu să mestece plescăit. Femeia între două vârste aflată
pe patul din faţa ei se întoarse cu faţa în sus şi oftă prelung.
— Cumătră, nu mai mănânci un pic? o întrebă Mătuşa a Patra.
Femeia căscă ochii mari, adumbriţi, şi scutură din cap, zâmbind amar.
— Am aşa un gol în stomac că nu pot să-nghit nimic, răspunse ea cu
tristeţe.
Mâncase doar jumătate din pâiniţă, însă pe jumătatea rămasă, pe care o
pusese pe masa aceea gri, umblau deja câteva muşte verzulii.
— E făcută cu faină stătută, comentă Mătuşa a Patra în timp ce mesteca
dumicatul. Cam are gust de mucegai, dar chiar şi aşa tot e mai bună decât
turtele din cereale.
Colega ei de celulă rămase multă vreme nemişcată, în tăcere, cu ochii
pironiţi undeva pe tavanul cenuşiu.
După ce înfulecă pâiniţa şi dădu pe gât supa de usturoi, Mătuşa a Patra privi
îndelung bucata aceea rămasă pe masă, din care se înfruptau muştele şi într-
un final zise jenată:
— Cumătră, uite că mai am un pic de ulei aici şi ar fi păcat să se
prăpădească. Te superi dacă rup şi eu din coaja pâiniţei tale, ca să adun tot
din castron?
Femeia între două vârste încuviinţă din cap şi îi spuse:
— Mănâncă liniştită, mătuşă!
— Asta-i porţia ta! Nu se cade să ţi-o iau eu.
— Eu nu sunt în stare să mănânc. Ia-o liniştită, mătuşă!
— Atunci, dacă aşa stau lucrurile… zise Mătuşa a Patra ridicându-se de pe
pat şi îndreptându-se înviorată către masă.
Luă bucata aceea de pâiniţă, cu urmele lăsate de muşte cu tot şi adăugă:
— Nu că mă lăcomesc, dar ar fi păcat să se risipească bunătate de pâine!
Femeia între două vârste tot dădea din cap şi la un moment dat, din senin,
lacrimi mărunte ca nişte periuţe se rostogoliră din ochii ei trişti.
— Ia spune, cumătră, ce-ai pe suflet? întrebă Mătuşa a Patra.
Femeia tăcea; numai lacrimile fierbinţi îşi urmau calea, scăldându-i chipul.
— Dacă ai ceva pe suflet, nu ţine în tine! o îndemnă Mătuşa a Patra. Viaţa
omului nu-i uşoară câtuşi de puţin. Eu stau câteodată şi mă gândesc că până
şi un câine o duce mai bine. Câinele mănâncă ce primeşte de la om şi, dacă
omul nu se îndură cu nimic, atunci câinele mănâncă rahat şi tot se satură.
Câinele are blană pe el, aşa că nu-i mai trebuie să se zdrobească pentru
haine, pe când omul trebuie să se zbată şi pentru mâncare, şi pentru haine.
Trudeşte o viaţă întreagă şi când ajunge la bătrâneţe, dacă a avut noroc de
copii, atunci mai e cum mai e. Dacă însă n-a avut parte nici de fărâmă asta
de noroc, nu-i mai rămâne decât să îndure bătaia şi ocara tuturor…
Mătuşa a Patra îşi şterse lacrimile cu mâna.
Femeia între două vârste se întoarse în patul ei şi îşi îngropă faţa în pătură,
zguduindu-se de plâns. Văzând-o în ce hal este, Mătuşa a Patra se dădu jos
din pat tremurând toată şi se apropie de femeie.
— Cumătră, nu te mai necăji! o consolă ea în timp ce o bătea uşor pe umăr.
Ia-o uşurel! Lumea asta nu-i pentru oameni ca noi. Asta-i soarta noastră şi
pace! Unii sunt făcuţi să fie demnitari sau mari conducători de armate, alţii
sunt făcuţi să fie sclavi sau slujnice şi nimic nu poate fi schimbat. Uite,
până şi faptul că noi două suntem închise aici, în aceeaşi celulă, tot Ăl de
Sus a plănuit demult pentru noi. Nici aici nu-i rău – avem un pat pe care să
ne odihnim, avem o pătură să ne învelim, nu dăm banii pe mâncare, doar că
fereastra e cam mică şi se face zăpuşeală înăuntru… Şi, dacă chiar nu mai
poţi s-o duci aşa, atunci trebuie să cauţi o cale şi să-ţi pui capăt zilelor…
Femeia între două vârste se puse şi mai rău pe plâns, ceea ce foarte iute
atrase atenţia poliţistei care făcea de pază pe culoar.
— Numărul 46, încetează cu plânsul! strigă ea.
Apoi, lovi cu pumnul în barele de la ferestruica uşii şi repetă:
— Încetează cu plânsul! M-ai auzit?
Porunca ei avu efectul scontat, căci femeia încetă să mai plângă aşa de
zgomotos, doar că în continuare tresălta, înecată de suspine.
Mătuşa a Patra se întoarse la locul ei, unde îşi scoase pantofii şi se aşeză în
pat, cu picioarele sub ea. Prin cameră era un bâzâit de muşte necontenit,
care se auzea când mai tare, când mai în surdină. Femeia simţi deodată o
mâncărime pe la brâu, aşa că băgă mâna pe sub bluză şi scoase ceva mic,
dar tare. Era un păduche mare, albicios, pe care îl prinse între degetele mari
şi se grăbi să-l strivească. Acasă n-avusese niciodată păduchi, dar se gândi
că în aşternuturile din celulă trebuie că erau destui. Prin urmare, trase pătura
cenuşie şi, căutând-o pe la cusături, descoperi că erau o sumedenie care
mişunau pe acolo.
— Cumătră, răbufni ea, păturile noastre sunt pline de păduchi.
Cum nu primi niciun răspuns, n-o mai luă în seamă pe colega ei de celulă, şi
se preocupă să tragă pătura mai aproape şi să scape de gângănii. Descoperi
curând că era prea mare efortul să strivească păduchii între unghii, aşa că
preferă să-i arunce în gură, deşi neavând dinţi în faţă, se vedea nevoită să-i
strivească între molari. Cum omora câte unul, cum îl scuipa afară. Imediat
realiză că păduchii aveau un gust dulceag, care începu să-i placă atât de
mult, încât dădu uitării şi durere, şi amărăciune.

Mătuşa a Patra o auzi pe femeia între două vârste cum vomită şi se sperie.
Se frecă la ochii obosiţi de atâta vânătoare de gângănii, după care îndepărtă
de pe buze rămăşiţele păduchilor striviţi în gură. Apoi, îşi şterse mâna pe
perete, ca să scape de ce i se mai lipise pe dosul palmei.
De acum, biata femeie nici nu mai avea ce voma, doar horcăia, cu gura larg
deschisă, aşa că Mătuşa a Patra se duse la ea, cu încălţările târâş şi o bătu
uşor pe spate.
Biata femeie se mai linişti puţin, îşi şterse colţurile gurii cu mâna şi,
istovită, se întinse pe pat cu ochii închişi, suflând tare greu.
— Nu cumva eşti…? Ştii tu…
Femeia între două vârste deschise ochii ce păreau lipsiţi de viaţă şi o privi
pe Mătuşa a Patra, de parcă nu-i înţelegea întrebarea.
— Cumătră, te întrebam dacă nu cumva aştepţi un copil?
Femeia deschise gura, dar în loc să rostească ceva se porni cu un plâns
amarnic:
— Copilaşul meu… Aiguo al meu…
— Cumătră, cumătră, linişteşte-te! Linişteşte-te! încerca Mătuşa a Patra s-o
mai îmbuneze. Dacă ai vreo amărăciune, spune-mi mie! Nu ţine totul închis
în sufletul tău!
— Mătuşă… Aiguo al meu e mort… L-am visat… Era cu capul crăpat… cu
faţa plină de sânge şi ce mai curgea sângele ăla! Într-o clipă, copilaşul ăla
dolofan şi frumos a fost strivit… cam aşa cum striveai matale mai devreme
păduchii. L-am luat în braţe, l-am strigat… A deschis ochişorii şi mi-a zis:
„Măicuţă, noi când mai mergem la mama-mare acasă? Căţeaua ei a fătat sau
nu?“ „A fătat şase căţeluşi, dar sunt mititei, n-au deschis încă ochii”. „Să
vorbeşti cu mama-mare să-mi păstreze şi mie unul negru, dar să fie băiat,
fiindcă mie nu-mi plac căţelele, că adună câinii după ele…” Aiguo al meu
alerga pe malul râului cu căţeluşul ăla negru în braţe şi căţeluşului i se
legăna la gât un clopoţel care tare frumos mai clincănea… Aiguo al meu
avea obrăjorii rozalii şi ochii mari, negri, atât de limpezi că te vedeai în ei
limpede, mai ceva ca într-o oglindă… Şi se făcea că malul râului era plin de
flori – erau flori violet de vânătă sălbatică şi flori albe de dovleac şi flori de
fructe amare, galbene precum gălbenuşul de ou şi flori roz de hibiscus… de
toate erau. Aiguo al meu, mai ceva ca o fetiţă, e topit după flori şi a strâns
câteva – mov, albe, albastre, roşii, galbene – într-un bucheţel, pe care mi l-a
pus sub nas, zicând voios: „Măicuţă, ia miroase! Vezi dacă sunt
parfumate…!“ „Miros, sigur că miros“, am răspuns eu. Apoi, a cules una
albă şi mi-a mai zis: „Lasă-te-n jos!“, la care eu l-am întrebat de ce şi el tot
a insistat. Aiguo al meu are o fire sensibilă, nu poţi să-i zici ceva, că i se
umplu ochii de lacrimi, aşa că m-am pus degrabă în genunchi, iar băiatul
mi-a prins floarea albă în păr, strigând bucuros: „Mămica mea are o floare
în păr! Mămica mea are o floare în păr!“ Atunci eu i-am spus: „Copile,
oamenii trebuie să poarte flori roşii, nu albe. De ce i-ai pus mămicii tale o
floricică albă-n păr?“ şi el mi-a răspuns: „Floricica albă e mai frumoasă
decât cea roşie“. Eu i-am spus: „Copile, floarea albă aduce nenorociri.
Numai morţii poartă flori albe“. L-am speriat aşa de rău, că a izbucnit în
plâns şi tot zicea: „Măicuţă, să nu mori! Mai bine să mor eu, nu tu…“
Femeia nici nu-şi termină vorba, că izbucni din nou într-un plâns amarnic.
Deodată, uşa celulei se deschise cu zgomot, iar în uşă se postă un gardian
cu baioneta într-o mână şi cu o foaie albă în cealaltă.
— Numărul 46, ieşi! strigă el.
Deţinuta între două vârste îşi încetă subit plânsul, dar umerii i se zgâlţâiau
din pricina suspinelor, iar pe obraji lacrimile încă mai stăruiau în şiroaie.
Gardianul era flancat de doi poliţişti îmbrăcaţi în uniforme albe – în stânga
era un bărbat, ţinând într-o mână o pereche de cătuşe de cupru, ca nişte
brăţări de aur, în dreapta era o femeie scundă, lată în şolduri, cu faţă
buboasă, la colţul gurii cu o aluniţă mică din care se iveau câteva fire negre
de păr.
— Numărul 46, ieşi! ordonă din nou gardianul.
Femeia îşi puse încălţările şi porni spre uşă, târşâindu-şi picioarele. De cum
ieşi, poliţistul îi şi prinse cătuşele la mâini.
— Haide! îi spuse el.
Mătuşa a Patra fu surprinsă de privirea pe care i-o arunca femeia când
întoarse capul spre ea, înainte de a ieşi pe uşă – o privire goală, fără viaţă,
înspăimântătoare. Se aşeză jos, nedumerită, ascultând doar cum se închide
ușa celulei cu o bufnitură. Nu mai vedea nimic în faţa ochilor – nici
gardianul, nici baioneta lui strălucitoare, nici poliţiştii îmbrăcaţi în alb, nici
femeia cenuşie. O ardeau ochii, dar într-o clipită celula se cufundă în beznă.

Oare unde o duceau? Mătuşa a Patra asculta cu atenţie doar-doar o prinde

ceva care s-o ajute să înţeleagă ce se petrece, dar nu auzea decât ţârâitul
cicadelor din curte, dincolo de cuşca de fier în care se găsea ea, precum şi
vuietul de undeva mai de departe, probabil de pe drumul public. Apoi, tot
ce a răzbătut până la ea a fost izbitura aceea de metal pe metal. Celula se
lumină încetul cu încetul. În timpul acesta muştele verzi străbăteau
încăperea precum meteoriţii alunecând pe bolta rece.
După plecarea colegei de celulă, Mătuşa a Patra se simţi singură şi
încordată. Descoperi că încă mai stătea pe patul deţinutei numărul 46 şi îşi
aminti ca prin ceaţă cum o instruise frumoasa domnişoară ofiţer cu o seară
în urmă, să nu cumva să se aşeze pe alt pat. O gânganie verde, lucioasă, se
urcă pe mâna ei, dar femeia se grăbi s-o strivească, moment în care din ea
ţâşni un lichid galben care emana un miros înţepător. Îi amintea Mătuşii a
Patra de mirosul de usturoi – parcă semăna, dar parcă nu. De când o luaseră
pe deţinuta aceea, nu încetase să se gândească la ea, să-şi amintească scena
din visul ei, cum şi-l ducea pe Aiguo al ei pe malul râului să culeagă flori.
Când desfăcu pătura de pe patul femeii, un miros greu o izbi. Pătura avea
pete negricioase, ca de excremente sau sânge uscat, iar când încercă să
zgârme cu unghia, observă o mulţime de păduchi care începuseră să colcăie
de prin cusături. Apucă câţiva, îi duse la gură şi începu să-i mestece.
Lacrimile se porniră la vale, rostogolindu-se pe obraji. Mătuşa a Patra îşi
aminti cum prindea păduchii Unchiul al Patrulea odinioară.
În curtea inundată de razele soarelui, Unchiul al Patrulea stătea gol până la
brâu, sprijinit de zid, cu jacheta vătuită pe genunchi, căutând păduchii prin
cusături. Îi scotea şi-i punea într-un bol plin cu apă curată, atât de mulţi că
se făcuse deja o pojghiţă neagră, plutitoare, la suprafaţă.
— Moşule, îi zise Mătuşa a Patra, scoate cât mai mulţi! Când s-o umple
bolul, ţi-i prăjesc, ca să meargă cu vinul.
La vremea aceea, Jinju era micuţă. Stătea lângă tatăl ei şi îl iscodea:
— Tăticule, cum se face că ai găsit atâţia păduchi?
— Săracii se umplu de păduchi, bogaţii de scabie! îi răspunse el.
Unchiul al Patrulea culese unul gras şi îl aruncă în bolul cu apă. Atunci
Jinju scoase păduchele cu un fir de iarbă şi numaidecât se apropie o găină
pleşuvă care, înclinându-şi capul într-o parte, părea că cercetează insecta cu
atenţie.
— Tăticule, găina vrea să mănânce păduchele! zise Jinju.
— M-am chinuit prea tare să-i adun, ca să te las pe tine să-i mănânci, zise
bărbatul, apostrofând găina.
— Dă-i şi ei unul, tăticule şi o să-ţi facă mai multe ouă.
— Am şi eu o socoteală a mea. I-am promis domnului Wang din Satul de
Vest că o să-i duc o mie, răspunse el.
— Dar ce face el cu păduchii? întrebă fata.
— Prepară leacuri.
— Poţi să faci leacuri din păduchi?
— Pe pământ sunt mii şi zeci de mii de lucruri. Din toate poţi să faci
leacuri, zise el.
— Câţi ai adunat până acum?
— 847.
— Să te ajut şi eu?
— Nu. Mi-a zis domnul Wang să nu cumva să pună mâna vreo femeie pe ei,
că atunci leacul îşi pierde puterea.
Jinju îşi retrase mâna grăbită.
— Nu-i lucru uşor să fii păduche! zise Unchiul al Patrulea. Ştii povestea cu
cei doi păduchi? Cică erau doi păduchi – unul venea de la oraş, altul de la
sat. Orăşeanul îl întrebă pe celălalt: „Frăţioare de la ţară, încotro te duci?“
Săteanul îi răspunse: „La oraş. Dar tu?“ Orăşeanul zise: „Mă duc la ţară“.
„De ce?“ „Mă duc să caut de mâncare.“ „Nu te mai duce. Eu mai aveam
puţin şi mă prăpădeam de foame acolo. Acum mă duc la oraş ca să găsesc o
cale să-mi duc zilele.“ Orăşeanul îl întrebă pe ţăran cum vine treaba, iar
acesta din urmă îi răspunse: „La ţară, jachetele ponosite sunt scormonite de
trei ori pe zi şi dacă nu găsesc nimic, oamenii iau câte o nuia şi le bat de
zor. În plus, bagă în gură orice găsesc prin ele. Dacă nu murim loviţi cu
băţul, atunci murim mestecaţi. Cât pe ce să-mi găsesc şi eu sfârşitul aşa“.
Acestea fiind zise, săteanul izbucni în lacrimi. Orăşeanul nu întârzie să-i
dea replica, oftând: „Eu mă gândeam că la ţară e ceva mai bine decât Ia
oraş. Nu mi-aş fi imaginat că, dimpotrivă, e mai rău“. Săteanul continuă:
„Oricum ar fi, la oraş e mai bine decât la sat“. „E pe naiba mai bine!“ zise
orăşeanul. „La oraş, oamenii poartă numai satin şi mătase, straturi peste
straturi. Se spală de trei ori pe zi, îşi schimbă hainele de cinci ori pe zi. N-
apucăm niciodată să ajungem la carnea lor. Dacă nu ne arde fierul, atunci ne
opăreşte apa. Uită-te la mine, că de abia am reuşit să scap cu viaţă.” Cei doi
păduchi au plâns îmbrăţişaţi vreme îndelungată şi înţelegând că nu mai
aveau încotro s-o apuce, într-un târziu s-au aruncat în fântână şi au pus
capăt chinului.
Jinju izbucni în hohote de râs şi spuse:
— Tăticule, dar tu chiar că te pricepi să născoceşti poveşti!
Râsul acela copilăresc al lui Jinju îi răsuna în urechi Mătuşii a Patra, care
pufni pe nas şi mai mestecă un păduche, întristată de toate amintirile
frumoase de odinioară. Abandonând vânătoarea de păduchi, se dădu jos din
pat şi porni către uşă în picioarele goale. Ferestruica era prea înaltă, n-
ajungea decât cu fruntea până la marginea de jos, aşa că se retrase câţiva
paşi şi se urcă în picioare pe pat, ca să vadă mai bine. Aşa zări afară un gard
de sârmă ghimpată, dincolo de care era o parcelă cu legume – castraveţi,
vinete, fasole păstăi. Fasolea avea flori galbene, în timp ce vinetele abia
acum înfloreau. Doi fluturaşi, cu alb şi roz pe aripioare, tot zburau pe
deasupra parcelei cu legume. Când şi când se lăsau lin în coborâre şi
aterizau ba pe fasole, ba pe vinete.
Mătuşa a Patra se aşeză jos şi începu din nou căutarea păduchilor prin
pătură.

Era pentru a patra oară în dimineaţa aceea când cântau papagalii din casa lui
Gao Zhileng de pe Uliţa din Răsărit.
— Moşule, e timpul să te scoli, zise Mătuşa a Patra împungându-l cu
piciorul pe Unchiul al Patrulea. Au cântat papagalii de patru ori până acum.
Bărbatul se ridică şi îşi puse o jachetă groasă pe umeri. Apoi îşi umplu pipa,
o aprinse şi începu să fumeze, ascultând, în tot acest răstimp, strigătele
papagalilor parcă venite de undeva, de departe, dintr-un coşmar.
— Du-te afară şi uită-te la stelele de pe cer! zise el. Nu poţi să te încrezi în
papagalii ăştia, nişte păsări de colivie. Numai cocoşii ştiu când se crapă de
ziuă.
— Toată lumea spune că papagalii sunt deştepţi, îi replică Mătuşa a Patra,
în timp ce ochii îi licăreau în bezna din încăpere. Tu ai văzut vreodată
păsările alea? Au toate culorile – verde, galben, roşu – şi un cioc coroiat, cu
care îşi curăţă penele, iar ochişorii lor sclipesc aşa frumos. Toată lumea zice
că păsările alea au duhul rău în ele, ceea ce ar însemna că Gao Zhileng e în
slujba răului. Mi s-a părut mie întotdeauna că ceva nu-i a bună cu el.
Îngândurat, Unchiul al Patrulea nu-i dădu replica, ci continuă să tragă din
pipă până o înroşi de tot. Strigătele papagalilor cu penaj multicolor
spintecau bezna, când mai ascuţite, când mai blânde, iar Mătuşa a Patra, cu
urechea ciulită la ei, parcă îi şi vedea cum o urmăresc cu coada ochiului.
…………………………………………………………
Îşi trase pătura peste picioare. Teama cam pusese stăpânire pe ea şi tare mai
spera ca femeia aceea între două vârste să se întoarcă cât mai curând. Iarăşi
răsună vocea gardianului pe coridor, urmată de ecoul unor paşi repeziţi.
……………………………………………………………
În curte, Mătuşa a Patra simţi cum o cuprinde frigul. O pisică cu blana
moale, lucioasă trecu în grabă pe coama zidului şi dispăru fără urmă. Un
frison o făcu pe femeie să tremure şi să-şi tragă capul între umeri. Îşi ridică
privirea către steluţele care licăreau pe cer, înspre Calea Lactee care se
vădea mai intensă decât anul trecut, după care porni în căutarea celor trei
steluţe grupate laolaltă. Erau acolo, aninate pe boltă, în partea de miazăzi.
Semiluna gălbuie scosese şi ea căpşorul înspre răsărit, căci era abia miezul
nopţii. Se apropie de staulul pe care îl ridicaseră de curând lângă zid şi,
bâjbâind prin întuneric, mai puse un snop de fân în jgheab pentru vita
cumpărată în primăvară. Aceasta stătea jos şi mesteca ceva. Ochii îi
scânteiau verzui în întuneric şi de cum băgă de seamă că s-a pus fân în
jgheab, se ridică suflând greu, ca să mănânce. Când îşi întinse capul însă, o
lovi pe femeie cu coarnele în frunte.
— Afurisito! Vrei să mă omori cu zile! zise Mătuşa a Patra cu năduf, în
timp ce se freca la cap.
Vaca îşi vedea mai departe de mestecatul ei, iar în acest răstimp femeia se
duse după jgheab şi o pipăi pe burtă, gândindu-se în sinea ei că peste vreo
trei luni o să se aleagă şi cu un viţel.
— Cât să fie ceasul? întrebă Unchiul al Patrulea.
— Abia e miez de noapte, răspunse femeia. Mai dormi un pic. Eu am mai
dat de mâncare la vacă.
— Mi-a pierit somnul, zise Unchiul al Patrulea. Ar cam trebui să plec. Ieri
am făcut drumul degeaba, aşa că azi aş vrea să plec din vreme. Sunt vreo 50
de li până acolo şi vaca noastră merge încet. Până ne târâim noi, s-a crăpat
deja de ziuă.
— Eu nu cred că sunt atâţia oameni acolo ca să vândă usturoi.
— Chiar dacă nu crezi tu, tot sunt. Toate străzile sunt pline de oameni,
căruţe trase de boi sau de cai, tractoare, biciclete, ba chiar şi motociclete. Se
face o coadă lungă, de la depozite până la calea ferată. Peste tot numai
usturoi, usturoi, usturoi. Am auzit că şi depozitul o să se umple în curând.
Dacă mai primesc, în două zile va fi plin ochi.
— Anul ăsta e greu să vinzi orice.
— Mai stai puţin şi apoi scoală-i pe băieţi, ca să încarce căruţa şi să pună
jugul pe vacă, zise Unchiul al Patrulea. M-am cam săturat şi eu. Mi-e inima
bolnavă de supărare pentru necazul pe care ni l-a pricinuit neisprăvita asta
de Jinju. Cum mă necăjesc un pic, cum inima mea o ia razna.
— Ştii că zilele astea băieţii noştri au tot trăncănit despre împărţitul averii?
— Da’ ce crezi, că-s orb şi nu văd? Ăla mic se teme că frati-su o să-şi strice
planurile de nuntă, iar ăla mare vede cât de disperată e Jinju după Gao Ma
şi se gândeşte că dacă o să se rupă înţelegerea de căsătorie, atunci n-o să se
aleagă cu nimic, ba mai rămâne şi neînsurat.
— Nişte nemernici! zise Unchiul al Patrulea mânios. Să vindem usturoiul
ăsta şi mai facem încă trei camere, după care să se împartă tot.
— Şi Jinju să stea cu noi?
— Să se ducă de-aci! spuse bărbatul.
— Păi, are Gao Ma de unde să scoată cei zece mii de yuani?
— Ăsta ştie să îndure greutăţile. Anul acesta, a mai luat în arendă patru ari
de pământ şi, adăugându-i la cei doi pe care îi avea deja, a cultivat în total
şase ari cu usturoi. Când am trecut atunci pe lângă pământul lui, am văzut
ce frumos i-a crescut usturoiul. După mintea mea, o să recolteze vreo şase
mii de jin, pe care o să ia cinci mii de yuani. Să ne dea tot şi o să-i cer să ne
aducă şi ce ia pe producţia de anul viitor. Uite aşa o să scape uşor
nemernica aia, dar un lucru e cât se poate de limpede – eu n-am de gând s-o
las să-şi crească plodul aici.
— După ce o să plece ea de la casa noastră şi după ce îi luăm şi banii lui
Gao Ma, abia atunci o să cunoască Jinju suferinţa cu adevărat…
— Ţie tot îţi mai e milă de ea?
Lovi pipa de marginea patului ca s-o scuture, după care deodată sări jos din
pat şi adăugă:
— Nenorocita asta să moară de foame!
Mătuşa a Patra îl auzi cum se duce spre staul şi apoi cum bate în fereastra
camerei băieţilor, strigându-le:
— Flăcăi, scularea! Hai să mă ajutaţi să încarc usturoiul în căruţă!
Mătuşa a Patra coborî de pe kang, aprinse lampa pe care o agăţă de tocul
uşii şi apoi scoase cu polonicul din butoi nişte apă şi o turnă într-o oală.
— De ce pui apă în oală? o întrebă Unchiul al Patrulea.
— Să-ţi fac nişte supă, răspunse ea. Ai de mers jumătate de noapte.
— Nu-ţi face griji pentru mine! Doar stau în căruţă, nu merg pe jos. Mai
bine adapă vitele.
Cei doi băieţi ieşiseră din casă şi stăteau zgribuliţi în curte, fără să scoată o
vorbă. În timpul acesta, Mătuşa a Patra turnă trei căni mari cu apă într-un
vas, aruncă o mână de tărâţe înăuntru şi apoi căută un băţ cu care să
amestece. Vasul a fost dus în curte, pe cărare.
Unchiul al Patrulea aduse vaca de căpăstru, ca s-o adapte, doar că ea stătea
acolo încremenită şi se lingea pe bot. Nici gând să se atingă de apă.
— Bea, bea, bea! Bea un pic de apă! o îndemnă Mătuşa a Patra.
Vaca stătea neclintită, iar trupul ei împrăştia un miros greu de năduşeală.
Papagalii se porniră iarăşi a cânta cu triluri care se ridicau precum norii în
văzduh – într-o clipă pluteau încoace, într-o clipă se risipeau într-acolo.
Luna nouă se mai înălţase un pic, răsfirându-şi razele aurii peste curte. Şi
steluţele parcă îşi mai pierduseră din licărit.
— Mai pune nişte tărâţe! zise Unchiul al Patrulea.
Mătuşa iar luă o mână de tărâţe şi le împrăştie în vas.
— Haide, bea! îşi îndemna Unchiul al Patrulea vaca, mângâindu-i coarnele.
Vaca, plecându-şi capul supusă, băgă botul în vas şi pufăi un pic acolo,
după care începu să lipăie apa.
— La ce bun staţi aşa înţepeniţi? se repezi Unchiul al Patrulea la băieţi, cu
nemulţumire vădită în glas. Aduceţi căruţa şi încărcaţi usturoiul!
Cei doi au adus mai întâi platforma, apoi roţile şi osia şi s-au apucat de
montat. Căruţa stătea aşa, demontată, fiindcă în sat se aflau mulţi hoţi şi de
aceea nu se încumetau peste noapte să o lase întreagă în curte. Tot usturoiul
era aşezat frumos, în snopuri, lângă zidul dinspre sud, învelit cu o folie de
plastic.
— Aruncaţi pe el nişte apă rece din butoi, ca să se păstreze proaspăt! îi
îndemnă Unchiul al Patrulea.
Băiatul cel mare aduse butoiaşul, scoase apă cu tigva şi stropi usturoiul.
— N-ar fi bine să meargă cu tine şi băiatul cel mare? întrebă Mătuşa a
Patra.
— Nu, răspunse bărbatul.
— Încăpăţânat mai eşti, omule! Când ajungi în oraş, să-ţi iei ceva bun de
mâncare, dacă tot nu-ţi dau nimic la tine.
— Dar nu mai avem o jumătate de turtă de cereale? întrebă Unchiul al
Patrulea.
— Păi, tot asta mănânci de câteva zile! comentă femeia.
— Adu-mi-o!
Unchiul al Patrulea scoase vaca pe poartă şi îi puse jugul. Apoi, se întoarse
în curte, îşi puse haina ponosită pe umeri, îşi băgă în sân jumătatea de turtă
rece, luă un băţ şi ieşi pe poartă.
— Eşti din ce în ce mai ameţit, zise Mătuşa a Patra. Nu-l laşi nici pe băiatul
cel mic să te ajute cu vânzarea. Chiar că te-ai prostit de tot!
— Tata se teme că o să piardă dacă mă ia şi pe mine cu el, comentă băiatul
cel mic sarcastic.
— Frate, tata o face pentru binele nostru, fiindcă ne iubeşte.
— Cine i-a cerut aşa ceva? bodogăni fiul cel mic, în timp ce se întorcea în
cameră, înapoi în pat.
Mătuşa a Patra oftă prelung şi rămase în curte, ascultând cum căruţa se
îndepărtează cu scrâşnet şi se pierde în noaptea învăluită în ceaţă. Papagalii
din curtea lui Gao Zhileng se porniră într-un strigăt nebunesc care o
neliniştea nespus pe Mătuşa a Patra. Se întoarse în curte, cu mers împleticit,
purtând pe umeri razele palide ale lunii.
Uşa metalică a celulei se deschise, iar poliţistul îi scoase cătuşele numărului
46. Femeia reuşi să facă doi paşi şi se prăbuşi pe pat, de parcă urma să-şi
dea duhul.
Profitând de faptul că poliţistul încă nu închisese uşa, Mătuşa a Patra îl
imploră:
— Domnule ofiţer, vă rog frumos, lăsaţi-mă să mă duc acasă. Ar trebui să
fac ritualul funerar pentru bărbatul meu de cinci săptămâni…
Uşa închisă cu o bufnitură asurzitoare a fost însă răspunsul pe care l-a
primit femeia.
 Capitolul 10

Zhong, guvernator de judeţ, cu mâna pe inimă întreabă-te,

La urma urmei, oare din ce partid faci tu parte?
De ești din Guomindang, să dormi e tot ce poţi să faci;
De cumva ești din Partidul Comunist, bate toba. Să nu taci!
Fragment din cântecul interpretat de Zhang Kou, menestrelul orb, pe scările
Guvernului Judeţean, după ce blocajul vânzării usturoiului a adus mii de
oameni acolo, în căutarea unui ajutor, iar guvernatorul judeţului nu s-a
deranjat să se dea jos din pat

Jinju nici n-apucă să ajungă bine în curtea lui Gao Ma, când scoase un urlet
de durere şi se prăbuşi la pământ. Furios, pruncul din pântec căscă ochii
mari şi, lovind cu sete, strigă din răsputeri:
— Dă-mi drumul! La dracu’, dă-mi drumul!
Cu greu, târându-se mai mult, femeia străbătu curtea şi ajunse în prag, unde
rămase o vreme, sprijinită de tocul uşii. Tot ce găsi înăuntru erau patru
pereţi goi, o oală mâncată de rugină, apă murdară băltind pe jos şi câţiva
şobolani care fugeau care încotro şi se ascundeau pe după oală. Era atâta
dezordine în încăpere, încât ai fi zis că un taur nărăvaş se năpustise acolo şi
călcase totul sub copite. O presimţire rea puse stăpânire pe inima femeii.
Pruncul îşi reluă ploaia de lovituri, cu mâinile şi picioarele.
— Gao Ma… Gao Ma…! strigă ea, copleşită de dureri.
— Nu mai urla! o apostrofă copilul, lovind-o iarăşi cu pumnul. Şi Gao Ma a
greşit, e fugar! Cum de m-am pricopsit eu cu nişte părinţi ca voi?
Apoi, îi mai trase un şut femeii care, înfiorată de durere, scoase un ţipăt
jalnic şi pe dată totul i se întunecă în faţa ochilor. În cădere, se lovi cu capul
de masa aceea pe care n-apucaseră fraţii ei s-o facă zob.
………………………………………………………………
Tata, ostenit de atâta bătaie cât îi dăduse, se aşeză pe pragul uşii să-şi
fumeze pipa.
Şi mama, la fel de ostenită, se aşeză pe foaie, să-şi mai tragă sufletul şi să-şi
şteargă lacrimile.
Chircită pe o căpiţă de fân, într-un colţ al zidului, Jinju nici nu plângea, nici
nu protesta. Un surâs crispat i se aşternuse pe faţă.
Cei doi fraţi se întorseseră – cel mare ducea în mâini două găleţi de metal şi
un şir de ardei iute, în timp ce fratele cel mic împingea o bicicletă aproape
nouă, pe portbagajul căreia se aflau câteva uniforme militare, şi ele aproape
noi. Se opriră amândoi în loc, gâfâind, iar cel mic spuse:
— Nenorocitul ăla nici n-are cine ştie ce lucruri prin casă!
— A trebuit să-l ţin pe ăsta să nu-i facă ţăndări şi oala de mâncare, că nu se
poate chiar aşa, să-l lăsăm fără nimic, se grăbi să precizeze fratele cel mare
pentru cei de faţă.
— Ia zi, mai fugi cu Gao Ma? o întrebă tatăl pe Jinju, simţind din nou cum
îl cuprinde furia.
Fetei îi răsuna în urechi muzica pe care i-o pusese Gao Ma la casetofon
odinioară. Atât de îndepărtate i se păreau vorbele tatălui ei, ca şi cum n-
aveau nicio legătură cu ea.
— Eşti surdă? Taică-tu te întreabă dacă mai ai de gând să fugi? strigă mama
la ea, după care se ridică de pe foaie şi o împunse în frunte cu băţul cu care
aţâţa focul.
Fata închise ochii încetişor şi şopti:
— Mai fug.
— Snopiţi-o în bătaie! Snopiţi-o în bătaie! zbieră tata, sărind de pe pragul
uşii şi lovind cu piciorul în pământ. Legaţi-o! Nu mai am câtuşi de puţin
încredere în nenorocita asta.
— Tată, nu pot! Jinju e sora mea bună. Acum e cu mintea rătăcită, zi-i vreo
câteva şi gata! Surioară, tu eşti destul de deșteaptă ca să înţelegi că, fugind
aşa, ai făcut de ocară toată familia noastră. O să fim de râsul lumii multe
generaţii de acum încolo. Hai, cere-le iertare părinţilor noştri şi să începi o
nouă viaţă de mâine încolo! Tinerii mai fac şi greşeli, asta-i viaţa. Fii bună
şi cere-le iertare părinţilor noştri!
— Nu, spuse Jinju cu voce blândă.
— Legaţi-o odată! Legaţi-o! răbufni tatăl într-un acces de furie.
Apoi, se adresă celor doi băieţi:
— Voi doi ce-aţi păţit? Sunteţi morţi? Sau poate aţi surzit!
— Tăticule, asta… spuse fiul cel mare, plin de îndoială.
— E fata mea şi dacă eu spun că trebuie să moară, atunci o să moară, e clar?
Cine o să mă oprească?
Bărbatul îşi puse pipa la brâu, după care îşi instrui nevasta, aruncându-i o
privire răutăcioasă:
— Du-te şi încuie poarta!
— Bărbate… las-o cum o vrea ea… zise femeia, tremurând toată.
— Vrei să încasezi şi tu o bătaie, sau ce?
Niciuna, nici două îi şi articulă nevestei o palmă şi repetă ferm:
— Du-te şi închide poarta!
Femeia se dădu doi paşi înapoi, îşi miji ochii, apoi se întoarse şi, ca o
marionetă, porni şovăielnic către poartă. Imaginea aceasta o înduioşă pe
Jinju care se gândea cât de vrednică de milă este mama ei.
Apoi, bărbatul dădu jos de pe zid un colac nou de sfoară, pe care îl desfăcu
şi le ordonă fiilor:
— Dezbrăcaţi-o!
Fiul cel mare se albi la faţă.
— Nu-i nevoie s-o baţi, tăticule! Nu mai vreau să mă-nsor. Renunţăm la
aranjamentul cu măritişul ei şi gata.
Tatăl răsuci sfoara şi îl pocni pe cel mare peste mijloc. Pe dată, speriaţi, cei
doi fii se apropiară de Jinju şi cu mâinile tremurânde începură să-i desfacă
nasturii. Fata însă le îndepărtă mâinile şi îşi scoase singură haina, după care
urmară pantalonii. Stătea acolo îmbrăcată doar cu o bluză ponosită şi chiloţi
roşii.
Tatăl îi aruncă fiului cel mare un capăt al sforii, poruncindu-i:
— Leagă-i braţele!
— Surioară, cere-ţi iertare de la tata! o îndemnă fratele mai mare,
frământând sfoara în mâini.
— Nu, zise Jinju pe un ton categoric, scuturând din cap.
Fratele cel mic îl împinse de acolo, după care îi trase lui Jinju mâinile la
spate şi i le legă straşnic. Apoi, spuse pe un ton batjocoritor:
— Nu-mi vine să cred că familia asta a fost în stare să dea un membru al
Partidului Comunist, care mai degrabă moare decât să se predea.
Jinju îi râse în faţă, însă el nu o luă în seamă, ci aruncă sfoara peste grindă,
privindu-şi tatăl cu atenţie în tot acest timp.
— Leag-o bine! îi zise acesta.
Fiul cel mic strânse sfoara cu putere. Atunci, Jinju simţi cum i se întind
braţele şi fiecare muşchi stă să pocnească. Îi trosneau umerii, pielea de pe
braţe părea gata să plesnească dintr-o clipă-n alta, iar pe neaşteptate
sudoarea îi ţâşni prin fiecare por. Îşi muşcă buza de jos, dar nu reuşi să pună
stavilă urletului de durere care se ridica din adâncul fiinţei ei.
— Acu’ ce zici? Tot mai fugi cu el? o întrebă tatăl.
— Tot fug! spuse fata răspicat, sforţându-se să-şi salte capul.
— Trageţi, trageţi tare, trageţi-o în sus!
Jinju zări scânteieri verzi plutitoare, în timp ce în urechi îi răsuna trosnetul
buştenilor mistuiţi de flăcări. Umbrele lujerilor de iută se clătinau în faţa
ochilor. Mânzul brun-roşcat adăstase lângă Gao Ma şi îi lingea cu limba lui
purpurie sângele uscat şi noroiul de pe faţă. Valuri de ceaţă aurie se ridicau
de pe drum, din nesfârşitele lanuri de iută, din câmpul cu ardei iute din
judeţul Calul Cenuşiu. Într-o clipă, mânzul se pierdu în ceaţa străpunsă de
irizări aurii, apoi iarăşi îşi făcu apariţia din neant… Fratele cel mare are faţa
cenuşie, fratele cel mic are faţa albastră, tata are faţa verde, mama are faţa
neagră. Ochii fratelui cel mare sunt albi, ochii fratelui cel mic sunt roşii,
ochii tatălui sunt galbeni, ochii mamei sunt purpurii. Jinju îi privea, aşa
suspendată în aer cum era şi doar dădea din cap surâzătoare. Tata se repezi
în curte şi se întoarse cu un bici pe care îl folosea să mâne vitele. Lovi, iar
acolo unde vârful biciului o atinse, Jinju simţi o arsură cumplită…
Când îşi reveni în simţiri, descoperi că era iarăşi într-un colţ, lângă zid.
Auzea mai mulţi oameni care vorbeau în camera părinţilor şi parcă desluşea
acolo şi vocea deputatului Yang.
Se sprijini de zid şi reuşi să se ridice în picioare, ameţită, cu capul vâjâind.
Când ajunse lângă patul părinţilor, se prăbuşi şi cineva se grăbi să o sprijine,
dar ea nici că luă în seamă, ci continuă să-şi caute părinţii din priviri.
— N-aveţi decât să mă omorâţi în bătaie, dacă vreţi, fiindcă eu tot femeia
lui Gao Ma sunt. M-am culcat cu el şi acum îi port în pântece copilul.
Nici n-apucă să-şi ducă vorba la bun sfârşit că izbucni într-un plâns
amarnic.
— Eu mă dau bătut, auzi ea vocea tatălui ei. Spune-i lui Gao Ma să aducă
zece mii de yuani. Aduce banii, îi dau fata!
Jinju zâmbi.

2
— Dă-mi drumul de aici! Dă-mi drumul! Ce mamă eşti tu dacă nu-ţi laşi
copilul să iasă la lumină? zbiera ţâncul acela nemilos al lui Gao Ma.
Din ochii lui Jinju picura sânge. Împinse capul rece al mânzului şi spuse:
— Copile, mămica te înţelege, dar nu ieşi acum! Ce să faci tu afară? Oare
ştii tu câtă amărăciune este aici?
Zbuciumul pruncului conteni.
— Cum e acolo, afară? întrebă el plin de curiozitate. Haide, spune-mi!
Mânzul încercă iarăşi s-o lingă cu limba lui cea purpurie şi fierbinte, dar
Jinju îl împinse şi se porni a-i spune copilului:
— Auzi tu papagalii ăia cum strigă? Ascultă bine!
Băiatul ciuli urechile şi ascultă cu băgare de seamă.
— Sunt papagalii din curtea lui Gao Zhileng. Au penele viu colorate – roşu,
albastru, verde – toate culorile sunt acolo… Mai mult, au şi ciocurile
coroiate, iar în vârful capului câte un smoc de pene. Se hrănesc cu carne,
beau sânge şi le devorează oamenilor creierul. Copile, mai ai curajul să vii
pe lumea asta?
Cuprins parcă de spaimă, băiatul îşi strânse trupuşorul firav.
— Copile, uite, întinderea asta nesfârşită de iută le e cuib şerpilor veninoşi.
Şi ei se hrănesc cu carne, beau sânge şi devorează creiere. Chiar ai curajul
să vii pe lumea asta?
Braţele şi picioarele băiatului se încolăceau şi ele la auzul acestor vorbe, iar
pe ochi i se aşterneau steluţe de brumă.
— Copile, şi mama a fost ca tine. Fremătam şi eu de nerăbdare să ies şi să
văd lumea, dar după aceea am ajuns să mănânc carne de porc şi de câine,
am tras ca o vită la plug, am îndurat bătaie, ba mai mult, bunicii tăi m-au
atârnat de grindă şi m-au biciuit de m-au lăsat mai mult moartă decât vie.
Copile, chiar crezi că asta este lumea în care vrei să vii?
Băiatul îşi băgă capul între umeri şi se făcu un ghem cu ochii larg deschişi
şi privirea înduioşătoare.
— Copile, tatăl tău e căutat de poliţie şi e sărac lipit, atât de sărac că au
fugit şi şoarecii din casa lui. Bunicul tău a fost călcat de maşină, bunica –
arestată, iar unchii tăi şi-au împărţit toată averea fără să le pese de nimic. S-
a ales praful de familia asta – bruma de lucruri s-a dus, unii au murit, alţii
au plecat. Nu mai avem nicio nădejde. Copile, tot mai vrei să vii aici?
Băiatul închise ochii încetişor.
Mânzul îşi vârî capul pe geam şi începu să-i lingă mâna lui Jinju, iar la
fiecare mişcare clopoţelul de la gâtul lui scotea un clinchet limpede,
fermecător. Cu cealaltă mână, Jinju îi dezmierda coama netedă şi-i atingea
ochii blânzi. Mânzul acela cu pielea moale şi fină precum satinul cel mai de
soi stătea cuminte lângă ea, fără să se clintească. Jinju simţi cum lacrimile îi
năvălesc în ochi şi de îndată văzu şi ochii calului scăldaţi în lacrimi.
Pruncul iarăşi zvâcni şi spuse, mijindu-şi ochii:
— Mămică, eu tot vreau să ies, căci am văzut un glob de foc care se roteşte
în înalt.
— Copile, acela e soarele.
— Vreau să privesc soarele!
— Copile, nu se poate. E numai foc şi-i arde mamei tale pielea şi carnea.
— Am zărit florile pretutindeni pe câmp, le-am simţit parfumul…
— Copile, florile acelea sunt otrăvite, iar parfumul lor este miasmă
veninoasă. Toate astea o otrăvesc pe mămica ta.
— Mămică, vreau să ies. De-aş putea măcar să mângâi capul mânzului!
De îndată, Jinju îşi întinse braţul şi plesni mânzul care, speriat, se îndepărtă
în galop.
— Copile, nu-i niciun mânz aici. E doar o umbră.
Pruncul strânse bine ochii şi încremeni de tot.
Nu trecu multă vreme că femeia dibui o funie în colţul încăperii, o aruncă
pe după tocul uşii şi făcu un laţ la capătul ei, după care luă un scăunel şi se
cocoţă grăbită pe el. Când văzu cât de aspră era funia, lui Jinju îi trecu prin
minte că poate mai bine ar fi fost s-o ungă cu un pic de ulei. Şovăi, dar în
clipa următoare auzi mânzul cum nechează afară. Teama că i-ar putea trezi
pruncul o zori să-şi vâre capul în laţ şi să împingă în lături scăunelul.
Numaidecât, mânzul cel brun-roşcat se îţi la fereastră. La vederea lui, Jinju
simţi o dorinţă sfâşietoare să întindă mâna şi să-i dezmierde fruntea rece,
lucioasă, dar nu fu chip ca braţele-i să se înalţe.
 Capitolul 11

În judeţul Paradis odinioară se năşteau eroi,

Azi mai găseşti doar oameni răi, fricoşi,
Care nu ştiu decât să fie urâcioși,
Să ofteze, să se agite lângă usturoiul aruncat la gunoi.
Fragment din balada interpretată de Zhang Kou pentru a-i mobiliza pe
ţăranii ce cultivau usturoi să facă scandal la Guvernul Judeţean

În timp ce sărea peste zid, Gao Ma auzi două împuşcături care, judecând
după fumul ce plutea în aer şi pământul spulberat, nimeriseră în coama
zidului. Se prăbuşi peste cocina porcilor, trezindu-se împroşcat de zoaie din
toate părţile, dar şi înconjurat de porcii speriaţi, ce guiţau de mama focului.
Era atât de înspăimântat, încât nu ştia încotro s-o apuce, aşa că în disperarea
de moment se vârî în cocină. Acolo însă, îl întâmpină un zumzăit frenetic şi
curând simţi pe obraji şi pe cap dureri ascuţite, ca şi cum ar fi avut parte
instantaneu de mii de înţepături de ace. Îşi ridică privirea şi astfel descoperi
că în cădere stricase cu capul cuibul unor viespi uriaşe, care acum atârna
aşa, spart cum era, chiar deasupra lui. Viespile întărâtate se adunaseră toate
într-un nor galben rotitor. Speriat, Gao Ma stătea întins pe pământ, incapabil
să se mai ridice, dar brusc îşi aminti de poliţiştii care se aflau pe urmele lui.
N-avu încotro decât să-şi acopere capul cu mâinile şi să iasă degrabă din
cocină. Cum trebuia să găsească o soluţie pentru a dispărea de acolo iute, se
prinse de gardul ţarcului şi sări, însă în loc să-şi găsească scăparea, ateriză
peste o grămadă de lemne de foc. Se întoarse în curte şi, buimac, se năpusti
într-o parte, dar numaidecât se trezi înşfăcat de braţ. Întoarse capul şi fu
cuprins de o spaimă şi mai mare când zări în faţa sa un chip alb ca varul.
Abia atunci îşi dădu seama că se afla în curtea profesorului Zhu, de la
şcoala primară din sat. Cândva, cu multă vreme în urmă, acesta suferise o
fractură de coloană din pricina Gărzilor Roşii şi de atunci nu mai putea să
stea drept, ci doar adus de şale. Umbla atât de cocârjat, încât era nevoit să-şi
lege cu o bandă lată, pe cap, braţele ochelarilor, căci altfel n-ar fi fost chip
să-şi poarte ochelarii, i-ar fi căzut de pe şaua nasului.
Pe neaşteptate, Gao Ma se prăbuşi în genunchi, asemenea unui actor de
operă, şi îi zise:
— Profesore, salvaţi-mă, rogu-vă! Poliţia vrea să mă aresteze în legătură cu
incidentul cu usturoiul.
Numaidecât, profesorul îl trase de mână într-o încăpere întunecată unde se
aflau tot felul de troace, pene de găină cu nemiluita, iar într-un ungher – un
vas mare de lut în care erau puse la murat frunze de cartofi dulci – nutreţ
pentru porci.
— Ascunde-te înăuntru! îl îndemnă profesorul.
Nu mai era vreme ca Gao Ma să-şi bată capul cu conţinutul urât mirositor al
vasului, ci într-o clipă încălecă peste margine şi se scufundă înăuntru,
lăsându-se pe vine mult, cât să încapă în vas. Amestecul acela păstos se
ridică până sus, cu bolboroseli care trădau fermentarea, ajungându-i mai
întâi până la gât, dar profesorul Zhu îl apăsă pe cap, forţându-l să se
scufunde şi mai tare. Într-o clipă, Gao Ma se trezi că nutreţul îi trece de
gură.
— Să nu scoţi un sunet! îi ordonă profesorul. Îţi ţii respiraţia şi te scufunzi!
Acestea fiind zise, profesorul îi acoperi capul cu o tigvă ponosită, folosită
drept polonic, iar deasupra vasului mai trase şi un capac ciobit, lăsând o
mică deschizătură, cât să intre aer şi să nu se sufoce.
Curtea răsuna de paşi apăsaţi şi atunci Gao Ma îşi înălţă puţin capul, doar
cât să-i rămână urechile pe afară şi să poată asculta ce se petrece. Paşii se
apropiau de cocina porcilor, moment în care Bâlbâitul strigă:
— Te… te ascunzi în co… co… cocină şi… şi crezi că eu nu te vă… văd?
Ie… ieşi afară!
— O să tragem dacă nu ieşi! se auzi glasul ameninţător al unui alt poliţist.
— Ce faceţi aici, tovarăşi? îi întrebă profesorul Zhu pe un ton cât se poate
de calm.
— Uuuu… uuurmărim contrarevoluţionari, răspunse Bâlbâitul.
— Da’ cum se face că urmăriţi contrarevoluţionari tocmai la mine în
cocină?
— Vezi-ţi tu de treaba ta! Îţi povestim noi după ce-l prindem, strigă
poliţistul. Ieşi afară, că de nu, tragem! Procedura penală ne dă voie, dacă
infractorul opune rezistenţă, să apelăm la metode de forţă. În situaţia asta, şi
dacă te omorâm, noi n-am încălcat legea.
— Tovarăşi, asta e vreo glumă, sau ce? întrebă profesorul Zhu.
— Ci… cine glumeşte? zise Bâlbâitul. Ia să intru eu, să văd!
Nu-şi termină bine vorba că se sprijini de zidul acela scund şi sări în ţarc,
dar când să-şi vâre capul în cocina acoperită, îl năpădiră viespile, ba vreo
câteva au apucat chiar să-l şi înţepe în bărbie.
— Tovarăşi, ce faceţi aici? Că doar eu nu sunt vreun spion japonez! Zău
aşa, cum aş îndrăzni eu să vă păcălesc? Adineauri am auzit împuşcături,
după care porcii mei s-au pus pe guiţat, aşa că am ieşit să văd ce se
întâmplă. Atunci am zărit o umbră întunecată care fugea către zidul din
partea de sud, spuse profesorul.
— Dacă ascunzi un fugar, asta este considerată o infracţiune gravă. Să-ţi fie
clar! îl avertiză poliţistul.
— Mi-e clar!
— Cu… cu… cum te cheamă? îl întrebă bâlbâitul.
— Zhu Santian, răspunse profesorul.
— Ai… ai… ai văzut o umbră întunecată care fugea spre zidul din sud?
— Da, spuse răspicat profesorul.
— Cu ce te ocupi? îl iscodi poliţistul care nu se bâlbâia.
— Sunt profesor.
— Eşti membru de pa… pa… partid?
— Înainte de Eliberare am fost membru în Guomindang.
— În Guomindang? În ziua de azi foştii membri ai Guomindang o duc mai
bine decât membrii Partidului Comunist. Eu îţi… îţi spun că da… da…
dacă ne minţi, o să te acuzăm şi pe ti… ti… tine, indiferent din ce partid
provii.
— Am înţeles.
Cei doi poliţişti au ieşit imediat din cocină, îndreptându-se în mare grabă
către zidul dinspre sud, în căutarea umbrei întunecate. Gao Ma ştia că
dincolo de zid era un drum înfundat de-a lungul unei bălţi cu apă murdară şi
urât mirositoare.
De îndată, profesorul îi ridică lui Gao Ma tigva ponosită de pe cap şi îi
spuse precipitat:
— Pleacă de aici cât mai repede! Ţine-o pe drumul ăsta spre răsărit!
Gao Ma apucă marginea vasului şi se extrase din pasta aceea năclăioasâ.
Era acoperit din cap până-n picioare de frunze putrede de cartofi dulci, iar
zoaiele de culoare roşiatică i se prelingeau pe braţe şi pe picioare. Mirosul
înţepător, de acru, pusese stăpânire pe întreaga încăpere. Din nou cu un gest
teatral, ca desprins dintr-o operă de demult, Gao Ma îngenunche în faţa
profesorului Zhu şi îşi împreună mâinile în semn de mulţumire.
— Termină cu astea! zise Zhu. Pleacă odată!
Cu mizeria curgând şiroaie de pe el, Gao Ma ieşi în curte, sub pala vântului
răcoros. O rupse la fugă şi goni preţ de vreo cincizeci de paşi înspre răsărit,
pe o uliţă îngustă care dădea într-un drum mai larg, orientat pe direcţia
nord-sud. La întretăierea celor două drumuri ezită un pic, ca şi cum s-ar fi
temut că şi dintr-o parte şi din cealaltă îl pândea un picior de fier, gata să-l
strivească şi să-l facă una cu pământul. La capătul uliţei se afla un gard de
nuiele, care îi ajungea până la brâu. Se dădu doi paşi înapoi ca să-şi facă
avânt şi sări dincolo. Drumul cel larg părea pustiu. Cum zbură el peste gard,
se trezi pe o parcelă de coriandru, crescut cam de jumătate de metru, verde
ca jadul şi extrem de aromat. O minunăţie! Dar n-avea răgaz să-şi bucure
privirea, ci se ridică de la pământ şi porni în goană către răsărit, peste
cultura de coriandru. Îl zări pe bătrânul cărunt Gao Pingehuan, cum stătea
în genunchi şi punea îngrăşăminte la fiecare căpăţânâ de varză. Iar îi apăru
în cale un gard de nuiele, peste care din nou sări, însă de astă dată n-a fost la
fel de norocos, căci acele cătuşe prinse la o mână s-au agăţat de un lujer
înalt de sorg, care s-a frânt trosnind zgomotos.
— Cine-i acolo? îl auzi el pe bătrânul Gao Pingehuan întrebând.
Îi ieşi în faţă un alt drum orientat pe direcţia nord-sud şi la capătul lui zări
un grup de femei care se răcoreau la umbra unui copac, discutând în gura
mare. Băgă de seamă că atât înspre răsărit, cât şi înspre apus drumul îi era
blocat de case şi ziduri, aşa că n-avu încotro şi o porni în fugă spre nord.
Într-un minut, ajunse la râu, îl traversă împleticit şi apoi pătrunse într-o
pădurice de sălcii roşii. Aici îşi continuă temător goana spre răsărit, lucru
deloc uşor, căci de păduricea asta nu se ocupa nimeni, drept care copacii
crescuseră de-a valma, cu crengi bogate, dar năpădite de omizi galbene
păroase pe care localnicii le numeau „ţepoasele otrăvitoare”. Era de ajuns să
te atingă cu perişorii lor aspri că pielea se spuzea rău şi curând aveai parte
de o mâncărime de nesuportat. După ce străbătu locul acela primejdios, Gao
Ma descoperi că tot trupul îi era deja înţesat cu umflături pe care, preocupat
doar de goana sa nebună, nu le simţise câtuşi de puţin. Călcase peste
joardele crescute la întâmplare pe malul nisipos şi nici măcar nu le simţise
înţepăturile nemiloase în tălpi.
Câţiva iepuri sălbatici, speriaţi de prin ascunzătorile lor de această cursă
dezlănţuită, alergau şi ei, aproape alături de Gao Ma, dar curând rămaseră în
urma lui. La capătul pădurii de sălcii se ivi un podeţ pietruit, ridicat acolo
ca să facă legătura între partea de răsărit a satului şi drumul de care. N-ar fi
vrut în ruptul capului să fie zărit de cineva, aşa că străbătu întâi o zonă cu
găuri săpate de sătenii care furau pământ, ca mai apoi să intre într-o
pădurice unde duzii creşteau laolaltă cu salcâmii. Cum era vremea florilor
de salcâm, aerul din pădurice devenise de-a dreptul înăbuşitor de atâta
aromă. El alerga, alerga, alerga fără oprire şi picioarele-i erau tot mai grele,
ochii tot mai înceţoşaţi. Simţea înţepături în tot corpul şi parcă suflul îl
părăsea treptat. Trunchiurile albe ale duzilor şi cele stacojii ale salcâmilor se
încovoiau, se împleteau, alcătuind o reţea deasă, într-o continuă mişcare. De
acum, picioarele nu-l mai duceau după cum îi era voia; se năpustea ba într-o
parte, ba într-alta, incapabil să mai găsească drumul, când dintr-odată se
prăbuşi, izbindu-se cu capul de pământ.

Gao Ma îşi reveni în simţiri spre amurg şi prima senzaţie fu o arsură

cumplită în burtă, urmată de înţepături şi mâncărime pe tot corpul. Oriunde
se atingea, simţea că parcă un vânticel răcoros îi pătrunde prin toţi porii. Şi
pleoapele îi erau umflate, încât de-abia dacă zărea ceva, ca printr-o fantă. Îşi
aminti ca prin vis cum ajunsese în cocina profesorului Zhu, cum stricase
cuibul viespilor cu capul şi cum fusese înţepat pe faţă.
Soarele ca o roată mare şi roşie se scufunda la apus şi ca în orice seară
frumoasă şi blândă la început de vară îşi răsfira razele fermecătoare peste
pământ. Pe frunzele negre, lucioase, de dud, se cernea o lumină roşiatică, în
timp ce florile de salcâm, cu petalele albe ca neaua, purtau povara unei aure
roşiatice. Se porni din senin o adiere de seară, ce făcea ca frunzele de dud şi
petalele florilor de salcâm să se legene uşor şi pe dată toată pădurea prinse a
fremăta.
Gao Ma se agăţă de trunchiul unui dud, chiar dacă fiecare încheietură îi urla
a durere. Se ridică greu din pricina picioarelor umflate pe de-a-ntregul, de
sus până jos. La fel şi sinusurile îi erau înfundate, gata să explodeze. Cu
disperare tânjea după o gură de apă. În mintea lui se ducea o luptă crâncenă.
Încerca să-şi dea seama dacă întâmplările din acea după-amiază se
petrecuseră cu adevărat sau erau un coşmar pe care îl plăsmuise mintea lui.
Urmele de nutreţ uscat de pe el şi cătuşele acelea lucioase care îi atârnau de
încheietura mâinii stângi păreau să fie cea mai limpede dovadă că nu era
decât un infractor fugar. Ştia prea bine ce fapte comisese. De mai bine de o
lună aştepta cu nelinişte în suflet să se întâmple ceva şi de aceea nici nu mai
pusese zăvorul la fereastră. Totuşi, setea cumplită şi pielea peste măsură de
iritată îl împiedicau să gândească limpede. Străbătu pădurea de salcâmi,
continuându-şi drumul către nord. Acolo se afla albia râului, unde ţinea el
minte că în primăvară Gao Qunjia şi băieţii lui săpaseră o fântână.
Ca să evite înţepăturile joardelor de brădiş în tălpi, încercă să calce pe unde
era mai uscat pământul, dar nici ţepii trestiilor care se ridicau din nisip n-
aveau să-l cruţe. Razele roşietice ale soarelui străpungeau florile salcâmilor
şi frunzele de dud, iar apoi se cerneau pe spinarea golaşă a lui Gao Ma.
Privindu-se mai cu atenţie, bărbatul observă că pe tot trupul, dar mai cu
seamă pe braţe şi pe piept, era numai spuzeală roşie ca focul – amintirea
lăsată de omizile galbene păroase de pe frunzele sălciilor.
Când ieşi din pădurea de salcâmi, sclipirea nisipului din albia râului
aproape că îl orbi. Discul roşu al soarelui, de acum doar cât jumătate de
roată uriaşă, se scufunda la apus aproape zgomotos, iar irizările roşietice
făceau partea aceea de cer să fie aşijderea unei flori care îşi desface petalele
cu furie. N-avea stare să-şi bucure sufletul cu această privelişte, căci
privirea sa căuta cu disperare un semn, cât de mic, al existenţei fântânii
mult visate.
În cele din urmă, zări în nesfârşita albie galben-roşiatică o ridicătură de
pământ, aşa că se năpusti într-acolo.
Apă! Apă! Se aşeză în genunchi pe marginea fântânii şi sorbi cu nesaţ,
precum un cal însetat. Într-un minut, resimţi bucuria imensă stârnită de apa
care îi ajungea în gură, în gâtlej, în stomac, o bucurie pe care o duse la
extrem, până când avu senzaţia că pereţii stomacului său se cutremurau de
spasme. Auzea cum toate măruntaiele, uscate cum erau, pârâiau pe măsură
ce apa le inunda în rostogoliri năvalnice. Mai sorbi cu sete nestăvilită vreme
de un minut şi apoi îşi ridică faţa pentru câteva clipe, ca din nou să se
aplece şi să-şi continue aventura. Abia acum simţea cu adevărat savoarea şi
fierbinţeala apei.
Apa era stătută, apa era sărată, apa era fiartă. Cu toate acestea, îşi mai
cufundă capul o dată în ea, după care încetişor se ridică în picioare. Lichidul
i se prelingea pe obraji, pe gât, apoi pe umeri şi pe burtă. La întâlnirea cu
apa, spuzeala pricinuită de ţepii otrăviţi ai omizilor galbene deveni ca o rană
vie. Îl durea atât de rău, încât fără să-şi dea seama strânse din fund.
— Aoleu, măicuţa mea! se jelea el vlăguit de tot şi în timpul acesta,
plecându-şi capul, zări pereţii prăbuşiţi ai fântânii şi mătasea-broaştei de un
verde crud plutind la suprafaţa apei.
Descoperi pe dată că tot acolo îşi făceau veacul, înotând în voie, mormoloci
cât boaba de fasole. Trei broaşte mari, pătate, se proţăpiseră pe marginea
fântânii şi cum îl priveau ele lacom cu ochii lor de smarald, guşa albicioasă
li se umfla şi se dezumfla intr-o mişcare continuă, ritmică. Gao Ma sări în
picioare şi în clipa aceea îl năpădi o senzaţie aprigă de vomă, de parcă sute
de broscuţe îi mişunau prin burtă şi prin intestine. Un jet de apă asemeni
unui gheizer îi ţâşni din gură. Nici că mai îndrăznea să-şi îndrepte privirea
către fântâna aceea, aşa că se întoarse şi porni legănat către pădurea de duzi
şi salcâmi.
Deşi apusese deja soarele, cerul încă nu se înnegurase. O ceaţă deasă cobora
peste pădurea de duzi, unde viermii de mătase sălbatici îşi ridicau capetele
acelea cu formă ciudată şi, aproape ca nişte mecanisme în funcţiune, tocau
frunzele asemenea unor plăcuţe metalice. Harş-harş! Ah, zgomotul acela
parcă îi ciopârţea inima încetul cu încetul. Gao Ma se aşeză cu spatele
rezemat de trunchiul unui dud şi rămase cu privirea aţintită asupra florilor
de salcâm care se vălureau prin aburul nopţii aşternut peste copaci. În
amurg, parfumul lor devenea şi mai intens, iar polenul fin plutea în aer
peste tot, ca într-o invazie de nestăvilit. Îşi întinsese picioarele şi privea cum
din copaci cădeau excrementele viermilor de mătase, mărunte ca o pulbere
de fier.
Apoi, se ridică luna pe cer şi în urma ei puzderie de stele împânzi bolta
albastră. Picături de apă, alături de excrementele viermilor de mătase, se
prelingeau peste Gao Ma ca o revărsare cu fărâmiţe de constelaţii. Uneori,
simţea un imbold tainic să se ridice de acolo, dar de îndată ce încerca să-şi
îndoaie picioarele, pornirea aceea se spulbera ca prin vis, tot aşa de uşor ca
atunci când îşi dorea să scape de cătuşele atârnate de mână.
Când şi când păsări de noapte tulburau liniştea bătând din aripi în zbor, iar
lui Gao Ma i se păru chiar că vede urmele fosforescente pe care le lăsau pe
crengile salcâmilor, în trecerea lor. Însă de îndată ce încerca să privească
mai cu luare aminte, realiza că totul era rodul imaginaţiei lui, fiindcă nimic
nu părea să fie aievea. Aproape că nu-şi mai putea da crezare ochilor că ar
fi văzut vreo pasăre pe acolo.
După miezul nopţii, îl cuprinse frigul. Se simţea balonat peste măsură şi
tare ar fi vrut să scape de tot aerul acela care îi apăsa nemilos burta, dar
oricât ar fi încercat, tot nu reuşea. Deodată, o zări pe Jinju cum trece pe
lângă duzi, apoi pe lângă salcâmi, cu o legăturică roşie pe umăr, legănându-
şi burta ei cea mare. Se opri în loc la numai câţiva paşi de el. O vedea cum
se ţine de un lujer de iută, pe care zgâria cu unghiile. Chipul ei îşi schimba
culoarea, devenind din galben verde, apoi albastru, ca într-un sfârşit să
capete nuanţe gri înspăimântătoare.
— Gao Ma! zise ea. Eu am să plec, aşa că am venit să-mi iau rămas-bun de
la tine.
Vorbele ei, care nu prevesteau nimic bun, veneau ca o lovitură năprasnică.
Bărbatul ar fi vrut să se urnească din loc, dar picioarele lipite de copac îi
puneau stavilă. N-avea ce face decât să întindă braţele care începură să se
lungească mai mult şi mai mult, dar când degetele erau pe cale să-i atingă
chipul, simţi în vârful unghiilor respiraţia ei rece ca un sloi de gheaţă. În
acest moment, când parcă era atât de aproape şi totuşi nu îndeajuns, braţele
încetară să mai crească.
— Jinju, zise el cuprins de nelinişte, nu se poate să pleci. Nu înainte să fi
petrecut şi noi măcar o zi lipsiţi de griji. Am să te iau de nevastă de îndată
ce izbutesc să vând usturoiul. Îţi promit că n-o să mai stai în bătaia vântului,
nici în arşiţa zilei. N-o să mai înduri nici ploaie, nici zăpadă. Ai să stai
acasă, să vezi de copii, să faci de mâncare…
— Gao Ma, încetează să mai visezi! Nu mai e chip să vinzi usturoiul. S-a
stricat tot… Ai încălcat legea atunci când ai distrus sediul Guvernului
Judeţean. Poliţia a împânzit oraşul cu afişe şi te caută peste tot. Gao Ma, n-
am încotro. Eu îmi iau copilaşul şi plec înainte…
Jinju desfăcu legăturica roşie şi scoase un casetofon micuţ, spunând:
— Asta îţi aparţine. L-am luat înapoi de la Fratele al Doilea. După ce am să
plec, ştiu că ai să te simţi atât de însingurat, dar cu el ai să-ţi mai găseşti
alinarea.
Jinju se întoarse şi pe măsură ce se îndepărta, hainele ei roşii se transformau
într-o umbră albă ca zăpada.
— Jinju! strigă Gao Ma, iar strigătul acela disperat îl aduse înapoi din
lumea viselor.
Privea cu un aer tâmp luna strălucitoare cum se cocoţa pe cer în partea de
sud-est, copleşit de deznădejde. Rememora clipele tocmai trăite în vis şi
încetul cu încetul spaima puse stăpânire pe sufletul lui. Socotea întruna şi de
fiecare dată ajungea la aceeaşi concluzie – dacă nu cumva ieri, atunci sigur
astăzi trebuie să-i fi venit sorocul lui Jinju.
Într-un târziu, se ridică în picioare, aşa cum făcuse cu un an în urmă pe
drumul croit între lanul de iută şi câmpul cu ardei iute din satul Calul
Cenuşiu. Atunci era în amurg, iar el, după ce reuşise să se ridice în picioare,
scuipase sânge de câteva ori. Fraţii Fang îi dăduseră o bătaie zdravănă, că
puţin a mai lipsit să nu-l vadă pe Yama, Zeul Morţilor. Norocul lui fusese
leacul deputatului Yang şi mai fusese şi nevasta vecinului Yu, care-l
îngrijise şi care în a treia zi îi adusese veste de la familia Fang că, dacă vine
cu zece mii de yuani, va avea voie să se însoare cu Jinju. El le dă banii, ei îi
dau nevasta. Îşi amintea clipa aceea când primise vestea. Tare se mai
bucurase! Atât de tare, încât plânsese vreme îndelungată, ca un copil.
Nevasta lui Yu comentase atunci că familia Fang o vinde pe Jinju de parc-ar
fi o junincă scoasă la târg, dar el îi răspunsese: „Tuşă, eu plâng de fericire.
Fac eu banii ăştia cumva. Am să plantez usturoi şi am să-l vând, iar în doi
ani am s-o iau pe Jinju de nevastă…”
„Usturoiul! Toate din cauza blestematului de usturoi. Usturoiul m-a adus pe
marginea acestei prăpăstii.”
Se năpusti şi smulse crengi de dud, cum îi ieşeau în cale, trase de salcâmi
într-o parte, se izbi de duzi într-alta, învârtindu-se ca într-un cerc fără
scăpare. Pe neaşteptate, un nor negru înghiţi luna, iar în jurul său se ridicară
ziduri – ziduri înălţate de demoni. Omul prosperă zece ani, timp în care
demonii n-au îndrăzneala să se apropie. După aceea…
„Gao Ma, din ziua în care ai întâlnit-o pe Jinju, din ziua în care ai ţinut-o de
mână pentru întâia dată, din ziua aceea destinul tău a fost pecetluit cu
sânge!“

Gao Ma şi-a petrecut restul nopţii în pădurea de duzi şi salcâmi şi nu i-a fost
cu putinţă să se smulgă din lumea umbrelor şi demonilor până în zorii zilei.
Simţea că numai în adâncul sufletului mai păstra un strop de căldură, căci
restul trupului era sloi de gheaţă. Umflăturile de la ochi se mai retrăseseră,
iar acest lucru îi dădea o oarecare senzaţie de confort. Când soarele roşu se
înălţă pe boltă, căldura care îl cuprinse îi aduse o adevărată bucurie. Burta
începu să facă iarăşi zgomote, urmate de multe vânturi reci pe care le
eliberă repede, ceea ce îi dădea credinţa că intestinele lui încă mai lucrau şi
că organele interne nu păţiseră nimic, iar gândul acesta îi readuse speranţa
în inimă.
Odată ce-şi veni în simţiri, Gao Ma se strădui din răsputeri să-şi înăbuşe
dorinţa aprigă de a intra în sat, în căutarea lui Jinju, căci îşi şi imagina cum
cei doi poliţişti stau la pândă la el în casă, cu puştile pregătite, aşteptându-l
să le pice în cursă. Numai un nebun s-ar fi dus în sat ziua în amiaza mare,
aşa că luă hotărârea să se strecoare acolo după lăsarea nopţii. Dacă azi îi
venea sorocul lui Jinju, atunci sigur că mamă-sa era lângă ea şi avea grijă să
nu se ivească vreun necaz. Oricât de haină ar fi fost ea, mama tot mamă e şi
n-ar fi lăsat-o la greu.
Dar, totuşi, ce va fi să fie viaţa lor de acum înainte? De îndată ce se mai
linişti un pic, începu să se tot întrebe aşa în sinea sa. Zilele acestea n-ar fi
putut sub nicio formă să se arate prin judeţul Paradis, mai ales aşa cum era
acum, cu cătuşele zăngănind la mână. O să se ducă s-o vadă pe Jinju după
căderea nopţii şi apoi o să pornească spre nord-est, iar după ce va fi câştigat
destui bani, o să vină s-o ia dimpreună cu copilaşul lor.
Pădurea prinse viaţă odată cu sosirea păsărilor în zbor. ÎI cuprinse foamea
de acum şi întrucât n-avea încotro s-o apuce, găsi un salcâm cu trunchiul
zvelt, înalt de vreo doi metri, cu crengile doldora de buchete de flori.
Înşfăcă o creangă chiar de vârf, o trase cu toată puterea pe care o mai avea
trupul său istovit, până izbuti s-o îndoaie. Încovoiată, creanga trosnea şi
curând se frânse, dezvăluind pe dată o sevă gălbuie în locul alb, lucios,
unde se desprinsese de trunchi. Smulse cu lăcomie florile de salcâm – unele
deschise cu totul, altele doar pe jumătate, altele îmbobocite doar – şi le
îndesă degrabă în gură. La început le înghiţi aproape întregi, dar mai apoi
începu să le mestece şi să le savureze. Aveau gust dulceag, însă cele care
erau pe trecute păreau cam amărui, în timp ce acelea încă îmbobocite îi
făceau gura pungă. Numai florile pe jumătate deschise erau taman bune de
mâncat, cu un nectar dulceag, aşa că se hotărî să pornească în căutarea lor.
Toată dimineaţa înfulecă flori de salcâm culese din vreo trei copaci.
Arşiţa amiezii îi aduse lui Gao Ma o nouă revelaţie. Pe când tocmai simţea
o vagă lehamite faţă de florile de salcâm, deodată adulmecă o aromă dulce-
acrişoară prin preajmă şi, privind mai cu băgare de seamă, zări pe crengile
duzilor nişte bobiţe purpurii, roşii sau chiar unele micuţe, ca nişte ţepi, de
culoare alb-gălbuie. „Dude!“ strigă el cuprins de încântare.
Cu aceeaşi lăcomie devoră şi dudele, la început fără să deosebească între
cele crude şi cele coapte. Închidea ochii şi le înghiţea una după alta, însă
mai târziu începu să le savureze – dudele alb-gălbui erau tari, uşor dulcege,
mai acrişoare şi cam făceau gura pungă; cele de culoare sângerie erau ceva
mai moi, dulci şi uşor acrişoare, în timp ce acelea bine coapte erau moi,
foarte dulci, aproape deloc acrişoare şi îi umpleau gura cu savoarea lor
aparte. Porni în căutarea acestora din urmă, iar curând ajunse la o concluzie
cât se poate de înţeleaptă – dacă scutura copacul, numai dudele bine coapte
cădeau pe pământ. În toiul amiezii îşi dădu seama că buzele lui trebuie să fi
fost purpurii, judecând după cât de pătate îi erau degetele de la atâtea dude
câte îi trecuseră prin mâini. Tot atunci, mai făcu o descoperire măreaţă –
dudele albe, mari, cu firicele verzi prin ele, asemenea jadului, au un gust
care bătea aroma dudelor purpurii. Era un soi de dud necunoscut lui, cu
scoarţa albă, cu frunzele mari cât palma şi groase ca bănuţii de aramă.
Apoi, în amurg, o durere cumplită de burtă începu să-l chinuie. Se întinse pe
pământul nisipos şi se zvârcoli o vreme, dar la lăsarea nopţii, când steluţe
mii împânziră cerul, durerea se mai potoli. I se păru că se chinuise aşa vreo
jumătate de oră, dar nu putea decât să ghicească, fiindcă ceas nu mai avea
de anul trecut, când i-l înşfăcase fratele cel mic al lui Jinju.

În noaptea aceea trebuia să se întoarcă în sat cu orice preţ. După ce

hoinărise o zi întreagă, distanţa dintre el şi restul lumii îi părea atât de
dureroasă, chiar dacă în timpul zilei auzise vocile femeilor care culegeau
dude şi, ascuns undeva pe malul râului, îi văzuse pe ţăranii de pe câmp.
Vântul dinspre sud aducea cu sine mirosul grâului pârguit, semn că a doua
zi era vremea secerişului. „Viermii de mătase cresc într-o clipită, iar grâul
se pârguieşte peste noapte.“ O nelinişte fără margini îl cuprinse la gândul că
răzbise prin toate necazurile şi izbutise să cultive doi ari cu grâu, nerăbdător
să adune recolta. Acum, producţia de usturoi se dusese de râpă şi dacă tot
de râpă se ducea şi recolta de grâu, atunci cum avea să-şi mai ducă zilele
până la sfârşitul anului? Îşi strecură mâna prin părul aspru şi pe neaşteptate
îi veni în minte gândul că încărunţise deja, iar chipul îi era brăzdat de riduri
adânci, mai cu seamă pe frunte şi la colţurile gurii.
Îşi puse în minte să se furişeze în sat în toiul nopţii, că doar n-o să stea
poliţiştii la pândă neîncetat, două zile, în căsuţa lui dărăpănată. Plănuia să se
ducă acasă şi să-şi ia câteva haine de schimb, dar mai ales încălţări. Îşi
aminti că într-un ungher al casei avea într-o cutie de carton ruptă o pereche
de pantofi noi de pe vremea când era în armată – unul dintre puţinele lucruri
care rămăseseră la locul lor după descinderea fraţilor Fang. Ascunşi într-o
crăpătură în zidul dinspre răsărit mai erau şi 470 de yuani câştigaţi în prima
zi în care reuşise să se numere printre puţinii norocoşi care vânduseră
usturoi. Se gândea să-i ia de acolo şi să-i dea vreo 400 lui Jinju, ca să
cumpere de mâncare şi ceva lucruşoare pentru copil. Şaptezeci de yuani
voia să-i ţină pentru sine, să-i aibă când o fi să plece în nord-est, unde o să-l
caute pe tovarăşul lui din armată, care acum era adjunctul guvernatorului de
judeţ, şi să-l roage să scrie o scrisoare către cei din conducerea judeţului
Paradis, ca să-l ierte.
Cătuşele de oţel luceau în bezna nopţii, iar el se gândi că nu va scăpa de ele
decât dacă le va sfărâma. Pipăi cercul metalic împlântat în încheietura
mâinii lui şi îi trecu prin minte că dacă ar fi avut o daltă şi un ciocan, s-ar fi
căznit cumva şi ar fi scăpat din strânsoare. Trebuia să ajungă acasă cu orice
preţ.
N-avea curajul să iasă în văzul lumii, aşa că urmă drumul pe care venise,
luând aminte la fiece mişcare pe care o simţea în jur. Păşea cu mare grijă şi
se mai consola cu gândul că poliţiştii nu se bucurau de susţinerea oamenilor,
aşa că, şi dacă ar fi dat nas în nas cu ei, tot ar fi găsit o cale să scape.
Pistoalele lor îl cam înfricoşau. Cu o zi în urmă, trăseseră înspre el de două
ori. Ei, şi dacă l-ar fi nimerit, mare pagubă! Dacă nu-l nimeriseră la lumina
zilei, atunci noaptea chiar că avea mai multă nădejde să scape neatins de
glonţul lor nemilos.
Simţi o încordare fără margini atunci când intră pe uliţa lui, iar inima îi fu
cuprinsă de fierbinţeală la vederea caselor şi copacilor, lumea aceea atât de
familiară lui. Se tupilă în păduricea de salcâmi din apropierea casei şi
urmări cu mare atenţie curtea. Era cufundată în tăcere, exceptând câteva
păsări care ciripeau pe la colţul zidului şi liliecii care băteau din aripi pe la
fereastră. Ridică un bulgăre de pământ şi îl aruncă în fereastră cu toată
puterea. Bufnitura răsună, dar nimic altceva nu se clinti în curte sau în casă.
Mai aruncă vreo câţiva bolovani şi, tot ca mai înainte, casa rămase învăluită
într-o linişte de mormânt. Ca să fie mai sigur, dădu un ocol casei până
ajunse în spate şi se căţără la ferestruică, unde îşi ciuli urechile, dar în afară
de ronţăitul şoarecilor, nimic altceva nu părea să răzbată dintr-acolo.
De acum se liniştise. Când intrase pe uliţă, zărise un stol de papagali frumos
coloraţi care tot zburau prin păduricea de salcâmi şi se gândise atunci că
probabil păsările lui Gao Zhileng scăpaseră din colivie printr-o spărtură,
pornind într-o călătorie nocturnă. Mânzul brun-roşcat, care niciodată nu
părea că va mai creşte mare, galopa pe drum, iar trupul lui lucios lăsa în
urmă un parfum aromat, ca de săpun de baie.
Uşa casei era larg deschisă, lucru care parcă îi dădea fiori pe şira spinării.
Ochii i se obişnuiseră cu bezna, aşa că îi fu uşor să întrezărească o siluetă
chiar în uşa încăperii dinspre răsărit. Primul său impuls a fost s-o rupă la
fugă, dar picioarele parcă prinseseră rădăcini. Simţi un iz de sânge venind
dintr-acolo şi apoi mirosul atât de cunoscut, dar parcă împietrit, al lui Jinju.
Coşmarul nopţii trecute îi săgetă mintea asemenea unui fulger şi se văzu
nevoit să se proptească de tocul uşii, ca să nu se prăbuşească la pământ.
Bâjbâi prin beznă, pe lângă sobă, până dibui chibriturile şi abia după ce
scăpără de vreo trei ori, reuşi să aprindă un băţ. La lumina pâlpâitoare a
chibritului, o văzu pe Jinju atârnată de tocul uşii, cu chipul vineţiu, cu ochii
ieşiţi din orbite şi limba scoasă. Burta mare îi atârna fără vlagă.
Gao Ma îşi înălţă braţele, parcă dorind s-o îmbrăţişeze pe draga lui Jinju,
dar se prăbuşi năprasnic la pământ, aşa cum se prăbuşeşte un zid lipsit de
susţinere.
 Capitolul 12

Dragi consăteni, curajoşi, pieptul săltat,

Mână-n mână spre sediul puterii ne-om avânta!
Guvernatorul Zhong chiar nu-i vreo constelaţie pe boltă,
Dar nici oamenii de batjocură nu vor să mai audă!
Fragment din balada interpretată de Zhang Kou, menestrelul orb, prin care
îmbărbăta mulţimea să pornească în forţă către Guvernul Judeţean, în a
şaptea zi de blocaj al vânzărilor. Străzile erau pline de usturoiul putrezit,
care răspândea un miros greu până în cer.

Gao Yang se întinse pe pat şi n-apucă nici măcar să-şi tragă pătura pe el că
se şi cufundă într-un somn adânc. Multe coşmaruri l-au împresurat în
noaptea aceea, unul după altul. La început, visă cum un câine îi mânca
glezna bucăţică cu bucăţică. Mai întâi muşca şi apoi lingea încetişor, de
parcă ar fi vrut să-i soarbă tot sângele şi toată măduva. Ce n-ar fi dat Gao
Yang să-i tragă un şut, dar piciorul nu voia să se urnească; ar fi vrut să-i
ardă un pumn, dar şi braţul refuza să se clintească. După aceea, visă că era
închis într-o încăpere goală, la echipa de producţie, pentru că îşi îngropase
mama în pământ în loc s-o ducă la crematoriu. Mama îi apăru în vis fără pic
de păr în cap, cu ţeasta lucioasă ca un bec, fără dinţii din faţă şi cu gura
18
plină de sânge. Doi indivizi care făceau parte din cele patru categorii rele
aduseră în casă noaptea, pe la ora 22. El aprinse lampa şi îi întrebă pe cei
doi ce s-a întâmplat, moment în care aceştia l-au privit cu milă pentru o
clipă, după care i-au întors spatele şi s-au îndepărtat grăbiţi. Gao Yang o
aşeză pe mama pe kang, zbierând de durere, iar ea deschise ochii şi îşi
mişcă buzele, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu apucă, fiindcă
deodată capul îi căzu într-o parte şi dusă a fost. Copleşit de durere, el se
aruncă asupra ei…
Simţi cum o mână mare îi acoperă gura, aşa că scutură din cap, împroşcând
cu salivă în dreapta şi-n stânga şi numai astfel se îndepărtă mâna aceea.
— Băiete, ce urli aşa? auzi el o voce joasă, sobră, şi zări doi ochi
fosforescenţi, care luceau în întuneric.
Trezit din somn, pricepu tâlcul celor întâmplate. Lampa din boxa santinelei
lumină holul şi curând paşi repeziţi răsunau prin fata uşii.
— Am visat-o pe mama, spuse el printre suspine.
Dinspre ochii lucioşi auzi nişte chicoteli, după care urmă şi comentariul:
— Mai bine ai visa-o pe nevastă-ta, nu pe maică-ta.
Strălucirea acelor ochi pieri ca prin vis, iar încăperea se cufundă din nou în
întuneric. Cum îi pierise somnul, rămase întins pe pat, cu urechile ciulite. Îi
asculta pe ceilalţi – deţinutul bătrân sforăia, cel tânăr plescăia din buze, iar
deţinutul între două vârste sufla greu, ca un demon.
Ţânţarii, care de acum probabil că îşi făcuseră plinul de sânge, se odihneau
pe pereţi, iar după miezul nopţii îşi încetară bâzâitul de-a binelea. Se înveli
cu pătura, dar în clipa aceea o armată de insecte începu să-i mişune pe piele,
dându-i senzaţia că atât patul, cât şi pătura intră în trepidaţii. Cu respiraţia
întretăiată de groază şi silă, Gao Yang aruncă degrabă pătura de pe el,
moment în care dinspre deţinutul între două vârste se auzi un chicotit
înfundat.
Capul mamei căzu într-o parte, iar moartea puse stăpânire, tăcută, asupra ei.
Era o arşiţă sufocantă de iulie, însă în noaptea aceea o ploaie torenţială se
prăvăli din cer. Cum toată curtea era împânzită de băltoace, se aciuaseră pe
acolo multe broaşte care nu mai conteneau cu orăcăitul lor nesuferit.
Picături mari de apă au continuat să se prelingă din acoperişul de stuf multă
vreme după ce ploaia s-a oprit. Când se crăpă de ziuă, Gao Yang găsi o
pătură ponosită, o înfăşură pe mama lui în ea, o puse pe umăr şi, cu lopata
în mână, părăsi satul pe furiş. Nu îndrăznea şi, în fapt, nici nu dorea s-o
îngroape în cimitirul satului, fiindcă acolo se găseau numai sărăntocii sau
ţăranii din clasa de mijloc şi fără îndoială că spiritele lor ar fi hărţuit-o pe
mamă. Pe de altă parte, nici n-avea bani îndeajuns cât s-o incinereze.
Cu mama cocoţată pe umăr, ajunse undeva departe, la graniţa dintre judeţele
Paradis şi Calul Cenuşiu. Ştia el acolo un locşor părăginit, care părea să fie
al nimănui, plin de buruieni – singurele semne de viaţă. Pe luciul râului din
apropiere pluteau la vale nenumărate cereale smulse din rădăcină. Gao Yang
se avântă să traverseze pe malul celălalt, doar că apa era adâncă – îi ajungea
până la piept şi îl făcea să se clătine, aproape gata să se prăbuşească.
Ajuns pe malul celălalt, o puse pe mama jos, iar în clipa aceea îi zări capul
răsărit din pătura cu care o înfăşurase. Stropii de apă se prelingeau încetişor
pe chipul buhăit, lucios, cu gura căscată şi ochii holbaţi. La capătul celălalt,
îi ieşeau picioarele şi aşa observă el că nu mai avea decât un pantof, şi ăla
scâlciat ca vai de lume. Piciorul desculţ, vineţiu şi alungit ca un corn de
vită, era plin de noroi. Gao Yang se prăbuşi în genunchi şi slobozi un strigăt
de durere, ca şi cum un cuţit tăios i-ar fi spintecat inima în două. Nu mai era
în stare să verse nici măcar o lacrimă, căci ochii i se uscaseră de tot.
Se învârti un pic pe acolo, alese un loc ceva mai înalt şi ridică lopata, cu
gândul să pregătească mormântul. Cu mare grijă plivi toate buruienile şi le
puse departe de mormânt aşa cum le smulsese, cu rădăcinile pline de
pământ. Se apucă apoi de săpat şi o ţinu tot aşa până când groapa ajunse
cam cât jumătate de stat de om adâncime. Acolo însă, din solul nisipos
izvora apă limpede. După ce o cără pe mama pe marginea mormântului,
îngenunche, făcu trei plecăciuni şi spuse cu voce tare:
— Măicuţă! A căzut potop din cer şi de asta s-a infiltrat apa în groapă. Fiul
tău n-are bani de coşciug, ci doar o pătură veche cu care să te înfăşoare…
Măicuţă… va trebui să te descurci aşa!
Cu mare băgare de seamă aşeză leşul în groapă, după care aduse nişte
frunze proaspete, verzi ca jadul, şi îi acoperi faţa. Apoi, începu să arunce
pământ peste ea, iar ca nu cumva să dea de bănuit că ar fi ceva acolo, din
când în când cobora în groapă şi tasa pământul cu picioarele. Călcând pe
trupul mamei, lacrimi fierbinţi îi izvorau din ochii, în timp ce urechile îi
vâjâiau, parcă năpădite de roiuri de albine. La urmă, replantă şi ierburile pe
care le smulsese mai devreme. Nici n-apucă să termine bine că nori negrii
se adunară deasupra capului, iar fulgerele însângerate prinseră a străbate
cerul precum şerpii călători. Un vânt rece mătură sălbăticia, făcând frunzele
de sorg şi de porumb să freamăte ca faldurile de mătase. Câmpul vuia din
toate părţile. Gao Yang stătea în picioare lângă mormântul mamei şi îşi
aruncă privirea împrejur – la nord era râul cel mare, la răsărit era canalul, la
apus – sălbăticia nemărginită, iar la sud – micuţa colină Zhou, învăluită în
ceaţă. Priveliştea îi aduse alinare în suflet. Îngenunche, făcu trei plecăciuni
şi spuse şoptit:
— Măicuţă, ţi-am găsit loc bun aici!
Ridicându-se în picioare, parcă simţea deja cum durerea din suflet se
spulberase. Numai un junghi în piept îl mai chinuia. Îşi luă lopata şi porni
pe drumul de întoarcere, din nou prin apa care de acum crescuse de-i
ajungea peste bărbie…

Deţinutul cel tânăr bâjbâi după uşiţa metalică din perete, o deschise şi urină
în găleata de plastic, moment în care în celulă se răspândi un miros şi mai
greu. Din fericire, la uşa metalică era o deschizătură prin care le era împinsă
mâncarea în celulă şi aproape de tavan se mai găsea un luminator pe unde
se strecura adierea nopţii, altminteri s-ar fi sufocat cu toţii în celula aceea.

Îndepărtă toate gândurile care îl împresurau şi se întoarse la amintirile lui.

După ce trecu râul, se porni din senin o ploaie torenţială care ridică o ceaţă
deasă între cer şi pământ. Câmpul gemea sub ropotul ploii. Ajuns acasă, se
dezbrăcă de haine şi după ce le stoarse bine, le puse la uscat prin încăpere.
Peste tot picura apă din acoperiş, mai ales în locurile unde grinzile se
îmbinau cu pereţii de paiantă. De acolo se prelingeau pe perete râuri de apă
murdară, roşiatică, adunându-se pe podeaua noroită în băltoace nenumărate.
La început, încercă să pună câteva oale şi cratiţe vechi în locurile unde
picura apa, dar după o vreme se dădu bătut, preferând să se întindă pe kang
şi să lase lucrurile în voia sorţii.

Stătea întins pe patul din celulă, cu ochii încremeniţi asupra firicelului de

cer pe care îl zărea printre gratiile de la geam. „Aceasta este cea mai
nefericită zi din viaţa mea“, gândi el. „Tata e mort, mama s-a dus şi ea.
Acoperişul e spart şi-mi curge apa în casă.“

Stărui cu privirea asupra murdăriei care se prelingea de pe grindă, până

când atenţia i-a fost atrasă de un şoarece speriat de ploaie, care se ghemuise
pe plită. În minte îi încolţise gândul să se spânzure de grinda aceea, dar
parcă îi lipsea forţa de a acţiona.
Când se opri ploaia, zări o rază de lumină care răzbătea prin norii deşi.
Trase pe el hainele pe jumătate uscate şi alergă în curte, ca să constate cât
de rău fusese afectat acoperişul de ploaia aceea năprasnică. Avea sufletul
atât de greu! Gao Jinglong, şeful poliţiei locale, urmat de şapte miliţieni
înarmaţi cu puşti de calibrul de 38 mm, se năpusti în curte. Erau încălţaţi
toţi cu cizme negre de ploaie, pe spate îşi puseseră nişte saci de plastic
pentru îngrăşăminte chimice pe post de pelerine, iar pe cap aveau pălării
conice din paie de sorg. Stăteau lipiţi unul de celălalt, ca un zid înfricoşător.
— Gao Yang, zise şeful poliţiei locale, m-a trimis secretarul Huang să te
întreb dacă nu cumva ai îngropat-o pe mama ta, care făcea parte din clasa
moşierilor?
Gao Yang era speriat de moarte. Nu-şi putea imagina că vestea se va
răspândi atât de iute şi nici că marea echipă de producţie era atât de
preocupată de soarta unui mort.
— Pe o ploaie ca asta, dacă n-o îngropam, ar fi început să miroasă… A
plouat aşa de rău, că nu ştiu cum aş fi putut s-o duc la oraş.
— N-am venit aici să mă cert cu tine, îi răspunse şeful poliţiei. N-ai decât
să-i explici tu secretarului Huang.
— Unchiule… zise Gao Yang ridicându-şi mâinile împreunate a rugăciune
şi plecându-se în faţa poliţistului. Unchiule… iertaţi-mă, vă rog!
— Haide! Dacă faci ce ţi se spune, ai să scapi uşor, spuse Gao Jinglong.
Un tânăr voinic îl împunse cu patul puştii în fund, zicându-i:
— Miscă-te, băiete!
Gao Yang întoarse capul şi replică:
— Anping, noi suntem ca fraţii…
— Mişcă, am zis! Doar ştii vorba aceea: „Mireasa cea urâtă trebuie să-şi
vadă rudele în cele din urmă“. N-ai încotro şi trebuie să-ţi iei destinul în
mâini.
În biroul echipei de producţie fusese aşezată o masă, la care stătea
secretarul Huang şi fuma tacticos o ţigară. Culoarea roşie de pe pereţi
strălucea de îi dădea fiori lui Gao Yang. Încremenise în faţa secretarului şi
simţea cum îi clănţăne dinţii de frică. Secretarul Huang însă zâmbea afabil.
— Gao Yang, chiar că eşti curajos!
— Stăpâne… eu… îngăimă Gao Yang şi, simţind cum i se înmoaie
picioarele, se prăbuşi în genunchi.
— Ridică-te! îi ordonă secretarul Huang. Pe cine faci tu stăpân?
— Ridică-te odată! strigă şeful poliţiei locale, în timp ce îi trase un şut.
Gao Yang se supuse.
— Ştii ordinul venit de la judeţ, cum că toţi morţii trebuie duşi la
crematoriu? îl întrebă secretarul Huang.
— Ştiu, ştiu.
— Atunci înseamnă că ai încălcat regulile fiind în cunoştinţă de cauză, nu?
— Domnule secretar Huang, zise Gao Yang, ploua aşa de rău afară… şi
până la oraş era drum lung… În plus, nici n-aveam bani pentru
crematoriu… nici pentru urnă. M-am mai gândit că oricum, după ce veneam
de la crematoriu, tot ar fi trebuit să îngrop urna în pământ, să fac un tumul
şi… era tot una…
— Cum te gândeşti tu la toate! spuse secretarul Huang ironic. Se pare că
Partidul Comunist nu se ridică la nivelul tău de inteligenţă.
— Nu, nu, domnule secretar. Nu asta voiam să zic, ci…
— Să taci! strigă secretarul Huang lovind cu pumnul în masă şi sărind în
picioare ca un arc. Te duci, o dezgropi pe maică-ta şi apoi o cari la
crematoriul din oraş.
— Domnule secretar, vă implor, iertaţi-mă!
Gao Yang se prăbuşi din nou în genunchi şi se jelea.
— Mama mea a suferit o viaţă întreagă. Nici moartea nu i-a fost uşoară.
Măcar acum să-şi găsească liniştea.
— Gao Yang, bagă-ţi minţile-n cap! îl apostrofă secretarul. Maică-ta a dus-o
bine înainte de Eliberare şi s-a bucurat de lux şi huzur exploatându-i pe
ceilalţi. De aceea, se cuvenea ca după Eliberare să fie reeducată prin muncă.
Acum, că a murit, trebuie arsă la crematoriu. Şi eu am să fiu dus la
crematoriu după ce mor, la fel ca toţi ceilalţi.
— Domnule secretar Huang… mama mi-a spus că înainte de Eliberare, nici
măcar o porţie de colţunaşi nu se îndura să mănânce. Se scula în toiul nopţii
şi pleca la muncă, să câştige câţiva bănuţi şi să cumpere pământ…
— Adică tu vrei să răstorni verdictul? spuse secretarul mânios. Tu susţii că
Reforma Agrară întreprinsă de Partidul Comunist a fost o greşeală?
Gao Yang simţi o lovitură cu patul puştii în ceafă, după care văzu numai
steluţe aurii şi se trezi izbindu-se cu gura de podeaua pavată cu cărămidă.
Apoi, un miliţian îl înşfăcă de păr şi îl ridică în picioare, taman bine ca şeful
poliţiei locale să-l pocnească peste obraji, stânga – dreapta, cu o stinghie
lucioasă de lemn. Pleosc! Pleosc! răsunară loviturile.
— Închideţi-l în camera dinspre apus! ordonă secretarul Huang. Dai Zijin,
anunţă prin staţie toţi membrii Comitetului Filialei să vină la o şedinţă în
regim de urgenţă.
Gao Yang s-a trezit închis într-o încăpere goală în aripa apuseană, sub
supravegherea atentă a doi miliţieni înarmaţi, care stăteau pe o băncuţă în
faţa sa. Nu peste mult timp cerul se zgudui de tunete şi fulgere, iar ploaia se
revărsă în cascade peste pământ, biciuind frunzele platanilor din curte şi
ţigla roşie de pe acoperiş. Zgomotul asurzitor părea de neoprit.
Difuzorul pârâi un pic, după care se auzi vocea lui Dai Zijin, lansând
chemarea nominală la şedinţă. Gao Yang cunoştea bine numele rostite de
acesta.
— Gao Yang, spuse unul dintre miliţieni, ai dat de belea!
— Unchiule, eu n-am îngropat-o pe mama pe terenul brigăzii, se justifică
Gao Yang.
— Deja nu mai contează dacă ai îngropat-o sau nu, îi răspunse unul dintre
miliţieni.
— Atunci ce contează? întrebă Gao Yang, îngrozit.
— Păi nu încerci acum să răstorni verdictul pentru maică-ta?
— Eu nu vă spun decât adevărul. Tata era un om cărpănos şi nu se gândea
decât cum să facă bani ca să cumpere pământ. Biata mama, dacă cumpăra
un jin de păstârnac mai mult, mânca o bătaie soră cu moartea.
— Degeaba îmi spui mie toate astea, comentă indiferent miliţianul.
În seara aceea, în ciuda ploii torenţiale, tot s-a ţinut şedinţa la care au
participat toţi membrii Cooperativei. Gao Yang nu-şi mai aducea aminte de
atmosfera de acolo, ci doar de răpăitul ploii şi de sloganurile strigate până
în miez de noapte.
A doua zi, dimineaţa, câţiva miliţieni l-au legat pe Gao Yang de bancă şi i-
au atârnat patru cărămizi de gât. La cea mai mică mişcare a capului, simţea
sfoara cu care erau legate cum îl taie pe gât ca un satâr. Dar chinul lui nu
luă sfârşit aici, căci după-amiază şeful poliţiei locale îi legă degetele mari
de la mâini cu o sârmă şi îl atârnă de o grindă metalică. Aproape că nu mai
percepea nicio durere, însă în clipa în care picioarele sale se desprinseră de
podea, sudoarea îi ţâşni prin toţi porii.
— Ia zi, unde ai îngropat-o pe nevasta moşierului?
Gao Yang scutură din cap şi într-o clipă prin faţa ochilor se perindară
imagini cu câmpul acela părăginit, al nimănui, şi cu râul învolburat.
Bucăţile de pământ cu iarbă, pe care le pusese la loc, scăldate de ploaie, cu
siguranţă că nu lăsau la iveală niciun semn că cineva ar fi scormonit
pământul pe acolo. Şi urmele paşilor săi trebuie să fi fost spălate de ploaie,
aşa că dacă putea păstra tăcerea până la capăt, şi mama lui va putea să-şi
doarmă liniştită somnul de veci în locul acela. Jură în sinea sa că va păstra
acest secret şi de-ar fi să-l coste propria viaţă.
Şi neclintită i-ar fi rămas hotărârea dacă şeful poliţiei nu i-ar fi înfipt în
fund un băţ plin de ţepi, care îl făcu să urle de durere şi să accepte pe dată o
înţelegere:
— Unchiule… fie-ţi milă de mine… Vă duc acolo şi o dezgrop…
Şeful de poliţie retrase băţul însângerat şi îl întrebă din nou:
— Unde ai îngropat-o?
Gao Yang văzu chipul pământiu al şefului de poliţie. Apoi, plecându-şi
capul, se privi pe sine, după care îşi îndreptă privirea către cerul pâclos de
dincolo de fereastră.
— Măicuţă… aşteaptă-mă…! În curând vom fi împreună… rosti el
promisiunea cu ochii înlăcrimaţi.
Cu capul în pământ se repezi către zid cu sălbăticie, dar doi dintre miliţieni
au apucat să-l tragă înapoi. Un val de furie puse stăpânire pe inima lui şi cu
voce răguşită, sfârşită, strigă:
— Fraţilor, oameni buni, eu, Gao Yang, în viaţa mea n-am comis o faptă
rea, oricât de măruntă. Nu-i pic de duşmănie între noi. Ce rău v-am pricinuit
eu de mă chinuiţi aşa?
În ochii şefului de poliţie licări o urmă firavă de compasiune, însă îi
răspunse tot pe un ton hotărât:
— Aşa este lupta de clasă!
Apoi nu l-au mai bătut nici şeful poliţiei, nici miliţienii.
Pe timpul nopţii, a rămas închis acolo în continuare. Cei doi miliţieni au
adus două bănci mai lungi, pe care să doarmă cu rândul, ca să-l poată păzi,
dar pe la miezul nopţii i-a furat somnul pe amândoi.
În camera aceea goală, fereastra avea tocuri de lemn, aşa că dacă ar fi vrut
să evadeze, era de ajuns să tragă un picior în geam şi să sară în curte. Cu
toate acestea, nu îndrăznea să fugă şi parcă nici n-avea putere să-şi ia
tălpăşiţa de acolo. Din pricina nenorocitului de băţ, îşi simţea anusul
inflamat şi nu putea deloc să sape de balonarea din intestine. Durerea
cumplită nu-i dădea pace şi îl chinuia în continuare. De grinda metalică
atârna o lampă cu gaz, înnegrită de fum, care împrăştia o lumină slabă în
încăpere şi proiecta o umbră mare cât o piatră de moară pe podeaua de
cărămidă. Privindu-i pe cei doi miliţieni cum dormeau îmbrăcaţi şi cu
puştile în braţe, îl năpădi regretul că a trebuit să-i facă să sufere din pricina
lui. Pentru o clipă se gândi că ar fi de ajuns să se năpustească asupra lor, să
înşface o puşcă şi apoi, sfărâmând geamul cu patul puştii, să fugă încotro
vedea cu ochii. Dar era doar un gând trecător, căci în străfundul sufletului
ştia că acesta era preţul pe care trebuia să-l plătească doar ca mama lui să
sape de flăcările crematoriului. Trebuia să strângă din dinţi şi să rabde.
Trebuia, altminteri ea îndurase în van atâta suferinţă.
Poliţiştii dormeau duşi, nu ca el, care nu pusese geană pe geană nici măcar
pentru o clipă. Tot aşa şi în seara aceasta colegii lui de celulă erau cufundaţi
în somn, în timp ce el stătea de veghe. Dincolo de gratiile geamului,
steluţele străluceau cu miile pe cer. Mai ploua din când în când şi de aceea
auzea un foşnet uşor printre frunzele platanilor şi pe ţiglă, dar de dincolo de
acest zgomot răzbătea un freamăt îndepărtat, pe care ştia că numai
puhoaiele râului Shunxi din sud şi ale Râului Nisipos de la nord de sat
puteau să-l stârnească. Din senin începu să se îngrijoreze pentru soarta
recoltei de pe ogoare. Dacă se va rupe zăgazul, atunci toate ogoarele vor fi
sub apă şi poate că cerealele mai înalte vor rezista câteva zile, dar cele mici
nici gând, vor fi cu toatele înghiţite de ape.
Se ghemui într-un colţ, cu spinarea rezemată de zidul jilav. Prin faţa
geamului trecu o umbră cu mare iuţeală şi de îndată pe fereastra deschisă
ateriză la picioarele lui un pachet micuţ, învelit în hârtie. Când îl desfăcu, îl
izbi un miros pătrunzător şi imediat descoperi înăuntru o clătită cu ceapă
caldă. O fierbinţeală teribilă puse stăpânire pe inima lui şi se strădui cât
putu să nu izbucnească în lacrimi de atâta emoţie. Mâncă pe îndelete clătita,
mestecând cu mare grijă, ca nu cumva să-i trezească pe miliţieni. Pentru
prima dată îşi dădea seama cât de zgomotoşi sunt oamenii când mănâncă.
Negreşit că datorită Cerului, care-l avea în pază, izbuti să înghită totul fără
să-i trezească pe cei doi.
Era o oarecare asemănare între ceea ce se petrecuse în zorii acelei zile şi
ceea ce se petrecuse cu o seară în urmă. După ce termină de mâncat clătita
cu ceapă trimisă de omul acela cu suflet mare, oricine o fi fost el, simţi că
parcă viaţa merită trăită. Dormi vreo două ore, dar o nevoie îngrozitoare de
a urina îl trezi din somn. Nu îndrăznea şi nici nu-şi dorea să-i scoale pe
miliţieni, aşa că începu pe furiş să caute o gaură de şoareci în care să se
uşureze. Din păcate, toate clădirile brigăzii de producţie aveau podeaua
pavată cu cărămidă, aşa că nici măcar vreo crăpătură mai acătării nu găsi,
darmite găuri de şoareci. Spre surprinderea lui însă, dădu peste o sticlă de
vin goală, care îi pica taman la ţanc. Începu să urineze în sticlă, dar întrucât
era goală, zgomotul lichidului care se avânta înăuntru era precum ecoul
pietrei zvârlite în hăul cel mare. Încerca din toate puterile să controleze jetul
de urină în aşa fel încât să nu-i trezească pe cei doi. Nici n-apucă să umple
sticla, când spuma începu să se reverse în afară, ceea ce îl forţă să se ţină
pentru câteva clipe, până când se potoli învolburarea aceea şi abia după
aceea continuă şi umplu sticla până la refuz. Apoi, apucă sticla de gât şi o
puse într-un colţ. În lumina palidă a dimineţii, zări eticheta sticlei
configurată în culori ţipătoare şi, gândindu-se că acesta era primul lucru pe
care vor pune ochii miliţienii când se vor trezi, mută sticla în alt colţ, dar şi
aşa i se părea că sare în ochii. Apoi o aşeză pe pervazul geamului, dar acolo
era şi mai evidentă.
Tocmai atunci unul dintre miliţieni se trezi şi zise:
— Ce mama dracului faci acolo?
Gao Yang, îmbujorat până în vârful urechilor, se simţea tare stânjenit.
— Cine ţi-a adus vin? întrebă miliţianul.
— Nu e vin… eu…
— Mare figură mai eşti! zise miliţianul râzând.
În clipa aceea, şeful poliţiei locale deschise uşa, iar miliţianul îi raportă
totul, arătând spre sticlă. Şi şeful poliţiei se puse pe râs.
— Bea! îl îndemnă el pe Gao Yang.
— Şefu’, mi-a fost teamă să nu-i trezesc… şi de asta… Mă duc să vărs
sticla, se justifică Gao Yang cu multă stânjeneală, încercând, totodată, să
iasă cumva din încurcătură.
— Păi, eu zic că nu-i nevoie. Urina bărbaţilor scoate otrava din corp. Haide,
bea! îl îndemnă şeful poliţiei surâzător.
Deodată, Gao Yang simţi cum îl cuprinde o euforie greu de desluşit şi
spuse:
— Unchiule, ăsta e vin de calitate superioară!
Şeful poliţiei, tot numai un zâmbet, schimba priviri cu cei doi miliţieni.
— Păi, dacă-i vin de calitate superioară, bea-l! Ce mai stai pe gânduri? îi
răspunse şeful.
Gao Yang luă sticla, dădu capul pe spate şi înghiţi o gură. Urina era caldă
încă şi în afară de un iz sărat, nu părea să aibă vreun alt gust mai aparte.
Bău, dintr-o răsuflare, jumătate de sticla. Apoi, se şterse cu podul palmei la
gură, în timp ce lacrimi fierbinţi îi năvăleau în ochi şi, cu zâmbetul pe buze,
îşi zise în sinea sa „Gao Yang, Gao Yang, nenorocitule, cum te-ai pricopsit
tu cu atâta noroc? Cine mai are parte, ca tine, să se îndestuleze cu o clătită
cu ceapă şi apoi să dea pe gât şi un vin atât de ales?“
Încă o înghiţitură şi isprăvi „vinul”, după care se întinse pe podeaua de
cărămidă şi izbucni în hohote de plâns.
Sosi şi secretarul Huang care îi anunţă că era inundaţie pe Râul Nisipos,
fusese întreruptă circulaţia în zonă, iar el nu mai avea vreme să umble după
cadavre, ca să le dezgroape şi să le trimită la crematoriu. Prin urmare, Gao
Yang a fost amendat cu două sute de yuani şi trimis acasă.
Străbătea străzile pline de noroi, în zori de zi, când, deodată, a început iarăşi
să plouă cu găleata. Stropii mari de ploaie are îl izbeau în cap nu-i stârneau
decât o imensă bucurie, iar în clipele acelea euforice tot ce a putut face a
fost să-şi spună ca pentru sine: „Măicuţă, măicuţă, cât ai trăit, n-am fost
vrednic să-ţi arăt pietate filială, dar măcar după ce te-ai prăpădit am izbutit
să-ţi asigur un somn liniştit. Numai ţăranii săraci şi cei din clasa de mijloc
merg la crematoriu. Eu însă te-am scăpat de asemenea cazne. Chiar dacă am
mâncat rahat şi mi-am băut urina, a meritat să fac asta pentru dumneata…”
Ajuns în curte, observă cum acoperişul de stuf al căsuţei cu trei încăperi se
scufunda încetişor, împroşcând cu apă şi noroi în toate părţile. Într-un
târziu, toată casa se prăvăli cu un vuiet imens, iar îndărătul ei i se dezvălui
în faţa ochilor păduricea de salcâmi şi apele gălbui ale râului învolburat.
Gao Yang îşi strigă mama şi se prăbuşi în genunchi în noroiul din curte.

Când se crăpă de ziuă, i se păru că dormise un pic, dar odată ce se trezi îl

cuprinseră toate durerile. Parcă scotea flăcări pe gură şi pe nas, iar aerul
fierbinte îl pârjolea pe dinăuntru. Tremura atât de violent, încât şi patul de
fier scrâşnea din toate balamalele. Oare ce-i face pe oameni să tremure?
Chiar aşa, de ce tremură oamenii? Vedea câteva fetiţe roşietice cum zburdă
pe tavan, făcând o larmă de nedescris. Aveau trupuşoarele atât de firave, că
orice pală de vânt le clătina când într-o parte, când într-alta. Numai una
dintre ele, la bustul gol, cu un toiag de bambus în mână, stătea deoparte,
însingurată.
— Nu-i cumva Xinghua? întrebă el surprins. Xinghua, dă-te jos degrabă, că
de nu, ai să cazi şi ai să mori.
— Nu pot, tăticule… îi răspunse copila.
Izbucni în plâns, dar lacrimile ei cristaline nu cădeau, ci rămâneau atârnate
de vârful firelor de păr, suspendate în aer.
Iarăşi sosi o pală de vânt, care le spulberă pe fetiţe, şi în locul lor apăru o
bătrână cu părul cărunt, şonticăind pe drumul şerpuitor. Avea o pătură
ponosită, aruncată pe umeri şi era mânjită de noroi din cap până-n picioare,
încălţată doar cu un pantof.
— Măicuţă… măicuţă…! strigă el. Credeam c-ai murit, dar iată că nu eşti
moartă!
Se năpusti înspre ea şi dintr-odată avu senzaţia că devine tot mai uşor,
asemeni copiliţelor cu trup plăpând pe care le văzuse mai devreme. Vântul
trăgea de el, până când se alungi, devenind de câteva ori mai înalt decât era
în realitate şi ca să-şi păstreze echilibrul, n-avu încotro decât să se prindă de
balustrada din preajmă.
Mama îşi roti ochii noroioşi şi îl privi uluită.
— Măicuţă, unde ai fost toţi anii ăştia? o întrebă el, plin de însufleţire. Tot
timpul te-am crezut moartă.
Ea scutură uşor din cap.
— Măicuţă, tu nu ştii cât s-a schimbat lumea asta. În ultimii opt ani,
moşierii, bogătanii, contrarevoluţionarii, răufăcătorii, cei de dreapta, toţi au
scăpat de etichetele de odinioară. Oamenii au luat pământ ca să-l lucreze.
Eu mi-am luat nevastă şi chiar dacă este ea beteagă la o mână, are suflet
bun. Ţi-a adus pe lume o nepoţică şi apoi un nepot, care o să ne ducă
neamul mai departe. Avem acasă hrană din belşug şi, dacă n-ar fi fost anul
ăsta cu recolta de usturoi care a putrezit, nu ne-ar fi lipsit nici banii.
Chipul mamei prinse a se transforma, iar din ochii plini de noroi se iviră doi
viermi alungiţi. Încercând să-şi revină din şoc, Gao Yang întinse braţul ca
să-i smulgă, dar de îndată ce mâna atinse pielea mamei, un fior rece ca
gheaţa îl străbătu până în inimă. În acest răstimp, din trupul mamei ţâşni o
apă gălbuie, iar pe dată muşchii şi carnea s-au spulberat în vânt. În faţa lui
rămăsese doar scheletul, ceea ce-l făcu pe bietul Gao Yang să strige
înspăimântat.
De undeva, de departe, auzi o voce:
— Hei, amice…! Scoală-te! Ori cumva eşti posedat de demoni?
Văzu şase ochi sticloşi ţintuiţi asupra lui, iar apoi o mână ca o gheară,
înfăşurată în blană verde, cum se întinde către el, ameninţătoare. Numai ce
îi atinse fruntea, că mâna aceea rece ca gheaţa se retrase, ca şi cum fusese
opărită cu apă fiartă.
Apoi, tot mâna aceea verde i se aşternu pe frunte, aducându-i spaimă, dar şi
alinare în acelaşi timp.
— Frăţioare, eşti bolnav! strigă deţinutul între două vârste. Arzi ca focul!
Tot el îl înveli cu pătura şi continuă:
— După mine, zic că ai răcit. Stai aşa, învelit cu pătura, ca să transpiri, şi o
să te faci bine!
Lui Gao Yang însă i se părea că tremură din ţâţâni, incapabil să-şi
controleze corpul, dar nici mintea care o lua razna după cum îi era voia.
Aceeaşi întrebare obsesivă reveni: „De ce tremură oamenii? Oare de ce?“
Cei trei colegi de suferinţă se apropiară grăbiţi cu păturile lor şi le puseră
peste el, ca să-i fie şi mai cald. Dar Gao Yang continua să tremure şi
deopotrivă cu el toate cele patru pături. Una dintre ele îi era trasă peste cap,
aşa că nu vedea în faţa ochilor decât bezna, iar aerul acela sufocant părea
că-l va înăbuşi de tot. Şi ca şi cum sudoarea nu-i era de ajuns, pe dată
păduchii începură să colcăie, stârniţi de prin culcuşurile lor. Simţea aproape
clipa morţii şi gândi că dacă boala nu-l omoară, atunci negreşit o să-l apese,
o să-l sufoce păturile grele ca nişte piei putrede de vită. Se sforţă din
răsputeri şi izbuti să arunce pătura care-i acoperea capul. Senzaţia aceea că
a scăpat dintr-o mlaştină ce-l înghiţea îl îndemnă să strige în gura mare:
— Oameni buni… salvaţi-mă!
Se sforţă să se prindă de un mâner invizibil – singurul lucru care îl putea
ajuta în clipa aceea să-şi păstreze luciditatea, asemenea celui care, prins în
nisipurile mişcătoare, se agaţă de o creangă de salcie plângătoare. În faţa
ochilor îi apăreau când lumina, când bezna. Atunci când se lăsa întunericul,
grămezi de demoni prindeau a ţopăi, iar părinţii lui morţi şi copilaşii aceia
roşietici dansau şi ei, chicoteau, făceau horă în jurul lui. Ba mai mult, îl
gâdilau la subsuoară, îl trăgeau de urechi, îl muşcau de fund. Cu o creangă
de salcie în mână, tata bâjbâia pe un drum presărat cu cioburi de sticlă. În
mod cu totul de neînţeles, uneori se împiedica; alteori însă o făcea
intenţionat. Când şi când părea că din beznă cineva fără umbră şi fără
contur îi dă brânci. De fiecare dată când se prăbuşea la pământ, tata se
ridica în picioare, cu faţa plină de cioburi lucioase ca gheaţa.
Gao Yang se străduia să prindă spiritele acelea, dar bezna se spulbera,
lăsând în urmă doar chicotele lor care răsunau în tavan. Se crăpase de ziuă
de acum şi deşi dincolo de geam se revărsa lumina soarelui, celula era mai
departe cufundată în întuneric. Totuşi, reuşea să desluşească forma
obiectelor din jur. Deţinutul între două vârste, voinic cum era, izbi de câteva
ori cu pumnii lui mari în uşa de fier, în timp ce ceilalţi doi, cu gâturile
lungite şi capetele date pe spate, urlau precum lupii în pădure.
Tropăitul de pe coridor anunţă apropierea gardienilor, după care unul dintre
ei, înarmat, veni în fugă şi îşi arătă faţa la ferestruica uşii.
— Aţi pus-o, cumva, de vreo revoltă?
— Nu-i revoltă, domnule ofiţer. Numărul 9 e pe moarte.
— Numai în celula voastră se întâmplă din astea! Aşteptaţi, că acuşi intră în
tură schimbul următor şi o să-i anunţ.
— Până atunci o să-şi dea duhul!
Gardianul îi aprinse lui Gao Yang lanterna în faţă, ceea ce-l determină pe
acesta să strângă ochii, ca să se ferească de lumina orbitoare.
— Da’ e cam roşu la faţă, nu?
— Păi, are febră!
— Şi ce atâta tevatură? Când răceşti, stai în casă la căldură şi mănânci mai
uşor, zise gardianul în timp ce se îndepărta, cu gândul să iasă pe uşă.
Gao Yang se întoarse pe tărâmul durerii, în lumea jocului de lumină şi
întuneric, unde mama şi tata, în fruntea micuţilor demoni, prinseră a-l
chinui iarăşi. Le simţea respiraţia şi mirosul atât de bine, dar de îndată ce
întindea mâna să-i prindă, dispăreau cu toţii, luând şi bezna după ei. În
urmă rămâneau doar chipurile neliniştite ale colegilor de celulă.
După ce micul dejun le-a fost împins înăuntru prin deschizătura de la uşă, îi
auzi pe ceilalţi deţinuţi sfătuindu-l în şoaptă.
— Frăţioare, mănâncă şi tu ceva! spuse deţinutul între două vârste,
punându-i mâna pe umăr.
N-avea putere nici să clatine din cap.
Auzi apoi uşa de fier deschizându-se, urmată de un aer proaspăt care invadă
încăperea şi abia atunci mintea lui se limpezi mult. Simţi cum păturile care-l
acopereau se ridică una câte una, ca şi cum cineva i-ar fi luat pielea strat
după strat.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă o voce blândă de femeie.
Era doar o vorbă spusă cu o blândeţe neobişnuită, cu atâta căldură, dar
îndeajuns pentru a întrezări ca prin vis chipul milostiv al mamei. Deschise
ochii şi prin perdele de ceaţă zări o femeie cu o faţă mare, palidă, îmbrăcată
cu o tunică albă şi lungă. Apoi, îl împresură un miros în care se amesteca
izul unui dezinfectant cu un parfum plăcut, de săpun, pe care numai o
aristocrată putea să-l răspândească.
Era, într-adevăr, o aristocrată, o femeie corpolentă care îi prinse încheietura
mâinii cu degetele ei reci ca sloiul de gheaţă, ca să-i simtă pulsul. Apoi,
aceleaşi degete reci s-au mutat pe frunte, aducând cu ele, mai aproape de
nările lui, mirosul de dezinfectant. Gao Yang inspiră aerul cu lăcomie şi
astfel scăpă de nodul din piept. Dezinfectantul, dar mai cu seamă parfumul
acelei aristocrate îi aduceau alinare, aşa încât un sentiment de beatitudine
puse stăpânire pe el curând. Se împleteau aici bucurie, tristeţe, frumuseţe –
toate laolaltă. Îl ustura nasul cumplit – semn că-i venea să plângă.
— Stai aşa! strigă el, văzând-o pe femeie că scutură un obiect subţire din
sticlă, ca un tub lucios şi i-l vâră sub braţ.
— Ţine-l strâns! zise ea.
În spatele ei stătea un tânăr negricios şi slab, îmbrăcat în uniformă, cu un
aer timid, nehotărât, de parcă era un copil sfios în faţa străinilor.
— Ar trebui să te îmbraci, zise femeia.
Gao Yang ar fi vrut să-i spună ceva, dar nu-i era cu putinţă să rostească nici
măcar o vorbă.
— Aşa l-aţi adus aici – dezbrăcat până la brâu şi fără încălţări, comentă
deţinutul între două vârste.
— Domnule Sun, zise femeia întorcându-se către slăbănog, aţi putea să-i
anunţaţi familia să-i aducă nişte haine?
Şeful gardienilor încuviinţă din cap şi dispăru în spatele ei. Apoi, Gao Yang
îl auzi cum se interesează:
— Cum vă simţiţi aici?
— Ne simţim grozav! răspunse cu voce tare deţinutul cel tânăr. Avem
răcoare, confort, ca în Paradis. Doar că sunt cam mulţi păduchi, fir-ar mama
lor…
— Aveţi păduchi?
— Nu, n-avem din ăia care vorbesc.
— Domnule ofiţer, ce-ar fi să daţi puţin dovadă de umanism revoluţionar şi
să ne scăpaţi de păduchii ăştia?
— O să reflectăm asupra cererii voastre, răspunse şeful gardienilor.
Doamna doctor Song, poate preparaţi la infirmerie nişte soluţii, să mai
stârpiţi păduchii.
— Suntem cu totul trei oameni la infirmerie. De unde să mai avem timp de
preparat soluţii pentru atâtea celule? comenta doctoriţa Song în timp ce îi
scoase termometrul de sub braţ şi îl ridică să-l cerceteze în lumină.
Gao Yang o auzi cum oftează, după care o urmări cum scoate un instrument
medical din trusa ei îmbrăcată în piele, şi-l atârna după gât, iar apoi îşi pune
capetele în urechi. Apucă un obiect rotund, ca un disc, şi foarte lucios, prins
de un furtun de cauciuc care tremura. Se aplecă asupra lui, până când faţa ei
mare şi palidă ajunse în dreptul feţei lui. Gao Yang adulmeca parfumul
acela care ar fi înnebunit pe oricine, în timp ce doctoriţa plimba discul
strălucitor pe pieptul lui, dându-i senzaţia unei presiuni enorme, dar era o
presiune care-l umplea de fericire. El ştia bine că nu va putea da uitării
clipele acestea pentru tot restul vieţii.
„Şi de-ar fi să mor acum, tot m-aş socoti un om fericit!” gândi el. „O
aristocrată m-a atins pe frunte, s-a apropiat cu faţa de faţa mea, i-am simţit
atât de bine parfumul. Ba mai mult, când s-a aplecat, i-am văzut pielea de la
baza gâtului, netedă ca o pudră din cele mai fine. Nici că puteam visa la mai
mult!“
Ea îl bătu uşor cu palma şi îi spuse cu amabilitate:
— Întoarce-te cu faţa în jos!
El o văzu că ţinea în mână un tub de sticlă, cu cerculeţe închise la culoare
desenate pe el, în care se afla un lichid gălbui, cu un ac lung în vârf. Se
supuse îndemnului ei în tăcere. Degetele ei moi şi fine, răcoritoare şi
plăcute erau de-a dreptul miraculoase! Aceleaşi degete însă apucară
pantalonul de betelie şi îl traseră în jos cu putere, dezvelindu-i fesele în
aerul răcoros. Simţi un aer rece cum îi ajunge în fund şi pe dată fiecare
muşchi i se încordă. Dar o senzaţie şi mai rece îl încercă în clipa următoare,
răspândindu-i-se în fesa stângă, după care ea frecă bine în locul acela cu un
tampon de vată.
— Relaxează-te! spuse ea pe un ton serios. Lasă-ţi muşchii moi! De ce ţi-e
teamă? N-ai mai făcut niciodată injecţie?
Doctoriţa îi trase o palmă peste fund şi continuă:
— Cum să fac injecţia când tu stai atât de încordat?
„Cât sunt de norocos! Chiar că sunt! O femeie atât de rafinată nu s-a dat în
lături să mă atingă, văzându-mă cât de murdar sunt. Mâinile ei curate au
atins fundul meu jegos! Şi de-ar fi să mor în celula asta, n-aş regreta câtuşi
de puţin.“
În timp ce ea îi freca fesa cu două degete în locul unde îl înţepase acul, îl
întrebă:
— Ce-ai păţit la picior? De ce e atât de umflat?
Toate gândurile lui se îndreptară către picior, dar era atât de copleşit de
fericire încât nu mai avea puterea să răspundă.
Din nou ea îi trase o palmă peste fund, dar de astă dată urmă o înţepătură ca
de viespe. O auzea cum suflă greu înfigându-i acul, după care simţi cum îl
zgârie cu degetul mic. În viaţa lui nu se mai revărsase din Cer atâta tandreţe
asupra lui. Senzaţia că sufletul lui amorţise de-a binelea îl făcu să
izbucnească în plâns. Îşi dorea din răsputeri ca aceste clipe să nu se mai
sfârşească niciodată, însă taman atunci doctoriţa îşi extrase acul.
— De ce plângi? Chiar te-a durut aşa de rău? îl întrebă ea în timp ce-şi
strângea instrumentarul.
El nu scotea nicio vorbă, ci doar gândea cu tristeţe: „Acum, că a terminat cu
injecţia, o să plece“.
— Doamna doctor, eu sunt constipat. Aţi putea să-mi faceţi şi mie un
control? întrebă deţinutul cel tânăr.
— Păi, dacă nu poţi să-ţi goleşti burta, stai aşa! îi răspunse ea.
— Nu aşa vorbeşte un doctor!
— Oare cum aş putea să vorbesc cu un huligan ca tine?
— Doamna doctor, nu mă faceţi pe mine huligan! Am fost coleg de clasă cu
fata dumitale şi chiar ne-am iubit.
— Ai grijă, numărul 7, că întreci măsura! îl avertiză şeful gardienilor.
Dialogul dintre doctoriţă şi deţinutul cel tânăr îl îndureră pe Gao Yang, căci
nădăjduia că ea avea încă multe să-i spună. Dar nici gând de aşa ceva.
Femeia îşi strânse trusa şi ieşi, urmându-l pe şeful gardienilor.
După vreo jumătate de oră, acesta veni la uşă şi, lipindu-şi faţa de fereastra
cu gratii, strigă în încăpere:
— Numărul 9, ţi s-a pregătit o mâncare specială numai pentru tine. La
masă!
Nu trecu mult timp şi prin deschizătura uşii un bol gri a fost împins
înăuntru, răspândind în întreaga încăpere un miros de-ţi lăsa gura apă.
Ceilalţi deţinuţi îl săgetau cu priviri pline de invidie. Deţinutul între două
vârste îi aduse el însuşi bolul, iar când Gao Yang se ridică în capul oaselor,
văzu două ouă aurii cuibărite în mijlocul tăiţeilor. Pe deasupra, pluteau în
zeamă firicele de ceapă verde şi pete mici uleioase.
— Domnule director, domnule ofiţer, şi eu sunt bolnav… Mă doare burta…
zise deţinutul cel tânăr în gura mare.
— Xiao Li, strigă şeful gardienilor, chemând un soldat are imediat se
apropie în pas alergător pe culoar. Stai aici de pază, să nu-i fure ăştia
mâncarea bolnavului!
Deţinutul între două vârste se socoti strivit de răspuns, drept care trânti
bolul pe patul lui Gao Yang şi se duse să se întindă pe patul lui, tot
bombănind ceva înjurături.
Mirosul acela de tăiţei şi ouă îi stârni apetitul lui Gao Yang. Apucă
beţişoarele cu mâinile tremurânde şi amestecă puţin tăiţeii fini şi lucioşi,
cum nu mai văzuse în viaţa lui. Ridică bolul la gură şi aruncă pe gât o
înghiţitură de supă fierbinte, spre fericirea maţelor lui care începură pe dată
să tremure de încântare. Cu ochii înlăcrimaţi, se întoarse către soldatul de
dincolo de uşa metalică şi murmură:
— Mulţumesc, domnule ofiţer, că v-aţi milostivit de mine!
Mânca tăiţeii şi îşi spunea în sinea sa: „Gao Yang, tare norocos mai eşti!
Până în ziua de azi la o femeie rafinată puteai să te uiţi doar de departe şi
uite că acum te-a mângâiat pe frunte. Până acum nu apucai nici măcar să
zăreşti nişte tăiţei de o asemenea calitate şi uite că maţele tale au avut parte
de ei. Gao Yang, omul nu se mulţumeşte niciodată cu ce are. Ei, bine, a
venit vremea ca şi tu să fii mulţumit cu ce ţi-a fost dat…“
Mâncă bolul de tăiţei până la ultima fărâmă, ba sorbecăi şi toată zeama, sub
privirile neclintite ale deţinutului bătrân şi ale celui tânăr, ceea ce îi părea
într-adevăr stânjenitor. Cu toate acestea, deşi fusese o masă copioasă, tot
flămând era.
— Mai eşti bolnav? îl întrebă gardianul de dincolo de uşă. Dacă n-ai fi
bolnav, ai fi în stare să mănânci o găleată întreagă!
— Domnule ofiţer, şi eu sunt bolnav… mă doare burta. Aoleu, măiculiţă…
mă doare de mor… se tot jelea deţinutul cel tânăr.

Venise ora când deţinuţii ieşeau să se dezmorţească şi să ia puţin aer. Mai

întâi răsună un fluierat ascuţit, după care doi gardieni îşi făcură apariţia cu
un snop de chei în mână şi deschiseră celulă după celulă. Deţinutul între
două vârste şi cel bătrân ieşiră din celulă, iar cel tânăr deschise uşiţa de sub
geam şi scoase găleata plină ochi cu urină. Deodată însă, îi veni o idee,
gândindu-se să scape de sarcina care îi fusese repartizată de colegul între
două vârste.
— Hei, tu, ăsta nou-venit! Te-ai îmbuibat cu tăiţei, aşa că acum e rândul tău
să deşerţi găleata, îi zise el lui Gao Yang.
Nici nu mai aşteptă vreun răspuns, că şi ţâşni pe coridor, abandonându-l cu
găleată cu tot.
Gao Yang se simţea vinovat, fiindcă spre deosebire de colegii de celulă el se
bucurase de aşa un tratament minunat – mâncase tăiţei şi, mai mult, fusese
vaccinat de o femeie rafinată. Cu gândul să se revanşeze faţă de colegi, se
ridică în capul oaselor, sprijinindu-se de marginea patului, însă de îndată ce
atinse cu picioarele goale podeaua de ciment rece şi umedă, îl luă cu
ameţeală. Când se ridică de pe pat, piciorul rănit, amorţit cum era, îi dădea
senzaţia că păşeşte pe un pat de bumbac. Luă de jos găleata, care nu era
deloc grea, dar în schimb duhnea îngrozitor. Se strădui cât putu s-o ducă
ţinând-o cât mai departe de el, dar la fiecare pas o izbea şi mai vărsa câte
puţin din conţinutul mizerabil pe piciorul gol.
În bătaia razelor orbitoare ale soarelui, ochii îl dureau cumplit, iar lacrimile
începură să i se rostogolească pe obraji. După o vreme, ochii nu-i mai
lăcrimau, dar, cum braţele şi picioarele îi tremurau întruna, se opri în loc,
puse găleata jos şi se sprijini de un stâlp de pe coridor. N-apucă să-şi tragă
sufletul, că de îndată auzi vocea unui gardian înarmat, care stătea în
picioare la postul de gardă de pe hol:
— Numărul 9, n-ai voie să laşi găleata pe coridor!
Ridică în grabă găleata şi îşi continuă drumul, în urma altor deţinuţi care
aveau aceeaşi misiune de îndeplinit cu găleata. La capătul culoarului, coti
spre sud-vest şi ajunse la o cămăruţă cu pereţii din tinichea şi lemn. Pe o
plăcuţă de la intrare scria cu vopsea roşie „Bărbaţi“ şi abia acum se dumiri
şi el care era rolul acelei încăperi. Zeci de deţinuţi stăteau la coadă cu
găleţile în mână; cum ieşea unul, intra altul.
Când îi veni rândul, păşi înăuntru, scufundându-şi picioarele goale în
amestecul de noroi cu dejecţiile vărsate pe jos, ceea ce îi provocă o greaţă
de nedescris. În mijlocul latrinei se afla o gaură întunecată la vederea căreia
îl cuprinse ameţeala, cât pe ce să se prăbuşească. Deţinuţii care îşi
îndepliniseră misiunea deja aşteptau la coadă în faţa unui robinet ruginit, ca
să-şi spele găleţile. Apa de-abia curgea, de parcă era acolo nu o ţeavă de
apă, ci un băieţel care făcea pipi. Apoi, deţinuţii râcâiau găleţile cu o perie
cu mâner scurt, dându-i lui Gao Yang senzaţia că râcâie chiar pe intestinele
lui. Avea o senzaţie cumplită de vomă şi aproape că vedea ţăiţeii cum i se
răscolesc în burtă, urmaţi îndeaproape de cele două ouă aurii prăjite. Strânse
din dinţi, înghiţind la loc tăiţeii care îi veneau pe gât. Nu era cu putinţă să
vomite, categoric nu. Era mai mare păcatul să dea afară nişte tăiţei de soi
precum cei pe care îi mâncase!
Înainte să spele găleata, îşi puse piciorul rănit sub jetul de apă, ca să scape
de mizeria pe care nici măcar nu îndrăznea s-o privească. Cel din spatele lui
îl împunse cu găleata în fund, apostrofându-l:
— Ce te fasoleşti atâta? Aici e loc de spălat picioarele?
Întoarse capul şi văzu că individul care tocmai îl luase la rost era un bărbat
între două vârste, proaspăt bărbierit, cu ochi gălbui şi faţa atât de ridată, de
parcă era o păstaie de fasole mai întâi murată şi apoi pusă la uscat. Cam
speriat, dar oarecum şi înduioşat, Gao Yang îi spuse:
— Frăţioare, eu sunt nou aici… nu prea ştiu regulile… Şi am o rană la
picior…
Deţinutul cu ochii gălbui îi răspunse imediat:
— La dracu’! Mişcă-te mai repede! Acuşi se termină pauza noastră!
Gao Yang îşi clăti în mare grabă picioarele – sub jetul de apă observă că la
stângul, unde avea rana, pielea era vânătă – şi apoi tot în grabă curăţă şi
găleata.
Până când duse găleata înapoi la locul ei, deja avea senzaţia că o stare de
istoveală îl cotropeşte de-a binelea. Nu-i venea să creadă că mai ieri-
dimineaţă era un bărbat în toate puterile, iar acum devenise o epavă, un om
care, fără să facă mare lucru, de abia mai sufla. Când intră în celulă, îl izbi
aerul stătut dinăuntru şi abia acum îşi dădu seama în ce atmosferă
înăbuşitoare suportau acolo. Îşi auzea inima izbind greu în piept şi dintr-
odată îl împresură gândul morţii. „Nu se poate să mor!“ Îşi adună puterile şi
ieşi pe coridor, de unde, sub mângâierea razelor de soare, înţelegea mai bine
cum e organizată puşcăria aceea.
Coridorul lung şi îngust avea la ambele capete câte un post de pază metalic,
cu un gardian înarmat cu puşcă şi gloanţe la centură. Pe peretele sudic, de
culoare gri erau două uşiţe. Se întrebă în sinea sa unde dispăruseră toţi
deţinuţii. Gardianul de la postul de control din partea de apus strigă la el:
— Numărul 9, intră pe uşiţa aia!
Urmându-i sfatul, ajunse afară, într-un loc minunat. În fapt, era o terasă ca o
cuşcă, cât ţinea coridorul de lungă, cu o lăţime de vreo zece metri şi
înălţime de vreo patru metri şi cu ciment pe jos. Barele prinse de stâlpii
metalici ruginiţi aveau o strălucire albăstruie şi despărţeau puşcăria de
câmpul de legume unde erau culturi de cartofi, castraveţi, roşii. Câteva
gardience tocmai culegeau castraveţi. Ceva mai departe se afla un zid
cenuşiu înalt, cu plasă metalică în partea de sus, ceea ce îl făcu să-şi
amintească din copilărie cum spuneau unii că pe zidurile închisorii este
tensiune electrică înaltă şi dacă cineva se apropie, chiar şi o pasăre, acolo îi
rămân oasele.
Cei mai mulţi deţinuţi stăteau la gard, cu mâinile agăţate de barele acelea
metalice printre care puteai strecura un castronel, poate. Nici gând să-ţi
strecori măcar capul, oricât de mic ar fi fost el. Mai erau unii care stăteau la
soare lângă zidul dinspre nord şi unii care alergau prin cuşca metalică,
împărţită în două – în stânga pentru bărbaţi, în dreapta pentru femei.
Gao Yang o zări pe Mătuşa Fang în perimetrul pentru femei, stând lângă
gard, cu mâinile agăţate de barele metalice. Abia dacă o recunoscu, atât de
mult se schimbase într-o zi, de când n-o mai văzuse. Nu îndrăzni s-o strige.
Sub privirile atente ale deţinuţilor tăcuţi, care atârnau de barele metalice,
gardiencele se duceau cu coşuri mari de bambus să adune roşii. Erau vesele,
chicoteau, mai cu seamă una de vreo douăzeci de ani, mică de statură şi
pistruiată.
Gao Yang îl auzi pe tânărul lui coleg de celulă cum îi strigă glumeţ:
— Domnişoara ofiţer, îndură-te şi aruncă-mi şi mie o roşie încoace!
— Spune-mi „Tuşă“ şi îţi arunc, îi răspunse pistruiata pe un ton şăgalnic.
— Tuşă! strigă fără nicio ezitare tânărul.
Pistruiata se blocă pentru o clipă, după care izbucni într-un râs nebun.
— Micuţă Liu, dă-i repede o roşie strănepotului tău, se amuzară pe seama ei
celelalte gardience.
Încovoiată de atâta râs, pistruiata se îndreptă de spate, alese din coş o roşie
pe jumătate coaptă şi o aruncă straşnic înspre cuşca metalică. Roşia nimeri
barele şi de acolo ricoşă mai departe, în afară.
— Da’ fraieră mai eşti! o ironiză o colegă, slabă ca un ţâr.
Pistruiata apucă altă roşie, bine coaptă de astă dată, ţinti către deţinutul cel
tânăr şi o aruncă din nou. Roşia nimeri în cuşcă, unde ateriză pe ciment, dar
tânărul nu reuşi să vadă până la urmă în burta cui ajunse, ci doar auzi multe
strigăte, urmate de o mare înghesuială.
— Fir-ar mă-ta a dracului! ocârî tânărul. Asta a fost cadoul de la mătuşi-
mea. Fir-ar a dracului! Vorba aia: „Tigrul ucide prada ca să aibă ursul ce
mânca“.
— Tuşă, trimite-mi şi mie una! Tuşă! strigă tânărul deţinut.
Deţinuţii se porniră a striga, care „Tuşă“, care „Surioară“, într-o larmă de
nedescris. Gao Yang îl auzi pe deţinutul între două vârste cum o înjură cu
năduf.
Gardiencele se lăsară prinse în joc şi începură şi ele să arunce cu roşii în
cuşcă, una după alta, iar deţinuţii se băteau pe ele ca nişte câini turbaţi,
strigând, urlând, înghesuindu-se ba ici, ba colo, după cum ateriza prada.
N-a durat mult până când din ambele capete ale culoarului şi-au făcut
apariţia în goană mare gardieni înarmaţi, ba au venit şi câţiva paznici chiar
de la birourile de dincolo de cuşca metalică. Puştile zornăiau întruna în
învălmăşeala în care veneau ei în alergare.
Un fluier ascuţit răsună deodată, după care se auzi strigătul unui paznic:
— Marş înapoi! Hai, toată lumea!
Deţinuţii se strecurau înăuntru pe uşiţă asemenea unui banc de peşti într-o
retragere grăbită prin apele mării. Gao Yang se întoarse ultimul, iar în urma
lui paznicul zăvorî uşiţa. Pauza se terminase.
Cuşca metalică, răsadurile, zidul înalt, plasa de sârmă – toate dispăruseră.
Întors din lumea largă, acum i se părea îngrozitor de strâmt acest coridor.
Afară, se auzea un bărbat care se certa cu gardiencele. Vocea pistruiatei era
cea mai ascuţită, uşor de deosebit de vocile celorlalţi.

Când intră în celulă, Gao Yang avu senzaţia că a intrat într-o grotă, socotind
că bezna dinăuntru îi afecta nu numai vederea, ci şi auzul.
Deţinutul între două vârste îi spuse în şoaptă:
— Hei, tu, ăsta nou! Ridică-te în picioare!
— Frăţioare… ce-ai cu mine? zise Gao Yang temător.
Colegul îi zâmbi cu subînţeles şi îl întrebă:
— Au fost buni tăiţeii?
— Au fost, răspunse Gao Yang jenat.
— Aţi auzit? Cică au fost buni! spuse deţinutul între două vârste.
— Au fost buni, dar greu de digerat, comentă deţinutul cel tânăr.
— Ai primit hrană specială, zise deţinutul bătrân şi se şi repezi în părul lui
Gao Yang.
Deţinutul între două vârste îl îndepărtă pe bătrân, forţându-l pe Gao Yang să
se dea în spate. Lipit de zid, privea înfricoşat către ferestruica metalică.
— Dacă strigi, te strâng de gât! zise colegul între două vârste. Eşti o javră
care îi pupă pe toţi în fund.
— Frăţioare… te rog, iartă-mă!
— Ia spune, din ce faină erau făcuţi tăiţeii?
Gao Yang scutură din cap.
— Îţi zic eu – erau macaroane. Păi, dacă ai mâncat macaroane, atunci
trebuie s-o încasezi pe măsură, zise cel între două vârste, făcându-le semn
cu mâna colegilor. Hai, fiecare câte trei pumni, până îşi varsă maţele din el.
Tânărul strânse pumnul, ţinti către coşul pieptului lui Gao Yang şi îi dădu
trei lovituri nimicitoare.
Gao Yang icni de durere, dar de cum deschise gura un jet de tăiţei ţâşni în
afară. După ce isprăvi tot, se prăbuşi pe ciment, epuizat.
— Hoţule, zise deţinutul între două vârste, ai tot strigat-o pe tanti aia a ta şi
nu te-ai ales nici măcar cu o roşie. Am eu grijă să te răsplătesc…
— Unchiule, nu vreau…
— Nu ţipa! Acum ai să lingi de pe jos tăiţeii pe care i-a dat ăsta afară!
Tânărul căzu în genunchi şi îl imploră cu voce joasă:
— Unchiule, unchiul meu cel bun, unchiul meu cel drag, promit să nu mai
fac niciodată…
Zdrăngănitul cheilor de la uşă îi trimise imediat pe cei trei, fiecare pe patul
lui.
Odată ce se deschise uşa, o lumină strălucitoare invadă încăperea. În uşă
stăteau câţiva ofiţeri, iar unul dintre ei, cu o foaie în mână, spuse răspicat:
— Numărul 9, ieşi afară!
Gao Yang se repezi către uşă şi zise printre suspine:
— Domnule ofiţer, vă rog să-mi lăsaţi viaţa…
— Numărul 9, ce-ai păţit? întrebă un alt ofiţer.
— E bolnav, delirează de la febra mare pe care a avut-o. A mâncat o porţie
specială, pentru bolnavi, după care a dat tot afară.
— ÎI mai luăm? îl întrebă un ofiţer pe tovarăşul său.
— ÎI luăm şi mai vedem noi după aceea, răspunse cel întrebat.
— Sus! zise gardianul.
De îndată ce se ridică în picioare, Gao Yang se trezi cu mâinile încătuşate.
 Capitolul 13

Guvernatorul Zhong ridică zid înalt de atâta spaimă.

Pe creastă înfige cioburi de sticlă și sârmă ghimpată,
Dar zidul să oprească strigătul mulţimii n-o să poată,
Nici sârma opreliște în calea furiei nu se mai arată.
Fragment din balada interpretată de Zhang Kou pe stradă, în faţa sediului
Guvernului Judeţean. Atunci când o parte din mulţime a pătruns în Biroul
Impozite şi Departamentul de Evaluări şi i-a luat la bătaie pe câţiva
funcţionari învinuiţi de multe rele, guvernatorul Zhong Weimin a dat ordin
să se ridice ziduri înalte la el acasă, cu cioburi şi sârmă ghimpată de
jumătate de metru, înfipte pe coama zidului.

Gao Ma reuşi cu greu să se ridice în picioare, dar pe dată se prăbuşi din

nou, chiar în clipa când vreo şapte-opt papagali cu penaj viu colorat ţâşniră
în încăpere pe fereastra larg deschisă. În zborul lor iute, pe lângă grindă,
aproape de perete, au şters cu aripile trupul lui Jinju care atârna acolo.
Luciul fin, ca de mătase, al penajului neted, care îi făcea să pară că sunt
golaşi de-a dreptul, le înlesnea plutirea lină. Leşul spânzurat de tocul uşii se
balansa când încoace, când încolo, însoţit de un scârţâit firav, dar cum
lumea întreagă era cufundată în liniştea nopţii, orice zgomot, cât de mic,
devenea asurzitor. Gao Ma stătea acolo încremenit, cu sufletul ca de piatră,
şi părea că este imun la orice durere. Nimic nu-l mai putea atinge. Doar
gustul acela dulceag – rânced pe care îl simţea tot mai tare îi spunea că
iarăşi sângele îi năvălea în gură.
— Gao Ma!, strigă el, Gao Ma, din clipa în care ai pus ochii pe Jinju
destinul ţi-a fost pecetluit cu sânge. Ai scuipat sânge, ai vomat sânge, ai
urinat sânge. Din cap până-n picioare eşti pătat cu sânge!
Se prinse de tocul uşii şi încetişor se îndreptă de spate, aşa cum se înalţă
către Cer un copac cu trunchiul strâmb. Cu greu, izbuti să se ridice în
picioare. „Jinju, eu te-am nenorocit!” Vederea femeii care atârna acolo cu
burta lăsată în jos întări gustul de sânge care-i năpădise gura. Se urcă pe un
scăunel, cu gândul să desfacă sfoara legată de tocul uşii. Bâjbâia cu
degetele tremurânde, tot mai moi şi neputincioase. Deodată, îl izbi mirosul
intens al lui Jinju, izul acela de usturoi, dar şi miasma de sânge stătut. Îi era
de acum cu putinţă să deosebească mirosurile, căci sângele unui bărbat este
fierbinte, pârjolitor, pe câtă vreme al femeii e rece ca gheaţa. Sângele femeii
e curat, dar al bărbatului e îmbâcsit. Papagalii aceia multicolori îi zburau pe
sub braţ, printre picioarele depărtate, iar ţipetele lor ascuţite îi stârneau un
sentiment de disperare fără margini. Nici că era chip să desfacă blestematul
de nod. Sfoara era atât de groasă, iar nodul bine strâns, încât oricât s-ar fi
chinuit ştia că n-avea îndeajuns de multă putere ca să-i vină de hac.
Gao Ma dibui un chibrit şi aprinse lampa cu gaz. Lumina inundă întreaga
încăpere, proiectând pe pereţi umbrele uriaşe, înfricoşătoare, ale papagalilor
în zbor. Deodată, îşi simţi sufletul împovărat de o ură nesfârşită pentru
aceste păsări viu colorate. Şi umbra lui Jinju se proiecta așijderea pe pereţi
şi pe podea – o pată alungită care pur şi simplu îi îngheţa sângele în vine.
Se strecură afară din încăpere, pe lângă trupul ei spânzurat în uşă, ca să
caute satârul. Se aplecă după cuptor, unde nimeri o perie şi o paletă, dar nici
urmă de satârul pentru legume.
— Gao Ma, ai uitat oare că fraţii mei ţi-au luat satârul? o auzi el pe Jinju
spunând. Cu lumina lămpii în spate, chipul ei părea surâzător, deşi Gao Ma
nu-i desluşea chipul tocmai bine în camera întunecoasă.
— Gao Ma, eu cred că-i băieţel, zise Jinju zâmbind.
— Mie mi-ar plăcea şi o fetiţă. Mi-e totuna, n-am avut niciodată preferinţă
pentru fată sau băiat.
— Nu-i bine cu fetele. Neapărat să ne îngrijim să înveţe carte, la liceu, la
facultate şi apoi să se ducă la oraş, să-şi caute de lucru. Să nu îndure viaţa
asta mizerabilă de ţăran.
— Jinju, tu te-ai luat după mine şi tocmai viaţa asta ai dus-o, zise el
mângâind-o pe creştet.
— Am împărtăşit aceeaşi viaţă grea, zise fata, mângâindu-l, la rândul ei, pe
piept. Părinţii mei au atâta cruzime în suflet. Oare cum de a fost cu putinţă
să-ţi ceară bani? continuă ea cu amărăciune în glas.
— Nu-ţi face griji! Adun eu cumva banii ăştia, îi spuse el încrezător. Mai
întâi am să vând usturoiul, după aceea mai cumpăr nişte sămânţă pentru
plantat şi bănuiesc că am să fac vreo cinci mii de yuani. Toţi oamenii din sat
o să aibă bani, aşa că vor fi dornici să mă ajute. Până să naşti tu, eu am şi
venit să te iau de nevastă.
— Să vii mai repede, spuse ea, că prea multe am pătimit în casa
părintească!
Pe chipul ei se aşezară lin pete verzui, tremurânde, iar Gao Ma se întrebă
dacă nu cumva erau fulgii pierduţi în zbor de papagali.
Imediat îşi aminti de cuţitul pe care-l purta cândva la brâu.
Odată, pe vremea copilăriei sale, îl scosese din teaca de lemn şi văzuse că
era plin de pete de rugină, cu toate că tăişul rămăsese tot ascutit. Se vede
treaba că fusese bine călit la foc. Pe atunci trăia bunicul şi, văzându-l cu
cuţitul în mână, îi spusese: „Pune-l jos!“ „E plin de rugină. Am de gând să-l
ascut“, îi replicase el, dar bunicul, niciuna, nici două, i-l smulsese din mână,
dojenindu-l: „Ăsta nu-i vreo jucărie! Vezi-ţi de treabă!“ Pe vremea aceea
trăia şi mama, care ţinuse să-i desluşească vorbele bunicului: „Cuţitul acesta
a ucis un om. Să nu cumva să umbli cu el!“
Gao Ma ţinea minte că odinioară cuţitul fusese ascuns deasupra grinzii, aşa
că degrabă se urcă pe scăunel şi după ce bâjbâi un pic, într-adevăr găsi
acolo un obiect dur şi lung, pe care îl înşfăcă repede. Se duse în lumina
lămpii şi în clipa în care îl scoase din teacă, parcă în faţa ochilor se iviră
feţele dragi ale mamei şi bunicului.
Ridică pe dată cuţitul şi începu să taie sfoara, dar în mod cu totul uluitor,
sfoara deveni elastică şi îl aruncă pe Gao Ma la pământ. Până să apuce să se
ridice în picioare, sfoara deja se rupsese, iar Jinju se prăbuşi. Ea atinse
podeaua mai întâi cu vârfurile picioarelor, apoi cu călcâiele, după care tot
trupul i se înclină, ca şi cum un munte de argint se clătina, un stâlp de jad se
prăvălea, stârnind o pală de vânt vrednică de toată mila. Flacăra lămpii
pâlpâi, gata să se stingă. Gao Ma îngenunche lângă ea şi se apucă să-i
desfacă laţul din jurul gâtului. Eliberată din strânsoare, femeia oftă prelung,
ceea ce îi smulse lui Gao Ma urlete de bucurie. Jinju însă continuă să
rămână cufundată în tăcere. El o atinse uşor, dar trupul ei era ţeapăn şi rece.
Se gândi să-i îndese înapoi în gură limba care îi atârna, dar era atât de
umflată încât nici că-i era cu putinţă. Chiar şi aşa, un zâmbet fermecător
rămăsese întipărit pe chipul femeii.
— Frăţioare Gao, ai adunat destui bani? Când mă iei de nevastă?
El îi aşternu o pătură peste cap şi peste trunchi.
Apoi se puse pe bocit şi o ţinu aşa preţ de câteva minute, după care,
deodată, îl încercă un sentiment neobişnuit. Înşfăcă cuţitul ruginit şi, cu
aerul unui veritabil erou, ieşi în curte, înfruntând vântul răcoros. Simţea
gust de sânge în gură. Pe când privea el către stelele din înaltul cerului
senin, papagalii viu coloraţi, adunaţi în stol, ţâşniră afară din casă pe
fereastra deschisă şi pe uşă, într-un zbor avântat, dar totuşi atât de lin, de
parcă ar fi avut penele unse şi alunecoase.
Îşi ridică cuţitul, ţintind către un papagal, însă acesta, în ultima clipă, făcu
un ocol şi trecând pe lângă el, se întoarse în casă. „Am să vă omor! Vă
omor până la ultimul! Staţi aşa să-mi ascut cuţitul şi o să vedeţi că nu se
mai alege nimic din voi!“
Se aşeză în genunchi lângă o piatră de ascuţit adusă de pe colina Zhou şi îşi
începu treaba. Ascuţi mai întâi pe uscat, curăţind toată rugina de pe lamă.
Apoi, găsi un bol vechi de ceramică, îl umplu pe jumătate cu apă şi înmuie
lama acolo, ca s-o ascută udă. Aşa îşi petrecu restul nopţii, până în clipa în
care cântatul cocoşilor anunţă ivirea zorilor. Atunci abia şterse lama cu o
mână de buruieni şi o cercetă atent în lumină. Strălucirea rece îi dădea fiori
pe şira spinării. Când puse lama cuţitului pe faţă şi o lăsă să alunece uşurel
în jos, auzi un hârşâit fin, căci până şi cele mai subţiri fire de păr cedau pe
dată.
Cu o armă atât de preţioasă în mână, Gao Ma se simţea precum spadasinii
cei mai iscusiţi care acţionau doar noaptea. O mâncărime de nestăvilit îi
cuprinse palma cu care apucase cuţitul. Ieşi din curtea casei şi din câţiva
paşi ajunse în curtea Guvernului Judeţean, unde se găsea o puzderie de
floarea-soarelui. Tăie în calea sa câteva flori care crescuseră mai înalte – pe
unele doar le lăsa fără pălărie, pe altele le reteza de jos. Cuţitul se dovedea
cu adevărat neîndurător, însă parcă nu el, Gao Ma, îl mânuia, ci cuţitul
singur acţiona într-un avânt de nestăvilit. Nimic nu-i stătea în cale. Lujerii
de floarea-soarelui rămâneau suspendaţi în aer pentru câteva clipe după ce
lama trecea peste ei, se înfiorau uşor şi abia apoi se prăvăleau la pământ
într-o linişte desăvârşită. Lumina difuză a dimineţii se aşternea pe frunzele
lor mari, ca un evantai. În pornirea sa ucigaşă, bărbatul îşi pironi ochii
asupra plopilor din apropiere, după care se năpusti şi asupra lor. Crengile cu
scoarţa albă se frângeau cu zgomot, iar nenumăraţii papagali care îşi
găsiseră adăpostul în frunziş îşi luau zborul rând pe rând. La început, se
împrăştiau pe cer, pentru ca apoi să se adune laolaltă formând un nor
multicolor. Păsările se roteau cu iuţeală pe deasupra clădirii, proiectându-şi
găinaţul alb, asemenea picăturilor de ploaie, pe ţigla albastră. Când
oboseau, se lăsau jos, aterizând pe acoperiş cu pocnet, ca nişte pietre căzute
din tării. După ce doborî trei plopi tineri, lui Gao Ma i se păru că dintr-odată
cerul devenise o imensitate fără stavilă. În toate cele patru zări răsărise câte
o lună mare şi roşie, fiecare trimiţând pe pământ strălucire ca ziua în amiaza
mare. Penele papagalilor se împodobiseră cu reflexii multicolore, în timp ce
ochii le scânteiau ca nestematele.
Gao Ma ridică mâna dreaptă în care ţinea pumnalul, apoi mâna stângă, de
care atârnau cătuşele. Ridică braţele atât de sus, încât avea senzaţia că-i un
uriaş fără pereche. Simţindu-se împresurat de papagalii care zburau de-a
valma, din toate părţile, Gao Ma aruncă în jur priviri pline de ură şi se porni
să-i spintece cu toată puterea de care era în stare. Despicate în două,
pasările îl împroşcau pe faţă cu sângele lor rece, iar când bărbatul se şterse
cu mâna stângă, simţi cum mirosul de sânge îi invadează nările.
Neînfricaţi, papagalii intrau în casă pe geam şi pe uşă şi tot neînfricaţi se
întorceau afară cu mare iuţeală. Luna apusese de mult. În lumina palidă a
dimineţii, câteva mormane de lemne pierdute în ceaţă se dezvăluiră vederii,
împrăştiate în curtea mohorâtă. Gao Ma stătea în uşă, cu cuţitul în mână, în
aşteptarea păsărilor. Un papagal trecu pe lângă el cu obrăznicie, fluturându-
şi aripile colorate, asemenea unei mingi rotitoare. Dintr-o singură lovitură
de pumnal, Gao Ma despică pasărea în două – o parte căzu lângă piciorul
lui stâng, cealaltă – la distanţă de un pas de el. Cu un şut, trimise bucata de
lângă el peste zid, în timp ce pe cealaltă o trase mai aproape cu vârful
pumnalului, ca s-o cerceteze cu atenţie. Muşchii şi măruntaiele păsării încă
mai pulsau şi un suflu fierbinte îl izbi în faţă. Sângele rece şi lipicios se
prelingea pe mânerul de aramă. Cu o mişcare de cuţit, trimise peste zid şi
jumătatea rămasă din pasăre.
Dezlănţuiţi, papagalii s-au adunat atunci în stol şi au pornit strigăte teribile
de furie chiar prin faţa lui. Gao Ma însă nu se lăsă impresionat, ci le ţinu
piept, ocărându-i:
— Haideţi, păsări ticăloase! Veniţi cu toatele! Veniţi!
Niciuna, nici două, se năpusti asupra stolului de păsări, fluturând la
întâmplare prin văzduh pumnalul tăios. Unii papagali cădeau răpuşi la
pământ şi mureau pe dată; alţii, răniţi doar, ţopăiau precum broaştele, odată
ce ajungeau măcelăriţi pe pământ. Păsările erau cu duiumul, capabile să
lanseze atacuri năprasnice, aşa că Gao Ma se trezi încleştat într-o luptă
aprigă, de astă dată nu pentru a-i nimici pe papagali, ci mai cu seamă pentru
a-şi apăra propria viaţă.
Într-un târziu, secătuit de puteri, se prăvăli peste o grămadă de papagali
morţi, într-o baltă de sânge. Păsările rămase în luptă se tot învârteau în
văzduh ameninţătoare, ţipau, dar nu îndrăzneau să coboare mai mult.
Pe drum răsuna tropot de copite. Gao Ma încercă să-şi adune bruma de
vigoare pe care o mai avea şi înhăţă pumnalul. Văzu atunci mânzul lui iubit
cum îşi strecoară capul peste zid. Părea mai firav ca altădată, dar ochii, tot
mari ca odinioară, îi scânteiau cu putere. Mânzul îl ţintuia cu privirea lui
înduioşătoare, ceea ce îl făcu pe Gao Ma să izbucnească în lacrimi.
— Mânzuţul meu drag… nu pleca… nu pleca de lângă mine! Ce dor mi-a
fost de tine şi câtă nevoie am de tine!
Mânzul se retrase încetişor, până îl înghiţi bezna. Îi auzi iarăşi tropotul
paşilor, în timp ce se îndepărta înspre sud – limpede la început, apoi mai
înfundat, până când pieri cu desăvârşire.

Gao Ma le dădu vecinilor lui, domnul Yu şi nevasta acestuia, un teanc de

bancnote.
— Frate mai mare, cumnată, asta-i tot ce am. Vedeţi şi voi ce puteţi face.
Dacă nu-i de ajuns, vă promit că am să vă dau restul într-o bună zi.
Se aşeză, sprijinindu-se de zid, sub fereastră, ţinând pumnalul cu amândouă
mâinile.
Cei doi schimbară priviri cu subînţeles, după care ea îi spuse:
— N-ar fi bine să-i anunţi şi pe fraţii ei? Poliţia a ridicat-o ieri pe soacra ta
odată cu Gao Yang.
— Vedeţi ce puteţi face! Vă rog mult.
— Vrei s-o îngropi sau o duci la crematoriu? întrebă bărbatul.
Gândul la flăcările acelea nemiloase care urmau să-i înghită pe Jinju şi pe
pruncul ei nenăscut îi frângeau inima.
— O îngrop, răspunse el hotărât.
Soţii Yu s-au grăbit să plece, odată ce şi-au făcut apariţia sătenii, unii cu
lacrimi în ochi, alţii cu chipul împietrit, fără nicio expresie. Gao Jinjiao,
primarul satului, se tot învârtea pe acolo cu un aer viclean. Oftă prelung şi
se apropie de Gao Ma.
— Nepoate, zise el, tu…
Gao Ma flutură pumnalul şi spuse:
— Domnule primar, nu mă forţaţi!
Gao Jinjiao se înclină şi se grăbi să-i dispară din cale.
 19
Doamna Yu se întoarse cu doi zhang de satin roşu şi chemă câteva femei
în curte. Una dintre ele, pricepută la croitorie, intră în casă să-i ia măsurile
lui Jinju, după care se apucă de tăiat şi cusut.
Mulţi curioşi s-au tot perindat prin curte şi, fără să vrea, au zdrobit sub tălpi
papagalii morţi. Peste tot zburau pene multicolore care se lipeau de
picioarele, hainele, ba chiar şi de feţele oamenilor. Nimeni nu părea însă că
bagă de seamă ceva.
Jinju a fost aşezată pe kang, acolo unde Gao Ma putea s-o vadă în fiecare
clipă. Odată ce soarele se ridică în tării, razele lui s-au pornit să străpungă
tulpinile de iută, galben-roşietice şi frunzele precum gheara de pui, pentru
ca apoi să se reflecte pe chipul femeii. Chipul acela era asemenea unei
crizanteme aurii – după cum îi era numele, Jinju – Crizantema de Aur – cu
petale deschise sub mângâierea soarelui blând de toamnă. Gao Ma îi atinse
faţa şi o simţi netedă, lucioasă, precum o catifea aleasă.
Au venit într-un târziu şi cei doi fraţi Fang – mai întâi cel mic, care,
bosumflat, străbătu curtea cu paşi mari, stârnind fulgii de papagal, ce
pluteau în aer şi cădeau apoi lin peste satinul roşu. Când intră pe uşă, un
papagal se avântă în zbor drept către el, de parcă ar fi tânjit să-i scoată
ochii. Tânărul îl respinse însă cu palma, lipindu-l iute de perete. Se opri
lângă kang, ridică un colţ al păturii şi privi chipul surâzător al lui Jinju.
Dezgustat, lăsă pătura să cadă şi ieşi în curte după Gao Ma.
— Gao Ma, nenorocitule, ne-ai distrus familia!
Fratele lui Jinju îşi suflecă mânecile şi se îndreptă către zidul unde Gao Ma
izbea partea neascuţită a pumnalului cu cătuşele care îi atârnau la mâna
stângă, scoţând un clinchet desluşit. Avea ochii injectaţi, iar privirea pe care
i-o aruncă fratelui mai mic îl făcu pe acesta să se retragă câţiva paşi înapoi.
— Am să te reclam la judeţ. Tu ai omorât-o pe sora noastră!
Nici nu plecă bine, că veni şi fratele cel mare. Şchiopăta mai rău ca înainte,
încărunţise mult şi avea ochii tulburi. Părea că îmbătrânise peste noapte. Îşi
anunţă sosirea cu strigăte în gura mare, precum bocitoarele bătrâne. De cum
intră în casă, începu să zbiere şi mai abitir, lovind cu palma în marginea
kang-ului:
— Surioară, biata mea surioară! Nu aşa trebuia să-ţi găseşti tu sfârşitul!…
Vaietul lui smulse şi mai tare lacrimile femeilor adunate acolo. Nu după
multă vreme, câţiva bărbaţi au intrat în cameră, ca să-l ia de acolo.
— Frăţioare Fang, încercau ei să-l consoleze, sora voastră e moartă. N-o
mai puteţi întoarce de la groapă. Acum e de datoria voastră, ca fraţi, să-i
pregătiţi funeraliile cum se cuvine.
La auzul acestor vorbe, fratele lui Jinju conteni cu plânsul şi, ştergându-şi
nasul, spuse:
— Ştiţi cum e vorba aceea: „Când se mărită o fată, e ca şi cum ai vărsa apa
pe jos“. Ea de mult nu mai face parte din familia Fang, aşa că dacă are parte
de o înmormântare cu fast sau de una umilă, nu mai e treaba noastră.
Acestea fiind zise, înlăcrimat, se îndepărtă cu mersul şchiopătat.
Gao Ma se ridică în picioare şi strigă după el cu năduf:
— Ia vezi dacă nu cumva a mai rămas ceva pe aici să iei cu tine la plecare!
Fratele cel mare se opri pentru o clipă, dar nu spuse nimic, după care îşi
continuă drumul.
Femeile au dus în casă un rând de haine de înmormântare din satin roşu
aprins. După ce au dezbrăcat-o pe Jinju de hainele vechi, au şters-o pe tot
corpul şi au schimbat-o cu cele noi. Aşa îmbrăcată toată în roşu arăta ca o
mireasă gata de nuntă.
Gao Zhileng se năpusti în curte şi începu să adune într-un coş papagalii
morţi care zăceau pe pământ. Îi aduna şi rostea cu năduf:
— Gao Ma, Gao Ma, ce rău ţi-au făcut ţie păsările mele? Fă ce vrei cu
oamenii, dar de ce a trebuit să omori papagalii ăştia nevinovaţi? Aici sunt
bani, nu glumă. Din cauza ta am ajuns în sapă de lemn acum…
Vreo şapte-opt papagali care supravieţuiseră masacrului stăteau în vârful
tufelor de iută, cu penele zburătăcite şi mânjite de sânge. Ţipetele lor
ascuţite erau de-a dreptul dezolante. Până şi Gao Ma simţea ceva milă în
adâncul sufletului pentru bietele păsări.
Gao Zhileng îşi ţuguie buzele şi chemă papagalii săi iubiţi cu un fluierat
nemaiîntâlnit.
— Sunt reporter la staţia locală de televiziune. Am aflat despre povestea
tragică de iubire dintre dumneavoastră şi tânăra Jinju. Aţi putea să ne
relataţi cum s-au petrecut evenimentele?
Reporterul, un bărbat la vreo treizeci şi ceva de ani, purta o pereche de
ochelari mari, avea o gură mare şi respiraţia urât mirositoare.
— Sunt de la Uniunea Judeţeană a Femeilor şi investighez problema celor
trei căsătorii aranjate. Am dori să ne împărtăşiţi părerea dumneavoastră.
Cea care adresa solicitarea era o tânără cu faţa pudrată din greu. Gura îi
duhnea a urină, iar Gao Ma se stăpâni cu greu să nu-i reteze capul cu cuţitul
lui proaspăt ascuţit.
— Duceţi-vă dracului de aici! spuse Gao Ma furios, în timp ce se ridică în
picioare, ţinând bine cuţitul în mână. N-am ce să vă povestesc.
— Gao Ma, nu mai e timp să facem coşciugul, mai ales că în pădurile din
nord-est a izbucnit incendiul şi a crescut zdravăn preţul lemnului. Pe vipia
asta… spuse Yu Qiushui privind burta umflată a lui Jinju. Eu am cumpărat
două rogojini, mai am şi doi zhang de folie de plastic şi zic că n-ar strica s-o
învelim cu folia de plastic şi apoi cu rogojina. Nu-i nicio diferenţă, că doar
tot în pământ ajunge, dar aşa o înmormântăm în pace imediat. Ce zici?
— Cum zici tu, frăţioare, îi răspunse Gao Ma, acceptând de îndată
propunerea.
Între timp, reporterul TV vâjâia peste tot – acum se lăsa pe vine, acum se
aşeza în genunchi, ca să surprindă cele mai bune cadre. Bliţul ţăcănea
întruna şi imortaliza până şi papagalii cocoţaţi în vârful tufelor de iută. Pur
şi simplu totul părea desprins dintr-un tablou cu lujeri gălbui de iută, lujeri
roşietici, lujeri verzi, cu razele soarelui auriu revărsate peste frunzele de iuta
galben-verzui. Nu lipseau din peisaj nici papagalii viu coloraţi, dar nici Gao
Zhileng cu faţa lui posomorâtă şi fluierând cu buzele ţuguiate printre
păsările zgribulite, care şuierau a jale, făcându-şi stăpânul să lăcrimeze
amarnic.
— Am trimis şase oameni la cimitirul din partea de răsărit a satului, ca să
sape groapa. Ar cam fi timpul să pornim într-acolo, anunţă solemn domnul
Yu.
Cele două bucăţi noi de rogojină au fost pe dată întinse în curte, iar peste
ele s-a aşternut plasticul albastru deschis. Apoi, patru femei au cărat-o pe
Jinju şi au aşezat-o deasupra. Aparatul foto al reporterului prindea
necontenit mişcările, fără să-i scape ceva, iar femeia aceea cu faţa prea albă
de pudră nota ceva într-un carneţel, plină de importanţă. Avea gâtul galben,
în contrast evident cu faţa şi din nou Gao Ma se văzu nevoit să facă eforturi
ca să-şi înfrâneze dorinţa de a-i reteza capul.
— Frăţioare, vino să vezi dacă mai e ceva ce te nemulţumeşte! spuse
nevasta lui Yu.
Ca prin ceaţă zări trupul lui Jinju împachetat în folia aceea albastră, apoi în
rogojina aurie. Doi bărbaţi au legat rogojina cu sfoară nouă-nouţă făcută din
iută şi ca să fie siguri că e strânsoarea bună, au apăsat cu piciorul pe
rogojină şi au tras de sfoară cu toată puterea. Gao Ma auzea cum pe alocuri
fire din împletitura sforii plesneau şi îi privi uluit pe cei doi cum călcau cu
tălpile lor mari pe burta umflată a lui Jinju, ca să strângă cât mai zdravăn.
Momentele acestea erau peste puterea lui de a îndura, aşa că zvârli cuţitul
cât colo şi se prăbuşi în genunchi, înecat de tuse. Tuşi atât de rău încât sfârşi
prin a scuipa sânge. Papagalii s-au înălţat de pe tufele de iută şi au pornit în
zbor atât cât le era cu putinţă aripilor să-i poarte. Apoi, precum rândunelele
care mătură suprafaţa apei cu pieptul, au trecut razant pe deasupra lanului
de iută. Reporterul se zdrobea de mama focului să surprindă totul în
imagini. Păsările pluteau într-o frenezie nespusă, ca şi cum ar fi fost nişte
suveici prinse la lucru într-un război de ţesut imaginar. Acum veneau
încoace, acum se duceau încolo şi astfel izbuteau să ţeasă pe chipurile lui
Gao Ma şi Jinju desene minunate, într-o nesfârşită schimbare…
Conştient că n-are scăpare, Gao Ma ridică braţele, iar pe dată poliţistul cel
bâlbâit deschise cătuşele care îi atârnau la mână, dar numai pentru a le
schimba cu altele noi, mai strălucitoare.
— Bă… băiete, tot mai ai de gând să fugi? îl întrebă el. Poate că ai fi reuşit
tu să te ascunzi până pe la începutul lunii viitoare, dar în niciun caz n-ai fi
apucat mijlocul lunii în libertate.
 Capitolul 14

Cei care în faţa pedepsei aspre de frică nu mor

Să dea jos secretarul de partid şi pe guvernator!
Să inciţi mulţimea înseamnă că legea ţării ai încălcat.
Dar când pitit îndărătul uşilor bine ferecate ai stat
Cumva faţă de aceeaşi lege a ţării supus te-ai arătat?
Sau poate când subordonaţii tăi pe amărâţi i-au exploatat?
Fragment din balada interpretată de Zhang Kou după interogarea oamenilor,
în urma evenimentelor, la Poliţie.

Sub cerul înstelat, Gao Yang îşi mâna către oraş carul tras de măgăruş, ticsit
cu usturoi. Cu asemenea încărcătură, la fiecare hârtoapă căruţa dărăpănată
scârţâia din toate balamalele aşa că Gao Yang se temea că în orice clipă se
va desface în bucăţi şi se va împrăştia pe drum. Când trecu pe podul de
piatră peste Râul Nisipos, strânse tare hăţurile şi se aşeză mai bine, ca să
echilibreze puţin căruţa şi să-l ajute pe bietul animal, şi aşa destul de slab şi
de prăpădit de ziceai mai degrabă că-i o capră de munte ceva mai mare. L-ai
fi putut trânti jos dintr-o singură palmă. Din pricina bolovanilor, roţile se
porniră a scârţâi şi mai jalnic. Firicelul de apă ce curgea pe sub pod reflecta
limpede strălucirea rece a stelelor de pe cer. Acolo unde drumul începea să
urce, Gao Yang îşi puse pe umăr frânghia legată de osia căruţei şi trase şi el,
ca să-l mai ajute pe măgăruş. După ce se termină panta, începu drumul către
oraş, pavat şi neted. Pe acolo, şi dacă ploua, şi dacă batea vântul, se mergea
bine, fără oprelişte. La vremea când fusese construit, după a Treia Plenară a
Comitetului Central, Gao Yang se gândise: „S-a cheltuit atâta bănet pe
drumul ăsta. De câte ori o să apucăm noi să mergem la oraş pe aici într-o
viaţă de om?“ Acum îşi dădea seama cât de mult greşise gândind astfel. Aşa
sunt oamenii de la ţară – le lipseşte perspectiva şi niciodată nu reuşesc să
vadă mai departe de propriile interese mărunte. Guvernul este înţelept, prin
urmare nu greşeşti dacă-i urmezi vorbele – aşa spunea el fiecărui om pe
care îl întâlnea.
Când intră pe drumul pavat, auzi în faţă, nu departe de el, uruitul unui alt
car şi un bătrân care cânta. În tăcerea nopţii, ecoul acelui cântec răsuna pe
deasupra câmpului nemărginit, iar Gao Yang recunoscu vocea Unchiului
Fang al Patrulea. În tinereţe, acesta, un bărbat chipeş şi talentat, cântase
operă într-o trupă ambulantă, pe nume „Căpriţa albă“, dar se spune că
fusese implicat într-un caz de omucidere. Fang al Patrulea cânta:
Surioară, surioasă, cât eşti de frumoasă,
Cu surle şi trâmbiţe în iatacul nupţial eşti dusă.
Acul de aur petala de lotus va străpunge
Iar nectarul nepreţuit în tot patul va ajunge.
„Bătrân afurisit! Tot ticălos ai rămas!“ îl măscări Gao Yang în sinea sa şi
continuă să-şi mâne măgăruşul tot înainte. Se gândi apoi că o noapte lungă
se desfăşură înaintea sa şi avea mult de mers, aşa că nu i-ar fi stricat un
tovarăş de drum cu care să mai schimbe o vorbă. Când desluşi mai bine
conturul carului din faţă, strigă:
— Unchiule al Patrulea, dumneata eşti acolo? Sunt eu, Gao Yang.
Bărbatul însă nu-i răspunse. Prin frunzişul copacilor de pe marginea
drumului lăcustele ţârâiau necontenit, acompaniate de copitele măgăruşului,
care răsunau ritmic, monoton, pe asfalt. În aer plutea mirosul de usturoi, iar
dindărătul copacilor înalţi luna se ridica încetişor pe cer, răsfirându-şi razele
argintii pe drum. Cu sufletul plin de speranţă, Gao Yang ajunse din urmă
căruţa ce mergea în faţa lui.
— Dumneata eşti, Unchiule al Patrulea? repetă el întrebarea.
Acesta îi răspunse cu un mormăit.
— Cântă mai departe!
— Ce să mai cânt? zise Unchiul al Patrulea. Nici de plâns nu-mi mai arde!
— Eu am pornit la drum dis-de-dimineaţă, dar nu mi-aş fi închipuit că o să
fiu în urma dumitale, unchiule.
— Alţii au plecat şi mai devreme decât noi. N-ai băgat de seamă bălegarul
de pe drum?
— Unchiule al Patrulea, dar dumneata n-ai vândut ieri usturoiul?
— Tu ai vândut?
— Ieri n-am fost. Nevasta mea tocmai a născut şi mari i-au mai fost
chinurile facerii. S-a căznit o noapte întreagă, aşa că am avut prea multă
treabă şi n-am putut să plec.
— Ce a născut? întrebă Unchiul al Patrulea.
— Băieţel, spuse Gao Yang cu vădit entuziasm.
Deodată, Gao Yang îşi desluşi mai bine bucuria – nevasta îi adusese pe
lume un fiu, dar mai era şi recolta de usturoi proaspăt strânsă de pe câmp,
prilej nespus de bucurie. „Gao Yang, acum ţi-a surâs şi ţie norocul în viaţă!”
Îşi aminti de mormântul mamei, aşezat într-un loc de bun augur. Chiar că
meritase să îndure toată suferinţa ultimilor ani, fiindcă refuzase să spună
autorităţilor unde o îngropase pe mama.
Cocoţat pe zăbreaua carului, Unchiul al Patrulea îşi aprinse pipa, flacăra
chibritului luminându-i chipul pentru o clipă. De la scânteia aceea roşiatică,
pentru restul nopţii aerul se îmbibă de mirosul iute-acrişor al tutunului.
Gao Yang bănuia de ce Unchiul al Patrulea era melancolic și tot gândindu-
se aşa, parcă îl cuprindea şi pe el tristeţea.
— Unchiule, fiecare om e cu soarta lui. Căsătoria, banii – toate sunt
hărăzite de soartă. Zău că n-are rost să te mai necăjeşti.
Aşa îl consolă el pe Unchiul al Patrulea, dar în acelaşi timp se simţea cumva
eliberat de propriile necazuri. Înţelese repede însă că nu se frământa prea
tare pentru necazurile acestuia, căci în sinea sa era tare mulţumit de propria
lui viaţă, aşa cum se arăta ea acum. Nădăjduia că şi cei doi fii ai Unchiului
al Patrulea îşi vor găsi neveste curând şi toată lumea se va linişti.
— Oamenii simpli ca noi, cei de la ţară, nu se pot măsura cu cei bogaţi.
Unii au o viaţă mai chinuită ca alţii, unele lucruri merită păstrate mai puţin
decât altele. Ia gândeşte-te! Noi am fi putut s-o ducem şi mai rău, să cerşim
la drumul mare. Chiar dacă suntem săraci, nu răbdăm de foame şi găsim ce
pune pe masă, iar cu hainele astea, aşa jerpelite cum sunt ele, tot suntem
mai protejaţi decât dac-am umbla în fundul gol. Viaţa e grea, dar bine că
suntem sănătoşi. Mai avem câte o mână beteagă, mai şchiopătăm, dar bine
că nu ne-am ales cu ceva lepră. Ce zici, unchiule?
Unchiul al Patrulea îngăimă ceva şi continuă să tragă din pipă liniştit.
Lumina argintie a lunii se aşternea peste hulubele căruţelor, peste coarnele
vitelor, peste urechile măgarului, peste folia de plastic lucioasă care învelea
usturoiul.
— După ce a murit mama, m-am consolat singur spunându-mi că omul
trebuie să se mulţumească cu cât are, să-şi ştie măsura. Dacă tuturor ne-ar fi
bine, atunci răul cui i-ar mai rămâne? Dacă toţi ne-am duce la oraş în
căutarea fericirii, atunci cine ar mai sta la ţară să muncească pământul?
Când Cel de Sus i-a făcut pe oameni, a lucrat cu materiale diferite. Ce-a fost
de soi s-a dus la demnitari, ce-a fost bunicel s-a dus la muncitori, iar ce-a
fost mai prost s-a dus la ţărani. Noi doi, de pildă, suntem făcuţi din
rămăşiţe, dar e mare fericire că putem să trăim pe pământul ăsta. Ce zici,
unchiule? Uite, fă comparaţie şi cu vita asta a dumitale! Trage la căruţa cu
usturoi şi trebuie să te ducă şi pe dumneata, iar dacă slăbeşte ritmul se alege
cu lovituri de bici pe spinare. Toate fiinţele au parte de aceleaşi legi.
Aşadar, unchiule, trebuie să rabzi. Dacă rabzi, atunci eşti om; de nu, eşti
spirit rău. Acum câţiva ani, Wang Tai şi gaşca lui m-au silit să-mi beau
urina – la vremea aceea Wang Tai încă nu se aranjase – şi eu… am strâns
din dinţi şi am băut, că doar ce puteam să fac? Era pipi şi atât. Totul este
cum priveşti noima lucrurilor. Ne tot amăgim cu gândul că suntem curaţi,
dar oare doctorii ăia îmbrăcaţi cu halate albe chiar sunt curaţi? Ei mănâncă
până şi placenta femeilor. Ia gândeşte-te puţin, chestia aia pe care o scot din
femeie, cu sânge pe ea, nici măcar n-o spală, ci presară pe deasupra usturoi
tăiat, un vârf de sare, toarnă nişte ulei de soia şi alte condimente, o
perpelesc puţin în ulei şi o înfulecă. Când a născut nevastă-mea, doctorul
Wu i-a luat placenta şi când l-am întrebat ce gust a avut, mi-a zis că e ca o
meduză. Chestia aia de la nevastă-mea, ca meduza? Spune dumneata, nu-i
greţos rău? Aşa că, atunci când m-au silit să-mi beau urina, am dat pe gât o
sticlă mare. Şi după aceea ce mi s-a întâmplat? Nimic. Am rămas acelaşi. În
schimb, secretarul Huang n-a băut urină şi în anul următor a făcut cancer. S-
a îndopat cu medicamente, după care a mâncat vipere, miriapozi, broaşte,
scorpioni, viespi, zicând că la urma urmei cui pe cui se scoate. Şi ce-a
rezolvat? Păi, nimic, că după şase luni şi-a dat duhul!
Cele două căruţe au cotit, intrând pe un drum care străbatea pustietatea de
dincolo de satul Cuibarul Nisipos. Toată zona era plină de dâmburi de nisip,
pe care crescuseră pâlcuri de sălcii roşii, tufe de indigotier, trestie cerată şi
arţari. Luna strălucea peste vârfurile copacilor şi aşternea sclipiri reci pe
crengi şi frunze. Un gândac de bălegar trecu în zbor bâzâind şi ateriză
undeva, pe jos. Unchiul al Patrulea pocni vaca uşor cu nuieluşa, s-o
îndemne să meargă mai repede şi apoi îşi aprinse pipa din nou.
Drumul avea şi urcuşuri şi atunci măgăruşul înainta cu capul plecat, fără să
scoată niciun sunet. Lui Gao Yang îi era milă de animal, aşa că din când în
când îşi punea frânghia pe umăr şi mai trăgea şi el, ca să-l ajute. Ajunseseră
pe o pantă lungă, care urca încetişor, iar când se văzu în vârf, Gao Yang
privi în jos şi cu surprindere descoperi în vale câteva lanterne care pâlpâiau
ca şi cum ar fi fost cufundate în hău. La coborâre, el stătea pe huluba
căruţei, însă văzând cum îşi îndoise măgăruşul spinarea şi cum i se
împleticeau picioarele, se dădu jos şi merse pe lângă căruţă de teamă să nu
se răstoarne.
— După ce coborâm panta, probabil că suntem la jumătatea drumului, nu-i
aşa? întrebă Gao Yang.
— Cam aşa ceva, îi răspunse Unchiul al Patrulea posomorât.
Cum mergeau ei aşa la vale, aproape din fiecare copac şi din fiecare tufiş îi
însoţea ciripit de păsări monoton şi trist. Vaca Unchiului al Patrulea se
împiedică şi puţin lipsi să nu cadă din picioare. De pe drum se ridica un
abur străveziu, prin care răsună deodată o bubuitură înfundată, de undeva
dinspre sud, stârnind vibraţii de parcă întreg pământul se clătina.
— Trece trenul! zise Unchiul al Patrulea.
— Unchiule, ai mers vreodată cu trenul? întrebă Gao Yang.
— Trenurile nu sunt pentru cei ca noi, ca să zic şi eu aşa, cu vorbele tale, îi
replică Unchiul al Patrulea. Poate că într-o viaţă viitoare am să mă nasc într-
o familie de oameni mari, aleşi, şi o să am şansa să mă urc în tren.
Deocamdată, în viaţa asta, trebuie să mă mulţumesc să-l admir de departe.
— Nici eu n-am avut parte de aşa o bucurie, zise Gao Yang. Dacă Cel de
Sus s-o îndura şi de mine, să am recoltă bună în fiecare an, în cinci ani adun
vreo sută de yuani şi mă plimb cu trenul. Atunci am să simt şi eu că n-am
trecut prin lumea asta doar ca un animal îmbrăcat în chip de om.
— Tu eşti tânăr. Încă mai ai speranţă! comentă Unchiul al Patrulea.
— Ce speranţă să mai am? La treizeci şi ceva de ani eşti deja la jumătatea
vieţii, iar la cincizeci te îngroapă. Eu am patruzeci de ani, sunt doar cu un
an mai mare decât fiul dumitale cel mare. La vârsta asta, sunt afundat în
pământ până la subsuori.
— Omului îi este dat să trăiască preţ de o generaţie, pe când plantele au
viaţă scurtă, o duc doar până în toamnă. Parcă mai ieri mă urcam în pomi
după vrăbii şi coboram pe canal să prind peşti. Nici n-apuci să bagi de
seamă că ţi-a şi trecut viaţa, comentă Unchiul al Patrulea şi oftă prelung.
— Câţi ani ai dumneata, Unchiule?
— Şaizeci şi patru. La şaptezeci şi trei şi la şaizeci şi patru de ani e perioada
critică. Dacă nu vine Regele Iadului să te ia, atunci te duci tu singur. Eu zic
că n-am să apuc să mănânc din recolta de grâu de anul acesta.
— Nici vorbă, unchiule! Dumneata eşti zdravăn, eşti puternic. Poţi s-o mai
duci bine mersi cel puţin nouă-zece ani, îl linişti Gao Yang.
— Nu-i cazul să mă consolezi, că nu mi-e frică de moarte. Viaţa asta n-are
niciun farmec, aşa că moartea nu poate fi mai rea. Şi apoi, dacă mor, mai
economisim o gură de mâncare pentru naţiune, spuse Unchiul al Patrulea
râzând.
— Şi de-ar fi să mori dumneata, tot nu economiseşti mâncare pentru
naţiune, fiindcă dumneata consumi doar ce cultivi singur pe câmp. Nu eşti
dintre cei ajunşi sus, care mănâncă doar din rezervele statului.
Nori întunecaţi se aşterneau peste lună, făcând ca umbrele copacilor să
devină şi mai difuze, iar bezna adâncă a nopţii să sporească ciripitul
păsăretului aciuat prin copaci.
— Unchiule al Patrulea, băiatul ăsta, Gao Ma, e un om de ispravă. Ai făcut
foarte bine că până la urmă ai lăsat-o pe Jinju să se mărite cu el, spuse Gao
Yang, regretându-şi însă spusele în clipa următoare, mai cu seamă când îl
auzi pe bătrân cum şuieră nemulţumit.
Se grăbi să schimbe subiectul:
— Ai auzit ce s-a întâmplat cu al treilea fiu al familiei Xiong din satul
Ţarcul Oii, cel care a plecat la studii în America? După un an, s-a însurat cu
o americancă blondă, cu ochii albaştri. A trimis o fotografie acasă, iar acum
bătrânul Xiong o arată peste tot, ca să se fălească.
— Mormintele strămoşilor lui se află într-un loc cu auspicii bune, spuse
Unchiul al Patrulea.
Gao Yang îşi aminti de mormântul mamei – şi el se afla într-un loc înalt, cu
un râu la nord şi un canal la răsărit. Din partea de sud, se vedea colina
Zhou, iar către apus se aşternea o câmpie nemărginită. Apoi, gândul îi zbură
la bebeluşul lui născut de numai două zile, un băieţel cu capul mare. „Toată
viaţa am fost ca o cărămidă de-abia scoasă din cuptor. E prea târziu ca să
mai schimb ceva, dar mă gândesc că mormântul mamei se află într-un loc
bun şi poate că asta va fi de bun augur pentru soarta nepotului. El o să aibă
sigur parte de o viaţă cum se cade.“
Un tractor cu luminile aprinse trecu pe lângă ei, cu un munte de usturoi
încărcat în remorcă. La gândul că toată trăncăneala le încetinise ritmul, cei
doi iuţiră pasul, zorind animalele înhămate la căruţă.

Ajunseră în apropierea căii ferate când soarele roşu al dimineţii deja se

ridica pe cer. Erau acolo de multă vreme câteva zeci de tractoare încărcate
cu usturoi, care aşteptau la rând înaintea lor.
Accesul le fu blocat de un baraj din lemn, vopsit cu dungi negre şi albe, în
partea de nord a căii ferate. În urma lor se formase un şir şerpuitor de căruţe
trase de vite, măgari sau cai, căruţuri trase de oameni, tractoare, maşini,
întrucât întreaga producţie de usturoi din patru sate se adunase în capitala
judeţului. Care va să zică aşa arată o recoltă bogată! Soarele cel însângerat
se arăta la faţă doar pe jumătate, atât de roşu, încât părea că s-a mărginit cu
un contur negru. Deasupra lui se adunaseră nori albi maiestuoşi, ca un
halou, împrumutând de la vecinul soare irizări roşietice stinse. Cum undeva
mai în faţă se întindeau patru şine lucioase, orientate pe direcţia est-vest,
curând trecu pe acolo în zbor o locomotivă verde, cu abur şi sirenă ascuţită
care despica cerul la fiecare semnal. În urmă veneau vagoanele, la ferestrele
cărora se zăreau feţele buhăite ale călătorilor, lipite de geamuri.
Un bărbat între două vârste stătea lângă barieră, ţinând în mână un steguleţ
de semnalizare cu roşu şi verde. Şi el era buhăit la faţă. „Oare nu cumva toţi
oamenii ăştia, lefegii la stat, au faţa buhăită?” se întrebă Gao Yang în sinea
sa. Pământul încă mai trepida, deşi trenul trecuse deja. Şuieratul lui însă avu
darul să-i agite pe măgari pentru multă vreme. Văzându-l pe lucrătorul de la
căile ferate cum ridică bariera cu manivela, Gao Yang îşi luă mâinile de pe
ochii măgăruşului, pe care îi acoperise ca să-l ferească de o spaimă inutilă.
Nici n-apucă bariera să se ridice de-a binelea că mulţi se şi repeziră să
treacă pe sub ea, cu toate că drumul era foarte îngust şi nu îngăduia mai
mult de două vehicule să meargă alături. Gao Yang privea cu ochii căscaţi
de uimire cum îi depăşeau, pe el şi pe Unchiul al Patrulea, într-o înghesuială
de nedescris, care cu căruţul, care cu bicicleta. Odată ce-au traversat calea
ferată, drumul începu iarăşi să urce pe o pantă mai înaltă, dar nu panta era
problema, ci lucrările de reparaţii, pietrişul şi moviliţele de pământ gălbui.
Căruţele care luaseră panta pieptiş se clătinau zdravăn, se opinteau,
forţându-i pe toţi căruţaşii să se dea jos şi să ducă încetişor animalele de
căpăstru, ca să poată controla căruţa şi s-o echilibreze.
Ca şi mai înainte, căruţa Unchiului al Patrulea era în faţă. Gao Yang vedea
cum ieşea abur, pur şi simplu, din trupul bătrânului, iar la faţă era negru ca
tuciul de atâta încordare. În mâna stângă ţinea frâiele, în timp ce în mâna
dreaptă agita o nuieluşă, însă fără să atingă vita cu ea. O tot îndemna din
gură să ţină la drum. Bălţata mergea cu capul săltat, cu spume la bot,
suflând din greu. Fără îndoială că drumul devenise şi mai anevoios din
pricina pietrelor care i se înfigeau în copite şi probabil că suferinţa i se
vedea cel mai bine pe spinarea încordată.
Un soare roşu, mare cât roata carului şi câţiva nori zdrenţuiţi erau cam tot
peisajul pe care îl putea oferi cerul în aceste clipe. Cât despre pământ, ce
altceva putea oferi el decât o şosea prăpădită şi mii de căruţe bulucite? Gao
Yang nu mai asistase în viaţa lui la asemenea scene, aşa că vederea celor
dimprejurul său îl cam neliniştea. Mergea tot înainte, cu ochii aţintiţi în
ceafa Unchiului al Patrulea şi nu îndrăznea să-şi mute privirea nici măcar cu
un centimetru mai încolo. Măgăruşul parcă dansa, din pricină că pietrele
ascuţite îi săpau în copita piciorului stâng din faţă atât de rău, încât
despicaseră o rană urâtă din care picuri negricioşi de sânge se prelingeau pe
pietrele albe de pe drumul prăfuit. Osia căruţei se tot mişca, înclinând carul,
cu tot cu măgăruş când într-o parte, când într-alta. Lui Gao Yang nu-i mai
era cu putinţă să-i plângă de milă bietului animal, căci era mult prea
preocupat să ţină drumul drept. Fiecare avea o singură grijă – să ţină cât mai
aproape de cel din faţă, de teamă ca nu cumva vreun neisprăvit din spate să
vadă loc liber pe unde s-ar putea strecura şi să încerce să forţeze depăşirea.
Deodată, auzi în stânga lui o bubuitură, ca şi cum ar fi explodat o grenadă,
înfricoşându-i pe toţi deopotrivă – şi oameni, şi animale. Întorcând capul,
observă că unui căruţ tras de doua fete, una ceva mai mare şi una mai mică,
îi explodase o roată, iar camera de culoare roşie se revărsa peste cauciucul
exterior. Fata cea mare avea un cap rotund ca o bilă de lemn, cu faţa plină
de coşuri de parcă era scoarţă de copac; cea mică avea tenul deschis, cu faţa
ovală, plăcută, dar din nefericire nu vedea cu un ochi. Gao Yang oftă,
gândind în sinea sa: „Bine zicea menestrelul orb că Diao Zhan era de o
frumuseţe neasemuită, doar că avea obrazul ciupit de vărsat, de unde se
vede că nu există frumuseţe fără cusur în lume.“ Fetele priveau
neputincioase cauciucul explodat, în timp ce toţi ceilalţi aflaţi în spatele lor
zbierau şi le înjurau că stau în drum. N-au avut încotro decât să tragă
căruţul în noroiul de pe marginea drumului, îngăduind căruţelor din spate să
se apropie degrabă, nu cumva să-şi piardă locul în coloană.
Apoi, a urmat o serie de explozii de cauciucuri, dintre care una asurzitoare,
atunci când unui tractor de cincizeci de cai putere i-a bufnit roata din spate,
făcând ca janta să se îndoaie sub greutatea lăsată pe partea aceea şi tractorul
să se încline cu totul, cât pe ce să se prăbuşească. Câţiva indivizi, după toate
aparenţele cadre de partid, se uitau prostiţi la roata stricată, în timp ce
şoferul, un tânăr cu faţa unsuroasă şi murdară de noroi, se chinuia cu
levierul în mână şi îi înjura de mama focului pe cei de la Biroul
Administraţiei Transporturilor.
Au urcat panta lină, apoi au coborât tot lin, pe un drum înţesat cu pietre
ascuţite. Exploziile cauciucurilor s-au ţinut lanţ, generând nenumărate
ambuteiaje. Gao Yang se ruga în sinea sa la Cel de Sus să-l ţină în pază şi
nu cumva să aibă şi el parte de vreun asemenea necaz.
La poalele dealului, au intrat pe o şosea asfaltată, orientată tot pe direcţia
est-vest şi au ajuns la o intersecţie nesemaforizată, unde se afla un grup de
oameni cu uniforme gri şi pălării cu boruri mari. Pe acest drum erau deja
nenumărate căruţe încărcate cu usturoi, iar curând dinspre sud li s-au
alăturat altele la fel de ticsite.
Şi acestea se înghesuiau pe aceeaşi şosea, însă după câteva sute de metri, nu
mai era chip să înainteze. În acest moment, oamenii în uniformă gri şi-au
luat genţile negre de piele şi s-au pus în mişcare ca la comandă. După
ecusonul de la piept, Gao Yang realiză că trebuie să fi fost de la Staţia de
Control al Traficului.
Din experienţă, ştia că aceşti controlori de trafic se ocupau de vehicule
motorizate, aşa încât, atunci când i se postă în faţă un tânăr cu geanta sub
braţ şi cu aerul impunător conferit de uniformă, nici nu-l luă în seamă, ba
chiar îi zâmbi prieteneşte, dacă nu cumva cam prosteşte, socotind că nu cu
el avea treabă.
Controlorul scrise ceva cu pixul pe un petic de hârtie pe care i-l înmână,
precizând:
— Trebuie să plăteşti un yuan.
Luat prin surprindere şi nu tocmai lămurit ce se întâmplă, Gao Yang se
holba la el. Tânărul insistă, fluturând hârtia:
— Scoate un yuan!
— De ce? întrebă Gao Yang suspicios.
— Taxă pentru administrarea circulaţiei, răspunse controlorul cu răceală.
— Şi pentru căruţa trasă de măgar?
— Până şi cei care trag singuri de căruţ trebuie să plătească, răspunse
controlorul.
— Tovarăşe, zise Gao Yang, eu n-am bani. Abia mi-a născut nevasta şi am
cheltuit toţi banii.
— Hai, plăteşte mai repede, că fără asta… zise tânărul fluturând hârtia, fără
asta cei de la Cooperativa de Achiziţii şi Vânzări n-o să-ţi primească
usturoiul.
— Chiar n-am bani, spuse Gao Yang în timp ce îşi întorcea buzunarele pe
dos. Uitaţi-vă, uitaţi-vă, chiar n-am bani.
— Atunci, plăteşti cu usturoi. Trei jin de usturoi, îi răspunse controlorul.
— Păi, trei jin de usturoi înseamnă trei yuani, tovarăşe.
— Dacă ţi-e teamă că ieşi în pagubă, atunci plăteşte cu bani.
— Ăsta nu cumva e şantaj?
— Cine te şantajează? Crezi că e vreo plăcere pentru mine să iau bani?
Astea sunt prevederile la nivel naţional.
— Atunci… dacă sunt prevederi la nivel naţional, luaţi ce trebuie!
Controlorul înşfăcă un snop de usturoi şi îl aruncă într-un coş din spatele
lui, pe care îl duceau doi băieţi, după care îi îndesă lui Gao Yang în palmă o
hârtie cu ştampilă roşie.
Apoi, controlorul se duse să-l taxeze şi pe Unchiul al Patrulea, care scoase
din haina strâmtă două bancnote de 5 mao în schimbul unei hârtii similare,
tot cu ştampilă roşie.
În scurt timp, coşurile s-au umplut cu usturoi până la refuz, iar de acum cei
doi copii le duceau cu greu la Staţia de Control, unde era parcat un camion.
Doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb, încărcători, după aspect, stăteau cu mâinile în
sân, rezemaţi de aripa maşinii.
În zonă, erau cel puţin douăzeci de bărbaţi în uniforme gri, cu geantă de
piele neagră sub braţ, puşi pe fapte mari. Un tinerel cu vestă roşie se luă la
harţă cu unul dintre ei, într-un limbaj nu tocmai elegant:
— Voi, nişte fii de curve, sunteţi mai afurisiţi decât erau cei din
Guomindang.
Controlorul, fără să clipească, îi arse una peste faţă, că îl lăsă încremenit.
— De ce mă loveşti? ripostă tânărul cu vestă roşie.
— Asta a fost doar o mângâiere, îi răspunse controlorul pe un ton extrem de
calm. Ia continuă tu să înjuri!
Enervat, tânărul s-a repezit la controlor, dar a fost de îndată împiedicat de
doi bărbaţi între două vârste, care l-au şi sfătuit:
— Gata, gata! Las-o baltă! Mai bine plăteşte-i şi taci din gură!
În tot acest răstimp, doi poliţişti îmbrăcaţi în alb stăteau aşezaţi pe vine la
umbra unui plop, ca să fumeze, fără să ia în seamă ce se întâmplă.
Gao Yang se gândi: „Ce-a fost asta? Cei doi controlori în niciun caz nu sunt
fii de curve. Oare ce-o fi fost în capul lui când le-a zis aşa? Faptele nu sunt
ele prea elegante, dar tot fapte sunt.“ Se felicită în sinea sa că n-a intrat în
conflict cu controlorii, însă gândul la usturoiul acela suculent care îi fusese
luat îi rupea inima. Oftă prelung şi parcă oftatul acesta îi mai alină durerea
pe care o simţea în inimă.
Trecuse deja bună parte din dimineaţă, iar căruţa lui Gao Yang nu se clintise
din loc. Pe drumul către răsărit, era o mare de căruţe şi aşijderea pe drumul
către apus. ÎI întrebă pe Unchiul al Patrulea dacă ştie unde e Centrul de
Achiziţionare a usturoiului şi află astfel că depozitul era la vreun kilometru
şi jumătate depărtare. Cu atâţia oameni şi atâtea animale în jur, era o
hărmălaie de nedescris. Gao Yang ar fi vrut să se ducă să vadă ce se
întâmplă, dar nici că îndrăznea să se mişte la întâmplare.
La un moment dat, îl cuprinse foamea şi atunci scoase din căruţă o
legăturică, o desfăcu şi luă de acolo două turte şi câteva legume murate. Îi
oferi şi Unchiului al Patrulea, dar cum acesta îl refuză nu mai insistă, ci se
repezi la mâncare. Mai luă din căruţă şi vreo cinci fire de usturoi, spunându-
şi în sinea sa: „Am să-mi închipui că şi pe astea mi le-au luat controlorii”.
Tare gustos mai era usturoiul ăsta – crocant şi dulce, taman bun să-şi
încheie masa cu el.
Cum mesteca el aşa, trase o sperietură zdravănă când se trezi cu un individ
cu uniformă şi pălărie cu boruri mari drept în faţa lui, apărut din senin. Gao
Yang se grăbi să scoată hârtia aceea albă, pe care i-o flutură pe sub nas,
precizându-i:
— Tovarăşe, am plătit taxa!
Individul aruncă o privire către hârtie şi zise:
— Asta e de la Staţia de Control. Noi suntem de la Departamentul de Taxe
Industriale şi Comerciale. Trebuie să plăteşti doi yuani taxă.
— N-am vândut niciun fir de usturoi. Pe ce să vă dau bani? spuse Gao
Yang, simţind cum enervarea pune stăpânire pe el.
— După ce o să vinzi, cine te mai prinde pe aici să plăteşti? îi trânti arogant
funcţionarul de la Taxe Industriale şi Comerciale.
— N-am bani! zise Gao Yang furios.
— Ascultă la mine ce-ţi spun, începu funcţionarul pe ton ameninţător, fără
dovada că ai plătit taxa asta, cei de la Cooperativa de Achiziţii şi Vânzări n-
o să-ţi cumpere usturoiul.
Gao Yang se mai înmuie un pic.
— Tovarăşe, zău dacă am vreun sfanţ.
— Dacă n-ai bani, atunci cinci jin de usturoi.
Gao Yang simţea cum îi vâjâie capul şi avea o pornire crâncenă să
izbucnească în plâns.
— Tovarăşe, usturoiul ăsta e tot ce am. Dacă dau în stânga şi-n dreapta, eu
cu ce mă mai aleg? Am şi eu nevastă şi copii acasă, iar ăsta-i tot usturoiul
pe care l-am recoltat anul acesta. Nu mi-a fost deloc uşor, tovarăşe!
— Politica guvernului este ca atunci când te ocupi de comerţ, să plăteşti
taxe comerciale, spuse funcţionarul drept consolare.
— Dacă asta-i politica guvernului… atunci fă cum ştii. Taxe imperiale pe
cereale, taxe naţionale… o să mă omoare toate, iar eu n-am nici cea mai
mică putere să mă apăr… mormăi Gao Yang.
Funcţionarul de la Taxe Industriale şi Comerciale aruncă în coşul din
spatele lui un snop de usturoi, dus tot de doi băieţei care semănau cu două
marionete trase de sfori.
Văzându-şi usturoiul cum zboară în coşul acela mare, Gao Yang simţi
înţepături în nas şi numaidecât lacrimi fierbinţi i se strecurară pe la colţul
ochilor. La amiază, soarele arzător îi moleşise de-a binelea şi pe Gao Yang,
şi pe măgăruşul lui. Acesta scăpă ghemotoace de bălegar – bun prilej pentru
ca un individ cu uniformă gri şi pălărie cu boruri mari să-i şi taie o chitanţă,
precizând:
— Amendă doi yuani. Sunt de la Protecţia Mediului.
Apoi, un altul cu uniformă albă şi pălărie cu boruri mari se apropie şi, tăind
o chitanţă, i se adresă:
— Amendă doi yuani. Sunt de la Controlul Sanitar.
Gao Yang privea ca prostit către cei doi funcţionari şi le spuse vlăguit:
— N-am bani. Luaţi usturoi!

La căderea serii, Gao Yang şi Unchiul al Patrulea ajunseră în cele din urmă
la punctul de colectare a usturoiului din apropierea depozitului. Acolo
fuseseră aşezate două cântare în spatele cărora stăteau doi operatori cu feţe
întunecate precum tăciunii fără pic de scânteiere. În preajma lor mişunau
indivizi îmbrăcaţi în uniformă, la vederea cărora Gao Yang simţi fiori pe
şira spinării.
— Să zicem că am ajuns! comentă Unchiul al Patrulea cu un oarecare
sentiment de uşurare.
— Mda, cam aşa ceva, îi răspunse Gao Yang.
Operatorii de la cântare anunţau greutatea usturoiului pe un ton crispat,
după care notau cifrele cu pixul în catastifele lor. Văzându-l pe Unchiul al
Patrulea cât era de agitat, inima lui Gao Yang o luă şi ea la trap, iar
sentimentul de nelinişte deveni şi mai intens atunci când dădu cu ochii de
inspectorul postat lângă cântar.
Un bărbat în uniformă, cocoţat pe o masă roşie, striga în megafon:
— Stimaţi agricultori, atenţie vă rugăm! Stimaţi agricultori, atenţie vă
rugăm! Depozitul este plin şi pentru moment suspendăm achiziţiile.
Depozitul este plin. Pentru moment, suspendăm achiziţiile. Când vom fi
pregătiţi să redeschidem, vom anunţa cooperativele, iar de acolo veţi prinde
şi voi de veste.
Gao Yang se simţea de parcă ar fi fost lovit cu bâta-n moalele capului. Era
ameţit şi numai sprijinindu-se de spinarea măgarului izbuti să se ţină pe
picioare şi să nu se prăbuşească.
— Nu mai primesc usturoiul? întrebă Unchiul al Patrulea. Când să-mi vină
mie rândul, nu mai primesc? Am gonit pe drum toată noaptea şi am aşteptat
aici o zi întreagă!
— Agricultori, mergeţi acasă! Peste câteva zile, când vom face loc în
depozit, o să vă anunţăm.
— Am treizeci de kilometri până acasă, tovarăşe! se plângea Unchiul al
Patrulea.
Operatorul de la cântar se ridică în picioare, cu abacul în mână.
— Tovarăşe, eu deja am plătit taxa comercială, taxa pentru administrarea
drumurilor…
— Păstraţi toate chitanţele, că vor putea fi folosite data viitoare, când veniţi
cu usturoiul la vânzare. Duceţi-vă acasă! Personalul muncitor de la depozit
lucrează zi şi noapte şi de îndată ce rezolvăm cu recolta aceasta de usturoi şi
se face puţin loc, continuăm să achiziţionăm… tot încerca din răsputeri să-i
convingă pe oameni cel cu megafonul în mână.
Oamenii din spate începură să se împingă în faţă, unii strigând, alţii
plângând şi alţii înjurând.
Cel cu megafonul sări de pe masă şi o rupse la fugă. Uşa metalică a
depozitului se închise bine exact în clipa în care un tânăr cu faţa negricioasă
se urcă pe masa aceea de culoare roşie şi strigă în gura mare:
— Fir-ar mama lor a dracului! Orice vrei să faci, trebuie s-o iei pe uşa din
dos. Până şi la crematoriu tot pe uşa din dos ajungi. Ce să mai vorbim de
vânzarea usturoiului?
Sări de pe masă şi dispăru printre mormanele de usturoi.
Locul pe masă îi fu luat de un tinerel cu faţa congestionată, care începu să
înjure cât îl ţineau puterile:
— Voi, ăştia din depozit, o să v-o tragem până crăpaţi!
Ţăranii izbucniră în hohote de râs.
Cineva smulse limba cântarului şi cu toată forţa o aruncă în uşa cu sârmă
galvanizată a depozitului. Zbang! Apoi, un grup mai mare de oameni se
năpusti şi răsturnă cântarele, după care făcu ţăndări masa. Din depozit se ivi
un bătrân care li se adresă:
— Ce-i asta? Răzmeriţă?
— Trageţi-i o mamă de bătaie şi boşorogului! Fiu-su, Liu cel cu faţa ciupită,
de la Departamentul de Comerţ şi Industrie, îi dă boşorogului o sută de
yuani pe lună ca să stea paznic aici.
— Snopiţi-l în bătaie! Snopiţi-l! striga mulţimea care năvălise şi izbea cu
pumnii în uşa metalică.
— Unchiule, hai să plecăm repede de aici! zise Gao Yang. Nu-i nicio
nenorocire dacă nu vindem usturoiul, dar să nu intrăm în belea!
— Tare mi-ar plăcea să mă duc şi eu să-i trag o mamă de bătaie!
— Haide, unchiule, haide! Dacă o ţinem tot spre răsărit, o să ajungem la
nord de calea ferată.
Cu astea fiind zise, Unchiul al Patrulea întoarse căruţa şi porni către răsărit,
urmat îndeaproape de Gao Yang, care-şi ducea măgăruşul de căpăstru.
După vreo câteva sute de metri, au întors capul şi au văzut un foc mare pus
chiar la uşa depozitului, dar şi un bărbat îmbrăcat în roşu din cap până în
picioare, care smulgea plăcuţa de la intrare şi o arunca în flăcări.
— Depozitul ăla nu e cu sistem de răcire, ci cu temperatură controlată. Aşa
scria pe plăcuţă.
— Să-l ia dracu’ de depozit sau ce-o fi el! Să-l facă scrum! comentă
Unchiul al Patrulea.
Apoi, cei doi au văzut cum uşa depozitului este doborâtă, după care o
mulţime de oameni au năvălit în curte. Flăcările jucăuşe pâlpâiau şi de
departe proiectau o strălucire neobişnuită pe feţele lor. După aceea, au
răsunat prelung urlete şi zgomote de geamuri făcute ţăndări.
Dinspre răsărit se apropie o limuzină neagră, iar Gao Yang spuse speriat:
— Au venit autorităţile!
Limuzina opri în faţa focului, însă cei care au coborât imediat au fost
împinşi în şanţ de mulţimea care se repezi cu bâtele asupra maşinii.
Izbiturile răsunau înfundat până hăt, departe. Cineva luă un băţ în flăcări şi
îl aruncă în maşină.
— Hai mai repede de aici, unchiule! Hai mai repede! insistă Gao Yang.
Şi Unchiul al Patrulea era cam înspăimântat, aşa că îi trosni vacii o nuieluşă
peste crupă şi porniră degrabă. Cum goneau ei aşa pe drum, deodată au
auzit o bubuitură puternică, iar când au întors capul, au văzut un foc imens
care se ridica deasupra maşinii, cu mult mai înalt decât clădirea, luminând
câmpul până departe. Gao Yang nu ştia prea bine dacă ceea ce simte este
bucurie sau teamă, dar tot ce ştia era că palmele îi năduşeau teribil şi că îşi
auzea inima zvâcnind în piept.

Cei doi au ocolit capitala judeţului, după care au traversat calea ferată. Greu
de spus ce era în sufletul Unchiului al Patrulea, însă pe Gao Yang îl încerca
un sentiment de uşurare, de parcă ar fi scăpat din vizuina lupului. Dacă îşi
ciulea urechile bine, încă auzea hărmălaia de la depozit.
Au mai mers vreo doi kilometri şi jumătate către nord, când deodată, nu
departe, undeva înspre răsărit, au auzit duduitul unui motor diesel şi o apă
curgând. Tot într-acolo se zărea şi o lampă care licărea palid. Curgerea apei
îi aminti lui Gao Yang cât de însetat era, de fapt. „Unchiul al Patrulea n-a
mâncat şi n-a băut nimic toată ziua. Cu siguranţă că şi lui îi este sete“, se
gândi el.
— Unchiule, ai grijă şi de căruţa mea cât mă duc eu într-acolo, să aduc nişte
apă. Animalele noastre trebuie adăpate, hrănite, fiindcă mai avem cale
lungă de bătut.
Unchiul al Patrulea încuviinţă tăcut, în timp ce îşi priponi vaca lângă căruţa
trasă la marginea drumului.
Gao Yang desfăcu o găleată legată de căruţă şi porni în direcţia de unde se
zărea lumina lămpii. Găsi o cărare îngustă care străbătea lanul cu porumb
înalt până la genunchi şi o urmă printre frunzele care i se frecau de picioare
şi de găleata din mână. Lampa pâlpâia uşor şi deşi ar fi zis că nu-i decât la o
aruncătură de băţ, totuşi se vădea a fi destul de îndepărtată. Duduitul
motorului şi susurul apei au rămas constante tot timpul cât merse el, de
parcă erau sortite să rămână undeva departe, pentru veşnicie. La un moment
dat, cărarea se sfârşi, iar el se văzu nevoit să calce prin lan, cu mare băgare
de seamă, să nu cumva să strice cultura de porumb a oamenilor. Nu putu să
nu remarce cât de mănos era aici solul în comparaţie cu cel din zonele mai
îndepărtate. Pe neaşteptate, cărarea îşi făcu apariţia din nou, iar după câţiva
paşi chiar deveni mult mai lată, încât ar fi avut loc şi o căruţă mai mică să
treacă pe acolo. De-o parte şi de alta a drumului era câte un şanţ cu apă,
dincolo de care se întindeau câmpuri cu cereale mai înalte sau mai mititele
şi nu-i fu greu să adulmece aroma de bumbac, alune, porumb, sorg – fiecare
miros atât de distinct, imposibil de confundat cu celelalte.
Pe neaşteptate, lumina acelei lămpi deveni şi mult mai strălucitoare şi la fel,
duduitul motorului diesel şi susurul apei păreau mai limpezi. Atunci îşi
văzu umbra, iar pe măsură ce se apropia, devenea mai timid şi mai ruşinat.
Ajunse în faţa lămpii şi atunci observă că era agăţată de o prăjină lângă un
motor diesel de doisprezece cai putere, vopsit în roşu, care fusese aşezat pe
un cadru de lemn chiar în mijlocul drumului. Cureaua de transmisie parcă
nici nu se învârtea, însă Gao Yang îşi dădu seama că era doar o iluzie, căci
sclipirile metalice care se întrezăreau când şi când şi mai cu seamă duduitul
trădau funcţionarea motorului. O apă limpede precum cristalul ţâşnea din
pompa de apă printr-un furtun coborât adânc în fântână. Pe jos, pe o folie de
plastic, se afla o pereche de pantofi de cauciuc, dar nici ţipenie de om în
preajmă. Gao Yang se sforţa să zărească ceva prin beznă, împresurat de
mirosul de porumb fraged.
— Cine-i acolo? se auzi o voce din întunericul nopţii.
— Eram în trecere pe aici, în căutare de ceva apă, răspunse el.
Dindărătul frunzelor de porumb foşnitoare îşi făcu apariţia în bătaia luminii
un bărbat înalt, cu cazmaua pe umăr. Se opri în faţa pompei şi îşi spălă
picioarele noroite sub jetul de apă. Apoi, clăti şi cazmaua tot acolo.
Picăturile de apă de pe lama ei răspândeau sclipiri reci.
Bărbatul sări peste şanţ şi înfipse cazmaua în pământ, spunând:
— Haide, bea de acolo! Satură-te!
Gao Yang se repezi către pompă, îngenunche şi puse gura imediat sub jetul
de apă rece care îi amorţi buzele şi aproape că-l sufocă. După ce bău pe
săturate, se spălă pe faţă, umplu găleata şi se întoarse lângă lampă.
Bărbatul îl studia cu mare atenţie. Era un tip cu o statură impunătoare,
îmbrăcat cu o cămaşă cu mânecă scurtă şi cu pantaloni de uniformă
militară. Îşi desfăcu ceasul lucios care era agăţat la curea şi îl puse la mână,
după care, privindu-l, spuse:
— Ce faci pe aici aşa târziu?
— Am venit să-mi vând usturoiul, îi răspunse Gao Yang, şi n-am pus
picătură de apă în gură toată ziua. Când am auzit susurul apei, am şi gonit
încoace.
— Din ce sat eşti? îl întrebă tânărul.
— Din Gaotong.
— E ceva drum până aici. Dar ai voştri de la Cooperativa de Aprovizionare
şi Vânzări n-au înfiinţat un punct de colectare acolo?
— Sunt prea ocupaţi să vândă îngrăşăminte chimice, ca să se mai intereseze
de aşa ceva.
— E ceva normal. Toată lumea vrea să se îmbogăţească în zilele noastre. Ai
vândut usturoiul? spuse tânărul râzând.
— Nici vorbă. Am stat la coadă şi, când au ajuns la mine, ni s-a spus că
depozitul e plin şi că deocamdată se sistează achiziţiile. Dacă ar fi reluat
activitatea mâine, aş mai fi zăbovit eu pe acolo o noapte şi nu m-aş fi pornit
înapoi spre casă. Dar naiba ştie dacă vor redeschide luna asta sau poate
chiar anul ăsta.
La început, n-avusese de gând să sufle o vorbă, dar nu se putu abţine, aşa că
îi împărtăşi mai departe interlocutorului său întâmplările acelei zile:
— S-a iscat o revoltă pe neaşteptate. Au spart cântarele, au dat foc mesei,
au făcut geamurile ţăndări, ba au şi incendiat o limuzină.
— Vrei să spui că mulţimea s-a revoltat? întrebă tânărul însufleţit dintr-
odată.
— Habar n-am dacă e revoltă sau nu, dar cert este că a fost tărăboi mare,
spuse Gao Yang oftând. Unii chiar că sunt curajoşi şi nu se tem de moarte
câtuşi de puţin.
— Şi tata, şi unul din fraţii mei s-au dus acolo să-şi vândă usturoiul. Nu ştiu
dacă nu cumva or fi participat şi ei la nebunia asta.
Gao Yang îl privi pe tânărul din faţa lui, luând aminte la dinţii lui albi
frumoşi, dar şi la accentul de Beijing, pe care nu şi-l putea ascunde.
— După câte văd eu, dumneata nu eşti unul oarecare, zise el.
— Sunt din armată, deci sunt şi eu un om cât se poate de obişnuit, îi
răspunse tânărul.
— Se vede treaba că eşti un om cumsecade şi, oricât de bine ţi-ar fi pe acolo
pe unde îţi duci zilele, tot vii acasă să-ţi ajuţi tatăl. Cred că eşti un om de
mare viitor, fiindcă nu ţi-ai uitat rădăcinile.
Tânărul scoase o ţigară dintr-un pachet colorat, care la lumina lămpii arăta
ca o floare proaspătă. Îi întinse şi lui Gao Yang una, însă acesta îi spuse:
— Eu nu fumez, dar mai am un consătean cu care am venit pe drum. Am să
i-o dau lui, că nu cred să fi fumat în viaţa lui o ţigară aşa de fină.
Acestea fiind zise, Gao Yang puse ţigara după ureche, îşi luă găleata şi
porni pe drumul de întoarcere. Îl găsi supărat pe Unchiul al Patrulea, care îl
întâmpină spunându-i:
— Te-ai dus cumva să aduci apă tocmai de la Marea de Răsărit?
Măgăruşul lui stătea de parcă era lovit de trăsnet, în timp ce bălţata
Unchiului al Patrulea se culcase pe pământ, lângă căruţă.
— Bea dumneata mai întâi şi după ce te saturi, le dăm şi animalelor.
Unchiul al Patrulea îşi afundă faţa în găleată şi bău pe săturate. După aceea,
se ridică în picioare şi sughiţă de câteva ori. Atunci, Gao Yang scoase ţigara
de după ureche şi i-o oferi, explicându-i:
— Am întâlnit pe drum un tip cu totul deosebit. Mi-a zis că e soldat, dar eu
dintr-o privire mi-am dat seama că-i ofiţer. Mi-a oferit o ţigară şi eu i-am zis
că ţi-o aduc dumitale, fiindcă eu nu fumez.
Unchiul al Patrulea luă ţigara şi o duse la nas ca să-i simtă mirosul mai
bine.
— N-are cine ştie ce miros, comentă el.
— E în armată şi a venit să-şi ajute tatăl la muncă. Cinste lui! În ziua de azi,
oamenii uită de unde au plecat. Uită-te la Wang Tai, de la noi din sat, care
se face că nu ne mai cunoaşte.
— Ăştia-s oamenii… spuse Unchiul al Patrulea oftând.
— Ai băut şi dumneata apă pe săturate? întrebă Gao Yang. Atunci, să
adăpăm şi vaca.
— Dă-i întâi măgarului tău! Vaca mea nu prea mai mănâncă. Tare mi-e
teamă că-i bolnavă. Ştiu că e gestantă, dar dacă nu reuşesc să vând usturoiul
şi, pe deasupra, o pierd şi pe ea, chiar că m-am dus de râpă! zise Unchiul al
Patrulea.
Adulmecând mirosul apei, măgăruşul începu să fornăie, însă Gao Yang se
îndreptă mai întâi către vacă. Aceasta încercă să se ridice în picioare, dar nu
reuşi fără ajutorul Unchiului al Patrulea. În ochii ei sclipea o lumină
albăstruie, plină de tristeţe. Gao Yang îi puse găleata aproape, iar după ce
bău un pic, vaca îşi înălţă capul şi se linse pe bot îndelung.
— Aşa puţin bea ea? se miră Gao Yang.
— E mofturoasă vaca asta! Când o adapă, nevastă-mea o păcăleşte
presărându-i nişte tărâţe pe deasupra.
— Până şi vacii îi place să trăiască bine! concluzionă Gao Yang. Mă
gândesc că în urmă cu câţiva ani nici măcar oamenii n-aveau parte de tărâţe,
darămite vitele.
— Adapă-ţi şi tu măgarul, lasă trăncăneala!
Măgăruşul se tot agita şi bău apa până la ultima picătură, iar la sfârşit
scutură din cap, ca şi cum ar fi vrut să lase de înţeles că nu s-a săturat.
— Hai s-o luăm din loc! îl îndemnă Unchiul al Patrulea. După ce au băut
apa asta rece, dacă nu punem animalele la muncă, să năduşească, o să cadă
bolnave.
— Unchiule, cât ai dat pe bălţata dumitale?
— Nouă sute treizeci de yuani, fără taxe.
— Aşa mult? se minună Gao Yang. Păi la nouă sute şi ceva de yuani o
îmbraci de sus până jos cu bancnote.
— Banii nu mai au nicio valoare! comentă Unchiul al Patrulea. Uite, carnea
de porc a ajuns acum nouă mao un jin. Oricum, n-apucăm noi să mâncăm
prea multă carne de porc într-un an.
— Unchiule, dumneata poţi socoti că eşti câştigat, fiindcă vaca asta în
fiecare an îţi fată câte un viţel şi dacă se nimereşte să fie şi o viţică, atunci e
ca şi cum te-ai mai ales cu o vacă. Zău că-i o treabă mai profitabilă să creşti
o vacă decât să cultivi usturoi.
— Tu vezi numai partea bună a lucrurilor, ripostă Unchiul al Patrulea. Ţi se
pare cumva că o vacă are nevoie numai de vântul dinspre nord-vest ca să
crească şi să fete viţei? Nu mănâncă nutreţ? Nu mănâncă terci?
Se lăsa noaptea adâncă şi treptat fiecare se cufundă în gândurile sale,
abandonând conversaţia. Căruţele se legănau încetişor şi urmau drumul tot
înainte. Gao Yang simţi cum îl cuprinde somnul, aşa că nu mai fu în stare
să-i poarte de grijă bietului măgăruş, ci se urcă în căruţă şi se rezemă cu
spatele de grilaj, făcând eforturi disperate să nu adoarmă. Apoi, au intrat din
nou într-o zonă nisipoasă, unde copacii ce străjuiau drumul erau la fel ca în
noaptea precedentă, doar că absenţa lunii de pe cer vitregea frunzişul de
toată strălucirea. Tot la fel era şi târâitul greierilor, cosaşilor şi altor insecte
– ascuţit şi interminabil.
Când drumul începu să urce, măgăruşul deja sufla greu, ca un bătrân bolnav
de astm. Gao Yang coborî din căruţă, uşurându-i puţin povara şi, prin
urmare, şi respiraţia. Unchiul al Patrulea rămase însă în căruţă, lăsând-o pe
biata vacă gestantă să tragă căruţa la deal, ceea ce îl cam miră pe Gao Yang.
Se gândi că, într-adevăr, era un om hain la suflet şi bine ar fi ca pe viitor să
aibă cât mai puţin de-a face cu asemenea oameni.
Cam pe la jumătatea pantei, se ivi şi luna pe cer, ridicându-se de undeva,
dintr-un loc tare îndepărtat, înspre răsărit. Ştia că luna răsărise un pic mai
târziu faţă de noaptea trecută şi de astă dată era şi ceva mai mică. Era
gălbuie, dar mânjită şi cu puţin roşu – o semilună palidă, rozalie, subţire,
tulbure, fără vlagă, adormită, mai mică decât noaptea trecută şi ceva mai
mare decât va fi fiind noaptea următoare. Razele pe care le răsfira spre
pământ erau scurte şi fragile, ca şi cum n-aveau atâta putere cât să
răzbească până aici, pe colinele nisipoase, frunzişul copacilor şi drumul
asfaltat. Lovi uşor cu palma pe spinarea asudată a măgarului, iar atunci
căruţa coti uşurel, cu un scârţâit prelung, căci roţile nu mai fuseseră unse de
multă vreme. Unchiul al Patrulea se găsea să cânte când şi când vreun
cântec mai deocheat, dar tot din senin se oprea. Te lua pe nepregătite cu
cântatul, iar de-i venea lui bine nu mai continua. Până la urmă, luna îşi
revărsă strălucirea asupra lor, căci oare ce altceva sclipea prin frunzişul
copacilor dacă nu cumva raza lunii? Şi oare ce altceva făcea aripile
greierilor să lucească precum cioburile de sticlă dacă nu cumva tot raza
lunii? Şi oare nu căldura razelor de lună se amesteca acolo cu izul rece şi
puternic al usturoiului? Din ţinuturile acelea joase se ridica aburul în
vălătuci, în timp ce pe dealuri sufla un vânt răcoros de vară târzie. Unchiul
al Patrulea cânta şi deodată se porni să înjure. Greu de spus dacă înjura pe
cineva sau ceva.
— Tu… tu, copil de căţea… crezi că dacă îţi ridici pantalonii, devii
respectabil…
Gao Yang nu ştia dacă să râdă sau să plângă. Vedea cum din faţă, din zona
mai înaltă, două lumini băteau spre ei – când erau sus, când erau jos; când
în stânga, când în dreapta, de parcă forfecau ceva. Curând urmă şi uruitul
unui motor. Copacii şi ierburile ce străjuiau drumul se distingeau tot mai
limpede, ca şi pisica sălbatică, cu coada băţoasă, care se strecură iute în
negura pădurii. Măgăruşul era scăldat de o năduşeală rece până-n vârful
urechilor. Gao Yang îşi încolăci braţele în jurul capului lui şi îl trase laolaltă
cu căruţa la marginea drumului. Luminile erau orbitoare, făcând ca vaca
Unchiului al Patrulea să pară mărunţică asemeni unui iepure. Sări şi
Unchiul al Patrulea din căruţă, înşfacă vaca de căpăstru şi o trase tot într-o
parte.
Amândoi păreau că sunt spulberaţi sub bătaia acelor lumini puternice. Ceva
asemeni unui animal negru, uriaş, cu ochii imenşi, se repezi asupra lor, încât
nu-i de mirare că pisica sălbatică o rupsese la fugă înspăimântată. Cu atât
mai mult se speriau nişte biete animale precum vaca şi măgarul. Ceea ce
urmă pare să fi fost o glumă, un vis, un nimic aruncat la întâmplare.
Gao Yang îşi aminti mai târziu cum o maşină cât un munte s-a năspustit
către ei şi i-a strivit. În bubuituri asurzitoare, vaca Unchiului al Patrulea,
căruţa lui, usturoiul lui, ba chiar Unchiul al Patrulea însuşi, toate au fost
înghiţite de bezna nopţii. Când deschise ochii, Gao Yang zări îndărătul
parbrizului doi bărbaţi între două vârste – unul gras, buhăit şi zâmbitor, iar
celălalt slăbănog şi cu un rânjet îngheţat pe buze. Gao Yang şi măgăruşul lui
aproape că se sufocau din pricina căldurii îngrozitoare radiate de maşină.
Îşi amintea că văzuse maşina aceea cum se apropie tot mai mult, auzise
vaca mugind de spaimă, iar apoi îl zărise pe Unchiul al Patrulea cum îşi
pune braţele în jurul grumazului ei. Capul unchiului parcă se micşorase
până ajunsese cât o minge metalică ce reflecta lumini verzi şi albastre.
Ochii lui abia dacă mai erau ca două crăpături, gura lui ca o gaură imensă;
pe chip i se aşternuse o expresie înfiorătoare şi jalnică totodată. Lumina
aceea albă părea că îi străpunge urechile clăpăuge. Inevitabil, bara de
protecţie a maşinii izbi picioarele Unchiului al Patrulea şi ale vacii, iar din
izbitura puternică el fu proiectat în faţă, după care zbură prin aer, cu braţele
fluturânde ca nişte aripi şi cămăşa plutind precum penele în zbor. Unchiul al
Patrulea căzu în lanul de trestie cerată, iar vaca lui, după ce se trezi cu gâtul
răsucit, se prăbuşi pe burtă. Maşina continua să înainteze, drept care după
ce îi aruncă pe cei doi cât colo, mai şi trecu peste ei.
Şi apoi? Apoi, grasul din maşină a strigat: „Hai s-o ştergem de aici!“
Slăbănogul a încercat să împingă maşina înapoi, dar fără succes. Nu s-a
lăsat păgubaş, aşa că a apăsat pedalele şi până la urmă a reuşit să bage în
marşarier şi să scoată maşina de acolo. După aceea, i-au ocolit pe Gao Yang
şi pe măgar şi duşi au fost. Maşina aluneca pe pantă la vale, lăsând ochiuri
de apă în urmă, din pricina radiatorului spart.
Tot agăţat de gâtul măgăruşului, Gao Yang îşi frământa mintea, încercând să
desluşească sensul celor întâmplate. Ce se întâmplase? Îşi pipăi capul şi
constată că era încă întreg, la locul lui; nasul, ochii, urechile, gura – toate
erau acolo. Apoi, îl pipăi pe măgăruş pe cap şi trase concluzia că şi la el
totul era în regulă, doar că urechile lui mari erau reci ca nişte sloiuri de
gheaţă. Gao Yang deschise gura, să spună ceva, dar izbucni în hohote de
plâns, ca un copil.
 Capitolul 15

Cântă pe coardele lăutei și adu-mi bucurie,

Comitetul Central al Partidului ridică-l în slăvi.
A Treia Plenară merge pe calea armoniei,
Fraţilor, din usturoi o să vă faceţi bogăţie.
Cântec interpretat de Zhang Kou în prima lună a anului 1987 la nunta celui
de-al treilea fiu al lui Wang Mingniu, la târgul Qingyang. La petrecerea
aceea dezlănţuită, Zhang Kou s-a îmbătat atât de tare, încât a dormit trei zile
la rând, acasă la familia Wang.

În a doua noapte de când fusese încarcerată, Mătuşa a Patra îl visă pe

Unchiul al Patrulea cu sângele năclăit pe el, stând la capul patului.
— Nevastă, n-ai nicio grijă – duci aici o viaţă de huzur, mănânci mâncare
gătită. Cum de rabzi să nu repari nedreptatea care mi s-a făcut şi să nu mă
răzbuni? îi spuse el.
— Bărbate, nu-i chip să-ţi repar nedreptatea ce ţi-a fost făcută şi nici să te
răzbun, căci eu însămi sunt socotită infractoare.
— Atunci, nu mai e nimic de făcut, răspunse el cu un oftat. Între cărămizile
din al doilea rând, sub pervazul geamului, am ascuns două sute de yuani.
Când ai să ieşi din închisoare, ia de acolo o sută şi fă-mi un tezaur pe care
să-l umpli cu tot felul de comori, căci lumea umbrelor este aidoma cu lumea
reală – orice ai vrea să faci, trebuie să apelezi la pile şi totul înseamnă bani.
Unchiul al Patrulea îşi şterse sângele de pe faţă şi se îndepărtă fără grabă.
Mătuşa a Patra se trezi speriată după visul acesta înfricoşător. O sudoare
rece îi udase leoarcă aşternuturile tari ca o armură de fier. Imaginea tragică,
însângerată a Unchiului al Patrulea se tot clătina în faţa ochilor ei,
aducându-i durere, dar şi spaimă în inimă. „Oare chiar să existe o lume a
umbrelor?” se întreba ea. „Primul lucru pe care am să-l fac, când ajung
acasă, este să dau jos cărămizile de sub pervaz şi dacă va fi să găsesc acolo
două sute de yuani, înseamnă că într-adevăr există o lume a umbrelor.
Chestia asta în niciun caz nu trebuie s-o afle băieţii mei, fiindcă neisprăviţii
ăştia nu fac altceva decât să se întreacă la rele, care mai de care.”
Numai gândul la cei doi o făcu pe Mătuşa a Patra să ofteze. Deţinuta care
stătea pe patul din faţa ei oftă şi ea, cu gândul la propriul copil. Fusese dusă
la audieri în noaptea aceea şi după ce se întorsese în celulă, se trântise pe
pat şi trăsese un bocet pe cinste, după care rămăsese multă vreme
încremenită. Din când în când mai ofta, mai plângea. Acum dormea şi
sforăia, ba mai precipitat, ba mai domol, părând că visează ceva.
Mătuşa a Patra nu mai reuşi să închidă un ochi toată noaptea. Un liliac se
strecură printre zăbrelele de la geam, dădu un ocol şi ieşi afară. În bezna
nesfârşită a nopţii, peste tot, pluteau vorbele rostite în somn şi ţipetele
papagalilor, aducătoare de ghinion.
Îşi puse pe spate o haină şi ieşi în curtea care răsuna de chirăitul papagalilor
din vecini. Îşi înălţă privirea spre stele şi spre semiluna care se ridica pe cer.
Trecuse de miezul nopţii şi Unchiul al Patrulea încă nu se întorsese, ceea ce
o îngrijora foarte tare.
După ce mâncaseră de seară, îi spusese băiatului cel mic:
— Yixiang, nu te duci înaintea lui taică-tu?
— De ce să mă duc? Dacă o fi să nu vină acasă, la ce bun să-i ies înainte?
Şi dacă vine şi nu mă duc, ce mare scofală?
Mătuşa a Patra fu redusă la tăcere de răspunsul lui. După multă vreme, îi
spuse:
— La ce bun oare te-am crescut noi mare?
— Da’ cine v-a cerut să mă creşteţi mare? Ar fi trebuit să mă înecaţi în
latrină când eram mic şi m-aţi fi scutit de atâtia ani de suferinţă!
La auzul acestor vorbe, Mătuşa a Patra se aşeză pe marginea kang-ului şi
dădu frâu liber lacrimilor. Simţea cum o îneacă suspinele. Umbra ei se
proiecta pe podea, scăldată de lumina gălbuie a lunii.
O bătaie repezită în uşă.
Când deschise uşa, Gao Yang se năpusti înăuntru.
— Mătuşă… Unchiul al Patrulea a fost lovit de o maşină şi s-a prăpădit,
zise el printre hohote de plâns.
Mătuşa a Patra se prăbuşi la pământ şi rămase acolo ţeapănă până când Gao
Yang o ridică şi o aşeză pe kang, îndreptând-o de spate. Femeia scuipă
multă salivă şi apoi, strigă a jale către copii:
— Băieţi… Jinju… veniţi degrabă. Tatăl vostru a murit în accident de
maşină…
Jinju, cu burta ei mare, veni în fugă, urmată de cei doi fraţi.

Cam pe când se crăpa de ziuă, două căruţe trase de cai au intrat pe alee şi s-
au oprit în bătătura de la poartă. Mătuşa a Patra se apropie în fugă,
strigându-şi de zor bărbatul. Deja în bătătură erau o mulţime de oameni,
printre care şi primarul Gao Jinjiao, iar cei doi fraţi stăteau nemişcaţi de-o
parte şi de alta a căruţei.
— Unde vă e tatăl? Unde e? întreba Mătuşa a Patra, cu braţele întinse.
Fratele cel Mare se lăsă pe vine şi, cuprinzându-şi capul cu mâinile, plângea
încetişor.
— Tăticule… tăticul meu drag…
Fratele lui mai mic nu plângea. Ridică brusc folia de plastic care acoperea
căruţa, dezvăluind leşul rigid al Unchiului al Patrulea. Avea gura căscată şi
ochii holbaţi, iar pe obraji era mânjit de noroi.
„Bărbate, bărbate, prea crudă ţi-a fost moartea! Să-ţi mângâi faţa, să-ţi
mângâi mâinile! Faţa îţi e rece ca gheaţa şi mâinile la fel. Acum două seri
erai plin de viaţă şi acum eşti doar un trup rece, încremenit.”
Femeia îl pipăi pe capul chel, pe urechi. Vesta ponosită îi dezvelea pe
jumătate burta negricioasă şi suptă, iar pantalonii rupţi erau plini de sânge şi
noroi.
„Bărbate, tu eşti om de la ţară. Doar se spune că oamenii ca noi nu pot fi
doborâţi uşor! E oare cu putinţă dintr-o simplă lovitură la picioare să-ţi fi
găsit tu sfârşitul?” Îi mângâie ţeasta rece şi dibui rana în moalele capului –
o gaură cât oul de găină. „Aici, care va să zică, bărbate, ţi-au spart ţeasta,
iar oasele ţi-au străpuns creierul. Aşa ţi-a fost curmată viaţa.”
Doi oameni din sat s-au apropiat atunci şi au reuşit s-o desprindă de Mătuşa
a Patra de acolo. Avea dinţii încleştaţi şi abia mai sufla, ca şi cum şi ea era
deja în ghearele morţii. O auzea doar pe Jinju cum îşi plânge tatăl şi îşi
cheamă mama. Doi bărbaţi au încercat apoi să-i descleşteze fălcile cu un
beţişor.
— Uşor, uşor, că-i scoateţi dinţii! striga cel care o ţinea de cap către
bărbatul care voia să-i vâre beţişorul printre dinţi.
De îndată ce operaţiunea reuşi, cineva îi turnă pe gât apă rece, trezind-o la
viaţă.
Într-o altă căruţă era întinsă vaca moartă, aşezată pe o parte, cu picioarele
rezemate de coviltir. Viţelul nenăscut părea că se zbate încă în burta ei
mare.
Cu tot bocetul şi jalea, soarele se şi înălţase pe cer de trei stânjeni.
— Fang Yijun, zise primarul Gao Jinjiao, taică-tu e mort şi n-o să-l mai
aduceţi înapoi cu plânsul. E arşiţă mare azi şi dacă nu vă îngrijiţi mai repede
de cele necesare, în curând o să înceapă să miroasă. Caută-i ceva haine noi,
schimbaţi-l, luaţi o căruţă şi duceţi-l la crematoriu. Vaca asta aţi face bine s-
o jupuiţi şi să-i vindeţi carnea şi pielea. Taman bine mâine e târg şi, cum
carnea de vită se vinde la un preţ foarte mare, o să luaţi pe ea destul cât să
puteţi suporta toate cheltuielile pentru funeralii.
— Unchiule, i se adresă Fang Yijun, şi cu moartea tatălui meu cum rămâne?
Acceptăm totul aşa, pur şi simplu? Din câte am înţeles de la Gao Yang, el şi
cu tata opriseră căruţele pe marginea drumului, iar şoferul a intrat cu maşina
în ei.
— O, aşa s-a întâmplat? întrebă Gao Jinjiao surprins. Păi, atunci, şoferul
acela trebuie să răspundă în faţa legii, iar proprietarul maşinii să vă
plătească despăgubiri. De unde era maşina aia?
— Era de la Guvernul Judeţean. Wang Jiaxiu, secretarul de partid, era în
maşină când s-a întâmplat nenorocirea, interveni Gao Yang.
Gao Jinjiao se schimbă la faţă şi spuse cu ton aspru:
— Gao Yang, termină cu prostiile! Eşti sigur?
— Unchiule, nu spun prostii. Maşina aceea de la Guvernul Judeţean a mai
mers un pic, dar, fiindcă i s-a spart radiatorul, a rămas în loc. Eu îl ţineam în
braţe pe Unchiul al Patrulea şi plângeam, când s-au apropiat în fugă de noi
secretarul Wang şi şoferul Zhang. Trebuie să vă spun că şoferul tremura tot
şi mirosea a băutură. L-am auzit pe secretarul Wang cum îl liniştea: „Xiao
Zhang, nu te teme, că sunt lângă tine!“ Apoi, secretarul m-a întrebat din ce
sat suntem şi când i-am spus, a răsuflat uşurat şi a zis: „Xiao Zhang, nu te
teme, că sunt ţărani din sat şi rezolvăm noi problema. Le dai nişte bani şi
gata“, mai zise Gao Yang tremurând tot.
— Gao Yang, se răsti Gao Jinjiao la el, termină cu tâmpeniile astea! Ai
văzut numărul maşinii? Dacă nu l-ai văzut, nu vorbi aiurea!
— Era o maşină neagră şi sigur nu avea număr. Cu o maşină ca asta nu
îndrăzneau să iasă ziua, ci numai noaptea, spuse nervos Gao Zhileng,
vecinul care creştea papagalii guralivi. Şoferul e văr cu nevasta secretarului
Wang. De fapt, el conduce tractorul, n-are permis de conducere pentru
maşină.
— Gao Zhileng! strigă Gao Jinjiao furios.
— Ce-i? zise Gao Zhileng uluit. N-am voie să vorbesc? Ţie ţi-e teamă de el,
dar mie nu. Unchiul meu este vicepreşedintele Comitetului de Partid
Municipal, aşa că Wang acesta e un tâmpit.
— Aha, aşa unchi ai tu? Păi, atunci nu-i cazul să te temi, zi ce vrei! îi
replică Gao Jinjiao, după care se întoarse spre cei doi fraţi Fang şi continuă:
Chestia asta nu-i simplă deloc, dar eu sunt doar primar şi nu mă ocup de aşa
ceva. Faceţi cum vreţi, dar eu am două condiţii să vă pun: unu – să
incineraţi trupul, fiindcă aşa s-a hotărât la nivel de judeţ; doi – după ce
vindeţi carnea de vacă să plătiţi taxa la administraţia satului, fiindcă aşa s-a
hotărât la nivel local.
— Voi, fraţii Fang, dacă n-aţi fi aşa nişte pămpălăi, v-aţi duce tatăl mort în
sat, să vedem ce o să facă Wang.
Fang cel mare cam ezita, însă fratele lui mai mic făcu ochii mari şi zise;
— Haide, frăţioare! Jinju, ai grijă de casă! Mamă, dumneata mergi cu noi!

„Cei doi şi-au coborât tatăl din căruţă şi l-au aşezat pe pământ cu faţa în jos,
ca pe un câine mort.
— Hei, frate mai mic, stai aşa! am intervenit eu. Tatăl vostru trebuie
îmbrăcat cu haine noi. Avea el o vestă nouă, îmbrăcaţi-l cu aceea. Dacă tot
se duce la oficialităţi, să fie şi el mai aranjat…
— Tata e mort, la ce dracu’ îi mai trebuie să fie aranjat? sări în sus fiul cel
mic.
Apoi, aduse o uşă şi îşi aşezară tatăl deasupra ei, dar tot cu faţa în jos.
— Băiete, am zis eu, întoarce-l cu faţa în sus!
Băiatul a ascultat sfatul şi l-a întors cu faţa în sus, în aşa fel încât ochii lui
deschişi să ţintuiască cerul. Bunul Gao Zhileng a adus de acasă frânghie şi
l-au legat pe mort de uşă, iar apoi au pornit să-l care în oraş, cu băiatul cel
mare mergând şchiopătat în faţă, iar cel mic în urma lui, îndoit de spate. Eu
veneam după ei. Sătenii – şi bărbaţi şi femei – ne-au însoţit şi ei, ba chiar şi
nemernicul de Gao Ma. Până la urmă, oricare ar fi situaţia, tot ginerele
nostru este. I se alătură băiatului cel mare şi apucă şi el de aşa-zisul
«catafalc», ca să dea o mână de ajutor. Fiind de aceeaşi înălţime cu băiatul
cel mare, uşa s-a echilibrat imediat, iar capul mortului a încetat să se mai
bălăngăne.
Ajunşi la sediul Guvernului Judeţean, portarul nu ne-a lăsat să intrăm pe
poarta principală, dar Gao Ma l-a împins cu umărul şi l-a dat la o parte.
Locul acela părea pustiu, cu excepţia unui câine mare care stătea în faţa
bucătăriei şi care, la vederea noastră, a început să ne latre de zor. Maşina
aceea care îl omorâse pe omul meu era parcată acolo, având deasupra o
încărcătură de usturoi verde, însă pe capotă se vedeau urme de sânge.“

— Hei, cumătră, se întrezăreşte ceva cu dosarul tău? o întrebă Mătuşa a

Patra îngrijorată pentru femeia între două vârste.
— Urmează să se judece. Sper să nu mai dureze mult, că tare mi-e dor de
copilaşul meu, spuse femeia înlăcrimată.
— Nu te mai gândi atât! o îndemnă Mătuşa a Patra. Copilul, când e mic, se
învârte pe lângă mama lui, ca un căţeluş, dar când creşte mare nu mai e la
fel.

„Maşina aceea era mânjită cu sângele bărbatului meu, cu sângele vacii

noastre. Mirosea a sânge şi a usturoi. Căruţa familiei noastre, cu care căram
usturoiul, fusese făcută zob în accident, ba chiar şi usturoiul acela cultivat
cu sânge şi sudoare de bărbatul meu fusese distrus. Noi trei am stat şi am
păzit mortul acolo, în curtea Guvernului, până în toiul amiezii, şi nimeni n-a
venit să ne întrebe ce-i cu noi. Muştele începuseră să-l tot bâzâie pe
bărbatul meu, încercând să i se vâre în ochi, în gură, în nas, în urechi, ca să-
şi lase chestiile alea albe. Care chestii albe? Păi, larvele, desigur, fiindcă nu
după multă vreme, începeau să colcăie. Muştele roiau întruna şi cum le
alungai pe unele veneau altele. Am desfăcut un ziar de pe un perete şi i-am
acoperit faţa bărbatului meu, dar puteam oare să fac ceva? Nici gând, căci
muştele se vârau pe dedesubt. Venise atâta lume să se uite, ca la circ – din
satele din preajmă, doar că nu se vedea nicio oficialitate printre ei. Băiatul
meu cel mare, pe care îl răzbise foamea, s-a dus la un restaurant de pe
stradă şi a venit cu un kilogram de gogoşi împachetate în ziar. Mi-a oferit şi
mie una, iar eu am muşcat o dată, însă îmbucătura nu se ducea pe gât
nicicum. Cum ar fi putut oare să se ducă? Bărbatul meu zăcea mort în faţa
mea şi după o dimineaţă întreagă de stat în soare, începuse să miroasă. Nici
băiatului meu cel mare nu-i era cu putinţă să mănânce, ci doar cel mic, care
se urcase pe nenorocita de maşină cu o legătură de usturoi lângă el, înfuleca
de zor. Ţinea usturoiul într-o mână şi gogoaşa în cealaltă, muşcând când
dintr-o parte, când din alta. Cu fălcile pline şi ochii aţintiţi undeva în faţa
lui, mesteca întruna, hămesit. Eu ştiu că, deşi mânca, băiatul ăsta al meu nu
era deloc în apele lui, era atât de absent. Oricum ar fi fost, totuşi, era vorba
de tatăl lui.
Pe când soarele ardea mai tare, cocoţat în vârful boltei cereşti, şi-a făcut
apariţia şi un demnitar. Era deputatul Yang, o persoană pe care o socoteam
cumva ca rudă de-a noastră mai îndepărtată, până a început Jinjiao să umble
cu Gao Ma. De fapt, băiatul meu cel mare îl striga «Unchiul al Optulea» şi
făcuse nu ştiu câte munci pentru el – îl ajutase să-şi ridice casa, să-şi facă
zidul, să aducă pământ, să care bălegarul; trudise băiatul aproape ca un
muncitor în slujba lui. Când a intrat pe poartă cu bicicleta, eu m-am gândit
în sinea mea: «În sfârşit, am aşteptat stelele şi luna de pe cer şi iată că ne-a
venit salvarea!» Băieţii mei i-au ieşit amândoi în întâmpinare şi m-am
grăbit şi eu în urma lor, doar că nu ştiam cum să-i zic. O să-i zic şi eu
«Unchiule al Optulea», m-am gândit. «Unchiule al Optulea, te rugăm în
genunchi să ne ajuţi.» Vorba aceea: «O rugăminte în genunchi face mai
mult decât orice». Însă deputatul Yang n-a acceptat să mă vadă
îngenunchind şi s-a repezit să mă ridice în picioare. Abia mai târziu aveam
să aflu că totul era prefăcătorie din partea lui, chiar şi faptul că şi-a scos
batista ca să-mi şteargă lacrimile. El a săltat puţin ziarul şi s-a uitat la
bărbatul meu, doar că în clipa aceea roiul de muşte şi-a luat zborul,
înspăimântându-l de-a dreptul.
— Mătuşă a Patra, nu-i o soluţie să-l ţii aici! îmi spuse el.
— Secretarul Wang l-a omorât pe tata, zise fiul meu cel mic furios. Cel
puţin ar fi putut să vină să-şi recunoască vina. Chiar dacă tata era un om
sărman şi umil, totuşi era şi el o fiinţă omenească. Şi un câine dacă ucizi, tot
te duci la stăpânul lui şi-ţi ceri iertare!
Deputatul Yang replică, mijindu-şi ochii:
— Frate al Doilea, când sora ta a fugit cu alt bărbat şi a stricat înţelegerea
de căsătorie, nepotul meu a fost cuprins de o disperare fără margini. Acum,
stă şi plânge toată ziua, iar dacă nu plânge, îl apucă râsul de zici că-i nebun.
Cu toate acestea, eu tot socotesc că suntem rude, cumva. Vorba aceea:
«Dacă nu-ţi iese un târg, dreptatea şi omenia tot există». Acum, nu că vreau
să te dojenesc, dar ceea ce ai spus adineauri arată că vorbeşte gura fără tine.
Secretarul Wang nu e şofer şi atunci cum ar fi putut el oare să-l omoare pe
tatăl tău? Şoferul care l-a ucis a încălcat legea şi va răspunde în faţa Curţii
de Justiţie. Aducându-l pe tatăl vostru în oraş şi adunând atâţia curioşi, aţi
afectat activitatea de aici. Când zic oraş, mă refer la Guvernul Judeţean, şi
chiar dacă este vorba de o unitate mică, totuşi este una de prim rang şi a
obstrucţiona activitatea la oraş înseamnă a obstrucţiona activitatea
Guvernului, iar acest lucru înseamnă încălcarea legii. Voi aveţi dreptate în
felul vostru, dar insistând astfel vă puneţi într-o situaţie dificilă, nu credeţi?
Fratele cel mic nu părea deloc convins, drept care a spus:
— Pe mine nu mă interesează toate chestiile astea. Secretarul Wang este
răspunzător de ceea ce s-a întâmplat. Plecase cu maşina de serviciu ca să
facă negoţ cu usturoiul, când l-a lovit pe tata şi l-a omorât. Iar acum stă
ascuns şi nu îndrăzneşte să se arate la faţă. Nicăieri în lume nu este cu
putinţă aşa ceva.
— Frate al Doilea, iar o iei pe arătură! l-a apostrofat deputatul Yang. Cine
ţi-a spus ţie că secretarul Wang făcea negoţ cu usturoi? Asta este calomnie
curată! Astăzi, el s-a dus la judeţ, la o şedinţă fulger referitoare la
securitatea publică. Ia zi, ce e mai important – şedinţa-fulger sau chestiunea
cu taică-tu? Când se întoarce, o să pună în aplicare măsuri severe împotriva
faptelor ilegale care au tulburat ordinea socială, iar voi veţi fi exemplul
perfect.
Fratele cel mic n-a mai îndrăznit să scoată niciun sunet, însă fratele lui mai
mare a continuat:
— Unchiule al Optulea, tatăl nostru a murit la şaizeci şi ceva de ani, ceea ce
pentru un om de vârsta lui nu e ceva neobişnuit. Aşa i-a fost lui scris.
Totuşi, cum se face că mii şi milioane de oameni ies pe stradă şi numai el,
dintr-atâţia, a avut un sfârşit atât de tragic? Aşa i-a fost soarta. Dacă Yama,
Regele Lumii de Dincolo, cheamă pe cineva la el la al treilea ceas al nopţii,
cine ar îndrăzni să-l reţină până la al cincilea ceas? Mă gândesc că şi lumea
aceea are propriile ei reguli, la fel ca şi lumea noastră. Unchiule al Optulea,
noi suntem oameni simpli de la ţară şi nu înţelegem regulile acestea. Spune-
ne dumneata cum ar trebui să procedăm!
— După părerea mea, a zis deputatul Yang, ar trebui să vă întoarceţi
degrabă acasă şi să vă duceţi la crematoriu. Azi probabil că e cam târziu,
dar mâine chestiunea trebuie rezolvată la prima oră. La crematoriu au
maşină funerară, care vă duce cu patruzeci de yuani. În vremurile astea,
când toate preţurile au crescut, o maşină funerară la preţul acesta e un
adevărat chilipir. Dacă vă duceţi mâine la crematoriu, dau eu telefon şi vă
fac legătura acolo. Eu zic aşa să rămână stabilit – vă duceţi tatăl înapoi
acasă, îl spălaţi un pic, îl bărbieriţi, îl schimbaţi şi voi cu nişte haine mai ca
lumea. Staţi la priveghi o noapte – un bun prilej ca să vă arătaţi pietatea
filială, iar mâine dis-de-dimineaţă vine maşina funerară la voi la poartă.
Tatăl vostru n-a mers în viaţa lui cu o limuzină, măcar acum, când e mort,
să faceţi totul cum se cuvine. Am să vorbesc eu cu directorul de la
crematoriu şi am să-l rog ca atunci când adună cenuşa tatălui vostru, să
pună ceva mai multă în urnă. După ce vă întoarceţi acasă cu urna, ar fi bine
să vă anunţaţi prietenii şi rudele, să vă adunaţi cu toţii şi aşa puteţi să mai
faceţi rost şi voi de nişte bani. Tatăl vostru a murit, dar voi trebuie să vă
duceţi viaţa mai departe, nu? Dacă însă o să faceţi tărăboi în continuare, nu
numai că vă distrugeţi reputaţia, dar, mai mult, o să aveţi parte numai de
necazuri. Mătuşă a Patra, zi dumneata, am dreptate sau nu?
Eu am zis că sunt o biată femeie şi nu înţeleg lucrurile acestea complicate,
aşa că îl las pe el să decidă. Atunci, fiul cel mic a spus:
— Mi-e teamă doar că, odată ce l-am incinerat pe tata, secretarul Wang n-o
să mai recunoască nimic.
— Frate al Doilea, i s-a adresat deputatul Yang, baţi câmpii! Wang este
secretar al Comitetului Judeţean de Partid şi îi trece atâta bănet prin mână zi
de zi. Dacă nu-i faceţi necazuri, cum ar putea el să vă lase de izbelişte? O fi
Guvernul Judeţean o instituţie mică, dar totuşi este guvern de prim rang şi
chiar dacă aţi primi din ce mai scapă pe ici-acolo, tot v-ar ajunge să vă
descurcaţi până la sfârşitul zilelor.
— Unchiule al Optulea, a zis fratele cel mare, mi-au spus unii să mă duc şi
să depun plângere la judeţ. Ce ziceţi, ar trebui să merg sau nu?
— Taică-tu a murit, nu al meu, a răspuns deputatul Yang, aşa că e alegerea
voastră dacă vă duceţi sau nu. Totuşi, dacă ar fi după capul meu, eu nu m-aş
băga în aşa ceva. El e mort şi nu-l mai puteţi ajuta cu nimic. Bine ar fi de
acum încolo să vă gândiţi la cei vii. Cu alte cuvinte, să vă gândiţi la bani.
Dacă puteţi să obţineţi nişte bani, de ce să nu o faceţi? În cazul în care
depuneţi plângere însă, chiar dacă şoferul e trimis în judecată, voi cu ce vă
alegeţi? Când se ajunge acolo, totul se desfăşoară după cum spune legea şi
cel mult o să căpătaţi câteva sute de yuani pentru cheltuielile cu funeraliile.
Secretarul Wang are relaţii peste tot în judeţ şi de o fi ca şoferul să se aleagă
cu o condamnare cu închisoare, după cel mult două luni e liber şi se
întoarce pe stradă cu maşina. Însă dacă îi aduceţi o ofensă secretarului
Wang, atunci o să vă alegeţi cu un renume foarte prost, iar voi doi, fraţii,
puteţi să vă luaţi adio de la căsătorie. Întoarceţi-vă frumuşel acasă, ocupaţi-
vă în linişte să vă conduceţi tatăl pe ultimul drum şi atunci toată lumea va
avea numai cuvinte de laudă la adresa voastră, iar întreaga familie va fi
foarte bine văzută. Secretarul Wang a spus că dacă acceptaţi să se rezolve
aşa problema, atunci va găsi el calea să vă mulţumească pe toţi. Gândiţi-vă
serios şi hotărâţi cum credeţi voi că e mai bine.
— Oare numai pentru bani trăiesc oamenii? întrebă Gao Ma.
— Aha! zise deputatul Yang. Care va să zică şi tu eşti aici. Ce mai pui la
cale? Mai întâi ai ademenit-o pe fata lor şi ai lăsat-o gravidă înainte să o iei
de nevastă. Ai stricat planurile de căsătorie pentru trei familii şi i-ai
nenorocit pe toţi. Ce-o fi în capul tău? Mai ai tupeul să vii aici şi să te bagi
în vorbă? Băieţi, faceţi cum credeţi! Nu-i treaba mea şi nu eu trebuie să-mi
fac griji că o să mă vorbească lumea de rău.
Băiatul cel mare a zis atunci:
— Gao Ma, ai făcut destul rău. Du-te şi fă rost de cei zece mii de yuani şi
atunci poţi s-o iei pe Jinju. Eu n-am nevoie de aşa o soră şi categoric, n-am
nevoie nici de un asemenea cumnat.
Gao Ma s-a înroşit tot la faţă şi a plecat tăcut.”

În celula întunecată, Mătuşii a Patra îi reveni în minte scena întoarcerii în

sat, după ce au părăsit curtea Guvernului Judeţean. Fiul cel mare mergea în
urma fratelui mai mic, ca şi la venire şi pentru că se tot legăna de pe un
picior pe altul, uşa pe care era dus Unchiul al Patrulea se legăna şi ea, ceea
ce făcea capul mortului să se mişte când într-o parte, când în alta. Zgomotul
produs de izbitura aceasta însă parcă era mai înfundat decât la venire. De
cum ieşiseră din curte, poarta se închisese bine în urma lor. Mătuşa a Patra
simţise atunci un gol în suflet, iar când privise înapoi către curtea
Guvernului Judeţean, observase o mulţime de oameni, care arătau a
funcţionari şi care parcă se iviseră din pământ. Toţi aveau un rânjet
dispreţuitor pe faţă, asemeni deputatului Yang.
Trecerea Unchiului al Patrulea pe şosea de astă dată nu mai stârni acelaşi
interes ca dimineaţă, când toţi cei care puteau merge pe picioarele lor îi
urmaseră îndeaproape. Acum cortegiul era format doar din câţiva câini care
îi însoţeau cu lătratul lor.
Ajunşi la poarta casei, cei doi fraţi au pus uşa jos, izbind-o de pământ. În
chirăiala nesfârşită a papagalilor lui Gao Zhileng, Jinju a deschis uşa şi a
rămas în prag, cu o figură împietrită.
— Duceţi-l pe tatăl vostru pe kang, îi îndemnă Mătuşa a Patra.
— Mamă, îi zise fiul cel mare, lumea spune că dacă cineva a avut o moarte
violentă în afara casei, nu poate fi pus pe kang.
— Tatăl vostru a trudit toată viaţa şi acum să n-aibă parte nici de un kang
confortabil? Eu nu pot îndura una ca asta, îi replică Mătuşa a Patra.
— Tata este mort. Ce mai contează unde îl aşezi? Ar putea fi la fel de bine
şi un pat metalic. Când vine moartea este ca şi cum se stinge o lumină;
suflarea se transformă în vânticel de primăvară, iar carnea putrezeşte şi
devine noroi. Dacă îl puneţi pe kang o să înceapă să miroasă mai repede,
comentă fiul cel mic.
— Atunci, aveţi de gând să-l lăsaţi pe tatăl vostru în curte? spuse Mătuşa a
Patra.
— Să-l punem aici! îi răspunse fiul cel mare. Aşa o să bată vântul răcoros şi
o să împrăştie mirosul. În plus, mâine nu va trebui să ne mai chinuim ca să-l
scoatem afară.
— Şi să lăsăm câinii să vină şi să tragă de el? continuă Mătuşa a Patra cu
amărăciune în glas.
— Mamă, i se adresă fiul cel mare, în noaptea asta noi o să jupuim şi o să
tranşăm vaca, în aşa fel încât să prindem târgul de mâine şi s-o vindem.
Deputatul Yang are dreptate – mortul, orice ai face, tot mort rămâne, pe
când cei vii trebuie să se îngrijească de viaţa lor mai departe.
Cuprinsă de neputinţă, Mătuşa a Patra începu să plângă.
— Bărbate, bărbate, fiii tăi nu vor să te lase să stai pe kang. O să zaci în
curte toată noaptea, zicea ea printre suspine.
— Mamă, nu te mai necăji. Întinde-te un pic pe kang şi odihneşte-te! Ne
ocupăm noi de tata, o îndemnă fiul cel mare.
Apoi aprinse o lampă şi o puse pe un tăvălug de piatră. Fratele lui mai mic
aduse două băncuţe pe care amândoi aşezară uşa cu trupul tatălui.
— Mamă, intră în casă şi odihneşte-te puţin! zise din nou fiul cel mare.
Rămân eu cu fratele meu şi îl veghem amândoi. Orice ai zice, aşa i-a fost
tatălui nostru soarta. Nu te mai necăji!
Femeia se aşeză pe pământ, lângă leşul soţului ei şi cu un beţişor începu să-i
zgârme orificiile ca să-i cureţe larvele depuse de muşte. În acest timp, cei
doi fraţi au întins în bătătură o rogojină pe care au rostogolit vaca moartă,
până când aceasta a ajuns cu faţa în sus. Au proptit-o în ambele părţi cu
cărămizi, ca să nu cadă şi au lăsat-o aşa, cu picioarele ţepene înălţate către
cer.
Apoi, fratele cel mare a luat un satâr ascuţit, iar fratele cel mic un cuţit
pentru tăiat legume şi au prins să jupoaie vaca, pornind amândoi din centrul
burţii, unde făcuseră o crestătură – cel mare către răsărit, iar cel mic către
apus. Mătuşa a Patra simţea mirosul vacii moarte, dar şi mirosul Unchiului
al Patrulea.

„Cumătră, lumina aceea tulbure a lămpii bătea pe chipul soţului meu, iar
ochii lui negri erau aţintiţi asupra mea şi aşa au rămas până am simţit cum
îmi iese un suflu rece din fiecare os. M-am străduit să-i scot toate larvele,
dar n-am reuşit. Ştiu că sună tare dezgustător, dar mie nu mi se părea deloc
că el este murdar. Simţeam doar ură pentru larvele acelea şi, de cum
reuşeam să scot una, de îndată o striveam cu piciorul. Băieţii mei se
preocupau numai să tranşeze vaca şi nici că le păsa de tatăl lor. Fata mea, în
schimb, a adus un lighean cu apă şi cu câte un ghemotoc de bumbac l-a
spălat pe faţă. Apoi, a venit cu o foarfecă şi i-a tăiat barba căruntă de pe
bărbie, ba chiar şi cele câteva fire de păr care îi ieşeau din nas. Bărbatul
meu la tinereţe a fost un om tare chipeş, dar când a început să
îmbătrânească s-a scofâlcit tot, de ajunsese să arate tare rău. După aceea,
fata i-a adus jacheta verde-închis şi l-am îmbrăcat amândouă cu ea. Ştiu că
sună cam necuviincios ca două femei să îmbrace un bărbat, dar n-am avut
încotro. Îi chemasem pe băieţi să mă ajute, doar că amândoi aveau mâinile
mânjite de sângele vacii şi am fost nevoită să renunţ la ajutorul lor. «E tatăl
tău, nu-i altul străin! Haide să-i schimbăm hainele!» i-am zis eu lui Jinju.
Bărbatul meu era numai piele şi os şi abia îmbrăcat cu hainele acelea arăta
şi el a om. În tot acest răstimp, băieţii mei s-au chinuit să tranşeze vaca
aceea şi tare năduşite le erau feţele cum se tot căzneau ei acolo. Pe când
stăteam eu aşa şi mă gândeam, mi-am amintit o glumă. Cică un om era pe
patul de moarte şi şi-a chemat cei trei fii lângă kang, spunându-le: «După ce
am să mor, ce aveţi de gând să faceţi cu mine?» Fiul cel mare îi răspunse:
«Tăticule, noi suntem o familie scăpătată şi nu ne putem permite un sicriu
cumsecade. Mă gândesc să cumpărăm un sicriu ceva mai ieftin, dintr-un
lemn subţire, să te punem în el şi să te îngropăm. Ce zici?» Tatăl scutură din
cap şi spuse: «Nu-i bine! Nu-i bine!» Apoi, fiul cel mijlociu îi spuse:
«Tăticule, după părerea mea cel mai bine ar fi să cumpărăm cu câţiva bănuţi
o rogojină, să te învelim cu ea şi să te îngropăm aşa. Cum îţi pare ideea
mea?» Tatăl, la fel ca şi mai înainte, refuză. Atunci, interveni şi fiul cel mic:
«Tăticule, am găsit eu rezolvarea – după ce mori, noi trei o să te tăiem în
bucăţi şi o să te ducem la târg, unde o să te vindem drept carne de câine,
carne de vacă şi carne de măgar. E bine aşa?» La auzul acestor vorbe, tatăl
izbucni în râs şi comentă: «Tot cel mic îmi ghiceşte gândul cel mai bine.
Dar luaţi aminte şi nu cumva să uitaţi – când o fi să vindeţi carnea, să mai
adăugaţi şi nişte apă, ca să cântărească mai mult». Cumătră, tu dormi?“
Fratele cel mare şi fratele cel mic aveau mâinile mânjite de sânge,
alunecoase, aşa încât cu greu reuşeau să ţină cuţitele. De aceea, când şi când
erau nevoiţi să se şteargă pe pământ şi atunci granulele de nisip gălbui din
bătătură li se lipeau de mâini, făcându-le să arate de parcă ar fi fost
presărate cu pulbere de aur. Muştele din curtea Guvernului Judeţean, de
cum simţiseră mirosul şi îi luaseră urma, roiau pe deasupra carcasei vacii,
ba chiar mişunau peste tot. Fratele cel mic nu le ierta însă şi ori de câte ori
avea ocazia le strivea cu lama cea lată a cuţitului. Mătuşa a Patra o trimise
pe Jinju după evantaiul ei cel ponosit, pe care începu să-l agite, ca să alunge
muştele şi să le împiedice să se aşeze pe faţa Unchiului al Patrulea.
Prin văzduh se auzea fâlfâit de aripi, iar deasupra zidului cufundat în beznă
se zăreau ochii verzi, lucioşi, ai animalelor care stăteau la pândă, gâfâind.
Pe la miezul nopţii, cei doi au terminat de jupuit vita, care de acum zăcea
despuiată, însă cu copitele tot la locul lor, neclintite – o scenă amintind,
parcă, de un om complet dezbrăcat, dar cu pantofii în picioare. Fratele cel
mic aruncă o găleată cu apă peste vita jupuită, iar apoi, alături de fratele lui,
se aşeză pe vine lângă ea, ca să fumeze amândoi câte o ţigară. După aceea,
s-au apucat s-o despice.
— Uşurel, să nu cumva să-i strici organele! zise fratele cel mare.
Fratele cel mic făcu o crestătură cu cuţitul acela pentru tăiat legume chiar pe
centrul burţii, după care scoase mai întâi organele, iar apoi viţelul nenăscut.
Mătuşa a Patra se simţea împresurată de un miros greu de suportat. La
vremea aceea, cerul răsuna de ţipetele păsărilor de pradă.
Cei doi fraţi îndepărtară intestinele, iar când fratele cel mic spuse să le
arunce că nu le erau de trebuinţă, cel mare protestă zicând că din maţele şi
burta spălate se face o grozăvie de mâncare, care merge de minune cu ceva
băutură. Cât despre viţelul acela, tot fratele cel mare spuse că dacă nu a
văzut lumina zilei, are proprietăţi terapeutice, ba chiar sunt unii care prepară
aşa ceva şi scot la vânzare drept pastă din uter de căprioară, că aşa au ajuns
să facă o adevărată avere.
„Cumătră, nu te necăji prea tare! Ai fost condamnată la cinci ani? Cinci ani
trec într-o clipă şi când ai să ieşi de aici, ai să vezi ce om de ispravă s-a
făcut băiatul tău.“

— E o vorbă care zice: „Mai bine să fii consilier militar decât să ajungi să
împărţi averea“, zise primarul Gao Jinjiao. Cine m-o fi pus pe mine să fac
aşa ceva? Că doar se spune: „Demnitarul care nu poate hotărî pentru
oameni, mai bine să stea acasă şi să vândă cartofi dulci“. Dacă aveţi ceva de
obiectat, spuneţi-mi în faţă, că nu mă deranjează.
Fratele cel mare spuse pe dată:
— Domnule primar, faceţi dumneavoastră împărţeala!
— Casa voastră are patru camere, începu primarul Gao Jinjiao. Voi doi,
fraţii, primiţi câte o cameră, iar Mătuşa a Patra – două camere. După ce o fi
să moară şi ea – Mătuşă, iertare, dar asta e viaţa – atunci iar primiţi fiecare
câte o cameră. Şi, fiindcă nu sunt egale, cel care primeşte camera mai mică
mai obţine poarta şi arcada de la intrare. Tot ce e prin bucătărie – oale,
boluri, tăvi, tot felul de mărunţişuri – se împarte în trei şi cine o fi să le
apuce pe astea, le ia şi gata. Despăgubirile pentru Unchiul al Patrulea şi
vaca moartă vor fi de trei mii şase sute de yuani, din care Mătuşa a Patra va
primi o mie două sute, iar voi, cei doi fraţi, câte o mie două sute fiecare.
Mai sunt o mie trei sute depuşi în bancă, de unde cei doi fraţi vor primi câte
patru sute fiecare, iar Mătuşa a Patra cinci sute. Când Gao Ma o fi să aducă
cei zece mii de yuani, Mătuşa primeşte cinci mii, iar cei doi fraţi – fiecare
câte două mii cinci sute. Atunci când Jinju se va mărita, Mătuşa a Patra se
ocupă de zestrea ei, iar voi doi, dacă vreţi s-o ajutaţi cu ceva bani, e treaba
voastră; dacă nu, nu-i bai. Toată recolta se împarte în trei părţi şi o jumătate
de parte, pe care o ia Jinju. Atunci când Mătuşa a Patra nu va mai putea să-
şi poarte de grijă, cei doi fraţi vor avea grijă de ea pe rând sau fiecare câte o
lună sau câte un an. Când o veni vremea, hotărâţi atunci. În linii mari, cam
aşa stă treaba. Aveţi vreo obiecţie de ridicat?
— Dar cum rămâne cu usturoiul? întrebă fratele cel mare.
— Şi usturoiul se împarte în trei părţi, îi răspunse Gao Jinjiao. Oricum, la
vârsta ei, credeţi că se mai duce Mătuşa a Patra la târg să vândă usturoiul?
Frate mai mare, cel mai bine ar fi să adaugi la tine şi partea mamei tale, să
vinzi usturoiul şi după aceea să vă împărţiţi profitul.
— Domnule, eu, cu piciorul ăsta bolnav al meu… spuse fratele cel mare.
— Bine, atunci să împartă cu celălalt fiu.
— În regulă. Aşa să facem.
— Domnule, păi dacă fratelui mai mare nu-i pasă, eu cum aş putea să mă
ocup de asta? întrebă, contrariat, fratele mai mic.
— La dracu’! Păi, nu-i vorba de mama voastră? Că doar nu trebuie să
ajutaţi vreun străin, îi apostrofă Gao Jinjiao.
— N-am nevoie de ajutorul nimănui, preciză Mătuşa a Patra. Mă duc
singură la târg.
— Aşa-i cel mai bine! se grăbi să răspundă fratele cel mic.
— Mai e ceva ce n-aţi împărţit? întreba Gao Jinjiao.
— Îmi amintesc că tăticul mai avea şi o jachetă nouă, zise fratele cel mare.
— Nemernicule! zise Mătuşa a Patra. Şi de asta îţi aminteşti? Jacheta aia
rămâne la mine, o s-o port eu.
— Mamă, zise fiul cel mare, ştii cum se spune: „Jacheta tatălui şi legăturile
de la picioarele mamei rămân pentru generaţiile viitoare, ca să le aducă
noroc”. Ce folosinţă îţi face dumitale?
— Dacă trebuie să împărţim lucrurile, atunci s-o facem aşa cum se cade,
interveni fratele cel mic.
— Minoritatea se supune majorităţii, zise Gao Jinjiao. Mătuşă a Patra, adu
jacheta!
Femeia deschise cufărul vechi şi scoase jacheta.
— Frăţioare, zise cel mare, acum că împărţim toată averea, îţi spun că mie
mi-e clar că am să rămân neînsurat. Tu ai să-ţi găseşti uşor nevastă, aşa că
jacheta se cuvine să fie a mea.
— Frate, eu pot să mănânc şi rahat, doar că nu-mi place gustul, zise fratele
cel mic. Dacă tot împărţim toată averea, eu zic că ar fi cazul să fim corecţi,
nu să căutăm să iasă unul deasupra celuilalt.
— Avem o singură jachetă pe care o doresc două persoane, comentă Gao
Jinjiao. Ce-i de făcut? Dacă nu cumva vreţi s-o împărţiţi cu foarfeca!
— Atunci să fie împărţită cu foarfeca, dacă nu-i altă cale! zise fratele cel
mic.
Cu acestea fiind zise, luă jacheta, o puse pe un butuc şi apoi, aducând din
casă un cuţit pentru legume, începu să taie pe cusătura de pe mijloc. Mătuşa
a Patra gemea, privindu-l pe fiul cel mic cum taie jacheta pe din două, cu
cea mai mare precizie.
Fratele cel mic luă o jumătate şi i-o aruncă fratelui său mai mare, spunându-
i:
— Jumătatea aceasta este a ta, iar asta e a mea. Aşa suntem chit.
Jinju veni cu o pereche de pantofi ponosiţi şi spuse dispreţuitoare:
— Tata a avut şi perechea asta de pantofi. Ia tu un pantof şi el altul.
Nici nu isprăvi bine ce avea de spus, că zvârli câte un pantof către cei doi
fraţi.
 Capitolul 16

Dacă vreţi să mă arestaţi, atunci pe gânduri să nu staţi.

Odinioară, am auzit cum cineva din Codul Penal citea
Şi tot zicea că orbii, şi de-au comis vreo faptă rea,
N-au parte nicicum de condamnare grea.
Doar că eu în închisoare tot aşa voi vocifera.
Fragment dintr-o baladă interpretată de Zhang Kou, după ce a fost atins
peste gură cu bastonul electric de către un poliţist îmbrăcat în alb, care îi
spunea furios: „Dacă nu-ţi tace gura, am să ţi-o închid eu cu bastonul
electric”. Incidentul s-a petrecut pe 29 mai 1987, la colţul unei alei de lângă
Guvernul Judeţean.

Mergeau pe holul cel lung al închisorii – în faţă se afla un gardian, iar în

spate îl urma un altul, împungându-l cu ţeava puştii în coaste. Celulele se
înşiruiau una după alta, toate la fel, cu aceeaşi uşă metalică gri, cu
ferestruică. Singura diferenţă dintre ele era dată de cifrele arabe care
indicau numărul celulei. La fiecare ferestruică se înghesuiau chipuri de
deţinuţi privind în afară – toate erau buhăite, pământii, precum chipurile
unor duhuri în viaţă. Îl apucă tremuratul şi fiecare pas pe care îl făcea era un
adevărat chin. O deţinută se hlizea în spatele ferestruicii zăbrelite şi spunea:
„Domnule gardian, domnule, uitaţi aici doi mao ca să-mi cumpăraţi şi mie
nişte tampoane!” Bărbatul îi răspunse ocărând-o: „Fir-ai tu să fii de
vagaboandă!” Gao Yang întoarse capul către deţinută, însă pe dată simţi
cum gardianul îl împunge cu puşca, zicându-i:
— Mişcă!
La capătul culoarului, au intrat pe o uşă metalică, după care începea imediat
o scară îngustă, din lemn noduros. La fiecare pas, pantofii de piele ai
gardianului răsunau, însă el, desculţ cum era, mergea fără să scoată nici cel
mai mic zgomot. Scările de lemn se simţeau mai uscate, mai călduroase şi
infinit mai plăcute sub tălpi decât podeaua umedă de ciment din închisoare.
Scara era atât de lungă, încât părea fără sfârşit şi, cum urca în spirală, deja îl
ameţea şi îl făcea să gâfâie. Dacă n-ar fi fost gardianul cu puşcă în spatele
său, îmboldindu-l tăcut, s-ar fi întins pe treptele acelea, ca un câine mort.
Rana de la gleznă pulsa ca o inimă, iar în jurul ei era o mare umflătură. Îl
ardea, îl durea. „Stăpâne ceresc, ajută-mă să nu se infecteze!” rostea el o
rugăciune în mintea sa. „Dacă s-o infecta, femeia aceea rafinată o să fie,
oare, dornică să-mi cureţe rana?” Gândul acesta îi aduse de îndată în
amintire parfumul doctoriţei.
Era o încăpere mare, cu duşumea de lemn vopsit în roşu. Pereţii erau văruiţi
cu verde, dar pe alocuri căzuse tencuiala, lăsând la vedere albul peretelui.
Deşi era ziua în amiaza mare, din plafon luminau patru neoane lungi care
bâzâiau foarte tare. Lângă perete se afla o masă la care stăteau un gardian şi
două gardience, una dintre ele semănând cu o femeie dintre cele întâlnite la
culesul de roşii pe parcela cu legume. Pe perete se vedeau scrise câteva
cuvinte care erau toată ziua pe buzele gardienilor, aşa că îi păreau cât se
poate de cunoscute lui Gao Yang.
Un gardian îi porunci să se aşeze pe podea, ceea ce îl făcu să simtă o imensă
recunoştinţă, exprimată printr-o plecăciune adâncă. Apoi, i se ordonă să-şi
întindă picioarele şi să pună mâinile încătuşate pe genunchi, iar Gao Yang
se supuse întru totul.
— Te numeşti Gao Yang?
— Da.
— Vârsta?
— Patruzeci.
— Ocupaţia?
— Agricultor.
— Situaţia familială?
— Păi… de fapt, părinţii mei au fost moşieri. Apoi, guvernul a reabilitat
patru categorii de persoane, însă ai mei muriseră de mult şi, până la urmă,
eu nu ştiu dacă să mă socotesc fiu de moşier sau nu.
— Cunoşti politica guvernului?
— O cunosc, o cunosc – „Indulgenţă faţă de cei ce mărturisesc,
intransigenţă faţă de cei care nu se supun”. Cine nu cooperează va fi aspru
pedepsit de lege.
— În regulă. Relataţi-ne faptele infracţionale din data de 28 mai.

2
În ziua aceea, pe 28 mai, nori negri împovărau cerul. Gao Yang mâna căruţa
trasă atâtea zile la rând de măgăruşul din ce în ce mai slab şi mai prăpădit.
Ducea optzeci de legături de usturoi care de acum nici gând să mai fie
proaspăt, dar îşi încerca iarăşi norocul la oraş, doar-doar o reuşi să-l vândă.
Trecuseră deja nouă zile de la nenorocirea în care Unchiul al Patrulea îşi
pierduse viaţa, însă imaginile acelea încă îi apăreau în faţa ochilor pe
neaşteptate. În acest răstimp, fusese de patru ori la oraş şi vânduse cincizeci
de legături pe o sută douăzeci de yuani, din care plătise tot felul de taxe
însumând optsprezece yuani, drept care îi mai rămăseseră o sută doi yuani.
Cele optzeci de legături de usturoi pe care le mai avea în căruţă ar fi putut fi
vândute cu două zile în urmă, dimineaţa devreme, când Cooperativa de
Achiziţii şi Vânzări din judeţul Sudului instalase un punct de cumpărare a
usturoiului la nord de calea ferată, la un preţ de 1,2 yuani la kilogram. Când
Gao Yang ajunse la cântarul de la această staţie, îşi făcu apariţia din senin o
gaşcă de indivizi cu uniforme albe şi pălării cu boruri largi pe cap, conduşi
de Wang Tai.
Gao Yang îl salută plin de bunăvoinţă, dar de unde să aibă Wang Tai ochi
pentru el? În schimb, se luă la harţă şi la înjurături cu cei de la cooperativă
şi niciuna, nici două, le răsturnă cântarul.
— Până nu se umple depozitul meu, nimeni nu mai aduce nici măcar un fir
de usturoi din satul Paradis! porunci Wang Tai.
Cei de la cooperativă s-au urcat degrabă în maşini şi şi-au luat tălpăşiţa.
În aceste condiţii, Gao Yang n-avu încotro decât să-şi încarce usturoiul la
loc în căruţă. Se gândi să încerce încă o dată să-l salute pe Wang Tai, că
poate de data aceasta are mai mult noroc şi-l ia în seamă, dar descoperi că
n-avea pe cine saluta, căci Wang Tai dispăruse repede de acolo, cu oamenii
lui cu tot.
Pe 28 mai, cerul se adumbrise de nori şi părea că se apropie furtuna. Gao
Yang de abia trecuse calea ferată cu căruţa când deodată o vorbă începu să
se transmită din om în om: „Depozitul Cooperativei de Achiziţii şi Vânzări
s-a umplut, drept care usturoiul poate fi vândut la liber, oriunde”. „Păi, cam
pe unde să-l vindem?” „Depozitele din alte localităţi sunt controlate de ei, şi
atunci cui să-i vindem usturoiul?” „Indivizii ăştia cu pălării mari şi negri la
suflet n-au nici cea mai mică grijă dacă noi, ţăranii, murim sau trăim.” Toţi
comentau aprins, cuprinşi de un sentiment de dezamăgire, însă nimeni nu-şi
întorcea căruţa să plece acasă, ca şi cum în faţa lor mai licărea o brumă de
speranţă.
Căruţele înşiruite una după alta presau să ajungă tot înainte, aşa că,
asemenea lor, şi căruţa lui Gao Yang îşi urmă drumul mai departe. Nu după
mult timp însă, el descoperi că nu spre depozit se îndreptau cu toţii, ci o
luaseră pe renumitul Bulevard 1 Mai, către Piaţa 1 Mai din faţa Guvernului
Judeţean.
În piaţă se adunaseră mii de ţărani, cu căruţele doldora de usturoi, ceea ce
făcea ca aerul de acolo să fie de-a dreptul irespirabil din pricina izului
specific. Nori mari şi negri se înghesuiau iute pe cer, în timp ce ţăranii, tot
mai cătrăniţi, înjurau în stânga şi în dreapta. Zhang Kou, menestrelul orb
stătea într-o căruţă dărăpănată şi cânta la erhu. Cânta în gura mare, cu vocea
lui răguşită. La colţurile gurii i se adunase saliva ca o spumă albă.
Bietul de el, bătrânul Fang, la locul lui, un om cinstit!
Păcat că la Izvoarele Galbene s-a dus şi n-a mai revenit!
Fiece snop de usturoi cu sânge proaspăt e mânjit.
Cerul de atâtea strigăte îndurerate pare zdrobit.
Cerule, Stăpâne Ceresc, de ce ochii tăi nu sunt deschişi,
Să vezi nedreptăţile tuturor demnitarilor nemiloşi?
Cântecul lui Zhang Kou făcea inimile celor aflaţi în preajmă să vibreze
puternic. Se vedea emoţia pe chipul lor, iar în ochi furia le scăpăra precum o
flacără aprinsă în bezna nopţii. Gao Yang nu ştia ce gândeau ceilalţi, însă
inima îi era copleşită când de mâhnire, când de furie, deşi o spaimă ascunsă
parcă îi dădea târcoale. Avea o presimţire că ceva rău era pe cale să se
întâmple în acea zi, căci pe o străduţă din apropiere zărise nişte indivizi – n-
ar fi putut spune cine erau – care făceau fotografii mulţimii adunate acolo.
Ca prin vis îşi aminti că scena aceasta i se părea cunoscută, parcă o mai
trăise cu câţiva ani în urmă. Ar fi vrut să iasă de acolo şi să se îndepărteze,
dar în jur erau numai căruţe, ceea ce făcea imposibilă orice mişcare.
Traversând piaţa, au şi ajuns la sediul Guvernului Judeţean, aflat la capătul
de nord al bulevardului. Acolo, curtea era plină de pini şi plopi cu frunza
verde, de flori mari şi frumoase, iar în mijloc se afla o fântână arteziană
care arunca apa spre cer, pentru ca apoi să cadă cu stropi mari pe pământ.
Sediul guvernului se găsea într-o clădire frumoasă, cu patru etaje, cu
streaşină arcuită la colţuri şi placată cu ceramică galbenă. Chiar în mijlocul
curţii, drapelul roşu cu cele cinci stele flutura pe catarg. În imaginaţia lui
Gao Yang, om simplu, neumblat prin lume, sediul Guvernului judeţean era
la fel de grandios ca şi palatele din legende. Îşi aminti atunci că în urmă cu
câţiva ani se plătiseră nişte taxe la oraş pentru construcţia clădirii
respective. De multă vreme tot auzise lumea lăudând-o, însă abia azi avu
prilejul să constate cu ochii lui cât adevăr era în vorbele lor. Bulevardul 1
Mai era deja blocat de căruţele încărcate cu usturoi, care continuau să vină
din toate părţile. De aceea, şoferii nervoşi apăsau necontenit pe claxoane,
dar fără niciun folos, fiindcă nimeni nu-i lua în seamă. Vacarmul acela
îngrozitor îi dădea lui Gao Yang un sentiment profund de nelinişte, mai ales
gândindu-se că în toate acele maşini erau oameni care poate că aveau
probleme arzătoare de rezolvat, probleme publice, aşa încât statul în calea
lor chiar reprezenta o infracţiune. Îi trecu prin minte gândul ca de îndată să
îşi tragă măgăruşul la marginea drumului, dar oare cum ar fi putut el să se
mişte în marea aceea de căruţe? Privi în jur şi observă că nimeni nu lua
aminte la maşinile ce nu reuşeau să treacă. Văzându-i pe ceilalţi cât erau de
relaxaţi, pe neaşteptate se destinse şi el. Fie ce-o fi! La urma urmei, cel mai
rău lucru care se putea petrece era să-şi piardă încărcătura de usturoi. Că
doar nu era el singurul care încălca legea!
Orbul Zhang Kou îşi continua cântecul:
Copiii care plâng la mamele lor în braţe să şadă
Iar voi ceilalţi, dacă de usturoi nu scăpaţi,
Pe prefectul judeţului mergeţi de-l căutaţi!
Menestrelul avea gâtul uscat, aşa că cineva îi dădu o îngheţată pe băţ, pe
care începu imediat să o lingă. Apoi, îşi drese vocea şi îşi reluă cântecelul.
Un tânăr îmbrăcat cam ţipător ridică un casetofon micuţ şi îl apropie de
gura lui Zhang Kou, ca să-l înregistreze.
Poarta de fier forjat de la sediul Guvernului Judeţean se închise bine, dar se
vedeau câţiva oameni îmbrăcaţi frumos care scoseseră capetele pe
geamurile de la etaj, privind la ceea ce se întâmpla în curte.
Câteva sute de oameni, adunate la poartă, strigau:
— Domnule prefect, ieşi afară! Zhong Weimin, ieşi afară!
Izbiturile în poarta metalică, fie cu pumnii, fie cu ciomegele, făceau
vacarmul şi mai mare, iar poarta se zgâlţâia teribil, încât ai fi zis că o să se
prăbuşească dintr-o clipă în alta.
În contrast cu nebunia de afară, în sediul Guvernului Judeţean era o linişte
de mormânt şi nu se mai vedea nici ţipenie de om. O pisică gri traversă
curtea ca o săgeată şi îşi pierdu urma în crângul verde. Bătrânul de la Biroul
de relaţii cu publicul luă un lacăt mare şi îl puse grăbit la poartă, moment în
care o ploaie de scuipat se revărsă asupra lui prin poarta pe care tocmai o
fereca, însă el nu îndrăzni să zică nimic, ci o rupse la fugă de îndată ce îşi
termină treaba.
— Câine bătrân, câine de pază, vino repede şi descuie poarta! striga
mulţimea.
Şoferii cu maşinile blocate acolo nu mai apăsau claxoanele, ci ieşiseră în
afara maşinii, pe geam, şi priveau amuzaţi întreg spectacolul.
— Aduceţi-l pe prefectul judeţului! Aduceţi-l pe secretarul de partid! Să ni
se dea o explicaţie!
— Zhong Weimin, ieşi afară!
Gao Yang văzu un tânăr cu o faţă ca de cal, care se urcă pe plafonul unei
maşini, de parcă era un cocostârc într-o mulţime de găini.
— Oameni buni, nu mai zbieraţi aiurea! Dacă o să continuaţi aşa, prefectul
nu o să priceapă nimic din ce ziceţi. Strigaţi toţi după mine! spuse el cam
bâlbâit.
Mulţimea vui aprobând spusele lui.
— Numele prefectului este Zhong Weimin, adică „Zhong care slujeşte
poporul”. Ar trebui să-şi schimbe numele în „Zhong care se slujeşte pe
sine“, zise tânărul cu faţă de cal, agitând pumnul.
Mulţimea răspunse cu un vuiet la strigătul lui, iar Gao Yang se trezi că se
molipseşte şi el de entuziasmul general, zbierând alături de ceilalţi şi
fluturându-şi braţele în aer.
— Domnule prefect Zhong Weimin, ieşi degrabă să vezi poporul! continuă
tânărul agitator.
Avea o expresie stranie pe chip, iar buzele îi păreau cam rigide.
Mulţimea îi răspunse cu urlete pe care Gao Yang le găsea de-a dreptul
asurzitoare. Prin urmare, socoti de cuviinţă să contribuie şi el cu propriile
urlete la vuietul general.
— Dacă demnitarii nu slujesc poporul, atunci mai bine să se ducă acasă şi
să planteze cartofi! sări Faţă de Cal cu un slogan arhicunoscut.
Mulţimea preluă repede sloganul şi se porni a-l repeta întruna.
Într-un târziu, doi bărbaţi între două vârste, îmbrăcaţi în costume
occidentale, au ieşit din clădirea guvernului şi, stând îndărătul porţii, li s-au
adresat oamenilor:
— Voi, cultivatorii de usturoi, liniștiţi-vă! Liniștiţi-vă!
Mulţimea asculta tăcută, cu privirile aţintite asupra celor doi.
Unul dintre ei, cu faţa uscăţivă, spuse arătând către celălalt, un tip cam de
aceeaşi vârstă, care purta ochelari cu lentile heliomate:
— Voi, cultivatorii de usturoi, luaţi aminte! Acesta este domnul Pang,
directorul Biroului Administrativ al Prefecturii Judeţene, care are să vă facă
nişte precizări.
— Cultivatori de usturoi, vă vorbesc în numele prefectului judeţului, care
vă transmite că acţiunea voastră încalcă legea naţională. El vă cere să vă
întoarceţi degrabă la casele voastre şi să nu vă lăsaţi manipulaţi de unii
răufăcători, spuse directorul Pang.
— Şi cu usturoiul nostru cum rămâne? strigau oamenii care mai de care.
— Prefectul spune că depozitul Cooperativei de Achiziţii şi Vânzări este
plin deja, drept care cel mai bine ar fi să mergeţi acasă şi să căutaţi o
soluţie. Ce puteţi să vindeţi, vindeţi; ce nu păstraţi pentru consumul propriu,
spuse directorul Pang răspicat.
— Ia mai duceţi-vă dracului! Voi ne-aţi pus să plantăm usturoi şi acum vă
spălaţi pe mâini de toate. Nu cumva vă bateţi joc de noi?
— Ca să nu putem vinde usturoiul, aţi confiscat cântarele sau le-aţi făcut
ţăndări!
— Nu l-aţi cumpărat nici cu trei fen jumătatea de kilogram!
— Zhong Weimin, ieşi afară! Dacă demnitarii nu slujesc poporul, atunci
mai bine să se ducă acasă şi să planteze cartofi!
— Oameni buni, vedeţi-vă de treabă! Prefectul are treburi importante, nu
poate el acum să se întâlnească cu voi, spuse directorul Pang, furios, cu faţa
năduşită. Trebuie să înţelegeţi un lucru: prefectul conduce un judeţ întreg,
are multe treburi importante de rezolvat. Doar nu vreţi să se ocupe el de
vânzarea usturoiului vostru!
Auzind vorbele directorului Pang, Gao Yang simţi cum îi bubuie inima de
furie. Păi, da, prefectul conduce un judeţ întreg, doar n-o să vină el să-mi
vândă mie usturoiul! Ar fi vrut să plece din locul acela, însă era prins într-o
mare de căruţe şi oameni. Nu-i era cu putinţă să iasă de acolo şi să-şi piardă
urma, ceea ce îl enerva până la lacrimi.
— Să iasă prefectul! Să vină şi să vorbească cu noi!
— Aşa-i! Să iasă prefectul! Să iasă prefectul!
— Cultivatori de usturoi, vă avertizez încă o dată: Plecaţi imediat acasă!
Dacă nu înţelegeţi de vorbă bună, am să dau un telefon la poliţie, să trimită
câţiva oameni să vă dea o lecţie, spuse directorul Pang.
— Oameni buni, strigă Faţă de Cal, nu vă lăsaţi intimidaţi de ei! Noi n-am
încălcat legea cu nimic. Poporul vrea să-l vadă pe prefect. Ce este ilegal
aici? Prefectul este un slujbaş public, este ales de popor. Oare nu-i cu
putinţă să-l întâlnim?
— Cine mă-sa l-a ales pe ăsta? Eu habar n-am dacă-i alb la faţă sau e
negricios. Cum a fost ales?
— Zhong Weimin, ieşi afară! Zhong Weimin, ieşi afară!
— Aţi depăşit orice limită! tună vocea directorului Pang.
— Jos demnitarii corupţi! Jos birocraţia!
Gao Yang îl văzu pe Gao Ma cum se urcă în căruţă şi strigă, fluturându-şi
pumnul ameninţător, după care înşfacă un snop de usturoi şi îl aruncă în
curtea Guvernului Judeţean.
— Nouă nu ne mai trebuie usturoiul! Luaţi-l voi, stăpânilor!
Dintr-odată, oamenii parcă au înnebunit, iar sute de snopuri de usturoi au
început să zboare, de parcă le crescuseră aripi, şi să aterizeze în curte.
Directorul Pang se întoarse şi o rupse la fugă înspre clădire.
— Puneţi mâna pe el! Se duce să dea telefon şi să cheme poliţia, strigă
cineva din mulţime.
Poarta verde de fier forjat începu să se clatine violent. Mulţimea se izbi de
câteva ori, cu gândul să o doboare. Ciomegele, pumnii, umerii, cărămizile
sparte şi bucăţile de ţiglă – toate deveniseră arme de luptă.
— Înainte! Intraţi în Guvern, să-l căutăm pe prefect, ca să stea de vorbă cu
noi!
Lacătul de pe poartă se schimonosise sub atâta presiune şi căzu la pământ,
după care poarta se deschise larg, lăsând puhoiul de oameni să năvălească
în curte. Gao Yang nu putea opune rezistenţă şi curând se trezi dus de val.
Nu aruncase nici măcar un snop din usturoiul lui, iar acum singura lui grijă
era ca nu cumva bietul măgăruş să fie zdrobit, doar că nu mai exista
nicicum cale de întoarcere.
Mulţimea aproape că îl ducea pe sus, căci el se simţea de parcă nici nu
atingea cu tălpile plăcile octogonale de ciment cu care era pavată curtea.
Când trecu pe lângă fântâna arteziană, stropi de apă răcoroşi i-au căzut în
ploaie pe faţă. Se năpusti şi el în clădire, călcând pe podeaua pavată cu
mozaic. Culoarele răsunau de atâta zgomot, cu ecouri de geamuri făcute
ţăndări, dulapuri izbite cu picioarele şi strigătele de spaimă ale unor femei.
În toată neliniştea aceea teribilă, Gao Ma fu cuprins de o stare de euforie,
necunoscută până atunci, care îl îndemnă să se repeadă într-un birou, unde
văzu în faţa ochilor tot felul de obiecte luxoase care îl umpleau de invidie şi
ură. Începu să exploreze locul, aşa că deocamdată luă un ghiveci cu un
cactus înflorit, ochi o fereastră cu un geam strălucitor precum cristalul şi-l
zvârli. Geamul se făcu ţăndări, aproape fără pic de zgomot, lăsând ghiveciul
să treacă lesne prin el. Se repezi la geam şi văzu ghiveciul acela de culoare
roşie făcut bucăţele, iar florile şi cioburile de geam împrăştiate peste tot pe
cimentul din faţa clădirii. Din nou acea senzaţie de euforie! Se întoarse în
încăpere, de unde luă un acvariu oval, cu peştişori aurii şi admiră pentru o
clipă peştişorii roşii şi pe cei negri, toţi bine hrăniţi, cu siguranţă, după cât
de dolofani se arătau. Apa care se vălurea în fel şi chip, dar şi mizeria
ridicată de pe fundul acvariului îi tulburaseră de-a binelea, aşa că se agitau
în toate direcţiile. Din acvariu răzbătea un miros urât, nesuferit, care îl făcu
pe Gao Yang şi mai tare să-şi dorească să sape de el, drept care aruncă şi
acvariul prin geam. Din nou sticla se sparse lent, aproape cu încetinitorul.
Se aplecă peste geam şi urmări acvariul strălucitor cum împroaşcă apa care
licărea, cioburile strălucitoare căzând în urma lui şi peştişorii roşii şi cei
negri înotând prin aer. Ajuns pe ciment, acvariul se sparse şi el în tăcere.
Privea uluit peştişorii care înotau pe ciment, imagine care îl cam nelinişti la
un moment dat. Îşi ridică privirea şi observă că piaţa întreagă era o
viermuială de oameni şi animale, în care măgăruşul şi căruţa lui nu se mai
vedeau nicăieri. Îl cuprinse panica. Mulţimea tot năvălea înspre clădirea
Guvernului Judeţean, în timp ce pe o alee din partea de răsărit a pieţei venea
o trupă de poliţişti cu uniforme albe. Alergau iute şi pătrunseră în piaţă ca o
haită de lupi care se năpustea în ţarcul cu oi. Îşi făceau loc cu bastoanele,
lovind în stânga şi-n dreapta şi era limpede că se îndreptau spre Guvernul
Judeţean. Gao Yang se întoarse, cu gândul să scape cât mai repede de acolo,
însă descoperi că în încăperea aceea se refugiaseră câteva zeci de oameni.
Deci nici gând să poată scăpa. Nu că i-ar fi trecut prin minte că o va găsi
acolo pe Mătuşa Fang a Patra, amestecată în mulţime, ţopăind pe picioarele
ei mici.
Un tânăr îmbrăcat cu o vestă albă pe care era imprimată o ancoră strigă:
— Ăsta e biroul prefectului de judeţ. Puneţi mâna pe el!
La auzul acestor vorbe, Gao Yang se înfioră. „Cerule! Am dat buzna în
biroul prefectului şi i-am mai şi făcut ţăndări ghiveciul, acvariul, geamul.”
Ar fi vrut să fugă, dar prin încăpere ciomegele zburau în toate direcţiile, aşa
că, neavând încotro, rămase pe loc, încremenit. Zeci de ghivece cu flori,
aşezate pe podea în biroul acela, au prins apoi să zboare pe fereastră precum
artileria grea, iar unul dintre ele probabil că nimeri pe cineva de jos,
judecând după strigătele şi înjurăturile care se auzeau.
Stampele cu inscripţii de pe pereţi au fost sfâşiate, iar un tânăr chiar a spart
un dulap cu o halteră, împrăştiind peste tot dosarele, cărţile, documentele
dinăuntru. Apoi, cu aceeaşi halteră a zdrobit şi două telefoane de pe birou.
În timpul acesta, Mătuşa a Patra trăgea şi ea de tot ce apuca în jurul ei.
Smulse draperiile de satin verde de la geam şi apoi trase de ele cu ambele
mâini până le sfâşie, de parcă i-ar fi smuls unui duşman părul din cap.
— Să mi-l aduci înapoi pe bărbatul meu! striga ea înlăcrimată. Să mi-l
aduci înapoi!
Câţiva ţărani răvăşeau sertarele, iar tânărul cu haltera făcu ţăndări cristalul
de pe birou, după care îşi vărsă furia pe scrumiera metalică aflată la
îndemână acolo. Se vede treaba că prefectul plecase în mare grabă de acolo,
căci ţigara încă mai fumega în scrumieră. Zărind cutia cu ţigări marca
Ginseng şi chibriturile de pe birou, tânărul scoase o ţigară şi şi-o îndesă
între buze, spunând:
— Acum am să stau şi eu pe tronul marelui prefect!
Aşadar, se aşeză bine pe scaunul din ratan al prefectului, aprinse o ţigară,
după care îşi cocoţă picioarele încrucişate pe birou, mulţumit de sine. În
acest timp, mai mulţi ţărani se înghesuiau să pună mâna pe ţigările din
cutie. Mătuşa a Patra făcu o grămadă din draperiile de satin, stampe şi
documente, pe care le aprinse scăpărând chibritul de pe birou. Într-o clipă,
draperiile au început să scoată un fum albicios, iar apoi, foarte repede
flăcările au cuprins hârtiile şi au ajuns la dulapurile vechi agăţate pe pereţi.
Mătuşa a Patra căzu în genunchi şi, făcând plecăciuni cu capul până la
podea, mormăia:
— Bărbate, te-am răzbunat!
Pe măsură ce flăcările se înteţeau, oamenii se buluceau spre ieşire precum
un roi de albine. Gao Yang o trase pe Mătuşa a Patra, spunându-i:
— Fugi, dacă nu vrei cumva să arzi de vie aici!
Fumul dens care se vălurea pe hol dovedea faptul că nu numai acel birou
fusese incendiat. Totul părea să se zgâlţâie – şi tavanul, şi podeaua. Oamenii
fugeau la întâmplare, doar-doar să scape cumva de acolo. Gao Yang o trase
pe Mătuşa a Patra pe uşă, iar pentru o clipă îi fulgeră prin minte imaginea
cu peştişorii negri şi cei roşii, dar totul era doar o frântură din amintirile
sale, căci în faţa lor cam vreo mie de oameni se îngrămădeau, se agitau, iar
cei care se împiedicaseră şi căzuseră pe jos zbierau de durere, călcaţi în
picioare. O ţinea strâns de mână pe Mătuşa a Patra şi aşa au reuşit să-i
depăşească pe cei şapte-opt poliţişti înarmaţi şi să scape din acel infern.

— Tu ai fost în fruntea celor care au distrus biroul prefectului? întrebă pe

un ton grav poliţistul care stătea în mijlocul încăperii.
— Domnule ofiţer, eu nu ştiam că acela e biroul prefectului… dar când au
spus ceilalţi că e biroul lui, eu n-am mai îndrăznit să clintesc un pai… spuse
Gao Yang, aşezându-se în genunchi.
— Stai jos aşa cum stăteai adineauri, îi ceru poliţistul pe acelaşi ton grav.
Adică vrei să spui că, dacă era biroul altcuiva, totul era în regulă, nu?
— Domnule ofiţer, eu nici nu pricepeam ce se întâmplă, m-am lăsat dus de
mulţime… Domnule, eu de mic am fost potolit, la locul meu, în viaţa mea
n-am făcut nicio faptă rea…
— Dacă n-ai fi fost aşa de la locul tău, bănuiesc că te-ai fi dus să pui foc şi
la Consiliul de Stat! spuse batjocoritor poliţistul.
— Nu eu am pus focul… ci Mătuşa a Patra…
O poliţistă îi înmână ofiţerului o hârtie scrisă, pe care acesta o citi şi apoi
spuse:
— Gao Yang, tu ai spus toate astea?
— Eu am spus.
— Vino şi semnează!
Unul dintre poliţişti îl trase până la masă, iar poliţista îi dădu un pix. Gao
Yang îl luă cu mâna tremurândă, dar de emoţie nu-şi amintea nicicum dacă
semnul „Yang“ are trei linii orizontale sau două.
— Trei linii, spuse poliţista.
— Duceţi-l înapoi în celulă!
— Domnule ofiţer!
Gao Yang se prăbuşi în genunchi şi se jelea:
— Domnule ofiţer, mi-e frică să mă mai întorc în celula aceea.
— De ce?
— Ceilalţi s-au înţeles să mă terorizeze. Domnule, vă implor, trimiteţi-mă
în altă celulă.
— Duceţi-l în celulă cu condamnatul la moarte! spuse un poliţist care stătea
în mijlocul încăperii unui coleg de lângă el.
— Numărul 9, vrei să stai cu condamnatul la moarte?
— Da, vreau, numai să nu mă mai trimiteţi înapoi, în celula aceea…
— Bine, dar ai grijă de el să nu încerce cumva să se omoare. Asta va fi
treaba ta, şi, dacă o vei îndeplini, vei primi în plus, la fiecare masă, câte o
chiflă.

Condamnatul la moarte era un tip gălbejit la faţă, bărbierit, cu ochii verzi,

care se tot roteau în orbite – o apariţie înfricoşătoare.
De cum intră în celulă, Gao Yang realiză ce greşeală teribilă făcuse. Acolo
se găsea doar un pat, iar pe jos o rogojină putrezită. Condamnatul la moarte
avea cătuşe la mâini, picioarele legate şi stătea ghemuit într-un colţ al
celulei, privindu-l plin de ură.
Gao Yang făcu o plecăciune uşoară şi îl salută din cap.
— Frăţioare, spuse el, m-au trimis să stau aici cu dumneata.
Condamnatul rânji, moment în care chipul lui se arătă a fi galben-auriu şi
dinţii tot aşa.
— Vino… vino… îl chema condamnatul, tot dând din cap.
Gao Yang era cam temător, dar văzându-l că are şi mâinile şi picioarele
legate, se gândi că nu se poate întâmpla nimic, aşa că se apropie încetişor,
cu băgare de seamă.
Condamnatul râdea şi îi făcea semn din cap să se apropie mai mult, mai
mult şi mai mult.
— Frăţioare, pot să te ajut cu ceva?
Fără să scoată nicio vorbă, individul îşi întinse mâinile prinse în cătuşe şi îl
izbi pe Gao Yang în cap. Acesta trase un ţipăt de durere, se rostogoli şi
târându-se, se refugie lângă uşa metalică. Condamnatul sări după el, aşa
cum era, cu cătuşe la mâini şi picioarele legate, hârşâind podeaua cu
cătuşele. În privirea lui se vedea limpede dorinţa de a ucide. Gao Yang se
strecură pe sub braţele lui întinse şi fugi pe pat, dar condamnatul sări după
el, drept care Gao Yang se refugie din nou lângă uşă. Au repetat cursa
aceasta de mai multe ori, până când condamnatul, istovit de atâta zbucium,
se aşeză pe pat şi spuse scrâşnind din dinţi:
— Dacă îndrăzneşti să te mai apropii de mine, îmi înfig colţii în tine şi te
sfâșii. De vreme ce tot am să mor, ar fi bine să trimit pe cineva înaintea
mea.
În noaptea aceea, oricât de epuizat se simţea, Gao Yang se sforţă din
răsputeri să rămână treaz. Lumina care stătea aprinsă continuu îi dădea un
sentiment de siguranţă. Se ghemui lângă uşa metalică, păstrând o distanţă
cât putea el de mare faţă de colegul de celulă, ca să fie sigur că are timp să
fugă.
Condamnatul rămase treaz toată noaptea. Ochii lui verzi îl urmăreau şi, ori
de câte ori Gao Yang începea să moţăie, condamnatul se ridica în picioare şi
se repezea înspre el, târându-şi cătuşele pe podea. Avea aceeaşi privire de
ucigaş însetat. Gao Yang îşi aminti o poveste înfricoşătoare pe care o auzise
pe când era mic, despre cum este să stai în aceeaşi încăpere cu un mort. Se
spunea că în toiul nopţii, când toţi adormeau, mortul se ridica şi începea să-i
bântuie pe cei vii şi abia la cântatul cocoşilor cădea la pământ. Experienţa
prin care trecea el acum semăna foarte mult cu întâmplarea din poveste,
doar că dacă cei din poveste puteau câştiga o sumă frumuşică petrecându-şi
noaptea cu un mort, el nu se alegea decât cu o chiflă în plus la masă.
Era greu de îndurat statul într-o celulă obişnuită, sub teroarea celorlalţi
deţinuţi, dar la fel de greu era şi să nu pună geană pe geană, păzindu-l pe
condamnatul la moarte.
Se gândi că, dacă aşa va fi să-şi petreacă zilele şi nopţile, într-o lună îşi va
găsi el însuşi sfârşitul.
Regreta nespus că ceruse să fie adus aici.
„Stăpâne Ceresc, ajută-mă să scap de aici! Şi de o fi să se întâmple aşa
ceva, chiar de-ar fi să-mi verse cineva rahat în cap, n-am să protestez, n-am
să înjur, n-am să sar la bătaie, n-am să cer nimic.“
 Capitolul 17

Oameni buni, să nu vă temeţi de năduşeala de pe frunte,

Să leneviţi să nu vă treacă câtuşi de puţin prin minte!
Când are apă din belşug, usturoiul creşte peste noapte.
El e aurul pe care fiecare din voi să-l transforme în bani poate.
Fragment din balada interpretată de Zhang Kou în luna aprilie, încurajându-
i pe oameni să se lupte cu seceta

Luna plină se ridica încetişor pe cer, ca o floare plină de voluptate, iar

razele ei, asemenea parfumului, se răsfirau peste întreaga sălbăticie. Un
vânt călduţ şi uscat, cum numai în luna aprilie poţi întâlni, sufla peste
câmpuri. De luni de zile nu mai căzuse un strop de ploaie, aşa că pământul
era însetat şi plin de crăpături precum buzele ţăranilor. Din pricina arşiţei,
cerealele aveau culori ruginii, iar mlădiţele de usturoi care de abia scoseseră
capul la iveală stăteau cam pleoştite.
Pe câmp, felinarele licăreau peste tot, căci toţi ieşiseră să-şi ude culturile de
usturoi cu găleata. Şi Gao Ma era printre ei. Fântâna din care scoteau apa nu
era prea spornică, fiindcă după vreo douăzeci de găleţi rămânea fără apă de
parcă ar fi secat. Trebuia să aştepte apoi o vreme ca apa să izvorască iarăşi
şi să umple fântâna. Profitând de acest răgaz, Gao Ma se duse pe parcela cu
usturoi a lui Wang Changli, bătrânul cu barba căruntă, aflată la vreo
cincizeci de metri depărtare, ca să mai stea de vorbă cu el.
Acesta îşi montase un troliu la fântână pentru a coborî găleata mai adânc,
numai că nici pe el nu-l binecuvântase natura cu mai multă apă. Gao Ma se
repezi într-acolo plin de speranţă, însă când ajunse constată că şi bătrânul
păţise la fel ca el, fiind nevoit să aştepte ca fântâna să se îndure şi să-i mai
dea ceva apă.
— Bunicule al Treilea, fă şi matale o pauză şi hai să tragi un fum! îl
îndemnă Gao Ma.
— Fie! Că bine zici! încuviinţă bătrânul pe dată, sprijinindu-şi găleata cu
vârful piciorului de marginea fântânii.
— Bunicule al Treilea, mai spune o poveste! îi zise Gao Ma oferindu-i
bătrânului Wang o ţigară pe care tocmai o răsucise.
— Ei, de unde să mai scot eu o poveste? spuse bătrânul şi trase un fum din
ţigara aprinsă care îi aşternea o lumină roşie pe buze.
În adâncul fântânii răsuna gâlgâit de apă, în timp ce undeva, în depărtare,
duduia un motor diesel. Mlădiţele de usturoi care fuseseră deja udate îşi
ridicaseră frunzele, dornice să fie scăldate de razele lunii. Păsări care îşi
slobozeau strigătele în văzduh alunecau lin pe lângă luna uriaşă cocoţată pe
cer.
— Ai fost vreodată în Golful Familiei Zhang? întrebă bătrânul Wang.
— N-am fost.
— Broaştele din golful acela nu orăcăie niciodată.
— Cum se face că nu orăcăie?
— Ascultă la mine! Am să-ţi istorisesc o poveste.

Razele lunii se strecurau printre zăbrelele de la fereasta celulei unde Gao

Ma fusese închis singur, ca toţi ceilalţi infractori periculoşi.

În Golful Familiei Zhang trăia o mamă cu fiul ei. Pe femeie o chema Zhang,
pe numele de fată – Liu, iar pe băiat îl chema Jiuwu. Acesta avea o minte
sclipitoare, era mai deştept decât toţi copiii, drept urmare mama lui hotărî să
cerşească pe stradă, ca să-i poată aduna banii pentru şcoală. Jiuwu era însă
tare obraznic şi mereu deranja orele la şcoală. Profesorul mai întâi le dădea
copiilor temele pentru acasă şi apoi pleca. Unde pleca? Păi, aici începe
povestea noastră.
Se spune că la şcoala aceea era un băieţel pe nume Dongsheng, a cărui
mamă era deosebit de frumoasă. Porecla ei era Capac de Ceainic. Într-o zi,
profesorul îl întrebă pe copil: „Dongsheng, mama ta se gândeşte vreodată la
mine?“ Băiatul, de îndată ce ajunse acasă, îi şi spuse mamei lui: „Mamă,
profesorul vrea să ştie dacă te gândeşti vreodată la el“. Femeia zâmbi, dar
nu spuse nimic. Zilele treceau una după alta şi în fiecare zi profesorul îi
punea aceeaşi întrebare copilului, iar acesta, la rândul său, îşi întreba mama.
Într-o zi însă, femeia îi răspunse: „Spune-i profesorului tău că mă gândesc
la el şi că îl invit mâine pe la noi pe acasă“. A doua zi, de dimineaţă, când
profesorul adresă binecunoscuta întrebare, copilul îi răspunse după cum îl
învăţase mama lui. De îndată ce le dădu elevilor tema pentru acasă,
profesorul se întoarse şi ieşi grăbit pe uşă. Ajunse într-un suflet acasă la
Dongsheng, unde mama lui, sulemenită toată, îl aştepta stând pe kang.
Profesorul, de cum o văzu, se repezi asupra ei cum se repede un motan la
vederea şoricelului şi începu să o pipăie pe sâni şi să o sărute. Femeia
chicotea întruna şi îl lăsă s-o pipăie peste tot. Când bărbatul încercă să-i
desfacă pantalonii, ea îl împinse uşor, dar fără prea mare folos. Atunci, pe
neaşteptate, se auzi o bătaie în uşă.
— E de rău! spuse femeia. S-a întors tatăl copilului.
La auzul acestor vorbe, pe profesor îl cuprinse disperarea, cu atât mai mult
cu cât ciocănitul se înteţea.
— Domnule profesor, zise mama lui Dongsheng, în camera cealaltă este o
piatră de morărit. Du-te înăuntru şi prefă-te că eşti măgarul care învârte
moara.
Profesorului nici că-i mai păsa de altceva decât cum să scape cu viaţă de
acolo. Putea oare să nu-i dea ascultare femeii? Într-adevăr, în mijlocul
camerei era o piatră de morărit, cu vreo două kilograme de grâu răsturnate
deasupra, pentru măcinat. Profesorul apucă mânerul şi începu să învârtă
moara, care nu era nici mică, nici mare, ci taman bună pentru un om ca s-o
învârtă. O auzi pe femeie cum se dă jos de pe kang fără grabă şi deschide
uşa.
— Ce făceai în casă? zbieră bărbatul ei. Nu cumva ai ascuns un bărbat aici?
— Ce prostii mai spui! îl apostrofă mama lui Dongsheng. Am împrumutat
un măgar să ne învârtă moara. Doar ştii bine că s-a terminat făina!
— E un animal ascultător? întrebă el.
— Deloc, şi mi-a luat mult să-l pun la treabă. De aceea ţi-am deschis aşa
greu uşa, zise femeia. Şi, mă rog, de ce mă acuzi că aş fi ascuns un bărbat
aici?
— Stai aici, îi răspunse bărbatul, că mă duc dincolo să-i trag o mamă de
bătaie măgarului. Aşa o să te răcoreşti şi tu de atâta furie.
În camera de morărit, profesorul aproape că făcuse pe el de frică şi ca să fie
sigur că nu e descoperit, învârtea moara cu mare zel.
— Auzi? zise femeia. Totuşi, măgarul ăsta e ascultător. Când a prins de
veste că vrei să-l baţi, s-a pus pe treabă bine de tot.
— Atunci încălzeşte-mi şi mie o ulcică de vin!
Profesorul îi auzea pe cei doi cum beau vin pe kang, cum chicoteau şi se
distrau. Greu de descris ce simţea el în sufletul lui, fără îndoială o
amărăciune fără margini şi tot gândindu-se aşa, nici nu realiză când mai
slăbi ritmul.
— Ai împrumutat un măgar leneş. Las’ că mă duc şi îi trag o mamă de
bătaie nenorocitului! zise bărbatul.
Auzind ameninţările din nou, profesorul înteţi ritmul că aproape zbura în
jurul pietrei de măcinat.
— Nu te da jos, bărbate! îi zise femeia. Cum îţi aude vocea, aleargă de-i
scapără copitele.
În timpul acesta, profesorul năduşise din cap până-n picioare de atâta
muncă, dar nici că îndrăznea să mai slăbească ritmul.
— Capac de Ceainic, dacă tot nu-i acasă copilul, ce-ar fi să ne distrăm şi noi
puţin?
— Afurisitule, zise femeia, dar tare pofticios mai eşti! Nu ţi-e teamă că ne
aude măgarul?
— Mă duc să-i astup urechile.
Profesorul simţea că o să-i plesnească inima de spaimă şi, auzind aceste
vorbe, şi mai tare trăgea la piatra de măcinat.
— Lasă, nu te mai duce, că măgarul ăsta are treabă acolo să învârtă moara,
nu să ciulească urechile la noi!
Bietul profesor n-avu încotro decât să se tot învârtă, ascultând cum îşi
făceau de cap cei doi pe kang. Se simţea precum mutul care a mâncat
ierburi amare şi n-are cum să dea glas amărăciunii din suflet. După ce în
încăpere cei doi îşi isprăviră treaba, tatăl lui Dongsheng spuse:
— Femeie, eu mă duc la prăşit pe dealul din sud.
— Du-te! îi răspunse ea, privindu-l cum închide uşa în urma lui.
Apoi, femeia intră în grabă în camera alăturată, unde îl găsi pe profesor
prăbuşit cu capul pe piatra de măcinat.
— Profesore, pleacă repede de aici, cât e bărbatul meu la prăşit.
Profesorul îşi luă tălpăşiţa mâncând pământul. După câteva zile, Dongsheng
îi spuse:
— Domnule profesor, a zis mama că iar se gândeşte la dumneavoastră.
Profesorul îl apucă pe băiat de mână şi îi trosni una cu indicatorul.
— Nemernicule! Iar vă trebuie nişte făină?

Gao Ma izbucni în hohote de râs şi spuse:

— Profesorul ăsta chiar că a învăţat ce înseamnă suferinţa!
— Cât adevăr este în vorba aceea: „Când eşti sătul şi ţi-e cald, toate poftele
ţi se stârnesc, dar când ţi-e foame şi ţi-e frig, toate pornirile rele se
năpustesc”, spuse bătrânul Wang. Acum câţiva ani, hoţii şi bandiţii erau
peste tot, dar acum s-au mai împuţinat. În schimb, mulţi au ajuns să umble
pe la casele altora. Dacă tu, băiete, ţi-ai fi văzut de treaba ta, n-ai fi lăsat-o
pe Jinju cu burta la gură.
Gao Ma se ridică în picioare, stânjenit.
— Bunicule al Treilea, noi ne iubim. Mai devreme sau mai târziu o să ne
luăm.
Bătrânul scutură din cap şi spuse:
— Băiete, eu văd un nor negru pe fruntea ta. Într-o sută de zile, ai să cunoşti
vărsarea de sânge. Fii cu mai multă băgare de seamă şi ieşi cât mai puţin
din casă!
— Eu nu cred în prostiile astea! comentă Gao Ma.
— Nu, nu, nu, trebuie să crezi, îi spuse bătrânul Wang şi continuă misterios:
Anul acesta, în primăvară, au răsărit doi sori pe cer, ceea ce nu-i deloc un
semn bun. În noaptea de Anul Nou, pe la al cincilea ceas din noapte, m-am
dus acasă la Gao Zhileng şi mă uitam la televizor, când pe ecran a apărut un
bărbat – sau poate era o femeie – care cânta: „Un foc mare, un foc mare, un
foc mare va pârjoli colţul de nord-est“. Nici acesta nu-i semn bun.

Gao Ma se zvârcolea în pat şi se gândea că tot ce spusese bătrânul se

adeverise. „Am dat de belea! În pădurea din nord-est într-adevăr a fost un
foc pârjolitor. Când ai acasă un om bolnav, ajungi uşor să crezi lucruri de
felul acesta. Bătrânul Wang nu-i un om simplu, cum am crezut eu.“

— Hai, înapoi la udat! îl îndemnă bătrânul. Când o să rămână fântâna iarăşi

fără apă, mai stăm de vorbă.

„Eram fericit atunci“, se gândi Gao Ma. Îi venea să râdă amintindu-şi

povestea cu profesorul care măcina grâul. „Se ridicase apa cam de jumătate
de metru în fântână, aşa că am udat şi eu usturoiul. Mlădiţele de un verde
crud luceau sub bătaia razelor lunii pline care devenea tot mai mică şi mai
strălucitoare. Acolo, în câmp, aerul era proaspăt, iar mlădiţele păreau
argintate, în timp ce apa se strecura prin canalele de irigaţii ca un şarpe
alunecos. La vremea aceea, sufletul îmi era plin de încredere. Îmi pusesem
toate speranţele, ba chiar şi întreg destinul, în recolta de usturoi. Acum nu
mai am nimic, totul s-a terminat.“

— Cântarul meu a fost confiscat de nenorocitul acela de la Biroul de

Măsurători.
— Aici nu sunt permise înjurăturile! spuse poliţistul care stătea în mijlocul
camerei.
— El a spus că nu e bun cântarul meu, iar când am protestat mi-a călcat
cântarul în picioare. Mai mult decât atât, mi-a mai dat şi o amendă de zece
yuani. Mă gândeam că preţul la un jin de usturoi a scăzut de la şase mao la
un mao, iar în cele din urmă a ajuns la trei fen. Contractele pe care le
semnase satul nostru cu alte judeţe au fost anulate, iar atunci când au venit
cumpărătorii, au fost puşi de către cei de la Cooperativa de Achiziţii şi
Vânzări să facă cale întoarsă. Toate acestea i-au afectat pe cultivatorii de
usturoi şi, cu cât mă gândeam mai mult, cu atât deveneam mai furios, aşa că
m-am urcat pe maşină şi am strigat câteva vorbe împotriva lor. Mai întâi,
am strigat: „Jos demnitarii corupţi!“, iar apoi, „Jos birocraţia!“ Dacă vreţi
să-mi găsiţi vină, găsiţi-mi! E în puterea voastră s-o faceţi. Tăiaţi-mi capul,
împuşcaţi-mă, îngropaţi-mă de viu! Pentru mine e tot una. Oricum ar fi, eu
vă urăsc pe voi, demnitarii, nişte câini nemiloşi care îi zdrobesc pe oamenii
de rând. Vă urăsc!

— Bunicule al Treilea, ia o pauză şi hai să tragi un fum! zise Gao Ma.

Bătrânul Wang propti găleata cu piciorul de marginea fântânii şi se lăsă pe
vine.
Luna era limpede şi strălucitoare, iar întreaga lume se vădea aşijderea ei.
— Bunicule, aţi pus îngrăşăminte la usturoi?
— Nu, nici că mai pun, zise bătrânul pe un ton categoric. Eu n-am încredere
în indivizii ăia de la Cooperativa de Achiziţii şi Vânzări, care nu au în minte
nimic altceva decât câştigul. De unde ştiu eu ce pun ei în îngrăşăminte?
— Bunicule, exagerezi cu grija! Orice ar pune, nu pot ei să contrafacă
îngrăşămintele chimice, spuse Gao Ma.
— Din vechime se spune că nu există negustor cinstit care să nu păcălească.
Altfel, cum crezi că s-ar fi îmbogăţit ei? spuse bătrânul Wang dispreţuitor.
A fost lăsat aşa prin edict imperial.
— Şi dacă a fost cu edict imperial, asta înseamnă că va rămâne aşa pe
vecie? întrebă Gao Ma.
— Da, pe vecie. Doar ţi-am spus că broaştele din Golful Familiei Zhang nu
mai orăcăie.
— Tot prin edict imperial? Şi despre care împărat e vorba?
— Stai să continui de unde am lăsat povestea mai devreme.
Gao Ma îşi strânse puţin umerii, căci simţea cum se lasă răcoarea.
— După ce pleca profesorul din clasă, începu bătrânul Wang, Zhang Jiuwu
dădea fuga la catedră şi se aşeza pe locul lui, ordonându-le obrăznicăturilor
din clasă să se împartă în două grupe şi să se ia la bătaie. Când se încheia
bătaia, el stabilea cine are merite şi cine are vină, cine trebuie răsplătit şi
cine pedepsit, ca un împărat. Într-o zi, profesorul, înainte să intre în clasă, a
observat pe fereastră jocul lui Jiuwu. A tuşit, ca să-şi anunţe prezenţa şi a
intrat. Copiii s-au aşezat degrabă la locurile lor şi au început să-şi repete
lecţia. Profesorul a făcut linişte în clasă şi a spus: „Zhang Jiuwu, ţi-ai
învăţat lecţia?“ Zhang Jiuwu s-a ridicat în picioare, în acest timp răsfoind
cartea la repezeală. „Am învăţat-o“, a răspuns el. „Neisprăvitule“, gândi
profesorul „ţi-ai aruncat repede un ochi şi asta se cheamă învăţat?“ Apoi, a
zis cu voce tare: „Spune lecţia!“ Zhang Jiuwu a închis cartea şi a spus lecţia
pe dinafară, fără cusur. Profesorul a încuviinţat din cap şi a spus: „Jiuwu,
stai jos!“ Din acea zi, profesorul a început să-l trateze diferit pe băiat,
învăţându-l mult mai mult decât pe ceilalţi, iar Jiuwu rumega cartea tot aşa
cum vaca rumegă iarba. În mai puţin de şase luni, profesorul îl învăţase
toată bruma de cunoştinţe pe care o avea. Într-o bună zi, când şi-a făcut
bagajele să plece, i-a lăsat un bileţel în care îi spunea: „Jiuwu, Jiuwu, aşa
cum arată constelaţiile, vei avea o ascensiune fulminantă în viaţă. Să nu-ţi
uiţi niciodată profesorul!“ După aceea, a venit iarăşi un profesor tobă de
carte şi care se pricepea de minune să remarce elevii talentaţi. Imediat l-a
ochit pe Jiuwu şi l-a scutit de taxa şcolară. Cei doi, maestru şi discipol,
adeseori stăteau de vorbă şi deveniseră foarte apropiaţi. Odată, au stat de
vorbă până în miez de noapte, când profesorul s-a vârât sub plasa de ţânţari
şi s-a culcat, lăsându-l pe Jiuwu să doarmă pe biroul lui. Era o noapte de
vară, iar ţânţarii au dat târcoale până au reuşit să se strecoare pe sub plasă şi
să-l umple de înţepături pe profesor. Auzindu-l pe Jiuwu cum respira liniştit
şi dormea fără să-i pese de ţânţari, profesorul s-a enervat şi, ridicându-se în
capul oaselor, l-a întrebat: „Jiuwu, dar pe tine nu te muşcă ţânţarii?“ „Dar
aici nu sunt ţânţari!“ i-a răspuns băiatul. „Nu sunt ţânţari?“ a întrebat
profesorul intrigat. „Şi nu ţi-e cald?“ Jiuwu i-a răspuns că nu-i e cald câtuşi
de puţin. Atunci, profesorul i-a făcut o propunere: „Jiuwu, ce-ar fi să
schimbăm locurile? Vino tu aici, sub plasa de ţânţari şi mă culc eu pe birou.
S-a făcut?” Zhang Jiuwu a încuviinţat. Când profesorul s-a întins pe birou, a
simţit adierea unei brize răcoroase şi… nici urmă de ţânţari. Era de-a
dreptul bulversat şi nu-şi putea explica misterul, însă cum îşi tot frământa el
mintea aşa, auzi în aer o voce care spunea: „Tâmpiţilor! Împăratul a plecat.
La ce bun vă mai pierdeţi vremea făcând vânt deasupra acestui cărturar
pârlit?“ De cum s-a pierdut vocea aceea în văzduh, ţânţarii s-au adunat cu
un bâzâit groaznic, iar zăpuşeala a devenit de nesuportat. Profesorul s-a
ridicat degrabă în picioare şi a început să adreseze rugi fierbinţi către Cer:
„Sfinţi şi spirite, salvaţi-mă! Salvaţi-mă!“

— Astea sunt prostii! zise Gao Ma. Toate sunt numai minciuni scornite de
cei din societatea feudală pentru a-şi apăra interesele de clasă. Ei se dădeau
drept oameni de mare talent, nişte genii, ca să le slăbească oamenilor
vigilenţa şi nu cumva să se revolte.
— Tu acum înveţi lecţia? N-ai decât să accepţi adevărul! zise bătrânul.
Broaştele din Golful Familiei Zhang nu mai orăcăie. Oare te poţi împotrivi
la aşa ceva?
Apoi, bătrânul îşi continuă povestea de unde rămăsese.
— Profesorul ştia că Zhang Jiuwu va fi nu un cărturar mărunt, ci un
20
adevărat Fiu al Cerului . Fiul Cerului! Ia gândeşte-te, el, cu gura de aur şi
dinţii de jad! Profesorul nu numai că l-a scutit pe Jiuwu de taxele şcolare,
dar mai mult decât atât, le-a asigurat lui şi mamei lui cele necesare traiului.
Desigur că cei doi îi erau nespus de recunoscători. Profesorul avea acasă o
fiică de şaisprezece ani, o fată de o frumuseţe uluitoare şi cu talent literar.
Într-un moment de inspiraţie neaşteptată, profesorul i s-a adresat mamei lui
Jiuwu: „Doamnă, Jiuwu încă nu are o consoartă stabilită, iar eu am acasă o
fiică umilă. Oare aş putea îndrăzni să vă propun ca fiica mea să aibă grijă de
băiatul domniei voastre?” Mama băiatului, pe nume Zhang, din neamul Liu,
i-a răspuns speriată: „Domnule profesor, eu am fost copil orfan, iar acum
sunt văduvă. Cum as putea avea aspiraţii atât de înalte?“ La auzul acestor
vorbe, profesorul i-a zis: „Nu-i nevoie să fiţi atât de politicoasă. Mâine am
să-mi aduc fiica şi după aceea cei doi se pot căsători”. Femeia era
emoţionată până la lacrimi. S-a întors acasă şi i-a povestit lui Jiuwu toată
isprava, iar acesta, care o văzuse în trecut pe preafrumoasa fiică a
profesorului, a acceptat de îndată planul. A doua zi erau deja căsătoriţi –
tânărul cărturar şi frumoasa fată. Ce s-a întâmplat în noaptea aceea vă puteţi
imagina şi singuri, dar de aici înainte Zhang Jiuwu s-a adâncit şi mai tare în
studiu. Într-o zi, s-a dus cu frumoasa lui soţie la Templul Zeului Oraşului,
unde a văzut la altar hârtie şi o pensulă. Simţind cum îl mănâncă palma, le-a
luat şi i-a scris o scrisoare zeului, care suna cam aşa: „Zeu al Oraşului, Zeu
al Oraşului, du-te la Luoyang! Să porneşti în seara aceasta şi să te întorci
mâine!” După ce a terminat de scris, şi-a luat nevasta şi s-a întors acasă. În
noaptea aceea, profesorul l-a visat pe Zeul Oraşului care venise la el cu o
sticlă de Maotai – zic şi eu aşa, la întâmplare, că de unde să aibă el Maotai,
zic doar ca să dau un exemplu de băutură. Mai adusese cu el şi un cap de
porc gras. Zeul Oraşului a spus: „Prea-mărite ministru, vă rog să pledaţi în
faţa împăratului pentru mine, acest mărunt spirit, să-i cereţi să retragă
edictul imperial. Măria Sa mi-a cerut să merg la Luoyang în seara aceasta,
dar să mă întorc mâine seară. Ia gândiţi-vă, cum aş putea eu să izbutesc să
parcurg peste trei mii de li în aceeaşi zi?” Cuprins de uluire, profesorul s-a
trezit speriat din somn şi şi-a dat seama că fusese doar un vis. S-a frecat la
ochi şi s-a ridicat în capul oaselor, după care a aprins lampa. Uitându-se în
camera alăturată, a zărit o sticlă cu Maotai pe cuptor, alături de o căpăţână
de porc fără ţepi. Atunci, uluit, profesorul s-a ciupit de picior, şi-a muşcat
degetele, ca să se încredinţeze că nu visează, dar a simţit durerea, iar acest
lucru îi spunea clar că totul era real. S-a dus şi a pipăit căpăţâna de porc, a
zgâlţâit un pic sticla şi s-a lămurit că nu era chip de tăgadă. Temându-se,
totuşi, că ar putea visa încă, a chemat-o pe soţia lui şi a pus-o să verifice că
rachiul şi căpăţâna de porc sunt cu adevărat acolo. Femeia i-a spus:
„Bărbate, nu ştiai cât de strâmtorată este familia noastră. De ce a trebuit să
risipeşti banii, ca să cumperi lucruri aşa scumpe?“ Incapabil să-şi
stăpânească bucuria, profesorul i-a povestit femeii totul de-a fir a păr, uitând
de faptul că tainele Cerului nu pot fi dezvăluite.
Din nou se auzi apa susurând în fântână, iar bătrânul Wang spuse:
— Băiete, hai că s-a adunat iarăşi apa în fântână. Să udăm usturoiul!
— Bunicule, termină povestea mai întâi! Nu mă lăsa aşa! zise Gao Ma.
— Uşurel, băiete! Ia-o încet! Niciodată să nu termini mâncarea bună într-o
singură masă ori povestea bună într-o singură istorisire.

— Atât de tare urăşti socialismul? întrebă poliţistul care stătea în mijlocul

încăperii.
— Eu pe voi vă urăsc, nu socialismul, răspunse Gao Ma.
— Tu îţi imaginezi că socialismul este un ideal? zise poliţistul. Socialismul
este o formaţiune socială, cât se poate de concretă. Nu e ceva abstract. El
este întruchipat în proprietatea comună a mijloacelor de producţie şi în
sistemul de repartiţie.
— Şi este cumva întruchipat şi în demnitarii corupţi ca voi? întrebă Gao Ma
furios.
Poliţistul, cam enervat şi el, lovi cu pumnul în masă şi spuse:
— Gao Ma, acum eu, din postura de reprezentant al organelor judiciare, te
interoghez pe tine. Aceasta nu este o dezbatere de pe poziţii de egalitate.
Noi aşteptăm să ne spui frumuşel cum ai incitat tu masele să lovească, să
spargă, să jefuiască şi cum te-ai alăturat şi tu la aceste acte criminale. În
trecut, ai fost soldat, apoi te-ai lăsat la vatră, iar acum ai devenit un infractor
care a opus rezistenţă la arestare, a fugit şi pe care cu greu l-am prins!
— Eu am spus demult că puteţi să mă împuşcaţi, să-mi tăiaţi capul, să mă
îngropaţi de viu. Faceţi ce vreţi, că eu tot vă urăsc pe voi, funcţionarii ăştia
corupţi care sub steagul fluturând distrugeţi renumele Partidului Comunist!
Era trecut de miezul nopţii, iar cei care udau usturoiul aveau o altă stare de
spirit sub razele şi mai curate, şi mai strălucitoare ale lunii.
Gao Ma îi întinse bătrânului Wang o ţigară, iar acesta continuă:
— Profesorul acela n-ar fi trebuit pentru nimic în lume să-i spună nevestei
lui că Zhang Jiuwu avea un viitor ca împărat. Câte lucruri importante în
lume n-au pierit de mâna femeilor? Femeile sunt asemenea câinilor – nu le
e cu putinţă să ţină ceva pentru ele. Imaginează-ţi ce i-a trecut prin cap
femeii la gândul că ginerele ei era viitorul împărat, fiica ei – împărăteasă,
iar ea – mama împărătesei. Relaţia de rudenie cu împăratul era de neclintit,
aşa că gândul îi zbura numai la onoruri şi plăceri peste putinţa ei de a
savura, la mătăsuri şi satinuri peste putinţa ei de a purta, la delicatese şi
mâncăruri rafinate peste putinţa ei de a mânca. Pur şi simplu, femeia
aceasta s-a smintit. Profesorul s-a dus a doua zi la Templul Zeului Oraşului,
direct la altar, şi a luat bileţelul pe care îl scrisese Zhang Jiuwu. Fără nicio
vorbă, l-a vârât în mânecă şi s-a grăbit spre casă. Acolo, l-a întrebat pe
Jiuwu:
„Ginere, tu ai scris bileţelul ăsta?“
Jiuwu a recunoscut, cam stânjenit.
„Mă gândesc că până la Luoyang sunt trei mii de li, deci dus-întors
înseamnă şase mii de li. Cum ar putea oare să se întoarcă în aceeaşi zi?“
Atunci, Jiuwu a luat pensula şi a scris pe un petic de hârtie: „Zeu al
Oraşului, Zeu al Oraşului, nu-i nevoie să te duci la Luoyang“. În noaptea
aceea, Zeul i-a apărut în vis profesorului, spunându-i: „Venerabile profesor,
cât de îndatorat vă sunt că aţi intervenit pentru mine. Drept răsplată, vreau
să vă dăruiesc o oaie grasă şi două sticle de vin din cel mai ales“. Când s-a
trezit, profesorul fireşte că a văzut pe sobă oaia cea grasă şi sticlele cu vin.
Un meteorit căzu pe cer, trăgându-şi în urmă coada prelungă. Bătrânul
Wang îşi continuă povestea:
— În acea zi, soacra lui Jiuwu s-a certat cu o vecină şi, fiind tare cătrănită, a
uitat de poveţele soţului ei, drept care i-a spus vecinei: „Să vă intre bine în
cap: ginerele meu este adevăratul Fiu al Cerului. De îndată ce va urca pe
tron, o să vă taie capetele tuturor din această familie – unul câte unul!
Vecina aceea fireşte că nu i-a dat crezare şi i-a spus: „Toată lumea ştie că
slăbonogul ăla de ginere al tău, care seamănă cu o maimuţă, n-are nici
măcar un oscior care să-l facă demn de a fi împărat, iar dacă ar avea, atunci
cu o soacră atât de haină la suflet ca tine, Zeul Ceresc i-ar schimba pe dată
şi cel mai mic oscior de împărat”. Un spirit care hălăduia pe acolo a auzit
vorbele acestea şi s-a grăbit să i le raporteze Împăratului de Jad. Acesta a
fost atât de mâhnit, încât le-a poruncit Regelui Celest Li şi fiului său,
Nuozha, să-i înlocuiască oasele lui Zhang Jiuwu. Cei doi au ajuns la
Templul Zeului Oraşului în toiul amiezii, iar Zeul, de bucurie, le-a oferit un
banchet la care Regele Celest Li a băut un pic cam mult şi l-a luat gura pe
dinainte, dezvăluind motivul venirii lor. Amintindu-şi cum Zhang Jiuwu îl
iertase de călătoria până la Luoyang, Zeul Oraşului i-a apărut în vis
profesorului şi i-a spus: „Dragă domnule profesor, soţia ta a spus o vorbă
rea care l-a înfuriat pe Împăratul de Jad. De aceea, le-a poruncit Regelui
Celest Li şi fiului său ca la a treia strajă a nopţii să-i schimbe ginerelui tău
osciorul imperial cu unul de broască ţestoasă. Du-te degrabă şi spune-i
virtuosului tău ginere că oricât de dureros ar fi, să strângă bine din dinţi şi
să reziste, ca astfel să-şi păstreze măcar gura de aur şi dinţii de jad. Dacă va
fi să strige, atunci până şi dinţii îi vor fi înlocuiţi cu dinţi de broască
ţestoasă. Fii cu băgare de seamă, căci tainele Cerului nu pot fi dezvăluite.
Nu-i da prea multe amănunte virtuosului tău ginere“. După ce s-a
încredinţat că mesajul său a fost înţeles cum se cuvine, Zeul Oraşului a
încălecat pe vânt şi dus a fost. Profesorul s-a trezit scăldat tot de sudoare.
Ştia că nu era nicicum vreo păcăleală, drept care s-a grăbit să-l instruiască
pe ginerele său ca la miezul nopţii, oricât de cumplite ar fi durerile care îl
vor încerca, să strângă din dinţi şi nu care cumva să strige. Jiuwu, cum era
mai deştept decât oricine, a înţeles imediat. La miezul nopţii, într-adevăr l-
au cuprins nişte dureri crâncene, însă având cuvintele maestrului său în
minte, a strâns straşnic din dinţi şi n-a scos nici cel mai mic sunet. Soacra
lui Jiuwu tot mai avea vise de preamărire imperială, iar profesorul, supărat
la culme pe ea, tare ar fi vrut s-o strângă de gât, însă nu se încumeta la aşa
ceva. Zhang Jiuwu a reuşit să-şi păstreze gura de aur şi dinţii de jad. Într-un
an, vara, pe când citea la umbra unui copac, tihna lui Jiuwu a fost spulberată
de orăcăitul broaştelor din golf.
„Încetaţi cu orăcăiala! strigă Jiuwu la ele. Dacă mai faceţi gălăgie, am să vă
întorc cu burţile în sus.“
Începând din acea zi, nicio broască din Golful Familiei Zhang n-a mai
îndrăznit să orăcăie, iar dacă a fost vreuna care nu s-a putut abţine, nici
măcar n-a apucat să deschidă bine gura, că burta i-a fost întoarsă către Cer.
— Bănuiesc că era ceva nemaipomenit să ai gura de aur şi dinţii de jad, zise
Gao Ma chicotind. Bunicule al Treilea, nu-i uşor să fii împărat, fiindcă nu
poţi să spui ce-ţi vine în minte, aşa ca noi.
— Că adevărat grăieşti! zise bătrânul. Fiul Cerului nu poate să se joace cu
vorbele.
— Totuşi, eu nu prea cred lucrurile astea. Adică, dacă împăratul ordonă:
„Calului să-i crească coarne, vacii să-i crească şira spinării ca la peşte,
cocoşul să facă ouă, găina să cânte pe gard!“, oare lucrurile astea chiar se
pot întâmpla aievea?
— Lucrurile astea… cum să-ţi spun eu ţie? Unii vorbesc, iar alţii se supun,
zise bătrânul Wang. De vreme ce împăratul nu vorbeşte aiurea, dacă el a
decretat, atunci calului trebuie să-i crească coarne. De pildă, ca să luăm un
exemplu mai la îndemână, secretarul Wang, de la judeţ, care nu e nici măcar
cât un demnitar de rangul al şaptelea, la autoritatea pe care o are, dacă zice
că are doar patru dinţi, care e ăla să îndrăznească să-i deschidă gura ca să se
convingă că aşa-i?
Gao Ma se gândi ce se gândi şi spuse:
— Să ştii că ai dreptate, bunicule!
— Frăţioare Gao Ma, povesteşte-mi despre relaţia ta cu concubina şefului
Statului-Major, spuse Jinju cam tristă.
— Nu era concubina şefului Statului-Major, ci concubina comandantului de
regiment, o corectă Gao Ma.
— Bine, atunci povesteşte-mi despre relaţia ta cu ea.
— Păi, aşa s-a întâmplat: ea voia să se mărite cu mine, dar eu nu mă puteam
obişnui cu respiraţia ei urât mirositoare şi cu mutra ei acră. N-o iubeam.
Gao Ma se simţi profund jenat de cuvântul pe care tocmai îl rostise –
„iubeam“.
— N-o iubeam, continuă el, dar plănuiam să mă folosesc de relaţia cu ea ca
să promovez şi să ajung cadru. Adevărul este că îi uram şi nu eram mai bun
decât ei, aşa că nu meritam o promovare.
— Atunci, pe mine mă iubeşti de-adevăratelea sau te prefaci?
— Cum poţi să mai întrebi aşa ceva, după câte am pătimit amândoi?
— Dacă ai fi ajuns cadru în armată, atunci probabil că nu m-ai mai fi iubit.
— Dacă aş fi ajuns cadru în armată, atunci m-aş fi schimbat în rău.
— Şi te-ai fi însurat cu concubina comandantului de regiment?
— Să-ţi spun un lucru: ordinul meu de promovare urma să fie emis şi
atunci, ce m-am gândit eu? Oricum urmează să iasă ordinul, ia să stric eu
relaţia cu concubina comandantului de regiment. Şi ce s-a întâmplat mai
departe? Ordinul meu de promovare a fost făcut bucăţele chiar de
comandantul de regiment.
— Bine a făcut! spuse Jinju scrâşnind din dinţi.
— Dacă nu l-ar fi făcut bucăţi, n-aş mai fi fost eu bărbatul tău acum.
— Adică ai venit după mine fiindcă nu mai aveai altă soluţie? zise Jinju şi
izbucni în plâns, simţindu-se cumplit de nedreptăţită.
Gao Ma o mângâie pe umăr, încercând s-o consoleze:
— Nu mai plânge, femeie! Cine n-a avut câte un moment de rătăcire la
tinereţe? Acum nu mă mai gândesc la nimic, ci doar cum să vând mai
repede usturoiul, să strâng banii şi să le dau părinţilor tăi care sunt atât de
necruţători cu mine. Şi mă mai gândesc ca după ce te-oi lua de nevastă, să
ne ducem zilele liniştiţi. La ce bun să devin cadru? Pentru asta trebuie să-ţi
vinzi sufletul. Dacă n-o faci, n-ai nicio șansă.
— Numărul 51, am auzit că ai avut o relaţie amoroasă cu o fată din sat, cu
Fang Jinju, aşa-i? întrebă un procuror cu faţa palidă, care stătea pe patul lui
Gao Ma.
Dintr-un colţ al celulei, Gao Ma îl privea cu înverşunare.
— Din câte bag eu de seamă, şi pe mine mă urăşti, spuse procurorul râzând.
Tinere, judeci prea aspru. Majoritatea cadrelor de partid şi de guvern sunt
de treabă!
— Toţi sunt o apă şi-un pământ! comentă Gao Ma.
— Băiete, potoleşte-te! Eu n-am venit azi aici ca să mă cert cu tine. Ca să-ţi
spun sincer, eu sunt de partea ta. Trebuie să ai încredere în mine. Te
avertizez că nu trebuie să-ţi tai singur craca de sub picioare.
— Am fost un amărât până acum şi amărăciunea asta mi-a ajuns! zise Gao
Ma.
Procurorul scoase un pachet de ţigări şi îi întinse lui Gao Ma o ţigară,
întrebându-l:
— Vrei să fumezi?
Gao Ma scutură din cap. Procurorul îşi aprinse ţigara şi, ţinând-o între buze,
începu să răsfoiască nişte foi scrise cu creionul.
— Ţi-am studiat dosarul în întregime şi, în plus, am făcut investigaţii şi în
satul vostru. E foarte clar că anul acesta, în data de 28 mai, ai pătruns în
sediul guvernului, unde ai spart două telefoane, ai dat foc unor dosare şi l-ai
lovit pe un dactilograf. Toate aceste fapte constituie infracţiuni pentru care
te-a arestat poliţia – lucru cât se poate de corect. În plus, înainte de acest
incident, ai lansat numeroase sloganuri care au incitat la revoltă. Unii
consideră că te faci vinovat de acţiune contrarevoluţionară și de atentat la
liniştea socială, drept care s-a propus condamnarea ta pentru aceste două
capete de acuzare.
— Este suficient pentru a fi împuşcat?
— Nu. Te-aş ruga să fii cooperant şi să-mi descrii în detaliu relaţia ta cu
Fang Jinju. Eu consider că povestea aceasta tragică de iubire a fost un motiv
foarte important pentru care ai comis aceste infracţiuni…
— Nu-i adevărat! zise Gao Ma. Eu vă urăsc. Dacă aş putea, v-aş jupui de
vii pe toţi, pe toată adunătura asta de demnitari corupţi.
— Nu vrei să te ajut?
— Eu vă rog să mă împuşcaţi!
Procurorul ieşi din celulă dând din cap dezaprobator. Gao Ma îl auzi
spunându-i cuiva de pe coridor:
— Asta-i bolnav la cap!
 Capitolul 18

Să-mi spui că sunt contrarevoluţionar e o mare minciună.

Eu, Zhang Kou, sunt cetăţean care legii vrea să i se supună.
Partidul Comunist nici de diavolii japonezi nu are spaimă,
Oare să se teamă de vorba oamenilor din a sa ţară?
Fragment din balada interpretată de Zhang Kou după interogatoriu

Dimineaţa devreme, când s-a deschis uşa celulei, au intrat doi gardieni – un
bărbat şi o femeie. Bărbatul îi părea cunoscut, însă pe femeie o vedea pentru
prima dată. Era grasă, cu gâtul atât de scurt şi gros, încât părea aproape
inexistent; deasupra obrajilor îmbujoraţi se înghesuiau doi ochi mici, cu
pleoapele umflate, iar nasul era, de asemenea, prea mic. Toate aceste detalii
făceau din ea o apariţie neobişnuită. Pe Gao Yang îl cam enerva mutra ei
însă, din momentul în care ajunse la el un miros de săpun parfumat, în
mintea lui ea deveni o fiinţă frumoasă, ba chiar extrem de rafinată. Femeia
purta un halat alb, iar în mână avea o cutie de lemn.
— Numărul 1, vino la tuns!
Numărul 1 – condamnatul la moarte – întoarse capul şi rămase cu ochii
aţintiţi asupra grăsanei. Nu răspunse, ci zăngăni cătuşele de la mâini şi de la
picioare.
Grăsana râse către el şi în clipa aceea, ochii ei, din mici ce erau s-au făcut şi
mai mici, ca nişte crăpături, iar buza de sus, foarte subţire, s-a ridicat,
dezvăluindu-i gingiile roşii şi dinţii cam îmbâcsiţi.
Gardianul aduse o băncuţă şi o aşeză în mijlocul celulei. Femeia scoase din
cutia de lemn un şorţ lucios, de culoare incertă, şi îl scutură.
— Haide! zise ea.
Avea o voce blândă, foarte plăcută, care îl tulbură pe Gao Yang.
Condamnatul la moarte stătea ghemuit pe jos şi refuza să se clintească, dar
gardianul se apropie şi trase de el, ca să-l ridice. Cu toate acestea, el tot se
lăsa greu, în jos şi striga:
— Nu vreau să mă razi în cap! Nu vreau!
— Tu chiar că nu pricepi ce e bine şi ce e rău! îi zise gardianul, înşfăcându-l
de păr. Păi, poţi să umbli aşa, ca un câine lăţos?
Vorba aceasta îi suna foarte familiar lui Gao Yang, însă chiar că nu-şi
amintea în ce film sau în ce piesă o auzise.
— Lua-te-ar dracu! Tu eşti câine lăţos! îl apostrofă condamnatul.
Gardianul îl lovi uşor pe gât, râzând.
— Bine, bine, nu eşti lăţos ca un câine, eşti lăţos ca un om. Hai, la tuns cu
tine!
Condamnatul se aşeză pe băncuţă, iar femeia îi puse în jurul gâtului şorţul,
pe care îl legă cu nod la spate, dar el scutură din cap, exact cum fac copiii
răzgâiaţi.
— Stai cuminte, amice! îl îndemnă femeia, bătându-l uşor pe umăr.
Imediat condamnatul se linişti, tot ca un copil, dar de astă dată unul extrem
de ascultător. Ea porni imediat maşina de ras care, zgomotoasă cum era,
asemenea unei treierătoare pe câmp, trasă mai întâi o dungă albă pe
scăfârlia condamnatului, apoi dunga se transformă într-o cruce, apoi într-un
deal golaş, ca la sfârşit capul lui să arate ca o tigvă dezgolită şi totul în
numai trei minute. Părul condamnatului cădea pe jos precum bucăţile de
pâslă. De acum, aşa cu ţeasta goală, ca un cal fără coamă, condamnatul
parcă îşi pierduse bună parte din aerul său ameninţător. Mâinile mici ale
femeii erau albe şi grăsuţe, cu pernuţe de grăsime, ca mâinile de bebeluş.
Gao Yang încremenise şi o privea aproape fără să clipească.
— Numărul 9, nu ţi-ar plăcea să mănânci pe cineva? zise gardianul, arătând
cu capul, plin de înţeles, către femeie.
Apoi, continuă, adresându-i-se acesteia:
— Soră Guo, fii atentă!
Femeia îl privi calmă pe Gao Yang.
— Ce ochi de bandit ai! Vino aici! îi spuse ea.
Odată aşezat pe băncuţă, Gao Yang simţi cum parfumul ei îl împresoară,
facându-l să uite de durerea de la piciorul umflat. Ea îi prinse la ceafă şorţul
plin de părul tuns mai devreme şi se puse pe treabă. Gao Yang simţea pielea
netedă şi caldă a femeii cum îl atinge pe spinare şi dintr-odată se strânse tot,
străbătut de fiori care aproape că îl paralizau.
— Ridică-ţi capul! îl instrui ea, lovindu-l uşor pe gât.
Gao Yang se supuse imediat. Maşina de tuns se porni a bâzâi pe capul lui,
îndepărtându-i părul, dar şi transmiţându-i în acelaşi timp furnicături în tot
corpul. Steluţe colorate îi jucau în faţa ochilor, iar în urechi îi răsuna ciripit
de păsărele, facându-l să gândească pe dată că, şi dacă ar fi fost să moară în
clipa următoare, tot n-ar fi regretat, căci, iată, avusese parte de clipe
minunate în care să fie tuns de către o femeie atât de elegantă.
— Haide, ridică-te odată! La ce bun mai stai acolo? îi zise ea după ce îşi
isprăvi treaba.
Vorbele femeii l-au trezit pe Gao Yang ca dintr-un vis, determinându-l să se
ridice degrabă de pe băncuţă.
— Scutură-te de păr! îi ordonă gardianul.
Gao Yang urmă îndemnul şi mai întâi îşi scutură părul de pe el, după care îl
adună într-un coş metalic.
— Du-te şi goleşte-l! continuă gardianul cu instrucţiunile.
Gao Yang ieşi cu coşul plin de păr, urmat îndeaproape de gardianul care îl
privea cum răstoarnă părul într-un coş de bambus de pe coridor, în care se
găsea păr tuns, de toate culorile – cărunt, negru, alb, galben.
Se întoarse în celulă, unde, spre uluirea sa, îl văzu pe condamnatul la
moarte, cel gălbejit la faţă, cum o apucase pe femeie de sâni cu mâinile lui
încătuşate. Într-o clipă, Gao Yang simţi cum inima i se umple de o ură
nesfârşită pentru omul acesta. Expresia calmă de pe chipul ei îl făcu şi mai
tare să strângă din dinţi. Ea zâmbi, apoi îşi plecă privirea către mâinile
bărbatului şi spuse cu glas molcom:
— Dă-mi drumul, că mă doare!
Condamnatul la moarte rânjea, cu gura larg deschisă şi gâfâia.
— Dă-mi drumul! repetă ea.
În acest timp, femeia îşi îndoi genunchii ascunşi de halatul cel alb, se
întinse înainte şi înfipse maşina de tuns, cu dinţii ei ascuţiţi, drept în
scăfârlia cheală a condamnatului. Acesta se prăbuşi la pământ din pricina
durerii, cu faţa în sus, după care se încolăci, ţinându-se cu mâinile de burtă.
Era şi mai galben la faţă, iar pe frunte i se iviseră broboane mari de sudoare.
Gardianul se apropie şi îi trase un şut în fund, adăugând şi o vorbă de duh:
— Broasca râioasă ar mânca şi ea nişte carne de lebădă!
— Când se apropie moartea, te apucă tot felul de gânduri, comentă femeia.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, în celula morţii poposi un bucătar uscăţiv,
însoţit de un gardian.
— Numărul 1, spune-i bucătarului Sun ce vrei să mănânci şi să bei! zise
gardianul.
Condamnatul la moarte încremeni, apoi, după o vreme, spuse:
— Nu-mi pasă mie ce spun nişte idioţi ca voi! Am să mănânc fructe, cele
mai moi. Dacă eu trebuie să fiu împuşcat, atunci băiatul secretarului Li ar
trebui împuşcat de o sută de ori!
— Recursul tău a fost respins, aşa că rămâne valabilă condamnarea iniţială,
îl anunţă gardianul.
Parcă lovit de trăsnet, condamnatul îşi lăsă capul să-i cadă în piept.
— Gata, nu te mai gândi aiurea! Mai bine spune-ne ce vrei să mănânci.
Asta-i ultima haltă în călătoria ta. Dă-ne voie să-ţi oferim ceva umanism
revoluţionar!
— Amice, spune-ne odată, că doar n-o să te lăsăm să bântui apoi ca un spirit
flămând. E lung drumul până la Izvoarele Galbene şi, dacă nu pleci sătul, n-
ai să rezişti pe drum, adăugă bucătarul Sun.
Condamnatul oftă adânc şi îşi înălţă capul. Privea undeva departe, însă pe
chipul lui se aşternuse o lumină misterioasă, greu de desluşit.
— Vreau să mănânc carne de porc friptă, comandă el.
— Bine, carne de porc friptă să fie! încuviinţă bucătarul.
— Să pui şi cartofi, iar carnea să fie grasă!
— Bine, carne de porc friptă, cu cartofi. Ia gândeşte-te ce mai vrei! îl
îndemnă bucătarul.
Condamnatul la moarte îşi miji ochii, ca şi cum ar fi reflectat la ceva foarte
profund.
— Hai, gândeşte-te bine! continuă bucătarul. Nu te sfii şi nu te calici! E din
partea casei.
Condamnatul îşi schimonosi gura în încercarea nereuşită de a-şi stăpâni
lacrimile care i se rostogoleau pe obraji.
— Aş mai mânca o clătită friptă în tavă, cu usturoi şi cu… pastă de fasole…
— Atât? întrebă bucătarul Sun.
— E de ajuns… spuse condamnatul şi apoi adăugă pe un ton plin de
căldură: Scuzaţi-mă că vă deranjez atât…
— Asta-i meseria mea, îl linişti bucătarul. Aşteaptă-mă, că mă întorc
repede.
Apoi, şi bucătarul, şi gardianul au părăsit celula.
Condamnatul la moarte se întinse pe pat şi începu să plângă amarnic, iar
plânsul acela îi înmuie inima lui Gao Yang care se apropie temător, totuşi, şi
îl atinse uşor cu degetul pe umăr, spunându-i:
— Frăţioare, nu mai fi supărat! Nu te ajută cu nimic.
Brusc, condamnatul se răsuci şi îl înşfăcă de mână. Gao Yang trase o
sperietură groaznică şi, exact în clipa în care se pregătea să se smulgă din
strânsoare şi să fugă, condamnatul îi spuse:
— Bunul meu frate, nu te teme, că nu te lovesc! Abia în pragul morţii îşi dă
omul seama ce înseamnă să ai pe cineva aproape. Acum regret că n-am ştiut
mai devreme lucrul ăsta. Tu ai să ieşi de aici, nu-i aşa? După ce ai să
părăseşti locul acesta, să te duci la tata şi să-i spui să nu sufere pentru mine,
fiindcă eu, înainte de a muri, am mâncat carne friptă de porc, clătită făcută
din faină albă, usturoi şi pastă de fasole… Eu sunt din satul Clanul Song, pe
tata îl cheamă Song Shuangyang.
— Îţi promit că am să mă duc la el, îi zise Gao Yang.
Curând, bucătarul Song aduse un castron cu carne de porc şi cartofi, o
legătură de ceapă curăţată, un bol cu pastă de fasole, un teanc de clătite şi o
jumătate de sticlă de rachiu de cereale.
Un gardian îi îndepărtă cătuşele, apoi legăturile de la picioare şi se aşeză pe
scaunul de la uşa celulei, cu mâna pe pistolul de la brâu.
Condamnatul la moarte îngenunche în faţa mâncării şi băuturii aduse, îşi
turnă un păhărel cu mâinile tremurânde, apoi înălţă capul şi îl dădu pe gât.
Nu mai reuşi decât să rostească „Tată!“, după care izbucni în hohote de
plâns.

În timp ce era scos din celulă, condamnatul întoarse capul către Gao Yang şi
îi zâmbi, dar zâmbetul acesta parcă era un cuţit răsucit în inimă.
— Numărul 9, ieşi afară! strigă un gardian, deschizând uşa. Înspăimântat
dincolo de orice putere de a mai controla ceva, Gao Yang simţi cum urina
fierbinte îi inundă pantalonii.
— Domnule ofiţer, am şi eu acasă nevastă, copii… Fac orice, mănânc rahat,
beau urină, numai să nu mă împuşcaţi, vă implor…
— Cine a zis că te împuşcă? îl întrebă gardianul mirat.
— Nu mă împuşcaţi?
— Crezi că ţara asta îşi permite să irosească atâtea gloanţe? Haide! Am o
veste bună: a venit nevastă-ta să te vadă!
Gao Yang se simţi de parcă o piatră grea, apăsătoare, îi fusese luată de pe
inimă, aşa că aproape că sări afară din celulă, însă de îndată simţi cum
gardianul îi şi bagă mâinile în cătuşele acelea reci, de cupru.
— Domnule ofiţer, vă garantez eu că nu fug, numai să nu-mi puneţi
cătuşele. N-aş vrea să mă vadă nevasta aşa şi să sufere prea tare.
— Astea sunt regulile, îi răspunse gardianul.
— Uitaţi-vă la glezna asta umflată. Şi dacă aş vrea să fug, tot n-aş putea.
— Lasă trăncăneala! îl repezi gardianul. Fii fericit că poţi să primeşti vizita
familiei, fiindcă înainte aşa ceva nu era permis până nu se dădea sentinţa.
Apoi, îl duse într-o încăpere goală şi îi spuse:
— Intră! Ai douăzeci de minute la dispoziţie.
Gao Yang împinse uşa şovăielnic şi o văzu pe nevasta lui care stătea pe o
băncuţă, cu copilul în braţe. Fiica lui, Xinghua, stătea în picioare, lipită de
mama ei. Femeia se ridică brusc în picioare şi izbucni în plâns, parcă
deodată cuprinsă de deznădejde.
Cu mâinile sprijinite de tocul uşii, Gao Yang ar fi vrut să rostească o vorbă
măcar, dar un nod fierbinte i se înţepenise în gât. Avea aceeaşi senzaţie de
neputinţă care îl încercase în urmă cu câteva zile, atunci când, legat de
trunchiul salcâmului, o privea pe Xinghua cum se tot agita.
— Tăticule! zise fetiţa, bâjbâind cu mâinile în căutarea lui. Tu eşti, tăticule?

Nevasta lui puse un snop de usturoi în căruţă şi se îndoi de durere,

apucându-se cu mâinile de burtă.
— Ce-i cu tine? Ţi-a venit sorocul? o întrebă Gao Yang neliniştit.
— Am încercat să rezist, zise ea, dar cred că a venit vremea…
— Nu poţi să te mai ţii vreo două zile? Să reuşim şi noi mai întâi să vindem
usturoiul şi naşti după aceea, mormăi Gao Yang nemulţumit. Ar fi fost bine
să se întâmple şi cu vreo două zile mai devreme. De ce ţi-ai găsit tocmai
acum să naşti?
— Bărbate, nu-i vina mea… Crezi că eu am vrut să fie acum? Dacă ar fi
fost vorba să mă treacă de altele, zău că mă ţineam cât puteam, dar aşa…
zise femeia apucând straşnic marginea căruţei. Broboane de sudoare rece i
se iviseră pe chip.
— Bine, atunci naşte aici şi gata! Să mă duc să o aduc pe Qingyun?
— Nu te duce după ea… zise femeia, fluturându-şi mâna. Ea nici nu-i prea
pricepută şi, în plus, vrea cam mulţi bani. Am să încerc să mă duc la
spital… să nasc băiatul…
— Dacă îmi faci un băiat, zise Gao Yang, îţi cumpăr o găină bătrână şi îţi
fac ceva bun de mâncare. Să te duc în spate?
— Nu-i nevoie… Mai bine mă sprijin de tine şi merg singură, zise femeia în
timp ce se întindea pe pământ.
— Te duc cu căruţa.
Gao Yang descărcă tot usturoiul, trase căruţa până la poartă, înhămă
măgăruşul şi apoi aduse din casă o plapumă, pe care o aşternu în căruţă,
pentru nevasta lui.
— Ce lucruri îţi mai trebuie?
— Adu cele două suluri de hârtie pe care le-am pregătit… Sunt în bocceluţa
albastră de la capul kang-ului.
Xinghua, care se trezise din pricina zgomotului, începu să zbiere în cameră.
Gao Yang intră şi încercă să o liniştească:
— Xinghua, culcă-te la loc! Eu şi cu mama ta plecăm să-ţi aducem un
frăţior.
— De unde mi-l aduceţi?
— Dintr-un cuib de pe câmp.
— Merg şi eu cu voi…
— Copiii n-au voie acolo. Dacă mergi cu noi, atunci nu-l mai putem aduce
pe frăţiorul tău.
Luna încă nu răsărise pe cer când Gao Yang porni în goană cu căruţa care se
hurducăia de mama focului în timp ce treceau podul de piatră. Nevasta lui
gemea de atâta zdruncinat. Gao Yang se cam enervă la vederea căruţelor
încărcate cu usturoi, care stăteau înşirate de-a lungul drumului către oraş.
— Ce te vaiţi atât? Că doar naşti un copil, nu îţi dai duhul, îi zise el soţiei.
Femeia încetă să mai geamă. Căruţa era învăluită în mirosul de usturoi
amestecat cu mirosul de sudoare pe care îl răspândea ea.
Centrul Judeţean de Sănătate se afla undeva în câmp, având în spate un
cimitir, în partea de răsărit un câmp cu culturi de porumb, înspre apus un
câmp cu cartofi dulci, iar la sud o parcelă de pe care tocmai fusese scos
usturoiul. Odată ajunşi la Centrul de Sănătate, Gao Yang intră cu căruţa în
curte în mare grabă şi se opri în loc, ca să caute maternitatea, care, de fapt,
era reprezentată de o singură încăpere. Când tocmai se pregătea să ciocăne
la uşă, simţi cum cineva îl înhaţă de braţ. Întoarse capul şi zări în beznă un
om căruia nu-i putea desluşi trăsăturile.
— Este o naştere înăuntru! Nu ciocăni! i se adresă acesta cu o voce răguşită.
Atunci observă că era un bărbat, ţinând între buze o ţigară aprinsă care îi
aşternea o strălucire roşiatecă pe chip şi răspândea o aromă pe care Gao
Yang o simţi imediat.
— Şi nevasta mea naşte, zise Gao Yang.
— Stai la coadă! îi răspunse omul acela.
— Şi ca să naşti un copil trebuie să stai la coadă?
— Pentru orice stai la coadă! spuse omul pe un ton tăios.
În clipa aceea, Gao Yang observă înaintea lui două căruţe, una trasă de un
bou şi cealaltă de cal, staţionând în faţa sălii de naștere. Mai era acolo şi un
căruţ, cu o pătură întinsă deasupra.
— Nevasta ta naşte în sală?
— Mda.
— De ce e atâta linişte?
— A fost zarvă mare mai devreme.
— E băiat sau fetită?
— Încă nu ştiu, spuse bărbatul îndreptându-se către uşă, unde îşi lipi
urechea ca să afle ce se întâmplă înăuntru.
Gao Yang se duse la poartă şi îşi trase şi el căruţa mai aproape.
Luna care se ridică pe cer – roşie, cu un halou închis, tulburător nu prea îşi
revărsa lumina peste curtea aceea, lăsând-o mai mult cufundată în întuneric.
Plantele de pe lângă zid îşi deschiseseră toate florile ce arătau în atmosfera
aceasta tulbure ca nişte roiuri de molii albe ca zăpada. Mirosul lor de plante
medicinale se amesteca laolaltă cu mirosul de hazna parcă într-o luptă
pentru supremaţie, dar niciunul din mirosuri nu reuşea să-l estompeze pe
celălalt. Gao Yang îşi opri şi el căruţa alături de celelalte trei, în fiecare
dintre ele fiind câte o femeie gravidă care fie stătea întinsă pe spate, fie
stătea cu burta în sus, în timp ce bărbaţii lor erau în picioare, de strajă lângă
căruţe.
Încetul cu încetul, razele lunii au căpătat mai mult strălucire, făcând ca
oamenii şi căruţele adunate acolo să fie tot mai uşor de desluşit. Doi boi
înhămaţi la căruţe rumegau nutreţul, cu balele lucitoare atârnate la bot,
aidoma unor firicele răsucite de mătase. Cei trei bărbaţi de lângă căruţe îşi
găsiseră şi ei preocupări – doi fumau, iar celălalt învârtea biciul în aer. Cum
mai toţi îi păreau cunoscuţi, Gao Yang se gândi că probabil erau dintr-un sat
vecin, fiindcă pretutindeni în jur se găseau sate mai mari sau mai mici, ceea
ce făcea posibilă întâlnirea oamenilor cu uşurinţă. Cele trei femei gravide
erau pur şi simplu înspăimântătoare, absolut desfigurate de suferinţa
apropierii naşterii. Cea din căruţa dinspre apus urla cât o ţineau puterile şi
avea o voce stridentă, tare greu de suportat. Bărbatul ei se tot învârtea pe
lângă căruţă şi bombănea:
— Nu mai urla! Nu mai urla, că râde lumea de noi!
Pe neaşteptate, uşa sălii de naştere se deschise cu scârţâit, îngăduindu-i unui
fascicul de lumină să se strecoare afară. În lumina lămpii, se ivi o doctoriţă
îmbrăcată cu halat alb, cu mănuşi de cauciuc lungi până la cot, umede,
pesemne din pricina sângelui. Bărbatul care se tot plimba încoace şi-ncolo
pe la uşă se repezi către doctoriţă şi o întrebă nerăbdător:
— Ce este… doamna doctor?
— Fetiţă, mormăi femeia.
La auzul acestor vorbe, bărbatul se clătină puţin şi apoi, cu privirea
îndreptată către cer, căzu la pământ, lovindu-se cu capul de pavaj. Judecând
după zgomotul produs, probabil că sub izbitura năprasnică vreo câteva dale
se spărseseră deja!
— Ce faci aici, omule? zise doctoriţa. Acum nu mai e ca înainte, e tot una
dacă ai fată sau băiat. Dacă n-ar fi fost femeile, voi, bărbaţii, cum aţi mai fi
venit pe lume? Aţi fi ieşit cumva dintr-o stâncă?
Bărbatul apostrofat se aşeză jos încetişor, cam bulversat ce-i drept, şi începu
să se jelească, exact aşa cum fac femeile. După câteva clipe, rosti cu reproş
în glas:
— Zhou Jinhua, Zhou Jinhua, fiinţă de nimic! Din cauza ta, viaţa mea e
terminată…
Înăuntru se auzea o femeie plângând, iar Gao Yang bănui că este chiar
femeia invocată de el. Era nedumerit, totuşi, de ce nu se aude plânsul
copilului. Nu cumva îl sufocase Zhou Jinhua?
— Haide, vino să-ţi iei nevasta şi copilul, îi spuse doctoriţa bărbatului. Mai
sunt şi alte femei la rând care aşteaptă să nască.
Bărbatul se ridică în picioare şi intră în sala de naşteri clătinându-se. După
puţin timp, ieşi ţinând în braţe copilul înfăşat. Se opri în uşă şi îi spuse
doctoriţei:
— Doamna doctor, ştiţi cumva pe cineva care vrea o fată? Ajutaţi-mă să-i
găsesc părinţi!
— Dar văd că n-ai pic de suflet, zise doctoriţa. Du-te acasă şi creşte-o mare!
Când o ajunge la 18 ani, o măriţi şi o să scoţi bani frumoşi de pe urma ei.
Zece mii sigur iei.
În spatele bărbatului se ivi târşâindu-şi picioarele o femeie între două
vârste, îmbrăcată cu haine ponosite, cu părul răvăşit, de parcă avea un cuib
de păsări în cap, şi pământie la faţă. Arăta pur şi simplu înspăimântător.
Bărbatul îi puse în braţe copilul înfăşat, se întoarse şi aduse căruţul, ca să se
urce nevasta. Aceasta se aşeză în fata unui coș de cărat bălegar, plin cu
pământ negru. Apoi, bărbatul îşi puse frânghia în jurul gâtului şi începu să
tragă, dar căruţa se înclină într-o parte, aruncându-le pe femeie şi pe copil la
pământ. Aceasta căzătură stârni plânsul femeii, dar şi al copilului şi
bărbatului deopotrivă.
Gao Yang oftă, asemenea celorlalţi bărbaţi care asistau la aceste scene.
— Cum de a mai apărut o căruţă? întrebă doctoriţa mirată.
— Şi soţia mea se pregăteşte să nască, se grăbi să-i răspundă Gao Yang.
Doctoriţa îşi ridică braţul, dădu deoparte mănuşa de cauciuc şi se uită la
ceas, după care îşi trase mănuşa la loc şi spuse:
— Bine. Se pare că în noaptea asta nu mai am parte de somn. Când au
început contracţiile?
— Cam pe la ora mesei…
— Atunci, e încă devreme. Mai aşteptaţi!
Lumina lămpii se revărsa în jurul ei şi tot aşa şi lumina lunii se răsfira peste
întreg pământul, căci lampa şi luna se îngânau în strălucire. Într-o asemenea
atmosferă, pe chipul mare şi palid al doctoriţei trăsăturile bine definite se
profilau tot mai limpede. Ea trecea de la o căruţă la alta preocupată,
uitându-se cu atenţie la burţile femeilor venite acolo să nască.
— Nu mai ţipa atât, fiindcă să ştii – cu cât ţipi mai tare, cu atât îţi provoci
dureri mai mari! îi spuse ea unei femei dintr-o căruţă micuţă. Uită-te la
celelalte femei cum respiră calm, cu gura închisă. Numai tu te zbuciumi
fără rost. E prima ta naştere?
Bărbatul scund de înălţime, care stătea lângă acea căruţă, răspunse în locul
ei:
— Ea treia naştere.
— A treia? întrebă doctoriţa cu şi mai multă nemulţumire în glas. Şi la a
treia naştere mai ţipi în halul ăsta? Da’ ce-i mirosul ăsta groaznic? Ai făcut
pe tine? N-ar trebui să duhneşti aşa!
Dojenită de doctoriţă, femeia tăcea mâlc.
— Când vii la spital, se cade să te speli înainte, continuă doctoriţa.
— Iertaţi-ne, doamna doctor, dar zilele acestea ne-am ocupat numai de
recoltarea usturoiului… Mai sunt şi copiii de acasă, încercă soţul femeii să-i
găsească scuze.
— Şi în condiţiile astea voi mai faceţi un copil! spuse doctoriţa.
— Păi, mai avem două fete… răspunse bărbatul. La ţară, pentru munca la
câmp e nevoie de un băiat. Fetele, când cresc, pleacă la casa bărbatului şi nu
ne mai ajută cu nimic. Dacă nu trage şi el la munca grea, la ce e bun un
copil? În plus, râd oamenii de noi dacă n-avem şi un fiu…
— Dacă poţi să creşti o fată precum Cixi, împărăteasa-mamă, atunci e mai
valoroasă decât zece mii de băieţi, comentă doctoriţa.
— Doamna doctor, râdeţi de mine! îi zise bărbatul. Noi doi suntem aşa cum
suntem, cam urâţi şi cam prăpădiţi şi, dacă reuşim să facem copii normali,
fără să fie şchiopi, orbi, muţi sau surzi, atunci îi mulţumim Cerului. Mai
aşteptăm noi să avem copii aleşi, precum împăratul sau împărăteasa?
— Cine ştie ce fluture frumos se naşte din coconul cel urât? N-ai de unde să
ştii dacă nu cumva nevastă-ta îl va aduce pe lume pe viitorul preşedinte al
ţării!
— Aşa cum e ea, să-l aducă pe lume pe viitorul preşedinte al ţării? Am să
fac plecăciuni la pământ câte zile oi mai avea dacă o să nască un băiat
normal, fără defecte! comentă bărbatul cel mic de statură.
Nevasta lui se apucă de marginile căruţei cu amândouă mâinile, încercând
să se ridice şi îl apostrofă:
— Păi, tu vorbeşti, care arăţi ca dracu’? Uită-te într-o băltoacă şi o să te
vezi! Cu ochi de şobolan, gură de broască, urechi de măgar şi adus de spate
ca o ţestoasă. Oarbă am fost când te-am luat de bărbat.
— Arătam mai bine când eram tânăr, se apără bărbatul, chicotind.
— Arătai bine pe dracu! Când erai tânăr, aveai faţă de câine şi cap de porc,
erai pocit ca Wu Dalang.
Cei de faţă izbucniră în râs cu toţii. Doctoriţa râdea şi ea cu gura până la
urechi, o gură atât de mare, că ai fi putut să-i îndeși un măr întreg în ea. Tot
câmpul dimprejur părea şi el cuprins de o atmosferă de veselie învăluită în
aroma plantelor, care se lupta să acopere mirosul de latrină. O molie verzuie
se tot învârtea în jurul becului aprins, iar căluţul alb al celor doi, mic şi el de
statură, bătea vioi cu copitele în pământ.
— Hai, e rândul vostru! îi spuse doctoriţa femeii din căruţă.
Bărbatul cel scund o luă în braţe pe femeie şi o dădu jos din căruţă. Apoi,
fiindcă ea tot ţipa în gura mare, îi împinse capul cu mâna, apostrofând-o:
— Gata, ajunge! La primul copil a durut, la al doilea a mers mai uşor, acum
e ca şi cum ţi-ai face nevoile.
— Fir-ar mă-ta a dracului! zise femeia, trăgându-i una peste faţă. Habar n-ai
ce înseamnă o naştere, cât de rău te doare… Aoleu, măiculiţă!
— Voi doi sunteţi minunaţi, ca două comori! Un cuplu atât de afectuos!
comentă doctoriţa amuzată.
— Râde ciob de oală spartă! zise bărbatul cel scund.
— Du-te dracului! Stai să nasc eu copilul ăsta, că după aceea divorţez de
tine… Aoleu, măiculiţă! spuse femeia.
Doctoriţa o conduse în sala de naşteri şi, din uşă, îi spuse bărbatului:
— Aşteaptă afară!
Bărbatul cel scund rămase câteva minute la uşă, după care se întoarse la
căruţa lui, de unde luă un coş cu nutreţ pentru căluţul alb. Acesta, simţind
că se apropie hrana, fornăi la început zgmotos, după care se apucă de
rumegat cu poftă.
Apoi, cum se mai adunaseră încă vreo trei bărbaţi acolo, bărbatul scoase un
pachet de ţigări şi îl servi pe fiecare. Gao Yang, care nu fuma, luă şi el o
ţigară, dar se înecă de la primul fum.
— De unde sunteţi? îl întrebă bărbatul cel scund pe Gao Yang.
— Chiar din satul acela din partea de sud.
— E cumva acolo o familie pe nume Fang?
— Este.
— Au o neisprăvită de fată! spuse indignat bărbatul cel scund.
— Te referi la Jinju? Dar ea este o fată tare cumsecade, sări Gao Yang în
apărarea ei.
— Ia vezi-ţi tu de treaba ta! se băgă în vorbă nevasta lui.
— Cumsecade zici? spuse bărbatul cel scund strâmbându-şi gura a dispreţ.
A renunţat la măritiş şi din cauza ei s-au stricat trei căsătorii. Pur şi simplu
l-a adus pe consăteanul meu, Cao Wen, în pragul disperării.
— Şi Jinju e vrednică de toată mila, spuse Gao Yang. A îndurat multe bătăi
şi, în plus, nici nu s-a putut căsători cu bărbatul acela.
— Ce a ajuns lumea asta, dacă o fată poate să-şi hotărască ea singură
căsătoria! comentă bărbatul cel scund cu mâhnire în glas.
— În zilele noastre, tinerii învaţă numai prostii de la filmele acelea la care
se uită, interveni un tânăr, încărunţit prematur, aflat lângă o căruţă.
— Dar şi Cao Wen e prost făcut grămadă! spuse un alt bărbat. Când ai în
spate un unchi care e mare demnitar, să mai boceşti după nevastă? Zău dacă
merită să-ţi pierzi minţile pentru aşa ceva!
— Problema cea mare este că sunt prea puţine fete, iar la 17-18 ani deja
sunt logodite, continuă cu comentariile bărbatul cel cărunt. Ia spuneţi voi,
unde sunt toate fetele? Nu vezi decât burlaci, femei nu vezi niciodată să
rămână nemăritate. Până şi pe cele şchioape, oarbe, se bat bărbaţii ca pe
bucatele cele mai alese.
Gao Yang începu să tuşească. În sinea sa nutrea ură pentru individul acesta
cărunt.
— Nu poţi să râzi aşa de ceilalţi! Nimeni nu ştie ce poartă mama în burta ei
până nu se naşte copilul. Poate să fie un copil sau pot să fie doi, zise el cu
sobrietate în glas.
Bărbatul cel cărunt nu prea pricepea ce vrea să spună Gao Yang, aşa că îşi
continuă ideea, fără să fie foarte limpede dacă era pentru sine întrebarea sau
pentru ceilalţi.
— Unde s-au dus femeile? Au plecat la oraş? Băieţii de la oraş nu sunt
interesaţi de fetele de la ţară. Ce ciudat! Acasă, de exemplu, când fată o
vacă sau o iapă şi puiul e femelă, toată lumea se bucură nevoie mare, dar
dacă e mascul, e supărare mare. La oameni e exact pe dos: când se naşte un
băiat, toată lumea e fericită; când se naşte o fată, toţi stau cu capul plecat şi
sunt trişti. Iar când vine vremea ca bărbatul să-şi caute nevastă şi nu
găseşte, iar e supărare mare.
Discuţia a fost întreruptă de plânsetul unui copil din sala de naşteri, care l-a
făcut pe bărbatul cel scund să abandoneze calul pe care tocmai îl hrănea şi
să se îndrepte şovăielnic într-acolo, cu pas greoi, de parcă avea picioarele de
plumb.
— Hei, mititelule, spuse doctoriţa, deschizând uşa, nevastă-ta ţi-a adus pe
lume o mândreţe de băiat!
Pe dată, mititelul parcă şi crescu câţiva centimetri în înălţime. Intră cu paşi
mari în sală, de unde ieşi în câteva clipe cu copilul în braţe. Îl puse în căruţă
şi îl instrui pe bărbatul cel cărunt:
— Frăţioare, ai grijă de calul meu, să nu cumva s-o ia din loc! Mă duc s-o
iau şi pe mama copilului.
— Da’ puternic s-a mai făcut omul ăsta dintr-odată! comentă una din
femeile care aşteptau să nască.
— Păi, a crescut în faţa tuturor bărbaţilor!
Bărbatul cel scund se întoarse cu nevasta în spinare, cam îndoit de mijloc
ce-i drept. Nevasta lui, care mirosea urât în continuare, îşi târa picioarele pe
jos, ba chiar îşi pierdu şi un pantof pe drum, pe care i-l recuperă apoi
bărbatul ei.
Întinsă în căruţă, femeia ţinu să-i amintească:
— Vezi că acum trebuie să te ţii de cuvânt!
— Mă ţin! Mă ţin! răspunse bărbatul.
— O să-mi cumperi o jachetă de nailon.
— Îţi cumpăr, cu două rânduri de nasturi metalici.
— Şi îmi mai cumperi şi ciorapi de nailon.
— Îţi cumpăr două perechi – roşii şi verzi.
Bărbatul cel scund strânse coşul cu nutreţ, ridică biciul şi întoarse căruţa,
până ajunse perpendicular faţă de celelalte căruţe care aşteptau la rând.
Căluţul cel alb părea învăluit într-o strălucire argintie ce lumina negura.
Bărbatul îl struni un pic, după care începu să împartă ţigări celor trei
bărbaţi.
— Eu nu fumez, îi spuse Gao Yang. Strici o ţigară pe mine.
— Fumează, fumează! îl îndemnă bărbatul cel scund cu voce tare. E doar o
ţigară. Nu vezi ce bucuros sunt? Nu te bucuri şi tu pentru mine?
— Mă bucur, cum să nu? spuse Gao Yang, luând ţigara.
Apoi, intră nevasta celui cărunt în sala de naşteri.
— Fraţilor, zise bărbatul cel scund, toţi o să aveţi băieţi. Când se nasc,
copiii sunt precum peştii în mare – vin unii după alţii. Sunt sigur că în seara
asta se nasc numai băieţi. Flăcăii noştri, când vor fi mari, aşa cum sunt ei
născuţi în aceeaşi zi, o să fie ca fraţii.
Cu aceste vorbe, pocni biciul de pământ, strigă la căluţ şi se avântă tot
înainte, fericit peste măsură. Curând tropotul copite lor se pierdu în lumina
lunii care se revărsa din nou peste noaptea adâncă.
Nevasta bărbatului cărunt născu o fetiţă.
Nevasta celuilalt bărbat născu un copil cu malformaţii.
Gao Yang îşi conduse nevasta în sala de naşteri şi rămase singur afară, să
măsoare cu paşii curtea Centrului de Sănătate. Luna strălucea în înaltul
cerului şi cernea razele argintii peste florile acelea înmiresmate. Nevasta lui
fără îndoială că tare se mai chinuia, dar din sala de naşteri nu se auzea nici
cel mai mic zgomot. Afară rămăseseră doar el şi măgăruşul. Gao Yang
simţea un gol în suflet, aşa că, negăsindu-şi locul, porni înspre răsadurile cu
flori, unde se opri un pic, adulmecă mirosul acela neobişnuit şi le cercetă
petalele care parcă voiau să-şi ia zborul. Se aplecă şi pipăi petalele grase,
albe ca laptele. Frunzele erau reci ca gheaţa, cu picături de rouă care se tot
prelingeau şi apoi picau în voie. Simţi cum i se înfioară inima. Apoi, îşi
afundă nasul într-una din flori, îndeajuns pentru ca aroma aceea stranie să-i
invadeze nările. Mirosul puternic îl făcu să se strâmbe un pic, după care îşi
ridică faţa spre lună şi strănută din răsputeri.
La revărsatul zorilor, soţia lui născu un băieţel. „Totuşi, fir-ar mama ei de
viaţă!“ se gândi Gao Yang în sinea sa. Copilul avea câte şase degete la
picioare, lucru care o cam întristă pe mamă.
— Nevastă, fii bucuroasă! Oamenii însemnaţi au parte de un destin special,
încerca el s-o consoleze. Cine ştie, poate când va creşte o să devină un mare
demnitar. Şi atunci ai să vezi că şi noi doi o să cunoaştem gustul fericirii.

— Am încălcat legea, spuse Gao Yang. Vă rog să mă iertaţi.

— Nu mai spune asta, îi răspunse nevasta. Nu eşti numai tu implicat. Uite,
şi Mătuşa a Patra din familia Fang, femeie la vârsta ei, a fost arestată. În
comparaţie cu ea, noi suntem bine.
Copilul începu să plângă, iar în clipa aceea femeia îşi ridică bluza şi-i
îndesă sânul în gură, ca să sugă. Gao Yang se aplecă şi îşi privi fiul, cum
stătea el acolo cu ochii închişi. Avea nişte piele albicioasă descuamată pe
faţă, pe care femeia se strădui să i-o îndepărteze cu vârful degetelor.
— Creşte foarte repede, spuse ea. Se întinde pielea pe el de la o zi la alta.
Copilul lovi cu picioruşul acela cu şase degete drept în sânul mamei, însă
femeia îl lăsă uşurel în jos şi continuă:
— Trebuie să-i dăm un nume copilului.
— Să-i spunem Shoufa – „Cel care respectă legea“, zise Gao Yang după ce
se gândi puţin. Copilul nostru nu îndrăznesc să mă gândesc că va ajunge
mare demnitar. Mai bine să fie un ţăran cinstit care să respecte legea, aşa
cum se cuvine.
Xinghua îşi mângâie tatăl pe braţ până dădu de cătuşe.
— Ce-i asta, tăticule? întrebă ea.
— Nimic, spuse Gao Yang, ridicându-se în picioare.
Vazându-l că adormise în timp ce sugea, femeia îl îndepărtă pe copil
încetişor de la sân. Apoi, îl puse pe masă şi se grăbi să desfacă o legăturică
din care scoase o pereche de pantofi de cauciuc – noi, o salopetă – tot nouă
şi o pereche de pantaloni negri, noi-nouţi.
— Pune astea pe tine! spuse ea. Am înnebunit de grijă la gândul că te-au
săltat dezbrăcat, fără bluză pe tine şi aş fi vrut să vin, să-ţi aduc haine, dar
nu ştiam unde eşti. Abia zilele trecute am rugat pe cineva să se intereseze şi
aşa am aflat că eşti închis aici. Am venit de ieri, dar a trebuit să dorm o
noapte afară. De dimineaţă am dat peste o femeie cu suflet, care m-a ajutat
să intru prin spate, ca să ajung la tine.
— Aţi venit pe jos? o întrebă el.
— Am mers pe jos vreo cinci li, după care am dat peste un om bun. Ghici
cine era? Îl mai ţii minte pe bărbatul mic de înălţime, care se afla la Centrul
de Sănătate în noaptea aceea când am născut? El era. Se ducea la oraş cu
nişte amoniac şi ne-a luat şi pe noi.
— Tu ai cumpărat hainele astea noi? De unde ai avut bani? întrebă Gao
Yang.
— Am vândut usturoiul, răspunse femeia. Nu-ţi mai face atâtea griji pentru
noi! De vreme ce am încălcat legea, o să ne luăm pedeapsa. Cum ne-o fi
soarta! De treburile casei mă ocup eu, Xinghua mă ajută şi ea cu copilul.
După ce te-au arestat, toţi vecinii au sărit să mă ajute, că mă simţeam şi
prost…
— Dar cu Gao Ma ce s-a întâmplat? În ziua aceea, a sărit peste zid şi a
fugit… zise Gao Yang.
— Îţi spun, dar să nu cumva să afle Mătuşa a Patra – Jinju a murit!
— Cum a murit?
— S-a spânzurat. Biata de ea! Era numai sânge pe picioare. Îi venise
sorocul, dar bietul copilaş n-a mai apucat să vadă lumina zilei. A murit
sufocat în burta mamă-sii. Dacă i-ar fi făcut cineva operaţie, să-l scoată,
sigur ar fi trăit.
— Gao Ma ştie?
— Când o înmormânta pe Jinju, a venit poliţia şi l-a arestat.
— Ce păcat! O fată atât de bună! Deunăzi, după-amiază, îi adusese un
pepene Mătuşii a Patra.
— Hai, lasă-i pe ceilalţi cu treaba lor! Ţi-am adus şi de mâncare, spuse
femeia şi scoase din legăturică o sacoşă de plastic, din care răsturnă pe
masă o grămadă de ouă cu coaja roşie, răscoapte.
El luă două ouă şi i le înghesui lui Xinghua în palmă.
— Tăticule, mănâncă-le tu! Eu nu vreau.
Nevasta lui curăţă un ou de coajă şi i-l oferi. Gao Ma îl îndesă în gură, dar
nici n-apucă să-l înghită că lacrimi fierbinţi i se rostogoliră pe obraji.
 Capitolul 19

Domnule prefect, n-ai mâinile destul de mari

Cât să acoperi de îndată Cerul cu ele.
Domnule secretar de partid, n-ai puteri atât de mari
Cât să ascunzi în Paradis toate belelele.
Căci oamenii au ochi şi văd cu ei…
În acest punct al baladei sale, Zhang Kou a fost atacat de un poliţist tare
aprig care a sărit în picioare şi a început a-l înjura: „Secătură oarbă ce eşti!
Tu eşti primul suspect în cazul usturoiului din judeţul Paradis. O să te
aranjăm noi!“ Nici n-a terminat bine ce avea de zis, că i-a şi tras un picior în
gură lui Zhang Kou, reducându-l la tăcere. Din pricina loviturii, acestuia i-a
dat sângele pe gură şi a rămas şi fără câţiva dinţi care au aterizat pe podea,
iar când, bâjbâind după scaun, a încercat să se aşeze la loc, un alt poliţist i-a
mai tras un picior, aruncându-l la pământ. Zhang Kou tot bălmăjea ceva,
spre enervarea şi mai mare a poliţiştilor care, deşi nu înţelegeau ce spune,
tot se temeau groaznic de vorbele lui. Atunci, un poliţist a ridicat piciorul,
cu gândul să-i mai aplice o lovitură, însă a fost tras înapoi de un gardian. În
cele din urmă, un alt poliţist, care purta ochelari, s-a aplecat şi i-a lipit o
bandă adezivă pe gură.

Dis-de-dimineaţă, mai întâi s-au auzit strigăte pe coridor, urmate de

bufniturile uşilor de celule, care se deschideau. Şi uşa celulei unde se afla
Gao Yang s-a deschis. Un poliţist uscăţiv stătea în uşă şi zâmbea, dând din
cap întruna. Gao Yang înţelese de îndată ce vrea să spună, aşa că se îmbrăcă
repede cu hainele cele noi şi îşi legă cu grijă şireturile la pantofi. În acest
timp, observă că la gleznă pielea i se cam albise, dar tot mai avea o vânătaie
acolo unde era umflat. Poliţistul arborase un zâmbet misterios, care îl
neliniştea, căci în niciun caz nu-i prevestea ceva bun. Drept răspuns, şi el îi
zâmbi prosteşte, parcă încercând să se dea bine cu poliţistul, dar parcă şi
dorind să mai uşureze puţin neliniştea.
Nici n-apucă poliţistul să schiţeze vreun gest, că Gao Yang îşi ridică mâinile
în faţa pieptului. Confruntat cu o atitudine atât de cooperantă, poliţistul se
retrase puţin în spate şi apoi îi depărtă mâinile, ca să-i prindă cătuşele.
Poliţistul murmură ceva din care Gao Yang înţelese că trebuie să meargă
înainte. Abia atunci observă un grup de poliţişti care încătuşau mai mulţi
deţinuţi pe coridor. Îl privi timid pe însoţitorul său, amintindu-şi deodată că
îl văzuse în curtea Guvernului Judeţean. Poliţistul îl împinse, aşa că fu
nevoit să se mişte de acolo. La fel se puseră în mişcare şi cei de pe coridor –
poliţişti şi deţinuţi deopotrivă.
Apoi s-au adunat cu toţii în curtea penitenciarului unde poliţiştii i-au aşezat
în şir şi i-au numărat. Erau zece în total. Cineva îl înhăţă de braţ. În
momentul în care întoarse capul către stânga, îl văzu pe poliţistul care
tocmai îl încătuşase; de cealaltă parte era un poliţist grăsuţ, cu obraji
rotofei, buzele ţuguiate şi un aer foarte serios. În mod inexplicabil, Gao
Yang îşi dori să privească gardul electric, însă pe neaşteptate simţi că-i
înţepenise gâtul.
El era ultimul în acest rând atât de ordonat, aşa încât vedea numai spinările
celor din faţa sa – doi dintre ei erau îmbrăcaţi în alb, iar unul în negru.
Când au ajuns la poarta penitenciarului, Gao Yang deodată îşi dădu seama
de ce îşi dorise să privească spre gardul electric de deasupra zidului: în ziua
precedentă, în timp ce se plimbau prin curte, zărise o panglică roşie care
flutura agăţată de gard. Atunci, derbedeul bătrân, fostul său coleg de celulă,
privise îndelung, fără să clipească, panglica. Apoi, deţinutul acela nesuferit,
între două vârste, se apropiase de el şi îi făcuse semn cu ochiul, spunându-i:
— Mâine mergi la interogatoriu. A venit şi nevasta să te vadă.
Gao Yang deschisese gura cu gândul să spună ceva, dar descoperise că nu
era chip să rostească vreo vorbă, de parcă amuţise de-a binelea. Atunci,
colegul lui a schimbat vorba:
— Nenorocitul ăla bătrân a înnebunit. A agăţat acolo panglica de la
pantalonii noră-sii. Ştii ce a făcut băiatul nenorocitului? Ştii cum îl cheamă
pe nenorocit? Ştii cum a păcălit-o pe noră-sa? Ştii cum îl cheamă pe băiatul
lui?
Gao Yang îi răspundea la fiecare întrebare scuturând din cap.
— Nici eu nu pot să-ţi spun, că, dacă-ţi spun, şocul te va omorî, spusese
deţinutul acela între două vârste.
Gao Yang se puse în mişcare, însă când şi când se tot zbătea, încercând să
scape din strânsoarea celor doi poliţişti care îl flancau. Aceştia îl ţineau şi
mai strâns, iar la un moment dat cel din stânga îi şopti la ureche:
— Mergi frumos!
— Nu încerca vreo prostie! adăugă cel din dreapta.
O mulţime de oameni erau adunaţi de-o parte şi de cealaltă a drumului,
holbându-se cu gurile căscate, de parcă ar fi vrut să prindă din zbor ceva.
Au mers multă vreme cu paşi greoi, târându-şi picioarele, însoţiţi de
păsările care tot zburau pe deasupra lor, trimiţându-le găinaţul peste capete
ca într-o ploaie necruţătoare. Ei însă, poliţişti şi deţinuţi deopotrivă, parcă
aveau simţurile anihilate – nimeni nu comenta nimic, nimeni nu ridica mâna
să se şteargă de mizeria albă sau neagră care-i nimerea.
Gao Yang bănuia că drumul acesta nu se va sfârşi niciodată. De-o parte şi
de alta erau clădiri înţesate cu sloganuri scrise pe pereţi; urmă un şantier
unde se afla o macara galbenă care străpungea norii. Peste tot era plin de
gură-cască. Printre ei, un tânăr urât foc, dezbrăcat, luă de jos un bălegar de
vacă şi aruncă spre ei, însă lui Gao Yang nu-i era limpede dacă voia să-i
lovească pe deţinuţi, pe poliţişti sau şi pe unii, şi pe alţii sau pur şi simplu
voia să se amuze. Gestul tânărului stârni ceva rumoare printre cei aflaţi în
această stranie procesiune, însă nu îndeajuns pentru a-i opri în loc.
Au urmat apoi un drumeag care străbătea un crâng. Drumul era atât de
îngust, încât de abia încăpeau trei oameni, în linie, mergând înghesuiţi, unul
lângă altul. Poliţiştii ştergeau cu umerii crengile copacilor pline de muşchi,
stârnind un foşnet uşor. Pe alocuri, drumeagul era acoperit cu un covor
auriu de frunze; uneori mai apărea şi câte o băltoacă cu apă verzie, urât
mirositoare, pe care pluteau ceva insecte roşietice. Salturile şi mişcările
descrise de aceste insecte le asemuiau crevetelor neastâmpărate, însufleţind
astfel micul ochi de apă ce altfel ar fi fost de-a dreptul respingător.
Când au traversat calea ferată, din senin a început o ploaie cu stropi mari şi
deşi, care izbeau capetele rase ale deţinuţilor precum pietrele. Gao Yang îşi
băgă capul între umeri şi, neatent fiind, se lovi cu glezna rănită de o stinghie
de lemn, ceea ce îi stârni o durere ascuţită ca un curent electric, răspândită
cu repeziciune în toată laba piciorului. Rana îi plesni, iar puroiul începu să-i
curgă, prelingându-se în pantoful cel nou. Tare rău îi mai părea că-şi strică
bunătate de pantofi, aşa că degrabă adresă o rugăminte poliţiştilor:
— Domnilor poliţişti, daţi-mi voie să-mi storc şi eu puroiul de la rana asta,
vă rog.
Însă cei doi i-au ignorat rugămintea, fără să dea vreun semn că măcar ar fi
auzit ceva din rugămintea lui. Nu-i de mirare că n-au avut nicio reacţie, căci
de îndată ce au traversat calea ferată, un tren marfar a trecut prin spatele lor,
stârnind un curent atât de puternic, încât Gao Yang avu impresia că îi
zboară pantalonii de pe el. După trecerea marfarului, încetă şi ploaia. Un
cocoş cu nişte aripi cam necrescute ţâşni dintr-un tufiş, îşi înălţă capul şi îl
măsură din ochi pe Gao Yang, care, de-a dreptul uluit, se întrebă: „Ce caută
un cocoş în sălbăticia asta?“ Cum se tot întreba el aşa, îl văzu pe cocoş cum
îşi lasă capul în jos, după care sare cu ciocul drept în rana lui puroiată.
Durerea care îl cuprinse pe Gao Yang fu atât de mare, încât aproape că se
smulse din strânsoarea de fier a poliţiştilor care îl flancau. Mişcarea aceasta
îi luă prin surprindere pe cei doi, însă vigilenţa nu le slăbi, ci, dimpotrivă,
îşi împlântară şi mai aprig mâinile în braţele lui Gao Yang.
Cocoşul îl urmărea îndeaproape, nu-l slăbea o clipă, ciugulindu-i rana
întruna. Gao Yang răcnea din pricina durerii cumplite care îl cuprinsese,
însă cei doi poliţişti nici că-l luau în seamă, ci îl împingeau să meargă tot
înainte. Cum coborau ei la vale pe o pantă, cocoşul aproape că reuşi să-i
scoată cu ciocul un tendon alb din rană. Stătea cu ghearele înfipte în
pământ, târându-se cu coada pe pământ. Creasta i se înroşise ca focul, iar
penele de pe gât se zbârliseră toate de atâta încordare. Ţinea strâns cu ciocul
tendonul acela şi trase de el până îl alungi. Când reuşi să-l rupă, în sfârşit,
rămase în urma lor să-şi înghită captura care atârna precum o macaroană.
Poliţistul cel uscăţiv îşi apropie gura de urechea lui Gao Yang şi, ţuguindu-
şi buzele, îi şopti:
— Ce bine! A smuls răul din rădăcină!
Vorbindu-i el aşa de aproape, Gao Yang îi simţea firele de mustaţă cum îl
gâdilă de i se face pielea de găină pe gât. Totodată, ajunse la el şi respiraţia
poliţistului cel uscăţiv, care duhnea a usturoi.
După ce a trecut peste calea ferată, întreaga coloană de deţinuţi a cotit către
vest şi apoi imediat către nord. Nu după mult timp s-au îndreptat către est,
pentru ca din nou să cotească, de data aceasta către sud. Mergeau prin
mijlocul câmpului unde creşteau nişte plante înalte cam cât jumătate de stat
de om. În vârful fiecărei plante se zărea un ghemotoc cât o minge de ping-
pong. Fructul acela sau ce o fi fost era verzui la culoare, cu coaja acoperită
de un puf albicios. „Oare ce fruct o fi ăsta?“ se întreba Gao Yang, dar nu era
chip să găsească vreun răspuns. Poliţistul cel gras se aplecă şi culese unul la
întâmplare, îl îndesă în gură şi mestecă până când o zeamă verzuie începu
să i se prelingă pe bărbie. Apoi, scuipă în palmă miezul acela lipicios, care
arăta de parcă fusese digerat şi scos din burta vacii.
Cum mergeau ei aşa, poliţistul cel gras îl tot trăgea înapoi, în timp ce
slăbănogul îl trăgea mai în faţă, facându-l pe Gao Yang să se încline într-o
parte, cu braţele cam sucite. Cătuşele îi scârţâiau şi mai tare în răsuceala
aceasta. După o vreme, slăbănogul se opri în loc, gâfâind, şi încetă să-l mai
tragă în faţă, dar tot îl ţinea cu ambele mâini de braţ într-o strânsoare
cumplită. Poliţistul cel gras însă lipi miezul acela lipicios, pe care tocmai îl
mestecase, drept pe rana lui Gao Yang, după care rupse o frunză albă, cam
ţepoasă şi o înfăşură pe picior, în chip de bandaj. Pe Gao Vang îl încercă
imediat o senzaţie de răcoare ce urca de la rană în sus, pe picior.
— E un leac din popor. Ai să vezi că în mai puţin de trei zile rana o să se
închidă.
Deja restul coloanei se depărtase de ei destul de mult, încât tot ce vedeau în
faţa ochilor era câmpul cu planta aceasta necunoscută. Nu era nici ţipenie
de om pe acolo, dar prin frunzişul des se zăreau semnele trecerii oamenilor
– pe unde străbătuse cineva câmpul, frunzele verzi, mari cât palma, erau
aplecate, dezvaluindu-şi partea albicioasă de pe dos. Cei doi poliţişti,
îngrijoraţi că rămăseseră în urmă, au iuţit pasul, aproape luându-l pe sus pe
Gao Yang.
În cele din urmă i-au ajuns din urmă pe ceilalţi. Gao Yang văzu calea ferată,
care i se păru că seamănă întocmai cu cea peste care trecuse cu puţin timp
în urmă. O coloană cu nouă deţinuţi şi optsprezece poliţişti stătea înşirată în
zona cea mai înaltă a căii ferate, în aşteptarea lor. Într-o clipă, coloana s-a
format iarăşi pe trei rânduri, cu câte un deţinut îmbrăcat în negru, flancat de
doi poliţişti îmbrăcaţi în alb, de parcă ar fi fost un şarpe alb cu o dungă
neagră pe mijloc. Printre deţinuţi singura femeie era Mătuşa a Patra, păzită
de două poliţiste, şi ele singurele femei printre poliţişti. Aceştia strigau
ceva. Gao Yang îi vedea că deschideau gurile, însă erau prea departe pentru
a desluşi ceva din ceea ce spuneau.
Gao Yang şi cei doi poliţişti s-au alăturat imediat celorlalţi, formând
coloana la loc. După puţin timp, au intrat într-un tunel subteran, foarte
întunecos, plin de apă care le trecea de glezne. Apă era şi sus, pe tavan, iar
picuratul acela răsuna puternic în tunelul gol şi întunecat. Câteva căruţe au
trecut, apoi, pe lângă ei, atât de aproape că i-au împroşcat cu apă în toate
părţile.
Nici nu şi-ar fi imaginat că la ieşirea din tunel vor da de Bulevardul 1 Mai,
atât de cunoscut lor, iar după vreo cinci minute coloana cu deţinuţi va intra
deja în Piaţa 1 Mai, unde pe jos era un adevărat covor de usturoi stricat,
călcat în picioare până ajunsese ca o mâzgă. Lui Gao Yang îi era milă doar
de pantofii lui cei noi.
În piaţă erau nenumăraţi ţărani pe chipul cărora se aşternuse bruma, iar
peste brumă un strat de praf, într-o suprapunere care nu se ştie dacă avea să
se mai topească vreodată. Unii dintre aceştia stăteau cu feţele îndreptate
spre soare şi din pricina razelor orbitoare, nu-şi puteau stăpâni lacrimile
care li se rostogoleau pe obraji. Era acolo un individ foarte asemănător cu
21
omul primitiv de la Zhoukoudian , cum văzuse el în manuale cu mulţi ani
în urmă, când era în şcoala primară – genul cu fruntea îngustă şi
proeminentă, cu gura mare şi braţe lungi, ca de maimuţă. Creatura aceasta
ciudată sări dintre oamenii de acolo, ridică un braţ şi strigă în gura mare:
— Hua-lala, hua-lala, o mână apucă o ţâţă mare, adaugă un pic de ulei de
soia, un pic de oţet…
Gao Yang nu pricepea nimic din vorbele lui, dar îl auzi imediat pe poliţistul
cel slăbănog spunând nervos:
— Nebun, nebun de legat!
După acest episod, au ieşit din piaţă şi au urmat o alee micuţă, unde au
întâlnit un băiat îmbrăcat cu haină de nailon are înghesuia lângă zid o fată
cu părul legat în coadă şi o muşca de faţă, dar ea se tot străduia să-l
îndepărteze. Pe lângă cei doi se foia încoace şi încolo un cârd de gâşte cu
aripile pline de noroi. Deţinuţii au trecut atât de aproape de ei, încât fata îl
cuprinse cu braţele pe băiat de mijloc şi îl trase spre ea strâns, ca să le facă
loc.
Când au ajuns la alee, au cotit din nou şi, spre surpriza sa, Gao Yang băgă
de seamă că erau din nou pe Bulevardul 1 Mai. Pe partea cealaltă era o
clădire în construcţie, unde lângă o betonieră se aflau doi copii – un băiat şi
o fetiţă, care nu aveau mai mult de 11-12 ani. Băiatul lua cu lopăţica nisip şi
turna în cuvă, apoi pietriş şi ciment, în timp ce fetiţa turna apă printr-un
furtun gri care se zgâlţâia aşa de rău, că abia dacă putea să-l mai ţină cu
amândouă mâinile. Betoniera se învârtea cu mult zgomot. Pe dată, o macara
de culoare gălbuie începu să ridice încetişor o placă de ciment prefabricat,
poroasă, unde stăteau patru bărbaţi cu pălării de pai, care jucau poker.
Atitudinea lor relaxată, liniştită, aşa cum stăteau ei suspendaţi în aer, era
cum nu se poate mai şocantă.
Când au mai cotit încă o dată, în faţa ochilor le-a apărut zidul
penitenciarului deasupra căruia gardul electric trosnea, scoţând scântei
albăstrui când şi când. Panglica aceea roşie încă flutura la locul ei.
— Xing, şefule de echipă, strigă un poliţist, n-ar fi mai bine să ne ducem
înapoi şi să ne odihnim puţin?
Un poliţist voinic, negricios la faţă se uită la ceas, apoi ridică privirea către
cer şi spuse:
— Ba da, ne întoarcem şi ne odihnim o jumătate de oră.
Când poarta penitenciarului s-a deschis cu un scârţâit prelung, poliţiştii i-au
împins pe deţinuţi înăuntru. În loc să-i ducă în celulă, le-au cerut să stea jos
pe iarba lucioasă, cu picioarele întinse şi mâinile pe genunchi. Apoi,
poliţiştii s-au îndepărtat alene, lăsându-i pe deţinuţi sub supravegherea
atentă a unui gardian înarmat. Câţiva dintre poliţişti s-au dus spre toaletă,
alţii la o bară, ca să facă exerciţii fizice. După vreo zece minute, cele două
poliţiste care o păziseră pe Mătuşa a Patra şi-au făcut apariţia, fiecare cu
câte o tavă de lac roşu, pe care se aflau sticle cu două feluri de băuturi
răcoritoare, deja desfăcute, dar cu câte un pai de băut în ele.
— Băuturile acestea diferă la culoare, dar la gust sunt Ia fel. Fiecare să-şi
aleagă o sticlă, spuse una dintre poliţiste.
— Ce culoare vrei? îl întrebă ea pe Gao Yang, aplecându-se spre el.
El privea cam şovăielnic băuturile de pe tavă – una dintre ele era roşie ca
sângele, cealaltă neagră ca tuşul.
— Haide! Alege mai repede şi vezi că după aceea nu mai poţi schimba.
— O vreau pe cea roşie, spuse Gao Yang hotărât.
Poliţista îi întinse sticla cu băutura roşie, pe care el o apucă cu ambele
mâini, dar nu îndrăzni să bea.
După ce toţi deţinuţii şi-au primit băutura, Gao Yang observă că, în afară de
Gao Ma, ceilalţi aleseseră băutura de culoare roşie.
— Beţi mai repede! spuse poliţista.
Deţinuţii însă se holbau unii la alţii şi niciunul nu îndrăznea să bea.
— Cu rahat de câine nu poţi să lipeşti zidul! spuse furioasă una dintre
poliţiste. Hai, până număr la trei, să beţi: unu, doi, trei!
Gao Yang gustă un pic şi simţi cum un lichid în care se amesteca gustul de
usturoi îi alunecă pe gât.
Odată isprăvite băuturile, poliţiştii i-au adunat pe deţinuţi şi au format din
nou coloana pe trei rânduri, ca să iasă pe poarta penitenciarului.
De acolo, îndreptându-se spre nord, au traversat strada şi apoi au început să
urce nişte trepte la capătul cărora îi aştepta o sală mare, plină ochi cu
oameni cufundaţi într-o linişte desăvârşită. Era o atmosferă de mare
solemnitate.
O voce puternică a rupt tăcerea:
— Aduceţi prizonierii implicaţi în incidentul cu usturoiul din judeţul
Paradis!
În clipa aceea, doi poliţişti i-au desfăcut cătuşele lui Gao Yang, l-au
îndreptat de umeri, i-au împins capul în jos, după care l-au tras în boxa
acuzaţilor.

Primul lucru pe care îl văzu Gao Yang atunci când îşi ridică privirea dincolo
de barele boxei a fost stema naţională, uriaşă şi lucioasă. Nu se simţea deloc
în largul lui, aşa cum stătea acolo, flancat de doi poliţişti – unul gras şi unul
slab. Un gardian bine făcut, cu fălci atârnate, se postase chiar sub stemă, iar
vreo şapte – opt poliţişti, arătoşi, ca nişte personaje de film, erau dispuşi pe
lângă el şi de-o parte, şi de cealaltă.
Un gardian mai în vârstă decât ceilalţi, aflat în mijlocul sălii, îşi drese vocea
şi spuse într-un megafon învelit în pânză roşie:
— Declarăm deschisă prima şedinţă din dosarul referitor la Incidentul cu
usturoiul din Paradis!
Acestea fiind zise, se ridică în picioare, însă cei din preajma lui rămaseră pe
scaune.
Un ofiţer se ridică, totuşi, şi începu să citească o listă. La auzul numelui
său, Gao Yang nu ştiu cum să reacţioneze, dar poliţistul cel slăbănog îl
instrui:
— Spune repede „Prezent”!
— Toţi acuzaţii sunt prezenţi, continuă ofiţerul. Acum, acuzaţiile: În data de
28 mai, învinuiţii Gao Ma, Gao Yang, Fang Wushi, Zheng Changnian… citi
el o listă întreagă, după care continuă: au spart, au jefuit şi au incendiat
clădirea Guvernului Judeţean şi au bătut mai mulţi funcţionari civili.
Tribunalul Popular al Judeţului Paradis, căruia i-a fost repartizat acest dosar,
în concordanţă cu Articolul 105 din Secţiunea a Treia, Capitolul 1 din
Codul Penal, deschide procesul public în cadrul Curţii de Justiţie.
Gao Yang auzi rumoarea mulţimii din spatele său.
— Linişte! strigă ofiţerul, lovind cu pumnul în masă.
Apoi, luă o gură de ceai şi preciză:
— Completul de judecată este format din trei judecători, conduşi de mine,
Kang Botao, preşedintele Tribunalului Poporului din judeţul Paradis.
Alături de mine sunt Yu Ya, membru al Comitetului Permanent al
Congresului Consultativ Popular din judeţul Paradis, şi Jiang Xiwang,
director al Biroului General al Filialei Congresului Popular. Secretarul este
Ning Xiufen, iar procurorul este Liu Geng, prim-procuror al Procuraturii
Populare a judeţului Paradis.
Judecătorul care prezida şedinţa se aşeză pe scaun, ca şi cum ar fi fost de-a
dreptul epuizat. Apoi, mai luă o gură de ceai şi spuse cu vocea răguşită:
— Conform Articolului 113, Secţiunea a doua, Capitolul 1, învinuiţii din
acest dosar au dreptul să solicite recuzarea oricărui membru al acestui
complet de judecată, secretar sau procuror. De asemenea, au dreptul să se
apere.
Gao Yang părea că nu prea înţelege ce vrea să spună preşedintele
completului de judecată. Era foarte încordat, iar inima îi bătea în ritm alert,
gata să-i sară din piept. Ştia că nu mai urinase de multă vreme, aşa încât
acum îl cuprinsese o dorinţă arzătoare să meargă la toaletă. Se tot foi pe
scaun, ca şi cum acest lucru l-ar fi ajutat să mai scape de tensiunea
momentului, însă poliţistul cel gras şi cel slab l-au sfătuit să stea locului.
— Este vreo solicitare de recuzare? se auzi preşedintele rostind cu voce
tare, dar fără pic de vlagă. Dacă nu este niciuna, atunci foarte bine. În
continuare, procurorul va citi acuzaţiile ce vă sunt aduse.
Procurorul se ridică în picioare şi începu să vorbească, cu o voce afectată,
dar şi ascuţită, în care Gao Yang desluşea că nu este de prin părţile locului.
Gao Yang privea neclintit buzele procurorului care se mişcau cu mare
rapiditate. Privea încruntat, uitând treptat de dorinţa de a merge la baie. Nu
prea pricepea ce citea procurorul, dar îşi dădea seama destul de vag că
faptele despre care se vorbea nu aveau nicio legătură cu el.
Preşedintele completului puse jos cana de ceai şi interveni:
— În continuare, vom asculta pledoariile. Învinuitule Gao Ma, în dimineaţa
zilei de 28 mai, ai strigat sloganuri reacţionare, incitând masele să spargă şi
să jefuiască guvernul judeţean?
Gao Yang întoarse capul spre o boxă mai îndepăratată şi îl privi pe Gao Ma
care părea preocupat doar de ventilatorul din tavan.
— Învinuitule Gao Ma, ai înţeles întrebarea Curţii?
De astă dată, vocea preşedintelui răsuna cu mai multă gravitate.
Gao Ma îşi lăsă în jos privirea până când ochii îi ajunseră asupra
preşedintelui completului şi spuse:
— Vă urăsc!
— Ne urăşti? De ce ne urăşti? spuse preşedintele pe un ton sarcastic. Noi
discutăm pe baza faptelor şi cu împuternicirea dată de lege. Nu trebuie să
învinovăţim pe cineva pe nedrept, dar nici nu trebuie să lăsăm un om
vinovat să scape. N-are nicio importanţă dacă recunoşti sau nu. Să vină
primul martor!
Primul martor era un tânăr cu pielea albă, care tot frământase colţul cămăşii
cât timp se aflase în boxa martorilor.
— Primul martor, cum te numeşti şi unde lucrezi?
— Mă numesc Wang Jinshan şi sunt şofer la judeţ.
— Domnule martor Wang Jinshan, eşti obligat să spui adevărul. Dacă depui
mărturie, te supui legii sperjurului. Ai înţeles?
Martorul încuviinţă din cap şi spuse:
— În dimineaţa zilei de 28 mai, i-am condus la gară, cu maşina, pe
musafirii prefectului Zhong. La întoarcere, am rămas blocat cam la vreo
cincizeci de metri către est faţă de Guvernul Judeţean. De acolo, l-am văzut
pe inculpatul Gao Ma cocoţat pe o căruţă, strigând: „Jos funcţionarii
corupţi!”, „Jos birocraţia!”
— Martorul să se oprească! spuse preşedintele. Gao Ma, ce ai de spus în
apărarea ta?
— Vă urăsc! spuse Gao Ma cu răceală în voce.
Pe măsură ce procesul de la tribunal se lungea, Gao Yang simţea cum îi
tremură genunchii şi ameţeşte. Când preşedintele i se adresă, el îi răspunse:
— Domnule, ce am avut de spus am spus. Nu mă mai întrebaţi nimic!
— Aceasta este o sală de judecată şi trebuie să te comporţi aşa cum se
cuvine, îl repezi preşedintele completului, stropind cu salivă, aşa precipitat
cum vorbea el.
Însuşi preşedintele completului de judecată părea sătul de atâta
interogatoriu, în mare cam acelaşi, aşa că anunţă solemn:
— Audierile se opresc aici. În continuare, are cuvântul procurorul.
Acesta făcu doar câteva comentarii scurte, după care se grăbi să se aşeze.
— Acum vom audia părţile vătămate.
În faţa completului s-au prezentat trei persoane cu mâinile legate cu bandaje
de tifon.
— Părţile vătămate au cuvântul!
Aceştia şi-au început prezentările: bla-bla, bla-bla, bla-bla şi tot aşa până
când au isprăvit ce aveau de spus.
— Învinuiţii au ceva de spus? întrebă preşedintele completului.
— Domnule, bărbatul meu a fost ucis în mod cu totul nedrept. L-am pierdut
pe el, am pierdut şi căruţa şi tot ce mi-a dat secretarul Wang a fost trei mii
cinci sute de yuani. Domnule, am fost nedreptăţiţi… spuse Mătuşa a Patra
şi de îndată ce isprăvi, începu să se jelească, lovind cu palma în balustrada
boxei.
Preşedintele completului se încruntă şi spuse:
— Învinuită Fang, născută Wu, pledoaria ta deja depăşeşte cadrul acestui
proces.
— Domnule, voi, judecătorii, nu se poate să vă protejaţi unii pe alţii în halul
ăsta! spuse Mătuşa a Patra.
— Inculpată Fang, născută Wu, în numele acestei Curţi te avertizez că
plânsul şi scandalul în tribunal tulbură ordinea publică, spuse preşedintele
Curţii, în mod evident foarte iritat. Apărătorii au cuvântul!
Dintre reprezentanţii apărării ieşi în faţă un ofiţer tânăr, care i se părea
extrem de cunoscut lui Gao Yang, însă nu-şi putea aminti nicicum unde îl
mai întâlnise.
— Sunt instructor la Catedra de învăţământ Marxist-Leninist din cadrul
Academiei de Artilerie, a Armatei de Eliberare din China. În conformitate
cu Articolul 26 din Secţiunea a treia din Codul Penal, am dreptul să îmi
apăr tatăl, învinuitul Zheng Changnian.
La auzul vorbelor sale, întreaga audienţă se învioră brusc. Din tavan se
auzea un bâzâit puternic. Atunci deţinuţii se uitară în jur cu mare interes,
căutându-l din ochi pe bărbatul cu părul alb din mijlocul boxei acuzaţilor,
pesemne tatăl ofiţerului.
— Linişte, vă rog! solicită preşedintele completului de judecată.
Apoi, toată lumea amuţi, în aşteptarea pledoariei tânărului ofiţer. Acesta,
mai întâi, îl privi în ochi pe preşedintele completului de judecată şi spuse:
— Onorată instanţă, domnule preşedinte, înainte de a începe pledoaria în
favoarea tatălui meu, vă rog să-mi îngăduiţi să spun câteva vorbe, în afara
dosarului, dar care în realitate au legătură cu dosarul.
— Solicitarea este admisă! spuse preşedintele completului.
Atunci, tânărul se întoarse cu faţa către audienţă şi începu să vorbească cu
atâta patos, încât îi emoţionă pe toţi cei prezenţi.
— Onorată instanţă, doamnelor şi domnilor, de la cea de-a treia Plenară a
celei de-a Unsprezecea Conferinţe a Comitetului Central, situaţia la sate s-a
schimbat enorm. Nici noi, cei din judeţul Paradis, nu facem excepţie de la
aceste schimbări. Ţăranii noştri o duc mult mai bine acum decât în perioada
Revoluţiei Culturale şi acesta este un lucru cât se poate de evident pentru
fiecare din noi. Însă, în ultimii ani, beneficiile aduse oamenilor de la sate de
Reforma Economică au început treptat să dispară.
— Vă rog să nu vă depărtaţi de subiect! îl îndemnă preşedintele
completului.
— Îi mulţumesc domnului Preşedinte pentru atenţionare. Am să ajung de
îndată la subiect. În ultimii ani, asupra ţăranilor au apăsat poveri tot mai
grele. În satul tatălui meu, unde se cultivă usturoi, ţăranii sunt nevoiţi să
plătească taxa agricolă de 9,8 yuani. Mai trebuie să plătească o taxă către
guvernul local de 20 de yuani, către primăria satului o taxă de 30 de yuani.
Mai este şi taxa de construcţie pentru oraş – 20 de yuani, care se calculează
pe cap de locuitor, iar când oamenii vând usturoiul, se mai adaugă şi taxa de
administrare la piaţă, taxa de cântar şi verificare, taxa de administrare a
traficului, taxa de protecţie a mediului, plus fel de fel de amenzi! Aşa au
ajuns toţi ţăranii să spună „Să tăiem răul de la rădăcină“. Dacă la toate
acestea mai adăugăm în ultimii ani şi faptul că au crescut preţurile foarte
mult la îngrăşăminte, insecticide şi alte materiale necesare în cultivarea
pământului, atunci ne dăm seama că profitul ţăranilor este foarte, foarte
mic. De anul acesta, tot felul de fenomene care încalcă politica statului au
căpătat nişte proporţii îngrijorătoare, aşa încât eu socotesc că nu-i deloc de
mirare că s-a petrecut un asemenea incident precum cel cu usturoiului din
Paradis.
Preşedintele completului de judecată îşi privi ceasul de la mână.
— Cooperativa de Achiziţii şi Vânzări nu a ţinut seama câtuşi de puţin de
ţărani atunci când s-a pus problema să fie achiziţionat usturoiul. Ba mai
mult, s-a lăsat posibilitatea de a se rezolva problemele pe uşa din dos, şi
anume mai întâi a fost cumpărat usturoiul cadrelor de toate nivelurile de la
Cooperativa de judeţ. Apoi, ţăranii care nu aveau niciun fel de pile şi relaţii
au venit puhoi, mergând o noapte întreagă pe drum. Este lesne de înţeles de
ce s-au revoltat oamenii. Scandalul a izbucnit pentru că oamenii nu au putut
să-şi vândă usturoiul. Aceasta a fost scânteia care a declanşat incidentul ce a
avut loc de astă dată, însă eu vă spun că motivul care stă la baza
nemulţumirii generale se află în politica tulbure din judeţul Paradis.
Preşedintele completului de judecată se ridică în picioare şi spuse:
— Domnule apărător, discursul dumitale a depăşit de multă vreme sfera
acestui dosar.
— Putem discuta problema şi dintr-un alt unghi. Imediat după Eliberare,
vreo douăzeci de oameni au fost angajaţi ca lucrători de către guvernul de
district şi lucrurile mergeau minunat. Însă acum, chiar şi un guvern
orăşenesc care se ocupă de o populaţie de zece mii de oameni angajează
peste şaizeci de oameni, cadre de partid sau lucrători, iar dacă e să-i adunăm
şi pe cei de la comune, atunci ajungem la aproape o sută de lucrători, însă
pentru 80% dintre ei salariul este asigurat de ţărani prin taxele şi impozitele
plătite. După Plenara celui de-al Treilea Congres, a început să se
implementeze politica repartiţiei pământului agricol către fiecare familie,
însă de producţia realizată de ţărani nu i-a păsat nimănui. Cadrele acestea de
partid se preocupau numai să se îmbuibe, cu mese şi chiolhanuri, pentru
care desigur că nu scoteau bani din buzunar. Dacă e s-o spunem mai
limpede, cadrele acestea de partid sunt ca nişte paraziţi feudali pe spinarea
societăţii! De aceea, după părerea mea, sloganurile strigate de Gao Ma –
„Jos funcţionarii corupţi!” şi „Jos birocraţia” reflectă o atitudine
progresistă, ce dovedeşte trezirea ţăranilor la realitate şi în niciun caz nu
este vorba aici de infracţiuni contrarevoluţionare. Oare pe funcţionarii
corupţi nu putem să-i dăm jos? Oare nu ne putem împotrivi birocraţiei?
Desigur, nu am fost însărcinat de Gao Ma să vorbesc în apărarea sa, aşa
încât pledoaria mea nu trebuie socotită în favoarea lui.
— Dacă continuaţi să faceţi o asemenea propagandă, am să vă revoc dreptul
de a mai vorbi în apărarea cuiva la tribunal, spuse cu seriozitate preşedintele
completului de judecată.
— Rugăm onorata instanţă să-i permită să vorbească! se auzi cineva
strigând în spate.
Gao Ma nu se putu stăpâni să nu întoarcă privirea şi observă că până şi
culoarele erau ticsite cu oameni.
— Linişte! strigă preşedintele completului.
— Tatăl meu a intrat în sediul Guvernului Judeţean, a făcut zob un televizor
color cu diagonala de 50 de centimetri, a incendiat documente oficiale şi a
lovit un funcţionar civil, ceea ce constituie tot atâtea fapte penale. Eu, ca fiu
al lui, sunt foarte mâhnit pentru ceea ce a făcut şi în niciun caz nu
intenţionez să-l absolv de vină. Ceea ce mă uluieşte pe mine însă este
altceva, şi anume cum a fost posibil să devină infractor un om precum
inculpatul Zheng Changnian, care în perioada Războiului de Eliberare a fost
infirmier, a ajuns în Jiangxi împreună cu Armata de Eliberare şi a fost
răsplătit cu onoruri? El are sentimente profunde pentru Partidul Comunist şi
atunci cum e posibil ca pentru câteva legături de usturoi să distrugă şi să
jefuiască sediul Guvernului Judeţean?
— Partidul Comunist s-a schimbat! Nu mai e partidul de odinioară! strigă
un inculpat din boxa acuzaţilor.
Sala începu să se cutremure de rumoare şi zgomot. Preşedintele completului
de judecată se ridică degrabă şi începu să bată ca un nebun în masă,
încercând să calmeze spiritele.
— Linişte! Linişte! striga el dezlănţuit.
A durat mult până când publicul s-a mai potolit.
— Inculpat Zheng Changnian, nu ai dreptul să vorbeşti până când nu obţii
permisiunea Curţii.
— Aş vrea să continui, spuse tânărul ofiţer.
— Curtea vă mai acordă cinci minute, spuse preşedintele completului.
— Nu mă interesează pe mine restricţiile dumneavoastră, spuse tânărul.
Codul de Procedură Penală nu prevede niciun fel de limitări de timp în
privinţa pledoariei şi nici nu îi acordă instanţei dreptul de a stabili ceva în
sensul acesta.
— Instanţa consideră că discursul dumitale se abate mult prea mult de la
cazul de faţă! îi răspunse preşedintele completului.
— Discursul meu devine tot mai relevant pentru apărarea tatălui meu.
— Lăsaţi-l să vorbească! strigă cineva din public. Lăsaţi-l să vorbească!
Gao Yang îl văzu pe tânărul ofiţer cum îşi scoate o batistă albă şi începe să-
şi şteargă ochii.
— Bine. Spuneţi! încuviinţă preşedintele. Tot ceea ce spuneţi se
consemnează în scris, aşa că sunteţi răspunzător pentru fiecare cuvânt.
— În regulă. De vreme ce îndrăznesc să spun toate acestea, îmi asum şi
responsabilitatea, răspunse ofiţerul, bâlbâindu-se un pic de emoţie. După
părerea mea „incidentul usturoiului din Paradis“ a tras un semnal de alarmă
pentru partidul nostru. Orice partid politic, orice guvern poate fi răsturnat,
dacă nu ţine seama de interesele poporului. Şi nu doar că poate fi răsturnat,
ci trebuie obligatoriu să fie răsturnat.
Sala de judecată se cufundase într-o linişte neobişnuită, iar întreaga
atmosferă părea să vibreze de atâta energie. Presiunea pe care o simţea Gao
Yang asupra urechilor sale devenise aproape de nesuportat. Preşedintele
completului de judecată tremura din tot corpul, cu faţa scăldată de sudoare.
Bâjbâi după cana de ceai, însă, neatent, o răsturnă, moment în care ceaiul
roşu se revărsă peste faţa de masă imaculată şi începu să picure uşor pe
podea.
— Ce… ce crezi că faci aici? O revoltă? zise preşedintele. Grefier,
consemnează fiecare cuvânt! Să nu rămână un cuvânt nescris!
Tânărul ofiţer păli de-a binelea, iar pe chipul său se aşternu o expresie ce
stârnea mila.
În sinea sa, Gao Yang îl ruga pe tânăr: „Frăţioare, taci din gură!“ Pe
neaşteptate, avu o străfulgerare: acest ofiţer era tânărul pe care îl întâlnise în
noaptea aceea, lângă pompa de apă, ajutându-şi tatăl să ude usturoiul.
— Repet ceea ce am spus adineauri, îşi reluă tânărul discursul. Poporul are
dreptul să răstoarne un partid, un guvern care nu luptă pentru interesele lui.
Dacă un cadru de partid cu răspunderi sau un funcţionar în guvern se
transformă din slujitor în stăpân, atunci poporul are dreptul să-l dea jos. În
viziunea mea, toate acestea se conformează Celor Patru Principii
Fundamentale ale Socialismului, iar eu spun „dacă este aşa“, deci vorbesc
despre posibilităţi. În realitate, Partidul Comunist Chinez este măreţ şi
corect. Este cu trup şi suflet devotat poporului. În urma rectificării, stilul
partidului a cunoscut o considerabilă îmbunătăţire. Marea majoritate a
membrilor de partid din judeţul Paradis fac o treabă bună, dar vreau să spun
o vorbă din popor, şi anume „Un rahat de şobolan, cât de mic, strică tot
terciul din oală”. E de ajuns să fie un membru de partid, un cadru de
conducere care să aibă un comportament deplorabil ca reputaţia întregului
partid şi prestigiul guvernului să fie afectate. Nici oamenii nu sunt întru
totul corecţi şi de multe ori nemulţumirea faţă de un anume funcţionar o
extind asupra tuturor. Dar oare ce se întâmplă acum nu-i avertizează pe cei
din partid şi din guvern să fie mai vigilenţi, pentru a evita ca prestigiul
partidului şi guvernului să fie ştirbit?
Eu mai cred că modul în care a acţionat Zhong Weimin, prefectul judeţului
Paradis, reprezintă o neîndeplinire a îndatoririlor sale. Pe parcursul
evenimentelor din zilele acelea, el a stat ascuns în spatele uşilor închise şi,
ca să fie în siguranţă, a ridicat ziduri înalte, pe coama cărora a înfipt cioburi
de sticlă. Deşi a fost solicitat prin telefon de câteva ori de către lucrătorii de
la guvern să discute personal cu mulţimea, el a refuzat categoric, ceea ce a
dus la escaladarea conflictului. De aici au urmat tulburări mari, cu
consecinţe grave. În Articolul 187 din Codul Penal al Republicii Populare
Chineze se stipulează că în cazul în care un lucrător al statului prin
neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu provoacă daune serioase avutului
public, intereselor statului şi poporului, el poate fi condamnat până la cinci
ani închisoare cu executare sau interzicerea dreptului la muncă. Zhong
Weimin este prefectul judeţului şi oare nu cumva, prin faptul că nu a
rezolvat problemele grave ale oamenilor şi nu i-a păsat de interesul
naţional, nu şi-a îndeplinit îndatoririle de serviciu? Dacă recunoaştem
egalitatea tuturor în faţa legii, atunci Procuratura Populară din judeţul
Paradis ar trebui să-l trimită în judecată pe Zhong Weimin pentru neglijenţă
în serviciu. Nu mai am nimic de adăugat.
Tânărul ofiţer rămase în picioare pentru câteva clipe, după care se aşeză
obosit la masa apărării. Sala de judecată răsună sub ropotele de aplauze.
Preşedintele completului de judecată se ridică în picioare şi aşteptă liniştit
ca aplauzele să contenească, după care spuse:
— Mai este vreun inculpat care doreşte să spună ceva? Dacă nu mai este
nimeni, atunci declar suspendată şedinţa până când completul de judecată
va delibera cazul pe baza faptelor, mărturiilor şi a legii în vigoare. Şedinţa
se va relua peste o jumătate de oră.
 Capitolul 20

Eu cânt despre anul ’87, luna mai,

Când în Paradis lucruri grave ni se arătau.
Politia din toate direcţiile se bulucea
Şi vreo nouăzeci şi trei de oameni a arestat.
Unii au murit, alţii în închisoare au stat.
Când oare va avea omul de rând parte
Să vadă cerul senin şi mai multă dreptate?
Fragment din balada interpretată de Zhang Kou pe o străduţă lăturalnică de
lângă Guvernul Judeţean

Numai ce termină de cântat un fragment din baladele sale, că începu să

bâjbâie pe jos după gamela cu apă. Luă o gură, ca să-şi dreagă puţin gâtul
uscat şi în clipa aceea îi auzi pe cei din jur cum băteau din palme şi îl
aclamau, ba câţiva tineri strigau cu vocile răguşite:
— Bravo, Zhang Kou! Că bine zici! Dă-i înainte!
Zhang Kou îi auzea pe toţi şi aproape că-i vedea prăfuiţi din cap până-n
picioare, le vedea ochii arzând ca focul şi simţea mirosul de usturoi pe care
îl răspândeau trupurile lor. Era deja miezul toamnei, iar incidentul
usturoiului din Paradis, după o perioadă tumultuoasă, se liniştise de mult.
Vreo douăzeci şi ceva de ţărani, în frunte cu Gao Ma, fuseseră trimişi într-o
tabără de muncă, pentru a-şi ispăşi pedeapsa. Zhong Weimin, prefectul
judeţului, şi Ji Nancheng, secretarul de partid pe judeţ, fuseseră transferaţi.
Înlocuitorii lor, după o serie de rapoarte prezentate în plenul şedinţei
cadrelor de partid, organizaseră o acţiune de voluntariat la nivelul structurii
judeţene pentru a aduna usturoiul stricat de pe străzi şi a-l arunca în Râul
Alb. În plină vară, apa aceea căpătase un miros greu de suportat din pricină
că oamenii aruncaseră acolo tot usturoiul stricat. Noroc că au venit la timp
câteva furtuni care au mai dus mizeria la vale. La început, incidentul
usturoiului fusese pe buzele tuturor, însă cu timpul, copleşiţi de muncile
câmpului, oamenii şi-au pierdut interesul pentru subiectul acesta, iar
discuţiile, aidoma mirosului greu de usturoi, s-au stins treptat. Numai Zhang
Kou, care beneficiase de clemenţa Curţii de Justiţie pentru că era orb,
continua să stea zi de zi pe o străduţă lăturalnică de lângă Guvern şi să cânte
la erhu, neobosit, Baladele usturoiului din Paradis. În fiecare zi continua de
unde rămăsese, astfel încât cântecul devenea tot mai lung cu fiecare zi care
trecea.
— … toţi spun că demnitarii îşi iubesc poporul cu ardoare, dar cum se face
că-i tratează pe oameni ca pe cei mai mari duşmani? Taxele apăsătoare şi
şpăgile date pe sub mână precum animalele de pradă cele mai nemiloase îi
împing pe oameni să se ascundă care pe unde pot. Oamenii de rând sunt
plini de ură, dar niciunul nu îndrăzneşte să sufle o vorbă, căci, de îndată ce
deschid gura, se aprind bastoanele electrice spre noi…
Ajuns aici cu cântecul lui, Zhang Kou simţi o usturime care îi cuprinde
ochii, de parcă lacrimi fierbinţi izvorau fără stavilă. Mintea-i fu pe dată
năpădită de amintirea suferinţelor îndurate în perioada cât fusese în detenţie
la Judeţ.
Îşi aminti de poliţistul acela care îi apropiase bastonul electric de gură până
îl auzise cum trosneşte.
— Să taci din gură, orb nenorocit! se răstise la el poliţistul.
Apoi, bastonul acela aproape de buze stârnise un şuvoi puternic de curent
electric, care îi străpunsese dinţii, limba şi gâtul. A simţit numaidecât o
durere cumplită care i-a străbătut cu violenţă tot trupul, din cap până-n
picioare. Zhang Kou a slobozit atunci un urlet sfâşietor care îl înfricoşase şi
pe el însuşi, iar lacrimi de sânge i-au ţâşnit din ochii secaţi de atâţia ani.
Într-o clipă, leşinase…
— Mai bine mănânc rahat decât să tac. Dacă am ceva de spus, am să spun,
fiindcă eu, Zhang Kou, sunt legat pe veşnicie de oamenii de aici…
— Bravo, ţie, unchiule Zhang Kou! strigau la unison câţiva tineri. Din şase
sute de mii de suflete câte are judeţul Paradis, numai tu ai îndrăzneala să
deschizi gura.
— Zhang Kou, pe tine ar trebui să te alegem prefect! răcni un puştan.
— Toţi spun că liderii locali sunt aleşi de către popor, dar cum se face oare
că tot aceştia aruncă în stânga şi-n dreapta cu banii? Noi, oamenii de rând,
trudiţi cum suntem, hrănim cu sudoarea noastră toţi demnitarii ăştia care nu
fac altceva decât să se îmbuibe şi să se îngraşe.
La un moment dat, Zhang Kou strânse din dinţi şi amuţi, stârnind o
adevărată frenezie în jur. Toţi comentau şi strigau.
— Rahat! Păi, ăştia îşi zic „slujbaşii poporului”? Ăştia nu sunt decât nişte
vampiri!
— Se spune că dacă ai vreo cincizeci şi ceva de mii de yuani, poţi să ajungi
primar.
— La casa de oaspeţi se dă câte un bnchet în fiecare zi. Noi câştigăm într-
un an cât cheltuiesc ei doar pentru o masă.
— Prea mare e corupţia!
— Voi, ăştia tineri, strigă un bătrân, ia lăsaţi-o mai moale cu vorbele astea!
Şi tu, frăţioare Zhang Kou! Aduceţi-vă aminte ce au păţit cei care au spart
sediul Guvernului Judeţean!
— Fratele meu cel bun, îşi reîncepu Zhang Kou cântarea, stai aci cuminte şi
ascultă-mă cum cânt!
Nici n-apucă să-şi termine vorba că vreo câţiva indivizi îşi croiră drum prin
mulţime.
— La ce v-aţi adunat aici? Blocaţi traficul, tulburaţi ordinea. Hai,
împrăştiaţi-vă! Repede!
Zhang Kou recunoscu vocile poliţiştilor care se ocupaseră de el când fusese
închis în celulă şi pe dată îşi reluă cântecul:
— Eu cânt despre o cuconiţă arătoasă foc, cu sânii mari şi mijlocel subţire.
Merge pe drum mlădioasă ca o trestie şi nu-i bărbat să nu-şi întoarcă capul
după ea…
— Zhang Kou, iar cânţi mizeriile astea? întrebă un poliţist.
— Domnule ofiţer, nu mă judeca aşa de aspru! zise Zhang Kou. Eu sunt
doar un biet orb şi cu cântatul meu îmi câştig pâinea. Eu nu sunt vreun
infractor…
— Unchiul Zhang Kou s-a ostenit cântând pentru noi o după-amiază
întreagă, zise un tânăr. Merită şi el puţină odihnă. Haideţi, toată lumea să se
caute prin buzunare şi dacă vi se pare că-i mult să-i daţi zece yuani, atunci
măcar un yuan să scoateţi. Să aibă şi el cu ce-şi cumpăra nişte pâiniţe cu
carne!
Monedele zornăiau, iar bancnotele foşneau, zburând la întâmplare în faţa lui
Zhang Kou.
— Mulţumesc, vă mulţumesc tuturor, bătrâni şi tineri! spunea întruna
acesta.
— Domnilor poliţişti, dacă voi aveţi parte de o masă bună, atunci să ştiţi că
totul e din avuţia patriei. N-ar strica să vă mai scape câte un bănuţ printre
degete şi să aveţi milă şi de un biet orb!
— La dracu’! Ce te face să crezi că noi avem bani? sări un poliţist furios.
Voi câştigaţi mai mult de pe un petic de pământ cu usturoiul decât noi într-
un an muncind pe brânci.
— Iar aduceţi vorba de usturoi? Anul viitor poate pe nepoţii voştri o să-i
mai prostiţi ca să cultive usturoi! spuse un tânăr.
— Ia stai pe loc acolo! Ce vrei să zici cu asta? îl apostrofă un poliţist.
— Cum ce vreau să zic? Nimic! Tot ce ştiu este că eu nu mai cultiv usturoi
nici în ruptul capului. De acum înainte am să cultiv fasole şi poate chiar
nişte opiu, spuse tânărul supărat.
— Opiu? Măi, băiete, dar chiar nu gândeşti ce spui? zise poliţistul.
— Ba gândesc eu, dar mai bine să ajung să cerşesc pe stradă decât să mai
cultiv usturoi, spuse tânărul şi imediat se îndepărtă.
— Stai pe loc! Cum te cheamă? Din ce sat eşti? strigă poliţistul şi plecă pe
urmele lui.
— Fugiţi repede de aici! strigă cineva. Poliţia este iarăşi pe urmele noastre!
Se stârni o rumoare generală şi toată lumea începu să se bulucească,
încercând să scape, care încotro nimerea. Deodată, în jurul lui Zhang Kou
se aşternu o linişte de mormânt, căci oamenii aceia se împrăştiaseră precum
peştii care se ascund pe fundul oceanului. Doar izul de usturoi şi mirosul lor
de transpiraţie mai pluteau în aer, amintindu-i că fuseseră acolo ceva mai
devreme. De undeva, de departe răzbăteau până la el nişte instrucţiuni
militare şi zarva copiiilor care se îngrămădeau să iasă pe poarta şcolii.
Zhang Kou simţea pe spinare căldura razelor soarelui de toamnă. Pipăi în
jur după erhu şi bănuţii pe care oamenii îi aruncaseră în faţa lui. Cu mâna
tremurândă dibui o bancnotă de zece yuani şi în clipa aceea simţi
recunoştinţă deplină pentru oamenii aceia care fuseseră atât de generoşi cu
el.
Se ridică în picioare, sprijinindu-se în baston şi porni pe drumul plin de
hârtoape către gara din apropiere. Acolo era un depozit abandonat care
slujea drept casă pentru vagabonzi. În locul acela avea el un colţ al lui pe
care şi-l cucerise după ce ieşise din penitenciarul unde suferise atâtea
abuzuri, un loc ce-i fusese cedat de locatarii depozitului – hoţi, cerşetori,
ghicitori. Hoţii furaseră pentru el câteva bucăţi de rogojină şi ceva
ghemotoace de bumbac, cu care să-i facă o saltea de dormit confortabilă, iar
cerșetorii împărţeau mâncarea cu el. În zilele acelea când era rănit şi
suferea, ei îi purtaseră de grijă, readucându-i speranţa că încă mai există
bunătate şi compasiune între oameni. Această dragoste a oamenilor din
pătura cea mai de jos a societăţii devenise pentru el forţa care îl ajuta să
lupte împotriva brutalităţii şi cruzimii. Graţie acestor oameni cu suflet îşi
regăsise curajul acela care îl îndemna să-şi cânte mai departe Baladele
usturoiului.
Ajuns în mijlocul drumului, lângă copacul care împrăştia un iz de frunze
uscate, Zhang Kou simţi un miros de metal şi de ulei împotriva ruginei. În
clipa următoare, o mână fermă i se aşeză pe umăr, iar el, în mod instinctiv,
îşi băgă capul între umeri, aşteptând să fie încătuşat. Surprinzător, cel din
faţa lui i se adresă cu voce blândă:
— Ce te sperii aşa, că doar nu te lovesc!
— Ce ai de gând? întrebă Zhang Kou înspăimântat.
— Zhang Kou, ai uitat cum e atunci când bastonul electric îţi atinge gura?
întrebă omul acela în şoaptă.
— Eu n-am zis nimic… încercă Zhang Kou să se scuze. Sunt doar un biet
orb care cântă pe stradă, ca să nu moară de foame.
— Eu îţi vreau binele. Să ţii minte! îi spuse bărbatul. Poţi să cânţi ce vrei tu
în afară de Baladele usturoiului, înţelegi? Care crezi tu că-i mai tare – gura
ta sau bastonul electric?
— Am înţeles. Vă mulţumesc pentru grijă.
— Dacă ai înţeles, atunci e bine. Nici prin cap să nu-ţi treacă să mai faci
vreo prostie. Ai gura păcătoasă şi de aici ţi se trag toate relele.
Spunând acestea, bărbatul se întoarse şi plecă, iar după câteva clipe Zhang
Kou auzi o motocicletă cum porneşte în jos pe drumul cu hârtoape. Rămase
multă vreme lângă copacul acela uscat, neîndrăznind să se mai clintească
din loc. Femeia care avea magazinul de colţunaşi din apropiere îl văzu
încremenit acolo şi îl întrebă cu voce blândă:
— Unchiule Zhang Kou, dumneata eşti? Ce-ai rămas aşa, ţintuit locului?
Hai înăuntru, că adineauri am scos nişte colţunaşi calzi. Îţi fac eu cinste.
Zhang Kou râse cam lugubru şi, de parcă ar fi înnebunit dintr-odată, lovi cu
bastonul în trunchiul copacului, strigând în gura mare:
— Voi, ăştia cu chip de hienă, credeţi că puteţi să-mi închideţi gura? Am
trăit şaizeci şi şase de ani şi mi-e de ajuns.
— Unchiule, cine te-a supărat aşa? îl întrebă femeia. Oare chiar merită să te
înfurii în halul ăsta?
— Eu, Zhang Kou, sunt un sărăntoc orb şi ştiu că viaţa mea nu face mai
mult de doi bani, dar numai dacă o să schimbaţi verdictul în dosarul cu
usturoiul, poate numai aşa o să tac…
Nici nu-şi termină bine vorba că porni pe drum cântând din toate puterile.
Femeia rămase în urma lui, privindu-l şi oftând adânc.
După trei zile, se porni o ploaie de toamnă care transformă drumul într-o
mare de noroi. Femeia de la magazinul de colţunaşi stătea în uşă, cu ochii
aţintiţi spre lampa de la capătul străzii. Privea stropii de ploaie deşi cum
pluteau în bătaia luminii palide şi deodată o cuprinse un sentiment de
însingurare crâncenă şi de plictiseală nesfârşită. Chiar în clipa în care se
pregătea să închidă uşa şi să se ducă la culcare, i se păru că aude cântecul
acela trist al lui Zhang Kou cum pluteşte şi el prin văzduh. Deschise uşa
larg şi scoase capul afară, dar cântecul pieri pe neaşteptate. De îndată ce
închise uşa, cântecul se întoarse, parcă mai emoţionant şi mai cald decât
oricând.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, oamenii l-au găsit pe Zhang Kou zăcând mort
în mijlocul drumului, cu gura plină de noroi. Lângă el era o pisică moartă,
fără cap.
Norii negri acopereau cerul şi întreg oraşul era învăluit într-un miros greu
de usturoi stricat, care îi îngreţoşa pe oameni. Hoţii, cerşetorii şi alţi
nefericiţi ai sorţii l-au cărat pe Zhang Kou pe drum, unii bocindu-l, alţii
râzând, de dimineaţă până seara. În amurg, au săpat o groapă adâncă la
poalele copacului cel mare şi l-au îngropat acolo.
Din acea zi, femeia de la magazinul de colţunaşi auzea cântecul lui Zhang
Kou în fiecare noapte. Curând însă, strada a devenit o stradă a duhurilor, aşa
încât oamenii, înspăimântaţi, s-au mutat rând pe rând de acolo. Numai
femeia aceea a rămas, până când într-o zi au găsit-o spânzurată de un castan
bătrân. Se spunea că pe drumul acela puseseră stăpânire duhurile şi de aceea
în toiul zilei nimeni nu se mai încumeta să umble pe acolo.

Cât a fost noaptea de lungă, Mătuşa a Patra a tuşit şi a respirat greu, făcând
atâta zgomot, încât nici gând să mai pună cineva geană pe geană în celulă.
Deţinuta poreclită „Micuţul Catâr“ o bodogănea în gura mare:
— Băbătie afurisită, mori odată şi lasă-ne să dormim!
— Fetelor, eu nu vreau să tuşesc şi nici să suflu aşa greu… încerca să se
scuze femeia.
— Nemernicii! Cum să trimiţi în închisoare o femeie aşa de bătrână?
mormăi fata cu sprâncene lungi, care dormea în patul de deasupra Mătuşii a
Patra.
La auzul acestor vorbe, femeia simţi cum o durere nesfârşită îi copleşeşte
sufletul şi lacrimi fierbinţi îi năvălesc în ochi. Cu cât se gândea mai mult la
propria suferinţă, cu atât durerea era mai profundă, aşa că nu trecu mult şi
plânsul ei deveni un bocet sfâşietor.
Atunci, celelalte deţinute s-au ridicat în capul oaselor, iar unele dintre ele,
înduioşate de suferinţa bătrânei, şi-au pus o haină pe umeri şi s-au apropiat,
ca să vadă ce se întâmplă. Altele, deloc impresionate, bombăneau enervate
sau înjurau.
— Termină odată! zise Micuţul Catâr. Am ştiut eu de la început că aşa o să
se-ntâmple! Credeam că eşti o tipă dură, dar acum văd că-i vai de capul tău!
Să incendiezi sediul Guvernului Judeţean… Ai scăpat ieftin numai cu cinci
ani de închisoare!
— Fată dragă, tare mi-aş dori să-mi sfârşesc zilele în tabăra asta de muncă,
zise Mătuşa a Patra înecată de suspine.
O poliţistă cu ochii cârpiţi de somn se ivi la uşă şi întrebă, izbind cu pumnul
în gratiile ferestruicii:
— Ce se-ntâmplă acolo? Cine face atâta hărmălaie în toiul nopţii?
— Raportez: Numărul 38 e bolnavă, răspunse Sprâncenata.
— Ce are? întrebă poliţista.
— Tuşeşte, suflă greu…
— Vechea poveste! Hai, la culcare! Repede! Şi nu uitaţi că mâine-dimineaţă
ieşiţi la înviorare!
După plecarea poliţistei, Sprâncenata turnă nişte apă într-o cană şi o ajută
pe Mătuşa a Patra să bea. Apoi, scoase de sub pernă câteva pastile şi i le
oferi, spunându-i:
— Mătuşă, ia pastilele astea! Sunt împotriva durerii şi inflamaţiei. S-ar
putea să te ajute.
— Fată dragă, nu pot să-ţi consum eu pastilele! îi răspunse Mătuşa a Patra.
— Astea nu sunt vremuri să-ţi mai faci asemenea probleme, zise
Sprâncenata, după care îi oferi pastilele.
— Fetiţo, cum am să te răsplătesc eu pentru toată bunătatea ta? întrebă
Mătuşa a Patra cu ochii înlăcrimaţi.
— Poţi s-o faci nora ta, se băgă în vorbă Micuţul Catâr.
— Nu sunt băieţii mei demni de aşa nevastă, comentă bătrâna.
— Te bagi ca musca-n lapte! o repezi Sprâncenata pe Micuţul Catâr.
— Cu cine vorbeşti tu aşa? sări deodată Micuţul Catâr, aruncându-i fetei
priviri tăioase.
— Cu tine, o târfă care se vinde pe nimic! îi replică fata, deloc intimidată de
vorbele ei.
Atinsă în punctul sensibil, Micuţul Catâr se înfurie atât de tare, încât se
aplecă, luă un pantof scâlciat de jos şi aruncă înspre Sprâncenata, strigându-
i:
— Eu mă vând pe nimic? Dar oare tu nu făceai acelaşi lucru? Nu mai
pretinde că eşti vreo minunată în faţa bătrânei, că într-un loc ca ăsta nu
ajung virginele neprihănite.
Sprâncenata se întinse la timp ca să prindă pantoful şi să-l arunce în capul
femeii de pe al treilea pat, care îşi ispăşea pedeapsa pentru că îşi înecase
copilul. Aceasta, la rândul ei, ridică pantoful şi o trosni pe Sprâncenata
drept în cap.
Ceea ce a urmat a fost o nebunie întreagă, în care toată celula s-a cufundat
în larmă. Sprâncenata s-a încăierat cu Micuţul Catâr, iar cea acuzată de
pruncucidere zbiera şi ea, înjurând în dreapta şi-n stânga. Mătuşa a Patra
plângea de mama focului, în timp ce celelalte deţinute, unele băteau în ușa
metalică, altele urlau, iar altele împărţeau şi ele ceva pumni după cum se
nimerea.
Într-un târziu, două gardience înarmate cu bastoane s-au năpustit în celulă şi
fără să mai întrebe ceva, le-au pocnit de câteva ori pe Sprâncenata şi pe
Micuţul Catâr, aplanând imediat conflictul.
— Dacă mai îndrăzneşte careva să sufle, va sta nemâncată trei zile, spuse
una dintre poliţiste.
— Numărul 29 şi numărul 40, ieşiţi imediat! Voi mergeţi cu mine! a spus
cealaltă.
— Eu n-am făcut nimic! spuse Sprâncenata.
— Gura! spuse poliţista, articulându-i, totodată, un baston bine plasat.
— Doamnă, recunosc că am greşit, spuse Micuţul Catâr, dar promit că nu
mai fac. Lăsaţi-mă să dorm!
— Scuteşte-mă! Îmbracă-te şi vii cu mine! îi răspunse poliţista pe un ton
aspru.
Mătuşa a Patra se îndoi de spate şi i se adresă pe un ton rugător:
— Şefa, ele n-au nicio vină. Eu, bătrână cum sunt, nu puteam să respir şi
tuşeam. Le-am deranjat şi n-au mai suportat.
— Ajunge! Nu face pe mama cea milostivă cu mine! i-o reteză poliţista.
Poliţistele plecară împreună cu Sprâncenata şi Micuţul Catâr.
Mătuşa a Patra îşi acoperi gura cu palma şi nu îndrăzni să mai scoată niciun
sunet.
În noaptea aceea, avu multe coşmaruri. Mai întâi o visă pe Jinju, cu burta
mare, care venise s-o vadă, dar când Mătuşa se repezi spre ea, Jinju scoase
o limbă lungă şi îşi bulbucă ochii. Mătuşa a Patra se trezi speriată din vis şi
strigă, scăldată de o sudoare rece. Afară, dincolo de zidurile închisorii,
vântul de toamnă sufla peste câmp atât de tare, încât firele de telefon se
zgâlţâiau cu zgomot. Luna aşternea un mănunchi de raze piezişe peste
chipul hoaţei care dormea pe patul al patrulea – o tânără cu un nas mititel,
care visa şi scrâşnea din dinţi în somn.
Mătuşa a Patra adormi din nou şi îl visă pe bărbatul ei, cu capul plin de
sânge, stând pe marginea patului şi spunându-i: „Femeie, cum de mai eşti
încă aici? Hai mai repede cu mine!“ Unchiul al Patrulea întinse mâna după
ea, dar Mătuşa din nou se trezi speriată. Inima îi bătea cu putere, mai să-i
iasă din piept. Sudoarea rece îi cuprinsese tot corpul. Auzi cocoşii cum
cântă lângă bucătăria taberei de muncă şi se gândi că vin zorile. La al treilea
cântat, într-adevăr se crăpă de ziuă.
Apoi, se dădu deşteptarea, iar Mătuşa a Patra se strădui să se ridice din pat,
însă pe dată simţi cum o ia ameţeala şi se prăbuşi la pământ. Strigătele
colegelor de celulă, care tocmai îşi făceau paturile, o aduseră pe poliţistă în
celulă.
— Aşezaţi-o pe pat! ordonă ea, văzând-o pe femeie întinsă pe jos.
Deţinutele s-au înghesuit s-o ridice, în timp ce poliţista o chemă pe
doctoriţă. După ce i s-a administrat o injecţie, Mătuşa a Patra şi-a revenit.
Stătea acolo cu gura schimonosită de durere şi după câteva clipe izbucni în
plâns. Doctoriţa o pansă pe rana de pe frunte, iar după micul dejun, poliţista
o anunţă:
— Numărul 38, astăzi rămâi în celulă.
Mătuşa a Patra era atât de emoţionată, încât nu mai putea rosti nicio vorbă.
Celelalte deţinute s-au încolonat în curte şi au pornit la muncă pe câmp.
Odată cu plecarea lor, o linişte desăvârşită s-a aşternut peste întreaga
închisoare. Nu se mai auzea decât chiţăitul şobolanilor care umblau de colo-
colo şi speriau vrăbiile ce ciuguleau firimituri pe unde apucau. Unele dintre
ele se refugiaseră pe pervazul ferestrei şi o priveau pe Mătuşa a Patra cu
ochii lor mici şi negri ca nişte mărgeluţe. Singură şi copleşită de tristeţe,
femeia începu să jelească şi plânse acolo pe săturate, după care murmură
pentru sine:
— Bărbate, e vremea să vin după tine!
Îşi desfăcu cordonul de la pantaloni, îl legă de cadrul metalic al patului de
deasupra ei, făcând un laţ, şi mai spuse o dată în şoaptă:
— Bărbate, e peste puterea mea să îndur toate astea…
Apoi îşi vârî capul în laţ şi se aplecă în faţă…
Femeia nu muri atunci, căci o poliţistă, alertată de zgomot, reuşi s-o salveze
la timp. Îi trase o palmă peste faţă, strigând la ea:
— Babă nebună, ce-ai de gând să faci aici?
Mătuşa a Patra se aruncă în genunchi în faţa ei şi o imploră:
— Fată dragă, fată bună, eu nu mai pot să rabd. Lasă-mă să mor!
Şovăielnică, poliţista o privi o vreme, neştiind cum să reacţioneze. Apoi
însă pe chipul ei se ivi o expresie de bunătate. O ridică pe Mătuşa a Patra şi
îi spuse în şoaptă:
— Mătuşă, azi ţi-ai căutat moartea. Să nu spui nimănui, dar eu am să încerc
să te ajut. Nu mai plânge, vezi-ţi de treaba dumitale şi găsesc eu o cale să te
scot de aici.
Mătuşa a Patra ar fi vrut să-i cadă în genunchi, dar poliţista o împiedică.
— Eşti o fată tare bună, îi spuse bătrâna, dar cineva trebuie să plătească
pentru moartea bărbatului meu…
— Nu mai pomeni despre lucrul acesta! Ceea ce ai făcut dumneata este
foarte grav – să incendiezi sediul Guvernului Judeţean…
— Mi-am pierdut capul. Promit că n-am să mai fac niciodată aşa ceva,
spuse Mătuşa spășită.
După o lună, s-a văzut eliberată din motive medicale şi s-a întors în satul ei.

În anul 1988, de Anul Nou, a fost zi liberă pentru cele câteva sute de
deţinuţi din tabăra de muncă. Unii şi-au petrecut-o dormind, alţii au stat în
pat şi au scris scrisori, iar alţii s-au înghesuit în curte, la geamul unei
camere ca să privească programul artistic la un televizor alb-negru de pe
masă.
Gao Ma şi Gao Yang stăteau pe o piatră în curte, dezbrăcaţi până la brâu şi
îşi culegeau păduchii de pe haină. Soarele blând le încălzea spinările.
Ceilalţi deţinuţi erau răzleţiţi prin curte, în grupuri mici, şi vorbeau în
şoaptă. La turnul de control de la poarta interioară, soldaţi înarmaţi patrulau
vigilenţi, chiar dacă poarta mare, dublată de plasa de sârmă, era bine
ferecată. Câţiva gardieni îi tundeau pe deţinuţi, iar în timpul acesta vorbeau
şi glumeau cu ei.
O mulţime de şobolani se foiau pe lângă latrina din curte, atât de mulţi,
încât unii alergaseră o pisică pe culoarul de trecere de la poarta cea mare la
poarta interioară până când aceasta, înspăimântată, îşi găsise refugiul într-
un copac.
— Când se fac mari şobolanii, până şi pisicile se tem de ei! spuse Gao Yang
cu un oftat.
Gao Ma râse, dar nu comentă nimic.
— I-am spus nevestei mele ca după Anul Nou să-ţi aducă şi ţie o pereche de
pantofi, spuse Gao Yang.
— Nu-i cazul s-o deranjezi cu aşa ceva, îi răspunse Gao Ma, vădit
emoţionat. Nu-i e uşor să se descurce cu doi copii. Eu, ca bărbat singur, n-
am nevoie de nimic.
— Frăţioare, ia-o uşurel! Mai rezistă până anul viitor şi ai să ieşi de aici.
După aceea, ai să-ţi găseşti tu altă nevastă şi te pui pe picioare.
Tăcut, Gao Ma îi zâmbi trist.
— La urma urmei, tu ai fost în armată, spuse Gao Yang. Am băgat eu de
seamă că şefii taberei de aici sunt toţi cu ochii pe tine. Poartă-te cum se
cuvine şi ai să vezi că-ţi vor reduce pedeapsa. Ai să scapi de aici mai repede
ca mine, e lucru sigur.
— Că ies mai devreme sau mai târziu, ce importanţă mai are? Aş prefera să
execut şi pedeapsa ta, ca să te duci tu mai repede acasă şi să ai grijă de
familie, spuse Gao Ma.
— Frăţioare, continuă Gao Yang, aşa ne-a fost nouă soarta, să avem parte
de tot amarul acesta. Pentru un bărbat, să îndure o asemenea suferinţă nu-i
mare lucru, dar tare milă îmi este de biata Mătuşă a Patra…
— Păi, n-a ieşit din motive medicale? întrebă Gao Ma nerăbdător.
Gao Yang şovăi pentru o clipă şi apoi îi răspunse:
— Nevastă-mea m-a tot dăscălit să nu-ţi spun…
— Ce să nu-mi spui? întrebă Gao Ma, apucându-l pe Gao Yang de mână.
— Ei, orice s-a întâmplat, ea tot îţi este soacră, aşa că nu pot să-ţi ascund.
— Frăţioare, spune-mi odată! Nu mă mai fierbe! îi zise Gao Ma.
— Îţi aduci aminte când m-a vizitat nevasta mea? Atunci mi-a spus.
— Ce ţi-a spus? întrebă Gao Ma.
— Cei doi fraţi Fang sunt nişte nenorociţi. Ăştia nu-s oameni, sunt nişte
animale!
— Gao Yang, i se adresă Gao Ma iritat, varsă odată tot, că mă înnebuneşti
cu felul tău de a vorbi în dodii.
— Of, am să-ţi spun şi gata! zise Gao Yang. Nici deputatul Yang nu-i mai
breaz. Mai ţii minte că avea un nepot, pe Cao Wen? Acum câtva timp, s-a
aruncat în fântână şi a murit. Atunci, familia lui s-a gândit să-i aranjeze o
căsătorie pe lumea cealaltă.
— Ce căsătorie? întrebă Gao Ma stupefiat.
— Tu nu ştii nici măcar ce-i aia o căsătorie pe lumea cealaltă?
Gao Ma scutură din cap.
— Păi, înseamnă să faci în aşa fel încât doi oameni morţi să fie căsătoriţi în
lumea umbrelor. Cao Wen murise şi atunci familia lui s-a gândit la Jinju…
La auzul acestor vorbe, Gao Ma ţâşni în picioare.
— Stai să termin ce am de zis, frăţioare! încercă Gao Yang să-l potolească.
Cei din familia Cao s-au gândit ca duhul lui Jinju să-i fie nevastă lui Cao
Wen, aşa că l-au trimis pe deputatul Yang în peţit.
— Blestemaţi fie strămoşii lor! zise Gao Ma scrâşnind din dinţi. Jinju este a
mea, vie sau moartă!
— Păi, asta te scoate din minţi! Tot satul ştia că Jinju e femeia lui Gao Ma,
nu? Purta în pântece copilul tău, dar fraţii ei, disperaţi după avere cum erau,
au sărit imediat în sus de bucurie la propunerea deputatului Yang şi au
încuviinţat să le vândă leşul lui Jinju pentru opt sute de yuani. Au luat banii
şi i-au împărţit între ei, după care cei din familia Cao au deschis mormântul
lui Jinju şi au luat rămăşiţele pământeşti ale bietei femei.
Gao Ma rămăsese împietrit, cu chipul vânăt de durere.
Gao Yang îşi continuă istorisirea:
— Nevastă-mea spunea că nunta asta pentru lumea umbrelor a fost mai
somptuoasă decât una pentru lumea noastră, a celor vii. Au adus muzicanţi
de prin alt judeţ, care s-au pus pe cântat de mama focului, în timp ce toată
lumea se ospăta pe cinste. Apoi, au aşezat rămăşiţele lui Jinju şi ale lui Cao
Wen într-un sicriu roşu ca focul şi i-au îngropat împreună. În ziua aceea cu
nunta, au venit oameni de prin toate satele din jur să vadă minunăţia şi toţi
îi blestemau pe cei din familia Cao, pe deputatul Yang, pe fraţii Fang. Cu
toţii spuneau că aşa ceva e o insultă pentru Cer şi o încălcare a tuturor
principiilor morale!
Gao Ma amuţise de-a binelea.
Gao Yang îi aruncă o privire pe furiş şi se grăbi să adauge:
— Frăţioare, nu mai pune la inimă şi chestia asta! Ei au adus o insultă
Cerului, n-au avut pic de suflet, iar Cel de Sus va avea grijă să-i
pedepsească… Ei, numai eu sunt de vină, că n-am fost în stare să-mi ţin
gura. Mi-a tot spus nevastă-mea să nu care cumva să suflu vreo vorbă către
tine, dar eu, cu gura mea spurcată, n-am fost în stare să-ţi ascund
adevărul…
Un zâmbet neobişnuit încremenise pe chipul lui Gao Ma.
— Frăţioare, spuse Gao Yang temător, să nu cumva să-ţi treacă cine ştie ce
prin cap! Tu ai fost în armată, doar nu crezi în tâmpenii dintr-astea cu
duhuri şi stafii…
— Şi Mătuşa a Patra? întrebă Gao Ma.
Gao Yang ezită câteva clipe, după care îi răspunse:
— La câteva zile după ce familia Cao a luat cadavrul lui Jinju, Mătuşa a
Patra… s-a spânzurat…
Gao Ma slobozi un strigăt de durere, iar sângele roşu ca focul îi năvăli în
gură.

După Anul Nou se porni o ninsoare zdravănă.

Deţinuţii din tabăra de muncă au fost scoși din celule ca să adune zăpada
din curte în mormane, după care s-o încarce în căruţe şi s-o ducă pe câmp.
Gao Ma se oferi voluntar la cărat zăpada şi aşa se face că izbuti să iasă pe
poarta închisorii. Pentru că majoritatea deţinuţilor rămăseseră în incintă, nu
au fost mobilizaţi suplimentar alţi gardieni, ci doar un poliţist stătea de
veghe la poarta principală şi făcea semne cu mâna către postul de control.
— Hei, Lao Li, spuse un gardian către acesta, ţi-a născut nevasta?
— Încă nu. A depăşit termenul cu o lună şi ceva, îi răspunse poliţistul.
— Nu-ţi face griji! Ştii cum se zice: „Când e copt, pepenele cade singur de
pe vrej“.
— Să nu-mi fac griji? Ia gândeşte-te cum ar fi să depăşească nevastă-ta cu o
lună termenul, să vezi cum e! Ţie ţi-e uşor să vorbeşti!
Gao Ma se întorcea cu căruţa goală, năduşit tot.
Poliţistul de la poartă îl privi cu simpatie şi îi spuse:
— Numărul 38, ia o pauză! Să se mai ducă şi alţii!
— Nu sunt obosit, răspunse Gao Ma în timp ce intra cu căruţa pe poarta
închisorii.
— Numărul 38 e un tip de ispravă! comentă gardianul către poliţistul de la
poartă.
— A fost în armată, zise acesta. E cam iute la mânie, dar a şi avut o
grămadă de necazuri…
— Ştabii ăia nenorociţi din judeţul Paradis au întrecut măsura, după părerea
mea. Nu poţi să dai vina pentru ce s-a întâmplat numai pe oamenii de rând!
— De aceea, eu de mult am propus să-i mai reducă pedeapsa amărâtului
ăsta, zise poliţistul. Sincer vorbind, mi se pare că prea aspru l-au judecat.
— Aşa merg lucrurile în zilele noastre, comentă gardianul.
Gao Ma se apropia cu căruţa încărcată cu zăpadă.
— Păi n-am zis să iei o pauză? îl întrebă poliţistul.
— După ce mai fac un transport… îi răspunse Gao Ma şi porni către ogorul
cu grâu.
— Lao Li, am auzit că comisarul-adjunct Yu o să plece în altă parte, zise
gardianul.
— Cine n-ar vrea să-şi dea demisia? replică poliţistul. Ce muncă e asta? N-
ai sărbători, n-ai An Nou, salariul e vai de el! Dac-aş avea încotro, şi eu aş
pleca în altă parte.
— Dacă chiar nu se mai poate, îţi dai demisia şi gata. Oricum, eu m-am
hotărât să plec şi să-mi deschid o afacere a mea, zise gardianul.
— În zilele noastre, continuă poliţistul, dacă îţi e la îndemână, mai bine să
te faci demnitar, iar dacă nu, atunci să faci bani pe orice cale.
…………………………………………………………………………
— Hei, dar unde e numărul 38? spuse gardianul speriat.
Poliţistul îşi îndreptă privirea către câmp. În faţa lui se aşternea o imensitate
albă, fără sfârşit, o frumuseţe strălucitoare, inundată de razele soarelui.
Sirena de la postul de control începu să urle sfâşietor.
— Numărul 38, stai pe loc! Stai pe loc sau trag! ameninţa gardianul.
Gao Ma alerga disperat către soare, cu razele orbitoare în faţă, aproape
străpungându-i ochii. Pe câmpul care gemea sub pătura de zăpadă, aerul
acela proaspăt al libertăţii se rostogolea în valuri. Alerga disperat, fără să-i
mai pese de nimic, mânat doar de gândul răzbunării. Părea că se ridică pe
nori şi pluteşte odată cu ceaţa, până când, brusc, într-un mod cu totul de
neînţeles, începu să se cufunde. De îndată, simţi pe faţă atingerea zăpezii
reci ca gheaţa, în timp ce un lichid fierbinte îi izvora din spinare.
— Jinju…
Atât mai apucă să rostească şoptit, iar faţa i se îngropă în zăpadă.
 Capitolul 21

Povestea cu usturoiul a circulat din gură-n gură

Şi greu de înţeles a fost ce vină are fiecare.
Mult am vorbit despre această nenorocire
Ca niciodată greşelile să nu se mai repete.
De-mi dai şi mie o ţigară,
Pe dată îţi trimit Ziarul Maselor Populare,
Ca să citeşti şi tu pe seară…

Fragment din cântecul pe care ucenicul orbului Zhang Kou l-a interpretat
pentru autorul acestei cărţi

ZIARUL MASELOR POPULARE

30 iulie 1987
Ziua a cincea din luna a şaptea după calendarul agricol

Birocraţia excesivă şi neglijenţa în muncă au generat consecinţe extrem de

grave; principalii responsabili pentru „Incidentul usturoiului “ au fost
aspru pedepsiţi
Corespondentul nostru transmite: Comitetul de Partid al oraşului Cerul
Cenuşiu a efectuat o investigaţie completă a „Incidentului usturoiului“ şi
recent a hotărât adoptarea unor măsuri: Zhong Weimin, principalul
responsabil pentru „Incidentul usturoiului” din Paradis, este eliberat din
funcţia de secretar adjunct al Comitetului de Partid din judeţul Paradis şi
se propune şi retragerea sa din funcţia de prefect al respectivului judeţ; Ji
Nancheng, secretarul Comitetului Judeţean de Partid, este suspendat din
funcţie pentru cercetarea situaţiei, iar după finalizarea investigaţiei, va fi
aspru pedepsit, în conformitate cu legea în vigoare.
În judeţul Paradis s-a realizat o producţie abundentă de usturoi de calitate
superioară, aceasta fiind una din zonele tradiţionale de bază unde se
realizează o asemenea cultură pentru export. În ultimul an, odată cu
ajustările ce au avut loc în privinţa producţiei agricole, usturoiul a devenit
un produs comercial important al acelei regiuni şi prin urmare suprafaţa
agricolă a sporit continuu, anul acesta ajungându-se la 172 000 de mu, de
pe care s-au recoltat peste 90 de milioane de kilograme de usturoi.
Obţinerea unei recolte atât de bogate este un lucru foarte bun, însă, din
pricina existenţei unei birocraţii excesive la nivelul Comitetului de Partid şi
a Guvernului local din judeţul Paradis, din cauza unei conduceri slabe şi a
neglijenţei în serviciu, s-a ajuns la o situaţie de blocaj al vânzărilor, ceea ce
a generat nemulţumirea celei mai mari părţi a populaţiei.
Mai întâi, la nivelul conducerii lipseşte conceptul de „economie a
bunurilor”, neexistând o politică corectă cu privire la situaţiile şi
problemele noi apărute în procesul de producţie şi vânzare a usturoiului.
De asemenea, nu s-a acordat suficientă importanţă problemelor care
puteau să se ivească anul acesta în privinţa vânzării usturoiului. Atunci
când a intervenit un blocaj al vânzărilor, nu au fost utilizate mai multe
canale administrative, ceea ce a generat un dezechilibru între canalele
colective şi cele private de achiziţionare şi vânzare. După ce usturoiul a
ajuns pe piaţă într-o cantitate foarte mare, Comitetul Judeţean de Partid şi
guvernul local, în esenţă, au pierdut controlul asupra activităţilor de
cumpărare şi vânzare la toate nivelurile şi nu au putut interveni la timp
pentru a stopa fenomene nocive precum perceperea unor taxe sau amenzi în
mod abuziv, în departamentele economico-administrative. În acest proces
de vânzare şi cumpărare a usturoiului, factorii de decizie în unele
departamente din respectivul judeţ au lăsat de dorit, nefiind orientaţi spre
interesele ţăranilor, ci spre interesele particulare ale unor instituţii. Atunci
când usturoiul a început să intre pe piaţă, aceştia au ridicat preţul la
achiziţie, eliminând anumite centre din alte localităţi. În unele locuri,
pentru a se asigura că îşi vor umple propriile depozite, departamentele de
achiziţie au hotărât să nu permită cumpărătorilor din alte localităţi să
achiziţioneze usturoiul, ba chiar au cerut anularea unor contracte semnate
între producătorii de usturoi sau comitetele săteşti şi cumpărătorii din
afara localităţilor respective. În special în cadrul activităţii de achiziţie şi
vânzare a usturoiului, profitând de această situaţie, departamentele care s-
au ocupat cu cântărirea au perceput taxe şi amenzi în mod abuziv,
ajungând la conflicte grave cu producătorii. Aflând despre această situaţie,
Comitetul Judeţean de Partid şi Guvernul Judeţean nu au luat măsuri care
să îndrepte aceste fapte. Mai mult, în judeţul Paradis, nu au conceput
niciun plan care să ducă la echilibrarea între producţie şi vânzare, s-a fixat
preţul de achiziţie cu întârziere, nu s-a făcut o promovare pe măsură şi în
felul acesta la început preţul de achiziţie a fost de 1 yuan până la 1,2 yuani
pe kilogram, iar în perioada de blocare severă a vânzărilor preţul a scăzut
până la 0,1 sau chiar 0,04 yuani. Acest fapt a cauzat mari pierderi
producătorilor de usturoi. Şi mai grav este că după „Incidentul usturoiului”
principalii responsabili din cadrul Comitetului Judeţean de Partid şi
Guvernului Judeţean nu au mers la faţa locului pentru a stabili măsurile
concrete, eficiente, ce se impuneau a fi adoptate pentru a împiedica acest
eveniment să ia amploare. Acest lucru a permis ca incidentul să aibă
consecinţe extrem de grave.
După ce a avut loc „Incidentul usturoiului din judeţul Paradis”, Comitetul
de Partid la nivel de provincie şi Guvernul Provinciei s-au preocupat
imediat de organizarea unui grup de lucru din care să facă parte
reprezentanţi ai instituţiilor de comerţ şi transporturi, s-au consultat cu
primăria oraşului Cerul Cenuşiu şi cu guvernul local, mergând în seara
respectivă în localitatea Paradis pentru a-i ajuta pe producătorii de usturoi
să îşi vândă producţia. În acelaşi timp, au luat legătura prin telefon cu
toate localităţile din jur şi le-au solicitat să vină pentru a transporta
usturoiul din oraşul Paradis. În felul acesta, foarte repede usturoiul rămas
acolo a putut fi vândut, astfel fiind apărate interesele ţăranilor. După
aceea, din nou comitetul provinciei şi primăria au organizat un grup de
investigaţii care să cerceteze desfăşurarea evenimentelor în timpul
„Incidentului usturoiului”. Astfel, s-a ajuns la concluzia că acest eveniment
a fost cauzat de carenţele ideologice, stilul birocratic şi neglijenţa în
serviciu dovedite de factorii de răspundere din cadrul Comitetului Judeţean
de Partid şi Guvernului Judeţean. Date fiind aceste aspecte, se impun cu
prisosinţă măsurile faţă de persoanele responsabile.
Comitetul de Partid al Provinciei a prezentat comitetelor de partid şi
guvernelor de la toate nivelurile modul în care a fost rezolvat „Incidentul
usturoiului din judeţul Paradis”, pentru ca de aici să fie trase învăţăminte
care să ducă la împiedicarea producerii unor evenimente similare, precum
şi la combaterea birocraţiei, la îmbunătăţirea muncii, la adaptarea faţă de
noua evoluţie a economiei agrare şi la adoptarea unor măsuri care să
vizeze eradicarea sărăciei. Primăria oraşului Cerul Cenuşiu a convocat
activităţi democratice referitoare la incidentul respectiv, în care s-au
dezbătut învăţămintele ce se desprind de aici şi i-a ajutat pe cei din judeţul
Paradis să-şi rezolve problemele. De asemenea, a reunit grupurile de partid
şi adunările maselor largi populare pentru a sintetiza experienţa acestor
evenimente, adunări menite să sporească conştiinţa ideologică, unitatea, să
îmbunătăţească activitatea şi să înlăture pagubele. În cadrul acestor
adunări populare largi s-a exprimat mulţumirea faţă de modul categoric în
care a fost rezolvat incidentul de către Comitetul de Partid la nivel judeţean
şi la nivel de provincie. Cadrele de partid din judeţ, comune şi sate au
subliniat faptul că, însuşindu-şi învăţămintele ce se desprind din
„Incidentul usturoiului”, au deprins şi mai temeinic directivele partidului,
şi-au consolidat şi mai bine concepţia privind economia de mărfuri, sunt
mai preocupaţi faţă de suferinţele oamenilor şi vor depune eforturi mai
mari pentru a sluji poporul cu tot devotamentul. Cultivatorii de usturoi au
arătat că la nivelul provinciei şi al oraşului, comitetele de partid au
rezolvat în mod just incidentul şi au reuşit să transforme un eveniment rău
într-un lucru bun întrucât de acum înainte în procesul dezvoltării puternice
a economiei de mărfuri vor avea o mai mare participare la construcţia
culturii spirituale socialiste. Oamenii sunt hotărâţi să respecte ordinea şi
legea, să se opună anarhiei, să apere şi să sprijine activitatea guvernelor
de la toate nivelurile. Ei vor contribui cu toate forţele la transformarea
judeţului Paradis într-un judeţ fruntaş, cu o cultură materială şi spirituală
specific socialistă.

Cronică
Reevaluarea „Incidentului usturoiului“ din Paradis

Corespondentul nostru transmite:

Zhong Weimin, fost secretar-adjunct al Comitetului de Partid şi prefect al
judeţului Paradis şi Ji Nancheng, fost secretar al Comitetului Judeţean de
Partid, consideraţi răspunzători pentru escaladarea conflictului care a
generat „Incidentul usturoiului din Paradis” au fost sancţionaţi cu
destituirea şi, respectiv, suspendarea din funcţie în vederea efectuării
cercetărilor.
Instituţiile politice şi juridice i-au supus interogatoriului şi i-au arestat pe
cei care au încălcat legea comiţând fapte de distrugere şi furt.
Prin eforturile comune, s-a pus capăt acestui incident care a provocat
efecte politice nefaste şi importante pagube economice, însă ce învăţăminte
trebuie să tragă de aici factorii de conducere de la toate nivelurile, precum
şi cadrele de partid? După ce atmosfera s-a calmat, se impune să reflectăm
puţin asupra acestei probleme.
Pentru a putea dirija economia bunurilor e necesar să avem o concepţie
clară.

Dezvoltarea economiei socialiste a bunurilor reprezintă un subiect nou

pentru cadrele de conducere de la toate nivelurile, pentru toate instituţiile şi
masele largi de agricultori şi de aceea se remarcă o lipsă acută de
experienţă. Prin urmare, este puţin probabil ca producţia de mărfuri să
preîntâmpine lipsa de discernământ, iar producţia şi vânzarea să se afle
într-o stare de echilibru. Este necesar şi se poate diminua lipsa de
discernământ, pentru a evita fluctuaţiile foarte mari. De aceea, se solicită
ca aceia care dirijează economia de mărfuri să instituie o concepţie bună a
acestui tip de economie şi pe cât posibil să cunoască în mod cuprinzător,
corect nevoile pieţei, pentru a putea evalua activitatea în mod oportun. În
felul acesta, s-ar putea oferi agricultorilor diverse servicii sociale înainte,
în timpul şi după producţie.
Însă tocmai aceste aspecte au fost trecute cu vederea de către foştii
conducători ai Comitetului de Partid şi ai guvernului din judeţul Paradis.
Usturoiul este produsul economic principal din judeţul Paradis. În ultimii
ani, odată cu creşterea continuă a preţului usturoiului, interesul ţăranilor
pentru cultivarea acestei plante a devenit tot mai mare. Anul acesta
suprafaţa pe care s-a cultivat usturoiul a ajuns la 172 000 de mu, iar
recolta a fost de 90 de milioane de kilograme. Dacă este să comparăm
piaţa usturoiului de anul acesta cu cea de anul trecut, observăm că s-au
petrecut numeroase schimbări: în primul rând, suprafaţa pe care s-a
cultivat usturoiul a fost mai mare, iar pe piaţă a ajuns usturoiul într-o
manieră mai concentrată; în al doilea rând, în unele provincii din sud a
sporit suprafaţa pe care s-a cultivat usturoiul, iar faptul că şi zona sudică a
intrat pe piaţă cu acest produs cu siguranţă că a fost o lovitură pentru
cultivatorii de usturoi din judeţul Paradis. Aşa se face că numeroşi
cultivatori cu experienţă îndelungată s-au îndreptat către piaţa din sud,
diminuând astfel cantitatea cumpărată în judeţul Paradis. În ceea ce priveşte
aceste noi situaţii apărute deja sau care ar putea să apară în cultivarea şi
vânzarea usturoiului, foştii factori de răspundere din judeţul Paradis nu au
cunoscut pe deplin situaţia, nu au făcut o analiză serioasă şi, prin urmare,
le-au lipsit strategiile şi măsurile corespunzătoare. Atunci când a apărut un
blocaj în vânzarea usturoiului, nu numai că măsurile pentru vânzare au fost
ineficiente, dar în plus nici nu s-a raportat situaţia la timp instituţiilor
conducătoare, pentru a li se solicita opinia sau sprijinul. Cât priveşte faptul
că atunci când usturoiul a intrat pe piaţă în mod concentrat, generându-se
ambuteiaje grave pe şosea, în timp ce forţa de absorbţie era insuficientă,
aceşti factori de răspundere nu au făcut o evaluare completă, nu au făcut
planificări adecvate, iar departamentele comerciale nu şi-au exercitat rolul,
ceea ce a generat fenomene de blocaj şi acumulări ale unor cantităţi foarte
mari de usturoi nevândut.
Aceste fapte au condus la o nemulţumire generală a ţăranilor şi de aici la
revoltă, moment în care factorii de conducere nu au venit personal la
discuţii cu aceştia pentru a rezolva situaţia dificilă. În plus, o serie de
elemente certate cu legea au profitat de situaţia creată pentru a instiga la
fapte antisociale, iar în condiţiile escaladării nemulţumirilor, în final s-a
ajuns ca pe 28 mai să aibă loc nefericitul incident în care clădirea
Guvernului Judeţean a fost vandalizată şi incendiată.
Acest eveniment ne spune că utilizarea unor metode de lucru învechite,
comune, fără o stăpânire corespunzătoare a situaţiei reale, graba cu care s-
au organizat conferinţe televizate, telefonice şi s-au transmis comunicate de
urgenţă pentru a dirija economia planificată nu reprezintă soluţii viabile.
Doar printr-o analiză corectă a noii situaţii actuale de reformă, deschidere
şi revigorare, prin întărirea concepţiei de piaţă, a concepţiei privind
valoarea, competiţia şi încrederea, prin cunoaşterea şi analiza în timp util a
situaţiei producerii şi comercializării tuturor produselor pe piaţa internă şi
internaţională, pornindu-se de la realitatea existentă, adoptându-se
strategii şi măsuri adecvate şi întărindu-se indicaţiile ştiinţifice la nivel
macro-economic, numai aşa se poate promova dezvoltarea unei economii
agrare echilibrate.

Fără o concepţie asupra maselor populare, nu putem conduce bine

producţia agricolă

Acum, când spunem că trebuie să instituim o concepţie solidă asupra

maselor populare, în principal ne referim la faptul că trebuie adeseori să
plecăm urechea la nemulţumirile oamenilor, să le înţelegem solicitările şi
să le oferim, pe cât posibil, şi mai multe servicii eficiente, oportune pentru
dezvoltarea produselor agricole. Trebuie cu adevărat să ne îngrijorăm
pentru grijile ţăranilor, să ne gândim la ceea ce se gândesc ei şi să le
rezolvăm nevoile. În caz contrar, dacă adoptăm o atitudine aspră, dacă îi
tratăm în mod simplist şi rigid, dacă emitem ordine prin care le impunem
anumite lucruri, dacă aplicăm amenzi la întâmplare şi în mod abuziv, ba
chiar ne folosim autoritatea pentru a le pune pune beţe în roate ţăranilor,
permiţându-le elementelor certate cu legea să profite de ţărani şi să-i
instige, atunci se va inversa cu totul relaţia dintre stăpân şi supus.
Observând ceea ce s-a întâmplat înainte şi după „Incidentul usturoiului”,
putem afirma că fosta conducere şi anumite instituţii din judeţul Paradis au
avut o ideologie şi metode greşite în tratarea problemelor maselor
populare.
Înainte de producerea evenimentului, anumite departamente din cadrul
Guvernului Judeţean nu au utilizat în mod corect ideologia, în maniera în
care să slujească intereselor ţăranilor, ceea ce a făcut ca în administrarea
usturoiului, urmărindu-şi propriile interese colaterale, aceştia, în mod
nefericit, să lezeze interesele ţăranilor. Atunci când usturoiul a început să
intre pe piaţă, unele departamente comerciale nu au aplicat un preţ
orientativ, au ridicat mult preţul la achiziţie, facându-i pe o parte din
producători să se înghesuie pentru a-şi vinde marfa. În unele locuri, pentru
a-şi umple propriile depozite, chiar s-au impus restricţii pentru cei care
achiziţionau usturoiul în alte zone. Când usturoiul a intrat pe piaţă în
cantitate mare, ba chiar şi atunci când s-a produs blocajul în achiziţie,
unele departamente nu au mai fost atât de disponibile pentru a achiziţiona
usturoiul sau au oprit achiziţionarea. Dacă adăugăm aici faptul că centrele
de achiziţie afişau preţuri diferite, s-a produs un adevărat haos pe piaţă,
precum şi numeroase ambuteiaje pe şosele, întrucât toţi ţăranii doreau să
scape mai repede de marfă. În acest moment, departamentele comerciale şi
cele de cântărire a produselor nu numai că nu au creat niciun fel de
facilităţi pentru ţărani, ca să le uşureze situaţia, ci, dimpotrivă, au aplicat
amenzi la întâmplare şi în mod abuziv. Conform unor statistici care nu se
pretind a fi complete, la Departamentul de cântărire numai între 20 şi 25
mai s-au aplicat amenzi ţăranilor în valoare de 9 800 de yuani şi au fost
ridicate câteva zeci de cântare. Această metodă nu a făcut altceva decât să
amplifice şi mai mult nemulţumirea ţăranilor faţă de problema usturoiului.
Oamenii spun că anul trecut cultivatorii de usturoi s-au îmbogăţit, în timp
ce anul acesta situaţia a fost un dezastru, ceea ce, evident, le-a stârnit
sentimente de invidie.
În dimineaţa zilei de 28 mai, câteva mii de oameni s-au adunat la poarta
Guvernului Judeţean și au strigat: „Să vină secretarul de partid şi prefectul
judeţului să ne spună ce e de făcut cu usturoiul pe care nu-l putem vinde!”
Atunci, principalii factori de răspundere s-au făcut că nu aud nimic şi și-au
văzut de treburile lor. Şi mai grav este faptul că atunci când criza era într-o
fază incipientă, prefectul Zhong Weimin s-a dus acasă și s-a culcat liniștit.
Cei de la birou l-au sunat în mod repetat, cerându-i să vină și să stea de
vorbă cu mulţimea, însă prefectul nu i-a luat în seamă, iar în cele din urmă
a scos telefonul din priză. Este de neînţeles ce a fost în capul lui în acele
momente. Se temea de mulţime sau a considerat că nu e de demnitatea lui
să stea de vorbă cu oamenii? Ar fi trebuit să știe că acela era strigătul
poporului faţă de slujbașii publici, că era vorba de încrederea pe care
oamenii și-au pus-o în guvern!
Probabil că unii vor spune: „Oare era treaba prefectului să-i ajute pe
oameni să-și vândă usturoiul?“ Da, nu numai că ar fi trebuit să-i ajute să-și
vândă usturoiul, ci ar fi trebuit să-i ajute să-și vândă cerealele, bumbacul,
ceapa, pepenii, să-și cumpere îngrășămintele, pesticidele, motorina,
seminţele… Într-un cuvânt, ar fi trebuit să-i ajute în rezolvarea tuturor
dificultăţilor care priveau vânzarea produselor sau achiziţionarea celor
necesare. Aceasta este misiunea slujbașilor publici. Încercaţi să vă gândiţi
puţin – dacă oamenii au greutăţi și nu apelează la conducători, atunci la
cine să apeleze?
Poporul este stăpânul, iar cadrele sunt slujitorii poporului. Aceștia din
urmă, doar dacă îi slujesc pe oameni cu devotament, vor putea să se bucure
de sprijinul lor. Acesta este un raţionament cât se poate de simplu și de ușor
de înţeles. Din ceea ce s-a întâmplat în timpul „Incidentului usturoiului“ ar
trebui să înţelegem acest lucru şi să instituim gândirea conform căreia
„Dacă agricultura se dezvoltă, mă dezvolt și eu; dacă nu, suport și eu
consecinţele”. Înţelegând acest lucru, vom putea să le rezolvăm ţăranilor
cât mai multe probleme.
Este imperios necesar să ne opunem birocraţiei, însă acest lucru nu se
poate face prin anarhie

Incidentul usturoiului din judeţul Paradis a fost generat de faptul că fosta

conducere din cadrul Comitetului de Partid şi din Guvernul Judeţean a
dovedit un nivel accentuat de birocraţie, precum şi grave neglijenţe în
serviciu. Oare aşa stau lucrurile? E de ajuns să observăm puţin
comportamentul lor înainte şi după producerea incidentului şi ne vom
lămuri pe dată.
„Când luna are un halou, va fi vânt; când este umezeală în aer, va ploua. “
Prin urmare, şi acest eveniment a avut nişte semne prevestitoare. Cu câteva
zile înainte de producerea evenimentului, când din pricina blocajului în
achiziţia usturoiului, preţul a fluctuat, oamenii deja au arătat foarte multă
nemulţumire. În seara zilei de 21 mai, o parte din ţăranii care nu şi-au
putut vinde usturoiul au făcut ţăndări geamurile, au distrus canapelele, au
blocat şi incendiat limuzina Biroului Comercial Orăşenesc. După ce s-au
petrecut aceste lucruri, principalul factor de răspundere din respectivul
judeţ, în afară de faptul că a dispus să se înalţe zidul propriei case şi să se
monteze deasupra cioburi de sticlă pentru protecţie, nu a adoptat niciun fel
de măsuri de prevenire a escaladării conflictului şi nu a folosit nicio
strategie corectă. Oare aceasta nu este birocraţie?
În după-amiaza zilei de 26 mai, când un număr restrâns de cultivatori de
usturoi au adresat o plângere, au venit cu căruţele în curtea Guvernului
Judeţean, au aruncat cu usturoi în toate părţile, situaţie în care unii
lucrători s-au adunat ca să privească, s-au amuzat ca la teatru, prefectul s-
a făcut că nu vede şi nu s-a interesat în niciun fel de ceea ce se întâmplă.
Oare aceasta nu este birocraţie?
Când s-a produs incidentul, Comitetul de Partid Orăşenesc şi Guvernul
Orăşenesc au solicitat în mai multe rânduri prin telefon ca principalii
factori de conducere din Comitetul de Partid şi guvernul din judeţul
Paradis să meargă personal la faţa locului şi să împiedice escaladarea
conflictului, însă aceştia s-au dovedit nepăsători. Oare aceasta nu este
birocraţie?
După producerea evenimentului, ei au scos în evidenţă motive obiective, au
încercat să minimalizeze situaţia, să-și diminueze responsabilităţile, iar
aceasta nu este doar o problemă de birocraţie.
La început ei au estimat că în întreg judeţul producţia totală de usturoi a
fost de peste 70 de milioane de kilograme, apoi au revenit şi au spus peste
90 de milioane, apoi au spus o sută de milioane. Până la urmă n-au putut
să precizeze care este cifra corectă. Apoi le-au cerut celor din alte zone să
vină cu un număr mare de mașini pentru a cumpăra usturoiul, iar acestea s-
au întors goale, din nou producându-se pagube nedorite. Modul acesta
total dezorganizat în care au acţionat oare nu reprezintă o dovadă de
birocraţie?
Tocmai din pricina birocraţiei şi a neglijenţei în serviciu dovedite de fosta
conducere a Comitetului de Partid și a Guvernului Judeţean s-a ajuns la
nefericitul Incident al usturoiului.
Acest eveniment a dezvăluit deficienţe grave la nivelul ideologiei și stilului
de muncă în respectivul judeţ, iar factorii de conducere trebuie să tragă
învăţăminte serioase de aici.
Şi oamenii care au fost implicaţi în acest incident trebuie la rândul lor să
înveţe o lecţie de aici, iar aceasta ar fi că nu poţi să combaţi birocraţia prin
anarhie. Acesta este un curent politic reacţionar, care neagă puterea
politică a statului în orice fel de condiţii istorice şi se opune oricărei forme
de organizare, disciplină și autoritate. În zilele noastre, când poporul este
stăpân, primejdia pe care o reprezintă un asemenea curent este
indiscutabilă. În timpul Revoluţiei Culturale, Lin Biao, Banda celor Patru
și facţiunile contrarevoluţionare s-au străduit din răsputeri să propage
gândirea anarhistă, au strigat sloganuri precum „Demolaţi totul!” și
„Înlăturaţi Partidul şi faceţi revoluţie!”, iar în consecinţă un mare număr
de cadre au suferit enorm, în timp ce economia naţională a intrat în
recesiune. Anarhismul a aruncat țara în haos, iar oamenii au avut de
suferit enorm. Oare mai putem permite ca acest curent reacţionar să
cunoască revirimentul?
În timpul „Incidentului usturoiului”, un număr restrâns de elemente certate
cu legea au incendiat maşini, au spart geamurile din clădirea de birouri a
Guvernului Judeţean, au distrus mobilierul, maşinile de scris, telefoanele și
alte obiecte de birou, au incendiat, au furat documentele de personal,
dosarele importante, provocând pagube grave pentru avuţia ţării şi
împiedicând buna desfăşurare a activităţii de partid şi de guvern. Aceste
fapte anarhice nu pot fi tolerate de legea socialistă.
Ţara noastră aparţine poporului, iar guvernul este şi el un guvern popular.
Oamenii trebuie să-şi iubească ţara şi guvernul. Desigur că în cazul în care
oamenii au obiecţii la adresa birocraţiei şi stilului de muncă deficient
dovedite de cadrele de conducere de la toate nivelurile şi de personalul
lucrător din guvern, ei au tot dreptul să formuleze critici, dar acest lucru
trebuie să se petreacă pe căi normale, adoptându-se modalităţi conforme cu
legea. Dacă sunt probleme, ei trebuie să se bazeze pe partid şi guvern
pentru soluţionarea lor. În caz contrar, când se exercită presiuni asupra
guvernului prin metode ilegale, ba chiar recurgându-se la acte de
vandalism, nu numai că nu se va combate birocraţia şi nu se vor putea
rezolva problemele, dar acei oameni vor merge pe o cale infracţională şi în
consecinţă vor suporta rigorile legii. Toţi oamenii, fără excepţie, sunt egali
în faţa legii, iar cine a încălcat legea, va fi pedepsit de lege!

Editorialul ziarului
Trebuie să tragem învăţămintele cuvenite
Astăzi, ziarul nostru a publicat ştirea şi comentariile referitoare la
„Incidentul usturoiului” din Paradis. Acest eveniment nu numai că a cauzat
pagube economice grave, ci a şi avut un efect social foarte nociv, şi de
aceea învăţămintele pe care le tragem de aici sunt profunde. Dacă vom
sintetiza serios concluziile şi vom asimila învăţăturile ce decurg de aici, va
fi imperios necesar să prevenim şi să combatem birocraţia la nivelul
factorilor de conducere de pe toate palierele societăţii, să aplicăm în mod
strict disciplina de partid, să ne îmbunătăţim munca, să schimbăm stilul şi
să împiedicăm producerea unor evenimente similare.
Motivele pentru care s-a produs „Incidentul usturoiului“ sunt diverse, dar
principalele motive sunt birocraţia accentuată la nivelul conducerii şi
grava neglijenţă în serviciu dovedită de principalii factori de răspundere
din cadrul Comitetului de Partid şi Guvernului Judeţean. Cele mai
importante cadre din judeţul Paradis nu au făcut un studiu exact al situaţiei
producţiei şi pieţei de desfacere în ceea ce priveşte usturoiul în întregul
judeţ. Nu au avut un plan de lucru şi nu au fost capabili să pună capăt
faptelor reprobabile comise de elementele certate cu legea şi neregulilor
comise în activităţile comerciale. Înainte de producerea evenimentului,
cultivatorii de usturoi deja arătau o nemulţumire profundă, iar factorii de
conducere nu au acordat importanţa necesară acestui lucru şi nici nu au
adoptat măsuri care să le înlăture temerile. După producerea
evenimentului, aceiaşi factori de conducere s-au arătat temători, au avut o
atitudine defensivă, iar acest lucru a condus către extinderea conflictului.
Aceasta arată că atunci când s-a produs incidentul, pe câteva segmente ale
evoluţiei lui, principalii factori de răspundere din Comitetul de Partid şi
Guvernul Judeţean au dovedit o gravă birocraţie şi multă neglijenţă în
serviciu.
În ultimii ani, în oraşul Calul Cenuşiu şi în judeţul Paradis Comitetul de
Partid şi guvernele de la toate nivelurile, precum şi marea masă a cadrelor
de partid au urmat cu seriozitate linia, directivele şi politica Comitetului
Central al Partidului, au muncit foarte mult, obţinând succese nenumărate,
iar situaţia politică şi economică s-a îmbunătăţit. Faptul că Incidentul
usturoiului din Paradis s-a produs în condiţiile în care Reforma Agrară se
aprofunda necontenit, iar economia rurală se dezvolta viguros ar trebui să-i
pună şi mai mult pe gânduri pe conducătorii noştri de la toate nivelurile şi
să le servească drept lecţie. Aceştia trebuie să instituie şi mai solid
concepţia economiei socialiste de mărfuri planificată şi pornind de la nivel
macroeconomic să obţină la timp informaţii privind evoluţia pieţei. Este
necesar să se analizeze situaţia producţiei şi vânzării, să se regleze în mod
eficient contradicţiile dintre cerere şi ofertă, să se organizeze şi să se
dirijeze bine evoluţia producţiei de mărfuri. Se impune ca în noua etapă,
susţinându-se concepţia privind masele largi populare, factorii de
conducere să slujească poporul cu tot devotamentul, şi – extrem de
important – să dovedească prin fapte preocuparea şi suportul pentru
dezvoltarea economiei de bunuri, să ofere servicii oamenilor în toate
domeniile. Dacă nu vom putea realiza aceste lucruri, atunci ne vom depărta
de masele populare, vom comite greşeala de a menţine birocraţia, ceea ce
va aduce mari pierderi cauzei socialismului. Aşa ceva nu poate fi tolerat de
disciplina de partid.
Un alt motiv important pentru care s-a produs „Incidentul usturoiului“ este
stilul de lucru total greşit al anumitor instituţii comerciale. Acestea nu au
pornit de la situaţia existentă, având grijă să slujească intereselor maselor
largi populare, ci au pornit de la interesele lor particulare, iar unele unităţi
au inventat felurite pretexte, au perceput taxe la întâmplare, au aplicat
amenzi în mod abuziv, i-au şantajat pe ţărani şi au stors bani de la ei,
stârnindu-le furia. Această lecţie dureroasă ne arată că, odată cu evoluţia
economiei de bunuri, o temă extrem de importantă şi urgentă ar fi cum
anume instituţiile, la fiecare nivel, vor rezolva conflictul dintre interesele
proprii şi interesele generale, cum vor proteja interesele oamenilor, cum vor
corecta stilul profesional deficitar. Doar atunci când unităţile profesionale
de la toate nivelurile vor institui în mod hotărât gândirea conform căreia
„Dacă agricultura se dezvoltă, mă dezvolt şi eu; dacă nu, suport şi eu
consecinţele”, vor lua în consideraţie ceea ce gândesc oamenii, se vor
îngrijora pentru îngrijorarea lor, vor încerca să le rezolve nevoile şi se vor
strădui pe toate căile posibile să le uşureze viaţa, abia atunci ele se vor
bucura de încrederea şi sprijinul maselor largi populare şi vor putea să
cunoască o consolidare proprie în dezvoltarea economiei de bunuri.
Un alt factor important al acutizării grave a „Incidentului usturoiului” din
Paradis a fost faptul că un număr restrâns de elemente certate cu legea au
instigat la tulburări pornind de la acest eveniment. Este absolut necesar ca
aceşti indivizi să fie pedepsiţi conform legii. Acest lucru ne spune încă o
dată faptul că este deosebit de important să-i educăm pe oameni în
continuare în spiritul legii şi să consolidăm necontenit conceptele
sistemului legii în mintea oamenilor. Sub nicio formă nu vom tolera
combaterea birocraţiei prin anarhie şi, mai mult, nu vom tolera faptele
reprobabile ale unor răufactori. Cei care încalcă legea trebuie pedepsiţi
conform legii!
Noi considerăm că „Incidentul usturoiului“ nu ar fi trebuit să se producă,
că ar fi putut fi evitat în mod categoric. Producţia mare de usturoi
reprezenta o situaţie favorabilă pentru judeţul Paradis, iar recolta bogată
de anul acesta este un lucru foarte bun. De aceea, faptul că un lucru foarte
bun s-a transformat în ceva rău este în mod fundamental pentru că factorii
de conducere s-au depărtat de masele largi populare, s-au depărtat de
realitate, pentru că a existat o puternică birocraţie. În prezent, cel mai
important este să se îmbunătăţească munca, să se sintetizeze experienţa şi
învăţămintele, în aşa fel încât situaţia rea să se transforme într-una foarte
bună. Tovarăşii care au greşit trebuie să-şi recunoască greşelile cu
onestitate, să tragă învăţăminte din experienţa şi bună, şi rea, să-şi schimbe
stilul de lucru şi să slujească aşa cum se cuvine poporul. Trebuie să luăm
aminte la faptul că evenimente similare cu „Incidentul usturoiului “ din
Paradis se pot produce oricând, în orice loc şi în orice context. Prin
urmare, este extrem de important să studiem cu seriozitate şi să
implementăm linia partidului prezentată la cea de-a Unsprezecea Sesiune a
celei de-a Treia Plenare a Partidului şi să stăpânim cu fermitate două
aspecte, şi anume să conştientizăm mai bine linia partidului, a direcţiilor şi
politicii sale şi să întărim capacitatea de control a situaţiei economice şi
politice generale, apelând la un stil de muncă novator.
Aţi terminat de citit?
Mda.
Hai să vă spun ultima veste: Tovarăşul Ji Nancheng, fostul secretar de
partid al Comitetului de Partid din judeţul Paradis şi Zhong Weimin, fostul
secretar adjunct al Comitetului de Partid din judeţul Paradis şi prefect al
acestui judeţ, au studiat cu seriozitate linia călăuzitoare, directivele şi
politica partidului, şi-au analizat gândirea în profunzime, şi-au recunoscut
greşelile şi au hotărât ca de acum încolo să-şi corecteze greşelile în muncă,
să compenseze lipsurile. Comitetul de Partid şi guvernul oraşului Cerul
Cenuşiu au cercetat situaţia, după care au raportat şi solicitat Comitetului de
Partid şi Guvernului Provinciei după cum urmează: numirea tovarăşului Ji
Nancheng în funcţia de secretar adjunct al Comitetului de Partid ai
Judeţului Yuecheng, în cumul cu funcţia de prefect al judeţului Yuecheng;
numirea tovarăşului Zhong Weimin în funcţia de secretar adjunct al
Comitetului de Partid al judeţului Sanhe, în cumul cu funcţia de viceprefect
al judeţului Sanhe. Această ştire minoră nu trebuie dată publicităţii.
O! Ştirile noastre minore aproape întotdeauna sunt exacte.
Daţi-mi şi mie, vă rog, o ţigară.

Notă asupra ediţiei revizuite

În urmă cu mai bine de zece ani, în viaţa reală s-a petrecut un eveniment
exploziv, şi anume câteva mii de ţărani, simţind că interesele lor vitale au
fost în mod grav afectate, s-au adunat spontan, au încercuit clădirea
Guvernului Judeţean, au devastat birourile, generând astfel „Incidentul
usturoiului”, care a zguduit întreaga ţară. Acest fapt m-a determinat să las
deoparte romanul la care lucram la vremea aceea şi să scriu în treizeci şi
cinci de zile acest roman încărcat de furie şi indignare. La prima ediţie a
acestei cărţi, am născocit un citat din Stalin, care spune cam aşa:

Romancierul întotdeauna îşi doreşte să stea departe de politic, însă

romanul în sine este nevoit să se apropie de politic. Romancierul
întotdeauna doreşte să se preocupe de „destinul omului”, însă uită să se
preocupe de propriul destin. În aceasta constă drama romancierului.
După publicarea romanului meu, mulţi m-au întrebat: „Când şi unde a spus
Stalin aceste vorbe. De ce nu găsim acest citat, oricât am căutat prin operele
sale complete?”
Răspunsul meu este următorul: Stalin mi-a spus aceste vorbe în vis. Mi le-a
spus cu toată sinceritatea şi seriozitatea numai mie, în timp ce arăta cu
ţigara către fruntea mea. N-a mai avut vreme să le includă în operele sale
complete şi de aceea nu Ie găsiţi niciunde, oricât aţi căuta. M-am folosit de
acest subterfugiu şi ele pot fi tăgăduite, însă eu sunt pe deplin încredinţat că
Stalin ar fi putut scrie aceste vorbe, doar că n-a mai apucat să le scrie.
De multă vreme încoace, literatura din lagărul socialist s-a zbătut tot timpul
în vâltoarea politicului. Ca să scape de persecuţiile politice, scriitorii au
ridicat imn înălţător politicului, iar unii s-au ascuns într-o cameră
întunecoasă şi şi-au scris pe furiş propriul Maestrul şi Margareta.
Intrând în anii ’80, literatura în cele din urmă a scăpat de opresiunea
politicului şi şi-a câştigat o poziţie independentă binemeritată. Dar probabil
că scriitorii tineri de la vremea aceea, formaţi cu spaima şi reacţiile de
respingere faţă de istoria apăsătoare, au socotit că nu merită să reflecte
îndeaproape realitatea, şi atunci penelul lor s-a îndreptat spre zone mai
îndepărtate, estompând pe cât cu putinţă fundalul epocii operei literare. În
linii fundamentale,
mai toţi au simţit că greu pot duce pe capul firav laurii de „artizani al
spiritului omenirii“ şi greu pot suporta pe umerii plăpânzi povara de
„exponent al poporului”. Creaţia este o muncă individuală, este refularea
amărăciunii din sufletul scriitorului, iar o atare afirmaţie a ajuns ca într-o
clipă să fie unanim recunoscută. Dacă cineva încă mai încearcă în mod
zadarnic ca din postura sa de scriitor să se implice în politică, dacă îşi
imaginează că prin opera literară va vindeca bolile de care suferă societatea,
probabil că va fi ridiculizat de toată lumea. Însă tocmai într-o asemenea
situaţie am scris această improvizaţie în care mi-am exprimat neliniştea
pentru ţăranii noştri.
De fapt, eu nu m-am gândit să vorbesc în locul lor, pentru că eu însumi
provin din rândul ţăranilor. „Incidentul usturoiului” care s-a petrecut în
realitate a fost doar fitilul care a detonat înflăcărarea înăbuşită vreme
îndelungată în inima mea. Eu chiar n-am procedat aşa cum s-a spus, şi
anume să mă duc în secret în judeţul unde s-a produs incidentul ca să fac
investigaţii şi să iau interviuri. Materialul brut pe care m-am bazat a fost
ziarul local în care s-a relatat destul de vag desfăşurarea evenimentelor.
Însă, atunci când am pus mâna pe condei, rudele şi consătenii din satul natal
s-au îngrămădit în povestea mea care mai de care, asumându-şi rolurile care
se potriveau fiecăruia.
Că tot veni vorba despre acest lucru, trebuie să vă destăinuiesc faptul că eu
am scris despre personajele şi locurile cunoscute mie. Unchiul al Patrulea
din carte, cel care are parte de o moarte tragică, lovit de maşina
funcţionarilor din oraş, este creat după Unchiul al Patrulea pe care îl am eu
în viaţa mea reală. Poate că tocmai din pricină că personajele şi mediul
despre care scriu par a exista aievea romanul acesta nu a devenit reportaj.
Când a apărut prima ediţie, în însemnările de la sfârşit am afirmat: „Acesta
este un roman, iar eu nu sunt răspunzător pentru cei care se regăsesc în
personajele lui“. Acum aş vrea să mai adaug ceva la această afirmaţie:
„Acesta este un roman, iar evenimentele la care se face referire sunt doar un
pretext pentru a descrie personajele”. Au trecut ani de când s-au petrecut
aceste fapte, iar „Incidentul usturoiului” este socotit un episod care aparţine
trecutului, însă personajele din roman probabil că încă mai au ceva viaţă în
ele.
Pe când abia îmi începusem cariera literară, adeseori le povesteam
ziariştilor şi prietenilor despre proiectele literare pe care urma să le iniţiez,
însă romanul Baladele usturoiului din Paradis m-a făcut să înţeleg cum
creaţia unui scriitor este adeseori o acţiune involuntară. Pe măsură ce se
îndreaptă spre ţinta pe care şi-a fixat-o, scriitorul de multe ori merge în
direcţia exact opusă, depărtându-se definitiv. Acest lucru poate fi desluşit
drept drama sa profesională, dar şi drept o fatalitate. Fireşte că unii scriitori
înzestraţi cu o voinţă de fier pot să-şi învingă pornirile sentimentale şi să-şi
urmărească neclintiţi obiectivele. Ce păcat că eu nu mă număr printre
aceştia! De bunăvoie m-am lăsat ispitit pe calea artei şi m-am aventurat pe
nenumărate căi lăturalnice care ascundeau intenţii necurate.
Însă în noul secol în care am intrat îmi doresc să nu mai existe niciodată
evenimente care să mă stârnească să scriu asemenea romane.

Mo Yan
12 aprilie 2005
 MO YAN
BROAŞTE
Traducere din chineză şi note de
Florentina Vişan

PARTEA ÎNTÂI

Domnule Sugitami Yoshihito,

Se face-n curând deja o lună de când ne-am despărţit, dar încă-mi apar
limpezi în faţa ochilor clipele petrecute împreună în satul meu natal.
Cu toată vârsta înaintată şi sănătatea slăbită, aţi trecut mări şi ţări pentru a
veni de hăt, departe în ţinutul ăsta înapoiat ca să vă întreţineţi despre
literatură cu mine şi cu alţi câţiva pasionaţi, or asta ne-a impresionat
profund.
Comunicarea lungă despre literatură şi viaţă, ţinută pentru noi în dimineaţa
celei de a doua zile a Noului An în sala de primire a districtului, a fost deja
retranscrisă după înregistrarea făcută şi ne gândim, dacă ne daţi voie, s-o
publicăm în foaia internă a Asociaţiei Districtuale a Literaţilor, Chemarea
broaştei. Astfel, cei care nu au putut s-o asculte în ziua respectivă vor avea
şi ei posibilitatea să se bucure de stilul ei elegant şi să profite de învăţăturile
ei.
În dimineaţa primei zile a Anului Nou, vă însoţisem s-o vizitam pe mătuşa
mea din partea tatălui, cea care de peste cincizeci de ani era medic
ginecolog. Deşi vorbea cumplit de repede şi cu un apăsat accent local, de nu
puteai înţelege în întregime tot ce spunea, am credinţa că v-a lăsat o
impresie profundă. În comunicarea de a doua zi, aţi dat-o de mai multe ori
ca exemplu pentru a vă susţine concepţia despre literatură. Aţi spus, astfel,
că vă stăruie în minte o imagine a doctoriţei care traversa râul îngheţat pe
bicicletă, cu trusa de medicamente în spate, în mână cu o umbrelă, cu
pantalonii suflecaţi, înaintând vitejeşte printre batalioanele de brotăcei. Sau
o alta, când cu mânecile pătate de sânge ţine un prunc abia născut şi râde în
hohote. Şi încă una, cu ţigara în gură, cu hainele în neorânduială şi cu faţa
copleşită de tristeţe. Spuneaţi că imaginile astea ba se uneau într-un singur
tot, ba se despărţeau şi rămâneau singure ca un grup de sculpturi ale unui
acelaşi personaj. I-aţi îmbiat pe iubitorii de literatură aflaţi de faţă să-şi scrie
operele sensibile fie că e vorba de romane, de versuri, sau de piese de teatru
pornind de la astfel de surse. Domnule, ne-aţi încurajat astfel entuziasmul
creator şi mulţi dintre noi doream cu ardoare să încercăm. Unul dintre
prietenii mei de la Palatul Districtual al Culturii se şi pornise să scrie un
roman despre o doctoriţă ginecolog de la sat. Nu voiam să ni se încrucişeze
drumurile, chiar dacă ştiam de departe mai multe ca el despre faptele măreţe
ale mătuşii, aşa că l-am lăsat pe el să scrie romanul. Eu, unul, domnule, mă
gândeam să scriu o piesă de teatru având ca temă viaţa mătuşii. În seara
22
respectivă, pe când vorbeam cu inima deschisă stând alături pe kang -ul de
la mine de-acasă, evaluarea înaltă şi analiza amănunţită şi pătrunzătoare pe
care le-aţi făcut pieselor lui Sartre au fost pentru mine o adevărată revelaţie,
mi-au luminat cugetul. Da, voiam şi eu să scriu aşa, să scriu piese excelente
ca Muştele sau Cu mâinile murdare, avântându-mă curajos pe drumul
măreţilor dramaturgi. O să vă urmez învăţăturile: să nu mă grăbesc, s-o iau
cătinel, răbdător precum broasca nemişcată aşteptându-şi musculiţa între
frunzele de lotus. Când voi fi gata, voi înşfaca stiloul cu o viteză aidoma
aceleia cu care broasca sare asupra prăzii sale.
Pe aeroportul din Qingdao, înainte de a vă petrece la avion, mi-aţi spus că
speraţi să vă relatez povestea mătuşii într-o scrisoare. Deşi n-a ajuns la
sfârşitul ei, întreaga sa viaţă poate fi descrisă în termenii unei impetuozităţi
nezăgăzuite, sau ca excepţională şi plină de întâmplări. Poveştile vieţii ei
sunt numeroase, nu ştiu cât de lungă o să fie o astfel de scrisoare, aşa că vă
rog să mă scuzaţi dacă-mi voi opri mâzgălelile la un moment dat. O să o
scriu atât de lungă cât voi fi în stare. În era computerului, să scrii o scrisoare
de mână, cu stiloul pe hârtie, devine un lux nepermis, dar e totodată şi o
plăcere specială, pe care sper s-o încercaţi şi dumneavoastră la lectură, ca
pe o delectare desuetă ce este.
În continuare vă mai informez că tata mi-a dat un telefon prin care îmi
spunea că pe data de 25 a primei luni a calendarului lunar, în prunişorul cel
bătrân din curtea noastră, cel pe care l-aţi numit figurat „cu crengi plecate
de rodul talentului”, au înflorit ciorchini de flori roşii. Au venit mulţi să-l
admire, iar printre ei şi mătuşa. Tata spune că-n ziua aceea ningea cu fulgi
pufoşi şi că parfumul florilor de prunişor se amesteca cu cel al zăpezii şi-i
făcea pe cei care-l inspirau să-şi simtă mintea limpede şi trează.

Elevul dumneavoastră,
Mormoloc 21 martie 2002

Domnule, prin locurile noastre era un vechi obicei după care, atunci când se
năştea un copil, i se punea numele unei părţi a corpului sau al unui anumit
organ. Ca, de exemplu, Chen-Nas, Zhao-Ochi, Wu-Maţ gros, Sun-Umăr…
N-am cercetat de unde provine acest obicei, dar probabil că din credinţa că
„acel care are nume modest trăieşte mai mult“; sau poate că reprezintă
stadiul psihologiei mamelor care considerau că un copil este carne din
carnea lor. Acest obicei nu mai circulă în zilele noastre, părinţii tineri nu
mai doresc să-şi numească copilaşii cu astfel de nume ciudate. Copiii de la
noi au acum în marea lor parte nume elegante şi distinse, ca acelea ale
personajelor din serialele din Taiwan şi Hong Kong, sau chiar din cele
japoneze sau coreene. Cei care aveau deja un nume din astea din trecut şi le
schimbă acum cu unele elegante, deşi unii n-o fac, ca de pildă Chen-Ureche
sau Chen-Sprânceană.
Tatăl acestora două, Chen-Nas, era colegul meu de şcoală primară şi îmi
este prieten din tinereţe. În toamna anului 1960, intraserăm amândoi la
şcoala Da yang lan – Ţarcul oilor. Erau ani de foamete şi lucrurile care mi-
au rămas cel mai adânc întipărite în amintire sunt legate toate de mâncare.
De exemplu, povestea despre mâncatul cărbunelui pe care am istorisit-o
cândva. Mulţi socotesc că sunt aiureli inventate de mine, dar, vă jur pe
numele mătuşii mele, nu-s scorneli, ci adevărul-adevărat.
Era cărbunele ăla unul din mina Gura Dragonului, de o excelentă calitate,
strălucitor precum cristalul, de-ţi puteai vedea chipul oglindit în tăieturile
lui. N-am mai văzut după aceea un cărbune atât de strălucitor. Wang-Picior,
căruţaşul din sat, îl transportase cu căruţa sa trasă de cal de la reşedinţa
districtului. Wang-Picior avea capul pătrăţos, gâtul gros, era bâlbâit când
vorbea, ochii îi scăpărau şi se înroşea la faţă. Fiul său, Wang-Ficat, şi fiica,
Wang-Fiericică, îmi erau amândoi colegi de clasă. Erau gemeni, dar pe când
băiatul era înalt şi voinic, fata era ediţia de buzunar a unei fetiţe ce n-avea
să mai crească în veci. Ca s-o spunem pe şleau, era o piticuţă. Toată lumea
spunea că atunci când erau în burta mamei, Wang-Ficat răsese toate
substanţele nutritive, de aceea Wang-Fiericică rămăsese mică.
Descărcatul cărbunelui se nimerise într-o după-masă, după ore, aşa că toţi,
cu ghiozdanele în spate, stăteam în jurul căruţei şi făceam zarvă. Wang-
Picior descărca cu o lopată mare de fier cărbunele din căruţă. Bucăţile de
cărbune cădeau cu zgomot una peste alta. Pe gâtul lui Wang-Picior apăruse
sudoarea şi omul îşi deznodă cârpa albastră de la brâu ca să se şteargă. Pe
când se ştergea, îşi zări cei doi copii şi strigă la ei: „Fuga acasă să tăiaţi
iarba!“ Fetiţa se şi execută şi o rupse la fugă. Când pornise, corpuşorul ei se
legănase uşor, ca şi când n-ar fi avut un centru de echilibru, drăgălaşă ca un
bebeluş care abia începe să meargă. Wang-Ficat se dădu şi el înapoi, dar nu
plecă. Se simţea tare mândru de meseria tatălui. Elevii de acum, chiar dacă
tatăl le-ar fi pilot, tot n-ar simţi o astfel de mândrie. Cum se mai pornea
zdrăngănind de zguduia cerul şi iscând praful sub roţi căruţa lui mare! La
hulube trăgea un cal care fusese folosit în armată, unde servise la
transportul obuzelor, şi se spunea că se distinsese prin meritele sale, drept
care, pe crupă, avea un semn făcut cu fierul roşu. Înhămat în faţa lui era un
măgar nărăvaş, care te putea răni sau muşca într-o clipă. Rău aşa cum era,
avea o forţă impresionantă, alerga extrem de repede. Wang-Ficat era
singurul care putea potoli fiara asta şi, deşi mulţi în sat jinduiau după postul
de căruţaş, nu cutezau să se apropie de măgar. Măgarul ăsta muşcase doi
copii: unul era Yuan-Obraz, celălalt era chiar Wang-Fiericică. Căruţa fusese
oprită în faţa casei Wang şi fetiţa se dusese să se joace în faţa măgarului,
care o înşfacase de cap. Toţi ne temeam şi eram totodată plini de respect
faţă de Wang-Picior. Era înalt de un metru nouăzeci, lat în umeri, puternic
ca un taur, şi putea înşfaca cu mâinile şi ridica deasupra capului ditamai
pietroiul de o sută de kile. Dar admiraţia noastră totală se îndrepta spre
biciul lui miraculos. Încă de prima dată când măgarul turbat îl muşcase pe
Yuan-Obraz, Wang-Picior lăsase hăţurile şi, cu trupul încordat şi bine
proptit pe picioarele care încălecau oiştea, îşi învârtise biciul şi-l croise
peste crupă. La fiecare lovitură rămânea o urmă însângerată şi biciul pocnea
răsunător. La început măgarul se mai semeţi în continuare, dar într-o clipă
începu să tremure din tot corpul, îngenunche pe picioarele din faţă, capul i
se lăsă şi, cu fundul ridicat, începu să muşte pământul sub lovituri. Până la
urmă tot Yuan-Obraz, tatăl lui Yuan-Obraz, fu cel care interveni: „Iartă-l,
bătrâne Wang!” Abia atunci Wang-Picior se opri. Yuan-Obraz era secretarul
celulei de partid, cel mai înalt demnitar în ierarhia satului. N-ar fi îndrăznit
să nu-l asculte. După ce fiara o muşcase pe Wang-Fiericică, ne aşteptam să
vedem iar un spectacol, dar Wang-Picior nu altoi deloc măgarul. Luă doar o
mână de var nestins dintr-o grămadă de lângă drum şi îi obloji fetiţei capul
rănit, apoi o duse în braţe acasă. Nu-şi bătuse măgarul, în schimb pe
nevastă-sa o croise cu biciul şi-i dăduse şi lui fii-su un picior. Noi nu mai
conteneam să înfierăm ticăloşia măgarului turbat. Era slab-mort, deasupra
ochilor avea câte o adâncitură de puteai să pui oul de găină la clocit.
Privirea-i era tristă de ziceai că acuşi o să izbucnească în plâns. Nu puteam
pricepe cum un animal atât de slab poate exploda cu o asemenea forţă. Pe
când ne apropiam de el tot dezbătând problema, Wang-Picior se opri din
descărcat şi ne fulgeră cu privirea, încât, speriaţi, începurăm să dăm încet-
încet înapoi. Pe când mormanul de cărbune descărcat în faţa şcolii se înălţa
tot mai mult, cărbunele din căruţă scădea treptat. Fără să vrem, la unison,
am început să adulmecăm, căci nările ne erau asaltate de un miros ciudat şi
parfumat. Semăna cu răşina arsă sau cu cartofii copţi. Mirosul ne conduse
privirea la grămada de cărbune strălucitor. Wang-Picior legă calul, înhămă
măgarul şi căruţa şi părăsi curtea şcolii. Dar noi nu ne-am mai luat ca
altădată după căruţă, când, sfidând pericolul de a fi pocniţi peste scăfârlie
cu biciul, încercam să ne aruncăm înăuntru. Fără să ne abatem privirea, am
luat-o încet spre grămada de cărbune. Bătrânul Wang, bucătarul, cu două
găleţi în cobiliţă, venea legănându-se ca să se apuce de cărat. Fiica lui,
Wang Renmei, îmi era şi ea colegă de clasă, şi mai târziu a devenit soţia
mea. Era pe atunci printre rarii copii fără nume din acela ciudat, asta pentru
că tatăl ei era un om educat. Fusese la început şeful brigăzii zootehnice din
comuna populară, dar, din cauza unor vorbe nepotrivite, fusese dat afară din
funcţie şi trimis la noi în sat la munca de jos. Bătrânul Wang ne privea
bănuitor, gândindu-se că puneam la cale vreo escapadă în bucătărie ca să
şterpelim mâncare. Aşa că ne avertiză: „Căraţi-vă, puşlamalelor! Nu e
nimic de mâncare pentru voi, duceţi-vă acasă să vă dea mama ţâţă“. I-am
auzit, fireşte, vorbele, ba chiar am cugetat la recomandarea lui, dar mai mult
ca sigur nu era decât o înjurătură. Aveam toţi şase sau şapte ani, cum să mai
sugem ca nişte ţânci? Şi, chiar dacă am fi facut-o, bietele noastre mame
erau pe jumătate moarte de foame, sânii li se lipiseră de coaste, de unde
lapte de supt? Dar nimeni nu s-a dus să dezbată problema cu bătrânul Wang.
Am rămas toţi în faţa grămezii de cărbune, cu capul plecat, îndoiţi de şale,
ca nişte geologi împătimiţi care tocmai au dat de un minereu nemaipomenit.
Ne fremătau nările ca ale unui câine care căuta de mâncare printre
dărâmături. Iar dacă povestea mea continuă, trebuie să-i mulţumesc mai
întâi lui Chen-Nas, apoi lui Wang-Fiericică. Chen-Nas a fost cel care a luat
primul în mână o bucată de cărbune, a dus-o la nas s-o adulmece, apoi s-a
încruntat ca şi cum ceva important i s-ar fi iscat în minte. Nasul lui era cu
şaua şi înaltă, şi mare, obiect preferat al glumelor noastre. După un moment
de gândire, a aruncat bucata de cărbune din mână peste alta mai groasă.
Bucata aruncată se sparse cu zgomot şi un val de mireasmă se împrăştie
dintr-odată. A ridicat o bucăţică, şi la fel a făcut şi Wang-Fiericică. Băiatul
începu s-o lingă cu vârful limbii, apoi o ronţăi apreciator şi dădu un ocol cu
privirea. Şi fetiţa făcu la fel, mai întâi linse cărbunele, apoi ne privi. Apoi
cei doi se uitară unul la altul, zâmbiră uşor şi, într-o armonie necăutată,
muşcară cu grijă cu incisivii o fărâmă, o mestecară, apoi mai luară una şi
începură să mestece cu putere. O expresie de fericire le inundă chipurile.
Nasul mare al lui Chen-Nas se înroşise şi se umpluse de broboane de
sudoare. Năsucul piticuţei se înnegrise, plin de pudra de la cărbune. Noi
ascultam fermecaţi sunetul pe care-l scoteau cei doi ronţăind cărbunele.
Priveam uimiţi cum îl înghit. Până la urmă chiar îl mâncau. El spuse pe
şoptite: „Băieţi, e bun!“ Fetiţa strigă şi ea ascuţit: „Frate mai mare, vino
repede să mănânci!” Chen-Nas luă o altă bucată de cărbune şi începu s-o
mestece şi mai viguros. Ea luă în mânuţă o bucată mare şi i-o întinse lui
Wang-Ficat. Urmându-le exemplul, am spart cărbunele, am luat bucăţile şi
le-am sfarâmat cu incisivii, pentru ca apoi să gustăm de-a binelea
scrâşnindu-le sub dinţi, şi zău că nu era deloc rău la gust! Fără nicio urmă
de egoism, Chen-Nas ridică o bucată de cărbune şi ni-l împărţi: „Fraţilor,
mâncaţi din ăsta, ăsta-i bun!“ Ne arăta cu degetul părţile semitranslucide,
galben deschis, semănând cu chihlimbarul şi ne spunea că au miros de pin.
Făcusem lecţii de ştiinţe naturale şi ştiam despre cărbune că se formase cu
secole înainte din transformarea pădurilor îngropate sub scoarţa pământului.
Ne era profesor de naturale Wu Jinbang, directorul şcolii. Până acum nu
prea dădusem crezare spuselor profesorului, la fel cum făceam şi cu cele
scrise în manual. Pădurile fuseseră verzi, cum s-ar fi putut schimba în
cărbunele cel negru? Credeam că directorul Wu şi manualele spuneau vrute
şi nevrute. Abia descoperind parfumul de pin al cărbunelui ne dumirirăm că
directorul nu ne înşelase şi că nici manualele n-o făcuseră. Din cei treizeci
şi cinci de elevi din clasă eram toţi de faţă, mai puţin câteva fete. Fiecare
înşfacarăm câte o bucată de cărbune şi ne puserăm pe ronţăit, cranţ, cranţ,
cu feţele transfigurate de beatitudine şi mister. Era ca şi cum am fi dat un
spectacol, am fi jucat un joc straniu. Doar Xiao-Buză de jos, cu bucata de
cărbune în mână, se fâţâia dintr-o parte în alta şi nu mânca, ne privea doar
cu dispreţul întipărit pe faţă. Lui nu-i era foame, asta pentru că taică-su era
paznicul depozitului de cereale al comunei populare. Bătrânul Wang
rămăsese încremenit de mirare. O luă spre noi în fugă cu mâinile pline de
făină. Cerule, pe mâini avea făină adevărată! Zilele acelea, în afară de
director şi de responsabilul cu învăţământul, mai mâncau la cantina şcolii
doi activişti care veniseră în deplasare în sat pentru o anchetă. Bătrânul
Wang strigă:
— Măi copii, ce faceţi voi acolo? Voi mâncaţi cărbune? Cărbunele-i bun de
mâncat?
Wang-Fiericică ridică în mânuţele-i mici bucăţoiul de cărbune pe care-l
luase şi spuse cu vocea-i subţirică:
— Unchiule, e tare bun, o să-ţi dau o bucată s-o guşti.
Bătrânul Wang dădu din cap refuzând şi spuse:
— Tu, fetiţă, te iei după banda asta de sălbatici şi faci prostii!
Fetiţa muşcă din cărbune şi spuse:
— Dar este cu adevărat bun, unchiule!
În vremea asta se însera, iar soarele roşu se scufunda în zare. Cei doi
activişti cazaţi la noi în şcoală sosiră pe biciclete. Privirile lor fură atrase de
grupul nostru, aşa că bătrânul Wang ne alungă ţipând după noi şi agitând
cobiliţa. Cel care se numea Yan şi care era, pare-se, director adjunct îl opri.
Cu un aer nemulţumit, dădu din mână şi se strecură în bucătărie.
A doua zi, în clasă, în timp ce învăţătoarea ne preda lecţia, noi mâncam iar
cărbune. Gura ne era mânjită de negreală, iar la colţuri se adunase praful de
cărbune. Nu doar băieţii mâncau, ci şi fetele care lipsiseră de la ospăţul din
ziua precedentă se înfruptau şi ele, sub îndrumarea lui Wang-Fiericică. Fiica
bătrânului Wang, Wang Renmei, viitoarea mea soţie, mânca cu cea mai
mare înfocare. Amintindu-mi acum scena, cred că suferea probabil de
parodontoză, căci gura îi era plină de sânge. Învăţătoarea noastră, numită
Yu, după ce scrisese câteva propoziţii pe tablă, se întoarse şi ne fixă cu
privirea. Îl luă la rost mai întâi pe propriul fiu, Li-Mână:
— Ce mâncaţi voi acolo?
— Cărbune, mamă.
— Doamnă învăţătoare, mâncăm cărbune, vreţi şi dumneavoastră? strigă
Wang-Fiericică din prima bancă, arătând cărbunele din mână. Şi strigătul ei
păru un mieunat de pisică.
Învăţătoarea coborî de la catedră şi luă bucata de cărbune din mâna fetiţei,
ducând-o sub nas de parcă ar fi adulmecat-o. Înainte de a i-o da înapoi se
opri îndelung, fără să spună o vorbă. Zise apoi:
— Copii, astăzi trecem la lecţia şase, Vulpea şi corbul. Corbul găseşte o
bucată de carne şi, mulţumit, stă cocoţat în vârful copacului. Vulpea, de la
poale, grăieşte: „Meştere corb, ce voce măiastră ai, de îndată ce începi să
cânţi, toate păsările lumii trebuie să amuţească!” Ameţit de aceste laude,
corbul deschise pliscul şi buf, bucata de carne căzu în botul vulpii.
Citeam textul după învăţătoarea noastră, repetând, aşa, cu gurile negre ca
pana corbului.
Învăţătoarea noastră, aşa cultă cum era, se luase şi ea după obiceiul locului
şi-i dăduse fiului său numele de Mână. Acesta urma ca mai târziu să
reuşească cu succes la Facultatea de Medicină şi, după absolvire, să fie
chirurg în spitalul districtual. Când Chen-Nas şi-a tăiat trei degete la tocatul
paielor, el a fost cel care i le-a cusut la loc.

II

De ce se născuse Chen-Nas cu un nas aşa de mare, altfel decât ceilalţi?

Doar maică-sa ar fi putut lămuri asta. Taică-său, Chen-Frunte, cunoscut sub
numele de Tianting, era singurul din sat cu două neveste. Ştia multe
23
ideograme, pentru că era dintr-o familie care înainte de Eliberare avusese
24
mai bine de o sută de mu de pământ bun, ţinuse şi o distilerie, başca
negoţul pe care-l făcea în Harbin. Soţia principală era de-a locului, şi-i
născuse patru fete. Înainte de Eliberare, Chen fugise, dar după aceea, cam
prin 1951, Yuan-Obraz, cu doi miliţieni, se dusese după el în Manciuria şi-l
adusese înapoi sub escortă. Când fugise, o făcuse de unul singur, lăsându-şi
soţia şi copiii acasă. La întoarcere, adusese cu el altă nevastă. Avea păr
deschis la culoare şi ochi albaştri, părea să aibă sub treizeci de ani şi purta
numele de familie Ai şi prenumele Lian-Lotus. Ai Lian asta ţinea la piept
un căţel tărcat. Cum Chen-Frunte se însurase cu ea înainte de Eliberare,
bigamia lui era legală. În sat erau câţiva văduvoi sărăcani nemulţumiţi că
Chen avea două neveste numai pentru el şi care, mai în glumă mai în serios,
îi cereau să le dea şi lor una. La asta, Chen-Frunte se strâmba, de nu ştiai
dacă râdea sau plângea. La început cele două femei au locuit în aceeaşi
bătătură, dar când au ajuns să se certe aproape de păruială, Yuan-Obraz a
trebuit să încuviinţeze mutarea nevestei celei noi a lui Chen în două
cămăruţe de lângă şcoală. De fapt, clădirea asta fusese distileria şi, ca atare,
cele două cămăruţe aparţineau familiei sale. Chen-Frunte ajunsese la o
înţelegere cu cele două neveste şi locuia pe rând, când la una, când la alta.
Câinele adus de nevasta cea nouă cu păr blond din Harbin murise muşcat de
ceilalţi câini din sat. Ai Lian, aşa cu burta la gură cum era, cărase câinele şi-
l îngropase. Nu mult după aceea îl născuse pe Chen-Nas, din care cauză unii
spuneau că pruncul era încarnarea câinelui tărcat. Şi avea mirosul foarte
dezvoltat, ceea ce ar fi putut fi legat de asta. Pe vremea aceea mătuşa mea
plecase deja la reşedinţa districtului ca să înveţe metodele noi de naştere şi
devenise asistentă titulară în comună. Era în 1953.
În 1953 sătenii încă se împotriveau acestor noi metode, asta şi datorită
zvonurilor pe care le ţeseau vechile moaşe. Spuneau că toţi copiii aduşi pe
25
lume prin astfel de metode o să fie cuprinşi de boleşniţele vântului . De ce
împrăştiau ele zvonurile astea? Păi tocmai pentru că noile metode le luau
pâinea de la gură. Când o femeie naştea, ele se alegeau cu o masă pe
saturate, apoi primeau două prosoape şi zece ouă de găină drept răsplată.
Mătuşa mea le purta o pică cruntă acestor baborniţe, numai când le
pomeneai numele şi scrâşnea din dinţi. Spunea că mulţi prunci şi femei care
năşteau muriseră în mâinile vrăjitoarelor astea. Imaginile pe care ni le
zugrăvea mătuşa ne băgau în răcori. Vrăjitoarele aveau unghiile lungi, din
ochi le ţâşneau sclipiri verzi ca ale dihăniilor, iar gurile le duhneau
puturoase. Mătuşa mai povestea că apăsau burţile gravidelor cu sucitorul, le
înfundau gura cu o cârpă, ca şi cum bebeluşul s-ar fi putut strecura şi pe
acolo. Mai spunea mătuşa că habar n-aveau de anatomie, neştiind nici
măcar o iotă din fiziologia femeii. Când dădeau de o gravidă care năştea
greu, îi băgau mâna în vintre bietei femei şi trăgeau bezmetic de ajungeau
să scoată fătul cu uter cu tot. Multă vreme după poveştile astea, dacă mi s-ar
fi cerut să aleg un grup din oamenii pe care-i uram cel mai mult şi să-i
împuşc, fără nicio şovăire aş fi răspuns: „Hoaştele de moaşe!“ Abia mai
târziu am înţeles, încet, că mătuşa exagerase. Fireşte, existaseră şi hoaşte
din astea troglodite, dar erau şi altele, adevăratele moaşe, cu adevărat
pricepute, care descoperiseră pe spezele propriei practici secretele corpului
femeii. Chiar bunica mea era una dintre acestea. Ea era de principiul „lasă
natura în voia ei, căci odată copt în vrej, dovleacul singur îţi cade în palmă”.
Pentru ea, o moaşă bună e cea care o încurajează pe femeie în durerile
facerii şi care, când iese copilul, îi taie buricul cu foarfecele, pune apoi var
nestins pe rană şi o pansează, şi cam asta-i tot ce trebuie să facă. Dar bunica
nu era o moaşă chemată des la naşteri, oamenii socoteau că e leneşă, că nu
se prea omoară. Le plăceau moaşele care se dădeau de ceasul morţii, se
vânturau încoace şi-n colo, strigau şi ţipau şi-şi puneau la bătaie sudoarea şi
sângele, ca şi cum şi ele ar fi născut.
Mătuşa asta a mea era fiica fratelui mai mare al bunicului. De fapt era
verişoara tatii, dar, cum e obiceiul la noi, pentru că făcea parte din generaţia
tatălui, îmi venea mătuşă. Fratele bunicului era doctor în Armata a opta de
eliberare, şi astfel a participat la Marşul cel Lung. Mai întâi învăţase
medicina chineză, apoi, odată intrat în armată, învăţase şi medicina
occidentală de la Norman Bethune. La moartea eroică a acestui doctor
canadian, căzuse bolnav de inimă rea şi, văzând el că nu-şi revine, şi-a spus
că-i e dor de mamă şi de casă. La organizaţia de partid i s-a dat aprobarea să
plece acasă să-şi vadă de boală. Când s-a întors la casa părintească,
străbunica mai trăia încă. De cum a intrat pe uşă, a şi adulmecat aroma
supei de fasole verde. Străbunica se grăbise să spele şi să pună oala pe foc
ca să fiarbă supa, îndepărtându-şi cu bastonul nora care voia s-o ajute.
Fratele mai mare al bunicului, aşezat pe un scăunel în pragul porţii, stătea
ca pe ace. Mătuşa ne mai spuse că pe vremea aceea putea deja să ţină minte
întâmplările şi că, ascunsă în spatele mamei, a privit pe furiş la ce se
întâmpla. Povestea că de mic copil îşi tot auzise mama şi bunica vorbind la
nesfârşit de tatăl ei, dar că acum, văzându-l în carne şi oase, i se părea că ar
fi un străin. Mătuşa povesteşte că unchiul abia sosit se oprise în prag,
galben ca ceara, pletos şi plin de păduchi de i se vedeau mişunând pe gât.
Purta o vestă vătuită aşa de zdrenţuită, de ieşea vata din căptuşeală. Spune
mătuşa că bunică-sa, adică străbunica mea, aţâţa focul plângând. Supa de
fasole dăduse în clocot. Unchiul n-a mai avut răbdare şi, fără să-i pese că o
să se opărească, s-a năpustit să soarbă, ţinând bolul între palme. Bătrâna îl
tot potolea: „Fiule, de ce te grăbeşti aşa, e o oală plină de fasole!” Mătuşa
spune că-i tremurau mâinile pe bol. După ce primul bol fu băut, îl luă pe
următorul, şi de data asta nu-i mai tremurau mâinile. Doar sudoarea i se
scurgea şiroaie de-a lungul tâmplelor. Globii ochilor îşi recăpătau încet
strălucirea, iar obrajii prindeau culoare. Din ce mai spune mătuşa, burta
unchiului chiorţăia, chiorţ-chiorţ, ca o râşniţă care macină. Cică două ore
mai târziu unchiul se dusese la latrină, de unde s-au auzit zgomotele diareii,
de parcă ar fi ieşit şi maţele din el.
I-am spus mătuşii:
26
— Am citit cândva în Falsa istorie a cărturarilor nişte întâmplări
asemănătoare.
M-a întrebat:
— Ce carte mai e şi asta?
La care i-am răspuns:
— Este un roman clasic celebru.
Atunci ea m-a fixat sever cu privirea:
— Atunci ce te mai îndoieşti, de vreme ce şi-ntr-o operă literară clasică e
consemnat aşa ceva!
După ce i-a trecut boala, unchiul a vrut să se întoarcă în munţi să-şi
întâlnească detaşamentul. Străbunica i-a spus: „Fiule, eu nu mai am mult de
trăit, stai cu mine până ce-mi vine sorocul, şi pleci după aceea“. Nevastă-sa,
sfiindu-se să-l roage şi ea, a pus-o pe mătuşa s-o facă. Mătuşa i s-a adresat:
„Tată, mama spune că poţi să pleci, dar mai întâi să-mi faci un frăţior!“
În acest timp nişte oameni din Armata a opta din zona Jiaotong au venit să-l
caute ca să-l îmbie să li se alăture. Unchiul, ca discipol al lui Norman
Bethune, se bucura de un renume special. El le-a spus: „Dar eu aparţin de
zona militară Shanxi!“ I-au răspuns: „Suntem cu toţii comunişti, şi dacă
activăm aici sau acolo, e totuna. Nouă ne lipseşte un om ca tine, bătrâne
Wan, oricum ar fi, o să te oprim la noi. Comandantul Xu ne-a spus că, dacă
nu te laşi adus în lectică purtat de opt oameni, să te legăm fedeleş cu o
frânghie şi să te aducem cu forţa. După aia, o să te invite la banchet cum se
cuvine“. Aşa a rămas unchiul la Jiaotong şi a devenit întemeietorul
spitalului clandestin Xi Hai – Marea de Apus, al Armatei a opta de
eliberare.
Spitalul ăsta subteran era clandestin, cu încăperile toate legate între ele prin
tunele, cameră de sterilizare, infirmerii, sală de operaţii, saloane, rămase
intacte şi astăzi. În satul familiei Zhu, aparţinând de târgul Yutan din zona
oraşului Laizhou, o bătrână de optzeci şi opt de ani, Wang Xiulan, care încă
era în putere, lucra cu unchiul ca infirmieră. Multe din saloane dădeau într-
un puţ. S-a întâmplat pe atunci ca o tinerică plecată să scoată apă să simtă
cum găleata se împiedică de ceva, aşa că s-a aplecat să vadă ce-i, şi nu mare
i-a fost mirarea să zărească într-o gaură din peretele puţului un soldat tânăr,
rănit, care se strâmba la ea ca s-o sperie.
Faima măiestriei deosebite a unchiului se răspândi repede în ţinutul
Jiaotong. El fusese cel care scosese schija din încheietura umărului
comandantului Xu, şi tot el o operase pe nevasta comandantului politic Li,
cea care avusese o naştere grea, şi salvase astfel şi mama, şi copilul. Îi
ajunseseră la urechi isprăvile unchiului chiar şi comandantului japonez
Sugitami, aflat în oraşul Pingdu. Venit în fruntea soldaţilor săi pentru o
operaţie de curăţire în zonă, preţiosul său cal fusese doborât de o mină.
Comandantul îl părăsise şi fugise. Unchiul îl găsise şi îl operase, iar odată
vindecat acesta a devenit calul comandantului regimentului, Xia. Dar calul,
cuprins de dor, şi-a rupt frâul cu dinţii şi a fugit spre Pingdu. Surprins şi
fericit de întoarcerea calului său preţios, comandantul a trimis câteva
iscoade – chinezi trădători – să se informeze în secret. Află astfel prin ei că
Armata a opta construise un spital sub nasul inamicului şi că directorul
27
spitalului, Wan Liufu – Wan-Şase receptacule era doctorul măiastru care-i
salvase calul de la pieire. Sugitami era el însuşi doctor şi, în ideea unei
stime reciproce, dorea să-l cheme pe unchiul să-l răsplătească. Aşa că, după
28
un plan iscusit, învăţat din celebrul roman clasic Istoria celor Trei Regate ,
trimise în secret un om care să se strecoare în satul nostru şi să le ia pe sus
pe bunica, pe soţia unchiului şi pe fiica ei spre a le duce la Pingdu, să le ţină
acolo ostatice.
Mătuşa a povestit că stătuse trei luni cu bunică-sa şi cu maică-sa în oraşul
ăsta, unde li s-a dat de băut şi mâncat şi nu li s-a făcut niciun rău. Tot ea
povesteşte că acest comandant japonez era un tânăr cu pielea albă, purta o
pereche de ochelari cu rame albe şi-şi lăsase mustăcioară. Avea purtări alese
şi vorbea o chineza curgătoare. O numea pe bunică bomu – onorabilă
mătuşă, mamei i se adresa cu sao furen – soră mai mare, iar fiicei cu xian
zhi – distinsă nepoată. Spunea mătuşa că nu-i făcuse deloc o impresie
proastă. Asta, fireşte, în particular, doar pentru noi, căci celorlalţi le spunea
altă poveste. Cum că toate trei fuseseră torturate aprig de japonezi, dar că
nici încercările de a le speria şi nici încercările de a le câştiga nu le slăbiseră
cerbicia.
Domnule, n-ar ajunge trei zile şi trei nopţi să spun povestea unchiului meu,
aşa că o s-o reluăm, poate, mai târziu. Trebuie totuşi să vă vorbesc despre
moartea lui eroică.
Dacă e să ne luăm după ce spune mătuşa, ar fi murit asfixiat cu gaz toxic în
subterane, pe când tocmai opera un rănit. Tot aşa constată şi documentele
oficiale întocmite la district de Conferinţa Politică Consultativă a Poporului.
Lumea însă povesteşte altceva: cum că unchiul şi-ar fi legat la brâu vreo opt
grenade de mână şi, călare pe un catâr, s-a dus în Pingdu. Gândea că printr-
un gest eroic, unul contra toţi, o să-şi elibereze soţia, fiica şi bătrâna mamă.
Spre nenorocul lui, s-a nimerit să o ia prin zona minată de miliţia populară
la Zhao Jingou. Cel ce dădea o astfel de versiune era Xiao-Buză de sus, fost
brancardier la spitalul Xi Hai. Un ins ciudat Xiao ăsta, care, după Eliberare,
magazioner fiind la depozitul de cereale al comunei populare, devenise
celebru pentru că descoperise o otravă de şobolani care dădea rezultate. În
ziarele care-l pomeneau, numele de Buză de sus îi fusese schimbat în
Superiorul. S-a dovedit însă pe urmă că era vorba de un pesticid foarte
toxic, interzis în China. Omul acesta îi purta sâmbetele mătuşii, aşa că nu
merita să-i dai crezare. Îmi spusese cam aşa: „Nedând ascultare ordinelor
organizaţiei, unchiul tău şi-a părăsit bolnavii şi răniţii şi a hotărât să devină
erou de unul singur. Ca să-şi dea curaj, înainte să plece la drum, a băut un
litru de rachiu de cartofi dulci, aşa că era amorţit când a luat-o aiurea printre
minele puse de ai noştri“. Continuase, rânjind cu incisivii lui îngălbeniţi:
„Şi el, şi catârul au fost făcuţi fărâme, rămăşiţele au fost adunate în două
coşuri, iar braţele lui şi copitele animalului au fost puse laolaltă, în
devălmăşie, în sicriu“. Spunea toate astea ca şi cum s-ar fi bucurat de răul
altuia. Sicriul însă, spunea el, n-a fost de lepădat, îl rechiziţionaseră, îl
luaseră cu japca de la o familie bogată din Lancun. Când i-am repovestit
mătuşii aceste lucruri, şi-a căscat ochii migdalaţi şi a spus scrâşnit: „Într-o
bună zi am să mi ţi-l jugănesc eu pe ăsta!“ Apoi mi s-a adresat hotărât:
„Copile, poţi să nu crezi, dar ceea ce trebuie să ştii sigur e că unchiul tău
este un erou al războiului antijaponez de rezistenţă, un martir al revoluţiei.
Mormântul lui se află pe Muntele Eroilor, acolo în mausoleu sunt expuse
bisturiul şi încălţările pe care le purta. I le lăsase moştenire chiar Norman
Bethune pe patul de moarte”.

III
Domnule, v-am spus în grabă povestea unchiului, ca s-o pot povesti pe
îndelete pe cea a mătuşii.
Mătuşa s-a născut în 1937, pe 3 iunie, ceea ce înseamnă a cincea zi din luna
29
a cincea din calendarul agricol. I s-a dat ca „nume de lapte” numele
30
Sărbătorii Dublului Cinci – Duan Wu , iar apoi, când a mers la şcoală, a
fost numită Wan-Inimă. Numele acesta i-a fost dat de unchiul, respectând
obiceiul locului, dar şi cu un tâlc mai adânc. După jertfirea unchiului,
mătuşa s-a îmbolnăvit şi a murit şi ea la Pingdu. În urma eforturilor făcute
de cei de pe linia frontului din zona militară Jiaotong, mama şi fiica au fost
salvate din închisoare. Fuseseră primite în zona eliberată, şi mătuşa fusese
dată la şcoala primară „Rezistenţa antijaponeză“, iar mama ei trimisă într-o
fabrică să coasă tălpi la încălţări. După Eliberare, mătuşa avusese multe
ocazii să plece spre alte zări, ca urmaşă de martir al revoluţiei ce era, dar
maică-sa era legată de acest pământ pe care nu-l putea părăsi. Nici mătuşa,
la rândul ei, n-ar fi putut să se despartă de mamă. Conducătorii de la district
au întrebat-o ce are de gând, şi ea a răspuns că vrea să continue menirea
tatălui, aşa că a intrat la şcoala sanitară regională. Când şi-a luat diploma
mătuşa abia împlinise 16 ani, şi a început să practice medicina la centrul de
sănătate din oraş. Când Biroul Sanitar Districtual a iniţiat o grupă de
predare a noilor metode de naştere, mătuşa a fost trimisă şi ea la cursuri. De
aici încolo între ea şi meseria asta sfântă s-a creat o legătură puternică. De
la 4 aprilie 1953, când a adus pe lume primul copil, până anul trecut de
Sărbătoarea Primăverii, ar fi asistat, după spusele ei, la naşterea a zece mii
de copii, dintre care jumătate împreună cu un alt doctor. V-a spus-o, de
altfel, şi dumneavoastră cu gura ei. După cum socotesc eu, chiar zece mii
parc-ar fi exagerat, dar probabil că vreo şapte-opt mii de copii tot au văzut
lumea datorită ei. Mătuşa avea după ea şapte ucenice, dintre care una
numită Mica Leoaică, cu părul ei zbârlit, nasul turtit, gura pătrăţoasă şi
plină de coşuri pe faţă, îi era total dedicată mătuşii. O venera, încât, dacă i-
ar fi cerut să omoare pe cineva, s-ar fi repezit imediat cu cuţitul în mână,
fără crâcnire, fără să se întrebe dacă-i bine sau nu.
Aşa cum am spus-o mai sus, în primăvara anului 1953 un număr mare de
femei de la noi nu veneau în întâmpinarea noilor metode de naştere. De
ţinut cont şi de ponegrelile pe care le făceau hoaştele de moaşe, cu toate
zvonurile pe care le scorneau! Pe vremea aceea, mătuşa, cu toate că n-avea
decât 17 ani, datorită destinului ei special încă de mică, precum şi datorită
originii ei sociale strălucitoare ca aurul pur, devenise deja un personaj
important, cu influenţă uriaşă în ţinutul Gaomi, şi pe care oamenii îl priveau
cu respect. Şi ca înfaţişare era deosebită. Nu e vorba de capul, de faţa sau de
nasul ori de ochii ei, ci de dinţi. La noi era o zonă unde apa avea mult fluor,
ca urmare, şi tineri şi bătrâni, cu toţii se înfăţişau cu o gură de dinţi negri.
Mătuşa, care îşi petrecuse o mare parte din copilărie în regiunea militară din
Jiaotong şi băuse apă de izvor şi mai şi învăţase să se spele pe dinţi de la
soldaţii Armatei a opta, avea dinţii neatinşi de negreală. Avea o gură cu
dinţi albi care ne făcea invidioşi pe toţi, şi mai ales pe fete.
Primul copil pe care l-a adus pe lume mătuşa fusese Chen-Nas. Avea s-o
regrete toată viaţa. Spunea că această primă naştere asistată de ea ar fi
trebuit să fie a unui urmaş de revoluţionar, că nu s-ar fi gândit să fie cea a
unui pui de moşier. Dar atunci, grăbită să pună capăt neîncrederii şi să dea
curs înnoirii, n-a mai stat pe gânduri. De cum a aflat că Ai-Lotus era gata să
nască, a încălecat pe bicicletă, şi asta o raritate pe la noi, şi, cu geanta
sanitară în spate, a sosit ca în zbor la faţa locului. De la dispensar până în
sat erau 10 li – 5 km, dar ea n-a făcut nici 10 minute. Nevasta lui Yuan-
Obraz, secretarul de partid din sat, care spăla rufe pe mal la Jiao, a văzut cu
ochii ei cum mătuşa chiar zburase de pe podul îngust de piatră. Un câine
care se zbenguia pe pod s-a speriat aşa de tare, că s-a aruncat cu capul
înainte în râu.
Cu geanta în mână, mătuşa s-a năpustit în cele două cămăruţe locuite de Ai-
Lotus. Vechea hoaşcă de moaşă a satului, Tian Guihua, era deja acolo. Era o
femeie cu buze subţiri şi obraji scofâlciţi, de peste şaizeci de ani, deja
transformată în ţărână, Amituofu, Slăvit să fie Buddha! Tian Guihua era din
genul moaşelor care „interveneau activ“. Când intră în încăpere, mătuşa o
văzu încălecată peste Ai-Lotus, apăsând din răsputeri pe pântecele umflat.
Bătrâna suferea de astmă şi horcăiturile ei se amestecau cu ţipetele ca de
porc înjunghiat ale femeii care năştea, de se crease acolo o atmosferă
tragică, sfâşietoare. Chen-Frunte, moşierul, stătea în genunchi într-un colţ la
perete şi-şi tot lovea capul de podele, ca într-o îngenunchere rituală,
murmurând o nesfârşită rugă ale cărei cuvinte nu se deslușeau.
Pentru că fusesem de multe ori acasă la Chen-Nas, locuinţa din povestire
mi-era cunoscută: erau nişte cămăruţe din aripa dinspre apus, strâmte şi cu
tavanul jos. De cum intrai, dădeai de vatra pentru gătit, care avea în spate
un zid despărţitor de 70 cm înălţime ce marca cuptorul din lut. De cum a
intrat, mătuşa a şi văzut scena care se petrecea pe kang. Văzând-o, a simţit o
mânie de nestăpânit şi, ca să folosim propriile cuvinte, scuipa flăcări la
distanţă. Şi-a aruncat geanta, s-a repezit ca o săgeată şi a înşfăcat-o pe
hoaşcă de umărul stâng, iar cu stânga, de umărul drept, şi a întors-o cu
putere spre dreapta, dând-o jos de pe kang. Capul hoaştei s-a izbit de ţucal
şi pişatul s-a vărsat peste tot, iar încăperea s-a umplut de putoare. Hoaşca îşi
spărsese capul şi sângele negru îi curgea din rană. În realitate, rana nu era
cine ştie ce, dar ea scotea ţipete ascuţite, cu totul exagerate. Cine-ar fi auzit-
o ar fi leşinat de frică, nu însă şi mătuşa, care văzuse multe la viaţa ei.
Mătuşa s-a postat în faţa kang-ului şi-a pus mănuşile chirurgicale şi i-a spus
lui Ai-Lotus cu o voce gravă:
— Nu plânge, nu ţipa, pentru că plânsul şi ţipetele nu ne sunt de folos la
naştere. Dacă vrei să trăieşti, ascultă-mi ordinele, cum îţi spun, exact aşa să
faci!
Ai-Lotus se opri, potolită brusc de mătuşa. Ştia şi de originea ei socială
glorioasă, şi de istoria ei legendară. Mătuşa o informă:
— Eşti în vârstă pentru primul copil, nici fătul nu e în poziţie bună. În loc
să vină ca la toată lumea, cu capul înainte, a scos mai întâi o mână, iar capul
a rămas înăuntru.
Mai târziu, mătuşa râdea de Chen-Nas, spunându-i că nu ieşise cu capul, că
încă de la început întinsese mâna, ca şi cum ar fi avut ceva să-i ceară lumii
ăsteia. La care Chen răspundea: „Cerşeam de mâncare“.
Deşi era prima ei naştere, mătuşa era calmă. Ca să devii foarte bun în
meserie, jumătate din pricepere constă în a nu te pierde cu firea. Ea era o
doctoriţă ginecolog cu har de la Cer, când acţiona, avea inspiraţie şi mâini
sensibile. Toate femeile pe care le ajutase să nască, sau cele pe care le
supraveghea înainte de naştere, o admirau cum nu se mai poate. Când trăia,
mama obişnuia să spună: „Mâinile mătuşii voastre nu sunt mâini obişnuite.
Cele obişnuite sunt fie reci, fie calde, uneori amorţite, alteori umede, pe
când cele ale mătuşii sunt la fel în toate cele patru anotimpuri: proaspete,
moi, dar nu fleşcăite, un pic, cum să spun…” Fratele mare, care avea carte,
interveni: „Ca acul ascuns în vată, nu? Moalele poartă în el tarele“. Mama
spuse: „Aşa este, răceala mâinilor ei nu este aceea a unui sloi de gheaţă,
este, cum să spun…“ Erudiţia fratelui meu îi veni din nou în ajutor:
„Răceala exterioară se echilibrează exact aşa, cu căldura interioară, este ca
aceea a mătăsii, a unei piese de jad preţios…“ „Aşa este, exact aşa“,
încuviinţă mama, „numai ce atinge bolnava cu mâinile, şi boala dă deja
înapoi pe trei sferturi. “ Ce să mai vorbim, mătuşa era pur şi simplu
divinizată de femeile din sat.
Ai-Lotus era o femeie norocoasă, dar, înainte de toate, inteligentă. De cum
şi-a pus mătuşa mâna pe burta ei, a simţit o forţă specială. După asta, când
întâlnea pe cineva, spunea că în mătuşa simţise puterea unui mare general.
Pe lângă ea, băbătia care behăia căzută pe burtă lângă ţucal era de-a dreptul
caraghioasă. Aşadar, Ai-Lotus, femeie gata să nască, cu noua forţă insuflată
şi cu superioritatea pe care i-o impuneau prestanţa mătuşii şi spiritul nou al
ştiinţei, îşi recăpătă speranţa şi deveni curajoasă. Durerea care-i sfâşia
măruntaiele îi păru mult mai mică. Îşi curmă plânsul şi ţipetele, făcu ce-i
ceru mătuşa şi, cooperând astfel, aduse pe lume un prunc cu nas mare.
Nu respira, şi mătuşa, luându-l de picioruşe, îl bătu uşor pe piept şi pe spate
până ce începu să plângă ca un pisoiaş. Mătuşa spuse:
— Cum se poate ca un bebeluş să aibă un nas aşa de mare? Ai zice că-i
vreun străinoi de american.
Mătuşii îi era inima plină de bucurie, era precum un meşter care-şi
desăvârşeşte prima lucrare. Pe faţa lehuzei strălucea un zâmbet luminos.
Mătuşa era o persoană cu ideea originii de clasă bine fixată în minte, dar
când scosese fătul din vaginul femeii uitase de lupta de clasă, şi bucuria
încercată era cu totul pură.
Când şi-a dat seama că cea de-a doua soţie i-a născut un fiu, Chen-Frunte s-
a ridicat din colţul său şi a început să dea ocol cuptorului, nemaigăsindu-şi
locul în spaţiul acela strâmt. Două şiroaie de lacrimi ca mierea i-au curs din
orbitele uscate. Bucuriei nebune din inimă părea că nu-i ajung vorbele să se
exprime. Îi venea să spună atâtea, dar nu îndrăznea să grăiască cuvinte
precum „tămâie“ sau „cinstirea strămoşilor”, dar astea, pentru unul în
situaţia lui de „fost“, ar fi însemnat o greşeală de neiertat.
Mătuşa i-a spus:
— Copilul acesta are un nas aşa de mare, ce-ar fi să-i spuneţi Chen-Nas?
Glumea, dar Chen-Frunte, de parcă ar fi primit un ucaz împărătesc, tot făcea
plecăciuni spunând:
— Mulţumim, mătuşă Inimă, pentru numele acesta! Mulţumim mult! Sună
bine, o să-l cheme Chen-Nas.
În vremea cât Chen nu contenea cu mulţumirile iar Ai-Lotus se îneca în
lacrimi, mătuşa îşi strânsese lucrurile în geantă şi se pregătea să plece. Îi
sări în ochi Tian Guihua, care părea că aţipise cu spatele sprijinită de perete
şi cu ţucalul în faţă. Mătuşa nu mai ştia de când stătea ea aşa, nu-şi mai
amintea limpede nici de când încetase urletele alea care te băgau în sperieţi.
Mătuşa povesteşte chiar că o crezuse moartă, dar văzându-i ochii scoţând în
întuneric sclipiri verzi ca ochii de pisică, şi-a dat seama că e vie. Deodată
un şuvoi de mânie îi înecă inima. O întrebă:
— N-ai plecat încă?
La care bătrâna răspunse neaşteptat:
— Păi am făcut şi eu jumătate din treabă, tu cealaltă jumătate, aşa că n-am
să cer decât jumătate din ce mi se cuvine: un prosop şi cinci ouă de găină.
Da, pentru că m-ai împins şi m-am rănit la cap şi pentru că de ruşinea
mamei tale n-am să depun plângere, o să-mi dai tot mie celălalt prosop, ca
să mă leg la rană, şi celelalte cinci ouă, ca să-mi recapăt puterile.
Mătuşa îşi aminti că hoaştele astea de moaşe cereau plată în bunuri de la
familiile femeilor care năşteau, şi o cuprinse o silă cumplită.
— Ce ruşine, ce ruşine! spuse ea scrâşnind din dinţi. Cum adică ai făcut
jumătate din treabă? Dacă te-aş fi lăsat s-o faci pe toată, ne-am fi ales cu
două cadavre aici pe kang. Vrăjitoare bătrână ce eşti! tu crezi că vaginul
femeii e un cur de găină, dacă apeşi cu forţă, iese oul? Asta-i o naştere
pentru tine? Nu, asta-i o crimă! Şi mai spui că te duci să mă reclami?
Mătuşa îi repezi un picior în bărbie: Mai vrei şi prosop, ia! şi-i mai dădu un
picior în fund.
Îşi luă cu o mână geanta, iar cu cealaltă o înşfăcă de ceafă şi începu s-o
târască în curte. Chen-Frunte venea în urma lor rugându-le să se potolească,
dar mătuşa se stropşi la el:
— Cară-te, vezi-ţi de nevastă-ta!
Mătuşa spune că a fost prima dată în viaţă când a lovit pe cineva. Mai spune
că nu s-ar fi gândit că o s-o poată face aşa bine. Îi mai dăduse un şut în fund
şi baba se rostogolise la pământ, se întorsese, apoi începuse să se
văicărească de-acolo de jos, lovind cu mâinile pământul, cu ţipete care
implorau Cerul:
— Ajutor, mă omoară, fata lui Wan-Şase receptacule, bandita asta mă
omoară-n bătaie!
Tocmai se lăsa de seară, soarele apunea, norii străluceau în lumina
amurgului, adia un vânt subţire, iar oamenii din sat, cu bolul de mâncare în
mână, ieşiţi pe uliţă să asculte tămbălăul ce răzbătea de la de-alde Chen, se
adunau tropotind în faţa casei. Yuan-Obraz, secretarul de partid, şi Lu-
Dinte, şeful de brigadă, veniră şi ei. Tian Guihua îi era lui Lu mătuşă
îndepărtată, dar mă rog, tot rudă se cheamă, aşa că acesta îi spuse mătuşii
mele:
— Wan-Inimă, nu ţi-e ruşine, tu, o fetişcană, să baţi o femeie bătrână?
Mătuşa ne spunea: „Lu-Dinte ăsta, ce mare lucru era de capul lui? Era o
fiară care-şi bătea nevasta de se târa pe pământ în patru labe şi mai
îndrăznea el să mă dăscălească pe mine!”
Îi răspunsese:
— Care bătrână? O strigoaică bătrână, un duh răufăcător! Ia întreab-o, ce
face ea? Şi adresându-se hoaştei: Păi câţi oameni au murit de mâna ta? Dacă
aş avea o puşcă, eu, o femeie în toată firea, te-aş doborî pe loc.
Şi mătuşa îşi întinse arătătorul spre capul hoaştei. Era mătuşa pe vremea aia
doar o fătucă de şaisprezece ani; să-şi spună singură că ar fi fost femeie în
toată firea îi făcuse pe unii să-şi râdă în barbă.
Pe când Lu-Dinte voia să mai spună ceva în apărarea bătrânei, Yuan-Obraz
declară:
— Doctoriţa Wan n-a greşit cu nimic, pe vrăjitoarele astea care se joacă cu
viaţa oamenilor trebuie să le pedepsim fără milă. Tian Guihua, ia n-o mai fă
pe câinele gata să moară, ai încasat încă prea puţin, ar fi trebuit să te
închidem. De aici încolo pentru orice naştere, o chemaţi pe doctoriţa Wan!
Dacă mai îndrăzneşti să te bagi, o să-ţi tăiem ghearele!
Mătuşa spunea că Yuan-Obraz, aşa fără carte cum era, a ştiut limpede pe ce
făgaş o iau lucrurile şi să-şi păstreze dreapta judecată, aşa cum se cuvenea
unui bun activist.

IV
Domnule, al doilea copil adus pe lume de mătuşa am fost chiar eu.
Când mama era gata să nască, bunica, după un vechi obicei, s-a spălat pe
mâini şi s-a primenit, a aprins trei beţişoare parfumate şi le-a pus în faţa
tabletei strămoşilor, s-a închinat de trei ori lovind podeaua cu fruntea, şi a
dat afară din casă bărbaţii. Mama nu era la prima naştere, mai născuse doi
băieţi şi o fată înaintea mea. Bunica i-a spus:
— Eşti ca o căruţă uşoară care-o ia pe un drum cunoscut, purcede tu singură
cătinel.
Mama i-a răspuns:
— Mamă, am o presimţire rea, de data asta nu-i la fel.
Bunica n-a luat-o în serios şi i-a replicat:
— Ce vrei să spui? Oare de data asta naşti un licorn?
Presimţirea mamei a fost corectă. Fraţii şi sora mea ieşiseră cu capul
înainte, dar eu îmi scosesem mai întâi un picior. Văzând picioruşul acela,
bunica, de fapt, se prostise de spaimă. Asta şi pentru că în sat circula o
vorbă: „picioru-ntâi de-a ieşit, dracul vine la plătit“. Ce însemna asta? Păi
însemna ca, dacă familia respectivă a făcut datorii la cineva într-o viaţă
anterioară, apoi acela se reîncarna, şi la naştere o pedepsea pe femeia în
chinurile naşterii sau o făcea să moară odată cu el. Sau trăia până la o
anumită vârstă, când murea şi-i aducea familiei uriaşe pierderi materiale şi
suferinţe spirituale. Totuşi, bunica se prefăcu că-şi păstrează calmul, şi
spuse:
— Copilul acesta o să fie unul bun de picior, când se va face mare o să
slujească un demnitar. Să nu-ţi fie frică, mă descurc.
Bunica a adus din curte un lighean de aramă, l-a ridicat, şi, stând în faţa
kang-ului, a început să bată în el cu sucitorul, ca şi cum ar fi lovit un gong
care făcea dang-dang. Lovea şi striga:
— Ieşi, hai ieşi, te pune străbunicu` să duci grabnic un răvaş, şi-o să-ţi ardă
o bătaie bună de nu ieşi mintenaş!
Mama şi-a dat seama de gravitatea situaţiei şi a luat mătura cu care curăţăm
kang-ul, a bătut în fereastră şi a chemat-o pe sora mea care asculta din curte
ce se întâmplă:
— Du-te repede şi cheam-o pe mătuşa!
Sora mea era tare ageră, a fugit la biroul lui Yuan-Obraz ca să dea telefon la
dispensar. Telefonul acela vechi cu manivelă, azi e la mine în păstrare,
pentru că el mi-a salvat atunci viaţa.
Era ziua a şasea din luna a şasea, pe râul Jiao se iscase o viitură, podul era
înecat de ape, de-l puteai dibui doar după spuma valurilor care se loveau de
pietre. Vagabondul satului, Du-Gât, care stătea pe mal dând la peşte, a
văzut-o cu ochii lui pe mătuşa venind în zbor cu bicicleta de pe digul din
faţă, cu roţile bicicletei împroşcând spuma mai sus de un metru. Curentul
era năvalnic, putea s-o ia cu el, şi dacă o lua apa, domnule, eu n-aş mai fi
fost.
Mătuşa, udă leoarcă, s-a năpustit pe uşă. Mama mi-a spus că, de îndată ce-a
intrat mătuşa, a fost ca şi cum ar fi înghiţit un calmant. Spunea că a intrat şi-
a dat-o pe bunica deoparte şi i-a spus în răspăr:
— Mătuşă, mătuşă, dacă baţi gongul şi toba, cum crezi c-ar îndrăzni să
iasă?
Bunica, fără să se lase, a înfruntat-o:
— La toţi copiii le place tămbălăul, când aud gongul şi toba, n-o să vrea să
iasă să vadă ce-i?
Mătuşa povesteşte că m-a înşfăcat, cică, de picior, şi a tras, scoţându-mă
cum ai scoate o ridiche. Îmi dădeam seama că glumea. După aceste două
prime naşteri, mama lui Chen şi maică-mea au devenit impresarele
voluntare ale metodei noi a mătuşii. Se dădeau ele însele drept mărturie. La
rândul lor, vagabondul Du-Gât şi nevasta lui Yuan-Obraz povesteau tuturor
celor care le ieşeau în cale despre cum zburase mătuşa cu bicicleta, aşa
încât mătuşa deveni repede renumită, iar de hoaştele de moaşe, devenite
relicve ale trecutului, nu mai întreba nimeni.
Din 1953 până-n 1957, în ţinut a crescut natalitatea, şi era şi o perioadă de
prosperitate economică, căci pe-acolo pe la noi, câţiva ani în şir, fusese
vreme bună pentru recoltă bogată. Oamenii mâncau pe săturate, se
îmbrăcau călduros, erau plini de voie bună şi femeile rămâneau gravide şi
năşteau cu spor. Cât despre mătuşa mea, nu mai prididea, îşi lăsase urmele
roţilor bicicletei pe toate drumurile din ţinutul Gaomi, în cele optsprezece
sate, şi urmele paşilor ei se întipăriseră în aproape toate bătăturile.
Din 4 aprilie 1953 până-n 31 decembrie 1957, mătuşa a asistat 1 612 de
naşteri din 1 645 de naşteri, i-au murit şase bebeluşi, dar cinci se născuseră
morţi, iar unul era atins de o boală congenitală. Erau rezultate strălucite,
aproape desăvârşite.
Pe 17 martie 1955, mătuşa a intrat în partid. În aceeaşi zi a fost şi la cea de-
a o mia naştere. Bebeluşul era Li-Mână, fiul învăţătoarei. Mătuşa ne-a
povestit că învăţătoarea a fost cea mai civilizată dintre femeile pe care le
ajutase să nască. Atunci când era în pragul naşterii, ea era tot cu manualul
în mână, pregătindu-şi lecţia.
Numele meu fusese ales tot de mătuşa; ca şcolar îmi spunea Wan-Picior, iar
ca nume de lapte, Fuguţă.
Vă rog să mă scuzaţi, domnule, trebuie să vă explic, Wan-Picior este
numele meu adevărat, Mormoloc e doar pseudonimul.

Mătuşa făcuse de mult vârsta când se pune problema măritişului. Dar ea

avea leafa ei, avea slujbă la stat, îşi cumpăra cerealele, nu le cultiva singură,
cum se spune, şi, în plus, provenea dintr-o familie glorioasă, deci niciunul
din flăcăiaşii din sat n-ar fi îndrăznit să râvnească la ea. Pe vremea aceea eu
făcusem cinci ani, şi-o auzeam pe maică-sa vorbind cu bunica de măritişul
ăsta. Zicea maică-sa, îngrijorată: „Soro, Inimă a noastră are douăzeci şi doi
de ani, fetele de vârsta ei au deja copii, pe când pe ea n-o cere nimeni, ce ne
facem?” Bunica răspundea: „Cumnată, ce eşti aşa zorită? Cine ştie dacă o
fată cum e Inimă n-o să ajungă la Palatul Imperial ca împărăteasă? Şi tu o să
fii soacra împăratului, iar noi rudele lui, şi sigur că o să ne căpătuim“. La
care mama mătuşii răspundea: „Toate astea-s prostii! Împăratului i s-a retras
mandatul de mult, acum e Republica Populară, condusă de un preşedinte“.
Bunica îi răspundea: „Bun, dacă-i aşa, s-o mărităm cu preşedintele”.
Furioasă, cealaltă îi reproşa: „Cu trupul eşti în epoca nouă, dar mintea ţi-a
rămas tot înainte de Eliberare”. Bunica, atunci: „Toată viaţa mea n-am
plecat de aici din Heping, nu m-am dus ca tine în zona eliberată, n-am fost
ca tine în Pingdu“. La care i se răspundea: „Nu mai pomeni în faţa mea
numele oraşului acesta! numai ce-l aud şi mi se încreţeşte pielea pe mine.
Am fost răpită de diavolii japonezi, am îndurat multe, nu m-am dus acolo să
mă distrez”. Cele două mămici o tot ţineau aşa până se certau de-a binelea.
Mama mătuşii plecă mâniată, ca şi cum n-ar mai fi vrut să aibă de-a face cu
bunica niciodată. De câte ori le vedea vorbind aşa de măritişul mătuşii,
mama râdea pe furiş.
Îmi amintesc că într-o zi, pe înserate, vaca noastră stătea să fete. Şi nu ştiu
dacă vaca o imita pe mama sau viţelul pe mine, dar fapt e că mititelul
scosese un picioruş şi rămăsese înţepenit. Bătrâna noastră vacă la ananghie
mugea de suferinţă. Bunicul şi tata erau îngrijoraţi la culme, îşi frecau
mâinile, nu stăteau locului, se tot învârteau, nu mai ştiau ce să facă. Vita
este pentru un ţăran preţioasă ca viaţa, cu atât mai mult vaca asta care ne
fusese dată în grijă de brigada de producţie. Dacă murea, era nenorocire.
Mama i-a şoptit uşurel surorii mele:
— Am auzit că s-a întors mătuşa.
Nici n-a terminat de grăit, că soru-mea deja o luase la fugă. Tata i-a aruncat
o privire dispreţuitoare:
— Ce te-a apucat, te-ai speriat şi o iei razna? Ea moşeşte femeile.
Mama i-a răspuns:
— Şi oameni şi animale-s la fel alcătuiţi, corpul lor are aceeaşi noimă.
Mătuşa sosi mergând în urma soră-mii. Abia intră, şi izbucni ţâfnoasă:
— Vreţi să mă faceţi să-mi dau duhul, n-am destul de tras cu naşterile
oamenilor, acum vreţi să ajut şi vacile să fete?
Mama i-a spus râzând:
— Cumnăţică, nu-i vina noastră că eşti din familie. Cui altcuiva îi puteam
cere ajutor? Toţi spun că eşti o Bodolhisattva reîncarnată, sau una care-i
ajută pe oameni să treacă prin oceanul suferinţelor existenţei şi salvează
toate fiinţele. Vaca, aşa animal cum e ea, înseamnă totuşi o viaţă şi, când e
pândită de moarte, cum să n-o salvezi?
Mătuşa răspunse:
— Cumnată, noroc că nu ai carte, dac-ai mai şti şi două coşărci de
ideograme, apoi s-ar mai putea măsura cu tine cei din satul Heping?
Mama i-a spus:
— Dac-as şti chiar opt coşărci, tot nu ţi-aş ajunge nici la glezne!
Chiar dacă pe faţa mătuşii mânia-şi arăta încă semnele, supărarea deja-i mai
trecuse. Cerul se întunecase şi mama a aprins şi a adus în grajd toate
lămpile din casă, cărora le mărise feştilele.
Când a văzut-o pe mătuşa, vaca şi-a îndoit picioarele din faţă şi a
îngenuncheat. Văzând asta, mătuşii au început să-i şiroiască lacrimile. Şi pe
noi ne-au podidit lacrimile. Mătuşa a examinat vaca şi, pe jumătate
compătimind-o, jumătate glumind, a spus:
— Încă unul care scoate mai întâi piciorul!
Ne-a alungat în curte, de frică să nu ne tulbure ceea ce-o să vedem. De
acolo o auzeam cum striga comenzi şi ne închipuiam singuri cam ce se
întâmplă: sub conducerea mătuşii, părinţii noştri ajutau vaca să fete. În acea
seară, pe 15 din calendarul lunar, pe când luna se înălţase la sud-est şi cer şi
pământ erau o întindere de alb pur, mătuşa a strigat:
— Gata, l-a fătat!
Ne-am repezit în grajd ţipând bucuroşi, şi am văzut în spatele vacii o vietate
mică acoperită de un lichid lipicios. Tata a spus emoţionat şi el:
— Grozav, e o viţică!
. Mătuşa bombăni:
— Chiar că-i ciudat, când femeile nasc o fată, bărbaţii se posomorăsc, dar
când o vacă fată o viţică, bărbaţii râd cu gura până la urechi.
Tata a spus:
— Asta pentru că o viţică o să fete şi ea mai târziu.
— Dar la oameni nu-i tot aşa? o fată n-o să nască şi ea copii când creşte? se
enervă mătuşa.
— Nu-i acelaşi lucru, spuse tata.
— Ce nu-i la fel? îl luă ea la rost.
Văzând că mătuşii i-a sărit ţandăra, tata nu mai continuă disputa.
Vaca îşi potrivi capul şi începu să lingă trupul ud al viţicii. Limba ei parcă
ar fi avut un leac fermecat, pe unde ajungea, părea că-i dă putere. Toţi
priveam scena impresionaţi. M-am uitat pe furiş la mătuşa, care, cu gura
întredeschisă şi cu privirea tandră, părea ea însăşi cea revigorată sub limba
vrăjită a vacii, sau de parcă ea ar fi fost cea care lingea viţica.
Când vaca a terminat s-o lingă, viţica s-a ridicat pe picioare tremurând.
Am plecat după un lighean, l-am umplut cu apă, şi am mai făcut rost şi de
săpun şi prosop, ca să-i dăm mătuşii să-şi spele mâinile. Bunica, aşezată şi
ea în faţa vetrei, aţâţa focul cu foalele, iar mama, în picioare în faţa kang-
ului, întindea aluatul de tăiţei. După ce-a terminat cu spălatul, mătuşa a
spus:
— Mor de foame, astă-seară mănânc la voi.
Mama i-a spus şi ea:
— Păi nu eşti la tine în familie?
Bunica de colo:
— Aşa e, numai că n-am mai pus de mulţi ani lingura în aceeaşi oală.
În timpul acesta, mama mătuşii, de cealaltă parte a zidului curţii, îşi strigă
fata să se ducă să mănânce cu ea. Mătuşa i-a spus:
— Nu văd de ce să muncesc pentru ei degeaba, vreau să mănânc aici.
Maică-sa i-a răspuns:
— Ăştia trăiesc greu, dacă mănânci un bol de tăiţei de la ei, o să ţină minte
toată viaţa.
Bunica, cu vătraiul în mână, a alergat lângă zid şi i s-a adresat:
— Dacă ţi-e poftă, vino şi ia şi tu un bol, dacă nu, cară-te!
I-a răspuns:
— Nu mănânc eu din mâncarea voastră!
După ce-au fiert tăiţeii, mama a umplut un bol şi a pus-o pe soru-mea să-l
ducă mamei mătuşii. La ani după asta aveam să aflu că sora mea, în graba
fugii, căzuse, tăiţeii se vărsaseră, iar bolul se spărsese. Ca să nu fie
pedepsită, mama mătuşii îi dăduse din dulapul ei un bol de-al său.
Mătuşii îi plăcea să stea la taifas, iar nouă ne plăcea s-o auzim povestind.
Odată terminaţi tăiţeii, s-a rezemat de perete, s-a aşezat într-o dungă pe
marginea kang-ului şi-a dat drumul sacului cu poveşti. Umblase prin tot
felul de case, cunoscuse tot felul de oameni şi ascultase tot felul de
întâmplări plăcute urechii, pe care, acum când le spunea la rândul ei, le mai
înflorea şi ea cu amănunte savuroase. Poveştile ei deveneau la fel de
atractive precum cele ale povestitorilor de meserie. La începutul anilor ’80,
când la televizor am văzut serialul de povestiri spuse de Liu Lanfang, mama
a remarcat: „Nu-i leit mătuşi-ta? Dacă n-ar fi făcut medicina, ar fi putut să
facă şi ea meseria asta!“ Şi-n seara aceea poveştile ei au început cu cea în
care se întrecuse în curaj şi viclenie cu comandantul japonez Sugitami, în
oraşul Pingdu, când fusese luată ostatică:
— Aveam aproape vârsta lui Fuguţă când, împreună cu mama şi bunica, am
fost duse la Pingdu. Ajunse acolo, ne-au închis într-o cameră întunecată,
păzită de doi câini-lupi. Cum mâncau carne de om, unul din ei, când m-a
văzut, a scos limba pofticios. Mama şi bunica au plâns toată noaptea, dar eu
am dormit de îndată și nu m-am trezit decât dimineaţa. Nu ştiu câte zile şi
nopţi am rămas închise în camera aceea înainte de-a fi duse într-o curticică
separată, unde era un liliac violet care-şi împrăştia parfumul. Pur şi simplu
te îmbăta. A apărut unul din mai-marii locului, îmbrăcat în robă lungă şi cu
o pălărie moale, ca să ne anunţe că Sugitami ne invita la un banchet. Mama
şi bunica nu conteneau din plâns, nu îndrăzneau s-o facă. Omul mi s-a
adresat: „Domnişorică, încercaţi să le convingeţi, să nu le fie frică,
comandantul Sugitami nu vă vrea răul, el ar vrea să se împrietenească cu
Wan-Şase receptacule”. Le-am spus atunci mamei şi bunicii: „Încetaţi cu
plânsul, nu duce la nimic! Credeţi c-o să vă crească cumva aripi, sau c-o să
se dărâme Marele Zid?“ Emisarul a aplaudat: „Că bine spui! Domnişorica
înţelege prea bine cum stau lucrurile, când va fi mare o să devină sigur o
persoană deosebită!” Mulţumită eforturilor mele de a le linişti, mama şi
bunica s-au oprit din plâns. Am urcat în urma persoanei respective într-o
trăsură trasă de un catâr negru. După mai multe ocolişuri, am intrat în sfârşit
într-o casă mare cu porţi înalte, păzite de doi oameni: la stânga o piele
galbenă de chinez trădător, şi la dreapta un soldat japonez. Clădirile şi
acareturile se înşirau trecând dintr-o curte în alta, dând impresia că n-o să se
mai termine niciodată. Am intrat într-un salon în care toată lemnăria era
sculptată şi care era mobilat cu fotolii din lemn de santal. Acel comandant
Sugitami, îmbrăcat în kimono, ţinea în mână un evantai deschis, pe care-l
legăna nici repede, nici încet. Dintr-o privire vedeai că-i un om cult. După
un schimb de politeţuri, ne-a poftit să luăm loc la o masă rotundă mare pe
care se aflau feluri alese de bucate. Mama şi bunica nu cutezau să-şi atingă
beţişoarele de ele, dar pe mine nimic nu mă împiedica să iau cu asalt
afurisitele alea de mâncăruri rare. Cum cu beţişoarele nu era cu destul spor,
m-am servit de brânculiţele mele. Înşfăcam mâncarea cu mâinile şi mi-o
îndesam în gură. Cu paharul cu băutură în mână, Sugitami mă privea cum
mâncam, surâzând cu ochii mijiţi. Abia după ce m-am ostoit, mi-am şters
mâinile de faţa de masă şi am simţit cum mă cuprinde toropeala somnului.
L-am auzit pe comandant cum m-a întrebat: „Domnişorică, ce-ar fi să-l
aducem şi pe tatăl tău?“
Am deschis ochii şi am spus: „Nu e bine“. „De ce?“ „Tata face parte din
Armata a opta, iar tu eşti un japonez. Armata a opta se luptă cu japonezii, ar
trebui să-ţi fie frică de tata.“
În acest punct al poveştii, mătuşa îşi trase mâneca şi privi la ceasul de
mână. Pe vremea aceea nu găseai zece ceasuri din astea în tot districtul
Gaomi, iar mătuşa-l purta pe unul din ele.
— Măiculiţă! făcu frate-miu cel mare, uimit, el fiind singurul dintre noi
care mai văzuse aşa ceva.
Fiindcă mergea la liceu, văzuse unul la profesorul de rusă, care studiase
chiar în Uniunea Sovietică. Apoi strigă:
— Un ceas!
Şi eu şi soru-mea am repetat în cor:
— Un ceas!
Deranjată, mătuşa şi-a tras la loc mâneca:
— Ei, şi ce mare scofală! E doar un ceas, ce strigaţi aşa?
Nepăsarea ei jucată ne-a aţâţat. Primul care s-a încumetat să încerce să afle
mai multe a fost tot fratele meu:
— Mătuşă, eu n-am văzut ceasul profesorului Ji decât de departe. Nu poţi să
ni-l arăţi şi nouă?
Și noi în cor:
— Arată-ni-l şi nouă, mătuşă!
Mătuşa a spus râzând:
— Ei, puştime, ce naiba vreţi de la un biet ceas stricat, ce e de văzut la el?
Şi totuşi şi-a scos ceasul de la mână şi i l-a întins fratelui meu. Mama, de-
alături, l-a prevenit:
— Fii atent!
Frate-miu a luat cu grijă ceasul, l-a pus mai întâi în palmă să-l cerceteze,
apoi l-a dus la ureche. După ce l-a privit pe săturate, i l-a dat soru-mii, care
l-a dat apoi altui frate. Acesta n-a ajuns decât să-i arunce o ocheadă şi,
înainte să-l asculte, fratele nostru mai mare i l-a luat şi i l-a înapoiat mătuşii.
Am fost tare necăjit că n-a ajuns şi la mine, şi am început să plâng. Mama
m-a bruftuluit. Mătuşa a spus atunci:
— Măi Fuguţă, tu când o să fii mare o să ajungi departe. Oare crezi că o să
fii necăjit atunci pentru că n-ai ceas?
— Iote la el, ceas îi trebuie! Aşteaptă tu că-ţi desenez eu mâine unul pe
mână cu tuş, spuse frate-miu.
— Nu trebuie să te iei după înfăţişarea omului, aşa cum nici marea n-o
măsori cu cofa. Dacă Fuguţă e urâţel nu înseamnă că n-o să auzim de el în
viitor, a spus mătuşa.
Soră-mea se amestecă şi ea:
— Dacă-i aşa, apoi şi porcul din coteţ poate să devină tigru.
Fratele mare o întrebă pe mătuşa:
— Mătuşă, în ce ţară-i făcut ceasul? Ce marcă este?
Mătuşa spuse:
— E din Elveţia, este un Enicar.
— Ooooo! se minună frate-miu.
— Ooooo! făcură şi sora şi celălalt frate.
M-am înfuriat şi le-am strigat:
— Scârbelor!
Mama a întrebat:
— Surioară, cât face un asemenea obiect?
— Habar n-am, a spus mătuşa, mi l-a dat un prieten.
— Ce fel de prieten poate să-şi permită să-ţi dăruiască un lucru atât de
scump? o întrebă mama, scrutând-o. E cineva care-o să le fie unchi
mititeilor ăştia?
Mătuşa se ridică şi spuse:
— Acuşi se face miezul nopţii, e timpul să mergem la culcare!
— Mulţumiri Cerului! Deci surioara are pe cineva, în sfârşit!
31
— Dar te rog să nu mai spui altora, nici măcar nu ne-am făcut horoscopul .
Mătuşa s-a întors şi ne-a povăţuit pe loc:
— Nici voi să nu vorbiţi aiurea, că vă jupoi de vii!
A doua zi, fratele cel mare, cuprins de remuşcări că nu mă lăsase şi pe mine
să mă uit la ceas, chiar mi-a desenat cu stiloul un ceas pe mână. Ziceai că-i
de-adevăratelea, era o frumuseţe! Am avut mare grijă la spălat, să nu cumva
să-l ud, sau pe ploaie să nu mi se şteargă. Când se cam ştersese, am
împrumutat stiloul şi l-am întărit, astfel că l-am purtat la mână vreo trei luni
bune.

VI

Cel care-i dăduse mătuşii ceasul era un pilot al forţelor armate aeriene. Asta
nu însemna puţin lucru la vremea aceea! La vestea asta, toţi fraţii mei au
început să exclame ca nişte broaşte, ua, ua, iar eu am început să fac tumbe.
Nu doar noi ne bucuram de asta, ci tot ţinutul. Toţi socoteau că mătuşa cu
pilotul ei făceau o pereche neasemuită. Bucătarul şcolii, meşterul Wang,
participase la războiul antiamerican din Coreea. Spunea că piloţii erau
făcuţi din aur.
— E oare posibil ca un om să fie făcut din aur? l-am întrebat eu,
neîncrezător.
Mi-a răspuns de faţă cu toţi cei care mâncau acolo, profesori şi activişti:
— Wan Fuguţă, eşti prost de-a binelea, voiam doar să spun că se cheltuieşte
o sumă uriaşă ca să formezi un pilot, ceva în valoare de aproape şaptezeci
de kile de aur.
Am reprodus acasă spusele meşterului Wang, şi mama a strigat: „Cerule,
cum o să-l cinstim, cum o să fim la înălţimea lui, când o să ne vină în
casă?“
Pe atunci, printre noi, copiii, circulau tot felul de legende despre aviatori.
Chen-Nas ne spunea că maică-sa văzuse piloţi sovietici la Harbin şi că
purtau toţi bluzoane din piele de căprioară, cizme înalte tot din pielea asta,
şi că aveau dinţi de aur, ceasuri de aur, iar de mâncat mâncau pâine rusească
cu cârnaţi şi beau bere. Xiao-Buză de jos, care urma să-şi schimbe mai
târziu numele în Xiao-Pri- măvară, fiul lui Xiao-Buză de sus, magazionerul
depozitului de cereale, spunea şi el că aviatorii chinezi mâncau şi mai bine
decât colegii lor ruşi. Ne înşira lista bucatelor, de parcă le-ar fi făcut chiar
el: „Dimineaţa două ouă, un bol cu lapte, patru clătite, două pâinici fierte în
abur şi o bucată de brânză de soia murată; la amiază, un castron cu tocană
de carne, un peşte – o doradă şi două pâini; seara, un pui fript, două pâinici
umplute cu carne de porc şi două cu carne de oaie, başca un castronel de
terci. După fiecare masă aveau fructe câte voiau: banane, mere, pere,
struguri… iar ceea ce rămânea se putea lua acasă. De ce altfel ar avea
vestoanele lor două buzunare? Au fost făcute anume pentru a putea pune
acolo fructele.. Poveştile astea despre traiul aviatorilor ne făceau să ne lase
gura apă. Visam să ne facem aviatori când vom fi mari şi să ducem traiul
acesta de zei.
Ca să fii primit ca pilot, trebuia mai întâi să mergi la liceul districtual, aşa
că fratele meu cel mare s-a înscris şi el plin de avânt. Bunicul fusese argat la
un moşier, apoi muncitor agricol, mai fusese şi brancardier în Armata de
32
Eliberare, participase la bătălia de la Mengliang Gu . El a fost cel care
adusese cadavrul lui Zhang Lingfu din munţi. Bunica după mamă venea şi
ea dintr-o familie de ţărani săraci. Dacă-l adăugăm şi pe fratele bunicului,
martir revoluţionar, întruneam o origine socială care depăşea media. La
liceu, fratele meu era sportiv de frunte, aruncător de disc. Într-o zi, mâncase
acasă la micul dejun o coadă grasă de oaie şi, odată ajuns la liceu, dintr-un
preaplin de energie, a luat un disc şi l-a aruncat cu toată puterea lui. Discul
a trecut vâjâind de zidul şcolii şi a aterizat pe câmp. Se afla taman acolo un
ţăran care ara mânându-şi boul, or discul a aterizat în cornul vitei şi i l-a
retezat pe loc.
Deci, ce s-o mai lungim, frate-miu avea o bună origine socială, învăţa bine,
era într-o perfectă formă fizică şi, pe deasupra, mai avea şi un unchi prin
alianţă care era aviator. Eram siguri aşadar că, atunci când forţele aeriene
urmau să recruteze un candidat din regiunea noastră, acela nu putea fi decât
fratele meu. Totuşi nu a fost aşa, pentru că avea la picior o cicatrice de mic,
de la un furuncul. Meşterul Wang spusese: „Nu poţi fi aviator dacă ai o
cicatrice, căci odată sus în aer, la presiune, cicatricea se poate redeschide.
Ca să nu mai vorbim de o cicatrice lungă, sau de cazul când cele două nări
nu-s la fel“.
Pe scurt, de când mătuşa îşi începuse povestea de dragoste cu aviatorul,
deveniserăm foarte atenţi la tot ce era legat de forţele aviatice. Chiar şi
acum, trecut de cincizeci de ani cum sunt, tot îmi place să mă laud, şi, dacă
33
câştig o sută de yuani la loterie, îmi vine să caut un megafon s-o spun la
tot oraşul. Gândiţi-vă cum mă făleam pe atunci eu, un mic şcolar cu un
unchi prin alianţă care era aviator!
La vreo 25 km la sud de noi era aeroportul de la Jiaozhou, iar la 30 km la
apus era cel de la Gaomi. Despre avioanele de pe cel dintâi aeroport, care
erau mari, grele şi negre, cei mari spuneau că ar fi bombardiere. Cele de pe
celălalt erau gri-argintiu la culoare, îşi puteau retrage cu uşurinţă aripile, iar
când zburau, lăsau în urmă, în văzduh, o dâră de fum şi puteau să se dea
peste cap. Fratele meu cel mare spunea că astea-s J5, construite după
modelul MIG 17 sovietice, adevăratele avioane de luptă, exact cele care le
puseseră pe fugă pe cele americane, în războiul din Coreea. Fireşte că
unchiul nostru prin alianţă pilota un astfel de avion! Pe vremea aceea
atmosfera era încărcată, avioanele de la Gaomi decolau zilnic pentru
exerciţii. De-abia îşi desfăceau aripile, că te şi pomeneai cu ele deasupra
comunei noastre Dongbei, dispuse pe cer în linie de luptă. Veneau câte trei
sau câte şase. Din când în când unul îi dădea târcoale altuia sau se lăsa în
picaj aproape de sol, atingând cu botul coama plopului înalt al satului, apoi
din- tr-odată se ridica şi ţâşnea spre cer ca un şoim. Într-o zi, din cer s-a
auzit chiar o explozie uriaşă…
Mătuşa a povestit că odată, când o asista la naştere, o femeie trecută de
prima tinereţe, speriată, a început să se zbată. Taman când urma să intervină
cu bisturiul, de-afară s-a auzit o explozie, şi femeia a tresărit de frică, a fost
distrasă, şi spasmele i-au încetat, s-a scremut şi a născut copilul.
Am auzit deci o explozie, şi hârtia pusă în loc de geam de la ferestrele
caselor a plesnit pârâind. Am rămas prostiţi şi, după o clipă de zăpăceală,
învăţătoarea a ieşit cu noi din clasă. Am ridicat capetele şi ne-am uitat la
cer. Era un avion din bolta de azur, zbura cu botul în jos, de coadă cu un soi
de tuburi, şi era urmărit de alte avioane. În jurul tuburilor s-au făcut mai
întâi vălătuci de fum alb, apoi au răzbătut până la noi bubuituri ca de tun.
Dar nu mai erau tot aşa de puternice ca explozia de la început, a doua de
acest fel pe care o auzeam. Nici măcar fulgerul în stare să despice o salcie
mare în două n-aducea după el un asemenea bubuit. Părea că aviatorii
anume nu lansau ţinta pe care-o târau şi că vălătucii de fum alb de la
exploziile obuzelor doar îi dădeau ocol, fără s-o atingă, petrecând-o astfel
până ce-a dispărut din raza noastră vizuală. Chen-Nas, tot pipăindu-şi nasul
pentru care fusese poreclit Nasolică, a spus cu dispreţ: „Tehnica aviatorilor
chinezi e tare slabă, dacă erau aviatorii ruşi, ar fi ochit ţinta la fix“. Ştiam că
Chen-Nas vorbeşte aşa fiindcă-l roade invidia. Cum ar fi putut el să ştie că
tehnica aviatorilor ruşi era mai bună decât a colegilor chinezi, când, născut
şi crescut aici în sat, nu văzuse în viaţa lui nici măcar un câine sovietic?
În acea vreme, noi, copiii dintr-un sat departe de lume, nu ştiam că relaţiile
chino-sovietice tocmai se cam stricaseră. Deşi ceea ce spusese Chen-Nas
despre superioritatea piloţilor sovietici nu ne prea venea bine, mai ales în ce
mă privea, totuşi n-am mers mai departe cu discuţia. Mai târziu, când a
izbucnit Revoluţia Culturală, noi fiind în clasa a cincea, colegul nostru
Xiao-Buză de jos a scos la iveală această veche poveste, de pe urma căreia a
avut de suferit nu numai Chen-Nas, dar şi ai lui, care au plătit cu viaţa. La
percheziţie, se găsise la ei un roman sovietic, numit Un om adevărat. Era
acolo descris un erou aviator, care, după ce-şi pierde picioarele, pilotează
din nou. Se spunea că era vorba de un roman revoluţionar, plin de exaltare.
De aici se ajunsese şi la zvonul că Ai Lian, mama lui Chen-Nas, fusese
ibovnică de aviator sovietic revizionist şi că Chen-Nas era mărturia crimei
lor.
Când avioanele de luptă J 5 de la aeroportul din Gaomi se antrenau, nici
cele de la Jiaozhou nu rămâneau tăcute. Decolau aproape în fiecare noapte
pe la ora nouă, ora la care se termina emisiunea radio din district. Luminile
aeroportului se aprindeau dintr-odată. Şi, chiar dacă lumina intensă a
proiectoarelor slăbea pe cerul de deasupra satului nostru, tot ne speriam. Îmi
ieşeau atunci din gură tot felul de tâmpenii de tipul: „O, ce grozav ar fi de-
aş avea o lanternă aşa de puternică!“ „Dobitocule!” mă apostrofa fratele cel
mare auzindu-mă, şi-mi altoia o scatoalcă puternică în creştet. Fireşte că,
dat fiind acest unchi prin alianţă aviator, fratele acesta al meu devenise
aproape expert în problemele aviaţiei, putea să-ţi recite pe de rost numele
eroilor voluntari din armata aeriană şi să-ţi povestească cu lux de amănunte
isprăvile lor. Tot el era cel care, într-o zi când m-a pus să-i caut păduchii din
cap, urma să mă înveţe că explozia aceea nemaipomenită care crăpase
hârtia ferestrelor se numea un bang sonic şi că se producea când avioanele
supersonice depăşeau bariera de sunet. „Ce înseamnă că au depăşit bariera
sunetului?“ „Păi înseamnă că avionul zboară mai repede decât sunetul,
prostănac ce eşti!“ Când făceau exerciţii avioanele de pe aeroportul
Jiaozhou, în afară de luminile proiectoarelor care te fascinau, nu era nimic
vrednic de văzut. Erau şi unii care spuneau că nici nu era vorba de exerciţii,
ci doar de indicarea rutei pentru avioanele rătăcite. Luminile proiectoarelor
uriaşe măturau spaţiul aerian, uneori se încrucişau, uneori se mişcau în
paralel, uneori se întâmpla ca o pasăre să apară în lumină şi să zboare
bezmetic, ca o muscă ce a căzut într-o sticlă. La câteva minute după ce se
aprindeau reflectoarele, în văzduh se auzea huruitul avioanelor. După puţin
timp, vedeam cum apare maşinăria neagră-nea- gră, al cărei contur se
desena vag între luminile de la bot, aripi şi coadă. Părea că ar vrea să se
întoarcă la cuib, coborând-alunecând pe jetul proiectoarelor. Pentru că
avioanele, la fel ca păsările, au cuibul lor.

VII
În a doua jumătate a anului 1960, nu mult după ce mâncasem cărbune, s-a
răspândit vestea că mătuşa e gata să se mărite cu pilotul. Pentru a rezolva
problema zestrei, mama mătuşii a trecut de zidul care ne despărţea curţile şi
a venit să se sfătuiască cu mama. Au hotărât până la urmă c-o să taie
copacul catalpa care avea o sută de ani şi se afla dincolo de zid, şi că pe
urmă o să roage tâmplarul cel mai bun din sat, unul pe care-l chema Fan, să-
l facă mobilă. L-am văzut pe tata cum măsura cu aţa copacul acela, care
speriat parcă de ce urma să se întâmple, tremura din toate crengile, fremăta
din frunze, de ai fi zis că geme cu toată fiinţa sa.
Dar după aceea n-a mai venit nicio veste, şi nici mătuşa n-a mai venit multă
vreme în sat. Am alergat după veşti, dar mama mătuşii m-a alungat fără
milă, lovindu-mă cu bastonul. Brusc, am băgat de seamă că îmbătrânise
mult şi că semăna cu o hoaşcă din aia din poveşti.
În dimineaţa în care a dat prima ninsoare, soarele era de un roşu intens. Pe
drumul spre şcoală, cu încălţările de paie pe care le purtam, ne îngheţaseră
picioarele, la fel şi mâinile. Am alergat pe terenul de sport ţipând ca să ne
încălzim. Dintr-odată un huruit de groază s-a auzit din cer. Cu capetele
ridicate, cu gurile căscate, am văzut o dihanie, roşu întunecat, şi după ea un
vălătuc de fum negru. Avea ochii roşii mari deschişi, îşi rânjea dinţii uriaşi
de un alb sinistru şi, tremurând din tot corpul, se năpustea drept asupră-ne.
Un avion, mama lui, chiar un avion! Oare se nimerea să aterizeze pe terenul
nostru de sport? Nu mai văzusem niciodată un avion aşa de aproape. Vântul
pe care-l iscau aripile spulbera în aer fulgi de găină şi frunze moarte. O, de-
ar ateriza aici pe terenul de sport! Am putea să ne apropiem şi să-l cercetăm
de aproape, să întindem mâna şi să-l atingem şi, dacă aveam noroc, o să ni
se dea voie să ne strecurăm în pântecele lui ca să ne jucăm şi, cine ştie,
poate că pilotul o să ne povestească câteva poveşti de război. Era probabil
vreun tovarăş de luptă al unchiului prin alianţă, dar precis că avionul J5 al
unchiului era mai frumos decât maşina asta greoaie, şi poate că până la
urmă pilotul acesta nici nu era tovarăşul unchiului. Dar, oricum, să pilotezi
un asemenea avion era miraculos, nu? Şi cum altfel decât erou putea să fie
cineva în stare să înalţe spre cer o astfel de bucată greoaie de metal?
Eu unul n-am văzut faţa pilotului, dar după întâmplarea asta mulţi dintre
colegii mei se jurau cu mâna pe inimă că pătrunseseră cu privirea dincolo
de geamul carlingii şi că-l văzuseră. Avionul acesta despre care crezusem c-
o să aterizeze lângă noi, şi-a ridicat botul ca şi cum n-ar fi vrut, şi a virat
scurt la dreapta, ştergând cu burta vârful plopului cel înalt din răsăritul
satului, apoi a căzut în câmpul imens de grâu de acolo. Am auzit un zgomot
imens. Era şi mai tare, mult mai răsunător decât acel bang sonic. Am simţit
cum şi pământul se cutremura sub picioare, urechile ne vuiau, iar ochii ni se
împăienjeniseră. Într-o clipă, un caier de fum gros cu o limbă de foc roşu,
întunecat, se năpustiră spre cer, şi lumina soarelui se învineţi. Urmă imediat
un miros ciudat, de nerespirat.
Nu ştiu după cât timp, ne-am venit în fire. Am alergat spre capătul satului.
Pe uliţa cea mare ne-au întâmpinat valuri pârjolitoare de căldură. Avionul
explodase în mii de fărâme, doar o aripă mai rămăsese şuie, înfiptă în
pământ, părând o torţă uriaşă. În lanul de grâu focul ardea puternic,
împrăştiind un miros de piele arsă. În timpul acesta se mai produse o
explozie enormă, şi meşterul Wang, care avea experienţă, urlă la noi:
— Culcat! la pământ!
Ne-am culcat şi, îndrumaţi de el, ne-am târât înapoi.
— Repede! Sunt bombe sub aripă!
După toată întâmplarea asta, am aflat că sub aripile unui avion din acesta
puteau fi agăţate patru bombe, dar că în ziua aceea nu erau decât două,
altfel toţi am fi fost spulberaţi.
A treia zi după accident, tata împreună cu oamenii din sat, fiecare cu câte
un căruţ, s-au dus la aeroport cu rămăşiţele avionului şi cu cadavrul
pilotului. La întoarcerea lor, fratele meu mai mare, gâfâind, a ţâşnit în casă.
Mare sportiv cum era, venise ţinând-o doar într-o fugă de la liceul
districtual. Cei 25 de kilometri erau cât un maraton aproape. Intrat în curte,
spuse doar un cuvânt: „Mătuşa!“ şi căzu cu nasul în ţărână, cu ochii daţi
peste cap, cu spume albe la gură. Leşinase.
Toţi ai casei îl înconjurară să-i dea ajutor, fu ciupit de buza de sus, i se palpă
pieptul…
— Ce-i cu mătuşa?
— Hai spune, mătuşa, ce-i cu ea?
Până la urmă îşi reveni, îşi strânse gura, şi începu să plângă.
Mama a sos un căuş cu apă proaspătă din găleată şi i-a turnat în gură,
udându-l pe de lături.
— Spune repede, ce-i cu mătuşi-ta?
— Pilotul mătuşii… a fugit cu avionul ca un trădător…
Mamii i-a scăpat căuşul din mână, acesta căzând cu zgomot şi crăpându-se
în bucăţi.
— Unde a fugit? întrebă tata.
— Unde crezi? frate-miu îşi şterse cu mâneca apa de pe faţă şi continuă
printre dinţi: În Taiwan! Nemernicul de trădător a zburat în Taiwan, ca să se
34
refugieze lângă Jiang Jieshi .
— Şi mătuşi-ta? întrebă mama.
— Ea a fost luată de agenţii de siguranţă la departamentul districtului, spuse
frate-miu.
Lacrimile ţâşniră imediat din ochii mamei. Ne povăţui astfel:
— Cu niciun chip să nu afle mama ei şi să nu vă scăpaţi gura la nimeni din
afara familiei!
— Oricum a aflat tot districtul! spuse frate-miu cu obidă.
Mama luă din casă un dovleac mare şi i-l întinse soră-mii:
— Plecăm, hai cu mine la ea!
Nu trecu mult şi soră-mea se întoarse în fugă, gâfâind şi strigând:
— Bunică, mama spune să vii cât poţi de repede, strămătuşii îi e rău tare!

VIII
Patruzeci de ani mai târziu, fiul cel mai mare al fratelui meu cel mare,
Xiangqun, urma să fie chemat la aviaţie şi, deşi lucrurile se schimbaseră în
lume, mările şi câmpiile erau altele şi multe lucruri pe atunci atât de sfinte,
de-ai fi plătit pentru ele cu capul, au devenit acum de luat în râs, şi deşi
profesii care odinioară stârneau admiraţie deveniseră acum cu cea mai mică
trecere, totuşi, a intra în aviaţie rămânea în continuare un eveniment fericit
care entuziasma familia şi isca gelozia vecinilor. De aceea frate-miu,
pensionat din postul de şef al departamentului educaţiei, se întorsese special
în sat ca să plănuiască un banchet la care să-şi invite rudele şi prietenii
pentru a sărbători întâmplarea asta fericită. Ospăţul a avut loc seara, în
curtea celui de-al doilea frate. Din casă s-a tras un fir în curte şi s-a aninat
un bec puternic, care lumina aşa tare, de-ai fi zis că-i ziuă.
Au fost puse una lângă alta două mese, şi în jurul lor vreo douăzeci de
scaune, şi toţi s-au aşezat înghesuiţi unul lângă altul. Mâncarea a fost
comandată la restaurant, cu feluri alese – specialităţi din mare şi de pe
munte, cu carne de pui, raţă şi peşte din belşug, care de care mai colorate şi
mai apetisante. Cumnata mea spuse, renunţând Ia dialectul ei din Yantai:
— Nu-i nimic ieşit din comun, aşa că luaţi, nu vă sfiiţi!
Tata de acolo:
— Nu spune asta, dacă te gândeşti la anii şaizeci, nici preşedintele Mao nu
putea face rost de asemenea bunătăţi.
Nepotul meu, aviatorul candidat, îl opri:
— Nu mai răscoli trecutul, bunicule!
După trei runde de toastări, tata reluă:
— Avem în sfârşit un aviator în familie, şi tatăl tău şi-a încercat norocul, iar
dacă n-a reuşit, e din cauza cicatricei de la picior! Uite că acum Xiangqun
împlineşte acest vis.
Acesta spuse strâmbându-se:
— Pilotul nu e ceva nemaipomenit, cei cu adevărat capabili se fac înalţi
demnitari sau bogătaşi.
— Cum poţi spune un asemenea lucru?
Tata luă în mână un pahar cu băutură şi-l goli sorbind cu zgomot, apoi îl
trânti pe masă, adăugând:
— Un pilot este ca dragonul sau phoenixul între oameni! Odinioară,
bărbatul ales de mătuşa ta, Wang Xiaoti, când stătea în picioare era semeţ ca
un pin, aşezat era maiestuos ca un clopot de bronz, iar când mergea, isca
vântul după el. Drăguţul, dacă nu zbura în Taiwan într-o clipă de rătăcire,
poate c-ar fi fost acum comandantul forţelor aeriene!
— De unde-i povestea asta? se miră sărbătoritul. Soţul mătuşii nu face
păpuşele din lut? De unde până unde-i pilot?
Tatăl lui îl lămuri:
— E o poveste veche, hai să nu mai pomenim de ea!
Xiangqun se împotrivi:
— Ba nu, o s-o întreb pe strămătuşa, cine-i Wang Xiaoti acesta care a fugit
cu avionul în Taiwan? Abia aştept!
Din nou interveni taică-su îngrijorat:
— Nu te mai ambala aşa, trebuie să-ţi iubeşti ţara, mai ales când eşti în
armată, şi asta cu atât mai mult când eşti pilot. Un om poate fura, jefui, da
foc sau ucide… oricum, ceea ce vreau să spun e că poţi fi orice, dar nu să
devii trădător; a deveni trădător înseamnă să fii hulit de urmaşi, îţi merge
buhul zece mii de ani după aceea şi o s-o sfârşeşti rău!
— Parcă te-aş fi speriat, spuse Xiangqun dispeţuitor; Taiwanul este o parte
din patrie şi el! Să zbori acolo să vezi ce şi cum nu-i deloc greşit…
— Potoleşte-te, îi spuse şi maică-sa. Cu idei ca astea, mai bine nu te-ai face
pilot. Uite, imediat îi dau un telefon lui Liu, şeful departamentului militar al
districtului.
— Hei, nu te agita, mamă, ce, mă crezi prost? spuse nepotu-miu. Cum oare
m-aş gândi doar la propria bucurie şi nu mi-ar păsa de voi? Şi apoi Partidul
Comunist este ca o familie pentru toţi, dacă aş zbura acolo, ar trebui să mă
trimită înapoi.
— Acestea-s obiceiurile familiei noastre Wan, spuse fratele meu cel mare;
după ele Wang Xiaoti ăsta este un ticălos, un om de nimic, lipsit de omenie,
care i-a distrus viaţa mătuşii.
— Cine vorbeşte de mine? se auzi o voce răsunătoare, şi mătuşa îşi făcu
apariţia mijindu-şi ochii din cauza luminii puternice şi supărătoare a
becului. Se întoarse şi îşi puse ochelarii cei mici şi negri care o făceau să fie
şi severă, şi comică totodată, apoi spuse: Ce nevoie aveţi de un bec aşa
puternic? Cum zicea străbunica voastră, chiar şi când mănânci pe bâjbâite
în întuneric, tot nu-ţi bagi mâncarea în nas. Lumina electrică e pe bază de
cărbune, şi cărbunele e scos din mină de către om, lucru ce nu-i uşor, e de-a
dreptul iadul când trudeşti la mii de metri sub pământ! O grămadă de
funcţionari lacomi şi de demnitari corupţi stăpânesc puţurile negre, pe când
viaţa minerilor nu face nici cât un pumn de ţărână. Fiecare bucată de
cărbune e îmbibată cu sânge.
Stătea cu mâna dreaptă în şold, cu arătătorul, degetul mic şi inelarul de la
stânga strânse, iar celelalte două degete drepte în sus, îmbrăcată cu o
uniformă de activist militar, care fusese foarte la modă în anii ’70, căreia îi
suflecase mânecile. Cum era ea aşa plinuţă, cu părul încărunţit, ai fi zis că
este o activistă a comunei populare din ultima perioadă a Revoluţiei
Culturale. Mă încercau sentimente amestecate: uite ce devenise mătuşa
noastră, care odinioară era ca un lotus mijind din ape!
Când venise vorba dacă s-o invităm sau nu pe mătuşa la banchet, fratele cel
mare şi nevasta lui ezitaseră, vorbiseră şi cu tata, şi el se gândise puţin şi
hotărâse: „Mai bine să renunţăm la idee, acum ea nici nu mai locuieşte în
sat… vorbim despre asta mai târziu…”
Apariţia neaşteptată a mătuşii ne-a făcut să ne simţim prost. Ne-am ridicat
cu toţii, înlemniţi.
— Cum? am hoinărit toată viaţa dincolo de casă, şi când mă întorc şi eu, nu
e nici măcar un loc pentru mine? spuse tăios mătuşa.
Fiecare se ridică şi se oferi să-i dea locul, ceea ce crease o adevărată
zăpăceală. Fratele cel mare şi soţia lui nu mai conteneau cu explicaţiile. Că
prima pe care voisem s-o invităm ai fost chiar dumneata, că în vechea
noastră familie a Wanilor eşti prima căreia i se dă loc de cinste.
— Ei, nu mai spuneţi!
Mătuşa se lăsă greoaie pe scaunul de lângă tata şi continuă spunându-i
fratelui pe nume:
— Taci din gură tu, fiul cel mare! cât trăieşte taică-tu, locul acesta nu mi se
cuvine, şi aşa o să fie şi după ce moare. Fiica plecată şi măritată e apă
aruncată afară şi risipită, nu-i aşa, frate mai mare?
— Dar tu nu eşti o fată ca toate celelalte, eşti personalitatea plină de merite
a familiei, răspunse acesta şi, arătând la cei de faţă, întrebă: Care dintre cei
tineri de aici nu-i adus pe lume de tine?
— Un chinez adevărat nu face caz de curajul de-altădată, spuse mătuşa.
Când mă gândesc la acei ani… dar la ce bun să pomeneşti de trecut? Să
bem! Cum, n-am şi eu un pahar? Am adus eu băutură. Mătuşa scoase o
35
sticlă de Maotai din buzunarul ei încăpător şi o trânti pe masă, explicând:
E vechi de cincizeci de ani, mi l-a dăruit un demnitar din oraşul Tinglan. A
doua lui nevastă, mai tânără cu douăzeci şi opt de ani ca el, îşi dorea din tot
sufletul să aibă un băiat şi spunea că, dacă am o reţetă secretă să transform
un embrion feminin în unul masculin, să-i spun ce cer în schimb. I-am spus
că aşa ceva e doar şarlatanie, dar ea nu se lăsa, plângea cu lacrimi fierbinţi
şi nu voia cu niciun chip să plece, puţin a lipsit să nu cadă în genunchi. Mi-
a spus că soţia principală adusese pe lume două fete şi că, dacă ea i-ar fi
dăruit un fiu, bărbatul i-ar fi rămas numai ei. Se vede treaba că demnitarul
acesta, conform vechii mentalităţi feudale, cinstea bărbaţii şi nu punea preţ
pe femei; dacă cineva crede că odată cu ridicarea în rang creşte cât de cât şi
conştiinţa, ei bine, se înşală. Mătuşa continuă cu obidă: Mă gândeam că
banii lor nu erau agonisiţi pe căi cinstite şi că, dacă eu nu le fac pagubă,
cine altul o s-o mai facă? I-am preparat câteva leacuri din plante medicinale
şi a înşfacat vreo nouă pachete cu anghelică, ignamă, lemn-dulce… şi nu
mai ştiu care alte ierburi, fiecare făcea nouă bănuţi porţia, în total nici
treizeci de yuani. I-am cerut câte o sută de yuani pe pachet, şi era aşa de
bucuroasă, că a ţopăit până la maşina roşie cu care a plecat, lăsând în urmă
o dâră de fum. Într-o bună după-amiază, demnitarul şi ţiitoarea lui, cu
băieţelul dolofan în braţe, au venit să-mi mulţumească cu băutură şi ţigări
bune. Spuneau că fără leacul meu miraculos n-ar fi putut avea un fiu aşa
frumos. Ha, ha! Mătuşa, râzând puternic, înşfacă paharul pe care fratele cel
mare i-l oferise respectuos şi-l goli dintr-o sorbitură, se bătu cu palma pe
pulpă şi spuse: Am fost foarte mulţumită! Ca să vezi, demnitarii ăştia ar fi
trebuit în mod normal să aibă puţină educaţie, cum puteau să fie atât de
proşti? Cum să poţi să schimbi sexul embrionului? Dac-aş fi avut o
asemenea putere, aş fi luat de mult Nobelul pentru medicină, nu? Umpleţi-
mi paharul! spuse mătuşa lovind în masă cu paharul gol. Sticla asta de
Maotai n-o deschidem, o las pentru fratele meu mai mare…
Tata se grăbi să protesteze:
— Nu, nu! dacă beau alcool din acesta, o să-mi ard maţele, şi ar fi o pagubă
inutilă.
Mătuşa îi îndesă tatii în mână sticla de Maotai, spunându-i:
— Ţi-o dăruiesc şi trebuie s-o bei.
Tot pipăind panglica de satin a sticlei întrebă precaut:
— Cam cât costă o sticlă din asta?
Cumnată-mea i-a răspuns:
— Pe puţin opt mii de yuani! Se spune că preţul ei a crescut de curând.
— Cerule! strigă tata. Acesta nu-i alcool, nici scuipatul de dragon sau
36
sângele de phoenix nu ajung la cifra asta! Grâul este opt mao un jin şi o
sticlă de alcool din asta să facă cât zece mii de jini de grâu? Şi dacă
munceşti vârtos un an întreg, tot nu poţi să-ţi plăteşti o jumătate de sticlă.
Tata îi înapoie sticla, spunându-i:
— Mai bine o iei înapoi, din alcoolul acesta eu nu beau, ar putea să-mi
reteze şansa de viaţă lungă.
— Dacă ţi-am dat-o, trebuie s-o bei. Dacă nu, tu eşti în pierdere. E ca
altădată la Pingdu, la banchetul diavolilor japonezi, când, dacă nu le-aş fi
acceptat invitaţia, aş fi pierdut ocazia de-a mă înfrupta din bunătăţi. De ce-
aş fi refuzat, dacă nu mă costa nimic?
Tata spuse:
— Are noimă ce spui, dar dacă stai să te gândeşti, cum să coste atât de mult
un strop de alcool care-ţi face gura să ia foc?
Mătuşa i-a răspuns:
— Frate mai mare, nu pricepi nimic. Ascultă la mine, din cei care beau
alcool din ăsta, nu e unul să scoată el însuşi banii din buzunar; cei care
plătesc ei înşişi nu pot bea decât din ăstălalt. Spunând asta, mătuşa luă
paharul în mâini şi-l dădu din nou de duşcă. Tu, care ai optzeci de ani, dacă
bei şi tu în voie, cât timp crezi că-ţi mai rămâne?
Mătuşa se bătu în piept şi spuse cu obidă:
— De faţă cu toţi tinerii ăştia, eu, bătrâna ta surioară, o să-ţi spun ceva
nebunesc, că de aici încolo, o să-ţi dau Maotai pe săturate! De ce ne-am
teme? Odinioară ne temeam de lupii care ne ieşeau înainte, de tigrii care ne
atacau din spate, de ce te temi, că vine vreo drăcovenie să te sperie? Deci
daţi de băut! Ce, n-aveţi ochi? Vă pare rău să daţi băutura?
— Nici vorbă, mătuşă, bea cât îţi place…
— Da, numai că acum când mă pun pe băut, nu mai ţin la băutură ca
altădată, spuse mătuşa cu obidă. Când mă gândesc că odinioară, pe când
eram cu nenorociţii ăia din comuna populară, beam să vedem cine rezistă
mai mult, iar demnitarii ăia sperau c-o să mă fac de râs, dar până la urmă ei
se îmbătau mangă şi cădeau pe sub masă lătrând precum câinii. Hai, tineret,
să dăm paharele peste cap! Noroc!
— Mătuşă, ia ceva de mâncare!
— Ceva de mâncare, ei bine, pe vremuri, tata bea o jumătate de ulcior de
alcool din sorg numai cu o cepşoară de gust. Un băutor adevărat nu
mănâncă nici carne, nici peşte, nici legume. Voi nu sunteţi decât o şleahtă
de amatori!
Mătuşa, încălzită de alcool, îşi descheie vesta şi, bătându-l pe umăr pe tata,
reluă:
— Frate mai mare, ţi-am spus să bei, bea atunci! Din generaţia noastră n-am
rămas decât noi doi, hai să mâncăm şi să bem, de ce-am face economie?
Banul necheltuit nu-i decât o bucată de hârtie, banu-i făcut ca să fie cheltuit.
Avem fiecare meseria lui, de ce ne-ar fi frică că rămânem fără bani?
Indiferent de funcţia lui, tot cade omul bolnav şi vine la noi să se caute.
Unde mai pui – şi mătuşa izbucni în râs – că deţin şi meşteşugul de a
schimba sexul unui embrion, să-l fac din feminin masculin, apoi asta nu-i
de colea! Putem cere zece mii de yuani pentru asta, şi-o să-i dea fără să
crâcnească.
— Bine, dar dacă cu tot leacul tău se naşte tot o fetiţă, ce te faci atunci?
întrebă tata îngrijorat.
— Nu înţelegi, răspunse mătuşa, că un doctor chinez tradiţional este pe
jumătate ghicitor sau prezicător; după ce-l învârteşte bine, tot îl
îmbrobodeşte pe client, iar el iese basma curată.
Cât îşi aprinse mătuşa o ţigară, nepotul Xiangqun se folosi de prilej şi
întrebă:
— Mătuşă, nu ne povesteşti de pilot? Poate că-ntr-o zi îmi vine gândul să
mă duc să-i fac o vizită în Taiwan.
— Vorbeşti aiurea, îl certă fratele cel mare.
— Neruşinatule! strigă şi cumnata.
Mătuşa fuma cu gesturi de vechi fumător şi câteva rotocoale de fum formau
un caier, înceţoşându-i părul zburlit.
— Acum când mă gândesc, spuse ea sorbind ce mai rămăsese în pahar, el
este cel care m-a distrus, dar tot el e cel care m-a salvat.
Mătuşa trase din ţigara pe care o ţinea în mână, apoi, cu degetul mijlociu,
aruncă chiştocul cu putere. Acesta înscrise un arc roşu-închis înainte să
aterizeze lângă umbrarul de viţă-de-vie.
— Bun, spuse mătuşa, am băut mult, gata cu chefuiala, mă duc acasă!
Se ridică, şi corpul ei maiestuos părea nesigur, apoi se îndreptă clătinându-
se către poartă. Ne-am repezit s-o urmăm, ca s-o sprijinim. Ea spuse:
— A, vă gândiţi că m-am îmbătat? Să ştiţi că nu! Eu, mătuşa asta a voastră,
pot să beau o mie de pahare fără să mă îmbăt!
La poartă îl văzurăm pe unchiul prin alianţă, Hao-Mâini mari, sculptorul în
argilă, care primise de curând titlul de artist emerit al artei populare. O
aştepta acolo, liniştit şi tăcut.

IX

Domnule, a doua zi nepotul meu s-a întors anume, pe motocicletă, de la

reşedinţa districtuală, şi i-a cerut bunicului său să-l ducă la mătuşa ca să afle
mai multe despre povestea cu pilotul Wang Xiaoti. Tata i-a spus încurcat:
— Ar fi mai bine să nu te duci, are aproape şaptezeci de ani, a avut o viaţă
grea, nu face bine să dezgropi poveşti din trecut! Şi pe urmă nu i-ar fi uşor
să vorbească în faţa lui bărbată-său.
Am adăugat şi eu:
— Xiangqun, bunicul tău are dreptate, dar pentru că eşti aşa curios, o să-ţi
spun eu tot ce ştiu despre povestea asta. În fond poţi intra şi pe net să afli în
mare care-s iţele poveştii.
Pentru că m-am tot pregătit să scriu un roman inspirat din materialul oferit
de mătuşa, şi în prezent proiectul acesta s-a schimbat într-o piesă de teatru,
fireşte că Wang Xiaoti este un personaj important. Sunt douăzeci de ani de
când lucrez la asta. Am profitat de tot felul de relaţii ca să vorbesc cu cei
implicaţi în poveste. M-am dus la trei aeroporturi unde lucrase Xiaoti, până
şi în locul său natal, în Zhejiang, m-am dus. L-am întrebat şi pe şeful său de
escadrilă şi pe adjunctul escadronului, am urcat şi la bordul acelui J5 pe
care-l pilotase. Am ajuns şi la şeful Serviciului de Contraspionaj din
Departamentul de Securitate al districtului, şi la şeful Sectorului Apărare al
Biroului de Sănătate Publică al districtului. Pot spune că sunt cel care ştie
cel mai mult despre povestea asta. Ceea ce regret e doar că nu l-am întâlnit
pe cel în cauză. Tatăl tău însă, cu încuviinţarea mătuşii, a fost o dată la film
şi, într-ascuns, i-a spionat pe mătuşa şi pe Wang Xiaoti, care intrau în sală
ţinându-se de mână.
Locul pe care s-a aşezat taică-tu i-a permis să-l vadă, şi apoi să-l descrie:
„Avea un metru şaptezeci şi cinci, poate puţin mai mult, avea tenul deschis,
faţa prelungă şi delicată, ochii nu prea mari, dar cu privire ageră, dinţii
regulaţi, foarte albi şi strălucitori”. Tatăl tău a povestit că în ziua aceea rula
un film sovietic după romanul Aşa s-a călit oţelul de Ostrovski. A povestit
cum a privit pe furiş gesturile lui Wang Xiaoti şi ale mătuşii, dar apoi a fost
repede captivat de povestea despre dragoste şi revoluţie de pe ecran. În acea
vreme, mulţi studenţi chinezi erau în corespondenţă cu studenţi sovietici, iar
fata care-i scria lui taică-tu se numea exact Tania, ca eroina din film, aşa că,
fără să vrea, s-a lăsat atras de film, uitându-şi misiunea. Bineînţeles că n-a
fost total absent, în timp ce s-a schimbat bobina, cum era pe atunci cu
aparatele de proiecţie, a simţit chiar aroma bomboanelor pe care le mesteca
aviatorul, precum şi pe cea a alunelor şi seminţelor de pepene, başca
crănţănitul celor care le mâncau, aşezaţi în faţă sau în spate. Pe atunci
puteai să mănânci la cinema şi te trezeai sub picioare cu un strat de ambalaj
de bomboane, coji de alune şi de pepene. Când s-a terminat filmul, la
intrare, Wang Xiaoti şi-a luat bicicleta şi a condus-o pe mătuşa la căminul
departamentului de sănătate care se mutase pentru o vreme. Ea i-a spus
râzând:
— Wang Xiaoti, să te prezint cuiva…
Tatăl tău, ascuns în întuneric după un stâlp de la galeria intrării principale a
cinematografului, nu avea curaj să se arate, aşa că Wang Xiaoti se uita
nedumerit în jur:
— Pe cine?
— Pe Wan-Gură, hai vino!
Tatăl tău a ieşit atunci de după stâlp şi a înaintat cu timiditate. Era înalt
aproape cât Wang Xiaoti, dar era slab ca o prăjină de bambus. Povestea cu
discul aruncat de spărsese cornul boului era poate o simplă laudă scornită
de el. Avea părul zbârlit şi încâlcit ca un cuib de vrabie.
— Nepotul meu, Wan-Gură, făcu mătuşa prezentările.
— Ha, ha, râse Wang Xiaoti, bătându-l pe umăr. E de fapt un spion trimis în
cercetare. Wan-Gură e un nume potrivit. I-a întins mâna şi i-a spus: Hai să
facem cunoştinţă, flăcăiaş, eu sunt Wang Xiaoti!
Surprins oarecum de primirea călduroasă, tatăl tău i-a strâns mâna între
mâinile sale şi i-a scuturat-o îndelung. A povestit că apoi a fost la aerodrom
cu Wang Xiaoti şi că o dată a luat şi masa cu personalul de acolo: creveţi
mari înăbuşiţi în ulei, pui cu ardei iute, jumări de ouă cu legume, orez, din
toate pe săturate. Descrierea ospăţului făcută de tatăl tău ne-a făcut pe toţi
invidioşi, dar eu m-am simţit şi onorat, fireşte. Nu doar din cauza lui Wang
Xiaoti, ci şi din cauza fratelui meu mai mare, care mâncase cu piloţii. Wang
Xiaoti îi dăduse lui taică-tău o muzicuţă de calitate, marca Ciocârlia. După
cum spunea el, aviatorul acesta avea multe talente, juca baschet, din trei
paşi ajungea la coş, şi felul cum plasa cu mâna mingea în coş era foarte
elegant. Pe lângă muzicuţă, mai cânta la acordeon, apoi avea o caligrafie
frumoasă şi ştia şi să deseneze. Spunea tatăl tău că îşi prinsese cu pioneze
pe perete o schiţă în creion a portretului mătuşii. Ca origine socială, şi acolo
stătea bine, tatăl era un activist de partid de rang înalt, iar mama profesor
universitar. Cum putuse un astfel de om să fugă în Taiwan şi să se
transforme într-un trădător înjurat de toţi? După şeful lui de escadrilă,
fugise pentru a asculta pe ascuns radioul inamic. Avea un tranzistor pe care
prindea pe unde scurte posturile din Taiwan. La cel al Guomingdangului era
o prezentatoare cu voce plăcută, magnetică, cu un efect letal, supranumită
„Trandafirul de pe cerul nopţii“. Deci şeful său credea că făcuse acel gest
fiind vrăjit de vocea asta.
— Dar mătuşa nu era şi ea nemaipomenită?
— E drept, mătuşa ta nu era nici ea rea, răspunsese şeful împovărat de ani;
avea origine socială sănătoasă, trăsături regulate, făcea parte din Partidul
Comunist, iar după standardele de atunci aparţinea elitei, şi-l invidiam toţi
pentru ea. Dar uite că mătuşa ta era prea serioasă, prea dedicată cauzei
revoluţionare şi, pentru unul ca el, molipsit de gustul burghez, nu era destul
de atractivă. Mai târziu, departamentul de apărare i-a analizat jurnalul şi a
descoperit că mătuşa ta apărea sub numele de „Lemnul Roşu“. Noroc cu
jurnalul acesta, astfel mătuşa ta a fost eliberată, altfel n-ar fi putut să scape
de bănuieli.
Domnule, i-am explicat nepotului că nu numai mătuşa a fost la un pas de a
fi acuzată din cauza acestui Wang Xiaoti, chiar taică-său a fost chemat la
securitate, muzicuţa a fost confiscată ca probă a vinovăţiei, căci cu ea
pilotul ar fi racolat şi corupt tineri, în jurnal scria aşa: „Lemnul Roşu mi-a
prezentat nepotul, care-i din acelaşi lemn, tot roşu, la fel de limitat ca şi ea
şi, pe deasupra, şi cu un prenume caraghios: Wan-Gură“. Dacă nu era
jurnalul acesta, şi taică-tău ar fi fost prins de vârtej, am ţinut eu să-i clarific
nepotului.
— Poate că Wang Xiaoti a scris anume rândurile astea, observă acesta.
— La asta s-a gândit după aceea mătuşa, că el ar fi lăsat anume jurnalul
acesta pentru a o feri de urmări. De aceea a spus ea ieri că a distrus-o, dar a
şi salvat-o.
Domnule, nepotul meu era interesat de modul în care fugise aviatorul. Ceea
ce-i provoca admiraţia era măiestria înaltă atinsă de acesta ca pilot. Zicea că
dacă laşi un J 5 să zboare la o înălţime de cinci metri deasupra mării şi cu o
viteză de opt sute de kilometri pe oră, cea mai mică eroare de pilotaj poate
face ca avionul să cadă în apă. Ceea ce se potriveşte cu adevărat dictonului
„îndrăzneala şi talentul fac casă bună împreună“! Era în mod sigur cel mai
cel ca tehnică, era aviatorul vedetă înainte de isprava asta, de câte ori urca
în văzduh deasupra satului nostru pentru antrenamente, făcea figuri care ne
iscau admiraţia. Când cobora în picaj pe câmpul cu pepeni din răsăritul
satului, întindea mâna şi ridica unul, apoi, dintr-o zvâcnire de aripi, se
avânta iar printre nori.
— Când a ajuns acolo, e adevărat că a luat o recompensă de cinci mii de
37
liang de aur? m-a întrebat nepotul.
— O fi primit, i-am spus eu, dar, şi de-ar fi fost recompensa asta de zece
mii, tot n-ar fi meritat. Ascultă la mine, băiete drag, nu trebuie să-l admiri
sau să-l invidiezi, banii şi femeile frumoase sunt trecătoare ca norii pe cer
sau fumul risipit în vânt, singurele de preţ sunt patria, onoarea şi familia.
— Unchiule al treilea, mi-a spus tânărul meu nepot, ce caraghios eşti!
Timpurile s-au schimbat, nu mă mai lua pe mine cu lucruri din astea.

În primăvara lui 1961, mătuşa, odată ieşită basma curată din povestea cu
Wang Xiaoti, se întorsese să lucreze la secţia de ginecologie de la centrul de
sănătate al comunei populare. Dar în acei ani, în cele vreo patruzeci de sate
din raza ei, nu se născuse niciun prunc. Fireşte că din cauza foametei! De
foame, femeile nu mai aveau nici menstruaţie, iar bărbaţii se purtau ca nişte
eunuci. La secţia de ginecologie nu erau decât mătuşa şi o doctoriţă, de
patruzeci de ani, cu numele de familie Huang. Absolvise un institut de
medicină renumit, dar, din cauza proastei origini de clasă a familiei sale şi
pentru că era bănuită că e de dreapta, fusese degradată şi trimisă la ţară.
Mult timp, când mătuşa aducea vorba de ea, îşi ieşea din pepeni. Spunea că
femeia asta era ciudată, că putea să stea zile întregi fără să spună o vorba,
iar dacă spunea ceva, erau aluzii sarcastice, un tumult de vorbe de nu se mai
oprea, şi că ar fi putut ţine discursuri lungi şi în faţa scuipătoarei.
După ce mama mătuşii a murit, mătuşa era tot mai scumpă la vedere. Dar
de câte ori avea ceva bun de mâncare, mama nu se lăsa, şi-l trimitea pe
fratele mai mare să-i ducă câte ceva mătuşii. Odată tata adusese de pe câmp
un iepure pe jumătate, rămas de la vreun vultur care nu-l putuse dovedi.
Mama a călit legume şi ierburi aromate, apoi l-a gătit cu această garnitură.
A umplut un castron cu carne de iepure, l-a învelit cu o pânză, şi i-a spus lui
frate-miu să-l ducă mătuşii, că soră-mea nu se învoise. M-am oferit eu, şi
mama a zis: „Bine, dar să nu te înfrupţi pe şest pe drum, şi ai grijă unde pui
picioarele, să nu cazi şi să spargi castronul”.
Erau până la centrul de sănătate al comunei cam vreo cinci kilometri. Am
plecat repejor, ca să ajung înainte să se răcească mâncarea. Dar la un
moment dat mi-am simţit picioarele obosite, îmi mai şi chiorăia burta de
foame, şi o sudoare rece mă scălda, eram cuprins de ameţeală. Mi-era
foame, dimineaţă mâncasem două castronele de legume, dar se vede treaba
că se mistuiseră. Şi iată cum, de sub pânză răzbătea mireasma cărnii de
iepure. În mine se băteau doi oameni: unul spunea, „hai, ia şi tu doar o
bucăţică”, celălalt se opunea, „nu, nu trebuie, rămâi cinstit, ascultă de
mama”. Mâna mea a fost de mai multe ori gata să dea pânza la o parte, dar
în faţă mi-a apărut chipul mamei. Pe cele două părţi ale drumului spre
centrul de sănătate erau rânduri de duzi, ale căror frunze fuseseră de mult
culese de sătenii înfometaţi. Am rupt o crenguţă şi am mestecat-o, dar era
aşa de acră, de nu reuşeam s-o înghit. Atunci am văzut în copac un greiere
abia ieşit din cocon, de un galben fragil, cu aripile încă umede. Nu mai
puteam de bucurie, am aruncat crenguţa, am prins greierele şi, fără să mă
mai gândesc, l-am îndesat în gură. Greierii sunt la noi o mâncare aleasă,
sunt socotiţi întăritoare puternice, dar se mănâncă prăjiţi, însă eu mâncam,
iată, delicatesa asta vie, economisind şi focul, şi timpul. Avea un gust
nemaipomenit şi eram convins că valoarea lui nutriţională era mai mare
decât dacă-l găteam. Mergând eu aşa înainte, tot căutam greieri în copaci,
dar n-am mai dat de niciunul. Am găsit, în schimb, un afiş imprimat în
culori minunate, cu un bărbat tânăr cu zâmbet stălucitor care îmbrăţişa o
fată frumoasă ca o zeiţă. Textul de dedesubt spunea că pilotul Wang Xiaoti,
acest bandit comunist, a părăsit întunericul pentru lumină şi a primit gradul
de comandant de armată, o recompensă de cinci mii de liang de aur, şi a
devenit iubitul celebrei şi neasemuitei cântăreţe Tao Lili. Am uitat de
foame, iar o înfrigurare fără nume mă făcu să-mi vină să strig în gura mare.
La şcoală auzisem că Guomingdangul trimitea la noi afişe reacţionare cu
balonul, dar nu mă gândisem vreodată că am să culeg vreunul şi că o să fie
aşa de frumos. Şi trebuia să recunosc că femeia din poză era cu adevărat
mai fermecătoare decât mătuşa.
Când tocmai intram la secţia de ginecologie de la centrul de sănătate,
mătuşa se certa cu femeia aceea pe nume Huang. Pe lângă ochelari cu rama
neagră, Huang asta mai avea un nas coroiat şi buze subţiri, iar când
deschidea gura, i se vedeau gingiile vineţii. Mai târziu, mătuşa de mai multe
ori ne-a avertizat că, decât să ne luăm o nevastă care-şi arată gingiile când
vorbeşte, mai bine să rămânem holtei. Parcă o şi aud cum îi spunea Huang
asta:
— Da` cine te crezi? Îndrăzneşti deci să-mi spui ce am de făcut? Când eu,
asta care-ţi vorbesc, eram la Institutul de Medicină, tu mai purtai încă
pantaloni despicaţi la fund.
Mătuşa i-a întors-o fără menajamente:
— Da, ştiu şi eu că domnia ta Huang Qiuya eşti o mare domnişoară, din
familie de capitalişti, ştiu şi că erai recunoscută drept perla institutului.
Domnişoară dragă, precis ai ieşit fluturându-ţi steguleţul în întâmpinarea
japonezilor când au intrat în oraş, spune că nu! Ai şi dansat obraz lipit de
obraz cu japonezii? Ei bine, în timpul acela eu îi ţineam piept cu inteligenţă
şi curaj comandantului japonez în Pingdu.
Femeia i-a ţinut piept:
— Ai martori, ia zi, unde-ţi sunt martorii?
— Sunt fapte din istoria patriei, îmi sunt martori munţii şi râurile, a răspuns
mătuşa.
Deloc, dar chiar deloc n-ar fi trebuit să-i dau afişul exact în momentul acela.
— De ce-ai alergat încoace? m-a întrebat mătuşa ţâfnoasă.
— Un afiş reacţionar, un afiş al Guomingdangului! am spus eu agitat, cu
voce tremurândă.
La început, mătuşa a aruncat o privire în treacăt, dar apoi am văzut cum
tresare, ca şi cum ar fi fost curentată. Ochii i s-au făcut mari şi a devenit
palidă. A aruncat afişul ca şi cum te-ai feri de un şarpe sau de o broască
râioasă. Când a devenit conştientă de ce se întâmplă şi a vrut să prindă
bucata aia de hârtie, era deja prea târziu. Huang Qiuya o făcuse şi citea
afişul, apoi ridicase privirea pentru ca apoi să-l mai citească o dată. Ochii
săi ascunşi în spatele ochelarilor fulgerară dintr-odată cu sclipiri verzi. Apoi
scoase un hohot de râs sarcastic. Mătuşa se repezi pentru a înşfaca hârtia,
dar Huang Qiuya se feri, întorcându-se. Mătuşa o apucă de haine, din spate,
strigând:
— Dă-mi-l!
Când Huang Qiuya se eliberă, bluza îi plesni, lăsând la vedere spatele alb ca
burta broaştei.
— Dă-mi-l înapoi!
Huang Qiuya se întoarse, cu mâna cu afişul la spate, tremurând din tot
corpul şi deplasându-se încet spre uşă. Spuse pe un ton răutăcios şi
mulţumit:
— Să ţi-l dau? Spioană ordinară ce eşti! Iubită de trădător! Gunoi aruncat
de trădătorul căruia i-ai fost jucărie! A, acum ţie ţi-e frică! Şi zi aşa, să-mi
vinzi mie chestia cu orfană a unui martir al revoluţiei…
Cuprinsă de nebunie, mătuşa se aruncă asupra lui Huang Qiuya. Aceasta
fugi până la holul exterior şi urlă ascuţit:
— Arestaţi-o pe spioană!
Mătuşa o urmări şi o prinse de păr, o trase spre ea, în timp ce Huang încerca
să-şi îndrepte gâtul. Urmărită scotea ţipete tot mai ascuţite şi sinistre. Pe
atunci centrul de sănătate n-avea decât două rânduri de încăperi, cele din
faţă pentru consultaţii, cele din spate pentru birouri. La strigătele astea,
toată lumea se bulucise afară. Mătuşa o pusese deja jos pe Huang Qiuya şi,
călare pe ea, o apăsa la pământ, încercând să-i smulgă afişul din mâini.
Directorul centrului sosi în fugă. Era un bărbat matur, chel, cu ochii mici şi
alungiţi, sub care erau pungi, iar din gură i se vedeau protezele cumplit de
albe. Le strigă:
— Opriţi-vă! Ce v-a apucat?
Mătuşa nu părea să fi auzit, încerca tot mai sălbatic să-i desfacă mâna lui
Huang. Din gura victimei nu mai ieşeau acum ţipete, ci hohote de plâns.
— Wan-Inimă, opreşte-te!
Directorul, ieşit din fire, zbieră şi el către cei din jur:
— Ce staţi aşa ca la circ? Despărţiţi-le repede!
Câţiva doctori veniră şi, făcând uz de întreaga lor forţă, o smulseră pe
mătuşa de pe Huang Qiuya.
Doctoriţele interveniră acum ca s-o ridice pe cea prăbuşită. Ochelarii îi
căzuseră, îi curgea sânge din gură, iar lacrimile îi curgeau şiroaie din ochii
înfundaţi în orbite. Doar mâna ei strângea în continuare cu putere afişul.
Urla:
— Directore, trebuie să mă sprijini…
Mătuşa avea hainele în neorânduială, chipul îi era livid, dâre de sânge îi
brăzdau obrajii, de la unghiile lui Huang, desigur. Fără o vorbă, clătinându-
se, a intrat în secţia de ginecologie. Atunci Huang Qiuya, ca un erou care-şi
arată victoria obţinută cu imense sacrificii, puse în mâna directorului afişul
făcut ghem. Îngenunche apoi, căutându-şi ochelarii. Le lipsea un braţ, dar îi
puse aşa pe nas, ţinându-i cu mâna. Când văzu pe jos bucăţelele din afiş
smulse de mătuşa, se repezi să le adune, aşa în genunchi, ca şi cum ar fi fost
comori de preţ, apoi se ridică, aşa cum putu.
— Ce-i drăcia asta? întrebă directorul desfacând ghemotocul.
— Un afiş reacţionar, spuse Huang Qiuya, şi-i întinse bucăţile rupte ca pe
ceva nepreţuit. Uite, e un afiş trimis lui Wan-Inimă de trădătorul Wang
Xiaoti care a fugit în Taiwan!
Doctorii şi infirmierele din jur scoaseră exclamaţii de surpriză. Directorul
care nu vedea bine, îndepărtă afişul de ochi şi-l potrivi ca să vadă, în timp
ce personalul îl înconjură ca un roi de albine.
— Ei, ce e, ce-i aşa interesant de văzut? Hai, întoarceţi-vă la locurile
voastre. După ce-i alungă, directorul împături afişul şi adăugă: Doctoriţă
Huang, veniţi cu mine!
Aceasta intră după el în birou, iar ceilalţi, rămaşi în grupuleţe, comentau cu
grijă cele întâmplate. Dintr-odată, din secţia de ginecologie se auzi plânsul
mătuşii. Mi-am dat seama că provocasem un adevărat cataclism şi, temător,
târându-mi picioarele, am intrat înăuntru şi am văzut-o pe mătuşa prăbuşită
într-un scaun, cu capul sprijinit pe masă, plângând şi bătând cu pumnii în
masă.
— Mătuşă, am chemat-o, mama m-a trimis să-ţi aduc carne de iepure.
Mătuşa nu mă băga în seamă, concentrată în durerea ei.
— Mătuşă, am repetat plângând şi eu, nu mai plânge, hai mănâncă puţin
iepure…
Am pus pe masă castronul acoperit cu pânză, l-am deznodat, şi apoi am
ridicat bolul înspre ea. Dintr-o mişcare a cotului, a aruncat castronul de
pământ şi l-a spart.
— Cară-te, nenorocitule, valea! Mătuşa a ridicat capul şi a urlat: Ticălos
mic ce eşti, piei din faţa ochilor mei!

XI
Urma ca abia după aceea să-mi dau seama ce catastrofă provocasem. După
ce o ştersesem de la centrul de sănătate, mătuşa şi-a deschis venele de la
încheietura mâinii stângi şi a scris cu arătătorul de la dreapta muiat în
sânge: „Îl urăsc pe Wang Xiaoti! Aparţin cu toată viaţa mea Partidului, şi
moartă aparţin tot Partidului!“
Când Huang Qiuya, radiind de fericire, se întorsese în birou, sângele
mătuşii ajunsese la uşă. Huang a scos un ţipăt ascuţit şi s-a prăbuşit. Mătuşa
a fost salvată, apoi pusă sub observaţie în cadrul Partidului. Motivul acestei
pedepse nu a constat în bănuielile iscate de relaţia ei cu Wang Xiaoti, ci
pentru că sinuciderea ei putea fi interpretată ca un atac asupra Partidului
însuşi.

XII

În toamna anului 1962, în timpul strânsului recoltei de toamnă, recolta de

cartofi dulci cultivaţi în comuna Dongbei din districtul Gaomi a fost
nemaipomenită. Pământul acesta care ne dăduse trei ani bătaie de cap ne
răsplătea acum cu generozitatea care-i stătea în fire. Loturile cu cartof dulce
au dat peste şaptezeci şi cinci de mii de tone pe hectar. Amintindu-mi de
această recoltă, mă încearcă o emoţie de nedescris. Sub fiecare tufa de
cartofi găseai un cuib bogat de tuberculi, şi cel mai mare găsit la noi în sat
cântărea treizeci şi opt de jini. Yang Lin, secretarul de partid de la district, a
fost fotografiat cu cartoful în braţe, şi fotografia asta a apărut în Cotidianul
poporului.
Cartoful dulce e de-a dreptul o bogăţie, şi anul acesta nu numai că fusese o
recoltă bună, dar şi conţinutul de amidon era mare, erau cartofi făinoşi, cu o
aromă ca de castane, plăcuţi la gust şi bogaţi în substanţe nutritive. În toate
curţile din Dongbei îi vedeai în grămezi, erau întinse şi sârme pe care se
uscau, tăiaţi în felii. În sfârşit mâncam şi noi pe săturate! Trecuseră
vremurile în care trebuia să ne mulţumim cu rădăcini, ierburi şi scoarţă de
copac, vremurile când muream de foame se duseseră pentru totdeauna.
Picioarele ni s-au dezumflat repede, pielea de pe burta şi ea dezumflată s-a
întins. Sub piele începea să se adune încet grăsimea, privirile nu ne mai erau
ca înainte stinse şi fără vlagă. Când mergeam, nu ne mai dureau picioarele
înţepenite şi creşteam la trup în viteză. În vremea asta, femeilor hrănite cu
cartofi le revenea la normal pieptul scofâlcit şi aveau din nou menstruaţie.
Bărbaţii se îndreptau de şale, le mijea din nou mustaţa şi-şi regăseau cheful
de făcut dragoste. Două luni mai târziu, aproape toate femeile tinere din sat
rămăseseră gravide. La începutul iernii din 1963, comuna Dongbei a trebuit
să dea piept cu primul val de natalitate de după Proclamarea Republicii.
Numai în cele patruzeci şi opt de sate din comuna noastră populară s-au
înregistrat 1 868 de naşteri. Mătuşa i-a numit pe bebeluşii ăştia bebeluşii-
cartof dulce. Directorul centrului de sănătate era un om de ispravă, tare de
treabă. Venise s-o viziteze pe mătuşa care, după sinuciderea eşuată, se
întorsese acasă să se refacă. El ne era rudă de departe, dinspre bunica după
tată. O criticase, desigur, pe mătuşa pentru că se purtase ca o zăludă. Şi-a
mărturisit speranţa că o s-o vadă despovărată de această vină care o apăsa şi
că o să se pună pe treabă. I-a mai spus că ochii membrilor de partid şi ai
poporului văd limpede, că nu-l acuză pe cel bun, dar nu-l iartă pe cel rău. Să
aibă încredere în organizaţie, i-a spus, şi să-şi dovedească nevinovăţia prin
fapte, să facă totul pentru a-şi recâştiga repede calitatea de membru de
partid. I-a mai spus în secret: „Situaţia ta e diferită de cea a lui Huang
Qiuya, ea e o moşieriţă rea, pe când tu ai crescut drept, şi chiar dacă mai
faci un pas greşit, dacă faci efort să te redresezi, viitorul tău rămâne
luminos“.
Vorbele directorului centrului au facut-o pentru a doua oară pe mătuşa să
izbucnească într-un plâns cu hohote. M-au făcut să plâng şi pe mine.
Mătuşa şi-a revenit din această încercare de sânge şi lacrimi şi s-a pus pe
treabă cu un entuziasm arzător. Pe atunci, deşi în fiecare sat era o moaşă
care fusese instruită, multe din femeile care aşteptau copii voiau să nască la
centrul de sănătate. Lăsând deoparte resentimentele din trecut, colabora
strâns cu Huang Qiuya şi ca doctoriţă, şi ca soră. Ajungea uneori de nu
închidea un ochi mai multe zile şi nopţi în şir, astfel că împreună smulseseră
morţii mai multe gravide şi bebeluşi. În mai puţin de cinci luni, au asistat
ivirea pe lume a mai mult de 880 de bebeluşi, aici incluşi şi cei optsprezece
născuţi prin cezariană. Pe atunci, cezariana era o operaţie complicată, iar
faptul că o secţie de ginecologie dintr-un dispensar comunal cu doar doi
medici se încumetase s-o facă stârnise mare vâlvă. Mătuşa, cât de mândră
era ea, nu putea să nu-i admire măiestria doctoriţei Huang Qiuya. Dacă,
după aceea, putuse deveni şi ea o ginecologă şi pediatră celebră, care
îmbina medicina tradiţională cu cea străină, era şi mulţumită acestei
inamice vajnice.
Huang Qiuya era o fată bătrână care nu vorbise mai mult ca sigur vreodată
în viaţa ei de dragoste. Deci purtarea ei ciudată era de iertat. Când a început
să îmbătrânească, mătuşa ne vorbea deseori de duşmanca ei de odinioară.
Faptul că această domnişoară dintr-o familie de capitalişti din Shanghai, cu
o diplomă a unei universităţi de renume, era folosită sub capacităţile ei într-
o comună ca Dongbei-ul nostru era ca în vechiul proverb: „Când phoenixul
cade pe pământ, nu face mai mult decât un biet pui de găină“. „Dar cine era
puiul în povestea asta?“ spunea mătuşa, cu autoironie. „Da, eu eram puiul
de găină care se lupta cu un phoenix. Ca urmare, după ce-i dădusem acele
lovituri, îmi prinsese frica, şi când mă vedea, tremura a o frunză, era
zăpăcită, de-ai fi zis că-i o şopârlă care a înghiţit scrum de ţigară.“ Mătuşa
ne spunea, pradă emoţiei: „Pe vremea aceea ne apucase pe toţi nebunia,
acum când regândesc totul, pare un coşmar. Huang Qiuya era un mare
ginecolog, chiar după ce o lovisem cu cruzime în dimineaţa aceea, în
aceeaşi după-amiază, la masa de operaţie era la fel de concentrată, calmă, ca
şi cum nimic nu se întâmplase. Dacă afară la fereastră ar fi fost o scenă cu
un spectacol de operă din Beijing, asta nu ar fi distras-o niciun pic“. Spunea
mătuşa că mâinile lui Huang Qiuya erau atât de agile, că ar fi putut face
broderie fină pe burţile operatelor. Ajunsă în acest punct al povestirii,
mătuşa se pornea pe râs şi râdea, râdea, de-i dădeau lacrimile.
 XIII
Măritişul mătuşii devenise oful întregii noastre familii, nu numai pentru cei
bătrâni care erau îngrijoraţi, dar chiar şi pentru mine, un copil necopt care
abia trecuse de zece ani. Dar nimeni nu cuteza să sufle vreo vorbă în faţa
celei în cauză, care se schimba la faţă de cum aduceai vorba de asta.
38
În dimineaţa Sărbătorii Luminii Limpezi din primăvara anului 1966,
mătuşa veni în sat cu ucenica sa – pe atunci nu-i ştiam decât porecla de
Mica Leoaică – ce era o fatucă de vreo optsprezece ani, destul de împlinită
la trup, cu faţa plină de coşuri, cu nasul ca o căpăţână de usturoi, cu ochii
depărtaţi şi cu pârul zbârlit. Veniseră în sat ca să facă un consult general
viitoarelor gravide. După ce şi-au terminat treaba, mătuşa şi Mica Leoaică
au mâncat la noi acasă. Scovergi, ouă fierte, cepşoare şi brânză de soia. Noi,
care prânziserăm demult, le priveam cum mâncau. Tânăra părea intimidată,
ţinea ochii în pământ, nu îndrăznea să-i ridice spre ceilalţi, iar coşurile de pe
faţă erau ca nişte bobiţe roşii. Mama părea s-o placă pe fatucă, o tot iscodea,
şi de-o ţinea tot aşa ar fi ajuns şi la problema măritişului. Aşa că mătuşa i-a
retezat-o:
— Cumnată, n-o mai tot iscodi, doar n-o vrei cumva de noră?
— Dar vai, nu, se opuse mama; cum am putea noi, nişte lucrători ai
ogorului, să ţintim aşa de sus? Domnişoara mănâncă din pâinea statului, ce
nepot de-al meu ar fi demn de ea?
Micuţa Leoaica lăsă şi mai jos capul, abia de mai putea înghiţi vreun
dumicat.
Tocmai atunci apărură colegii mei Wang-Ficat şi Chen-Nas. Wang-Ficat,
captivat de ceea ce se petrecea în cameră, călcă pe strachina cu mâncarea
puilor şi o făcu cioburi. Mama l-a certat: „Nevolnicule, uită-te pe unde
calci!“ Wang-Ficat, tot frecându-şi gâtul, râdea ca prostul.
— Wang-Ficat, ce mai face sora ta, îl întrebă mătuşa. A mai crescut?
— Este tot aşa, răspunse colegul meu.
— Când te întorci acasă, să-i spui aşa lui taică-tău – mătuşa înghiţi o bucată
de scovergă, îşi scoase batista să se şteargă la gură şi continuă: Să-i spui că
nici în ruptul capului mama ta nu trebuie să mai aibă copii, altfel o să-i iasă
uterul şi-o să atârne la pământ.
— Nu vorbi de treburile astea femeieşti în faţa lor, spuse mama.
— De ce? întrebă mătuşa. Trebuie să ştie şi ei că femeile nu au o viaţă
uşoară. Jumătate din cele din sat au uterul lăsat, altele îl au inflamat. Cel al
mamei lui Wang atârnă din vagin, de zici că-i o pară putredă, şi Wang-
Picior şi-ar mai dori încă un fiu. Dacă-i întâlnesc eu pe ăştia… Şi mama ta,
Chen-Nas, e şi ea bolnavă…
Mama a întrerupt-o şi m-a luat în primire:
— Ia, valea, cu măgădăii tăi cu tot, nu ne staţi aici în coastă!
Ieşiţi în drum, Wang-Ficat spuse:
— Mormoloc, trebuie să ne cumperi alune prăjite!
— Cu ce ocazie?
— Pentru că avem să-ţi spunem un secret, mă informă Chen-Nas.
— Ce secret?
— Mai întâi cumpără-ne alunele.
— Dar n-am niciun chior.
— Cum aşa? spuse Chen-Nas. Ai furat o bucată de aramă veche de la
brigada de tractorişti, proprietate a fermei de stat. Ai vândut-o cu un kuai şi
doi mao, credeai că n-am aflat?
— N-am furat-o, m-am repezit eu să mă dezvinovăţesc. Era aruncată, nu le
mai trebuia.
— Să zicem că n-ai furat-o, dar ai vândut-o, nu? Atunci fă-ne cinste! Wang-
Ficat arătă spre leagănul de lângă treierătoare. Se adunase multă lume
acolo, şi leagănul scârţâia sub greutate. Acolo, un bătrân vindea alune
prăjite.
Pe când împărţeam frăţeşte alunele de trei mao, Wang-Ficat spuse serios:
— Mormoloc, mătuşa ta o să se mărite cu secretarul Comitetului de Partid
districtual, căruia i-a murit nevasta.
— Aiurea! am spus eu.
— Când mătuşa ta o să fie nevastă de activist, toată familia ta o s-o ducă
bine, spuse Chen-Nas. Şi fraţii tăi mai mari, şi soră-ta, şi tu o să fiţi repede
trimişi la oraş. O să vi se dea serviciu, o să mâncaţi pâinea statului, o să
mergeţi la universitate, când o să vină timpul, o să vă faceţi şi voi activişti,
să nu ne uiţi, deci!
— Mica Leoaică e chiar frumuşică, se bagă tam-nisam în vorba şi Wang-
Ficat.

XIV
Şi aşa au venit pe lume bebeluşii zişi cartofi dulci. După ce se năşteau şi
după ce şeful familiei se ducea la comuna populară să le facă buletinul,
acesta putea să primească un bon pentru un cupon de 5-6 m de mătase şi 2
jin de ulei de soia. Dacă erau gemeni, primea dublu. Când privea uleiul
auriu şi bonul cu miros de cerneală, tatălui i se umezeau ochii şi simţea cum
recunoştinţa îi umflă pieptul. Era totuşi mai bun traiul în noua societate!
Să faci copii şi să ţi se mai dea şi daruri, despre asta mama spunea: „Ţării îi
lipsesc locuitorii, e nevoie de oameni care să fie folosiţi, statul preţuieşte
oamenii!“ Simţind această recunoştinţă, masele populare erau în secret
hotărâte să procreeze şi mai abitir, ca să răsplătească statul pentru grija sa.
Nevasta lui Xiao-Buză de sus, paznic la depozitul de cereale al comunei
populare, care era mama colegului nostru Xiao-Buză de jos, îi făcuse ăstuia
trei surioare, dintre care cea mică nu era nici înţărcată, şi iar era cu burta la
gură. Când mă întorceam cu vaca de la păscut, îl vedeam pe Xiao-Buză de
sus trecând podul pe bicicleta lui veche. Era grăsan şi bicicleta care abia îl
mai ţinea scârţia de greutate. Sătenii făceau des băşcălie: „Bătrâne Xiao,
câţi ani ai de-acu`? Nu te mai ostoieşti noaptea?“ Iar el răspundea, râzând:
„Nu pot, trebuie să produc cetăţeni pentru stat, nu mă pot sustrage de la
datorie!“
La sfârşitul anului 1965, creşterea brutală a populaţiei a-nceput să-i apese
pe reprezentanţii autorităţii. S-au luat măsuri pentru prima rundă a
planificării familiale, de când se întemeiase China Nouă. Guvernul a lansat
lozinca: „Unul nu-i puţin, doi e potrivit, trei e depăşit”. Când veneau de la
district echipele de proiecţie şi ne puneau filme, la început ni se dădeau
diapozitive de popularizare a metodelor de control al naşterilor. Când pe
ecran îşi făceau apariţia desenele mărite ale organelor genitale ale
bărbatului şi ale femeii, spectatorii din beznă scoteau strigăte ciudate sau se
puneau pe un râs nebun. Noi, copii mari pe jumătate, foloseam prilejul să
chicotim pe înfundate, iar mâinile unor perechi de tineri se dibuiau pe furiş.
Tipul acesta de propagandă împotriva naşterilor funcţiona pe dos, ca un
afrodiziac. Echipa de teatru a districtului se deplasase de vreo zece ori în
fiecare sat cu o piesă, Cerul pe jumătate, care critica gândirea veche, sub
cunoscuta formulă „favorizezi bărbatul şi defavorizezi femeia“.
Pe atunci mătuşa era deja responsabila secţiei de ginecologie a centrului de
sănătate al comunei populare, era şi şeful adjunct al grupului care ghida
planificarea familială în comună, al cărei şef era Qin Shan, secretarul
Comitetului de Partid al comunei. Acesta nu făcea practic nimic, funcţia sa
era doar cu numele, conducerea muncii de planificare familială era în
realitate în sarcina mătuşii, ea alcătuia programul de sarcini şi se îngrijea de
buna lor îndeplinire.
Mătuşa se mai îngrăşase puţin, dinţii săi albi care stârneau invidia se mai
îngălbeniseră, şi asta din lipsă de timp pentru îngrijire. Vocea îi era mai
spartă, bărbătească, aşa cum i-o auzeam deseori la megafon. Începea cel
mai adesea cu următoarele fraze: „Ca să-şi vândă bomboanele, vânzătorul
bate gongul, fiecare cu treaba lui, fiecare îşi vinde marfa. Un astfel de
început nu mi-e străin nici mie. Căci ceea ce vreau eu să vă vând se referă la
controlul naşterilor…”
Pe vremea aceea prestigiul avut de mătuşa pe lângă populaţie era în scădere,
chiar femeile din sat, care odinioară se bucuraseră de ajutorul ei, până şi ele
începeau s-o vorbească de rău.
Cu toate că mătuşa nu precupeţea niciun efort şi se dedica cu elan muncii de
planificare familială, rezultatele obţinute erau extrem de slabe, iar sătenii nu
urmau deloc indicaţiile. Venise şi teatrul districtual şi dăduse un spectacol.
Când personajul principal feminin de pe scenă cânta din toţi rărunchii
„Timpurile s-au schimbat, este egalitate între femeie şi bărbat“, Wang-
Picior, tatăl lui Wang-Ficat, care era aproape de scenă, a început să strige:
— Prostii! Egalitate? Cine îndrăzneşte să vorbească de egalitate?
Spectatorii de lângă el i se alăturară în cor, făcând tărăboi şi strigând. Spre
scenă zburau cărămizi şi ţigle. Actorii o zbughiră ca nişte şoareci speriaţi,
ferindu-şi capul cu braţele. Wang-Picior băuse în ziua aceea o jumătate de
litru de tărie, rachiu de sorg, şi, sub aburii beţiei, îşi lăsă slobodă mârlănia;
astfel, despică mulţimea, sări pe scenă şi, bălăbănindu-se în toate părţile şi
maimuţă- rindu-se, îşi lansă propriul discurs.
— Vreţi să reaşezaţi universul, dar credeţi că puteţi să controlaţi dorinţa
oamenilor de a avea copii? Dacă vă credeţi în stare, găsiţi o sfoară de
cânepă să-i coaseţi chestia femeii!
La aceasta, asistenţa îi răspunse cu hohote de râs. Văzând că i se dă apă la
moară, Wang-Picior ridică o cărămidă aruncată pe scenă şi ochi drept în
lampa cu gaz care te orbea, atârnată fiind de o grindă din faţa cortinei. O
aruncă cu toată puterea. Lampa se stinse cu zgomot de cioburi, iar scena şi
sala fură cufundate în beznă. Asta urma să-l coste pe individ cincisprezece
zile de închisoare. Odată eliberat, tot nu se resemnase, zicând cu răutate:
„Să-mi taie coada de cocoş, dacă-s în stare“.
Mai înainte, când mătuşa se întorcea acasă, era însoţită cu larmă veselă.
Acum, când apărea, oamenii erau plini de răceală şi i se fereau din cale.
Mama o întrebase, încercând să-i dea un sfat bun:
— Deci povestea asta cu planificarea familială tu ai copt-o, sau sunt doar
ordinele pe care le-ai primit de la autorităţi?
— Ce vrei să spui cu tu ai copt-o? a răspuns mătuşa indignată. E chemarea
Partidului, directiva preşedintelui Mao, o adevărată politică naţională!
„Omenirea trebuie să-şi controleze planificat creşterea“, a spus preşedintele.
Mama a dat din cap, protestând:
— Din vechime, a face copii e în firea lucrurilor. Încă din dinastia Han,
împăratul a dat un edict prin care fiecare fată de treisprezece ani trebuia să
se mărite, dacă nu, tatăl era cel ce dădea seamă, el sau fraţii mai mari. Dacă
o femeie nu face copii, de unde o să-şi recruteze ţara soldaţii? În fiecare zi
ni se anunţă un atac al americanilor sau eliberarea Taiwanului! Dacă nu lași
femeile să nască, unde să găseşti bărbaţi buni de luptă? Fără armată, cine
să-i oprească pe americani şi să elibereze Taiwanul?
— Cumnată, nu mă bate la cap cu chestiile astea depăşite, doar preşedintele
Mao e mai luminat ca tine, nu? Şi el a spus: „Trebuie musai să controlăm
creşterea populaţiei! Fără reorganizare, fără disciplinare, dacă o ţinem tot
aşa, umanitatea o să dispară înainte de vreme“.
— Da, dar a zis şi că, atunci când suntem mulţi, avem putere şi putem
împlini mai bine opera noastră, că oamenii sunt o comoară vie, că atâta
vreme cât sunt oameni, lumea va dăinui. Şi încă a mai spus preşedintele
Mao: „E o prostie să nu laşi ploaia să cadă din cer, tot aşa-i şi să nu laşi
femeile să facă copii“.
Mătuşa a răspuns râzând strâmb:
— Cumnată, răstălmăceşti citatele preşedintelui Mao. Altădată, a interpreta
greşit edictele imperiale însemna decapitarea. Şi, de fapt, nici n-am zis că
oprim oamenii să facă copii, ci doar să facă mai puţini, să-i planifice.
— Numărul copiilor pe care-i ai într-o viaţă este dat de soartă, a răspuns
mama. La ce-ţi trebuie planificare? Tu-mi pari un orb care vrea să aprindă o
lumină, o iroseală zadarnică…
Aşa cum o spusese prea bine mama, strădaniile mătuşii şi ale celor ca ea au
avut ca rezultat cheltuială de bani şi o proastă reputaţie. La începutul
campaniei ăsteia, ele distribuiau gratis prezervative fiecărei responsabile a
femeilor din sate, ca, la rândul lor acestea să le împartă femeilor cu vârsta
potrivită pentru a naşte, urmând ca ele să le ceară bărbaţilor lor să le
folosească. Dar prezervativele astea sfârşeau aruncate la gunoi sau erau
umflate şi pictate ca jucării pentru copii. Apoi, mătuşa şi ajutoarele ei au
mers din uşă-n uşă să împartă pilule contraceptive, dar femeile refuzau să le
ia din cauza efectelor secundare prea mari. Când erau obligate să le ia pe
loc, abia se îndepărtau cei ce le dăduseră, că şi le scoteau din gât cu degetul
sau cu un beţigaş. Atunci s-a intervenit cu tehnica vasectomiei.
La vremea aceea această tehnică descoperită de mătuşa şi de Huang Qiuya
s-a răspândit în sat. Unii spuneau că aceasta din urmă contribuise în plan
teoretic, iar mătuşii îi revenise partea practică. Xiao-Buză de jos ne-a spus
foarte serios: „Amândouă sunt două nenorocite care nu-s măritate, iar când
văd perechile de tineri le invidiază, le urăsc, şi de asta au inventat planul
acesta împotriva moştenitorilor”. Povestea el cum că mătuşa şi Huang
Qiuya ar fi experimentat tehnica asta mai întâi pe purceluşi, apoi pe
maimuţoi, abia apoi pe zece condamnaţi la moarte. Datorită succesului
operaţiei, deţinuţilor li se comutase pedeapsa la închisoare pe viaţă. Fireşte
că ne-am dat seama că individul spunea trăsnăi.
În perioada asta, la megafon se transmiteau îndemnurile mătuşii:
— În atenţia cadrelor fiecărei brigăzi, în atenţia cadrelor fiecărei brigăzi!
Conform celei de-a opta şedinţe a echipei care conduce planificarea
familială din comuna populară, toţi bărbaţii ai căror neveste au trei sau mai
mulţi copii trebuie să se prezinte la dispensar pentru vasectomie. După ce
sunt operaţi, vor primi 20 de kuai pentru a-şi cumpăra întăritoare, vor avea
drept de odihnă o săptămână, fără să li se taie zilele de muncă…
După ce ascultau ce li se spunea la megafon, bărbaţii se adunau să-şi arate
nemulţumirea: „Mizeria mizeriilor, se jugăneşte un bou, se scopeşte un
porc, ai mai văzut vreun bărbat să i se scoată boaşele? Noi nu vrem să
intrăm ca eunuci în Palatul Imperial, de ce să ne ia bărbăţia?”
Când cadrele responsabile cu planificarea familială din sat le-au explicat că
e o nimica toată, o sutură acolo, au făcut ochii mari şi au răstălmăcit: „Da,
zic că e o nimica toată, dar odată pe masa de operaţie şi anesteziat, cine ştie
dacă nu îţi taie ouăle şi poate şi daravela? Apoi o să fim nevoiţi să ne pişăm
ciuci ca femeile!”
Vasectomia asta, de folos nevestelor, uşor de făcut, care rar dă sechele, s-a
lovit totuşi de fel de fel de obstacole. Mătuşa şi echipa ei se pregătiseră
pentru operaţie, dar nimeni nu se arăta. De la comandantul districtual al
planificării familiale se suna zilnic pentru a grăbi comunicarea cifrelor, şi
erau foarte nemulţumiţi de rezultat. Comitetul de Partid al comunei
populare a convocat o şedinţă, adoptând două rezoluţii: prima, că
vasectomia trebuie aplicată mai întâi conducătorilor comunei, apoi extinsă
la cadre, la muncitori şi slujbaşi. La nivelul satului, cadrele brigăzii trebuiau
să dea exemplul, înainte ca practica respectivă să se extindă la mase. Cea
de-a doua rezoluţie spunea că trebuie aplicată dictatura proletariatului
tuturor celor care se împotriveau şi vorbeau de rău, răspândind zvonuri.
Celor care refuzau operaţia, urma să li suspende dreptul de lucru în brigadă.
Dacă se încăpăţânau în continuare, li se va tăia raţia de cereale. Dacă cel
care se opunea era un cadru de conducere, i se luau funcţiile. Dacă un
slujbaş sau un muncitor era împotrivă, era dat afară din serviciu. În cazul
refuzului unui membru de partid, acesta era exclus din partid.
Qin Shan, secretarul Comitetului de Partid al comunei populare, a ţinut
chiar el un discurs dat la difuzor. Spunea că planificarea familială era legată
de marea problemă a economiei naţionale şi de bunăstarea poporului, de
aceea fiecare secţie, fiecare brigadă a comunei populare, trebuia să-i dea o
importanţă deosebită. Cei dintre cadrele şi membrii de partid care
îndeplineau condiţiile trebuiau să dea exemplu maselor, să-şi facă primii
operaţia. Brusc, Qin Shan a schimbat tonul şi a vorbit ca de la om la om:
„Tovarăşi, uite, eu, a cărui soţie a fost operată şi i s-a scos uterul, pentru a
risipi îndoielile, am hotărât să mă operez mâine-dimineaţă!”
În discursul său, secretarul Qin le-a cerut şi celor din Liga Tineretului
Comunist, din Liga Femeilor şi Şcolilor să se alăture activ mişcării, să facă
propagandă pentru a isca un avânt spectaculos pentru vasectomie. Ca şi în
cazul altor mişcări de dinainte, profesorul Xue, reputat în arta compoziţiei,
a compus un poem care se declama ritmat, acompaniat de castaniete de
bambus. L-am învăţat rapid şi, câte patru, în mână cu un megafon din
carton sau din tablă răsucită şi cocoţaţi pe acoperişuri sau în copaci,
zbieram din rărunchi: „Tovarăşi membri ai comunei, nu vă neliniştiţi,
tovarăşi membri ai comunei, nu vă grăbiţi, operaţia bărbaţilor nu e
complicată, nu e precum castrarea unui bou sau unui ţap de lată, sunteţi
operaţi doar un centimetru sau doi, şi după un sfert de oră plecaţi înapoi,
nici însângeraţi, nici transpiraţi, şi-n aceeaşi zi activităţile vi le reluaţi!“
Mătuşa a spus că-n primăvara aceea deloc uşoară pentru întreaga comună
populară s-a făcut vasectomia a 648 de bărbaţi, din care la 310 o făcuse ea
singură. Spunea că, de fapt, a fost de-ajuns să fie găsite argumentele bune,
să se fixeze politica, astfel ca înşişi conducătorii să fie exemplu şi să devină
totul efectiv la toate nivelurile, pentru ca masele să se alinieze rapid.
Pentru o mare parte din operaţiile pe care le făcuse, pacienţii veniseră
însoţiţi de cadrele din sat şi de şefii unităţilor de muncă. Nu fuseseră decât
două cazuri de indisciplină produse de zurbagiii de serviciu, şi se recursese
la constrângeri. Unul din aceştia era căruţaşul satului, Wang-Picior, celălalt,
paznicul depozitului de cereale, Xiao-Buză de sus.
Bazându-se pe originea de clasă bună a familiei sale, Wang-Picior se arătase
reacţionar şi trufaş. După ce a ieşit de la pârnaie, a început să spună că o să-
şi înroşească cuţitul în cel care-l va obliga să facă operaţia. Prietenul meu,
Wang-Ficat, pentru că era îndrăgostit de Mica Leoaică, era plin de
bunăvoinţă faţă de ea şi de mătuşa mea. El îşi sfătuise tatăl să meargă la
dispensar, dar se alesese cu o pereche de palme. Atunci, a plecat de acasă,
dar tatăl s-a luat după el cu biciul cel lung în mână. Ajunşi la iazul din capul
satului, tatăl şi fiul s-au înjurat, dând ocol malului. Se învârteau ca o moară,
şi toţi gură-cască de pe acolo aruncau gaz peste foc, asmuţindu-i şi sporind
cearta, pe care o însoţeau cu râsete.
Wang-Ficat şterpelise de-acasă o sabie ascuţită şi i-o dăduse secretarului
celulei de partid din sat, susţinând că e o armă ucigaşă a tatălui său.
Declarase: „Tata a spus că acel care o să-l constrângă să se opereze o să fie
străpuns cu sabia asta“. Secretarul, de frică să nu fie certat pentru o astfel de
scăpare, se dusese cu sabia la comuna populară ca să le raporteze tărăşenia
lui Qin Shan şi mătuşii. Secretarul se mânie aşa tare, că lovi în masă şi
spuse:
— Asta e revoltă! Sabotarea planificării familiale este un act
contrarevoluţionar!
Mătuşa şi ea:
— Dacă nu rezolvăm cazul lui Wang-Picior, n-o să mai putem debloca
situaţia.
Yuan-Obraz a încuviinţat şi el:
— Toţi bărbaţii din sat care urmează să fie operaţi aşteaptă să vadă ce se
întâmplă cu Wang-Picior.
Secretarul reluă:
— Trebuie oprit, ca exemplu negativ ce este!
Lao Ning, agent al ordinii publice, cu pistolul la brâu, venise şi el la
consfătuirea de război. Yuan-Obraz, secretarul celulei de partid din sat, în
fruntea unui grup format din responsabila femeilor, şeful miliţiei şi patru
miliţieni, au dat buzna la Wang-Picior. Nevasta acestuia, cu o fetiţă la sân,
stătea la umbra unui copac şi împletea un obiect din paie. Văzându-i pe cei
care veneau cu aerul lor înfricoşător, aruncă lucrul din mână, se lăsă la
pământ şi izbucni în plâns. Wang-Ficat era în picioare sub streaşină şi nu
scotea o vorbă. Wang-Fiericică, în pragul casei, cu o oglinjoară în mână, îşi
cerceta feţişoara delicată.
— Wang-Picior, strigă Yuan-Obraz, ieşi afară, nu complica şi mai mult
lucrurile. Uite, a venit Ning cu cei de la securitatea publică, dacă azi vrei să
scapi, nu rezolvi nimic, tot acolo ajungem, e ca şi cum te-ai da înapoi doar
ca să sari mai bine după aceea. Eşti bărbat, şi încă unul de ispravă, hai să
rezolvăm cum se cuvine treaba asta!
Responsabila femeilor îi spuse nevestei lui Wang-Picior:
— Fang Lianhua, nu mai boci şi fă-l să iasă afară!
Din casă nu răzbătea niciun zgomot. Yuan-Obraz îl privea pe agentul Ning.
Acesta făcu un gest cu mâna, şi miliţienii, cu o frânghie în mână, se
năpustiră în casă. Atunci, Wang-Ficat, care stătea pironit sub streaşină, îi
făcu lui Ning un semn cu ochiul, şi apoi cu gura, arătând spre cocina
porcilor din colţul zidului.
Cu toate că avea un picior mai scurt, Ning era rapid. Din câţiva paşi ajunse
la poarta cocinei, scoase mauserul, şi spuse pe un ton aspru:
— Wang-Picior, ieşi de acolo!
Wang-Picior îşi şterse sudoarea de pe faţă şi spuse mânios:
— Băi şchiopule, îţi arde de scandal? Crezi că mă sperii tu pe mine, cu
scuipătoarea aia de foc veche pe care o ţii în mână?
— Nu vreau să te sperii, răspunse Ning, dacă vii frumuşel cu mine, atunci
nu se întâmplă nimic!
— Şi dacă nu vin frumuşel cum zici, ce o să se întâmple? o să ai curajul să
tragi în mine? Arătând cu mâna între pantaloni, reluă: Dacă eşti în stare,
ocheşte aici, căci eu, Wang-Picior, mai bine mă las împuşcat decât jugănit
de femei!
Responsabila femeilor îi spuse:
— Wang-Picior, opreşte-te, nu ne mai înnebuni cu prostiile tale, pentru că,
de fapt, nu e decât o simplă operaţie, de legat canalul care…
— Ba să-ţi coşi tu chestia! îi răspunse cu grosolănie Wang, arătând la locul
respectiv din pantalonii femeii.
Agentul Ning agită pistolul din mână şi dădu ordin:
— Pe el! Legaţi-l!
— Să vedem dacă îndrăzniţi! Wang-Picior se întorsese şi luă în mâini o
lopată de fier, pe care o înşfacase cu ambele mâini, pe orizontală, iar ochii îi
scăpărau cu străluciri răutăcioase. Celui ce se apropie îi retez capul!
În clipa asta, Wang-Fiericică, fetiţa de buzunar, se ridicase cu oglinjoara în
mână. Avea treisprezece ani, dar nu măsura decât şaptezeci de centimetri.
Deşi era mică, era bine proporţionată, ai fi zis că-i o frumuseţe din şatra
piticilor. Cu oglinjoara ei miniaturală, proiectă o lumină puternică pe faţa
tatălui ei. Şi un râs delicat şi nevinovat se auzi în acelaşi timp din gura ei.
Profitând de clipa asta de orbire cu lumina puternică, cei patru miliţieni se
aruncară asupra lui şi-i smulseră lopata din mâini, apoi îi încrucişară
mâinile la spate.
Când începură să-l lege cu frânghia, izbucni brusc în hohote de plâns. Era
aşa de sfâşietor plânsul lui, că toţi gură-cască ce stăteau agăţaţi de zid sau
înghesuiţi la intrare se întristară şi ei. Miliţienii, cu frânghia în mână, nu
mai ştiau ce să facă.
Yuan-Obraz spuse:
— Wang-Picior, eşti bărbat, ce naiba! Te laşi înspăimântat de o operaţie aşa
uşoară? Eu am făcut-o ca să dau exemplu şi nu are nicio urmare, dacă nu
mă crezi, spune-i nevestei tale să se ducă s-o întrebe pe a mea.
— Nu mai spuneţi nimic, spuse Wang-Picior plângând, merg cu voi, şi gata!
Mătuşa spunea că doar nemernicul de Xiao-Buză de sus mai rămăsese
exemplul negativ din organizaţia comunei populare. Fiindcă fusese
brancardier în spitalul clandestin al Armatei a opta, făcea pe nebunul. Dar
când Comitetul de Partid al comunei populare examină decizia de a-l trimite
în sat ca simplu ţăran, hotărî de unul singur să se ducă la dispensar pe
bicicleta lui veche. Mătuşa povesteşte că i-a cerut chiar el să-i facă operaţia:
Era un derbedeu, unul slobod la gură, care spunea vorbe fără perdea. Înainte
să se urce pe masa de operaţie, o încolţise cu întrebări pe Micuţa Leoaică:
„Fătucă, e ceva ce nu pricep! oare nu spune proverbul: «Când canalul
seminal e plin, sperma curge singură?» Da- că-mi legaţi canalul acesta, ce
se întâmplă cu sperma mea? N-o să-mi umfle burta până o să pocnească?“
Micuţa Leoiacă se uită la mine cu faţa ei roşie. I-am spus: „Pregăteşte
operaţia!“ În timp ce îl pregătea, el avu o erecţie. Micuţa Leoaică,
nemaiavând de-a face cu aşa ceva, aruncase bisturiul şi fugise. I-am spus
să-şi ia seamă, ce naiba! El mi-a răspuns fără ruşine: „Eu unul ştiu să mă
port, dar daravela mea vrea să se zbânţuie, n-am ce să fac!“
„Bine“, a spus mătuşa, şi a luat un ciocan de cauciuc; ochind ţinta, i-a tras
una, aşa, ca din întâmplare, de-a fleşcăit-o.
Mătuşa se jura de mama focului că-i operase pe cei doi cu mult simţ
profesional şi că operaţiile erau reuşite. Totuşi, după ce a fost operat, Wang-
Picior avea spatele curbat, zicea că i-a atins un nerv. Cât despre Xiao-Buză
de sus, tot venea la dispensar să facă scandal, se dusese chiar şi la district
să-şi reclame cazul, spunând că i-au fost atinse funcţiile sexuale. Dintre
ăştia doi, spunea mătuşa, Wang-Picior avea probabil o problemă
psihologică, dar Xiao-Buză de sus nu făcea decât să chinuiască lumea. În
timpul Revoluţiei Culturale, cât a fost şeful Gărzii Roşii, nici nu se mai ştie
numărul fetelor pe care le necinstise. Dacă nu-i făceau forţat operaţia aia,
chiar că ar fi ieşit urât. Dacă vreuna din victimele lui rămânea gravidă, n-ar
fi fost uşor să iasă basma curată. Dar aşa, operat, uite că n-a mai avut nicio
grijă.

XV
Când se pusese la punct şedinţa de criticare şi luptă împotriva lui Yang Lin,
secretarul Comitetului de Partid districtual, se ştia că o să participe multă
lume şi că niciuna din sălile disponibile n-ar fi fost destul de încăpătoare. Pe
atunci, şeful Comitetului Revoluţionar al comunei populare era taman acest
Xiao-Buză de sus. El dădu dovadă de inventivitate, organizând adunarea în
zona unde se aduna viitura, pe malul nordic al râului Liao. Era în toiul
iernii, şi apa făcuse o gheaţă groasă, de departe privind, parcă era o lume
din cristal. Din sat, eu aflasem cel mai devreme că şedinţa o să se ţină
acolo; când, destul de des, chiuleam, mă duceam să mă joc acolo.
În ziua aceea, tocmai mă aflam pe una din arcadele podului ecluzei care
controla viitura posibilă datorită găurilor în gheaţă făcute de pescari, când,
deodată, am auzit voci puternice deasupra mea. Am recunoscut-o pe cea a
lui Xiao-Buză de sus. Aş fi recunoscut-o dintr-o mie. Spunea: „La naiba!
39
«Ce peisaj frumos din nord» , adunarea o să se ţină aici, o sa înălţăm
tribuna prezidiului pe ecluză!”
La început, aici fusese un teren jos şi umed, dar apoi, pentru siguranţa
cursului inferior al râului Jiao, se construise o ecluză pe dig. La fiecare
viitură de vară sau de toamnă, se deschideau vanele şi se lăsa apa să se
reverse, şi adâncitura se transforma în lac. Iniţial, noi, locuitorii din
Dongbei, ne arătaserăm nemulţumirea, căci locurile astea joase erau şi ele
terenuri cultivabile; nu plantai pe ele mare lucru, dar sorg puteai cultiva.
Dar cum să ne fi opus noi, oameni de rând, la proiectele statului? Mie-mi
plăcea să vin aici să privesc cum curge apa în valuri prin găurile de
scurgere. Revărsată, apa făcea ca locul să devină întindere necuprinsă de
apă, un lac de vreo cinci kilometri. Gemea de peşti şi creveţi, veneau
cohorte de pescari, iar vânzătorii de peşte se înmulţiseră şi ei. La început îşi
amenajaseră tarabele pe ecluză, iar cei care nu mai avuseseră loc, se
duseseră spre râu, sub şirul de sălcii. Când era lume multă, marfa se
expunea aproape pe o distanţă de doi li. De când se împământenise
comerţul acesta cu peşte la ecluză, târgul care se ţinea de obicei în incinta
comunei populare se deplasase încet aici. Vânzătorii de legume, de ouă, de
alune prăjite veniseră şi ei aici. Şi hoţii de buzunare, şi derbedeii, şi
cerşetorii îi urmaseră. Comuna populară îşi formase o miliţie înarmată, care
venise de mai multe ori să-i prindă. De cum sosea miliţia, fugeau în
devălmăşie. Abia pleca miliţia, că şi reveneau. Aşa dăinuiau, în
semilegalitatea asta. Îmi plăcea nespus să privesc peştii: crapi obişnuiţi şi
argintii, caraşi aurii, salamandre negre, anghilă… dar şi crabi, sardine, iar
cel mai mare peşte pe care l-am văzut acolo cântărea o sută de jini. Avea
burta albă ca a unei femei gravide. Bătrânul vânzător îl veghea temător, ca
şi cum ar fi păzit o minune a lumii. Le eram cunoscut vânzătorilor de peşte,
care stăteau atenţi, numai ochi şi urechi. De ce erau aşa de atenţi? Pentru că
în comuna populară sectorul impozite trimitea funcţionari care să le confişte
marfa. Câţiva membri ai comunei care veneau să adulmece, dându-se drept
agenţi fiscali, le dijmuiau marfa. Peştele acela uriaş a sfârşit prin a fi ridicat
de doi indivizi în uniformă albastră, cu ţigara în gură, şi care ţineau un
portofel de piele neagră în mână, semn al documentelor oficiale. Dacă fiica
vânzătorului n-ar fi venit în grabă plângând şi făcând tărăboi, şi dacă Qin
He nu i-ar fi dat de gol, ar fi dus cu ei peştoiul.
Qin He era un cerşetor, cu uniformă de elev din stofă albastră, cu părul
pieptănat cu cărare şi cu un stilou în buzunarul vestei, marca Doctor, şi încă
40
unul, China Nouă, care-i dădeau înfăţişarea unui student de la 4 mai 1919 .
Avea faţa palidă, un aer trist, ochi umezi, şi părea gata să plângă în orice
clipă. Vorbea bine, stăpânea limba standard la perfecţie şi, când deschidea
gura, ziceai că spune replici din piese, şi dacă mai târziu m-am pus pe scris
piese de teatru, a avut şi el o influenţă. Ţinea mereu în mâini o oală destul
de mare, albă, emailată, pe care erau desenate cu roşu o stea în cinci colţuri
şi ideograma jiang – recompensă. În faţa vânzătorilor de peşti şi crustacee
spunea cu vocea tremurând de emoţie: „Tovarăşi, mi-am pierdut capacitatea
de a munci, şi poate că veţi spune: «Eşti tânăr, de ce te pretezi la cerşit?»
Dar vă spun, tovarăşi, ceea ce vi se arată e doar înfăţişarea mea exterioară,
de fapt sufăr de o boală de inimă gravă. Inima mea a fost străpunsă de un
cuţit, de cum fac treabă, cicatricea riscă să se deschidă, şi-aş putea muri de
hemoragie, cu sângele ţâşnind pe nas, prin ochi, pe gură şi prin urechi.
Tovarăşi, hai, daţi-mi un peşte şi mie, nu am pretenţia la unul mare, şi unul
mititel mi-ajunge, cel mai mic…“ Mergea! Primea întotdeauna câte ceva,
un peşte sau creveţi, după care fugea pe mal să şi le cureţe cu un cuţit mic,
apoi găsea un loc adăpostit de vânt, aduna vreascuri, punea două cărămizi
şi-şi punea oala între ele, după care făcea foc deasupra ca să-şi fiarbă
înăbuşit mâncarea. L-am privit deseori din spate cum bucătărea,
adulmecând aburul aromat care se ridica din oală şi care mă făcea să
salivez, profund invidios pe traiul lui liber…
Era fratele mai mic al secretarului Comitetului de Partid al comunei
populare, Qin Shan, un elev talentat al primului liceu districtual. Faptul că
fratele secretarului de partid cerşea în piaţă dădea mult de gândit, părea să
aibă o motivaţie complicată. Unii spuneau că o iubise pe mătuşa la nebunie,
şi asta îl făcuse să sară de pe fix, încercase chiar să se omoare cu pistolul
fratelui său, dar nu reuşise. După ce-şi revenise, devenise cel pe care-l
vedeam acum. La început, oamenii îşi băteau joc de el, dar după ce-l ajutase
pe bătrân să-şi salveze peştele uriaş, fusese privit de negustori cu alţi ochi.
Îmi dădeam seama că avea mult farmec, şi as fi vrut să înţeleg cine era de
fapt. Când îi vedeam ochii în lacrimi, mă încerca o milă imensă. Într-o bună
zi, pe înserate, după ce târgul de peşte se terminase, se ducea singuratic la
culcuşul lui, parcă târându-şi paşii. Îl urmăream pe furiş, aş fi vrut să-i aflu
secretul. Observându-mă, s-a oprit şi s-a înclinat adânc în faţa mea:
— Dragă prietene, te rog să mă laşi în pace!
Cu acelaşi ton politicos i-am răspuns:
— Dragă prietene, nu vreau să-ţi fac niciun rău!
A continuat apoi cu voce rugătoare:
— Ceea ce voiam să spun era să nu mă mai urmăreşti în felul acesta.
I-am răspuns:
— Tu mergi pe drumul tău, eu pe al meu, nu te urmăresc!
A făcut din cap un gest de dezaprobare şi a spus încet:
— Prietene, ai milă de o fiinţă nefericită!
S-a întors şi şi-a reluat drumul. Am continuat să-l urmăresc, şi el a luat-o la
fugă. Avea pasul mare, alerga cu genunchii sus, parcă plutind prin aer,
legănându-se, clătinându-se, ca o figurină de carton. Mă ţineam în spatele
lui cu uşurinţă. S-a oprit, respirând greu, cu faţa ca poleită, şi m-a rugat, cu
ochii în lacrimi:
— Prietene, lasă-mă-n pace, te rog, sunt invalid, am fost rănit grav…
Mişcat, m-am oprit şi am pus punct urmăririi. L-am mai privit o vreme din
spate, ascultându-i plânsul. Nu voisem să-i fac nimic, voiam doar să ştiu
cum trăia şi unde-şi petrecea noaptea.
Pe vremea aceea aveam picioare lungi şi agile, cu labe mari, la zece ani
purtam deja numărul 40 la încălţări, ceea ce o necăjea pe mama. Profesorul
de sport de la şcoală, Chen, făcuse parte din echipa de atletism a provinciei,
fiind un sportiv de clasă. Îmi ciupise ca un samsar de cai picioarele şi,
considerând că am stofă, m-a luat ca ucenic şi s-a pus să mă antreneze. M-a
învăţat cum să ridic picioarele, cum să întind pasul, cum să-mi dozez
respiraţia şi, în sfârşit, cum să-mi girez înzestrările fizice. În clasele primare
şi secundare, la întrecerile dintre şcolile din district, ajunsesem al treilea la
proba de trei mii de metri. Chiulul meu, cu acea cursă până la târgul de
peşte, şi plimbările mele erau cumva recunoscute ca antrenament.
După urmărirea asta despre care v-am povestit, Qin He şi cu mine am
devenit prieteni; când mă vedea, îmi făcea un semn din cap drept salut.
Avea vreo zece ani în plus faţă de mine, dar prietenia noastră nu ţinea cont
de asta. În târgul de peşte mai erau doi cerşetori, unul numit Gao Men,
spătos şi cu mâini mari, părând că are o forţă ieşită din comun, celălalt, Lu-
Floare, un bolnăvicios cu faţa gălbejită, că de aia i se şi dăduse numele
acesta de fată. Într-o zi, cei doi, unul în mână cu un baston din lemn de
salcie, celălalt cu un pantof vechi, se puseseră să-l lovească cu putere pe
Qin He. Acesta, fără să răspundă la lovituri, doar repeta politicos: „Fraţilor,
loviţi-mă până ce mor, vă voi fi recunoscător! Dar nu mâncaţi broscuţele,
sunt şi ele fiinţe ca şi oamenii, şi-apoi au în ele microbi care, odată înghiţiţi,
o să vă tâmpească…“
Zărisem sub sălcii cum dintr-un foc aprins se ridicau în văzduh vălătuci de
fum albăstrui. Erau acolo broaşte puse la fript şi, alături, resturi de oase şi
piele ce duhneau de-ţi venea rău. Am înţeles că bumbăceala pe care o
îndura Qin He era pentru că el voise să-i oprească din mâncatul broaştelor.
M-au podidit lacrimile văzându-l astfel tratat. În anii ăia de foame, mulţi nu
pregetaseră să mănânce şi broaşte. Cei din familia noastră nu-i aveau deloc
la inimă pe cei care o făceau. Ştiam că ai mei ar fi preferat să moară de
foame decât să facă aşa ceva. În privinţa asta, Qin He avea aceeaşi părere
cu mine. Aşa că am înşfacat un lemn aprins din grămada pusă pe foc, şi i-
am tras una la fund lui Gao Men, iar pe Lu-Floare l-am lovit în ceafă, după
care am tulit-o, cu ei pe urmele mele. Lăsasem ceva spaţiu între noi, cât să-i
hărţuiesc. Când se opreau din urmărit, le strigam înjurături şi aruncam cu
bucăţi de cărămidă sau ţiglă.
În zilele alea, locuitorii celor patruzeci şi opt de sate din comuna populară
veneau în grupuri, unii purtând pe umeri drapele roşii, alţii cu instrumente
muzicale, veneau fie pe drum, fie pe albia râului. Escortau elementele
negative din satele lor şi se îndreptau în locul acesta pentru o mare adunare
de critică şi de luptă. Între cei înfieraţi era Yang Lin, capul celor care o
luaseră pe calea capitalismului. Împreună cu el erau toţi cei de criticat din
organizaţiile de conducere ale comunei populare şi din secţiile subordonate.
Cei din satul meu o luaserăm pe râul îngheţat şi alunecos. Unii aveau un fel
de tălpici de fabricaţie proprie. Profesorul de sport, căruia îi eram îndatorat,
purta un coif de hârtie, era cu picioarele goale, în sandale de paie rupte, şi
înainta surâzător în urma directorului şcolii, şi acesta cu coif în cap, dar cu
o figură tristă. Xiao-Buză de jos, fiul lui Xiao-Buză de sus, îi escorta cu o
suliţă în mâini. Tatăl era şeful Comitetului Revoluţionar al comunei
populare, iar fiul, şeful brigăzii Gărzii Roşii din şcoală. Bascheţii albi cu
care era încălţat acesta erau smulşi de la profesorul Chen. Pistolul de
avertizare care trăgea doar două focuri, după care jinduiam şi eu, era bun
comun, or acum el îl purta agăţat la şold. Îl tot desfacea cum ne opream, îl
încărca şi trăgea în aer. Buuum! Buuum! două rafale se auzeau rapid, şi
fumul alb înălţat în aer lăsa în urmă miros de pucioasă.
La începutul revoluţiei, voisem şi eu să mă înscriu în Garda Roşie, dar
Xiao-Buză de jos nu mă primise. Spunea că-s dârlăul profesorului Chen, un
element de dreapta rău până-n măduva oaselor; mai zicea şi că tatăl mătuşii
fusese un trădător al patriei, un fals erou, iar mătuşa era o spioană a
Guomindangului, logodnica unui dezertor, concubina unuia care o luase pe
calea capitalismului. Ca să mă răzbun, luasem un rahat de câine pe care l-
am împachetat în hârtie şi l-am ascuns în mână, apoi m-am dus la el şi i-am
atras atenţia: „De ce ai limba aşa neagră?” Fără să bănuiască şiretlicul meu,
Xiao-Buză de jos a deschis gura. Pe dată i-am îndesat hârtia în gură, şi apoi
am şters-o. M-a urmărit, dar zadarnic, căci nimeni în afară de profesorul
Chen n-ar fi putut să mă prindă.
Mă uitam la el cum arăta, aşa, cu încălţările profesorului, cu suliţa în mâini
şi cu pistolul la brâu, cu mutra lui de mucea forţos, mândru de aerul lui
marţial. Cum mă încerca şi invidia, dar îl şi uram, am hotărât să-l îndrept,
să-i dau o lecţie. Ştiam că-i era frică de şerpi, însă, cum era toamnă de-a
binelea, n-aveam unde să-i găsesc. Dar iată că sub un dud de pe malul
râului am dat de o bucată de frânghie. M-am apropiat de el şi, punându-i-o
după gât am strigat:
— Şarpe veninos!
A scos pe dată un răcnet sălbatic, a aruncat suliţa, şi a căutat să se lepede de
şarpele din jurul gâtului. Când a văzut că era doar o bucată de frânghie
ruptă, şi-a mai venit puţin în fire şi mi-a zis:
— Wan Fuguţă, contrarevoluţionar ce eşti tu! Moarte ţie!
Apucând suliţa cu ambele mâini, porni spre mine aţintindu-mă.
Am fugit ca din puşcă, cu el după mine. Pe gheaţă nu puteam fugi la
capacităţile mele maxime. Simţeam în ceafa răsuflarea lui îngheţată şi
ameninţătoare şi mi-era frică să nu mă străpungă cu suliţa. Ştiam că-i
ascuţise vârful pe tocilă, şi mai ştiam şi că-i în stare de orice, dar şi că, dacă
avea o armă în mâini, instinctele sale de ucigaş se deşteptau. Arunca
cuţitele în copaci, aşa ca exerciţiu, dar îşi făcea şi ţinte anume şi momâi din
paie. Nu demult ucisese cu suliţa un vier gata să încalece o scroafă. În timp
ce alergam, mă întorceam să mă uit în spate, şi când îl vedeam, cu părul
măciucă, cu ochii holbaţi de furie, îmi spuneam că, dacă mă prinde, amărâta
mea viaţă aproape sigur o să ia sfârşit. Fugeam deci, ocoleam oamenii, mă
strecuram printre ei. Am căzut şi am început să merg în patru labe, gata să
fiu atins de suliţă. Arma se înfipse în gheaţă şi o făcu să zboare în cioburi.
Căzu şi el, când eu m-am ridicat şi m-am pus iar pe fugă. Şi el s-a ridicat şi
a continuat urmărirea. Mă loveam de oameni, bărbaţi şi femei.
— Copil nenorocit, ce te-a apucat de ne izbeşti aşa? Aaaa, ajutor, asasinule!
M-am izbit de-o trupă de instrumentişti cu tobe şi gonguri, care mergeau
cântând şi care au pierdut ritmul. Câţiva dintre înfieraţi îşi lăsară coifurile să
cadă pe pământ. I-am ocolit, fugind astfel, pe Chen-Frunte şi pe Ai Lian,
tatăl şi mama lui Chen-Nas. Şi pe Yuan-Obraz, tatăl lui Yuan-Obraz, căci şi
acesta o luase pe calea capitalismului. Ca un fulger am trecut şi de Wang-
Picior. I-am zărit mamei faţa şi am auzit-o ţipând… L-am văzut şi pe
prietenul meu cel mai bun, Wang-Ficat. Am auzit în spate un zgomot
răsunător, apoi strigătul de durere al lui Xiao-Buză de jos. Aveam să aflu
mai târziu că Wang-Ficat îi pusese pe furiş piedică. Xiao-Buză de jos
căzuse în faţă, izbindu-se de gheaţă cu gura căscată. Mare noroc că nu-şi
pierduse vreun dinte. S-a ridicat pentru a-l altoi pe Wang-Ficat, dar s-a
potolit văzându-l pe Wang-Picior. Acesta i-a spus:
— Xiao-Buză de jos, neisprăvitule, dacă îndrăzneşti să te atingi de un fir de
păr din capul lui Wang-Ficat, îţi scot ochii din cap; în familia mea suntem
truditori ai pământului de trei generaţii şi n-o să ne temem de tine! Mie nu
mi-e teamă de tine!
La locul de întâlnire era deja o mare de oameni. Sus pe ecluză se înălţase
din scânduri şi rogojini un podium impunător. Pe vremea aceea comuna
populară ţinea o echipă anume pentru înălţarea tribunelor sau pentru alte
amenajări propagandistice, cu tehnicieni foarte pricepuţi. Pe scenă erau
înfipte zeci de drapele roşii şi banderole din pânză roşie cu ideograme albe.
Sus pe două catarge erau prinse patru difuzoare. Când am ajuns, din ele
răsuna Cântecul Citatelor: „Adevărul marxismului este complicat, dar până
la urmă se poate rezuma aşa: e drept să te revolţi, să te revolţi e drept…“
Era multă zarvă, era o zarvă prea mare. Înaintam din răsputeri prin mulţime,
înghesuindu-mă şi dând din coate spre locul cel mai apropiat de tribună.
Oamenii care se îmbulzeau mă loveau cu picioarele, cu pumnii şi cu
coatele. După multe străduinţe, plin de vânătăi şi cu hainele ude de sudoare,
tot n-am reuşit să ajung în faţă, ba am fost împins dincolo de cei care se
înghesuiau. Am auzit cum crapă gheaţa şi m-a încercat o neagră presimţire.
În acest timp s-a auzit o voce de bărbat, fornăită, care răcnea în difuzor:
„Marea adunare de critică şi luptă începe! Ţăranii săraci şi mijlocaşii sunt
rugaţi să stea liniştiţi, iar cei din primul rând, să stea jos, jos…“
Am luat-o spre vestul ecluzei, unde era un depozit din trei încăperi, în care
se păstrau piese de schimb pentru ecluză. M-am căţărat sprinten prin spate,
proptindu-mă cu picioarele în spaţiile dintre cărămizi şi, agăţându-mă de
streaşină, am avansat tiptil până sus pe cornişă şi mi-am lungit gâtul în
afară. Vedeam mii de capete şi drapele roşii nenumărate şi, de asemenea,
puteam cuprinde cu ochii atât scena, cât şi gheaţa strălucitoare a lacului. În
partea de apus a scenei, zeci de oameni erau ciuciţi la pământ, cu capul
plecat. Ştiam că ăştia erau spiritele malefice, bivolii şi şerpii comunei
noastre populare, cei care urmau să urce pe scenă pentru a fi criticaţi. Xiao-
Buză de sus urla în microfon. Paznicul acesta de la depozitul de cereale,
care trăia mizer, nu şi-ar fi închipuit nici în vis că o să devină mandarin. De
când izbucnise Revoluţia Culturală, luase conducerea revoltei şi înfiinţase o
grupare de răzvrătiţi, Uraganul, numindu-se singur căpetenia ei.
Era îmbrăcat cu o uniformă militară veche, care ieşise la spălat şi era plină
de pete închise la culoare, şi purta o banderolă roşie. Sub părul rărit, chelia
îi lucea în soare. Se purta ca o personalitate care ţine discursuri, aşa cum se
văd prin filme. Lungea propoziţiile, cu o mână în şold, iar cu alta
gesticulând; amplificată de difuzor, vocea îi era asurzitoare. Şi vuietul iscat
de mulţime era puternic, aidoma talazurilor izbite de stânci. Erau sigur unii
zurbagii, căci atunci când pe o parte se potolea vacarmul, din cealaltă
izbucnea iar. Mă temeam pentru viaţa mamei şi pentru cei bătrâni din sat. I-
am căutat cu privirea, dar strălucirea gheţii îmi ardea ochii. Vântul îngheţat
din spate îmi pătrundea şi el sub jerpelita mea vestă vătuită, de nu mai
puteam de frig.
La un semn al mâinii lui Xiao-Buză de sus, au ţâşnit din spatele tribunei
vreo zece haidamaci cu prăjini de lemn în mâini, cu banderole pe care scria
„serviciul de ordine“. Au sărit jos şi au pătruns în mulţimea turbulentă şi au
început să facă ordine distribuind lovituri. Fâşiile de pânză roşie din vârful
prăjinilor le făceau să pară nişte torţe aprinse. Un tânăr rănit la cap şi
mânios prinsese prăjina, încercând să se lămurească cu omul ordinii, dar ca
răspuns primi un pumn în piept. Oamenii ordinii erau inflexibili, acţionau
fără nicio alegere, altoiau cu prăjinile peste tot, iar oamenii, grămadă, se
ghemuiau cât mai jos. La difuzor vocea lui Xiao-Buză de sus striga oţărâtă:
„Aşezaţi-vă toţi la pământ! să-i potolim pe scandalagii!”
Tânărul care primise lovitura în piept a fost înşfacat de păr şi tras din
mulţime. Lumea se calma, unii stăteau pe vine, alţii aşezaţi pe pământ,
nimeni nu mai îndrăznea să se ridice. Cei care făceau ordine, în mâini cu
prăjinile lor lungi, se împrăştiau prin mulţime şi rămâneau în picioare ca
nişte sperietori în câmpul de orez.
— Să fie aduşi pe scenă ticăloşii…
La această chemare a lui Xiao-Buză de sus, oamenii ordinii, care aşteptau
semeţi, se îndreptară spre tribună, ducând de subsuori un element ticălos ale
cărui picioare nu mai ajungeau la pământ.
Am zărit-o atunci pe mătuşa. Nu se opunea. Membrii echipei de ordine îi
ţineau capul plecat, dar de îndată ce nu mai apăsau, şi-l ridica rapid. Faptul
că încerca să se împotrivească îi atrase o admonestare şi mai violentă. Sub
lovituri, până la urmă se lăsă pe burtă pe podium. Un om al ordinii îi puse
un picior pe spate. Câţiva săriră pe scenă şi începură să răcnească lozinci,
dar în mulţime nu le răspunse nimeni. Ca urmare, cei urcaţi coborâră,
dezumflaţi. În acel moment, din mulţime izbucniră plânsete sfâşietoare. Era
mama:
— O, surioară, ce soartă tristă ai! O, fiare cu suflet negru…
Xiao-Buză de sus dădu ordinul să fie aduse şi alte elemente ticăloase pe
scenă. Cel care ţinea încă piciorul pe spatele mătuşii avea aerul unui erou
neînfricat.
Tot spectacolul acesta însemna aplicarea unei lozinci răspândite: „Să punem
la pământ duşmanii poporului şi să-i călcăm în picioare”. Mătuşa nu mai
mişca, mi-era frică să nu fi murit. În faţa tribunei, plânsetele mamei
încetaseră, mă temeam ca nu cumva să fi murit şi ea. Coborâte de pe scenă,
elementele ticăloase erau adunate sub un plop, păzite de oamenii de ordine
cu puşti în mâini. Stăteau jos cu capul plecat, ca nişte statui de lut. Huang
Qiuya, sub lovituri şi ameninţări, fusese împinsă de cei care-i erau duşmani
mătuşii s-o denunţe că are legături secrete cu transfugul Wang Xiaoti.
Declarase că Wan-Inimă striga deseori când visa: „Wang Xiaoti!“ Mai
povestise că într-o seară, când era de gardă, intrase în dormitorul căminului
să caute ceva, şi văzuse că Wan-Inimă nu era acolo. I se păruse ciudat, unde
să fie la ora aceea o femeie nemăritată? A observat atunci cu stupoare cum
din crângul de sălcii de pe râu s-au înălţat trei semnale roşii de alarmă, apoi
auzise huruitul unui avion. Din spusele ei reieşea că, după o clipă, o umbră
se strecurase tiptil în dormitor şi că, după înălţime, şi-a dat seama că este
Wan-Inimă. A raportat imediat directorului centrului de sănătate, dar cum
elementul respectiv care o apucase pe calea capitalismului era în cârdăşie cu
aceasta, muşamalizase totul. Afirma că, fără îndoială, colega sa era spioană
a Guomindangului. Şi numai mărturisirea asta ar fi ajuns să-i pună mătuşii
viaţa în pericol, dar femeia asta mai scosese la iveală ceva, anume că
mătuşa mergea des la şeful districtului şi trăia în concubinaj cu Yang Lin,
element care o luase şi el pe calea capitalismului. El o lăsase gravidă pe
mătuşa, şi însăşi Huang Qiuya îi făcuse avort. Se dădea astfel măsura unor
scorneli bogate şi a unei imaginaţii bolnăvicioase. Cele două crime săvârşite
de mătuşa mulţumeau pe deplin nevoile psihologice ale oamenilor, şi dacă
adăugai şi faptul că ea nici nu voia să-şi recunoască ticăloşiile şi rămânea pe
poziţie, asta făcea ca fiecare din şedinţele de critică şi luptă din comuna
noastră Dongbei să fie extrem de aţâţătoare şi să ia o întorsătură malefică.
Mă uitam la locul unde se afla Huang Qiuya, la capul ei ciudat, o uram şi-
mi era şi milă de ea, eram încurcat, simţeam şi teamă, şi tristeţe. Am luat o
ţiglă şi i-am ţintit capul în punctul yin yang. Dacă aş fi aruncat ţigla, i s-ar fi
spart în cap; dar am şovăit, şi până la urmă n-am mai trecut la fapte…
Câţiva ani mai târziu, i-am povestit asta mătuşii, şi ea mi-a spus: „Bine că
n-ai aruncat ţigla, că mi-ai fi făcut vina şi mai gravă“
Îmbătrânind, mătuşa nu a încetat să creadă că avea multe greşeli să-şi
impute, că fuseseră crimele ei atât de grave, încât nu putea să le ispăşească.
Mi se părea că mătuşa se judecă prea aspru, căci pe atunci, oricine ar fi fost
în locul ei, n-ar fi scos-o mai bine la capăt. „Nu înţelegi nimic“, obişnuia ea
să-mi spună, copleşită de tristeţe.
După ce Yang Lin fusese adus pe scenă, purtat de subsuori, piciorul de pe
spatele mătuşii s-a ridicat. Au târât-o şi au aliniat-o lângă ei, cu capul
plecat, cu spatele îndoit şi braţele întinse în spate, ca avionul J5 pe care-l
conducea Wang Xiaoti. Îi vedeam lui Yang Lin capul mare şi chel. Doar cu
şase luni înainte, omul ăsta era de neatins, ca un zeu, şi noi chiar speram pe
ascuns să-şi unească destinul cu mătuşa. Chiar dacă era mai bătrân ca ea cu
mai bine de douăzeci de ani şi era văduv, asta nu se compara cu funcţia lui
de secretar de partid al districtului şi cu leafa lui lunară de cadru superior,
de peste o sută de yuani. Personaj important, circula prin sate într-un jeep
verde deschis, împreună cu un secretar şi o gardă de corp. Mulţi ani mai
târziu, mătuşa mărturisea: „Eu de fapt nu-l văzusem decât o dată, şi nici nu-
mi plăcea, cu burtoiul acela de femeie gravidă şi cu gura puţind a usturoi,
un mârlan şi el, dar fusesem de acord să ne căsătorim. De dragul vostru,
pentru familie, l-aş fi luat“. Spunea că, atunci când s-a dus să-l întâlnească,
chiar a doua zi, Qin Shan, secretarul comunei populare, venise în inspecţie
la dispensar. Împreună cu directorul, venise la ginecologie, arborând un
zâmbet curtenitor pe faţă şi cuvinte mieroase, un şmecher. Mătuşa spunea:
„Qin Shan acesta fusese înainte plin de ifose şi nu-i ajungeai cu prăjina pe
la nas; faptul că se schimbase aşa rapid la faţă m-a uluit pur şi simplu. Exact
din cauza unora ca el, care le ling ciubotele celor puternici şi nu dau doi
bani pe cei sărmani, am vrut să mă mărit cu Yang Lin. Dacă n-ar fi fost
Revoluţia Culturală…"
Una din Garda Roşie, scundă şi durdulie, a urcat pe scenă cu nişte încălţări
rupte în mâini, şi a atârnat una din ele de gâtul lui Yang Lin, şi alta de cel al
mătuşii. Mai târziu mătuşa a spus: „Dacă acuzaţiile cheie de
contrarevoluţionară şi de spioană le acceptam cum le acceptam, să mă
trateze de încălţăminte veche, asta n-o puteam îndura. Însemna să-mi
ruineze întregul renume şi să mă acopere de ruşinea cea mai cruntă“.
Mătuşa îşi scoase pe dată mizeria de la gât, aruncând-o cât putu de tare. De
mirare, mizeria parcă ar fi avut ochi, căzu chiar în faţa lui Huang Qiuya.
Cea din Garda Roşie a făcut un salt, a prins-o pe mătuşa de păr şi a tras-o cu
putere în jos. Mătuşa a ridicat capul spre spate şi nu s-a lăsat.
„Mătuşă, pleacă-ţi capul, pleacă-l, altfel mă tem că părul cu piele cu tot o
să-i rămână în mână! Grăsuna asta cu cele cincizeci de kile ale ei pe puţin e
deja în aer deasupra ta.“ Mătuşa a făcut o mişcare neaşteptată din cap, ca un
cal care-şi scutură coama, iar individa, cu două smocuri de păr în mână, a
căzut pe scenă. Pe fruntea mătuşii erau broboane de sânge, chiar şi azi mai
are două cicatrici cât doi bănuţi; îi curgea sânge pe tâmple şi pe lângă
urechi. Stătea însă dreaptă ca un băţ. În faţa tribunei era o linişte
impresionantă, doar un măgar care trăgea o căruţă şi-a ridicat capul şi a scos
un răget răsunător. Nu mai auzeam plânsetul şi strigătele mamei şi eram
îngrozit. Atunci Huang Qiuya a ridicat pantoful din faţa ei şi a urcat pe
scenă. Mi-am spus că nu-şi dă seama ce s-a întâmplat, altfel n-ar fi facut-o.
Ajunsă în faţă, a rămas înmărmurită. A aruncat vechitura, a mormăit ceva şi
s-a dat înapoi. Xiao-Buză de sus a urcat cu paşi mari pe scenă şi a strigat cu
răutate:
— Wan-Inimă, eşti prea trufaşă!
A dat din mâini şi a început să debiteze lozinci, cu speranţa că mai
încălzeşte atmosfera şi iese astfel din încurcătură, dar nimeni dintre
spectatori nu i-a ţinut isonul. Dolofana a lăsat din mână smocurile de păr, ca
pe nişte şerpi veninoşi, şi a coborât de la tribună, tremurând şi plângând în
hohote.
— Opreşte-te! i-a strigat Xiao-Buză de sus lui Huang Qiuya care cobora cu
spatele.
Îi arătă pantoful de jos şi-i ceru:
— Du-te şi pune-i-l de gât!
Pe lângă ureche, sângele îi curgea mătuşii pe gât, trecuse de sprâncene şi-i
intra în ochi. Mătuşa ridică mâna să se şteargă pe faţă. Huang Qiuya ridică
pantoful şi, tremurând din toate încheieturile, înaintă în faţa mătuşii. Înălţă
capul şi-i aruncă o privire, scoase un ţipăt ciudat şi, scuipând un soi de
spumă albă, căzu pe spate. Gărzile Roşii se repeziră pe scenă şi o târâră jos
ca pe un câine mort. Xiao-Buză de sus îl prinse pe Yang Lin de gulerul
vestei şi-l ridică să-l îndrepte. Yang Lin avea mâinile atârnânde, picioarele
îndoite, corpul moale ca o cârpă, dacă l-ar fi lăsat de guler s-ar fi prăbuşit
grămadă.
— Încăpăţânarea lui Wan-Inimă ne dă de furcă, spuse Xiao-Buză de sus.
Pentru că ea nu ne dă explicaţii, o s-o faci tu! Îndurarea e pentru cei care
mărturisesc, pentru cei ce se încăpăţânează, doar asprimea… Hai, dă pe faţă
adevărul! aţi avut relaţii sau nu?
Yang Lin nu scotea vorbuliţă. Xiao-Buză superioară făcu un semn cu mâna,
şi pe scenă urcă un zdrahon care-i dădu lui Yang Lin vreo zece palme
răsunătoare. Sunetul lor urcă până în vârful copacilor. Ceva alb şi strălucitor
sclipi şi căzu pe scenă; mi-am spus că trebuie să fie dinţii. Trupul lui Yang
Lin se clătină, dând să cadă, dar zdrahonul îl prinse de guler şi-l împiedică.
— Mărturiseşte, ai fost cu ea sau nu?
— Da!
— De câte ori?
— O dată.
— Spune drept!
— De două ori.
— Nu spui adevărul!
— De trei, patru, zece, de multe ori, nu mai ţin minte…
Mătuşa scoase un ţipăt pătrunzător de-ţi ridica părul măciucă. Se aruncă
asemeni unei leoaice asupra prăzii şi sări brusc pe Yang Lin. Acesta era
leşinat pe scenă, iar mătuşa îl lovea în faţă. Câţiva oameni de ordine,
zdrahoni adevăraţi, abia reuşiră s-o îndepărteze de Yang Lin.
Atunci se auziră câteva trosnituri ciudate, gheaţa se crăpă, se scufundă, şi
mulţi căzură în apa îngheţată.

PARTEA A DOUA

Domnule Sugitami Yoshihito,

Mă simt emoţionat, dar şi confuz, să văd că aţi citit scrisoarea mea lungă şi
dezlânată, pe care am compus-o în timp de două luni şi pe care v-am pus-o
în pachet la poştă, ca să fie mai ieftin. După ce că v-aţi pierdut şi din timpul
preţios, m-aţi mai fericit şi cu încurajări şi susţinere!
Am fost extrem de tulburat să aflu că acest comandant japonez de care vă
povesteam, aflat cu garnizoana în oraşul Pingdu în timpul războiului de
rezistenţă antijaponez, era chiar răposatul dumneavoastră tată. Cine ar fi
crezut? Scuzele pe care i le adresaţi mătuşii mele, familiei şi oamenilor de-
aici, din locul meu natal, arată că puteţi să priviţi trecutul în faţă. Curajul pe
care-l dovediţi ne-a mişcat inimile. De fapt, şi dumneavoastră aţi fost
victimele acestui război. În scrisoare vorbiţi de viaţa pe care aţi dus-o în
acea perioadă împreună cu mama dumneavoastră, tot timpul cu frica în sân.
Apoi vorbiţi şi de felul în care aţi dus-o când războiul s-a sfârşit, cum aţi
suferit de frig şi de foame. Tatăl dumneavoastră a fost de fapt şi el o victimă
a războiului şi, dacă nenorocirea asta n-ar fi avut loc, ar fi putut deveni şi el
un chirurg cu o carieră deosebită, aşa cum spuneţi că visa. Războiul însă i-a
schimbat soarta şi a făcut dintr-un salvator de vieţi un aducător de moarte.
I-am citit mătuşii scrisoarea dumneavoastră, i-am citit-o şi tatii, şi multora
din apropiere, dintre cei care au trăit acele vremuri. La sfârşit, toţi erau cu
ochii în lacrimi şi nu mai conteneau din suspine. Trebuie să fi fost doar un
copil de patru sau cinci ani când tatăl dumneavoastră era la Pingdu, nu aveţi
deci motiv să vă luaţi asupră crimele petrecute în acea vreme. Totuşi o
faceţi, cu îndrăzneala de a purta pe umeri o povară atât de grea, cu dorinţa
de a face totul pentru a şterge crimele generaţiei dinaintea dumneavoastră.
Ştim că vă chinuiţi, şi vă preţuim cu atât mai mult simţul responsabilităţii.
Exact asta îi lipseşte cumplit lumii de acum. Dacă fiecare ar scruta trecutul
şi pe sine cu acelaşi simţ al răspunderii şi cu aceeaşi luciditate ca
dumneavoastră, omenirea s-ar putea feri să mai facă astfel de acte
nebuneşti.
Mătuşa, tata şi ceilalţi de aici o să vă primim cu căldură, dacă veţi mai avea
dorinţa să veniţi în comuna Dongbei. Mătuşa spune că vă va însoţi la
Pingdu. Ea mi-a spus aşa, doar pentru mine, că nu-i păstrase tatălui
dumneavoastră o amintire rea. Au fost mulţi dintre ofiţerii de ocupaţie care,
aşa cum se arată în filmele chinezeşti, s-au comportat ca nişte sălbatici, au
fost brutali şi cruzi până la limita maximă, dar au fost şi unii, aşa ca tatăl
dumneavoastră, distinşi şi politicoşi cu oamenii, cum l-a şi caracterizat
mătuşa – „unul ce nu era prea rău printre atâţia răi“.
M-am întors la Gaomi la început de iunie şi sunt deja aici de o lună. În acest
timp am făcut câteva anchete sociologice, ca pregătire la piesa de teatru
care o s-o aibă pe mătuşa drept material. Ca să răspund cererii
dumneavoastră, continui în acelaşi timp să vă spun povestea ei, tot la modul
epistolar. De altfel, aşa cum bine m-aţi sfătuit, o să mă străduiesc să
consemnez în scrisori şi mai mult din cele pe care le-am trăit eu însumi.
Mătuşa şi tata m-au rugat să vă transmit dumneavoastră şi familiei salutările
lor calde.
Sunteţi bine-venit printre noi la Dongbei,
Mormoloc
 Gaomi, iulie 2003

I
Domnule, ziua de 7 iulie 1979 a fost ziua căsătoriei mele. Mireasa, Wang
Renmei, era colegă cu mine în şcoala primară. Avea şi ea, ca şi mine, nişte
picioare lungi ca regele cocostârcilor; când i le vedeam, inima mi-o lua
razna. Aveam optsprezece ani şi ne-am întâlnit la fântână, când mă dusesem
după apă. Îi scăpase găleata înapoi în apă şi-i tot dădea ocol, necăjită. M-am
plecat pe ghiz- durile fântânii s-o ajut s-o tragă afară. Norocul a fost de
partea mea în acea zi, am reuşit să prind găleata de la prima încercare. Ea a
scos un suspin plin de admiraţie:
— Hei, Fuguţă, eşti campionul pescuitorilor de găleţi!
Ea era pe atunci suplinitoare la şcoala primară şi preda educaţia fizică.
Înaltă, cu gâtul subţire şi lung, cu capul cam mic şi cu două codiţe scurte pe
spate.
— Wang Renmei, am bolborosit eu, aş vrea să-ţi spun ceva.
— Ce anume? m-a întrebat ea.
— Wang-Fiericică şi Chen-Nas sunt împreună, ştiai?
A rămas o clipă surprinsă, apoi a izbucnit într-un râs în hohote. Mi-a
răspuns râzând:
— Fuguţă, vorbeşti în dodii! Wang-Fiericică e aşa de mică, iar Chen-Nas e
cât un bivol, cum ar putea fi împreună?
Apoi, ca şi cum îi venise ceva anume în minte, se înroşi toată şi se îndoi de
râs.
I-am spus cât am putut de serios:
— Nu vorbesc aiurea, zău, să mă transform în câine dacă nu spun adevărul.
I-am văzut cu ochii mei!
— Ce-ai văzut? mă întrebă Wang Renmei.
Am continuat cu glas scăzut:
— Am să-ţi spun, dar să nu repeţi nimănui. Ieri-seară, ieşeam de la lucru, şi
cum eram aproape de arie, am auzit voci înăbuşite care răzbăteau din
spatele batozei. M-am apropiat tiptil şi am ciulit urechea. Erau Chen-Nas şi
Wang-Fiericică prinşi într-o discuţie intimă. Am auzit-o pe ea spunând:
„Frate mai mare Chen-Nas, să n-ai grijă, deşi-s pitică, sunt foarte sănătoasă
şi o să-ţi fac un băiat zdravăn, precis…“
Wang Renmei s-a îndoit din nou de râs. Am întrebat-o:
— Vrei să asculţi mai departe sau nu?
— Da, spune, după aceea ce-au mai făcut?
— După aceea… cred că s-au îmbrăţişat.
— Vorbeşti prostii, cum să se îmbrăţişeze?…
— Ce, crezi că-ţi spun prostii? Te întrebi cum au facut-o? Au găsit ei cum,
fireşte! Chen-Nas a luat-o în braţe ca pe un copilaş şi s-au îmbrăţişat după
plac, şi gata.
Wang se înroşi iar şi zise:
— Fuguţă, eşti o puşlama, şi Chen-Nas – şi el!
I-am replicat:
— Wang Renmei, până şi Chen-Nas şi Wang-Fiericică sunt iubiţi, de ce n-
am putea fi şi noi prieteni măcar?
A rămas uimită, apoi a râs brusc şi m-a întrebat:
— De ce vrei să fii prietenul meu?
I-am răspuns:
— Pentru că avem, şi tu, şi eu, picioare lungi. Mătuşa spune că dacă ne
căsătorim, mai mult ca sigur că şi copilul nostru o să aibă picioare lungi, şi
putem să-l pregătim să facem din el un campion mondial.
Ea a spus râzând:
— E hâtră, are haz mătuşa ta. Nu numai suturează, dar face şi lipeli ca o
peţitoare!
Wang Renmei plecă cu găleata recuperată cu tot. Se deplasa ca vântul, făcea
paşi mari cu picioarele ei lungi, cobiliţa tremura, iar găleţile se balansau
gata parcă să-şi ia zborul.
După aceea eu am plecat din satul natal ca să intru în armată. Câţiva ani mai
târziu, am auzit că se logodise cu Xiao-Buză de jos. Şi el era suplinitor la
Liceul Agricol unde preda limba şi literatura chineza. Scrisese şi o nuvelă,
Imn cărbunilor, publicată în suplimentul de la Cotidianul maselor, şi care
făcuse vâlvă în ţinutul nostru Dongbei. Primind eu aceste veşti, am fost dat
peste cap. Tocmai el, care nici nu mâncase cărbune, el din toţi colegii era
cel care scrisese o astfel de proză. Făcea o bună alegere Wang Renmei.
Când Xiao-Buză de jos a intrat la universitate, taică-său a făcut să
pocnească în stradă trei şiruri de pocnitori, apoi a plătit o echipă de proiecţii
şi a instalat un ecran pe terenul de sport al şcolii primare, unde au rulat
filme timp de trei seri. Pe atunci, eu mă întorceam de la războiul pentru
apărarea Vietnamului. Obţinusem o citare de gradul trei şi fusesem
promovat ofiţer. Mulţi voiau să mă peţească. Mătuşa mi-a spus: „Fuguţă,
am să-ţi prezint o fată foarte bună, precis o să fii mulţumit“. Mama întrebă:
„Cine-i?“ Mătuşa răspunse: „Micuţa Leoaică, ucenica mea”. Mama din nou:
„Păi are peste treizeci de ani!“ „Are chiar treizeci", a confirmat mătuşa.
Mama remarcă: „Fuguţă n-are decât douăzeci şi şase“. „O nevastă e bine să
fie mai mare, ştie să iubească.” Am intervenit: „Micuţa Leoaică e grozavă,
dar Wang-Ficat e mort după ea de zece ani, nu-i pot lua unui prieten ceea ce
iubeşte!” Mătuşa interveni: „Wang-Ficat? Îndrăzneşte să-şi ridice el nasul la
ea, ca un broscoi râios care vrea să mănânce carne de lebădă? Micuţa
Leoaică o să se mărite cu oricine altcineva decât cu el. Wang-Picior, în
fiecare zi de târg, încovoiat de şale şi sprijinit în baston, vine la spital şi face
tămbălău ca să-mi păteze bunul renume. Face asta de ani de zile. M-a
jumulit de mai bine de opt sute de yuani pentru aşa-zisa cheltuială pentru
întăritoare”. Mama a compătimit-o: „Wang-Picior ăsta cam joacă teatru”.
Mânioasă, mătuşa o corectă: „Niciun cam, se preface de-a binelea! După ce
mă jumuleşte pe mine, fuge în târg şi se îndoapă cu friptură şi cu tărie.
Odată beat, devine drept ca lumânarea şi se pune iar pe tămbălău. De ce-oi
fi întâlnit eu în viaţă numai puşlamale din astea? Să nu mai vorbim de
ticălosul de Xiao-Buză de sus, care aproape m-a terminat în timpul
Revoluţiei Culturale cu persecuţiile. Acum face pe bătrânelul de treabă şi-şi
leagănă evantaiul în pridvor bucurându-se de linişte. Am auzit că fiu-său a
reuşit la universitate. Nu e cum spune proverbul: «După faptă, şi răsplată».
Acum cei buni nu primesc nimic în schimbul faptelor lor bune, iar ticăloşii
se bucură de viaţă în linişte” Mama interveni: „Adevărata răsplată există,
numai că trebuie s-o aştepţi!”
— Dar până când? Uite, eu am albit.
După plecarea mătuşii, mama suspină emoţionată încă:
— N-a dus mătuşa o viaţă uşoară!
Am întrebat:
— Am auzit că până la urmă Yang Lin s-a întors după mătuşa.
Mama mi-a răspuns:
— După cum spune ea, s-a întors cu adevărat. Cică ajunsese delegat special
la regiune şi venise cu maşină mică. I-a cerut iertare mătuşii şi i-a spus că
voia s-o ia de nevastă ca să-şi şteargă remuşcările pentru ceea ce îndurase
ea în timpul Revoluţiei Culturale. Mătuşa ta i-a retezat-o scurt.
Cum stăteam noi aşa şi vorbeam de mătuşa, Wang Renmei intră brusc în
cameră.
— Mătuşă, se adresă ea mamei, am auzit că Fuguţă caută peste tot o
nevastă, ce ziceţi de mine?
— Dar n-ai deja pe cineva, fată dragă? o întrebă mama.
— Am rupt-o cu el.
— A, deci vechea poveste, şi-a lăsat femeia după ce a reuşit la examen, asta
a făcut Chen Shimei, nu-i aşa? spuse mama indignată.
— Mătuşă, nu el m-a lăsat, eu nu l-am mai vrut, preciză Wang Renmei. Ce-i
aşa de nemaipomenit să reuşeşti la universitate? Şi au lansat şi petarde, au
dat şi filme, prea multă înfumurare. Fuguţă şi el a înaintat în grad, dar n-a
făcut caz de asta. Întors acasă o să lucreze la câmp ca toţi ceilalţi.
— Fata mea, Fuguţă al nostru nu e destul de bun pentru tine, spuse mama.
— Mătuşă, tot ce spui nu contează, să-l întrebăm pe Fuguţă. Fuguţă, vreau
să-ţi fiu nevastă ca să-ţi nasc un campion mondial, ce zici?
— Da, am răspuns eu, cu ochii lipiţi de picioarele ei.

II
În dimineaţa nunţii noastre, era o vreme închisă. Cerul acoperit de nori
negri bubuia de tunete. Apoi ploaia se dezlănţui în rafale. Mama ne tot
bătea la cap:
— Yuan-Obraz ăsta zicea că ţi-a ales o zi norocoasă, şi uite că-i potopul.
După ce s-a făcut ora zece, Wang Renmei, însoţită de două verişoare
primare după tată, a sosit înfruntând ploaia. Erau toate îmbrăcate în pelerine
de ploaie, de ziceai că-s gata să plece pe dig la stăvilirea inundaţiei.
Înălţasem în curte un soi de copac cu frunze de plastic şi încropisem o sobă.
Stăteam în faţa ei şi suflam ca să înteţesc focul să fiarbă apa. Vărul meu
primar, Cinci Simţuri, tinerel şi needucat cum era, spuse:
— Hei, erou de război, mireasa a trecut pragul şi tu stai aici pe vine şi fierbi
apă?
— Hai atunci, vino şi fă-o tu în locul meu! i-am răspuns.
— Dar mătuşa m-a pus să lansez petarde, şi cu ploaia asta, îmi trebuie ceva
tehnică!
Mama, care stătea în prag, i-a strigat:
— Cinci Simţuri, opreşte-ţi pălăvrăgeala şi dă drumul petardelor!
Acesta scoase din sân un şirag de pocnitori ocrotite în plastic, aprinse fitilul
ţinându-le direct în mână, şi le lansă în ploaie, îndreptând în sus umbrela.
Fumul nu se împrăştie, ci-l învălui. Copiii care priveau, uzi leoarcă, bătură
din palme, ţopăind şi strigând:
— Cinci Simţuri, Cinci Simţuri cu capul în fum!
— Ce tot strigă acolo jivinele alea mici? întrebă mama.
De obicei, când intră mireasa în casa socrilor, trebuie să se ferească să
spună ceva. După ce trece de tindă, trebuie să intre în camera nupţială şi să
se aşeze pe kang, conform formulei de „aşezare în pat“. Dar Wang Renmei
rămăsese pironită în curte şi se uita la ce făcea Cinci Simţuri. Fumul îi
înnegrise acestuia faţa, de ziceai c-a ieşit direct din sobă. Wang Renmei
râdea în hohote. Verişoarele însoţitoare, domnişoare de onoare, o traseră
încet de mânecă, dar ea nu le dădu atenţie. Era încălţată cu pantofi de
plastic cu tocuri înalte, care o făceau şi mai semeaţă, ca un copăcel. Cinci
Simţuri o măsură din cap până-n picioare şi spuse:
— Cumnată, celui ce-o să te ia în braţe îi trebuie o scară.
— Cinci Simţuri, ia fă bine şi ţine-ţi gura! îi aruncă mama în timp ce
mireasa interveni şi ea.
— Cinci Simţuri, nătărău ce eşti! Nici măcar Wang-Fiericică şi Wang-Ficat
n-au nevoie de scară.
Auzind mireasa cum îl ia în primire pe verişor, vorbind aşa în picioare în
mijlocul curţii, mătuşile şi cumnatele începură şi şuşotească. Cu lopata de
cărbune în mână, am ieşit şi eu la vedere. Copiii au început să aplaude:
„Uite-l pe erou! Uite-l pe erou!“ Eram în uniformă militară nouă şi aveam
prinsă pe piept decoraţia. Cum stăteam aşa, cu lopata în mână, cu faţa
mânjită, eram pesemne tare caraghios. Wang Renmei se-ndoia de râs. Eram
încurcat, nu ştiam ce să fac, să râd şi eu sau să plâng. Wang Renmei părea
puţin cam într-o doagă. Mama strigă atunci:
— Adu-o repede în casă!
Atunci i-am spus şi eu glumind:
— Doamnă, poftiţi în camera nupţială, vă rog!
Wang Renmei răspunse:
— Te sufoci în casă, aici e mai răcoare.
Copiii aplaudară.
Am intrat în casă şi am adus o tărtăcuţă plină cu bomboane, am fugit la
poartă şi le-am aruncat pe uliţă. Copiii s-au repezit asupra lor ca un roi de
albinuţe, smulgându-şi-le din mâini. Am prins-o pe Wang Renmei de
încheietura mâinii şi am tras-o în casă. Uşa era prea scundă, s-a lovit la
frunte şi a ţipat:
— Aoleu, măiculiţă, mi-am spart capul.
Mătuşile şi cumnatele s-au cutremurat cu toate de râs.
Casa era prea strâmtă pentru câtă lume se adunase, nu puteai nici să-ţi mişti
fundul. Tinerele însoţitoare îşi scoaseră fulgarinele care şiroiau de apă, dar
nu găsiră alt loc să le anine decât canatul uşii. Se udase pe jos, şi toţi
căraseră pe încălţări noroiul în casă unde se făcuse o mizerie din noroi şi
apă, încât încăperea arăta jalnic. Era puţin loc, kang-ul n-avea nici doi
metri, şi la căpătâi erau patru cuverturi, două pături de lână noi-nouţe, două
covoraşe matlasate şi două perne, toate trimise de familia miresei, stivuite
până sus la baldachinul de hârtie. Numai ce se lăsă pe pat, Wang Renmei
exclamă:
— O, măiculiţă, ăsta nu-i kang, e o tigaie de făcut clătite!
Mama s-a supărat, a lovit podeaua cu bastonul şi a spus:
— Da, e o tigaie de clătite şi mătăluţă o să-mi stai acolo să vedem dacă o să
ţi se prăjească bucile!
Pe Wang Renmei o apucă din nou râsul şi-mi şopti:
— Fuguţă, mama ta are simţul umorului. Dacă-mi prăjesc fundul, cum o să
mai aduc pe lume un campion mondial?
Eram cumplit de furios, dar nu puteam izbucni într-o astfel de zi de
sărbătoare. Am pipăit cuvertura de pe kang şi, într-adevăr, frigea. Erau
mulţi oaspeţi, şi cum toate femeile din familie se ocupau de masă, cele două
sobe din încăperea de alături ardeau neîntrerupt ca să se poată coace
pâinicelele în abur, să se călească mâncarea în tigăi şi să fiarbă tăiţeii.
Aşadar, kang-ul era gata să ia foc. Am luat o cuvertură, am împăturit-o în
patru, am pus-o pe kang, şi am invitat-o pe Wang Renmei:
— Doamnă, vă rog să vă aşezaţi!
Wang Renmei pufni în râs şi spuse:
— Fuguţă, caraghios mai eşti să-mi spui doamnă, spune-mi cum se spune
pe aici, nevastă, sau spune-mi cum îmi spuneai înainte, Renmei.
N-am mai găsit nimic de spus, o luasem de nevastă pe nebuna asta, ce mai
puteam să spun? Nu-şi dăduse seama că folosisem cuvântul „doamnă” ca s-
o iau în răspăr şi să-i arăt că-s nemulţumit de ea.
— Bine, nevastă, Renmei, te rog să te urci pe kang!
Cu ajutorul verişoarelor, i-am scos încălţările şi ciorapii de nailon uzi
fleaşcă şi am ridicat-o pe kang. Când s-a îndreptat de şale a atins cu capul
baldachinul. În acest cadru miniatural, părea şi mai înaltă, şi picioarele ei de
cocostârc păreau că nu se mai termină. Nu avea laba piciorului delicată, era
aproape cât a mea. Se tot rotea în kang-ul acesta care n-avea nici doi metri
pătraţi. În mod obişnuit, domnişoarele de onoare trebuiau să stea pe
marginea patului cu mireasa, dar ea ocupa aproape tot spaţiul. Una din fete
rămase în picioare într-un colţ, iar alta se aşezase. Ca să-şi scoată şi mai tare
în evidenţă înălţimea, Wang Renmei se înălţă în vârful picioarelor, ridicând
cu capul baldachinul de hârtie. Părea o joacă, se rotea, sărea, şi capul i se
izbea de hârtia acoperitoare. Sprijinită de canatul uşii, mama intră ca să
arunce o privire şi spuse:
— Noră, dacă rupi patul tot sărind aşa, unde o să mai dormi la noapte?
Ea râse scurt şi răspunse:
— Dacă se întâmplă asta, o să dorm pe jos.
Pe seară a venit şi mătuşa la masă. Cum a intrat, s-a pornit:
— Mătuşa voastră a venit să vă felicite, şi nu-i nimeni să primească urările,
cum vine asta?
Am ieşit grabnic s-o întâmpinăm. Mama a spus:
— Gândeam că nu mai vii pe ploaia asta.
Mătuşa avea o umbrelă din pânză impermeabilă, îşi suflecase pantalonii şi
mergea în picioarele goale cu pantofii la subsuoară
— Ce ploaie, şi de ploua cu săbii şi tot aş fi venit, spuse mătuşa. Nepotul
meu e erou, şi să nu vin eu când se însoară un erou?
I-am răspuns:
— Mătuşă, despre ce erou vorbeşti? Eu sunt la popotă, sunt bucătar, n-am
văzut nici umbra duşmanului.
— Chiar un simplu bucătar este important, cum ar putea un soldat nehrănit
bine să dea asaltul asupra liniilor duşmanului? Apoi a continuat: Daţi-mi
repede ceva de mâncare, că trebuie să mă întorc devreme, altfel, dacă apele
râului ies din matcă şi îneacă podul, n-o s-o mai pot face!
— Dacă se-ntâmplă aşa, a replicat mama, o să te odihneşti şi tu o zi, două la
tine acasă, de mult nu te-am mai ascultat; astă seară o să ne povesteşti după
plac.
— Cu neputinţă, am mâine o întrunire la Conferinţa Politică Consultativă a
Poporului.
— Fuguţă, nici nu ştii, a spus mama, mătuşa ta a avansat, este în Comitetul
Permanent al Conferinţei.
— Las-o aşa, spuse mătuşa, m-au pus acolo de umplutură, ca să se facă
numărul, asta-i tot.
Mătuşa intră în încăperea din apus şi iscă oarece zăpăceală printre cei
prezenţi, invitaţi şi rude. Cei aşezaţi pe kang s-au strâns şi s-au lăsat jos
pentru a-i face loc. Ea a spus:
— Staţi acolo, mănânc şi eu ceva şi plec de îndată.
Mama îi ceru surorii mele mai mari să-i aducă repede mătuşii mâncare.
Mătuşa ridică singură capacul şi scoase o pâinicică coaptă în aburi. Era
fierbinte şi o tot întorcea în mâini şi sufla cu zgomot să nu se frigă. A rupt-o
în două şi a pus înăuntru carne de vită fiartă tot la abur şi asezonată cu sos
de orez condimentat. A strâns-o apoi, împachetând-o, şi a muşcat zdravăn.
A spus cu gura plină:
— Mănânc aşa, nu mai e cazul să aduci castronel sau farfurie, mi-e mai la-
ndemână aşa. De când îmi fac meseria, ştiu că mă pot bizui pe degetele
mele, mâncarea n-o să-mi cadă niciodată. Continuă, mâncând: Arătaţi-mi
camera nupţială!
Wang Renmei, căreia kang-ul i se păruse prea fierbinte, stătea pe pervazul
ferestrei şi, la lumina de-afară, citea nişte benzi desenate şi râdea.
— Uite-o pe mătuşa! am spus.
Wang Renmei sări jos, strânse mâna mătuşii şi i se adresă:
— Mătuşă, voiam să-ţi cer ceva, şi uite că ai venit.
— Da, ce anume? o întrebă mătuşa.
Wang Renmei coborî vocea şi continuă:
— Am auzit că aveţi un leac care te poate face să ai gemeni.
Mătuşa îi replică cu dispreţ:
— Şi unde, mă rog, ai auzit asta?
— Wang-Fiericică spune aşa.
— Vorbe goale, zvonuri! spuse mătuşa.
Se înecase cu pâinicică, aşa că tuşi şi se înroşi la faţă. Sora mea îi întinse un
bol cu apă şi ea bău, se bătu pe burtă, şi spuse cu seriozitate:
— Chiar de ar exista aşa ceva, cine ar îndrăzni să-l dea pe piaţă şi să-l
prescrie?
— Wang-Fiericică spune că-n satul familiei Chen o femeie ar fi luat aşa
ceva scris pe reţetă chiar de dumneata şi că a adus pe lume un dragon şi un
phoenix, spuse Wang Renmei.
Mătuşa îşi îndesă în gură pâinicică pe care i-o dăduse soră-mii s-o ţină şi
spuse:
— Simt că turbez, Wang-Fiericică e o mică mincinoasă, şi ce m-am mai
străduit să-i scot din pântece copilaşul. Ea însă, fără conştiinţă cum e,
scorneşte trăsnăi pe seama mea. Când o mai întâlnesc o să-i întorc la ceafă
gura spurcată.
— Mătuşă, nu te mânia aşa, am spus eu, şi i-am dat pe furiş o lovitură cu
piciorul lui Wang Renmei, şoptindu-i: Tacă-ţi fleanca!
Ea a ţipat anume:
— Aoleu, măiculiţă, îmi rupi piciorul!
Mama i s-a adresat furioasă:
— Laba de câine nu se rupe!
— Soacră, a strigat Wang Renmei, nu-i adevărat ce spui! Câinele mare
galben pe care-l are al doilea frăţior al tatii are laba ruptă de pisica de fier a
lui Xiao-Buză de sus.
Acesta, după ce se pensionase şi se întorsese în sat, se ocupa în mod special
de ticăloşii, omora vietăţi. Îşi meşterise o carabină cu care ucidea tot ce
zbura, chiar şi coţofenele, pe care sătenii le credeau aducătoare de noroc.
Pentru a prinde peşti, îşi făcuse o plasă ucigaşă cu ochiuri foarte fine şi nu
lăsa să-i scape nimic, nici măcar puietul de-o şchioapă. Îşi mai fabricase şi o
capcană, pisica de fier, pe care o îngropa în pădure şi prin cimitirele
sălbăticite, ca să prindă viezuri şi dihori. Câinele unchiului lui Wang
Renmei călcase din greşeală pe pisica de fier şi-şi prinsese şi zdrobise laba.
Auzind numele lui Xiao-Buză de sus, mătuşa se schimbă la faţă şi vorbi
scrâşnind din dinţi de mânie:
— Ticălosul acesta ar fi trebuit de mult să fie pedepsit de Cer cu cinci
fulgere, dar el o duce bine, mănâncă şi bea pe plac, e sănătos ca un bivol,
de-ţi vine să crezi că şi Cerului îi e teamă de lucrul rău.
— Mătuşă, spuse Wang Renmei, dacă Cerului îi e frică de el mie nu-mi
este, o să te răzbun eu.
Mătuşa se înveseli şi izbucni într-un râs puternic:
— Noră de nepot cum îmi eşti, am să fiu sinceră cu tine. Când mi-a spus
nepotul acesta că vrea să te ia de nevastă, n-am fost de acord, dar, când l-am
auzit că vrei s-o rupi cu fiul lui Xiao-Buză de sus, mi-am schimbat părerea.
Mi-am zis: halal, fata asta are caracter. Ce dacă-i student? Mai apoi, copiii
din familia noastră nu numai c-o să meargă la universitate, dar o să fie la
una renumită ca Beida, Qinghua sau Cambridge şi Oxford. Şi o să facă şi
masterat şi doctorat. O să fie profesori, oameni de ştiinţă, şi, da, sigur, şi
campioni mondiali!
Wang Renmei prinse ocazia:
— În cazul acesta, mătuşă, dă-mi leacul să fac gemeni ca să asigur familiei
Wan urmaşi grozavi şi să-l fac pe Xiao-Buză de sus negru de supărare.
— Cerule, nu degeaba se spune că eşti într-o doagă, ai pornit toată discuţia
asta ca să mă aduci la ce voiai tu. Mătuşa luă un ton serios: Voi, tinerii,
trebuie să ascultaţi Partidul, să-i fiţi alături, nu trebuie să aveţi idei ciudate.
Planificarea familială înseamnă o politică de bază a ţării, e un lucru de
primă importanţă. Când secretarul este la postul său de comandă, Partidul
merge pe direcţia indicată de el, el arată drumul, el dă exemplul. E de întărit
munca de cercetare, de ridicat tehnica şi de pus în practică măsurile
adoptate. Trebuie continuat cu mişcările de masă. Un singur copil pentru
fiecare cuplu, aceasta e politica înscrisă cu litere de foc şi de neschimbat
pentru următorii cincizeci de ani. Dacă nu e controlată populaţia, s-a zis cu
China! Fuguţă, tu eşti membru de partid, eşti şi soldat revoluţionar, tu
trebuie să fii un model, să dai exemplu.
— Mătuşă, dă-mi-l fără să ştie nimeni, o să-l înghit pe loc şi gata, nici
duhurile n-o să afle, continuă Wang Renmei.
— Ce copilă eşti, până la urmă pare că într-adevăr n-ai minte, spuse mătuşa;
îţi mai spun o dată, nu există un asemenea leac. Şi, chiar dacă ar exista, tot
nu ţi l-aş putea da. Mătuşa asta a ta este membră de partid, este membră a
Comitetului Permanent al Conferinţei Politice Consultative a Poporului
Chinez, şef adjunct al Grupului Restrâns de Planificare Familială, cum aş
putea să mă gândesc să înfrunt legea? Ţi-o spun clar, chiar dacă mătuşa asta
a ta a fost nedreptăţită, inima ei este tot roşie, şi n-o să se schimbe
niciodată. Atât cât e în viaţă, mătuşa ta îi aparţine Partidului, şi în moarte tot
Partidului o să-i aparţină, ca strigoi. Eu merg în direcţia pe care mi-o arată
Partidul. Fuguţă, nevastă-ta nu are minte, nu distinge uleiul de apă, dar ţie
trebuie să-ţi fie clare lucrurile, nu fă prostii. Unii o poreclesc pe mătuşa
voastră Regele Viu al Infernului, şi mătuşa e mândră de asta. Când se naşte
un copil aşa cum prevede planificarea, mătuşa arde tămâie şi se îmbăiază
înainte de a-l ajuta să vină pe lume. Dar când e vorba de cele care rămân
gravide peste planificare – şi mătuşa retează aerul cu mâna – ei bine, nu
poate fi vorba nici măcar de una care să scape din plasă.

III
Doi ani mai târziu, în cea de-a douăzeci şi treia zi a celei de-a
douăsprezecea luni din calendarul lunar, zi în care se sărbătoreşte Plecarea
 41
la Cer a Zeului Vetrei , a venit pe lume fiica mea. Vărul meu primar, Cinci
Simţuri, ne-a adus cu tractorul de la dispensarul comunei populare. Înainte
să plecăm înapoi, mătuşa mi-a spus:
— I-am pus nevestei tale un sterilet.
Wang Renmei şi-a tras baticul de pe cap şi i-a cerut foarte furioasă
explicaţii:
— Nici măcar n-am fost şi eu întrebată, de ce mi-aţi pus sterilet?
Mătuşa i-a pus la loc baticul şi i-a răspuns:
— Nevastă a nepotului meu, acoperă-te să nu răceşti! Steriletul este măsura
obligatorie după naşterea unui copil şi ea vine de la Consiliul Planificării
Familiale. Dacă te-ai fi măritat cu un ţăran, pentru că primul tău copil e
fetiţă, după opt ani aveai voie să-l scoţi, ca să mai faci un copil. Dar uite că
te-ai măritat cu nepo- tu-miu, care-i ofiţer, ca atare regula e şi mai aspră în
armată decât în sat. Dacă nu respecţi planificarea familială, eşti retrogradat
şi trimis să munceşti pământul, aşa că nu e cazul să te mai gândeşti la un al
doilea copil toată viaţa ta. Acesta-i preţul să fii nevastă de ofiţer.
Wang Renmei se puse pe bocit. Am luat în braţe bebeluşul adăpostit într-un
palton, am sărit în tractor şi i-am spus lui Cinci Simţuri:
— Porneşte!
Lăsând în urma ei un nor de fum negru, tărăboanţa o luă voios pe drumul de
ţară desfundat. Wang Renmei stătea întinsă, acoperită cu o pătură, scuturată
de hurducăturile drumului şerpuitor. Tot repeta:
— În numele cui mi-au pus sterilet fără să mă întrebe şi pe mine? În numele
cui ni se interzice dreptul de a mai avea alţi copii?
I-am spus, ajuns la capătul răbdării:
— Încetează din plâns! Asta-i politica naţională!
Ea se puse şi mai tare pe plâns, scoase capul de sub pătură şi se arătă vânătă
la faţă, cu buzele învineţite, iar prin păr cu paie de pe jos aninate.
— Politică naţională pe naiba! e politica pe care o practică aici mătuşa. În
districtul Jiao nu-s aşa de stricţi. Mătuşa ta vrea să-şi facă propria glorie şi
să urce în grad, nu-i de mirare că lumea o urăşte…
— Tacă-ţi gura, i-am tăiat-o eu. Dacă ai ceva de spus, fa-o acasă, dacă ragi
aşa pe drum, nu-ţi pasă că te aud oamenii şi râd de tine?
Şi-a dat pătura de pe ea, s-a aşezat şi, cu ochii holbaţi de furie, m-a întrebat:
— Cine râde de mine? Cine?
Pe lângă noi treceau neîntrerupt oameni pe bicicletă. Vântul dinspre nord
se-nvolbura, pe pământ se punea brumă, soarele roşu se înălţase pe cer, iar
aburii calzi scoşi din gură se transformau repede în chiciură pe gene şi
sprâncene. Nu mă simţeam prea bine văzându-i buzele învineţite, uscate şi
crăpate, părul nepieptănat şi privirea în gol, aşa că am mai ogoit-o cu câteva
vorbe bune:
— Bine, nu râde nimeni de tine, hai, culcă-te şi înveleşte-te, dacă te
îmbolnăveşti după ce-ai născut, nu e de glumă.
— Mi-e frică, mă simt ca un pin pe muntele Tai, care rezistă gerului iernii,
vântului şi ploii, dar în piept soarele se înalţă încă!
Am râs strâmb şi i-am replicat:
— Ştiu că eşti puternică, chiar eroică, păi nu-ţi doreşti tu încă un copil?
Dacă te îmbolnăveşti, cum o s-o reuşeşti?
Ochii i s-au luminat pe loc şi a zis plină de bucurie:
— Vrei, deci, un al doilea copil, ai spus-o! Cinci Simţuri, ai auzit, eşti
martor!
— Bine, sunt martor, a spus vărul meu din faţă, cu o voce stinsă.
Atunci s-a întins şi ea blândă şi şi-a tras cuvertura până peste cap. Am auzit-
o de sub cuvertură:
— Fuguţă, e în interesul tău să-ţi ţii cuvântul, altfel te paşte războiul!
Când tractorul a ajuns pe podeţul de la intrarea din sat, am văzut doi oameni
care se încăierau, oprindu-ne trecerea. Cei doi apucaţi erau Yuan-Obraz,
colegul meu din primară, şi Hao-Mâini mari, meşter popular, sculptor în
argilă. Acesta îl înşfăcase de mâini pe celălalt, şi colegul meu striga
zbătându-se:
— Dă-mi drumul! Dă-mi drumul!
Degeaba însă, nu se putea elibera. Cinci Simţuri cobori de pe tărăboanţă, se
îndreptă spre ei şi spuse:
— Ce-aveţi, fraţilor? V-a apucat harţa aşa de dimineaţă?
Yuan-Obraz răspunse:
— Ai picat la ţanc! Cinci Simţuri, ia judecă tu! Ăsta mergea împingându-şi
roaba şi eu veneam în urma lui cu bicicleta. El o luase pe stânga, şi eu mă
pregăteam să-l depăşesc pe dreapta, când dintr-odată a luat-o pe partea mea.
Noroc că am reflexe bune, am lăsat ghidonul şi am sărit jos pe pod, altfel aş
fi aterizat cu bicicletă cu tot dedesubt. Pe frigul acesta, dacă aş fi
supravieţuit căderii, aş fi putut să rămân beteag pe viaţă. Dar unchiul Hao,
de faţă, mă face pe mine vinovat de tărăşenie şi spune că din cauza mea i s-
a prăbuşit roaba.
Hao, de faţă, nu-l contrazicea, dar îl ţinea în continuare strâns de
încheieturi. Cu fetiţa în braţe, am sărit şi eu din tractor. Cum am atins
pământul îngheţat, o durere ciudată mi-a împuns inima. Era cu-adevărat ger
în dimineaţa aceea. M-am îndreptat şchiopătând spre pod. Am văzut pe jos
figurine de argilă colorate, unele sparte, unele întregi. La răsărit, o rablă de
bicicletă stătea pe gheaţa râului şi, alături, un steguleţ galben flendurit.
Ştiam că pe el era scris „mica jumătate de nemuritor”. Era vorba acolo de
Yuan-Obraz, care de mic era plin de energie, iar când crescuse, devenise
cineva special, care putea orice, cu magnetul scotea cuie din copita
42
bivolului, castra câinii şi porcii, asemănat de lume cu celebrul Ma Yi ,
priceput cum era şi la geomanţie, şi la interpretarea hexagramelor din
43
Clasica Schimbărilor . Din cauza asta, cineva îl numise „mica jumătate de
nemuritor”, şi el o luase de bună. Pe o bucată de pânză portocalie brodase
numele acesta şi făcuse un steguleţ pe care şi-l prinsese în spatele bicicletei.
Când dădea din pedale, steguleţul flutura în vânt. La târg, îşi înfigea
steguleţul la standul lui şi, după cum spunea, îi mergea bine.
Spre apus era roaba răsturnată, cu o bucată ruptă şi cu coşurile rostogolite
într-o parte şi-n alta, rupte, cu zecile de figurine de lut împrăştiate în
devălmăşie pe gheaţă. Cea mai mare parte din ele erau sparte, pe când altele
păreau neatinse, la o primă vedere.
Hao-Mâini mari era un ins ciudat, un om care se făcea temut şi respectat.
Era înzestrat de natură cu mâini măiastre. Îşi frământa lutul cu ochii la tine
şi într-o clipită meşterea o figurină care-ţi semăna leit. Nu încetase să facă
copilaşi din argilă nici în timpul Revoluţiei Culturale. Şi străbunicul său, şi
bunicul său se îndeletniciseră tot cu asta. El ridicase meşteşugul la artă şi
trăia din asta. Nu era uşor, ar fi putut foarte bine meşteri câini, maimuţe,
tigri sau alte obiecte artizanale simple care ar fi avut căutare pe piaţă, dat
fiind că erau pe placul copiilor. De fapt, ce făcea el se adresa tot copiilor, lor
le plăcea să se joace cu figurinele, şi părinţii scoteau bănuţul să le cumpere.
Totuşi, Hao-Mâini mari nu făcea decât copilaşi din argilă. Casa lui avea
cinci încăperi principale şi patru ca anexe, iar în curte îşi făcuse o magazie
mare, iar casa şi magazia erau pline de figurine, unele terminate, cu faţa
pictată, cu ochii şi sprâncenele desenate, altele pe jumătate gata, care urmau
să fie colorate. Pe kang-ul lui rămăsese puţin loc de dormit, jur împrejur
copilaşii din lut erau aşezaţi în rânduri strânse. El trecuse de patruzeci de
ani, avea o faţă tăbăcită, părul şi barba îi erau încărunţite, iar pe spate avea
o coadă mică. Erau şi în celelalte sate meşteri de figurine, dar ei foloseau
tiparul, şi toate figurinele erau la fel. El le făcea cu mâna, şi fiecare era
unică, nu semăna cu o alta. Puteai spune că în zona Dongbeiului nostru,
fiecare copil îşi avea sosia din argilă, fiecare putea găsi figurina lui de mic.
Se mai spunea că nu le vindea decât atunci când nu mai avea ce mânca.
Atunci când le vindea, avea ochii în lacrimi, ca şi cum şi-ar fi vândut
propriii copii. Acum, că i se spărseseră atâtea figurine, era probabil foarte
îndurerat. De aceea nu-l slăbea din strânsoare pe Yuan-Obraz.
Cu fetiţa în braţe, m-am dus până în faţa lor. Fusesem soldat atâta vreme, şi
acum, când mă îmbrăcam în civil, nu mă prea simţeam în largul meu, aşa că
atunci când mă dusesem la spital cu Wang Renmei îmi pusesem hainele
militare. Un tânăr ofiţer cu un bebeluş în braţe impunea. Am spus:
— Unchiule, dă-i drumul lui Yuan-Obraz, n-a vrut să se întâmple aşa.
— Da, aşa e, unchiule, n-am vrut, continuă Yuan plângând; iartă-mă, găsesc
eu pe cineva să repare roaba şi coşurile stricate, iar pentru figurinele sparte,
te despăgubesc.
— De dragul meu, al copilului şi al nevestei mele, lasă-l şi lasă-ne să
trecem.
Wang Renmei se aplecă din remorcă şi strigă:
— Unchiule Hao, fă-mi şi mie două păpuşi, doi băieţei care vreau să
semene ca două picături de apă.
Spuneau oamenii din sat că, atunci când cumpărai un bebeluş făcut de Hao-
Mâini mari, după ce-i puneai o pănglicuţă roşie la gât, îl agăţai la kang şi-i
făceai ofrande, năşteai un bebeluş care semăna cu păpuşa. Dacă ceilalţi
meşteri puneau figurinele pe jos şi lăsau oamenii să aleagă, cu Hao nu era
aşa. Ale lui erau în roabă, învelite. Când veneai să cumperi una, el te
examina atent, apoi băga mâna sub învelitoare şi pipăia figurinele, şi la
urmă îţi dădea una aleasă de el. Dacă cumpărătorul nu găsea că păpuşa e
destul de frumoasă, el nu i-o schimba. Cu un surâs trist în colţul buzelor,
părea că-l auzi spunând: „E vreun părinte care se plânge că-i urât copilul
lui?“ Atunci te uitai mai atent la bebeluşul dat şi-l găseai simpatic, plin de
viaţă şi de expresivitate. Hao-Mâini mari nu pomenea de preţ. Dacă nu-i
dădeai nimic, nici nu-ţi cerea nimic. Oricât îi dădeai, nu mulţumea. Cu
timpul, oamenii ajunseseră să creadă că dacă cumpărai un bebeluş de lut
chiar tocmeai un copil adevărat. Cu cât se vorbea mai mult de el, cu atât se
crea legenda. Se spunea că, dacă bebeluşul de lut pe care ţi-l dădea era
fetiţă, o să ai mai mult ca sigur fetiţă. Dacă-ţi dădea băiat, urma să ai un
băiat. Dacă-ţi dădea două figurine, urma să ai gemeni. Parcă ar fi fost un
legământ fermecat care, dacă era descoperit, şi-ar fi pierdut efectul. Soţia
mea, Wang Renmei, căreia nu-i puteai băga minţile în cap, striga acum şi-i
cerea doi băieţi…
Când am auzit noi legenda despe Hao-Mâini mari, Wang Renmei era deja
gravidă, era deja prea târziu.
Hao-Mâini mari, de dragul meu, îl lăsă în pace pe Yuan-Obraz. Acesta îşi
frecă încheieturile şi spuse cu o faţă înnegurată:
— Azi a fost o zi cu ghinion pentru mine, de cum am ieşit din casă, am
văzut o căţea care se pişa în dreptul meu şi uite ce-a ieşit!
Hao-Mâini mari se plecă, adună cioburile şi le puse în buzunarul interior al
hainei. Rămase în picioare la marginea podului ca să ne lase loc de trecut.
În barbă avea flori de chiciură, iar faţa îi era gravă şi impunătoare.
— Ce aveţi? mă întrebă Yuan-Obraz.
— O fetiţă.
— Nu-i nimic, data viitoare o să fie băiat.
— N-o să mai fie nicio dată viitoare!
— Nu-ţi fă griji, spuse el secretos, făcându-mi cu ochiul. Când o să vină
momentul, eu, fratele tău, o să te ajut.

IV

În prima zi din prima lună a Anului Câinelui, fiica mea făcea nouă zile de la
naştere. După obiceiurile de la ţară, în ziua asta se face o ceremonie mare la
care participă toate rudele şi prietenii nou-născutului. Cu o seară înainte îi
chemasem pe Cinci Simţuri şi pe Yuan-Obraz şi le-am dat sarcina să
împrumute mese, scaune şi bănci, apoi ceainice şi ceşti, pahare, farfurii şi
beţişoare. Făcusem socoteala că erau ca invitaţi aproximativ cincizeci de
persoane de ambele sexe. Pe cele două aripi, de răsărit şi de apus ale
clădirii, am pus două mese pentru bărbaţi, iar pe kang-ul mamei am pus o
masă pentru femei. Am făcut chiar eu meniul: opt feluri reci şi opt feluri
calde pentru fiecare din mese, iar la sfârşit, supă.
După ce a citit meniul, Yuan-Obraz a spus râzând:
— Fârtate, ce-ai hotărât tu nu merge, invitaţii tăi sunt ţărani cu stomac
zdravăn. Cu felurile astea abia au ce pune pe-o măsea. După părerea mea nu
e nevoie de atâtea feluri, important e să-i ghiftuieşti cu bucăţi serioase de
carne şi boluri pline cu alcool. Ieşi mai bine aşa cu un ospăţ potrivit pentru
lucrătorii pământului! Ce propui tu e prea rafinat, o să radă tot dintr-odată şi
după aia, când n-o să mai aibă ce mânca, crezi c-o să mai aştepte? O să-ţi
pierzi faţa de-a dreptul.
A trebuit să recunosc că are dreptate, aşa că l-am rugat pe Cinci Simţuri să
se ducă la târg şi să aducă cu cobiliţa cincizeci de jin de carne de porc nici
grasă, nici slabă şi zece pui fripţi, pui din cei mari şi scumpi. Eu urma să
tocmesc patruzeci de jin de doufu de la Wang Huan. Yuan-Obraz trebuia să
cumpere zece verze mari, zece jin de tăiţei din faină de cartofi şi zece litri
de rachiu de sorg. Familia lui Wang Renmei ne dădea două sute de ouă.
Tatăl soţiei mele, socrul meu deci, veni şi el să vadă dacă totul era cum
trebuie şi păru mulţumit: „Ginere dragă, e totul cum trebe! Familia voastră a
fost mereu cam strânsă la mână, şi asta a făcut să fiţi luaţi în tărbacă, dar de
data asta trebuie să schimbi tradiţia, să te arăţi generos, să faci ca fiecare
când pleacă să se ţină de burdihan. La un asemenea eveniment, trebuie să fii
la înălţime!”
Pe când deja jumătate din oaspeţi sosiseră, mi-am dat seama că uitasem
ţigările. M-am grăbit să-l trimit pe Cinci Simţuri la cooperativă. Chen-Nas
şi Wang-Fiericică tocmai intrau cu bebeluşul lor. Vărul meu arătă spre
cadoul pe care-l ducea Chen-Nas şi spuse mulţumit: „Nu mă mai ostenesc
să mă duc după ţigari”.
În ultima vreme Chen-Nas se îmbogăţise, se număra acum printre familiile
din sat ale căror venituri anuale ajungeau până la zece mii de yuani. El se
dusese la Shenzhen şi luase de acolo ceasuri electronice pe care le
revânduse tinerilor de la noi. Apoi de la Jinan cumpărase printr-o cunoştinţă
şi ţigări cu preţ de en-gros, şi o pusese să le vândă la târg pe Wang-
Fiericică.
Am văzut-o cum se descurca. Îşi aninase la piept un fel de cutie, care când
se deschidea devenea o tejgheluţă pe care se înfaţişau vederii pachetele de
ţigări. Purta o vestă vătuită care-ţi sărea în ochi cu florile ei albastre pe faţa
din bumbac. În spate, într-un săculeţ tot vătuit, stătea bebeluşul voinic
căruia nu i se vedeau decât nasul şi ochii. Nu puteau să n-o observe chiar şi
cei care n-o cunoşteau. Cei din partea locului ştiau că e nevasta negustorului
de ţigări Chen-Nas, şi că bebeluşul e al lor. Cei veniţi din alte locuri şi-or fi
spus fără îndoială că adolescentei cu surioara în spate nu-i era deloc uşor şi
că era tare drăguţă. Chen-Nas purta o vestă scorţoasă, şi sub ea un pulover
cu guler rulat din lână groasă. Faţa îi era tăbăcită, bărbia rasă era neagră-
vineţie, nasul mare şi cârn, ochii înfundaţi în orbite, cu pupile gri, părul
tuns.
Cinci Simţuri spuse:
— A sosit bogăţoiul!
— Ce bogăţoi, se opuse Chen-Nas, nu e decât un biet negustor ambulant!
Yuan-Obraz se băgă şi el:
— Aşa cum se spune în limba chineză, tovarişci!
Chen-Nas ridică punga pe care o ţinea în mână şi spuse:
— Vai ce frică mi-e de tine!
— Sunt ţigări? întrebă Yuan-Obraz. Hai că tocmai ne trebuie pentru oaspeţi.
Chen-Nas îi aruncă pachetul cu ţigări şi acesta îl prinse şi îl deschise. Erau
patru cartuşe de ţigări, marca Cocoşul.
— E clar că-ţi merge bine, dacă faci un asemenea dar!
— Stai, stai, Yuan-Obraz, spuse Wang-Fiericică cu vocea ei molatică, tu cu
gura asta a ta bogată îi faci şi pe morţi să danseze disco.
— Ei, surioară, scuze că-s nepoliticos, răspunse Yuan-Obraz, dar cum se
face că azi Chen-Nas nu te duce în braţe?
— Am să te pocnesc peste bot! spuse Wang-Fiericică supărată, dând din
mânuţe.
— Mamă, în baţe, în baţe! Micuţa Chen-Ureche, care-i ţinea cale, se postă
în faţa ei smiorcăindu-se, aproape cât ea de ’năltuţă.
— Chen-Ureche, hai că te ia unchiul, i-am spus, şi am luat-o în braţe.
Fetiţa începu să plângă. Tatăl o luă el, o bătu uşor pe spate şi-i spuse:
— Urechiuşă, nu mai plânge, nu visai tu să-l vezi pe unchiul din Armata de
Eliberare?
Fetiţa întinse braţele căutându-şi mama.
— Copila asta e timidă.
Chen-Nas o dădu pe fetiţă lui Wang-Fiericică, spunându-i:
— Ai văzut cum plângea mai adineauri şi se cerea să-l vadă pe unchiul
soldat?
Exact atunci, Wang Renmei strigă bătând în uşă:
— Wang-Fiericică, vino repede încoace!
Aceasta, cu Chen-Urechiuşă în braţe, arăta cam caraghios, ca un dulău care
ducea în gură o păpuşă mare, dar avea totodată şi ceva impunător.
Picioruşele ei mergeau repede, ceea ce te ducea cu gândul la personajele
care aleargă prin desenele animate.
— Fetiţa asta e tare frumuşică, am spus eu, parcă-i o păpuşică!
— Are strămoşi ruşi, cum să nu fie aşa, spuse Yuan-Obraz făcând cu ochiul,
apoi i se adresă lui Chen-Nas: Frăţioare, eşti fără îndurare, cică n-o laşi
liniştită noaptea întreagă pe cumnăţica.
— Gura! i-o reteză Nas.
— Cruţ-o, nu se lăsă Yuan-Obraz, cruţ-o dacă vrei să-ţi facă un băiat!
Chen-Nas îi trase un picior:
— Ţi-am spus să-ţi ţii gura!
Yuan-Obraz râse:
— Bine, bine, uite tac, dar chiar că-s invidios pe voi, luaţi de atâta vreme şi
tot vă îmbrăţişaţi şi vă mozoliţi, e limpede că-i vorba de dragoste liberă şi
nu de o căsătorie aranjată de părinţi.
Chen-Nas reluă:
— Fiecare familie le are pe ale ei…
I-am pipăit burta lui Chen-Nas şi i-am spus:
— Hai că începi să faci o burtă de general!
— Asta pentru că o duc bine, nici în vis n-aş fi crezut c-o să duc o astfel de
viaţă.
— Asta datorită preşedintelui Hua, care ne conduce acum, spuse Yuan-
Obraz.
— După mine, trebuie să-i mulţumim preşedintelui Mao, spuse Chen-Nas,
dacă nu pornea el lucrurile, totul ar fi fost ca înainte.
Veniseră între timp şi alţi oaspeţi şi stăteau în picioare în curte ascultând ce
vorbeam. Cei care deja se aşezaseră înăuntru, văzându-ne strânşi laolaltă,
ieşiră şi ei afară. Jin Xiu, un văr mai mic din partea fratelui mamei, îşi făcu
loc până în faţa lui Chen-Nas şi-i spuse:
— Frate Chen, toţi din sat vorbesc despre tine ca despre un erou de legendă!
Chen-Nas scoase o ţigară din pachet şi i-o întinse. Îşi aprinse şi el una şi,
înfundându-şi mâinile în vesta de piele, întrebă mândru:
— Şi ia zi, ce se povesteşte?
— Toţi spun că ai luat avionul spre Shenzhen cu zece yuani în buzunar.
Cică mergeai tacticos în urma unei delegaţii de ruşi, şi atunci funcţionarii,
crezând că şi tu faci parte din ea, s-au plecat adânc în faţa ta, iar tu le-ai
spus haraşo, haraşo. Te-ai dus la Shenzhen cu delegaţia asta şi te-ai cazat la
un hotel de lux, ai mâncat şi ai băut trei zile bune, ai primit şi o grămadă de
cadouri pe care le-ai vândut pe stradă. Cu banii luaţi ai cumpărat douăzeci
de ceasuri electronice, pe care apoi le-ai vândut în câştig, odată întors acasă.
Cu capitalul acesta ai plecat iar şi ai făcut asta de mai multe ori, şi astfel te-
ai îmbogăţit.
Chen-Nas îşi atinse nasul mare şi spuse:
— Zi înainte, continuă să-ţi născoceşti povestea!
Verişorul meu continuă:
— Apoi, cică te-ai dus la Jinan, şi cum hoinăreai pe străzi, ai întâlnit un
bătrân care plângea. Te-ai dus la el şi l-ai întrebat: „De ce plângeţi,
domnule?“ Bătrânul a răspuns: „Am ieşit să mă plimb puţin şi m-am
rătăcit”. Atunci l-ai însoţit acasă. Fiul bătrânului s-a nimerit să fie şeful
aprovizionării şi vânzării de ţigări. A văzut că eşti un om de treabă şi te-a
luat drept frate de cruce, şi aşa ai putut să cumperi ţigări la preţul de fabrică.
Chen-Nas îi trase un hohot de râs, apoi, potolit, spuse:
— Băieţică, nu cumva scrii vreun roman mătăluţă? Am să-ţi spun cum a
fost. Da, am luat avionul de mai multe ori, dar de fiecare dată mi-am plătit
locul. Cât despre Jinan, e drept că am ceva prieteni acolo, dar preţul la care
îmi vând mie ţigările e cu puţin mai mic decât cel de pe piaţă, sunt de
câştigat doar trei feni de pachet.
— Orice s-ar zice, eşti un descurcăreţ, spuse vărul meu, şi se vedea că o
spune din inimă. Tata mi-a spus să vin să te salut ca pe un învăţător al meu.
— Uite-l pe cel care-i grozav cu adevărat, spuse Chen-Nas arătându-l pe
Yuan-Obraz, el e priceput la ghicitul în stele – astrologie și geomanţie,
cunoaşte tot ce a fost acum cinci veacuri şi jumătate şi ce o să se întâmple
în cele cinci veacuri care urmează. Pe el trebuie să ţi-l iei ca învăţător!
— Fratele mare Yuan este şi el extraordinar, spuse verişorul meu, are
standul lui de ghicitor în târg la Xianzhuang, i s-a şi spus „jumătate de
nemuritor”. Când i-a dispărut mătuşii mele după tată găina cea bătrână,
Yuan a prezis: „Raţa merge pe malul apei, găina o ia pe pajişte, mergi de o
caută“. Şi mătuşa a găsit-o chiar acolo, într-un pâlc de iarbă.
Chen-Nas spuse:
— Ştiinţa lui nu e doar cea a ghicitului pe bază de trigrame. Are şi alte
talente. Ţi le poate împărtăşi şi ţie, ca astfel să trăieşti din ele până la
sfârşitul vieţii.
Cinci Simţuri îl îmboldi:
— Salută-ţi maestrul cu fruntea până la pământ!
— Mă onoraţi prea mult, zău aşa! Ceea ce fac eu n-o să mă ridice în rândul
celor sus-puşi, e una din meseriile cele mai neluate în seamă. Trebuie să ţi-l
iei de model pe propriul văr, să intri în armată să te faci ofiţer, sau să dai
examen şi să intri la universitate. Abia atunci o să ţi se deschidă în faţă un
viitor luminos şi o să fii respectat. Yuan-Nas continuă: nici ce face el, nici
ce fac eu nu-i cel mai de respectat lucru din lume. Facem meseriile astea
pentru că n-avem încotro, dar tu eşti tânăr, nu trebuie să te iei după noi.
Verişorul se împotrivi:
— Nu, voi aveţi talente, ca sa intri în armată, sa iei examenul la
universitate, nu-ţi trebuie cine ştie ce talent.
Chen-Nas interveni:
— Bine, bine, tinere prieten, tu o ţii pe a ta, e bine, când o să fie momentul,
o să lucrezi cu mine.
L-am întrebat pe Cinci Simţuri:
— Wang-Ficat nu vine?
— O, ăsta în mod sigur face de gardă la centrul de sănătate.
— Parc-ar fi vrăjit, nici trei cai nu l-ar urni din loc de-acolo răspunse Chen-
Nas.
— Casa asta a centrului de sănătate nu-i bine clădită, spuse secretos Yuan-
Obraz. Intrarea principală nu-i orientată cum trebuie, nici încăperile. Acum
vreo zece ani i-am spus câte ceva bunicului tău, rugându-l să le modifice, că
altfel e risc de nebunie. Bunicul tău a crezut că-i un soi de blestem pe care-l
arunc asupră-i, şi a vrut să mă bată cu biciul pe care-l avea în mână.
— Dar până la urmă ţi s-a adeverit profeţia?
— Păi vezi-l acum, sprijinit în baston, cocârjat, cum are o clipă de răgaz,
aleargă la centrul de sănătate şi face scandal, îi ia pe toţi la rost. Păi ce-i asta
decât că a luat-o razna? Cu Wang-Ficat e şi mai rău, el e ţăran adevărat, dar
gândeşte ca un mic burghez, s-a îndrăgostit de coşuroasa asta de Mica
Leoiacă şi şi-a pierdut cu totul minţile, păi nu-i asta nebunie?
Am încercat să dreg lucrurile:
— Bine, dragi rude şi prieteni, să nu mai plecăm urechea la toate
bazaconiile care se povestesc şi să trecem la masă, hai la masă!
Yuan-Obraz nu se lăsă:
44
— Nici curtea comunei populare nu are fengshui-ul cum trebuie. Intrarea
45
în yamen a fost întotdeauna spre sud, or cea principală a comunei populare
dă spre nord. Mai mult, chiar în faţă sunt abatoarele, toată ziua şişurile intră
albe şi ies roşii din corpurile animalelor, e acolo doar carne şi sânge, o
atmosferă de căsăpeală. M-am dus la comuna populară ca să le atrag
atenţia, dar m-au acuzat de superstiţii şi spirit feudal. Numai că nu m-au
arestat! Şi uite unde-am ajuns acum! Bătrânul secretar Qin Shan a fost lovit
de hemiplegie, frate-său, Qin He, e recunoscut ca dement. Secretarul nou,
Qiu, plecat încă cu zece persoane în sud la o anchetă, a avut un accident
cumplit cu morţi şi răniţi, se poate considera că a fost distrusă întreaga
echipă. Fengshui-ul e un lucru important, doar nu sunteţi voi mai ceva ca
împăratul, şi împăratul îl respectă.
— La masă! am strigat eu şi i-am dat o bleandă lui Yuan-Obraz; Maestre,
dacă fengshui-ul e important, mâncatul şi băutul sunt tot aşa!
— Dacă nu se schimbă intrarea principală la comuna populară, or să fie tot
felul de dereglări, lucruri ruşinoase, spuse Yuan-Obraz, o să vedeţi voi dacă
nu mă credeţi!

Numai din cauza dragostei sale fără speranţă pentru Micuţa Leoaică, Wang-
Ficat făcea tot felul de lucruri trăsnite, care-l făceau de batjocura lumii.
Oamenii le povesteau de câte ori aveau timp de taclale. Eu, în schimb, n-am
râs niciodată de el, căci aveam pentru el o milă imensă şi mult respect. Îmi
părea un adevărat geniu care nu-şi găsise locul şi timpul potrivite, un suflet
mare, neclintit în dragostea sa, care, dacă împrejurările i-ar fi fost propice,
ar fi compus pentru această pasiune un cântec care să dăinuie pe veci.
Pe când eram încă nişte copii, care nu ştiau nimic despre astfel de lucruri
dintre femeie şi bărbat, Wang-Ficat deja simţea fiorul dragostei pentru
Micuţa Leoaică. Îmi amintesc bine că atunci, cu mulţi ani în urmă, spusese
suspinând: „Micuţa Leoaică este cu adevărat frumoasă!“ Judecând drept, nu
pot spune deloc că era aşa, nu era nici macar drăguţă. Tare se mai trudise
mătuşa să mi-o prezinte, dar eu refuzasem politicos, pretextând că era
aleasa inimii lui Wang-Ficat. De fapt nu era pe gustul meu, dar asta nu
împiedica cu nimic ca ea să fie cea mai frumoasă femeie de sub Cer în ochii
colegului meu. S-o spunem elegant în stilul clasic: „Cel ce iubeşte o vede
46
pe legendara frumuseţe Xi Shi în persoana iubită”. O poţi spune şi mai
popular: „Ţestoasei i-a căzut cu tronc fasolea verde şi nu mai are ochi decât
pentru ea“.
După ce-i pusese Micuţei Leoaice la poştă prima scrisoare de dragoste,
Wang-Ficat era foarte agitat, mă dusese la dig şi-şi dezvăluise sentimentele.
Era în 1970, vara, şi tocmai ne luaserăm diploma de absolvenţi ai Liceului
Agricol. Apele umflate ale râului se revărsau năvalnic, la suprafaţă pluteau
paiele grânelor şi cadavrele animalelor; o pasăre singuratică zbura în linişte.
Tatăl lui Wang Renmei pescuia în apa mai liniştită de la mal; un coleg mai
tânăr ca noi, Li-Mână, stătea ciucit şi privea şi el tabloul.
— Îi spunem şi lui? întrebă Wang-Ficat.
— E doar un puşti, n-o să înţeleagă nimic!
Ne-am căţărat în salcia bătrână crescută la jumătatea pantei spre dig şi ne-
am aşezat alături pe o creangă care se pleca deasupra râului. Crenguţele se
lăsau în apă, iscând pe suprafaţa ei cerculeţe, unde tremurânde.
— Hai, dă-i drumul repede!
— Jură întâi că o să ţii secretul!
— Bine, jur! dacă o să dezvălui secretul lui Wang-Ficat, să cad în apă şi să
mor înecat!
— Uite, azi m-am hotărât şi am pus la poştă scrisoarea pe care i-am scris-o.
Era palid şi buzele îi tremurau.
— Cui i-ai scris-o? Ai un aer aşa serios, i-ai scris-o președintelui Mao?
— Eşti dus cu pluta, ce ai? îmi spuse Wang-Ficat. Ce legătură are
preşedintele Mao? O scrisoare pentru ea, ea, înţelegi?
— Care ea? am strigat eu, nerăbdător să aflu destinatara.
— Ai jurat să nu-mi dezvălui secretul!
— Am spus! Niciodată! Hai, spune odată, nu mă mai fierbe!
— Ea, o, ea… Ochii lui Wang-Ficat scăpărau cu lumini ciudate. Spuse
visător: E Mica mea Leoaică…
— De ce i-ai scris, vrei s-o iei de nevastă?
— Asta ar fi prea banal, prea obişnuit. Micuţa Leoaică atât de iubită e cea
căreia vreau să-i închin toată forţa vitală a tinereţii mele pentru a o iubi
înfocat, o, iubita mea, iartă-mă, am îmbrăţişat de mii de ori numele tău…
Am simţit că mă ia cu frig, mi s-a înfiorat pielea. Wang-Ficat îşi declama
transportat scrisoarea, îmbrăţişând trunchiul unui copac, cu faţa lipită de
scoarţa zgrunţuroasă şi cu lacrimi strălucindu-i în ochi.
— De când te-am zărit întâia dată acasă la Fuguţă, am căzut ca vrăjit. Şi de
atunci până acum, aşa cum va fi pe veci, inima mea e toată numai a ta, dacă
vrei s-o înghiţi, o scot din piept şi ţi-o dau, fără preget! Sunt fermecat de
faţa ta roşioară, de nasul tău în vânt, de buzele tale fragede, de părul zbârlit,
de ochii tăi plini de lumină. Vocea, parfumul tău, zâmbetul mă înnebunesc
de-a binelea. Când râzi, mi se învârte capul şi ameţesc, aş vrea să mă las în
genunchi, să-ţi îmbrăţişez picioarele, să-mi înalţ capul spre chipul tău
surâzător…
Învăţătorul Wang îşi ridică dintr-odată undiţa şi firul strălucitor împrăştie
picături de apă care străluceau în lumină ca perlele. În cârlig se prinsese o
broască galben-deschis, cât un bol de ceai, pe care o lovi de dig. Lovitura o
zăpăcise, astfel că rămase aşa pe spate, cu burta albă în sus, dând din lăbuţe,
înduioşătoare şi drăguţă.
Li-Mână scoase un chiot:
— O broască!
— O, Micuţă Leoaică, Micuţă Leoaică, te iubesc mai multa orice pe lume,
eu, un biet ţăran, din familie umilă, iar tu, ginecolog, care mănânci pâinea
statului, ştiu că între noi este o prăpastie, dar poate că n-o să mă
dispreţuieşti şi o să-mi arunci o privire, poate că după ce vei citi rândurile
astea o să zâmbeşti cu guriţa ta scumpă şi poate că o să rupi scrisoarea.
Poate că nici măcar n-o s-o citeşti şi o s-o arunci într-un coş de hârtii, dar
trebuie să-ţi spun, draga mea, că te iubesc nespus şi că, dacă îmi primeşti
dragostea, ca un tigru fioros cu aripi, ca un armăsar înşeuat cu o şa
împodobită, o să mă umplu de o forţă nebănuită, ca după o injecţie cu sânge
de cocoşel, aşa o să fiu de plin de energie şi elan! O să ai şi pâine, şi lapte!
Sunt sigur că, dacă-mi dai curaj, o să mă schimb şi o să devin şi eu un
funcţionar la stat, ca să fiu demn să-ţi stau alături.
— Hei, ce faceţi amândoi cocoţaţi pe creangă? Povestiţi un roman? ne
interpelă Li-Mână care ne descoperise.
— Dacă nu răspunzi chemării mele, iubita mea dragă, n-o să mă dau bătut,
n-o să renunţ, am să-ţi urmez paşii în tăcere, oriunde te-ai duce, o să mă las
în genunchi să-ţi sărut urmele, o să stau neclintit în faţa ferestrei tale, cu
privirea ţintuită de lumina din camera ta, de când se aprinde până când se
stinge, să devin o lumânare aş vrea, să ard pentru tine până pier. Iubită
dragă, dacă ar fi să mor pentru tine scuipând sânge, ar fi de ajuns să vii la
mormântul meu ca să fiu copleşit de fericire. Şi, dacă ai vărsa o lacrimă
pentru mine, lacrima asta minune, iubito, m-ar readuce la viaţă!
Acum îmi dispăruse teama aceea care mă înfiorase, eram treptat mişcat de
tirada sa atât de pasionată. Cine s-ar fi gândit c-o să se îndrăgostească
taman de Micuţa Leoaică, şi pe deasupra atât de înfocat, de orbeşte? Exact
în acest moment am simţit cum se deschide furtunos uşa pubertăţii noastre,
şi că Wag-Ficat îmi arăta calea. Sigur că nu ştiam ce este dragostea, dar mă
atrăgea această strălucire şi eram şi eu gata să mă arunc în vâltoarea ei, ca
un fluture de noapte atras de flacără.
— O iubeşti atât de tare, mai mult ca sigur că şi ea o să te iubească, i-am
spus.
— Crezi? Îmi luă mâna şi mă strânse puternic cu ochii scânteind: spune,
chiar crezi că o să mă iubească?
— Sigur, i-am răspuns şi i-am strâns şi eu mâna cu putere. Şi dacă n-o să fie
aşa, o să-i vorbesc mătuşii în numele tău ca să intervină, ea o ascultă
întotdeauna pe mătuşa.
— Nu, nu, spuse el, nu vreau ajutorul altcuiva, ştii că dacă grăbeşti pepenii
să se coacă, nu mai sunt aşa dulci. Vreau să-i câştig inima doar prin mine
însumi.
Li-Mână ridică spre noi capul şi ne luă la rost:
— Ce tot puneţi voi la cale acolo?
Învăţătorul Wang luă o mână de pământ şi o aruncă spre noi:
— Linişte, nu mai vorbiţi că-mi speriaţi peştii!
Din josul râului apăru o barcă cu motor, vopsită cu roşu şi albastru. Motorul
scotea sunete icnite, înfricoşătoare, care, nu ştiu de ce, te înspăimântau.
Râul curgea cu furie, ambarcaţiunea înainta contra curentului încetişor,
învolburând spuma albă la proră şi lăsând în urmă două dâre văluroase care
până la urmă se contopeau. La suprafaţă plutea un fum albăstrui, mirosul de
gazolină ne ajungea pe buze. Deasupra se roteau pescăruşi cenuşii. Era
ambarcaţiunea repartizată echipei de planificare familială a comunei
populare, cea a mătuşii, deci. Fireşte că şi Micuţa Leoaică era pe punte. De
la district îi dăduseră anume barca mătuşii, ca să poată evita naşteri ilegale
sau cine ştie ce alte situaţii neaşteptate, ca aceea când podul de piatră era
sub ape şi era întreruptă comunicarea între cele două maluri. Trebuia
neapărat ţinut sus steagul luptei pentru planificarea familială! Aveau o
cabină micuţă cu două rânduri de scaune acoperite cu plastic, iar în spate
era motorul diesel de doisprezece cai putere. În faţă fuseseră instalate două
difuzoare, unde se auzea un cântec în cinstea preşedintelui Mao, un cântec
din Hunan, cu o melodie frumoasă, o adevărată încântare. Barca făcu un
viraj şi se apropie de satul nostru. Muzica încetă brusc. După o clipă de
tăcere, zgomotul făcut de motor deveni şi mai strident, apoi se înălţă vocea
dogită a mătuşii:
— Măreţul nostru conducător, preşedintele Mao, ne-a arătat că creşterea
demografică a omenirii trebuie controlată şi că e bine să alegem o creştere
planificată…
De când ambarcaţiunea mătuşii apăruse, Wang-Ficat nu mai spunea nimic.
ÎI vedeam cum tremură din tot corpul. Cu gura întredeschisă şi cu ochii
umeziţi, pironea barca.
Când să treacă de mijlocul vâltorii, barca se clătină uşor şi prietenului meu
îi scăpă un ţipăt de teamă, aşa încordat cum era, gata să sară în orice clipă în
apă. Dar barca se redresă şi o coti spre locul unde apele erau mai liniştite,
luând-o apoi uşor înspre noi. Huruitul motorului deveni mai regulat. Mătuşa
era acolo, la fel şi Micuţa Leoaică. La cârmă era cel pe care-l cunoşteam
bine: Qin He. După ce se terminase Revoluţia Culturală, fratele lui mai
mare fusese repus în funcţia de secretar de partid al Comitetului comunei
populare. Chiar dacă cerşea cu graţie, să ai un frate care face asta în văzul
tuturor în târg nu prea era onorabil. Se spune că cei doi avuseseră o
înţelegere. Qin He pretinsese ceva ciudat, ceruse de lucru la secţia de
ginecologie a dispensarului comunei populare.
— Păi tu, bărbat, ce să cauţi acolo?
— Mulţi ginecologi sunt bărbaţi.
— Dar tu nu ştii nimic despre meseria asta.
— Şi de ce, mă rog, ar trebui să ştiu?
Şi uite aşa, cerşetorul devenise pilotul ambarcaţiunii. Urma ca ani de aici
încolo să-i rămână alături mătuşii. Pornea barca când era nevoie, iar când
barca staţiona, stătea aşezat pe punte, cu ochii în gol. Îşi purta părul cu
cărare în mijloc, ca tinerii din filmele despre Mişcarea din Mai 1919. Chiar
dacă era în toiul verii, se îmbrăca cu aceeaşi uniformă de student din
gabardină groasă de culoare albastră, cu uneltele de scris înfipte în
buzunare, unul cu cerneală, celălalt, un pix cu două culori. Era ceva mai
bronzat la faţă decât ultima dată când îl văzusem. Cu mâna pe cârmă,
aducea acum uşurel barca la mal, înspre locul bătrânei sălcii cu trunchiul
plecat. Motorul îşi schimbă ritmul, ambarcaţiunea încetini, şi acum sunetul
din difuzoare deveni şi mai strident, de ne vibrau timpanele de vuietul
puternic.
La răsărit de salcie se construise un ponton provizoriu, rezervat anume, la
directivele comunei populare, acestei ambarcaţii a echipei planificării
familiale. Patru pari zdraveni se înălţau din apă, având legate de el cu
odgoane bârne de lemn pe care erau bătute scânduri. Qin He legă vaporaşul
cu o frânghie şi rămase în picioare în faţă. Zgomotul maşinilor încetă, la fel
şi cel din difuzoare. Se auzea din nou cum vuia apa şi ţipătul ascuţit al
pescăruşilor.
Prima care ieşi din cabină fu mătuşa. Cum vaporul se legăna, mătuşa se
clătină, şi Qin He întinse mâna s-o sprijine, dar ea îl îndepărtă. Îşi luă avânt
ca să sară pe ponton. O făcu cu mişcări ferme şi vioaie, chiar dacă se mai
îngrăşase. Am observat că avea la cap un bandaj de un alb care-ţi rănea
ochii. Următoarea care ieşi fu exact Micuţa Leoaică. Mică şi grăsună, ducea
în spate o uriaşă trusă de prim ajutor care o piticea şi mai tare… Chiar dacă
era cu mult mai tânără decât mătuşa, era mult mai stângace în mişcări. Ei
bine, ea era cea pentru care Wang-Ficat strângea copacul în braţe, cu faţa
albită şi cu lacrimi în ochi.
Cea de-a treia persoană care ieşi din cabină fu Huang Qiuya. N-o mai
revăzusem de ani buni, şi acum era deja adusă de spate, cu capul plecat,
cam cotonoagă, se mişca greu pe picioarele crăcănate. Cum stătea acolo pe
punte, hâţânată de colo-colo şi dând din mâini ca să se echilibereze, părea
gata să cadă dintr-o clipă în alta. Părea că vrea şi ea să se dea jos, dar îi era
greu să treacă spaţiul dintre punte pe ponton. Qin He privea tabloul
nepăsător, nefacând nimic să-i vină în ajutor. Ea se îndoi, întinse braţele şi,
ca o maimuţă, sări pe ponton. Mătuşa spuse cu răutate:
— Huang, tu aşteaptă în barcă!
Fără a-şi întoarce capul, continuă să dea ordine:
— Trebuie păzită, să nu cumva să fugă!
I se adresa şi lui Qin He, dar şi lui Huang Qiuya deopotrivă. L-am văzut
atunci pe Qin He plecându-se şi privind în cabină. Din interior se auzeau
suspinele înăbuşite ale unei femei.
Mătuşa era deja pe mal, luând-o spre răsărit de-a lungul digului. Micuţa
Leoaică venea la pas, urmând-o. Am văzut că prin bandajul mătuşii
răzbătea sângele, că avea faţa împietrită, privirea străpungătoare, că
întreaga ei expresie era hotărâtă, ameninţă toare chiar. Fireşte că Wang-
Ficat nu se uita la mătuşa, el n-o scăpa din ochi pe Micuţa Leoaică.
Colţurile gurii îi tremurau întruna mormăind ceva de neînţeles. Îmi era şi
milă de el, dar eram mai degrabă tulburat, căci pe atunci eram departe de a
înţelege că dragostea unui bărbat pentru o femeie îl poate aduce într-un
asemenea hal.
Mai târziu urma să aflăm că rana de la cap a mătuşii se datora unuia din
satul Dongfeng, care o lovise cu un băţ. Dongfeng era înainte de Eliberare
un loc renumit pentru bandiţii lui şi pentru obiceiurile pline de cruzime.
Individul avea deja trei fete, şi nevastă-sa rămăsese iar însărcinată. Îl chema
Zhang pe numele de familie, prenumele lui era Pumn. Avea ochii ca de
viţel, o bună origine socială, şi cum era un vlăjgan zdravăn, nimeni nu se
punea cu el în sat. Celelalte femei care mai puteau avea copii, după ce
născuseră doi, dintre care unul băiat, suferiseră în marea lor parte legarea
trompelor. Mătuşa ne spusese că dacă cei doi copii erau fete, se ţinea cont
de mentalitatea de la sat şi nu se impunea operaţia asta. Se recurgea doar la
sterilet. Dacă însă aveai deja trei copii, chiar dacă toţi trei fete, trebuia să te
supui operaţiei. Din cele cincizeci de sate şi mai ales cele ale comunei
populare, doar nevasta lui Zhang-Pumn nu voia nici să facă operaţia, nici
să-şi pună sterilet. Şi, mai rău, rămăsese însărcinată a patra oară.
Mătuşa şi echipa sa, cu toată ploaia torenţială, merseseră cu vaporul până-n
sat ca s-o convingă pe femeie să vină la centrul de sănătate să facă avort. Pe
când se aflau la jumătatea drumului, secretarul de partid al comunei
populare, Qin Shan, îi dăduse telefon secretarului celulei de partid din sat,
lui Zhang-Dinţi de aur, pentru a-l preveni şi a-i cere să mobilizeze forţele
din sat, să folosească toate mijloacele pentru a o aduce pe nevasta lui
Zhang-Pumn la centrul de sănătate al comunei pentru avort.
Mătuşa ne-a povestit că soţul păzea poarta cu un băţ plin de spini în mâini.
Avea ochii injectaţi şi striga ca un nebun. Zhang-Dinţi de aur şi miliţienii
din sat strângeau cercul în jurul lui, dar păstrau distanţa, nimeni n-avea
curajul să se apropie. Cele trei feţiţe erau în genunchi la poartă, şi pline de
muci şi lacrimi strigau în cor o rugă ce părea învăţată: „Unchi şi mătuşi,
fraţi şi surori mai mari, vă rugăm fiţi buni, iertaţi-o pe mama, ea suferă de
inimă, dacă face avort o să moară şi dacă moare rămânem orfane de
mamă!“ Mătuşa spune că toată scena regizată de Zhang pentru a atrage
simpatia celorlalţi îi reuşise pe deplin. Multe dintre femeile care formau un
cerc plângeau. Erau şi unele neconvinse, cele care aveau doi copii şi purtau
sterilet, precum şi cele care aveau trei copii şi li se legaseră trompele nu
prea vedeau cu ochi buni ca familia lui Zhang-Pumn să aibă cel de-al
patrulea copil. Mătuşa spunea că trebuie păstrată justa măsură, „să duci
drept bolul cu apă ca să nu se verse nicio picătură“, căci, dacă ar fi făcut
excepţie în cazul acesta, femeile alea ar fi jupuit-o de vie. Dacă familiei
Zhang îi reuşea manevra, drapelul victoriei ar fi fost pus la pământ, dar nici
măcar asta n-ar fi fost lucrul cel mai grav. Ceea ce era dezastruos era să nu
se mai poată continua munca de control al naşterilor.
Mătuşa a povestit mai departe: Am făcut un semn cu mâna, apoi împreună
cu Micuţa Leoaică şi Huang Qiuya am mers spre Zhang-Pumn. Vorbele pe
care mi le arunca erau atât de murdare, că, dacă vi le-aş repeta, v-ar murdări
urechile şi mi-ar spurca şi mie gura. O clipă am rămas stană de piatră, nu-
mi mai păsa că m-ar putea ataca. „Zhang-Pumn, i-am spus, poţi să-ţi verşi
toate spurcăciunile, să-mi spui târfa, căţea, să mă bălăcăreşti cum vrei, am
să primesc totul, dar nevastă-ta trebuie să vină cu mine. Unde? întrebi. Păi
la centrul de sănătate al comunei populare”.
Mătuşa, înfruntând privirea înfiorătoare a lui Zhang-Pumn, înainta pas cu
pas. Cele trei fetiţe s-au repezit spre ea, plângând şi ţipând şi înjurând şi ele.
Cele două mai mici i-au cuprins picioarele mătuşii. Cea mare o izbea cu
capul în burtă. Mătuşa se zbătea, dar fetiţele se agăţau de ea ca lipitorile.
Deodată a simţit o durere ascuţită în genunchi şi şi-a dat seamă că era
muşcată. A mai încasat o lovitură în burtă şi a căzut pe spate. Micuţa
Leoaică a prins-o de gât pe fetiţa mare şi a împins-o într-o parte, dar aceasta
s-a aruncat asupra ei de îndată, tot aşa, lovind cu capul în burtă. Catarama
de metal a centurii Micuţei Leoaice i-a atins şi i-a zgâriat nasul fetiţei, care
a început să sângereze. Fetiţa şi-a pipăit faţa cuprinsă de spaimă. Asta l-a
făcut pe Zhang-Pumn să turbeze şi să se arunce asupra Micuţei Leoaice ca
s-o lovească, dar mătuşa făcu un salt şi se ridică între ei să-l oprească, astfel
că a primit în frunte lovitura de băţ destinată ajutoarei sale. Micuţa Leoaică
a strigat la cei veniţi să ajute: „Aţi murit sau ce-aveţi?“ Atunci Zhang-Dinţi
de aur s-a repezit în fruntea miliţienilor şi l-au pus la pământ pe Zhang-
Pumn şi i-au legat mâinile la spate. Micuţele au vrut iar să se repeadă dar au
fost şi ele prinse de femeile activiste din sat.
Micuţa Leoaică şi Huang Qiuya au deschis trusa de prim ajutor şi au pansat
rana mătuşii. Au înfaşurat bandajul de două ori, dar sângele tot a răzbătut şi
a pătat pânza, aşa că i-au mai pus unul. Mătuşa avea ameţeli şi îi vuiau
urechile, vedea stele verzi, tot ce vedea era roşu. Feţele din jur erau roşii ca
o creastă de cocoş, şi copacii tot roşii erau, ca nişte flăcări care se înălţau şi
se răsuceau.
Qin He, aflând vestea, sosise şi el. Când a văzut că mătuşa este rănită, a
rămas o clipă ţintuit, apoi, i-a ţâşnit sânge pe gură. Au sărit să-l sprijine, dar
el i-a dat pe toţi la o parte, a înaintat clătinându-se ca beat, a luat de jos
băţul plin de sângele mătuşii şi l-a ridicat deasupra capului lui Zhang-Pumn.
„Opreşte!” a strigat mătuşa, şi s-a ridicat cu greu să-l dojenească: „Tu
trebuia să rămâi pe mal să păzeşti barca, ce cauţi aici? Pui gaz peste foc“.
Qin He a aruncat băţul şi s-a dus înapoi spre râu.
Mătuşa a îndepărtat-o pe Micuţa Leoaică, care voia s-o ajute, şi s-a pus în
faţa lui Zhang-Pumn. Atunci, Qin He, care păşea spre mal, a izbucnit în
plâns. Mătuşa nici măcar nu s-a întors spre el, îl supraveghea cu privirea pe
Zhang-Pumn care continua să verse valuri de înjurături, dar privirea arăta că
începea să se teamă. Mătuşa le-a spus miliţienilor care-i ţineau mâinile:
„Daţi-i drumul!” Cum ei încă se codeau, mătuşa a repetat: „Lăsaţi-l!“ Apoi
a mai ordonat: „Daţi-i băţul!“ Un miliţian a târât băţul şi l-a aruncat în faţa
lui Zhang-Pumn. Mătuşa i-a spus: „Ridică-l!“ Cel de jos mormăia: „Cine
îndrăzneşte să-mi stingă linia urmaşilor o să aibă de-a face cu mine!“
„Foarte bine, i-a răspuns mătuşa, să zicem că ai curaj, hai Ioveşte!“ Şi,
arătându-i capul, îl îndemnă: „Hai!“ Făcu doi paşi înainte şi rosti sus şi tare:
„Eu, Wan-Inimă, îmi pun azi viaţa în joc! Îmi amintesc de japonezul acela
mic care mă ameninţa odinioară cu baioneta, de momentele acelea
cumplite, când nu m-am temut deloc, crezi că acum mi-e cumva teamă de
tine?“
Zhang-Dinţi de aur a venit şi i-a tras una lui Zhang-Pumn, spunându-i:
— Ce mai aştepţi, cere-i iertare lui Wan-Inimă!
— Nu-i nevoie, a spus mătuşa, planificarea familială este o sarcină
naţională; fără control demografic n-o să fie de mâncare, nici de îmbrăcat,
n-o să ducem la bun sfârşit munca de educare, va fi greu să creştem
calitatea populaţiei, să ne facem ţara bogată şi puternică. Eu, Wan-Inimă,
spun că merită să mori pentru cauza asta!
Mica Leoaică interveni:
— Zhang-Dinţi de aur, fugi repede şi telefonează să vină întăriri de la
Biroul de Securitate Publică!
Acesta îi dădu un picior lui Zhang-Pumn şi-i ordonă:
— În genunchi, cere-ţi iertare!
— Nu-i nevoie, repetă mătuşa. Zhang-Pumn, numai pentru lovitura asta pe
care mi-ai dat-o, ai putea lua cel puţin trei ani! Dar eu nu văd ca tine
lucrurile, îţi acord o şansă. Ai două variante de ales: prima, să-ţi laşi nevasta
să vină cu noi la dispensar să facă avort şi o să-i fac chiar eu operaţia, îţi
promit că o să fim plini de grijă; cealaltă, să te trimit la Biroul de Securitate,
unde o să fii pedepsit pentru ceea ce ai făcut. Cât despre nevasta ta, ar fi
mai bine pentru ea să accepte să vină cu mine, dacă nu, spuse mătuşa
arătând spre miliţieni, o să trebuiască să o aducă ei.
Zhang-Pumn stătea pe vine, cu capul în mâini, şi spuse hohotind de plâns:
— De trei generaţii, în familia mea s-a născut întotdeauna şi un fiu, să se
oprească acum tradiţia asta cu mine? O, Cerule, deschide-ţi ochii la ce mi se
întâmplă!
În clipa aceea, nevasta ieşi plângând din curte. După fânul din păr, îţi dădeai
seama că se ascunsese probabil într-o căpiţă. I se adresă mătuşii:
— Ai milă, responsabilă Wan, iartă-l, merg cu tine!
Acum mătuşa şi Micuţa Leoaică o luaseră spre răsărit pe digul din spatele
satului nostru, cu gândul de a ajunge la cartierul general al brigăzii mari, să
vadă care era situaţia cadrelor. Cum coborau aşa pe dig şi o luau pe străduţa
unde se afla sediul, femeia din cabină, soţia lui Zhang-Pumn, se strecură
afară, îşi luă avânt şi sări în apă. Qin He sări după ea, dar cum nu ştia să
înoate, căzu imediat la fund şi cu greu ieşi la suprafaţă, pe când ea se
scufundă din nou. Huang Qiuya striga sfâşietor: „Ajutor! Ajutor!“
Noi ne aflam tot în copac şi am văzut cum mătuşa şi Micuţ Leoaică au făcut
cale întoarsă alergând pe dig. Wang-Ficat şi-a luat şi el avânt şi a sărit în
apă. A facut-o cu mare eleganţă, căci se simţea ca un peşte în apă.
Crescuserăm pe malul râului şi învăţaserăm să înotăm în acelaşi timp când
învăţam să mergem. Salcia asta cu trunchiul plecat parcă crescuse anume ca
să avem noi de unde sări. Speram ca Micuţa Leoaică să fi văzut săritura
măiastră executată de Wang-Ficat. L-am urmat şi eu. Li-Mână sări şi el de
pe mal. Trebuia mai întâi s-o salvăm pe femeia gravidă, dar dispăruse fără
urmă. Qin He, sărmana creatură, era în faţa noastră şi se tot învârtejea, dând
din mâini şi din picioare, ai fi zis că-i o gogoaşă în ulei încins. Învăţătorul
Wang ne învăţă cum să procedăm: „Apucaţi-l de păr, feriţi-vă de mâini!“
Wang-Ficat a înotat în spatele lui Qin He, a întins mâna şi l-a apucat de
smocul de păr din creştet. „Are într-adevăr un păr frumos, puternic precum
coama unui cal”, mi-a spus mai apoi colegul meu.
Wang-Ficat era cel mai bun înotător din gaşca noastră, era în stare să taie
curentul şi să treacă pe malul celălat ţinându-şi hainele sus deasupra
capului, fără să ude nimic până ajungea dincolo. Acum avea ocazia să facă
o demonstraţie a tehnicii sale în faţa celei pe care o iubea în secret. Li-Mână
şi cu mine, de o parte şi de alta, l-am esconat până ce l-a scos pe Qin He pe
mal. Mătuşa şi Micuţa Leoaică au venit în fugă. Furioasă, mătuşa a întrebat:
— Ce l-a apucat pe tâmpitul ăsta de-a sărit în apă?
Qin He vomita apa cu zgomot, aplecat spre râu. Huang Qiuya a răspuns
plângând:
— Nevasta lui Zhang-Pumn a sărit în apă, şi el a vrut s-o salveze.
Mătuşa s-a schimbat la faţă şi şi-a întors privirea spre apă:
— Dar ea unde-i?
— A sărit şi a dispărut, răspunse Huang Qiuya.
— Nu ţi-am spus s-o păzeşti cum trebuie? Mătuşa sări în barcă şi continuă
dezamăgită: Nu eşti bună de nimic, tu eşti vinovată de ce s-a întâmplat. Hai,
la drum!
Micuţa Leoaică a încercat să dea drumul la motor, dar nu a reuşit cu niciun
chip. Mătuşa urlă:
— Qin He, hai şi fă motorul să pornească!
Qin He s-a ridicat tremurând, s-a aplecat şi i-a mai tras un vomitat, apoi a
recăzut în genunchi.
— Hei, Fuguţă, Wang-Ficat, ajutaţi-ne s-o salvăm, ţipă la noi mătuşa, o să
vă răsplătesc bine!
Ne-am îndreptat privirea spre râu şi am iscodit cu atenţie. Apa se întinsese
pe o suprafaţă vastă şi un şuvoi tulbure se revărsa tumultuos. Straturi de
spumă şi ierburi pluteau deasupra. Deodată Li-Mână arătă spre o coajă de
pepene care înainta încet, în zona unde curentul era mai domol, şi spuse:
— Ia uitaţi-vă acolo mai bine!
Coaja de pepene înainta încet pe firul apei, uneori dispărea de la suprafaţă,
şi atunci se zăreau ceafa şi pletele zbuciumate ale femeii. Mătuşa se lăsă ca
un pietroi pe marginea bărcii, lăsă să-i scape un lung suspin de uşurare, apoi
dădu drumul unui hohot de râs. Cum ne pregăteam să sărim ca s-o salvăm,
mătuşa ne domoli:
— Nu-i nicio grabă!
O întrebă pe Micuţa Leoaică:
— Tu ştii să înoţi?
Aceasta dădu din cap că nu.
— Păi se vede treaba că, dacă vrei să fii un lucrător priceput în planificarea
familială, nu trebuie doar să ştii să încasezi lovituri, ci şi să înoţi. Arătând
spre coaja de pepene care cobora şi se înălţa ritmic, spuse: Uite ce bine
înoată! Ştie chiar metoda pe care o foloseau pe vremuri partizanii ca să le
ţină piept diavolilor japonezi.
Qin He urcă, vai de el, pe barcă, îndoit de şale. Apa îi şiroia de pe trup,
părul îi era încâlcit ca un caier de fân. Era alb la faţă şi cu buzele învineţite.
Mătuşa îi ordonă:
— Porneşte barca!
Qin He trase de manetă şi dădu drumul motorului. Avea probabil ameţeli,
căci nu se prea ţinea pe picioare. Încă se mai opintea şi voma câte un val de
spumă. L-am ajutat să dezlege barca. Mătuşa ne-a ordonat şi nouă:
— Urcaţi!
Îmi puteam închipui cât de emoţionat era Wang-Ficat când, aşezat pe
marginea bărcii, se afla aproape de Micuţa Leoaică. Am văzut cum îi
tremurau de emoţie degetele mâinilor puse pe genunchi. Vedeam clar cum îi
bate inima pe sub cămaşa udă lipită corp, ai fi zis că-i un iepure care se
zbate în cuşcă. Colegul meu era înţepenit, nu îndrăznea să se mişte deloc.
Fătuca dodoloaţă nu-şi dădea seama de nimic, captivată de coaja de pepene
care plutea acolo, în faţă.
Qin He se abătu puţin, apoi barca înaintă în cursul mai calm al apei de lângă
dig, iar zgomotul motorului deveni regulat. Li-Mână stătea în picioare lângă
Qin He şi-i observa fiece gest, ca un ucenic dornic să înveţe.
Mătuşa spuse:
— Mergi încet, aşa, un pic mai încet!
Botul bărcii era doar la cinci metri de ţinta plutitoare. Am putut atunci
desluşi capul femeii gravide ascuns sub coaja de pepene
— Chiar că-i o bună înotătoare, spuse mătuşa, să fii în cinci luni şi să înoţi
aşa, nu e de colea!
Mătuşa o puse pe Micuţa Leoaică să intre în cabină şi să dea drumul
megafoanelor. Aceasta se ridică imediat şi se strecură aplecată în cabină.
Lângă mine, lui Wang-Ficat i se părea că lângă el se căscase un hău imens. I
se citea pe chip atâta durere şi disperare! La ce se gândea oare? Primise
Micuţa Leoaică acea scrisoare de dragoste care dovedea un adevărat talent
literar?
Pe când eram frământat de astfel de gânduri aiurea, megafoanele răsunară
din nou. Ştiam, fireşte, că vor fi puse în funcţiune, totuşi am ţâşnit în sus de
spaimă.
— Conform învăţăturilor marelui nostru conducător, preşedintele Mao,
trebuie să controlăm neapărat creşterea populaţiei.
La acest apel imperios, femeia ridică coaja de pepene şi-şi scoase capul din
apa tulbure. Înnebunită, privi în urma ei, apoi se scufundă brusc.
Mătuşa zâmbi, îi făcu semn lui Qin He să încetinească şi mai mult barca.
Spuse încet:
— Vreau să văd până unde merge talentul de înotătoare al acestei femei din
satul Dongfeng.
Micuţa Leoaică se strecură afară din cabină, îşi făcu loc până în partea din
faţă şi privi neliniştită. Ai fi zis că ochii lui Wang-Ficat ies din orbite, căci
fata cu formele ei pline veni din nou să se aşeze chiar lângă el. Aproape că
eram gelos. Corpul lui de maimuţoi slăbănog se sprijinea de cel atât de
împlinit şi tare al Micuţei Leoaice. Încercam să ghicesc senzaţiile pe care le
încerca la contactul cu corpul acesta blând şi cald, ar fi putut sigur să… Ah,
cum îmi mai bătea şi mie inima în piept! Mă cuprinsese o ruşine
nemaiîntâlnită la aceste gânduri perverse şi m-am grăbit să-mi întorc
privirea de la ei. Cu mâinile în buzunarele pantalonilor mă ciupeam furios
de pulpe.
— Uite-o că scoate capul, scoate capul! ţipă Micuţa Leoaică.
Femeia reapăruse la vreo cincizeci de metri de barcă. Se întoarse să ne
privească, apoi, cu corpul plutind şi bătând apa cu braţele, se lăsă repede în
voia curentului.
Mătuşa îi făcu semn lui Qin Fie. Motorul hurui, barca luă viteză şi se
apropie de înotătoare.
Din buzunarul pantalonilor, mătuşa scoase un pachet de ţigări mototolit, îl
deschise, scoase o ţigară şi şi-o înfipse în gură. Scoase apoi o brichetă,
apăsă de câteva ori pe aprinzător şi izbuti s-o aprindă. Cu ochii mijiţi,
arunca fumul. Pe râu se iscă vântul şi valuri de apă tulbure se ridicară.
— Nu cred eu că poţi să te întreci cu o barcă cu motor de doisprezece cai
putere, îşi şopti mătuşa.
Din difuzoare se auzi din nou cântecul acela din Flunan în cinstea
preşedintelui Mao: „Râul Liuyang, după nouă meandre şi după ce trece prin
nouăzeci de locuri, ajunge la râul Xiang“.
Mătuşa aruncă chiştocul în apă şi un pescăruş se lăsă în zbor şi-l prinse,
apoi se ridică la cer cu el în cioc.
Acum difuzoarele tăceau, se terminase discul cu melodia. Micuţa Leoaică
se întoarse ca să vadă ce spune mătuşa. Aceasta îi spuse că era zadarnic.
Strigă spre femeie:
— Geng Xiulian, ai de gând să înoţi aşa până la Marea Galbenă?
Femeia nu răspunse nimic, continua să agite îndârjit braţele, dar viteza ei
scădea văzând cu ochii.
— Aş vrea să fii mai înţelegătoare, spuse mătuşa, să vii în barcă frumuşel şi
apoi să mergem să faci operaţia.
— N-ajungi nicăieri dacă te încăpăţânezi aşa, spuse Micuţa Leoaică; chiar
dac-ai fi în stare să înoţi până la mare, noi o să-ţi fim pe urme!
Femeia izbucni în hohote de plâns şi bătaia braţelor ei deveni tot mai
înceată.
— Aşa-i că nu mai poţi? spuse Micuţa Leoaică râzând. Hai, înoată dacă eşti
aşa puternică!
Corpul femeii se scufunda din ce în ce mai mult, şi în aer se simţea miros de
sânge. Mătuşa, care se aplecase să cerceteze suprafaţa apei, ţipă:
— E de rău! îi ordonă lui Qin He: Repede, ia-i-o înainte! Apoi ne ceru şi
nouă să sărim în apă: Ajutaţi-o!
Wang-Ficat plonjă ca o săgeată, eu după el, apoi şi Li-Mână.
Qin He împinse puţin botul bărcii şi trecu pe lângă femeie.
Wang-Ficat şi cu mine ne apropiarăm de ea.
Am sprijinit-o pe sub braţul stâng, şi dreptul i s-a zbătut ca tentaculul unei
caracatiţe şi m-a băgat sub apă. Am strigat şi am înghiţit apă zdravăn.
Wang-Ficat a izbutit s-o apuce de păr şi s-o tragă viguros în sus, în timp ce
Li-Mână o luase de umeri şi o trăgea şi el în sus, aşa că mi-a dat drumul şi
am revenit la suprafaţă. Vedeam totul negru în faţă şi tuşeam cumplit. Barca
era în faţa noastră. Qin He încetini. Umerii mi s-au lovit de barcă, trupul
femeii şi el. Mătuşa şi Micuţa Leoaică au întins mâinile peste marginea
bărcii, una a luat-o de păr, cealaltă de braţe, au tras-o, iar noi o împingeam
de fund şi de picioare. În vacarmul strigătelor, am reuşit să ne coordonăm şi
s-o urcăm în barcă.
I-am văzut sângele şiroind pe picioare. Mătuşa ne-a spus:
— Nu mai e cazul să urcaţi şi voi, înotaţi până la mal. Se grăbi apoi să-i
ceară lui Qin He: Repede, întoarce barca, hai să plecăm repede!
Cu toate îngrijirile pe care i le-au dat mătuşa şi Micuţa Leoaică, cu toată
strădania lor, Geng Xiulian n-a supravieţuit.

VI
Unul din superiorii mei mi-a înmânat o telegramă urgentă, care mă înştiinţa
că soţia mea, Wang Renmei, aştepta un al doilea copil. M-a întrebat cu
severitate cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? Cum de eu, membru de
partid, cadru al armatei, care primisem certificatul de copil unic şi, ca atare,
încasam lunar alocaţia respectivă, îmi lăsasem din nou nevasta însărcinată?
Eram total descumpănit. Superiorul mi-a ordonat: „Întoarce-te acasă şi fii
hotărât pentru avort!
Sosirea mea neaşteptată i-a speriat pe ai mei. Fetiţa mea de doi ani se
ascunsese în spatele mamei şi mă privea temătoare.
— Cum de vii aşa fără să ne fi anunţat? mă întrebă mama îngrijorată.
— Eram în misiune şi am trecut pe aici.
— Yanyan, e tata, hai repede, spune-i „tata“! Mama o împinse pe fetiţă în
faţa mea şi spuse: Cât ai lipsit tu, mititica asta te tot chema şi uite, acum, c-
ai venit, se teme.
Am întins mâinile, am luat-o în braţe ca s-o strâng la piept, dar ea se feri.
Mama suspină adânc, apoi spuse:
— Zi de zi ne-am tot ferit şi uite că tot s-a aflat!
— Dar ce s-a întâmplat de fapt, nu avea sterilet? am întrebat furios.
— Mi-a mărturisit când s-a văzut sarcina. Înainte să vii în permisie, s-a dus
să-l caute pe Yuan-Obraz şi şi l-a scos.
— Ticălosul, am înjurat eu cu obidă, nu ştia că e ilegal?
— Să nu cumva să-l denunţi! spuse mama. Renmei l-a rugat de mii de ori,
la urmă a pus-o pe Wang-Fiericică să intervină şi ea, şi aşa a acceptat.
— Era periculos, am spus eu, Yuan-Obraz castrează câinii şi porcii, şi să
aibă el curaj să scoată un sterilet? dacă ieşea vreun pocinog, am fi păţit-o cu
toţii.
— Păi multe s-au dus la el. Mama, coborând glasul: noră-mea mi-a spus că
are o tehnică excelentă, îl dibuie cu o croşetă de metal şi, după câteva
mişcări, îl scoate.
— Chiar că-i un neruşinat!
— Nu fi aşa bănuitor! îmi spuse mama văzându-mă supărat. A fost Wang-
Fiericică cu ea, şi cică Yuan-Obraz purta mască, ochelari negri, mănuşi de
cauciuc, iar croşeta a fost dezinfectată cu spirt şi trecută prin foc, ca totul să
fie aseptic. Nevastă-ta spune că nici nu şi-a scos pantalonii, le-a făcut doar o
gaură.
— Nu la asta mă gândeam.
— Fuguţă al meu, spuse mama tristă, fraţii tăi mai mari au băieţi şi tu nu,
asta mă necăjeşte. Dacă e după mine, ar trebui lăsată să facă copilul.
— Aş vrea şi eu, dar cine garantează că-i băiat?
— Mie îmi pare că-i cam aşa, am întrebat-o şi pe Yanyan: În burtica mamei
tale e un frăţior sau o surioară? Şi ea a răspuns: „Un frăţior”. Vorbele
copiilor se adeveresc întotdeauna; şi dacă o să fie o fetiţă, mai târziu
Yanyan o să aibă şi ea un sprijin. Dacă unei fete i se întâmplă ceva, ce se
face? Eu sunt bătrână, când o să închid ochii n-o să mai ştiu nimic, pentru
tine gândesc aşa.
— Mamă, am spus, în armată e o disciplină de fier. Dacă o să avem al
doilea copil, o să fiu exclus din partid, dat afară, şi o să mă întorc la câmp.
M-am străduit ani de zile ca să scap de asta. Şi acum să las totul ca să mai
am un copil, merită oare?
— Sunt oare mai preţioase carnetul de partid şi serviciul decât un copil?
Numai cât o să fie oamenii o să existe şi lumea. Dacă n-ai moştenitori, la ce
bun să ai post important? Şi de-ai fi în ierarhie mai sus decât preşedintele
Mao, tot degeaba!
— Preşedintele Mao a murit demult, i-am atras atenţia.
— Parcă n-aş şti, răspunse mama, o spuneam şi eu ca să-ţi dau un exemplu.
În clipa asta, se auzi uşa de la intrare. Yanyan strigă:
— Mamă, a venit tata!
M-am uitat la fiica mea cum fugea pe picioruşele ei nesigure către Wang
Renmei. Am descoperit că nevasta mea era îmbrăcată cu o vestă gri de-a
mea, de dinainte de armată, şi că i se vedea deja burta. Ţinea în braţe o
bocceluţă de pânză roşie în care se zăreau bucăţi de imprimeuri colorate. Se
aplecă s-o ia în braţe pe fetiţă şi mi se adresă cu un râs strâmb:
— Hei, Fuguţă, ai venit?
— De ce să nu vin? am spus arţăgos, ai avut tu grijă de asta.
Faţa ei de gravidă plină de pete îşi schimbă culoarea, dar repede, din albă se
făcu roşie, şi spuse tare şi răspicat:
— Da, şi ce? Ziua muncesc la câmp, seara vin acasă şi stau cu copilul.
— Îndrăzneşti să faci pe deşteapta cu mine! De ce te-ai dus la Yuan-Obraz
fără să ştiu? De ce nu mi-ai spus nimic?
— Trădătorul! Wang Renmei lăsă fetiţa şi intră în casă furioasă, se lovi de
un scaun care-i stătea în drum şi-i dădu un şut cât colo, apoi întrebă: Cine-i
persoana lipsită de inimă care ţi-a spus?
Fetiţa plângea zgomotos în curte. Mama plângea şi ea cu lacrimi şiroaie,
aşezată lângă kang.
— Termină cu cearta, nu te mai lua de alţii, i-am spus, fă bine şi hai cu mine
la centrul de sănătate şi totul va fi în ordine.
— Scuteşte-mă! Wang Renmei înşfacă oglinda şi o trânti de pământ. Urlă:
Copilul e al meu, e în pântecele meu, şi dacă cineva îndrăzneşte să se atingă
de un fir de păr de-al lui, mă spânzur în faţa uşii!
— Fuguţă, spuse mama, dă-le încolo de carnet de partid şi de cadru militar,
nu e şi întorsul la munca câmpului un lucru bun? Nu mai sunt vremurile
comunei populare, pământul a fost reîmpărţit şi fiecare munceşte pentru el,
scoatem mai mult decât consumăm, suntem mai liberi. Eu zic că e mai bine
să te întorci acasă.
— Imposibil, nu intră în discuţie!
Bum, bum, răsunau bufniturile mobilelor pe care Wang Renmei le răsturna.
— Asta nu mai e doar o problemă personală, are de-a face cu onoarea
unităţii mele…
Wang Renmei apăru cu o boccea şi mai mare în braţe. I-am barat drumul.
— Unde crezi c-o să pleci aşa?
— Ce-ţi pasă?
Am tras de boccea, hotărât să n-o las să plece. Atunci scoase din sân o
pereche de foarfece şi le îndreptă spre burtă şi, cu ochii injectaţi de sânge,
strigă:
— Mă laşi sau nu?
— Fuguţă! strigă şi mama ascuţit.
Cunoşteam, fireşte, caracterul nevestei mele.
— Foarte bine, pleacă, i-am spus, dar mai devreme sau mai târziu o să te
prindă şi, oricum, o să trebuiască să faci avort.
Cu bocceaua în braţe, ieşi ca o vijelie. Fetiţa se luă după ea întinzând
mânuţele, apoi căzu. Maică-sa nici nu se uită la ea.
M-am repezit şi am luat fetiţa în braţe. Ea se tot zbătea, plângea, îşi chema
mama. Mă încercară pentru o clipă tot felul de sentimente, şi-mi dădură
lacrimile. Mama ieşi împleticindu-se din casă, se sprijini în baston şi spuse:
— Fiule, las-o să aibă copilul ăsta, altfel nu mai ai trai cu ea.

VII
Seara, fetiţa începu să plângă, îşi chema mama, oricum încercam s-o
împăcăm, era zadarnic. Mama a spus atunci:
— Du-te de caut-o la bunică-sa.
Cu copila în braţe, m-am dus la socrul meu. Acesta mi-a vorbit prin
deschizătura uşii:
— Wan Fuguţă, fiică-mea s-a măritat cu tine şi acum face parte din familia
ta, ce cauţi aici? Dacă i se întâmplă ceva, o să ai de a face cu mine!
M-am dus atunci la Chen-Nas, dar poarta era ferecată, şi în curte, întuneric
beznă. La Wang-Ficat a trebuit să bat în poartă îndelung şi să stârnesc
câinele care lătra furios. Până la urmă se aprinse o lampă şi mi se deschise.
Wang-Picior, târându-şi bastonul, stătea în deschizătura uşii şi mă întrebă
furios:
— Pe cine cauţi?
— Unchiule, eu sunt.
— Văd bine că eşti tu, da pe cine cauţi?
— Unde-i Wang-Ficat?
— E mort, spuse Wang-Picior, trântindu-mi uşa în nas.
Nu era adevărat, fireşte. Mi-am amintit ce-mi povestise mama ultima dată
când venisem în permisie. Wang-Ficat fusese alungat de acasă de taică-său
şi hoinărea pe ici, pe colo, fără casă. Din când în când se arăta prin sat, dar
nimeni nu ştia unde locuieşte.
Ostenită de atâta plâns, fiica mea îmi adormise în braţe. Am mers aşa în
dodii prin sat, cu fetiţa în braţe, negru de supărare, fără să pot să-mi alung
îngrijorarea. Cu doi ani înainte, se încheiase electrificarea satului. La terasa
din spatele Comitetului de Partid din sat se pusese şi un bec lângă cele două
megafoane care erau agăţate sus. Sub lumina aceea se instalase o masă de
biliard acoperită cu catifea albastră. Câţiva tineri jucau acolo, scoţând ţipete
sau urlete. Un băieţel de vreo cinci ani, nu departe de acolo, aşezat pe un
scăunel, cânta la o orgă electronică, model pentru copii, care scotea câteva
note simple. După chip, părea să fie fiul lui Yuan-Obraz. În faţă era poarta
mare a casei lui. Am ezitat o clipă, apoi am hotărât să-i fac o vizită lui
Yuan-Obraz. Amintindu-mi că el îi scosese steriletul lui Wang Renmei, m-
am simţit umilit. Dac-ar fi fost un doctor adevărat, hai! da aşa, tocmai el,
scârba…
Sosirea mea l-a surprins grozav. Era singur şi bea aşezat pe kang. Pe măsuţa
joasă pusă acolo erau o farfuriuţă cu alune, una cu o conservă cu salată de
peşte şi o farfurie mare cu ouă prăjite. Sări în picioarele goale de pe kang,
mă rugă să urc şi eu şi să beau cu el, cerându-i nevestei să mai pregătească
şi alte feluri. Aceasta îmi era şi ea colegă de clasă din şcoala primară, avea
pe faţă urme distincte de vărsat, şi de aceea o poreclisem Pătata.
— Ei, da` o duci bine! i-am spus eu aşezat pe un scăunel în faţa kang-ului.
După ce mai întâi refuzasem politicos, mă alăturasem lui.
Pătata spălă tigaia, aprinse focul şi ne întrebă dacă vrem să ne frigă un peşte
ca să însoţească băutura. Am vrut s-o opresc, dar deja pusese uleiul, şi un
miros plăcut se răspândea în încăpere.
Yuan-Obraz nu şi nu, că să mă descalţ şi să mă urc pe kang. Am refuzat, pe
motiv că nu stau mult, nu-mi convenea să-mi scot încălţările. Cum nu se
lăsa, a trebuit să ascult, şi m-am aşezat pe o margine a kang-ului.
Mi-a turnat un pahar de băutură şi mi l-a pus în faţă.
— Frate, eşti un oaspete important, ce grad ai tu acum? Eşti şef de batalion
sau comandant de regiment?
— Ce spui acolo, am şi eu un mic post la companie. Am luat paharul şi l-
am dat peste cap; am adăugat: Şi nici măcar gradul ăsta nu-i pentru multă
vreme, o să trebuiască să mă înorc repede la munca câmpului.
— Cum aşa? Goli şi el paharul. Păi tu eşti cu viitorul cel mai promiţător
dintre colegi. Xiao-Buză de jos şi Li-Mână nu se compară cu tine, chiar
dacă au reuşit ei la universitate. Degeaba scârba bătrână de Xiao-Buză de
sus se laudă toată ziua pe uliţă că fiu-său lucrează la Consiliul Afacerilor de
Stat. Odrasla lui are obraji umflaţi şi fruntea îngustă, urechile ascuţite, păi
asta-i faţă de trepăduş la yamen. Li-Mână are el trăsături fine, dar n-o să
aibă parte de o prea mare fericire. Tu însă ai picioare lungi ca picioarele de
ţestoasă longevivă şi ai braţe de maimuţă curajoasă. Ochii îţi sunt de
phoenix şi pupilele de dragon. Fără aluniţa asta de sub ochiul drept ai fi
avut capul unui rege. Dacă-ţi arzi cu laserul aluniţa, chiar dacă n-o să atingi
cel mai înalt grad în ierarhia militară sau civilă, tot poţi să fii uşor
comandant de divizie sau de brigadă.
— Ajunge, i-am spus, păstrează-ţi palavrele pentru cei din târg, pe ei să-i
impresionezi, ce rost are sa mi le înşiri mie?
— Asta-i fizionomie, o ştiinţă importantă care ne-a fost lăsată de cei vechi.
— Opreşte-ţi scornelile, am insistat, am venit să mă socotesc cu tine, pentru
că mi-ai făcut un mare rău.
— Cum aşa? întrebă Yuan-Obraz, n-am nicio problemă cu tine.
— Cine ţi-a cerut să-i scoţi steriletul lui Wang Renmei? i-am spus,
coborând vocea. Acum suntem într-o belea mare. A fost trimisă o telegramă
la armată şi mi s-a dat ordin să vin s-o pun să avorteze, altfel o să fiu dat
afară şi exclus din Partid. Colac peste pupăză, Wang Renmei a plecat de-
acasă, aşa că spune-mi şi mie. Ce să mă fac?
— De unde aţi scos-o şi pe asta? spuse Yuan-Obraz, cu ochii ieşiţi din
orbite. Îşi desfăcu mâinile a neputinţă şi mirare: Când i-am scos eu
steriletul? Eu fac horoscoape, ghicesc după cele opt ideograme, pe bază de
yin şi yang prezic viitorul, cercetez fengshui. Cam astea-s talentele mele.
Păi eu, bărbat, să scot steriletele femeilor? Poate n-ai vrut să mă amărăşti cu
vorbele tale, dar să ştii că mi-au picat rău.
— Nu-ncerca s-o coteşti, am spus. Toată lumea ştie că Yuan-Mica jumătate
de nemuritor e o persoană plină de haruri. Or fi specialităţile tale fengshui-
ul şi ghicitul, dar ai şi alte talente pe lângă astea, scopeşti porci şi jugăneşti
câini şi mai scoţi şi steriletele femeilor. Nu vreau să depun plângere
împotriva ta, dar te blestem. I-ai scos steriletul lui Wang Renmei, dar
oricum ar fi fost, ar fi trebuit să-mi spui şi mie!
— Sunt acuzat pe nedrept, e o mare nedreptate! spuse Yuan-Obraz. Adu-o
aici pe nevastă-ta să ne pui faţă-n faţă!
— Păi a dispărut fără urmă, de unde să ţi-o aduc? Şi crezi că o să vrea să
recunoască ce s-a petrecut? Să te dea de gol?
— Fuguţă, ticălos ce eşti, tu nu eşti oarecine, eşti ofiţer, trebuie sa iei seama
la ce spui. Deci, susţii cu tărie că i-am scos steriletul nevestei tale? Cine
dovedeşte asta? Îmi atingi onoarea; dacă ţi-o cauţi, să ştii că mă duc şi
depun eu plângere împotriva ta!
— Bine, bine, de fapt nu mă pot lega de tine. Am venit mai mult ca să-ţi cer
un sfat, lucrurile stau aşa cum stau, dar spune-mi, eu ce să fac?
Yuan-Obraz închise ochii, îşi frecă degetul mic de arătător, mormăind fără
oprire o vreme, apoi rosti:
— Frate dragă, o mare bucurie!
— Şi de unde vine bucuria asta?
— Fătul pe care-l poară onorabila ta soţie este o reîncarnare a unui personaj
important din dinastia anterioară, foarte renumit, care vine să te apere; cum
astea sunt căile neştiute ale Cerului, n-o să-i aflăm numele, dar îţi dau patru
propoziţii revelatoare, ţine-le bine minte, nu le uita! Copilul ăsta o să aibă la
naştere osatura uşoară, o să aibă un talent ieşit din comun şi o să reuşească
la studii, o să fie primit la examen în faţa împăratului, şi roba purpurie şi
centura de jad o să fie pentru el obişnuite semne ale rangului.
— Aşa deci, nu te laşi, îţi faci numărul…
Spunând asta, nu ştiu cum, dar m-am simţit uşurat. O, de-aş fi putut avea cu
adevărat un astfel de fiu…
Yuan-Obraz descoperise ce-mi trecea prin cap, aşa că zise cu un surâs plin
de subînţeles:
— Frate, e voinţa Cerului, nu te poţi opune!
Am clătinat din cap:
— Dacă Wang Renmei e lăsată să nască, pentru mine e sfârşitul.
— E o veche zicere: „La cele mai grele încercări, Cerul nu te părăseşte”.
— Spune, repede, ce am de făcut?
— Trimite repede o telegramă la armată şi spune că Wang Renmei nu e
însărcinată, că e o acuzaţie incriminatoare a unui duşman de-al tău.
— Asta-i tot ce ai găsit în tolba ta cu vrăjeli? am spus nemulţumit. Poţi oare
împacheta focul în hârtie? Nu trebuie oare să înregistrez copilul când s-o
naşte? Apoi să-l dau la şcoală…
— Prietene, la ce bun să te gândeşti aşa departe? Să se nască mai întâi, va fi
deja o victorie, ştii că aici controlul e deosebit de strict, dar în alte locuri
copii nedeclaraţi sunt cu duiumul. Oricum acum fiecare munceşte pentru el,
ai cereale de-ajuns, lasă-l să se nască. Înregistrat sau nu, tot cetăţean al
Republicii Populare Chineze o să fie, nu cred că statul le retrage
naţionalitatea copiilor ăştia.
— Dar dacă se află, viitorul meu se face praf, nu?
— Cu asta nu se poate face nimic. Nu poţi avea trestia de zahăr dulce la
ambele capete.
— Of, ce porcărie, femeia mea ar trebui bătută. Mi-am golit paharul, m-am
ridicat de pe kang şi am continuat otrăvit: Toate nenorocirile îmi vin de la
ea!
— Nu spune asta, frate, chiar eu v-am calculat horoscopul la căsătorie.
Wang Renmei e norocul tău, reuşita ta e datorată ajutorului său.
— Norocul meu, am spus cu sarcasm, ba mai degrabă steaua mea
nenorocoasă.
— În cel mai rău caz, o laşi să-ţi nască fiul, îţi dai demisia, devii iar un
simplu ţăran, te întorci pe ogor şi gata. Ce-i aşa de cumplit în toate astea?
Peste douăzeci de ani fiul tău o să facă o carieră frumoasă şi tu o să fii un
bătrân respectat, o să ai parte de bucuria de a nu mai trudi, care-i
deosebirea?
— Dacă măcar mi-ar fi spus dinainte, aş fi lăsat-o, dar felul în care s-a
purtat cu mine, asta nu pot să i-o trec cu vederea.
— Fuguţă, spuse Yuan-Obraz, putem noi să spunem orice, dar copilul pe
care-l are e al tău, dacă-l păstrezi sau nu e problema ta.
— Păi da, chiar că e problema mea, am spus, dar uite cum stă treaba,
prietene, chiar şi un zid lasă până la urmă să treacă vântul, ai grijă!
Mi-am luat fetiţa adormită buştean din braţele Pătatei şi am ieşit pe poartă.
Când mi-am luat rămas-bun de la ea, femeia mi-a spus: „Las-o să-l nască, o
s-o ajut să se ascundă, o s-o pun în legătură cu nişte oameni unde o să fie în
siguranţă“.
Exact atunci un jeep se opri în faţa porţii, doi jandarmi ieşiră din el şi
dădură buzna. Pătata întinse mâinile să-i oprească să înainteze, dar ei o
înlăturară şi se năpustiră în casă. Se auziră zgomote puternice şi urletele lui
Yuan-Obraz. Câteva minute mai târziu, acesta, cu încălţările descheiate, cu
cătuşe la mâini, ieşi din odaia principală, între doi poliţişti.
— De ce mă arestaţi? Ce-am făcut, îi întreba întruna Yuan-Obraz, cu capul
plecat.
— Nu mai fă pe nebunul, spuse unul dintre poliţişti. De ce? Ca şi cum n-ai
şti foarte bine!
Yuan-Obraz îmi spuse:
— Fuguţă, pune-te chezaş pentru mine! N-am făcut nimic împotriva legii.
Atunci, o femeie voinică sări din maşină. Mătuşa? Mătuşa îşi scoase masca
pe care-o avea la gură şi-mi spuse pe un ton aspru:
— Să-mi vii mâine la dispensar!

VIII

— Mătuşă, am putea să-i lăsăm copilul! am spus, întristat. Nu-mi mai

trebuie nici carnet de partid, nici post.
Mătuşa izbi în masă cu atâta forţă, încât apa din pahar fu împroşcată peste
tot.
— Fuguţă, chiar că eşti un amărât neînstare de nimic! Fuguţă, treaba asta nu
te mai priveşte doar pe tine. În comuna noastră populară nu s-a pomenit de
trei ani vreo abatere de la planificare familială şi vrei, mă rog, să fii tu
excepţia?
— Dar o să se sinucidă, am spus, amărât. Dacă se întâmplă vreun pocinog,
ce ne facem?
Mătuşa răspunse răutăcios:
— Ştii cum a fost cu politica agrară? Cine voia să ia otravă, nu i se lua
otrava din mână, cine voia să se spânzure, la fel, nu i se lua frânghia.
— E prea plin de cruzime!
— Crezi că am facut-o de bunăvoie? Nici în armată, nici în oraş nu-i nevoie
de cruzimea asta, în străinătate cu atât mai puţin. Femeile din străinătate nu
se gândesc decât să se distreze şi să profite de viaţă, degeaba le încurajează
statul să facă copii, să le dea şi prime; dar la noi la sat avem de-a face cu
ţărănci, degeaba avem toată bunăvoinţa să le facem să înţeleagă, să le
explicăm politica asta a naşterilor controlate, putem să ne tocim noi
încălţările alergând după ele şi să ne subţiem buzele tot explicând, crezi că e
vreuna care să înţeleagă? Ce-i de făcut atunci, ia zi! Nu putem să nu
controlăm creşterea populaţiei şi să nu îndeplinim ordinele venite de la stat,
directivele care ne vin de sus. Şi atunci? Cei care suntem responsabili de
asta suntem înjuraţi ziua, iar noaptea, la întuneric, se aruncă cu câte-o
cărămidă după noi, chiar şi copiii de cinci ani mă plesnesc peste picioare cu
vergele ascuţite… Mătuşa îşi ridică cracul pantalonilor ca să-mi arate o
urmă vânătă la gleznă. Vezi, o puşlama din Dongfeng mi-a facut-o de
curând. Ţi-aminteşti de povestea cu nevasta lui Zhang-Pumn?
Am încuviinţat din cap, amintindu-mi de povestea asta petrecută acum zece
ani, pe râul învolburat.
— Păi ea s-a aruncat în râu şi noi am scos-o, dar Zhang-Pumn şi cei din
satul lui spun că noi am împins-o pe Geng Xiulian în apă şi am înecat-o, au
făcut şi o reclamaţie semnată cu degetul muiat în sânge. A ajuns totul până
la Consiliul Afacerilor de Stat şi forurile superioare au făcut o anchetă. N-
am avut încotro şi am scos-o vinovată pe Huang Qiuya.
Mătuşa îşi aprinse o ţigară şi trase cu putere fumul, are apoi îi învălui faţa
răvăşită.
— Am făcut tot ce-am putut s-o salvăm pe Geng Xiulian, am dat şi sânge.
Avea însă o boală de inimă congenitală. N-am putut face nimic, iar Zhang-
Pumn a primit o mie de yuani despăgubire, sumă care pe vremea aceea nu
era mică deloc. După ce a primit banii nu s-a mulţumit, venea mereu peste
noi, s-a dus să se plângă şi la Comitetul de Partid din district. S-a dus cu
cotiga cu corpul femeii, împreună cu cele trei fetiţe îmbrăcate de doliu în
haine de cânepă. A dat acolo de inspectorul care controla exact munca
noastră. Biroul de Securitate Publică a venit după noi, Huang Qiuya, Micuţa
Leoaică şi cu mine am fost luate într-un jeep vechi şi duse la casa de oaspeţi
a centrului districtual. Acolo am fost îmbrâncite de poliţişti neciopliţi, care
ne-au vorbit urât şi ne-au înjurat ca pe nişte criminale. Când şeful de la
district mi s-a adresat, am întors capul şi i-am spus: „N-am să vorbesc cu
tine, vreau să vorbesc cu şeful de la provincie”. Am intrat cu forţa în biroul
acestuia. Stătea pe fotoliu citind ziarul şi, ce să vezi, era nimeni altul decât
Yang Lin. Era acum guvernatorul adjunct al provinciei, se vedea că se
îngrijeşte, după cum arăta, cu pielea fină şi dolofan. M-a apucat o furie
cumplită şi vorbele au răpăit ca mitraliera: „Voi ăştia de sus, daţi directive,
şi noi, aici jos, trebuie să ne sufocăm îndeplinindu-le. Aţi vrea să vorbim de
modernitate, de măsurile adecvate, să lucrăm la modul de a gândi al
maselor… e uşor să vorbeşti aşa, e ca la naştere, vorbeşti de ea, dar nu ştii
cum e, până nu naşti chiar tu. Ar trebui să coborâţi în sate şi să vedeţi cum e
la treabă. Ne dăm duhul, crăpăm acolo şi ne alegem doar cu lovituri, vorbe
urâte şi răni, uneori cu capul spart. Şi apoi, la cel mai mic necaz, nu numai
că nu suntem sprijiniţi de conducători, dar ei trec de partea ticăloşilor şi
scorpiilor. Ne descurajaţi în felul acesta!“
Mătuşa s-a exprimat cu temeritate: „Oamenii n-au curaj să vorbească în faţa
demnitarilor, dar eu o fac, nu mă sperie deloc. Cu cât mai mulţi oficiali, cu
atât mi-e mai la îndemână să spun ce am de spus, dar inima mi-e copleşită
de durere…”
— Vorbind aşa şi plângând, i-am arătat cicatricea de la cap: „Zhang-Pumn
m-a altoit cu bâta, asta nu e tot încălcarea legii, nu? Ne-am aruncat în râu
să-i salvăm nevasta, mi-am dat cinci centilitri din propriul sânge pentru ea,
oare n-am făcut tot ce era omeneşte posibil?“
Mătuşa a continuat:
— Am spus apoi izbucnind în plâns: „Duceţi-mă într-un lagăr de reeducare
prin muncă, închideţi-mă în închisoare, oricum nu mai pot să continui în
felul acesta“. Mişcat de vorbele mele, Yang Lin acesta, cu lacrimi în ochi, s-
a ridicat, mi-a dat apă, s-a dus la baie şi mi-a adus un prosop umed, apoi mi-
a dat dreptate: „Munca la bază e cu-adevărat foarte aspră, aşa a spus
preşedintele Mao, şi că cel mai important lucru e să-i educăm pe ţărani;
tovarăşă Wan, draga mea, eşti victima unei nedreptăţi, îmi dau seama ce
simţi, ştiu asta şi şefii de la district, eşti apreciată foarte mult“. A venit şi s-a
aşezat alături de mine, apoi m-a întrebat: „Tovarăşă Wan, dragă tovarăşă, ai
fi de acord să vii să lucrezi cu mine aici la centrul provinciei?” Înţelegeam
eu unde voia să ajungă, dar amintindu-mi răutăţile pe care le spusese la
şedinţa de critică şi luptă, am răspuns rece, pe un ton plin de hotărâre: „Nu,
n-o voi face, datoria mea mă cheamă aici!“ El a scuturat din cap şi a spus cu
părere de rău:, Atunci poţi măcar lucra la spitalul districtual”. Am răspuns:
„Nu mă duc nicăieri în altă parte“.
Mătuşa a continuat cu povestitul:
— Poate că ar fi trebuit să mă duc să lucrez cu el, un salt și hopa sus, fără să
mă uit în urmă, fără să mă mai enervez, să le las pe cele care voiau să aibă
plozi să-şi desfacă larg coapsele şi să ajungem la două miliarde, trei
miliarde de locuitori. La urma urmei, dacă cerul se prăbuşeşte, se găseşte
vreun voinic să-l sprijine cu creştetul! De ce mi-aş fi bătut eu capul? dacă
mătuşa asta a ta a avut toată viaţa de pătimit, asta e că a fost prea
ascultătoare, prea revoluţionară, prea loială, prea conştiincioasă.
— Nu e prea târziu să nu mai fii aşa, i-am spus eu.
— Ptiu, se înfurie ea, ce-mi tot îndrugi tu cu nu e prea târziu? Dacă am spus
vorbele astea în faţa ta, sau în faţa vreunuia din familie, am facut-o la
mânie, mi-am lăsat şi eu să se reverse amarul. Mătuşa ta rămâne devotată
trup şi suflet Partidului, cu toate necazurile îndurate în timpul Revoluţiei
Culturale, convingerile ei sunt neclintite. Cum crezi că m-aş putea schimba
acum? Nu poţi să nu veghezi la controlul naşterilor, dacă scapi lucrurile din
mână, o să avem treizeci de milioane pe an, ceea ce înseamnă trei sute de
milioane în zece ani. În cincizeci de ani tot globul o să fie plin de chinezi.
— Mătuşă, am spus, înţeleg foarte bine interesele superioare, dar acum se
întâmplă că Wang Renmei a fugit…
— Călugărul pleacă, templul rămâne, spuse mătuşa. Şi unde s-ar fi putut
duce? Se ascunde la socrul tău?
— Ea face cum o duce capul, dacă vrem s-o forţăm, mă tem c-o să facă
ceva ireparabil…
— Linişteşte-te, spuse mătuşa, sigură pe ea, am avut de-a face zeci de ani
cu femeile şi-am ajuns să le cunosc firea. Cele cu gura mare ca nevasta ta,
care ameninţă că se omoară, ei bine, lor nu li se întâmplă nimic. Stai pe
pace, nu ea ia decizia asta! Cele mutulici, cu alea nu ştii cum stai, se pot
spânzura sau arunca într-o fântână. De când lucrez eu la programul acesta,
femeile care s au sinucis au facut-o toate din alte motive. N-ai de ce să-ţi
faci griji.
— Atunci spune ce să fac! am spus, amărât; n-o putem lega ca pe un porc la
tăiere şi s-o ducem cu forţa la spital, nu?
— Când n-ai cum altfel, trebuie să recurgi la forţă. Mă tem că aşa va fi cu
nevasta ta, spuse mătuşa. Dacă o las pe nevasta nepotului meu, cum o să le
mai conving pe celelalte? Cum aş deschide gura, mi-ar închide-o cu
exemplul acesta.
— Dacă lucrurile au ajuns până aici, nu pot decât să te ascult. Am adăugat:
trebuie să chem pe cineva de la armată ca să fie mai convingător?
— Am dat deja o telegramă la tine la unitate.
— Prima telegramă era tot de la tine!
— Da, spuse mătuşa.
— Dacă ştiai mai demult că e gravidă, de ce n-ai rezolvat mai devreme?
— Păi, am rămas la district două luni pentru şedinţe şi am aflat abia la
întoarcere.
Mătuşa a continuat enervată:
— Yuan-Obraz, ticălosul acesta, mi-a făcut destule necazuri, noroc că l-a
pârât cineva, altfel intram în belele şi mai mari.
— O să fie condamnat?
— După mine, ar trebuie să-l împuşte, spuse mătuşa mânioasă.
— Dar precis nu doar Wang Renmei şi-a scos steriletul.
— Acum avem totul sub control, e vorba de nevasta ta, de cea a lui Wang al
şaptelea din satul clanului Wang, cea a lui Xiao Jinniu din satul clanului
Sun, precum şi de Wang-Fiericică a lui Chen-Nas. Asta e cu sarcina cea mai
avansată. Mai sunt şi în alte districte vreo zece femei, dar acolo nu ne
băgăm. O s-o operăm întâi pe nevasta ta, apoi pe celelalte, niciuna nu poate
scăpa.
— Şi dacă fug în alt district?
Mătuşa spuse cu răutate:
— N-a putut scăpa de palma lui Buddha maimuţa, cu toate puterile ei
47
miraculoase .
Am spus:
— Mătuşă, eu sunt ofiţer, Wang Renmei trebuie să facă avort, dar Wang-
Fiericică şi Wang-Nas sunt ţărani, primul copil fiind fetiţă, pot avea al
doilea copil, aşa cum spune şi politica respectivă. Şi-apoi, pentru o femeie
ca Wang-Fiericică nu e uşor sa rămână gravidă.
Mătuşa m-a întrerupt şi a spus în batjocură:
— Nici nu ţi-ai aranjat propria situaţie şi te şi faci avocatul altora. Da, ar
putea avea încă un copil, dar pentru asta trebuie să aştepte cei opt ani cum
spune regulamentul; fetiţa, Chen-Ureche, e încă mică.
— Asta înseamnă că sunt doar câţiva ani în minus, nu?
— Să-ţi explic. Exact ăştia câţiva ani în minus ajung ca să facă toţi la fel.
Nu se poate admite nicio excepţie, altfel e totală dezordine, continuă mătuşa
cu asprime; vezi-ţi de ale tale, nu te mai ocupa de soarta altora!

IX
Mătuşa a făcut o adevărată desfăşurare de forţe în sat, echipa căreia îi era
şef incluzând ca adjunct pe adjunctul departamentului armatei din comuna
populară. Micuţa Leoaică făcea şi ea parte, alături de şase zdrahoni de
miliţieni. Echipa era dotată cu o dubiţă cu megafoane şi un tractor puternic
cu şenile.
Înainte să sosească echipa asta, m-am dus din nou la socrul meu. De data
asta mi-a deschis totuşi uşa.
— Ai fost şi dumneata în armată, i-am spus. Nu poţi să te opui ordinelor,
sunt ca un munte de neînfruntat.
Acesta, trăgând din pipă, stătu tăcut o clipă, apoi spuse:
— Dacă ştiai că nu e voie, de ce ai lăsat-o gravidă? Sarcina e acum
înaintată, cum s-o pui să facă avort? Dacă moare, ce ne facem? Eu n-o am
decât pe ea.
— Dar nu eu sunt cel vinovat în toată treaba asta, m-am dezvinovăţit eu.
— Atunci cine-i?
— Dacă e cineva de tras la răspundere, apoi acela-i Yuan-Obraz, ticălosul;
bine că l-a arestat Biroul de Securitate Publică.
— Orice-ar fi, dacă i se întâmplă ceva fetei mele, jur că o să te omor, aşa
bătrân cum sunt.
— Mătuşa a spus că nu e niciun pericol, că au făcut avort şi la femei în
şapte luni.
— Mătuşa ta nu-i om, e un monstru, se băgă soacra mea, ieşind din casă.
Păi în anii ăştia din urmă, n-a făcut ea să se curme atâtea vieţi? Are mâinile
pătate de sânge, când o să moară, regele infernului o să i le taie în bucăţi.
— Ce te bagi tu cu toate astea? asta-i o treabă între bărbaţi!
— Cum aşa, între bărbaţi? ţipă mătuşa ascuţit; când fata noastră e împinsă
în pragul morţii, tu de colo zici că-i o treabă de bărbaţi?
— Mamă, am spus, nu vreau să mă cert cu voi, spuneţi-i lui Wang Renmei
să iasă, am de vorbit cu ea.
— Aici o cauţi tu? îmi replică soacra mea. E nora familiei tale, la voi stă ea
acum. Ai ucis-o poate? Am să merg să te reclam!
— Renmei, ascultă aici la mine, am strigat eu, ieri am fost să mă târguiesc
cu mătuşa, i-am spus că renunţ la carnetul de partid şi la funcţia din armată,
că mă întorc acasă la munca la câmp şi că te las să naşti la termen. Dar uite
că pentru ea soluţia asta n-a mers. Cazul lui Yuan-Obraz a pus pe jar tot
eşalonul până la nivelul provinciei. Mătuşa are acum ordine stricte de la
district, toate care sunteţi gravide clandestin trebuie să avortaţi…
— Ei uite că nu, da-n ce lume trăim? Soacra mea îmi aruncă în faţă apa
murdară din ligheanul pe care-l avea în mâini, apoi începu să mă
bălăcărească: Ad-o-ncoa` pe împuţita de mătuşi-ta, o să mă lupt eu cu ea pe
viaţă şi pe moarte! E geloasă când le vede pe celelalte gravide, ea, care-i
stearpă.
Şiroind de zoile aruncate, jalnic la înfăţişare, am bătut în retragere.
Maşina echipei de intervenţie se oprise în faţa porţilor socrilor mei. Toţi
locuitorii satului în stare să meargă pe picioarele lor erau acolo în păr. Xiao-
Buză de sus, cu gura şi ochii şui de la un atac, era şi el sprijinit într-un băţ în
loc de baston. O voce entuziastă răsuna din megafon: „Controlul populaţiei
este o problemă de mare importanţă de care depinde viitorul ţării şi al
poporului… pentru a construi prin cele patru modernizări o ţară puternică,
trebuie cu orice preţ să controlăm curba demografică şi să veghem la
calitatea populaţiei; femeile cu sarcini ilegale nu trebuie să-şi închipuie că
pot avea norocul să scape, va fi degeaba… Masele populare au ochi de
vultur, degeaba v-aţi ascunde în vreo gaură sau în inima pădurii, să nu
credeţi că puteţi scăpa! Cei care atacă şi lovesc agenţii planificării familiale
vor fi acuzaţi drept contrarevoluţionari activi, iar cei care sabotează această
muncă, indiferent în ce mod, vor fi aspru pedepsiţi, aşa cum o cer disciplina
de partid şi legile statului."
Mătuşa era în frunte, în spatele ei era adjunctul de la miliţia populară a
comunei, apoi Micuţa Leoaică şi garda de miliţieni. Porţile casei socrilor
mei erau ferecate, şi pe cele două laturi era scris, conform obiceiului de a
lipi zicale în versuri: ”Frumusețe a priveliştii netrecătoare – primăvară a
patriei nepieritoare“. Mătuşa se întoarse spre mulţimea de gură-cască
adunată în cerc şi spuse:
— Dacă nu lucrăm la planificarea familială, priveliştea o să se schimbe şi
patria va pieri. Unde-or să se mai afle această frumuseţe netrecătoare şi
această primăvară nepieritoare?
Încercând să rotească ivărul, mătuşa strigă cu vocea ei dogită, cunoscută de
toţi:
— Wang Renmei, te-ai ascuns în hambarul cu cartofi dulci de lângă coteţele
porcilor, crezi că nu ştiu? Cazul tău a ajuns până la Comitetul districtului şi
la armată, dai un prost exemplu. Ai două posibilităţi: să ieşi de bunăvoie şi
să mă urmezi la centrul de sănătate să-ţi provocăm avortul, ori, fiindcă
sarcina e avansată, ca să fii în siguranţă, putem să te conducem chiar la
spitalul districtului şi să fii operată de cel mai bun doctor; o altă soluţie e
următoarea: dacă te încăpăţânezi şi te opui, o să dărâmăm cu tractorul
casele vecinilor, apoi pe a voastră. Şi toate pagubele o să fie suportate de
tatăl tău. Şi după toate astea tot vei fi obligată să faci avortul. Dacă acţionez
mai blând cu alţii, pe tine n-o să te cruţ deloc. Ai auzit? Wang Renmei,
Wang Jinshan, Wu Xiuzhi aţi auzit cu toţii?
Mătuşa strigase cu putere şi numele socrilor.
De dincolo de porţi domnea o tăcere totală, se auzi doar strigătul sonor al
unui cocoş, după care se auziră plânsetele şi blestemele soacrei mele:
— Waaannn-Inimă, femeie fără inimă ce eşti, diavoliţă, n-o să mori tu de
moarte bună, iar în lumea de dincolo o să te caţeri pe munţi de cuţite, o să
fierbi într-un cazan cu ulei încins, o să fii jupuită de vie, şi-o să-ţi scoată
ochii să ţi-i pună în sfeşnicele Cerului!
Mătuşa pufni şi i se adresă adjunctului departamentului miliţiei populare:
— Îi dăm drumul!
Acesta le dădu miliţienilor ordin să lege un cablu de oţel lung şi gros de
bătrânul copac din poarta vecinului de la răsărit de socrii mei. Xiao-Buză de
sus se năpusti protestând:
— E copacul nostru, e…
Încercă s-o lovească pe mătuşa cu băţul din mâini, dar cum îl ridică, îşi
pierdu echilibrul. Mătuşa se burzului la el:
— E copacul vostru? Îmi pare rău, n-aveai decât să-ţi alegi altfel de vecini!
— Sunteţi bandiţii locului, acoliţi ai Guomindangului!
— Păi Guomindangul ne înjura spunându-ne bandiţi comunişti, replică cu
sarcasm mătuşa, dacă tu ne spui bandiţii locului, nu valorezi nici cât
Guomindangul.
— O să mă duc să vă reclam… Fiul meu lucrează la Consiliul Afacerilor de
Stat…
— Da, du-te, reclamă, dacă mergi şi mai sus, e şi mai bine!
Xiao-Buză de sus aruncă bastonul în care se sprijinea, luă în braţe copacul
şi spuse plângând:
— Nu puteţi să-mi smulgeţi aşa copacul. Yuan-Obraz spune că arborele
acesta e viaţa familiei noastre. Câtă vreme rămâne aici, puternic, familia
noastră o să prospere…
Mătuşa râse:
— Yuan-Obraz n-a putut să prevadă data la care va fi arestat de Biroul
Securităţii Publice!
— Va trebui să mă omorâţi pe mine mai întâi, behăi Xiao-Buză de sus.
— Xiao-Buză de sus, spuse mătuşa cu severitate, unde ţi-e spiritul de
luptător pe care-l aveai în timpul Revoluţiei Culturale, când îi altoiai pe
oameni să-i corectezi? Ce te-apucă de te smiorcăi ca o muieruşcă?
— Las’ că ştiu eu că faci caz de postura în care te afli ca să-ţi faci mendrele,
te răzbuni pe mine, dar gravida pe care trebuie s-o educi e chiar nevasta
nepotului tău, cu ce scuză îmi scoţi din pământ copacul meu?
— Nu numai că-ţi smulg arborele, dar după aia îţi dărâm arcada porţilor şi
vine apoi şi rândul casei tale mari acoperite cu ţiglă. Nu-ţi e de niciun folos
să te smiorcăi aici, la Wang Jinshan să te duci şi să-l găseşti!
Mătuşa luă megafonul din mâinile Micuţei Leoaice şi îl îndreptă spre
mulţime:
— Voi ceilalţi, vecinii lui Wang Jinshan, ascultaţi-mă: fiindcă acesta îşi
ascunde fiica gravidă ilegal, şi deci se opune cu îndârjire guvernului, îi
ofensează funcţionarii, am hotărât ca, pe baza unei prevederi speciale date
de Comitetul Planificării Familiale al comunei populare, să dărâmăm casele
vecinilor lui şi toate pagubele lor să fie suportate doar de Wang Jinshan.
Dacă vreţi să nu se întâmple asta, vă cerem să-l obligaţi să-şi predea fiica.
Vecinii socrului meu fierbeau. Mătuşa se adresă şefului adjunct al
departamentului miliţiei populare:
— Executarea!
Tractorul hurui cu putere de să se cutremure pământul de sub picioare.
Dihania de oţel înaintă bubuind. Cablul se întindea puţin câte puţin cu un
zgomot înfundat. Frunzele copacului începură să freamăte.
Xiao-Buză de sus se sumeţi târâş-grăpiş în faţa porţilor socrilor mei şi
începu să bată în ele ca un nebun.
— Wang Jinshan, fi-ţi-ar neamul de râs, eşti pricina nenorocirii tuturor
vecinilor, să ştii că n-o să scapi de mâna noastră!
Lucru ciudat, de emoţie, bâlbâiala lui obişnuită care-l făcea greu de înţeles,
acum dispăruse cu totul. Porţile rămâneau închise, din curte nu răzbătea
decât plânsul sfâşietor al soacrei mele.
Mătuşa ridică mâna dreaptă, apoi o coborî brusc ca să-i dea adjunctului
semnalul.
— Dă-i bice, strigă acesta şoferului tractorului.
Tractorul hurui şi mai abitir, gata să-ţi spargă timpanele, cablul de oţel se
întinse la maximum cu acelaşi zgomot înfundat, se întinse şi mai mult şi
strangulă scoarţa copacului; începuse să se prelingă seva, tractorul înainta
centimetru cu centimetru, şi hornul lui scuipa cercuri de fum vineţiu care se
vălătuceau unul peste altul. Şoferul care conducea se uită în spate. Purta o
salopetă albastră din pânză groasă foarte curată, la gât avea înnodată o
batistă de un alb imaculat, casca îi era pusă cu faţa la spate. Îşi muşcă buza
de jos, pe cea de sus îi mijise o mustăcioară, părând un flăcău de toată
isprava… Copacul uriaş se prăbuşi cu scrâşnete dureroase. Cablul îi
pătrunsese adânc trunchiul, o bucată de scoarţă zburase, lăsând să se vadă
fibrele albe ale lemnului.
— Wang Jinshan, la naiba, arată-te! Xiao-Buză de sus lovea cu pumnii în
porţi, bătea din picioare, dădea cu capul, dar niciun zgomot nu răzbătea de
la socrii mei, până şi ţipetele soacrei mele încetaseră.
Copacul se aplecă din ce în ce mai tare, iar coroana lui bogată se izbi de
pământ cu zgomot puternic.
Xiao-Buză de sus veni lângă copac clătinându-se:
— Copacul meu, copacul destinului nostru!
Rădăcinile fiind smulse, pământul se crăpă.
Xiao-Buză de sus se întoarse cu mare greutate în faţa porţilor:
— Wang Jinshan, fiu de căţea ce eşti! Îţi suntem vecini vechi, relaţiile
noastre de atâta amar de vreme au fost destul de bune, era să ne şi
încuscrim, şi uite ce necaz îmi faci…
Rădăcinile copacului ieşeau acum la suprafaţă, de un galben deschis, parc-
ar fi fost nişte şerpi uriaşi… trase de tot, scrâşneau rupându-se. Cu cât erau
trase mai mult, cu atât se lungeau, şerpuitoare. Coroana care zăcea la
pământ era ca o mătură imensă, crenguţele subţiri pârâiau şi se rupeau una
de alta, se iscase praful… oamenii adulmecau miros de pământ răscolit şi de
sevă…
— Wang Jinshan, lua-te-ar naiba, am să mă sinucid izbind cu capul în
poarta ta!
Zis şi făcut, dar loviturile bătrânului nu se mai auziră de duduitul
tractorului.
Copacul uriaş a fost tras la câteva zeci de metri de poarta familiei Xiao.
Lăsase pe pământ urme mari, în care se vedeau rădăcini rupte şi o liotă de
copii s-au pus pe scormonit după larve de greieri.
Mătuşa anunţă la megafon:
— Etapa următoare, demolarea arcadei porţilor familiei Xiao.
Câţiva bărbaţi îl cară pe Xiao-Buză de sus ceva mai departe, încearcă să-l
aducă în simţiri, i se ciupeşte buza, e frecat pe piept.
— Voi ceilalţi, vecini ai lui Wang Jinshan, spuse calmă mătușa, aţi face bine
să vă duceţi să vă strângeţi de prin casă ce aveţi mai de valoare. După ce
punem la pământ casa lui Xiao-Buză de sus, vă vine vouă rândul. Ştiu
foarte bine că asta pare fără noimă, dar trebuie să ştiţi, cauzele mici se
supun celor mari. Primează aici planificarea familială. Principiul important
este controlul populaţiei. Nu mi-e frică să fiu luată drept un om care o ia de-
a dreptul. E nevoie de oameni ca mine. Ştiu că-mi doriţi infernul după
moarte, dar noi, comuniştii, nu credem în aşa ceva. Un materialist pur şi
puternic nu cunoaşte frica. Chiar dacă ar exista infernul, tot nu mi-ar fi
frică! Cine să se ducă în infern, dacă nu eu? Hai, desfaceţi cablul şi legaţi-l
de arcada porţilor familiei Xiao.
Toţi vecinii socrilor mei, ca un roi de viespi, se năpustiră spre porţile
familiei Wang şi-ncepură să izbească cu mâinile şi picioarele în ele şi să
arunce cu bucăţi de ţiglă şi cărămizi în curte. Cineva aduse chiar şi nişte
coceni, pe care îi puse pe prag, strigând:
— Wang Jinshan, dacă nu ieşi la iveală, îţi dau foc casei!
Porţile se deschiseră şi nu erau nici socrul, nici soacra mea, ci nevastă-mea
fu cea care ieşi. Avea părul încâlcit, era mânjită de noroi, avea un picior
încălţat şi celălalt desculţ, se vedea bine că a ieşit din hambar.
— Mătuşă, merg să fac avort, ce mai vrei! grăi ea odată ajunsă în faţa
mătuşii.
— Ştiam eu bine că soţia nepotului meu e cineva care ştie căre-i interesul
general, spuse mătuşa râzând.
— Mătuşă, te admir cu adevărat, spuse nevastă-mea; dacă ai fi bărbat, ai fi
capabilă să conduci o armată neînvinsă.
— Dar şi tu eşti la fel, răspunse mătuşa, modul categoric în care ai rupt
logodna cu fiul familiei Xiao mi-a arătat că eşti o femeie puternică.
— Renmei, am spus şi eu, te-am făcut să suferi.
— Fuguţă, lasă-mă să-ţi văd mâna!
I-am întins mâna tot întrebându-mă ce are de gând. Îmi apucă mâna şi mă
muşcă cumplit de încheietură. Nu m-am zbătut. În carne erau imprimate
adânc urmele dinţilor şi dăduse sângele negru. Ea scuipă cu zgomot, apoi
îmi spuse cu răutate:
— Vrei să mă faci să-mi pierd sângele, aşa că şi eu te fac să sângerezi.
I-am întins şi mâna cealaltă. Mi-a respins-o:
— Nu, miroase a câine!
Xiao-Buză de sus, care-şi mai revenise, începu să izbească cu piciorul în
pământ şi să plângă ca o muiere:
— Wang Renmei, Wan-Fuguţă, să-mi despăgubiţi copacul, m-aţi auzit?
— Atâta rău! aşteaptă! spuse nevastă-mea, fii-tu mi-a mângâiat sânii, m-a
luat în braţe! Să zicem că este copacul acesta preţul pentru tinereţea mea
terfelită.
— Bravo! strigară tinerii de faţă, aplaudând buna judecată a nevestei mele.
— Renmei! am strigat eu, scos din fire.
— Hai, că n-ai de ce să te zbârleşti, spuse ea, înghesuindu-se în maşina
mătuşii. Se plecă spre mine şi îmi şopti: mi i-a mângâiat doar prin rochie.

X
Sosi la noi responsabila Comitetului Planificării Familiale. Se numea Yang
şi era fiica unui înalt cadru din armată, general de divizie. O ştiam din
auzite, dar era prima oară că o întâlneam. Conducătorii comunei o
invitaseră la un banchet, şi ea propusese să fim invitaţi şi Renmei şi cu
mine. Mătuşa îi dădu lui Renmei o pereche de pantofi de piele de-ai ei.
Ospăţul avu loc într-o săliţă mai elegantă de la cantina comunei populare.
— Fuguţă, ar fi mai bine ca eu să nu merg, mi-e frică să fiu în prezenţa unor
astfel de înalţi funcţionari, spuse Renmei. Şi, de fapt, nu-i niciun fel de
eroism, de ce să facem atâta caz…
Mătuşa spuse:
— De ce ţi-e frică? şi cel mai înalt funcţionar e şi el tot un om ca noi, cu nas
şi cu ochi.
Când să ne aşezăm, responsabila Yang ne puse să stăm lângă ea, de-o parte
şi de alta. Strângându-i mâna nevesti-mii, îi spuse cu căldură:
— Tovărăşică Wang, îţi mulţumesc în numele armatei!
Nevastă-mea răspunse emoţionată:
— Am acţionat greşit, v-am dat atâta bătaie de cap.
Îngrijorat să nu spună ceva anapoda, când am văzut-o aşa politicoasă, parcă
mi s-a luat o greutate de pe inimă.
— Soţia nepotului meu are o conştiinţă înaltă, a rămas gravidă din neatenţie
şi a venit singură să-mi ceară să-i fac avort, dar cum nu era într-o bună stare
fizică, lucrurile s-au lungit până acum.
— Tinere Wan, trebuie să te critic, spuse responsabila Yang. Voi, tovarăşii
bărbaţi, sunteţi neglijenţi, vă bucuraţi de moment şi vă jucaţi cu norocul.
Am dat de câteva ori din cap în semn de încuviinţare.
Secretarul comunei populare toastă cu paharul în mână:
— Mulţumiri profunde responsabilei Yang pentru că, deşi copleşită de
treburi importante, a venit la noi în inspecţie, ca să ne îndrume în muncă.
— Eu cunosc bine locurile, spuse responsabila, tata a fost partizan în bătălia
de pe râul Jiao, şi-a stabilit aici cartierul general, de asta când am sosit,
locurile îmi păreau familiare.
— E o plăcere pentru noi să vă avem aici, reluă secretarul, şi vă rugăm,
când vă întoarceţi, să-i transmiteţi venerabilului conducător că dorim din
toată inima să vină la noi într-o inspecţie.
Se ridică şi mătuşa, cu paharul în mâini, şi spuse:
— Responsabilă Yang, e rândul meu să închin în sănătatea ta!
Secretarul interveni:
— Responsabila Wan este fiica unui martir, pe când era doar un copil şi-a
urmat tatăl în acţiunile revoluţionare.
Mătuşa continuă:
— Responsabilă Yang, se pare că amândouă am fost la fel predestinate.
Tatăl meu era directorul spitalului Xi Hai al Armatei a opta, discipol al lui
Norman Bethune, i-a îngrijit chiar şi comandantului Yang o rană la picior.
— Adevărat? spuse responsabila Yang ridicându-se bucuroasă. Tata a
început de curând să-şi scrie memoriile şi pomeneşte de un doctor numit
Wan-Şase receptacule.
— E tatăl meu, spuse mătuşa. După ce a murit eroic, am trăit cu mama în
zona eliberată din Jiaotong şi mă jucam cu o fetiţă numită Yang-Inimă…
Responsabila Yang apucă mâna mătuşii şi spuse emoţionată, cu ochii plini
de lacrimi:
— Wan-Inimă, deci tu eşti Wan-Inimă?
— Wan-Inimă, Yang-Inimă, două inimi roşii… nu spunea aşa responsabila
Zhong? i se adresă mătuşa.
— Ba da, exact aşa! Responsabila Yang nu prididea să-şi şteargă lacrimile
care-i izvorau din ochi. Adăugă: Te-am visat deseori, cine s-ar fi gândit că o
să te întâlnesc aici?
Mătuşa spuse:
— De cum te-am văzut mi s-a părut că te cunosc.
Secretarul comunei interveni şi el:
— Să ne golim paharele în cinstea întâlnirii responsabilelor Wan şi Yang
care au fost atâta timp despărţite!
Mătuşa îmi făcu cu ochiul şi am înţeles ce voia, aşa că m-am ridicat
împreună cu Renmei în faţa directoarei Yang:
— Responsabilă Yang, mă simt vinovat că a trebuit să vă deplasaţi anume
pentru problema noastră.
— Responsabilă Yang, şi eu la fel, se înclină Renmei. În problema asta nu
Fuguţă trebuie acuzat, toată vina e a mea… înainte, eu mi-am găurit cu acul
steriletul…
Responsabila Yang rămase o clipă mută, apoi izbucni într-un râs sănătos.
Eram congestionat la faţă, am tras-o de cot pe Renmei şi i-am spus:
„Termină cu prostiile!“
Responsabila Yang strânse mâna soţiei mele, o scrută din cap până-n
picioare şi grăi:
— Tovărăşică Wang, îmi place că eşti sinceră. Semeni puţin la caracter cu
mătuşa ta.
— Cum aş putea eu să mă compar cu ea? spuse Wang Renmei. Mătuşa este
un câine de pază fidel partidului, ajunge să i se spună pe cine să muşte ca s-
o şi facă.
— Nu mai spune tâmpenii!
— Nu spun tâmpenii, continuă nevastă-mea. Ce, nu se vede adevărul? Dacă
Partidul i-ar cere mătuşii să se caţere pe un munte în care sunt împlântate
cuţite, ar face-o, dacă i-ar cere să se arunce într-un ocean de foc, ar face-o…
— Bine, bine, spuse mătuşa, să nu mai vorbim despre mine, n-am făcut încă
destul, trebuie să mă străduiesc în continuare.
— Tovărăşică Wang, spuse responsabila Yang, doar suntem femei, cărei
femei nu-i plac copiii? Unul, doi, trei, şi de-am avea şi zece, nu ne-am
plânge că-s prea mulţi. Ţara şi Partidul iubesc la fel copiii; preşedintele
Mao, premierul Zhou nu erau şi ei încântaţi când vedeau un copil? E o
dragoste din adâncul sufletului. Şi de ce facem noi revoluţia? Până la urmă,
pentru a le face copiilor o viaţă fericită. Ei sunt viitorul ţării, comoara
patriei. Dar deocamdată, ne confruntăm cu o problemă dacă nu ne ocupăm
de controlul populaţiei, s-ar putea ca aceşti copii să nu aibă ce mânca şi cu
ce se îmbrăca, să nu poată să meargă la şcoală. De aceea planningul
familial, cu tot ce pare inuman în el, este în fond de o mare omenie.
Suferinţa uşoară pe care o înduri tu, sacrificiul tău sunt contribuţia pentru
ţară.
— Responsabilă Yang, mă las în mâinile tale, spuse Wang Renmei, am să
fac avortul chiar în seara asta. Se întoarse spre mătuşa şi continuă: Mătuşă,
cu ocazia asta, scoate-mi şi uterul, ca să nu mai avem de ce vorbi pe viitor!
Responsabila Yang rămase uimită, apoi izbucni iar în râs. Toţi o urmară.
— Wan Fuguţă, nevastă-ta e adorabilă, spuse directoarea Yang, arătându-mă
cu degetul. E tare nostimă, dar nici vorbă de scos uterul, trebuie să-l
păstreze, nu-i aşa responsabilă Wan?
— Soţia nepotului meu e la fel de puternică precum sabia făurită de vestitul
48
Gan Jiang , spuse mătuşa. După operaţie, când se va reface, am de gând s-o
mut la echipa de planificare familială.
— Nu e nicio problemă, răspunse secretarul, avem nevoie de persoane
deosebite în echipă. Tovarăşa Wang Renmei poate servi de exemplu şi să
aibă efecte benefice pentru munca noastră.
— Wan Fuguţă, mă întrebă directoarea Yang, tu ce funcţie ai în prezent?
— Sunt agent cultural şi sportiv în cadrul batalionului.
— De câtă vreme?
— De trei ani şi jumătate.
— O să fii deci în curând promovat la gradul de şef adjunct de escadron,
spuse directoarea Yang, şi tovărăşica Wang te va putea urma în capitală.
— Şi fetiţa mea? întrebă bănuitoare nevastă-mea.
— Şi ea, bineînţeles, răspunse directoarea.
— Am auzit că asta se face greu, că trebuie aşteptate aprobări, numiri…
— Tu fa-ţi datoria conştiincios, reluă directoarea, de restul mă ocup eu.
— O, sunt bucuroasă, fiica mea o să poată face şcoala la Beijing. Fiica mea
o să devină un om al capitalei.
Directoarea Yang o măsură din nou pe nevastă-mea şi-i spuse mătuşii:
— Să se ia toate măsurile înainte de operaţie, să fie totul absolut sigur.
— N-avea teamă, totul va fi cum trebuie, răspunse mătuşa.

XI

Înainte să intre în sala de operaţie, Wang Renmei îmi luă mâna într-a ei, se
uită la urmele muşcăturii pe care mi le făcuse şi-mi spuse, pe un ton de
părere de rău:
— N-ar fi trebuit să te muşc, Fuguţă…
— Nu-i nimic.
— Te mai doare?
— Ce durere? i-am răspuns, a fost ca o pişcătură de ţânţar.
— Tu ai putea să mă muşti aşa?
— Hai lasă, de ce trebuie să te porţi mereu ca un copil?
— Fuguţă, mă întrebă ea ţinându-mă de mână, Yanyan unde-i?
— E acasă, mama şi tata au grijă de ea.
— Are ce mânca?
— Sigur, am liniştit-o eu, am cumpărat două pachete de lapte praf, un
kilogram de biscuiţi din cei din lapte şi ou, o cutie cu carne uscată şi una cu
pastă din rădăcini de lotus. Stai liniştită!
— Yanyan îţi seamănă, are pleoapa simplă, nu dublă ca mine.
— Da, dar mai bine semăna cu tine, tu eşti mai frumoasă ca mine.
— Se spune că, în general, fetele seamănă cu taţii, băieţii cu mamele.
— Aşa o fi.
— De data asta ştiu eu bine, era un băiat, nu vorbesc aiurea…
— Acum vremurile s-au schimbat, că-i fată, că-i băiat e totuna, am spus eu
nepăsător. Peste doi ani, veniţi după mine la Beijing şi o să-i găsim lui
Yanyan cea mai bună şcoală, o s-o creştem cât mai bine ca să facem din ea
o persoană de excepţie. O fată cum trebuie face cât zece băieţi puturoşi.
— Fuguţă!
— Ce-i, ce mai e?
— Mângâierile lui Xiao-Buză de sus erau cu adevărat prin haine.
— Ce eşti aşa caraghioasă? am spus râzând, uitasem de mult de asta.
— Au fost printr-o vestă vătuită groasă şi sub ea un pulover şi maiou, şi
încă…
— Un sutien, nu?
— În ziua aia îl spălasem şi nu-l purtam, aveam un maiou…
— Bun, încetează cu prostiile.
— Şi sărutul acela, mi l-a furat.
— Bun, te-a îmbrăţişat, şi ce-i cu asta? Voia să-ţi spună că te doreşte.
— Da, dar eu nu voiam să-l las. După sărut, i-am tras un picior de l-am
cocoşat, stătea pe vine de durere.
— Cerule! n-a avut deloc noroc nenorocitul, am spus râzând. Dar mie, când
te-am îmbrăţişat, de ce nu mi-ai făcut la fel?
— Lui îi puţea gura, iar gustul gurii tale a fost plăcut.
— Asta arată că îmi erai hărăzită de nevastă.
— Fuguţă, îţi mulţumesc nespus.
— Pentru ce?
— Nu ştiu, aşa.
— Hai, gata cu vorbele dulci, să le lăsăm pe mai târziu. Mătuşa scoase
capul din sala de operaţie, făcu un semn spre
Wang Renmei: „Hai, intră!“
— Fuguţă… Mă strânse din nou de mână.
— Nu-ţi fie teamă, mătuşa a spus că e o intervenţie simplă.
— Când mă întorc acasă, să-mi faci o găină înăbuşită.
— Sigur, îţi fac şi două!
Înainte să intre în sală, Wang Renmei s-a întors să mă mai privească o dată.
Avea pe ea tot geaca mea gri căreia îi căzuse un nasture şi în loc rămăsese
doar aţa. Îşi pătase pantalonii albaştri cu lut, iar vechii pantofi de piele pe
care-i avea în picioare erau cei daţi de mătuşa.
Simţeam că-mi vine să plâng, eram ca pustiit; stând aşa pe banca prăfuită
din sala de aşteptare, răzbăteau până la mine clinchetele metalice ale
instrumentelor care se ciocneau. Îmi imaginam forma acelor instrumente,
îmi părea că le văd strălucirea orbitoare, le simţeam răceala îngheţată. Din
curtea din spate a dispensarului se auzeau râsete de copii. M-am ridicat şi
m-am uitat prin fereastră. Un băieţel de vreo trei, patru ani, ţinea în mână
două prezervative umflate. Alerga, şi două fetiţe de aceeaşi vârstă se ţineau
după el…
Mătuşa ieşi şi mă întrebă înnebunită:
— Ce grupă de sânge ai?
— Eu, A.
— Şi ea?
— Cine?
— Cum cine? spuse mătuşa enervată, nevastă-ta.
— Zero, sau nu, nu ştiu…
— Tâmpitule!
— Ce s-a întâmplat?
Priveam sângele de pe bluza mătuşii, şi-n capul meu totul devenise opac.
Mătuşa se întoarse în sala de operaţii şi închise uşa. Mi-am lipit faţa de
crăpătura uşii, dar nu puteam să văd nimic. Nu-i auzeam vocea lui Wang
Renmei, doar pe cea a Micuţei Leoaice care striga. Dădea telefon la district
ca să ceară o ambulanţă.
Am împins uşa din răsputeri şi am deschis-o. Am văzut-o pe Wang
Renmei…
Am văzut-o pe mătuşa cu o mânecă suflecată şi pe Micuţa Leoaică trăgând
cu o seringă imensă sânge dintr-o venă a mătuşii. I-am văzut faţa lui Wang
Renmei, care era albă ca o coală de hârtie… „Renmei, trebuie să te ţii
tare!“… O infirmieră mă împingea afară, dar eu nu mă lăsam, îi spuneam
lasă-mă să intru lasă-mă… Câţiva bărbaţi în bluze albe veneau fugind pe
culoar. Un doctor matur, mirosind a tutun şi dezinfectant mă trage şi mă
aşază pe bancă. Îmi întinde o ţigară, mă ajută s-o aprind. Mă încurajează
spunând să nu mă sperii, că vine imediat ambulanţa de la district, că mătuşa
i-a dat şaizeci de centilitri de sânge pentru transfuzie… că n-o să se
întâmple nimic…
Ambulanţa soseşte cu sirena urlând. Mii de sunete ca şerpii mă atacă şi mă
străpung. Bărbaţi în bluzele albe cu trusa de prim ajutor în mână, bărbaţi în
bluze albe cu ochelari şi stetoscop atârnat de gât. Bărbaţi în bluze albe,
femei în bluze albe. Bărbaţi în bluze albe ducând o targă, unii intră în sală,
alţii rămân afară pe culoar. Cu o expesie calmă acţionează cu gesturi vii.
Nimeni nu-mi acordă atenţie, nimeni nu-mi aruncă nicio privire. Am în gură
un gust leşios de sânge…
Bluzele albe ies din sala de operaţie. Una după alta se urcă în ambulanţă,
targa este pusă la loc.
Deschid cu violenţă uşa sălii. Văd un cearşaf alb care o acoperă pe Wang
Renmei, îi acoperă corpul, îi acoperă faţa. Mătuşa, plină toată de sânge, stă
prăbuşită pe un scaun pliant. Micuţa Leoaică şi ceilalţi par loviţi de trăsnet.
Niciun sunet nu-mi atinge urechile, apoi îmi pare că aud zumzăitul a două
albine.
— Mătuşă, spun, m-ai asigurat că nu e niciun pericol!?
Mătuşa înalţă capul, îşi încreţeşte nasul, ochii şi faţa îi devin urâte,
înspăimântătoare, apoi deodată strănută răsunător.

XII

În picioare, în curte, matuşa, ca amorţita, spune:

— Cumnată, frate mai mare, am venit să vă cer iertare pentru crima mea.
Urna cu cenuşa lui Wang Renmei stă pe o masă pătrată în mijlocul camerei
principale. Tot pe masa asta se află un castronel alb cu grâu în care erau
înfipte trei beţişoare parfumate. Fumul lor se înalţă în volute. Îmbrăcat în
uniforma militară, cu o eşarfă neagră legată la braţ, stau aşezat lângă masă,
în braţe cu fiica mea. Ea e îmbrăcată în haine tradiţionale de doliu şi-şi tot
înalţă spre mine căpşorul să mă întrebe:
— Tată, ce este în cutie?
Nu ştiu ce să-i răspund, doar lacrimile îmi curg în barba nerasă.
— Tată, da’ mama unde-i? Unde s-a dus?
— A plecat la Beijing… în câteva zile ne ducem la ea.
— Vin şi bunicul şi bunica?
— Da, mergem cu toţii.
În curte, ai mei taie scândurile din lemn de salcie. O scândură e pusă pieziş
pe o bancă, tata e în picioare, mama stă jos, şi trag fiecare de fierăstrăul care
se mişcă de sus în jos scârţâind şi împroşcând rumeguşul care zboară în
lumină.
Ştiu că vor să facă un sicriu pentru Wang Renmei. Deşi se practică deja
incinerarea, satul n-a prevăzut un loc pentru depunerea urnelor, aşa că
acestea sunt îngropate şi se ridică un mormânt. Cei care-şi permit, fac şi un
sicriu în care varsă cenuşa, apoi sparg urna. Alţii îngroapă urna direct.
O văd pe mătuşa, în picioare, cu capul plecat. Văd şi feţele triste ale
părinţilor mei, gesturile lor automate, repetate. Îi văd împreună cu mătuşa
pe secretarul comunei şi pe Micuţa Leoaică, şi pe încă vreo trei activişti de
la comună; înghesuie pe ghizdurile puţului cutii colorate cu prăjituri. Lângă
acestea e şi un sac de trestie ud, din care se împrăştie un miros greu, care
ştiu că e de la peştele sărat.
— Cine-ar fi crezut c-o să se întâmple o nenorocire ca asta? spuse secretarul
comunei. A venit de la spitalul districtului o echipă de specialişti să judece
situaţia. Doctoriţa Wan şi echipa sa au urmat procedura stabilită, nu s-a
făcut nicio greşeală, măsurile de salvare luate au fost cele care se cereau.
Doctoriţa Wan a donat chiar şi şaizeci de centilitri din propriul sânge pentru
transfuzie, ne pare cumplit de rău, suntem profund îndureraţi…
— Ce ai, eşti chioară? izbucneşte brusc tata mânios şi o ceartă pe mama. Nu
vezi linia trasă cu creionul? Ai luat-o cu mai bine de un centimetru mai
încolo şi nici nu vezi. Nu eşti bună de nimic!
Mama se ridică cu greu de jos şi intră în casă plângând în hohote.
Tata aruncă fierăstrăul şi, încovoiat, se îndreaptă spre vasul cu apă, ia tâlvul,
îşi îndreaptă gâtul şi bea. Apa rece i se scurge pe bărbie, pe gât, până ajunge
pe piept unde se amestecă cu rumeguşul auriu. După ce-şi ostoieşte setea, se
întoarce să-şi ia fierăstrăul şi se pune pe tăiat cu furie.
Secretarul comunei populare şi activiştii intră în odaia principală şi se
înclină adânc de trei ori în faţa urnei cu cenuşa lui Wang Renmei. Una din
ele pune un plic de hârtie pe cuptor. Secretarul comunei spune:
— Tovarăşe Wan-Picior, ştim că nicio sumă de bani nu poate înlocui
pierderea imensă adusă de acest eveniment nefericit familiei voastre, dar
cinci mii de yuani ăştia dovedesc câte ceva din durerea pe care o
împărtăşim.
Un activist, probabil un simplu secretar adaugă:
— Trei mii sunt de la stat, două mii vin de la secretarul Wu şi de la câţiva
din conducătorii comunei populare.
— Luaţi-i înapoi, vă rog să vi-i luaţi, nu avem nevoie de ei.
— Înţelegem foarte bine ce simţi, spuse secretarul comunei populare cu
durere în glas, dar morţii nu învie şi cei vii trebuie să continue să
înfăptuiască revoluţia. Continuă: Directoarea Yang a telefonat de la Beijing,
mai întâi că să-şi exprime condoleanţe familiei, apoi m-a pus să-ţi aduc la
cunoştinţă că permisia ta s-a prelungit cu cincisprezece zile, ca să-ţi
îndeplineşti îndatoririle de doliu şi să-ţi pui la punct treburile în familie.
— Mulţumesc, am spus, puteţi pleca.
Secretarul comunei şi ceilalţi activişti se înclină din nou în faţa urnei, apoi
ies pe poarta scundă. Când se apleacă, le văd picioarele, fundurile mai grase
sau slăbănoage, şi îmi dau din nou lacrimile.
De pe drum se aud strigătele şi hohotele de plâns ale unei femei şi
înjurăturile strigate în gura mare ale unui bărbat. Ştiu că sunt socrii mei.
Socrul meu, în mână cu o furcă de lemn pentru paiele de pe arie şi pentru
adunat fânul strigă:
— Nenorociţilor, o să plătiţi pentru moartea fiicei mele!
Soacra mea dă din mâini, se agită pe picioarele ei mici, pare că vrea să se
arunce asupra mătuşii, dar alunecă şi cade. Prăbuşită, loveşte pământul cu
mâinile, strigând şi plângând:
— Fata mea, cum ai plecat tu aşa, ai plecat şi ne-ai lăsat, dar cum o să mai
putem trăi fără tine…
Secretarul se îndreaptă spre ei şi spune:
— Unchiule, mătuşă, tocmai ne pregăteam să venim la voi, e o întâmplare
tare nefericită, suntem toţi îndureraţi…
Socrul meu propteşte furca în pământ şi strigă furios:
— Wan-Fuguţă, ticălosule, fă-te-ncoace!
Cu fetiţa în braţe, mă duc în faţa lui. Micuţa îşi strânge braţele în jurul
gâtului meu şi-şi ascunde obrăjorul în al meu.
— Tată, spun, stând în faţa lui, loveşte-mă!
Socrul meu ridică sus furca, dar rămase cu ea încremenită în aer. Îi văd
lacrimile cum îi picură în barba căruntă, simt deodată o slăbiciune în
picioare şi cad în genunchi.
— O fiinţă atât de plină de viaţă… Socrul meu aruncă furca şi plânge în
hohote, se chirceşte la pământ şi continuă: O fiinţă care avea atâta viaţă, şi
voi i-aţi făcut tot răul acesta… e o crimă… nu vă temeţi oare de pedeapsa
Cerului?
Mătuşa vine în faţa socrilor mei şi spune, cu capul plecat:
— Frate mai mare şi cumnată din familia Wang, nu trebuie să-l învinuiţi pe
Fuguţă, ci pe mine.
Continuă, ridicându-şi capul:
— Îmi puteţi imputa că nu mi-am îndeplinit datoria, că nu am făcut
investigaţia necesară pentru a controla starea steriletelor femeilor care
puteau avea copii, că n-am descoperit ticăloşia lui Yuan-Obraz, care
cunoştea tehnica punerii steriletului. Îmi puteţi imputa şi că nu am trimis-o
pe Wang Renmei la spitalul districtului să facă operaţia. Acum, şi mătuşa îl
priveşte pe secretarul comunei, aştept măsurile ce vor fi luate de superiorii
mei.
— Noi am tras deja concluziile acestei întâmplări, spune secretarul.
Unchiule, mătuşă, o să vedem cum rezolvăm cu indemnizaţia ce vi se
cuvine, dar să ştiţi că doctoriţa Wan n-a greşit nimic, a fost un accident
datorat constituţiei fizice a fiicei voastre. Chiar dacă ar fi fost trimisă la
district, tot s-ar fi întâmplat nenorocirea.
— Şi, de altfel, începe să peroreze secretarul, ca să audă toţi cei care
umpluseră curtea şi uliţa, controlul naşterilor este politica de bază a ţării, nu
se va schimba din cauza unui accident. Femeile care rămân gravide în afara
planificării familiale trebuie să facă avort. Cât despre cele care or urma
exemplul celor care sabotează planificarea familială, vor fi pedepsite cu
asprime!
— Atunci o să te termin şi eu pe tine…
Cu un ţipăt de furie cumplită, soacra mea scoase din sân o pereche de
foarfeci şi le înfipse în coapsa mătuşii. Aceasta duse mâna la rană. Sângele
îi curgea năvalnic printre degete.
Câţiva activişti se reped s-o pună la pământ pe soacra mea şi să-i smulgă
foarfecii din mâini.
Micuţa Leoaică îngenunchează lângă mătuşa, deschide trusa de prim ajutor
şi scoate un pansament cu care acoperă rana. Secretarul comunei urlă:
— Repede, telefonaţi după ambulanţă!
— Degeaba, spuse mătuşa. Cumnată, i-am dat şaizeci de centilitri de sânge
fiicei tale, acum că m-ai rănit datoria de sânge a fost plătită cu sânge.
Cum se mişcase, bandajul mătuşii era plin de sânge. Secretarul comunei
zbiera mânios:
— Bătrânico, ai întrecut măsura. Dacă i se întâmplă ceva doctoriţei Wan o
să răspunzi în faţa legii!
Soacra mea, când vede piciorul plin de sânge al mătuşii, se înfricoşează şi
începe iar să hohotească de plâns şi să lovească pământul cu mâinile.
— Nu te teme, cumnată, spune mătuşa, chiar dacă voi muri de tetanos, n-o
să fii trasă la răspundere. Mătuşa continuă: Trebuie să-ţi mulţumesc,
lovitura asta mi-a adus liniştea şi mi-a întărit convingerile. Mătuşa se adresa
tuturor celor care căscau gura: Vă cer să le transmiteţi lui Chen-Nas şi
Wang-Fiericică să vină la mine la dispensar, dacă nu, chiar dacă s-ar
ascunde într-un mormânt, tot o s-o găsesc.
Şi mătuşa îşi flutură mâna pătată de sânge.

PARTEA A TREIA

Domnule Sugitami Yoshihito,

Suntem la Sărbătoarea Anului Nou. De cum s-a lăsat seara ieri, s-a pus pe
nins şi ninge şi acum. La fereastră se întinde zăpada imaculată. Dinspre
stradă răzbat râsetele vesele ale copiilor care se joacă în zăpadă. În faţa
locuinţei mele două vrăbii cântă în sălcii şi larma lor pare şi ea veselă.
După ce v-am citit scrisoarea prin care mi-aţi răspuns, am rămas cu inima
grea. Nu mi-aş fi imaginat că acest schimb de scrisori o să fie cauza unei
insomnii puternice şi că veţi fi afectat atât de grav. Am fost emoţionat de
modul în care m-aţi compătimit. Spuneţi că aţi plâns la pasajul în care Wang
Renmei moare, să ştiţi că şi eu am vărsat lacrimi când l-am scris. Nu-i port
pică mătuşii, în ceea ce mă priveşte, a făcut ceea ce trebuia să facă, chiar
dacă în anii din urmă, odată cu înaintarea în vârstă, ea singură are remuşcări
şi spune că mâinile îi sunt pătate cu sânge. Dar toate acestea sunt Istorie şi
Istoria nu priveşte decât rezultatele, nu şi procedeele. E tot aşa cum
contempli Marele Zid sau Piramidele Egiptului ori alte monumente măreţe,
nu mai vezi oasele albe ale celor căzuţi la temelia lor.
În aceşti ultimi doi ani, ţinutul meu natal s-a bucurat de o mare înflorire,
marcată de schimbări importante. Noul secretar e un tânăr care n-a împlinit
încă patruzeci de ani, cu studii în Statele Unite, întors în ţară cu diploma de
doctor, un tânăr plin de dinamism şi ambiţie. Se spune că vrea să dezvolte
cele două maluri ale râului Jiao din zona Dongbei. Utilaje enorme ale
şantierului au şi început să lucreze. Într-un viitor imediat, locurile astea se
vor schimba într-atât, încât din peisajul pe care l-aţi văzut la ultima
dumneavoastră şedere n-o să mai rămână, poate, nimic. Nu sunt eu cel care
poate să judece toate astea.
Mă folosesc de această scrisoare – şi am oarece scrupule în a spune că e
vorba de o scrisoare – pentru a vă furniza cea de-a treia tranşă de date
despre mătuşa mea. Voi continua, fireşte, să scriu, acordul dumneavoastră
fiind forţa care m-a împins să o fac.
Reînnoiesc invitaţia noastră fermă de a reveni printre noi în momentul în
care vă va conveni – ar trebui, poate, să vă primim fără prea multe pregătiri,
aşa cum faci cu un vechi prieten.
De altfel, soţia mea şi cu mine vom ieşi în curând la pensie, şi când se va
întâmpla asta ne gândim să ne întoarcem să locuim la ţară. La Beijing ne
simţim mereu ca şi cum am fi printre străini. De curând am fost implicaţi
fără motiv pentru două ore într-un incident cu două femei, care, după
spusele lor, au crescut din copilărie pe străzile Beijingului. Incidentul acesta
ne-a întărit hotărârea de a ne întoarce acasă. Acolo oamenii nu sunt, poate,
precum cei din marile oraşe, gata să te ia de sus, acolo vom fi, probabil, mai
apropiaţi de literatură.
Mormoloc
Beijing, în prima zi din anul 2004

După înmormântarea lui Wang Renmei şi după ce m-am îngrijit de situaţia

membrilor familiei, m-am întors în grabă la armată. Dar o nouă telegramă
sosi de-acasă o lună mai târziu. „A murit mama, întoarce-te cât mai
repede!“ M-am dus cu ea în mână la şefii mei să cer concediu, şi în acelaşi
timp le-am înmânat un raport prin care ceream să revin la viaţa civilă.
În seara înmormântării mamei, luna strălucea şi curtea părea argintată de un
nimb de lumină. Fetiţa mea dormea pe o cergă de paie sub păr, şi tata o
apăra de ţânţari cu evantaiul. Greierii de pe aracii fasolei cântau, se auzea
râul şopotind.
— Trebuie, totuşi, să-ţi găseşti o nevastă, spuse tata, suspinând adânc, o
casă fără femeie nu se mai cheamă casă.
— Am înaintat superiorilor un raport prin care cer să revin în civilie, am
spus eu, mai vorbim când mă întorc de tot acasă.
— Uite ce-am devenit într-o clipă, noi, care trăiam tihnit, spuse tata
suspinând iar; nici nu ştiu cui să-i cat vină.
— La urma urmei n-o putem învinui pe mătuşa, am spus la rândul meu, ea
n-a făcut nicio greşeală.
— Nici eu nu-i fac vină, spuse tata, e vina destinului.
— Fără oameni cu devotamentul ei, total dedicaţi, nu s-ar putea realiza
obiectivele politice ale ţării.
— Da, ai dreptate, dar de ce a trebuit să fie ea? Când am văzut tot sângele
acela de la lovitura cu foarfecele, m-am necăjit, e totuşi vara mea, poartă
numele nostru.
— Asta e, nu mai putem face nimic, am spus eu.

II
Aflasem de la tata că, după ce fusese rănită de soacra mea, mătuşii i se
infectase rana şi făcuse o febră care nu-i mai scădea. Cu toate că-i era rău,
venise în fruntea trupelor ei s-o înhaţe pe Wang-Fiericică. Poate nu e
cuvântul potrivit „înhăţatul” acesta, dar chiar despre asta fusese vorba.
La porţile familiei Wang era pus lacătul, câinii şi găinile erau la adăpost.
Mătuşa şi-a pus oamenii să spargă lacătul şi să se năpustească în curte. Mai
mult ca sigur că mătuşa primise informaţii secrete, continuă tata. A intrat
şchiopătând în odaia principală a casei, a ridicat capacul ceaunului şi a
văzut că era pe jumătate plin cu terci, l-a pipăit şi era cald încă. A pufnit şi a
strigat: „Chen-Nas, Wang-Fiericică, vă arătaţi de bunăvoie sau vă scoatem
ca pe nişte şoareci din gaura voastră?“ În odaie nu se auzea musca. Mătuşa
a arătat dulapul din colţ. Erau acolo câteva haine vechi. A cerut să fie
scoase afară. A luat un sucitor şi a izbit cu putere fundul dulapului, zdrong,
zdrong, şi dintr-odată a apărut o gaură. Mătuşa a spus: „Hai, eroi partizani,
arătaţi-vă! Vreţi să vă inundăm adăpostul?”
Prima a ieşit Wang-Fiericică; micuţa avea faţa mânjită de dungi cenuşii, ca
unul din demonii din templele budiste. Nu numai că n-a plâns, dar a şi rânjit
arătându-şi dinţii. A ieşit apoi şi Chen-Nas, cu faţa nebărbierită, cu părul în
neorânduială, pe el cu un maiou rupt prin care i se vedea părul de pe piept,
cu un aer jalnic. După ce s-a strecurat cu greu, ditamai măgădăul a căzut în
genunchi, ca o cârpă, în faţa mătuşii, şi a început să lovească pământul cu
fruntea de mai multe ori, cu sunet surd.
Povestea tata că strigătele şi plânsetele lui Chen-Nas cutremurau întreg
satul.
„Mătuşă, dragă mătuşă, de vreme ce eu sunt primul copil pe care l-ai adus
pe lume şi Wang-Fiericică e doar o jumătate de om, iartă-ne, lasă-ne să
plecăm, şi familia mea, generaţie de generaţie, va păstra amintirea faptei
tale bune!“
După cei ce asistau la scena asta, mătuşa ta ar fi spus cu lacrimi în ochi:
„Chen-Nas, asta nu depinde de mine, altfel ar fi aşa de simplu… mi-aş tăia
şi mâna, dacă mi-ai cere-o!“
„Iertare, mătuşă!“
Chen-Ureche, fiica lui Chen-Nas, ageră cum era, şi-a imitat tatăl şi,
îngenuncheată şi ea, lovea pământul cu fruntea, repetând:
„Iertare, iertare!“
În momentul acesta, Cinci Simţuri, care se afla între acei gură-casă veniţi în
curte, a început să cânte melodia din filmul Războiul subteranelor.
„Războiul subteranelor, hei, milioane de bravi soldaţi au fost prinşi,
războiul subteranelor s-a desfăşurat pe câmpia întinsă, japonezii se
încăpăţânează să reziste, dar o să-i zdrobim şi mai îndârjiţi decât ei…“
Faţa mătuşii s-a strâmbat, expresia i-a devenit aspră: „Hai, Chen-Nas,
scoate-o afară pe Wang-Fiericică, repejor!”
Chen-Nas a înaintat în genunchi şi i-a cuprins mătuşii un picior cu braţele.
Chen-Ureche a făcut la fel cu celălalt picior. Atunci Cinci Simţuri s-a pus
iar pe cântat în curte: „Război al subteranelor pe câmpia întinsă, numai să
se-ncumete să se arate agresorul şi o să-l facem cu caii lui cu tot una cu
pământul, şi bărbaţii să-şi facă ligaturile, şi să se ferească femeile de
sarcini…“
Mătuşa ta a vrut să scape din strânsoare, dar Chen-Nas şi fiica sa o ţineau
cu putere. Dintr-odată i-a venit o idee şi le-a ordonat însoţitorilor: „Coborâţi
în gaură!“ Unul din miliţieni, cu lanterna în mână, a coborât, apoi un altul l-
a urmat. O voce s-a ridicat din adânc raportând: „Nu-i nimeni!“ Pentru
mătuşa surpriza a fost prea puternică, s-a clătinat şi a leşinat. Tata îşi
continuă povestea. Chen-Nas era cu-adevărat viclean. În spatele casei lui
era o grădină de legume, acolo se afla un puţ, iar deasupra puţului un
scripete cu frânghie, ieşirea ascunzătorii din casă era prin acest puţ. Te
întrebai cum a reuşit un asemenea şantier, unde a pus pământul scos? Wang-
Fiericică a profitat că soţul şi fiica o ţineau pe mătuşa, şi s-a căţărat la ieşire
cu ajutorul frânghiei puţului. Fusese greu pentru ea, a spus tata, dat fiind că
era şi mică de statură, şi mai avea şi burta mare. Dar în mod neaşteptat a
reuşit să iasă din puţul adânc. Mătuşa ta a fost sprijinită pentru a ajunge la
puţ, şi s-o fi văzut cum striga de mânie: „Cum am fost aşa proastă, cum?“
Pe vremuri, când tata era la spitalul din Xi Hai a condus construirea unei
astfel de subterane. Mătuşa a leşinat din nou şi a fost dusă la spital. Se
contaminase cu virusul pe care-l luase şi doctorul erou Norman Bethune pe
vremuri, ca atare a trebuit să stea în spital. Era cu totul şi cu totul devotată
Partidului, şi Partidul s-a arătat generos. Se spune că pentru a o vindeca, i s-
a făcut tratamentul cel mai scump. Mătuşa ta a stat cincisprezece zile la
spital. Cu rana nu întru totul vindecată, a fugit, îngrijorată de Wang-
Fiericică. Spunea că până ce n-o face să avorteze n-o să-şi găsească nici
pofta de mâncare, nici somnul. Mai putem oare vorbi de ea ca despre un
om, cu o astfel de exagerare a simţului responsabilităţii? Trecuse deja în
lumea zeităţilor şi demonilor! exclamă tata emotionat.
Chen-Nas şi fiica lui fuseseră închişi la comuna populară. Unii spuneau că
ar fi fost torturaţi, dar erau doar zvonuri. Activiştii din sat care-i vizitaseră
au spus că se limitaseră la a-i închide într-o încăpere, cu paturi cu aşternut,
un termos şi două pahare, şi că li se dădea să mănânce şi să bea. Spuneau
chiar că li se dădea acelaşi meniu cu activiştii: pâinici albe coapte în vapori,
terci de mei şi legume. Mai spuneau chiar că tatăl şi fiica se îngrăşaseră şi
că aveau pielea mai luminoasă. Bineînţeles că nu-i hrăneau pe daiboj,
trebuiau să plătească. Comuna se înţelesese cu banca şi i se deblocase suma
avută în depozit, sumă care urca la treizeci şi opt de mii de yuani.
Pe timpul spitalizării mătuşii, comuna populară a trimis în sat o echipă de
lucru cu obiectivul de a organiza o adunare generală cu toţi membrii
comunei, cărora li s-a dat următoarea sarcină: „Toţi cei în măsură să se
deplaseze vor porni în căutarea lui Wang- Fiericică”. Fiecare primea o
alocaţie de cinci yuani pe zi, bani luaţi din contul lui Chen-Nas. Unii
locuitori nu au participat la acţiunea asta, considerând că era vorba de bani
necuraţi. Dar nu se prea puteau sustrage, de teama amenzii, egală cu ceea ce
li s-ar fi plătit. Până la urmă toată lumea a trebuit să colaboreze.
Satul număra peste şapte sute de persoane. În cea dintâi zi, mai mult de trei
sute dintre ele au ieşit la căutat, iar seara alocaţia distribuită s-a şi ridicat la
mai bine de o mie opt sute de yuani. Atunci, comuna populară a decretat:
„Cel ce o descoperă pe Wang-Fiericică şi o aduce va primi o recompensă de
două sute de yuani; cel ce aduce informaţii de interes va primi o sută de
yuani”. Brusc, satul fu cuprins de nebunie, unii aplaudau şi ţipau de
bucurie, alţii sufereau fără s-o arate. Şi tata continuă povestirea:
— Ştiam că erau câţiva care sperau cu adevărat să pună mâna pe banii ăştia,
dar cei mai mulţi nu s-au pus cu adevărat pe căutat. Făceau doar câteva
drumuri pe la câmpurile de lângă sat, strigau de formă: „Wang-Fiericică,
arată-te, altfel toţi banii familiei tale o să fie irosiţi!” După asta se strecurau
acasă şi-şi vedeau de treburile lor. Seara se duceau, desigur, să-şi încaseze
banii, altfel erau obligaţi să plătească amendă.
— Şi n-au găsit-o? am întrebat eu.
— Unde să dai de ea? a răspuns tata. Ne spuneam că deja ajunsese departe.
— O femeie micuţă ca ea, care se deplasa cu paşi mici, başca burtoiul de
gravidă, până unde putea ajunge? am spus eu. Mă gândesc că mai degrabă
se ascunde tot în sat. Şi am adăugat în şoaptă: Poate se ascunde la rude.
— Crezi că nu s-au gândit şi la asta? spuse tata. Cei din comuna populară
sunt parşivi, voiau să sape sub casa lor, la un metru adâncime, şi să
demoleze kang-ul să vadă dacă Wang-Fiericică nu-i ascunsă acolo. Eu cred
că nimeni din sat nu şi-ar asuma răspunderea de-a o ascunde şi de a nu o
denunţa. Amenda e de trei mii de yuani!
— N-o fi recurs ea la vreo soluţie disperată? Să se fi aruncat în râu, prin
vreun puţ pe care nu-l ştie nimeni?
— O subestimezi pe piticuţă, spuse tata. Tot satul la un loc nu poate ce-i
poate ei minţişoara. Puterea ei de-a găsi o soluţie e superioară celui mai
mare zdrahon.
Adevărat grăia tata; în faţa ochilor îmi apărea feţişoara ei frumoasă, plină de
viaţă, dar şi expresia ei vicleană şi hotărâtă. Am întrebat neliniştit:
— E însărcinată în cel puţin şapte luni, nu?
— De aia-i mătuşa ta atât de grăbită! Chiar ea a spus că atâta vreme cât
copilul n-a trecut de „gura oalei“, nu e decât un boţ de carne, şi, dacă
trebuie, se poate face un chiuretaj, un avort; dacă copilul a ieşit, e o fiinţă
umană, chiar dacă i-ar lipsi un braţ sau un picior, chiar şi atunci e protejat
de legile ţării.
Din nou îmi apăru în minte imaginea lui Wang-Fiericică: optzeci de
centimetri înălţime, un burtoi de femeie gravidă, cu căpșorul delicat ţanţoş,
înaintând pe picioruşele ei, în braţe cu o boccea imensă, aleargă clătinându-
se pe cărarea de munte plină de pietre şi, din când în când, priveşte în urma
ei, se împiedică şi cade, se ridică şi iar începe să alerge. Sau o văd într-un
hârdău de lemn, în mâini cu o scândură cu care ţăranii amestecă pasta de
soia fermentată şi vâslind din răsputeri pe valurile tumultuoase ale râului.
 III
La trei zile de la înmormântarea mamei, aşa cum cerea tradiţia, a avut loc
adunarea la mormânt. Veniseră toate rudele şi prietenii. Am ars figurine de
hârtie, figuri de oameni şi de animale, ba şi un televizor de hârtie.
La zece metri de mormântul mamei era cel al lui Wang Renmei, acoperit
deja de buruieni de un verde crud. Unul din bătrânii familiei m-a pus să
înconjor mormântul mamei, în mâna stângă cu orez nou, şi-n cea dreaptă cu
mei. Am ocolit de trei ori la stânga, de trei ori la dreapta, împrăştiind pe
mormânt boabele din pumni şi repetând: „Un pumn de orez nou, un pumn
de mei, ca să trimitem moarta să se bucure în pace!“ Fiica mea mă urma şi
arunca şi ea din mânuţe boabele pe mormânt.
Sosi şi mătuşa. Cu toate că avea multe de făcut, Micuţa Leoaică o urma ca o
umbră, cu trusa de prim ajutor în spate. Mătuşa încă mai şchiopăta puţin.
După astea câteva luni în care n-o văzusem, părea că a mai îmbătrânit. A
îngenuncheat în faţa mormântului mamei şi a izbucnit în lacrimi. N-o
văzusem niciodată plângând aşa, am fost oarecum şocaţi. Lângă ea, în
picioare, Micuţa Leoaică, plină de gravitate, avea şi ea lacrimi în ochi.
Câteva femei s-au ridicat s-o liniştească pe mătuşa şi au ridicat-o trăgând-o
de braţe. Dar abia o ridicaseră, că mătuşa se prăbuşi iar în genunchi şi
hohotele de plâns deveniră şi mai puternice. Celelalte femei care se opriseră
din plâns, ca molipsite, îngenuncheară şi ele în faţa mormântului şi începură
să bocească, adresându-se Cerului şi Pământului.
M-am aplecat şi am ridicat-o pe mătuşa, dar Micuţa Leoaică, de alături, a
spus încet: „Trebuie s-o lăsăm să plângă, a ţinut strânsă în ea durerea prea
mult timp“.
M-am uitat la Micuţa Leoaică şi i-am văzut faţa plină de devotament, şi
atunci am simţit în mine puţină căldură. Când şi-a plâns tot amarul, mătuşa
s-a ridicat singură, şi-a şters lacrimile şi mi-a spus:
— Fuguţă, mi-a telefonat directoarea Yang şi mi-a spus că ai de gând să
revii la civilie.
— Aşa este, am depus raport pentru asta.
— Mi-a cerut să-ţi spun din partea ei că preferă să nu dea curs cererii tale, a
aranjat cu şefii tăi şi te-a mutat sub ordinele ei, la departamentul de
planificare familială, te-a şi promovat la gradul de şef adjunct de batalion.
Te apreciază foarte mult.
— Nu prezintă niciun interes pentru mine, prefer să curăţ bălegarul, decât
să lucrez acolo.
— Ei bine, aici greşeşti; planificarea familială este unul din marile obiective
ale Partidului, e o muncă de importanţă vitală.
— Telefonează-i responsabilei Yang să-i mulţumeşti pentru grija pe care
mi-o poartă, dar e mai bine să mă întorc acasă. Cum o să trăiască de-aici
încolo tata şi fiica mea dacă-i părăsesc?
— Nu fi aşa de tranşant, reluă mătuşa, mai stai şi mai gândeşte-te. Dacă ai
putea să nu renunţi la armată, ar fi mult mai bine. E greu să lucrezi în locul
natal. Uite, compar-o pe Yang-Inimă cu mine, amândouă lucrăm la
planificarea familială. Ea are pielea fină, netăbăcită, lucrează fără necazuri,
pe când eu, eu mă zbat în toate părţile, între sânge şi lacrimi, şi uite ce-am
ajuns!

IV
Mărturisesc că nu sunt imun la onoruri şi bogăţie. Vorbind de renunţarea la
armată, dar auzind de o promovare şi de stima pe care mi-o purta
directoarea Yang, intenţiile mele ferme s-au mai înmuiat.
Întors acasă, am discutat cu tata despre asta, şi el s-a arătat contra renunţării
la armată. A spus: „Odinioară unchiul tău i-a făcut bine comandantului
Yang, i-a vindecat piciorul şi i-a vindecat boala soţiei. În prezent Yang este
un personaj bine situat în ierarhie, şi dacă înnoieşti relaţiile cu el, cum ar
putea să nu-ţi fie viitorii asigurat?“
Pe când îi refuzam argumentele, eram în adâncul meu gând la gând cu el.
Eram oameni de rând, mărunţi, păstram acea mentalitate care spune că
trebuie să te sprijini pe cei puternici pentru a reuşi. Trebuia să fim iertaţi,
deci. Aşa că, atunci când mătuşa a venit din nou să-mi vorbească, îmi
revizuisem poziţia. În plus când mătuşa mi-a propus căsătoria cu Micuţa
Leoaică, deşi aveam ca argument dragostea nebună a lui Wang-Ficat pentru
ea, dragoste ce ţinea de zece ani, barierele mele interioare începură, totuşi,
să cadă.
Mătuşa mi-a spus:
— Eu una n-am copii, am considerat-o întotdeauna în sinea mea pe Micuţa
Leoaică drept propria mea fiică. Are calităţi morale înalte, o inimă de aur şi
e de un total devotament. Cum să i-o dau lui Wang-Ficat?
— Mătuşă, i-am răspuns, ştii că s-au scurs doisprezece ani de când Wang-
Ficat i-a scris prima scrisoare de dragoste, în 1970. În toţi aceşti ani i-a scris
peste cinci sute de scrisori, mi-a spus-o chiar el. Pentru ea şi-a vândut
surioara fără să şovăie. Tot el l-a trădat, desigur, şi pe Yuan-Obraz, a facut-o
şi-n cazul lui Wang Renmei. Altfel cum ai fi ştiut de colegul nostru că le-a
scos steriletul? Cum ai fi aflat că Wang Renmei şi Wang-Fiericică sunt
gravide?
— Am să-ţi spun adevărul, a continuat mătuşa. Din scrisorile astea
scârboase, Micuţa Leoaică n-a citit niciuna, i le-am oprit eu pe toate. M-am
înţeles cu Ma, dirigintele poştal, să mi le transmită mie pe toate.
— Dar el ţi-a făcut servicii importante. A început cu vasectomia propriului
tată şi de atunci te tot ajută, aşa că iar a trecut de legăturile de sânge şi şi-a
denunţat propria soră.
— Cu atât mai mult n-o s-o mărit cu un astfel de om, ripostă mătuşa
indignată, cu unul care din dragoste pentru o femeie e în stare să-şi vândă
prietenii şi şi-a vândut chiar sora. Ia zi, poţi să te bazezi pe un astfel de
individ?
— Dar totuşi te-a ajutat!
— Asta-i altceva. Fuguţă – mi s-a adresat pe un ton serios, dar rugător – ţine
minte ce-ţi spun: un om poate face tot felul de lucruri, dar nu să fie trădător,
nici pentru un scop nobil. Dintotdeauna, şi în China, şi în străinătate, cei
care au trădat n-au sfârşit-o bine. Şi aşa va fi şi-n cazul lui Wang Xiaoti,
care, cu toată recompensa mare pe care a primit-o, pun gâtul că n-o să
moară de moarte bună. Să zicem că azi eşti gata să te aliezi cu
Guomindangul pentru o astfel de sumă, apoi cine garantează că mâine, când
altcineva îţi va da încă pe atât, n-o să trădezi din nou? De aceea, cu cât
Wang-Ficat o să ne dea informaţii, cu atât îl voi dispreţui mai mult. Pentru
mine el nu e decât un rahat de câine.
— Dar, mătuşă, dacă nu i-ai fi oprit scrisorile, poate Micuţa Leoaică ar fi
fost mişcată când le citea şi s-ar fi măritat cu el de mult.
— Nici vorbă, e cu totul imposibil. Micuţa Leoaică ţinteşte mai sus. În
aceşti ani, nu numai Wang-Ficat a fost înrobit de farmecele ei, au mai fost
zeci – activişti, muncitori, dar ea nu l-a ales nici măcar pe unul.
Am dat din cap ca semn că mă îndoiesc şi am spus:
— Totuşi cum arată nu e tocmai…
— Pfui, făcu mătuşa, ce orb eşti! Sunt atâtea femei care-ţi apar frumoase la
prima vedere, dar când le scrutezi îndeaproape, dai de o grămadă de
defecte. Micuţa Leoaică nu îţi ia ochii cu frumuseţea, e drept, dar cu cât te
uiţi la ea, descoperi câte o calitate în plus. Poate că nici n-ai cercetat-o cum
trebuie. Ei bine, mătuşa asta a ta a avut toată viaţa ei de-a face cu femeile şi
ştie ce fel de femei sunt de preţ. Îţi aminteşti că, atunci când ai fost
promovat cadru în armată, am vrut să ţi-o prezint, dar tu erai deja cu Wang
Renmei. Nu eram deloc de acord cu alegerea ta, dar era vorba de libertatea
căsătoriei, lege a societăţii noi. După cum stăteau lucrurile, eu, ca mătuşă,
nu puteam să spun decât de bine despre aleasa ta. Dar acum Wang Renmei
nu mai este aici, eu sigur că nu i-am dorit moartea, aş fi vrut să atingă şi
suta, dar asta a fost voia Cerului. Tot Cerul v-a hărăzit pe tine şi pe Micuţa
Leoaică să fiţi împreună, să trăiţi ca soţ şi soţie.
— Mătuşă, am repetat, putem spune orice, dar Wang-Ficat este prietenul
meu din copilărie; toţi, mici sau mari, îi cunosc dragostea pentru Micuţa
Leoaică, dacă m-aş însura cu ea, aş primi în faţă scuipatul tuturor.
— Iar te dovedești prost, spuse mătuşa. O iubeşte el pe Micuţa Leoaică, dar
balanţa se înclină doar într-o parte. Micuţa Leoaică n-a arătat niciodată că ar
vrea să iasă cu el. Dacă te-ar lua pe tine s-ar împlini proverbul: „Găina îşi
alege craca pe care să stea“. Şi pe de altă parte, dragostea n-are nimic de-a
face cu codul onoarei dintre prieteni, e un lucru cu totul personal. Dacă
Micuţa Leoaică ar fi o iapă şi lui Wang-Ficat i-ar fi căzut cu tronc, ai putea,
desigur, să i-o laşi lui, dar ea e o persoană, şi dacă o iubeşti, o dobândeşti
chiar cu forţa. Ai ţinut piept lumii din afară atâţia ani, ai văzut atâtea filme
străine, şi ai încă atâtea idei învechite.
— Şi chiar dacă aş fi eu de acord, am spus, Micuţa Leoaică…
Mătuşa mi-o tăie:
— Cât despre asta, fii liniştit. Trăieşte alături de mine de atâţia ani, îi
cunosc şi cele mai ascunse gânduri. Am să-ţi spun adevărul gol-goluţ: pe
tine te iubeşte ea, dacă n-ar fi murit Wang Renmei, ar fi rămas nemăritată
până la moarte.
— Mătuşă, lasă-mă să cuget la toate astea câteva zile, nici nu s-a uscat încă
ţărâna de pe mormântul lui Wang Renmei.
— N-ai nevoie să mai cugeţi, cu cât e noaptea mai lungă, cu atât visezi mai
mult, cu cât trece timpul, cu atât se complică lucrurile mai tare. Dacă Wang
Renmei, de-acolo de unde o fi, ar avea vreo putere miraculoasă, ar aplauda.
De ce? Ei bine, pentru că Micuţa Leoaică e o femeie cu inimă bună şi e un
noroc că fiica ei ar putea avea o astfel de mamă vitregă. Mai mult, conform
controlului naşterilor, aveţi dreptul să faceţi un copil – mi-aş dori să fie
gemeni. Vezi tu, Fuguţă, orice nenorocire poate aduce după ea fericirea,
orice rău are partea lui bună.

Termenul căsătoriei mele cu Micuţa Leoaică fusese gata stabilit, totul se

desfăşură sub controlul mătuşii. Mi se părea că sunt ca o bucată de lemn
putred plutind pe apă, la fiecare imbold făceam o săritură mai departe. Când
ne-am dus să ne declarăm la comuna populară, era doar pentru a doua oară
când eu şi Micuţa Leoaică eram împreună singuri. Prima dată fusese Ia
căminul unde dormeau ea şi mătuşa, într-o sâmbătă dimineaţa. Mătuşa ne
împinsese în cameră pe amândoi, apoi plecase, închizând uşa. Erau acolo
două paturi cu un spaţiu liber între ele, unde era pusă o masă cu trei sertare.
Pe masă erau stivuite ziare şi cărţi de ginecologie pline de praf. Pe fereastră
se vedeau câteva zeci de tulpini viguroase de floarea-soarelui în jurul cărora
roiau albinele culegând polenul. Mi-a turnat un pahar cu apă şi s-a aşezat pe
marginea patului ei. M-am aşezat şi eu pe cel al mătuşii. În cameră plutea
un miros de săpun. Un lighean marca Lampionul Roşu, aşezat pe un suport,
era pe jumătate plin cu apă şi spumă. Patul mătuşii era nefăcut, cu
aşternutul în dezordine.
— Mătuşa îşi dăruie toată energia în munca sa.
— Aşa e.
— Mi se pare că sunt într-un vis!
— Mie la fel.
— Ai aflat de Wang-Ficat? Ţi-a scris peste cinci sute de scrisori.
— Am auzit de la mătuşa ta.
— Şi ce crezi despre asta?
— Nimic.
— Pentru mine este a doua căsătorie şi mai am şi o fetiţă, nu ştiu dacă-ţi
convine.
— Îmi convine.
— Nu trebuie să-i întrebi şi pe ai tăi?
— Păi, nu am pe nimeni.
…Am luat-o pe bicicletă ca să mergem la oficiul de la comuna populară.
Drumul fusese de curând pavat cu cărămizi şi ţigle sfarâmate, aşa că
bicicleta sălta şi o controlam cu greu. Ea stătea pe portbagaj şi-i simţeam
umerii în spate, îi puteam ghici greutatea. Unii sunt uşor de dus cu bicicleta,
alţii mai puţin. Wang Renmei era dintre primii, Micuţa Leoaică era din
categoria celor din urmă. La un moment dat, lanţul a cedat, mi-a sărit inima.
Era ghinion. Oare urma să nu îmbătrânesc nici cu ea? Lanţul căzuse ca un
şarpe mort. L-am luat în mână şi priveam în jur, neştiind ce să fac. Pe cele
două părţi ale drumului se întindea câmpul de porumb şi vreo câteva femei
stropeau cu insecticid. Zgomotul pulverizatoarelor răsuna ca o sirenă a
apărării antiaeriene. Pe umeri, femeile aveau pelerine de plastic, iar la gură
aveau măşti şi părul prins în batic. Era o muncă cumplită, totuşi fuioarele
ceţoase care se înălţau din câmpul verde de smarald dădeau un aer de
poezie acestui tablou de muncă grea, facându-te să te crezi în cer, printre
nori.
Mă gândeam iar la Wang Renmei. Era curajoasă, nu-i era frică să prindă
şerpii cu mâna. Îi ţinea de coadă, cum ţineam eu acum lanţul. Şi ea făcuse
munca asta de pulverizare. Nu mult după ce rupsese logodna cu Xiao-Buză
de jos, fusese dată afară de la şcoală. Părul îi era impregnat de miros de
insecticid. Spunea râzând că nu mai trebuie să se spele, nici purici, nici
muşte nu se mai prindeau de el. Când se spăla pe cap, eu îi turnam cu oala
apă să se clătească şi ea, cu capul plecat, râdea pe înfundate. O întrebam de
ce râdea, şi atunci râdea tare până ce răsturna ligheanul. Amintindu-mi de
ea, mi s-a strâns inima de durere.
I-am aruncat o privire Micuţei Leoaice. Îşi pusese cu această ocazie o bluză
nouă în carouri roşii, cu mâneci scurte şi guler întors. Avea la mână un ceas
electronic strălucitor. E-adevărat că era cam plinuţă. Îşi dăduse pe faţă cu
ceva ca o pomadă mirositoare. Astfel coşurile se mai ascunseseră cât de cât.
Eram la o depărtare de doar un kilometru şi jumătate de comuna populară,
aşa că ne-am încălecat bicicletele. La poarta brigăzii abatorului l-am întâlnit
pe Chen-Nas. Îşi ducea fetiţa în spate. Când a dat cu ochii de noi, s-a
schimbat la faţă. Ne privea de-mi venea să intru în pământ. S-a întors fără
nicio dorinţă de a-mi da vreo atenţie.
— Chen-Nas! am strigat eu, totuşi.
— O, credeam că e cine ştie ce mahăr, spuse el pe un ton înţepat. Îi aruncă
Micuţei Leoaice o privire răutăcioasă.
— Ţi-au dat drumul?
— Asta mică e bolnavă, face febră, spuse el. Dar eu nu ceream să ies,
aveam acolo ce să mâncăm şi să bem, puteam să rămân toată viaţa.
Micuţa Leoaică înaintă plină de dorinţa de a fi de folos, şi pipăi fruntea lui
Chen-Urechiuşă. Dar Chen-Nas se întoarse ca să n-o lase.
— Trebuie dusă repede la spital să-i facă perfuzie, are pe puţin treizeci şi
nouă de grade.
— A, acela e un spital? adăugă el cu mânie. Acela-i un abator, asta e!
— Ştiu că ne dispreţuieşti, spuse Micuţa Leoaică, dar noi n-am putut face
nimic.
— Cum adică, ce înseamnă că nu puteaţi face nimic? Nu spuneţi că n-aveaţi
cum!
— Chen-Nas, am spus eu, nu te mai îmbufna aşa ca un copil, hai să mergem
împreună!
— Mulţumesc, răspunse el pe un ton amar, să nu întârzii la fericitul
eveniment.
— Chen-Nas, nu ştiu cum să-ţi explic…
— Nu-mi explica nimic, îmi răspunse el, eu credeam că eşti un om
adevărat, acum ştiu că nu e aşa.
— Eşti liber să crezi ce vrei. I-am îndesat câteva bancnote în buzunar şi l-
am îndemnat: Du-te repede cu fetiţa la spital!
Chen-Nas şi-a luat o mână de pe fetiţă şi a scos banii şi i-a aruncat:
— Banii tăi miros a sânge!
Plecă, cu capul sus şi cu fetiţa în spate.
Am rămas pe loc, zăpăcit, privind la silueta care se îndepărta încet. M-am
aplecat şi am strâns banii aruncaţi şi i-am pus în buzunar.
— Mulţi nu vă văd bine, i-am spus Micuţei Leoaice.
— Mai bine ar fi supărat pe el însuşi, spuse ea revoltată. Ce, noi avem pe
cineva asupra cui să ne aruncăm amarul?
Ca să îndeplinim formalităţile de căsătorie, în mod normal mi-ar fi trebuit o
recomandare de la armată, dar Lu-Ciupitul, adjunct la starea civilă, mi-a
spus surâzător că nu mai era cazul:
— Mătuşa ta m-a avertizat. A spus că eşti de doi ani la unitate, că eşti
inteligent şi înveţi repede lecţiile vieţii, aşa că e cazul să-ţi dau o mână de
ajutor.
Am şovăit o clipă înainte de a-mi pune amprenta digitală în registru. Mi-a
venit în minte scena celeilalte înregistrări, cu Wang Renmei. Acelaşi
registru, acelaşi birou şi tot Lu-Ciupitul. Pusesem amprenta roşie a
arătătorului, iar Wang Renmei îmi spusese fericită: „Sunt linii circulare…“
Acum, Lu-Ciupitul mă privea, o privea şi pe Micuţa Leoaică, şi spunea
surâzând:
— Wan-Picior, ai un mare noroc, o iei de nevastă pe cea mai frumoasă fată
din comuna noastră populară! Îmi indică registrul şi mă îndemnă: Apasă, ce
tot te codeşti!
Vorbele lui Lu-Ciupitul îmi păreau batjocoritoare, şi aşa şi erau, lua-l-ar
naiba! Foarte bine, am să apăs, fără crâcnire. Mi-am spus că în viaţă o mare
parte din ce se întâmplă e dat de soartă. Decât să vâsleşti contra curentului,
mai bine te laşi în voia valurilor, ca şi acum, când, dacă nu mi-aş pune
amprenta în registru, n-aş înşela-o oare pe Micuţa Leoaică? Îi făcusem deja
rău unei femei, nu puteam s-o iau iar de la capăt.

VI
Pe atunci, credeam că mătuşa, prinsă cu căsătoria noastră, o uitase pe
Wang-Fiericică. Mai credeam că inima mătuşii fusese mişcată de milă şi
îndurare şi că, sub pretextul căsătoriei ăsteia, o să lase să treacă timpul
pentru a se naşte copilul. Urma să înţeleg că determinarea cu care mătuşa îşi
slujea cauza atinsese deja stadiul nebuniei. Nu-i lipseau nici curajul, nici
viclenia necesare ca să ţină lucrurile în mână. Nu era cazul să pun la
îndoială bunacredinţă a mătuşii când jucase rolul de peţitoare pentru
căsătoria mea cu Micuţa Leoaică. Ea credea cu adevărat că eram făcuţi unul
pentru altul. Dar nunta asta făcută cu tam-tam, eliberarea lui Chen-Nas cu
fetiţa şi cererea ei adresată sătenilor de a nu o mai căuta pe Wang-Fiericică,
toate astea nu erau decât o strategie care să adoarmă vigilenţa gravidei şi a
celor care o ascundeau. Se aştepta astfel să atingă două ţinte cu aceeaşi
săgeată: să-şi mărite ucenica preferată, pe care o considera propria fiică, cu
nepotul, ca să-şi găsească şi ea un liman tihnit, şi apoi s-o aresteze pe
Wang-Fiericică pentru a fi judecată şi să înlăture copilul ilegal înainte ca
acesta „să iasă din oală“, cum se spune. A picta în aceste cuvinte munca
mătuşii nu e, fireşte, tocmai potrivit, dar nu găsesc altceva.
În dimineaţa de dinaintea nunţii, m-am dus, aşa cum e obiceiul vechi, la
mormântul mamei ca să „ard bani pentru fericire”, obicei care era, probabil,
un mod de a încunoştinţa spiritul moartei de căsătoria mea şi de a o invita să
ia parte la ceremonie. După ce am ars banii de hârtie, s-a iscat un mic
vârtej, care a luat cu el cenuşa, apoi s-a rotit deasupra mormântului. Îmi
dădeam seama că era doar un fenomen fizic uşor de explicat, dar asta nu m-
a împiedicat să încerc o spaimă grozavă. În faţa ochilor mi-a răsărit brusc
imaginea tremurătoare a mamei, şi i-am auzit în urechi cuvintele pline de
înţelepciune, sincere şi grele de sens, şi atunci au început, fără să vreau, să-
mi curgă lacrimile. Dacă ar fi putut ea să-mi vorbească, cum ar fi judecat
oare căsătoria asta?
După ce s-a rotit o clipă deasupra mormântului, vârtejul şi-a schimbat brusc
direcţia şi a luat-o spre mormântul lui Wang Renmei, deasupra căruia
înverziseră bălăriile. Tot atunci, un prihor de pe o creangă de piersic scoase
un lung ţipăt trist, ascuţit, în stare să-ţi sfâşie inima. În livada nesfârşită de
piersici, fructele se pârguiseră. Mormintele mamei şi al lui Wang Renmei
erau aşezate pe bucata noastră de livadă. Am cules două piersici mari şi le-
am pus ca ofrandă în faţa mormintelor. Ca să ajung la cel al lui Wang
Renmei, am trecut prin faţa multor pomi. Când plecasem de-acasă, tata îmi
spusese să nu uit să ard bani de hârtie şi la mormântul ei. N-am avut timp
până acum, îmi spuneam în adâncul inimii, dacă ai şti Wang Renmei cât de
vinovat mă simt, dar n-am să te uit niciodată, n-o să uit niciodată părţile tale
bune. Sunt convins că Micuţa Leoaică e o femeie de treabă, c-o să fie bună
cu Yanyan a noastră şi, dacă cumva se va dovedi că nu-i aşa, n-o să mai
rămân cu ea… Am ars bani de hârtie şi la mormântul ei, apoi m-am urcat şi
am pus sub o piatră câteva astfel de bancnote. După aceea am aşezat
piersica şi m-am rugat: „Wang Renmei, deşi ştiu că nu-ţi place, te rog din
inimă să vii după mama acasă, să iei parte la căsătoria mea. O să pun pe
masă în camera principală ofrande: patru pâinici coapte în abur, proaspete,
şi feluri de mâncare şi ciocolată cu lichior, despre care, când ai mâncat
prima oară, ai crezut că-i vreun medicament, dar după care, mai apoi, erai
înnebunită. O să preamăresc morţii, dacă o să vii să guşti din ofrandă”.
La întoarcerea de la vizitarea mormintelor, am observat că iarba de pe
marginea cărării îmi ajungea dincolo de genunchi, iar canalele de irigaţie
erau pline ochi cu apa ploilor. Livada cu piersici de pe cele două părţi ale
drumului se întindea înspre sud până la malurile râului Mo, şi înspre nord
până la malul râului Jiao. În livadă, cei ce deţineau parcele îşi culegeau
fructele şi, în depărtare, pe drumul mare, goneau câteva tractoare cu trei
roţi.
Ca răsărit din pământ, Wang-Ficat îmi apare dintr-odată în faţă şi-mi aţine
calea. E îmbrăcat într-o uniformă militară, care nu e nouă, şi dintr-o privire
îmi dau seama că i-am dat-o chiar eu mai demult. Vine de la frizerie şi e ras
proaspăt, pieptănat cu o cărare într-o parte. E tot aşa slab cum îl ştiam, dar
pare mai adunat ca altădată, i s-a şters aspectul acela neglijent şi abătut
care-l caracteriza. La vederea acestei înfăţişări îmbunătăţite, mă mai
consolez un pic, dar tot nu mă simt în largul meu.
— Wang-Ficat, spun eu, de fapt…
Dă din mână râzând, îşi lasă pe jumătate la vedere dinţii îngălbeniţi şi
grăieşte:
— Fuguţă, n-ai de dat socoteală, te înţeleg, mi-e limpede. Vă urez să fiţi
fericiţi!
— Frate… încerc să-i răspund, dar mă simt copleşit de tot felul de
sentimente, aşa că îi întind mâna, încercând să i-o strâng.
Face un pas înapoi şi spune:
— Mi se pare că tocmai mă trezesc dintr-un vis. Ceea ce se înţelege prin
dragoste e de fapt o boală cumplită. Şi iată că-s gata să mă vindec.
— Grozav, spun eu. De fapt, Micuţa Leoaică nu ţi se potrivea, numai ce-o
să ieşi din asta şi iar o să faci lucruri mari şi-o să-ţi poţi alege o fată şi mai
minunată.
— Dar sunt deja o ruină, răspunde Wang-Ficat, vreau să-mi cer iertare. N-ai
băgat de seamă că în faţa mormântului lui Wang Renmei era cenuşa banilor
de hârtie arşi? Eu i-am ars. Pentru că eu l-am trădat pe Yuan-Obraz, care a
fost legat şi aruncat în închisoare şi, astfel, au murit Wang Renmei şi
bebeluşul, deci sunt un ucigaş.
— Nu poţi să porţi numai tu vina la toate relele, am spus.
— Am încercat din greu să mă consolez singur că aş fi avut scopuri nobile,
de tipul: denunţarea femeilor gravide care nu respectă planificarea familială
e datoria oricărui cetăţean, sau că pentru patrie treci de legăturile de sânge
şi-ţi faci datoria. Dar toate ţelurile astea nobile nu-mi liniştesc cugetul, n-am
eu nivelul acela înalt de conştiinţă. Am acţionat din dorinţe egoiste, de
dragul de a mă bucura de atenţia Micuţei Leoaice. N-am mai putut să dorm,
de cum închideam ochii o vedeam pe Wang Renmei întinzând mâinile pline
de sânge să-mi smulgă inima din piept… tare mă tem că nu mai am zile
bune de trăit…
— Wang-Ficat, ia gândeşte-te puţin, i-am spus, n-ai făcut nimic rău, nu te
lăsa pradă superstiţiilor. Când moare omul, nu mai rămâne decât cenuşă în
vânt, fum care se risipeşte, şi chiar dacă ar rămâne vreo fărâmă de spirit
prezent, Renmei nu te-ar hărţui aşa, ea era de treabă şi avea inimă bună.
— Da, avea cu adevărat inimă bună, încuviinţă Wang-Ficat, şi tocmai de
aceea nu am conştiinţa împăcată. Fuguţă, nu trebuie să mă compătimeşti şi
nici să mă ierţi. Azi am venit să te aştept pentru că vreau să-ţi cer ceva…
— Spune, prietene!
— Aş vrea să-i spui Micuţei Leoaice s-o informeze pe mătuşa ta că, atunci
când Wang-Fiericică a ieşit prin puţ, a alergat până la mine. E sora mea la
urma urmei, bucăţica asta de femeie, cu burtoiul ei, rugându-mă să-i salvez
pe ea şi pe copilaşul ce-l poartă. Chiar dacă aş fi avut inima de piatră şi tot
m-aş fi înmuiat! Am ascuns-o într-un coş pentru bălegar şi am pus deasupra
un strat de paie, apoi un sac de cânepă. Am dat de Qin He care făcea
control, e un spion pus de mătuşa ta – mătuşa ta nu s-a născut când trebuia,
era bună să conducă trupele să se războiască cu inamicul. Exact de el n-aş fi
vrut să dau, câinele de pază al mătuşii tale, unul la fel ca mine, care aş fi
vândut pe oricine pentru Micuţa Leoaică, el, la fel, pentru mătuşa ta. Mi-a
aţinut calea. Ne întâlniserăm deseori la poarta centrului de sănătate, dar nu-i
vorbisem niciodată, şi ştiam că în ascuns mă socoteşte prieten. Atinşi de
aceeaşi boală, aveam o simpatie reciprocă. Când fusese atacat în faţa
cantinei cooperativei de Gaomen şi Lu Huahua, îi sărisem în ajutor. Gao,
Lu, Qin, Wang – cei patru nebuni din comuna Dongbei, ne înfruntaserăm în
stradă în faţa unui cerc format din gură-cască veniţi ca la circ. Ceea ce tu nu
ştii e că, odată ce cineva care nu e nebun e declarat nebun, dobândeşte odată
cu asta şi o imensă libertate! Am sărit deci de pe bicicletă şi l-am privit pe
Qin He drept în ochi.
„Te duci la târg să vinzi un porc, nu?“
„Da, mă duc să vând un porc.“
„De fapt, n-am văzut nimic. “
M-a lăsat să trec. Cei doi nebuni se înţeleseseră din priviri.
Te rog s-o informezi pe Micuţa Leoaică că mi-am dus sora la Jiaozhou şi
acolo am pus-o într-un autocar de cursă lungă care mergea la Yantai. I-am
spus că atunci când ajunge acolo, să ia un vapor până la Dalian şi apoi
trenul până la Harbin. După cum ştii, mama lui Chen-Nas e de acolo, au
acolo rude. Wang-Fiericică avea la ea destui bani, ştii ce ageră este, şi cum
Chen-Nas e descurcăreţ, se pregătiseră de mult timp. Asta s-a întâmplat
acum treisprezece zile, Wang-Fiericică a ajuns de mult unde trebuia. Are ea
mătuşa ta mână lungă, dar nici chiar aşa, până la cer. Pe teritoriul comunei
noastre populare, face ea şi vremea rea, şi vremea bună, dar în altă parte nu-
i merge. Wang-Fiericică e gravidă în şapte luni şi ceva, până când mătuşa ta
ar găsi-o, copilul va fi venit pe lume. Aşa că trebuie să-i spui mătuşii să
renunţe.
— Păi dacă-i aşa, la ce bun s-o mai informez? am întrebat.
— E un fel de a mă salva, răspunse Wang-Ficat, şi e unicul lucru pe care-ţi
cer să-l faci pentru mine.
— Bine atunci, i-am spus.

VII
Sunt cu-adevărat un om cu voinţă slabă. Mă gândisem că în noaptea nunţii
cu Micuţa Leoaică ar trebui să rămân singur între lumânările roşii de la
ceremonie, ca să dovedesc că păstrez amintirea lui Wang Renmei şi că o
regret, dar pe la douăsprezece noaptea o aveam deja în braţe pe noua mea
nevastă.
În ziua nunţii cu Wang Renmei, ploua de rupea. La cea cu Micuţa Leoaică
era furtună de-a binelea: fulgere unul după altul cu lumina lor albă care te
orbea, urmate de tunete asurzitoare şi de o ploaie torenţială. De peste tot
urca ropotul apei şi vântul umed, încărcat cu miros de pământ şi de fructe
putrezite, stre- curându-se prin tocul ferestrei şi împrăştiindu-se în camera
nupţială. Lumânările roşii aproape se topiseră, flăcările lor mai fâlfairă
puţin, apoi se stinseră. M-a cuprins teama. Smucitura puternică a unui
fulger dăinui puţin şi preţ de o clipă am zărit ochii strălucitori ai Micuţei
Leoaice. Luminată de fulger, faţa ei părea poleită cu aur. Atunci, răsună un
tunet, atât de aproape, încât ai fi zis că e chiar din curte, urmat de un miros
sufocant de ars. Micuţa Leoaică scoase un ţipăt de spaimă şi ne
îmbrăţişarăm din nou.
La început crezusem că ea este ca un lemn tare, cine-ar fi crezut că este ca
un vrej de pepene, plin de vigoare şi de seve, gata să te răsplătească cu
rodul său? Era ca un fruct fraged şi parfumat. Să-ţi compari noua nevastă cu
cea veche nu e prea elegant, mă abţineam să fac o apropiere fără rost ca
asta, dar eram depăşit. Când trupurile noastre s-au contopit, ni s-au unit şi
inimile.
Am spus cu neruşinare:
— Leoaica mea, cred că tu şi cu mine formăm un cuplu, impresie pe care n-
o aveam aşa puternic cu Wang Renmei.
Ea îmi acoperi gura cu mâna şi spuse:
— Sunt vorbe pe care nu se cade să le rostim.
— Wang-Ficat mi-a cerut să-ţi spun că acum treisprezece zile a dus-o pe
Wang-Fiericică la Jiaozhou, de unde a luat autocarul de cursă lungă spre
Yantai ca să ajungă în nord-est.
Micuţa Leoaică se întoarse, se ridică în fund, şi un alt fulger o lumină. Faţa
ei plină de dragoste se stinse, deveni gravă. Se lungi apoi din nou în
îmbrăţişare. Îmi spuse la ureche:
— Minte, e puţin probabil ca Wang-Fiericică să fi ajuns prea departe de
aici.
— Atunci, bâiguii eu, ai de gând s-o laşi în pace?
— Nu contează ce zic eu, trebuie să vedem ce spune mătuşa.
— Avea şi ea de gând să renunţe?
— Nu prea cred, dacă ar face aşa, n-ar mai fi mătuşa.
— Atunci de ce nu v-aţi pus oamenii în acţiune? De parcă n-aţi şti că e în
şapte luni?
— Mătuşa nu stă degeaba, a pus numeroşi spioni să caute din umbră.
— Şi aţi găsit ceva?
— Ei… ezită ea o clipă, apoi îşi lipi capul de pieptul meu. N-am nimic să-ţi
ascund, e la bunica după mamă a lui Yanyan, acolo unde s-a ascuns şi Wang
Renmei.
— Şi ce ai de gând să faci?
— O să fac ce-o să-mi ceară mătuşa.
— Şi ea ce vrea să facă? O să facă la fel ca înainte?
— Nu e aşa proastă.
— Atunci?
— A trimis deja pe cineva să vorbească cu Chen-Nas, să-i spună că ştim
unde se ascunde şi să-i ceară să-i prevină pe foştii tăi socri s-o predea, iar
dacă nu vor, mâine venim cu tractorul cu şenile şi le doborâm casa, şi pe-a
lor, şi pe-a vecinilor.
— Bunicul lui Yanyan e încăpăţânat, dacă se îndârjeşte, chiar o să-i
dărâmaţi casa?
— Păi mătuşa se gândeşte nu că socrii tăi o s-o predea, ci că Chen-Nas o s-o
aducă el însuşi. I-a şi promis că, dacă o aduce să facă avort, o să le
înapoieze toate bunurile. Sunt în joc treizeci şi opt de mii de yuani, e
convinsă că asta îl va hotărî.
Am suspinat prelung:
— De ce nevoia asta de distrugere? Aţi omorât-o pe Wang Renmei, nu vă
ajunge?
— Wang Renmei şi-a facut-o cu mâna ei, spuse ea cu răceală.
Dintr-odată, mi s-a părut că şi trupul ei s-a răcit.
 VIII

Ploile nu se mai opreau, drumurile erau întrerupte, apele râurilor se

umflaseră brusc şi nicio maşină din altă provincie nu răzbise să vină după
piersicile mari, dulci şi zemoase din ţinutul nostru.
Fiecare familie îşi culesese fructele. Unele erau în coşuri stivuite ca nişte
munţişori, acoperite cu foi de plastic pentru a le feri de ploaie. Altele
stăteau în grămezi care se revărsau prin curţi, lăsate în voia ploii care le
lovea şi le uda.
Piersicile astea dulci şi mustoase nu puteau fi păstrate. În ceilalţi ani,
camioanele uriaşe ale cumpărătorilor erau duse până lângă livadă, şi
fructele erau încărcate de cum erau culese. Şoferii nu se cruţau şi în aceeaşi
noapte o porneau la drum, astfel ca, a doua zi în zori, marfa să fie predată în
oraşe aflate la depărtări de peste cinci sute de kilometri. Dar anul acesta,
Cerul părea că vrea să sancţioneze norocul care-i lovise mai mulţi ani la
rând pe pomicultori. După ce fructele se pârguiseră, nu fusese nici măcar o
zi frumoasă, ploi mari sau torenţiale căzuseră fără încetare. Neculese,
piersicile ar fi putrezit în pomi. Culese, mai era o speranţă, căci dacă
vremea se schimba, puteau fi încărcate în camioane şi expediate imediat.
Dar vremea nu dădea niciun semn că s-ar schimba.
Familia mea nu avea decât vreo treizeci de piersici, căci tata fiind în vârstă,
nu se putea ocupa de livadă. Piersicii ăştia nu produceau cine ştie ce, dar tot
culegeam vreo şase mii de jini. N-aveam deci prea multe coşuri, umplusem
doar vreo şaisprezece şi le pusesem într-o încăpere laterală. Fructele rămase
erau în curte, acoperite cu o folie de plastic. Tata tot ieşea, fără să-i pese de
ploaie, ridica folia şi lua un fruct şi-l cerceta. Ultima dată când făcuse acest
lucru, am simţit mirosul de putrezeală.
Fiindcă eu şi Micuţa Leoaică eram tineri însurăţei, tata se îngrijea de fetiţă.
Când ieşea în ploaie, mititica de ea se şi ţinea în fugă după el. Avea o
umbreluţă mică, cu animale pictate. Fetiţa era foarte rece cu noi, totuşi
politicoasă. Când Micuţa Leoaică îi oferea dulciuri, nu le lua, îşi ţinea
mânuţele la spate şi şoptea: „Mulţumesc, tata!” I-am cerut: „Spune-i
mama”, dar ea a făcut ochii mari, rotunzi, şi m-a privit mirată. Micuţa
Leoaică a intervenit: „Nu-i nevoie să-mi spui în niciun fel, nici tata, nici
mama. Toţi îmi spun Micuţa Leoaică – şi-i arătă leuşorul desenat pe
umbrelă – deci n-ai decât să-mi spui şi tu tot aşa“. „Păi tu mănânci copii? o
întrebă fetiţa. „Nu, spuse Micuţa Leoaică, eu am grijă să-i apăr.“
Tata aduse de afară, într-o pălărie de bambus, două piersici putrezite pe o
parte. Suspinând, tăie partea putredă cu un cuţit ruginit.
— Măcar să le mâncăm pe cele bune, am propus eu.
— Dar înseamnă bani pierduţi, a răspuns el. Cerul nu are milă pentru
oameni!
— Tată… Micuţa Leoaică – tocmai se hotărâse să-i spună aşa, dar era puţin
forţat, te făcea să te simţi prost – autorităţile nu pot sta cu mâna în sân, se
gândesc probabil să facă ceva să rezolve situaţia.
— Guvernul nu ştie decât una şi bună, planificarea familială, nu le mai pasă
de altceva, spuse tata cu obidă.
Exact în clipa aceea răsună megafonul Comitetului de Partid din sat. De
teamă că nu aude cum trebuie, tata ieşi în curte şi ciuli urechea.
La megafon se transmitea că se luase legătura cu Qingdao, Yantai şi alte
oraşe. Fuseseră deja trimise convoaie de camioane care se adunaseră la
douăzeci şi cinci de kilometri de sat, la debarcaderul de la podul familiei
Wu. Acolo erau amenajate tarabele pentru cumpărarea piersicilor din
Gaomi, Dongbei. Comuna populară anunţa populaţia să transporte piersicile
pe uscat sau pe apă până la acest debarcader. Preţul urma să fie mai scăzut
decât cel de anul trecut, dar tot era mai bine decât să fie lăsate să
putrezească şi să devină noroi.
Abia fusese terminat anunţul, că satul intrase deja în fierbere. Ştiam că aşa
se întâmpla nu numai în satul nostru, ci în întreg ţinutul.
Noi aveam, fireşte, râul la dispoziţie, dar erau puţine ambarcaţiuni. La
început, fiecare brigadă de producţie avea câteva bărci de lemn, dar după ce
se trecuse la sistemul agricol pe familie, nu se mai ştia la cine ajunseseră.
Nu degeaba se spune că masele sunt capabile de o infinită creativitate. Tata
alergă în odaia anexă şi luă de sub grindă câteva tărtăcuţe uscate, apoi aduse
pe umeri patru căpriori, găsi o frânghie şi făcu în curte un soi de plută. M-
am dezbrăcat numai în maiou şi chiloţi şi l-am ajutat s-o termine. Micuţa
Leoaică mă ferea de ploaie cu o umbrelă. Fiica mea îşi deschisese şi ea
umbreluţa şi alerga de colo-colo. Am atenţionat-o pe Micuţa Leoaică c-ar
trebui să-i ţină tatii umbrela, dar el susţinu că nu e cazul. Avea pe umeri o
pânză din plastic, era cu capul gol, iar sudoarea şi ploaia amestecate i se
scurgeau pe faţă. Un ţăran bătrân cum era el, era în stare să se scufunde cu
totul în munca lui, mâinile i se mişcau cu forţă şi precizie, fără vreun gest
de prisos. Pluta fu foarte rapid legată.
Când am ieşit din curte, pe dig era deja o vânzoleală neobişnuită. Bărcile de
lemn care dispăruseră se arătau acum dintr-odată. Odată cu ele se lansau la
apă plute cu zecile, făcute tot aşa din tărtăcuţe, sau din camere de cauciuc
umflate, sau din foi de polistiren legate la un loc, de pe toate uliţele apăreau
oameni cu cobiliţe în spinare, cu coşuri de piersici atârnate. Cei care aveau
măgari sau catâri cărau coşurile pline cu fructe pe spatele acestora. Vedeai
aliniate pe dig zeci de astfel de animale de povară.
Un activist de la comuna populară, venit înot, îşi trăgea acum sufletul, în
picioare, pe dig. Era îmbrăcat într-un impermeabil, avea manşetele
pantalonilor suflecate şi-şi ţinea sandalele în mâini.
În faţa plutei noastre încropite cam la nimereală, am zărit o plută aproape
frumoasă. Cele patru bârne erau legate prin curele din piele de bou în forma
caracterului puţ !! jing. Spaţiul gol din mijloc era acoperit cu un postament
construit din pari subţirei, sub plută erau prinse patru camere roşii, bine
umflate, luate de la o şaretă. Cu toate că era încărcată cu vreo zece coşuri,
nu era decât puţin lăsată în apă, pentru că cele patru camere de cauciuc erau
puternice. În cele patru colţuri ale plutei şi în mijloc erau înfipte beţe de
lemn de care era prins un plastic bleu-deschis, pentru a apăra de soare şi,
desigur, de ploaie. O astfel de plută nu putuse fi construită în aşa scurt timp.
Wang-Picior, cu o pelerină de trestie şi o pălărie din fire de bambus, era
ciucit în faţa ambarcaţiunii ăsteia, aidoma unui pescar pus pe pescuit.
Pluta noastră nu avea ca încărcătură decât şase coşuri, dar era deja lăsată
mult în apă. Tata tot mă presa să mai încărcăm două coşuri. I-am spus:
— Le putem pune, dar atunci nu mai vii şi tu, conduc eu singur pluta.
— Bine, a spus tata, dar ai grijă!
— Nu te teme, n-oi fi eu în stare de mare lucru, dar de înotat ştiu să înot.
— Dacă vântul şi ploaia se înteţesc, trebuie să arunci din greutate, a spus
tata.
— N-avea grijă! i-am repetat.
I-am făcut cu mâna Micuţei Leoaice, care, în picioare pe malul râului, o
ţinea pe fiica mea de mână. Mi-a răspuns şi ea la fel.
Tata a dezlegat frânghia de copac şi mi-a aruncat-o. Am prins-o din zbor,
am facut-o colac, am luat prăjina lungă şi am proptit-o în dig, am împins
pluta din răsputeri şi ea s-a mişcat încet.
— Ai grijă!
— Să fii atent!
Am îndreptat pluta, luând-o pe lângă dig, şi ea o porni cătinel. Măgarii şi
catârii de pe dig o luară şi ei la pas. Povara lor mare le îngreuna mersul.
Câţiva dintre stăpânii lor avuseseră plăcerea să atârne la gâtul animalului lor
un clopoţel care clinchetea. Bătrânii şi copiii îi urmară o bucată de drum,
apoi, de îndată ce trecură de sat, se opriră.
În acest loc, râul făcea brusc un vârtej. Bărcile şi plutele o luară repede la
vale. Wang-Picior, tot în faţa mea cu pluta lui, nu-şi lăsă pluta s-o ia repede,
îndreptând-o în apele mai blânde din cotul râului. Mai jos, pe dig, creştea
un lăstăriş des de arbuşti şi roiau puzderie de cicade care ţiuiau pe crengi.
De cum văzusem pluta lui Wang-Picior avusesem presentimentul că se va
întâmpla ceva. Şi, într-adevăr, tatăl colegului meu eliberă pluta de coşurile
de fructe, care începură să plutească pe apă. Era limpede că nu aveau nicio
piersică. Băgă pluta în desiş şi-l văzui pe uriaşul Chen-Nas sărind pe plută,
în braţe cu Wang-Fiericică cu burtoiul ei cu tot. Îi urmă Wang-Ficat, în braţe
cu Chen-Urechiuşă. Lăsară imediat acoperitoarea de plastic, care formă un
cort. Wang-Picior, cu prăjina în mâini, îşi recăpătase alura falnică de
odinioară, când, pe capra căruţei sale, plesnind din biciul său lung, mâna
calul. Era din nou impunător. Drept ca un băţ, bine înfipt pe picioare, era
aşa cum spunea mătuşa: „cu mijloc şi spate zdravene, bine clădit”. Bine se
spune că legătura dintre tată şi fiu nu se rupe; fuseseră între ei cuvinte spuse
la mânie, dar atunci când era nevoie de luptat îşi puneau la bătaie toate
forţele. Orice s-ar fi spus, din adâncul inimii le doream fericire şi speram s-
o poată transporta pe Wang-Fiericică. Sigur că atunci când mă gândeam la
toate strategiile plănuite de mătuşa, simţeam de asemenea oarece părere de
rău pentru ea.
Forţa de plutire a ambarcaţiei lui Wang-Picior era mare, încărcătura uşoară,
aşa că foarte repede ne-o luă înainte.
În dreptul satelor de pe cele două maluri erau lăsate la apa bărci şi plute, aşa
că, atunci când am ajuns în dreptul lui Dongfeng, acolo unde mătuşa îşi
spărsese capul şi-şi vărsase sângele, sute de plute şi zeci de bărci erau
adunate în mijlocul râului, înşiruite ca un dragon lung lăsat în voia
curentului.
Nu slăbeam din ochi pluta celor din familia Wang. Cu toate că se
îndepărtaseră de noi, nu dispăruseră din câmpul nostru vizual. Era fără doar
şi poate ambarcaţiunea cea mai mândră din flota plutitoare; ai fi zis că-i
atelajul unui tiran temut în mijlocul unui cortegiu sărăcăcios de lectici. Nu
era doar mândră, ci şi misterioasă. Cei care văzuseră ce se petrecuse pe la
cotul râului ştiau ce secret adăposteşte cortul de plastic. Ceilalţi, nedumeriţi,
nu-şi puteau înfrâna privirile iscoditoare. Oricum ai fi luat-o, pluta nu era
pentru piersici.
Iată că-mi aduc aminte toate astea, cum barca mătuşii destinată planificării
familiale atinsese deja o viteză suficientă şi trecea de noi în viteză, iar eu
eram pradă unei agitaţii de neexplicat. Barca asta nu mai era cea cu motor
din anii 70, era o vedetă rapidă, ca o zvârlugă, de culoare crem. Pe partea
din faţă a cabinei, deschisă pe jumătate, era un geam transparent, iar cel ce
pilota barca asta nouă era acelaşi Qin He. Singura schimbare era că avea
deja părul cărunt. Mătuşa era împreună cu noua mea nevastă. Micuţa
Leoaică stătea în spatele cabinei, sprijinită de balustradă, iar vântul îi
zburătăcea veşmintele. I-am zărit sânii ca două mingi şi o clipă m-au
încercat sentimente de tot felul. În spatele lor, patru bărbaţi stăteau unul cu
faţa la celălalt, pe cele două rânduri de scaune de pe punte. Spuma care se
înălţa în urma bărcii ăsteia împroşca până la pluta noastră, iar valurile iscate
ne clătinau. Eram sigur că Micuţa Leoaică mă văzuse, de vreme ce
ambarcaţiunea lor aproape mă atinsese, dar nu-mi făcu nici măcar un semn,
femeia asta cu care mă căsătorisem părea alt om. Am avut impresia
nebunească că totul nu fusese decât un vis. Indiferenţa Micuţei Leoaice m-a
făcut să mă simt de partea fugarilor: „Wang-Fiericică, fugi mai repede!
Wang-Picior, vâsleşte vârtos!”
Vedeta mătuşii tăie pieziş convoiul de ambarcaţiuni şi se năpusti spre pluta
celor din familia Wang, care plutea singuratică în faţă, spre dreapta.
Vedeta nu o luă înainte, ci îi tăie calea. Reduse viteza şi nu i se mai auzea
motorul. Se afla la doi, trei metri de plută. Continuă să se apropie, alegând o
tactică ce obliga pluta să se îndrepte spre dig. Wang-Picior se propti cu
prăjina de botul vedetei. Voia să se ferească, dar pluta, încet-încet, fu scoasă
din cursul care urma curentul. Unul din bărbaţii de pe vedetă luă o cange şi
trase cu putere de plasticul acoperitor care începu să se rupă. Făcu această
operaţie de câteva ori până ce pluta fu descoperită cu totul. Cu prăjina din
mâini, Wang-Picior îi altoia pe bărbaţii de pe vedetă. Aceştia parau
loviturile cu prăjinile lor. În acest timp, Wang-Ficat şi Chen-Nas, fiecare de
o parte a plutei, cu câte o vâslă de lemn, vâsleau din răsputeri. Între ei stătea
Wang-Fiericică, o femeie în miniatură. Cu mâna stângă o strângea pe Chen-
Urechiuşă, care-și ascundea faţa la subsuoara mamei, şi-şi ţinea mâna
dreaptă pe burtoiul ca o minge umflată. Strigătele ei ascuţite răzbăteau
printre pocniturile prăjinilor şi vuietul valurilor: „Mătuşă, ai milă de noi,
lasă-ne o cale de scăpare!“
Văzând că pluta se îndepărtează tot mai mult de vedetă, Micuţa Leoaică sări
spre ea şi, pleosc, căzu în râu. Nu ştia să înoate şi se zbătea gata să se ducă
la fund. Mătuşa urlă după ajutor. În acest timp, datorită îndârjirii cu care
vâsleau cei doi, pluta se înscrise din nou în şuvoiul curentului.
Salvarea Micuţei Leoaice dură ceva vreme. Unul din bărbaţii de pe vedetă îi
întinse prăjina şi, astfel, ea se sprijini de marginea bărcii şi se agăţă de
piciorul lui. Cum nici el nu era un bun înotător, trebui ca iar să sară un altul
în apă să-l salveze, iar Qin He, care pilota vedeta, părea că-şi pierduse
îndemânarea. Mătuşa înjura şi bătea din picioare furioasă. Nimeni de pe
celelalte ambarcaţiuni nu le venea în ajutor. Dar pentru că la urma urmei
Micuţa Leoaică îmi era soţie, mă străduiam să vâslesc cu prăjina, încercând
să mă apopii cu pluta de ea, când o altă ambarcaţiune venind din spate îmi
tăie drumul, încât abia m-am putut feri de o izbitură care m-ar fi putut
răsturna. Capul Micuţei Leoaice se arăta din ce în ce mai puţin la suprafaţa
apei, deci, fără să mai şovăi, am lăsat prăjina şi pluta, mi-am luat avânt şi
am sărit în şuvoiul năvalnic, apoi am dat din braţe pentru a putea să înaintez
s-o salvez pe nevastă-mea.
Când sărise în apă, în capul meu se iscase o nedumerire. Mai târziu, Micuţa
Leoaică mi-a spus, ca să-şi scoată-n evidenţă meritul, că simţise mirosul
sângelui, mirosul acela de sânge al celor care pierd sarcina, şi că şi văzuse
sângele pe picioarele lui Wang-Fiericică. Sărise dinadins în apă – fireşte că
se putea interpreta şi altfel gestul – ca să câştige timp, chiar cu riscul de a se
îneca. Spunea că se rugase la spiritele râului: „Wang-Fiericică, hai, profită
de răgaz şi naşte copilul!“ Era de ajuns ca bebeluşul să treacă de „gura ojei“
ca să însemne că este o viaţă şi să fie socotit cetăţean al Republicii Populare
Chineze. Atunci era apărat, devenea o floare a patriei, viitorul acesteia.
Micuţa Leoaică adăugase: „Sigur că şiretlicul meu nu i-a scăpat mătuşii, a
văzut că umblu cu cioara vopsită”.
Până ce i-am salvat pe Micuţa Leoaică şi pe activistul din echipă, pluta
familiei Wang se afla la pe puţin un kilometru şi jumătate de noi. Pe
deasupra, murise şi motorul. Qin Fie era în apă încercând să-l repornească.
Mătuşa îşi ieşise din pepeni. Micuţa Leoaică şi cadrul respectiv vomau apa
pe care o înghiţiseră, aplecaţi peste bord. Mătuşa se foi o clipă, apoi se
linişti brusc. Un surâs trist îi apăru pe faţă. Din nori se strecură o rază de
lumină şi îi lumină obrazul şi suprafaţa apei pe care se rostogoleau valurile
murdare. În centrul acestei scene, mătuşa arăta ca un erou prins în
încurcătură. Se aşeza pe balustrada bărcii şi-i spuse încet lui Qin He: „Nu
trebuie să vă mai prefaceţi, spun asta pentru toţi“. Qin He rămase o clipă
stupefiat, apoi, dintr-odată, dădu drumul la motor. Vedeta ţâşni ca o săgeată
înspre pluta urmărită.
Tot frecând-o pe spate pe Micuţa Leoaică, i-am aruncat o privire furişă
mătuşii. Stătea cu ochii în jos şi, din când în când, surâdea. La ce s-o fi
gândind oare? Mi-am spus dintr-odată că are de acum patruzeci şi şapte de
ani şi că de mult nu mai era în floarea vârstei, că se îndrepta chiar spre
pârgul ei, dar faţa, tăbăcită de încercările vieţii, lăsa deja să se vadă semnele
tristeţii şi ale bătrâneţii. Mi-am amintit ce spunea mereu mama pe când
trăia: „De ce se nasc femeile pe pământ? Ca să nască copii, de asta. Locul
lor în lume vine de la copii şi demnitatea tot copiii le-o dau. La naşterea lor
are parte de fericire şi glorie. Să nu aibă copii e cea mai mare suferinţă
pentru o femeie, o femeie fără copii nu e o femeie întreagă. Inima unei
femei fără copii se împietreşte şi femeia aceea îmbătrâneşte mai repede“.
Cuvintele astea se refereau la mătuşa, dar nu i le spusese niciodată în faţă.
E-adevărat ca mătuşa îmbătrânise mult, dar era oare asta datorită faptului că
nu avusese copii? Avea acum patruzeci şi şapte de ani, dacă se grăbea să se
căsătorească, ar mai fi putut să mai aibă oare copii? Şi unde era bărbatul
acela bun să-i devină soţ?
Vedeta mătuşii prinse repede din urmă pluta familiei Wang. Când fu
aproape, Qin He încetini şi înaintă cu grijă. Wang-Picior era în picioare la
pupă, cu prăjina lungă în mâini, înfricoşător, cu o atitudine bătăioasă.
Wang-Ficat, cu Chen-Urechiuşă în braţe, stătea la proră. Chen-Nas se afla
în mijlocul plutei, strângându-şi soţia la piept, ba plângea, ba râdea
strigând: „Wang-Fiericică, grăbeşte-te să naşti. Repede! Odată ieşit pe lume
înseamnă o viaţă. Odată născut, n-o să îndrăznească să-l sugrume. Wan-
Inimă, Micuţă Leoaică, aţi pierdut! Ha, ha, aţi pierdut!”
Lacrimile îi curgeau şuvoi pe faţa bărboasă. Exact atunci Wang-Fiericică
începu să plângă, ţipând de-ţi făcea părul măciucă şi te seca la inimă.
Când vedeta se lipi de plută, mătuşa se plecă şi întinse o mână. Chen-Nas
scoase un cuţit ca în faţa unei arătări pline de cruzime:
— Retrage-ţi ghearele de demon!
Mătuşa spuse calmă:
— Nu-s gheare de demon, sunt mâini de mamoş.
Îmi pică imediat fisa şi strigai:
— Chen-Nas, repede, las-o pe mătuşa să vină s-o moşească pe nevastă-ta!
Cu cangea am agăţat pluta. Mătuşa şi-a aburcat corpul greoi pe plută.
Micuţa Leoaică înşfăcă trusa de prim ajutor, îşi luă avânt şi sări şi ea pe
plută.
Când au tăiat cu foarfecele pantalonii plini de sânge ai lui Wang-Fiericică,
m-am întors, în timp ce cu mâna trăgeam puternic de prăjină, să ţin pluta
alături de vedetă. În minte îmi fulgeră o clipă imaginea lui Wang-Fiericică:
întinsă pe plută cu partea de jos a corpului scăldată în sânge. Statura ei mică
făcea şi mai proeminentă burta, de ziceai că-i un delfin mânios, speriat.
Râul curgea năvalnic, fără ostoi. Norii buluciţi se destrămaseră. Razele
soarelui semănau cu lumina electrică. Flotila de plute încărcate cu piersici
înainta impunătoare, într-un elegant balans. Pluta mea, care nu mai avea
cârmaci, cobora şi ea dusă de curent. Aşteptam plin de încredere. Printre
ţipetele lehuzei, auzeam vuietul valurilor, mugetul iscat de apele râului.
De pe plută răzbăteau acum plânsetele nou-născutului.
Am întors brusc capul şi am văzut pruncul născut prematur pe care mătuşa
îl ţinea în braţe. Micuţa Leoaică îi bandaja burtica cu un pansament.
— Încă o fată, spuse mătuşa.
Chen-Nas plecă capul, întristat, dezumflat ca pneul unei biciclete. Îşi lovea
capul cu pumnii şi repeta pradă suferinţei:
— Cerul mă lasă fără urmaş, Cerul mă lasă fără urmaş! De cinci generaţii,
familia Chen s-a continuat prin fii unici, nu mi-aş fi închipuit că eu o să fiu
pricina stingerii stirpei sale!
Mătuşa l-a înjurat:
— Animal ce eşti!
Cu toată viteza cu care vedeta cu Wang-Fiericică şi nou-născutul a făcut
cale întoarsă, femeia n-a putut fi salvată.
După cum povestea Micuţa Leoaică, înainte să moară, Wang-Fiericică şi-a
revenit o dată şi era conştientă. Pierduse atâta sânge, că faţa-i era ca o foiţă
de poleială. Îi surâsese mătuşii, părând că bolboroseşte ceva. Mătuşa se
apropiase s-o asculte. Micuţa Leoaică nu auzise prea bine ce spusese, dar
mătuşa înţelesese. Culoarea aurie a feţei lui Wang-Fiericică dispăru,
înlocuită de una cenuşie. Ochii i se măriseră, dar erau acum fără strălucire.
Corpul i se chircise ca un sac gol, în care nu mai erau grăunţe, sau ca
gogoaşa coconului unui fluture de noapte. Mătuşa rămăsese lângă trupul ei,
cu capul plecat adânc. Trecu mult timp până să se ridice, şi scosese un lung
suspin. Întrebase, poate, pe Micuţa Leoaică sau, poate, pe ea însăşi: „Cum
de s-a ajuns la aşa ceva?”
Chen-Sprânceană, fiica născută înainte de termen a lui Wang-Fiericică, a
supravieţuit acestei încercări mulţumită îngrijirilor atente ale mătuşii şi
Micuţei Leoaice.

PARTEA A PATRA

Domnule Sugitami Yoshihito,

După ce am ieşit la pensie, ne-am întors să locuim în Gaomi, şi trei ani au şi

trecut deja ca în vis. Dacă am avut parte şi de câteva mici neajunsuri, am
avut în schimb, până la urmă, o bucurie imensă şi nesperată. Înalta preţuire
pe care aţi arătat-o materialului trimis despre mătuşa îmi dă un sentiment de
teamă şi respect totodată. Mă încredinţaţi că aceste lucruri povestite, puse
puţin în ordine, ar putea fi publicate ca roman. În ce mă priveşte, eu am
ceva îndoieli. Mai întâi mă tem că editurile n-ar fi prea dornice să publice
un roman cu un astfel de subiect, apoi, în caz că ar ajunge să fie publicat,
mă tem să n-o înfurie pe mătuşa. Chiar dacă, într-o anumită măsură, din
cauza vârstei sale, am păstrat tăcerea asupra unor fapte, am dat totuşi la
iveală multe lucruri care sunt dureroase pentru ea. Referitor la mine, dacă
m-am gândit să întreţin cu dumneavoastră acest tip de legătură, este pentru
că puteam astfel să-mi mărturisesc greşelile şi să-mi exprim remuşcarea,
sperând ca prin aceasta să-mi micşorez sentimentul de culpabilitate. Felul în
care mi-aţi venit în întâmpinare şi sfaturile date mi-au deschis ochii cu
adevărat. Şi, pentru că scrisul lasă loc ispăşirii, n-o să încetez să scriu. Şi,
deoarece nu-i adevăr decât când scrii cu toată sinceritatea, o să mă agăţ de
acest reper al autenticului.
Acum vreo zece ani îmi spuneam că prin actul de a scrie trebuie să mergi
până la capătul suferinţei şi să opreşti amintirile cele mai neplăcute ale
vieţii. Acum mă gândesc că trebuie povestite faptele cele mai stânjenitoare,
situaţiile cele mai nenorocite. Să te pui pe tine însuţi pe masa de disecţie,
sub lumina crudă a proiectoarelor.
Cu douăzeci de ani înainte, susţinusem fără nicio ruşine că scriu doar pentru
mine. A scrie pentru a-ţi răscumpăra greşelile poate fi considerat, desigur,
ca o punere în practică a acestui principiu, dar asta nu ajunge. Mă gândesc
că ar trebui să scriu şi pentru cei cărora le-am făcut rău şi încă, pentru cei
care mi-au făcut necazuri. Le mulţumesc acestora din urmă, căci, de câte ori
sunt nedreptăţit, mă gândesc şi la cei cărora eu însumi le-am dăunat.
Domnule, ceea ce vă trimit acum am scris cu întreruperi în aceşti ani din
urmă. Mă gândesc să mă opresc aici cu povestea mătuşii, apoi o să
isprăvesc cât mai repede piesa de teatru al cărei personaj principal o are pe
mătuşa drept model.
De fiecare dată când o întâlnesc, nu pierde ocazia să-mi vorbească de
dumneavoastră, şi speră din toată inima că o să reveniţi în vizită. A ajuns
chiar să spună: „Oare nu are acest domn Sugitami bani să-şi cumpere bilet
de avion? Spune-i că-i iau eu unul!“ A adăugat că toate acele lucruri pe care
le ţine în ea nu ar putea fi spuse nimănui altcuiva decât dumneavoastră şi că
vi le va încredinţa pe toate atunci când veţi veni. A mai spus şi că are un
secret important legat de tatăl dumneavoastră şi că nu l-a spus nimănui.
Atunci când o să-l aflaţi, o să fiţi surprins peste poate.
Domnule, eu am ghicit esenţialul, dar e mai bine să aşteptăm până ce veniţi
ca sa vi-l împărtăşească ea însăşi, prin viu grai.
De altfel, deşi în materialul trimis de data asta v-am menţionat-o, ţin să vă
încunoştinţez dinainte: chiar vârsta mea se apropie de bătrâneţe, de curând
am devenit tatăl unui bebeluş. Domnule, indiferent cum a venit acest copil
şi oricare-s necazurile care-l înconjoară, eu vă rog, ca un personaj important
ce sunteţi, să-i uraţi fericire şi, dacă se poate, să-i alegeţi un prenume.
Mormoloc
Gaomi, octombrie 2008

I
Impresia pe care ni-o lăsase mătuşa era aceea a unei femei curajoase, în
stare să răstoarne Cerul. Părea că nu mai e pe lumea asta alta ca ea. Totuşi,
Micuţa Leoaică şi cu mine am văzut-o şi speriată aşa de tare de o broscuţă,
că era gata să leşine, cu spumă albă la gură.
Într-o dimineaţă de aprilie fuseserăm invitaţi de Yuan-Obraz şi de tânărul
meu văr Jiu Xiu, care se întovărăşiseră să deschidă o crescătorie de broaşte-
bou. După câţiva ani doar, ţinutul nostru Gaomi, care fusese o zonă
înapoiată şi nedezvoltată, îşi schimbase cu totul înfăţişarea. Pe cele două
maluri ale râului se construise de curând un zid protector al taluzului, din
piatră albă, solid şi arătos. În partea înverzită a malurilor erau tot felul de
flori şi plante rare. Tot pe maluri se înălţaseră vreo zece locuinţe noi,
formând o mică zonă rezidenţială, clădiri cu turnuleţe şi balconaşe în stil
european. Locul acesta se unea cu capitala districtului, situat fiind la cel
mult patruzeci de minute cu maşina de aeroportul din Qingdao. Oameni de
afaceri din Coreea şi Japonia veniseră rând pe rând să facă investiţii şi să
construiască fabrici, astfel că o mare parte a pământurilor satului deveniseră
terenuri de golf pentru orăşeni. Deşi locul acesta era acum denumit zona
Chaoyang, noi îi spuneam tot comuna Dongbei.
De la cartierul rezidenţial la crescătoria de broaşte erau cam doi-trei
kilometri, drept care verişorul meu a vrut să ne ia cu maşina, numai că a
fost refuzat politicos. O luaserăm pe trotuar, de-a lungul râului, şi ne
întâlneam des cu tinere mămici care împingeau cărucioare cu bebeluşi.
Aveau faţa îngrijită, privirea vagă, şi trupul lor împrăştia mireasma unor
parfumuri celebre. Bebeluşii aveau suzetă, unii dormeau cu pumnişorii
strânşi, alţii aveau ochii mari deschişi, cu o privire vie. Din cărucioare se
simţea un miros dulceag. De câte ori ne încrucişam paşii cu un cărucior,
Micuţa Leoaică îl oprea, apoi se apleca cu corpul ei dolofan şi întindea
mâna să mângâie mânuţa grăsuţă a bebeluşului şi obrăjorul rozaliu şi fin.
Expresia pe care o lua faţa ei atunci mărturisea toată dragostea pe care o
purta în adâncul inimii pentru copii. Într-un cărucior pentru gemeni al unei
tinere străine, cu plete blonde şi ochi verzi, erau două fetiţe metise, cu
boneţele de bumbac, ca două păpuşele Barbie. Micuţa Leoaică nu mai
contenea să le mângâie ba pe una, ba pe alta, murmurând încet ceva, cu
ochii plini de lacrimi. Am privit-o pe tânăra mamă care zâmbea politicos,
am tras-o pe Micuţa Leoaică şi i-am spus:
— Vezi că le uzi pe faţă!
Micuţa Leoaică suspină:
— Cum de înainte nu mi se păreau copiii aşa de scumpi?
— Pentru că pur şi simplu îmbătrânim!
— O, nu e numai asta, spuse ea, acum nivelul de viaţă al oamenilor a
crescut, copiii arată mult mai bine, de aceea sunt aşa de scumpi.
Ne mai întâlneam pe drum şi cu vechi cunoştinţe, ne strângeam mâna,
schimbam politicos câteva vorbe, cu acelaşi sentiment al îmbătrânirii, al
timpului care fuge, al zecilor de ani trecuţi ca în zbor.
Deodată ne ieși în faţă, plutind încet pe apă, un iaht luxos, viu colorat în
roşu şi verde, ca un pavilion publicitar mişcător… De pe el se înălţa o
muzică plăcută, şi am văzut femei îmbrăcate în stilul vechi, fiecare evocând
un personaj dintr-o pictură. În cabine, altele cântau la ţiteră sau la flaut.
Deseori treceau vedete rapide care împroşcau cu spumă şi zburătăceau
pescăruşii albi.
Păream foarte uniţi, cum mergeam aşa ţinându-ne de mână, dar fiecare se
gândea la altceva. Micuţa Leoaică se gândea poate la toţi copilaşii atât de
drăgălaşi, dar în mintea mea treceau ca fulgerul scenele din urmărirea de
pomină care se desfăşurase cu douăzeci de ani înainte, chiar pe râul acesta.
Am trecut apa pe podul suspendat din oţel care tocmai fusese terminat.
Printre maşinile care circulau pe pod, erau multe Mercedes-Benz. Alura
avântată a acestui mare pod te ducea cu gândul la un pescăruş cu aripile
desfăcute. După ce am trecut pe pod, puteam vedea pe dreapta terenul de
golf al marelui oraş, iar la stânga se înălţa Templul Zeiţei Dătătoare de
Copii, renumit peste tot.
Era cea de-a opta zi din luna a patra a calendarului lunar, zi de târg în faţa
templului. Spaţiul lăsat liber în jurul monumentului era înţesat de maşini.
De pe plăcile de înmatriculare vedeai că cele mai multe erau din capitalele
districtelor vecine, dar erau şi unele care veneau din alte provincii.
Aici fusese odinioară un sătuc numit Niang Niang Miao – Templul Zeiţei-
Mamă, în centru cu templul care îi dăduse numele. Când eram copil,
veneam deseori cu mama şi ardeam beţişoare parfumate, şi cu toate că asta
se întâmpla cu mulţi ani în urmă, eram şi acum impresionat. La începutul
Revoluţiei Culturale, templul fusese ras de pe faţa pământului. Noua clădire
ridicată în loc era impunătoare, cu ziduri roşii şi olane galbene. Pe cele două
părţi ale aleii din faţa templului se înghesuiau tejghelele vânzătorilor de
beţişoare parfumate şi de bebeluşi de lut şi se auzeau strigătele cu care era
lăudată marfa ca să-i atragă pe turişti:
— Hai, legaţi un fir de mătase la figurină, luaţi un bebeluş!
Între negustori se găsea şi unul îmbrăcat în robă galbenă, cu craniul ras,
care părea un bonz. Lovea într-un peşte de lemn şi striga ritmat:

Luaţi un bebeluş şi bucuria o să vă intre în casă acuşi,

Un bebeluş cumpărat şi o să naşteţi la anul neapărat,
Veţi fi mamă şi tată, pe nume chemat!
Figurinele mele sunt vestite, de mâini iscusite meşterite:
Faţa e albă, obrăjori piersicuţă, guriţă cireaşă şi parcă dau din mânuţă.
Sunt bebeluşii mei nemaipomeniţi, în cele patru zări răspândiţi,
Luaţi o păpuşică de-a mea şi un dragon veţi avea,
Dacă doi veţi lua, o să naşteţi phoenix şi dragon – perechea,
Trei de cumva luaţi, de fericire, mărire şi viaţă lungă o să vă bucuraţi,
Patru bebeluşi de-aţi luat, înseamnă patru miniştri de stat,
Cinci, la examenul imperial în primele cinci locuri ajungi,
Mă opresc la şase, altfel jumătatea ta speriată o să te lase…
Mi se părea cunoscut glasul acesta şi m-am apropiat să-l vad de aproape.
Da, era chiar el, Wang-Ficat. Am înţeles imediat că nevastă-mea nu se
îndrepta spre el, ci spre figurinele de lut de pe tejgheaua lui. Wang-Ficat nu
se lăuda degeaba, figurinele lui erau diferite de cele ale confraţilor. Celelalte
erau toate otova şi ţipător colorate, fie fete, fie băieţi. Cele ale lui Wang-
Ficat aveau culori naturale, pictate cu discreţie, şi faţa fiecărui bebeluş avea
expresia ei. Erau pline de prospeţime şi de viaţă unele, pe când altele erau
senine şi calme, unele erau ghiduşe şi nostime, naive şi prostuţe altele,
făceau unele pe bosumflatele, râdeau cu guriţa până la urechi celelalte.
Dintr-o privire mi-am dat seama că semănau bine cu cele create de marele
artist Hao-Mâini mari din comuna noastră Dongbei, cel care se însurase cu
mătuşa în 1999. Acesta îşi făcea păpuşile de lut, credincios de zeci de ani
unei arte numai a lui. Cum să fie posibil să le fi încredinţat spre vânzare lui
Wang-Ficat?
Privind cu o mutră dispreţuitoare la figurinele vecinilor, acesta îşi sporea
explicaţiile pentru posibilii cumpărători: „Cele de acolo sunt mai ieftine, dar
sunt făcute cu matriţa, dacă-s ceva mai scumpe, ale mele sunt modelate cu
mâna, cu ochii închişi, de marele artist popular, regele bebeluşilor din lut,
Qin He, din comuna Dongbei“. Oare vrea să spună că palpită de viaţă, şi că-
s fine de le poate sparge şi adierea vântului? Wang-Ficat ridică o păpuşă
care avea o mutrişoară îmbufnată şi continuă: „În comparaţie cu operele
maestrului Qin, manechinele de ceară ale lui Madame Tussaud din Franţa
nu-s decât o grămadă de plastic ordinar. Fiinţele toate se nasc din pământ,
49
vă daţi seama? Zeiţa Nuwa a luat pământ şi l-a făcut bulgări, din care a
creat oamenii, înţelegeţi? Pământul este cel care conţine cel mai mult fluxul
energetic primordial. Lutul pe care-l foloseşte maestrul Qin e scos de la doi
metri adâncime din albia râului Jiao. Este o argilă care s-a format timp de
trei mii de ani prin sedimentări încărcate de cultură şi istorie. Argila e pusă
apoi la uscat la soare, după care este lăsată sub clar de lună, pentru a se
îmbiba cu esenţele lor. După aceea e sfărâmată în piuă, amestecată cu apă
adusă din inima râului la răsărit de soare şi cu apă scoasă din puţ când apare
luna. Bulgărele de lut e frământat o oră sau două, apoi e lovit tot atât cu
maiul, până devine moale ca un boţ de aluat. Abia atunci începe să fie
modelat. Şi-am să vă mai spun ceva: Când maestrul Qin termină de modelat
figurina, îi face în cap un mic orificiu cu un beţişor ascuţit de bambus, apoi
îşi muşcă arătătorul şi lasă să curgă pe acolo o picătură de sânge. Astupă
apoi locul şi pune păpuşa într-un loc curat timp de şapte săptămâni. Abia
după aceea o ia la pictat şi îi trasează ochii şi sprâncenele. De aceea
bebeluşii ăştia de lut sunt din născare mici entităţi spirituale. Nu vă
născocesc aici poveşti şi să nu vă temeţi să mă credeţi: de câte ori e lună
plină, păpuşile maestrului Qin pot dansa pe cântec de flaut şi pot să bată din
palme sau să râdă, iar sunetele pe care le scot sunt ca atunci când prinzi
muzica la un radio, nici prea puternice, dar destul cât să se audă. Dacă nu
mă credeţi, luaţi câteva acasă şi o să vă convingeţi. Dacă nu-s cum spun, le
aduceţi înapoi şi mi le spargeţi de pământ în faţa tejghelei! Am convingerea
că n-o să vă înduraţi, fiindcă le-aţi face să-şi piardă sângele şi le-aţi stârni
plânsetele“.
Sub vraja acestor spuse, turistele cumpărară fiecare două păpuşi. Wang-
Ficat luă de sub tejghea câte o cutie special pentru asta şi ambală cu grijă
bebeluşii de lut. Doamnele plecară bucuroase, şi el veni la noi să ne salute.
Îmi spuneam că trebuie să ne fi descoperit de mult, şi dacă cumva pe mine
nu mă văzuse, nu se putea să n-o fi recunoscut pe Micuţa Leoaică, pe care o
înconjurase cu ardoarea lui pentru mai mult de zece ani. Scoase totuşi un
strigăt de surpriză, ca şi cum ne-ar fi descoperit chiar atunci:
— O, voi eraţi!
— Ce faci, frate, am spus. De mult nu te-am văzut!
Micuţa Leoaică i-a zâmbit uşor, a murmurat ceva, n-am înţeles ce. I-am
strâns mâna cu putere, apoi ne-am oferit unul altuia ţigări. Eu am luat din
„Cele opt fericiri“ – Ba Xi, el din „Generalul” – Jiangjun.
Micuţa Leoaică se întorsese să admire figurinele.
— Am auzit mai demult că v-aţi întors, a spus el. Văd că-i adevărat cum se
zice: „Tot acasă-i mai bine!”
— Păi da. Şi vulpea, când moare, întoarce capul spre dealul unde s-a născut,
e ca şi cu frunza ofilită care cade la rădăcină. Noroc că trăim într-o perioadă
bună, poţi să te gândeşti fără teama la ce-ai fost cu zeci de ani înainte, nu
ne-am fi imaginat asta altădată
— Altădată, oamenii erau toţi în cuşti sau, dacă nu, spânzurau la capătul
unei funii. Acum eşti liber şi, dacă ai bani, poţi să faci orice, numai să nu fie
ceva în afara legii.
— Adevărul-adevărat e că ştii să-ţi lauzi marfa grozav, băiete! L-am întrebat
arătând înspre figurine: Chiar pot face minuni?
— Da` ce credeai, că spun ce-mi trece prin cap? spuse el serios. Era adevăr
chiar şi acolo pe unde mai înfloream. Păi ce, şi-n împrejurări oficiale nu se
mai umflă puţin adevărul, cu condiţia să păstrezi măsura?
— Ei, nu mă pun eu cu tine. Ia spune, e adevărat că-s modelate de Qin?
— Păi ce, credeai că mint? făcu Wang-Ficat. Am exagerat, fie, cu dansatul
pe lună plină, în muzică de flaut, dar când am spus că-s făcute de Qin cu
ochii închişi e adevărul-adevărat. Dacă nu mă crezi, când o să avem timp
într-o zi, vă duc să-i faceţi o vizită.
— Bătrânul Qin are şi el domiciliul permanent aici?
— Da cui îi mai pasă de domiciliu în zilele noastre? Ce, nu locuieşte azi
fiecare cum îi convine? Qin He e acolo unde locuieşte mătuşa ta, e greu să
mai găseşti în cer sau pe pământ un cavaler mai devotat ca el!
Micuţa Leoaică luase în mâini o figurină de lut drăguţă, cu ochi mari şi şaua
nasului înaltă, de părea o îmbinare dintre o europeancă şi o chinezoaică.
Hotărî:
— O iau pe asta!
Am cercetat şi eu figurina şi am avut o senzaţie ciudată, de parcă aş mai fi
văzut acest chip. Unde s-o fi întâlnit oare? Cine era? Cerule, era Chen-
Sprânceană, fetiţa lui Wang-Fiericică, cea pe care mătuşa şi Micuţa Leoaică
o crescuseră timp de şase luni, după care trebuiseră să i-o dea înapoi lui
Chen-Nas.
Mi-aminteam bine seara când acesta venise la noi s-o ceară. Era aproape de
Sărbătoarea Primăverii şi urma s-o duc cu trenul împreună cu Yanyan la
Beijing. Era în seara când se face Despărţirea de Zeul Vetrei şi răsunau
petardele şi fumul lor urca peste tot.
Micuţa Leoaică făcuse demersurile necesare pentru a trece şi ea la armată,
părăsind centrul de sănătate al comunei populare. După ce trecea
sărbătoarea, trebuia să le iau la Beijing şi pe ea, şi pe Yanyan. Se eliberase
un apartament de două camere în curtea garnizoanei şi acolo urma să fie
noua noastră locuinţă. Tata nu venea cu noi, nu voia să se ducă să stea nici
la fratele mare care lucra în capitala districtului, prea era legat de pământul
lui natal. Noroc că al doilea frate mai mare lucra aproape, în oraş, şi putea
să aibă grijă de el.
După moartea lui Wang-Fiericică, Chen-Nas îşi ducea zilele tot într-o beţie,
umblând pe strada mare plângând şi cântând. La început oamenii îl
compătimeau, dar, cu vremea, le era lehamite. Când cu fuga lui Wang-
Fiericică, comuna luase de la bancă avutul lui Chen-Nas şi-l împărţise
sătenilor ca salarii. După moartea soţiei, cei mai mulţi îi dăduseră banii
înapoi. Comuna nu ceruse să i se plătească nici cheltuielile pentru zilele de
închisoare. Se credea deci că ar fi avut vreo treizeci de mii de yuani, de
ajuns să bea câţiva ani de aici încolo. Părea că uitase de bebeluşul pe care
mătuşa şi Micuţa Leoaică îl duseseră la dispensar să-l reanimeze. De fapt, o
pusese pe Wang-Fiericică să-şi rişte viaţa cu a doua sarcină, doar ca să-i
facă un băiat care să nu lase să se stingă neamul Chen. Când văzuse că toată
suferinţa îndurată şi toate pericolele înfruntate fuseseră zadarnice şi că se
alesese cu o a doua fiică, plânsese plin de amar, lovindu-se cu fruntea de
pământ: „Cerul m-a lăsat fără moştenitor!”
Mătuşa fusese cea care-i dăduse nume fetiţei. Fiindcă feţişoara ei era parcă
scrisă cu penelul şi pe sora mare o chema Urechiuşă, mătuşa a spus: „Ce-ar
fi să-i zicem Sprânceană?” Micuţa Leoaică a încuviinţat, bătând din palme:
„E cu-adevărat un nume frumos!”
Amândouă se gândiseră s-o adopte, dar întâmpinaseră multe greutăţi:
problema domiciliului, apoi întreaga procedură de adopţie. Când Chen-Nas
o luase pe fetiţă din braţele Micuţei Leoaice, nici măcar nu era încă
declarată la Starea Civilă. Nici nu exista între populaţia legală a Republicii
Populare Chineze, era din acei copii nedeclaraţi care se numeau „la negru“.
Nu socotise nimeni câţi copii din ăştia erau la vremea aceea, dar dacă s-ar fi
făcut o statistică s-ar fi ajuns la o cifră surprinzătoare. Problema statutului
lor a fost rezolvată în 1990, la Cel de-al Patrulea Recensământ General al
Populaţiei. Cât despre amenzile primite de cei care depăşiseră numărul
permis de naşteri şi numărul acestora, era o cifră astronomică. Câţi din
aceşti bani intraseră până la urmă în depozitele statului, asta era o socoteală
derutantă pe care nimeni n-o putea desluşi. Câţi copii nedeclaraţi
produseseră masele populare în deceniul trecut? Din nou ar fi fost vorba de
o cifră surprinzătoare. În prezent, totalul amenzilor este cu mai bine de zece
ori mai mare faţă de ultimii douăzeci de ani, şi dacă ţinem cont de faptul că
până la următorul recensământ general părinţii acestor copii la negru pot sa
achite amenzile…
În acele zile, instinctul matern al Micuţei Leoaice se dezvoltase foarte tare,
o vedeai în braţe cu bebeluşul, pe care-l tot strângea la piept şi-l sorbea din
priviri. O bănuiam chiar că încercase să-i dea să sugă. Văzând că sfârcurile
sânilor îi arătau altfel, era greu de spus dacă avea şi laptele necesar. După
cum se spunea, era posibilă şi o asemenea minune. Când eram copil, am
văzut o piesă de teatru despre o familie peste care dăduse brusc nenorocirea,
muriseră şi tatăl, şi mama. Rămăseseră în urma lor o fiică de optsprezece
ani şi frăţiorul ei încă înfaşăţel. Neavând altă soluţie, fiica cea mare i-a vârât
bebeluşului în gură sânul ei feciorelnic şi, cine-ar fi crezut, după câteva zile
a început să aibă lapte. O asemenea întâmplare nu era posibilă în viaţa reală.
Soră mare de optsprezece ani şi frăţior sugar? Mama îmi spusese cândva că
deseori soacră şi noră se nimereau să nască în acelaşi timp. Dar acum? Da,
erau astfel de cazuri şi în zilele noastre. Unui coleg al fiicei mele studente i
se născuse de curând o surioară. Tătăl era patronul unei mine de cărbuni şi
avea bani de nu le mai puteai ţine socoteala. Minerii, ţărani şi ei, munceau
de-şi dădeau duhul în mină, pentru a patronii să huzurească în vile
somptuoase în Beijing, Shanghai, Los Angeles, San Francisco, Melbourne
sau Toronto, unde făceau copii cu vreo consoartă secundă, terţă chiar.
Încerc să-mi strunesc gândurile cum ai strânge hăţurile unui cal nărăvaş şi
să-mi întorc privirea spre seara Despărţirii de Zeul Vetrei. Tocmai pusesem
la fiert un coşuleţ de colţunaşi. Yanyan, fiica mea, recita bătând din palme o
ghicitoare despre colţunaşi: „Gâşte vin din sud, ga-ga, şi coboară-n apă
aşa!“ Micuţa Leoaică o tot giugiulea pe Chen-Sprânceană pe care-o ţinea în
braţe. Deodată intră în casă legănându-se Chen-Nas, îmbrăcat, ca de obicei,
cu o vestă de piele tocită de atâta purtat, pe cap cu o căciulă cu urechi pusă
şui. În spate, agăţată de poalele hainei lui, îi urma Chen-Urechiuşă. Avea pe
ea o vestuţă vătuită, ale cărei mâneci rămase prea scurte, lăsau să i se vadă
mânuţele înroşite de frig. Părul îi era încâlcit ca o claie de fân şi-şi tot
trăgea nasul, guturănită în mod sigur.
— Pici la ţanc, i-am spus, mestecând colţunaşii în oală. Ia loc, o să mănânci
cu noi.
Se aşezase pe trepte şi lumina focului din vatră îi juca pe chipul pe care
nasul său enorm părea un uriaş nap îngheţat, sculptat de cineva acolo.
Chen-Urechiuşă stătea în picioare, rezemată de umărul tatălui, şi-n ochii săi
mari străluceau luminiţe ciudate, de teamă şi curiozitate. Măsura pe rând
toate cele, colţunaşii din oală, pe Micuţa Leoaică cu bebeluşul în braţe, pe
Yanyan cu care schimba priviri. Fiica mea îi întinsese ciocolata pe care o
avea în mână. Cealaltă îşi plecase capul ca să-şi privească tatăl, apoi şi-l
ridicase să ne scruteze şi pe noi.
— Ia-o, i-am spus, de vreme ce surioara ţi-a oferit-o, ia-o!
Şi-a întins mâna şovăind. Chen-Nas a admonestat-o cu asprime:
— Chen-Urechiuşă!
Fetiţa s-a grăbit să-şi tragă mâna înapoi.
— Ei, ce te-a apucat? m-am răstit şi eu. E doar un copil!
Chen-Urechiuşă a început să plângă.
M-am dus în camera cealaltă şi am luat o mână de ciocolăţele pe care le-am
pus în buzunarul fetiţei.
Chen-Nas s-a ridicat şi i-a spus Micuţei Leoaice:
— Dă-mi înapoi copilul!
Micuţa Leoaică a făcut ochii mari şi a răspuns:
— Dar tu n-o voiai!
— Cine-a spus asta? răcni Chen-Nas, e carne din carnea mea, cum să n-o
vreau?
— N-o meriţi, i-a replicat Micuţa Leoaică. Când s-a născut, era ca un
pisoiaş bolnav, eu am facut-o să-şi revină.
— Da, dar voi aţi făcut-o pe Wang-Fiericică să nască înainte de termen, voi
aţi hărţuit-o fără oprire. Dacă o lăsaţi în pace, nu murea. Îmi datoraţi o
viaţă.
— Prostii, a răspuns Micuţa Leoaică. Dacă ţinem cont de starea ei, Wang-
Fiericică nici n-ar fi trebuit să aibă copii deloc. Tu nu te gândeai decât să-ţi
asiguri un urmaş, nu-ţi păsa de pericolul în care o puneai. Tu eşti cel care ai
omorât-o cu mâna ta.
— Cutezi să spui asta! a răcnit Chen-Nas. Ei lasă că-ţi arăt eu că n-o să mai
ajungi să petreci de Anul Nou!
A înşfăcat piuliţa pentru usturoi de pe sobă şi a ochit oala.
— Chen-Nas, am strigat, eşti nebun, suntem totuşi prieteni din copilărie!
— Mai poţi vorbi de prietenie în vremurile astea care nu ne mai rabdă!
Wang-Fiericică s-a ascuns la socrul tău, şi tu eşti cel care, fără îndoială, ţi-ai
anunţat mătuşa, nu-i aşa?
— N-are niciun amestec, interveni Micuţa Leoaică. Xiao-Buză de sus a
informat-o.
— N-are importanţă cine a fost trădătorul, a replicat Chen-Nas, oricum
trebuie să-mi dai înapoi copilul.
— Visezi de-a binelea, a spus Micuţa Leoaică. Nu pot lăsa să moară copilul
în mâinile tale, nu meriţi să-i fii tată!
— Ticăloase spurcate, femei-nefemei ce sunteţi, neputincioase şi sterpe, le
împiedicaţi pe celelalte să nască şi vreţi să le furaţi copiii!
— Chen-Nas, tacă-ţi gura spurcată! mi-am ieşit eu din fire. E ziua Zeului
Vetrei şi tu vii la mine ca să te porţi ca un porc? Hai, sparge, dacă eşti în
stare, aruncă şi sparge oala!
— Ce, crezi că n-am curajul?
— Păi, hai, dă-i drumul!
— Dacă nu-mi daţi copilul înapoi, sunt în stare de orice! Să ucid, să dau
foc, de orice!
Tata, care rămăsese în camera cealaltă fără să sufle o vorbi ieşi la iveală şi
interveni:
— Nepoate, de dragul bătrâneţilor mele, a prieteniei care ne leagă pe tatăl
tău şi pe mine, lasă piuliţa!
— Dar spune-i să-mi dea înapoi copilul!
— E fiica ta şi nu poate nimeni să ţi-o ia, a spus tata, dar trebuie să stai de
vorbă ca lumea cu Micuţa Leoaică, pentru că, la urma urmei, fără ea şi
mătuşa, micuţa asta s-ar fi prăpădit împreună cu maică-sa.
Chen-Nas a aruncat piuliţa, s-a întors spre prag, s-a lăsat moale să cadă şi a
început să plângă în hohote.
Chen-Urechiuşă, bătându-l pe umeri uşor şi plângând şi ea, i-a spus:
— Tată, nu mai plânge!
La scena asta, îmi venea şi mie să plâng, aşa că i-am spus Micuţei Leoaice:
— După mine, trebuie să i-o dai… dincolo de toate…
— A, nici să nu te gândeşti! a spus Micuţa Leoaică. Eu sunt cea care a
salvat-o!
— Bine mai ştiţi voi să vă ţineţi partea! Vouă ăstora nu vă prea pasă de
adevăr! a spus Chen-Nas plângând.
— S-o chemăm pe mătuşa, a propus tata.
— Nu mai e cazul, sunt deja aici, a strigat mătuşa de afară. M-am repezit
înaintea ei ca şi când aş fi zărit o stea salvatoare.
— Chen-Nas, fă bine şi ridică-te! i-a spus mătuşa. Aştept să spargi oala!
Omul s-a ridicat ascultător.
— Chen-Nas, îţi recunoşti greşeala? I-a întrebat mătuşa cu asprime.
— Ce greşeală?
— Că ţi-ai abandonat copilul, a răspuns mătuşa. Noi suntem cele care am
luat-o şi am hrănit-o timp de şase luni cu terci de orez şi lapte praf, şi n-a
fost uşor deloc! Timp de mai mult de jumătate de an, tu nu ţi-ai arătat
chipul. Fata asta este copilul tău, e foarte adevărat, dar tu, ca tată, ţi-ai
îndeplinit oare îndatoririle care îţi reveneau?
Chen-Nas a bombănit:
— Oricum, e fata mea…
— A, da? strigă Micuţa Leoaică. Cheam-o aşa să vedem dacă reacţionează.
Dacă da, ia-o!
— N-are nicio noimă ce spui, nu mai vorbesc cu tine, a spus Chen-Nas.
Mătuşă, am greşit, acum recunosc! şi, pentru că-mi recunosc greşeala, daţi-
mi înapoi copilul!
— Asta se poate, dar mai întâi du-te la comuna populară să plăteşti amenda,
apoi ocupă-te de înregistrarea copilului.
— Cât e amenda? a întrebat Chen-Nas.
— Cinci mii opt sute, a răspuns mătuşa.
— Atât de mult, n-am atâta bănet! s-a necăjit el.
— N-ai bani, n-ai bani pentru copil! a spus mătuşa.
— Cinci mii opt sute, cinci mii opt sute! a repetat Chen-Nas. Dacă n-am
banii, am măcar viaţa mea.
— Păstrează-ţi viaţa, a spus mătuşa, şi păstrează-ţi şi banii ca să ai ce bea,
să poţi mânca bine şi să alergi după fufe prin hoteluri.
— Eu, eu să fac aşa ceva? mugi Chen-Nas, atins în orgoliu. O să depun
plângere împotriva voastră. Şi dacă nu reuşesc la comuna populară, o s-o
fac atunci la district, o să-mi duc plângerea la provincie, ba chiar, în ultimă
instanţă, la Comitetul Central!
— Şi dacă nici aşa nu reuşeşti? l-a înfruntat mătuşa. O să faci plângere la
ONU?
— La ONU? perfect, sunt în măsură s-o fac şi pe asta!
— Eşti tare de tot, i-a spus mătuşa, dar acum fă bine şi cară-te! Când o să
reuşeşti cu plângerea, întoarce-te după micuţă. Dar te previn, va trebui să-
mi scrii o garanţie că eşti capabil să crești copilul cum trebuie şi în acelaşi
timp, să ne dai şi mie, şi Micuţei Leoaice câte cinci mii de yuani drept
despăgubire pentru truda noastră.
În acea seară, Chen-Nas nu a putut-o lua pe Chen-Sprânceană, dar după
Sărbătoarea Primăverii, în a şaisprezecea zi din prima lună a anului, a venit
după ea cu chitanţa amenzii în dinţi. Cât despre despăgubiri, mătuşa o
spusese aşa, la mânie. Fireşte că nu le-a plătit. Micuţa Leoaică tremura din
tot corpul de plâns, de-ai fi zis că i-a fost luată propria fiică. Mătuşa i-a
reproşat:
— Ce tot plângi? Dacă iubeşti copiii aşa tare, fă-ţi unul!
Dar Micuţa Leoaică tot nu s-a oprit din plâns, aşa că a mângâiat-o pe umeri
şi i-a spus cu un glas plin de tristeţe pe care nu i-l mai auzisem înainte:
— Pentru mătuşa voastră, nu se mai poate face nimic în viaţa asta, dar
pentru voi, de-abia de acum vin zile bune, deci lasă munca pe planul doi, fă
mai întâi un copil şi o să mi-l arăţi şi mie, când veniţi acasă…
După ce am ajuns la Beijing, am vrut să avem un copil, dar din nefericire,
vorbele lui Chen-Nas ne-au ajuns din urmă: Micuţa Leoaică nu putea să
rămână grea. Ea se purta destul de frumos cu fiica mea, dar ştiam că o
măcina amintirea lui Chen-Sprânceană. Aşa că acum puteam înţelege de ce
avea ea expresia asta, în mână cu figurina de lut ale cărei nas şi ochi
semănau grozav cu cele ale lui Chen-Sprânceană. I s-a adresat lui Wang-
Ficat, dar spre mine se îndrepta de fapt întrebarea ei:
— Mi-aş dori copilul acesta!
— Cât face? l-am întrebat pe Wang-Ficat.
— Ce vrei să spui? Fuguţă, spuse Wang-Ficat indignat, îţi baţi cumva joc de
mine?
— Nu te ambala, am reluat eu, ca să „prinzi un copil“ trebuie să ai gânduri
curate şi, dacă nu-l plăteşti, cum să-ţi arăţi onestitatea?
— Ba e tocmai pe dos, spuse încet Wang-Ficat, cu bani te alegi doar cu
boţul de lut, copilul nu se poate cumpăra.
— Foarte bine, i-am răspuns, uite, noi locuim în cartierul Binhe, blocul 9,
apartament 902, treci pe la noi.
— Am să vin în mod sigur, a spus Wang-Ficat, vă doresc „să aveţi cât mai
curând un nobil moştenitor”, cum se spune.
Am încuviinţat cu un râs strâmb, apoi m-am despărţit de el, trăgând-o după
mine pe Micuţa Leoaică, înfruntând valul de oameni, şi am intrat în sala cea
mare a Templului Zeiţei.
Din suporturile de fontă se înălţau rotocoalele de fum de la beţişoarele
parfumate, emanând un parfum puternic. Alături, lumânările roşii erau
aliniate şi ele în şiruri strânse, iar flăcările lor pâlpâiau, şiroind cu lacrimi de
ceară. Erau numeroase femei acolo, cele bătrâne ca putregaiul şi cele tinere
şi înfloritoare ca lotuşii, mai sărăcăcioase sau gătite bogat, în atâtea culori şi
forme care le deosebeau una de alta, dar pe faţă cu aceeaşi fervoare, aceeaşi
deplină speranţă. Cu copilaşul de lut la piept, aprindeau lumânări şi ardeau
beţişoare.
Sala cea mare era semeaţă, se ajungea la uşă urcând patruzeci şi nouă de
trepte de piatră albă. Mi-am înălţat privirea ca să pot vedea panoul dintre
cele două părţi ridicate ale streşinii. Erau acolo înscrise patru caractere
aurite: „Educaţie morală pentru bebeluşi”. La colţurile streşinii erau agăţaţi
clopoţei de aramă care clincheteau la adierea vântului.
Dacă priveai de sus până jos treptele, vizitatorii erau mai mult femei, cu
figurina de lut strânsă la piept. Amestecat printre ele, puteam încerca ceva
din detaşarea unui spectator. Reproducerea speciei este un lucru solemn, dar
şi obişnuit, serios şi extravagant totodată. Fără să vreau, mi-am amintit de
perioada copilăriei. Putusem să văd cu ochii mei cum brigada de luptă
50
contra „celor patru vechituri” din Liceul numărul 1 din district avusese
misiunea specială de a distruge statuia templului. Fetele şi băieţii o căraseră
afară ca s-o arunce în râu. Îşi strigaseră apoi lozincile: „Planificarea
familială e calea cea adevărată, să facă baie-n râu, zeiţa trebuie aruncată!”
Pe dig, bătrânele cu părul alb căzuseră în genunchi şi murmurau rugăciuni.
Or fi implorat-o pe zeiţă să-şi arate puterea şi să-i pedepsească pe derbedei?
Sau i-or fi cerut oare să-şi îndrepte mânia asupra fărădelegilor oamenilor?
„Treizeci de ani fluviul la răsărit, treizeci de ani fluviul la apus.“
Ca şi cum ar fi exemplificat fraza asta, pe vechiul loc unde se aflase templul
se reconstruise unul nou, minunat. În sala cea mare se înălţase o nouă
statuie, toată aurită. Se continuau tradiţiile culturale, inaugurând totodată un
spirit nou. În acelaşi timp se venea în întâmpinarea aspiraţiilor spirituale ale
maselor, se atrăgeau turişti din toate zările. În sfârşit, căderile economice
ale acestui sector înfloritor se făceau simţite. Puteai spune foarte bine că a
construi o uzină nu era cât construcţia unui templu. Compatrioţii mei,
prietenii mei de altădată, munceau acolo şi trăiau acest lucru.
Am ridicat capul pentru a privi statuia zeiţei. Avea faţa rotunda ca o lună
plină, părul îi era negru ca abanosul. Sprâncenele subţiri i se lungeau până
la tâmple, iar privirea îi era numai compasiune. Era toată în alb, şi la gât cu
un colier de pietre preţioase. În mâna dreaptă ţinea un evantai cu mâner
lung, astfel că-i sprijinea corola, oblic, de umăr; cu mâna stângă mângâia
creştetul unui copil călare pe un peşte. De fiecare parte erau înghesuiţi câte
doisprezece copii, fiecare într-o postură diferită. Feţişoarele lor erau vioaie,
pline de graţie, erau foarte drăgălaşi. Mi-am spus că, în comuna noastră
Dongbei, numai Han-Mâini mari şi Qin He puteau să modeleze astfel de
statuete. Dacă era adevărat ce spunea Wang-Ficat, grupul acesta statuar era
ieşit din mâinile lui Qin He. Mi se părea că faţa şi alura statuii zeiţei în alb
semănau oarecum cu cele ale mătușii mele în tinereţe.
Nouă femei erau îngenuncheate pe nouă perne puse în faţa statuii. Au stat
acolo îndelung şi-şi tot loveau fruntea de pământ sau cu mâinile împreunate
se rugau în tăcere cu privirea ridicată spre zeiţă. Podeaua de marmură din
spatele lor era plină de femei în genunchi şi toate aşezaseră în faţa lor,
îndreptat spre zeiţă, câte un bebeluş de lut. Micuţa Leoaică s-a lăsat şi ea în
genunchi şi a început să se prosterneze cu fruntea la pământ cu atâta sârg,
că lăsa să se audă de fiecare dată bufnitura. Avea ochii plini de lacrimi, aşa
de tare o mistuia dragostea pentru copii. Dar eu ştiam că nu-şi putea
îndeplini visul. Era născută în 1950, atinsese cincizeci de ani, şi, cu toate că
pieptul îi era încă promiţător, era deja la menopauză. Pe când le cercetam pe
femeile de-acolo, şi ele mă observau. M-am lăsat şi eu în genunchi în faţa
zeiţei, la fel ca Micuţa Leoaică. Cei care ne vedeau îşi spuneau probabil că
bătrânul nostru cuplu era acolo pentru a cere un bebeluş pentru copiii lor.
Când terminau cu prosternatul, femeile scoteau bani şi-i puneau în cutia de
lemn roşu din faţa soclului statuii. Cei mai puţin generoşi se grăbeau să
îndese banii în cutie, cei cu dare de mână, nu se abţineau să nu facă dania la
vedere. Odată dat obolul, o călugăriţă care stătea în picioare lângă cutie, îi
agăţa de gât figurinei o pănglicuţă roşie. De fiecare parte, alte două
călugăriţe în veşminte lungi, gri, cu ochii plecaţi, loveau într-un peşte de
lemn, psalmodiind rugăciuni. Te gândeai că ochii lor nu se mişcă, dar de
fiecare dată când cineva oferea mai mult de o sută de yuani, sunetul peştelui
lovit devenea mai răsunător, ca şi cum ar fi vrut să atragă atenţia zeiţei.
La plecare, nu ne gândiserăm c-o să trecem pe aici, aşa că nu luaserăm bani
la noi. În această situaţie, Micuţa Leoaică îşi scoase inelul de pe deget şi-l
aruncă în cutia ofrandelor. Poc, poc, poc, peştele din mâna călugăriţelor
răsună de trei ori la rând, aşa cum făcuse, cu mulţi ani în urmă, pistolul care
dădea startul la cursa de fond la care participasem.
În sălile anexe din spatele sălii centrale se cinsteau zeităţile: Zeiţa
Nemuritoare Dătătoare de Copii – Tian xian niang niang, Zeiţa Dătătoare de
Lumina Ochilor – Yan guang niang, Zeiţa care Asigura Urmaşi – Zi sun
niang niang, Zeiţa care Apără de Tifos – Ban zhen niang niang, Zeiţa
Doicilor – Ru mu niang niang, Zeiţa Ocrotitoare a Primilor Ani ai
Copilăriei – Yin meng niang niang, Zeiţa Ocrotitoare a Fetelor – Pei nu
niang niang, Zeiţa care Grăbeşte Naşterile – Cui sheng niang niang, Zeiţa
care Aduce Copiii – Song sheng niang niang. În fiecare din săli erau oameni
prosternaţi, sau se aduceau ofrande. Erau acolo şi călugăriţele care vegheau
bătând în peştii lor de lemn. M-am uitat la cer să văd unde era soarele şi am
încercat s-o conving pe Micuţa Leoaică să mai venim într-o altă zi. A
încuviinţat din cap, cu părere de rău. Pe aleea spre ieşire, de-o parte şi de
alta, din chilii se arătau capetele călugăriţelor.
— Binefăcătorule, te rog pune-i copilului la gât un lăcăţel de viaţă lungă!
— Milostivule, îmbracă-l pe copil cu un veşmânt brodat cu aurora
apărătoare de rele!
— Binefăcătorule, încalţă-ţi copilul cu papuceii brodaţi cu norişorii
fericirii!
Nu aveam bani la noi şi de fiecare dată când ne rugau, ne scuzam. Am
plecat de acolo cât de repede am putut.
La ieşirea din Templul Zeiţei, se făcuse deja amiază, şi verişorul meu m-a
sunat pe mobil să mă grăbească. Cartierul unde se afla târgul era foarte
animat, oamenii mişunau ca furnicile, erau mărfuri de tot felul şi numeroşi
gură-cască. Nu mai puteam pierde vremea, aşa că am tăiat-o prin mulţime,
înaintând repede spre spitalul unde verişorul spusese că ne aşteaptă. Se
numea „Comoara familiei pentru mame şi bebeluşi“ şi se afla în partea de
răsărit a templului, un spital cu capital sino-american, inaugurat cu fast
chiar în acea zi.
Când am ajuns acolo, ceremonia se terminase. Pământul era plin de urmele
petardelor, de o parte şi de alta a porţilor se înşirau zeci de coşuri cu flori,
de păreau nişte aripi de phoenix desfăcute. Pe cer pluteau două baloane
imense care duceau după ele lozinci cu ideograme îngroşate. Clădirea în alb
şi albastru era de o formă specială, ca un piept, liniştit şi elegant, delimitat
de două braţe întinse. Forma un contrast frapant cu Templul Zeiţei, care,
cum se înălţa aşa în apus, era scăldat de lumină şi splendoare.
În timp ce l-am reperat pe verişor în costum şi pantofi de piele, am zărit-o şi
pe mătuşa. Mai erau încă mulţi oameni acolo, care smulgeau florile din
coşuri şi coroane. Mătuşa se strecurase în mijlocul acestei mulţimi. Avea
deja o duzină de trandafiri în mâini, albi, roşii, galbeni, numai boboci gata
să înflorească. Am recunoscut-o din spate. Chiar dacă s-ar fi aflat între mii
de persoane, chiar dacă mulţimea ar fi purtat veşminte de aceeaşi culoare şi
croite la fel, tot am fi recunoscut-o fără greş.
Am văzut un băietan de vreo zece ani dându-i mătuşii o pungă de hârtie
albă, apoi întorcându-se şi luând-o la fugă. Mătuşa deschise punga, tresări
puternic, scoase un strigăt ciudat, corpul ei greoi se clătină de câteva ori,
apoi căzu pe spate. Am văzut atunci cum o broască slabă şi închisă la
culoare sărea de pe corpul mătuşii.

II
La poarta crescătoriei de broaşte, un paznic ţanţoş i-a adresat un salut
militar şmecheros maşinii verişorului. Poarta automată s-a deschis încet şi
maşina a înaintat şi ea lent. Yuan-Obraz cel de odinioară, ghicitor şi doctor
ilegal, devenit PDG-ul Yuan al Societăţii-mamă a Crescătoriei de Broaşte,
ne aştepta în faţa unei statui închise la culoare. Era cea a unei broaşte. De
departe, ai fi luat-o drept o blindată transportatoare a trupelor armatei. Pe
marmura soclului era gravat un text: „Broasca-bou (Rana catesbeiana),
clasa amfibienilor, familia Ranidae, al cărei strigăt răsunător seamănă ce
mugetul boului, de aici trăgându-i-se şi numele”.
— Poze, poze, ne întâmpină Yuan-Obraz, mai întâi facem câteva poze, apoi
vizita, şi după asta, masa.
Mă uitam cu amănunţime la broasca asta uriaşă şi simţeam amestecate şi
teamă, şi respect. Atunci i-am văzut spatele negru, gura verde, orbitele
aurite, corpul acoperit de desene ce păreau fie alge, fie excrescenţe. Privirea
posomorâtă a celor doi globi oculari mari voia să-mi transmită ceva din
timpuri de demult.
— Micuţă Bi, adu aparatul de fotografiat, strigă verişorul.
O tânără zveltă, cu ochelari cu rame roşii, într-o rochie lungă, în pătrate
colorate, veni în fugă să aducă un aparat de fotografiat greu.
— Micuţa Bi este o strălucită studentă la Arte, la Universitatea Qidong. În
prezent răspunde de serviciile administrative ale societăţii noastre, spuse ca
prezentare verişorul.
— Nu e numai o mândreţe de fată, reluă Yuan-Obraz, dar e şi talentată, ştie
să cânte, să danseze, să facă poze, să sculpteze, şi ţine şi la băutură!
— Preşedintele Yuan mă laudă prea mult, spuse fata roşind.
— Şi acest vechi coleg al meu e cineva deosebit, Micuţă Bi; era
nemaipomenit la alergări, la început se credea că o să ajungă campion
mondial; cine s-ar fi gândit că o să sfârşească dramaturg? Yuan-Obraz
continuă prezentarea mea pentru Micuţa Bi: de fapt se numea Wan-Picior şi
i se spunea Fuguţă, acum îşi spune Mormoloc.
— Ei, Mormoloc e un pseudonim.
— Apoi, uite-o şi pe Micuţa Leoaică, soţia profesorului Mormoloc, spuse
verişorul meu arătând-o fetei, e specialist ginecolog.
Micuţa Leoaică, în mână cu bebeluşul de lut, cu gândul în altă parte,
încuviinţă din cap.
— I-am auzit pe directorul Yuan şi pe directorul Jin vorbind de dumneata,
spuse Micuţa Bi.
— Prima broască sub cer, spuse Yuan-Obraz.
— Statuia asta este opera Micuţei Bi, preciză verişorul.
Am suspinat exagerat de admirativ.
— Aş dori, profesore Mormoloc, să nu vă feriţi să fiţi critic.
Am dat cu toţii ocol statuii. Mi se părea că în orice parte a corpului m-aş
opri, broasca mă putea vedea şi fixa cu ochii aceia posaci.
După şedinţa foto, Yuan-Obraz şi verişorul ne-au condus să vizităm diverse
bazine, de însămânţare, al mormolocilor, al metamorfozei, al brotăceilor,
apoi ne-au arătat atelierele de pregătire a hranei şi de transformare a
broaştelor în produse.
Mai târziu, urma să apară deseori în visele mele imaginea bazinului de
însămânţare. Bazinul ăsta de patruzeci de metri pătraţi e umplut cu o apă
tulbure, care ajunge la jumătate de metru; la suprafaţa apei, masculii,
clăbucind o spumă albă din gât, scot un fel de mugete pentru a atrage
femelele. Acestea, cu cele patru labe crăcănate, plutesc pe apă şi se apropie
de masculi. Masculul, cu femela în spate, se deplasează la suprafaţă, cu
labele din faţă o prinde, în timp ce cu cele din spate o tot loveşte în burtă.
Ouă transparente sunt expulzate de orificiul genital al femeii, în timp ce
sperma masculului se împrăştie şi ea în apă, şi batracienii sunt extrem de
fecunzi, remarcă făcută, dacă îmi aduc bine aminte, de verişorul meu, dacă
nu cumva de Yuan-Obraz. Femela poate da o singură dată de la opt la zece
mii de ouă aproximativ, ceea ce, să recunoaştem, e mult mai mult decât
poate face omul la capitolul ăsta. În întreg bazinul răsună mugetul
masculilor, apa e călâie sub soarele de aprilie şi emană unde de-o putoare
de-ţi vine să vomiţi. E sezonul împerecherii, când se asigură prin
reproducere urmaşii. Ca femelele să dea şi mai multe ouă, în hrana lor sunt
adăugate diverse substanţe care stimulează fertilitatea. Oac, oaaac,
oaaaac…
Pe când urechile ne plesneau de zbieretele astea care aminteau orăcăitul
bebeluşilor, iar creierele ne erau impregnate de imaginea broaştelor, am
ajuns la o cantină luxoasă. Două chelneriţe îmbrăcate în roz ne-au adus ceai
şi au servit farfuriile cu bucate şi de băut.
— Azi o să avem parte de un festin numai din broaşte, a anunţat Yuan-
Obraz.
Am luat meniul de pe masă şi am văzut înşirate următoarele feluri: picioare
de broască cu sare şi piper, piele de broască friptă în ulei, tocană de broască
cu ardei verzi, felii de broască cu pastă de bambus uscat, mormoloci în sos
de oţet puşi la abur, supă de ouă de broască…
— Îmi pare rău, am spus, dar eu nu mănânc broască.
— Nici eu, a spus Micuţa Leoaică.
— Dar de ce, mă rog? a întrebat Yuan-Obraz, interzis. De ce nu mâncaţi, e
delicioasă!
Mă străduiam să uit ochii aceia bulbucaţi, pielea vâscoasa şi răceala
greţoasă a corpurilor acelea mici, dar nu reuşeam. Jenat, am negat dând din
cap.
— De curând, oamenii de ştiinţă coreeni au extras din pielea broaştei-bou
peptidele, foarte preţioase pentru efectul lor antioxidant, cu proprietatea de
a neutraliza radicalii liberi din corpul omului. Este un remediu natural
împotriva bătrâneţii, strecură grăbit verişorul meu, Jin Xu. Bineînţeles că
pielea asta a lor are şi alte efecte nebănuite, sporind mai ales sarcinile de
gemeni sau multiple.
— Chiar nu vreţi să gustaţi măcar puţin de tot? ne întrebă Yuan- Obraz, hai
gustaţi, curaj! Nu se teme lumea să mănânce scorpioni, râme, şerpi
veninoşi, şi să nu îndrăzniţi să mâncaţi broască-bou?
— Ai uitat că pseudonimul meu este Mormoloc?
— Ba nu, ai dreptate! Yuan-Obraz le dădu ordin chelneriţelor: luaţi tot ce-i
pe masă şi cereţi la bucătărie să prepare altceva şi să nu fie nimic din
broască în farfurie.
Au fost aduse alte bucate şi s-a turnat băutură în trei rânduri.
L-am întrebat pe Yuan-Obraz:
— Ia spune, cum ţi-a venit ideea să faci crescătorie de broaşte?
— Păi, ca să faci avere, trebuie să te gândeşti la ceva ce nu le-a venit altora
în minte, a răspuns el, foarte mulţumit de sine, scoţând rotocoale de fum din
ţigară.
— Eşti grozav! i-am spus oarecum ironic, ca un actor de mâna a doua. De
mic erai deja altfel decât ceilalţi. E bună şi creșterea broaştelor, dar să scoţi
un cui din burdihanul unui bou, să prezici viitorul cu hexagramele sau să
practici fizionomia era atât de nemaipomenit, nu-i păcat c-ai renunţat la
toate astea?
— Mormolocule, băiete, când loveşti pe cineva, nu-i dai peste faţă, când îl
insulţi, nu-i descoperi defectele.
Micuţa Leoaică spuse cu răceală:
— Să nu uităm de lovitura cu care se scoate steriletul femeilor!
— Oho, cumnată, spuse Yuan-Obraz, apoi povestea asta trebuie cel mai
puţin amintită. Pe vremea aceea, nu-mi prea dădeam seama ce fac şi, de
fapt, inima mea bună a fost de vină. Toate femeile alea care erau înnebunite
să aibă copii şi mă tot hărţuiau cu rugăminţile lor… şi mai era şi sărăcia pe
deasupra…
L-am iscodit:
— Acum ai mai îndrăzni s-o faci?
— Să fac ce? făcu ochii mari Yuan-Obraz.
— Să scoţi steriletul.
— Când te ascult, ar părea că, după tine, am memoria scurtă. Cu toţi anii ăia
petrecuţi în lagărul de muncă, uite că am norocul să fiu un alt om. Sunt
acum cât se poate de în regulă, fac bani cinstit, nu accept nimic ilegal, n-aş
risca să fac ceva în afara legii nici cu pistolul la tâmplă.
— Întreprinderea noastră este model la nivelul municipalităţii, avem grija
binelui public şi acţionăm cu respectarea legilor, suntem cu plata
impozitelor la timp, adăugă verişorul.
În timpul mesei, Micuţa Leoaică păstrase bebeluşul de lut la piept.
Yuan-Obraz reluă:
— Qin He, ticălosul ăsta, este un adevărat geniu! Cât nu şi-a dat pe faţă
talentul, nu s-a vorbit de el, dar când a ieşit în lume, l-a strivit pe marele
artist Hao-Mâini mari.
Micuţa Bi care surâdea fără să spună nimic, interveni şi ea:
— Fiecare din operele maestrului Qin este esenţa emoţiei trăite.
— Aşa? Şi ca să faci figurine de lut îţi trebuie emoţie? întrebă Yuan-Obraz.
— Păi sigur, răspunse Micuţa Bi, orice operă reuşită e ca un copil al
artistului.
— Atunci broasca asta bou uriaşă, spuse Yuan-Obraz, arătând statuia din
curte, este copilul tău!
Micuţa Bi roşi şi nu mai spuse nimic.
— Deci verişoarei mai mari îi plac atât de mult figurinele de lut, se adresă
verişorul Micuţei Leoaice.
— Nu figurinele îi plac ei, ci copiii adevăraţi, spuse Yuan-Obraz.
— Atunci să vină şi vărul meu în afacerea asta, spuse verişorul meu cu
entuziasm, să facă şi el parte.
— Să mă asociez cu voi să cresc broaşte? Numai când mă gândesc la asta şi
mă înfior.
— Vere, dar noi creştem broaşte, nu e nimic rău în asta…
— Hai, nu-ţi speria vărul, îl opri Yuan-Obraz, hai să bem! Hei, bătrâne, îţi
aminteşti cum îi educa pe vremuri preşedintele Mao pe tinerii cu carte?
Satele sunt un teren de acţiune cuprinzător, acolo te poţi dovedi de folos.

III
Dragostea e o boală, cum bine zisese pe vremuri Wang-Ficat, după ce-şi
făcuse lui însuşi un dureros proces. Amintindu-ţi de dragostea nebună pe
care i-o purtase în toţi acei ani Micuţei Leoaice, cu greu ţi-ai fi imaginat că
va supravieţui după căsătoria noastră. În acelaşi sens, se poate spune că
pasiunea lui Qin He pentru mătuşa era, la rândul ei, o formă de boală. Când
ea l-a luat de bărbat pe Hao-Mâini mari, nu s-a aruncat în râu, nici nu s-a
spânzurat. N-a facut-o, ci şi-a transformat suferinţa în opere de artă, dând
astfel la iveală un excepţional artist popular, aidoma unui nou-născut care s-
a smuls din lut.
Wang-Ficat nu ne evitase, ba mai mult, el fusese cel care amintise de
dragostea nebună pe care o încercase odinioară, şi pe cum vorbea aşa,
râzând, ai fi zis că spune povestea altcuiva. Comportamentul lui mi-a adus o
mare uşurare şi mi-a împrăştiat norul remuşcărilor ascuns în mine atâţia ani,
m-a făcut să mă simt iar aproape de el, să am chiar un anumit respect.
— Poate nu mă crezi, mi-a spus el, când Micuţa Leoaică a mers în
picioarele goale pe nisipul digului, eu eram pe burtă ca un căţel şi
adulmecam mirosul urmelor lăsate şi lacrimile-mi picurau în barbă…
— Asta-i pură născocire, a protestat roşind Micuţa Leoaică.
— Ba-i adevărul-adevărat, a continuat Wang-Ficat serios; daci e minciună
măcar un singur cuvânt, să-mi crească bube pe păr.
— Ca să vezi, vorbeşti în dodii, e ca şi cum ai spune: să-mi facă umbra
guturai!
— Uite un amănunt interesant, am sărit eu. Am să-l pun în piesa mea de
teatru.
— Mulţam, a spus Wang-Ficat. Că, dacă trebuie să scrii în piesa ta toate
tâmpeniile pe care le-a făcut idiotul ăsta numit Wang-Ficat, apăi ai ce scrie!
— Dacă îndrăzneşti să mă pomeneşti, îţi ard manuscrisul, s a supărat
Micuţa Leoaică.
— Poţi tu mult şi bine să arzi cuvintele de pe hârtie, dar nu poţi să arzi
poemul care este în inima mea.
— Iar faci pe deşteptul, mă apostrofă Micuţa Leoaică. Wang- Ficat, mai
bine mă măritam cu tine decât cu Mormoloc, cel puţin tu ai plâns pe urmele
paşilor mei.
— Cumnată, nu fă astfel de glume fără rost, tu şi Mormoloc faceţi un cuplu
nemaipomenit.
— Aşa o fi, spuse Micuţa Leoaică, doar că n-am fost în stare să facem un
plod; păi nu-i aşa că suntem nemaipomeniţi?
— Bine, hai să nu mai vorbim de noi, ci de tine; în toţi anii ăştia nu ţi-ai
găsit şi tu pe cineva?
— Odată vindecat, mi-am dat seama că de fapt nici nu-mi plăceau femeile.
— Păi ce, eşti homosexual? îl luă la rost Micuţa Leoaică.
— Nu sunt nici homosexual, nici heterosexual, răspuse Wang-Ficat, mă
iubesc doar pe mine însumi. Îmi iubesc mâinile, picioarele, capul, faţa,
organele de simţ, organele vitale şi cele secundare, îmi iubesc umbra şi, de
altfel, mă şi întreţin deseori cu ea…
— Precis te-ai molipsit de vreo altă boală, spuse Micuţa Leoaică
— Când iubeşti pe cineva, plăteşti un preţ, or, să te iubeşti pe tine nu mai
costă nimic. Mă iubesc cum îmi convine, îmi sunt propriul stăpân…
Wang-Ficat ne-a condus, pe Micuţa Leoaică şi pe mine, la locul unde locuia
împreună cu Qin He. Deasupra intrării principale, pe perete, era o tăbliţă
unde scria: „Atelierul Maestrului”.
Era vechea clădire a crescătoriei din timpul comunei populare, loc în care
ne jucaserăm deseori. Îmi venea încă în nări mirosul de balegă care se
împrăştia zi şi noapte de acolo. În curte era o fântână mare, şi alături, un
butoi încăpător. În fiecare dimineaţă, Lao Feng, responsabilul crescătoriei,
scotea animalele unul câte unul şi le ducea la butoiul ăla să bea apă. Micul
Du, ajutorul său, în picioare lângă fântână, nu contenea să scoată apă pentru
a umple butoiul. Clădirea crescătoriei era mare şi luminoasă, şi înăuntru se
înşirau vreo douăzeci de iesle de piatră. Primele două, mai largi şi mai
înalte, erau pentru cai şi catâri, celelalte, mai joase, erau pentru boi.
Când am intrat în curte, am văzut că zecile de piloni de lemn unde
priponeau animalele erau tot acolo, iar pe pereţi se zăreau şi acum, cât de
cât, lozincile de odinioară, de parcă ecoul lor impregnat acolo nu se risipise
încă.
— La început voiau s-o demoleze, a spus Wang-Ficat, dar autorităţile venite
la faţa locului să inspecteze au hotărât să menţină satul aşa cum era el în
perioada comunei populare şi să-l facă punct turistic, aşa că au păstrat
clădirea ca atare.
— O să se crească iar animale? a întrebat Micuţa Leoaică.
— Mira-m-aş, spuse Wang-Ficat, care strigă: Maestre Qin, hai că ai
musafiri de seamă!
În clădire nu se auzea niciun zgomot. Am intrat după colegul meu.
Într-adevăr, ieslele de piatră, potourile unde erau legate animalele erau
acolo şi acum, la fel găurile săpate în pereţi de copitele cailor şi catârilor, iar
pe ziduri mai era încă balegă uscată. Cazanul cel mare în care se fierbea
mâncarea pentru animale era acolo şi el, precum şi kang-ul încăpător pe
care se înghesuiau cei şase fii ai lui Feng. Petrecusem şi eu câteva nopţi pe
acest kang, în toiul iernii, când apa care picura îngheţa pe loc. Cei din
familia Feng trăiau ca vai de capul lor, n-aveau pături, şi cel bătrân nu
prididea să tot îndese pe kang paie ca să ne apere de frig. Kang-ul aşa de
încins ca o tigaie de clătite. Băieţii Feng erau obişnuiţi şi dormeau un somn
dulce, dar eu mă tot perpeleam şi nu reuşeam să adorm.
Acum, deasupra erau stivuite două rânduri de învelitori, pe perete la capul
patului erau lipite stampe de Anul Nou, unul cu o licornă care purta noroc
femeilor care voiau să aibă băieţi, şi altul cu un premiat la concursul
examenelor dregătoreşti, care era plimbat ţanţoş pe străzi. Am mai văzut,
prinsă de iesle, o planşetă groasă de lemn, pe care erau lutul şi
instrumentele, iar pe o bancă în spate stătea vechea noastră cunoştinţă, Qin
He.
Era îmbrăcat cu o bluză albastră de pânză, care se pătase la mâneci şi la
piept. Părul în întregime albit avea aceeaşi cărare pe mijloc, iar pe faţa
cabalină ieşeau în evidenţă ochii plini de tristeţe. Când am intrat, a ridicat
capul, ne-a aruncat o scurtă privire şi a mişcat buzele murmurând un salut.
A rămas în aceeaşi postură, cu obrajii prinşi în mâini, cu privirea ţintuită
spre perete, ca şi cum ar fi cugetat la ceva.
Fără să vrem, ne-am ţinut respiraţia şi n-am mai cutezat să vorbim tare, am
înaintat cu grijă, de teamă că vreun sunet ar putea să-l tulbure pe Maestru.
Conduşi de Wang-Ficat, am trecut în revistă figurinele. Cele neterminate se
uscau în iesle, iar cele uscate, aşteptând să fie pictate, erau puse pe etajere
lungi, înspre zidul din nord. Copilaşii ăştia de lut, diferiţi unii de alţii, ne
salutau de pe fundul ieslelor unde erau puşi şi, cu toate că Maestrul nu le
pictase încă feţele, păreau că erau plini de viaţă.
Wang-Ficat ne mărturisi că Maestrul rămânea zilnic aşa ca împietrit şi că,
uneori, noaptea, nici nu se culca. Dar la o anumită oră, ca mişcat de nu ştiu
ce resort, începea să frământe lutul pe planşetă, până-l făcea moale şi
omogen. Putea să rămână aşa fără să facă nimic o zi întreagă, fără să
modeleze vreo figurină cât de mică, dar când se punea pe treabă, gesturile îi
erau foarte rapide.
— Acum sunt şi distribuitorul figurinelor, şi îngrijitorul său, a spus Wang-
Ficat, mi-am găsit în sfârşit slujba care mi se potriveşte, aşa cum şi
Maestrul a găsit-o pe a sa.
Adăugă:
— Maestrul are puţine nevoi, mănâncă ce i se aduce. Bineînţeles că i-am
cumpărat ce e mai hrănitor, cu cel mai mult folos pentru sănătate. Că nu e
doar al Dongbeiului nostru, este fala întregului district! Odată, la miezul
nopţii, am descoperit că Maestrul nu mai era pe kang, şi nici la planşeta lui
de lucru şi nici în curte nu era urmă de el. Unde putea oare să fie? M-au
trecut sudorile de frică, dacă i se întâmpla ceva ar fi fost o mare pierdere
pentru ţinutul nostru. Şeful districtului împreună cu directorul de la cultural
şi cel de la turism veniseră de trei ori în curtea asta. Păi ştiţi cine-i şef de
district? E nepotul fostului nostru secretar al Comitetului de Partid al
districtului, Yang Lin, cel care a suferit destul şi care a avut relaţii pe care
eu nu le prea cunosc cu bătrâna noastră mătuşă. Băiatul se numeşte Yang
Xiong, e plin de talent, are o privire care te curentează, dinţi albi de tot şi
împrăştie un miros de tutun bun; se spune că şi-a făcut studiile în Germania.
Prima dată când a venit, a hotărât fără crâcnire că staulul nu va fi demolat,
apoi, în al doilea rând, l-a invitat pe Maestru la un banchet la reşedinţa
districtului. Acesta însă, refugiat în padocul cailor, a respins invitaţia, aşa
cum odinioară refuzau cei care trebuiau să-şi facă vasectomia. A treia oară,
şeful districtului i-a înmânat o placă şi un certificat prin care i se recunoştea
statutul de Maestru artizan.
Wang-Ficat a ieşit să ni le aducă, placa aurită şi certificatul, precum şi o
haină albastră, toate aranjate într-o iesle. A spus:
— Sigur că şi Hao-Mâini mari a primit la rândul său aceleaşi onoruri, şi nici
el nu s-a dus la banchetul la care a fost invitat; dacă ar fi facut-o, n-ar mai fi
fost Hao-Mâini mari. Cu cât lucrurile se defaşurau mai departe, cu atât şeful
districtului îi privea cu alţi ochi pe cei doi oameni mari ai comunei noastre.
Wang-Ficat scoase din buzunar un pachet de cărţi de vizita, luă trei dintre
ele şi spuse:
— Priviţi, de câte ori vine, îmi lasă câteva şi-mi spune: „Bătrâne Wang,
comuna Dongbei are vulturi şi phoenicşi, tu însuţi, bătrâne, eşti un adevărat
personaj“. La care eu răspund: „Jumătate din viaţă mi-am petrecut-o în
mizerie, am lăsat în urmă un prost renume, dincolo de o tristă dragoste
celebră, n-am nimic cu ce să mă laud, iar în prezent trăiesc vânzând
figurine…”; şi ştiţi ce mi-a răspuns? păi mi-a spus aşa: „Cine-i în stare să-şi
dedice întreaga lui forţă unei iubiri, pentru o jumătate de viaţă, este prin asta
o figură legendară! Comuna voastră a născut deja personalităţi speciale,
originale, şi tu, în opinia mea, faci parte dintre ele”. Păi tipul acesta este
fără tăgadă un demnitar de tip nou, foarte deosebit de cei pe care i-am
cunoscut noi odinioară. Când mai vine, am să vă prezint. Mi-a încredinţat
sarcina de a avea grija de Maestru, să-l păzesc. Aşa că atunci când, în
crucea nopţii, m-am trezit că dispăruse fără urmă, pentru o clipă m-au trecut
sudorile şi-mi ziceam: „Dacă i se întâmplă ceva Maestrului, ce-o să-i spun
eu şefului districtului despre felul în care mi-am îndeplinit misiunea?“
Înmărmurit în faţa vetrei, priveam luna limpede care-şi revărsa lumina în
încăpere. În umbra din spatele sobei, doi greieri ţiuiau, sporind tristeţea
scenei. Atunci am auzit un mormăit din una dintre iesle. Am sărit în
picioare şi m-am uitat: da, Maestrul era acolo în iesle, lungit pe spate.
Ieslea era scurtă, aşa că l-am văzut: picioarele strânse unul peste altul, cum
fac yoghinii măiaştri, cu braţele încrucişate pe piept, cu un aer senin,
surâzător; şi când l-am privit de aproape am văzut că dormea de-a binelea;
surâsul acesta era datorat visului. Ştiţi probabil că personajele astea cu har
din Dongbei suferă toate de o insomnie gravă şi, cu toate că nu-i decât pe
jumătate aşa genial, Wang-Ficat suferă şi el de aceeaşi boală. Nu ştiu dacă
şi voi sunteţi la fel?
— Nu, noi nu. De cum punem capul pe pernă şi începem să sforăim, deci
nu suntem din cei geniali.
— Insomniacii nu-s toţi geniali, dar genialii suferă toţi de insomnie,
conchise Wang-Ficat. Insomniile mătuşii tale sunt renumite în tot ţinutul. În
toiul nopţii, când domneşte liniştea, în satul pustiu răsună dintr-odată un
cântec, glasul mătuşii fiind cel care se aude. Şi, pe când bântuie ea aşa ca o
somnambulă, Hao-Mâini mari îşi modelează figurinele. Insomnia lor e
periodică, după cum se schimbă luna. Atinge culmea când e luna plină şi
strălucitoare, abia când luna scade, reuşesc să-şi afle tihna somnului.
Acesta-i motivul pentru care şeful districtului, care are spiritul plin de figuri
de stil scăpărătoare, i-a botezat lui Hao-Mâini mari figurinele cu numele de
bebeluşii razelor de lună. A şi însărcinat postul de televiziune al districtului
să-l filmeze noaptea pe când le modela, sub razele de lună. N-aţi văzut
emisiunea? Dacă nu l-aţi văzut, să nu vă pară rău. Este un serial întreg în
care tânărul şef al districtului a devenit şi el personaj, şi care se intitulează
Personaje deosebite din comuna Dongbei. Introducerea este dedicată
bebeluşilor razelor de lună ai maestrului Hao, al doilea episod este Maestrul
din iesle, al treilea arată un personaj deosebit care vorbeşte ca din carte, iar
al patrulea se intitulează Cântăreaţa printre tobele broaștelor. Dacă vreţi
să-l vedeţi, daţi un telefon, şi reţeaua de televiziune o să vă livreze la
domiciliu un DVD. Eu aş sugera televiziunii să facă o secvenţă şi cu voi
doi, şi ştiu şi ce titlu i-aş pune: Călătorul rătăcit se întoarce pe drumul cel
bun.
Micuţa Leoaica şi cu mine ne-am privit râzând, ştiam deja că astea-s
fabulaţii, că nu era cazul să ne opunem la ce spunea şi să stricăm farmecul;
ce rost avea? Deci l-am ascultat mai departe:
— Maestrul, care suferea de insomnie de mulţi ani, ajunsese să doarmă
adânc în ieslea lui, ca un bebeluş neştiutor, ca nou-născutul acela care de
demult venise plutind pe râu, culcat în albia lui de lemn. Eram emoţionat de
mi-au dat lacrimile. Numai cei ce suferă de insomnie ştiu ce chinuri trebuie
să înduri când nu poţi să adormi şi ce înseamnă bucuria de a putea adormi.
ÎI păzeam aşa, atent, lângă iesle, cu respiraţia oprită de teamă să nu fac
vreun zgomot şi să-l trezesc brusc în plin somn. Încet-încet, privirea mi-a
fost înceţoşată de lacrimi şi mi s-a năzărit în faţă o cărăruie, mărginită de
bogate ierburi sălbatice, de flori în mii de culori împrăştiind miresme
minunate şi fluturi care se învârtejeau în zbor şi bâzâit de albine. Din faţă
mă ademenea o voce de femeie, foarte înfundată, de ai fi zis că vibra şoptită
pe nas, dar care îmi părea foarte familiară. Am mers atras de voce, nu
vedeam partea de sus din corpul femeii, mi se arăta doar partea de jos:
bucile pline ca două baloane umflate, piciorul arcuit şi călcâiul foarte roşu;
călcâiul acesta atingând pământul ud lăsa urme adâncite, extrem de bine
întipărite, care lăsau să se vadă şi bolta piciorului, şi eu o tot urmam aşa, iar
cărăruia părea să nu se mai sfârşească… Puţin câte puţin am simţit că
avansam însoţit de Maestru, fără să ştiu când şi în ce loc îmi venise alături.
Păşeam pe urmele acelea roşii, apoi am ajuns într-o parte mlăştinoasă, iar
vântul care bătea dinspre centrul ei aducea o miasmă de mâl şi ierburi
putrezite; sub picioarele noastre erau tufe de căprişor, mai încolo se vedeau
pâlcuri de păpuriş şi trestie, şi alte plante rare cărora nu le ştiu numele. Din
adâncul mlaştinii se înălţau strigăte de copii şi râset voios, şi femeia căreia
nu-i vedeam decât partea de jos a corpului, cu o voce ademenitoare a strigat
spre smârcuri: „Monştri mari şi monştri mici, cu robe din fir de aur şi
centuri placate cu jad, cei care aţi fost răsfăţaţi, fiţi recunoscători, cei care
aveţi datorii de plătit, plătiţi-le… “; abia terminase de vorbit şi s-a ivit
ochilor o mulţime de copii cu fundul gol, doar cu un şorţuleţ roşu pe burtă,
şi toţi soseau într-o goană rapidă din inima smârcului. Unii aveau o codiţă
îndreptată spre cer, alţii aveau craniul ras, alţii aveau părul în trei smocuri,
şi toţi scoteau la unison chiote de bucurie. Corpurile lor păreau să
cântărească ceva, şi cum la suprafaţa smârcului se formase un fel de
membrană elastică, fiecare pas îi arunca în sus cu putere, de parcă ar fi fost
nişte canguri sărind şi ţopăind. Băieţi şi, bineînţeles, fete ne-au înconjurat
pe Maestru şi pe mine, ne-au strâns picioarele cu braţele sau ne-au sărit pe
umeri, sau au început să ne ciupească de urechi, să ne tragă de păr, să ne
sufle în faţă, să ne scuipe în ochi; băieţi şi, bineînţeles, fete, au scormonit în
noroi şi ne-au mânjit corpul, mânjindu-se şi ei, de asemenea. Apoi nu ştiu
cât timp a trecut până ce toţi, băieţi şi fete, s-au liniştit brusc şi au format un
semicerc în faţa noastră; unii stăteau pe burtă, unii erau aşezaţi sau
îngenuncheaţi, unii îşi sprijineau obrajii în palme, alţii îşi sugeau degetele,
alţii ţineau gura căscată… deci erau plini de viaţă, în tot felul de atitudini.
Cerule, dar nu erau acolo chiar modelele pe care urma să le facă Maestrul?
Am văzut că acesta se pusese deja pe treabă, cu ochii la un copil a
scormonit noroiul şi a început să-l frământe, să-l tot frământe, şi copilaşul a
început să prindă formă aidoma modelului. După ce-a terminat de modelat
unul, şi-a fixat un alt model, a scormonit noroiul, a tot frământat, şi o nouă
figurină s-a ivit, leită modelului…
Un cocoş a cântat şi m-am trezit brusc, dându-mi seama că adormisem
prăbuşit pe marginea ieslei. Saliva scursă din gura mea îi udase pieptul
Maestrului. Un insomniac ştie că a dormit odată ce reuşeşte să-şi
amintească visele. Aveam încă în faţa ochilor scena de adineauri, şi asta
dovedea că dormisem de-a binelea.
Wang-Ficat care suferea de insomnie de ani de zile adormise pe marginea
ieslei, cine-ar fi crezut-o, chiar că era un eveniment fericit care merita
sărbătorit cu surle şi trâmbiţe. Fireşte că şi mai îmbucurător era faptul că
Maestrul însuşi adormise. A strănutat, şi-a deschis încet ochii, şi cum şi-ar
fi amintit dintr-odată de ceva important, s-a ridicat dintr-un salt din iesle.
Tocmai se lumina de ziuă şi razele soarelui intrau pe fereastră. Maestrul s-a
repezit la masa lui de lucru, a ridicat foaia de plastic care acoperea lutul, a
rupt o bucată, şi a început să frământe şi să modeleze. Tot frământa, tot
modela fără oprire, şi un copil sprinţar, cu un şorţ în jurul şalelor şi cu o
codiţă în vârful capului, s-a ivit în faţa lui pe planşetă. M-a copleşit deodată
emoţia, şi în urechi mi-a părut că aud glasul femeii aceleia, cine-o fi fost ea.
Păi cine oare decât Zeiţa Milei, care dăruieşte copii?
Ajuns aici cu povestea lui, Wang-Ficat avea ochii plini de lacrimi, iar ochii
Micuţei Leoaice erau şi ei umezi, cu luciri ciudate, prinsă şi ea de vraja
povestirii.
Wang-Ficat a reluat firul poveştii:
— M-am dus în vârful picioarelor să-mi caut aparatul de fotografiat, nu
îndrăzneam să folosesc bliţul. L-am făcut pe furiş câteva poze Maestrului,
creând aşa inspirat. De fapt, chiar dacă ar fi răsunat o împuşcătură la
urechea lui, tot nu l-ar fi scos probabil din transa în care era. Expresia feţei
lui se tot schimba, ba gravă, ba surâzătoare, uneori ziceai că pregăteşte vreo
şotie, alteori era tăcut şi melancolic. Am înţeles repede că ce se petrecea pe
faţa lui era legat de figurine, adică, dacă modela un copil, Maestrul devenea
acel copil, era legat prin întreaga lui fiinţă de figurina pe are o făcea.
Numărul copiilor de pe planşeta Maestrului creştea, se adăuga mereu unul,
apoi încă unul. Băieţi, şi fete, bineînţeles, erau orânduiţi în semicerc, cu faţa
la Maestru, exact ca în visul meu! Eram şi surprins, şi bucuros în cel mai
înalt grad. Scoteam neîncetat suspine de emoţie. Deci două persoane pot
avea acelaşi vis! Fiinţe în totală comuniune sufletească, expresia asta, pe
care poeţii o foloseau în vechime pentru a reda dragostea dintre bărbat şi
femeie, se potrivea de minune pentru ceea ce se întâmplase cu Maestrul şi
cu mine. Nu era, desigur, vorba de dragoste, ci de simpatia care-i leagă pe
cei nefericiţi.
Toate astea pe care tocmai vi le-am spus, vă pot face să înţelegeţi de ce,
dacă, între figurinele modelate de Maestru, niciuna nu seamănă cu o alta,
asta e pentru că el se inspiră pentru înfăţişarea lor nu numai din viaţa reală,
ci şi din vis. Chiar dacă eu nu am meşteşug, nu sunt lipsit de imaginaţie, şi
am un ochi ca un aparat de fotografiat, sunt în stare să transform un singur
copil în zece, o sută, o mie de alţi copii, şi în acelaşi timp să îi reduc pe toţi
la unul singur. Prin intermediul visului, îi transmit Maestrului toate
imaginile de copii strânse în creierul meu şi le dau formă prin mâna lui. De
aceea spun că eu şi Maestrul suntem o pereche minunată, de aceea putem
spune că aceste creaţii sunt opera noastră, a amândurora. Nu numai că nu
doresc să fur meritele Maestrului, dar în urma încercărilor la care m-a supus
acea dragoste nefericită de-odinioară, am descoperit mersul lucrurilor şi
întâmplărilor, aşa că onoruri, măriri, avere sunt toate pentru mine ca norii
trecători. Dacă vă povestesc toate astea e pentru că aş vrea să fac cunoscută
această minune, să arăt legăturile care sunt între vis şi creaţia artistică, sa vă
fac să înţelegeţi că necazurile din dragoste reprezintă o îmbogăţire, mai ales
pentru un artist, că dacă n-ai trecut prin încercarea asta dureroasă, nu te poţi
înălţa la culmile artei.
În tot acest timp în care Wang-Ficat ne depanase fără istov această poveste,
Maestrul rămăsese în aceeaşi poziţie, cu obrajii în palme, fără să se mişte,
ca şi cum şi el devenise o statuie de argilă.

IV
Wang-Ficat a făcut să ne parvină printr-un băiat DVD-ul serialului de
televiziune Personaje deosebite din comuna Dongbei. Băiatul care ni l-a
adus era într-un şort cu bretele, de unde-i ieşeau picioare lungi de
Pinocchio, încălţate cu cizme înalte de piele, care păreau foarte grele. Părul
era deschis la culoare, iar sprâncenele şi genele aproape albe, pupilele
ochilor erau bleu-gri, se vedea imediat că era străin. Micuţa Leoaică se
grăbi să caute bomboane să-i dea. Dar băiatul îşi duse mâinile la spate şi-mi
spuse cu un puternic accent al zonei: „Zicea că o să-mi daţi pe puţin zece
yuani”.
I-am dat douăzeci. Băiatul ne-a salutat cu o adâncă plecăciune înainte să
coboare pe scară în fugă şi fluierând. Ne-am aplecat pe fereastră şi l-am
văzut ca pe un personaj din desenele animate, cum înainta cu paşi mari
înspre parcul de distracţii amenajat pentru copii, în faţa zonei rezidenţiale.
Se vedeau acolo din când în când maşinuţele de la montagnes russes.
După vreo câteva zile, pe când ne plimbam pe malul râului, l-am reîntâlnit
pe puşti. Era împreună cu o femeie blondă, înaltă, care împingea un
cărucior de copil. Băiatul şi o fetiţă, care părea să fie surioara lui, înaintau
cu prudenţă pe patine, cu căşti de plastic colorate pe cap şi cu apărători la
coate şi la genunchi. În spatele femeii blonde venea un bărbat de vârstă
medie, cu o faţă cu trăsături fine, vorbind la telefonul mobil, într-o chineză
cu un plăcut accent sudic. Un dulău cu păr auriu îl urma. L-am recunoscut
imediat, era un profesor renumit care preda la o universitate din Beijing, o
persoană foarte cunoscută, pe care o vedeai des la televizor. Micuţa Leoaică
îşi aplecă şi de data asta faţa asupra bebeluşului cu ochişori albaştri din
căruţ. Femeia surâdea, părea foarte amabilă, dar profesorul lăsă să i se vadă
o expresie de dispreţ. M-am repezit s-o trag de braţ pe Micuţa Leoaică,
pentru a o îndepărta de căruţ. Ea stătea cu privirea aţintită pe bebeluş şi nu
zărise expresia de pe chipul profesorului. Am plecat capul spre acesta,
arătându-i că-mi pare rău, şi el l-a înclinat uşor pe al său. Am mustrat-o pe
Micuţa Leoaică, spunându-i să nu se mai arunce ca un lup din poveste
asupra tuturor bebeluşilor drăgălaşi pe care-i întâlnea: „Acum toţi bebeluşii
sunt scumpi de tot şi tu te repezi să-i sorbi din ochi, fără să-ţi pese de
expresia de pe faţa părinţilor!” I s-a părut nedrept şi s-a luat de părinţii
bogaţi care depăşeau după bunul lor plac cotele impuse de planificarea
familială, s-a legat şi de chinezii, bărbaţi sau femei, căsătoriţi cu străini,
care turnau la plozi cu duiumul. Apoi se năpusti asupră-şi, cu părerea de rău
că pe vremuri o urmase pe mătuşa în aplicarea prea strictă a politicii de
control a naşterilor, şi astfel provocase atâtea avorturi şi atentase la legile
firii, şi de-acolo pedeapsa dată de Cer – Tian lao, care făcuse ca ea să nu
aibă copii. Mi-a spus şi că speră ca şi eu să mă însor cu o tânără străină, ca
să fac o droaie de copii cu sânge amestecat.
— Fuguţă, ăsta-i adevărul şi nu sunt geloasă niciun pic, însoară-te cu o
străină, fă câţi copii vrei, cât mai poţi, şi apoi dă-mi-i, te voi ajuta să-i
creşti.
Ochii i s-au umplut de lacrimi, începu să respire agitat, pieptul i se umflă,
ca şi cum instinctul matern care o locuia nu mai putea fi stăvilit. Eram
convins că, dacă i se dădea un bebeluş, i-ar fi venit şi laptele.
Aşa stăteau lucrurile când am vârât în aparat DVD-ul trimis de Wang-Ficat
şi i-am dat drumul. În faţa ochilor noştri începu să se deruleze viaţa mătuşii
şi a sculptorului în lut Hao-Mâini mari, pe fundalul unei arii din opera
locală, pe care cei străini de ţinutul nostru s-ar putea să n-o aprecieze, dar
care nouă, cei de-ai locului, ne plăcea până la lacrimi.
Trebuie să recunosc foarte sincer că în adâncul meu mă împotrivisem la
căsătoria asta a mătuşii, chiar dacă eu nu-mi spusesem deschis părerea
despre asta. De aceeaşi părere cu mine erau şi tata, fraţii mai mari şi
cumnatele. Ne părea că nu se potrivesc împreună. Aşteptasem căsătoria
mătuşii încă de mici, episodul cu Wang Xiaoti ne adusese la început multă
onoare, dar deznodământul fusese o neasemuită dezamăgire. După aceea
venise povestea cu Yang Lin, care, deşi nu corespundea la ceea ce speram
pentru ea, fusese cât de cât mulţumitoare, dat fiind că Yang era un
funcţionar în eşalonul superior. Măcar de s-ar fi măritat cu Qin He, care era
nebun după ea, dacă e să-l comparăm cu Hao-Mâini mari…
De fapt eram pregătiţi să acceptăm ca mătuşa să rămână nemăritată până la
capătul vieţii, discutasem chiar care va fi cel care o s-o îngrijească şi o s-o
înmormânteze când va ajunge bătrână. Şi uite că, aşa, dintr-odată, mătuşa se
mărita cu Hao-Mâini mari. Pe atunci, eu şi Micuţa Leoaică eram încă la
Beijing, şi când ni s-a dat vestea, la început am fost surprinşi, apoi ni s-a
părut de neacceptat, şi la sfârşit ne-am lăsat cuprinşi de tristeţe.
Episodul la care ne uitam se chema Bebeluşi sub clar de lună şi, după titlu,
ar fi trebuit să fie despre sculptorul în lut, dar de fapt mătuşa deţinea rolul
principal. De la intrarea reporterilor în curte, până la planurile care arătau în
întregime atelierul lui Hao-Mâini mari, precum şi depozitul unde-şi ţinea
figurinele, mătuşa fusese fixată în centrul imaginilor. Dădea explicaţii
gesticulând puternic, foarte pitoresc, pe când el stătea aşezat în spatele
mesei de lucru, cu privirea pierdută, cu chipul golit de expresie, ca un cal
bătrân zărit în vis. Oare atitudinea asta or fi având-o toţi maeştrii artizani
sculptori în lut atunci când ating culmea artei lor? Deşi renumele maestrului
Hao era răsunător ca tunetul şi cu toată străduinţa mea de a-mi aduce
aminte, nu-l văzusem de fapt decât foarte rar în toată viaţa mea. În seara
banchetului în cinstea nepotului meu Xianqun, care fusese recrutat în forţele
aeriene, îl zărisem, dar de atunci nu-l mai întâlnisem. Îl revedeam acum
prima oară după mulţi ani, şi încă pe micul ecran. Avea barba şi părul albe
de tot, dar tenul îi era sănătos, avea un aer liniştit, împăcat, şi aceeaşi
distincţie de odinioară. Emisiunea asta trebuia să ne facă să pricepem, într-
un mod neaşteptat, motivele pentru care mătuşa se măritase cu el.
Mătuşa aprinse o ţigară, trase fumul adânc în piept, apoi spuse pe un ton
aproape trist:
„Căsătoria noastră a fost dictată de Cer. Dacă asta vrea să vă spună ceva
vouă, celor tineri, apoi nu e pentru că aş avea de gând să vă predic
idealismul – am fost, de altfel, odinioară, o materialistă convinsă –, dar,
dacă e vorba de căsătorie, nu poţi să nu te încrezi în destin. Întrebaţi-l pe el,
îl arătă mătuşa pe Hao-Mâini mari care stătea demn, ca o statuie a unei
divinităţi. Şi-ar fi imaginat cineva, măcar în vis, că o să se însoare cu mine?
În 1997 aveam şaizeci de ani, continuă mătuşa, şi conducerea m-a invitat să
ies la pensie. Eu, bineînţeles, n-aveam niciun chef de aşa ceva, dar stătusem
deja cu cinci ani mai mult decât ceilalţi, şi nu aveam motiv să mai
prelungesc. Directorul dispensarului, îl cunoaşteţi cu toţi, e bruta asta mică,
nerecunoscătorul fiu al lui Huang-Piele din satul Hexi, caraghiosul acesta
care are numele oficial de Huang Jun şi e poreclit Castravete – Huanggua.
Unde mai pui că eu am fost cea care a scos odinioară puşlamaua asta din
pântecele maică-sii. A urmat câteva cursuri simple într-o şcoală de
infirmieri, dar e pe jumătate tâmpit, nici nu ştie unde-s inima sau plămânii
când auscultă un bolnav, nu dă de venă când face injecţii şi, când să ia
pulsul, nu ştie locurile unde să-l caute – cun, guan, chi… Cine-ar fi crezut
că ajunge directorul dispensarului! Pe când învăţa la şcoala sanitară, eu am
fost cea care s-a dus să-l caute pe Shen, şeful Biroului Serviciului de Igienă
şi Sănătate Publică, pentru a-i pune o pilă. Iar el, odată ajuns mare, răceşte
relaţiile cu vechile cunoştinţe. Tipul ăsta nu ştie deloc meserie, dar se
pricepe la două lucruri: mai întâi, să facă invitaţii, să dea cadouri şi să
linguşeasă, în al doilea rând, să ademenească tinere fete neştiutoare pentru
altul.“
În acest punct al povestirii, mătuşa se lovi în piept cu pumnii şi bătu din
picioare:
„Eram proastă de-a binelea, am lăsat lupul în ţarcul oilor, l-am însoţit pe
51
tiranul Zhou în săvârşirea atrocităţilor . S-a legat de toate fetele de la spital.
Uite, de pildă, Wang Xiaomei din satul familiei Wang. S-o fi văzut la cei
şaptesprezece ani ai săi abia împliniţi, cu o coadă groasă, cu faţa ovală cu
piele curată şi cu genele lungi care se zbăteau ca aripile de fluture, cu ochi
mari şi expresivi. Toţi care o văzuseră pe tânăra asta nu pridideau să spună
că, dacă celebrul regizor Zhang Yimou ar fi descoperit-o, ar fi avut un
succes mai mare şi decât actriţele Gong Li sau Zhang Ziyi. Dar înainte s-o
fi putut descoperi Zhang Yimou, n-a scăpat ochiului de curvar înrăit al
Castravetelui. A dat fuga în satul familiei Wang, şi cu vorba lui meşteşugită
de era în stare să învie şi un mort, i-a vrăjit pe părinţii fetei, încât i-a
convins s-o lase să vină la centrul de sănătate să înveţe cu mine ginecologie.
Cel puţin asta le-a spus, pentru că Wang Xiaomei n-a venit niciodată în
serviciul meu, nici măcar o zi. Castravetele, acest curvar feroce, a înșfăcat-o
în gheare. Era cu el în fiecare zi, să nu mai vorbim de nopţi, dar şi ziua se
dădeau în stambă, mulţi îi văzuseră. Când s-a săturat de asta, s-a dus în
capitala districtului şi a dat un banchet, din banii publici, la care i-a invitat
pe funcţionari, încercând să-i manevreze ca să fie mutat acolo. Nu i-aţi
văzut moaca aia de tâmpit, nu? Are un cap de măgar, lung de nu se mai
sfârşeşte, buze negre de vinete, cu dinţii sângerânzi, şi cu gura puţind de ar
asfixia şi un cal. Şi uite că aşa de mizerabil cum este, speră să fie numit
director adjunct la Biroul de Igienă şi Sănătate Publică din capitala
districtului. O lua cu el pe Wang Xiaomei ca să bea, să-i facă masaj şi să se
culce cu el, şi nu numai cu el, căci mai mult ca sigur că a dat-o unora să se
distreze puţin cu ea. O adevărată crimă, zău aşa!“
Mătuşa continuă să povestească:
— Într-o bună zi, puşlamaua asta m-a chemat în biroul lui. Tuturor femeilor
din spital le era frică să se ducă acolo. Mie, fireşte că nu. Aveam în buzunar
un briceag, şi eram gata să-l tai dacă era cazul. M-a tratat cu ceai, numai
zâmbet, şi nu mai contenea să mă copleşească cu vorbe mieroase. I-am
spus:
— Directore Huang, dacă ai ceva să-mi spui, nu te mai învârti atât, fă-o de-
a dreptul!
A chicotit forţat şi a spus:
— Mătuşă – scârba îndrăznea să mă ia cu «mătuşă» – mătuşă, mi s-a
adresat el, dumneata m-ai adus pe lume, m-ai văzut cum cresc, îţi sunt ca un
fiu…
Şi tot necheza, ha, ha…
I-am spus:
— Nu merit atâta cinste, eşti directorul oficial, iar eu nu-s decât o doctoriţă
oarecare, să te numeşti fiul meu ar fi o prea mare onoare, or ceea ce e prea
mult strică. Dacă ai ceva să-mi spui, n-o lua pe ocolite!
— Ha ha ha, râse el forţat, şi spuse fără ruşine: Am făcut o greşeală des
întâlnită în rândul personalului, n-am fost stăpân pe situaţie şi am lăsat-o pe
Wang Xiaomei gravidă.
— Felicitări!
Mătuşa continuă să povestească. I-am spus:
— Wang Xiaomei poartă-n ea sămânţa dragonului, asta o să fie în favoarea
spitalului nostru.
— Mătuşă, nu glumi cu lucrurile astea, am fost atât de îngrijorat zilele
astea, de n-am putut nici să mănânc, nici să dorm.
Îmi spuneam că, uite, şi animalul acesta are clipe grele, când nu poate
înghiţi şi închide ochii.
— Mă forţează să divorţez şi mă ameninţă că, dacă nu vreau, o să facă
plângere împotriva mea la Comisia Disciplinară a districtului.
— Păi de ce? am zis. Nu e obişnuit ca voi ăştia, înalţii demnitari, să aveţi şi
o a doua nevastă? O să-i iei o casă şi o să-i acoperi cheltuielile, şi cu asta s-
a aranjat totul.
— Mătuşă, nu glumi cu lucrurile astea, a repetat el, nu mai poate fi vorba
să-ţi iei o a doua sau o a treia nevastă; şi, de altfel, de unde să iau bani să-i
cumpăr o casă?
— Atunci, divorţează şi gata, i-am răspuns.
A plecat capul şi a spus:
— Mătuşă, parcă n-ai şti că bătrânul meu socru şi cumnaţii mei sunt nişte
tâlhari adevăraţi! dacă află de treaba asta, o să vrea să mă termine.
— Dar eşti directorul acestei instituţii, un activist de rang superior!
— Hai las-o, mătuşă, un mic director dintr-un orăşel, pentru dumneata nu
fac nici cât o ceapă degerată. Opreşte-te şi nu mă mai lua peste picior, ajută-
mă mai degrabă să găsesc o soluţie.
— Ce soluţie să-ţi găsesc eu?
— Wang Xiaomei te venerează, mi-a spus-o de mii de ori; dacă pe altcineva
nu vrea să asculte, ei bine, pe dumneata o să te asculte.
— Şi ce-ai vrea să fac eu?
— Să-i vorbeşti, să o convingi să facă avort.
— Castravete, i-am răspuns mânioasă foc, gestul acesta împotriva Cerului
şi noimei naturii eu n-am să-l fac. Toate avorturile pe are le-am făcut de-a
lungul vieţii mele ajung la mai bine de două mii. N-o s-o mai fac niciodată.
N-ai decât să te aştepţi să fii tată! Wang Xiaomei e aşa de frumoasă, copilul
care-i va ieşi din pântece o să fie aidoma ei şi o să fie în mod sigur o mare
bucurie. Du-te şi spune-i lui Wang Xiaomei că, atunci când îi vine sorocul,
o s-o moşesc.
Mătuşa merse mai departe cu povestirea:
„Am plecat trântind uşa în urma mea, eram bucuroasă de cum răspunsesem,
dar odată aşezată la biroul meu, după ce am băut un pahar de apă, am simţit
o greutate pe inimă. Dacă e să ne gândim la sămânţa de soi rău a
Castravetelui, mai bine n-ar fi avut urmaşi, era chiar păcat că o fată cu un
corp aşa frumos ca Wang Xiaomei rămăsese grea dintr-o astfel de sămânţă.
Adusesem pe lume o sumedenie de copii; dacă era să-mi fac bilanţul
experienţei mele de-o viaţă, lucrurile stăteau aşa: raportul dintre cei buni şi
cei răi este pentru o mică parte rodul educaţiei, dar pentru cea mai mare
parte, ereditatea este cea răspunzătoare pentru ceea ce devin. Teoria aceasta
a moştenirii poate fi criticată, dar asta am putut-o constata pe drept în
propria practică de doctor. Urmaşul sămânţei Castravetelui, chiar dacă de
cum se naşte e dus într-un templu, când va creşte şi va deveni adult, n-o să
fie decât o puşlama de călugăr. Îmi părea, desigur, rău de Wang Xiaomei,
dar nu atât încât să-i fac un instructaj ideologic şi să-l mai las şi pe
Castravete să iasă basma curată din povestea asta. Ce-mi păsa mie că lumea
se procopsea cu încă un călugăr fustangiu!
Şi totuşi, până la urmă i-am făcut avort lui Wang Xiaomei.
A venit ea singură să mă roage, continuă mătuşa, s-a pus în genunchi în faţa
mea, mi-a înconjurat picioarele cu braţele, m-a şi udat pe pantaloni cu mucii
şi lacrimile ei. Mi-a spus plângând: «Mătuşă, mătuşă, am căzut în capcana
pe care mi-a întins-o, m-a prostit de-a binelea, dar acum, chiar dacă mi-ar
trimite un palanchin de nuntă purtat de opt oameni, tot nu m-aş mărita cu un
animal ca el. Mătuşă, ajută-mă s-o fac, nu vreau să nasc un plod din
sămânţa ăstuia» “.
Mătuşa îşi aprinse o altă ţigară şi trase din ea în duşmănie, încât fumul gros
îi acoperi faţa, apoi reluă:
„Şi uite aşa, până la urmă am facut-o, de dragul ei. Wang Xiaomei fusese un
boboc de trandafir gata să înflorească, şi el o călcase în picioare, o sleise de
vlagă şi o atrăsese în desfrâu. (Mătuşa ridică mâna ca să-şi şteargă
lacrimile.) Jurasem că n-o să mai fac operaţia asta, nu mai puteam să îndur,
şi jurasem că şi dacă ar fi avut în pântec o maimuţă păroasă, tot n-o s-o fac.
Dar uite că acum o făceam, şi când am auzit sunetul scos de aparatul cu
care se aspiră, am simţit ca o mână uriaşă care-mi strângea inima, mi s-a
făcut rău şi eram toată leoarcă de sudoare, vedeam stele verzi, iar când am
terminat operaţia, pur şi simplu m-am prăbuşit pe podea.
Ei, da, îmbătrânesc şi eu, înclin să mă îndepărtez de firul principal al
poveştii, tot vorbesc şi vorbesc, dar n-am apucat să spun de ce am vrut să
mă mărit cu Hao-Mâini mari. Când mi s-a anunţat pensionarea, eram în ziua
a cincisprezecea din luna a şaptea din calendarul lunar. Ticălosul ăsta de
Castravete voia să mă păstreze, voia să nu plec din postul meu chiar dacă
ieşeam la pensie. Mi-a spus că-mi dă opt sute de yuani pe lună. Ah, l-am
scuipat în ochi!
— Hei amărâtule, ascultă ce-ţi spun, am trudit destul pentru de-alde voi şi
în ultimii ani, tot câştigul centrului medical eu l-am adus. La mine se
grăbeau să vină bolnavii, femei şi copii veniţi din toate comunele şi
districtele. Uite la mine aici, dacă aş fi umblat după câştig, aş fi putut scoate
o mie de yuani pe zi. Şi tu, Castravete, credeai că mă obţii cu opt sute de
yuani pe lună? Nu e nici cât leafa unuia care lucrează pământul cu ziua. Eu,
asta, am tras din greu toată viaţa mea; ei bine, acum, mă opresc, am chef să
mă odihnesc, vreau să mă întorc în Dongbei să-mi petrec bătrâneţile.
Uite aşa l-am înfruntat pe ticălosul de Castravete, care în ultimii doi ani
făcuse tot ce putuse ca să-mi facă viaţa grea. Să mă persecute el pe mine?
— Uite la mine, păi cu câte momente grele n-am dat eu piept? În copilărie
nu mi-a fost frică nici de diavolii japonezi şi, la şaizeci de ani trecuţi, mi-o
fi frică de un limbric ca tine?
Bine, bine, să revenim la firul principal al poveştii.
Dacă mă întrebaţi de ce m-am măritat cu Hao, trebuie să începem chiar cu
broaştele. În seara în care mi s-a spus că ies la pensie, câţiva dintre foştii
colegi au organizat în cinstea mea o mică petrecere la restaurant. Eram în
seara aia beată, deşi nu băusem cine ştie ce, dar nu fusese băutură de
calitate. Patronul locaţiei, Jie-Păsăruică, băiatul lui Jie-O sută de gheare,
unul din acei copii ai cartofilor dulci, din 1963, scosese anume pentru mine
o sticlă de „Roua celor cinci cereale”, dar porcăria naibii, era un alcool
păcătos, nu băusem nici jumătate de bol, că mi s-au şi împăienjenit ochii,
am ameţit şi s-a învârtit totul cu mine; cei de la masă cădeau ca muştele, şi
Jie-Păsăruică voma un soi de spumă albă şi dăduse ochii peste cap“.
Mătuşa ne-a povestit cum se întorsese clătinându-se. Când plecase, socotea
să se întoarcă la căminul spitalului, dar fără să bage de seamă, se pomenise
într-un loc umed, unde şerpuia o cărăruie, şi de o parte şi de alta erau trestii
înalte de-i treceau de cap. Ochiuri de apă scânteiau sub lună, ca sticla. Se
auzeau crăpcenii şi broaştele, când aproape de tot, când îndepărtându-se,
valuri-valuri, ca într-un duet care nu se mai sfârşea. Timp de o clipă,
ţipetele lor se înălţaseră de peste tot şi se adunaseră într-un vacarm care suia
până la cer. Apoi brusc se oprise totul, lăsând să domnească o tihnă deplină,
de nu se mai auzea decât bâzâitul musculiţelor. Mătuşa ţinu să ne precizeze
că, în zecile de ani de când făcea meseria de doctor, umblase noaptea pe
atâtea drumuri, de nu le mai ştia numărul, şi niciodată nu-i fusese teamă,
dar acum uite că începea să-i fie. Bine se zice că orăcăitul broaştelor e ca
răpăitul tobelor, dar în noaptea aceea orăcăitul lor era ca un plânset, şi
plânsetul ăsta nu era altceva decât plânsetul a mii şi mii de bebeluşi. Ne
atrage atenţia că ei i-au plăcut întotdeauna, că pentru o doctoriţă ginecolog
un astfel de sunet reprezintă muzica cea mai atractivă de pe lume. Dar în
acea noapte, orăcăitul broaştelor avea în el o mânie ascunsă, un soi de
sentiment al nedreptăţii, ca nişte acuzaţii ale sufleţelelor rănite ale
nenumăraţilor bebeluşi. Mătuşa susţine că, pe dată, alcoolul băut se
transformase într-o sudoare rece, aşa că nu se poate crede că avea ea
halucinaţii datorate aburilor de alcool care-i împâcleau creierul, pentru că
atunci când transpirase alcoolul se eliminase. Mă durea doar puţin capul,
spunea ea, dar mintea mi-era limpede. Mătuşa mergea pe cărarea aceea
noroioasă, dorind să scape de încercuirea orăcăiturilor. Ca şi cum s-ar fi
putut… Să fi fugit ea cât de repede ar fi putut, că tot o urmăreau ţipetele
acelea ca un plâns, trist, plin de ură, care urau de peste tot, ca s-o hărţuiască.
Mătuşa povesteşte că se gândise cu adevărat s-o ia la fugă, dar nu era cu
putinţă, pentru că noroiul de pe cărăruie era ca guma de mestecat pe care-o
mestecă tinerii şi i se lipea cu putere de tălpile încălţărilor, astfel că, pentru
a pune un pas, trebuia să se străduiască din răsputeri. A simţit că sub tălpile
ei se ţeseau fire argintii, pe care cu greu reuşea să le rupă, iar unde punea
piciorul se formau la loc. Îşi scosese atunci încălţările şi mersese cu
picioarele goale pe drumul mocirlos, dar în felul ăsta simţea şi mai tare
forţa de atracţie a noroiului, de ai fi zis că firele argintate aveau ventuze
care i se lipeau de tălpi şi o răneau. Mătuşa povesteşte că îngenunchease şi
înainta în patru labe, ca o broască uriaşă. Noroiul i se lipea acum de
genunchi, de pulpe, de podul palmelor, dar în pofida a tot, ea înainta până la
urmă. Atunci, spunea ea, pe firele argintate, din adâncul stufărişului, dintre
frunzele irişilor, au ţâşnit puzderie de broaşte. Unele erau verzi, altele aurii,
mari cât fierul de călcat sau mici ca sâmburii de curmală, cu ochii ca nişte
steluţe aurii sau ca nişte bobiţe roşii. Izvorau în valuri, orăcăind furioase,
încercuind-o din toate părţile. Spune că le-a simţit gurile tari muşcând-o,
labele care păreau înarmate cu gheare de oţel cu care se agăţau de ea,
sărindu-i în spate, pe gât, în cap, şi îngreunându-i trupul încât se prăbuşise
la pământ. Groaza pe care o încerca era mai puţin din cauza muşcăturilor şi
înţepăturilor, cât din cauza atingerii lor reci şi vâscoase pe propria piele,
care o îngreţoşa de-i venea să vomite.
Urinau pe mine fără încetare, de n-o fi fost chiar spermă, povesteşte ea. Îşi
amintise brusc o legendă pe care i-o spunea bunica, despre cum îi chinuiau
broaştele pe oameni. Se povestea de o tânără care stătea să se răcorească pe
dig şi adormise fără să bage de seamă, iar în vis se făcea că se drăgostise cu
un tânăr în veşminte de culoare verde. Când s-a deşteptat, s-a văzut că era
gravidă. Când i-a venit sorocul, a născut, mirare mare, o mână de broscuţe.
Mătuşa spune că, gândindu-se la povestea asta, se ridicase dintr-un salt, căci
spaima cumplită pe care o încercase îi dăduse o forţă miraculoasă. Văzuse
broaştele care se aflau pe trupul ei căzând pe jos ca noroiul. Dar mai erau
unele agăţate de veşminte, în păr, două îi muşcau lobii urechii, ca nişte
cercei înspăimântători. Mătuşa alerga ca o nebună şi, dintr-odată, în mod
ciudat, forţa de atracţie a pământului parcă dispăruse. Spunea că alergând
aşa, se tot scutura şi prindea cu mâinile amândouă broaştele de pe trup.
Când prindea una, scotea un ţipăt ascuţit, apoi o arunca cu putere. Spune că
atunci când le-a luat pe cele de la urechi, era aproape să-i smulgă cu lobi cu
tot. Vietăţile astea se încăpăţânau să rămână agăţate, de ai fi zis că-s
bebeluşi înfometaţi la sânul mamei.
Urlând întruna, mătuşa îşi continua fuga disperată, dar îi era greu să scape
de broaştele care nu o slăbeau, urmărind-o. Alergând aşa, se mai întorcea, şi
tabloul care i se înfăţişă ochilor o îngrozea: broaşte cu miile unite într-o
armată care izvora de pretutindeni orăcăiau, săreau bezmetic, lovindu-se
unele de altele, o masă compactă, ca un şuvoi tulbure care se năpustea cu
viteză. În plus, de pe marginea drumului răsăreau altele, unele
desfăşurându-se ca o linie de luptă în faţa ei să-i bareze drumul, altele
ţâşnind brusc, într-un atac surpriză, din tufele de iarbă de alături. Povesteşte
mătuşa că în seara aceea purta o rochie largă de mătase neagră şi că rochia
asta fusese toată făcută zdrenţe de broaştele care o atacau. Cele care
putuseră să smulgă o fâşie lungă de material o înghiţeau până se sufocau, şi
atunci îşi ridicau labele din faţă şi se scărpinau, rostogolindu-se la pământ şi
dându-şi la iveală pielea albă a burţii.
Mătuşa povesteşte că-şi urmase cursa nebună până la râu şi că atunci când
zărise podeţul de piatră strălucind într-o lumină argintată sub clar de lună,
rochia ei era toată sfâşiată de broaşte. Era aproape goală când sosise în fugă
pe pod, unde-l întâlnise pe Hao-Mâini mari.
„O clipă nici nu mi-a păsat de goliciunea mea, de altfel nici nu-mi dădeam
seama că eram cu fundul gol. Am văzut un om cu o pelerină din trestie şi o
pălărie mare de bambus, aşezat în mijlocul podului, frământând ceva ca o
minge care arunca luciri argintate. Am înţeles după aceea că era lut, lutul
lunii, din care se fac bebeluşii clarului de lună. Nu-mi dădeam seama cine
este, dar nu-mi păsa; de vreme ce era o fiinţă omenească, îl consideram
salvatorul meu.“
Mătuşa povesteşte că i s-a aruncat în braţe, vârându-se sub pelerină, şi
pieptul ei a simţit căldura celuilalt, dar spatele îi rămăsese umed şi rece, iar
după contactul cu broaştele puţea de te sufocai. Ar fi strigat înainte de a
leşina: „Frate mai mare, ajutor!”
Ascultând povestea mătuşii, ni se părea că trăiserăm şi noi spaima ei, ni se
părea că ne năpădise mulţimea broaştelor, şi fiori îngheţaţi ne treceau prin
şira spinării.
Filmul introduce imaginea lui Hao-Mâini mari, rămas nemişcat, ca o statuie
de lut, apoi un gros-plan pe figurine, urmat de un plan general cu podeţul de
piatră, pentru ca apoi obiectivul să se oprească din nou pe faţa mătuşii, pe
gura ei. Povesteşte:
„Când mi-am venit în simţiri, eram întinsă în patul lui Hao-Mâini mari.
Eram îmbrăcată în haine bărbăteşti. Mi-a adus un bol de supă de fasole şi
mireasma supei m-a făcut să-mi adun minţile. Odată ce-am băut supa
fierbinte, am început să transpir din toţi porii, părţi ale trupului parcă mă
frigeau, mă dureau. Senzaţia aceea de vâscos şi îngheţat care te făcea să urli
fără să vrei se risipea acum puţin câte puţin. Aveam peste tot băşici
dureroase care mă pişcau, eram gata să fiu copleşită de febră şi deliram.
Noroc cu supa noastră de fasole pe care mi-o făcuse Hao-Mâini mari,
pentru că acum pielea începuse să mi se cojească şi simţeam o durere surdă
în oase. Auzisem şi eu poveşti cu oameni care îşi schimbau pielea şi oasele,
păi exact asta mi se întâmpla, o ştiam, era o adevărată metamorfoză. Atunci
când m-am vindecat, i-am spus lui Hao-Mâini mari: «Frate mai mare, hai să
ne căsătorim!”
Povestind până în acest punct, faţa mătuşii şiroia de lacrimi.
Programul îi arăta acum pe mătuşa şi pe Hao-Mâini mari cum fac în doi
figurine. Mătuşa ţine ochii închişi şi el îi dă instrucţiuni, iar el, tot cu ochii
închişi, are în mână un bulgăre de lut: „Bebeluşul ăsta are numele de
familie Guan şi prenumele Xiaoxiong, taică-său are un metru şaptezeci şi
nouă, are o faţă bine conturată, cu o bărbie lată şi ochi negri, urechi mari, un
nas turtit în vârf. Mama lui are un metru şaptezeci şi trei, un gât lung, bărbia
ascuţită, pomeţi bine pronunţaţi, ochi mari, nas ascuţit. Copilaşul seamănă
treizeci la sută cu tatăl, restul e al mamei”. În timp ce mătuşa spune ceva,
băieţelul numit Gao Xiaoxiong prinde viaţă în mâinile lui Hao-Mâini mari.
Se dă un gros-plan pe figurină. Văd atunci un băieţel cu trăsături mai puţin
întâlnite, dar cu o expresie de tristeţe de nedescris; fără să-mi dau seama,
încep să-mi curgă lacrimile ca dintr-un izvor nesecat.

V
O însoţesc pe Micuţa Leoaică într-o vizită la spitalul „Comoara familiei
pentru mame şi bebeluşi”. Ea îşi dorise să lucreze acolo, dar nu avusese
nicio proptea. Intraţi în hol, am avut senzaţia că locul nu seamănă deloc a
spital, ci mai degrabă cu un club pentru cei sus-puşi. Cu toate că eram în
toiul verii, în clădire adia un aer proaspăt, era foarte plăcut. În fundal se
auzea o muzică delicată care-ţi mângâia urechile, aerul era îmbălsămat de
parfumul plăcut de flori abia culese. Pe peretele din faţă era prinsă firma
albastru-deschis a spitalului şi cele opt ideograme de culoare roz spuneau:
„Dedicaţi vouă pe viaţă, împreună în deplină încredere”.
Se aflau acolo două femei drăguţe în bluze albe şi cu bonete tot albe, care
primeau clienţii. Erau numai zâmbet, amabile, şi vorbeau cu blândeţe.
O femeie de vârstă mijlocie îmbrăcată şi ea în bluză albă, cu ochelari cu
rame albe, înaintă spre noi şi ne întrebă prietenos:
— Doamnă, domnule, cu ce v-aş putea fi de folos?
Am răspuns:
— O, cu nimic. Ne uităm doar!
Femeia ne conduse atunci într-un loc în dreapta holului, anume pentru
odihnă, cu fotolii de trestie şi etajere rustice încărcate cu tot felul de reviste
luxoase cu mămici şi bebeluşi; pe măsuţele din faţă erau puse broşuri
ilustrate elegant, care prezentau pe scurt spitalul. Femeia ne aduse de la
dozator două pahare cu apă proaspătă, apoi ne lăsă, arborând un zâmbet
larg.
Răsfoiesc materialele şi dau peste imaginea unei doctoriţe în floarea vârstei.
Cu fruntea luminoasă, sprâncene lungi şi subţiri, privirea binevoitoare şi
ochelari fără rame pe nas, afişează un zâmbet de bun venit, lăsând să i se
vadă dinţii albi şi bine aliniaţi. Are pe piept un ecuson cu fotografie. Pe
umărul ei stâng e tipărit: „Spitalul «Comoara familiei pentru mame şi
bebeluşi», întreprindere cu capital mixt chinez-american, este un spital de
tip nou, aşa cum îl visaţi! Nu dă impresia de răceală, domneşte în totalitate
o atmosferă de familie, plină de căldură, de armonie, de sinceritate, aveţi
aici parte de autentice servicii de lux… “
Textul de pe celălalt umăr spune şi el: „Respectăm cu stricteţe declaraţia de
la Geneva a Asociaţiei Medicale Mondiale din 1948. Practicăm medicina
bizuindu-ne pe conştiinţă şi demnitate, ne gândim înainte de toate la
sănătatea bolnavului, păstrăm secretul medical în întregime, ne mobilizăm
toate forţele în apărarea reputaţiei medicinei şi măreţiei tradiţiei ei…“
I-am aruncat pe furiş o privire Micuţei Leoaice şi am descoperit că îşi
încrunta puternic sprâncenele, pe măsură ce răsfoia pliantele.
Am întors pagina şi am văzut o doctoriţă care dădea o impresie de
seriozitate şi hotărâre. Măsura cu un metru de croitorie o burtă mare de
gravidă, a cărei piele părea strălucitor de netedă. Pacienta avea gene lungi şi
un nas cu o şa înaltă, buze pline, ademenitoare, un ten minunat, fără să fie
palid, fără urme de oboseală, aşa cum citeşti de obicei pe faţa femeilor
gravide. De pe braţul doctoriţei până pe burta pacientei, un şir de ideograme
declarau: „Încă de la concepţie, noi respectăm în cel mai înalt grad viaţa
omului“.
Un bărbat de înălţime medie, cu părul rar, îmbrăcat într-un costum sport de
calitate intră în hol cu pas grăbit. După faţa sa dominată de o deplină
încredere în sine, am înţeles că-i cineva important. Dacă nu vreun
funcţionar de rang înalt, mai mult ca sigur vreun bogătaş, sau poate şi una şi
alta. La braţul stâng ducea, strângând-o uşor, o tânără. Ea era’năltuţă, cu
talia suplă unduindu-se într-o rochie de mătase galben-deschis, care i se
înfoia în jur. Am tresărit, căci am recunoscut-o pe Micuţa Bi, responsabila
administrativă plină de talente a crescătoriei de broaşte-bou a lui Yuan-
Obraz şi a verişorului meu. M-am grăbit să-mi aplec capul și să-mi ascund
faţa după pliantul din mână.
La pagina care urma, în colţul gol de jos din dreapta, puteai vedea cinci
bebeluşi cu fundul gol, aşezaţi unul lângă altul. Cu toţii aveau capul aplecat
spre stânga, ca şi cum cineva le făcea de-acolo bezele. Frunţile lor bombate
şi obrăjorii bucălaţi se rotunjeau într-un arc plăcut. Chiar dacă nu le-ai fi
văzut expresia, ajungea rotunjimea asta, ca un surâs nevinovat. Trei dintre
ei, spre deosebire de ceilalţi, nu prea aveau păr. Doi îl aveau negru, unul
blond-auriu, iar cel al ultimilor doi era deschis de tot. Aveau toţi urechi
mari, semn de fericire. Scumpii ăştia care-şi aveau publicată fotografia erau
favoriţii sorţii. Aveau la vreo cinci luni şi probabil că abia începuseră să stea
în fund, dar se cam clătinau, erau puţin aduşi de spate şi grăsuţi ca nişte
purceluşi rotofei. Sub rotunjimea braţelor le puteai zări burtica bombată.
Funduleţul era turtit şi dunga dintre fese era tare drăgălaşă. Pe locul alb de
lângă poza lor puteai citi următoarele rânduri: „Serviciul de obstetrică, care
are ca focus familia, dă o mare importanţă dialogului dintre femeile
însărcinate şi echipa medicală cu înaltă calificare. Pune în egală măsură
accent pe educaţia medicală a femeilor însărcinate şi lehuzelor“.
Bărbatul de vârstă mijlocie şi Micuţa Bi au vorbit o clipă cu cei de la
recepţie, apoi, conduşi de o femeie graţioasă, s-au dus să se aşeze în stânga
holului, locul de aşteptare pentru clientela spitalului. Era acolo o canapea
cărămizie cu spătar înalt, şi pe măsuţa din faţă era o vază cu trandafiri roşii.
S-au aşezat, şi bărbatul a strănutat, ceea ce m-a făcut să tresar. Strănutul
ăsta foarte special, ca o explozie, mi-a trezit amintiri. Era oare posibil să fie
chiar el?
Echipa de medici trebuie să comunice în amănunţime cu femeia însărcinată
şi cu familia ei referitor la sănătatea mamei şi starea copilului, la alimentaţie
şi gimnastica femeii însărcinate, în fiecare din etapele sarcinii.
Îmi venea să-i spun Micuţei Leoaice ce descoperisem, dar ea tocmai răsfoia
grăbit pliantul mormăind: „Asta nu pare deloc un spital, cine-şi permite să
vină aici?“ Era cu spatele la bărbatul aflat împreună cu Micuţa Bi, nici nu le
observase intrarea.
Ca şi cum locul în care se aşezaseră îl lăsa prea tare descoperit, bărbatul se
ridică şi plecă împreună cu însoţitoarea lui spre cafeneaua din fundul
holului, izolată de un sumar paravan separator format din câteva oluri cu
filodendroni cu foile de un verde crud şi un ficus cu frunze stufoase, înalt
până în tavan. Pereţii erau tapetaţi cu hârtie de culoare cărămizie cu mici
desene, şi se mai afla acolo şi un şemineu. În spatele barului, pe perete, erau
puse vitrine, şi în ele băuturi din cele vestite. Un tânăr bine făcut, cu un
papion negru la gât, făcea cafeaua. Un miros de cafea de calitate, amestecat
cu parfumul florilor, ajungea până la noi şi ne gâdila nările.
Şi pe deasupra, spitalul a înfiinţat un serviciu de pregătire a naşterii la
sfârşitul sarcinii. Personalul respectiv, ţinând cont de fiecare situaţie în
parte, fixează împreună cu voi un plan al naşterii, cursuri de pregătire…
toate acestea în vederea întăririi comunicării, pentru a permite gravidelor şi
lehuzelor să-şi facă cunoscute nevoile, temerile, întrebările…
Era acolo, cu o ceaşcă de cafea în mâini, discutând afectuos cu Micuţa Bi.
Da, era chiar el. Poţi să-ţi schimbi vocea, dar nu şi strănutul acela venit din
rărunchi. Poţi să-ţi operezi pleoapele, dar nici cea mai rafinată operaţie
estetică nu-ţi poate schimba privirea. Era acolo, vorbind cu nepăsare,
surâzând, foarte în largul lui, la douăzeci de metri de mine, nici prin gând
nu-i trecea că un prieten din copilărie îl studia. Şi iată cum Xiao-Buză de
jos, care avea o singură pleoapă, inimă plină de cruzime şi mână
neiertătoare, se lepăda încet-încet de personajul rasat pe care-l aveam în
faţă.
Aruncând pliantul pe măsuţă şi lăsându-se pe spate, Micuţa Leoaică se
pronunţă:
— Nicio speranţă, doar doctori întorşi din America sau cu master în Franţa,
profesori mari de le universitate… echipa cea mai măiastră din toată ţara…
dacă aş veni aici, eu n-aş fi bună decât să arunc hârtia folosită din closete…
Eram amândoi din aceeaşi comună, locuisem şi unul, şi altul la Beijing, şi
nu-l întâlnisem niciodată. Mi-am amintit de tatăl lui, care, când el absolvise
universitatea, striga pe toate străzile: „Fiul meu a fost repartizat la Consiliul
Afacerilor de Stat!“ Auzisem apoi că, după ce petrecuse mai mulţi ani într-
un birou, devenise secretarul unui ministru, apoi că fusese trimis la munca
de jos, ca vicesecretar în nu ştiu ce cotlon. Ultimele zvonuri spuneau că se
pusese pe făcut afaceri în domeniul funciar şi imobiliar şi că devenise un
mare mahăr miliardar.
Femeia graţioasă care-i condusese se întoarse după ei şi-i duse în fundul
holului. Am redeschis broşura şi am văzut, pe coperta din afară, mâna unui
doctor şi cea a unei gravide, una peste alta pe burta bombată. Deasupra,
puteai citi: „Îi socotim pe gravidă și pe bebeluşul său drept membri ai
propriei familii, suntem total în slujba lor, plini de grijă până în cele mai
mici amănunte. La noi, aici, veţi avea parte de o ambianţă din cele mai
primitoare, o să vă simţiţi protejate, în centrul atenţiei şi al celor mai
perfecţionate îngrijiri”.
La ieşirea din spital, moralul soţiei mele scăzuse de tot, nu mai contenea să
găsească cusur la toate înnoirile, cu argumente politice deplasate.
Eu, unul, nu aveam chef s-o iau în seamă, eram preocupat de altceva. Cum
însă nemulţumirile ei nu mai conteneau, devenind chiar greu de suportat, i-
am retezat-o:
— Bine, doamnă, gata cu acreala şi cu invidia!
Ca niciodată, ea nu se bosumflă, ci spuse cu un zâmbet silit:
— O doctoriţă de ţară necioplită ca mine nu poate să facă altceva decât să
meargă să crească broaşte-bou în întreprinderea lui Yuan-Obraz.
I-am spus:
— Ne-am întors ca să ne bucurăm de pensie, nu ca să muncim.
Mi-a răspuns:
— Trebuie totuşi să ne ocupăm de ceva, ce-ar fi să fiu măcar bonă?
— Bine, am aprobat eu, da’ ia ghiceşte pe cine tocmai am văzut?
— Pe cine?
— Pe Xiao-Buză de jos, am răspuns. Cu toate că şi-a ajustat chipul, l-am
recunoscut.
— Cum e posibil? Un bogătaş ca el la ce s-ar mai întoarce aici? Nu te-ai
înşelat?
— Ochii m-ar putea înşela, nu şi urechile, am spus. Nimeni de pe lumea
asta n-ar strănuta ca el, şi, în plus, privirea lui, râsul, toate asta nu şi le-a
putut schimba.
— Să se fi întors ca să facă investiţii? Se spune ca regiunea noastră o să
treacă sub administraţia oraşului Qingdao, iar odată cu asta n-o să crească şi
preţurile pământului şi imobilelor?
I-am spus:
— Şi ia ghiceşte tu cu cine era?
— Păi cum ai vrea să ghicesc?
— Era cu Micuţa Bi.
— Cu cine?
— Micuţa Bi, cea de la crescătoria de broaşte-bou a lui Yuan- Obraz.
— O, făcu Micuţa Leoaică, am văzut dintr-o ochire că e o poamă. Cu
indivizi ca Yuan-Obraz şi verişorul tău, nu se poate să fie cineva cinstit.

VI

Micuţa Leoaică era cu totul scârbită de crescătoria de broaşte-bou, n-avea

nici cea mai mică simpatie pentru Yuan-Obraz, nici pentru verişorul meu, şi
totuşi, nu la mult timp după vizita la spitalul „Comoara familiei”, îmi spuse
deodată:
— Fuguţă, aş vrea să merg să lucrez la societatea crescătoriei broaştelor-
bou.
Foarte surprins, i-am privit chipul surâzător.
— E-adevărat, nu-i o glumă, a precizat ea serios, renunţând la surâs.
— Chestiile alea, poţi tu să creşti aşa ceva? am întrebat-o, încercând să-mi
alung din minte imaginea broaştelor care ţopăiau şi care mă obsedau mai
ales după ce văzusem serialul de televiziune cu mătuşa şi căpătasem o
adevărată teamă de broscărime.
— De fapt, broaştele nu au nimic de temut, omul şi broasca au acelaşi
strămoş. Mormolocii şi spermatozoizii umani au aproape aceeaşi formă,
ovulele, la fel, nu au nicio deosebire. N-ai văzut şi fetuşii de trei luni? Au
un soi de prelungire ca o coadă, la fel ca în metamorfoza broaştei.
O priveam tot mai nedumerit. Ea continuă, de parcă ar fi perorat o lecţie:
— De ce cuvântul bebeluş – wa şi broască, tot wa, au aceeaşi pronunţie? De
ce ţipătul pe care-l scoate nou-născutul când iese din pântecele mamei este
la fel cu orăcăitul broaştei? De ce la noi în Dongbei mulţi dintre bebeluşii
de argilă au în braţe o broască? Şi de ce strămoaşa umanităţii este socotită
Zeiţa Nuwa? Potrivirea asta de sunete arată că ea era o broască uriaşă şi că
omul provine din broască, deci teoria cu provenienţa din maimuţă e complet
greşită…
În pledoaria ei, observam strecurându-se uşor modul de a vorbi al lui Yuan-
Obraz şi al verişorului meu. Înţelegeam că cei doi palavragii de clasă o
zăpăciseră cu vorbele lor meşteşugite.
— Bine, i-am spus, dacă te plictiseşti atât de tare acasă, poţi să te duci acolo
să-ţi treci timpul, dar, am spus eu râzând, nu-ţi dau mai mult de o săptămână
până ce o să dai bir cu fugiţii.

VII

Domnule, dacă mi-am arătat prin vorbe dezacordul meu ca Micuţa Leoaică
să se ducă să lucreze la crescătoria de broaşte-bou, în fapt eram mulţumit s-
o facă. Îmi iubesc independenţa, îmi place la nebunie să hoinăresc singur pe
străzi şi, aşa mergând, să-mi trec în revistă trecutul. Dacă nu mă cheamă
nicio amintire, atunci îmi las imaginaţia să bată câmpii. Să o însoţesc pe
Micuţa Leoaică în plimbările ei era o obligaţie, iar să te achiţi de o obligaţie
te costă, mai trebuind să mă arăt şi entuziast. Şi uite că lucrurile mergeau
cum nu se putea mai bine, se ducea să lucreze, de cu zori, pe bicicleta ei
electrică, pe care se spunea că verişorul i-o cumpărase anume. Pe fereastră
o vedeam cum, înfiptă dreaptă în şa, pedala fără zgomot, uşor ca şi cum ar
fi alunecat, de-a lungul drumului de pe malul râului. Când silueta pe care i-
o priveam din spate dispărea, coboram şi eu scările.
În acele câteva luni am hoinărit, străbătând de la un cap la altul, toate
cartierele oraşului, situate în partea de nord a râului. Grădinile cu copacii
lor, supermagazinele, punctele pentru masaje pe care le întreţineau orbii,
centrele de sport, saloanele de înfrumuseţare, farmaciile, ghişeele de
vânzare a tichetelor de loterie, bazarele, magazinele de mobilă, pieţele de
produse agricole amenajate de-a lungul râului, toate purtau urmele paşilor
mei. Când ajungeam într-un loc nou, făceam poze cu aparatul meu foto,
însemnând locul ca un câine care ridică piciorul şi-i trage un pipi. Am
străbătut şi câmpurile încă necultivate, am vizitat şi şantiere de construcţii
de anvergură. În şantierele astea, partea principala a construcţiilor era deja
terminată, dovedind originalitate. Altele erau abia la stadiul când se toarnă
fundaţia şi se pun pilonii şi nu-ţi puteai da seama în ce fel vor arăta mai
târziu.
După ce am explorat aproape în întregime locurile de pe malul de nord, m-
am mutat pe malul de sud. Ajungeam acolo pe podul suspendat, a cărui
formă amintea de nişte aripi desfăcute. Mai puteam s-o fac şi pe o plută din
bambus care urma firul apei până la debarcaderul familiei Ai, aflată la mai
bine de zece li distanţă. Treceam totdeauna pe pod, nu găseam că bacul e
prea sigur. Dar într-o bună zi, din cauză că pe pod avusese loc un accident şi
circulaţia era blocată, am optat să iau totuşi bacul, să mai trăiesc experienţa
de odinioară.
Cel care făcea trecerea era un flăcău tânăr, care purta o vestă chinezească,
închisă în faţă cu şirul ei de nasturi înveliţi. Vorbea cu un puternic accent
local, dar jongla şi cu cuvintele la modă. Pluta lui era din douăzeci de
trunchiuri de bambus groase cât un bol, pe care o cârmea din faţă, unde era
pus un cap de dragon din lemn sculptat şi pictat în mai multe culori. În
mijlocul ambarcaţiunii ăsteia erau fixate două taburete de plastic roşu. Mi-a
întins şi doi saci, tot de plastic, să mi-i pun la picioare ca să nu-mi ud
încălţările şi ciorapii. Mi-a povestit că mulţi orăşeni preferau să-şi scoată
încălţările şi şosetele şi picioruşele orăşencelor erau albe ca peştişorii
argintii, că era tare drăgălaş felul în care ele şi le muiau în apă şi le scoteau
clipocind. Mi-am scos şi eu pantofii şi ciorapii şi i le-am întins. Le-a pus
într-un cufăr şi a spus, pe jumătate în glumă:
— Un yuan pentru păstrare.
— Aşa să fie.
Mi-a aruncat o vestă de salvare cărămizie şi mi-a spus:
— Unchiule, trebuie s-o pui neapărat, altfel şeful meu o să-mi oprească din
primă.
Când flăcăul a împins cu prăjina ca să desprindă pluta de debarcader,
trecătorii de pe mal i-au strigat: „Băi, Cap Turtit, să-ţi fie cu noroc, să cazi
în apă şi să mori înecat! “
Flăcăul, mânuind cu pricepere prăjina, a răspuns:
— E mai bine să nu păţesc nimic, altfel rămâne soră-ta văduvă.
Pluta se lăsă în voia curentului şi o luă repede la vale. Mi-am scos aparatul
de fotografiat şi am fotografiat podul cel mare şi cele două maluri.
— De unde vine unchiul?
— Ia zi tu, de unde? l-am întrebat vorbind cu accentul specific locului.
— Eşti de pe aici?
— Poate chiar am fost coleg de clasă cu tatăl tău.
I-am privit capul lung şi turtit şi mi-am amintit de un coleg din familia Tan
care era poreclit Cap Turtit.
— Dar eu nu te cunosc! Din care sat eşti, domnule?
— Vezi-ţi de pluta ta, i-am spus, nu e important să mă cunoşti, ajunge că eu
îi cunosc pe tatăl şi pe mama ta.
Băiatul îşi ştia meseria. Din când în când îmi arunca câte o privire, era clar
că voia să mă provoace la vorbă. Mi-am scos o ţigară şi am aprins-o. El mi-
a spus încreţind din nas:
— Unchiule, dacă-mi dau eu seama după miros, fumaţi ţigări China în
pachet necartonat.
Aşa era. Mi le adusese Micuţa Leoaică. Spusese că i le dăduse pentru mine
Yuan-Obraz. Era un cadou al unei persoane sus-puse, dar cum el nu fuma
decât „Nouă fericiri”, nu voia să schimbe.
Am scos o altă ţigară şi m-am aplecat în faţă să i-o dau. S-a ridicat puţin s-o
prindă, s-a întors să se ferească de vânt, şi şi-a aprins-o. A fumat-o cu faţa
plină de încântare, de o frumuseţe ciudată şi distantă în acelaşi timp. A
spus:
— Cine-şi permite astfel de ţigări nu e un om obişnuit.
— Mi le-a dat cadou un prieten.
— Ştiam eu că ţigări din astea nu-ţi cumperi singur, a replicat cu un râs
şmecher. Domule, dumneata faci parte din tagma celor cu Patru lucruri în
general?
— Ce înseamnă Patru lucruri în general?
— Păi adică, în general, ţi se dau cadou vin şi ţigări, în general, nu te atingi
de leafă, la fel şi cu nevasta, nu te atingi de ea niciodată. Şi mai e un în
general, dar l-am uitat.
— Păi, noaptea, în general, ai vise urâte.
— Nu, te înşeli, chiar l-am uitat pe al patrulea.
— Atunci s-o lăsăm baltă.
— Dacă mâine vii iar, o să-mi amintesc, a continuat. Unchiule, ştiu cine
eşti.
— Cine?
52
— Eşti Xiao-Buză de jos, care a devenit acum Xiao-Vară, Primăvară .
Unchiul Xiao, spuse el râzând ciudat. Tata spune că eşti cel mai capabil
dintre colegii de clasă. Eşti mândria lor şi totodată mândria întregii comune
Dongbei.
I-am spus şi eu:
— Aşa este, cel mai capabil, dar eu nu-s ca el!
— Ce rost au politeţurile! de când te-am văzut urcând pe plută, am ştiut că
nu e vorba de cineva obişnuit.
— Chiar aşa! am râs eu.
— Dar se vede cu ochiul liber, spuse el, îţi scapără fruntea, deasupra
capului pluteşte o aură, de cum te vede cineva, simte că eşti un om sortit
bogăţiilor şi onorurilor.
— Ai învăţat cumva fizionomie de la Yuan-Obraz?
— Aha, deci îl cunoşti şi pe el? Îşi lovi fruntea şi spuse: Da, fireşte, doar aţi
fost toţi colegi, normal că îl cunoşti. Deşi nu se compară cu dumneata,
unchiul Yuan e şi el un om capabil.
— Şi tatăl tău este, am spus eu, îmi aduc aminte că era în stare să
înconjoare terenul de baschet mergând în mâini.
— Asta nu înseamnă nimic, spuse el dispreţuitor. Când ai mintea slabă, eşti
puternic fizic. Când dumneata sau unchiul Yuan vă folosiţi mintea, vă
puneţi creierul la lucru. Păi, aşa cum se spune, „cel ce lucrează cu creierul
guvernează, cel ce se bizuie pe forţa fizică este guvernat”.
— Eşti bun de gură, să te iei de mână cu Wang-Ficat, am remarcat, râzând.
— Unchiul Wang e şi el talentat, dar a ales o altă cale decât a voastră, a
reluat el, mijindu-şi ochii triunghiulari cu privire pătrunzătoare şi mobilă.
Unchiul Wang îşi lasă în voie nebunia lui și face bani cu măsură.
— Da` cât poţi câşiga vânzând figurine de lut?
— Păi ce vinde el nu-s figurine de duzină, sunt chiar opere de artă.
Unchiule, dacă aurul are preţul lui, arta nu-l are. Fireşte că dacă compari
banii puţini pe care-i câştigă unchiul Wang-Ficat cu banii pe care-i câştigi
dumneata, unchiule Xiao, e cum ai compara o băltoacă cu marea. Unchiul
Yuan e mai ager ca el, dar nu te poţi bizui doar pe creşterea broaştelor-bou
pentru a câştiga cât decât.
— Dacă Yuan-Obraz nu se bizuie pe creşterea broaştelor-bou, pe ce se
bizuie atunci?
— Unchiule, nu eşti la curent, sau te faci că n-ai habar?
— Nu ştiu nimic, ăsta-i adevărul.
— Unchiule, îţi baţi joc de mine, spuse el; un personaj de marcă aşa cum
eşti dumneata nu e oare la curent cu toate cele? Cum să nu ştii ceea ce un
simplu cetăţean ca mine ştie totuşi. Cum adică?
— Nu m-am întors decât de câteva zile, adevărul e că nu ştiu nimic.
A spus atunci:
— Fie, să zicem, dar oricum nu eşti străin în zonă, aşa că eu, nepotul cel
prostănac, o să-ţi povestesc tot, ca să de distrezi.
— Bun, dă-i drumul.
— Unchiul Yuan-Obraz se serveşte de crescătoria de broaşte-bou ca
paravan, afacerea lui e să ajute oamenii să aibă copii.
Am fost cumplit de surprins, dar n-am lăsat să se vadă niciun semn.
— Ca să spunem frumos, conduce un centru de ajutor al gravidelor, spuse el
de-a dreptul. Găseşte mame purtătoare pentru femeile care nu pot face
copii.
— Şi sunt oameni care fac afacerea asta care atinge politica planificării
familiale? am întrebat eu.
— Oho, unchiule Xiao, păi nu mai suntem ca pe vremuri. Şi dumneavoastră
mai vorbiţi de planificare familială! exclamă el. Acum cei care au bani fac
plozi şi plătesc amenda. Uite, chiar bătrânului He, regele şifonierelor, i-a
născut nevasta al patrulea copil şi a plătit şase sute de mii de yuani amendă.
Seara a primit înştiinţarea, a doua zi s-a dus la Comitetul Planificării
Familiale cu portofelul din piele de şarpe plin cu suma respectivă. Cât
despre cei care nu au bani, toarnă plozi în secret. Când era comuna
populară, ţăranii puteau fi controlaţi în tot ce făceau: când se duceau la târg,
trebuiau să ceară un concediu, când ieşeau din zona unde locuiau, le trebuia
o adeverinţă. Acum fiecare e liber să plece cât de departe pofteşte şi nu-i
cere nimeni socoteală. Poţi să pleci oriunde în alt loc să faci ce-ţi trece prin
cap, să repari umbrele, încălţăminte, să vinzi legume, să-ţi închiriezi un
subsol sau să-ţi faci un adăpost sub un pod şi să naşti după bunul tău plac.
Demnitarii fac copii cu „a doua“, cu amanta. Ce să-ţi mai spun, numai micii
funcţionari fără bani se tem şi n-au curajul să facă alţi copii.
— După tine deci, politica controlului naşterilor nu mai există decât cu
numele?
— Nu, nu zic asta, politica e la locul ei, altfel cum s-ar calcula amenzile?
— Păi dacă-i aşa, oamenii n-au decât să toarne copii, ce rost are să se mai
ducă la societatea pentru gravide?
— Unchiule, pentru că vă dedicaţi cu totul obiectivelor dumneavoastră, nu
înţelegeţi nimic din felul în care se petrec lucrurile pe lumea asta! spuse el
râzând. Chiar dacă bogaţii au bani, puţini dintre ei sunt la fel de relaxaţi ca
bătrânul He, regele şifonierelor, cei mai mulţi, pe măsură ce se îmbogăţesc,
devin tot mai zgârciţi, îşi doresc atunci să aibă un fiu care să le moştenească
averea, dar nu se-ndură să plătească amenda. Dacă găseşti o mamă
purtătoare, reuşeşti să aranjezi să scapi de amendă. În plus, majoritatea
bogaţilor şi a persoanelor de vază sunt de vârsta dumneavoastră, bărbaţii
ard de dorinţa de a mai face copii, dar consoartele nu le mai sunt de prea
mult folos.
— Şi atunci recurg la „a doua“, nu?
— Da, şi mulţi o şi au, ba mai au şi o „a treia“, sau o „a patra“, dar multora
le mai este încă frică de nevastă, şi ca să evite necazurile, recurg la unchiul
Yuan şi-i devin clienţi.
Privirea mi-a trecut dincolo de dig şi a poposit pe mica clădire roz a
crescătoriei de broaşte-bou şi pe terasa aurită a templului zeiţei, şi-n timpul
ăsta o presimţire rea începea să mă apese. Mi-a venit în minte o dimineaţă
când m-am dus la baie ca să mă uşurez, după ce făcusem dragoste cu
Micuţa Leoaică.
— Unchiule, îmi pare că nu aveţi moştenitor, nu-i aşa? mă întrebă Cap
Turtit.
N-am răspuns.
— Unchiule, un personaj de clasă ca dumneavoastră şi să nu aibă
moştenitori, aşa ceva nu se poate. Ştiţi asta, nu? Faceţi o mare greşeală, ştiţi
doar ce a spus Confucius: „Între cele trei încălcări ale pietăţii filiale, cea
mai mare este să nu ai urmaş…“
…Mă ţinusem cam mult şi după ce mă uşurasem, m-am simţit mai calm, mă
gândeam să dorm puţin. Dar Micuţa Leoaică nu mă lăsa deloc în pace, voia
să continuăm, ceea ce de mult nu i se mai întâmplase…
— Unchiule, orice-ar fi, trebuie să aveţi un fiu, asta nu mai e doar problema
dumneavoastră, priveşte toată comuna Dongbei. Unchiul Yuan vă oferă mai
multe soluţii. Cea mai grozavă e cea cu mama purtătoare pe care o lăsaţi
gravidă, e vorba de fete una și una, sănătoase, cu gene excelente, care nu-s
măritate şi au făcut și studii postuniversitare. Puteţi sta împreună până ce
rămâne gravidă. Costurile sunt destul de ridicate, pe puţin două sute de mii
de yuani. Fireşte, dacă vreţi tot ce-i mai bun pentru fiul ce se va naşte,
puteţi să-i daţi fetei o sumă pentru cheltuieli şi hrană și o primă
suplimentară. Pericolul cu locuitul laolaltă e că puteţi ca în timpul ăla să vă
îndrăgostiţi unul de celălalt şi ca situaţia asta artificială să devină de-
adevăratelea, cu toate urmările neplăcute asupra căsniciei dumneavoastră.
Mă gândesc că soţia n-ar fi de acord…
…părea foarte excitată, dar trupul îi rămânea în continuare de gheaţă, şi, în
plus, îşi încălca obiceiurile, n-o făcea aşa cum o făcuse de-a lungul atâtor
ani.
— Ce vrei să faci? am întrebat-o.
I-am văzut ochii strălucitori, în lumina zorilor. Mi-a spus zâmbind
misterios:
— Vreau şi eu să te maltratez.
Mi-a legat ochii cu o bandă neagră.
— Ce vrei să faci?
— Nu-ţi dau voie să desfaci legătura. M-ai prostit jumătate din viaţă, acum
vreau să mă răzbun.
— Vrei să-mi faci vasectomie?
A râs glumeţ şi mi-a spus:
— Cum aş putea să-ţi fac aşa ceva? Vreau să te satisfac cum trebuie de data
asta…
— Nu demult a venit o femeie care a făcut scandal, i-a stricat maşina
unchiului Yuan, spune Cap Turtit. După coabitarea cu mama purtătoare,
soţul s-a îndrăgostit de ea aşa de tare, că după ce i s-a născut fiul şi-a lăsat
nevasta. De aia nu cred că soţia dumneavoastră ar fi de acord…
…continua să mă înnebunească şi asta mă înfierbânta. Am avut impresia că
lua ceva pe furiş.
— Ce crezi că faci acolo? Chiar e nevoie de aşa ceva?
Nu mi-a răspuns.
— Unchiule, dacă chiar vreţi un copil şi nu vă convine să gustaţi mierea
dintr-o altă floare, o să vă învăţ care-i cel mai economic mod de a obţine ce
doriţi. Dar este un secret. Unchiul Yuan are şi mame purtătoare din cele mai
ieftine. Sunt urâte la vedere, dar nu de la natură. La început erau fete
frumoase, deci cu gene excelente. Poate aţi auzit de incendiul care a
devastat fabrica de jucării Dongli. Au murit atunci cinci fete din comuna
noastră, trei au reuşit să scape, dar au fost grav rănite şi au rămas
desfigurate cu totul, aşa că nu le e prea uşor să trăiască. Unchiul Yuan, cu
inimă mare cum este, le-a adunat de pe drumuri, le-a dat de mâncare şi le-a
găsit totodată un mijloc de trai, ba le-a dat şi posibilitatea de a pune
deoparte ceva bani pentru bătrâneţe. Bineînţeles că în cazul lor nu mai e
vorba de a le lăsa gravide prin relaţii sexuale, doar îţi ia mormolocii şi-i
inseminează în uterul lor. La timpul potrivit, te duci şi-ţi iei copilul, şi cu
asta basta. Nici nu iau mult, doar cincizeci de mii de yuani pentru un băiat
şi treizeci de mii pentru o fată…
Mă făcuse să ţip. Am simţit că m-am prăbuşit într-un puţ adânc. M-a
acoperit şi a plecat încetişor…
— Unchiule, vă sugerez să…
— Faci pe codoşul pentru Yuan-Obraz.
— Unchiule, cum de vă lasă inima să folosiţi astfel de cuvinte demodate?
spuse Cap Turtit râzând. Nu sunt decât un angajat al lui Yuan-Obraz. Vă
mulţumesc, unchiule Xiao, că mi-aţi oferit ocazia să câştig şi eu un ban, o
să-l contactez de îndată pe unchiul Yuan.
Stăpâni pluta şi-şi scoase mobilul.
— Îmi pare rău, mai întâi că nu sunt unchi-tău Xiao, apoi, n-am nevoie de
serviciile tale.

VIII
Domnule, alaltăieri mă certasem rău cu Micuţa Leoaică, eram răvăşit cu
totul, mă rănisem la nas şi sângeram de mi-am pătat şi hârtia de scrisori.
Azi mă mai doare capul puţin, dar nu cât să mă împiedice să scriu. Pentru o
piesă de teatru trebuie cântărit fiece cuvânt, dar pentru o simplă scrisoare
nu-i nevoie de atâta grijă. Ajung câteva sute de cuvinte pentru puţinul pe
care-l ai de spus. Când soţia mea Wang Renmei, care a murit, îmi scria pe
vremuri şi-i lipseau cuvintele, înlocuia cuvântul printr-un desen. Deseori îşi
cerea iertare pentru asta: „Fuguţă, zicea, nivelul meu de cultură e prea
scăzut, nu-mi rămâne decât să desenez“.
Îi răspundeam: „Ba nicidecum, când desenezi ca să-ţi exprimi gândul, de
fapt creezi cuvinte“. Îmi replica atunci: „Vreau să-ţi dăruiesc un copil, hai
să ne unim să facem unul împreună…”
Domnule, după cele spuse de plutaşul Cap Turtit, tremurând de teamă, mi-
am formulat gândul care mă frământa: Micuţa Leoaică, înnebunită să aibă
un copil, mi-a luat mormolocii ca să-i insemineze în corpul uneia din fetele
alea desfigurate. În mintea mea plutea imaginea puzderiei de mormoloci
dând ocol unui ovul, imagine care o aducea după sine pe cea din copilărie,
când pe malul iazului aproape secat din spatele satului, urmăream
mormolocii care se băteau după o pâinicică umflată de apă. Mă tot gândeam
că fata asta desfigurată care era mamă purtătoare pentru mine nu era alta
decât Chen-Sprânceană, fiica vechiului şi bunului meu coleg de clasă,
Chen-Nas. În pântecul ei se afla copilul meu.
Mă îndreptam spre centrul de creştere a broaştelor-bou, şi parcă pe drum mă
salutaseră multe persoane, dar nu eram în stare să-mi dau seama cine erau.
Prin deschizătura luminată prin care scăpărau raze argintii a porţii am văzut
pentru a doua oară statuia impunătoare a broaştei. M-a trecut un fior, ca şi
cum încercam din nou sub privirea ei răutăcioasă, deşi de fapt doar mi-o
reaminteam, senzaţia unui frig aproape vâscos. În locul liber din faţa micii
clădiri albe, şase femei în haine colorate agitau ghirlande de flori şi săreau
iar lângă ele, într-un scaun stătea un bărbat, care dintr-un acordeon scotea
sunete aidoma unor gemete. Păreau că repetă un spectacol. În acest timp în
care domnea pacea, în ziua asta superbă, nu se petrecuse nimic special.
Poate că totul nu era decât rodul propriei imaginaţii. Mai bine ar fi fost să-
mi caut un loc unde să stau şi să cuget serios la piesa mea de teatru.
„Cine n-are necazuri e ca şoarecele de fricos, cine ia în piept greutăţile ca
tigrul este de curajos, fericirea nu-i ca nenorocirea, că de nenorocire nimeni
nu scapă“, aşa sunau învăţăturile pe care mi le dăduse tata. Cei vechi au tot
felul de maxime din astea la dispoziţie. Tot regândindu-mă la spusele tatii,
am simţit o bruscă senzaţie de foame. Am acum cincizeci şi cinci de ani,
tata şi fraţii mei mai mari mai trăiesc încă, aşa că nu îndrăznesc să vorbesc
de bătrâneţe, totuşi nu e mai puţin adevărat că mă apropii şi eu de amurgul
vieţii. Cineva aflat, e drept, pe panta coborâtoare a vieţii lui, pensionat
înainte de termen, cu o casă la ţară cumpărată ca să-şi petreacă restul
bătrâneţilor în lenevie, nu are de ce să se teamă. Ajuns în acest punct al
gândurilor, am simţit şi mai puternic foamea.
Am intrat în micul restaurant Don Quijote din dreapta pieţei, în faţa
templului zeiţei. Era locul în care veneam des de când Micuţa Leoaică lucra
la crescătoria broaştelor-bou. M-am aşezat lângă fereastră. Nu prea erau
muşterii, masa asta devenise practic a mea. Chelnerul, un grăsan scund, a
venit să mă ia în primire.
Domnule, de fiecare dată când mă aşez la această masă, când văd scaunul
din faţă gol, încep să visez că într-o bună zi o să fiţi acolo, aşezat în faţa
mea, şi o să vorbiţi cu mine despre piesa asta de teatru, a cărei naştere e atât
de grea. Faţa unsuroasă a chelnerului e numai surâs şi bunăvoinţă, dar simt
mereu ceva ciudat sub acest surâs. Poate e chiar expresia lui Sancho Panza
al lui Cervantes, are ceva din şmecheria lui răutăcioasă, e expresia unui mic
prefăcut, care-şi bate joc de ceilalţi, dar e şi el, în schimb, ţinta batjocurii,
despre care nu ştii să optezi dacă e plăcut sau detestabil. Masa e făcută din
lemn gros de tei fără niciun pic de făţuială. Pe ea, vinele lemnului se văd
distinct, sunt şi urme de la arsurile lăsate de ţigară. Scriu des la masa asta.
Poate mai apoi, când piesa mea o să se bucure de succes, o sa devină piesă
de muzeu. Și atunci, ca sa bei ceva stând la ea, va trebui să plăteşti în plus,
iar dacă sunt şi eu acolo, preţul va fi fabulos. Scuzaţi, scriitorilor le place
întotdeauna să se impulsioneze cu împăunări şi iluzii de acest fel…
— Domnule, mi se adresează chelnerul ca părând că se înclină, dar de fapt
fără să se îndoaie de spate.
Continuă:
— Bună ziua, fiţi bine-venit, prezenţa dumneavoastră ne onorează,
devotatul dumneavoastră slujitor are onoarea să vă servească.
Spunând acestea, îmi întinde un meniu redactat în mai multe limbi.
— Mulţumesc, îi spun, ca de obicei: o salată Margarita, friptură de vită
înăbuşită cu sos de soia, reţeta văduvei Antonia, şi o bere, brună Unchiul
Malix.
Plecă legănându-şi fundul ca un răţoi. Stăteam şi aşteptam să vină
mâncărurile comandate, privind decoraţiunea încăperii, obiectele şi
tablourile: pe perete erau agăţate o armură şi o lance, în întregime atinse de
rugină, nişte mănuşi rupte purtate la duelul contra unui rival, certificate şi
decoraţii, embleme ilustre ale faptelor de arme şi ale strălucitelor aventuri
nepieritoare, era acolo şi un cap de cerb care părea viu, doi fazani împăiaţi,
cu penetul strălucitor şi câteva fotografii îngălbenite de tot.
Deşi nu era decât o imitaţie artificială a gustului occidental dasic,
combinaţia era atractivă. În dreapta uşii era o statuie de bronz care
reprezenta în mărime naturală o tânără ai cărei sâni căpătaseră un luciu
auriu de la atâtea atingeri. Căci observasem atent, domnule, cum cei care
intrau, fie bărbaţi, fie femei, atingeau când treceau sânii statuii. Piaţa din
faţa templului zeiţei era mereu plină de forfotă, strigătele lui Wang-Ficat
care-şi chema cumpărătorii erau la fel de pline de viaţă şi de haz. Nu cu
mult înainte lansase pe piaţă o serie de licorni aducători de moştenitori, ca o
reînvierea a tradiţiei, cum spunea el, dar care în realitate nu erau decât un
soi de invenţie a câtorva lucrători de la Palatul Culturii. Cu toate că nu se
încadrau în nicio categorie, nu erau nici chinezeşti, nici occidentale,
produsele astea dăduseră o slujbă mai multor zeci de persoane, deci era
vorba de un lucru bun. Şi de fapt, domnule, aşa cum aţi spus-o chiar
dumneavoastră, tradiţia e înţeleasa ca avangarda anei moderne. Am văzut la
televizor multe programe pe tema asta: e un soi de un amestec dintre
tradiţie, modernitate, călătorii şi culturi, arată o fierbere, o adevărată
fuziune, într-o bucurie molipsitoare, într-o armonie creatoare de bogăţie.
Aşa cum vă temeaţi, în anumite locuri de pe glob, exploziile armelor mai
cutremură cerul, cadavrele împânzesc câmpiile, în timp ce în alte locuri
domneşte cântecul, dansul, şi traiul în huzur. Aceasta-i lumea cea mare în
care locuim cu toţi. Dac-o fi existând de-adevăratelea un uriaş, în
comparaţie cu globul pământesc, trupul lui ar trebuie să fie cam cum e
corpul omenesc faţă de o minge de fotbal. Uriaşul ar sta şi ar privi cum
pământul se tot roteşte în jurul lui, ba în pace, ba în război, de la ghiftuială
la foamete, pe rând, victimă a secetelor sau a inundaţiilor… mă întreb ce-ar
gândi el despre toate astea. Scuzaţi-mă domnule, iar mă îndepărtez.
Imitaţia lui Sancho mi-aduce un pahar de apă de la gheaţă şi o farfurioară
cu pâine, o bucăţică de unt şi un amestec făcut cu ulei de măsline şi sos de
soia cu usturoi. Aici pâinea e coaptă cum trebuie, aşa spun la unison toţi cei
care au mâncat pâine din Occident. Înmoi pâinea în amestecul ăsta şi e un
deliciu, să nu mai vorbim de felurile care urmează şi de supă, totul e
excelent. Domnule, trebuie neapărat să veniţi să mâncaţi aici, vă garantez că
o să vă placă în mod sigur ceea ce se serveşte. Are, de altfel, restaurantul
ăsta o tradiţie care e mai mult de atât, e chiar o regulă: înainte de închidere,
în fiecare seară, toată pâinea coaptă în ziua aceea, lungă, rotundă, neagră
sau albă, mai butucănoasă sau mai delicată, e lăsată într-un coşuleţ din
răchită pus pe masa de la intrare, pentru clienţii care vor s-o ia după poftă.
Deşi nu scrie nicăieri ce cantitate poate lua, fiecare persoană nu alege decât
una lungă sau pătrată, mai pufoasă sau mai crocantă, pe care o duce la
subsuoară sau la piept. Să adulmeci aici mirosul bun al pâinii din grâu, al
seminţelor de in, al migdalelor, al drojdiei. Să mergi în noapte agale, prin
piaţa din faţa templului zeiţei, cu o pâine proaspătă în braţe, domnule, de
fiecare dată când o fac, simt cum mă copleşeşte emoţia. Sunt, desigur,
conştient că ăsta-i un lux, ştiu limpede că sunt atâţia oameni pe lume care n-
au ce pune pe masă şi cu ce să se îmbrace, şi atâţia alţii care se luptă cu
moartea.
Salata Margarita din lăptuci, roşii şi andive este delicioasă. Cine i-o fi dat
salatei ăsteia un nume care te face să visezi la Europa? Bineînţeles, Li-
Mână, colegul nostru din şcoala primară, fiul învăţătoarei mele, care mi-a
deschis atâtea orizonturi. Aşa cum v-am mai spus într-o scrisoare de mai
înainte, Li-Mână este cel mai înzestrat dintre colegi, el e cel care în mod
normal ar fi trebuit să se dedice literaturii şi, totuşi, eu sunt până la urmă cel
care a facut-o. Studiase medicina şi devenise un doctor foarte bun, avea în
faţă un viitor strălucit. Dar uite că şi-a dat demisia şi s-a întors acasă ca să
deschidă acest restaurant pe jumătate chinezesc, pe jumătate occidental, sau
mai bine spus o îmbinare fericită a ambelor culturi. Dacă te uiţi la numele
restaurantului şi al felurilor de mâncare, ai putea să consideri că a fost
influenţat de literatură. Să deschizi un restaurant cu numele de Don Quijote
într-o zonă ca a noastră, a amestecului de cultură locală cu tot soiul de
influenţe, era un act donquijotesc. Acum că s-a mai îngrăşat, el, care la
început era mic de statură, pare şi mai mic raportat la greutatea pe care o
are. Deseori se aşază în celălalt colţ al sălii, cu faţa la mine, dar fără să ne
salutăm. Uneori însă, când aplecat pe masă îmi notez la nimereală
impresiile, rămâne aşezat într-o poziţie ciudată, dar relaxat, cu braţul stâng
atârnat de speteaza scaunului şi cu obrazul în mâna dreaptă, adăstând în
felul ăsta.
Sunt servit de Sancho cel fals care mi-aduce friptura de vită înăbuşită după
reţeta văduvei Antonia şi berea neagră Unchiul Malix. Iau o gură de bere, o
îmbucătură de carne, mestec tacticos, savurez îndelung şi-n acelaşi timp mă
uit pe geam la tot scenariul asta mitic care se petrece solemn ziua în amiaza
mare. Zgomotul asurzitor al tobelor deschide procesiunea, urmează
drapelele şi umbrelele, veşmintele irizate şi personajele insolite. Femeia
care stă pe licorn are faţa rotundă ca o lună, privirea ca stelele, iar în braţe
poartă un bebeluş rozaliu. De câte ori o văd pe zeiţa asta dătătoare de
urmaşi, sunt tentat s-o alătur imaginii mătuşii. Dar imaginea mătuşii în
carne şi oase, a mătuşii îmbrăcate într-o largă robă chinezească de culoare
neagră, cu părul ciufulit ca un cuib de pasăre, cu râsul ca un huhuit de
bufniţă, mătuşa cu privirea sa pierdută şi vorbind frenetic, imaginea asta,
spun, îmi ţâşneşte în minte şi-mi destramă visarea.
Convoiul înconjoară piaţa înainte de a se opri taman în mijloc, când se
desface în rânduri. Tobele încetează, un mandarin într-o robă roşie şi bonetă
înaltă, cu tabletele atârnate la brâu, amintind de eunucii pe care-i vezi în
piesele de teatru despre împărat, în mână cu un text budist, declamă cu voce
înaltă şi puternică: „Cerul preamărit şi Pământul stăpân a toate veghează la
53
creşterea celor cinci cereale ; soarele şi luna împreună cu stelele călăuzesc
oamenii, la porunca împăratului de Jad, înălţimea sa Zeiţa dătătoare de fii,
cu un prunc frumos în braţe, se pogoară în Dongbei şi-i cheamă anume pe
acest om virtuos şi pe această femeie plină de credinţă, soţii Wang Liang, să
vină să primească pruncul”. Cei care interpretau cuplul soţilor nu soseau
niciodată la timp ca să preia copilul, bebeluşul de argilă este luat de femeile
care nu puteau avea copii din piaţă.
Domnule, deşi încerc cu toate mijloacele să mă îmbărbătez, în adâncul meu
rămân un biet om, fricos ca un şoarece şi copleşit de necazuri. Cu toate că
acum sunt conştient de faptul că în uterul unei tinere numite Chen-
Sprânceană creşte copilul meu, un puternic sentiment de vinovăţie mă ţine
legat ca o frânghie. Chen-Sprânceană este fiica colegului meu Chen-Nas şi
a fost crescută la început de mătuşa mea şi de Micuţa Leoaică: pe vremea
aceea o hrănisem cu propria mână cu lapte praf. Era mai mică şi decât fiica
mea, şi dacă vreodată Chen-Nas, Li-Mână sau Wang-Ficat, prietenii mei de-
odinioară, ajung să afle adevărul, mă tem că nici îmbrăcat într-o piele de
câine n-aş avea curajul să mă arăt în faţa lor.
Mi-am adus aminte de împrejurările în care, după ce ne întorseserăm acasă,
mă întâlnisem de două ori cu Chen-Nas.
Prima dată fusese la sfârşitul anului trecut, într-o seară cu ninsoare. Pe
atunci, Micuţa Leoaică nu lucra încă la crescătoria de broaşte-bou şi
înaintam încet prin ninsoare, admirând fulgii care dănţuiau în lumina aurită
de licăririle lampioanelor din piaţă. În depanare răsunau des petardele, se
simţea tot mai tare sosirea noului an. Fiica mea care se afla în Spania m-a
sunat să-mi spună că se găsea împreună cu soţul în patria lui Cervantes şi se
plimbau în oraşul lui natal. De mână cu Micuţa Leoaică tocmai intram în
restaurantul Don Quijote. I-am dezvăluit fiicei mele coincidenţa asta şi râsul
său limpede s-a auzit în telefon.
— Lumea e aşa mică, tată.
Cultura e foarte mare, domnule.
Pe atunci, nu ştiam că patronul restaurantului era Li-Mână, dar aveam
sentimentul că trebuie să fie un personaj deosebit. Nici nu intrasem bine şi
ambianţa dinăuntru ne-a fermecat. Mie mi-au plăcut mult mesele şi
scaunele rustice, dacă ar fi avut feţe de mese albe, bine întinse, ar fi avut,
fireşte, un aer occidental, dar cred că e foarte bună aici explicaţia pe care
mi-a dat-o ulterior Li-Mână. Se documentase că pe vremea lui Don Quijote,
în hanurile de la ţară din Spania, nu foloseau feţe de mese. Adăugase, pe un
ton ca acel al ghicitorilor, că lipsa feţelor de masă se leagă de faptul că, în
acel timp, femeile din Europa nu purtau sutiene.
Domnule, am să fiu sincer, când am intrat în restaurant şi am văzut sânii
tinerei femei din bronz strălucind cu o lumină aurie, gata să fie atinşi, atunci
mâna mea fără să vrea s-a îndreptat către ei. Probabil că se ascunde în mine
ceva rău, dar cel puţin, e clar. Micuţa Leoaică m-a pus la punct cu un „Hei,
mâna!“.
— Ce mâna, e artă aici.
Mi-a replicat sever:
— Multe puşlamale civilizate se justifică aşa.
Sancho cel fals ne-a întâmpinat surâzător, a părut că se înclină adânc, dar de
fapt trupul nu i s-a clintit, apoi ne-a spus:
— Fiţi bine-veniţi, doamnă şi domnule, ne faceţi o onoare vizitându-ne.
Ne-a luat paltoanele, fularele şi căciulile şi ne-a condus la o masă din
mijlocul sălii. Pe ea era o cupă rotundă de sticlă, plină cu apă, pe care
pluteau lumânări albe. Nu ne prea convenea, aşa că am ales o masă aproape
de fereastră. Aici era un loc bun, puteam să admirăm prin fereastră dansul
ninsorii proiectat în lumini şi, în plus, să cuprindem cu privirea întreg
restaurantul. Am zărit astfel într-un cotlon, în fundul sălii, la masa care
după aceea urma să devină masa mea, un bărbat acoperit de nori de fum.
L-am recunoscut după mâna dreaptă căreia îi lipsea inelarul. L-am
recunoscut după nasul mare şi roşu. Chen-Nas, acest bărbat strălucitor
odinioară, foarte impunător, era acum pleşuv şi cu părul lăsat liber la spate,
o pieptănătură apropiată de cea a lui Cervantes. Slăbise la faţă, avea obrajii
căzuţi, ca şi cum şi-ar fi pierdut dinţii. Nasul îi ieşea astfel şi mai tare în
evidenţă. Cu trei degete de la mâna dreaptă ţinea un chiştoc de ţigară
aproape terminat şi înfipt în colţul gurii şi din care trăgea încă. Un miros
ciudat, de la filtrul chiştocului stins, se răspândea dinspre el. Fumul îi ieşea
prin nările largi. Privea pierdut ca un om deprimat. Nu prea îndrăzneam să-l
privesc, şi totuşi nu m-am putut opri. Gândul mi-a fugit la statuia lui
Cervantes pe care o văzusem în campusul Universităţii din Beijing şi am
înţeles de ce Chen-Nas stătea aşezat aici. Felul ciudat în care era îmbrăcat
se datora unei tunici lungi şi unei veste, precum şi coleretei din bumbac alb
plisat, de la gât. Îi mai trebuie o sabie la şold, pe care chiar am zărit-o
sprijinită în colţul peretelui, şi am văzut că avea într-adevăr şi mănuşi de
fier, platoşă şi lance, şi acestea puse tot acolo. Îmi ziceam că ar fi trebuit să
aibă la picioare un câine slab şi murdar şi într-adevăr, avea unul, murdar dar
nu chiar aşa de costeliv. Se spune că nici Cervantes nu avea un deget la
mâna dreaptă. Dar scriitorul nu purta nici scut nici lance, deci colegul meu
de clasă trebuia să fie Don Quijote, cu toate că chipul lui era cel al lui
Cervantes. La urma urmei nimeni nu l-a văzut pe Cervantes în carne şi oase,
cu atât mai puţin pe Don Quijote, care nici n-a existat. Atunci Chen-Nas pe
care din cele două personaje îl juca, asta-i o întrebare la care îl las pe fiecare
să răspundă. Eu, unul, simţeam o tristeţe adâncă la vederea halului în care
era acum vechiul meu prieten.
Mai demult îmi ajunsese la urechi povestea despre soarta tragică a fiicelor
lui, Chen-Urechiuşă şi Chen-Sprânceană, atât de drăguţe. Fuseseră cele mai
frumoase flori ale comunei Dongbei. Originile lui Chen-Nas nu-s prea
limpezi, dar sângele străin moştenit de ele le împiedicase feţele să fie prea
teşite şi prea pline, nu erau deloc conforme cu frumuseţea feminină descrisă
în poemele şi în romanele chinezeşti clasice. Ieşeau în evidenţă cum ies
cămilele într-o turmă de oiţe şi păunii printre găini. Dacă s-ar fi născut într-
o familie bogată, sau într-o ţară bogată, sau dacă, deşi născute într-o familie
săracă, într-un cătun amărât, prin cine ştie ce coincidenţă fericită ar fi putut
întâlni un om de seamă, atunci mai mult ca sigur i-ar fi uimit pe toţi şi ar fi
urcat pas cu pas tot mai sus. Cele două surori se duseseră amândouă după
lucru în sud, poate şi cu gândul ăsta. Am auzit că fabrica de jucării în care
se angajaseră era condusă de un străin, dar era greu de spus dacă era cu
adevărat aşa. Cele două surori drăguţe şi inteligente, în lumea aceea în care
domnea luxul şi desfrâul, ar fi putut să câştige uşor bani şi să se bucure de
viaţă, dacă se prostituau. Dar ele au trudit din greu într-un atelier, îndurând
toate greutăţile unei astfel de munci, exploatarea aceea la sânge, şi până la
urmă, într-un incendiu cumplit care a cutremurat întreaga Chină, una s-a
prefăcut în cenuşă iar cealaltă a rămas desfigurată. Cea mică scăpase din
incendiu, pentru că sora mare o acoperise cu trupul ei. Câtă durere! Câtă
tristeţe! Asta arăta că nu se întinaseră, că rămăseseră copii buni şi-şi
păstraseră sufletul curat.
Scuzaţi-mă, domnule, iar m-am lăsat copleşit de emoţie.
Viaţa lui Chen-Nas este cu adevărat o tragedie fără seamăn. Îmi pare că
felul în care joacă el aici în restaurant personajul unui scriitor celebru de
odinioară sau pe cel al unui personaj imaginar este aidoma celui al piticului
de la uşa clubului Paradis din Beijing sau al uriaşului de la poarta băilor
Grotei Perdelei de Apă de la Guangzhou. Fiecare din ei se prostituează într-
un fel, unul îşi vinde piticenia, altul gigantismul, iar prietenul meu, nasul lui
mare. Îi pune olaltă o aceeaşi condiţie tragică.
Domnule, în seara aceea îl recunoscusem pe Chen-Nas din prima ochire.
Trecuseră douăzeci de ani de când nu-l mai văzusem, dar l-aş fi recunoscut
şi dacă ar fi trecut un secol şi dacă întâlnirea s-ar fi întâmplat într-o altă ţară.
M-am gândit că atunci când l-am recunoscut, şi el ne-a recunoscut. Unor
prieteni din copilărie le ajunge să asculte un suspin, un strănut îi poate
încredinţa, nu e nevoie să se privească de-a dreptul.
Oare-ar trebui să mă duc şi să-i atrag atenţia sau chiar să-l invit direct la
masa noastră? Şovăiam şi eu, şi Micuţa Leoaică. Văzându-l aşa de desprins
de toate, cu privirea fixată spre capul de cerb agăţat pe perete, ştiam că şi el
era în aşteptare. Întreaga scenă care se desfaşurase în seara aceea a
despărţirii de Zeul Vetrei, când venise cu Chen-Urechiuşă ca s-o ceară pe
Chen-Sprânceană, mi se derula în minte. Pe atunci era înalt, era îmbrăcat cu
o vestă din piele de porc scorţoasă, şi înşfacase piuliţa de usturoi ca s-o
arunce în cazanul cu colţunaşi, respirând ca o fiară, arătându-se violent,
scos din minţi ca un urs uriaş înfuriat. Nu-l mai văzusem niciodată după
aceea. Îmi spuneam că şi el îşi aminteşte acum trecutul şi că e pradă trăirilor
de tot felul. De fapt noi nu-i purtasem niciodată pică, eram plini de milă
pentru cât era de încercat de soartă, şi dacă acum nu putusem să ne ducem
imediat la el şi să ne recunoaştem, era pentru că nu ştiam deocamdată ce
atitudine să adoptăm, căci fără îndoială, aşa cum se spunea pe aici, noi
duceam trai pe mălai, ceea ce nu se putea deloc spune despre el. Şi cum să
se poarte unul care-o duce bine cu un prieten care nu o duce aşa, apoi îţi
trebuie multă pricepere pentru aşa ceva.
Domnule, eu, unul, mă dau în vânt după fumat, ştiu că viciul ăsta este cât de
cât sancţionat în Europa sau în America, ca şi în ţara dumneavoastră de
altfel. Acolo peste tot li se atrage atenţia fumătorilor asupra grosolăniei şi
lipsei de respect faţă de ceilalţi. Dar la noi nu există limitări la dreptul de a
fuma. Mi-am scos pachetul de ţigări, am luat o ţigară şi am aprins-o. Îmi
place mirosul fin de salpetru şi de sulf care se împrăştie când aprinzi
chibritul. Domnule, fumam în acea zi un renumit şi foarte scump tutun din
zonă, marca Pavilionul de Aur. Se spune că un pachet din ăsta costă două
sute de yuani, adică zece yuani ţigara. Un jin de grâu se vinde cu opt jiao,
deci pentru o ţigară din asta îţi trebuie 12 jin de grâu. Kilogramul de grâu se
vinde cu 1,6 yuani, deci pentru o ţigară din astea îţi trebuie vreo 12
kilograme şi jumătate de grâu. Din grâul ăsta se pot face cincisprezece jin
de pâine, ceea ce satură un om pe zece zile pe puţin, iar o ţigară de asta se
dă gata din câteva fumuri. Dependenţa de tutunul ăsta e costisitoare râu, mă
duce cu gândul la Templul Pavilionului de Aur din Kyoto. Nu ştiu dacă cel
ce a dat marca tutunului ăstuia s-a inspirat de acolo. Ştiu însă că lui tata îi
face rău când mă vede că fumez marca asta, dar se mulţumeşte doar să
spună: „Nu-i bine!“ M-am grăbit să-i explic că nu le-am cumpărat, că le-am
primit cadou, dar degeaba. Mi-a spus sec: „E şi mai rău!” Îmi pare cu-
adevărat rău că i-am spus tatii preţul pachetului, e un semn al
superficialităţii şi vanităţii mele. De fapt, nu sunt mai altfel decât parveniţii
care se fălesc cu mărcile firmelor şi se împăunează cu nevestele lor noi.
Dar, dacă aş fi aruncat ţigări atât de scumpe, n-ar fi fost o crimă şi mai
mare? În ţigările astea e impregnată o aromă deosebită, care, atunci când le
aprinzi, pur şi simplu te îmbată.
Am observat că Chen-Nas începea să nu mai stea aşa neclintit, s-a pus pe
strănutat de câteva ori în şir, în acelaşi timp privirea i se muta încet dinspre
capul de cerb înspre noi, şi în privirea pe care ne-a aruncat-o am citit mai
întâi şovăiala, stânjeneala, apoi o sete, o speranţă, şi chiar puţină răutate, o
sumedenie de trăiri care se transmiteau prin ochi asupra noastră.
Şi, domnule, omul ăsta s-a ridicat până la urmă, trăgându-şi sabia ca pe un
baston, şi a pornit-o spre noi şontâc, şontâc. Sala nu era îndeajuns de
luminată, dar era totuşi destul cât să-i desluşesc chipul. Configuraţia
trăsăturilor şi muşchii feţei se îmbinau într-o expresie complicată, de
netradus în cuvinte. Mi-era greu în clipa aceea să hotărăsc dacă privirea
rămânea pironită asupra mea, sau pe fumul care-mi ieşea din gură. M-am
ridicat în grabă şi scaunul meu a făcut un zgomot puternic când l-am tras în
spate. Micuţa Leoaică s-a ridicat şi ea de pe scaun.
Rămăsese în picioare în faţa noastră şi m-am năpustit să-i întind mâna,
făcând pe surprinsul şi bucurosul că tocmai l-am descoperit: „Chen-Nas…“
El n-a luat imediat act de încercarea asta de conversaţie, nu mi-a întins nici
mâna, a păstrat doar o distanţă plină de respect, s-a înclinat adânc în faţa
noastră, apoi sprijinit cu amândouă mâinile în sabia cu pete de rugină, a
spus ca un actor adevărat:
— Nobilă doamnă, nobile domn, sunt cavalerul Don Quijote venit de la
Mancha din Spania, permiteţi să vă prezint omagiile mele, umila mea
persoană e gata să vă servească din toată inima.
— Lasă teatrul, Chen-Nas, i-am spus, de-a ce te joci? Sunt Wan-Picior, şi
ea, Micuţa Leoaică…
267
— Nobilă doamnă, nobile domn, pentru un cavaler plin de credinţă nu e
misiune mai sfântă decât să apere pacea şi să facă prin tăişul săbiei sale să
domnească dreptatea…
— Bătrâne, încetează să-ţi joci rolul.
— Dar nu e oare lumea o scenă imensă unde se joacă zi de zi aceeaşi piesă,
doamnă, domnule, dacă aţi putea să mă cinstiţi cu o ţigară, v-aş putea face
cu plăcere o grozavă demonstraţie de arta sabiei…
M-am repezit să-i întind ţigara cerută şi, grijuliu, să-l ajut s-o aprindă. A
tras în piept adânc un fum şi capătul ţigării a strălucit orbitor şi s-a aprins
repede. Şi-a mijit ochii, ridurile de pe faţă i s-au strâns, apoi treptat s-a mai
destins şi a scos din nările largi două jeturi de fum. Eram surprins şi mişcat
să văd cum o ţigară putea să-l destindă şi să-l facă fericit. Eu însumi fumez
de mult timp, dar fumatul nu s-a transformat într-un drog, aşa că n-aveam
cum să mă pun în locul lui şi să descopăr ceea ce simţea. A mai tras adânc
încă un fum, până ce partea cu tutun aproape s-a consumat. Cei care fac
ţigările astea preţioase folosesc vicleşuguri şi le pun filtre lungi, ceea ce
scade cantitatea de tutun, aducând totodată şi o anumită consolare bogaţilor
fumători care se tem de moarte, dar nici nu se pot lăsa de fumat. Din trei
fumuri îşi topise ţigara până la filtru. I-am întins tot pachetul şi gata. A
privit temător în jur, mi l-a smuls brusc din mână şi l-a vărsat în mânecă. Şi-
a lăsat baltă promisiunea de a ne face o grozavă demonstraţie a artei săbiei;
târându-şi arma și trăgându-şi piciorul, s-a îndreptat fugind spre uşa de la
intrare. În prag, a înşfăcat din mers o pâine franţuzească din coş.
— Don Quijote! Iar ai luat ceva de la clienţi! a spus falsul Sancho, aducând
două pahare cu bere neagră cu gulerul de spumă revărsat. Venea spre noi,
dar vocea îl urmărea pe Chen-Nas.
Prin fereastră, l-am văzut, nefericitul, târându-şi sabia şi piciorul beteag, i-
am văzut şi umbra lungă şi şovăitoare, cum traversau piaţa şi se topeau în
întuneric. Era urmat îndeaproape de câinele care părea destul de în putere.
Omul părea cu adevărat jalnic, dar câinele, în schimb, era mai degrabă
ţanţoş.
— Individul ăsta este insuportabil, ne-a spus falsul Sancho, scuzându-se,
dar şi dându-se mare, face mereu pe furiş lucruri care ne ruşinează. În
numele patronului, vă prezentăm scuzele noastre, doamnă şi domnule, dar
îndrăznesc să cred că pomana cu câteva ţigări şi câţiva bănuţi făcută unui
cavaler căzut în sărăcie nu v-a deranjat prea mult.
— O, nu ştiu ce vrei să spui…
Îmi venea greu să răspund la întrebarea pusă în acest mod de servitorul
grăsan, la urma urmei nici nu turnam un film, nici nu jucam într-o piesă, la
ce bun folosise tonul acela atât de afectat? Am continuat:
— E angajatul vostru?
— Domnule, mi-a răspuns chelnerul, am să vă spun sincer ce este. Când s-a
deschis restaurantul, patronului i-a fost milă de el, şi i-a aranjat ţinuta asta,
cerându-ne, şi lui, şi mie, să stăm la intrare pentru a atrage clienţii. Dar unul
ca el are multe metehne, e şi beţiv, şi fumător înrăit, şi când începe să bea şi
să fumeze e incapabil să mai facă şi altceva. Mai e şi câinele ăla râios care-l
însoţeşte ca o umbră. Nici curăţenia nu-i dă prea multă bătaie de cap. Eu, de
exemplu, nu preget să mă spăl de două ori pe zi, căci chiar dacă nu arătăm
cine ştie ce, felul în care mirosim trebuie să fie plăcut. Asta e parte din
deontologia unui chelner de restaurant de lux. Pe când individul ăsta nu se
spală, fără să ţinem cont de dăţile când îl udă ploaia, nu-l vede apa, şi
mirosul împrăştiat de corpul lui deranjează clienţii. Dacă eram eu patronul,
pe un derbedeu ca ăsta l-aş fi dat afară în şuturi, dar patronul nostru e bun
ca pâinea caldă, i-a oferit de nenumărate ori o şansă, în speranţa că se va
schimba. Dar, fireşte, un asemenea om nu se schimbă, cum nu-şi schimbă
lupul năravul. Patronul i-a dat bani sperând că n-o să se mai întoarcă, dar el,
odată banii fituiţi, hop înapoi. În locul patronului aş fi chemat poliţia de
mult, dar şeful e bun la inimă, îl tolerează, chiar dacă afacerea are de
suferit. Grăsunul a coborât vocea: Am auzit vorbindu-se că ar fi fost coleg
de clasă cu patronul, dar, chiar de-ar fi aşa, nu e deloc nevoie să fie atât de
îngăduitor cu el. În sfârşit, un client s-a plâns de putoarea răspândită de
corpul lui Don Quijote şi de puricii de la câinele râios. Şeful nostru a pus pe
cineva să-l ducă cu forţa la baia publică, cu câine cu tot, ca să-i spele ca
lumea… Şi astfel a devenit o regulă, în fiecare lună e forţat aşa. Iar
individul nu numai că nu-i este îndatorat, dar de fiecare dată nu mai
conteneşte cu înjurăturile. Cât e îmbăiat, să vezi ce e la gura lui: „Li-Mână,
ticălos ce eşti, îmi distrugi demnitatea mea de cavaler! “
Domnule, în acea seară după cină, Micuţa Leoaică şi cu mine o luaserăm pe
mal spre noua noastră locuinţă, cu sufletul zbuciumat. Regăsirea asta cu
Chen-Nas ne lăsase pradă a mii de sentimente. Nu ne convenea deloc să ne
cufundăm într-un trecut dureros. În cele câteva zeci de ani care trecuseră,
peisajul se schimbase total, o sumedenie de lucruri pe care nici măcar nu ni
le imaginam altădată, nici măcar în vis, acum se arătau adevărate, altele
care pe vremuri erau crime grave care-ar fi putut costa chiar viaţa,
deveniseră subiect de glumă… fără să ne spunem niciun cuvânt, gândurile o
luaseră se pare pe acelaşi drum.
Domnule, a doua oară când l-am întâlnit a fost la spitalul zonei de
dezvoltare economică. Li-Mână şi Wang-Ficat ne însoţiseră. Chen-Nas
fusese dat peste cap şi rănit de o maşină a postului de poliţie de la Biroul
Municipal de Securitate Publică. După cum spunea poliţistul care
condusese maşina – şi martorii oculari de pe marginea şoselei depuseseră
mărturie în favoarea poliţiştilor – maşina rula normal pe şosea, când Chen-
Nas se repezise brusc în faţa lor, părăsind locul pietonal. Fusese căutată
moartea cu tot dinadinsul. Câinele se luase după el. Chen-Nas fusese
proiectat în tufişuri, dar câinele fusese strivit. Chen-Nas îşi zdrobise oasele
de la ambele picioare, era lovit şi la braţe, şi la şale, dar viaţa nu-i era în
pericol. Câinele în schimb, îşi împrăştiase creierul şi maţele pe şosea,
murise pentru stăpânul lui.
Vestea despre accidentul lui Chen-Nas ne fusese dată de Li-Mână. Acesta
spunea că poliţiştii într-adevăr nu aveau nicio vină, dar că, ţinând cont de
situaţia accidentului şi de faptul că acesta pusese pe cineva să intervină,
Biroul de Securitate Publică acceptase să-i dea o sumă de zece mii de yuani.
După gravitatea rănilor, suma asta nu era de ajuns nicidecum. Am înţeles ca
Li-Mână ne adunase pe vechii colegi pentru vizita asta la spital cu scopul
principal de a aduna fondul necesar pentru plata cheltuielilor pentru
îngrijirile medicale.
Se afla într-un salon mare de douăsprezece paturi, al lui aşezat lângă
fereastră, cu numărul nouă. Eram la începutul lunii mai şi în faţa ferestrei, o
magnolie era în plină floare şi împrăştia un parfum generos. Cu toate că
erau multe paturi, salonul era curat. Chiar dacă condiţiile spitalului ăstuia
nu se puteau măsura cu cele ale marilor spitale din Beijing sau Shanghai,
dacă le comparai cu centrele de sănătate ale comunelor populare de acum
douăzeci de ani, constatai un mare progres. Domnule, pe vremea aceea, mă
dusesem cu mama care se internase pentru o săptămână la spitalul comunei
populare. Paturile erau acolo pline de purici, pereţii plini de pete de la
muştele care roiau în adevăraţi nori. Numai cât mi-amintesc, mă cuprinde
tremurul fără să-mi fie frig. Chen-Nas avea picioarele în ghips, la fel şi
braţul drept, şi cum stătea lungit pe spate, putea mişca numai braţul stâng.
Când ne-a văzut, a întors capul într-o parte.
Wang-Ficat a încercat să dreagă situaţia asta neplăcută, luându-l la rost, aşa,
în glumă.
— Hei, nobile cavaler, cum te-ai aranjat în halul ăsta? Te-ai bătut contra
morilor de vânt sau într-un duel cu un rival?
Li-Mână l-a luat la rândul lui în primire:
— Dacă nu mal aveai chef să trăieşti, trebuia să-mi spui, n-aveai nevoie să
te arunci aşa în faţa unei maşini de poliţie.
— Ştie să se prefacă perfect, ştie să facă pe cavalerul şi nu ne vorbeşte, a
spus Micuţa Leoaică, Li-Mână trebuie tras la răspundere, el te-a făcut să te
ţicneşti aşa.
Li-Mână a adăugat:
— El ţicnit, nici vorbă! E regele prefăcătoriei!
Chen-Nas a izbucnit dintr-odată în hohote de plâns, capul, întors într-o
parte, s-a lăsat şi mai jos, umerii i se scuturau de plâns, mâna stângă,
singura mobilă, zgâria peretele.
O infirmieră costelivă a intrat cu paşi repezi, ne-a făcut să ne dăm în lături
cu privirea ei îngheţată, apoi a bătut în tăblia de fier a patului şi a spus cu
asprime:
— Numărul nouă, încetează scandalul!
El s-a oprit imediat din plâns, capul întors într-o parte a revenit la loc,
privirea tulbure s-a oprit pe noi.
Infirmiera cea costelivă a arătat cu degetul buchetele de flori pe care le
puseserăm pe noptieră, şi-a încreţit nasul de silă şi a declarat pe un ton fără
drept de apel:
— Regulamentul spitalului nu dă voie să se aducă flori în camerele
bolnavilor.
Nemulţumită, Micuţa Leoaică a întrebat:
— Ce mai e şi cu regulamentul ăsta? Nici măcar în marile spitale din
Beijing nu e o asemenea interdicţie.
Costeliva nu îndrăznea să se ia în beţe cu Micuţa Leoaică, aşa că i s-a
adresat lui Chen-Nas:
— Cere-i cât mai repede familiei tale să vină să achite nota, e ultima zi.
Am spus furios:
— Ce purtare-i asta?
Infirmiera a răspuns bosumflată:
— Aşa-i datoria!
— Da’ omenia unde-i în toate astea? a întrebat Wang-Ficat.
Infirmiera a răspuns:
— Eu nu fac decât să repet ce mi s-a spus, dacă aveţi omenie, n-aveţi decât
să-l ajutaţi să plătească îngrijirile medicale, cred că directorul spitalului o să
vă răsplătească pe fiecare cu o medalie, pe care să scrie: „model de
omenie“.
Wang-Ficat voia să se ducă la ea, dar Li-Mână l-a oprit.
Infirmiera a plecat supărată.
Ne uitam unul la altul, tot socotindu-ne fiecare în sinea lui. Chen-Nas era
rănit rău, probabil că suma de plătit era de speriat.
— De ce m-aţi adus aici? ne întrebă Chen-Nas cu obidă, dacă vreau să mor,
nu mă priveşte decât pe mine, ce vă amestecaţi voi, la naiba! Dacă nu mă
aduceaţi aici, eram mort de mult, în loc să zac aici, viu şi să îndur toate cele.
— Nu noi te-am salvat, spuse Wang-Ficat, poliţistul care te-a lovit a dat
telefon la ambulanţă.
— Dacă nu voi m-aţi adus aici, reluă el cu amărăciune, ce căutaţi aici? Să
vă arătaţi mila, să-mi plângeţi nenorocirea? N-am nevoie de toate astea.
Plecaţi, valea şi luaţi cu voi şi florile date cu otravă, parfumul lor mă face să
mă doară capul. Vă gândiţi să mă ajutaţi să plătesc îngrijirile? E total fără
rost. Sunt un nobil cavaler, regele îmi este prieten apropiat, regina este
amanta mea, cheltuielile astea pentru îngrijiri o să fie plătite de trezoreria
Coroanei. Şi, chiar dacă regele şi regina nu-mi achită nota, n-am nevoie de
pomana voastră. Fiicele mele, amândouă mai frumoase decât nişte
nemuritoare, sunt hărăzite unui noroc mai mare decât Marea Galbenă, dacă
n-o să fie regine, o să fie cel puţin prinţese, şi banii care o să li se scurgă
printre degete o să ajungă să cumpere spitalul ăsta.
Domnule, fireşte că înţelegeam de ce spunea Chen-Nas aiurelile astea.
Simula nebunia, o simula doar, căci mintea îi era limpede precum cristalul.
Dar să faci aşa pe nebunul dă obişnuinţă, şi după mai multă vreme eşti
cuprins de delir. Cât despre noi, dacă-l ascultaserăm pe Li-Mână şi
veniserăm în vizită la spital, nu era de neînţeles. Nu era greu să-i aducem
flori, să-l liniştim cu vorbe bune sau chiar să dăm câteva sute de yuani, dar
să ni se ceară să luăm asupră-ne cheltuielile enorme ale spitalizării, era
totuşi prea… la urma urmei, Chen-Nas nu era niciun fel de rudă cu noi, ar fi
avut chiar propria situaţie, dacă ar fi fost normal… Pe scurt, domnule, chiar
dacă nu ne lipsea simţul dreptăţii, nici compasiunea, eram şi noi oameni ca
toţi oamenii, nu ajunsesem la gradul de omenie superioară ca să dăm
dovadă de generozitate pentru un descreierat cum nu mai era altul. Aşa că
vorbele aiurite spuse de Chen-Nas ne-au oferit prilejul de a scăpa de
obligaţie.
Ne-am uitat la Li-Mână care ne adunase aici şi care acum spuse
scărpinându-se în cap:
— Frate, stai liniştit şi fă-te bine, dacă te-a lovit o maşină de poliţie, trebuie
să-şi ia asupră-le accidentul, iar dacă n-o fac, o să căutăm o soluţie…
— Valea, spuse Chen-Nas, dacă mâna mea ar putea să ridice lancea v-aş
altoi capetele voastre de prostănaci!
Trebuia să plecăm, acum ori niciodată. Am luat buchetele pe care fusese
pulverizat parfum de proastă calitate.
Pe când ieşeam, infirmiera costelivă a intrat împreună cu un bărbat în alb.
Ne-a explicat că este directorul adjunct al spitalului, responsabilul
serviciului financiar, căruia ne-a prezentat ca rude ale pacientului numărul
nouă. Acesta n-a luat-o pe ocolite, ci a scos nota de plată şi ne-a spus că
cheltuielile datorate ajutorului de urgenţă şi îngrijirile primite de Chen-Nas
la spital se ridicau cu totul la peste douăzeci de mii de yuani. A insistat de
mai multe ori asupra modului în care erau făcute calculele la preţul cel mai
convenabil şi că, dacă ar fi fost făcute în mod normal, preţul ar fi urcat mult
mai tare.
În timpul acesta, Chen-Nas, ieşit din fire, nu încetase să facă scandal:
— Căraţi-vă, cămătari nenorociţi, viermi îmbuibaţi din cadavre, eu nu vă
cunosc, niciun pic.
Dădea din mâna sănătoasă, lovea peretele, apoi pe pipăite, a ajuns cu ea la o
sticlă pusă pe noptieră, a aruncat-o în patul din faţă, unde a aterizat peste
bătrânul pus la perfuzie.
— Ştergeţi-o, spitalul ăsta a fost deschis de fiica mea, toţi sunteţi angajaţii
ei, doar o vorbă de-i spun şi s-a zis cu locul de unde vă câştigaţi pâinea…
Şi exact atunci, domnule, când hărmălaia era în toi, o femeie îmbrăcată în
rochie neagră, cu o voaletă neagră pe ochi, a intrat în salon, nu e nevoie să
vă spun, domnule, despre cine era vorba. Ei bine, da, era cea mai frumoasă
dintre fiicele lui Chen-Nas, Chen-Sprânceană, cea care scăpase din
incendiul de la fabrica de jucării şi rămăsese desfigurată.
A intrat ca plutind în salon, ai fi zis că e o fantomă. Rochia neagră şi
voaleta îi dădeau un aer misterios, dar aduceau şi ceva lugubru. Hărmălaia a
încetat imediat, ca atunci când scoţi o maşinărie din priză. Şi într-un fel şi
aerul înăbuşitor parcă s-a mai răcorit. În magnolia din faţa ferestrei, o
pasăre a început să cânte nespus de dulce.
Nu-i puteam zări faţa, nici cel mai mic petic de piele de pe corp. Puteam
doar să ne dăm seama că era înaltă şi zveltă, cu picioare lungi, un adevărat
corp de manechin. Ştiam bineînţeles că este Chen-Sprânceană. Micuţa
Leoaică şi cu mine revedeam în minte fetiţa în scutece de acum douăzeci de
ani. Ea ne-a făcut un semn din cap şi s-a adresat directorului adjunct:
— Sunt fiica lui şi îi plătesc datoriile.
Domnule, unul din prietenii mei este specialist la centrul de cercetare pentru
arsuri grave din Spitalul numărul 304 din Beijing. Mi-a explicat că pentru
arsurile grave suferinţele psihologice sunt poate şi mai de neîndurat decât
cele fizice. Păi când îşi văd pentru prima dată în oglindă faţa desfigurată,
încearcă o durere violentă şi o suferinţă de nedescris, şi asta e greu de
suportat. Le trebuie un curaj imens ca să continue să trăiască.
Domnule, omul este produsul mediului său, într-o împrejurare specială, un
laş poate deveni erou, un hoţ poate face fapte bune şi un zgârcit care nu se
îndură să dea un bănuţ să se transforme într-un om care dăruieşte celorlalţi.
Apariţia lui Chen-Sprânceană şi curajul de a lua asupră-şi datoriile tatălui
ne-au copleşit de ruşine şi ne-au insuflat sentimentul dreptăţii. Şi era, în
plus, şi dorinţa de a te arăta generos cu unul mai lipsit de mijloace decât
tine. Iniţiativa a fost tot a lui Li-Mână, apoi toţi ne-am alăturat şi i-am spus
lui Chen-Sprânceană:
— Sprânceană, fată curajoasă, o să achitam cu toţii datoria tatălui tău.
Chen-Sprânceană ne-a răspuns rece:
— Vă mulţumesc pentru bunele intenţii, dar avem deja prea multe datorii
faţă de altul şi n-o să avem cu ce le plăti.
Chen-Nas a răcnit:
— Cară-te, demon cu văl negru, îndrăzneşti să vii şi să te dai drept fiica
mea! Din cele două fiice ale mele, una e la studii în Spania şi se iubeşte cu
un prinţ, tocmai face anunţurile de nuntă. Cealaltă este în Italia, unde a
cumpărat cel mai vechi complex de vinuri din Europa, unde se face cel mai
bun vin, a închiriat un cargou de zece mii de tone, care face acum drumul
către China…

IX
Domnule, sunt foarte jenat, tot nu m-am apucat să scriu piesa aceea de
teatru pe care o aşteptaţi de atâta vreme. Chiar că am prea mult material şi
simt cumva neputinţa câinelui care voia să muşte muntele Taishan şi nu ştia
cum să-l apuce. Ceea ce a încolţit în mintea mea când am conceput
proiectul este surpat neîncetat de bogatul dramatism al faptelor din viaţa
adevărată, în comparaţie cu tema piesei. De altfel, ceea ce mă încurcă şi mai
tare acum este că mă bag fără să vreau în nişte încurcături uriaşe. Nu ştiu
cum să mă lepăd de rolul care mi-a revenit în chestia asta, şi mai ales nu
ştiu cum ar trebui să joc acest rol.
Domnule, cred că v-aţi dat seama că cele spuse mai sus nu sunt o născocire
de-a mea, ci e vorba chiar de fapte de netăgăduit. Micuţa Leoaică a trebuit
să recunoască că mi-a luat pe furiş mormolocii şi a luat-o pe Chen-
Sprânceană ca mamă purtătoare a copilului meu. Am simţit că-mi urcă
sângele la cap, mi-am ieşit din fire şi i-am dat o scatoalcă de să mă ţină
minte. Recunosc că nu e frumos să loveşti pe cineva, mai ales în cazul meu,
care sunt încoronat cu prestigiul de dramaturg, ar trebui să nu mă las în voia
unor gesturi necivilizate. Dar în clipa aceea, domnule, eram nebun de furie.
Întors din plimbarea cu pluta lui Cap Turtit, am început să iscodesc, dar de
fiecare dată când mă duceam la crescătoria broaștelor-bou, eram oprit de
paznici. I-am telefonat pe mobil lui Yuan-Obraz şi verişorului, dar îşi
schimbaseră amândoi numerele. Am încolţit-o cu întrebări pe Micuţa
Leoaică, dar ea râdea de mine, mă lua de bolnav psihic. Imprimasem de pe
net informaţiile despre mamele purtătoare din societatea broaştelor-bou şi
mă dusesem să denunţ faptele la comitetul de planificare familială al
municipiului. Cel ce m-a primit a luat documentele, dar n-a dat curs
demersului meu. M-am dus şi am raportat cazul şi la Biroul Securităţii
Publice, unde mi s-a răspuns că nu era de competenţa lor. Am luat legătura
pe linia directă cu primarul, dar telefonista mi-a răspuns doar că mi-a
înregistrat apelul.
Domnule, au trecut aşa câteva luni. Când am reuşit să-i smulg adevărul
Micuţei Leoaice, copilul din burta lui Chen-Sprânceană era deja în şase
luni. Aşadar, la vârsta de cincizeci şi cinci de ani urma să devin tată, ca un
idiot ce sunt. Dacă nu-i întrerupeam sarcina asta provocându-i un avort
printr-un mijloc periculos şi inuman, eram condamnat să fiu tată. Când
eram tânăr şi soţia mea Wang Renmei murise din cauză c-o lăsasem
însărcinată, suferisem cumplit şi o consideram o crimă pe care niciodată nu
puteam s-o uit. Şi, de fapt, puteam eu acum să mă încăpăţânez mult şi bine,
că tot nu reuşeam să intru la Centrul de creştere a broaştelor-bou şi, chiar
dacă aş fi pătruns acolo, n-aş fi putut s-o întâlnesc pe Chen-Sprânceană.
Ghiceam că acolo trebuia să existe un mecanism complicat, cu un culoar
secret spre un labirint subteran. Ba mai mult, după ce-mi spunea Micuţa
Leoaică, aveam impresia că Yuan-Obraz şi verişorul făceau parte din mafia
asta. Dacă-i făceam bănuitori, erau capabili de orice, fără să le pese de
legături de rudenie sau de prietenie.
Când am pocnit-o, Micuţa Leoaică se dusese câţiva paşi în spate. Şi din nas
îi curgea sânge. Rămăsese mult timp fără grai, fără să plângă, îndârjită.
Apoi spusese:
— Deci aşa, bine m-ai mai pocnit, Fuguţă, ticălosule! Deci cutezi să mă
baţi? Unde ţi-e conştiinţa morală? Dacă am făcut-o a fost de dragul tău. Nu
ai decât o fiică, nu ai fii. Fără urmaşi, nu ţi se continuă familia. Spre marea
mea părere de rău, eu n-am putut să-ţi dăruiesc un fiu. Ca să îndrept lucrul
ăsta, ţi-am găsit o mamă purtătoare, care o să ţi-l nască, ca să te
moşteneasca şi să-ţi asigure continuitatea familiei. Şi, în loc să-mi fii
recunoscător, mă loveşti şi-mi frângi inima…
Atunci a izbucnit în hohote de plâns. Lacrimile se amestecau cu sângele. Nu
puteam răbda s-o văd în halul ăla, dar, amintindu-mi că făcuse un lucru atât
de grav fără ca eu să ştiu, din nou m-a cuprins un val de mânie.
Spusese plângând:
— Ştiu că-ţi faci sânge rău pentru cei şaizeci de mii de yuani. Nu trebuie să-
i dai tu, o să-i iau eu din pensie şi, când copilul se va naşte, tot eu o să mă
ocup de tot, deci nu e treaba ta. Am citit în ziar că pentru o recoltare de
spermă se dau o sută de yuani, eu o să-ţi dau trei sute, ia-o ca şi cum ai fi
donat spermă. Poţi să te întorci la Beijing, poţi chiar să şi divorţezi dacă
vrei, cum îţi convine, căci, scurt, treaba asta nu mai are de-a face cu tine.
Dar, adăugă ea – şi aici faţa i se aspri gata de luptă –, dacă încerci să omori
copilul ăsta, mă omor în faţa ta.
Domnule, din scrisorile pe care vi le-am scris, cunoaşteţi şi dumneavoastră
ce temperament are Micuţa Leoaică. A dus alături de mătuşa lupta aceea
dură în diverse locuri, a dat piept cu tot felul de oameni şi şi-a întărit
caracterul, e foarte adevărat, dar acum cine o pusese să se poarte ca o
ticăloasă? Dacă o provoci, femeia asta, e în stare de orice. Nu puteam să
aplic decât tactica blândeţii, să încerc s-o aduc la înţelepciune şi să-i ating
coarda sensibilă, în sfârşit era nevoie să mă străduiesc să găsesc cea mai
potrivită metodă să rezolv problema asta complicată.
Deşi numai gândul la avort mă îngheţa şi-mi părea aducător de nenorocire,
îmi spuneam, iluzionându-mă, că totuşi era o soluţie. Chen-Sprânceană
acceptase să fie mamă purtătoare, de dragul banilor până la urmă. Deci
părea logic ca problema să fie rezolvată tot cu bani. Cel mai important lucru
era însă cum s-o întâlnesc.
N-o mai revăzusem de la întâlnirea din salonul lui Chen-Nas la spital.
Rochia cea neagră îi ascundea corpul, voaleta neagră îi acoperea faţa. Lăsa
în urma ei o undă de mister, astfel că aveam impresia că în Dongbeiul
nostru exista o lume secretă în care încă nu intrasem. Trăiau acolo cavaleri
ai dreptăţii, spiritişti şi masaţi. Mi-am amintit că nu de mult dădusem cinci
mii de yuani prin Li-Mână ca să i-i înmâneze lui Chen-Sprânceană. Dar
câteva zile mai târziu, colegul meu mi-a dat banii înapoi spunând că ea
refuzase. Poate că Chen-Sprânceană acceptase să fie mamă purtătoare
pentru a achita ea singură datoria pentru cheltuielile de spitalizare ale tatălui
său. Gândindu-mă la asta, mintea mi se încurca şi mai tare, numai
nemernica de Micuţă Leoaică era de vină. Nu-mi mai rămânea decât să-l
găsesc pe Li-Mână, din grupul colegilor de şcoală era cel mai sănătos la
minte.
Ieri-dimineaţă, mă aflam aşezat în faţa lui în restaurantul Don Quijote. Piaţa
din faţa templului era invadată de o mare de oameni, în program era
Licorna dătătoare de fii. Falsul Sancho ne-a adus două beri şi s-a îndepărtat
discret. Avea un surâs cu subînţeles, ai fi zis că-mi descifrase secretul. Când
i-am povestit şovăielnic lui Li-Mână toată tărăşenia, acesta, contrar a ceea
ce mă aşteptam, a izbucnit imediat în râs.
I-am spus, nemulţumit:
— Aşa deci, râzi de necazul altuia!
A ridicat paharul şi a ciocnit, a băut o duşcă zdravănă şi mi-a spus:
— Păi după tine ăsta-i un necaz? Dar e, dimpotrivă, o mare fericire!
Prietene, felicitări! Să ai un fiu la bătrâneţe e un eveniment fericit.
— Nu-ţi bate joc de mine, am răspuns, cu toate că-s la pensie, tot slujbaş la
stat rămân, dacă am un copil, cum o să mă justific la organizaţia din care
fac parte?
Li-Mână mi-a răspuns:
— Prietene, cuvinte ca astea, „organizaţie” „unitate de muncă", nu-s decât
funii pe care ţi le atârni singur de gât. Realitatea e următoarea: unul dintre
spermatozoizii tăi a fecundat un ovul pentru a zămisli o nouă viaţă care va
veni în curând pe lume. În existenţa asta a noastră, nu e oare o mare bucurie
naşterea unei fiinţe vii purtătoare a propriilor noastre gene? Ea este
continuarea propriei tale vieţi.
— Întrebarea-cheie e următoarea, am spus eu tăindu-i vorba: când bebeluşul
ăsta se va naşte, unde-l înregistrez?
— Cum te dezumfli pentru un lucru lipsit de însemnătate, reluă el; păi nu
mai e ca înainte, poţi face orice, cu bani. Şi, chiar dacă n-ai putea să-l
înregistrezi ca fiinţă umană, el tot n-ar exista mai puţin pe pământul ăsta şi,
până la urmă, o să aibă parte de drepturile care i se cuvin oricărui om.
— Bravo, prietene! eu vin să-ţi cer să găsim o soluţie şi tu nu ai altceva mai
bun de făcut decât să-mi îndrugi verzi şi uscate. De când m-am întors acasă
sunt tare mirat să văd cum voi toţi, c-aţi făcut sau n-aţi făcut studii, vorbiţi
pe un ton teatral. De ce oare? Unde aţi deprins asta?
Râse:
— Asta înseamnă o societate civilizată, într-o astfel de societate, fiecare
este actorul unei piese, al unui film, al unui serial de televiziune, al unei
opere, al unui dialog comic, al unui scheci, al unei piese la radio, fiecare îşi
joacă personajul; păi nu-i societatea o mare scenă?
— Mă oboseşti cu vorbăria ta, am reluat, găseşte-mi repede o soluţie. Doar
nu speri c-o să-i zic lui Chen-Nas tată-socrule?!
— Şi mă rog, de ce nu? O să se stingă cumva soarele şi o să se oprească
pământul din rotit? O să-ţi spun ceva adevărat: nu-ţi imagina că tot ce-i pe
pământ se sinchiseşte de ceea ce ţi se întâmplă. Crezi cumva că lumea
întreagă are ochii aţintiţi asupră-ţi?
De fapt, fiecare are propriile necazuri şi nimănui nu-i pasă de ale tale. Că ai
un fiu cu fata lui Chen-Nas, sau o fată cu o altă femeie, asta-i doar treaba ta.
Şi, chiar dacă sunt unii care-şi bagă nasul în treburile altora ca să aibă ce
bârfi, le trece repede, precum ceaţa din zori, ca vântul călător. Important e
că acest copil e carne din carnea ta, la naşterea lui tu o să fii în mare câştig.
— Dar aşa, cu fata lui Chen-Nas… spun eu, e aproape un incest!
— Prostii! spuse el, n-ai nicio legătură de sânge cu Chen-Sprânceană, de ce
incest vorbeşti tu acolo? Cât despre vârstă, asta e şi mai puţin importantă,
când un bătrân de optzeci de ani se însoară cu o tânără de optsprezece ani,
asta-i cu adevărat o poveste care circulă din gură-n gură, nu? Singura
problemă e că tu n-ai văzut niciodată corpul lui Chen-Sprânceană, ea e ca
un instrument pe care l-ai închiriat o dată şi gata. Aşadar, prietene, la ce bun
să te frămânţi aşa, nu merită să-ţi faci singur gânduri rele, apucă-te serios de
exerciţii fizice ca să fii în formă să-ţi creşti fiul.
— Opreşte-te, nu serveşte la nimic să-mi spui toate astea. Nu mă vezi că-s
ca bolnav şi stau ca pe jar? În numele vechii noastre prietenii, te rog să-i
transmiţi lui Chen-Sprânceană că vreau să-i spun să întrerupă imediat
sarcina asta, o să-i plătesc cum s-a stabilit suma pentru mamă purtătoare, la
care o să adaug zece mii de yuani pentru daunele datorate avortului. Dacă
crede că nu-i de ajuns, o să adaug încă zece mii de yuani.
— De ce să faci toate astea? Dacă eşti aşa de disponibil să dai bani, poţi s-o
faci când o să nască şi, odată declarat copilul, o să fii un tată cu toate
drepturile.
— Mi-e imposibil să stau de vorbă cu organizaţia asta.
— Da ce, te crezi cineva important? spuse Li-Mână, luându-mă în râs. Păi,
prietene, n-are organizaţia timp de pierdut ca să se ocupe de problema ta.
Drept cine te crezi? Fiindcă ai scris câteva piese de teatru proaste pe care nu
le citeşte nimeni, îţi închipui cumva că eşti din stirpe imperială? Dacă o să
ai un fiu, trebuie să fie sărbătoare-n toată ţara?
În clipa aceea câţiva turişti, cu rucsacurile în spate, îşi băgară capetele în
restaurant, şi falsul Sancho se rostogoli spre ei ca o bilă, întâmpinându-i
numai zâmbet. Am coborât vocea şi am spus:
— Toată viaţa mea nu te-am rugat nimic, te rog, ajută-mă de data asta.
Cu mâinile încrucişate la piept, dădu din cap în semn de refuz, într-un fel în
care îmi arăta că ar vrea, dar nu putea să facă nimic.
— Mama mă-sii, om fără inimă, deci aşa, mă laşi să sar în foc şi te uiţi la
mine fără să faci nimic?
— Ceea ce-mi ceri tu e să te ajut să iei o viaţă! şi coborând tonul: un fetus
de şase luni poate să-şi şi strige tatăl din burtă!
— Îmi dai o mână de ajutor sau nu?
— Tu crezi cu adevărat că o pot întâlni pe Chen-Sprânceană?
— În orice caz, poţi să-l întâlneşti pe Chen-Nas, transmite-i ce tocmai ţi-am
spus. Aranjează-te să-i transmită lui Chen-Sprânceană.
— E uşor să-l găsesc pe Chen-Nas, spuse Li-Mână, de când a ieşit din
spital, cerşeşte la poarta Templului Zeiţei, e acolo ziua, iar noaptea vine aici
şi-şi cumpără de băut cu banii strânşi şi foloseşte ocazia să-şi ia şi pâine.
Poţi să-l aştepţi aici sau sa te duci după el. Dar ţi-aş dori să nu trebuiască să-
i vorbeşti, o să-ţi baţi gura degeaba. Dacă eşti în stare de puţină
compasiune, fereşte-l de aşa ceva. În toţi anii ăştia, mi-am făcut un soi de
bilanţ al experienţelor: mijlocul cel mai bun de a-i veni de hac unei situaţii
fără ieşire este să laşi lucrurile să curgă şi să le priveşti calm, lăsându-te în
voia curentului.
— Foarte bine, am spus, uite, aşa vreau eu să-mi conduc barca.
— Prietene, când fiul tău va împlini o lună, o să organizez un banchet şi o
să-l sărbătorim aşa cum se cuvine.

X
Ieşind din restaurant, eram cu mult mai destins. Păi nu era, într-adevăr, un
lucru aşa cumplit, nu era vorba decât de naşterea unui copil. Lumina zilei
era la fel de dătătoare de bucurie, păsările continuau să cânte vesel, florile
înfloreau, iarba înverzea şi vântul adia şi el uşor. În piaţă, cortegiul zeiţei
dătătoare de fii se desfăşură ca aripile unei gâşte sălbatice, în sunet asurzitor
de fanfară, cu femei care nu puteau avea copii care avansau, dând din coate,
în speranţa că vor apuca pruncul preţios din mâinile zeiţei. Mulţimea,
cuprinsă de credinţă, preamărea naşterea şi celebra procreaţia, iar eu eram
acolo temător şi îndurerat, făcându-mi griji pentru că o femeie îmi purta
copilul. Era dovada că problema nu i se datora societăţii, ci era doar a mea.
Domnule, în spatele coloanei din dreapta a Templului Zeiţei, l-am zărit pe
Chen-Nas cu câinele. Era un câine străin, cu blana acoperită de pete negre,
se vedea că-i mai de soi decât maidanezul care-i pierise sub roţile maşinii.
Cum devenise un astfel de câine tovarăşul unui vagabond? Părea un lucru
misterios, dar, dacă te gândeai, nu era nimic de mirare. Într-un loc precum
Dongbeiul nostru, care era în plina dezvoltare, ce era autohton se îmbina cu
ce venea din străinătate, ca grâul cu neghina, ca urâtul cu frumosul, ca
adevăratul cu falsul. Anumiţi nou îmbogăţiţi, mereu gata să imite moda, la
începutul parvenirii, ardeau de dorinţa de a-şi cumpăra un tigru drept
animal de companie, apoi, când erau ruinaţi, şi-ar fi vândut şi nevasta
pentru a-şi plăti în natură datoriile. Pe străzi, o mulţime de câini vagabonzi
erau câini de rasă foarte scumpi, crescuţi înainte de familiile bogate. Asta te
duce cu gândul la ce se întâmplase în Rusia la începutul secolului trecut,
după revoluţie, când numeroase rusoaice albe din aristocraţie veniseră în
exil la Harbin şi trebuiseră să-şi uite clasa ca să-şi facă rost de mâncare; se
vindeau şi se prostituau, se măritau cu bărbaţi din stratul de jos al societăţii,
astfel că în acele locuri apăruseră metişii. Chen-Nas, cu nasul lui mare şi cu
orbitele ochilor adâncite, avea poate o legătură cu acea parte a istoriei. Şi
câinele cu care se însoţise, cu blana lui pătată, se baza pe o situaţie
asemănătoare. Postat alături, la vreo zece metri de ei, tot uitându-mă la
câine şi stăpânul său, mă lăsasem pradă acestor gânduri. Îşi pusese cârjele
alături, în faţă întinsese o pânză roşie, pe care erau scrise cuvintele prin care
cerea pomană pentru un handicapat. Adesea, câte o femeie gătită se apleca
pentru a pune o bancnotă sau câteva monezi în bolul de metal de la
picioarele lui. De câte ori li se dădea de pomană, câinele cel tărcat înălţa
capul şi slobozea trei lătrături, blânde, pline de sentiment. Trei de fiecare
dată, nici mai mult, nici mai puţin. Donatorii erau adânc mişcaţi, unii chiar
îşi deschideau portofelul din nou. În realitate, eu nu mai voiam să-l ating cu
o sumă mare ca s-o facă pe Chen-Sprânceană să avorteze şi, dacă mă
îndreptam spre el, o făceam doar împins de curiozitate: voiam să aflu ce era
scris pe pânza roşie din faţa lui, nărav rău al literatului.
Pe pânză, puteai citi textul următor:
54
„Eu sunt de fapt Nemuritorul cu toiag de fier – Tie guai xian şi
conducându-mi câinele de jad am venit aici pe pământ. Mătuşa mea este
zeiţa dătătoare de fii, ea m-a trimis aici ca să vă schimbaţi. Daţi-mi un bănuţ
pentru un urmaş nobil, care o să fie plimbat călare pe străzi, ca premiant al
concursului mandarinal”:
Am ghicit că textul era compus de Wang-Ficat şi că semnele erau
caligrafiate de Li-Mână, colegii care-l ajutau cum puteau pe cel căzut în
necaz. Îşi suflecase cracii largi ai pantalonilor, lăsând la vedere două beţe ca
nişte vinete putrede. O poveste spusă de mama îmi vine acum în minte.
Când Li-Toiag de fier a devenit nemuritor, cum nu mai erau în casă lemne
să pună pe foc ca să facă mâncare, nevasta l-a întrebat: „Ce pun pe foc?” şi
el a răspuns: „Piciorul meu“, şi chiar a întins piciorul în vatră pe foc şi
flacăra care s-a înălţat era puternică. Oala a început să fiarbă, şi mâncarea a
fost gata într-o clipă. S-a nimerit ca tocmai să vină la ei cumnata, şi văzând
scena asta, a început să strige înfricoşată: „Vai, cumnate, ai grijă că rămâi
fără picior!” Şi atunci piciorul chiar i-a ars de-a binelea.
La sfârşitul poveştii, mama ne-a povăţuit: „Când se produce o minune,
trebuie să păstrezi neapărat tăcerea, nu trebuie să urli ca un orb care şi-a
rătăcit bastonul“.
Purta o pufoaică de culoare roşu-cărămiziu, plină de pete lucioase de
grăsime, de-ai fi zis că-i o armură. Era a patra lună din calendarul lunar şi
briza călduţă a vântului dădea zilei o dulceaţă nespusă. Pe câmpiile cu grâu,
în depărtare, spicele se coceau deja. În iazurile de hăt unde şi în crescătoria
de broaşte-bou de alături, brotăcimea se căuta ca să se împerecheze şi
orăcăia asurzitor. Fetele îşi reîmbrăcaseră deja rochiţele de mătase care le
arătau formele, şi bătrânul meu prieten, aici, era, de mirare, încă
încotoşmănat astfel. Privindu-l, mi se făcea şi mie cald, dar el tremura,
încovrigat. Faţa îi era de bronz, pielea cheliei îi strălucea aşa tare de părea
frecată cu şmirghel. Nu ştiu de ce, îşi mai pusese şi o mască murdară, poate
pentru a-şi ascunde nasul proeminent. Privirea îi ţâşni din orbitele scobite şi
o întâlni pe a mea. Animalul mă privea şi el, cu o privire indiferentă,
pierdută în gol. Laba lui stângă din faţă era amputată, ca retezată de un
instrument oţelit. Am înţeles că acest câine şi stăpânul său se uniseră ca
tovarăşi ai nenorocului. Am înţeles şi că nu i-aş fi putut spune nicio vorbă,
aşa, dintr-odată, în faţă, şi că singurul lucru pe care puteam să-l fac era să
las ceva bani şi să plec cât mai repede. Nu aveam în buzunar decât o
bancnotă de o sută de yuani, destinată celor două mese din ziua aceea, dar
n-am şovăit nicio secundă şi am pus-o în bolul de fier. N-a reacţionat în
niciun fel, câinele ca un bun slujbaş, a tras cele trei lătrături obişnuite.
L-am părăsit suspinând. După ce am făcut vreo zece paşi, nu m-am putut
abţine şi m-am întors. Mă întrebam ce-o să facă cu bancnota aceea de o
sută. Bolul de fier nu conţinea decât bancnote de un yuan şi monezi,
murdare ca naiba. Bancnota aceea roză se distingea clar. Eram convins că
nimeni nu se arătase atât de generos cu el. Nu credeam c-ar putea rămâne
indiferent la o asemenea sumă.
Domnule, încercam să aflu ce se află în inima unui om deosebit din postura
mea de om mărunt. Când m-am întors am văzut o scenă care m-a scos din
sărite: un băietan de vreo zece ani, grăsan, cu tenul închis la culoare, s-a
repezit din spatele unei coloane, s-a aplecat deasupra bolului şi a înşfăcat
bancnota de o sută, apoi a făcut un salt de patruzeci şi cinci de grade.
Făcuse totul cu gesturi extrem de rapide, când am vrut să reacţionez, el se
depărtase deja zece metri, luând-o pe o străduţă de pe lângă templu, fugind
din răsputeri în direcţia spitalului „Comoara familiei”. Puştiul se uita cruciş,
figura lui îmi era cunoscută, îl văzusem deja undeva. Când stau să mă
gândesc, chiar aşa şi este. Era pe când ne întorsesem acasă, el e cel care, în
faţa aceluiaş spital căruia i se serba inaugurarea, îi dăduse mătuşii broasca
aceea neagră şi slabă, împachetată în hârtie, iar mătuşa leşinase speriată.
La incidentul ăsta rapid, Chen-Nas nu avusese, în mod curios, nicio reacţie.
Câinele tărcat a mârâit surd spre silueta băiatului, a înălţat gâtul, şi-a privit
stăpânul şi a tăcut, lăsându-şi capul pe labele din faţă şi potolindu-se.
Eram cumplit de indignat, pentru Chen-Nas şi pentru câinele lui, dar şi
pentru mine.
Doar erau banii mei. Îmi venea să le împărtăşesc indignarea mea celor din
jur, dar fiecare era cu ale lui, ceea ce tocmai se petrecuse fusese ca un fulger
şi nu lăsase nicio urmă. Nu puteam să trec cu vederea neruşinarea acestui
puşti caraghios, care submina moralitatea comunei Dongbei. Ce familie
crescuse iarba asta rea? Să te porţi urât cu femeile, să-i furi pe infirmi,
atâtea ticăloşii la un loc! Şi în plus, dată fiind îndemânarea cu care
acţionase, puteai afirma că nu era prima oară când fura bani din bolul lui
Chen-Nas. Fugeam în direcţia în care o luase băiatul. Era la cincizeci de
metri înaintea mea. Încetase să fugă. A făcut un salt ca să rupă o crenguţă
plină cu frunzuliţe fragede, gălbui, dintr-o salcie plângătoare care creştea la
capătul drumului. Imediat a început s-o agite şi să biciuiască aerul cu ea.
Nici măcar nu se întorsese, ştia că infirmul pe care-l furase şi câinele lui
şchiop nu-l vor urmări. Aşteaptă tu, puştiulache, că pun eu mâna pe tine!
Intră în târgul de produse agricole amenajat de-a lungul râului. Acoperişul
era din panouri de plastic verde, astfel că în interior lumina era verde. Cei
care trebăluiau acolo păreau nişte peşti înotând în apă.
Târgul era bine aprovizionat, erau standuri după standuri, alcătuind culoare
şerpuitoare. Pe tarabele de fructe şi legume erau oferite produse străine, pe
care eu, fiu de ţăran, nu le cunoşteam, era o feerie de culori şi forme
ciudate. Reamintindu-ţi de lipsa de produse de acum treizeci de ani, te
cuprindea emoţia. Puştiul, în largul lui, se repezi drept la târgul de peşti.
Am mărit pasul ca să-l prind din urmă, în timp ce privirea mea era întruna
atrasă de peşti, ţestoase, creveţi şi crabi de pe tarabele de pe cele două
laturi. Somonii ca nişte purceluşi, cu sclipirile lor argintii, erau aduşi din
Rusia. Crabii ca nişte păianjeni uriaşi, care-şi desfăceau cleştii, veneau din
Hokkaido. Erau şi languste din America de Sud, moluşte-urechiuşe de mare
din Australia şi, fireşte, cele mai multe erau speciile obişnuite: lin,
castaniole, sciene, peşti-mandarini.
Carnea somonilor deja tranşaţi era portocalie, pe un pat alb de gheaţă. De la
dughenele unde se frigeau bucăţile de peşte se înălţa un miros care-ţi gâdila
nările. Puştiulache e acum în faţa unei tarabe unde se frige calamar, scoate
bancnota şi cumpără o frigăruie, îşi ia apoi pumnul de monezi ca rest. Îşi
ridică privirea şi-şi apropie gura de ţepuşa de metal pe care sunt înfipte
bucăţile. Gestul lui aminteşte de cel al înghiţitorului de săbii din piaţa din
faţa Templului Zeiţei. Taman când înghiţea cu dibăcie o bucata mustind de
un suc roşu închis şi cu tentacule fine şi lungi, am sărit ca o săgeată şi l-am
prins de la spate de guler. Am început să strig;
— Unde voiai să scapi, hoţ ordinar!
Puşlamaua se făcu mic şi scăpă din strânsoare. L-am prins din nou de
încheietură, pe când se repezea spre mine să mă lovească cu frigăruia
şiroindă pe care-o ţinea în mână. M-am ferit şi l-am scăpat, el a luat-o la
fugă, strecurându-se ca un ţipar. M-am luat după el şi l-am prins de umăr.
Se zbătea cu furie, tricoul uzat de pe el se sfâşie şi se desfăcu, lăsându-i la
vedere corpul lucios ca pielea unui macrou negru. Izbucni într-un plâns cu
hohote, dar nu vărsa nicio lacrimă, parcă erau urlete de lup; în timpul ăsta
mă ţintea răutăcios în burtă cu ţepuşa de metal. M-am ferit în grabă, dar nu
destul de repede, şi m-a atins în braţul stâng, la început nu m-a durut, am
simţit doar o arsură, dar apoi a fost o durere puternică şi a ţâşnit sângele
negru. Cu mâna dreaptă am apăsat rana şi am strigat:
— E un hoţ, a furat banii unui infirm!
Puşlamaua urla, ca un porc înjunghiat; deodată se năpusti asupra mea.
Privirea îi era cu adevărat înspăimântătoare, domnule, am fost înfricoşat,
am dat înapoi, mai înapoi, mă feream strigând. Şi el mă tot înţepa şi zbiera:
— O să-mi plăteşti alt tricou, o să-mi plăteşti alt tricou!
Spunea şi tot felul de porcării, pe care n-o să le aştern pe hârtie, domnule,
mi-e ruşine că se nasc astfel de bastarzi în ţinutul nostru. Speriat, am
înşfăcat de pe-o tarabă o pancartă de lemn pe care erau scrise originea şi
preţul mărfii şi am folosit-o drept scut pentru a para loviturile hoţului. Era
tot mai rău cu fiecare lovitură, voia să mă omoare. Scândura fusese
străpunsă de mai multe ori, mă rănisem şi la mâna dreaptă îmi şiroia
sângele. Domnule, nu mai gândeam limpede, nu ştiam ce să fac, nu puteam
decât să dau înapoi, să mă apăr, cu paşi tot mai şovăitori, bazându-mă pe
instinct, ca să-mi salvez viaţa. De mai multe ori mă pomenisem cu călcâiul
în tot felul de piedici, un coş cu peşte, o şipcă, eram mereu gata să cad pe
spate. Dacă s-ar fi întâmplat asta, domnule, n-aş mai putea să vă scriu acum.
Dacă se întâmpla asta, fie că muream ciuruit de ţepuşa băiatului ăsta ca un
leopard fioros, fie, date fiind rănile grave, aş fi fost dus la spital pentru a fi
salvat.
Domnule, trebuie să recunosc că, în clipa aceea, eram copleşit de teamă şi
firea mea de fricos, de om slab, s-a arătat limpede.
Fără să ştiu ce să mai fac, am privit în dreapta şi în stânga, sperând că
vânzătorii de peşte o să-mi dea ajutor şi-o să mă scape de primejdie. Dar
unii se uitau la scenă cu braţele încrucişate, fără să se bage, alţii, nepăsători,
nici măcar nu se uitau la ce se întâmpla, alţii chiar aplaudau. Domnule,
chiar că nu-i nimic de capul meu, ţin la viaţa mea şi mi-e frică de moarte,
nu am deloc forţă să mă lupt, uite cum dădeam pas cu pas înapoi în faţa
unui puşti de zece ani. Auzeam strigătul de îndurare printre hohotele de
plâns care-mi ieşeau din gură, ai fi zis că sunt un câine care latră şi
schelălăie sub lovituri…
— Ajutor, ajutor!
Puştiul încetase să plângă demult, de fapt nu plânsese deloc, avea ochii
măriţi de mânie, ochi în care nu mai părea că există albul, erau ca doi
mormoloci mari. Îşi muşca buza de jos, mă privea fix, se oprea o clipă, apoi
iar ţâşnea la atac.
— Ajutor, strigam eu, ridicând pancarta de lemn… din nou m-a lovit în
mână, curgea sângele… Făcea din nou un salt… Lansa atac după atac, iar
eu mă retrăgeam jalnic tot strigând după ajutor, tot aşa până ce-am ieşit în
lumina strălucitoare…
Atunci am aruncat pancarta, m-am întors şi am luat-o la fugă, şi fugind
strigam după ajutor. Domnule, mi-e de-a dreptul ruşine să vă povestesc cum
m-am comportat de jalnic, dar, dacă nici dumneavoastră nu vă povestesc, nu
mai am cui. Fugeam şi-n zăpăceala mea nu mă gândeam pe unde o iau,
auzeam oamenii strigând pe cele două părţi ale drumului, strigăte
asurzitoare. Am fugit aşa până la strada cu tarabe unde se vinde mâncare şi
în faţa unui mic restaurant, într-o parte, era oprită o maşină gri metalic. Am
văzut atârnată firma neagră a locantei pe care scria cu roşu un cuvânt
aiurea: „fazan“. La uşă stăteau două femei, una înaltă şi puternică, una mică
şi firavă. Se ridicară brusc. M-am repezit spre ele ca şi cum aş fi văzut o
stea salvatoare, dar picioarele mi s-au împiedicat de ceva, am căzut, mi s-a
crăpat buza şi sângele mi s-a scurs printre dinţi. Mă oprise un lanţ de fier
legat de doi ţăruşi, tot de fier. Unul din ei era acum la pământ. Femeile s-au
repezit şi, răsucindu-mi braţele, m-au ridicat. Am simţit cum îmi dau mai
multe palme şi cum mă umplu de scuipat. Puştiul care mă urmărea nu mă
ajunsese din urmă, îmi părea că am avut noroc. Dar, din păcate, domnule,
căzusem în ghearele acestor două femei de la restaurantul Fazanul.
Susţineau cu străşnicie că piciorul meu lovise ţăruşul de care era prins
lanţul de fier şi că acesta căzuse pe maşina lor, producând stricăciuni.
Domnule, dacă la spatele maşinii exista o pată albă cât un vârf de ac, nu
putea să provină de la ţăruş. Mă opriseră şi nu mă lăsau să plec, vărsând
asupră-mi un şuvoi de înjurături care-i atrăgea pe gură-cască. Cea mică era
cea mai aprigă, semăna cu băiatul care mă fugărise, era la fel de pornită. Nu
contenea să mă tot împungă cu degetul, de parcă ar fi vrut să mi-l bage în
ochi şi să mă orbească. Orice voiam să explic se pierdea sub ropotul de
ocări. Domnule, m-am strâns cu capul între mâini, pradă unei disperări cum
nu mai încercasem vreodată. Dacă Micuţa Leoaică şi cu mine hotărâserăm
să ne întoarcem să ne stabilim la ţară era pentru că la Beijing, pe strada
Templului pentru Apărarea Ţării, fuseserăm victimele unei poveşti
asemănătoare.
Restaurantul se afla în faţa Teatrului Poporului şi se numea Fazanul
55
Sălbatic . În timp ce ne îndreptam să vedem afişul teatrului, ne-am
împiedicat în acelaşi fel într-un ţăruş de fier de care era legat un lanţ, pictat
cu roşu şi alb. Când unul din ţăruşi a căzut, era, clar, destul de departe de
maşina albă, dar tânăra care stătea la uşa restaurantului – cu pletele vopsite
blonde, o faţă mică, încordată, cu buze subţiri ca lama de cuţit, s-a repezit şi
a descoperit în spatele maşinii o pată albă cât urechea acului şi a spus că-i
făcută de ţăruşul pe care-l răsturnasem când ne-am împiedicat de lanţ. Ne-a
insultat gesticulând şi ne-a împroşcat cu vorbe urâte, din cele ce se poartă
pe străzile Beijingului. A spus:
— Eu care vă vorbesc acum am crescut pe străduţa asta şi am văzut trecând
oameni de tot felul. Şi voi, broaşte din fundul provinciei, de ce n-aţi rămas
în gaura voastră, ce căutaţi în capitală? Aţi venit să faceţi poporul chinez să-
şi piardă faţa, aşa-i?
Fata, grasă cum era, duhnea puternic a alifie pentru hemoroizi; tot
repezindu-se la noi, mi-a tras un pumn, şi lovitura mi-a pocit nasul.
Vlăjganii cu capete rase care se strânseseră în jurul nostru în cerc şi bătrânii
cu burta goală i s-au alăturat şi ei, evidenţiindu-şi calitatea lor de vechi
locuitori ai Beijingului, cu toţii ne-au forţat să ne cerem scuze şi să plătim o
despăgubire. Am plătit, domnule, ca un om slab ce sunt, şi mi-am cerut
scuze. Odată întorşi acasă, am plâns amar cu capul în mâini şi am hotărât să
ne întoarcem şi să ne aşezăm în ţinutul nostru, în Dongbei. Ne gândeam că
aici, în ţinutul natal, nimeni n-o să îndrăznească să se poarte urât cu noi. Nu
ne-am fi imaginat că răutatea celor două femei nu va fi mai prejos de aceea
a fetei grase de pe strada Templului pentru Apărarea Ţării din Beijing.
Domnule, nu înţeleg cum pot fi oamenii atât de înfricoşători.
Domnule, după tot scandalul ăsta mă pândea un pericol şi mai mare: l-am
văzut venind pe băiatul ca un leopard întărâtat. Terminase de mâncat
bucăţile de calamar de pe ţepuşa de metal, care arăta şi mai oţelită, mai
mult, am înţeles brusc că era fiul femeii mai mici, cea mai mare fiindu-i
mătuşă. Instinctul de supravieţuire m-a ajutat să mă chinui să mă ridic şi
voiam s-o iau la fugă, căci alergatul e punctul meu forte; în mulţii ani în
care trăisem liniştit, uitasem cât de bun eram altădată la aşa ceva. Acum, că
eram în pericol de moarte, îmi regăseam brusc harul. Cele două plănuiau să
mă mai ţină, băiatul scotea ţipete frenetice, eu urlam ca un câine prins la
strâmtoare. Eram tot numai sânge, am deschis gura şi mi-am arătat dinţii,
mi-am spus că poate le-o fi teamă, căci atunci când am urlat am văzut pe
feţele lor că sunt uluite, mi-erau altădată simpatice femeile cu o astfel de
expresie. Am profitat de momentul ăsta de derută, am ţâşnit prin spaţiul
dintre două maşini. Şi fugi, şi fugi, Wan-Picior, Wan-Fuguţă! Wan-Fu- guţă,
în vârstă de cincizeci de ani, şi-a regăsit talentul de alergător de viteză.
Alergam ca un nebun pe străduţa pe care mirosea a pui fript, a peşte prăjit, a
frigărui de oaie şi alte mirosuri pe care nu le ştiam. Îmi simţeam picioarele
uşoare ca fulgul, când atingeam pământul simţeam un soi de elasticitate
nemaipomenită, care-i clădea pasului următor o forţă şi mai mare; eram ca
un cerb, ca o gazelă mongolă, eram un superman care se deplasa pe Lună şi
al cărui corp devenise dintr-odată mai uşor ca al unui lăstun. Mi se părea că
sunt un cal, din cei preţioşi, de curse, a cărui sudoare e din sânge, calul care
poate opri o rândunică din zbor cu copitele sale, un cal celest printre nori,
fără frâu, fără griji…
Dar această senzaţie n-a fost decât o iluzie de-o clipă. Adevărul este că
gâfâiam, că mă ardea gâtul, că inima-mi bătea ca o tobă şi că plămânii
stăteau gata să plesnească iar capul mi-l simţeam cât o baniţă. Vedeam
negru înaintea ochilor, simţeam că-mi plesnesc venele. Mă apăram cu
ultimele puteri, cu un corp care ceda, aşa că mă puteam bizui doar pe
instinctul meu de supravieţuire, ăsta era adevărul. Auzeam în jur îndemnuri
la luptă care-mi răsunau în cap ca tunetele. În faţa mea se repezea un tânăr
cu o barbă lungă, îmbrăcat într-un costum Mao şi cu ochii verzi ca doi
licurici care zboară pe o cărare de munte noaptea. Cum degetele lui palide
erau gata să mă apuce, din gură mi-a ţâşnit un sânge atât de murdar, încât
faţa lui, şi ea palidă, îşi schimbă brusc culoarea. L-am auzit scoţând un
strigăt înspăimântat, apoi s-a ciucit la pământ, cu faţa ascunsă în mâini.
Domnule, mi-a părut tare rău, ştiam că voise să mă oprească pentru că aşa
trebuia, poate era un om corect şi moral, iar eu îl împroşcasem în faţă cu
sângele ăla murdar, ca o sepie care-şi scuipă cerneala când fuge speriată. Îi
murdărisem faţa, îl rănisem destul de grav la ochi, simţeam din adâncul
inimii părerea de rău. Dacă aş fi fost o persoană cu virtute, chiar ameninţat
cu cuţitul în spate, tot ar fi trebuit să mă opresc, să-i cer iertare, dar n-am
facut-o şi, domnule, mi-e ruşine, nu m-am ridicat la înălţimea învăţăturii
dumneavoastră. Atunci, câţiva inşi cu alură de oameni de treabă, de pe
marginile străzii, strigau că vor să mă bată, dar nu veneau totuşi s-o facă.
Doar aruncau în mine cu cutii de cola băute pe jumătate, vedeam în urmă
dârele lichidului cafe- niu-închis cu spumă aurie, simbolul civilizaţiei
americane…
Domnule, orice întâmplare are un deznodământ, şi cea mai grozavă, şi cea
mai rea. Partea asta în care adevărul şi falsul se amestecă, urmărirea şi fuga
asta, s-au sfârşit până la urmă, când, la capătul puterilor, m-am prăbuşit în
faţa spitalului „Comoara familiei”. Exact atunci un BMW, cu o lumină
orbitoare strălucind ca un safir, ieşea din curtea ascunsă de verdeaţă şi
îmbălsămată de parfumul florilor. Căderea mea neaşteptată îi va fi deranjat
în cel mai înalt grad pe ocupanţii maşinii; eram plin de sânge, ca un câine
mort căzut din cer. Le-oi fi produs mai întâi o spaimă grozavă, apoi apariţia
mea era şi piază rea. Ştiu că, cu cât eşti mai bogat, cu atât mai mult crezi în
semne, că gradul de superstiţie e proporţional cu cel de bogăţie. Ştiu că
bogaţii cred în soartă mai mult decât cei săraci şi că-şi preţuiesc viaţa mai
mult decât aceştia. E firesc. Cei săraci sunt resemnaţi cu soarta lor tristă, pe
când bogaţii îşi ţin avuţiile cu amândouă mâinile, cum ar ţine un porţelan cu
motive albastre, din dinastia Ming, de o valoare inestimabilă. Căderea mea
neaşteptată în faţa BMW-ului lor l-a făcut să se cabreze ca un mânz, cu
ochii ieşiţi din orbite, nechezând speriat. Îmi părea rău în cel mai înalt grad,
zău, cu adevărat, iertare!
Mă scuturau frisoanele, aş fi vrut să mă dau deoparte din faţa maşinii ca s-o
las să treacă, dar trupul mi-era ţintuit ca al unei insecte a cărei coadă e
prinsă într-o pioneză şi e imposibil să se deplaseze. Mi-aminteam de o
glumă proastă din copilărie când, cu o pioneză sau un spin, fixam pe
pământ sau pe un perete insecte albastre sau verzi, apoi le priveam cum se
zbat, cum conştiente că dacă avansau îşi salvau viaţa, se luptau cu corpul
care nu le mai răspundea la comenzi. Pe atunci, nu simţeam nicio milă, mă
distram ca la un spectacol. În comparaţie cu insectele, eram atât de puternic,
încât ele nici nu-şi puteau da seama de forma mea. Pentru o insectă eram o
forţă gigantică şi misterioasă, izvorul tuturor nenorocirilor, nu putea să-mi
simtă nici măcar mâna ucigaşă, ocupată să săvârşească răul, percepea doar
pioneza sau spinul. Acum încercam suferinţa insectelor pe care le
chinuisem astfel. Micuţe insecte, îmi pare rău, zău îmi pare rău, I am
sorry…
Am văzut în maşină un bărbat care bătea darabana pe volan, claxonul
răsuna, sunetul lui era blând. Asta arăta limpede că cel ce conducea era un
om de ispravă care era educat şi răbdător, că nu era vorba de un parvenit
oarecare. Altfel aş fi putut avea parte de un claxonat cât o alarmă
antiaeriană. Altfel, parvenitul ar fi scos capul pe fereastră şi mi-ar fi scuipat
injurii. Pentru omul ăsta de ispravă, aş fi vrut să mă mişc mai repede ca să-l
las să treacă, dar trupul nu mă mai asculta.
În cele din urmă, n-a mai avut încotro şi a coborât din maşină. Era într-o
ţinută sport de culoare chihlimbarie cu carouri portocalii la gât şi la
manşete. Mi-am amintit vag că, atunci când îmi câştigam ca vai de lume
traiul la Beijing, l-am auzit pe unul foarte pus la punct cu toate spunând
numele chinezesc al acestei îmbrăcăminţi, dar l-am uitat. Nu ţin niciodată
minte numele mărcilor, şi asta-i un fel de rezistenţă psihologică, semnul
refulat al ostilităţii şi invidiei, pe care le poate simţi cineva care vine de jos,
faţă de cei sus-puşi; e la fel cu preferinţa mea pentru pâinicile coapte în
abur faţă de pâinea coaptă în cuptor, pentru aşa-zisa brânză din soia faţă de
brânza adevărată. Coborât din maşină, bărbatul nu m-a înjurat, nici nu m-a
lovit cu piciorul. Nu, grăbit, s-a mulţumit să le spună paznicilor de la
intrarea spitalului: „Daţi-l repede la o parte”.
După ce a dat ordinul ăsta, deodată şi-a mijit ochii, a ridicat capul, căutând
spre lumină, şi a strănutat zgomotos. Toate cele din trecut au înviat în
memoria mea. Şi din nou datorită acestui strănut, l-am recunoscut: Xiao-
Buză de jos, colegul meu de şcoală primară, care, după ce fusese funcţionar
înalt, devenise bogătaş. Se povestea că s-a lansat în perioada valului de
speculaţii în domeniul cărbunelui, spălând astfel prima sa găleată de nisip
aurifer, apoi se servise de bunele relaţii pe care le avusese înainte şi atacase
în toate direcţiile, şi banii intrau astfel din toate părţile, devenind
multimiliardar. Citisem un interviu cu el şi, lucru curios, vorbise de
copilăria lui, când mâncase cărbune. Dar eu îmi amintesc foarte bine că el
nu mâncase, privindu-ne pe noi, îşi cerceta doar bucata din mână. Domnule,
vedeţi cum, şi aflat în pericol, găseam puterea să despic firul în patru, sunt
fără leac în privinţa asta.
Un singur paznic n-a reuşit să mă tragă de acolo, au trebuit doi. Apucându-
mă fiecare de un braţ, m-au târât, destul de prietenos aş zice, până la
imensul panou de publicitate din partea de răsărit a intrării spitalului. M-au
ridicat, m-au aşezat cu spatele rezemat de perete. L-am văzut pe colegul
meu strecurându-se în maşină. Am văzut cum maşina trece cu grijă de aleea
de la intrarea spitalului, întoarce şi se duce. Mai degrabă mi-am imaginat,
decât am văzut-o pe bancheta din spate pe Micuţa Bi, cu năsucul ei
drăgălaş, cu pletele sale negre lăsate pe umeri, ţinând la piept un bebeluş
roz.
Cei care mă urmăreau se adunaseră. Întindeau capetele să mă privească:
cele două femei şi băiatul, şi tânărul căruia-i stropisem faţa cu sânge, erau şi
cei care aruncaseră în mine cu cutiile cu cola. Aceste zeci de feţe de
dinaintea mea formau un tablou nesigur. Băiatul tot mai voia să mă înţepe
cu frigăruia, dar fu împiedicat de cea care părea mai tânără din cele două
femei. Un bărbat care avea aerul unui profesor întinse două degete subţiri în
faţa nasului meu, ştiam că vrea să controleze dacă mai respir. Mi-am ţinut
respiraţia, încercând să mă apăr. Când eram copil, l-am auzit pe un bătrân
din sat întors de la Guangdong că, dacă în pădure te întâlneşti cu un tigru
sau cu un urs, cea mai bună metodă de a scăpa e să-ţi ţii respiraţia şi s-o faci
pe mortul. Asta decurgea de la principiul că orice fiară are un dram de
eroism şi, dacă un erou nu-l atacă pe cel care cere îndurare, fiarele nu
mănâncă cadavre. Viclenia asta s-a dovedit foarte eficientă, profesorul a
tresărit de spaimă, n-a spus nimic, s-a ridicat şi a plecat. Comportamentul
lui a dat semnalul limpede pentru gură-cască adunaţi: „Omul e mort!“ Chiar
dacă mă luaseră drept un hoţ care-şi însuşise bunul altuia, legislaţia noastră
nu dă dreptul cetăţenilor iubitori de dreptate să se adune în grup şi să-l
execute pe răufăcător în plină stradă. Aşa că se risipiră în grabă, cuprinşi de
panică, nedorindu-şi să li se pună vreo belea în cârcă. Şi cele două femei o
şterseră, luându-l cu ele şi pe băiat. Am scos un suspin adânc de uşurare,
avusesem pentru o clipă parte de măreţia şi onorabilitatea unei morţi.
Fără îndoială că cei doi paznici au fost cei care au anunţat poliţia, căci,
atunci când a sosit maşina cu sirena urlând, ei au fost cei care au ieşit
înaintea ei şi i-au informat pe poliţişti ce s-a petrecut. Trei bărbaţi s-au
îndreptat spre mine şi s-au interesat de întâmplare. Aveau faţa galbenă,
dinţii lor galbeni arătau că sunt din comuna Dongbei. Nasul mă pişcă,
lacrimile îmi ţâşniră din ochi. Am început să plâng cum face un copil când
îşi vede părinţii, după ce a fost rău tratat în străini. Dintre cei trei poliţişti,
cel care avea o mică excrescenţă între sprâncene asculta destul de serios
relatarea mea, ceilalţi doi, cu nasul în vânt, erau absorbiţi de panoul
publicitar.
Când am terminat de povestit ce mi se întâmplase, cel ce mă ascultase a
spus:
— Ce probe avem că aţi spus adevărul?
Am răspuns:
— Puteţi să mergeţi să-l întrebaţi pe Chen-Nas.
Un alt poliţist, mai înalt, fără să slăbească panoul din ochi, cu gura spre
mine, mă întrebă:
— Cum vă simţiţi? Trebuie să vă trimitem la spital?
Mi-am mişcat puţin picioarele şi am constatat că puteam s-o fac. Am
aruncat o ochire la rănile de la braţ şi de la mână şi am văzut că sângele nu
mai curgea. Cel cu excrescenţa a spus:
— Dacă nu vă e prea greu, mergeţi cu noi la postul de poliţie să daţi o
declaraţie scrisă, dacă nu, duceţi-vă acasă să vă îngrijiţi.
Am întrebat:
— Atunci nu mai facem nimic cu afacerea asta?
A răspuns tot cel cu excrescenţa:
— Domnule, putem, desigur, să ne concentrăm asupra ei, dar atunci trebuie
să ne daţi probe, un martor. Le puteţi cere lui Chen-Nas, vânzătorilor de
peşte să depună mărturie? Puteţi garanta că cele două femei şi băiatul n-o să
întoarcă acuzaţia împotriva dumneavoastră? Podoaba asta este de fapt
nepotul lui Zhang-Pumn, tâlhar dovedit din satul Dongfeng, e cu adevărat
sămânţă rea, dar e un copil, ce se poate face împotriva lui?
— Atunci bine, am spus eu, o lăsăm aşa, să spunem că n-am noroc. Orice
eşec este învăţătură de minte, la vârsta mea, n-am decât să nu mai plec de
acasă şi să-mi văd de treaba mea, să mă joc cu nepoţii şi să mă bucur de
fericirea de a fi între cei dragi. Vă mulţumesc, am cheltuit benzina publică,
am uzat maşina publică şi v-am deranjat.
— Vă bateţi joc de noi, domnule?
— Nu, deloc, nu-mi permit, sunt sincer, cât se poate de sincer.
Poliţistul cu excrescenţă şi colegul lui înalt se întorseseră, gata de plecare,
dar colegul lor cu faţa mare şi gură largă rămăsese să privească fix panoul
publicitar, nu dădea nici cel mai mic semn că vrea să se mişte. Poliţistul cu
excrescenţă i-a spus:
— Frate mai mare Wang, plecăm! Tu, cum vezi copii, rămâi pironit locului.
Poliţistul respectiv pocni din buze şi spuse:
— Sunt aşa de drăgălaşi! Chiar că-s drăgălaşi!
— Păi atunci ce mai aştepţi, hai la nevastă să semeni ogorul! îl îndemnă
poliţistul cu excrescenţă.
— Pe un sol neprielnic, n-ai decât să semeni, că nimic nu creşte.
Poliţistul cel înalt se amestecă şi el:
— Nu faci altceva decât să dai vina pe cumnata, dar ia mergi şi fă-ţi
analizele, cine ştie dacă seminţele tale sunt bune?
— Cum să fie posibil aşa ceva…
Au urcat în maşină tot ciorovăindu-se, lăsându-mă de izbelişte sub panoul
publicitar. Mă simţeam trist şi neputincios de asemenea. Şi de i-aş fi însoţit
la postul de poliţie ca să fac o declaraţie scrisă, cu ce s-ar fi schimbat
lucrurile? Dacă cele două femei erau două din cele trei fiice ale lui Zhang-
Pumn, asta însemna că mătuşa era duşmanul lor. Am înţeles atunci de ce
băiatul voise s-o sperie pe mătuşa cu broasca. Dacă o făcuse, e pentru că
maică-sa şi mătuşa sa îl puseseră, o răzbunase astfel pe bunica lui, chiar
dacă n-o puteau face pe mătuşa răspunzătoare de moartea ei. Unor oameni
ca ei nu le puteai cere să asculte de raţiune. Cu atât mai rău, n-avusesem
noroc, asta era tot. Ba nu, era o încercare pe care mi-o trimitea Dumnezeu,
trebuia să îndur tot, şi dacă reuşeam, urma să am parte de împăcare. Eram
un om care nutrea gânduri înalte, eram un scriitor care urma să creeze o
piesă de teatru, or încercările astea, toate trăirile astea, erau materialul cel
mai bun. Ceea ce face dintr-un om un om ales este faptul că poate îndura
suferinţe şi umilinţe pe care oamenii obişnuiţi nu le pot suporta. De
56
exemplu Han Xin , care a suferit umilinţa de a fi castrat, sau chiar
57
Confucius, care a răbdat de foame în ţinuturile Chen şi Cai, sau Sun Bin ,
care şi-a înghiţit excrementele… în comparaţie cu ce au îndurat înţelepţii
ăştia, ce mai contează cele câteva suferinţe şi umilinţe pe care tocmai le-am
încercat? Gândind astfel, domnule, am simţit că spiritul meu se deschide, că
respiraţia devine mai regulată, că ochii îmi sunt mai strălucitori şi că-mi
recapăt treptat forţele. Mormolocule, hai, sus cu tine, Cerul îţi încredinţează
o misiune nobilă, trebuie să-ţi asumi curajos greutăţile şi să nu te plângi şi
nici să nu porţi ură, orice ar fi.
M-am ridicat, cu toată durerea pe care mi-o provocau rănile; cu toate că
burta-mi chiorăia de foame, picioarele-mi tremurau şi vedeam tulbure, m-
am îndârjit să nu mă prăbuşesc. La început mi se năzărea că o mulţime de
oameni se uită la mine, dar de fapt nu era aşa, nici măcar cei doi paznici de
la poarta spitalului nu-mi acordau atenţie. Asta se potrivea cu ceea ce-mi
spusese Li-Mână. Amintindu-mi de el, mi-am amintit şi de bebeluşul pe
care-l purta Chen-Sprânceană, şi ceea ce am simţit acum era cu totul diferit
de ceea ce simţisem dimineaţa. Dacă atunci căutam toate mijloacele
posibile şi imaginabile ca să-l omor, acum îmi schimbasem părerea.
Întorcând capul spre panoul publicitar, mi-am dat seama că văd lucrurile
limpede şi fără tăgadă: voiam acest copil! Îl doream cu ardoare! Era un dar
preţios trimis de Cer, pentru el îndurasem toate acestea.
Domnule, acum vă spun ce era pe panou: erau expuse sute de fotografii de
bebeluşi. Unii râdeau, alţii plângeau, unii aveau ochii închişi sau mijiţi, alţii
aveau ochii rotunjiţi, unii aveau un ochi închis şi unul deschis; unii priveau
în sus, cu căpşorul ridicat, alţii priveau drept înainte. Unii întindeau cele
două mânuţe ca să apuce ceva, alţii aveau pumnişorii strânşi, ca şi cum erau
nemulţumiţi, alţii îşi morfoleau mânuţa băgată în gură, alţii îşi ţineau
mânuţele pe urechi; unii râdeau cu ochii deschişi, alţii cu ochii închişi;
printre cei care plângeau, unii stăteau cu ochii deschişi, alţii cu ei închişi.
Unii n-aveau niciun firicel de păr pe cap, alţii aveau mult păr negru; părul
ca textură şi culoare era de toate felurile, auriu, moale, sau blond pal, cu
străluciri de catifea de mătase. Unii erau cu pielea încreţită, ca nişte
moşulici, alţii aveau un ap zdravăn cu urechi mari, ca nişte purceluşi; cât
despre tenul lor, unii îl aveau alb ca găluştile de orez, alţii îl aveau negru
precum cărbunele; unii făceau botic ca şi cum erau supăraţi, alţii căscau
gura mare ca şi cum ar fi strigat. Unii dintre bebeluşi îşi ţuguiau buzele ca şi
cum căutau sfârcul sânului, alţii ţineau buzele strânse, cu căpşorul într-o
parte, ca şi când refuzau să sugă; unii scoteau cu totul limbuţa roşie, alţii îi
arătau doar vârful roz. Aveau unii câte o gropiţă în fiecare obraz, alţii doar
în unul; unii aveau pleoapa dublă, alţii numai una; la unii capul era rotund
ca o minge, la alţii, alungit ca o lămâie; unii încruntau sprâncenele ca marii
gânditori, alţii aveau privirea exaltată a actorilor… Aşadar, sutele astea de
bebeluşi aveau toţi expresii diferite, pline de viaţă, care mai de care mai
drăgălaş. După cum scria pe pancarta publicitară, erau acolo adunate
fotografiile tuturor bebeluşilor născuţi acolo de la deschiderea spitalului, cu
doi ani înainte, ca o frumoasă probă a succesului. Era o cauză adevărată şi
măreaţă, o cauză nobilă, atât de minunată…
Domnule, eram foarte mişcat, aveam ochii în lacrimi, auzeam îndemnul
unui glas sfânt, simţeam cel mai demn sentiment dintre cele pe care le
încearcă omul: profunda dragoste pentru viaţă. Pe lângă acesta, orice alt
sentiment este mărunt. Domnule, simţeam că sufletul meu primise o
binecuvântare solemnă, că mi se dăduse ocazia ca vechile mele păcate să fie
şterse, şi orice s-ar fi întâmplat, voiam să-mi deschid braţele să-l primesc pe
acest copil pe care mi l-a dăruit Cerul.

XI

Domnule, aşa cum vă spuneam, în acea zi, în faţa panoului publicitar cu

sute de fotografii de bebeluşi, sufletul meu primise o binecuvântare
solemnă. Toate ezitările, toate temerile, faptul că fusesem crestat, bătut,
urmărit cu îndârjire însemnaseră ceva care trebuia musai să se întâmple, te
duceau cu gândul la cele optzeci şi una de obstacole întâlnite în drumul lui
58
de Călugărul Tripitaka din dinastia Tang, când plecase să aducă sutrele
sfinte. Dacă nu înfrunţi piedicile, cum să culegi rodul direct al faptelor
prezente, care hotărăsc existenţa de după aceea, şi cum să ai brusc
iluminarea asupra ceea ce este existenţa umană?
Întors acasă, mi-am dezinfectat singur rănile cu vată cu spirt, am dizolvat în
spirt praful alb de Yunnan folosit împotriva rănilor şi vânătăilor provenite
din căzături şi lovituri. Cu toată durerea care nu contenea, moralul era sus.
Când s-a întors Micuţa Leoaică, am strâns-o în braţe şi mi-am frecat obrazul
de al ei. I-am zis, îmbrăţişând-o: „Soţioara mea, îţi mulţumesc că-mi dai
copilul ăsta, şi, chiar dacă nu e zămislit în pântecul tău, e în inima ta, deci
amândoi l-am conceput”.
A început să plângă.
Domnule, acum când vă scriu, la biroul meu, cuget şi la felul în care va
trebui crescut acest copil. Noi ne apropiem de şaizeci de ani, puterile şi
energia scad deja, va trebui, probabil, să luăm pe cineva cu experienţă să ne
ajute, poate chiar o doică adevărată, ca să poată şi el să bea puţin lapte cu
miros de lapte de mamă. Mama mi-a spus întotdeauna: „Copiii hrăniţi cu
lapte de vacă sau de capră nu miros ca lumea“.
Poţi, sigur, să-i creşti cu lapte de vacă, dar asta e periculos. Când oare
nemernicii ăia necinstiţi, lipsiţi de orice conştiinţă morală, vor opri
experimentele lor chimice în căutarea laptelui praf fără proteine sau a
laptelui praf cu melanină? După grozăviile cu copiii atinşi de hidrocefalită
şi cei cu pietre la rinichi, ce fel de bebeluşi o să mai nenorocească? Acum
fac pe spăsiţii, precum căţeluşii care-şi pun capul între labe, când sunt
loviţi, dar nu le va trebui mult pentru a deveni fiare şi vor găsi o modalitate
şi mai cumplită de a face rău. Ştiu că lichidul cel mai preţios pe lumea asta
este colostrul, conţine tot felul de substanţe misterioase care sunt de fapt
materializarea dragostei materne. Am auzit că persoanele care au recurs la
mame purtătoare, după ce şi-au luat bebeluşul, au cumpărat cu bani grei
colostru de la femeia care-l născuse, alţii nici nu şi l-au luat decât după ce
mama l-a alăptat o lună întreagă. Fireşte că asta conduce la cheltuieli mari.
Micuţa Leoaică mi-a spus că Societatea Mamelor Purtătoare era împotriva
acestui tip de practici. Pentru că, odată ce mama purtătoare şi-a hrănit
bebeluşul, în ea se naşte un instinct matern puternic, şi de aici decurg
nesfârşite necazuri. Micuţa Leoaică mi-a spus cu ochi strălucitori:
— Eu sunt mama lui, o să-mi vină laptele!
O auzisem pe mama povestind pe vremuri astfel de întâmplări, dar se
amesteca în ele o parte de miracol care nu le făcea tocmai demne de
încredere. Îmi spuneam că sânii femeilor tinere care născuseră deja şi
alăptaseră puteau, probabil, sub efectul stimulării produse de suptul
bebeluşului, alături de inima plină de iubire, să reînvie amintirea laptelui,
dar în cazul Micuţei Leoaice, care se apropia de şaizeci de ani şi care nu
avusese niciodată copii, nu se producea o astfel de minune.
Domnule, nu mi-e deloc ruşine să vă vorbesc de lucrurile astea. Inima
dumneavoastră iubitoare a crescut un copil pe care spitalul îl condamna la
moarte sigură, şi în procesul de educare a fiului dumneavoastră aţi trecut
prin numeroase experienţe care ţin de miracol. Aşa că eu cred că puteţi
înţelege starea în care mă aflam, precum şi purtarea soţiei mele, care părea
vrăjită. În ultima vreme, de fapt în fiecare seară, voia să fac dragoste cu ea.
Din sfeclă de zahăr se transforma în piersică mustoasă. Era deja un soi de
minune, pentru mine o surpriză plăcută. Mă prevenea de fiecare dată:
— Fuguţă, fii blând, mai potolit, să nu rănim copilul!
După aceea, mă punea să-i ţin mâna pe burtă şi mă îndemna:
— Uite, e gata să dea din picioare.
În fiecare dimineaţă îşi spăla sânii cu apă călduţă şi, încet, îşi masa
mameloanele care i se retrag.
I-am spus tatei vestea cea bună: Micuţa Leoaică e gravidă în şase luni. Tatii,
care face în curând optzeci de ani, i-au şiroit imediat lacrimile pe faţă, îi
tremura bărbia de emoţie şi a spus plin de recunoştinţă:
— Cerul ştie ce face, strămoşii noştri au puteri supranaturale, oamenii buni
sunt răsplătiţi, lăudat să fie Buddha, Amituofu!
Domnule, am cumpărat tot ce trebuie pentru copil, de cea mai bună calitate.
Căruciorul era fabricat în Japonia, pătuţul venea din Coreea, scutecele de
unică folosinţă erau făcute la Shanghai, cădiţa de lemn de stejar era
importată din Rusia… Micuţa Leoaică s-a opus cumpărării biberoanelor, am
implorat-o să luăm: „Dacă nu-ţi ajunge laptele? Să luăm aşa, în caz că avem
nevoie“. Aşa că am cumpărat un biberon din Franţa şi lapte praf de import
din Noua Zeelandă. Cum nu aveam totală încredere în acest lapte de import,
eu am propus să cumpărăm o capră care să fie crescută la tata, şi noi să
locuim la el şi să mulgem zilnic lapte proaspăt ca să-l hrănim pe mititel.
Ridicându-şi sânii enormi, Micuţa Leoaică a spus nemulţumită:
— Sunt convinsă că laptele meu o să ţâşnească precum un izvor.
Fiica mea mi-a telefonat din Spania ei îndepărtată şi ne-a întrebat de ce
eram aşa de preocupaţi în ultimul timp. I-am răspuns:
— Yanyan, nu ştiu cum să-ţi spun, dar am o veste care este sigur bună:
mama ta e însărcinată, o să ai un frăţior în curând.
Fiica mea a rămas fără cuvinte o bună vreme la capătul firului, apoi m-a
întrebat, plăcut surprinsă:
— Tată, e adevărat?
— Sigur, i-am răspuns.
— Dar mama e deja în vârstă, a spus ea.
— Uită-te pe net, în Danemarca, o femeie de şaizeci şi doi de ani a adus pe
lume gemeni perfect sănătoşi.
Fiica mea a început să exclame de bucurie:
— Tată, e grozav, felicitări pentru amândoi, cele mai călduroase felicitări!
Dacă aveţi nevoie de ceva, vă trimit.
Am răspuns:
— N-avem nevoie de nimic, găsim aici de toate.
Fiica mea a insistat:
— Nu-mi pasă dacă aveţi nevoie sau nu, tot am să cumpăr ceva, o să fie din
partea bătrânei sale surori mai mari. Felicitări pentru amândoi, tată,
„copacul de fier de o mie de ani a înflorit, ramura uscată de zece mii de ani
a dat muguri“, e o adevărată minune ce vi s-a întâmplat.
Domnule, aveam dintotdeauna remuşcări faţă de fiica mea, căci fusesem
cauza directă a morţii mamei sale. Pentru aşa-zisul meu viitor, îi
sacrificasem pe Wang Renmei şi pe bebeluşul pe care-l avea în pântece.
Dacă bebeluşul supravieţuia, era acum un flăcăiaş de douăzeci de ani şi
ceva, acum, dincolo de orice s-ar fi putut spune, venea pe lume alt fiu. Mă
consolam, spunându-mi că bebeluşul ăsta era de fapt celălalt, venit cu
douăzeci de ani întârziere, era pur şi simplu aici.
Domnule, îmi pare rău, dar trebuie să vă spun că n-am să pot scrie piesa de
teatru decât mai târziu. Copilul ăsta care urmează să se nască este, desigur,
mai important. Poate că-i mai bine aşa, pentru că bucăţile din ea pe care le
scrisesem erau sumbre, sângeroase, erau doar despre moarte, nu era nicio
naştere, doar disperare fără nicio speranţă. O astfel de operă literară nu face
decât rău sufletelor şi-mi sporeşte vina. Vă rog să aveţi încredere în mine,
domnule, ţin foarte mult să scriu piesa asta. După ce se naşte copilul, o să-
mi iau pensula şi o să scriu un imn pentru această nouă viaţă. N-o să vă
dezamăgesc, domnule.
În acest timp al aşteptării, am însoţit-o pe Micuţa Leoaică într-o vizită la
mătuşa. Era în ziua aceea un timp minunat, cu o lumină veselă şi flori care
se deschideau în copacii din curte, unele chiar începeau să se scuture.
Mătuşa era aşezată şi stătea dreaptă sub copaci, ţinea ochii închişi şi
mormăia ceva. Părul său cărunt, zbârlit şi des ca iarba, era plin de flori
scuturate, câteva albine îi roiau deasupra capului. Pe dala de piatră din faţa
ferestrei, pe un scăunel jos, stătea unchiul Hao-Mâini mari. Cel ce primise
de la district titlul de maestru în artă populară tocmai prelucra argila.
Privirea îi era rătăcită, părea cu gândul departe, ai fi zis că e căzut în transă.
Mătuşa vorbea:
— Tatăl copilului ăstuia are faţa rotundă, ochii bridaţi, şaua nasului turtită,
buze subţiri, urechi cărnoase; mama are o faţă în formă de sămânţă de
pepene, ochi migdalaţi, pleoapă dublă, o gură mică, şaua nasului
pronunţată, urechi fine, fără lobi. Copilul îi seamănă în mare mamei, mai
puţin gura, pe care o are ceva mai mare, cu buzele puţin mai subţiri, iar
urechile sunt şi ele un pic mai mari, şi şaua nasului mai scurtă…
Urmând detaliile pe care le dădea mătuşa, am văzut cum, în mâinile
unchiului, prindea încet formă un copil din lut. După ce i-a trasat ochii şi
sprâncenele, cu o aşchie de bambus, a cercetat o clipă figurina, a făcut
câteva retuşuri ici-colo, apoi a pus-o pe o planşetă şi a dus-o în faţa mătuşii.
Mătuşa a luat-o cu amândouă mâinile, a privit-o scurt şi a spus:
— Ochii, puţin mai mari şi buzele, ceva mai subţiri.
Unchiul a preluat figurina, a făcut modificările, apoi i-a adus-o din noi
mătuşii. Sub sprâncenele subţiri şi cărunte, privirea ei era ca fulgerul.
Mătuşa a luat bebeluşul din lut în mâini, l-a privit, mai întâi de departe, apoi
de aproape, şi după acest examen, o expresie de aprobare i se întipări pe
faţă:
— Da, e bine acum, el este.
Mătuşa schimbă brusc tonul, căci acum i se adresa direct bebeluşului din
lut:
— Eşti chiar tu, demon mic, tu, copilaşul mort din pruncie, din cei două mii
opt sute de copii pe care eu, mătuşa ta, i-am omorât, nu mai lipseai decât tu,
deci iată-te, socoteala e bună.
Am pus pe pervazul ferestrei o sticlă de Roua Celor Cinci Cereale, Micuţa
Leoaică a pus şi ea la picioarele mătuşii o cutie de bomboane şi am spus
împreună:
— Mătuşă, am venit să-ţi facem o mică vizită.
Mătuşa s-a agitat puţin, nu ştia ce să mai facă, era ca un negustor de mărfuri
interzise prins cu frauda, se grăbea să ascundă sub veşmânt bebeluşul de lut,
dar, cum nu reuşea, s-a oprit.
— Nu vreau să vă ascund nimic.
I-am spus:
— Mătuşă, am văzut DVD-ul pe care ni l-a dăruit Wang-Ficat, te înţelegem,
îţi cunoaştem gândurile.
— Cu atât mai bine, atunci.
Mătuşa s-a ridicat, în mâini cu figurina terminată, a intrat într-o anexă
laterală din partea de răsărit. Ne-a spus cu o voce stinsă, fără să se întoarcă:
— Haideţi cu mine!
În faţa noastră, cu corpul ei masiv, îmbrăcată în negru, avea asupră-ne o
putere ciudată, apăsătoare. Îl auzisem pe tata mai demult spunând că mătuşa
nu mai era în ordine, astfel că, după ce ne întorseserăm, îi facuserăm vizite
rare. Amintindu-ne de cât de strălucitoare era odinioară şi văzând-o acum,
am simţit cum mă cuprinde tristeţea.
Era întuneric, un miros rece de umezeală ne-a asaltat nările. Mătuşa a tras
de şnurul unei lămpi de pe perete şi becul de o sută de waţi se aprinse,
luminând şi cel mai ascuns colţ. Anexa era formată din trei încăperi şi toate
ferestrele erau ferecate. Pereţii din nord, sud şi răsărit erau ocupaţi de casete
de lemn, toate la fel, şi-n fiecare era un bebeluş din lut.
Mătuşa a pus figurina din mâini în ultima casetă rămasă liberă, s-a dat un
pas înapoi, după aceea în faţa unui mic altar din mijlocul încăperii a aprins
trei beţişoare parfumate, a îngenuncheat, şi-a împreunat mâinile şi a
murmurat câteva cuvinte.
I-am luat exemplul şi ne-am lăsat grăbit în genunchi. Nu ştiam ce rugăciune
era nimerită. Feţele expresive ale bebeluşilor de pe panoul publicitar de la
spitalul „Comoara familiei” mi-au defilat prin minte, ca imaginile unei
lanterne magice. Aveam inima plină de recunoştinţă, mă rodeau
remuşcările, şi, la fel, şi oarecare teamă. Am înţeles că mătuşa, prin
îndemânarea soţului său, le dădea chip tuturor fetuşilor avortaţi de mâna ei.
Am ghicit că se folosea de metoda asta ca tratament al remuşcărilor pe care
le încerca, dar nu putea fi condamnată pentru ce făcuse în trecut, nu. Dacă
n-o făcea ea, o făceau alţii în locul ei, şi apoi bărbaţii şi femeile care
procreau neţinând seama de regulament, purtau ei înşişi responsabilitatea şi
nu se puteau sustrage. De altfel, dacă nimeni n-ar fi făcut-o, e greu de spus
cum ar fi fost China azi.
După ce a ars beţişoarele, mătuşa s-a ridicat şi faţa i s-a luminat:
— Fuguţă, Micuţă Leoaică, aţi venit la ţanc, mi-am împlinit dorinţa. Priviţi,
toţi copiii ăştia au un nume. I-am adunat aici ca să aibă parte de ofrandele
mele, când o să dobândească inteligenţă, o să se ducă acolo unde trebuie ca
să se reîncarneze şi să vină pe lume.
Mătuşa ne-a dus să ne uităm la o casetă, dându-ne explicaţii despre fiecare
figurină, dacă era băiat sau fată.
— Uite, fetiţa asta, spuse mătuşa arătând un bebeluş de lut cu ochi
migdalaţi şi bosumflat, fetiţa asta trebuia să se nască în 1974 în satul
familiei Tan, în casa lui Tan Xiaoliu şi Dong Yue-e, dar mătuşa a omorât-o.
Acum le merge bine, tatăl are o afacere cu zarzavaturi, mama are degete de
aur, au avut ideea să-şi ude ţelina cu lapte de vacă şi legumele lor au o
prospeţime şi o frăgezime fără seamăn, le vând cu şaizeci de yuani
kilogramul.
Băieţelul ăsta, continuă mătuşa ducându-ne la o altă figurină, cu ochişorii
mijiţi şi cu guriţa deschisă într-un surâs şmecher, caraghiosul ăsta mic
trebuia să se nască în februarie 1983, în familia lui Wu Junbao şi Zhou
Aihua, la podul familiei Wu, dar a fost ucis de mătuşa, în prezent o duce
foarte bine, e foarte fericit, s-a reîncarnat la Qingzhou într-o familie de
funcţionari, părinţii sunt amândoi cadre de stat, bunicul e înalt funcţionar în
administraţia provinciei şi poate fi văzut deseori la televizor.
Şi uite şi două flori gemene, continuă mătuşa, arătându-ne două figurine
puse împreună. Ar fi trebuit să se nască în 1990, dar părinţii lor au făcut
lepră şi, deşi vindecaţi, aveau mâinile ca labele de pui şi feţele desfigurate.
Pentru ele, să se nască într-o astfel de familie însemna să îndure un noian de
suferinţe. Omo- rându-le, mătuşa le-a salvat; şi lor le merge bine, în 2000,
de Anul Nou, s-au născut la Spitalul Poporului din oraşul Jiaozhou, sunt
micile comori ale noului mileniu, tatăl lor este un celebru cântăreţ de operă
în stil local, mama este patroana unei case de modă. Anul trecut, în seara de
Anul Nou, au fost date la televizor, unde au interpretat o bucată din aria
Zhao Meirong priveşte lampioanele. „Violet e lampionul-vânătă, plin de foi
e lampionul-ceapă, lampio- nul-castravete are ţepi, lampionul-ridiche e
proaspăt şi zemos, mai este şi lampionul-crab care dă ghionturi, cu ochi
rotunzi e lampionul-găina care a făcut un ou…”
Părinţii mi-au telefonat anume ca să prind programul de la reţeaua din
Jiaozhou, şi, când le-am văzut, au început să-mi picure lacrimile, pic, pic…
Şi mai este şi ăsta – îmi arată mătuşa un bebeluş de lut cu strabism – s-a
născut în familia lui Zhang-Pumn, în satul Dongfeng, dar a fost ucis, deşi
asta nu i se poate pune-n cârcă doar mătuşii, care are doar o parte din vină.
Şmecherul ăsta mic s-a născut în iulie 1995, având-o ca mamă pe Zhang
Laidi, a doua fiică a lui Zhang-Pumn. Maică-sa venise şi ea să mă caute,
avea deja două fete şi, dacă rămânea gravidă iar, încălca regula planificării
familiale; deşi mătuşa fusese bătută şi rănită la cap de tatăl tinerei şi la
întâlnirea cu el încerca puternice resentimente, ea i-a dăruit fiicei copilul pe
care trebuia să-l nască mama ei. Ar fi trebuit să-i fie frăţior, şi în prezent îi
este fiu. Secretul ăsta nu-l cunoaşte decât mătuşa, vi-l destăinui acum, dar
trebuie să-l păstraţi doar pentru voi. Şmecherul ăsta mic e sămânţă rea,
odată a facut-o pe mătuşa să leşine de frică când i-a dat o broască într-un
pachet, dar mătuşa nu-i poartă pică; într-o lume atât de diversă, fiecare
fiinţă are locul ei, sunt fiinţe umane şi oamenii de bine şi cei soi rău…
Punând figurina pe care tocmai ne-o arătase înapoi în lădiţă, mătuşa ne
întrebă:
— ÎI cunoaşteţi?
Cu ochii în lacrimi i-am spus:
— Mătuşă, nu mai spune nimic, îl cunosc…
Micuţa Leoaică, şi ea:
— Mătuşă, copilul ăsta o să se nască în curând, tatăl lui este dramaturg, iar
mama infirmieră la pensie… mătuşă, îţi mulţumesc, sunt deja însărcinată…
Domnule, când citiţi cele ce vi le scriu, nu vă vine să credeţi că toate astea
sunt doar fructul imaginaţiei unui om care o ia razna? Recunosc că starea
psihică a mătuşii nu e în ordine, iar soţia mea, din cauza aprigei dorinţe care
o macină de a avea copii, e şi ea cu nervii daţi peste cap, dar îndrăznesc să
cred că veţi fi îngăduitor. Când crezi că ai făcut greşeli, cauţi să te împaci
cumva, aşa cum face personajul cumnatei Xiang Lin din nuvela pe care o
59
cunoaşteţi bine, Rugă pentru fericire .
Eroina nu mai are din ce trăi, dar cei cu mintea limpede nu trebuie să-i
demaşte minciunile pe care şi le spune, pentru a-i lăsa puţina speranţă, ca să
se poată elibera, ca să nu mai viseze urât nopţile, ca să poată trăi fără povara
vinovăţiei. Deci a le urma pe mătuşa şi pe Micuţa Leoaică în ceea ce cred
ele şi chiar a le veni în întâmpinare, în direcţia în care o doreau, este, mă
gândesc, o alegere bună. Deşi ştiu ca acei ale căror minţi se bazează pe
cunoştinţe ştiinţifice n-o să pregete să râdă de mine şi că cei care se află pe
culmile virtuţii o să mă critice şi că până şi cel pe care-l apucă rareori o
criză de conştiinţă o să mă înfiereze, nu am deloc intenţia să procedez altfel.
Pentru acest copil, pentru mătuşa şi pentru Micuţa Leoaică, aceste două
femei care au avut o meserie foarte specială, aleg să continui să trec drept
un idiot.
În acea zi, mătuşa a scos stetoscopul, şi apoi, extrem de serios, a auscultat-o
pe Micuţa Leoaică. Aceasta era întinsă pe spate, cu burta în sus, cu faţa
radiind de bucurie, iar mătuşa asculta cu un aer serios, concentrată. Odată
terminată examinarea, cu mâinile acelea pe care mama le lăudase de atâtea
ori, a mângâiat-o pe burtă şi a întrebat:
— Eşti în luna a cincea, nu? Totul e în ordine, zgomotele făcute de făt sunt
puternice şi poziţia este corectă.
— Sunt în şase luni, a spus Micuţa Leoaică cu sfială.
— Sus, i-a spus mătuşa, bătând-o uşor pe burtă, cu toate că eşti cam în
vârstă, îţi recomand să naşti natural. Mă opun la cezariană, o femeie care n-
a trecut prin durerile naşterii nu poate să simtă în întregime ce înseamnă să
fii mamă.
— Sunt puţin îngrijorată, a spus Micuţa Leoaică.
— Eu sunt aici, n-ai nicio grijă, a spus mătuşa ridicând cele două mâini,
trebuie să ai încredere în mâinile astea, care au adus pe lume zece mii de
bebeluşi.
Micuţa Leoaică luă una din mâinile mătuşii, şi-o lipi de obraz şi, alintată,
spuse:
— Mătuşă, am toată încrederea…

XII
Domnule, ce mare bucurie!
Fiul meu s-a născut ieri în zori.
Cum soţia mea, Micuţa Leoaică, era la prima naştere şi era şi în vârstă, nici
măcar doctorii de la spitalul „Comoara familiei”, despre care se spune că şi-
au făcut studiile în Anglia sau în America, n-au îndrăznit s-o accepte.
Atunci ne-am gândit, fireşte, la mătuşa. Cel mai bun ghimbir e totuşi cel
mai bătrân. Şi soţia mea n-avea încredere decât în ea. Ea însăşi o ajutase să
aducă pe lume un număr imens de bebeluşi şi putuse să constate că, în cele
mai grele cazuri, mătuşa era ca un general care conduce o bătălie.
Travaliul a început chiar în timpul orelor suplimentare pe care le făcea la
crescătoria broaştelor-bou a lui Yuan-Obraz şi a verişorului. Ajunsă la
termen, ar fi trebuit să se odihnească acasă de mult, dar ea este încăpăţânată
şi nu ascultă de sfaturile care i se dau. Se plimba pe străzi cu un aer
triumfător, cu burtoiul scos în faţă, stârnind comentarii şi invidii. Cei care o
cunoşteau o salutau de departe:
— Cumnată, în stadiul ăsta de ce nu stai acasă? Fratele mare, Mormoloc, e
chiar prea aspru cu dumneata.
Răspundea:
— Dar nu e nimic deosebit, să naşti e la fel cu fructul care cade singur când
e copt, atâtea femei de la ţară nasc fără nicio problemă pe câmp, la cules de
bumbac, în tufişuri, pe marginea apei, problemele apar, dimpotrivă, când
eşti prea gingaş.
Felul în care judeca ea era cel al bătrânilor doctori chinezi. Când o ascultau,
oamenii dădeau din cap de mai multe ori, cei care o aprobau erau tot mai
mulţi, nimeni n-o contrazicea.
Când aflând vestea, am fugit la crescătorie, Yuan-Obraz îl trimisese deja pe
verişor s-o caute pe mătuşa. Aceasta, îmbrăcată în bluza albă, purta o
mască, şi părul zbârlit era prins într-o bonetă albă, avea privirea
scăpărătoare plină de emoţie, mă ducea cu gândul la bătrânii cai pursânge
ţinuţi în grajd. Condusă de o funcţionară în alb, a intrat în sala de naşteri
secretă. Eu unul stăteam în biroul lui Yun-Obraz şi beam ceai.
În mijlocul încăperii era un birou roşu-purpuriu mare cât o masă de ping-
pong, iar în spate era un scaun cu spătar înalt, care se rotea, din piele neagră
adevărată. Pe birou erau stivuite cărţi groase, şi era acolo, cine-ar fi crezut,
un mic drapel naţional, roşu viu, ca să dea un aer serios. El îmi ghici gândul
şi spuse:
— Hei, oi fi eu un bandit, dar am dreptul să fiu şi patriot, îmi turnă ceaiul
60
cu gesturi abile de cunoscător al ceremoniei ceaiului – Kongfu – şi-mi
spuse, fălindu-se:
— Asta-i ceaiul numit „Marea Robă Roşie“, adus de pe muntele Wuyi, şi cu
toate că nu-i vestita varietate „cu crengi de aur şi frunze de jad“, tot de
primă calitate este, şi nici când vine şeful districtului, nu mă îndur să-i fac o
ceaşcă. Dacă ţie ţi-l ofer, înseamnă că mai am şi eu virtuţi morale.
Văzând că sunt preocupat, m-a liniştit:
— Nu-ţi fă griji, am luat eu lucrurile în mână, fii liniştit, totul o să meargă
ca pe roate, în mod sigur. O deranjăm rareori pe mătuşa, ea este zeiţa
protectoare a comunei Dongbei, ajunge să fie ea aici, că rezultatul este
conform formulei: „Mamă şi fiu în siguranţă şi toată lumea mulţumită”.
După aceea m-am lungit de-a curmezişul pe canapeaua de piele, şi am
adormit. În vis, m-au vizitat mama şi Wang Renmei. Mama era îmbrăcată
într-un satin strălucitor şi se sprijinea într-un toiag cu cap de dragon; Wang
Renmei purta o vestă vătuită de bumbac roşu-închis şi pantaloni verzi,
semăna tare cu îmbrăcămintea de la ţară, dar era plină de farmec. Purta la
braţul stâng o bocceluţă de pânză roşie, unde se zărea un veşmânt împletit
din lână galbenă. Tot înaintau pe hol şi pocniturile bastonului lovind
podeaua nu erau nici prea dese, nici grăbite, dar zgomotul lor stârnea în
mine o nelinişte înspăimântătoare. Am spus:
— Mamă, n-ai vrea să te aşezi şi să te odihneşti puţin? Cu du-te vino ăsta al
vostru, tulburaţi liniştea celor prezenţi.
Mama s-a aşezat pe canapea, dar s-a ridicat imediat şi s-a dus şi s-a lăsat
jos, pe podea. A spus că nu respira bine pe canapea. Wang Renmei era şi
temătoare, şi sfioasă, ca o tinerică, se tot ascundea în spatele mamei. De
cum îmi îndreptam privirea spre faţa ei, întorcea capul într-o parte, am
văzut apoi că scoate puloverul de lână galbenă din boccea şi-l desface. Nu
era mai mare decât palma unui adult. I-am spus:
— Îi vine numai bine unei păpuşi.
A răspuns, înroşindu-se:
— L-am împletit pe măsura copilului pe care-l port.
Am observat atunci că burta-i era proeminentă şi că avea pete de gravidă pe
faţă, care arătau limpede prezenţa sarcinii. Am continuat:
— Copilul din burtă nu poate fi chiar aşa de mic!
Cu ochii roşii, mi-a spus:
— Fuguţă, vorbeşte cu mătuşa să mă lase să duc sarcina la termen.
Mama lovi cu bastonul în podea şi spuse:
— Naşte-l acum, sunt aici şi am eu grijă de tine. „Bastonul bătrânei doamne
îl loveşte pe suveranul cel rău şi sub el, pe ministrul necinstit, cel care
îndrăzneşte să se pună de-a curmezişul n-o să moară de moarte bună“.
Cu bastonul, mama apăsă pe un dispozitiv din perete şi imediat, o uşă
secretă se deschise încetişor. Am văzut atunci, în încăperea luminată ca în
miezul zilei, masa de operaţie acoperită cu un cearceaf alb, şi de fiecare
parte a ei, câte patru persoane în bluză albă, cu mască, iar mătuşa la capul
patului, şi ea îmbrăcată în alb şi pieptănată cum trebuie, în mâini cu mănuşi
de cauciuc. După ce Wang Renmei a intrat, când a văzut masa de operaţie,
s-a întors, gata să fugă, dar mătuşa a întins braţul şi a oprit-o. Wang Renmei
plângea, ca o fată care rămăsese dezbrăcată, şi mi-a strigat:
— În numele căsătoriei care ne-a unit atâţia ani, salvează-mă…
Un val de imensă tristeţe se abătu asupră-mi, şi lacrimile îmi mijeau în ochi.
La un gest al mătuşii, cele patru persoane care păreau să fie infirmiere s-au
repezit şi au dus-o pe Wang Renmei pe masa de operaţie, şi într-o clipită, i-
au scos toate hainele. După care, am văzut o mânuţă înroşită care se
întindea dintre coapsele ei, cu degetul mare, degetul mic şi inelarul strânse,
astfel că celelalte două degete formau un V la modă în lumea întreagă,
astfel că şi mătuşa şi celelalte s-au pus pe un râs de neoprit. După ce au râs
pe săturate, mătuşa a spus:
— Ajunge cu gluma, hai, ieşi la iveală!
Atunci bebeluşul se strecură uşurel afară. În timpul ăsta, arunca priviri
furişe, ca un animăluţ viclean. Mătuşa prinse momentul şi, ciupindu-i
urechea, îi prinse capul între mâini şi-l trase cu putere spre ea:
— Fă-mi plăcerea şi ieşi odată!
Se auzi de îndată un pocnet ca atunci când explodează floricelele din
porumb şi un bebeluş mânjit de sânge şi de un lichid lipicios se afla, cu
burtica în jos, în mâinile mătuşii…
M-am trezit brusc tresărind, mă cuprinsese frigul. Verişorul şi Micuţa
Leoaică au împins uşa. Ea ţinea în braţe un bebeluş înfăşat, şi dintre scutece
urcau plânsete înăbuşite. Verişorul spuse pe şoptite:
— Frate mai mare, te felicit fierbinte, ţi s-a născut fiul!
Ne-a condus apoi cu maşina în satul în care locuia tata. Era un soi de sat în
oraş, aşa cum v-am spus în scrisoarea de dinainte, ca exemplar cultural
păstrat la ordinul şefului nostru de district, care devenise între timp primar.
Se păstrase stilul arhitecturii din timpul Revoluţiei Culturale: lozincile cu
ideograme mari de pe ziduri – acele da zi bao, pancartele revoluţionare de
la intrarea în sat, megafonul şi el în centru, unde se ţineau pe atunci
adunările brigăzii de producţie… Se crăpa de ziuă şi nu era nici ţipenie de
om pe uliţe, singurele care treceau erau autobuzele din tura de dimineaţă,
care-i duceau pe pasagerii rari ca nişte fantome, în timp ce câţiva lucrători
la spaţiile publice, cărora măştile nu lăsau să li se vadă din chip decât
pupilele, îşi mişcau măturile pe trotuare, ridicând nori de praf. Doream
foarte mult să văd cum arată copilul, dar expresia de oboseală de pe chipul
Micuţei Leoaice, mai solemnă şi mai fericită decât a unei autentice lehuze,
mi-a oprit orice elan. Purta un fular roşu pe cap, buzele îi erau crăpate.
Ţinea copilul strâns la piept, se pleca des asupra lui, ca şi cum îl contempla
sau sorbea mirosul pe care-l răspândea.
Dusesem mai demult la tata toate cele pregătite pentru copil. Cum
deocamdată era greu de găsit o capră cu lapte, tata tocmise laptele la un
crescător de animale din sat, pe nume Du, ale cărui vaci puteau da zilnic o
sută de litri de lapte. Când tata îl povăţuise să nu adauge nimic în lapte,
omul îi răspunsese:
— Unchiule, dacă n-aveţi încredere în mine veniţi şi mulgeţi laptele singur.
Verişorul a oprit maşina la poartă. Tata ne aştepta de mult în capul
drumului. Era împreună cu cea de-a doua cumnată a mea şi cu câteva tinere
femei care trebuiau să fie nepoate, venite şi ele să ne întâmpine. Cumnata
mea a luat copilul, celelalte au ajutat-o pe Micuţa Leoaică să coboare din
maşină, apoi au sprijinit-o până în curte şi au intrat cu ea în camera anume
amenajată să-şi petreacă luna de lehuză.
Cumnata a desfăcut într-un colţ scutecele, pentru a-i arăta tatii nepotul ăsta
întârziat. Tata, cu lacrimi în ochi, a repetat de mai multe ori: „Bine, bine,
bine!“ Am văzut bebeluşul cu părul negru de abanos, cu tenul roşu sănătos,
şi mii de emoţii mă copleşeau şi mi-au dat şi mie lacrimile.
Domnule, copilul ăsta mi-a redat tinereţea şi mi-a adus cu el inspiraţia
creatoare. Conceperea şi naşterea lui au fost, sigur, mai grele şi mai
complicate decât cele ale unui copil obişnuit, de altfel în viitor puteau să se
ivească probleme legate de recunoaşterea identităţii sale; totuşi, cum spune
mătuşa, ajunge ca „fătul să iasă din oală“ ca să devină o viaţă. Din acea
clipă el devine un cetăţean chinez pe deplin şi se poate bucura de toate
drepturile pe care ţara le dă copiilor. Dacă urma să se întâmple vreun necaz,
el ne revenea nouă, noi purtam responsabilitatea. Noi îi dăruiam dragostea
noastră, şi gata.
Domnule, de mâine încolo, am toate foile manuscrisului pe masa de lucru
şi, cât mai repede posibil, termin piesa asta de teatru, născută cu atâta trudă.
Viitoarea mea scrisoare o să fie o cărticică cu piesa care poate că nu va fi
niciodată jucată pe o scenă.

PARTEA A CINCEA

Domnule,

Am terminat în sfârşit această piesă de teatru.

Numeroase fapte din viaţa adev
ărată sunt amestecate intim cu povestea pe care o spun, aşa de bine, că
uneori nici nu mai ştiu dacă am fost fidel realităţii sau dacă, stimulat de
imaginaţie, am rămas sub semnul ficţiunii. Nu mi-a luat decât cinci zile ca
să termin de scris piesa. Eram ca un copil nerăbdător să le povestească
părinţilor ceea ce a văzut şi la ce s-a gândit. Când un bărbat de peste
cincizeci de ani se compară cu un copil, e cam exagerat, dar eu chiar aşa
simt.
Piesa asta de teatru trebuie luată drept o parte organică din povestea despre
mătuşa mea. Dacă anumite întâmplări care apar în piesă nu s-au întâmplat
în viaţa adevărată, ele s-au petrecut în mintea mea. De aceea pentru mine
sunt adevărate.
Domnule, aştept răspunsul dumneavoastră,

Mormoloc
3 iunie 2009
 BROAŞTE

PIESĂ ÎN NOUĂ ACTE

PERSONAJELE
MĂTUŞA, ginecolog la pensie, în vârstă de peste şaptezeci de ani
MORMOLOC, dramaturg, nepotul mătuşii, trecut de cincizeci de ani
MICUŢA LEOAICĂ, fosta asistentă a mătuşii, soţia lui Mormoloc, trecută
de cincizeci de ani
CHEN-SPRÂNCEANĂ, mamă purtătoare, în vârstă de peste douăzeci de
ani, scăpată dintr-un incendiu care a lăsat-o desfigurată
CHEN-NAS, tatăl lui Chen-Sprânceană, vagabond, în vârstă de peste
cincizeci de ani
YUAN-OBRAZ, coleg de şcoală primară cu Mormoloc, patronul Societăţii
broaştelor-bou şi şeful Societăţii clandestine a mamelor purtătoare, trecut de
cincizeci de ani
VERIŞORUL, pe nume Jin Xiu, vărul lui Mormoloc, aflat în subordinea lui
Yuan-Obraz, trecut de patruzeci de ani
LI-MÂNĂ, coleg de şcoală primară cu Mormoloc, patron de restaurant, în
vârstă de peste cincizeci de ani
ŞEFUL COMISARIATULUI DE POLIŢIE, de peste patruzeci de ani
MICUL WEI, agent de poliţie, proaspăt absolvent al Şcolii de Poliţie, în
vârstă de peste douăzeci de ani
HAO-MÂINI MARI, mare maestru în sculptură populară în lut, soţul
mătuşii
QIN HE, mare maestru în sculptură populară în lut, pretendent al mătuşii
LIU GUIFANG, colegă de şcoală primară a lui Mormoloc, directoare a
Centrului districtual de primire a oaspeţilor
GAO MENGJIU, şeful districtului Gaomi, în perioada Republicii Chineze
Doi paznici de la judecătorie
Doi agenţi de pază de la spital
Două personaje mascate în negru
O operatoare de la televiziune, o ziaristă şi alte personaje

ACTUL I

Spitalul sino-american cu capital mixt, „Comoara familiei pentru mame şi

bebeluşi“. Intrare somptuoasă, ce dă impresia că este sediul unui organism
guvernamental.
În stânga porţii, pe zidul de protecţie îmbrăcat în marmură este fixată placa
spitalului. La dreapta se înalţă un imens panou de publicitate cu sute de
fotografii de bebeluşi în atitudini diferite. Un agent de pază în uniformă gri,
care, în poziţie de drepţi, stă în partea stângă salutând, scrutează atent
maşinile de lux care intră sau ies din spital. Gesturile lui exagerate îi dau un
aer comic.
O lună imensă străluceşte pe bolta cerului. Din spatele cortinei din fundul
scenei urcă zgomote de petarde, din când în când focuri de artificii
strălucitoare luminează cerul.
AGENTUL DE PAZĂ (Scoate din buzunar mobilul şi-şi citeşte mesajele,
râde fără să vrea): Hi, hi, hi…
(Şeful pazei se strecoară pe furiş pe poarta mare de la intrare.)
ŞEFUL PAZEI (Stă în picioare tăcut în spatele agentului, apoi îl
atenţionează vorbind încet, dar sever.): Li Jiatai, de ce râzi? (Simte cum
ceva îi sare de sub picior.) Hei, în ce anotimp suntem, cum de-s încă atâtea
broscuţe? De ce râzi?
AGENTUL (tresare brusc, speriat, nu prea ştie ce să facă, în grabă reia
poziţia de drepţi): Şefule, raportez, asta-i pentru că pământul se încălzeşte
din cauza efectului de seră. N-am de ce să râd…
ŞEFUL: Dacă n-ai niciun motiv de râs, de ce râzi? (Îşi scutură piciorul ca
să scape de broscuţa care a sărit pe el.) Ce înseamnă toate astea? O să fie
iar vreun cutremur? Te întreb de ce râzi?
AGENTUL (se asigură că nu e nimeni în jur şi spune râzând): Şefule,
textul ăsta e prea caraghios…
ŞEFUL: V-am spus de atâtea ori să nu trimiteţi mesaje în timpul serviciului!
AGENTUL: Şefule, raportez, n-am trimis eu textul, am verificat doar
mesajele primite.
ŞEFUL: Păi nu-i acelaşi lucru? Dacă directoarea Liu te prinde asupra
faptului, gata cu locul tău de munca.
AGENTUL: Dacă o să se-întâmple aşa, aşa să fie. Oricum nu mai am chef
să continui. Patronul societăţii de creştere a broaştelor-bou este soţul
mătuşii mele după mamă, mama a vorbit deja cu mătuşa ca să-i ceară
soţului să intru şi eu în societate…
ŞEFUL (nerăbdător): Hai, gata, mă tot baţi la cap cu de-alde mătuşa ta şi
bărbată-său. Pentru că-l ai pe bărbatul ăsta al mătuşii pe care contezi, nu te
temi că-ţi poţi pierde slujba, asta-i sigur, dar eu care-ţi vorbesc mi-o pot
pierde, şi am nevoie de ea ca să trăiesc. De aceea, îţi interzic să primeşti sau
să trimiţi mesaje în timpul serviciului, să răspunzi la telefon, toate astea,
fără excepţie.
AGENTUL (reluând poziţia de drepţi): Am înţeles, şefule!
ŞEFUL: Fii mai atent!
AGENTUL (luând iar poziţia de drepţi): Să trăiţi, şefule! (neputând să se
abţină, începe iar să râdă) Ha, ha, ha…
ŞEFUL: Podoabă ce eşti, nu m-ar mira să fi băut pipi de căţea sau să fi visat
că te însori cu o femeie bogată. Ia spune, de ce râzi?
AGENTUL: Nu râd de nimic.
ŞEFUL (întinzând mâna): Dă să văd!
AGENTUL: Ce?
ŞEFUL: Mă întrebi ce? Păi mobilul tău, la naiba!
AGENTUL: Şefule, vă asigur că nu mă mai uit la el, e bine?
ŞEFUL: Vrei să mă prosteşti? Mi-l dai sau nu? Dacă nu mi-l dai, îţi fac
imediat raport la directoarea Liu.
AGENTUL: Şefule, am o drăguţă, nu pot să mă lipsesc de mobil…
ŞEFUL: Pe timpul lui taică-tău, nu era telefon, şi asta nu l-a împiedicat să-i
câştige inima maică-tii. Hai, pasează-l!
AGENTUL (n-are încotro, şi-i întinde telefonul şefului): Nu râdeam anume,
textul ăsta e prea caraghios.
ŞEFUL (mânuieşte mobilul): Să văd şi eu care-i informaţia asta care te face
atâta să râzi… deci aşa, pentru a forma alergători la proba de viteză,
Comitetul Sportiv Naţional i-a unit prin căsătorie pe campionul la suta de
metri Qian Bao cu Jin Lu, campioana de la cursa de fond. Ajunsă la termen,
aceasta a mers să nască la spital. Qian Bao l-a întrebat pe doctor: „Ce fel de
bebeluş a născut soţia mea?“ Doctorul a răspuns: „N-am văzut prea bine,
căci abia născut, şi a luat-o la picior“. Şi povestea asta veche, lipsită de
interes, te-a făcut să râzi aşa? Ia să-ţi spun eu câteva acum. (Şeful îşi scoate
propriul mobil intenţionând să le citească, când, brusc, îşi dă seama de ce
era gata să facă. Îşi pune aparatul la loc, şi-l pune şi pe cel al agentului în
buzunar.) Astă-seară e Sărbătoarea Mijlocului Toamnei, directoarea Liu a
spus că în zilele de sărbătoare trebuie să ne arătăm şi mai vigilenţi.
AGENTUL (întinde mâna să-şi ceară telefonul): Telefonul meu!
ŞEFUL: Ţi-l confisc provizoriu, ţi-l dau la sfârşitul schimbului.
AGENTUL (implorând): Şefule, în ziua asta de mare sărbătoare, toţi se
adună în familie cu bucurie, se mănâncă prăjiturelele în formă de lună, se
lansează petarde, se contemplă luna, şi eu stau aici înfipt în pământ ca un
ţăruş şi, pe deasupra, îmi luaţi şi plăcerea de a trimite un scurt mesaj iubitei!
ŞEFUL: Baţi câmpii, munceşte cum trebuie, cască ochii, destupă-ţi urechile
şi ţine-i afară pe indivizii suspecţi…
AGENTUL: Bine, nu e cazul să iei în serios cicăleala patroanei Liu, de
sărbătoare ca asta, cine să vină aici? Bandiţii şi hoţii sărbătoresc şi ei!
ŞEFUL: Hai, fii serios! Crezi că-ţi spun toate astea aşa, ca să te bat la cap?
(Coboară vocea şi continuă cu un aer misterios.) În noaptea Anului Nou, o
bandă de terorişti chiar a intrat (adoptând un ton cu subînţeles) în spitalul
pentru mame şi copii şi au luat ostatici opt bebeluşi…
AGENTUL (devenind serios): Ooo!
ŞEFUL (misterios): Şi ştii tu cine-o are pe a doua nevastă în spital,
aşteptând să nască?
AGENTUL (pleacă urechea să asculte…)
ŞEFUL (pe şoptite, pe acelaşi ton misterios): Acum înţelegi? Ţine bine
minte ce-ţi spun: Mercedesul ăla mare, negru, şi BMW-ul verde sunt
maşinile lui, trebuie să iei poziţie de drepţi şi să saluţi când trec, să le
urmăreşti cu privirea, să nu-ţi permiţi nici cea mai mică neglijenţă!
AGENTUL: Da, să trăiţi, şefule! (Întinde mâna.) Acum îmi puteţi da
mobilul?
ŞEFUL: Nu şi iar nu, imposibil! Seara asta e o zi binecuvântată, nu numai
nevasta patronului Jin ar putea să nască, dar e şi ziua în care naşte nora
secretarului Song, cel cu o maşină Audi A6, neagră, cu numărul 08858, aşa
că fa-mi plăcerea şi stai cu ochii în patru, gata!
AGENTUL (nemulţumit): Bine şi-au mai ales momentul să vină pe lume
toţi plozii ăştia! Prietena mea mi-a spus că luna din noaptea asta n-a mai
fost de cincizeci de ani aşa mare. (Își înalţă capul ca să vadă luna.) „Şi,
61
lună, când te-om revedea noi iară? Cu cupa-n mână întreb bolta clară.”
ŞEFUL (luându-l în râs): O, ce erudit avem noi aici! Dacă ai fi fost aşa bun
la şcoală, n-ai fi doar agent de pază. (Devenind atent.) Ce este?
(Chen-Sprânceană, într-o rochie lungă, neagră, cu faţa ascunsă sub o
voaletă tot neagră, intră în scenă, cu un puloveraş roşu în mână.)
CHEN-SPRÂNCEANĂ (se clatină ca şi cum ar fi beată): Copilul meu,
copilul meu… Unde eşti? Mama a venit să te caute, unde te-ai ascuns?
AGENTUL: Iar a venit zărghita asta.
ŞEFUL: Alung-o!
AGENTUL (reluând poziţia de drepţi): Eu nu-mi pot părăsi postul!
ŞEFUL: Dar eu îţi ordon s-o alungi!
AGENTUL: Şi eu rămân aici de pază!
ŞEFUL: Perimetrul pazei tale este de cincizeci de metri de fiecare parte a
porţii de la intrare!
AGENTUL: Dacă ceva ce nu e în ordine se petrece la această poartă,
paznicul de serviciu trebuie să rămână la postul său şi să ia măsuri stricte
pentru ca să împiedice individul suspect să se repeadă înăuntru şi să-l
prevină imediat pe şef. (Îşi scoate walkie-talkie-ul de la brâu.) ÎI informez
pe şef că un individ suspect a ajuns în dreapta porţii de la intrare, vă rog să
trimiteţi repede întăriri!
ŞEFUL: La naiba, deci aşa, caraghios mic!
(Proiectoarele sunt toate îndreptate asupra a ceea ce se petrece în faţa
panoului publicitar.)
CHEN-SPRÂNCEANĂ (arată cu degetul la fotografiile bebeluşilor de pe
platou): Copilul meu, copilul meu, mama te cheamă, mă auzi? Te joci de-a
v-aţi ascunselea cu mama? Te-ai ascuns şi nu mă vezi? Şmecherul meu mic,
comoara mea, hai, arată-te repede, mama vrea să te alăpteze, dacă nu vii,
laptele o să fie furat de căţeluş… (Arată spre un copil de pe panoul
publicitar) Vrei să sugi? Ei bine, nu, n-o să-ţi dau să sugi, nu eşti copilul
meu. Copilul meu are pleoapa dublă, ochii mari, or, tu ai ochi mici… Ai
vrea şi tu să sugi, dar nici tu nu eşti copilul meu, al meu are făţuca roşie, ai
zice că-i un măr, or tu ai faţa galbenă… Şi tu, tu şi mai puţin poţi fi copilul
meu, al meu e un băieţel grăsuţ, iar tu eşti o fetiţă, o pişăcioasă mică, nu
merită… (Se trezeşte.) Pentru un băiat se dau cincizeci de mii de yuani,
pentru o fată doar treizeci de mii! Nemernici care preferaţi băieţii fetelor,
sunteţi ca în feudalism, dar cum e atunci cu mamele voastre? Nu-s şi ele
cumva de sex feminin? Şi bunicile voastre? Dacă ar fi născut doar băieţi, nu
se ducea de râpă lumea asta? Şi voi, funcţionari înalţi, intelectuali de clasă,
voi, care aveţi cunoştinţe şi sunteţi deştepţi, cum de nu înţelegeţi un lucru
atât de simplu? Hmm, zici că tu eşti copilul meu? Ai simţit mirosul laptelui
şi lăcomia te împinge la şmecherii? Vrei să mă tragi pe sfoară, dar nu-ţi
merge. Te anunţ că, chiar de-aş fi legată la ochi, chiar dacă copilul meu s-ar
afla printre o mie de alţi copii, cu nasul meu pot să-l adulmec şi să-l
recunosc. Mama ta nu ţi-a spus că fiecare copil are un miros numai al lui?
Dacă vrei să sugi, găseşte-o pe mămica ta, dar sigur, voi ăştia, odrasle ale
bogătaşilor, nici nu spuneţi mămică, ci doar mamă, şi în loc de „a suge
62
laptele mamei”, pentru voi se foloseşte expresia „a se hrăni de la mamă” .
Cum? Mama ta n-are lapte? Da` ce mamă-i asta? Vorbiţi tot timpul de
progres, dar eu văd cum mai degrabă regresaţi până-ntr-atât încât, ca să
aduceţi pe lume un copil, nu vă mai folosiţi de vagin şi sânii voştri nu mai
dau lapte. Vă lăsaţi înlocuite de vaci, de capre. Copiii crescuţi cu lapte de
vaca duhnesc a vacă, iar cei crescuţi cu lapte de capră put a capră. Numai
cei care sug la mama lor miros a om. Sunteţi gata să-mi plătiţi laptele? A,
visaţi! şi dacă mi-aţi da un munte de aur, nu l-aş vrea, îl păstrez să-l dau să
sugă copilului meu. Copilul meu, vino repede… Dacă nu vii, copiii ăştia o
să-mi ia laptele, uite cât le este de poftă, deschid deja guriţele; le e foame,
mamele lor şi-au vândut laptele, se fac din el cosmetice cu care-şi spoiesc
feţele, se face parfum cu care-şi stropesc trupurile, toate-s mame rele, nu se
gândesc decât la frumuseţea lor, fără să le pese de sănătatea copilului lor…
micuţul meu curajos, vino repede…
ŞEFUL (în poziţie de drepţi, salutând): Doamnă, aici este un spital,
lehuzele şi nou-născuţii au nevoie de linişte, aşa că vă rog să plecaţi imediat
de aici şi să nu mai strigaţi aşa, nu faceţi gălăgie!
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Dar tu ce eşti? Ce faci aici?
ŞEFUL: Eu sunt din cei ce asigură paza.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Adică ce faceţi de fapt?
ŞEFUL: Menţinem ordinea, asigurăm instituţiile, şcolile, întreprinderile,
oficiile poştale, băncile, centrele comerciale, restaurantele, gările…
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Te cunosc, (râde ca nebuna) da, da, te cunosc, eşti
garda de corp a lui Yuan-Obraz, vouă vi se spune câini de pază.
ŞEFUL: Nu-ţi permit să ne lezezi demnitatea! Fără noi, societatea ar fi o
întreagă harababură.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Tu eşti, chiar tu, cel ce mi-a furat copilul! Ţi-ai
scos bluza albă şi masca, dar tot te recunosc.
ŞEFUL (speriat): Doamnă, răspundeţi pentru vorbele dumneavoastră, aveţi
grijă, pot să depun plângere împotriva dumneavoastră pentru false acuzaţii!
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Credeai că n-o să te recunosc sub îmbrăcămintea
asta nouă? Crezi c-ai devenit om de treabă pentru că ai îmbrăcat uniforma
de agent de pază şi protecţie? Eşti un câine crescut de Yuan-Obraz. Wan-
Inimă, bătrâna vrăjitoare, m-a moşit, abia de-am putut să-i arunc o privire
bebeluşului… (cu durere în glas) Nu, nu m-a lăsat să mă uit la el. Mi-au
acoperit faţa cu o pânză albă şi eu doream aşa de tare să-mi văd copilul,
măcar o privire, or ele nici măcar această privire nu mi-au acordat-o şi mi-
au luat copilul. Dar eu l-am auzit plângând, mă căuta, şi el ar fi vrut să mă
vadă, sunt oare pe lume copii care să nu dorească să-şi vadă mama? Dar ele
mi l-au luat cu forţa. Eu ştiu că-i e foame, că vrea să sugă. Ştiţi doar că
colostrul e preţios pentru copii, credeţi că eu am nivel cultural prea scăzut,
că nu ştiu şi eu astfel de lucruri? Ei bine, înţeleg şi eu, înţeleg totul! Ce-i
mai preţios în trupul meu e strâns în sânii mei, şi calciul din oase, şi uleiul
măduvei lor, albumina din sânge, vitaminele din carne, totul se
concentrează în sâni, dacă copilul meu bea din laptele meu, n-o să mai
răcească, n-o să facă diaree, nici febră, o să crească repede şi frumos, dar
aşa, mi l-aţi luat, fără să apuce să bea măcar o înghiţitură.
(Chen-Sprânceană înaintează, vrea să se certe cu şeful pazei.)
ŞEFUL (înnebunit): Doamnă, vă înşelaţi, sigur nu sunt eu, cine-i Yuan ăsta,
63
cu obrazul lui rotund sau pătrat, cum o fi el? Eu nu-l cunosc, nu ştiu
nimic…
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Era de aşteptat să spui că nu-l cunoşti, cum altfel!
Hoţ şi bandit ce eşti, diavol care face trafic cu copii! Tu nu mă cunoşti, dar
eu te cunosc. Nu eşti tu cel care, după ce mi-au luat copilul cu forţa, mi-ai
dat două somnifere ca să adorm? Nu eşti tu cel care, când m-am trezit, mi-ai
spus că mi s-a născut mort copilul? Nu eşti tu cel care mi-ai pus în faţă o
pisică jupuită spunând că este cadavrul lui? Bandiţilor, după ce mi-aţi furat
copilul, aţi vrut să mă înşelaţi. Stabilisem să-mi daţi cincizeci de mii de
yuani pentru un băiat, dar aţi spus că am născut un copil mort şi nu mi-aţi
dat decât zece mii yuani, mi-aţi luat copilul şi mai vreţi să-mi luaţi şi
colostrul. Aţi venit cu un bol şi un biberon spunând ca un mili- litru costă
zece yuani. Brute fără suflet, colostrul ăsta este pentru copilul meu. Zece
yuani? Nu l-aş vinde nici pentru o sută de mii de yuani.
ŞEFUL: Doamnă, vă cer încă o dată să plecaţi de aici, dacă nu, anunţ
poliţia.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Poliţia? Foarte bine, cheam-o! Chiar voiam să mă
duc la Poliţie. Poliţia populară iubeşte poporul, dacă un cetăţean îşi pierde
copilul, nu e de competenţa poliţiştilor?
ŞEFUL: Aşa este, şi dacă ar fi vorba de simpla dispariţie a unui câine, tot
ajută la regăsirea lui, darmite la dispariţia unui copil.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Foarte bine, mă duc la poliţie.
ŞEFUL: Aşa să faceţi! (Îi arată drumul.) Luaţi-o drept pe strada asta şi, la
semafor, o luaţi la dreapta. Comisariatul este alături de clubul de noapte.
(O maşină iese din spital claxonând.)
CHEN-SPRÂNCEANĂ (rămâne o clipă zăpăcită, apoi pare să-şi revină):
Copilul meu, mi l-au dus în maşina asta. (Se repede spre maşină.) Hoţi
ordinari, daţi-mi copilul înapoi!
(Şeful încearcă s-o oprească, dar Chen-Sprânceană capătă dintr-odată o
forţă nemaipomenită, îl împinge, şi el se clatină.)
ŞEFUL: Ţine-o! Opreşte-o!
Agentul de pază şi protecţie care stă drepţi la intrare, se repede, o opreşte pe
Chen-Sprânceană, care bloca maşina. Ea se zbate ca un diavol. Şeful vine şi
el, şi cei doi îşi reunesc eforturile pentru a o stăpâni. În timpul luptei,
voaleta neagră care-i acoperea chipul lui Chen-Sprânceană cade şi lasă la
vedere trăsăturile înspăimântătoare rămase în urma arsurilor grave. Cei doi
bărbaţi dau înapoi înspăimântaţi.
AGENTUL: Maamăă!
ŞEFUL (uitându-se la broscuţele moarte strivite sub roţile maşinii sau sub
paşi): La naiba, de unde tot ies vietăţile astea blestemate!

Sfârşitul primului act

ACTUL II

Scena întreagă arată ca o lume de sub ape, realizată prin lumina verde a
proiectoarelor. În fund de tot, o grotă în jurul căreia cresc ierburi subţiri, din
când în când, din grotă răzbat orăcăitul broaştelor şi plânsete de sugari.
Circa zece bebeluşi sunt atârnaţi deasupra scenei. Picioruşele şi braţele li se
zbat spasmodic, plânsul lor pare un strigăt sfâşietor. În faţa scenei sunt puse
două planşete pentru modelatul bebeluşilor din lut, iar Hao-Mâini mari şi
Qin He sunt în spatele lor şi frământă lutul, absorbiţi de munca lor. Mătuşa
iese cu greu din grotă. Poartă o rochie lungă, neagră, foarte largă, şi are
părul vâlvoi.
MĂTUŞA (ca şi cum ar recita): Mă numesc Wan-Inimă, am şaptezeci de
ani, am lucrat ca doctor ginecolog cincizeci de ani bătuţi pe muchie. Chiar
şi la pensie, nu am stare, de dimineaţa până noaptea. Numărul bebeluşilor
pe care i-am adus pe lume cu mâinile mele este de nouă mii opt sute optzeci
şi trei. (Ridică privirea şi-i priveşte pe bebeluşii atârnaţi în aer.)
Bebeluşilor, cât de melodioase sunt plânsetele voastre! Când vă aude,
mătuşa e liniştită, fără plânsetele astea, mătuşa nu are nimic de care să se
agaţe. Plânsul vostru e cel mai frumos lucru care există pe lume, cântecele
voastre sunt pentru mătuşa ca o melodie cerească. Ce păcat că la vremea
potrivită nu am avut un magnetofon să vă înregistrez plânsul, atunci când
aţi venit pe lume! Cât mătuşa e în viaţă, ar vrea să le asculte zilnic, iar după
ce moare, să fie folosite la înmormântare. Plânsetele în cor a nouă mii opt
sute optzeci şi trei de bebeluşi fac o muzică mişcătoare… (Căzută în
visare.) Fie ca plânsetele voastre să mişte Cerul şi Pământul şi să o
însoţească pe mătuşa în paradis…
QIN HE (cu o voce joasă): Ai grijă ca plânsetele astea să nu te ducă în
infern!
MĂTUŞA (Se mişcă sprintenă printre copiii atârnaţi în aer, ca un peşte
care înoată vioi. Strecurându-se aşa printre ei, le dă câte o palmă pe
funduleţ.): Hai, plângeţi, comorile mele, plângeţi! Dacă nu plângeţi,
înseamnă că ceva nu e în ordine, plânsul vostru e semn de sănătate…
HAO-MÂINI MARI: Nebunie!
QIN HE: De cine vorbeşti?
HAO-MÂINI MARI: Păi de mine!
QIN HE: Dacă vorbeşti de tine, e bine, dacă vorbeşti de mine, atunci nu-mi
convine. (Cu aroganţă) Căci eu sunt artistul sculptor în lut cel mai vestit din
comuna Dongbei. Dacă unii nu sunt de acord cu asta, îi priveşte. În munca
asta, eu sunt cel dintâi. Oamenii trebuie să înveţe să-şi dea valoare singuri,
dacă tu însuţi nu te consideri cineva, cine altul poate să te aprecieze?
Figurinele care ies din mâinile mele sunt adevărate opere de artă, fiecare
face o sută de dolari.
HAO-MÂINI MARI: Aţi auzit cu toţii? şi mai zici că nu-ţi atribui singur
merite! Păi, când eu făceam figurine din lut, tu mergeai în patru labe prin
găinaţi! Eu, ăsta care-ţi vorbesc, am fost desemnat mare maestru de artă
populară de către şeful districtului. Da tu ce eşti?
QIN HE: Tovarăşi, prieteni, aţi auzit bine, nu? Hao-Mâini mari, nu se poate
spune că nu te încrezi, dar mai ai şi tupeu şi eşti lipsit de ruşine, eşti nebun
de-a binelea, ai modelat toată viaţa copii din lut, dar nu ţi-a reuşit niciunul,
cum faci unul, îl distrugi, visând că următorul va fi mai bun. Eşti
neîndemânatic ca un urs care striveşte ştiuleţii de porumb pe câmp.
64
Tovarăşi, prieteni, priviţi-i mâinile, şi-şi mai spune şi Hao-Mâini mari !
Alea nu-s mâini, sunt labe de broască, de raţă, au pieliţă între degete…
HAO-MÂINI MARI (aruncă furios cu bucata de lut din mână în direcţia
lui Qin He): Tâmpenii! ţicnit ce eşti, cară-te imediat!
QIN HE: Da’ ce vorbeşti?
HAO-MÂINI MARI: Aici sunt la mine acasă, hai, valea!
QIN HE: Cine spune că eşti la tine? (Arată spre mătuşa şi spre copii.) Ea?
Ei?
HAO-MÂINI MARI (o arată pe mătuşa): Ea poate să te asigure că-i aşa.
QIN HE: În ce calitate?
HAO-MÂINI MARI: E nevasta mea.
QIN HE: Pe ce te bazezi de spui că-i nevasta ta?
HAO-MÂINI MARI: Pe faptul că suntem căsătoriţi.
QIN HE: Cine poate adeveri asta?
HAO-MÂINI MARI: Păi, am dormit împreună.
QIN HE (îndurerat peste poate, îşi prinde capul în mâini): O, femeie
înşelătoare ce eşti, m-ai tras pe sfoară, mi-am ratat tinereţea pentru tine, ai
acceptat şi mi-ai spus că n-o să te măriţi cu nimeni, că n-o s-o faci cât
trăieşti!
MĂTUŞA (izbucneşte într-un şuvoi de reproşuri la adresa lui Hao- Mâini
mari): De ce faci asta? O faci anume! ţi-ai luat un angajament înainte.
HAO-MÂINI MARI: Am uitat.
MĂTUŞA: Deci aşa, ai uitat! Ei bine, am să-ţi pun eu gândurile în ordine.
La vremea respectivă ţi-am spus că mă mărit cu tine, dar că trebuie să-l
accepţi şi pe el, ca pe un frate mai mic, să fii îngăduitor cu nebunia lui, cu
prosteala, cu aiurelile lui, să veghezi să aibă de mâncare, unde să locuiască
şi cu ce să se îmbrace.
HAO-MÂINI MARI: Şi să accepţi să se culce cu tine, da?
MĂTUŞA: Sunteţi amândoi săriţi de pe fix, asta-i!
QIN HE (furios, îl arată pe meşterul Hao cu degetul): El e cel sărit de pe
fix, eu sunt perfect normal!
HAO-MÂINI MARI: Degeaba tot zbieri aşa, degeaba te înfurii pentru că te
simţi umilit. Eşti sărit şi, chiar de-ai putea să-ţi înalţi pumnul mai sus de un
copac uriaş şi dacă din ochi ţi-ar ţâşni cireşe coapte, chiar de ţi-ar creşte
coarne de ţap, dacă ţi-ar ieşi din gură păsărele, chiar dacă întreg corpul ţi s-
ar acoperi de păr de porc, tot nu s-ar schimba nimic. Asta-i realitatea şi e
gravată cu dalta în piatră!
MĂTUŞA (ironic): Toate vorbele astea le-ai învăţat dintr-o piesă a lui
Mormoloc?
HAO-MÂINI MARI (arătându-lpe Qin He cu degetul): Nu trec două luni
fără să fie nevoie să stai altele trei la spitalul de psihiatrie Ma Ershan.
Acolo-ţi pun cămaşa de forţă, iei calmante, şi pe deasupra ţi se fac şi
electroşocuri. Ieşi de acolo numai piele şi oase, cu privirea fixă, ca un orfan
din Africa. Faţa slabă ţi-e acoperită de rahat de muşte, ca tencuiala
coşcovită a unui perete vechi; păi sunt chiar două luni de când ai ieşit de
acolo, nu? Mâine după masă va trebui fără îndoială să te duci înapoi, nu?
(Imită sirena unei ambulanţe. Qin He începe să tremure din toate
încheieturile, cade la pământ în genunchi.) De data asta nu mai e cazul să te
întorci. Accesele tale de maniac sunt un factor de dezordine într-o societate
armonioasă!
MĂTUŞA: Destul!
HAO-MÂINI MARI: Dacă aş fi doctor, te-aş închide repede acolo şi te-aş
altoi cu şocuri electrice până ce faci spumă la gură şi corpul ţi se zbate în
convulsii, până ce cazi în sincopă şi nu te mai scoli, sau cât să uiţi tot când
te trezeşti.
(Qin He, cu capul în braţe, se rostogoleşte la pământ, cu strigăte de spaimă
care dau fiori.)
HAO-MÂINI MARI: Să te rostogoleşti aşa la pământ ca un măgar e o
şmecherie ieftină. Hai rostogoleşte-te, aşa, încă o dată, aşa! Uite, ţi se
lungeşte faţa, pipăie-te; îţi cresc şi urechile, acuşi te prefaci în măgar, da
măgarul trage piatra morii, se tot învârteşte. (Qin He în patru labe, cu
fundul în sus, imită un măgar trăgând piatra morii.) Aşa, eşti un măgar de
ispravă! Când termini de măcinat soia asta neagră, o să mai macini şi un
butoi de sorg. Un măgar de ispravă n-are nevoie de apărători la urechi şi nu
mănâncă pe furiş din făina morii. Dacă munceşte bine, stăpânul lui se
poartă bine cu el, uite furajele pe care ţi le-am pregătit deja.
(Mătuşa înaintează şi-l ridică pe Qin He, dar el o muşcă de mână)
MĂTUŞA: Hai că nu ştii să apreciezi oamenii aşa cum merită!
HAO-MÂINI MARI: Ţi-am spus-o, asta nu e treaba ta, mai bine ai avea
grijă de copilaşii ăştia să nu îngheţe şi să nu le fie foame. Dar nici să nu-i
ghiftuieşti prea tare şi nici să nu-i înfofoleşti. Cum ai spus şi tu în mai multe
rânduri, pentru ca un bebeluş să fie liniştit, îi trebuie şi o fărâmă de foame şi
un strop de frig. (Se întoarce spre Qin He.) De ce te-ai oprit? Măgar
puturos, nu vrei să te mişti decât dacă te croiesc cu biciul?
MĂTUŞA: Opreşte-te, nu-l mai chinui. E un om bolnav.
HAO-MÂINI MARI: El bolnav? Bolnavă eşti tu, da, tu!
(Qin He face o spumă albă la gură şi leşină.)
HAO-MÂINI MARI: Hai, sus, încetează să faci pe mortul! Nu-i prima oară
când ne joci comedia asta. Am văzut-o de mai multe ori. Şi insecta din
vârful grămezii de bălegar poate să se prefacă. Crezi că mă sperii dacă faci
pe mortul? S-o crezi tu, nu mi-e deloc frică! Păi, dac-ai muri, chiar că ar fi
bine. Hai, crapă odată, nu te mai codi!
(Mătuşa vine repede ca să-l ajute pe Qin He, dar Hao-Mâini mari se ridică
şi i se pune în cale.)
HAO-MÂINI MARI (cu durere): Răbdarea mea a ajuns la capăt. Nu-ţi
îngădui să-l îngrijeşti aşa…
(Mătuşa o ia spre stânga, dar el i-o ia înainte, ea încearcă să treacă de el
pe alături, dar el îi prinde mişcarea.)
MĂTUŞA: E un bolnav! Pentru un doctor nu există decât două tipuri de
oameni: cei sănătoşi şi bolnavii. Şi pe cel care ieri mi-ar fi lovit părinţii, azi,
dacă se-mbolnăveşte, trebuie să las mânia deoparte şi să-l îngrijesc; până şi
pe fratele lui mai mare, care ar face o criză de epilepsie în timp ce mă
violează, tot trebuie să-l îngrijesc.
HAO-MÂINI MARI (înţepeneşte deodată şi spune cu o voce surdă, plină
de durere): Deci până la urmă recunoşti, ai avut cu amândoi fraţii relaţii
necurate.
MĂTUŞA: Asta-i deja istorie, de veacuri e aşa, cei care recunosc istoria
sunt materialiştii, cei care n-o recunosc sunt idealiştii.
(Se aşază lângă Qin He, îl strânge în braţe ca pe un copil la sân, îl leagănă,
şi-i cântă şoptit un cântecel ale cărui vorbe nu se înţeleg.) „Când mă
gândesc la tine, inima mi se strânge de durere, aş plânge dar nu-mi vin
lacrimi, ţi-aş scrie, dar n-am adresa, ţi-aş cânta, dar am uitat cuvintele, te-aş
săruta, dar nu-ţi găsesc buzele, te-aş înlănţui, dar corpul tău nu-l găsesc…”
Un copil într-un şorţuleţ verde, cu o broscuţă brodată, cu căpşorul ras ca un
bostan, se furişează din grota întunecată, urmat de o hoardă de broaşte în
scaune cu rotile, cu cârje, cu labele din faţă bandajate – acestea sunt
interpretate de copii. Băieţelul în verde lansează îndemnul la atac: „Plăteşte-
65
ţi datoria! Răzbunare!” Broaştele orăcăie: Oac, oac…
Mătuşa scoate un strigăt înspăimântător, îl părăseşte pe Qin He, încearcă să
scape de copilul în verde şi de broaşte.
Hao-Mâini mari şi Qin He, care s-a trezit, încearcă să oprească atacul
copilului şi al broaştelor, apără ieşirea mătuşii. Sunt urmăriţi de aceştia.
Sfârşitul actului al doilea

ACTUL III

Sala de primire a publicului de la postul de poliţie. În încăpere, nu e decât o

masă lungă, şi pe ea, un telefon. Pe perete sunt agăţate drapele brodate,
panouri de onoare şi alte materiale de propagandă. Poliţista Micuţa Wei stă
dreaptă în spatele mesei; arată un scaun în faţă şi îi face semn lui Chen-
Sprânceană să ia loc. Aceasta e îmbrăcată ca şi înainte, cu rochia lungă
neagră care-i ascunde corpul şi cu voaleta neagră care-i acoperă chipul.
MICUŢA WEI (foarte serioasă, vorbind îngrijit ca o studentă): Cetăţeană,
ia loc te rog!
CHEN-SPRÂNCEANĂ (pe neaşteptate): De ce n-au fost puse două tobe în
faţa sălii?
MICUŢA WEI: Tobe?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Odinioară erau tobe, de ce nu le mai puneţi? Fără
ele, cum să răsune bubuitul lor când oamenii le lovesc pentru a cere
dreptate?
MICUŢA WEI: Vorbeşti de tobele de la yamen din timpul societăţii
feudale! Păi acum suntem în socialism, chestiile alea sunt de mult timp
perimate.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Nu şi la prefectura Kaifeng.
66
MICUŢA WEI: Te-ai uitat la un serial de televiziune? Ăla cu Bao Longtu
care cugetă cum să împartă dreptatea la prefectura Kaifeng.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Vreau să-l văd pe Bao Longtu.
MICUŢA WEI: Cetăţeană, aici este postul de poliţie Binghe Lu, te afli în
sala de primire a publicului, iar eu sunt poliţista de serviciu, Wei Ying, deci
dacă ai o problemă, te rog să mi-o faci cunoscută, o să-ţi înregistrez
depoziţia în dosar şi o s-o raportez superiorului meu.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Cazul meu este prea grav, numai Bao Longtu ar şti
să-l soluţioneze.
MICUŢA WEI: Cetăţeană, Bao Longtu nu este azi aici, spune-mi mie mai
întâi ce ai de spus şi o să-i raportez lui Bao Longtu, ce zici?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Sigur o să faci aşa?
MICUŢA WEI: Sigur. (Îi arată scaunul din faţa ei.) Ia loc, te rog.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Nu sunt decât un cetăţean de rând, nu îndrăznesc.
MICUŢA WEI: Îţi cer să stai jos.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Mulţumesc!
MICUŢA WEI: Vrei apă?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Nu, mulţumesc!
MICUŢA WEI: Deci, cetăţeană, nu suntem într-un serial televizat, nu? Care
ţi-e numele?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Mă numeam Chen-Sprânceană, dar Chen-
Sprânceană a murit, sau mai degrabă, jumătate din ea a murit, cealaltă mai
trăieşte, de aceea nu ştiu care mi-e numele.
MICUŢA WEI: Cetăţeană, glumeşti cu mine sau vrei ca eu să intru în joc?
Aici este o secţie de poliţie, un loc serios unde nu ne arde de glume!
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Odinioară aveam cele mai frumoase sprâncene din
tot ţinutul Dongbei, de aici mi se trage prenumele, în prezent nu mai am
sprâncene… şi nu numai sprâncene, (cu ton strident) nici gene, nici păr nu
mai am. De asta nu mai sunt demnă de acest nume.
MICUŢA WEI (înţelege despre cine e vorba): Cetăţeană, nu te supăra, dar
trebuie să-ţi ridici voaleta.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Imposibil!
MICUŢA WEI: Dacă înţeleg bine, eşti una din victimele incendiului de la
uzina de jucării Dongli.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Te-ai prins repede.
MICUŢA WEI: Pe vremea aceea eram încă în Şcoala de Poliţie şi am văzut
la televizor ştirea. Capitaliştii ăştia sunt de-a dreptul nişte monştri, te
compătimesc din toată inima. Dacă vrei să te referi la despăgubirile de după
dezastru, cred că e mai bine să te adresezi instanţei, sau să mergi la
Comitetul de Partid şi la Serviciul Administrativ al oraşului, sau poate să te
adresezi presei.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Nu-l cunoşti pe judecătorul Bao, singurul
mandarin cu simţul dreptăţii. Doar el mă poate apăra.
MICUŢA WEI (neavând încotro): Bine, vorbeşte, voi face tot ce-mi stă în
putinţă ca pricina ta să fie raportată superiorilor.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Vreau să depun plângere împotriva lor, mi-au luat
copilul cu forţa.
MICUŢA WEI: Ţi-au furat copilul? Nu te grăbi, vorbeşte fără să-ţi pierzi
cumpătul. Bea mai întâi un pahar de apă ca să-ţi uzi gâtul, eşti răguşită.
(Îi toarnă apă într-un pahar şi i-l întinde.)
CHEN-SPRÂNCEANĂ: De când am suferit arsurile, nu m-am uitat decât o
dată în oglindă, şi de atunci urăsc oglinzile şi tot ceea ce-mi reflectă chipul.
La început mă gândeam să mă sinucid după ce plăteam datoriile tatălui
meu. Dar m-am răzgândit. Dacă mă omoram, copilul meu ar fi murit de
foame, ar fi rămas orfan. Am auzit plânsul copilului meu, ascultă… E
răguşit de atâta plâns, vreau să-l alăptez, sânii mei sunt umflaţi ca nişte
baloane, gata să plesnească. Dar mi-au ascuns copilul.
MICUŢA WEI: Cine sunt ei, ăştia?
CHEN-SPRÂNCEANĂ (bănuitoare, se uită spre uşă): Sunt broaştele-bou,
mari cât capacul de pe tuci, care parcă ar mugi când orăcăie, sunt broaştele-
bou cele rele care mănâncă copii mici…
MICUŢA WEI (se ridică şi se duce să închidă uşa): Soră mai mare. Nu-ţi
fie teamă, pereţii ăştia sunt izolaţi fonic.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Au braţul lung, sunt în cârdăşie cu autorităţile.
MICUŢA WEI: Judecătorul Bao nu se teme de ele.
CHEN-SPRÂNCEANĂ (se lasă în genunchi de pe scaun): Înălţimea
Voastră, judecătorule Bao, nedreptatea pe care a îndurat-o cetăţeana asta de
dinaintea ta e mai adâncă decât marea, o rog pe înălţimea Voastră să mă
sprijine pe nevrednica de mine.
MICUŢA WEI: Spune-ţi pricina!
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Înălţimea Voastră, primiţi vă rog pricina cetăţenei
Chen-Sprânceană, din comuna Dongbei, districtul Gaomi. Tatăl meu, Chen-
Nas, a fost dintotdeauna dornic să aibă un băiat, dispreţuieşte fetele, pe
vremuri, pentru a avea un fiu, a obligat-o pe mama să rămână gravidă
încălcând legea planificării familiale; din nefericire, a fost descoperită şi au
trebuit s-o ascundă ba ici, ba colo, până la urmă au fost prinşi de autorităţi
pe când fugeau cu pluta pe râu. Din nefericire, mama a murit după ce m-a
născut pe plută. Când a văzut că era tot o fată şi de data asta, tata, foarte
dezamăgit, m-a abandonat la început, fără să-i pese de mine, şi abia apoi m-
a luat acasă. Fiindcă eram născută încălcând legea copilului unic, a trebuit
să plătească o amendă de cinci mii opt sute de yuani. Atunci a dat-o pe
băutură, bea ziua întreagă şi, beat cum era, ne lovea, ne înjura şi pe sora
mea, şi pe mine. Apoi am plecat cu sora mea mai mare în sud, la
Guangdong, ca să găsim de lucru, cu dorinţa de a-i da înapoi datoria tatii şi
să ne găsim şi noi un viitor frumos. Eu şi sora mea, Chen-Urechiuşă, ca
frumuseţi recunoscute ce eram, dacă am fi apucat-o pe calea cea rea, am fi
avut bani berechet, dar noi ne-am păstrat virtutea, precum lotusul care
creşte fără să se mânjească de mâlul mlaştinii. Cine s-ar fi gândit că un
incendiu o să o omoare pe sora mea, iar pe mine o să mă desfigureze…
(Micuţa Wei îşi şterge lacrimile cu un şerveţel.) Soră-mare, de ce m-oi fi
salvat? Nu era oare mai bine să mor, decât să trăiesc aşa, nici om, nici
demon…
MICUŢA WEI: Ah, capitaliştii ăştia îngrozitori! Ar trebui arestaţi şi
împuşcaţi cu toţii!
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Nu-s chiar aşa de răi, mi-au dat douăzeci de mii
de yuani pentru moartea surorii mele şi mi-au plătit cheltuielile de spital,
plus cincisprezece mii de yuani ca despăgubire. I-am dat pe toţi tatii şi i-am
spus: „Tată, uite, îţi achit amenda pe care ai plătit-o pentru mine când m-am
născut, cu dobânda pe douăzeci de ani, şi cu asta m-am achitat, nu-ţi mai
datorez nimic“.
MICUŢA WEI: Păi, nici tatăl tău nu-i un om la locul lui.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Aşa cum e el, rămâne tatăl meu, nu ai dreptul să-l
vorbeşti de rău.
MICUŢA WEI: Ce-a făcut cu banii ăştia?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Ce putea să facă decât să mănânce, să bea, să
fumeze? Aşa a cheltuit tot.
MICUŢA WEI: Ce om nesimţit, nu-i mai mult decât un animal.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Nu-ţi dau voie să-l insulţi, ţi-am spus-o.
MICUŢA WEI (pentru sine): Îmi bat capul de pomană. Ei, şi după aceea?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: După aceea m-am dus să lucrez la societatea
broaştelor-bou.
MICUŢA WEI: Am aflat de societatea asta, e renumită. Am auzit că e pe
cale să extragă din pielea de broască un produs superior pentru protecţia
pielii şi, dacă le reuşeşte, o să obţină un brevet mondial.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Împotriva lor fac plângere.
MICUŢA WEI: Povesteşte.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Creşterea broaştelor-bou nu este pentru ei decât de
faţadă, de fapt adevărata lor afacere este naşterea bebeluşilor.
MICUŢA WEI: Cum aşa?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Au făcut rost de un grup de fete care nasc pentru
familiile bogate care-şi doresc copii.
MICUŢA WEI: Deci chiar există aşa ceva?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: În societatea asta a lor sunt vreo douăzeci de
camere secrete, în care au înghesuit douăzeci de femei, unele deja măritate,
altele, nu, unele urâte, unele frumoase. Şi sarcina se poate obţine cu sau fără
raport sexual…
MICUŢA WEI: Cum adică cu sau fără raport sexual?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: N-o fă pe mironosiţa. Ca şi cum n-ai şti şi tu
lucrurile astea. Ce, eşti virgină?
MICUŢA WEI: Chiar nu înţeleg…
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Cu raport sexual înseamnă să te culci cu un
bărbat, ca soţul cu soţia, care trăiesc împreună în timpul concepţiei. Fără
raport sexual, înseamnă să inseminezi spermatozoizii bărbatului în uterul
femeii. Eşti virgină?
MICUŢA WEI: Da` tu?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Fireşte.
MICUŢA WEI: Păi tocmai ai spus că ai un copil.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Da, am un copil, dar sunt virgină. Au pus-o pe
infirmiera cea grasă să-mi introducă un tub cu spermă în uter, de aceea am
rămas gravidă. Dar nu m-am culcat cu un bărbat, sunt neprihănită, sunt
virgină!
MICUŢA WEI: Când vorbeşti de ei, de cine-i vorba până la urmă?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Asta nu pot să-ţi spun, dacă o fac, o să-mi ucidă
copilul…
MICUŢA WEI: E barosanul ăla, cel de la societatea broaştelor-bou. Cel
căruia-i spune… da, Obraz Rotund.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Unde-i Yuan-Obraz ăsta? Taman pe el îl caut.
Animal ce eşti, m-ai păcălit, v-aţi făcut toţi părtaşi să mă păcăliţi. Aţi spus
că bebeluşul s-a născut mort, mi-aţi adus o pisică jupuită spunând că e
copilul mort, mi-aţi jucat varianta modernă a dramei Prinţesa moştenitoare
67
înlocuită cu o pisică. Aţi procedat aşa ca să nu-mi daţi banii datoraţi, aţi
crezut că aşa o să-mi alungaţi gândul de a pleca în căutarea copilului meu.
N-am nevoie de bani, eu, una, nu iubesc banii, dacă eu, asta, aş fi iubit
banii, când eram la Guangdong aş fi luat milionul de yuani pe care un
patron taiwanez mi-l dădea pentru a fi cu el trei ani. Eu voiam copilul,
copilul meu este cel mai minunat de pe lume. Înălţimea Voastră,
judecătorule Bao, trebuie să mă ajutaţi neapărat…
MICUŢA WEI: Când ţi-au cerut să fii mamă purtătoare, ţi-au dat să
semnezi vreun contract?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Da, de-ndată ce am semnat contractul mi-au dat a
treia parte din suma prevăzută, după naştere urma să mi se dea restul, dacă
se năştea copilul fără probleme.
MICUŢA WEI: Aici e puţin cam încurcată treaba, dar Înălţimea Sa,
judecătorul Bao, o să facă lumină. Spune mai departe!
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Mi-au spus că, sperma este a unui personaj sus-
pus, că, genele acestuia erau excelente, că era vorba de un geniu. Au spus
că, pentru a avea un bebeluş sănătos, încetase să fumeze, să bea alcool, că
mânca zilnic o ureche şi doi castraveţi de mare, un regim pe care-l urmase
timp de şase luni.
MICUŢA WEI (pe un ton batjocoritor): Unii au pe ce să arunce banii!
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Să creşti o odraslă de excepţie e o treabă de mare
importanţă şi grea, aşa că nu se uită nimeni la cât se cheltuieşte. Au spus că
personajul ăsta văzuse o poză de-a mea de dinainte să fiu desfigurată, şi a
crezut că sunt o metisă frumoasă.
MICUŢA WEI: Dar, dacă nu-ţi plac banii, de ce ai acceptat să fii mamă
purtătoare?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Am spus că nu-mi plac banii?
MICUŢA WEI: Păi da, ai spus-o chiar tu, acum o clipă.
CHEN-SPRÂNCEANĂ (încercând să-şi amintească): Da, mi-amintesc, păi
pentru că tata a avut un accident şi a stat în spital, dacă acceptam să fiu
mamă purtătoare, puteam să-i plătesc cheltuielile de spitalizare.
MICUŢA WEI: Eşti o fiică la care se vede cu adevărat pietatea filială. Da’
să ai un astfel de tată, mai bine te lipseşti.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Şi eu mi-am spus la fel, dar, dincolo de toate, e
tatăl meu.
MICUŢA WEI: De aceea spun că ai pietate filială.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Ştiu că nu e mort copilul meu, căci l-am auzit
plângând când s-a născut… Ascultă, plânge iar… De când s-a născut,
copilaşul meu n-a băut nicio gură din laptele meu, bietul meu copil…
(Şeful postului de poliţie împinge uşa şi intră.)
ŞEFUL DE POST: Tot plângi, tot strigi, dacă ai ceva de spus, spune cum
trebuie!
CHEN-SPRÂNCEANĂ (îngenunchează): Înălţimea Voastră, trebuie să-i
acordaţi sprijinul cetăţenei ăsteia…
ŞEFUL DE POST: Ce se petrece aici? E un circ!
MICUŢA WEI (vorbind încet): Şefule, avem aici, se pare, o afacere ieşită
din comun! (Îi întinde comisarului notiţele făcute, acesta le răsfoieşte.) E
vorba probabil de crime de prostituţie feminină organizată şi de răpire şi
trafic de copii.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Înălţimea Voastră, judecătorule Bao, salvaţi-mi
copilul…
ŞEFUL DE POST: Bine, cetăţeană Chen-Sprânceană, am aici actul tău de
acuzare, o să-l transmit neapărat Excelenţei Sale, judecătorul Bao, du-te
acasă şi aşteaptă veştile.
(Chen-Sprânceană iese din scenă.)
MICUŢA WEI: Şefule!
ŞEFUL DE POST: Abia ai venit la noi, nu cunoşti situaţia. Femeia asta e
victima incendiului de la fabrica de jucării Dongli, de mai mulţi ani nu mai
e în toate minţile. Merită compătimirea noastră, dar oricât am vrea, nu
putem face nimic pentru ea…
MICUŢA WEI: Şefule, dar am văzut că…
ŞEFUL DE POST: Ce ai văzut?
MICUŢA WEI: Am văzut cum îi curgea laptele pe piept.
ŞEFUL DE POST: O fi fost transpiraţie, nu? Micuţă Wei, abia ţi-ai luat
postul în primire, şi în meseria noastră e important să-ţi ţii cumpătul, nu
trebuie să te arăţi prea sensibil!
Sfârşitul actului al treilea

ACTUL IV

Decorul este acelaşi din actul II.

Hao-Mâini mari şi Qin He, fiecare la masa lui, modelează bebeluşi de
argilă.
Un bărbat de vârstă medie intră în scenă ferit. E îmbrăcat într-un costum de
culoare gri, mototolit, o cravată roşie, în buzunar are agăţat un stilou şi ţine
la subsuoară un dosar.
HAO-MÂINI MARI (fără să ridice capul): Mormoloc, iar ai venit?
MORMOLOC (linguşitor): Unchiule Hao, eşti cineva cu adevărat
nemaipomenit, numai după auz şi ai şi ştiut că sunt eu!
HAO-MÂINI MARI: Nu urechile mi-au spus că eşti tu, nasul meu mi-a
spus-o.
QIN HE: Mirosul unui câine e de zece mii de ori mai sensibil decât cel al
unui om.
HAO-MÂINI MARI: Deci aşa, îndrăzneşti să mă insulţi!
QIN HE: Oo, te-am insultat? N-am spus decât că mirosul unui câine e de
zece mii de ori superior celui uman.
HAO-MÂINI MARI: Deci continui? (Frământă tot mai repede lutul, care
are chipul lui Qin He, i-l arată acestuia, apoi trânteşte cu putere lutul de
pământ.) Vreau să fac una cu pământul câinele ăsta bătrân care eşti tu!
MORMOLOC: Unchiule Hao, unchiule Qin, lăsaţi mânia deoparte, ceea ce
modelaseşi acum, unchiule Hao, putea să fie o operă de artă de primă
calitate, păcat s-o striveşti aşa de pământ!
HAO-MÂINI MARI: Ţine-ţi gura, ai grijă să nu te modelez şi pe tine şi să
te dau de pământ.
MORMOLOC: Chiar te rog să modelezi una care să-mi semene, dar nu da
cu ea de pământ. Când o să-mi public piesa, o s-o fotografiez şi o s-o pun
pe copertă.
HAO-MÂINI MARI: I-am spus-o mai demult, mătuşa ta, decât să meargă
să-ţi vadă porcăria de piesă, mai bine se duce să privească cum se urcă
furnicile pe copaci.
QIN HE: Mai bine munceai cum se cuvine la câmp, în loc să scrii cine ştie
ce piesă de teatru. Mă prind să mănânc boţul ăsta de lut, dacă o să-ţi
reuşească.
MORMOLOC (cu modestie): Unchiule Hao, unchiule Qin, mătuşa a
îmbătrânit, nu mai vede bine, nu mă-ncumet să-i cer s-o citească, vreau să i-
o citesc eu cu voce tare şi astfel, s-o ascultaţi şi dumneavoastră. Ştiţi doar că
şi marii dramaturgi Cao Yu şi Lao She se duceau la teatru ca să-şi citească
piesele actorilor şi regizorului.
HAO-MÂINI MARI: Dar tu nu eşti nici Cao Yu, nici Lao She.
QIN HE: Şi nici noi nu suntem actori, cu atât mai puţin, regizori.
MORMOLOC: Dar sunteţi personajele piesei mele. Am cheltuit multă
cerneală ca să vă înfăţişez în cea mai bună ipostază, ar fi păcat să nu
ascultaţi ce am scris despre voi. Dacă acceptaţi, mai pot încă să modific
fragmentele care nu vă convin. Dacă nu, va fi prea târziu să vă pară rău,
când piesa va fi jucată, cartea publicată. (Devine patetic.) Mi-am pus întreg
talentul la bătaie să scriu piesa asta, zece ani m-am străduit s-o scriu, am
pierdut tot ce aveam, am vândut şi capra din curte. (Cu mâinile apâsându-şi
pieptul, tuşeşte chinuitor de mai multe ori.) Ca să scriu piesa asta, am fumat
tutun prost şi, când n-aveam tutun, am fumat frunze uscate, n-am putut
dormi multe nopţi, mi-am distrus sănătatea, mi-am scurtat zilele, şi asta
pentru ce? Pentru renume? Pentru câştig? (Continuă pe un ton ascuţit.) Nu!
Dragostea pe care i-o port mătuşii m-a împins, am facut-o pentru a-i înălţa
un monument, întru gloria faptelor măreţe ale acestei sfinte mame a
comunei Dongbei! Dacă nu mă ascultaţi azi s-o citesc, mor aici, sub ochii
voştri.
HAO-MÂINI MARI: Pe cine crezi că sperii cu asta? şi cum vrei să mori, te
spânzuri sau te otrăveşti?
QIN HE: Mă mişcă să te-aud ce spui, eu, unul, parcă aş avea chef să te
ascult.
HAO-MÂINI MARI: Poţi s-o citeşti, dar nu la mine.
MORMOLOC: Mai întâi, aici e la mătuşa şi abia după aceea, la tine.
(Mătuşa iese cu greu din grotă.)
MĂTUŞA: Cine vorbeşte de mine?
MORMOLOC: Mătuşă, eu sunt.
MĂTUŞA: Ştiu că eşti tu. Da’ la ce-ai venit?
MORMOLOC (deschide grăbit dosarul, scoate un teanc de foi şi începe să
citească precipitat): Mătuşă, sunt eu, Mormoloc, din satul celor două
districte. (Qin He şi Hao-Mâini mari nedumeriţi, schimbă o privire.) Yu
Peisheng îmi este tată, Sun Fuxia este mama mea. Sunt unul din aşa-zişii
bebeluşi-cartofi dulci şi al doilea din cei pe care i-ai adus pe lume. Soţia
mea, Tan Yu’er, tot datorită ţie a venit pe lume, tatăl său este Tan Jinhai,
mama este Huang Yueliang…
MĂTUŞA: Ajunge! Dacă eşti dramaturg, îţi schimbi numele? Poate şi
vârsta? Părinţii? Satul? Soţia? (Mătuşa se mişcă pe scenă printre copiii
suspendaţi. Uneori rămâne căzută pe gânduri, cu capul plecat, sau
treapădă şi se bate cu pumnii în piept; brusc, îl plesneşte peste fund pe un
bebeluş, care începe să plângă. Mătuşa loveşte unul după altul funduleţele,
şi toţi bebeluşii se pun pe plâns. În vacarmul ăsta, mătuşa începe să
peroreze, şi plânsetele slăbesc.) Voi, ceilalţi bebeluşi-cartofi dulci, ascultaţi-
mă bine, eu v-am scos de acolo unde eraţi, şmecheri mici ce sunteţi,
niciunul nu m-aţi făcut să-mi scadă energia. Mătuşa a făcut meseria asta
timp de mai bine de cincizeci de ani şi până acum n-a avut niciun pic de
odihnă. În ăştia cincizeci de ani, de câte ori a mâncat mâncare caldă? Câte
nopţi întregi a dormit? Cu mâinile în sânge, cu sudoarea pe frunte, cu
jumătate de trup în rahat, cu cealaltă în pişat, credeţi voi că e meserie uşoară
să fii ginecolog la ţară? Pe care din cele mai bine de cinci mii de praguri din
cele optsprezece sate din comuna Dongbei nu le-am călcat? Burţile vineţii
ale mamelor şi nevestelor voastre, e oare vreuna să n-o fi văzut? Cât despre
împuţiţii voştri taţi, eu sunt cea care le-a făcut vasectomie. Unii dintre voi
sunteţi acum funcţionari, alţii v-aţi îmbogăţit, puteţi să faceţi pe nebunii cu
şeful districtului, să fiţi încrezuţi în faţa primarului, n-aveţi decât, dar cu
mine trebuie să vă comportaţi corect. Când mă gândesc iar la acele timpuri,
ar fi trebuit ca, după mine, să vă castrez pe toţi căţelandrii care eraţi, ca să le
feresc pe nevestele voastre de suferinţă. Şi mai terminaţi cu zâmbetele astea
jucăuşe, puţină seriozitate! Planificarea familială influenţează economia
naţională şi binele poporului, este deci o problemă foarte importantă. Puteţi
voi să vă strâmbaţi, să vă arătaţi colţii, nu serveşte la nimic, dacă e nevoie
de avortat, de castrat, avortat şi castrat o să facem. Între bărbaţi, nu e unul
mai bun ca celălalt, cine a spus asta? Nu ştiţi? Dacă nu ştiţi, nu ştiu nici eu.
Singurul lucru pe care-l ştiu e că vorba asta e cât se poate de adevărată. Şi
cu toate astea, nu putem fără voi. Atotputernicul stăpân al Cerului a vrut să
fie aşa, când a despărţit Cerul de Pământ; tigrii, iepurii, şoimii, vrăbiile,
muştele sau ţânţarii… dacă lipsea o singură specie, n-am mai fi vorbit de
lume. Am auzit că, în pădurile virgine ale Africii, există un trib care trăieşte
în copaci. Şi-au făcut acolo multe cuiburi, şi femeile ouă acolo. După ce
ouă, femeia cocoţată pe creangă, mănâncă fructe sălbatice, în timp ce
bărbatul, acoperit cu frunze mari, cloceşte ouăle din cuib. După de şapte ori
şapte zile, copiii ciocnesc coaja oului şi ies afară şi, abia ieşiţi din găoace,
ştiu deja să se caţere în copaci. Credeţi că-i aşa? Nu? Eu cred. Eu, mătuşa,
am moşit un ou cu propriile mâini, mare cât o minge de fotbal. Fusese pus
pe kang la clocit timp de cincisprezece zile şi a ieşit din el un bebeluş
grăsun, alb tot şi durduliu şi i-au pus numele de Dan Sheng, adică Cel
Născut din Ou, numai că, din nefericire, a murit de encefalită. Dacă trăia, ar
fi avut patruzeci de ani. Ar fi fost negreşit un om de litere renumit. La un
an, l-au pus, conform obiceiului, să aleagă un obiect, şi primul pe care l-a
luat în mână a fost o pensulă. Când în pădure nu există tigri, maimuţa se
proclamă regele animalelor, după ce-a murit copilaşul ăsta, mie mi-a venit
rândul să mă folosesc de pensulă şi de tuş…
MORMOLOC (cu admiraţie): Mătuşă, vorbeşti ca din carte, nu eşti doar
specialistă în ginecologie, ai şi talent de dramaturg! Ce-ai spus adineauri, pe
neaşteptate, este o admirabilă tiradă de teatru.
MĂTUŞA: Cum aşa, pe neaşteptate? Vorbele care-i ies mătuşii din gură
sunt îndelung pritocite şi cântărite. (Arată spre foile din mâna lui
Mormoloc.) Asta-i piesa pe care ai scris-o?
MORMOLOC (cu modestie şi respect): Da.
MĂTUŞA: Şi ce titlu i-ai pus?
68
MORMOLOC: WA .
MĂTUŞA: Care WA, broască sau bebeluş?
MORMOLOC: Deocamdată m-am gândit la broaşte, dar pot să-l schimb cu
semnul bebeluş sau cu WA din numele zeiţei creatoare a oamenilor, Nuwa.
Ea i-a creat pe oameni, dar broasca e simbol al naşterii de urmaşi masculini,
e şi totemul comunei noastre Dongbei, apare şi ca figurină din lut şi în
stampele de Anul Nou, mărturie a cinstirii speciale care i se dă.
MĂTUŞA: Parcă n-ai şti ce teamă îi e mătuşii tale de broaşte!
MORMOLOC: Păi tocmai, piesa asta a mea îşi propune să descopere
motivele pentru care mătuşa se teme aşa tare de ele. După ce o să citeşti
piesa, poate că lucrurile se limpezesc şi n-o să te mai temi niciodată de
broaşte.
MĂTUŞA (întinde mâna): Atunci, dă-mi-o!
(Mormoloc îi întinde reverenţios manuscrisul.)
MĂTUŞA (adresându-li-se lui Qin He şi lui Hao-Mâini mari): Hei, care
pune pe foc tâmpeniile astea?
MORMOLOC: Mătuşă, sunt zece ani de trudă!
MĂTUŞA (întinde mâna şi lasă să se împrăştie pe scenă foile): N-am
nevoie să citesc, mi-ajunge să adulmec ca să ştiu ce rahaturi ai trântit acolo!
Cu puţinul pe care-l ştii tu, cutezi să găseşti motivele fricii pe care o încerc
la vederea broaştelor?
(Mormoloc, Qin He şi Hao-Mâini mari se bat să strângă care mai de care
foile de pe jos.)
MĂTUŞA (total cufundată în amintiri): În dimineaţa în care te-ai născut,
mătuşa se spăla pe mâini în râu şi a văzut o puzderie de mormoloci care se
foiau în apă. Era un an de secetă cruntă, aproape că secaseră şi vietăţile din
apă. Scena asta i-a adus mătuşii în minte o mulţime de gânduri. Din toţi
mormolocii ăştia, doar unul la zece mii urma să se transforme în broscuţă,
cei mai mulţi se pierdeau în mâl. Era la fel cu spermatozoizii, din toată
puzderia lor din spermă, doar unul la zece milioane se poate uni cu un ovul
ca să zămislească un bebeluş. Şi şi-a spus atunci mătuşa că între mormoloci
şi fecunditatea umană erau legături misterioase. Când mama ta m-a rugat
să-ţi găsesc un prenume, cuvântul „mormoloc”, mi-a venit singur pe buze.
Mama ta a spus: „E un prenume frumos, da, e frumos. Mormoloc, un copil
cu prenume modest, o să fie uşor de crescut. Mormoloc, prenumele tău e
norocos!”
(Cu foile manuscrisului în mâini, şi Mormoloc, şi Qin He, şi Hao-Mâini
mari ascultă toţi în tăcere.)
MORMOLOC: Mulţumesc, mătuşă!
MĂTUŞA: După aceea în Cotidianul poporului a fost prezentată o metodă
a contracepţiei cu mormoloci, care le recomanda femeilor ca, în perioada de
ovulaţie, să bea paisprezece mormoloci vii, înainte de actul sexual. Dar
rezultatul nu s-a dovedit pe măsura aşteptărilor, căci toate femeile au adus
pe lume broaşte.
HAO-MÂINI MARI: Potoleşte-te, nu mai vorbi despre lucrurile astea, o să
te îmbolnăveşti din nou.
MĂTUŞA: Ce spui tu acolo? Cine o să se îmbolnăvească? Eu nu sunt
bolnavă, bolnavi sunt cei care mănâncă broaşte, ei sunt. Au trimis o
mulţime de femei pe malul râului. Cu foarfecele, le tăiau capul broaştelor şi
apoi le scoteau pielea, cum ţi-ai trage de pe tine pantalonii, să le vezi
pulpele, sunt aidoma celor de femeie. Din clipa aceea am început să mă tem
de broaşte. Cu pulpe ca ale femeilor…
QIN HE: Până la urmă, cei care au mâncat broaşte au fost pedepsiţi, pentru
că-s infestate cu un soi de parazit şi, când parazitul ăsta ajunge la creierul
omului, bolnavul e atins de demenţă, încât expresia feţei este ca de broască.
MORMOLOC: Uite ce bun pretext pentru intriga piesei, cei care au mâncat
broaşte se transformă la urmă în batracieni, iar mătuşa e o eroină care
proteguieşte broaştele.
MĂTUŞA (cu durere): Nu, pentru că mâinile mătuşii sunt mânjite cu
sângele broaştelor. Mătuşa, care nu ştia nimic, a fost păcălită de ei, a mâncat
chifteluţe din came tocată de broască. E ca în povestea pe care mi-a
povestit-o tata, unchiul tău, după bunic, o poveste despre regele Wen din
dinastia Zhou, care tot aşa, fără să ştie, a mâncat din carnea propriului fiu.
Apoi a fugit din capitala Zhaoge şi a încercat să vomite câteva
îmbucături,care, odată căzute pe pământ, s-au transformat în iepuri. Mătuşa
ta s-a întors acasă cu stomacul întors pe dos, şi din burtă i se auzeau
chiorăituri ca un orăcăit de broaşte, nu-i era deloc bine, îi era greaţă; când a
ajuns pe malul râului s-a aplecat şi a vomitat nişte ghemotoace verzi, care în
apă s-au prefăcut în broaşte…

Copilul cu şorţ verde iese din grotă în fruntea gloatei de broaşte şi strigă:
„Plăteşte-ţi datoria! Plăteşte-ţi datoria!“ Broaştele orăcăie mânioase.
Mătuşa scoate un ţipăt de spaimă şi leşină.
Hao-Mâini mari o strânge în braţe şi o ciupeşte deasupra buzei de sus,
pentru a o aduce în simţiri.
Qin He alungă copiii şi gloata de broaşte. Mormoloc îşi adună foile
manuscrisului, una câte una.

MORMOLOC (scoate de la piept o invitaţie de un roşu ţipător): Mătuşă, de

fapt, mie mi-e limpede care-i motivul principal al fricii tale de broaşte. Ştiu
şi că, în anii din urmă, ai căutat tot felul de metode să repari ceea ce
consideri că-s greşeli. În realitate, n-ai comis nicio crimă, şi broaştele astea
mutilate sunt doar creaţii ale închipuirii tale. Mătuşă, cu ajutorul tău mi s-a
născut un fiu. Pentru a sărbători evenimentul, am organizat un banchet mare
la care te invit. Mătuşă (se întoarce înspre Hao și Qin), şi voi doi, vă rugăm
să ne onoraţi cu prezenţa!

Sfârșitul actului al patrulea

ACTUL V

Într-un colţ al Templului Zeiţei, sub un stâlp imens al galeriei acoperite,

stau încovrigaţi Chen-Nas şi câinele său. Acesta poate fi jucat de un actor.
În faţa lor este un vas de metal spart, cu câteva monezi şi bancnote, iar cele
două cârje sunt puse lângă Chen-Nas. Chen-Sprânceană, îmbrăcată într-o
lungă rochie neagră, cu faţa ascunsă de o voaletă, tot neagră, intră ca o
fantomă în scenă. Doi bărbaţi o urmează, îmbrăcaţi la fel ca ea şi cu voaleta
trasă pe ochi.

CHEN-SPRÂNCEANĂ (văitându-se): Copilul meu… copilul meu, unde

eşti tu, copilul meu?
(Cei doi bărbaţi în negru se apropie de ea.)
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Cine sunteţi? De ce sunteţi şi voi îmbrăcaţi în
negru şi vă ascundeţi faţa ca şi mine? O, înţeleg, sunteţi şi voi victimele
incendiului…
PRIMUL BĂRBAT ÎN NEGRU: Aşa e, suntem şi noi victime. CHEN-
SPRÂNCEANĂ (revenindu-şi): Ba nu, între victimele incendiului nu erau
şi muncitori, or voi se vede că sunteţi bărbaţi.
AL DOILEA BĂRBAT ÎN NEGRU: Noi suntem victimele unui alt
incendiu.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: În cazul ăsta, şi voi sunteţi de compătimit.
PRIMUL BĂRBAT ÎN NEGRU: Da, şi noi suntem de compătimit…
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Suferiţi şi voi…
AL DOILEA BĂRBAT ÎN NEGRU: Da, suferim cumplit…
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Vi se ia piele de pe fese, de pe pulpe, din locuri
ferite ale corpului ca să fie puse pe locurile arse, nu v-au făcut aşa?
AL DOILEA BĂRBAT ÎN NEGRU: Da, da, pielea de pe fese ne-a fost
luată de doctori şi ne-a fost lipită pe feţe…
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Şi vi s-au făcu grefe de sprâncene?
PRIMUL BĂRBAT ÎN NEGRU: Da, da.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: V-au grefat şi părul din cap sau părul pubian?
AL DOILEA BĂRBAT ÎN NEGRU: Părul pubian poate fi grefat la
sprâncene?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Dacă pielea capului a fost arsă în întregime, n-ai
altă soluţie decât să grefezi părul pubian, tot e mai bine decât deloc, că dacă
nu mai ai niciun fir, eşti chel ca o broască.
PRIMUL BĂRBAT ÎN NEGRU: Aşa este, nouă nu ne-a rămas niciun fir,
suntem netezi ca pielea de broască.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: V-aţi uitat în oglindă?
AL DOILEA BĂRBAT ÎN NEGRU: Niciodată.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Noi ăştia, cei răniţi grav, cel mai tare ne temem de
proba oglinzii, oglinzile ne îngrozesc cel mai mult.
PRIMUL BĂRBAT ÎN NEGRU: Da, şi când vedem una o spargem.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Dar asta nu e de mare folos, poţi să spargi
oglinzile, dar ce te faci cu vitrinele magazinelor, cu suprafeţele de marmură,
cu apa care-ţi reflectă chipul, şi mai ales cu ochii care ne privesc? Când ne
văd, oamenii strigă înfricoşaţi, o iau la fugă, iar copiii se sperie aşa de tare,
că încep să plângă. Ne consideră demoni, monştri, ochii oamenilor sunt mai
oglinzi decât oglinzile pentru noi, deci e cu neputinţă să spargi toate
oglinzile, nu ne rămâne decât să ne ascundem faţa.
Al DOILEA BĂRBAT ÎN NEGRU: Da, da, de aceea ne-o acoperim cu o
voaletă neagră.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: V-aţi gândit să vă sinucideţi?
AL DOILEA BĂRBAT ÎN NEGRU: Noi…
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Din ceea ce-am aflat despre tovarăşele mele de
suferinţă, cinci dintre ele şi-au luat viaţa. După ce s-au văzut…
PRIMUL BĂRBAT ÎN NEGRU: Sunt victimele oglinzii!
AL DOILEA BĂRBAT ÎN NEGRU: De aceea noi spargem toate oglinzile
pe care le găsim.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: La început am vrut şi eu să mă sinucid, după aia
mi-a trecut…
PRIMUL BĂRBAT ÎN NEGRU: Viaţa e frumoasă, mai bine să trăieşti rău,
decât să mori, chiar şi dacă de moarte bună.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: După ce am rămas însărcinată, când am simţit
bebeluşul zvâcnind în mine, n-am mai dorit să mor. Aveam impresia că sunt
un cocon dezgustător în care creşte o vieţişoară şi-mi spuneam că, atunci
când fluturaşul va ieşi, o să rămân doar un înveliş gol.
AL DOILEA BĂRBAT ÎN NEGRU: Ce bine redai totul!
CHEN-SPRÂNCEANĂ: După ce am adus bebeluşul pe lume, nu m-am
simţit ca un înveliş gol condamnat să dispară, am simţit, dimpotrivă, că
trăiam cu mai mult elan, nu numai că nu m-am simţit secătuită, ci,
dimpotrivă, reînsufleţită. Pielea feţei, atât de întinsă şi uscată, era mai
umedă, sânii mi se umpluseră de lapte…
PRIMUL BĂRBAT ÎN NEGRU: Urmează-ne, noi ştim unde este. CHEN-
SPRÂNCEANĂ: Ştiţi unde mi-e copilul?
AL DOILEA BĂRBAT ÎN NEGRU: Am venit după tine ca să te ajutăm şi
să te ducem la el.
CHEN-SPRÂNCEANĂ (agitată): Mulţumesc Cerului şi Pământului,
duceţi-mă repede la el, duceţi-mă repede să-mi văd copilul…
(Bărbaţii în negru se grăbesc să iasă din scenă, sprijinind-o pe Chen-
Sprânceană.)
Câinele lui Chen-Nas se repede vajnic, chiar dacă are laba ruptă, şi înşfacă
piciorul stâng al primului bărbat în negru.
Chen-Nas se năpusteşte şi el, smulge cârjele, înaintează ţopăind şi, sprijinit
într-o cârjă, îl loveşte cu cealaltă, repetat, pe cel de-al doilea bărbat în
negru. Cei doi oameni scapă din atacul lui Chen-Nas şi al câinelui său, şi se
retrag într-o parte a scenei, de unde scânteiază o armă ucigaşă, care pare să
fie un pumnal. Chen-Nas şi câinele său sunt unul lângă altul. Chen-
Sprânceană este în picioare în partea din faţă a scenei, formând cu ceilalţi
un triunghi.
CHEN-NAS (urlă): Lăsaţi-mi fata în pace!
PRIMUL BĂRBAT ÎN NEGRU: Hodorog bătrân, ce mai aştepţi ca să
mori? Beţiv înrăit, vagabondule, cerşetorule, cutezi să te răzvrăteşti ca şi fii-
ta.
AL DOILEA BĂRBAT ÎN NEGRU: Spui că-i fata ta, ia strig-o, să vedem
dacă-ţi răspunde.
CHEN-NAS: Sprânceană, biata mea copilă!
CHEN-SPRÂNCEANĂ (indiferentă): Mă confunzi, fără îndoială.
CHEN-NAS (adânc întristat): Sprânceană, ştiu că eşti supărată pe tatăl tău,
tatăl tău nu e demn de tine, nici de sora ta, nici de mama ta, tatăl tău v-a
făcut mult rău, este un criminal, o ruină, tatăl tău este un mort-viu…
PRIMUL BĂRBAT ÎN NEGRU: Vai, vai, remuşcări! Nu e vreun lăcaş de
rugăciune pe-aproape?
AL DOILEA BĂRBAT ÎN NEGRU: Dacă mergi cam vreo zece kilometri
spre răsărit, de-a lungul râului, dai de o biserică catolică taman bine
restaurată.
CHEN-NAS: Sprânceană, tatăl tău ştie că ai căzut în capcana pe care ţi-au
întins-o, cei care te-au îmbrobodit sunt vechi prieteni de-ai mei, tatăl tău o
să te ajute să-ţi faci dreptate.
PRIMUL BĂRBAT ÎN NEGRU: Bătrân nebun ce eşti, du-te de-aici!
AL DOILEA BĂRBAT ÎN NEGRU: Fato, urmează-ne, te asigurăm că o să-
ţi poţi vedea copilul.
(Chen-Sprânceană se duce spre bărbaţii în negru. Chen-Nas și câinele lui
înaintează ca să-i aţină calea.)
CHEN-SPRÂNCEANĂ (înfuriată): Cine eşti? Cu ce drept vrei să mă
opreşti? Dacă nu ştii, vreau să merg să-mi văd copilul. De când s-a născut
n-a băut nicio gură de lapte, dacă nu-l alăptez, o să moară de foame, ştii tu
asta?
CHEN-NAS: Sprânceană, mă urăşti şi te înţeleg; nu mă consideri tatăl tău,
de acord. Dar nu te poţi duce cu ei, ei sunt cei care şi-au vândut copilul,
dacă mergi cu ei, o să te împingă în râu sa te îneci, apoi o sa facă o scrisoare
în care spui ca te-ai sinucis aruncându-te în apă. Au facut-o de mai multe
ori…
AL DOILEA BĂRBAT ÎN NEGRU: Ţicnit bătrân, ai trăit destul de mult pe
pământul ăsta, cum poţi să pui la îndoială buna credinţă a oamenilor? Ce tot
născoceşti acolo? Se pot produce într-o societate ca a noastră astfel de fapte
abominabile, astfel de asasinate?
PRIMUL BĂRBAT ÎN NEGRU: Te-ai uitat, desigur, prea mult la filme
video în prăvălioarele de la stradă, nu-i aşa?
AL DOILEA BĂRBAT ÎN NEGRU: De-acolo ţi se trag năzărelile astea.
PRIMUL BĂRBAT ÎN NEGRU: Iei socialismul drept capitalism.
AL DOILEA BĂRBAT ÎN NEGRU: Şi pe cei de treabă drept răufăcători.
PRIMUL BĂRBAT ÎN NEGRU: Vezi, în loc de inimi bune, inimi pline de
otravă.
CHEN-NAS: Voi aţi avut tot timpul inimi otrăvite precum cele ale
măgarilor, nu sunteţi decât gunoaie, borâtură de câine şi de pisică, pleava
societăţii, indivizi de cea mai joasă speţă…
AL DOILEA BĂRBAT ÎN NEGRU: Deci aşa, ne insultă, luându-ne drept
pleava societăţii, indivizi de joasă speţă! Tu, porc care scurmi prin gunoaie,
ştii tu ce facem noi?
CHEN-NAS: Sigur că ştiu şi ştiu nu numai ce faceţi, dar şi ce-aţi făcut.
PRIMUL BĂRBAT ÎN NEGRU: Văd că va trebui să te ducem să faci o
baie îngheţată în râu, ce zici?
AL DOILEA BĂRBAT ÎN NEGRU: Şi mâine-dimineaţă, cei ce-o să vină
să ardă beţişoare parfumate şi să pună un şnuruleţ bebeluşului de lut o să
observe că bătrânul cerşetor de la poarta templului a dispărut, la fel şi
căţelul lui şchiop.
PRIMUL BĂRBAT ÎN NEGRU: Nimănui n-o să-i pese.

Bărbaţii în negru se luptă cu Chen-Nas şi câinele lui. Câinele e lovit şi

moare. Chen-Nas e doborât de lovituri. În clipa când vor să-i înfigă
pumnalul, Chen-Sprânceană îşi ridică voaleta, şi chipul ei respingător,
înspăimântător, iese la iveală; scoate un urlet cumplit, ca de pe altă lume,
cei doi bărbaţi în negru se sperie atât de tare, încât îl lasă pe Chen-Nas şi o
iau la fugă.

Sfârşitul actului al cincilea

ACTUL VI

O masă rotundă foarte mare se află în mijlocul curţii unei gospodării. Pe ea

sunt aranjate pahare şi farfurii. În fundul scenei atârnă o pancartă pe care se
poate citi: „Mare banchet pentru sărbătorirea primei luni a bebeluşului de
aur“.
Mormoloc, în partea din faţă a scenei, îşi primeşte invitaţii veniţi să-i
felicite. E îmbrăcat în stilul dinastiei Tang, într-o robă de satin de mătase
strălucitoare, pe care sunt brodate ideogramele „fericire“ şi „longevitate“.
Li-Mână, Yuan-Obraz, colegi de şcoală primară cu Mormoloc, precum şi
verişorul şi alte persoane, intră în scenă unele după altele şi spun cam
aceleaşi formule de politeţe şi felicitări.
Mătuşa, îmbrăcată într-o rochie roşu-închis, urcă maiestuos pe scenă,
însoţită de Hao-Mâini mari şi de Qin He.
MORMOLOC (vesel): Mătuşă, până la urmă ai putut veni.
MĂTUŞA: Familia Wan e martora naşterii unui nobil moştenitor, şi eu să
nu fi venit?
MORMOLOC: Dacă bebeluşul de aur s-a născut în familia Wan, meritul
este în primul rând al mătuşii!
MĂTUŞA: Lasă, lasă, e prea mare onoarea. (Trece în revistă cu privirea
adunarea şi râde.) Nu lipseşte niciunul. (Cei de faţă nu înţeleg. Mătuşa îi
arată pe Hao-Mâini mari şi pe Qin He.) În afară de ăştia doi, pe voi toţi
ceilalţi v-am adus pe lume cu mâinile mele. Ştiu fiecare aluniţă de pe burta
mamelor voastre. Cum, nu i-ai invitat încă pe oaspeţi să se aşeze la masă?
MORMOLOC: Nimeni n-a îndrăznit să se aşeze înainte de venirea ta…
MĂTUŞA: Şi taică-tău? Spune-i să vină şi să se aşeze pe locul de onoare.
MORMOLOC: Tata a răcit, s-a dus la fratele lui mai mare ca să fie în
siguranţă şi a cerut ca tu să-i iei locul în capul mesei.
MĂTUŞA: În cazul ăsta, n-am încotro.
ADUNAREA: Vă revine onoarea, onoarea e a dumneavoastră!
MĂTUŞA: Mormoloc, tu şi Micuţa Leoaică aveţi peste cincizeci de ani şi,
contrar aşteptărilor, aţi adus pe lume un flăcăiaş frumos, şi chiar dacă nu
puteţi fi trecuţi în recordurile Guinness, aşa se spune, nu? Ei bine, pot spune
că, în cariera mea de mai bine de cincizeci de ani, e prima dată când
întâlnesc un astfel de caz, deci şi pentru asta poate fi considerat ca o mare
fericire!
(Adunarea, în cor repetă: „Ce mare fericire! Şi ce minune!”)
MORMOLOC: Asta e datorită leacului magic al mătuşii!
MĂTUŞA (suspinând): Când mătuşa era tânără, era o materialistă adevărată
şi înfocată, dar cu vârsta, uite cum devine idealistă.
LI-MÂNĂ: Trebuie să-i lăsăm loc şi idealismului în istoria filozofiei.
MĂTUŞA: Nu poţi spune că nu-i aşa, dacă-ţi faci sau dacă nu-ţi faci
studiile, nu-i acelaşi lucru.
YUAN-OBRAZ: Suntem toţi nişte neciopliţi: materialism, idealism, nu ne
pasă nouă de ele.
MĂTUŞA: Nu e sigur că există spirite pe lumea asta, dar răsplata după
faptă, da, există totuşi. Dacă Mormoloc şi Micuţa Leoaică au putut da
naştere unui fiu la peste cincizeci de ani, asta arată că familia Wan a noastră
a strâns fapte de înaltă virtute în generaţiile trecute.
VERIŞORUL: Ca să nu mai vorbim de leacul miraculos al mătuşii!
MĂTUŞA: O inimă sinceră reuşeşte orice. (I se adresează lui Mormoloc.)
Mama ta a trăit făcând economii la orice, voi, din generaţia asta a voastră,
trăiţi bine, aveţi bani, ar fi bine să folosiţi prilejul acestui eveniment fericit
şi să schimbaţi stilul de viaţă al familiei, să arătaţi mai multă generozitate,
largheţe.
MORMOLOC: Fii liniştită, mătuşă. Chiar dacă nu mâncăm copită de
cămilă sau labă de urs, găseşti pe masa noastră pui, raţă şi alte cărnuri, şi
peşte, nu lipseşte nimic.
MĂTUŞA (se uită la felurile aşezate pe masă): Şapte feluri de mâncare şi
opt boluri. Pare exact cum trebuie. Şi de băut ce bem?
MORMOLOC (scoate dintr-o cutie de sub masă două sticle de Maotai):
Păi, Maotai.
MĂTUŞA: Autentic sau contrafăcut?
MORMOLOC: Am făcut rost de el prin Liu Guifang, directoarea de la
centrul municipal de primire a oaspeţilor, şi mi-a garantat că e original.
LI-MÂNĂ: E una din colegele noastre de clasă.
YUAN-OBRAZ: Păi, cei mai şmecheri sunt colegii noştri de clasă.
MĂTUŞA: O, este vorba de a doua fiică a lui Liu Baofii, din satul Liu, şi ea
este un copil adus de mine pe lume.
MORMOLOC: I-am amintit anume de lucrul ăsta şi a fost foarte mişcată,
aşa că a scos alcoolul ăsta de sub cheie.
MĂTUŞA: Atunci gândesc că nu a ales pentru mine alcool prost.
(Mormoloc deschide sticla şi o pune pe mătuşa să guste şi să-şi dea
verdictul.)
MĂTUŞA: E din cel bun, sută la sută. Hai, toarnă la toţi să bem, hai să
bem!
(Mormoloc le toarnă alcool la fiecare.)
MĂTUŞA: Bun, deci, de vreme ce stau pe locul de onoare, am să încep
urările… Acest prim pahar este pentru a mulţumi Partidului pentru
excelenta sa orientare, care a permis fiecăruia să lase în urmă sărăcia şi să
se îndrepte spre îmbogăţire, să-şi ridice spiritul, să ducă o viaţă mai bună;
fără el, n-am fi putut trăi asemenea evenimente fericite. Fiecare e în măsură
să spună asta, am sau nu dreptate?
(Toţi încuviinţează.)
MĂTUŞA: Atunci, să golim paharele!
(Toţi golesc paharele.)
MĂTUŞA: Al doilea pahar e pentru a le mulţumi strămoşilor protectori ai
familiei Wan, care au adunat fapte virtuoase de-a lungul generaţiilor şi au
făcut astfel posibil ca urmaşii să se bucure de fericire, ca rod al faptei lor.
(Toţi golesc din nou paharele.)
MĂTUŞA: Cu al treilea pahar venim în miezul lucrurilor, e pentru a-i
felicita pe Mormoloc şi pe Micuţa Leoaică, acest cuplu foarte unit, pentru
că au un fiu acum la bătrâneţe, să le urăm deci noroc şi prosperitate.
(Toată adunarea ridică paharul şi repetă în ecou, în cor.)
Liu Guifang intră în scenă, urmată de doi chelneri care aduc câteva cutii de
carton, iar după ei vine un grup de persoane, între care o ziaristă de la
televiziune şi o operatoare.

LIU GUIFANG: Felicitări, felicitările mele!

MORMOLOC: Vechea şi buna noastră colegă, cum se face că ai venit?
LIU GUIFANG: Păi, trebuia să împărtăşesc paharul bucuriei! Cum să nu fiu
şi eu aici printre cei bine-veniţi? (Face turul mesei pentru a saluta şi a
strânge mâinile mesenilor, ajunge la mătuşa şi îi strânge mâna.) Mătuşă, ai
întinerit!
MĂTUŞA: Da de unde întinerit? Am devenit un demon bătrân.
MORMOLOC: Credeam că n-o să răspunzi invitaţiei. Dar trebuia să vii fără
nimic, de ce ai adus atâtea lucruri, te-am pus la cheltuială!
LIU GUIFANG: Păi eu sunt bucătăreasă, ce cheltuială să fac? (Arată
cutiile.) E doar un peşte-crizantemă pe care l-am făcut fript, apoi mai e
piftie din şorici de porc şi mantou mari coapte în vapori, pe toate le-am
pregătit cu mâinile mele, aşa că fiecare poate vedea cât sunt de pricepută.
Mătuşă, ţi-am adus un Maotai de cincizeci de ani, în semn de respect filial.
MĂTUŞA: Un Maotai de cincizeci de ani e ceva deosebit, de Anul Nou
trecut, unul din conducătorii oraşului Pingan mi-a trimis unul prin nora lui.
MORMOLOC (bănuitor): Dragă colegă, da’ ce-i cu oamenii ăştia care-s cu
tine?
LIU GUIFANG (după ce o trage la ea pe ziaristă): Micuţa Gao, am uitat să
ţi-o prezint, e jurnalistă la televiziunea municipiului, ţine rubrica Aspecte
ale societăţii, e producătoarea. Micuţă Gao, ăsta-i unchiul Mormoloc,
dramaturg, care a făcut un copil acum când e în vârstă, e cu adevărat
grozav. Acest personaj (o duce pe jurnalistă în faţa mătuşii) este mama
sfântă a noastră, a tuturor celor din comuna Dongbei. Îi spunem toţi mătuşa,
toţi, indiferent de generaţie, tineri sau bătrâni, pentru că toţi din generaţia
mea, dar şi următorii, până-ncoace, toţi am fost aduşi pe lume de ea.
MĂTUŞA (luând mâna ziaristei): Ce copil fermecător, când mă uit la tine,
pot ghici cum îţi sunt părinţii. Altădată, când se căuta perechea potrivită
pentru copiii care urmau să se căsătorească, se controla înainte de toate dacă
rangul familiei era potrivit, acum aş propune să se controleze mai întâi
genele, abia după aceea statutul social. Trebuie să aibă gene bune ca să
poată avea urmaşi sănătoşi şi deştepţi, dacă nu, e degeaba.
ZIARISTA (îi face semn operatoarei să filmeze): Mătuşa e într-adevăr un
om al epocii sale.
MĂTUŞA: E prea mult spus, sunt pur şi simplu legată de oameni cu tot
felul de profesii, sunt la curent cu limbajul la modă…
MORMOLOC (i se adresează lui Liu Guifang vorbind încet): Dragă colegă,
n-o să se facă prea multă zarvă pe seama evenimentului, nu?
LIU GUIFANG: Micuţa Gao o să ne intre în curând în casă ca noră şi, cum
la televiziune e o concurenţă strânsă, se bat toţi pe ştiri, pe materiale, pe
idei, e bine s-o ajutăm.
ZIARISTA: Mătuşă, credeţi că faptul că profesorul Mormoloc şi soţia sa au
putut avea un fiu la vârsta asta avansată ţine de genele lor de calitate?
MĂTUŞA: Da, desigur, genele amândurora sunt bune.
ZIARISTA: Şi ce credeţi, care-s mai bune, cele ale soţului sau ale soţiei?
MĂTUŞA: Înainte de întrebarea asta, trebuie mai întâi să înţelegi ce sunt
genele.
ZIARISTA: Le puteţi explica telespectatorilor noştri într-o exprimare clară
şi concisă ce sunt, de fapt, genele?
MĂTUŞA: Ce sunt genele? Sunt durata de viaţă hărăzită fiecăruia. Da, sunt
destin!
ZIARISTA: Destin?
MĂTUŞA: Musca nu se atinge de oul care nu-i stricat, înţelegi?
ZIARISTA: Da.
MĂTUŞA: Cei care n-au genele bune sunt ca ouăle stricate înainte de a fi
clocite. Acum ai înţeles, nu?
LIU GUIFANG: Micuţă Gao, s-o lăsăm pe mătuşa să bea şi să răsufle puţin,
du-te şi intervievează-l mai întâi pe unchiul Mormoloc. Uite-i şi pe unchii
Yuan-Obraz şi Li-Mână, suntem toţi colegi de clasă, fiecare e expert în
treaba asta cu genele, poţi să le iei interviu pe rând. (îi toarnă de băut
mătuşii.) Îi urez mătuşii sănătate şi viaţă lungă, să aibă grijă pentru
totdeauna de copiii din comuna Dongbei.
ZIARISTA: Unchiule Mormoloc, ştiu că sunteţi născut în 1953 şi că aveţi
deja cincizeci şi cinci de ani, or, la noi la ţară, la vârsta asta eşti bunic.
Tocmai vi s-a născut un fiu şi aş vrea să ştiu ce simţiţi acum.
MORMOLOC: Luna trecută, profesorul Li de la Universitatea din Qidong,
în vârstă de şaptezeci şi opt de ani, în braţe cu fiul de o lună, s-a dus în
vizită la spital la tatăl lui de o sută trei ani, aţi văzut ştirea asta?
ZIARISTA: Da, da.
MORMOLOC: Un bărbat la peste cincizeci de ani e în floarea vârstei,
problema e la o femeie de vârsta asta.
ZIARISTA: Se poate să-i iau interviu soţiei?
ZIARISTA: Acum se odihneşte, dar într-o clipă o să vină să dea noroc cu
toată lumea.
ZIARISTA (întoarce microfonul spre Yuan-Obraz): Directore Yuan, nu v-aţi
simţit tentat şi dumneavoastră să repetaţi experienţa, când aţi văzut că
profesorul Mormoloc are un fiu, nu v-aţi repezit şi dumneavoastră s-o
faceţi?
YUAN-OBRAZ: Auzi colo, să repet experienţa, să mă reped şi eu! Păi m-
am repezit şi eu, am facut-o, dar nu mai doresc să repet. Genele mele, fără
îndoială că nu-s cine ştie ce, căci am adus pe lume două fete, una mai
nesuferită ca cealaltă. Dacă mai fac un copil, mă aştept să nu fie nici el
grozav. Şi pe lângă asta, jumătatea mea e ca pământul întărit, să plantezi un
puiet în asemenea pământ, înseamnă ca în trei zile să se usuce.
LI-MÂNĂ: Ai putea cere ajutorul unei a doua consoarte.
YUAN-OBRAZ: Dragă coleg, eşti în vârstă şi spui astfel de lucruri
deocheate! Suntem oameni onorabili, cinstiţi, cum am putea face ceva
condamnabil?
LI-MÂNĂ: E un lucru condamnabil? Păi asta-i moda, ăsta-i trendul,
îmbunătăţeşte genele şi vine-n ajutorul celor sărmani şi slabi, stimulează
nevoile interioare.
YUAN-OBRAZ: Nu spune mai mult, o să fie dat pe post, rişti să fii arestat,
nu?
LI-MÂNĂ: Întreabă-le pe ele dac-o să aibă curajul să dea pe post.
ZIARISTA (râde, dar nu răspunde, se mută cu întrebările la mătuşă):
Mătuşă, am auzit ca aţi reuşit un leac miraculos de întinerire, care le
permite femeilor la menopauză să se revigoreze, aşa este?
MĂTUŞA: Păi sunt mulţi şi cei gata să povestească că, după ce au luat
leacul meu, bebeluşul din burtă şi-a schimbat sexul, o să credeţi aşa ceva?
ZIARISTA: Mai degrabă nu.
MĂTUŞA: Spiritele există numai dacă crezi în ele, altfel, nu rămân decât
idoli de lut. Asta gândesc oamenii.
MORMOLOC: Micuţă Gao, tu şi colega, luaţi mai întâi loc şi închinaţi un
pahar, după aceea vă reluaţi interviul. Ce zici?
ZIARISTA: Lăsaţi, beţi dumneavoastră, nu ne luaţi în seamă.
LI-MÂNĂ: Păi nu ne putem preface că nu sunteţi aici.
ZIARISTA: Păi prefaceţi-vă că nu suntem oameni, că suntem, nu ştiu… ce
vreţi!
YUAN-OBRAZ: Guifang, colegă dragă, când mă gândesc la vremurile de
odinioară, mi-amintesc că tu erai idolul meu, aşa că vreau neapărat să ridic
paharul în sănătatea ta!
LIU GUIFANG (ridică paharul şi dă noroc cu Yuan-Obraz): Îţi urez ca
întreprinderea de broaşte-bou să-ţi meargă bine şi ca Principiul de protecţie
a pielii pentru femeile frumoase pe care-l promovaţi să prindă viaţă rapid.
YUAN-OBRAZ: Nu schimba vorba, vreau să-ţi spun ce nebun eram după
tine pe vremuri.
LIU GUIFANG: Nu te prosti, nu intru în jocul ăsta. Nu este un secret pentru
nimeni că în societatea broaştelor-bou a directorului Yuan, nu lipsesc fetele
frumoase.
ZIARISTA (prinde ocazia şi vorbeşte în microfon): Dragi telespectatori,
astăzi, la rubrica noastră Aspecte ale societăţii, vă vom prezenta un
eveniment fericit petrecut în comuna noastră Dongbei. Celebrul dramaturg
Mormoloc, reîntors acasă după pensionare pentru a se dedica scrisului, şi
soţia sa, Micuţa Leoaică, ambii trecuţi de cincizeci de ani, au văzut din nou
perla bucuriei zămislită în taină. Luna trecută, pe data de 15, au dat naştere
unui micuţ frumos, plin de viaţă şi sănătate…
MĂTUŞA: Acum să fie arătat copilul adunării de faţă!
(Mormoloc iese în fugă din scenă.)
LIU GUIFANG (se uită urât la Yuan-Obraz şi-i spune încet): Încetează cu
tâmpeniile, mătuşa nu e mulţumită.
(Mormoloc intră în scenă trăgând-o după el pe Micuţa Leoaică. Aceasta e
legată la cap cu un prosop şi ţine la piept un bebeluş înfăşat. Operatoarea
se repede să filmeze. Adunarea aplaudă şi îi felicită pe părinţi.)
MORMOLOC: Hai, vino şi arătă-l întâi mătuşii.
(Micuţa Leoaică aduce copilul în faţa mătuşii. Aceasta ridică un colţ al
scutecului şi-l priveşte.)
MĂTUŞA (scoate un suspin de emoţie): E un copil frumos, cu-adevărat, şi
genele lui sunt excelente, are trăsături regulate, dacă s-ar fi născut în
societatea feudală, precis ar fi reuşit pe primul loc la examenele de
dregător!
LI-MÂNĂ: Şi poate nu s-ar fi oprit acolo, ar fi putut fi chiar împărat.
MĂTUŞA: Hai să vedem, care dintre noi doi îl preţuieşte mai mult.
ZIARISTA (întinzându-i mătuşii microfonul): Mătuşă, tot dumneavoastră
aţi adus pe lume acest copil, nu?
MĂTUŞA (Vâră un plic roşu între scutece. Mormoloc şi Micuţa Leoaică
vor să refuze, mătuşa dă din mână.): Aşa-i obiceiul, eu, strămătuşa lui, am
bani. (Se adresează ziaristei.) Asta e pentru că au avut încredere în mine. Ea
trecuse de vârsta când faci copii şi avea inima grea. I-am propus să meargă
la spital ca să „taie pepenele”, cum se spune, dar ea n-a vrut cezariană.
Mătuşa a încurajat-o, o femeie care nu naşte natural nu se simte femeie,
numai aşa ştie să fie mamă!
(În timp ce mătuşa dă interviul, Mormoloc şi Micuţa Leoaică arată copilul
fiecărei persoane de faţă, şi după ce-l admiră, fiecare pune plicul roşu în
scutec.)
ZIARISTA: Mătuşă, este fără îndoială ultimul copil pe care l-aţi adus pe
lume?
MĂTUŞA: Păi, ce crezi?
ZIARISTA: Se spune că nu numai femeile din Dongbei vă venerează, dar şi
cele din Pingdu şi Jiaozhou vin la dumneavoastră, e adevărat?
MĂTUŞA: Mătuşa s-a născut ca să nu aibă tihnă.
ZIARISTA: Am auzit că mâinile dumneavoastră au o forţă miraculoasă şi
că ajunge să atingeţi burta unei gravide pentru ca să-i alinaţi durerea şi că,
într-o clipă, îi dispar neliniştea şi teama.
MĂTUŞA: Uite aşa se nasc legendele.
ZIARISTA: Mătuşă, întindeţi, vă rog, mâinile, aş vrea să fac câteva gros-
planuri.
MĂTUŞA (ironică): Masele populare au nevoie de legende. (Se adresează
adunării.) Ştiţi cine a spus propoziţia asta?
LI-MÂNĂ: După cum o spui, trebuie să fie a unui om mare!
MATUŞA: Îmi aparţine.
YUAN-OBRAZ: Păi, mătuşa chiar ar putea fi considerată un personaj de
excepţie!
LIU GUIFANG: Cum aşa, ar putea, de fapt, chiar este!
ZIARISTA (pe un ton solemn): Aceste mâini obişnuite au adus pe lume mii
de bebeluşi…
MĂTUŞA: Tot mâinile astea au trimis mii de bebeluşi în infern! (îşi goleşte
paharul) Mâinile mătuşii sunt mânjite de două tipuri de sânge, unul
parfumat şi unul puturos.
LIU GUIFANG: Mătuşă, eşti o Bodhisattva vie a comunei noastre Dongbei,
eşti zeiţa care dăruie fii, cu cât o privesc mai mult pe cea din templu, cu atât
descopăr că îţi seamănă, că i-ai servit statuii de model.
MĂTUŞA (puţin pilită şi cu gândul aiurea): Masele populare au nevoie de
legende…
ZIARISTA (întinzându-i microfonul Micuţei Leoaice): Doamnă, vă rog să
vă spuneţi impresiile.
MICUŢA LEOAICĂ: Despre ce să vorbesc?
ZIARISTA: Despre ce vreţi, de exemplu despre ce aţi resimţit când aţi aflat
că aţi rămas însărcinată, de cum a fost sarcina, de ce aţi ţinut ca mătuşa să
vă moşească…
MICUŢA LEOAICĂ: Când am aflat că am rămas gravidă, am crezut că
visez. Cum era posibil ca o femeie trecută de cincizeci de ani, de doi ani la
menopauză, să rămână brusc gravidă? Despre sarcină, ce să spun, a fost
împărţită între bucurie şi nelinişte. Bucuria că o să fiu în sfârşit mamă, am
lucrat cu mătuşa zece ani, am ajutat-o să aducă pe lume un mare număr de
bebeluşi ai altora, şi eu n-am avut unul al meu. O femeie care n-a avut copil
nu e femeie pe de-a întregul, o femeie care n-a avut copil nu poate să-şi
ridice capul în prezenţa soţului său, dar uite că acum totul s-a sfârşit cu
bine.
ZIARISTA: Şi neliniştea, de ce vă temeaţi?
MICUŢA LEOAICĂ: Mai cu seamă de vârsta mea înaintată, mi-era teamă
să nu aduc pe lume un bebeluş cu probleme de sănătate, apoi mi-era teamă
de acea „tăiere a pepenelui” în caz că nu reuşeam să nasc pe cale naturală.
Fireşte că atunci când mi-a venit sorocul, de cum mi-a pus mătuşa mâinile
pe burtă, toate temerile mele au dispărut. Nu aveam decât să urmez
instrucţiunile pe care mi le dădea ca să reuşesc.
MĂTUŞA (ameţită de alcool): Am spălat sângele puturos cu cel parfumat.
(Chen-Nas intră în scenă pe furiş, sprijinit în cârje.)
CHEN-NAS: E sărbătorită prima lună a nepotului meu şi eu nu sunt invitat,
tocmai eu, bunicul după mamă, să beau şi eu un pahar, asta-i prea de tot,
nu?
(Cei de faţă rămân încremeniţi.)
MORMOLOC (înnebunit de nelinişte): Îmi pare rău, bătrâne prieten, chiar
îmi pare rău, am uitat…
CHEN-NAS (izbucneşte într-un râs nebun): Şi-mi mai spui bătrâne prieten,
ha, ha! (Arată cu cârja bebeluşul din braţele Micuţei Leoaice.) Ar trebui să
îngenunchezi, să te înclini de trei ori cu fruntea la pământ şi să mi te
adresezi cu socrule, nu?
YUAN-OBRAZ: O, bătrâne Chen, hai cu mine, mergem la restaurantul de
peşte şi rezolvăm problema.
CHEN-NAS: Ia cară-te! nenorocit fără ruşine ce eşti, crezi că-mi închizi
gura cu peştele tău împuţit şi cu creveţi putreziţi? Hai, ia-o tu la goană
acolo! Azi e o zi de bucurie în cinstea nepotului meu, nu plec nicăieri în altă
parte, rămân aici şi cer paharul de închinat. (Se lasă pe un scaun şi se uită
la mătuşa.) Mătuşă, inima ta e o oglindă limpede, tot ce e în legătură cu
naşterile din comuna noastră Dongbei este în puterea ta, ştii dacă sămânţa
cuiva n-a rodit şi dacă pe pământul cuiva nu mai creste iarba. Atunci îi ajuţi
să-mprumute sămânţa, să împrumute pământul cel mai bun, eşti în stare,
69
cum spun celebrele stratageme, să furi grinzile ca să să schimbi stâlpii , să
70 71
te furişezi la Chencang , să traversezi marea înşelând Cerul , să sacrifici
72
prunişorul ca să salvezi piersicul , să-l eliberezi doar ca să-l prinzi apoi mai
73
bine, să împrumuţi pumnalul ca să ucizi , ai experimentat toate cele treizeci
74
şi şase de stratageme …
MĂTUŞA: Şi tu, care n-ai aplicat decât două: faci zgomot la răsărit ca s-o
75
iei spre apus şi cocorul de aur îşi leapădă penele . Odinioară am fost gata
să fiu păcălită de tine. Sângele ăsta puturos care i-a mânjit mătuşii mâinile
(îşi ridică mâinile şi le adulmecă) e pe jumătate de la tine.
LI-MÂNĂ (îi toarnă de băut lui Chen-Nas): Bătrâne Chen, hei bătrâne, hai
să ciocnim, să ciocnim!
CHEN-NAS (dă paharul peste cap): Dragă prietene, tu eşti un om cinstit,
ajută-mă să cer dreptate.
LI-MÂNĂ (îi taie vorba, tumându-i un pahar mare cu alcool): Ceea ce e cu
adevărat drept, numai Cerul o ştie! Hai, bătrâne, trecem la viteza maximă!
CHEN-NAS: Vrei să mă îmbeţi, aşa-i? Vrei să-mi închizi gura cu alcool,
dar te înşeli.
LI-MÂNĂ: Bineînţeles că mă înşel, tu ţii bine la băutură, nici o mie de
pahare nu-ţi vin de hac. Alcoolul ăsta este un Maotai adevărat, e păcat să nu
bei din el, ce zici? Hai noroc!
CHEN-NAS (dă capul pe spate şi goleşte paharul, se îneacă şi îi dau
lacrimile): Mătuşă, Mormoloc, Micuţă Leoaică, Yuan-Obraz, Jin Xiu, eu,
Chen-Nas, am trecut prin atâtea greutăţi ca să ajung aici, e trist de-a
binelea! E oare, printre cei cincizeci de mii de locuitori din cele optsprezece
sate din comuna Dongbei, unul mai nenorocit ca mine? Hai, spuneţi, este?
Nu, nimeni, nimeni nu este mai nenorocit ca mine. Iar voi v-aţi unit să mă
obijduiţi, pe mine, un handicapat. Că vă bateţi joc de mine, hai, treacă-
meargă, căci de fapt nu-s un om ca toţi oamenii, o faceţi în locul Cerului, ca
să mă pedepsiţi pentru faptele mele. Dar n-ar fi trebuit să vă bateţi joc şi de
fiica mea, asta n-ar fi trebuit! Chen-Sprânceană, un copil pe care l-aţi văzut
crescând, cea mai frumoasă fată din comuna Dongbei, împreună cu sora ei,
Chen-Urechiuşă, ar fi putut ajunge la Curte, să devină împărătese sau
concubine imperiale, dar uite că trebuie să mă învinuiesc tot pe mine, e
răsplată după faptă. Fiica mea l-a purtat în pântece pe fiul tău (mânios, îl
arată pe Mormoloc), a câştigat bani ca să-mi plătească cheltuielile de
spitalizare, dar voi, colegii mei de clasă, unchii ei, dramaturg, patron, cine
s-ar fi gândit că o să minţiţi şi să spuneţi că acest copil s-a născut mort. Aţi
oprit patruzeci de mii de yuani din suma care i se cuvenea ca mamă
purtătoare… dar Cerul de deasupra capetelor voastre vă vede! O, Cerule, de
ce nu deschizi ochii ca să vezi ce se petrece? Să vezi ce fac oamenii ăştia răi
care fac legea lor şi o impun celorlalţi. Tovarăşă de la televiziune, filmează,
da, filmează tot, şi pe mine filmează-mă, şi pe ea, şi pe ei, şi dă asta la
lumină, informează pe toată lumea…
LIU GUI FANG: Bătrâne Chen, te lauzi că ţii bine la alcool, dar ai doar
două pahare în stomac şi uite ce prostii eşti în stare să scorneşti!
CHEN-NAS: Liu Guifang, eşti tare pricepută, abia de şi-a schimbat centrul
de primire a oaspeţilor statutul, că ai şi întors-o, ai devenit marea patroană,
eşti miliardară acum. Te-am rugat să-i găseşti fetei mele o slujbă, chiar şi la
bucătărie, dar tu n-ai făcut nici măcar asta pentru mine, mi-ai spus că
societatea face reduceri de personal, că e greu să…
LIU GUIFANG: Of, bătrâne tovarăş, îmi pare rău, dacă-i vorba de Chen-
Sprânceană, pot să mă ocup eu de ea, nu-i decât o gură de hrănit, nu? O să-i
suport eu cheltuielile, eşti de acord, nu?
(Yuan-Obraz, Jin Xiu și ceilalţi încearcă să-l sprijine pe Chen-Nas fi să-l
facă să plece.)
CHEN-NAS (zbătându-se): Nu mi-am văzut încă nepotul, (scoate de la sân
un plic roşu) micuţul meu nepot, cu toate că bunicul e sărman, nu se poate
să nu îndeplinească ceea ce se cuvine, bunicul ţi-a pregătit plicul roşu…
Yuan-Obraz, Jin Xiu şi alţii îl iau pe Chen-Nas. În acelaşi timp, Chen-
Sprânceană intră în scenă prin partea cealaltă, îmbrăcată într-o rochie
neagră lungă şi cu voaleta neagră acoperindu-i faţa. La vederea sa, pe faţa
tuturor se citeşte stupefacţia şi se lasă brusc tăcerea.

CHEN-SPRÂNCEANĂ (adulmecând exagerat, la început mai încet, apoi

tot mai tare): Copilul meu, comoara mea, îţi simt parfumul, dulceaţa lui!
(Ca o oarbă înaintează încet pe bâjbâite până ajunge la Micuţa Leoaică şi
exact atunci, dintre scutece se aude plânsul lui răsunător.) Copilul meu,
micuţul meu curajos… de când te-ai născut, n-ai băut nici măcar o guriţă
din laptele meu, eşti înfometat, copilul meu. (Chen-Sprânceană smulge
copilul din braţele Micuţei Leoaice şi iese din scenă fugind. Pe moment, cei
de faţă rămân încremeniţi, sunt toţi luaţi pe neaşteptate.)
MICUŢA LEOAICĂ: (întinzând braţele, disperată): Copilul meu,
bebeluşul meu de aur…

Micuţa Leoaică o ia la fugă după Chen-Sprânceană, şi e urmată de îndată de

Mormoloc şi de ceilalţi, şi pe scenă se dezlănţuie o debandadă totală.

Sfârşitul actului al şaselea

ACTUL VII

Pe ecranul din fundalul scenei, decorul se tot schimbă. Apar ba o stradă

aglomerată, ba o piaţă în care mulţimea se înghesuie, sau o piaţetă. Oamenii
care se văd fac exerciţii de arte marţiale, taichi, alţii se plimbă de voie, alţii
cântă la vioară… Schimbările acestea de decor sugerează locurile prin care
fuge Chen-Sprânceană.
Ea fuge într-adevăr cu bebeluşul în braţe, când fuge spune vorbe fără şir
referitoare la copil.

CHEN-SPRÂNCEANĂ: Comoara mea… mama a reuşit să te găsească în

sfârşit… n-o să te mai părăsească niciodată…
(Micuţa Leoaică, Mormoloc și ceilalţi aleargă pe urmele ei.)
MICUŢA LEOAICĂ: Bebeluşul meu de aur… fiul meu!

Pe scenă apare din când în când Chen-Sprânceană, care fuge, de una

singură; cum fuge aşa, se tot întoarce pentru a se uita în urma ei. Uneori
strigă la oamenii de pe stradă, cerând ajutor: „Ajutor, salvaţi-mă, salvaţi-mi
copilul!” Alteori, urmărită şi urmăritorii apar în acelaşi timp pe scenă.
Chen-Sprânceană se roagă de trecătorii de pe marginea drumului: „Salvaţi-
ne!“ în timp ce Micuţa Leoaică şi ceilalţi strigă la cei care le sunt în faţă:
„Opriţi-o! Opriţi hoaţa de copii! Opriţi nebuna…”
Chen-Sprânceană cade, se ridică. Cade din nou şi iar se ridică.
De la ridicarea cortinei şi până la căderea ei, se aud sunetele ascuţite şi
grăbite ale unei viori cu două corzi, care se amestecă cu plânsetele
copilului.

Sfârşitul actului al şaptelea

ACTUL VIII

Turnarea serialului de televiziune Gao Mengjiu.

Scena reprezintă marea sală a tribunalului de la sediul administraţiei
districtuale din timpul Republicii Chineze. Doar câteva înnoiri arată că e
vorba de alt timp, în rest totul este la fel ca în guvernarea trecută. În
mijlocul sălii este agăţată o banderolă, cu patru ideograme mari care spun:
„Marea lumină a dreptăţii”; de fiecare parte sunt agăţate pe verticală
inscripţii cu fraze paralele, scrise tot cu ideograme mari. Una din ele spune:
„După o vreme de ploaie şi vânt, un petic de cer apărând”, iar alta,
„Jumătate literat, jumătate soldat, jumătate necioplit”. Peste dosare se lăfaie
un pantof uriaş.
Gao Mengjiu e îmbrăcat într-un costum Sun Yat-sen, are o pălărie pe cap,
iar pe piept, la buzunarul vestei, la vedere, atârnă lanţul de argint al unui
stat. De fiecare parte a scenei stau de gardă doi slujbaşi la yamen, care ţin în
76
mână cele două bastoane ale puterii . Şi costumele lor sunt schimbate cu
cele de tip Sun Yat-sen, de culoare neagră, ceea ce le dă un aer comic.
Regizorul, operatorii, cei care se ocupă de sunet, întreaga echipă de filmare
e în toiul pregătirilor.
REGIZORUL: Fiecare să fie la postul lui, pregătiţi-vă, turnăm!
GAO MENGJIU (apucând pantoful loveşte puternic în masa lungă şi
îngustă): Of, of, ce plictiseală! (cântă) Subprefectul Gao stă la tribunal şi
desluşeşte cazuri complicate, de-alde Zhang şi de-alde Wang sunt părţile
implicate, şi unii, şi alţii au argumente bine fondate, rămâne ca eu să
hotărăsc care are dreptate… Eu, subprefect, cu nume de familie Gao şi
prenume Mengjiu, sunt de loc din Baodi, subprefectură din Tianjin, în
tinereţe m-am dus în armată şi pe generalul Feng Yuxiang l-am urmat. De la
nord la sud întregul ţinut l-am cutreierat, pe câmpul de bătaie eroic m-am
comportat şi generalul drept şeful apărării m-a promovat.
Într-o bună zi, pe când unul din cei în subordinea mea se plimba fălos pe
stradă, cu ochelari negri şi la braţ cu o prostituată, a fost văzut de general,
care m-a criticat că nu sunt pe cât trebuie de sever cu cei pe care-i am de
îndrumat. Eu, Gao, m-am simţit groaznic de ruşinat, mi se părea că nu m-
am arătat demn de favoarea pe care mi-o făcuse cel care m-a format, aşa că
am demisionat şi m-am întors la mine în sat. În cel de-al nouăsprezecelea an
77
al Republicii , fratele meu mai mare, tovarăş de arme cu Han Fuju,
guvernator în Shandong, a venit de trei ori să mă vadă în umilu-mi lăcaş,
până ce m-a convins să plec din nou la oraş. Neputând să refuz dovada de
preţuire adevărată, m-am prezentat la post la Shandong pe dată, la început
am îndeplinit funcţia de membru în adunarea provinciei, apoi am devenit
subprefect la Pingyuan, apoi la Qufu, iar în primăvara asta am fost mutat
aici la Gaomi. Sunt aici oamenii încăpăţânaţi, cusurgii, puzderia de bandiţi,
şi amatorii de jocuri de noroc sunt în floare, opium îşi revarsă miasma
otrăvitoare, oamenii nu sunt în siguranţă, e dezordine mare. După ce mi-am
preluat funcţia, eu, Gao, am tăiat în carne vie, am atacat tot ce e rău, hotărât
să aduc schimbarea, să distrug tâlhăria şi să promovez pietatea filială şi
omenia. Am condus personal anchete, în civil, necunoscut, astfel să judec
cât mai corect cazurile complicate am vrut. (Coboară vocea.) Fireşte că au
fost tot felul de poveşti ciudate, nimeni nu-i sfânt, cine nu greşeşte deloc,
sfinţii, chiar ei mai greşesc. Notabilităţile mi-au oferit aceste fraze paralele
care mă definesc bine: „După vreme rea, vreme bună“, „şi literat şi soldat şi
necioplit“, astea într-adevăr se pot spune despre mine. M-au mai şi poreclit
Gao-talpă de pantof, fiindcă obişnuiesc să-i ard peste faţă pe toţi neisprăviţii
ăştia cu talpa pantofului, (cântă) În vremuri tulburi un demnitar se foloseşte
de asprimea legii, sau, trebuie să fii şi tu fără lege şi să te foloseşti de
viclenii ca să-i prinzi pe toţi ticăloşii, deci e bună şi talpa pantofului lui
Gao, demnitarul cinstit… Hei, gardă!
GARDA: Prezent!
GAO MENGJIU: Totul e pregătit?
GARDA: Da!
GAO MENGJIU: Să intre păgubaşul şi pârâtul.
GARDA: Să intre păgubaşul şi pârâtul!
(Chen-Sprânceană cu copilul în braţe intră în fugă, gata să se
prăbuşească.)
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Înălţimea Voastră, judecătorule Bao, trebuie să o
ajutaţi pe cetăţeana asta…
(Micuţa Leoaică, Mormoloc şi ceilalţi vin unul după altul s-o prindă.)

Actorii care joacă rolurile lui Zhang şi Wang în scenariul original se

amestecă cu ei, intrând în scenă cu totul derutaţi.

REGIZORUL (furibund): Tăiaţi! Tăiaţi! Ce se petrece aici? E o zăpăceală

totală. Să vină asistentul de platou!
CHEN-SPRÂNCEANĂ (cade în genunchi în sala de judecată): Înălţimea
Voastră, Bao, sunteţi un dregător drept, trebuie s-o ajutaţi pe această
cetăţeană!
GAO MENJIU: Eu, subprefectul acesta, nu mă numesc Bao, mă numesc
Gao.
CHEN-SPRÂNCEANĂ (vorbind printre plânsetele copilului): Înălţimea
Voastră, Bao, cetăţeana care se află în faţa dumneavoastră este victima unei
nedreptăţi nemaipomenite, o nedreptate cum nu s-a mai văzut, trebuie să
rezolvaţi cazul ăsta cu toată imparţialitatea!
Yuan-Obraz şi verişorul îl iau deoparte pe regizor şi-i spun ceva cu vocea
coborâtă. Acesta dă din cap de câteva ori la rând. Se aude, dar neclar, cum
Yuan-Obraz spune: „Societatea noastră vă va da un ajutor bănesc de o sută
de mii de yuani”.
Regizorul se duce la Gao Mengjiu şi-i şopteşte câteva cuvinte la ureche.
Face semn operatorului şi celorlalţi să continue să filmeze.
Yuan-Obraz înaintează spre Micuţa Leoaică şi Mormoloc şi schimbă câteva
vorbe cu ei.

GAO MENGJIU (luând pantoful, loveşte violent masa lungă şi îngustă):

Cetăţeană, ascultă ce-ţi spun! Astăzi o să dau dovadă de îngăduinţă şi am să
fac o excepţie de la regulă, adică am să adaug dosarul tău la cele pe care le
am de judecat. Spune-ţi numele de familie, locul de baştină, ce pricină te
aduce, cine-s cei incriminaţi, spune tot adevărul, căci cunoşti, nu-i aşa,
regula pedepsei pentru mincinoşi.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Cetăţeana umilă care sunt, n-o cunosc.
PAZA (în cor): Hei! Hei!
GAO MENGJIU (ia pantoful şi loveşte violent masa): La cea mai mică
minciună care-ţi iese din gură, o să te lovesc în faţă cu talpa pantofului!
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Am înţeles.
GAO MENJIU: Spune tot adevărul.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Înălţimea Voastră, vă rog să primiţi cererea mea.
Cetăţeana din faţa dumneavoastră se numeşte Chen-Sprânceană, este din
satul Dongbei din districtul Gaomi. Orfană de mamă, a fost crescută de sora
mai mare pe care a urmat-o când a găsit de lucru la fabrica de jucării. Sora
mai mare a pierit într-un incendiu mare care s-a produs la fabrică, cât despre
cetăţeana asta de faţă, i-a fost arsă faţa…
GAO MENGJIU: Ascultă, Chen-Sprânceană, ridică-ţi voaleta, pentru ca eu,
subprefectul, să-ţi văd faţa.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Înălţimea Voastră, asta-i imposibil…
GAO MENGJIU: Şi de ce, mă rog?
CHEN-SPRÂNCEANÂ: Atâta timp cât port această voaletă, eu, cetăţeana
asta, sunt încă o fiinţă umană, dar dacă o dau la o parte sunt un demon.
GAO MENGJIU: Ascultă aici, Chen-Sprânceană, când judec un caz, o fac
aşa cum scrie la carte. Dacă porţi voaleta, cum să ştiu cine eşti?
CHEN-SPRÂNCEANÂ: Înălţimea Voastră, puneţi-i pe ceilalţi să-şi pună
mâinile la ochi.
GAO MENGJIU: Puneţi toţi mâinile la ochi!
CHEN-SPRÂNCEANÂ: Înălţimea Voastră, cetăţeana asta are o soartă
cruntă…
(Chen-Sprânceană lasă copilul jos, ridică voaleta şi-şi ascunde faţa în
mâini. Gao Mengjiu face semn asistenţei. Micuţa Leoaică se repede cu
fulgerul şi ia copilul.)
MICUŢA LEOAICĂ (cu voce înecată de plâns): Comoara mea, bebeluş de
aur, vino repede la mama… Mormoloc, uite ce i-a făcut! Nebuna asta cu
inimă rea era gata să-l omoare aruncându-l la pământ.
CHEN-SPRÂNCEANĂ (se repede ca o nebună la Micuţa Leoaică ţipând):
Copilul meu… Înălţimea Voastră, ea mi-a furat copilul…

O mulţime de paznici o ţin pe Chen-Sprânceană. Mătuşa îşi face tacticos

intrarea în scenă.
MORMOLOC: Uite-o pe mătuşa!
MICUŢA LEOAICĂ: Mătuşă, priveşte, ce s-a întâmplat cu bebeluşul de
aur?

Mătuşa îl ciupeşte pe bebeluş ici şi colo, îl pipăie, şi copilul începe sa

plângă. Mormoloc îi întinde un biberon Micuţei Leoaice, şi ea îi vâră tetina
în gură sugarului, care se linişteşte.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Înălţimea Voastră, nu trebuie s-o lăsaţi să-i dea
copilului meu lapte de vacă, în el e otravă. Înălţimea Voastră, eu am lapte,
eu… Dacă nu mă credeţi am să-mi apăs sânii să vă arăt, Înălţimea
Voastră…
(Chen-Nas şi Li-Mână intră în scenă.)
CHEN-NAS (bate în podea cu cârjele): Faceţi ceva, în numele Cerului, al
Pământului şi al conştiinţei pe care o aveţi! Faceţi ceva!
GAO MENGJIU (trist şi plin de milă): Ascultă, Chen-Sprânceană, e mai
bine să-ţi acoperi faţa!
CHEN-SPRÂNCEANĂ (înfricoşată, îşi caută voaleta şi şi-o pune pe faţă):
Înălţimea Voastră, v-am speriat, fără îndoială… îmi cer iertare, înălţimea
Voastră…
GAO MENGJIU: Chen-Sprânceană, pentru că a ajuns cazul tău la mine,
trebuie neapărat să fac lumină.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Vă mulţumesc, Înălţimea Voastră!
(Mormoloc, Yuan-Obraz, încadrând-o pe Micuţa Leoaică se pregătesc să
plece.)
GAO MENGJIU (lovind masa cu talpa pantofului): Nu v-am dat
permisiunea să plecaţi! Cine îndrăzneşte să plece, atâta vreme cât n-am
cercetat încă pricina şi nu am dat sentinţa? Paznici, păziţi-i!
(Regizorul îi face semne, îi face cu ochiul, dar Gao Mengjiu se preface că
nu-l vede.)
GAO MENGJIU: Cetăţeană Chen-Sprânceană, nu conteneşti spunând că
acest copil este al tău, atunci te întreb: cine este tatăl?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Este un dregător de rang înalt, un bogătaş, o
persoană importantă.
GAO MENGJIU: De rang înalt, bogătaş, sus-pus cum o fi, are şi el un
nume, nu?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Nu-i cunosc numele.
GAO MENGJIU: Când te-ai măritat cu el?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Păi cetăţeana asta n-a fost măritată.
GAO MENGJIU: O, deci aşa, l-ai făcut fără să fii căsătorită. Dar când… ei
bine, când ai facut-o cu el?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Înălţimea Voastră, cetăţeana asta nu înţelege.
GAO MENGJIU: Păi când te-ai culcat cu el, cum să spun altfel? Ai făcut
dragoste cu el, pricepi ce te întreb?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Înălţimea Voastră, cetăţeana asta nu s-a culcat cu
niciun bărbat, este virgină.
GAO MENGJIU: E tot mai neclar ce spui. Dacă nu te-ai culcat cu un
bărbat, cum ai putut rămâne gravidă şi ai născut? Nu ai niciun fel de
cunoştinţe despre lucrurile astea?
CHEN-SPRÂNCEANÂ: Înălţimea Voastră, eu, cetăţeana asta, n-am spus
decât adevărul. (Îi arată pe Micuţa Leoaică şi pe ceilalţi.) Cu un tub ei m-
au…
GAO MENGJIU: Un bebeluş din eprubetă.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Nu.
GAO MENGJIU: A, înţeleg, se face ca în creşterea animalelor, inseminare
artificială.
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Înălţimea Voastră (îngenunchează), vă implor, fiţi
mărinimos cu mine şi judecaţi cazul fără părtinire. Eu, cetăţeana asta, m-am
gândit la început că odată ce aduc bebeluşul pe lume şi cheltuielile de
spitalizare ale tatei sunt achitate cu banii ăştia care mi se cuveneau ca mamă
purtătoare, puteam să mă sinucid aruncându-mă în râu. Dar când am purtat
bebeluşul în pântec şi l-am simţit mişcându-se, ideea morţii m-a părăsit.
Cetăţeana asta nu era singura mamă purtătoare, dar celelalte nu iubeau
bebeluşul din burtă, pe când eu, cetăţeana asta, îl iubeam. De fiecare dată
când plouă şi e umezeală, cicatricile dor şi mă fac să sufăr cumplit, când e
timp uscat, cicatricile se deschid şi sângerează. Înălţimea Voastră, pentru
cetăţeana asta, cele nouă luni de sarcină n-au fost o treabă uşoară. Înălţimea
Voastră, cetăţeana asta, dacă ar începe, n-ar mai termina de povestit toate
suferinţele îndurate. Având multă grijă şi răbdare, am ajuns să aduc pe lume
bebeluşul, dar m-au înşelat, m-au anunţat că e mort… Ştiam că nu-i aşa…
L-am tot căutat şi, în sfârşit, l-am găsit… Nu vreau bani, nici un milion, nici
zece milioane, vreau copilul, atâta doar, Înălţimea Voastră, vă cer să vă fie
milă şi să-mi daţi copilul prin judecată dreaptă…
GAO MENGJIU (adresându-li-se lui Mormoloc şi Micuţei Leoaice): Voi
doi, voi sunteţi căsătoriţi legal?
MORMOLOC: De mai bine de treizeci de ani.
GAO MENGJIU: Şi vreme de treizeci de ani n-aţi avut copii?
MICUŢA LEOAICĂ (nemulţumită): Păi tocmai am avut unul, nu?
GAO MENGJIU: După cum văd, ai trecut de cincizeci de ani, nu-i aşa?
MICUŢA LEOAICĂ: Ştiam c-o să întrebi asta. (Arată spre mătuşa.) Iată un
ginecolog din comuna noastră Dongbei, care a adus pe lume mii de copii,
tot ea a vindecat nenumărate cazuri de sterilitate feminină, şi cine ştie dacă
nu te-a adus pe lume şi pe tine. Poţi s-o întrebi, ea m-a supravegheat de la
concepţie până la naştere, ea se poate oferi ca martor.
GAO MENGJIU: Magistratul ăsta de faţă a auzit de renumele de care se
bucură mătuşa, te numeri, mătuşă, printre înţelepţii de la sat, ai o virtute
excelentă şi te bucuri de un mare prestigiu, o singură vorbă de-a ta face cât
nouă vaze cu trei picioare.
MĂTUŞA: Într-adevăr, am adus pe lume copilul ăsta.
GAO MENJIU (adresându-i-se lui Chen-Sprânceană): Ea te-a asistat la
naştere?
CHEN-SPRÂNCEANĂ: Înălţimea Voastră, înainte să intru în sala de
naşteri, m-au legat la ochi.
GAO MENJIU: Cazul nu poate fi decis de un subprefect, mergi să faci
testele ADN.
(Regizorul se duce şi-i spune ceva la ureche lui Gao Mengjiu. Acesta îl
contrazice cu vocea coborâtă.)
GAO MENGJIU (suspină îndelung şi cântă): Ciudat, ciudat, un caz ciudat!
Mă pune pe mine, Gao, în încurcătură, cui să-i dau oare copilul, stai să
găsesc vreo stratagemă pe măsură. (Coboară în sala de judecată.) Ascultaţi
cu luare-aminte, toţi ce-aţi venit să depuneţi plângeri în tribunalul meu, am
să trec acum din piesa de teatru la viaţa adevărată, să judec pricina cum cred
eu! Gărzi!
GARDA: Prezent!
GAO MENGJIU: Dacă vreunul nu-mi ascultă ordinele, să-l loviţi cu talpa
pantofului!
GARDA: Cum ordonaţi!
GAO MENGJIU: Chen-Sprânceană, Micuţă Leoaică, fiecare aşezată pe
poziţia ei, aveţi fiecare dreptate. Mi-e greu să dau deocamdată un verdict,
aşa că îi cer Micuţei Leoaice să-mi dea copilul mai întâi.
MICITJA LEOAICĂ: Eu nu…
GAO MENGJIU: Gărzi!
PAZA (în cor): Hei! Hei!
(Regizorul îi vorbeşte la ureche lui Mormoloc, acesta o împunge cu degetul
pe Micuţa Leoaică, îndemnând-o să-i dea copilul lui Gao Mengjiu.)
GAO MENGJIU (lasă capul în jos ca să privească copilul din braţe): Este
într-adevăr un bebeluş frumos, nu e de mirare că cele două familii şi-l
smulg una alteia. Chen-Sprânceană, Micuţă Leoaică, ascultaţi-mă bine, nu-s
capabil să aleg cui i se cuvine copilul, nu pot decât să vă las să mi-l
smulgeţi din braţe, cine-o să reuşească, aceea o să-l aibă. Pentru că-i un caz
zăpăcitor, să mizăm pe asta. (Ridică copilul în braţe.) Hai, începem! (Chen-
Sprânceană și Micuţa Leoaică se reped să-l ia, trag fiecare copilul la ea,
copilul începe să plângă. Chen-Sprânceană, dintr-un salt, smulge copilul
şi-l ia în braţe.)
GAO MENGJIU: Gărzi! Luaţi-i copilul lui Chen-Sprânceană. (Gărzile îi
iau cu forţa copilul şi i-l dau lui Gao Mengjiu.)
GAO MENGJIU: Chen-Sprânceană, ce sfruntare, ai minţit când ai spus că
eşti mama copilului, căci atunci când l-ai înşfăcat, nu ţi-a păsat că plângea,
e limpede că te-ai dat drept mama lui. Micuţa Leoaica, când încerca să-l
apuce, l-a auzit că plânge, şi dragostea ei pentru copil a fost aşa de
puternica, încât i-a dat drumul ca să nu-l rănească. Odinioară un caz
asemănător a fost judecat de Înălţimea Sa, judecătorul Bao, la prefectura din
Kaifeng. Cazul a rămas sub numele „Mama e cea care l-a lăsat din
strânsoare“. De aceea, amintindu-vă acest precedent, îi dau copilul Micuţei
Leoaice. Chen-Sprânceană, ai merita douăzeci de lovituri cu talpa
pantofului pentru că ai furat copilul alteia şi ai ticluit minciuni, dar, ţinând
cont de handicapul tău, n-o să te pedepsesc, hai, părăseşte sala!
(Gao Mengjiu îi încredinţează bebeluşul Micuţei Leoaice. Chen-
Sprânceană se zbate, strigă, dar este împiedicată de gărzi.)
CHEN-NAS: Gao Mengjiu, judecător orb ce eşti!
LI-MÂNĂ (atingându-l pe Chen-Nas cu degetul): Bătrâne, hai, ajunge, le-
am spus deja lui Mormoloc şi Yuan-Obraz să-i dea lui Chen-Sprânceană o
sută de mii de yuani drept despăgubire.
Sfârşitul actului al optulea

ACTUL IX
Casa mătuşii, acelaşi decor.
(Hao-Mâini mari şi Qin He fac acelaşi lucru, frământă argila pentru a
modela bebeluşi din lut.
Mormoloc, cu un teanc de bani în mână, stă în picioare deoparte şi
declamă.)
MORMOLOC: Dacă sunt întrebat care-i culoarea principală a comunei
Dongbei, răspund fără să mă mai gândesc: verdele!
HAO-MÂINI MARI (nemulțumit): Şi roşu? Sorgul, morcovul, soarele,
vestele vătuite, ardeiul iute, merele…
QIN HE: Loessul, rahatul, dinţii, dihorii au culoarea galbenă, deloc aurie.
MORMOLOC: Dacă mă întreabă cineva care-i sunetul principal din
comuna Dongbei, răspund cu mândrie: orăcăitul broaştelor!
HAO-MÂINI MARI: Nu înţeleg de ce ai fi mândru.
QIN HE: De plânsul bebeluşilor, de asta, da, poţi fi mândru.
MORMOLOC: Orăcăiturile astea mohorâte ca mugetul viţeilor, enervante
ca behăitul mieilor, înţiglate ca un cotcodăcit de găină după ce ouă, sonore
şi îndurerate ca plânsul nou-născuţilor…
HAO-MÂINI MARI: Dar câinele? Pisica? Măgarul?
MORMOLOC (mânios): Vreţi cumva să vă luaţi la ceartă cu mine?
MĂTUŞA (indiferentă): Vorbele astea pe care le-ai perorat eu le-am spus?
MORMOLOC: Le spune personajul Mătuşa din piesă.
MĂTUŞA: Şi personajul ăsta al mătuşii din piesă sunt sau nu sunt eu?
MORMOLOC: Eşti şi nu eşti tu.
MĂTUŞA: Cum explici asta?
MORMOLOC: Păi asta-i legea creaţiei artistice: aşa cum bebeluşii de lut pe
care-i frământă ei sunt luaţi din viaţa adevărată, la care se adaugă şi rodul
imaginaţiei şi creaţiei lor.
MĂTUŞA: Dacă această piesă o să se joace pe scenă, nu crezi că o să-ţi
atragi belele? Foloseşti numele şi prenumele adevărate ale oamenilor.
MORMOLOC: Deocamdată e o schiţă, când o să fixez varianta finală, o să
schimb toate numele cu unele străine, mătuşa o să devină Maria, Hao-Mâini
mari o să devină Henri, Qin He o să fie Allende, Chen-Sprânceană o să
devină Tonia, Chen-Nas, Figaro… Până şi comuna Dongbei o să devină
78
târgul Macondo .
HAO-MÂINI MARI: Numele de Henri e plăcut.
QIN HE: Mai bine mi-ai da numele de Rodin sau Michelangelo, opera lor
nu e fără legătură cu a mea.
MĂTUŞA: Mormoloc, teatrul e teatru şi realitatea e realitate, mie tot mi se
pare că tu, şi, bineînţeles, şi eu, am fost nedrepţi cu Chen-Sprânceană. În
ultima vreme iar sufăr de insomnie, şi drăcuşorul ăla venit să ceară plata
datoriei în fruntea unei mulţimi de broaşte mutilate, vine în fiecare noapte
să mă chinuiască şi nu simt doar pielea rece a burţilor lor, dar şi duhoarea
puturoasă şi îngheţată ce li se împrăştie din corp…
HAO-MÂINI MARI: Sunt năluciri, simple năuciri din cauza depresiunii
nervoase.
MORMOLOC: Mătuşă, înţeleg ce simţi, şi, dacă ţinem cont de felul în care
cazul a fost rezolvat, şi eu mă simt cu conştiinţa încărcată, dar, dacă nu era
soluţionat aşa, cum altfel putea să fie? Orice s-ar spune, Chen-Sprânceană e
nebună şi mai e şi desfigurată, e o nebună cu faţa respingătoare, să-i laşi ei
copilul să-l crească ar fi un act iresponsabil şi, în plus, chiar dacă n-am
încuviinţat, nu sunt mai puţin tatăl biologic al acestui copil. Când mama e
dezechilibrată şi îşi pune în pericol propria viaţă, e firesc ca tatăl să fie cel
care creşte copilul şi, chiar dacă acest caz ajungea mai sus, la Tribunalul
Poporului, judecata ar fi fost aceeaşi. N-am dreptate?
MĂTUŞA: Dar, dacă i-am fi înapoiat copilul, poate s-ar fi vindecat. Între o
mamă şi copilul său se pot petrece miracole…
MORMOLOC: De dragul copilului, nu putem risca, cei bolnavi mintal sunt
în stare de orice.
MĂTUŞA: Asta nu-i împiedică să-şi iubească copiii.
MORMOLOC: Dar chiar dragostea asta poate dăuna copilului. Mătuşă, nu
trebuie cu niciun chip să te laşi pradă remuşcărilor. Am făcut tot ce era
omeneşte posibil. I-am dublat suma, am internat-o în spital ca să fie
îngrijită, şi nici faţă de Chen-Nas n-am rămas datori. Mai târziu, când se va
vindeca şi copilul va creşte, o să găsim momentul cel mai potrivit pentru a-i
spune adevărul… chiar dacă o să-l facă să sufere.
MĂTUŞA: Ca să fiu sinceră cu tine, trebuie să vă spun că, de curând, m-am
gândit mult la moarte…
MORMOLOC: Mătuşă, nu te lăsa influenţată de gânduri din astea
nebuneşti, tocmai ai trecut de şaptezeci de ani, dacă ţi-aş spune că eşti ca
soarele în amiază ar fi exagerat, dar dacă spun că eşti ca soarele de ora două
sau trei după-amiaza, nu ar fi nimic exagerat, pentru că la orele astea
soarele e departe de noapte, şi apoi, oamenii din comuna Dongbei nu se pot
lipsi de tine.
MĂTUŞA: N-am, fireşte, nicio dorinţă să mor. Când nu eşti bolnav, când
nu eşti lovit de nenorocire, când ai poftă de mâncare şi dormi bine, de ce-ai
vrea să mori? Dar eu nu reuşesc să dorm. În crucea nopţii, când doarme
toată lumea, numai eu rămân trează, ca o cucuvea în copac. Ea stă trează ca
să prindă şoareci, dar eu la ce bun rămân trează?
MORMOLOC: Ai putea lua somnifere, multă lume bună suferă de
insomnie şi ia.
MĂTUŞA: Asupra mea n-au niciun efect.
MORMOLOC: Ia leacuri chinezeşti…
MĂTUŞA: Sunt doctor şi îţi spun că nu e vorba de boală, ci pur şi simplu a
venit vremea pedepsei drepte pentru greşeli, a venit vremea să plătesc
pentru toţi copiii morţi de mici. În miezul nopţii, când totul e liniştit, când
urlă cucuveaua în copac, vin cu toţii să-mi ceară socoteală. Au trupuşoarele
acoperite de sânge şi se vaită, amestecaţi între broaştele mutilate. Plânsetele
lor se amestecă cu orăcăitul broaştelor, într-un vacarm în care nu se mai
deosebesc uni de alţii. Mă fugăresc, şi eu fug să mă ascund în toate părţile
prin curte. Nu că m-aş teme de muşcăturile lor, mi-e teamă de burţile lor
îngheţate, de duhoarea rece şi puturoasă care li se împrăştie din corpuri.
Te întreb: de ce i-a fost frică mătuşii în întreaga ei viaţă? Nu se teme niciun
pic de tigri, leoparzi, lupi şi vulpi – de care se tem oamenii în mod normal,
dar încearcă o spaimă de coşmar în faţa fantomelor acestea de broaşte.
MORMOLOC (adresându-i-se lui Hao-Mâini Mari): N-ar trebui oare
chemat un călugăr daoist să alunge răul?
HAO-MÂINI MARI: Ceea ce tot spune ea acolo e tot o tiradă de teatru.
MĂTUŞA: Când nu reuşesc să dorm, mă tot gândesc, îmi retrăiesc viaţa.
De la primul copil pe care l-am moşit, până la ultimul, scenă după scenă, ca
într-un film. În principiu, eu n-am făcut niciun rău în întreaga mea viaţă…
dar faptele acelea… oare nu-s acţiuni rele?
MORMOLOC: Mătuşă, dacă sunt sau nu sunt aşa, pentru moment nu se
poate da un verdict definitiv, şi chiar dac-ar fi fapte rele, nu trebuie să ţi se
atribuie responsabilitatea. Mătuşă, nu-ţi face reproşuri, nu te lăsa pradă
remuşcărilor, eşti cineva cu merite înalte, nu eşti o criminală.
MĂTUŞA: E adevărat? Nu sunt vinovată?
MORMOLOC: Dacă i-ai pune pe oamenii din Dongbei să aleagă pe cineva
cu merite deosebite, cel care ar obţine cele mai multe voturi ai fi tu.
MĂTUŞA: Mâinile mele sunt curate?
MORMOLOC: Nu numai că sunt curate, sunt şi sfinte.
MĂTUŞA: Când nu reuşesc să dorm, mi-amintesc de moartea nevestei lui
Zhang-Pumn, la cea a lui Wang Renmei şi la cea a lui Wang-Fiericică…
MORMOLOC: Nu ţi se poartă râcă pentru asta, nu, deloc!
MĂTUŞA: Înainte să moară, nevasta lui Zhang-Pumn mi-a spus ceva, ştii?
MORMOLOC: Nu.
MĂTUŞA: A spus: „Wan-Inimă, n-o să mori de moarte bună!“
MORMOLOC: Ticăloasa o luase razna.
MĂTUŞA: Înainte să moară, Wang Renmei mi-a spus şi ea ceva, ştii?
MORMOLOC: Ce ţi-a spus?
MĂTUŞA: Mi-a spus: „Mătuşă, mi-e aşa de frig…“
MORMOLOC (îndurerat): Renmei, şi mie mi-e frig…
MĂTUŞA: Înainte să moară, Wang-Fiericică mi-a spus şi ea ceva, ştii?
MORMOLOC: Nu ştiu.
MĂTUŞA: Vrei să ştii?
MORMOLOC: Bineînţeles… dar…
MĂTUŞA (cuprinsă de exaltare): A spus: „Mătuşă, mulţumesc că mi-ai
salvat copilul“. Ia spune tu, i-am salvat eu copilul?
MORMOLOC: Păi, bineînţeles.
MĂTUŞA: În cazul ăsta pot muri cu spiritul împăcat.
MORMOLOC: Mătuşă, greşeşti, trebuie să spui, pot să dorm liniştită, să
trăiesc fără grji.
MĂTUŞA: Cineva care a făcut greşeli nu poate căuta moartea, nu are
dreptul, trebuie să trăiască, să îndure tristeţea, să se perpelească precum un
peşte în frigare, să fiarbă, să dea în clocot, să îndure ca să ispăşească
greşelile, şi la sfârşit să moară cu inima eliberată.
Din mijlocul tavanului scenei coboară un nod negru imens, mătuşa
înaintează, îşi vâră gâtul, şi răstoarnă cu piciorul scăunelul pe care se
cocoţase.
Hao-Mâini mari și Qin He sunt absorbiţi în munca lor de modelare a
bebeluşilor de lut.
Mormoloc ia un cuţit, pune scăunelul în picioare şi se urcă, taie frânghia, şi
mătuşa cade pe podea.
MORMOLOC (ajutând-o pe mătuşa să se ridice): Mătuşă, mătuşă!
MĂTUŞA: Deci a mers, am murit?
MORMOLOC: Putem să interpretăm şi aşa, dar cineva ca tine nu moare.
MĂTUŞA: Atunci, după cum spui, am renăscut.
MORMOLOC: Da, putem să-i spunem aşa.
MĂTUŞA: Sunteţi bine cu toţi?
MORMOLOC: Da, toţi.
MĂTUŞA: Şi bebeluşul de aur?
MORMOLOC: E foarte bine şi el.
MĂTUŞA: Micuţei Leoaice i-a venit laptele?
MORMOLOC: Da.
MĂTUŞA: Are destul?
MORMOLOC: Da, din belşug.
MĂTUŞA: Adică cât?
MORMOLOC: Ţâşneşte ca dintr-un izvor de munte.
Cortina

ASCULTÂND ORĂCĂITUL BROAŞTELOR

Prefaţă scrisă de Mo Yan Ia ediţia romanului

Broaşte în Taiwan
 79
Titlul acesta este un vers dintr-o poezie scrisă de poetul Xin Qiji , poezie
intitulată Luna pe Fluviul din Apus. Mergând în noapte. Este un vers al unei
poezii ci din dinastia Song, pe care eu o ştiu de mic. Dacă o ştiu şi am
memorat-o temeinic, fără s-o pot uita, este tocmai datorită legăturii strânse
dintre acest vers cu orăcăitul broaştelor şi amintirea copilăriei mele. Cei
care mi-au citit romanele trebuie să-şi aducă aminte cum odinioară am
descris de mai multe ori orăcăitul acesta, dar nu au aflat neapărat şi despre
teama mea de broaşte. Oamenii au motive să se înspăimânte de şerpii
veninoşi sau de fiarele feroce, dar de broaştele care îi folosesc omului şi-i
servesc drept hrană ar părea că n-au niciun motiv să se teamă. Dar mie îmi
este cu adevărat frică de broaşte. De cum mă gândesc la ochii lor bulbucaţi,
la pielea lor umedă, simt că îngheţ fără să fie frig. De ce mă tem aşa? Nici
eu nu ştiu. Asta e poate una din cauzele pentru care i-am dat acestui roman
titlul Broaşte.
Exact aşa cum e scris în roman, eu chiar am o mătuşă după tată care a
îndeplinit mai mulţi ani munca de medic ginecolog. Mii de bebeluşi din
comuna Dongbei, ţinutul Gaomi, au venit pe lume cu ajutorul ei. Desigur că
şi altora, destui, le-a fost curmată viaţa înainte de a vedea lumina zilei tot de
mâinile ei. Mătuşa din roman şi cea din viaţa adevărată au, fireşte, deosebiri
uriaşe. Mătuşa cea adevărată este doar un prototip de la care m-am inspirat
pentru cea pe care am creat-o. Ea trăieşte şi azi în satul natal, are casa plină
de fii şi nepoţi şi duce un trai liniştit şi paşnic.
În vara anului 2002, când m-am pus efectiv pe scrisul acestui roman, titlul
de atunci era Pilule de mormoloc. Acest titlu fusese inspirat de o ştire din
ziar din anul 1958: „Dacă înainte de actul sexual se înghit paisprezece
mormoloci, se poate preveni sarcina”. Chiar şi cei cu infime cunoştinţe
generale, citind astăzi această ştire, pot să vadă că este o aiureală, dar în
vremurile de atunci această metodă era foarte la modă. Această situaţie este
foarte asemănătoare cu cea a „scosului sângelui de găină“ sau cu „băutul
ciupercii de ceai negru“, care erau la modă cu zece ani după aceea, la nord
şi la sud de fluviu. Urmând acest fir al gândirii, am scris cam vreo 150 000
de ideograme, când deodată am simţit că această metodă de a scrie fără să
vrea o luase pe calea exagerării prin repetarea aiurelii respective şi, de
altfel, metoda de structurare – având ca tramă şirul amintirilor rememorate
de un autor dramatic, în timp ce îşi contemplă pe scenă la teatru piesa care
tocmai i se joacă – era peste măsură de căznită şi dubioasă. De aceea, am
lăsat baltă această variantă şi am început să concep şi să creez Obosit de
viaţă, obosit de moarte. Până-n 2007, când am luat de la început vechiul
proiect, dându-i cărţii structura epistolară şi schimbându-i titlul în Broaşte.
Desigur că nu m-am mulţumit cu o poveste narată direct şi monoton, aşa că
partea a cincea a devenit o piesă de teatru cu o anumită tentă fantastică, în
completare reciprocă cu textul principal, în speranţa că cititorul va putea să
distingă în această schimbare de stil intenţiile mele bune.
Planificarea familială din China continentală s-a aplicat de treizeci de ani
încoace şi a încetinit într-adevăr ritmul creşterii demografice, dar în
procesul înfăptuirii acestei politici fundamentale s-au petrecut întâmplări
zguduitoare. Problema Chinei era foarte complicată, iar problema
planificării familiale complicată în mod special, ea viza numeroase domenii
– politic, economic, etic, moral… Chiar dacă nu îndrăznesc să spun că a
face înţeleasă problema planificării familiale e egal cu a înţelege China,
totuşi, dacă nu clarificăm problema planificării familiale a Chinei, atunci
degeaba mai vorbim aiurea de înţelegerea Chinei.
În ultimii ani au fost dezbateri polemice furtunoase referitoare la
continuarea sau nu a aplicării politicii copilului unic. Autorii de articole
polemice sunt în marea lor parte personaje inteligente şi onorabile,
publicarea unor astfel de articole polemice este şi ea o negociere a
principalelor tendinţe. Dezbaterile de pe internet referitoare la această
problemă sunt şi mai furtunoase. Se poate vedea de aici că reflecţiile şi
studiile despre politica planificării familiale s-au transformat deja într-o
problemă fierbinte pe care o urmăresc îndeaproape milioane de oameni. Dar
ca urmare a aprofundării reformei şi deschiderii, ca urmare a schimbării de
direcţie a economiei de la cea colectivă la cea privată, ca urmare a faptului
că milioane de ţărani au obţinut libertatea de mişcare şi de a-şi găsi un loc
de muncă, politica copilului unic e deja dificil de pus în practică în foarte
multe locuri. Ţăranii pot să nască odată cu deplasarea în alt loc, pot naşte pe
furiş, iar cei cu stare sau înalţii funcţionari mai nevoiaşi pot opta de
bunăvoie pentru amendă sau pentru metoda celei de-a doua consoarte şi, în
mod făţiş şi după bunul-plac, să nesocotească planificarea familială şi să-şi
satisfacă dorinţa de onorare a tradiţiei sau de perpetuare a proprietăţii
familiei. Probabil că doar micii slujbaşi la stat cu salarii foarte mici se mai
bizuie pe respectarea politicii copilului unic, şi asta mai întâi pentru că nu
au curajul să-şi pună în pericol locul de muncă, apoi pentru că nu-şi asumă
responsabilitatea de a asigura cheltuielile de educaţie tot mai ridicate, aşa
că, şi dacă li se permite să aibă un al doilea copil, nu cutează s-o facă.
Romanul meu Broaşte, prin descrierea întregii vieţi a mătuşii, desfăşoară
istoria natalităţii din ţinutul meu pe parcursul a câteva zeci de ani şi
dezvăluie fără niciun pic de menajament peisajul haotic creat de problema
planificării familiale în China. Problemele sensibile cu care se confruntă
direct societatea sunt cele pe care insist consecvent în scrisul meu, pentru că
spiritul literaturii se află în problemele care-i preocupă pe oameni, în
durerile care-i frământă, în destinul lor. Problemele sensibile pot să exprime
în modul cel mai concentrat natura umană esenţială, şi, mai mult, pot să dea
consistenţă personajelor.
Călăuzit de un cuget curat, am ales un material brut inspirat care a
impulsionat creaţia; îndrumat de propria estetică a romanului, am
determinat forma romanului, ghidat de o conştiinţă puternică, aplecată spre
analiza de sine, în acelaşi timp cu dezvăluirea interiorităţii personajelor, i-
am dezvăluit cititorului şi propria-mi inferioritate. Acestea au fost cele trei
principii de bază pe care am căutat să le menţin în procesul creaţiei, care m-
au călăuzit când am scris Broaşte, dar care mă vor călăuzi şi de azi încolo.
După ce am terminat acest roman, opt ideograme mari îmi apasă cu greutate
inima, acestea sunt: dacă celălalt este vinovat, atunci şi eu sunt.
 MO YAN
SORGUL ROŞU

Traducere din chineză de

Dinu Luca

Humanitas Fiction
Prin scrierea aceasta, solemn invoc duhurile eroice şi duhurile nedreptăţite ce rătăcesc prin lanurile
de sorg roşu-aprins de-acasă, cele fără de margini şi fără de hotare. Vă sunt nevrednic urmaş. Sunt
gata să-mi smulg inima marinată-n sos de soia, s-o tai felii şi s-o pun în trei vase, pe care să le
rânduiesc în lanurile de sorg.Luaţi-le-n seamă şi-nfruptaţi-vă! Înfruptaţi-vă!
 CAPITOLUL UNU
Sorgul roşu

1
În 1939, în ziua a noua din luna a opta după calendarul lunar, tatăl meu,
sămânţă de bandit, avea paisprezece ani şi ceva. Mergea cu luptătorii
comandantului Yu Zhan’ao, eroul de legendă ce-avea mai apoi s-ajungă
vestit în toată lumea, să prindă într-o ambuscadă pe şoseaua Jiao-Ping un
transport motorizat al japonezilor. Bunica, înfăşurată într-o haină căptuşită,
i-a petrecut până în capul satului. Comandantul Yu i-a spus:
— Opreşte-te.
Bunica s-a oprit şi i-a zis tatălui meu:
— Douguan, s-asculţi de tatăl tău de suflet.
Uitându-se la trupul mare şi înalt al bunicii, tata n-a zis nici pâs. A
adulmecat mireasma fierbinte pe care-o răspândea lăuntrul hainei ei şi a
simţit deodată o răcoare pătrunzătoare. L-a străbătut un fior şi burta i-a tras
un şir de bolboroseli. Comandantul Yu l-a bătut pe creştet şi i-a zis:
— Hai, fiul meu de suflet.
Cerul şi pământul erau în neorânduială, priveliştile erau cu totul nelimpezi,
iar paşii învălmăşiţi ai luptătorilor răsunau deja foarte departe. Tatii îi atârna
în faţa ochilor o perdea de ceaţă alb-albastră, care-i împiedica vederea:
auzea doar paşii oamenilor, dar nu le vedea nici formele, nici umbrele. Îl
ţinea strâns-strâns pe comandantul Yu de un colţ al hainei, în timp ce
picioarele i se mişcau cu repeziciune. Ca un ţărm, bunica se-ndepărta tot
mai mult; ca marea, ceaţa se apropia tot mai năvalnic. Tata s-a apucat de
comandantul Yu ca de marginea unei bărci.
Aşa grăbea tata către stela lui funerară din piatră neagră, fără niciun semn
pe ea, ce se înalţă în lanul de sorg roşu-aprins de acasă. La mormântul pe
care foşneşte iarba veştejită a venit cândva un băiat în fundul gol, trăgând
după el o capră albă ca zăpada, care a molfăit domol iarba de pe mormânt.
Băiatul s-a suit pe stelă, a slobozit fierbând de mânie un şuvoi de urină, iar
apoi s-a pus să cânte în gura mare:

Sorgul s-a înroşit,

Japonezii au venit,
Toată lumea gata,
Tragem cu armata.

Unii spun că băieţelul care păştea capra eram eu, dar nu ştiu dacă e aşa sau
nu. Iubisem peste măsură ţinutul Gaomi din nord-est, urâsem peste măsură
ţinutul Gaomi din nord-est, dar până la urmă, după ce m-am făcut mare şi-
am studiat cu hărnicie marxismul, m-am deşteptat: fără îndoială că ţinutul
Gaomi din nord-est este locul cel mai frumos şi locul cel mai urât de pe
pământ, cel mai altfel şi cel mai lumesc, cel mai neprihănit şi cel mai
întinat, cel în care bărbaţii sunt cei mai viteji şi cei mai nemernici, cel în
care se poate bea cel mai bine şi se poate iubi cel mai bine. Bătrânilor din
ţinutul meu care şi-au dus existenţa pe această bucată de pământ le plăcea
să mănânce sorg şi-l cultivau în fiecare an în cantităţi mari. Toamna târziu,
în luna a opta, roşul fără de margini şi fără de hotare al sorgului se prefăcea
într-o întinsă mare sângerie – sorg de strălucitoare desime, sorg de plăcută
melancolie, sorg de învolburată iubire. Vântul de toamnă era mohorât, dar
razele soarelui, viguroase; pe cerul albastru ca olanele rătăceau pâlcuri de
nori albi şi bogaţi, iar peste sorg alunecau umbrele purpurii lăsate de
pâlcurile de nori albi şi bogaţi. Grupuri-grupuri de oameni de un roşu
întunecat străbăteau ca suveica lanurile de sorg, iar câteva zeci de ani erau
parcă o zi. Ucideau şi tâlhăreau, îşi slujeau ţara cu desăvârşită credinţă şi
puneau în scenă balet după balet eroic, tragic şi solemn, făcându-ne pe noi,
nevrednicii lor urmaşi, să pălim prin comparaţie; astăzi, alături de progres,
simt distinct şi degenerarea seminţei.
Odată ieşiţi din sat, luptătorii înaintau pe un drumeag strâmt de pământ, iar
zgomotul paşilor li se-amesteca cu sâsâitul ierburilor mărunte de la
marginea potecii. Ceaţa era ciudat de groasă, săltăreaţă şi mereu
schimbătoare. Pe faţa tatălui meu, nenumărate brobonele de apă se legau în
picături mari cât boabele, iar smocul lui de păr se lipise de pielea capului.
Cu mirosul de izmă, simplu şi delicat, care plutea dinspre lanurile de sorg
de pe amândouă părţile drumului şi cu odoarea amărui-acrişoară şi dulceagă
a sorgului copt tata era de mult obişnuit şi nu i se păreau noi sau aparte. Dar
acum, mărşăluind prin ceaţă, a simţit totuşi un miros nou şi aparte, dulciu,
iscat de ceva între galben şi roşu la culoare. Această mireasmă pătrundea
vag printre cea de izmă şi cea de sorg, stârnindu-i tatii amintiri cu totul
îndepărtate, tocmai din străfundurile inimii.
Şase zile mai târziu, în ziua a cincisprezecea din luna a opta, va fi
sărbătoarea Mijlocului Toamnei. Roata lunii se va înălţa lin peste sorgul ce
va sta în picioare, tăcut şi cuviincios; spicele se vor cufunda sub razele ei ca
înmuiate în argint-viu, gâlgâind strălucire. Sub luciul ei forfecat, tatăl meu
va simţi un miros dulciu, de nenumărat de multe ori mai intens decât cel de
acum. Comandantul Yu va merge atunci trăgându-l de mână după el prin
lanurile de sorg: sute şi sute de săteni vor fi ajuns mormane de membre
zăcând laolaltă, cadavre întinse în devălmăşie. Sângele proaspăt scurs din
ele va fi udat sorgul pe o mare întindere, înmuind şi înnoroind pământul
negru de dedesubt şi-ntârziindu-le paşii. Odoarea dulcie va fi înăbuşitoare.
O haită de câini care mai mâncase carne de om va sta în lanul de sorg,
ţintuindu-i cu ochi sticloşi. Comandantul Yu îşi va scoate mauserul, va
vântura din mână, un pocnet, şi doi dintre ochii aceia se vor stinge; va
vântura iar din mână şi va mai stinge alţi doi. Haita se va risipi cu zarvă, iar
câinii se vor aşeza mult mai departe, hârâind înfundat şi uitându-se lacomi
la corpuri. Mireasma dulcie va fi din ce în ce mai intensă, iar comandantul
Yu va slobozi un urlet: „Jigodii japoneze! Javrelor!” Şi după ce va trage
spre haită toate gloanţele, câinii vor fugi fără urmă, fără umbră.
Comandantul Yu îi va spune tatălui meu: „Hai, fiule!” Unul mai mare, unul
mai mic, în bătaia razelor lunii, se vor îndrepta spre adâncul lanului de sorg.
Acel miros dulciu ce va îneca întru totul câmpurile va îmbiba spiritul tatălui
meu, iar în anii şi mai aprigi şi mai neîndurători care vor urma îl va însoţi
întruna.
Frunzele şi tulpinile sorgului şopoteau bezmetic prin ceaţă, iar hărmălaia
luminoasă a Râului Negru, care curgea molcom străbătând câmpia joasă,
era când mai tare, când mai slabă, când mai aproape, când mai departe. Îi
prinseseră din urmă pe luptători, iar în faţa şi-n spatele tatii se-auzeau
tropăitul paşilor şi răsuflările greoaie ale oamenilor. Patul unei puşti s-a
ciocnit de patul altei puşti. Picioarele cuiva au călcat pe ţeasta sau pe vreo
altă parte a unui mort. Omul din faţa tatii a-nceput să tuşească icnind, într-
un fel foarte familiar. Auzindu-l, tata şi-a adus aminte de nişte urechi mari,
care se congestionau la cel mai mic semn de însufleţire. Urechile acelea
străvezii, firave şi brăzdate de vinişoare erau spectaculosul organ de pe
capul lui Wang Wenyi. Acesta era foarte mic de statură, dar avea un cap
mare, înfundat între umerii ridicaţi. Tata s-a străduit să-l vadă, iar ochii lui
au înţepat ceaţa groasă şi l-au zărit pe Wang, care tuşea bălăngănindu-şi
capul. Şi-a amintit de ziua în care Wang Wenyi mâncase bătaie pe câmpul
de instrucţie şi capul i se bălăngănise căpătând acelaşi aspect vrednic de
milă. Pe vremea aceea Wang de-abia se-alăturase trupelor comandantului
Yu, iar aghiotantul Ren urlase către el şi ceilalţi luptători de pe câmpul de
instrucţie:
— La dreapta!
Wang Wenyi bătuse plin de veselie din picioare, neştiind în ce parte să se-
ntoarcă. Aghiotantul îi dăduse cu biciuşca peste buci, iar el rânjise, strigând:
— Nevastă!
După expresia lui, nu-ţi dădeai seama dacă râde sau plânge. Copiii care
înconjuraseră zidul scund şi priveau scena râseseră cu toţii în hohote.
Comandantul Yu i-a zburat lui Wang Wenyi un picior în fund.
— De ce tuşeşti?
— Domnule comandant…
Wang Wenyi şi-a înfrânat tuşea şi a spus:
— Mă gâdilă în gât…
— Să te gâdile şi tot nu tuşeşti! Dacă ne dai ţinta-n vileag, îţi iau căpăţâna!
— Da, domnule comandant, a răspuns Wang Wenyi, şi l-a mai luat un val
de tuse.
Tata l-a simţit pe comandantul Yu făcând un pas mare înainte şi apăsându-l
pe Wang pe pielea de la ceafă. Wang Wenyi a şuierat şi s-a oprit imediat din
tuşit.
Tata a simţit cum mâna comandantului Yu dă drumul pielii de pe ceafa lui
Wang Wenyi. A mai simţit şi că pe gâtul lui Wang au rămas două semne
vineţii ca nişte struguri copţi; din ochii de un albastru întunecat,
înspăimântaţi şi neliniştiţi, ai lui Wang au zburat câţiva stropi de
recunoştinţă şi câţiva de obidă.
Foarte repede, luptătorii au pătruns în lanul de sorg. Tata intuia că se-
ndreaptă spre sud-est. Drumul de pământ pe care merseseră adineauri era
singurul care ducea direct din sat la malul Râului Negru. La lumina zilei,
drumeagul se arăta albicios, cu toate că la-nceput fusese durat din pământ
păcuriu. Se umbla însă de multă vreme pe el, aşa că stratul negru se
sedimentase: pe drum se întipăriseră numeroase copite de vaci şi de oi, ca
nişte petale, precum şi de catâri şi de măgari, semicirculare; balegile de cal,
catâr şi măgar semănau cu merele uscate, iar cele de vacă cu minciunelele
roase de viermi; cele de capră erau stinghere ca boabele negre căzute la
pământ. Tata mergea des pe drumul ăsta, care mai apoi, în anii de chin
înduraţi la cuptoarele de mangal ale japonezilor, îi fulgerase adesea prin faţa
ochilor. Nu ştia în câte tragicomedii amoroase jucase pe el bunica mea rolul
principal, dar eu ştiu; nu ştia nici că pe pământul negru acoperit de umbrele
sorgului stătuse cândva întins corpul bunicii, lucios şi de un alb imaculat ca
al jadului, dar eu ştiu şi asta.
După ce-au cotit în lanul de sorg, ceaţa s-a strâns şi mai mult. S-a îndesit,
circulaţia i-a scăzut, iar când oamenii şi poverile lor se ciocneau de paiele
de sorg, urma chemarea fâşâitoare şi plină de profundă amărăciune a
sorgului şi apoi picăturile grele şi mari, care cădeau una după alta cu un
susur. Erau reci ca gheaţa, te-nviorau şi aveau un gust delicios. Când tata şi-
a ridicat faţa, o picătură mare i-a nimerit drept în gură. A văzut apoi
vălătucii leneşi de ceaţă legănând capetele grele ale sorgului. Frunzele
mlădioase şi tari, scăldate în rouă, îi tăiau ca un fierăstrău hainele şi obrajii.
Vânticelul stârnit de legănatul sorgului a pornit un iureş iute trecător peste
creştetul lui. Clipocitul Râului Negru se auzea din ce în ce mai bine.
Tata se bălăcise în Râul Negru şi era un înotător înnăscut. Bunica spunea că
era mai nerăbdător să vadă apa decât să-şi vadă mama. La cinci ani, se
scufunda sub apă ca răţuştele, cu gaura roză a curului îndreptată spre cer şi
picioarele ridicate sus-sus. Tata ştia că nămolul de pe fundul Râului Negru
luceşte negru ca pana corbului şi e moale ca grăsimea. Pragurile umede de
lângă mal erau acoperite de trestii verzi-cenuşii şi pătlagină verde ca puful
de gâscă, de vrejuri lipite de pământ şi tufişuri de soc roşu cu tulpinile
drepte. Pe nămolul de pe praguri erau întipărite peste tot urmele fine ale
crabilor. Când vântul de toamnă se pornea şi vremea se răcorea, stoluri-
⼗
stoluri de gâşte sălbatice zburau spre sud, înşirându-se ba în formă de , ba
de ⼈ sau alte semne scrise. Când se cocea sorgul, crabi cât potcoavele,
strânşi în grupuri mari, se căţărau noaptea pe praguri şi se duceau printre
smocurile de iarbă în căutarea hranei. Crabilor le place să mănânce balega
proaspătă de vacă şi cadavrele putrezite ale animalelor. Auzind zgomotul
râului, tata şi-a amintit de noaptea de toamnă de altădată, când a mers cu
unchiul Liu Luohan, bătrânul argat al familiei mele, să prindă crabi la malul
râului. Noaptea – strugur cenuşiu; vântul de aur – peste râu; văzduhul
albastru de safir – profund şi fără de margini; stelele verzui – deosebit de
luminoase: Căuşul-de-miazănoapte, găvanul de stele (Căuş-de-miazănoapte,
soroc de moarte), Căuşul-de-miazăzi, o stea vânturătoare (Căuş-de-miazăzi,
soroc de vii), Fântâna de sticlă cu opt colţuri (are lipsă o cărămidă), Văcarul
în zbucium ce vrea să se spânzure, Ţesătoarea cea tristă ce vrea să se-
arunce-n râu… toate atârnau deasupra capului. Unchiul Liu Luohan muncea
în familia mea de câteva zeci de ani şi răspundea de toate cele legate de
povarna noastră; tata i se-ncurcase printre picioare de parcă i s-ar fi încurcat
chiar propriului bunic printre picioare.
Amintirile tatii, tulburate de ceaţa cea deasă, i-au aprins în faţa ochilor o
lampă cu o învelitoare făcută din patru bucăţi de sticlă şi un capac de tablă
cu o gaură sfredelită în el, prin care se strecura afară fum de kerosen.
Lampa era slabă şi lumina întunericul pe o rază de doar cinci-şase metri.
Când râul intra în cuprinderea ei, se făcea graţios şi galben ca o caisă
coaptă, dar numai o clipită, până curgea mai departe, oglindind în întuneric
stelele cerului. Înfăşuraţi în pelerine mari din paie, tata şi unchiul Luohan
şedeau alături de lampa lor cu învelitoare şi ascultau suspinul grav, foarte
grav, al apei. În lanurile nesfârşite de sorg de pe malurile râului se-auzeau
mai tot timpul strigătele însufleţite ale vulpilor aflate în căutarea perechii.
Crabii zoreau spre lumină, reunindu-se în bătaia lămpii. Tata şi unchiul
Luohan stăteau tăcuţi, ascultând respectuoşi şoaptele tainice ale lumii, iar
duhoarea nămolului de pe fundul râului se despletea în sus în valuri. Strânşi
în grupuri mari, crabii i-au înconjurat din toate părţile, formând un cerc
fremătător. Neliniştit, tata s-a săltat dând să se scoale, dar unchiul Luohan l-
a prins de umăr.
— Nu te pripi! i-a spus. Cine se grăbeşte la terci fierbinte nu nimereşte.
Tata şi-a domolit neastâmpărul şi nu s-a mai mişcat. Căţăraţi în lumină,
crabii s-au oprit claie peste grămadă şi au acoperit cu totul pământul. O
întindere de carapace verzui a fulgerat luminos, iar perechi-perechi de ochi
ca nişte beţe rotunde s-au iţit din găoacele lor scobite. Gurile ascunse sub
feţele înclinate au scuipat şuviţă după şuviţă de spumă multicoloră. Spuma
scuipată de crabi este o provocare pentru specia umană, iar paiele lungi din
pelerina tatii s-au zburlit. Unchiul Luohan a zis:
— Apucă!
Auzindu-l, tata a şi ţâşnit, a înhăţat împreună cu unchiul Luohan colţurile
plasei cu ochiuri mici pe care o întinseseră mai înainte pe jos şi au ridicat-o
plină de crabi, scoţând la iveală pragul râului de dedesubt. Au legat-o la
capete şi au aruncat-o într-o parte, iar apoi, cu aceeaşi iuţeală şi iscusinţă, au
ridicat o întreagă întindere de plase. Fiecare era foarte grea, cu sute şi mii
de crabi înăuntru.
După ce tata a intrat după luptători în lanul de sorg, în mintea sa el se fâţâia
de colo-colo după crabi, aşa că nu şi-a potrivit paşii şi s-a ciocnit de nişte
coceni, care-au căzut şi s-au aplecat care încotro. Îl trăgea cu mâna la fel de
strâns pe comandantul Yu de colţul hainei, pe jumătate mergând singur şi pe
jumătate tras de acesta. Simţea chiar că i se face somn, gâtul îi înţepenise,
iar ochii îi erau greoi şi imobili. Se gândea că e de-ajuns să meargă cu
unchiul Luohan la Râul Negru şi nu e cu putinţă să se-ntoarcă cu mâna
goală. Se săturase de câţi crabi mâncase, şi bunica la fel. Nu le mai venea să
mănânce, dar le era şi milă să-i arunce, aşa că unchiul Luohan i-a mărunţit
cu un cuţit ascuţit, i-a măcinat în moara de doufu, le-a pus sare, i-a băgat la
borcan şi a făcut sos de crabi, de-au mâncat cu lunile şi anii – ce n-au putut
să termine de mâncat şi s-a stricat au pus la macii pentru opiu. Am auzit că
bunica fuma opiu, dar nu căpătase deprindere, aşa că de la început până la
sfârşit a rămas cu chipul ca floarea de piersic, spiritul senin şi inima
deschisă. Hrănite cu sos de crabi, florile de mac erau cărnoase şi robuste, de
culori amestecate – roz, roşii şi albe – şi cu un parfum care asalta nările.
Pământul de-acasă era oricum nemaipomenit de roditor, aşa că recoltele
erau bogate, iar sămânţa oamenilor, din cea mai bună. Inimi nobile şi
hotărâte, aşa era firea celor de la noi. Ţiparii care se găseau din belşug în
Râul Negru erau graşi ca nişte chefali şi-aveau un singur os de la cap la
coadă; erau neghiobi şi nătărăi, şi cum vedeau un cârlig, îl înghiţeau.
Unchiul Luohan, la care se tot gândea tata, murise cu un an înainte – murise
pe şoseaua Jiao-Ping. Cadavrul îi fusese ciopârţit mărunt-mărunt, iar
bucăţile aruncate, care într-o parte, care într-alta. Pe trunchiul jupuit, carnea
îi săltase şi-i jucase ca la o broască despuiată de piele. De cum îşi amintea
de cadavrul unchiului Luohan, tatii îi îngheţa măduva în oase. Şi-a mai
amintit şi de o noapte din urmă cam cu şapte-opt ani, când bunica se
îmbătase. În curtea unde era povarna familiei mele se afla o grămadă de
frunze de sorg, iar bunica, sprijinită de ea, îl cuprinsese pe după umeri pe
Liu Luohan, bâiguind către el:
— Unchiule… nu pleca… nu de drag de călugăr, de dragul lui Buddha, nu
de dragul peştelui, de dragul apei, nu de dragul meu, de dragul lui
Douguan… rămâi, dacă mă vrei… îţi dau şi eu… eşti ca tăicuţul meu…
Tata îşi aducea aminte că unchiul Luohan a-mpins-o pe bunica la o parte, a
intrat bălăbănindu-se în ţarcul catârilor şi le-a amestecat nutreţul. Cei din
familia mea aveau doi catâri mari şi negri, aveau o povarnă şi erau bogătaşii
satului. Unchiul Luohan n-a plecat, a rămas în familie şi a condus în
continuare treburile şi s-a oprit doar atunci când japonezii ne-au luat catârii
şi i-au dus la muncă silnică la construcţia şoselei Jiao-Ping.
Acum, din satul lăsat în urmă de tata şi ceilalţi, s-au auzit răgete prelungi de
măgar. Tata s-a înviorat, a deschis ochii, dar de văzut a văzut, ca şi mai-
nainte, ceaţa pe jumătate închegată şi pe jumătate străvezie. Firele de sorg,
drepte ca lumânarea, se-nşiruiau ca nişte pari deşi ascunşi cu totul
nedesluşit în spatele aburului – străbăteai un şir, urma încă unul, şir după şir
fără de capăt. Intraseră de mult timp în lanul de sorg, uitase de când.
Cugetul îi zăbovise vreme îndelungă la râul acela bogat care vuia în
depărtare şi-i zăbovise vreme îndelungă la amintirea lucrurilor trecute, şi nu
ştia deloc de ce pătrundeau zoriţi, bulucindu-se şi-nghesuindu-se, prin
lanurile de sorg cele ca visele şi ca marea. Era dezorientat. Cu doi ani mai-
nainte, aflase ce înseamnă să te rătăceşti prin lanurile de sorg, dar în cele
din urmă tot ieşise, pentru că zgomotul râului îi arătase încotro s-o ia. A
ascultat şi-acum îndeaproape învăţătura apei şi-a priceput repede că se-
ndreptau spre est prin sud, către râu. După ce s-a dumirit, a priceput şi că se
duceau să facă o ambuscadă, să se bată cu japonezii: o să omoare oameni
aşa cum se omoară câinii. Ştia că dacă luptătorii ar fi mers drept spre sud-
est, ar fi ajuns foarte repede la şoseaua Jiao-Ping, care făcea legătura între
nord şi sud, tăia în două câmpia cea joasă şi atât de mare şi unea capitalele
judeţelor Jiao şi Pingdu. Această şosea fusese construită de japonezi şi de
căţeluşii lor, zorindu-i pe oameni cu biciul şi baioneta.
Oboseala luptătorilor făcea sorgul să se frământe din ce în ce mai aprig.
Roua strânsă pe el se scutura încontinuu, picurând pe capetele şi gâturile
oamenilor. Wang Wenyi tuşea fără încetare şi nici ocările comandantului Yu
nu-l potoleau. Tata simţea că urmează să ajungă la şosea, iar în faţa ochilor i
se legăna stins umbra acesteia. Pe nebăgate de seamă, în marea de ceaţă în
care se împletiseră toate fuioarele s-au ivit nişte găuri. Prin ele, spic cu spic,
sorgul, pe care roua îl udase ciuciulete, îl aţintea îngrijat pe tata, iar acesta îl
privea şi el cu evlavie. Străluminat, a priceput că firele sunt făpturi
spirituale pline de viaţă: rădăcinile li se înfig în pământul negru, capătă
sămânţa soarelui şi floarea lunii şi dobândesc umezeala din ploaie şi rouă;
în cele de sus, cunosc semnele cerului, în cele de jos, ştiu rânduielile
pământului. După culoare, tata a ghicit că soarele pârjolise deja linia
orizontului adăpostită de sorg, prefăcând-o într-o întindere stacojie,
vrednică de milă.
Deodată s-a petrecut ceva neaşteptat. Tata a auzit mai întâi un ţiuit strident
pe lângă urechi, iar apoi, în faţă, un zgomot ca atunci când ceva sare în aer.
Comandantul Yu a zbierat:
— Care-a tras? Zevzecilor, care-ai tras?
Tata a auzit cum glontele sfredeleşte ceaţa groasă, străbate frunzele şi firele
de sorg şi pune la pământ capul unui pai. Preţ de o clipă, toată lumea şi-a
ţinut răsuflarea. Glontele vâjâise într-acolo, dar nu se ştia unde nimerise.
Mirosul înmiresmat de praf de puşcă s-a împrăştiat prin ceaţă. Wang Wenyi
a tras un răcnet:
— Domnule comandant, nu mai am cap… nu mai am cap…!
Comandantul Yu a încremenit, apoi i-a tras un picior:
— Pe mă-ta! Cum de mai vorbeşti dacă n-ai cap?
Lăsându-l pe tata, comandantul Yu s-a dus în fruntea trupelor. Wang Wenyi
încă urla jalnic. Tata s-a apropiat şi a văzut limpede faţa lui Wang Wenyi, cu
forma şi înfăţişarea ei ciudată. Pe obrajii lui Wang curgea un şuvoi albastru-
închis. Tata a întins mâna şi a pipăit, atingând un lichid păstos şi clocotitor.
A simţit şi un iz asemănător cu cel al nămolului din Râul Negru, dar cu
mult mai proaspăt. Acoperea aroma adâncă a izmei, acoperea şi dulce-
amăruiul sorgului, deşteptând în tata o amintire din ce în ce mai vie – un fir
ce leagă laolaltă, ca pe nişte mărgele, nămolul Râului Negru, pământul
negru de sub sorg, trecutul ce nu moare niciodată şi prezentul ce nu rămâne
niciodată – a faptului că, uneori, toate cele de pe lumea asta scuipă
mireasma sângelui de om.
— Unchiule, a zis tata, unchiule, ţi-a dat sângele.
— Douguan, tu eşti, Douguan, ia uită-te, capul lui unchi-tău îi mai stă pe
gât?
— Îţi stă, unchiule, îţi stă foarte bine, doar din ureche îţi curge sânge.
Wang Wenyi a-ntins mâna, şi-a pipăit urechile şi a dat de sânge; după un val
de ţipete ascuţite, a rămas blocat:
— Domnule comandant, mi-a dat sângele! Mi-a dat sângele! Mi-a dat
sângele!
Comandantul Yu s-a întors din faţă, s-a lăsat pe vine, l-a ciupit pe Wang
Wenyi de gât, iar apoi l-a apăsat pe gâtlej, spunând:
— Nu mai striga! Dacă mai strigi, te bag în pământ!
Wang Wenyi n-a mai cutezat să strige.
— Unde te-ai rănit? l-a întrebat.
— La ureche… a spus plângând Wang Wenyi.
Comandantul Yu a scos de la brâu o legătură de pânză albă pe care cu un
hârşt! a sfâşiat-o în două, înmânându-i bucăţile lui Wang:
— Acoperă-te acuma cu astea. Să nu te-aud. Mergi mai departe. Te mai legi
când ajungem pe drum.
A strigat apoi:
— Douguan!
Tata a răspuns, iar comandantul a pornit trăgându-l de mână. Wang Wenyi
mormăia şi bombănea în urma lor. Glontele de-adineauri ţâşnise când
Mutulică, un bărbat înalt care deschidea drumul şi căra o grapă, se poticnise
din neatenţie, iar puşca din spatele lui se descărcase. Mutulică era un vechi
prieten de-al comandantului Yu, un voinic al pustiei alături de care
comandantul Yu mâncase „îndesate” în lanurile de sorg. Căpătase o rană la
un picior pe vremea când era încă în pântecul mamei şi mergea
bălăngănindu-se, dar foarte iute. Tatii îi era puţin frică de el.
Ceaţa cea deasă din zori s-a ridicat în cele din urmă când luptătorii
comandantului Yu au păşit pe şoseaua Jiao-Ping. Acasă, luna a opta e
timpul cel mai ceţos din an, pesemne din pricina reliefului jos şi a solului
umed. După ce s-au urcat pe şosea, tata şi-a simţit pe dată trupul vioi şi uşor
şi tălpile iuţi şi pline de vlagă, aşa că a dat drumul mâinii cu care se-apucase
de colţul hainei comandantului Yu. Wang Wenyi îşi acoperise urechea
însângerată cu pânza albă şi avea faţa înlăcrimată. Comandantul i-a pansat
neîndemânatic urechea, înfăşându-i jumătate din cap. Wang rânjea şi se
schimonosea de durere.
— Ai avut mare noroc! a zis comandantul.
— Mi-a curs tot sângele din mine. Nu mai pot să vin!
— Căcat, e cât o pişcătură de ţânţar. Ai uitat de băieţii tăi!
Wang şi-a lăsat capul jos şi a bodogănit:
— N-am uitat, n-am uitat!
Ducea în spate o puşcă pentru păsări cu ţeava lungă şi patul roşu ca sângele.
Pe fund, într-o parte, îi atârna o cutie plată de fier, plină cu praf de puşcă.
Rămăşiţele ceţii se retrăseseră în lanurile de sorg. Pe şosea era aşternut un
strat de prundiş şi nu erau urme de vite sau de cai şi cu-atât mai puţin urme
de oameni. În contrast cu sorgul îndesat de pe laturile ei, şoseaua era pustie,
fără noimă, rău-prevestitoare. Tata ştia de mult că oamenii comandantului
Yu, cu surzi şi muţi, cu ologi şi şchiopi, nu treceau de patruzeci. Dar când
stătuseră în sat, fojgăiseră de puseseră păsările şi câinii pe fugă şi păruse că
tot satul e plin de luptători. Acum, rânduiţi pe şosea, cei treizeci şi ceva de
oameni se strânseseră într-un ghem, semănând cu un şarpe înţepenit de frig.
Armele lor erau şi lungi, şi scurte – aruncătoare, puşti pentru păsări sau
„bătrâne din Hanyang” –, iar fraţii Fang cărau un muscheton care arunca
greutăţi mici de cântar. Mutulică ducea o grapă dreptunghiulară, folosită la
netezirea pământului, cu douăzeci şi şase de dinţi ascuţiţi de fier de jur
împrejur; alţi trei oameni cărau şi ei grape. Tata încă nu ştia atunci ce
înseamnă să faci o ambuscadă şi de ce la ambuscadă trebuie să cari cu tine
patru grape cu dinţi de fier.

2
Pentru a înălţa monument clanului meu şi a-l înscrie în cronici, am tras
odată o fugă în ţinutul Gaomi din nord-est şi am făcut nenumărate
investigaţii. Punctul central al acestora a fost celebra bătălie în care a fost
omorât pe malul Râului Negru un general de-al diavolilor japonezi şi la care
a luat parte şi tata. O bătrână de nouăzeci şi doi de ani de la noi din sat mi-a
spus: „Din ţinut de-aci, oameni mii şi mii înşiraţi era, pe un mal şedea.
Comandantul Yu în frunte mergea, din mână dădea, foc se-nlănţuia. Dracii
de străini sufletu-şi pierdea, în devălmăşie, la pământ cădea. Prima-ntre
femei, Dai Fenglian-i zicea, chip de floare-avea, planul îl urzea, grapele-
aducea, le înlănţuia, pe draci îi oprea, de nu mai pornea…” Bătrâna era
cheală ca un castron în creştetul capului, chipul i se ofilise cu totul, iar pe
mâinile uscate tendoanele i se ţuguiau ca bureţii de grădină. Era una dintre
norocoasele supravieţuitoare ale marelui măcel din 1939, de la sărbătoarea
Mijlocului Toamnei, din luna a opta. Atunci, pentru că plăgile de pe
picioare n-o lăsau s-alerge, fusese vârâtă de bărbatul ei într-o pivniţă pentru
cartofi dulci şi ascunsă acolo, iar prin norocul noroacelor rămăsese în viaţă.
„Dai Fenglian” din balada ritmată a bătrânei era numele complet al bunicii.
Auzindu-l, m-a cuprins o însufleţire neobişnuită: se vădea limpede că
manevra de-a bloca cu grapele drumul pentru camioanele diavolilor fusese
gândită de cineva din tagma femeiască, de bunica mea. Se cheamă că şi ea a
fost în avangarda războiului cu japonezii, că e o eroină a naţiei.
Pomenind-o pe bunica mea, bătrânica a avut multe de spus. Vorbele îi erau
însă fărâmiţate şi-mprăştiate, ca frunzele unui copac ce se rostogolesc peste
tot după voia vântului. Mi-a zis de picioarele bunicii mele, că erau cele mai
mici din tot satul. Că efectele întârziate ale rachiului făcut de familia
noastră erau tare mari. Când a zis de şoseaua Jiao-Ping, vorbele au început
să i se înlănţuie: „Când s-a făcut drumul până aicea la noi… sorgul venea
pân’ la brâu… diavolii i-a mânat pe toţi bărbaţii de putea să muncească…
muncă pe degeaba, toţi lenevea şi tândălea… a luat şi catârii ăia negri şi
mari de la familia voastră… diavolii a pus pod de piatră peste Râul Negru…
Luohan, sluga aia bătrână de la voi… n-a fost treabă prea curată cu el şi
bunică-ta, toţi zicea… ayaya când era tânără, ce mi se mai desfăta ea, taică-
tău, destoinic bărbat, la cinşpe ani p-ăla l-a scurtat, rar copil din flori, om
adevărat, că din zece d-ăştia, nouă-s de-aruncat… Luohan a pălit piciorul
catârului… l-a prins şi l-a ciopârţit binişor cu cuţitul… diavolii a făcut
prăpăd, s-a căcat în oale, s-a pişat în lighene. În anul ăla, am adus apă cu
cobiliţa. Şi ce-am scos din apă? Un cap de om, cu părul prins în coadă…”
Unchiul Liu Luohan este un personaj important din istoria familiei noastre.
Dacă între el şi bunica a fost sau nu întinăciune nu mai e cu putinţă de
desluşit acum, dar, ca să fiu cinstit, spun din inimă că nu vreau să admit că
aşa au stat faptele.
Deşi le-nţelegeam logica, vorbele bătrânei castron tot mă stânjeneau. Mă
gândeam că, de vreme ce unchiul Luohan îl trata pe tata ca pe propriul
nepot, atunci mie mi-era ca un străbunic: o poveste amoroasă între acest
străbunic şi bunica nu era oare incestuoasă? Dar astea chiar sunt gânduri
nesăbuite, pentru că bunica nu-i era noră lui Liu Luohan, ci stăpână, iar Liu
nu avea cu familia mea decât legături de afaceri, nu legături de sânge: ca un
bătrân slujitor credincios, el împodobise istoria familiei mele şi, fără nicio
umbră de îndoială, îi adăugase splendoare. Dacă bunica îl iubise sau dacă el
se urcase în patul ei erau treburi fără nicio legătură cu incestul. Şi dacă-l
iubise, ce? Eram profund încredinţat că bunica mea cuteza să facă orice,
doar să vrea. Dumneaei a fost nu doar o eroină în războiul cu japonezii, ci şi
o precursoare a emancipării sexuale şi un model pentru independenţa
femeilor.
Am verificat în analele judeţului, iar acestea consemnau: „În al douăzeci şi
şaptelea an al Republicii, armata japoneză a luat la muncă forţată oameni
din judeţele Gaomi, Pingdu şi Jiao, în total patru sute de mii, să
construiască şoseaua Jiao-Ping. S-au prăpădit grâne nenumărate. Satele de
pe marginea şoselei au fost golite de animalele de povară, luate cu anasâna.
Ţăranul Liu Luohan s-a furişat la adăpostul nopţii, a pălit animalele şi le-a
făcut nenumărate răni cu o cazma de fier şi a fost prins. În ziua următoare,
la pripon, armata japoneză l-a jupuit şi l-a ciopârţit în văzul lumii. Pe chipul
lui Liu nu s-a citit înfricoşare, iar ocările nu i-au părăsit buzele: au contenit
doar când a murit”.
3
Cu-adevărat aşa a fost. Când şoseaua Jiao-Ping s-a construit până la noi
aici, sorgul de pe-ntregul câmp crescuse de-abia până la brâu. Pe câmpia
joasă, lungă de şaptezeci de li şi lată de şaizeci, în afară de cele câteva zeci
de sate care o împodobeau, cele două râuri care se încrucişau şi cele câteva
zeci de drumuri care şerpuiau între localităţi, se unduia ca nişte valuri verzi
doar sorgul. Din capul satului nostru, Muntele Calului Alb de la nord de
câmpie, acea stâncă uriaşă în formă de cal, se vedea limpede-limpede. Când
ţăranii care săpau la sorg îşi ridicau capetele, vedeau un cal alb, când le
lăsau în jos, vedeau pământul negru: sudoarea în stropi le cădea la picioare,
în suflete, vai, durerea cea mare! Se zvonise că japonezii urmează să
construiască o şosea prin câmpie, iar sătenii s-au neliniştit de cum au aflat,
aşteptând temători să se prăvălească peste ei nenorocirea.
Japonezii au zis c-o să vină şi-au venit.
Când au sosit la noi în sat diavolii japonezi, cu momâile lor colaboraţioniste
după ei, ca să pună mâna pe oameni pentru munca silnică şi să ia animalele
de povară, tatăl meu încă dormea. S-a trezit speriat de gălăgia din povarnă.
De mână cu el şi bâţâind din picioruşele ei asemenea ascuţişului mugurilor
de bambus, bunica a fugit în curtea povernei. Acolo erau rânduite atunci
mai bine de zece ciubere mari, pline ochi cu rachiu de cea mai bună calitate:
mirosul lui plutea peste tot satul. În curte stăteau în picioare doi japonezi în
uniforme galbene şi cu puşti cu baionetă în mâini. Doi chinezi în uniforme
negre şi cu puştile în spate tocmai vroiau să dezlege cei doi catâri mari şi
negri priponiţi de o catalpă. Unchiul Luohan se tot arunca asupra momâii
mai scunde care dezlega frâiele şi tot era împuns înapoi cu ţeava puştii de
cealaltă momâie, mai înaltă. La începutul verii, unchiul Liu nu purta decât o
cămaşă simplă, aşa că pieptul gol i se umpluse de cercuri purpurii făcute de
gura puştii care-l împungea înapoi.
Unchiul Luohan a spus:
— Fraţilor, staţi aşa, să stăm de vorbă.
Momâia înaltă a zis:
— Dobitoc bătrân, cară-te la o parte!
— Sunt animalele stăpânei, nu puteţi să le luaţi!
— Dacă mai faci tărăboi, te bag în pământ, zevzecule!
Cu armele-n mâini, soldaţii japonezi semănau cu nişte idoli de lut.
Când tata şi bunica au intrat în curte, unchiul Luohan le-a spus:
— Vor să ne ia animalele.
Bunica a zis:
— Domnilor, noi suntem oameni cu frica stăpânirii.
Soldaţii japonezi şi-au mijit ochii şi i-au zâmbit bunicii.
Momâia scundă a dezlegat catârii şi i-a tras cu putere. Catârii se
încăpăţânau, înălţându-şi capetele şi nevrând nici morţi să se dea duşi.
Momâia înaltă s-a apropiat şi i-a împuns cu puşca în fund, dar ei au ridicat
mânioşi din copite, iar potcoavele lor lucitoare au zvârlit noroiul în sus,
împroşcându-le momâilor toată faţa.
Momâia înaltă a tras închizătorul de la puşcă, arătând cu ea spre unchiul
Luohan, şi-a strigat tare:
— Lepădătură bătrână, vino să-i tragi! O să-i tragi până la şantier!
Unchiul Luohan s-a lăsat pe vine, nesuflând niciun cuvinţel.
Unul dintre soldaţii japonezi, cu puşca în mână, i s-a legănat prin faţa
ochilor, spunând apoi:
— Wuliwala yalaliwu!
Văzând baioneta sclipicioasă legănându-se bezmetic, unchiul Luohan s-a
aşezat în fund pe jos. Soldatul a mişcat arma, iar lama tăioasă a baionetei a
spintecat pielea lucioasă de pe capul unchiului Luohan, făcându-i acolo o
tăietură.
Bunica, scuturată de dârdâieli, i-a spus:
— Unchiule, du-te să-i tragi.
Celălalt diavol s-a apropiat încet-încet de ea. Tata a văzut că era un flăcău
tânăr, cu ochii mari şi care-i luceau negri ca tăciunii. Când râdea, buzele i se
răsfrângeau, scoţând la iveală un dinte galben. Împleticindu-se, bunica s-a
dat înapoi în spatele unchiului Luohan, căruia sângele de la tăietura din cap
îi cursese peste tot şi-i acoperea faţa. Amândoi soldaţii japonezi au venit
mai aproape, râzând. Bunica şi-a apăsat palmele pe capul unchiului Luohan
şi imediat şi le-a şters pe faţă; apoi a început să sară nebuneşte, smulgându-
şi părul şi căscându-şi larg gura. Înfăţişarea îi era pe trei sferturi de diavol şi
doar pe un sfert de om. Năuciţi, japonezii s-au oprit. Momâia mai scundă
le-a spus:
— Preamăriţi stăpâni, femeia asta a-nnebunit rău.
Unul dintre diavoli a bolborosit ceva şi a tras un foc pe deasupra capului
bunicii. Ea s-a aşezat pe pământ şi a început să plângă înfundat.
Momâia mai înaltă l-a sculat cu puşca pe unchiul Luohan, iar acesta a luat
frâiele catârilor din mâinile celeilalte momâi. Catârii şi-au înălţat capetele,
şi-au scuturat picioarele şi au ieşit din curte în urma unchiului Luohan. Pe
uliţă, alergau într-o mare zăpăceală şi cai, şi catâri, şi vaci, şi oi.
Bunica nu înnebunise. De cum au ieşit din curte diavolii şi momâile, a dat
la o parte capacul de lemn al unui ciubăr şi a zărit în rachiul de sorg liniştit
ca o oglindă o faţă însângerată şi înfricoşătoare. Tata a văzut cum lacrimile
care îi şiroiau bunicii pe obraz se fac roşii. Bunica s-a spălat pe faţă cu
rachiu, înroşind un ciubăr întreg.
Unchiul Luohan a fost oprit pe şantier, laolaltă cu catârii. Prin lanurile de
sorg se tăiase deja un pui de şosea. Bucata de la sud de Râul Negru era
aproape terminată şi tot felul de maşini mari şi mici se înghesuiau pe
drumul nou construit, aducând piatră şi nisip, pe care le descărcau pe malul
de sud. Peste râu era doar un podeţ de lemn, iar japonezii vroiau să facă
unul mare, de piatră. Pe amândouă părţile drumului, întinderi uriaşe de sorg
fuseseră culcate pe jos, pământul arătând de parcă cineva ar fi aşternut pe el
un covor verde. În lanurile de la nord de râu, de fiecare parte a drumului
care de-abia căpătase chip din pământ negru, mai bine de zece animale de
povară trase de oameni înainte şi înapoi apăsau cu tăvăluguri de piatră
sorgul asemenea mării, scoţând la iveală în loc întinderi mari de pământ gol
şi plat şi stricând perdeaua de voal verde cu care şantierul era îndeaproape
unit. Sub potcoavele lor, sorgul crud şi fraged se frângea şi se nivela, iar
apoi, aşa frânt şi nivelat, era tasat în mod repetat de tăvălugurile cu şanţ şi
de cele de piatră; oricare le va fi fost acestora la început culoarea, se
făcuseră verde-închis de la sucul de sorg. O mireasmă tare de lăstari verzi
învăluia şantierul.
Pe unchiul Luohan îl mânaseră pe malul de sud, să mute pietre pe malul de
nord. Cu totul împotriva voinţei sale, a dat frâiele celor doi catâri unui
bătrân căruia îi curgeau ochii. Podeţul de lemn se zgâlţâia, părând că stă să
se prăbuşească în orice clipă. Unchiul Luohan trecuse podul şi stătea în
picioare pe malul de sud, când un chinez care arăta a şef de echipă l-a
împuns uşurel în cap cu bastonul purpuriu pe care-l ţinea în mână, spunând:
— Du-te şi mută pietrele pe malul celălalt.
Unchiul s-a şters puţin la ochi – sângele care-i cursese de pe cap îi muiase
sprâncenele. A mutat în partea cealaltă o piatră, nici mare, nici mică.
Bătrânul care primise din mâinile lui catârii încă nu plecase, iar unchiul
Luohan i-a zis:
— Să ai grijă cum îi pui la treabă, sunt ai stăpânei.
Bătrânul şi-a lăsat fără chef capul în jos şi a tras catârii, alăturându-se
grupului mare de animale care lucrau la deschiderea drumului. Fundurile
lucioase ale catârilor negri răsfrângeau dâre-dâre de soare. De pe cap încă îi
mai curgea sânge, aşa că unchiul Luohan s-a lăsat pe vine, a luat o mână de
pământ negru şi şi-a apăsat-o pe rană. Durerea surdă şi adâncă din creştet i
s-a coborât drept în degetele de la picioare şi a simţit cum îi crapă capul în
două.
La marginile şantierului stăteau răsfiraţi diavoli japonezi şi momâi, toţi cu
puştile-n mâini. Supraveghetorul cu baston se-nvârtea încoace şi-ncolo pe
şantier, ca un strigoi. Când unchiul Luohan a ajuns acolo, iar oamenii luaţi
la muncă silnica i-au văzut capul pe care nu se mai deosebea sângele de
noroi, s-au speriat de ochii au început să li se rostogolească bezmetic.
Unchiul Luohan a luat să mute o piatră pentru pod şi de-abia ce-a făcut
câţiva paşi când a auzit în spate o pală de vânt zburatic, iar o arsură
dureroasă şi prelungă i s-a coborât imediat pe spinare. A aruncat piatra şi l-a
văzut pe supraveghetor în faţa lui, râzând. Unchiul Luohan a spus:
— Mărite, stai să vorbim, de ce-ai ridicat mâna să dai?
Supraveghetorul a zâmbit fără să zică nimic, a ridicat bastonul şi l-a altoit
de-a latul peste şale. Unchiul Luohan a simţit cum bastonul aproape că-l
rupe în două, iar două şuvoaie de lacrimi fierbinţi i s-au bulbucat din
găoacele ochilor. Sângele i s-a repezit spre creştetul capului, iar pojghiţa în
care se închegaseră acolo sângele şi ţărâna a-nceput să-i bubuie bezmetic,
părând că are să sară în aer.
Unchiul Luohan a urlat:
— Mărite!
Măritul i-a mai tras un baston. Unchiul iar l-a întrebat:
— Mărite, de ce mă baţi?
Măritul a scuturat din baston şi a spus surâzător:
— Ca să caşti bine ochii, javră!
Unchiul Luohan se sufoca şi-avea ochii împăienjeniţi de lacrimi. A luat din
grămada de pietre una mare şi s-a îndreptat şontâc-şontâc spre podeţul de
lemn. Căpăţâna i se umflase, iar în faţa ochilor vedea numai stele verzi.
Colţurile dure şi ascuţite ale pietrei îl înţepau în burtă şi în coaste, dar nu
mai simţea nicio durere.
Rezemat în baston, supraveghetorul nu se mişcase din loc, iar unchiul
Luohan, tremurând din toate încheieturile, i-a trecut prin faţă, cu piatra în
braţe. Supraveghetorul l-a mai altoit o dată peste gât. Unchiul Luohan s-a
lăsat în faţă şi, cu piatra în braţe, a căzut în genunchi pe pământ. Piatra i-a
zdrelit mâinile şi şi-a zdrobit şi bărbia de ea, de nu mai desluşeai sângele de
carne. Îl smintise-n bătaie. A început să plângă ca un copil, cu totul zăpăcit.
Un şuvoi de limbi de foc purpurii i s-a aprins, încetul cu încetul, în creierul
care i se golise cu totul.
Şi-a scos cu mare osteneală mâinile de sub piatră, s-a ridicat şi s-a arcuit pe
jumătate din şale, ca o pisică bătrână şi slăbănoagă care vrea să arate că e în
putere.
Un bărbat de vârstă mijlocie, puţin trecut de patruzeci de ani şi cu faţa
numai zâmbet, a venit în faţa supraveghetorului, a dibuit un pachet de ţigări
din buzunar, a apucat una şi i-a pus-o respectuos acestuia în faţa gurii.
Supraveghetorul a deschis gura să o apuce între buze şi a aşteptat ca celălalt
să i-o aprindă.
— Un om înţelept ca dumneavoastră nu face să se supere din pricina unui
ciot uscat şi fără rost cum e ăsta.
Supraveghetorul a dat afară fumul pe nări şi n-a zis nicio vorbă. Unchiul a
văzut cum degetele galbene şi uscate cu care strângea bastonul îi freamătă
repezite.
Celălalt i-a potrivit pachetul de ţigări în buzunar. De parcă n-ar fi simţit
nimic, supraveghetorul a mormăit ceva, şi-a apăsat buzunarul cu mâna, s-a
răsucit şi a plecat.
— Frate, eşti nou-venit aici? a întrebat bărbatul de vârstă mijlocie.
Unchiul Luohan a spus că da.
— Nu i-ai adus niciun dar de bun-venit?
— Nu ştiu de vorbă, câinii! Nu ştiu! M-au luat cu de-a sila.
— Să-i fi adus nişte bani sau un pachet de ţigări. Pe harnic nu-l bate, pe
leneş nu-l bate, îl bate pe-ăla de nu cască ochii.
S-a alăturat apoi ţanţoş celorlalţi oameni luaţi să muncească forţat.
O dimineaţă întreagă, unchiul Luohan parcă a fost cu totul neînsufleţit,
mutând la pietre cu disperare. Pojghiţa de pe cap i se uscase sub razele
soarelui şi-acum îl durea, uscată şi întărită. Pe mâini nu i se mai desluşea
sângele de carne. Se rănise şi la oasele bărbiei şi saliva fără încetare.
Şuvoiul de limbi de foc purpurii îi ardea în creier, când mai tare, când mai
slab şi nu se stingea deloc.
La amiază, pe bucata de şosea din faţă pe care puteau circula maşinile a
hurducăit în viteză un camion galben-maroniu. A auzit nelămurit un fluierat
strident şi i-a văzut pe lucrătorii pe jumătate morţi clătinându-se spre
camion. S-a aşezat pe pământ, negândindu-se la nimic şi fără să vrea să ştie
ce e cu camionul acela. Doar mănunchiul de mlădiţe de foc sălta încins,
asaltându-i urechile şi făcându-i-le să zumzăie.
Bărbatul de vârstă mijlocie a venit la el şi l-a tras, spunându-i:
— Frate, haide! La masă! Hai să guşti orezul japonez!
Unchiul Luohan s-a ridicat şi l-a urmat.
Din camion au fost date jos câteva căldări mari de orez alb ca zăpada şi o
târnă cu boluri de porţelan japonez, cu flori albastre şi fund alb. Lângă
căldări stătea în picioare un chinez slab, în mână cu un polonic din alamă;
lângă târnă şedea un chinez gras, în braţe cu un morman de boluri. Cum
venea un om, îi dădea un bol, iar polonicul de alamă răsturna în acelaşi timp
orezul înăuntru. Împrejurul camionului, oamenii înfulecau ca lupii. N-aveau
beţişoare şi-apucau toţi cu degetele.
S-a întors şi supraveghetorul, cu bastonul în mână şi cu acelaşi zâmbet calm
pe faţă. Trosnind, mlădiţele de foc din creierul unchiului Luohan au început
să ardă şi mai viguros şi i-au iluminat limpede-limpede amintirile pierdute.
Şi-a adus aşa aminte de toate lucrurile de coşmar care i se tot întâmplau de
o jumătate de zi. Soldaţii japonezi şi momâile care stăteau de pază cu
puşca-n mână s-au adunat să mănânce în jurul unei căldări de tablă albă. Un
câine-lup cu urechile crestate şi botul lung s-a aşezat în spatele căldării,
uitându-se cu limba scoasă la lucrătorii din cealaltă parte.
Unchiul Luohan i-a numărat pe cei mai bine de zece diavoli şi pe cele peste
zece momâi care mâncau în jurul căldării, iar în minte i-a încolţit gândul să
fugă. Să fugă doar cât să se strecoare în lanul de sorg, şi jigărăile n-o să-l
mai poată prinde. Pe bolta piciorului îi curgea o transpiraţie fierbinte. După
ce i-a încolţit gândul de fugă, neastâmpărul din inimă nu i s-a mai potolit.
Îndărătul feţei supraveghetorului, cu zâmbetul ei calm, părea să se ascundă
ceva, iar când îl vedea, unchiul Luohan se zăpăcea pe loc.
Lucrătorii nu se săturaseră. Chinezul cel gras a strâns holurile. Oamenii îşi
lingeau buzele, ţintuind neputincioşi cele câteva boabe de orez rămase în
căldarea goală, dar nimeni nu cuteza să facă vreo mişcare. Pe malul de nord
a început să ragă un catâr. Unchiul Luohan şi-a dat seama că era unul din
catârii negri ai familiei mele. Pe întinderea nou croită de pământ gol,
animalele de povară erau priponite toate de tăvăluguri. Firele de sorg mort
împânzeau întreaga câmpie. Nepăsătoare, animalele morfoleau frunzele şi
tulpinile terciuite şi turtite.
După-amiază, un tânăr de douăzeci şi ceva de ani a pândit ca
supraveghetorul să nu fie atent şi-a luat-o la fugă ca vântul de iute spre
lanurile de sorg. Un glonte l-a prins din urmă şi l-a trântit pe burtă la
marginea câmpului, de unde nu s-a mai mişcat.
Soarele se lăsa spre asfinţit când camionul galben-maroniu a venit din nou.
Unchiul Luohan a mâncat până la capăt polonicul de orez. Burta lui era
obişnuită cu sorgul şi respingea cu hotărâre orezul alb mirosind tot a
mucegai. A răbdat însă şi l-a înghiţit cu noduri. Gândul de fugă era din ce în
ce mai puternic. L-a apucat grija de curtea aceea unde aroma de rachiu îţi
asalta nările, curtea lui din satul aflat la peste zece li depărtare. Veniseră
japonezii şi toţi argaţii de la povarnă fugiseră, iar cazanul mare şi clocotitor
pentru rachiu se răcise. Cu şi mai mare grijă, şi-a amintit de bunica şi de
tata. Căldura pe care i-o dăduse bunica lângă grămada de frunze de sorg n-
avea s-o uite toată viaţa.
După ce-au mâncat de seară, lucrătorii au fost mânaţi într-un ţarc mare din
pari de brad, peste care erau întinse câteva prelate. Parii erau legaţi la un loc
cu sârmă de grosimea boabelor de fasole. Poarta era din vergele de fier
groase cât o jumătate de pumn. Japonezii şi momâile erau separaţi în două
corturi, aflate la câteva zeci de paşi de ţarc. Câinele era priponit la intrarea
în cortul diavolilor. La gura ţarcului era împlântat în pământ un stâlp înalt,
de care spânzurau două felinare. Diavolii şi momâile stăteau de gardă şi
patrulau pe rând. Animalele de povară erau legate toate laolaltă pe
întinderea plină de rămăşiţe de sorg la apus de ţarc. Acolo împlântaseră în
pământ câteva zeci de ţăruşi de priponit.
Putoarea din ţarc trăsnea până la cer. Câţiva oameni sforăiau deja. Unul
urina într-o căldare de tablă aflată într-un colţ, iar stropii loveau pereţii
căldării ca perlele căzând într-un vas de jad. Lumina felinarelor pătrundea
palidă în ţarc; umbrele lungi ale santinelelor se legănau mai tot timpul în ea.
Noaptea era din ce în ce mai adâncă, iar în ţarc răcoarea era pătrunzătoare.
Unchiul Luohan nu putea să adoarmă. Încă se gândea să fugă. Paşii
santinelelor răsunau de jur împrejur. Unchiul Luohan stătea întins şi nu
cuteza să se mişte, iar până la urmă a picat într-un somn înceţoşat. În vis
simţea că are înfipt în cap un cuţit ascuţit şi că strânge în mână un fier
înroşit. Când s-a trezit, trupul îi era tot scăldat în sudoare, iar nădragii îi
erau leoarcă de urină. Din satul îndepărtat s-a auzit un cântec de cocoş, firav
şi ascuţit. Animalele scuturau din copite şi fornăiau. Prin prelatele sparte
picurau câteva stele înşelătoare.
Bărbatul de vârstă mijlocie care îl ajutase pe unchiul Luohan în timpul zilei
s-a ridicat încetişor. Deşi era beznă adâncă, unchiul Luohan tot îi vedea
ochii ca două mingi de foc. Ştia că omul trebuia să aibă o poveste
neobişnuită, aşa că a rămas întins şi tăcut, privindu-i mişcările.
Celălalt s-a lăsat pe vine în faţa porţii şi şi-a ridicat braţele cu o mişcare
foarte înceată. Unchiul Luohan îi privea spatele şi-i privea şi capul învăluit
de un aer misterios. Omul şi-a dirijat suflul, s-a lăsat brusc într-o parte şi, ca
un arc care slobozeşte o săgeată, a apucat două vergele de fier. Ochii lui
aruncau luciri verzi-întunecate care, când se izbeau de obiecte, păreau să
şuşuie. Fără un sunet, fără o şoaptă, cele două vergele de fier s-au dat la o
parte. Prin poarta ţarcului, felinarele şi stelele au aruncat şi mai multe raze,
luminând încălţările scâlciate ale cuiva. Santinela s-a apropiat. Unchiul
Luohan a văzut o umbră neagră ieşind în zbor din ţarc, iar diavolul a tuşit o
dată, apoi, sprijinit de braţele de fier ale omului de vârstă mijlocie, s-a
prăbuşit fără zgomot la pământ. Omul acela i-a înşfăcat apoi puşca şi s-a
făcut încetişor nevăzut.
Unchiul Luohan a priceput de-abia după lungă vreme ce se petrecuse în faţa
ochilor lui. Omul de vârstă mijlocie era de fapt un expert în arte marţiale.
Acest bărbat viteaz îi deschisese drumul: să fugă aşadar! Cu cea mai mare
băgare de seamă, unchiul Luohan s-a târât afară prin gaura din poartă.
Diavolul zăcea mort cu faţa în sus, cu un picior încă zvâcnindu-i.
Unchiul Luohan s-a târât în lanul de sorg, s-a îndreptat din şale şi a mers
prin şanţurile de pe câmp, ferindu-se cât mai mult de sorg, ca să nu facă
niciun zgomot. A ieşit la zăgazul de pe Râul Negru. Cei-trei-cosaşi erau
chiar deasupra. Se lăsa întunericul de dinaintea zorilor. Stelele din apa
râului erau scânteietoare. Stând pe zăgazul îngust, unchiului Luohan îi
pătrunsese frigul în oase şi clănţănea întruna din dinţi. Durerea din bărbie i
se întinsese până la obraji şi la urechi şi se însoţise într-un singur val cu
zbaterea ca de rană puroiată din creştetul capului. Aerul răcoros al libertăţii,
amestecat cu seva de sorg, îi pătrundea în nări, în plămâni şi în stomac; cele
două felinare luminau ca nişte flăcărui necurate prin ceaţă, iar ţarcul din
lemn de brad era negru ca smoala, semănând cu un mormânt uriaş.
Unchiului Luohan aproape că nu-i venea să creadă că scăpase cu atâta
uşurinţă. Picioarele l-au dus la podeţul de lemn, uscat şi putrezit. În apă
peştii se dădeau peste cap, râul murmura, iar o stea căzătoare rupea un fir de
lumină pe cer. Părea că nu se întâmplase nimic, nimic-nimic. Unchiul
Luohan chiar putea să fugă înapoi în sat să se ascundă, să se pună la
adăpost, să-şi vindece rănile, să-şi ducă viaţa mai departe. Însă când a păşit
pe podeţ, a auzit pe malul de sud răgetul unui catâr neliniştit. De dragul
catârilor, unchiul Luohan s-a întors, dând astfel naştere unei tragedii pline
de eroism.
Animalele de povară erau priponite de ţăruşi nu departe de ţarc, iar de sub
ele exhalau mirosuri grele de balegă şi urină. Caii sforăiau, catârii molfăiau
la ţăruşii de lemn; caii mestecau paie de sorg, catârii făceau balegi apoase.
Poticnindu-se la fiecare pas, unchiul Luohan a dat buzna în mijlocul
animalelor. A adulmecat mireasma familiară a catârilor familiei noastre şi
le-a recunoscut siluetele bine ştiute. S-a năpustit înainte, cu gândul să-şi
salveze tovarăşii aflaţi la ananghie. Dar catârii, dobitoace fără minte, şi-au
răsucit cu rapiditate fundurile şi au început să-şi zburătăcească la el
copitele. Unchiul Luohan a bălmăjit către ei:
— Hai, catârilor, să fugim împreună!
Mânioşi foc, catârii se foiau în toate părţile, apărându-şi teritoriul. Nu-şi
recunoscuseră stăpânul, iar unchiul Luohan nu ştia că duhoarea de sânge
vechi, proaspăt ajunsă pe corpul lui, ca şi cicatricile vechi, proaspăt răsărite
şi ele acolo, îl schimbaseră. Neliniştit, a făcut un pas, iar atunci catârii şi-au
zburătăcit copitele şi l-au lovit deasupra şoldului. A zburat într-o parte şi a
rămas întins pe pământ, cu jumătate de corp complet inertă. Catârii încă
ridicau din fund şi dădeau din copite, iar potcoavele le licăreau ca luna-n
descreştere. Osul de la şold al unchiului Luohan era încins şi se umflase,
dându-i senzaţia că poartă o povară grea. S-a căţărat înapoi pe picioare, dar
s-a prăbuşit de-a curmezişul, s-a prăbuşit de-a curmezişul şi iar s-a căţărat
înapoi pe picioare. Cocoşul acela din sat cu glas firav a mai cântat o dată.
Întunericul se risipea treptat, iar Cei-trei-cosaşi erau şi mai strălucitori şi
mai orbitori, luminând şi fundurile, şi ochii lucii ai catârilor.
— Bune dobitoace îmi mai sunteţi!
Unchiul Luohan s-a aprins. S-a răsucit, târâş-grăpiş, în căutarea unei arme.
Pe şantierul unde se săpa un şanţ de apă a găsit un hârleţ ascuţit. Mergea
fără nicio reţinere, ocărând – uitase de oamenii şi câinele aflaţi la doar o
sută de paşi de el. Era liber şi în largul său, doar frica îl făcuse să nu fie
liber. O aură roşie, pe măsură ce se înălţa treptat-treptat la răsărit, se şi
spărgea, iar în câmpul de sorg era atâta pace înaintea zorilor, de parcă avea
să explodeze în orice clipă. În bătaia norilor rozalii ai dimineţii, unchiul
Luohan s-a întors la ce doi catâri, pe care-i ura până-n măduva oaselor.
Catârii stăteau liniştiţi şi nemişcaţi. Cu hârleţul culcat în palme, unchiul
Luohan a luat la ţintă coapsa unuia dintre ei şi l-a pălit cu putere. O umbră
cu totul şi cu totul răcoroasă a căzut pe coapsa catârului. Acesta s-a clătinat
într-o parte şi-ntr-alta, apoi îndată s-a-ndreptat şi a scos un nechezat grobian
şi neîngrădit, plin de uluire şi mânie. Şi-a înălţat apoi fundul şi un şuvoi de
sânge fierbinte a ţâşnit asemenea stropilor de ploaie, ropotindu-i unchiului
Luohan pe toată faţa. Unchiul Luohan a prins prilejul şi l-a pălit şi în
cealaltă coapsă. Catârul a oftat, fundul i s-a surpat treptat, apoi brusc s-a
lăsat la pământ. Picioarele din faţă îi rămăseseră însă sus, iar priponul îl
spânzura de gât; cu botul chema către cerul devenit deja albastru-cenuşiu.
Hârleţul era prins sub fundul lui greu, iar unchiul Luohan s-a lăsat pe vine
şi, cu toată puterea, l-a tras afară. A simţit cum muchia se împlântase ferm
în oasele de la coapsă ale catârului. Celălalt catâr îşi privea tâmp tovarăşul
prăvălit, jelind ca şi cum ar fi cerut îndurare, ca şi cum ar fi plâns.
Cu hârleţul în mâini, unchiul Luohan s-a apropiat de el. Catârul s-a dat cu
putere înapoi, iar priponul aproape că s-a rupt. Ţăruşul a scos un scârţâit
prelung. Din ochii mari cât pumnul ai animalului curgea o lumină de un
albastru-închis.
— Ţi-e frică? Dobitocule! Unde ţi-e mândria acum? Dobitocule! Nenorocit
nerecunoscător ce eşti, care umbli pe la alţii! Javră corcită care te ţii cu
străinii!
Ocărându-l plin de mânie, unchiul Luohan a repezit hârleţul către botul lui
dreptunghiular. Hârleţul a picat pe ţăruşul de lemn şi unchiul Luohan a
trebuit să-i legene coada în toate părţile până să poată să-i scoată muchia
dinăuntru. Catârul se zbătea, îşi arcuise picioarele din spate, iar coada lui
cheală mătura pământul cu un fâşâit. Unchiul i-a luat iar la ochi botul. Cu
un pocnet l-a nimerit drept în fruntea lui lată. Când oasele tari au fost lovite
de muchia hârleţului, cutremurarea care s-a transmis prin coada uneltei i-a
amorţit braţele unchiului Luohan. Catârul a rămas cu botul închis şi n-a
spus nimic. Copitele şi picioarele i se mişcau bezmetic, întretăindu-i-se în
toate felurile, iar în cele din urmă nu s-a mai putut ţine sus. S-a prăbuşit cu
o bufnitură, ca atunci când se prăbuşeşte un zid gros. Priponul s-a rupt,
jumătate atârnând de ţăruş, jumătate fiind răsucit la gâtul animalului. Cu
mâinile căzute pe lângă corp, unchiul Luohan a rămas în picioare, tăcut.
Coada lucioasă a hârleţului stătea pieziş în capul catârului, arătând spre cer.
Dincolo, câinii lătrau şi se auzea vuietul oamenilor. Se luminase, iar din
lanul de sorg de la răsărit a ieşit la iveală soarele sângeriu al dimineţii.
Razele lui luminau drept peste gura neagră ca smoala şi pe jumătate
deschisă a unchiului Luohan.
4
Luptătorii se îndreptau spre zăgaz încolonaţi, iar soarele roşu care se
zbătuse să iasă din ceaţă îi scălda pe toţi. Tata, la fel ca toţi ceilalţi, avea
faţa pe jumătate roşie şi pe jumătate verde şi privea laolaltă cu ei vălătucii
de ceaţă sparţi de pe apa Râului Negru. Şoseaua de la nord şi cea de la sud
de râu erau legate printr-un pod mare de piatră, cu paisprezece arce, care se
boltea peste Râul Negru. Vechiul podeţ de lemn se afla pe latura de vest a
podului de piatră; i se rupseseră mai demult câteva segmente, dar pilonii
cafenii rămăseseră verticali în mijlocul apei, aţinând vrând-nevrând calea
mănunchiurilor de spumă albicioasă. Văzută prin ceaţa spartă, suprafaţa
râului era roş-verde, serioasă şi înspăimântătoare. Stând pe zăgaz, vedeai,
dacă ridicai ochii, întinderea spicelor de sorg de la sud – un lan fără
mărginire, neted ca o scândură. Spicele erau cu totul şi cu totul nemişcate.
Aveau feţele coapte într-un roşu adânc şi toate se uneau într-un întreg
viguros, formând un gând de nesfârşită înţelegere. Tata era atunci încă mic
şi nu se gândea la asemenea vorbe înflorate şi meşteşugite – acestea sunt ale
mele.
Şi sorgul, şi oamenii aşteptau ca florile timpului să dea rod.
Şoseaua mergea rectilinie către sud şi se strâmta în depărtare, în cele din
urmă înecându-se în sorg. În locul cel mai îndepărtat, deasupra sorgului care
se îmbina cu marginea vânătă a bolţii, răsăritul soarelui isca o scenă la fel
de melancolică, tragică şi solemnă.
Cu oarecare curiozitate, tata îi privea pe luptătorii cei amorţiţi: de unde
veneau? Unde se duceau? De ce mergeau să facă o ambuscadă? După
ambuscadă, ce luptă o să mai poarte? În tăcerea solemnă, ritmul apei
clipocind sub podul rupt era şi mai bine conturat, iar sunetul era şi mai clar
şi mai melodios pentru urechea omului. Soarele a doborât pas cu pas ceaţa
în apa râului. Râul Negru s-a aprins treptat-treptat, din roşu întunecat
devenind auriu – o curgere de lumină revărsând splendoare. La mal mai era
câte un trifoi-de-apă solitar, cu frunzele galbene lăsate în jos şi cu altădată
mândrele inflorescenţe cu înfăţişare de vierme de mătase atârnându-i
veştejite şi palide între frunze. Era şi vremea când se prind crabii! Tata-şi
amintea: Vântul de toamnă se pornea, vremea se răcorea, stoluri-stoluri de
gâşte sălbatice zburau spre sud… Unchiul Luohan îi spunea: „Apucă,
Douguan… apucă!” Cleştii delicaţi ai crabilor întipăreau modele în noroiul
moale şi fin al râului. Tata adulmeca din apă izul simplu şi elegant specific
crabilor. Florile de mac pentru opiu pe care le cultiva familia mea înainte de
război au fost hrănite cu sos de crabi, iar florile erau grase, în culori vii şi cu
un parfum care îţi asalta nările.
Comandantul Yu a spus:
— Coborâţi de pe zăgaz şi ascundeţi-vă. Mutulică, lăsaţi grapele.
Mutulică şi-a coborât colacii de sârmă de pe umăr şi a legat laolaltă cele
patru grape. A îngânat ceva, chemând câţiva luptători să ducă grapele
înlănţuite la locul unde se uneau şoseaua şi podul.
Comandantul Yu a spus:
— Fraţilor, ascundeţi-vă bine. După ce maşinile diavolilor se suie pe pod şi
detaşamentul Leng le taie drumul de întoarcere, aşteptaţi semnul meu şi-
apoi deschideţi toţi focul, ca să răsturnăm dobitoacele astea în apă, să fie de
mâncare la ţipari şi la crabi.
Comandantul Yu i-a făcut apoi câteva semne lui Mutulică. Iar Mutulică a
încuviinţat din cap. Luând cu el jumătate din oameni, s-au aşezat la pândă
în lanul de sorg de la marginea drumului. Wang Wenyi l-a urmat pe
Mutulică spre apus, dar Mutulică l-a întors. Comandantul Yu i-a spus:
— Nu te duce. Stai după mine. Ţi-e frică?
Wang Wenyi, încuviinţând necontenit din cap, a spus:
— Nu mi-e frică… nu mi-e frică…!
Comandantul Yu i-a pus pe fraţii Fang să amplaseze pe zăgaz muschetonul
cel mare. Apoi i-a spus gornistului Liu, care ţinea în mână ditamai goarna:
— Liu, când o să-înceapă focurile, să nu-ţi pese de nimic, să-mi sufli din
răsputeri. Diavolilor le e frică de cântătoarele noastre, ai înţeles?
Gornistul îi era tovarăş comandantului Yu din anii de demult, de pe vremea
când comandantul Yu era cărător de lectici iar el muzicant. Îşi încleştase
amândouă mâinile pe ţeava goarnei, de parcă strângea o puşcă.
Comandantul le-a zis apoi tuturor:
— Vă spun verde de la început: care se face găină când începe, îl las lat.
Trebuie să dăm bine în faţa detaşamentului Leng. Nemernicii ăia, bagă
frica-n oameni cu steagurile lor! Băiatu' nu înghite d-astea! Vrea el să mă
reorganizeze pe mine? Şi eu vreau să-l reorganizez pe el!
Toţi oamenii s-au aşezat în cerc în lanul de sorg. Fang cel mare a umplut o
pipă cu tutun şi a dibuit după amnar şi cremene s-o aprindă. Amnarul era
negru ca pana corbului, iar cremenea, roşie ca porfirul, asemenea unui ficat
de pasăre bine fiert. Amnarul a fâsâit lovindu-se de cremene. Zburau scântei
şi fiecare era foarte mare. Una a sărit pe bucata de miez de la o tulpină de
sorg pe care Fang o prinsese cu două degete. Fan a tras aer în piept şi l-a
suflat, iar iasca a scos un firicel de fum alb, înroşindu-se. Fang şi-a aprins
pipa şi a tras un fum. Comandantul Yu a răsuflat o dată, a strâmbat din nas
şi a zis:
— Stinge-o. Dacă diavolii simt miros de tutun, se mai suie pe pod?
Fang a tras degrabă două fumuri, a stins pipa şi şi-a pus bine punga de
tutun. Comandantul Yu a spus:
— Să mergem să ne trântim pe suiş, să nu cumva să vină diavolii şi să n-
apucăm să punem mâna pe ei.
Stând culcaţi pe panta zăgazului, cu puştile în mâini, cu toţii erau încordaţi,
ca unii care urmează să dea ochii cu un duşman cumplit. Tata stătea trântit
alături de comandantul Yu, care l-a întrebat:
— Ţi-e frică?
— Nu mi-e!
— Soi bun, din sămânţa lu’ taică-tău de suflet! Tu o să fii curierul meu.
Când începem lupta, să nu pleci de lângă mine. Dacă o să am vreun ordin
de dat, ţi-l spun ţie şi tu-l duci către cei de la apus.
Tata a încuviinţat din cap. Ţintuia lacom cu privirea cele două arme de la
brâul comandantului Yu, una mare şi una mică. Cea mare era un pistol
Mauser nemţesc, cealaltă un browning franţuzesc. Fiecare avea istoria ei.
Tata a şuierat o singură vorbă:
— Armă!
— Vrei o armă?
Tata a dat din cap:
— Armă!
— Ştii s-o foloseşti?
— Ştiu.
Comandantul Yu a scos browningul de la brâu şi l-a cântărit în mâini.
Pistolul era deja vechi, iar vopseaua i se dusese. Comandantul a tras
închizătorul şi din magazie a sărit afară un glonte cu cap rotund şi înveliş de
alamă. A aruncat glontele în sus, a-ntins mâna şi l-a prins şi l-a băgat din
nou înăuntru.
— Uite! a spus comandantul Yu. S-o foloseşti la fel de bine ca băiatu’.
Tata a înşfăcat arma. Strângând-o în mână, se gândea la seara din urmă cu
două zile, când cu acest pistol comandantul Yu făcuse ţăndări o cană de
rachiu.
Atunci secera lunii începea să se-nalţe şi apăsa foarte jos peste ramurile
veştejite ale copacilor. În braţe cu un urcior şi pe degete cu o cheie de
aramă, tata, la porunca bunicii, se ducea la povarnă să îl umple cu rachiu. A
descuiat poarta. În curte era linişte deplină, în ţarcul catârilor – întuneric ca
smoala, iar din povarnă se răspândea mirosul greu pe care-l scotea linul.
Tata a dat la o parte capacul de la un ciubăr şi, în strălucirea stelelor şi a
lunii, s-a uitat în suprafaţa paşnică a rachiului la faţa sa uscată şi slabă. Avea
sprâncenele scurte şi buzele subţiri şi i s-a părut că e foarte urât. A băgat
urciorul în ciubăr, iar rachiul a susurat în el. Când l-a scos, rachiul de
deasupra a-nceput să picuiască înapoi. Tata s-a răzgândit şi a turnat la loc
tot urciorul. Şi-a amintit de ciubărul în care bunica îşi spălase odată faţa
însângerată. Acum, bunica bea în casă cu comandantul Yu şi căpitanul
Leng. Bunica şi comandantul Yu erau băutori serioşi, dar căpitanul Leng se
ameţise. Tata s-a dus la ciubărul cu pricina şi a văzut că pe capacul de lemn
apăsa o piatră de moară.
A pus jos urciorul şi s-a chinuit să dea piatra la o parte. Aceasta s-a
rostogolit pe pământ de două ori, s-a ciocnit de un ciubăr şi a făcut în pereţii
lui o gaură mare, prin care rachiul de sorg a zuzuit afară. Tata nu l-a băgat
în seamă. A dat la o parte capacul şi a adulmecat izul pe care-l scotea
sângele unchiului Luohan. Şi-a amintit de capul lui însângerat şi de chipul
însângerat al bunicii. În ciubăr, faţa unchiului Luohan şi faţa bunicii se
perindau la nesfârşit. A băgat urciorul înăuntru, l-a umplut cu rachiu
sângeriu şi s-a întors în casă ducându-l cu amândouă mâinile.
Pe masa pătrăţoasă, lumânările ardeau viu. Comandantul Yu şi căpitanul
Leng se ameninţau din priviri, pufnind şi gâfâind. Bunica stătea în picioare
între ei, apăsând cu mâna stângă pe revolverul căpitanului Leng şi cu
dreapta pe browningul comandantului Yu.
Tata a auzit-o pe bunica spunând:
— Şi dacă târgul nu iese, omenia şi cinstea tot rămân. Nu ăsta e locul de dat
cu cuţitul şi tras cu puşca. Dacă aveţi pricepere, duceţi-vă să v-o folosiţi cu
japonezii.
Comandantul Yu a ocărât fierbând de mânie:
— Zevzecule! Nu mă sperii tu pe mine cu steagurile şi goarnele
regimentului Wang! Băiatu’ e regele ţinutului ăstuia! Zece ani am mâncat
aici îndesate, ce-mi mai pasă mie de măgarul ăla de Wang Gheare-lungi!
Căpitanul Leng a râs cu răceală şi a spus:
— Frate Zhan’ao, eu îţi vreau binele, comandantul de regiment Wang îţi
vrea şi el binele. Doar adu-i şi pe tâlharii tăi şi te facem comandant de
batalion. Solda ţi-o dă comandantul Wang. E mai bine decât să fii bandit.
— Cine-i bandit? Cine nu-i bandit? Cine poate să se lupte cu japonezii e un
mare erou al Chinei. Băiatu’ a-nghesuit anul trecut trei santinele japoneze şi
a pus mâna pe trei treişopturi mari. Tu, căpitane Leng, care nu eşti bandit,
câţi japonezi ai omorât? N-ai smuls nici măcar un păr din blana diavolilor.
Căpitanul Leng s-a aşezat, apoi şi-a scos o ţigară şi şi-a aprins-o.
Prinzând acest prilej, tata a venit cu urciorul de rachiu. Când bunica i l-a
luat din braţe, s-a schimbat pe dată la faţă şi i-a aruncat o privire cruntă tatii.
A turnat apoi în fiecare bol, umplându-le ochi pe toate trei.
A spus:
— În rachiul ăsta se află sângele unchiului Luohan. Cine e bărbat îl bea şi
poimâine mergeţi împreună să vă bateţi cu maşinile diavolilor. După aia
cocoşii cu cocoşii, câinii cu câinii, fiecare cu ciorba lui.
Bunica a luat rachiul şi l-a băut cu gâlgâituri.
Comandantul Yu a luat rachiul, şi-a ridicat gâtlejul şi l-a turnat înăuntru.
Căpitanul Leng a luat rachiul şi a băut jumătate de bol. L-a lăsat jos şi-a zis:
— Comandante Yu, nu fac faţă la rachiu. Rămas-bun!
Bunica a apăsat pe revolverul lui şi l-a întrebat:
— Mergi la luptă?
Comandantul Yu a mormăit:
— Nu te mai ruga de el, nu se luptă el, se luptă băiatu’!
Căpitanul Leng a zis:
— Merg!
Bunica a dat drumul la mână. Căpitanul Leng a apucat revolverul şi şi l-a
agăţat de centură.
Leng avea faţa albă şi curată, dar în jurul nasului avea mai multe ciupituri
de vărsat. La centură avea vârâtă şi o cartuşieră mare, iar când a agăţat şi
pistolul, centura i s-a lăsat în jos ca un corn de lună.
Bunica a zis:
— Zhan’ao, ţi-l dau pe Douguan, poimâine să-l iei cu tine.
Comandantul Yu l-a privit pe tata şi l-a-ntrebat râzând:
— Fiul meu de suflet, ai sămânţă-n tine?
Tata s-a uitat dispreţuitor la dinţii tari, galbeni-maronii, care ieşeau la iveală
dintre buzele comandantului Yu şi n-a scos o vorbă.
Comandantul Yu a apucat o cană de rachiu, pe care i-a pus-o tatii în
creştetul capului, cerându-i apoi să se retragă în dreptul uşii. A înşfăcat
pistolul Browning şi s-a îndreptat spre colţul odăii.
Tata a văzut cum comandantul Yu face trei paşi într-acolo şi cum fiecare pas
este mare şi molcom. Bunica se făcuse palidă. La colţurile gurii, căpitanului
Leng îi răsăriseră două cute batjocoritoare.
Ajuns la colţ, comandantul Yu s-a oprit şi s-a răsucit brusc. Tata a văzut
cum braţul i se ridică drept şi cum ochii îi sunt atât de negri, de-i ies lumini
roşii din ei. Gura browningului a scuipat un firicel de fum alb. Deasupra
capului tatii s-a auzit un zgomot uriaş, iar cana de rachiu a explodat,
făcându-se fărâme. Un ciob de porţelan i-a picat tatii pe lângă gât, iar când
el şi-a înălţat capul, i-a alunecat în partea din faţă a nădragilor. Tata n-a zis
nimic. Faţa bunicii se făcuse şi mai palidă. Căpitanul Leng s-a aşezat cu
fundul pe un taburet şi, după lungă vreme, a spus:
— Mână bună.
Comandantul Yu a zis:
— Copil bun!
Tata strângea acum browningul, simţindu-i nemaipomenita greutate.
Comandantul Yu a spus:
— Nu-i nevoie să te învăţ, ştii cum trebuie să tragi. Dă-i ordinul meu lu’
Mutulică, zi-i să fie gata.
Cu pistolul în mână, tata a pătruns în lanul de sorg, a traversat şoseaua şi s-a
dus în faţa lui Mutulică. Mutulică şedea cu picioarele încrucişate şi ascuţea
un pumnal subţire de o piatră de un verde crud. Ceilalţi luptători şedeau pe
jos sau întinşi.
Tata i-a zis lui Mutulică:
— A zis să fiţi gata!
Mutulică i-a aruncat tatii o privire piezişă şi a continuat să-şi ascută
pumnalul. După ce l-a mai ascuţit o bucată, a sfâşiat câteva frunze de sorg
şi-a şters cu ele pulberea de piatră de la vârf. A smuls apoi un fir mărunt de
iarbă şi a încercat pe el ascuţişul. De cum s-a atins de lamă, iarba s-a rupt
încetişor.
Tata a zis din nou:
— A zis să fiţi gata!
Mutulică a băgat pumnalul în teacă şi l-a aşezat lângă el. Pe faţă i s-a lăţit
un zâmbet hidos. A ridicat o mână mare, făcând semn spre tata.
— Hu! Hu! a făcut.
Tata s-a apropiat tiptil şi s-a oprit la un pas de Mutulică. Acesta s-a aplecat
înainte, l-a tras pe tata de piepţii hainei şi l-a adus spre el cu putere, de tata a
rămas întins la Mutulică în braţe. Mutulică l-a ciupit de urechi, iar tatii i s-a
întins un rânjet pe tot obrazul. L-a împuns pe Mutulică cu browningul în
şira spinării. Mutulică l-a apăsat pe nas, iar când a ridicat apoi cu putere de
el, tatii i-au şâşâit lacrimile pe faţă. Mutulică a început să râdă în felul lui
ciudat.
Luptătorii din jurul lui Mutulică se zguduiau toţi de râs.
— Nu seamănă cu comandantul Yu?
— E sămânţa comandantului.
— Douguan, mi-e dor de mămica ta.
— Douguan, vreau să mănânc gogoşelele ălea două cu curmale în vârf ale
mămichii.
Ruşinea tatii s-a prefăcut în mânie. A ridicat pistolul, l-a luat la ţintă pe cel
care-şi făcea fără rost gând să mănânce gogoşele cu curmale în vârf şi-a
deschis foc. Din pistolul Browning s-a auzit un ţăcănit, dar glontele n-a
plecat din camera lui.
Cu faţa palid-cenuşie, celălalt a sărit cu repeziciune să-i înhaţe tatii pistolul.
Clocotind de mânie, tata s-a năpustit asupra lui, lovindu-l cu picioarele şi
muşcându-l.
Mutulică s-a sculat şi l-a tras de gât pe tata, azvârlindu-l cu putere cât colo.
Corpul tatii a plutit prin aer şi la aterizare a zdrobit câteva fire de sorg. Tata
s-a dat o dată de-a rostogolul şi s-a ridicat înapoi în picioare, dând drumul
unui şuvoi de înjurături şi năpustindu-se spre Mutulică. Acesta a făcut
„hu!”, „hu!” de două ori. Văzându-i faţa vânătă, tata a rămas locului.
Mutulică a apucat browningul, a tras închizătorul şi-n palmă i-a căzut un
glontele. Prinzând capul glontelui între degete, s-a uitat la găurica pe care o
făcuse cuiul percutor în fundul lui. A gesticulat spre tata de câteva ori, apoi
i-a vârât pistolul înapoi la brâu, bătându-l pe creştet.
— Ce tărăboi făceai pe-acolo? l-a-ntrebat comandantul Yu.
Tata a răspuns cu obidă:
— Vroiau… să doarmă cu mama.
Cu o faţă serioasă, comandantul Yu a continuat:
— Şi tu ce-ai zis?
Tata s-a şters cu mâna la ochi:
— I-am dat glonte.
— Ai tras?
— N-a pornit pistolul.
Tata i-a înmânat stricăciunea de glonte neexplodat – era auriu şi scânteietor.
Comandantul Yu a luat glontele, s-a uitat la el şi l-a azvârlit nepăsător din
mână. Alunecând pe o curbă frumoasă, glontele a căzut în râu.
— Bun băiat! Să tragi mai întâi în japonezi. După ce-i săvârşeşti pe
japonezi, să tragi în burtă la oricare mai cutează să spună că vrea să doarmă
cu maică-ta. Să nu tragi în cap, să nu tragi în piept, ţine minte – în burtă să
tragi.
Tata s-a lăsat lângă comandantul Yu. La dreapta lui erau fraţii Fang.
Muschetonul era amplasat pe zăgaz, cu ţeava spre podul de piatră. Gura era
astupată cu un cocoloş de bumbac scămoşat. În partea din spate i se încreţea
în sus un fitil. Lângă Fang cel mic era o mână de iască făcută din miez de
tulpină de sorg. Un firicel tocmai ardea. Lângă celălalt Fang se găsea o
tărtăcuţă cu praf de puşcă şi o cutie metalică plină cu bumbi de fier.
La stânga comandantului Yu era Wang Wenyi. Avea amândouă mâinile
încleştate pe o puşcă pentru păsări cu ţeava lungă şi se scutura din tot
corpul. Urechea rănită i se închegase deja laolaltă cu bucata de pânză albă.
Soarele se ridicase de o suliţă pe cer. În exteriorul miezului lui alb ca
zăpada era încastrat încă un cerc, de un roşu şters. Apa râului era lucioasă.
Un stol de raţe sălbatice a zburat de deasupra sorgului şi s-a rotit de trei ori
în văzduh. O mare parte dintre ele s-au năpustit apoi în lateral printre
smocurile de iarbă de pe praguri, iar mai puţine s-au lăsat pe apă, plutind
dimpreună cu râul. Corpurile celor din apă stăteau înţepenite şi nemişcate şi
doar gâturile agere li se răsuceau încoace şi-ncolo. Tata simţea o căldură
plăcută, care-i uscase de-a binelea hainele murate de rouă. S-a întins pe
burtă şi a simţit cum o piatră îl apasă dureros pe piept. S-a ridicat în fund,
cu capul şi pieptul peste linia zăgazului. Comandantul Yu i-a spus:
— Trânteşte-te la loc.
Împotriva voinţei sale, tata s-a lăsat din nou pe burtă. Fang cel mare a tras o
sforăitură pe nas. Comandantul Yu a scobit un bulgăre de pământ şi i l-a
azvârlit lui Fang în faţă. Năucit, acesta s-a ridicat în fund şi a slobozit un
căscat, înghesuind şi două lacrimi mărunte.
— Au venit diavolii? a întrebat tare Fang.
— O fut pe mă-ta! N-ai voie să dormi!
Şi la nord, şi la sud de râu era o linişte desăvârşită. Şoseaua cea lată zăcea
lipsită de viaţă între lanurile de sorg. Podul mare de piatră de pe râu era tare
frumos. În bătaia soarelui mai înalt, tot mai înalt, sorgul fără de margini
avea obrazul de un roşu aprins, nespus de sfios. Prin apa puţin adâncă,
raţele sălbatice căutau câte ceva cu ciocurile lor plate, scoţând un şuvoi de
măcănituri. Privirea tatii s-a oprit asupra lor şi le-a cercetat penele minunate
şi ochii inteligenţi. În mână cu browningul acela greu, a ochit spatele neted
al uneia. Dădea aproape să apese pe trăgaci, când comandantul Yu l-a
apucat de mână, spunând:
— Ce vrei să faci, măi pui de cuc?
Tata nu-şi găsea locul. Şoseaua zăcea la fel de moartă. Sorgul era de un roşu
şi mai aprins.
— Dobitocul ăla de Leng Ciupitul-de-vărsat are sânge să se ţină de goange
cu băiatu’! a spus crunt comandantul Yu.
La sud de râu nu se auzea niciun sunet, nicio şoaptă, iar din detaşamentul
Leng nu se vedea nici măcar o umbră. Tata ştia că informaţia despre
maşinile diavolilor care urmau să vină pe acolo o dobândiseră cei din
detaşamentul Leng. Căpitanului Leng îi fusese teamă că singur n-o să-i
dovedească şi doar aşa se aliase cu trupele comandantului Yu.
Tata s-a încordat o clipă, apoi treptat-treptat s-a destins. Privirea tot îi era
atrasă de raţele sălbatice. Şi-a adus aminte cum mersese cu unchiul Luohan
să vâneze raţe. Unchiul Luohan avea o puşcă pentru păsări, cu pat roşu
întunecat şi teacă de piele. Cel care avea acum mâinile încleştate pe ea era
Wang Wenyi.
Lacrimile i-au împăienjenit tatii ochii, dar n-au ajuns aşa de numeroase cât
să-i iasă din orbite. Tot aşa ca în ziua aceea din anul de dinainte. Sub razele
calde ale soarelui, tata a simţit un val de frig pătrunzător întinzându-i-se în
tot corpul.
Când unchiul Luohan şi cei doi catâri au fost luaţi de japonezi şi de momâi,
bunica s-a spălat în ciubărul de rachiu de sângele care-i umpluse faţa.
Mirosea toată a rachiu. Pielea i se împurpurase, pleoapele i se umflaseră
puţin, iar piepţii tunicii din bumbac alb i se pătaseră de rachiu şi sânge. A
stat aşa îndelung lângă ciubăr, pironind cu privirea rachiul în care i se
oglindea faţa. Tata şi-a amintit că bunica s-a aruncat la pământ, prăbuşindu-
se în genunchi, şi s-a prosternat de trei ori în faţa ciubărului. Apoi s-a
ridicat în picioare, a luat în mâini un căuş de rachiu şi l-a băut. Rumeneala
de pe faţă i se strânsese toată în obraji, în timp ce fruntea şi bărbia îi erau
palide şi lipsite de culoare.
— Îngenunchează! i-a poruncit tatii. Prosternează-te!
Tata a îngenuncheat şi s-a prosternat.
— Ia un căuş de rachiu şi bea-l!
Tata a luat un căuş de rachiu şi l-a băut.
Firicele după firicele de sânge, asemenea unor aţe, se scufundau vertical
spre fundul ciubărului. Un buchet de nori albi, foarte mici, plutea în ciubăr,
unde se rânduiseră şi figurile solemne ale bunicii şi tatii. Ochii prelungi şi
arcuiţi ai bunicii aruncau raze arzătoare, iar tata nu cuteza să o privească.
Inima îi sălta duduind. A-ntins din nou mâinile, a luat din ciubăr un alt căuş
de rachiu, dar acesta i s-a prelins printre degete, stricând cerul cu nori şi cu
faţa cea mare şi cea mică în el. Tata a mai băut o gură de rachiu şi un gust
greu de sânge i s-a lipit strâns de limbă. Firişoarele de sânge s-au scufundat
toate până în fundul ciubărului, unindu-se în locul ţuguiat de-acolo într-un
ghem tulbure de mărimea unui pumn. Tata şi bunica l-au privit mult timp.
Bunica a tras la loc capacul ciubărului şi a rostogolit o piatră de moară
dintr-un colţ, pe care a ridicat-o cu putere şi a pus-o deasupra.
— Să n-o mişti! a zis bunica.
Tata s-a uitat la noroiul umed care umplea şanţul scobit al pietrei şi la
râmele verzi-cenuşii care se târau încolăcindu-se acolo şi a încuviinţat din
cap, îngrozit.
În acea noapte, întins în pătuţul lui, a auzit-o pe bunica mergând încoace şi-
ncolo prin curte. Tropotul paşilor ei şi fâşâiala sorgului pe câmpie împleteau
lumea încâlcită a visului tatii. În vis, tata a auzit strigătul celor doi catâri
negri şi arătoşi ai familiei mele.
Când se crăpa de ziuă, tata s-a trezit. A alergat dezbrăcat în curte să urineze
şi a văzut că bunica era încă acolo, privind la cerul care se lumina. Tata a
strigat o dată „Mamă!”, dar bunica nu i-a răspuns. După ce-a terminat de
urinat, a tras-o de mână în casă. Slăbită de oboseală, s-a răsucit şi a mers cu
tata înăuntru. De-abia intraţi, au auzit dinspre sud-est o zarvă venind parcă
în valuri, urmată la scurt timp de o împuşcătură, foarte ascuţită, ca atunci
când un tăiş de cuţit spintecă o mătase mai scorţoasă.
Locul unde stătea acum trântit tata era atunci, în urmă cu un an, ticsit de
pietre şi pietricele albe. Moviliţele de nisip galben zgrunţuros de pe zăgaz,
grămezi-grămezi, semănau cu şiruri-şiruri de morminte. Dincolo de zăgaz,
sorgul începutului de vară, îngrijat şi greu, se holba consternat. Conturul
şoselei lăsat în urmă de sorgul răsturnat de tăvăluguri se-ntindea drept către
nord. Pe-atunci, podul cel mare de piatră nu fusese încă înălţat, iar podeţul
de lemn, bătucit sub călcătura sutelor şi miilor de picioare şi de potcoave de
cai şi catâri, era sfârşit de oboseală şi brăzdat de cicatrici. Mireasma de
lăstari tineri care curgea dinspre sorgul strivit şi terciuit mustise în ceaţa
nopţii, devenind şi mai tare în zorii zilei. Sorgul de pe întregul câmp
plângea îndurerat. La scurt timp după ce tata şi bunica au auzit detunătura,
au fost mânaţi acolo de japonezi, alături de alţi săteni – cei bătrâni şi
neputincioşi, femeile şi copiii. Soarele de-abia se înălţase peste vârful
firului de sorg; tata, bunica şi ceilalţi stăteau în picioare pe malul sudic, la
vest de drum, apăsând pe rămăşiţele de sorg. Se uitau cum din ţarcul acela
uriaş, asemenea unui ocol de vite sau unei îngrădituri de cai, e scos afară
puhoiul de oameni aduşi la muncă silnică, toţi numai zdrenţe. Mai apoi,
două momâi i-au mânat şi pe ei la vest de drum, unde s-au înghesuit cu
ceilalţi şi au format un alt grup. În faţa lor se afla locul unde erau priponite
animalele şi care în curând avea să-i facă să-şi piardă toată culoarea din
obraji. Oamenii stăteau lehămetiţi. Într-un târziu, au văzut un ofiţer japonez
supt la faţă ieşind dintr-un cort: pe umeri avea două petice de pânză roşie, la
şold îi atârna până la pământ o sabie de oţel, trăgea după el un câine-lup şi
purta mănuşi albe. În spatele lui, câinelui îi spânzura limba viu colorată; în
spatele câinelui, două momâi cărau cadavrul înţepenit al unui soldat
japonez; cel mai în spate, doi japonezi îl escortau pe unchiul Luohan, tot
numai carne însângerată, proptit de două momâi. Tata s-a băgat cât a putut
în bunica, iar ea l-a prins cu braţele.
Ofiţerul japonez care trăgea câinele după el s-a oprit pe terenul gol din
apropierea câmpului cu animale. Mai bine de cincizeci de păsări albe şi-au
fâlfâit aripile peste apele râului, străbătând cerul albastru-albastru de
deasupra mulţimii, cotind apoi către răsărit şi apucând-o către soarele de
aur. Tata s-a uitat la animalele jigărite şi răpănoase şi la cei doi catâri mari şi
negri ai familiei mele, zăcând pe pământ. Unul murise, cu cazmaua încă
înfiptă pieziş în cap. Sângele negru murdărise fără seamăn sorgul rupt de pe
pământ şi faţa luminoasă şi curată a catârului. Celălalt şedea în fund, cu
coada însângerată şfichiuind pământul şi cu pielea groasă foşăindu-i pe
burtă. Prin nările când închise, când deschise slobozea zgomote asemenea
unor fluierături. Tata nici nu ştia cât de mult iubea aceşti doi catâri. Bunica
mergea călare pe câte unul, cu capul sus şi pieptul înainte, şi cu tata la sânul
ei. Catârul îi ducea în spinare pe-amândoi pe drumurile de pământ prinse
între lanurile de sorg, smucindu-se înainte şi-napoi şi zdruncindu-i de
săreau şi-n sus, şi-n jos. Picioarele lui zvelte-zvelte spulberau tot praful şi
ţărâna de pe drum. Tata era aşa de-nsufleţit, că mereu chiţăia bezmetic.
Ţăranii, răsfiraţi care pe unde stăteau la marginea lanurilor de sorg cu vreo
sapă sau vreo altă unealtă în mâini, ţintuiau roşi de pizmă şi ură faţa boită şi
minunat de frumoasă a stăpânei povernei. Iar acum unul dintre cei doi catâri
mari şi negri ai familiei mele se prăbuşise mort la pământ, cu buzele rânjite
şi muşcând ţărâna cu un şir de dinţi mari, dreptunghiulari şi albi; celălalt
şedea în fund, cu o soartă mai grea decât moartea. Tata a spus spre bunica:
„Mamă, catârii noştri”. Bunica a-ntins mâna şi i-a astupat gura.
Cadavrul soldatului japonez fusese pus în faţa ofiţerului, care stătea în
picioare rezemându-se în sabie şi ţinând şi câinele. Două momâi îl târau pe
unchiul Luohan, tot o carne însângerată, spre un ţăruş înalt de priponit caii.
Tata nu l-a recunoscut pe loc pe unchiul Luohan. A văzut mai întâi o
ciudăţenie cu formă de om, stâlcită în bătaie. Îl ţineau de subsuori, iar capul
i se apleca ba-n stânga, ba-n dreapta. Pojghiţa însângerată din creştetul
capului era ca noroiul lucios sedimentat pe pragurile de râu scăldate de ape
şi care apoi se usucă sub razele soarelui, încreţindu-se şi crăpându-se.
Picioarele lui zgâriau pământul, desenând tipare cu totul şerpuitoare.
Mulţimea s-a strâns, dându-se încetişor înapoi. Tata a simţit mâna bunicii
apucându-l ferm pe după umeri. Toţi oamenii s-au făcut mici, unii galbeni la
faţă, alţii pământii. Preţ de o clipă, au amuţit până şi vrăbiile şi ciorile,
auzindu-se clar răsuflarea gâfâită a câinelui-lup şi pârţul răsunător căruia i-a
dat drumul ofiţerul japonez. Tata a văzut cum momâile trag ciudăţenia cu
formă de om până la ţăruş, îi dau drumul, iar ciudăţenia se prăvăleşte la
pământ ca un cocoloş de carne dezosată.
Tata a scos un strigăt înspăimântat:
— Unchiul Luohan!
Bunica i-a astupat iarăşi gura.
Unchiul Luohan a mişcat încet-încet în faţa ţăruşului, mai întâi ridicându-şi
fundul şi formând un arc, iar apoi stând în patru labe şi îndreptându-şi
capul. Faţa i se umflase de-i ajunsese străvezie şi luminoasă, iar ochii i se
prefăcuseră în două cusături mărunte, prin care arunca fire de lumină verde-
închis. Tata stătea exact în faţa lui şi era încredinţat că şi acesta de bună
seamă că-l văzuse. Inima îi zdubăia bubuitoare în piept şi nu ştia dacă de
groază sau de mânie. Îi venea să urle din toate puterile, dar gura îi era
astupată ferm de bunica.
Ofiţerul japonez a urlat ceva către mulţime şi un chinez cu părul tuns perie
i-a tradus vorbele.
Tata n-a înţeles complet vorbele traducătorului. Mâna cu care bunica îi
astupase gura îl sufoca de vedea stele verzi, iar urechile îi zumzăiau.
Doi chinezi în uniforme negre l-au despuiat la piele pe unchiul Luohan şi l-
au priponit de ţăruş. Diavolul a dat din nou din mână şi alţi doi soldaţi în
uniforme negre l-au îmbrâncit din ţarc pe Sun, un măcelar de porci renumit
la noi în sat şi în tot ţinutul Gaomi din nord-est.
Sun era scund, rotofei, cu burta ieşită în afară, fără niciun fir de păr pe cap,
cu faţa de un roşu aprins şi cu ochii mici şi-apropiaţi înfundaţi adânc de-o
parte şi de alta a nasului. Cu un cuţit ascuţit în mâna stângă şi în dreapta cu
o căldare de apă proaspătă, a mers dârdâind tot în faţa unchiului Luohan.
Traducătorul a spus:
— Preamăritul stăpân a zis să-l jupoi bine. Dacă nu-l jupoi bine, o să pună
câinele să-ţi desfacă pieptul.
Sun a spus „da, da”, clipind repezit din pleoape. Ţinând cuţitul în gură, a
luat căldarea şi i-a turnat-o în cap unchiului Luohan. Înviorat de la apa rece,
unchiul şi-a ridicat brusc capul, iar apa însângerată i-a curs tulbure pe faţă şi
pe gât, spre picioare. Un supraveghetor a mai adus o căldare de apă din râu,
iar Sun a înmuiat o cârpă ruptă înăuntru şi l-a şters curăţându-l bine pe
unchiul Luohan. Când a terminat, a spus, cu fundul fremătând tot:
— Frate…
Unchiul Luohan i-a zis:
— Frate, fă-mă dintr-o lovitură şi pe lumea ailaltă n-o să-ţi uit bunătatea…
Ofiţerul japonez a zbierat ceva.
Traducătorul a spus:
— Dă-i drumul mai repede!
Sun s-a schimbat la faţă, şi-a-ntins degetele groase şi scurte şi l-a prins de-o
ureche pe unchiul Luohan, spunând:
— Frate, n-am ce face!
Tata a văzut cum cuţitul lui Sun taie ca un fierăstrău deasupra urechii
unchiului. Unchiul a urlat neîncetat, ca un nebun, iar un şuvoi de urină de
un galben uscat i-a ţâşnit dintre picioare. Tata tremura foşnitor ca o trestie.
Un soldat japonez s-a apropiat, în mâini cu o tavă albă de porţelan. S-a oprit
în picioare lângă Sun, iar acesta a pus în ea urechea cărnoasă şi cumsecade
a unchiului. I-a retezat-o apoi şi pe cealaltă şi i-a pus-o tot acolo. Tata a
văzut urechile jucând săltăreţe în tavă şi dăngănind înăuntru.
Soldatul a mers încet-încet cu tava în mână prin faţa lucrătorilor, a
bătrânilor, femeilor şi copiilor. Tata a zărit urechile palide şi frumoase ale
unchiului, iar sunetul din tava de porţelan a devenit şi mai intens.
Soldatul a dus apoi urechile în faţa ofiţerului, care a încuviinţat din cap.
Soldatul a aşezat tava lângă cadavrul japonezului. A rămas acolo tăcut un
moment, apoi a luat din nou tava şi a pus-o sub botul câinelui.
Câinele şi-a tras limba înapoi şi cu botul lui ascuţit şi negru ca pana
corbului a adulmecat cele două urechi. A scuturat din cap, apoi şi-a scos din
nou limba afară, aşezându-se pe labele dinapoi.
Traducătorul i-a zis lui Sun:
— Hei, mai departe!
Sun se-nvârtea în câmpie, bolborosind ceva. Tata i-a văzut faţa plină de o
sudoare unsuroasă. Clipea din ochi cu iuţeala cu care ciugulesc găinile la
boabe.
De la rădăcina urechilor, unchiului i-au curs doar câteva picături de sânge.
Fără urechi, întregul cap îi devenise foarte puţin complicat.
Ofiţerul japonez a mai zbierat o dată.
Traducătorul a spus:
— Taie mai repede!
Sun s-a aplecat din şale şi dintr-o lovitură l-a scurtat pe unchiul Luohan de
organele bărbăteşti, pe care le-a aşezat pe tava din mâinile japonezului. Cu
braţele ţepene, cu privirea înainte, asemenea unei marionete, acesta a trecut
prin faţa mulţimii. Tata simţea degetele reci ca gheaţa ale bunicii aproape
scobindu-i carnea de pe umeri.
Japonezul a aşezat tava de porţelan la botul câinelui, care a muşcat de două
ori, apoi a scuipat.
Unchiul scotea ţipete pline de jale şi durere, iar corpul lui numai piele şi os
se răsucea aprig, priponit de ţăruş.
Sun a aruncat cuţitul pe jos, a îngenuncheat şi-a-nceput să se căineze şi să
plângă.
Ofiţerul japonez a dat drumul la lesă, iar câinele-lup s-a năpustit şi l-a prins
pe Sun de umeri cu ghearele de dinainte, iar colţii lui ascuţiţi i-au scăpărat
acestuia prin faţă. Zăcând la pământ, Sun îşi acoperise faţa cu mâinile.
Ofiţerul a fluierat o dată, iar câinele, cu lesa după el, a zburdat înapoi.
Traducătorul a spus:
— Taie-l mai repede!
Sun s-a căţărat înapoi pe picioare şi, în mână cu cuţitul, a mers dârdâind
până în faţa unchiului Luohan.
Unchiul Luohan a dat drumul unui şuvoi de-njurături, iar toată lumea şi-a
ridicat capul auzindu-i ocările.
Sun a spus:
— Frate… frate… mai îndură puţin…
Unchiul Luohan i-a aruncat în faţă o flegmă însângerată.
— Taie, futu-ţi morţii mă-tii, taie!
Sun a început să-l jupoaie pornind de la rana răsfrântă în afară din creştetul
capului. Cuţitul făcea „şşşt!”, „şşşt!” la fiecare tăietură. Îl jupuia cu mare
atenţie. L-a despuiat de pielea capului. A scos la iveală ochii vineţii. A scos
la iveală apoi carnea slăbănoagă…
Tata mi-a spus că după ce i-a jupuit pielea de pe faţă, gura diformă a
unchiului Luohan încă zuruia ceva. Şirag după şirag de stropi mici de sânge
de un roşu aprins îi curgea din zona capului, de culoarea sosului de soia.
Sun deja nu mai arăta a om. Mânuia cuţitul atât de măiastru, că pielea a
rămas întreagă şi fără stricăciune. După ce unchiul a ajuns doar un boţ de
carne, maţele din burtă i se suceau gata să-i dea pe dinafară, iar roiuri-roiuri
de muşte prăzulii dansau în aer umplând cerul. Femeile din mulţime se
lăsaseră toate în genunchi pe pământ, iar plânsetele lor cutremurau câmpia.
În acea noapte, cerul a dat ploaie mare, care-a spălat cu totul urmele de
sânge de pe câmp, iar corpul şi pielea unchiului Luohan s-au făcut
nevăzute, fără urmă, fără umbră. În sat s-a răspândit vestea că trupului i s-a
pierdut urma, iar vorba s-a dus de la unul la zece, de la zece la o sută şi aşa
din generaţie în generaţie, prefăcându-se într-o frumoasă legendă.
— Dacă are sânge să se ţină de goange cu băiatu’, o să-i frâng căpăţâna să-
mi fac ţucal din ea!
Soarele pe ce se ridica, pe ce se micşora, trimiţând raze incandescente.
Roua de pe firele de sorg începea să se zvânte. Un stol de raţe sălbatice a
plecat, altul a venit. Cei din detaşamentul Leng încă nu sosiseră. În afară de
câte-un iepure care o tulea întâmplător peste şosea, nu mai era nimic viu.
Mai apoi a sărit cu fereală şi o vulpe roşie ca focul. După ce-a isprăvit să-l
ocărască pe căpitanul Leng, comandantul Yu a urlat:
— Hei, ia toată lumea scularea. Se vede că javra aia ciupită de vărsat ne-a
tras pe sfoară.
Luptătorii obosiseră de mult să stea trântiţi pe burtă, aşa că de-abia aşteptau
urletul ăsta. Cum a dat comandantul Yu ordinul, s-au şi căţărat în picioare,
unii aşezându-se apoi pe zăgaz şi aprinzându-şi ţigările cu un fâsâit, alţii, tot
pe zăgaz, stând în picioare şi urinând.
După ce tata a sărit şi el pe zăgaz, încă se mai gândea la cele întâmplate în
urmă cu un an, la felul în care capul scalpat al unchiului Luohan se legănase
neîntrerupt în faţa ochilor lui. Raţele sălbatice s-au înspăimântat de
mulţimea ieşită deodată la vedere şi s-au ridicat toate în zbor, lăsându-se
apoi rând pe rând jos pe pragurile de râu din apropiere şi mergând
şovăielnic. Penele verzi-smaraldii şi cele galben-maronii scânteiau printre
smocurile de iarbă.
În mână cu pumnalul şi-o bătrână din Hanyang, Mutulică a venit în faţa
comandantului Yu. Avea o figură descurajată şi ochii goi. A ridicat mâna şi
a arătat spre soare, care ajunsese deja spre sud-est; a coborât apoi mâna şi a
arătat spre şoseaua goală-goluţă; a arătat şi spre burtă, scoţând un geamăt.
Fluturându-şi apoi braţele, le-a aţintit în direcţia satului. Comandantul Yu a
stat un moment pe gânduri, apoi a urlat către cei de la vest de şosea:
— Ia veniţi toţi încoace!
Luptătorii au traversat şoseaua şi s-au adunat pe zăgaz.
— Fraţilor, a zis comandantul Yu, dacă Leng Ciupitul are sânge să se ţină
de goange cu noi, o să-i smulg căpăţâna. Soarele n-a ajuns la amiază. Mai
aşteptăm niţel şi, dacă se face de prânz şi maşinile tot n-au venit, gonim
drept în scobitura familiei Tan, să ne facem socotelile cu Ciupitul. Mergeţi
acum în sorg să vă odihniţi, îl trimit pe Douguan să ne-aducă o gustare.
Douguan!
Tata şi-a ridicat ochii spre comandantul Yu. Acesta i-a zis:
— Du-te acasă şi zi-i mamei tale să ia nişte femei şi să ne facă nişte
îndesate. Când se face de prânz, musai să ni le-aducă. Şi să-i spui să ni le-
aducă chiar ea.
Tata a dat din cap, şi-a suflecat pantalonii, şi-a băgat browningul la brâu şi-a
zburat jos de pe zăgaz. A fugit o bucată spre nord de-a lungul şoselei, apoi a
luat-o de-a dreptul prin lanurile de sorg, îndreptându-se spre nord-vest şi
zuzuind înainte cu iuţeală. În marea de sorg, s-a izbit de câteva cranii
dreptunghiulare ale unor animale de povară. Le-a tras un picior şi din ţeste
au sărit afară doi şoareci de câmp cu coada scurtă şi blana moale şi groasă,
care s-au uitat puţin la el, deloc speriaţi, iar apoi s-au strecurat la loc
înăuntru. Tata şi-a amintit iar de cei doi catâri mari şi negri ai familiei sale
şi şi-a amintit cum, la mult timp după ce şoseaua s-a terminat de construit,
de fiecare dată când bătea vântul de sud-est, în sat încă se putea simţi o
duhoare de hoit care-ţi lua nasul. Cu un an înainte, în Râul Negru se
umflaseră şi putreziseră cadavrele câtorva zeci de animale. Stătuseră
ancorate în apele de lângă mal, puţin adânci şi pline de buruieni. Burţile
arse de razele soarelui se umflau până la maximum, apoi explodau cu
împroşcături. Maţele lor minunate dădeau pe dinafară precum corolele
florilor şi şuvoi după şuvoi de lichid verde-închis se scurgea încet-încet în
apele râului.
 5

Bunica mea de-abia împlinise şaisprezece ani când tatăl ei a luat hotărârea
să o mărite cu Shan Bianlang, singurul fiu al renumitului bogătaş din ţinutul
Gaomi din nord-est, Shan Tingxiu. Familia Shan avea o povarnă la care
fabrica, folosindu-se ca materie primă de sorgul ieftin, un rachiu de cea mai
bună calitate, bine-cunoscut pe o rază de o sută de li. Relieful este jos în
ţinutul de nord-est, iar apele se revarsă toamna mai tot timpul; paiele de
sorg îl scăpau însă de mocirlire. Sorgul e plantat extensiv şi are recoltă
bogată an de an. Cei din familia Shan foloseau materia primă ieftină ca să
fabrice rachiu cu profit, fiind cei mai bogaţi din sat. Era o mare onoare
pentru străbunicul meu ca bunica să se mărite cu Shan Bianlang. În acele
vremuri, foarte multe familii năzuiau să aranjeze o căsnicie cu familia Shan,
chiar dacă se zvonea că Shan Bianlang se molipsise de mai mult timp de
lepră. Shan Tingxiu era un moşneag mic şi sfrijit, pe ceafa căruia se
scorojea o coadă de păr veştejită şi uscată. Acasă banii îi umpleau cuferele,
dar el se-mbrăca tot numai în cârpe şi zdrenţe, iar la brâu se încingea adesea
cu o funie împletită din iarbă. Că bunica s-a măritat în familia Shan chiar a
fost din vrerea Cerului. În acea zi, bunica se juca şi glumea lângă un
scrânciob alături de mai multe fete cu cozile lungi şi picioarele mititele. Era
sărbătoarea Limpezimii Pure, piersicii se-nroşiseră de floare şi sălciile se-
nverziseră, dădea o bură măruntă, iar fetele ca piersicile erau întru totul în
largul lor. În ziua aceea, bunica mea, care era înaltă de un metru şaizeci şi
cântărea şaizeci de kilograme, purta o tunică înflorată de bumbac şi o
pereche de pantaloni verzi de satin, legaţi la gleznă cu panglici de mătase de
un roşu adânc. Din cauza ploii mărunte, bunica încălţase nişte pantofi
brodaţi, făcuţi impermeabili prin înmuierea de mai bine de zece ori în ulei
de tong şi care scârţâiau la mers. Bunicii îi atârna la ceafă o coadă mare şi
lucioasă iar de gât avea agăţat un colier greu de argint. Străbunicul era un
mic argintar, iar străbunica era fiica unui proprietar de pământuri scăpătat –
şi ştia bine care era însemnătatea picioarelor mici pentru o femeie. Bunica
nu împlinise şase ani când a început să-i înfeşe picioarele, zi de zi mai
strâns. Pânză de înfăşat picioare, de-un stânjen şi un pic de mare: străbunica
s-a folosit de ea ca să pună frâu oaselor bunicii, făcându-i opt dintre degete
să se frângă către talpă – ce cruzime! Şi mama avea picioarele mici şi de
fiecare dată când i le vedeam, mă întristam şi de-abia mă ţineam să nu
răcnesc: „Jos feudalismul! Trăiască picioarele libere!” Bunica a răbdat
durerile până la capăt şi până la urmă s-a ales cu doi lotuşi de aur lungi de
trei degete. Iar atunci, la şaisprezece ani, bunica era deja bine împlinită şi
foarte arătoasă. Când mergea pe drum, dansa cu braţele fluturânde şi
fremăta din şale ca sălciile pălălăind în vânt. În acea zi, Shan Tingxiu se-
nvârtea prin satul străbunicului pe braţ cu o târnă pentru balegi, iar din
puzderia de flori, pe bunica a pus ochii. Trei luni mai târziu, o lectică de
nuntă a luat-o s-o ducă spre casa mirelui.
În lectica apăsătoare, bunica şedea ameţită şi năucă. Pânza roşie care-i
acoperea capul nu o lăsa să vadă şi mai răspândea şi o mireasmă intensă de
mucegai. A ridicat mâna şi a înălţat-o puţin – străbunica o îndemnase şi o
răsîndemnase să nu cumva să şi-o dea jos –, iar o brăţară grea din argint
împletit i-a alunecat la încheietură. Văzând tiparele în formă de şarpe de pe
brăţară, inima bunicii s-a răzleţit încâlcită precum cânepa. Vântul cald şi
frumos mirositor mângâia sorgul smaraldiu de pe amândouă părţile
drumeagului îngust. Din lan se-auzea gângurit de porumbei. Spicele
argintii-cenuşii care de-abia dăduseră aruncau în zbor polen delicat.
Paravanul lecticii, aflat în faţa ei, era brodat cu modele de fenicşi şi dragoni.
Lectica fiind închiriată ani de zile la rând, pânza roşie a paravanului era
spălăcită şi decolorată, chiar în mijloc întinzându-se o pată mare, uleioasă.
La sfârşit de vară şi început de toamnă, o bogăţie de raze înflorea în schimb
pe exteriorul ei. Mişcările sprintene ale cărătorilor făceau lectica să tremure,
iar pielea netăbăcită legată în jurul prăjinilor – să scrâşnească. Paravanul s-a
dat uşurel într-o parte, lăsând să fulgere înăuntru firicel după firicel de
lumină şi o adiere răcoritoare de vânt. Bunica era toată scăldată în sudoare,
iar inima-i bubuia ca o tobă. Auzind paşii egali ai cărătorilor şi respiraţia lor
greoaie, în creier i-au pătruns pe rând un frig lucios ca al pietrelor şi o
fierbinţeală grosolană ca aceea de la ardeiul iute.
După ce Shan Tingxiu a pus ochii pe bunica, extrem de mulţi oameni i-au
felicitat pe străbunicul şi străbunica. Cu toate că se gândea şi ea la zilele
bune în care avea să se scalde în aur şi să se spele în argint, bunica cel mai
mult îşi dorea un soţ bun, care să ştie carte şi să aibă iubire de ea, să aibă
obraz frumos şi luminos şi să fie înţelegător şi la bine, şi la rău. În iatacul ei,
şi-a brodat hainele de mireasă, la fel cum a brodat şi splendide tablouri ale
celui care avea să-mi fie mie bunic. Tânjise să se mărite cât mai devreme,
dar când a auzit vag de pe la fete că odrasla familiei Shan e bolnavă de
lepră, inima din piept i s-a răcit. I-a spus tatălui ei îngrijorările care o
frământau, dar străbunicul a tăinuit lucrurile şi nu i-a răspuns, iar străbunica
le-a tras un perdaf zdravăn fetelor, că sunt ca vulpea care n-ajunge la
struguri şi după aia zice că sunt acri. Străbunicul a spus mai apoi că tânărul
Shan e cu mare chemare la carte şi de aceea paşii nu-l poartă afară pe uşă,
dar are pielea albă şi curată şi e o mândreţe de bărbat. Bunica era
nelămurită, nu mai ştia ce e adevărat şi ce nu, dar s-a gândit că pe lumea
asta nu se află părinţi câinoşi la suflet şi că mai degrabă fetele vorbiseră fără
rost. A-nceput din nou să-şi dorească ca nunta să se împlinească cât mai
devreme. În bogata primăvară a vieţii sale, bunica radia o intensă nelinişte
lăuntrică şi o uşoară singurătate şi năzuia ca, în îmbrăţişarea unui bărbat
mare şi înalt, să-şi potolească neliniştea şi să-şi alunge singurătatea. A venit
până la urmă şi ziua nunţii, iar bunica a fost purtată în lectica mare cărată de
patru oameni. În faţa şi-n spatele lecticii, goarnele şi oboaiele suflau
tânguitoare, iar bunica nu-şi putea stăpâni şuvoiul de lacrimi de pe obraji.
Lectica s-a pornit, vălurind de parcă ar fi călărit nori şi ar fi înhămat ceaţă.
Muzicanţii cei leneşi s-au oprit însă din suflat nu mult după ce-au ieşit din
sat, iar picioarele cărătorilor s-au iuţit. Mireasma de sorg pătrundea adânc în
inimile oamenilor. Zburătoare rare şi aparte ciripeau şi triluiau, mai tare sau
mai încet, prin lanurile de sorg. Pe când soarele pătrundea rază cu rază în
întunecimea lecticii, chipul soţului din inima bunicii se limpezea şi el
treptat-treptat. Inima parcă-i era străpunsă de ace, iar durerea era adâncă şi
puternică.
— Cerule, milostiveşte-te de mine!
Rugăciunea din inima bunicii i-a făcut frumoasele buze să fremete – cea de
sus avea deasupra şi o umbră firavă de puf: în bunica, fragedă, crudă, bogat-
înfloritoare, era preaplin de apă. Vorbele mărunte cărora le-a dat drumul pe
gură au fost absorbite până la capăt de pereţii şi paravanul gros al lecticii.
Dintr-o singură mişcare, şi-a sfâşiat pânza roşie şi acru-mirositoare din jurul
capului şi şi-a aşezat-o pe genunchi. Bunica respecta tradiţia plecării
miresei de-acasă şi, deşi era căldură mare, purta trei rânduri de haine
căptuşite şi pantaloni noi de bumbac. Lectica era cu totul jerpelită, murdară
şi îmbâcsită. Semăna cu un sicriu şi chiar cărase în ea nenumărate mirese ce
hotărât că ajunseseră deja cadavre. Satinul galben care-i îmbrăca pereţii era
atât de murdar, încât curgea grăsimea de pe el. Trei dintre cele cinci muşte
dinăuntru se-nvârteau zumzăind pe deasupra capului bunicii, iar celelalte
două stăteau pe paravan, frecându-şi ochii luminoşi cu picioruşele negre ca
nişte beţe. Bunica simţea că se sufocă, aşa că şi-a întins încetişor picioarele
asemenea ascuţişului mugurilor de bambus şi a crăpat puţin paravanul,
aruncând apoi o privire pe furiş. A zărit coapsele graţioase şi prelungi ale
cărătorilor, greu de distins prin nădragii lor negri şi largi din mătase
necăptuşită, precum şi picioarele lăbărţate purtând încălţări lătăreţe, bot-de-
vacă, din cânepă. De sub paşii lor se ridicau cu un şâşâit dâre-dâre de praf.
Bunica şi-a închipuit corpurile lor vânjoase şi nu s-a putut abţine să nu-şi
mişte în sus vârfurile picioarelor şi să se-ncline înainte. A zărit prăjinile
purpurii ale lecticii, din lemn de roşcov lucios, şi umerii laţi ai cărătorilor.
De amândouă părţile drumului, firele de sorg se strânseseră tare ca în nişte
plăci, unindu-se într-un întreg, bulucindu-se, înghesuindu-se şi măsurându-
se unul pe altul, în vreme ce spicele verzi-cenuşii nu-şi deschiseseră încă
ochii somnoroşi şi nu se puteau în niciun fel deosebi între ele. Sorgul era
veşnic şi fără de capăt, semănând cu o apă care curge murmurând. Drumul
era uneori deosebit de strâmt, iar frunzele de sorg, scăldate în secreţiile
puricilor de plante, şuşoteau frecându-se de pereţii lecticii.
Trupurile cărătorilor răspândeau un miros acru de sudoare, iar bunica a
respirat vrăjită această mireasmă bărbătească, în timp ce valuri-valuri de
pasiune vor fi tălăzuit în inima dumneaei. Când cărătorii purtau lectica pe
uliţă, mergeau răscrăcăraţi – se chema „să calci uliţa” –, pe de-o parte ca să-
i facă plăcere clientului şi să dobândească astfel un bacşiş mai mare, iar pe
de alta, ca să demonstreze o atitudine profesională de mare eleganţă. Când
călcau uliţa, cel ce nu-şi păstra paşii uniformi nu era bărbat adevărat, cum
nu era nici cel ce sprijinea cu mâna prăjinile lecticii: cărătorii vrednici de
acest nume îşi ţineau mâinile în şold, sincronizându-se, astfel că ritmul în
care se bălăngănea lectica şi muzica frumoasă şi tânguitoare iscată de
muzicanţi îi făceau pe toţi să trăiască durerea, perfect echivalentă, ascunsă
în spatele oricărei bucurii. Când ajungeau în câmp deschis, cărătorii se
ţineau de nebunii, în primul rând ca să mai iuţească pasul şi în al doilea
rând pentru că vroiau s-o chinuie puţin pe mireasă. Pe unele mirese le
zdruncinau de-ajungeau să verse cu mare zgomot, iar ce ieşea din burtă le
umplea hainele de brocart şi pantofii brodaţi; auzindu-le cum varsă,
cărătorii trăiau bucuria descătuşării. Aceşti bărbaţi tineri şi puternici, care le
cărau altora victimele pentru camera de nuntă, n-aveau de bună seamă
inimile uşoare, aşa că trebuiau să chinuie puţin miresele.
În acea zi, în rândul celor patru care o cărau pe bunica se afla unul care avea
să-mi devină bunic – este vorba de comandantul Yu Zhan’ao. Pe-atunci
avea douăzeci de ani şi ceva mărunţiş şi era fruntaş în ţinutul din nord-est în
meseria de cioclu şi cărător de lectici. (Bărbaţii adevăraţi din generaţia
bunicului meu aveau toţi firea distinctivă, ca sorgul, a oamenilor din ţinutul
Gaomi, cu care noi, cei din generaţiile molâi de după, nici nu ne putem
compara.) Regula din acea vreme era ca pe drum cărătorii să-şi râdă de
mireasă – aşa cum argaţii de la cazanul de rachiu beau din rachiu, treaba
fiind îndreptăţită de Cer şi îndrituită pe Pământ, tot aşa cărătorii până şi pe
mireasa împăratului cutezau să o chinuie.
Frunzele de sorg fâşâiau frecându-se de lectică, când deodată, din adâncul
sorgului, a venit un val de plânset melodios, care a spart monotonia
drumului. Plânsetul era deosebit de asemănător cu ariile cântate de
muzicanţi. Bunica s-a gândit la melodie, iar apoi s-a gândit că instrumentele
întristătoare care au stârnit-o sunt de bună seamă în mâinile muzicanţilor. A
cârmit cu piciorul la o parte paravanul şi a putut vedea şalele mustind de
sudoare ale unui cărător; s-a uitat însă mai mult la picioarele ei încălţate în
pantofi mari roşii brodaţi – erau foarte ascuţite şi foarte subţiri şi aveau o
expresie tânguitoare şi minunată, în timp ce lumina azvârlită de-afară le
învăluia, făcându-le să semene cu două petale de lotus sau, şi mai bine, cu
doi peştişori de aur care stau la fund într-o apă diafană. Două lacrimi
mărunte cristalin-roşietice asemenea boabelor de sorg i-au sărit de sub gene,
i-au curs pe obraji şi i s-au oprit la colţurile gurii. Era mâhnită şi cuprinsă
de amărăciune, iar imaginea pe care o zugrăvise frecvent pentru soţul ei,
cea a unui personaj cu înfăţişare asemenea celor de pe scenă, cu
acoperământ de cap înalt şi cingătoare lată de cărturar, rafinat şi distins, mai
întâi a devenit nedesluşită, apoi a pălit cu totul în ochii ei înlăcrimaţi.
Bunica a zărit înspăimântată faţa de lepros în plină înflorire a lui Shan
Bianlang, iar inima a îngheţat în ea. S-a întrebat dacă lotuşii ei semeţi de
aur, obrajii piersicii şi faţa de caisă, tandreţea şi distincţia ei de o sută de
feluri şi o mie de soiuri chiar trebuie să-i aducă bucurie unui lepros. Decât
aşa, mai bine moartă, în plânsetul prelung din lanul de sorg s-au amestecat
şi cuvinte poticnite: „Cer albastru… cer senin… cer frumos şi colorat…
bâtă mare… o, iubite… ai murit… cerul tot s-a prăbuşit…” Nu pot să nu vă
spun că la noi, în ţinutul Gaomi din nord-est, bocetele femeilor sunt la fel
de graţioase ca şi cântecele. În primul an al Republicii, cei din tagma
„bocitorilor” din oraşul Qufu, unde e casa lui Confucius, chiar au venit
anume să înveţe bocete. Bunica simţea că e semn rău prevestitor să dai în zi
de mare bucurie peste o femeie care-şi boceşte soţul mort, iar inima ei, deja
grea, s-a-ngreunat şi mai tare. Atunci un cărător a deschis gura şi a spus:
— Domniţă din lectică, zi-ne şi nouă două vorbe! Drumu-i lung şi ne-a
ajuns cât am stat mâlc.
Bunica a apucat în grabă pânza roşie şi şi-a acoperit capul. Şi-a tras înapoi
încetişor şi vârful piciorului cu care ţinea împins paravanul, iar în lectică s-a
făcut iarăşi întuneric beznă.
— Cântă-ne şi nouă un cântecel, că doar noi te ducem!
În spatele lecticii, ca trezindu-se din vis, muzicanţii au început să sufle
impetuos din goarnă – „mung!… mung!…”
— Cu jvung!… cu jvung!… au imitat unii dintre cei din faţă sunetul
goarnei, iar atunci şi cei din faţă, şi cei din spate au izbucnit într-un râs
necioplit.
Bunica avea şiroaie de sudoare pe tot trupul. Când să se suie în lectică,
străbunica o îndemnase repetat ca pe drum să nu cumva să se ia la harţă sau
la sfadă cu cărătorii – şi ei, şi muzicanţii sunt oameni de joasă speţă, vicleni,
suciţi şi-n stare de orice rele.
Cărătorii s-au apucat să scuture cu putere lectica, iar bunica nu se mai ţinea
bine pe fund şi s-a apucat cu amândouă mâinile de scândura scaunului.
— Nu zici nici pâs, ai? Zdruncinaţi-o! Dacă nu-şi dă drumul la limbă, o să-
şi dea drumul la pişare!
Lectica era deja ca o bărcuţă prinsă între vânturi şi valuri, iar bunica se ţinea
din răsputeri de scândura scaunului. În burtă i se dădeau peste cap cele două
ouă mâncate de dimineaţă, în timp ce muştele îi zumzăiau pe la urechi.
Gâtlejul i s-a încordat, duhoarea de ou i s-a repezit spre palat, iar ea şi-a
muşcat buzele. „Nu se poate să verşi! Nu se poate să verşi! îşi poruncea
bunica. Nu se poate să verşi, Fenglian, lumea spune că e semnul cel mai rău
cu putinţă să verşi în lectică, dacă verşi în lectică, toată viaţa n-ai noroc…”
Vorbele cărătorilor deveneau din ce în ce mai necioplite. Unii îl ocărau pe
străbunicul meu, că e om de nimic care se uită numai după bani; alţii
spuneau că o floare proaspătă e băgată în balegă; încă alţii ziceau că Shan
Bianlang e un lepros din care curge puroi alb şi picură apă galbenă şi că,
dacă stai în faţa curţii lor, simţi miasmă de carne putredă şi că la ei în curte
bâzâie roiuri mari de muşte cu capul verde…
— Domniţă, să nu cumva să-l laşi pe Shan Bianlang să te-atingă, că dacă te-
atinge, putrezeşti şi tu!
Goarnele cele mari şi oboaiele cele mici suspinau înfundat, iar duhoarea de
la ouă s-a făcut mai intensă. Bunica-şi muşca buzele, dar în gâtlej parcă o
lovea cineva cu pumnul, aşa că nu s-a mai putut abţine, a deschis gura şi o
murdărie i-a dat buzna pe gât, ţâşnind afară şi mânjind paravanul. Cele cinci
muşte s-au aruncat ca din puşcă peste ce vărsase ea.
— A vărsat, a vărsat, zdruncinaţi-o! urlau nebuneşte cărătorii, zdruncinaţi-o,
las’ că pân’ la urmă tot deschide ea gura să vorbească!
— Fraţilor… îndurare… a spus bunica printre râgâieli, îndurerată de nu-i
mai venea să trăiască.
După ce-a zis asta, s-a pus să plângă în hohote. Se simţea obidită, simţea că
viitorul e plin de rele şi primejdii şi că până la sfârşitul vieţii îi va fi greu să
scape din această mare de amărăciune.
— Tată, tată, mamă, mamă! Tată ahtiat după averi, mamă câinoasă la suflet,
m-aţi prăpădit!
Bunica s-a pus să plângă, iar sorgul s-a cutremurat adânc. Cărătorii n-au
mai zdruncinat nebuneşte, iar muzicanţii, care le dăduseră apă la moară şi
puseseră şi paie pe foc, s-au oprit şi ei din cântat. Mai rămăsese doar
suspinul bunicii, căruia i s-a alăturat un mic oboi văitându-se mâhnit, iar
plânsul lui era mai graţios decât orice plânset de femeie. Bunica s-a oprit
din plâns la auzul sunetelor de oboi şi, de parc-ar fi dat supusă ascultare
buciumelor Cerului, a plecat urechea la această muzică venită parcă de pe
tărâmuri cereşti. Cu faţa spelbă şi golaşă şi cu perle de lacrimi căzându-i
strop cu strop, bunica a auzit în melodia melancolică sunetul morţii, a
mirosit odoarea morţii şi a văzut buzele de un roşu adânc ca al sorgului şi
faţa surâzătoare galbenă-aurie ca a porumbului ale zeului morţii.
Cărătorii rămăseseră tăcuţi şi fără vorbă, păşind cu paşi grei. Horcăiturile
victimei din lectică şi acompaniamentul acelui oboi din spate le făcuseră
inimile ierburi răscolite, vâsle răzleţind, ploaie în pânzele sufletului izbind.
Cei ce mergeau pe potecuţa din lanul de sorg nu mai semănau cu vreun alai
de-ntâmpinare, ci cu un cortegiu de îngropăciune. Pe cărătorul din faţa
bunicii, care îmi va fi mai apoi bunic, Yu Zhan’ao, îl încerca un fel de
presimţire ieşită din comun, ca o flacără cu vâlvătaie care îi luminează
drumul viitor. Plânsetele bunicii au stârnit în fundul inimii sale sentimentul
iubirii tandre, de mult timp pus la păstrare acolo.
Cărătorii s-au oprit în drum pentru un scurt popas şi au lăsat lectica la
pământ. Bunica plângea pierdută şi n-a simţit când şi-a scos la vedere un
picioruş din lectică. Văzând acest picior gingaş şi fără pereche de frumos al
bunicii, cărătorii au uitat de ei pentru o clipă, pierzându-se cu totul. Yu
Zhan’ao s-a apropiat, s-a aplecat şi a strâns uşurel, uşurel, picioruşul
bunicii, de parcă ar fi ţinut în mână un pui golaş, întorcându-l încet în
lectică. Bunica a fost mişcată de blândeţea lui şi şi-a dorit din inimă să
ridice paravanul şi să vadă ce fel de om este cărătorul acela cu mână mare,
tânără şi aşa de caldă.
Cred că pe cei sortiţi să fie împreună îi trage un fir şi de la o mie de li şi că
iubirile de-o viaţă sunt hotărâte de Cer şi Pământ – acesta este un adevăr cu
neputinţă de tăgăduit. Faptul că Yu Zhan’ao a strâns puţin piciorul bunicii
mele a deşteptat în inima lui inspiraţia măreaţă de a-şi făuri o viaţă nouă şi
i-a schimbat întreaga existenţă de după aceea – la fel cum i-a schimbat şi
bunicii întreaga viaţă.
Cărătorii au pornit din nou. Goarna a suflat un sunet prelung asemenea unui
ţipăt de maimuţă, iar apoi nu s-au mai auzit niciun sunet, nicio şoaptă. S-a
iscat vântul, vântul din nord-est, iar norii zdrenţuiţi s-au făcut ciorchine pe
cer, blocând razele soarelui şi sporind întunecimea din lectică. Bunica a
auzit vântul suflând peste sorg, fâş-fâş, foş-foş, val gonind după val şi
răsunând până departe. A auzit şi tunetul mugind dinspre nord-est. Cărătorii
au iuţit pasul. Cât mai era până la familia Shan bunica nu ştia – era ca un
miel legat care, cu cât i se apropie sorocul, cu atât se linişteşte. Bunica ţinea
ascunsă în sân o foarfecă ascuţită, pregătită poate pentru Shan Bianlang sau
pregătită poate pentru ea.
Povestea despre cum lectica de nuntă a bunicii a fost tâlhărită la Adâncitura
Broaştei ocupă o poziţie proeminentă între tradiţiile clanului meu.
Adâncitura Broaştei e o scobitură mare în scobitura cea mare a câmpiei, un
loc în care pământul e extraordinar de roditor, umezeala extraordinar de
îmbelşugată, iar sorgul extraordinar de îndesat. Când lectica a ajuns acolo,
pe cerul dinspre nord-est s-a scuturat un fulger roşu ca sângele, iar o rază
nedeplină, galben-caisie, a săgetat către drum, nechezând printre norii groşi.
Cărătorii suflau şi gâfâiau, iar sudoarea fierbinte puhoia pe ei. În Adâncitura
Broaştei, aerul era greu, iar sorgul de lângă drum lucea negru ca pana
corbului şi era adânc de nu-i vedeai capătul; buruienile şi feluritele flori
crescuseră de aproape uciseseră poteca. Vineţele multe îşi înălţau tulpinile
lungi şi plăpânde printre buruieni, cu flori violete, albastre, roz şi albe. În
adâncul sorgului, orăcăitul broaştelor era plin de jale, târâitul cosaşilor –
dezolant, iar vaietul vulpilor – nemângâiat. În lectică, bunica a simţit
deodată pogorându-se o adiere de frig care-i face pielea ca de găină,
ţuguindu-i pe ea umflături mărunte. Încă nu pricepuse ce se întâmplă, când
a auzit pe cineva strigând tare din faţă:
— Scoateţi plata pentru drum!
Inima bunicii a dăngănit o dată, de îngrijorare sau poate de bucurie:
„Cerule, am dat peste unul care mănâncă îndesate!”
În ţinutul Gaomi din nord-est, bandiţii erau câtă frunză şi iarbă. Ca peştii în
apă, ieşeau şi se scufundau în lanurile de sorg fără vreo regulă anume;
strânşi în cete şi bande, furau şi răpeau, nerămânându-le fărădelege de
făcut, dar şi faptă bună nesăvârşită. Dacă le era foame, înhăţau doi oameni,
pe unul îl ţineau şi-unuia-i dădeau drumul, punându-l să ducă vorbă înapoi
în sat să li se aducă atâtea şi atâtea plăcinte mari, groase cât căuşul şi lungi
de două palme, cu ouă şi ceapă în ele. Când le mâncau, trebuiau să le înfigă
în gură cu amândouă mâinile şi să şi le îndese, aşa că le numeau „îndesate”.
— Scoateţi plata pentru drum! a urlat mâncătorul de îndesate.
Cărătorii s-au oprit şi s-au uitat prostiţi la tâlharul care se aşezase de-a
curmezişul drumului, cu picioarele răscrăcărate. Nu era înalt de statură, pe
chip se mânjise cu negreală, iar pe cap purta o pălărie împletită din coajă de
sorg. Era înfăşurat într-o pelerină mare din paie, desfăcută şi lăsând la
iveală o cămaşă neagră cu nasturi deşi şi o cingătoare largă legată în jurul
şalelor. De la cingătoare i se bulbuca ceva înfăşurat într-o fâşie de mătase
roşie, pe care apăsa cu o mână.
Cu iuţeala gândului, bunica a simţit că n-are de ce să-i fie frică – iar dacă de
moarte nu-i era frică, de ce altceva să-i mai fie? Aşa că a ridicat paravanul
şi s-a uitat la mâncătorul de îndesate.
Acesta a urlat din nou:
— Scoateţi plata pentru drum! De nu, laţi vă las!
A bătut cu palma unealta de la cingătoare, învelită în pânză roşie.
Muzicanţii au dibuit de la brâu şiraguri după şiraguri de bănuţi de aramă cu
care-i răsplătise străbunicul meu, aruncându-le la picioarele omului.
Cărătorii au lăsat jos lectica şi au scos şi ei bănuţii de aramă rostuiţi nu de
mult, aruncându-i pe jos.
Cu piciorul, tâlharul a strâns într-o grămăjoară şiragurile de bani de pe jos şi
a ţintuit-o cu privirea pe bunica, aşezată înlăuntrul lecticii.
— Voi ăştia, ia căraţi-vă toţi în spate, că de nu, trag! a urlat el puternic,
bătând cu mâna în unealta înfiptă la brâu.
Cărătorii s-au dus încetul cu încetul în spatele lecticii. Yu Zhan’ao, care era
ultimul, s-a răsucit scurt, privindu-l îndeaproape pe mâncătorul de îndesate.
Cât ai clipi, tâlharul s-a schimbat la faţă şi a apucat strâns-strâns legătura de
mătase roşie, ţipând ascuţit:
— Nu-ntoarce capul! Dacă-l mai întorci o dată, te bag în pământ!
Apăsându-şi unealta de la brâu, tâlharul şi-a târşâit picioarele, fără să şi le
depărteze de pământ, până în faţa lecticii, a întins mâna şi a prins între
degete picioarele bunicii. Bunica a râs radioasă, iar omul şi-a tras degrabă
mâna înapoi de parcă s-ar fi opărit.
— Dă-te jos şi hai cu mine! a zis el.
Bunica stătea dreaptă şi nemişcată, dar zâmbetul parcă îi încremenise pe
faţă.
— Dă-te jos!
Bunica s-a săltat puţin, a păşit cu mare naturaleţe peste prăjina lecticii şi a
rămas în picioare printre vineţelele de toate culorile. Cu ochiul drept se uita
la tâlhar, iar cu stângul la cărători şi muzicanţi.
— Ia-o spre lanul de sorg! a spus tâlharul apăsând în continuare pe unealta
învelită în mătase roşie de la brâu.
Bunica stătea în picioare, în largul ei. Dintre nori, un fulger a tresărit,
zumzăind ca instrumentele de aramă, iar zâmbetul radios de pe faţa bunicii
a fost spart în nenumărate ţăndări necontinue.
Tâlharul o zorea să meargă înspre lanul de sorg, în timp ce mâna lui apăsa
tot timpul pe unealta de la brâu. Cu o privire aţâţată, bunica îl privea pe Yu
Zhan’ao.
Yu Zhan’ao a mers drept şi fără ocoliş spre tâlhar, cu buzele lui subţiri
întinse într-o linie plină de dârzenie, în timp ce unul din colţurile gurii i se
încreţea în sus, iar celălalt i se lăsa în jos.
— Stai pe loc! a urlat fără vlagă tâlharul. Mai fă un pas şi trag!
Îşi ţinea mâna tot pe unealta înfăşurată în pânză roşie de la brâu.
Yu Zhan’ao s-a apropiat liniştit de mâncătorul de îndesate şi, cum înainta el
un pas, celălalt se trăgea puţin înapoi. Tâlharului îi jucau în ochi scântei
verzi, iar şiruri-şiruri de broboane de sudoare limpede şi curată şi albă ca
zăpada îi curgeau trepidând pe faţă. Când Yu Zhan’ao a ajuns la trei paşi de
el, a scos un strigăt ruşinos, s-a răsucit şi-a luat-o la fugă. Yu Zhan’ao a
ţâşnit înainte, i-a luat la ţintă fundul şi i-a tras sprinten un picior. Corpul
tâlharului a plecat în acelaşi timp în zbor, lipit de vârfurile buruienilor şi
târşâindu-se de vineţele, în vreme ce el zgâria cu mâinile şi picioarele, la
mică înălţime, nevinovat ca un prunc. În cele din urmă, a căzut între cocenii
de sorg.
— Domnilor, cruţaţi-mi viaţa! Nemernicul de mine am acasă o mamă de
optzeci de ani şi n-am avut încotro de m-am apucat de asta! striga cu
iscusinţă tâlharul în mâinile lui Yu Zhan’ao.
Ţinându-l de ceafă, Yu Zhan’ao l-a dus în faţa lecticii, l-a aruncat cu putere
la pământ şi, luându-i la ochi gura din care trăncănea fără oprire, i-a tras
una cu piciorul. Tâlharul a scos un răcnet, pe jumătate scuipându-l, pe
jumătate înghiţindu-l, în timp ce i-a dat sângele pe nas.
Yu Zhan’ao s-a aplecat şi i-a smuls tâlharului obiectul de la brâu, i-a
scuturat pânza de deasupra şi a scos la iveală un ciot mic de lemn, strâmb
şi-ncovoiat. Ceilalţi oftau neîncetat a mirare.
În genunchi, tâlharul cerea îndurare lovindu-se necontenit cu capul de
pământ. Yu Zhan’ao a zis:
— Toţi tâlharii spun că au acasă o mamă de optzeci de ani.
S-a tras într-o parte şi a aruncat o privire cărătorilor şi muzicanţilor aşa cum
se uită şeful de haită la haita de câini.
Cu urlete şi strigăte, cărătorii şi muzicanţii au dat năvală, l-au înconjurat
strâns pe tâlhar şi l-au luat la ţintă, pornind o ploaie de lovituri de pumni şi
picioare care de care mai fistichii. La început, încă i se mai putea auzi
plânsetul strident, dar după o clipă n-a mai putut fi desluşit. Bunica stătea la
marginea drumului şi-asculta zgomotul înăbuşit al loviturilor oarbe izbind
în carne. I-a aruncat o privire scurtă lui Yu Zhan’ao, apoi a ridicat capul şi
s-a uitat la fulgerele de pe cer, având încremenit pe faţă acelaşi zâmbet
radios şi ca aurul de nobil şi strălucitor.
Un muzicant şi-a fluturat goarna şi l-a trosnit brutal pe tâlhar drept în
moalele capului. Muchia rotundă a goarnei a pătruns în craniu şi a putut fi
smulsă de-acolo cu mare greutate. Burta tâlharului a bolborosit o dată, iar
corpul spasmodic s-a destins şi s-a lăsat moale-moale la pământ. Un firicel
de lichid alb-roşu s-a-nghesuit încet-încet să iasă din crăpătura adâncă din
cap.
— A murit? a-ntrebat muzicantul care ţinea în mână goarna bontită de la
lovitură.
— L-am omorât în bătaie, nenorocitul, n-a ţinut la bătaie!
Şi muzicanţii, şi cărătorii aveau feţele neguroase şi posomorâte, spaima şi
neliniştea citindu-li-se pe ele.
Yu Zhan’ao s-a uitat ce s-a uitat la mort, s-a uitat ce s-a uitat şi la cei vii, dar
n-a scos niciun cuvânt. A sfâşiat o mâna de frunze de sorg şi a şters
murdăria pe care-o vomitase bunica în lectică. A ridicat apoi ciotul de lemn
al tâlharului şi s-a uitat la el, a-nfăşurat pânza roşie în jurul lui de câteva ori
şi l-a aruncat cu putere. În zbor, ciotul a luat-o înainte, iar legătura roşie a
rămas în urmă, căzând ca un fluture mare şi împurpurat în lanul verde de
sorg.
Yu Zhan’ao a sprijinit-o pe bunica să se suie în lectică:
— Vine ploaia, hai să ne grăbim!
Bunica a sfâşiat paravanul şi l-a-ndesat într-un colţ. Respira aer de libertate
şi privea umerii laţi şi talia îngustă a lui Yu Zhan’ao. Era atât de aproape de
lectică, încât nu trebuia decât să-şi ridice piciorul şi-i atingea pielea tare şi
albicioasă de pe cap.
Vântul se zburătăcea cu tărie, iar sorgul a-nceput să se mişte în valuri,
împingându-se şi-nghesuindu-se înainte şi-napoi. Firele de pe o latură a
drumului şi-au întins capetele către mijlocul potecii, aplecându-se din
mijloc şi-arătându-şi respectul faţă de bunica mea. Cărătorii erau cai
zburători şi stele căzătoare, dar lectica era nemaipomenit de stabilă, ca o
bărcuţă ce alunecă zburând iute pe crestele valurilor. Broaştele orăcăiau cu
însufleţire, întâmpinând potopul de miez de vară care stătea să vină. Bolta
joasă a cerului aţintea sumbră obrazul cenuşiu ca argintul al sorgului şi
fulger după fulger sângeriu se crăpa peste capetele firelor de sorg. Tunetele
erau puternice, cutremurând timpanele, dar bunica, aţâţată, aţintea fără
teamă cu privirea talazurile verzi ridicate de vântul negru. Zgomotele dintre
nori au venit rostogolindu-se ca pietrele de moară. Direcţia vântului se
schimba după voie, sorgul se clătina în toate părţile şi-ntreaga câmpie era
fără seamăn de răvăşită. Prima haită sălbatică de stropi a lovit în sorg,
zguduindu-l, a lovit buruienile, făcându-le să dârdâie de frică, a lovit
pământul fin de pe drum, închegând bulgări care pe dată şi săreau în aer, a
lovit cu o răpăială acoperişul lecticii, a lovit pantofii brodaţi ai bunicii şi a
lovit şi-n capul lui Yu Zhan’ao, sărind de acolo pieziş către faţa bunicii.
Yu Zhan’ao şi ceilalţi goneau ca iepurii, dar n-au putut să se ferească de
această furtună de dinaintea amiezii. Ploaia a pus la pământ nenumăraţi
coceni de sorg, veselindu-se nebuneşte peste câmpie. Broaştele s-au pitulat
la rădăcina sorgului, scuturându-şi în orăcăituri pielea albă ca zăpada de sub
fălci. Vulpile au rămas ghemuite în vizuinile lor învăluite în beznă adâncă,
privind bobiţele mărunte de apă împroşcate în jos de frunzele de sorg. La
scurt timp, drumul s-a făcut fără seamăn de mocirlos. Feluritele ierburi s-au
întins la pământ şi doar vineţelele, care-şi păstraseră mintea limpede, îşi
propteau în sus capetele leoarcă de apă. Pantalonii negri şi largi ai
cărătorilor li se lipiseră strâns de carne, iar oamenii s-au făcut toţi subţirei şi
supli. De la ploaie, pielea de pe capul lui Yu Zhan’ao era luminoasă, curată
şi frumoasă, părându-i bunicii asemenea lunii pline. Ploaia a murat şi
hainele bunicii. Ar fi putut să atârne la loc paravanul ca să se adăpostească
de ploaie, dar nu l-a pus înapoi, n-a vrut să-l pună înapoi, pentru că prin uşa
largă şi plină de lumină a lecticii putea să vadă lumea cea mare, încâlcită şi
neliniştită.

6
Tata despărţea firele de sorg, îndreptându-se spre nord-vest, către satul
nostru, şi croindu-şi drum iute ca vântul. Un bursuc a tulit-o stângaci la o
parte din calea lui prin şanţurile din lanul de sorg, dar tata n-a apucat să-l
bage în seamă. A luat-o pe drumul de pământ, iar când s-a descotorosit de
jugul sorgului a alergat iute ca un iepure, cu browningul greu îngreunându-i
ca o seceră de lună cingătoarea roşie de pânză. Pistolul i se bălăngănea de
şold, iar durerea iute ca piperul îl făcea să simtă că s-a prefăcut într-un
bărbat adevărat ce-şi mână armăsarul cu paloşul ridicat. Se vedea în
depărtare şi satul, la intrarea căruia un gingko alb, bătrân de peste o sută de
ani, dar plin de frunziş şi îmbătător la miros, stătea să-l întâmpine grav. Tata
şi-a scos pistolul şi din alergare s-a apucat să ia la ţintă umbrele deosebit de
elegante ale păsărilor care lunecau încoace şi-ncolo prin văzduh.
Pe uliţă nu era nici ţipenie de om. Într-o curte, un măgar şchiop şi orb stătea
priponit de un zid de pământ cu tencuiala scorojită. Măgarului îi atârna
capul în jos şi nu făcea nici cea mai mică mişcare. Pe-un tăvălug de piatră
lăsat sub cerul liber se coborâseră două ciori de-un albastru foarte închis.
Oamenii din sat se strânseseră toţi pe-o arie din faţa povernei noastre.
Altădată, aria era toată numai aşternut de roşeaţă şi morman de chinovar,
ticsită de sorgul roşu cumpărat de familia mea. În acele clipe, bunica, în
mână cu vreun pămătuf cu coadă albă, îşi mişca adesea picioruşele pe-
acolo, uitându-se cum argaţii noştri, morţi de beţi, cumpără sorg cu o baniţă
de lemn, în timp ce faţa ei era pictată de rozul scânteietor al dimineţii. Toţi
cei de pe arie erau acum cu faţa spre sud-est, aşteptând detunăturile ce se
puteau auzi în orice clipă. Pe nişte năzdrăvani cam de-aceeaşi vârstă cu tata
îi mâncau rău mâinile şi picioarele, dar nu cutezau să facă gălăgie.
Tata şi măcelarul Sun, care cu un an în urmă îl ciopârţise mărunt şi-l jupuise
de viu pe unchiul Luohan cu un cuţit de porci, au intrat în fugă pe arie din
două direcţii diferite. După ce făcuse ce făcuse, Sun se răvăşise la minte:
mâinile-i dansau şi picioarele-i jucau, îşi ţinea privirea perfect dreaptă,
carnea îi sălta pe obraji, vorbea numai aiurea şi-n dodii, făcea spume la
gură, se năpustea la pământ şi se prăbuşea în genunchi urlând: „Frate, frate,
frate, preamăritul stăpân m-a pus. N-am cutezat să nu mă supun… Tu te-ai
înălţat acum la cer, pe cal alb călare, cu şaua sculptată, dregător la haină,
bici de aur în mână…” Văzându-l în asemenea hal, ura pe care i-o purtaseră
sătenii se domolise. La câteva luni după ce înnebunise, Sun căpătase şi-un
alt simptom: după o serie de urlete, ochii şi gura i se schimonoseau, saliva
şi mucii îi curgeau şiroaie-şiroaie şi nu mai vorbea pe-nţeles. Oamenii din
sat spuneau că asta e pedeapsa cuvenită de la Cer.
Tata ţinea browningul în mână, suflând şi gâfâind şi cu capul plin de
pulbere albă şi praf roşu de sorg. Sun, cu hainele ferfeniţite, brăzdat de-
ncreţituri deasupra burţii, cu piciorul stâng ţeapăn şi tare şi cu dreptul
fleşcăit şi moale, a şontâcăit pe arie, fără să-l bage cineva în seamă. Toată
lumea se uita la tata, care plesnea de vitejie.
Bunica a venit în faţa lui. De-abia trecută de treizeci de ani, îşi purta părul
în coc, iar un breton cu cinci şuviţe îi acoperea ca o perdea răsfirată de
mărgele fruntea luminoasă şi curată. Ochii îi erau întotdeauna fântâni
cristaline pline de umezeală, afectaţi, spuneau unii, de rachiul de sorg. După
cincisprezece ani de vânturi şi ploi turbate şi suflet şi inimă învolburate,
dintr-o floricică neştiutoare bunica se făcuse o tânără femeie cu-adevărat
admirabilă.
L-a întrebat:
— Ce e?
Suflând şi gâfâind, tata şi-a băgat browningul la cingătoare.
— N-au venit diavolii?
— Detaşamentul Leng. Javra, o să fim fără milă.
— Ce s-a-ntâmplat?
— Fă îndesate!
— N-am auzit nicio luptă, a zis bunica.
— Fă îndesate, cu multe ouă şi ceapă.
— N-au venit diavolii?
— Comandantul Yu a zis să faci îndesate şi să vii tu să le-aduci!
Bunica a spus:
— Oameni buni, duceţi-vă acasă şi strângeţi făină, să facem îndesate!
Tata s-a răsucit dând să plece, dar l-a oprit mâna bunicii:
— Douguan, spune-i mamei, ce-i cu detaşamentul Leng?
Tata s-a desprins din mâna bunicii şi a zis cu mare furie:
— Detaşamentul Leng nu s-a arătat la faţă, comandantul Yu o să fie fără
milă.
A fugit. Bunica i-a urmărit din ochi umbra sfrijită şi a scos un oftat. Pe aria
încăpătoare, Sun stătea strâmb, privind-o cu ochi ţepeni pe bunica. Mâinile-
i gesticulau, iar saliva îi leorpăia afară din gură.
Bunica nu l-a băgat în seamă. S-a dus la o fată cu faţa prelungă, care se
sprijinea de zid. Fata a zuzuit spre bunica, cu un zâmbet. Bunica s-a oprit
înaintea ei, iar ea s-a lăsat deodată pe vine şi-a cuprins-o strâns pe bunica de
mijloc, începând să plângă ascuţit. Din ochii ei adânci asemenea unui
eleşteu au sărit scântei de nebunie. Bunica a mângâiat-o pe faţă şi i-a spus:
— Clincheţel, copil bun ce eşti, nu-ţi fie frică.
La cei şaptesprezece ani ai ei, Clincheţel era pe-atunci cea mai frumoasă
fată de la noi din sat. Când comandantul Yu a ridicat steag de luptă
întărindu-se cu oameni şi organizându-se, a strâns un detaşament de peste
cincizeci de luptători, printre care şi un tânăr slăbănog, cu o figură palidă şi
părul lung şi negru şi care purta o uniformă neagră şi pantofi albi de piele.
Se spunea că Clincheţel se îndrăgostise de el. Tânărul vorbea foarte curat
limba din Beijing, nu zâmbea niciodată şi ţinea sprâncenele veşnic
încruntate, cu trei cute drepte între ele. Toată lumea îi spunea „aghiotantul
Ren”. Clincheţel simţea că în spatele învelişului rece şi frumos al
aghiotantului Ren se află o fierbinţeală pătrunzătoare care o ardea de nu-şi
mai găsea locul. Pe-atunci, în fiecare dimineaţă luptătorii comandantului Yu
exersau paşii pe aria goală unde familia mea cumpăra sorg. Muzicantul Liu
Patru-Munţi, care cânta la goarnă, era acum gornistul trupelor
comandantului Yu, iar goarna lui de muzică devenise temporar goarnă
militară. De fiecare dată înainte de instrucţie, Liu Patru-Munţi suna din
goarnă să se-adune luptătorii. De cum auzea sunetul goarnei, Clincheţel
zbura ca vântul de iute din casă, alerga la marginea ariei, se trântea pe zidul
de pământ şi aştepta să-l vadă pe aghiotantul Ren. Aghiotantul conducea
instrucţia. Avea înfiptă la brâu o teacă lată de piele în care atârna un
browning.
Sugând burta şi cu pieptul înainte, aghiotantul Ren mergea în faţa
luptătorilor, urla: „Drepţi!” şi cele două rânduri de călcâie se pocneau din
răsputeri.
Spunea apoi:
— În poziţia de drepţi, întindeţi drept picioarele, sugeţi burta, scoateţi
pieptul înainte şi faceţi ochii mari, ca pantera când mănâncă oameni. Ia
uitaţi-vă la ăsta cât stă de strâmb!
Trăgându-i un picior lui Wang Wenyi, aghiotantul zicea:
— Uită-te la tine, cu picioarele ăstea răscrăcărate şi şoldurile depărtate,
parcă eşti o iapă care se pişă – şi dacă-ţi ating vreo două, tot degeaba!
Lui Clincheţel îi plăcea să-l vadă pe aghiotantul Ren lovindu-şi oamenii şi-i
plăcea şi să-l audă ocărându-i. Felul lui firesc şi necăutat o făcea să se simtă
ca prostită, ca beată. Când nu era cu treburi, aghiotantul Ren se plimba
adesea pe aria goală a familiei mele, cu mâinile la spate, în timp ce
Clincheţel se pitea în spatele zidului, privindu-l pe furiş.
— Cum te cheamă? a întrebat-o odată.
— Clincheţel.
— La ce te uiţi pitită după zid?
— La tine.
— Ştii carte?
— Nu.
— Vrei să te faci soldat?
— Nu.
— Aha, nu vrei.
Mai apoi, lui Clincheţel i-a părut rău şi i-a zis tatii că, dacă aghiotantul Ren
o mai întreabă, o să spună că vrea să se facă soldat. Dar aghiotantul n-a mai
întrebat-o.
Clincheţel stătea trântită cu tata pe zid, uitându-se pe arie cum îşi învaţă
aghiotantul Ren oamenii să cânte cântece revoluţionare. Tata era scund şi
numai după ce-şi proptea sub picioare trei cărămizi de chirpici putea să
vadă scena de dincolo de zid. Clincheţel îşi rezema bărbia înaltă şi
drăgălaşă pe zidul de pământ şi-l ţintuia cu privirea pe aghiotantul Ren.
Îmbăiat în soarele rozaliu al dimineţii, Ren îşi învăţa oamenii să cânte aşa:
„Sorgul s-a-nroşit, sorgul s-a-nroşit, de la răsărit, diavolii-au venit, de la
răsărit, diavolii-au venit. Ţara-i prăbuşită, casa-i prăvălită. Hai, cu toţi,
sculaţi, arma apucaţi, puşca înşfăcaţi, diavolii-mpuşcaţi, casa apăraţi…”
Luptătorilor li se-mpleticea limba şi se-ncurcau în vorbe, neputând deloc să-
nveţe corect melodia. Copiii trântiţi dincolo de zid ştiau cântecelul ca pe
apă – tata până la moarte a ţinut bine minte muzica şi versurile.
Într-o bună zi, Clincheţel şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus să-l caute pe
aghiotant, dar a nimerit din greşeală în camera şefului cu aprovizionarea.
Acesta era unchiul lui Yu Zhan’ao. Yu Dinţi-Mari, un om la patruzeci şi
ceva de ani, cu darul suptului, ahtiat după bani şi mare muieratic. În acea zi
se vede ca se-mbătase, aşa că treaba cu Clincheţel năvălind în cameră a fost
precum fluturele azvârlindu-se-n foc sau oaia vârându-se în gura lupului.
Aghiotantul Ren a dat ordin câtorva luptători să-l lege pe Yu Dinţi-Mari,
care o siluise pe Clincheţel.
Pe-atunci, comandantul Yu trăgea peste noapte la familia mea, iar când
aghiotantul Ren s-a dus să-i raporteze, dormea încă în patul bunicii. Ea
terminase deja să se spele şi să se pieptene, pregătindu-se să pună la fript
câteva sardele să meargă cu băutura, când aghiotantul a năvălit înăuntru,
fierbând de mânie şi înfricoşând-o pe bunica de-a sărit în sus:
— Unde e comandantul?
— E-n pat, doarme! a răspuns ea.
— Trezeşte-l.
Bunica l-a trezit.
Comandantul Yu a ieşit cu ochii cârpiţi de somn, s-a-ntins din şale, a căscat
şi a întrebat:
— Ce e?
— Domnule comandant, dacă un japonez o necinsteşte pe-o soră de-a
noastră, merită omorât?
— Da! a răspuns comandantul.
— Domnule comandant, dacă un chinez o necinsteşte pe-o soră de-a lui,
trebuie omorât?
— Da!
— Bine, domnule comandant, vorba asta o aşteptam, a zis Ren. Yu Dinţi-
Mari a necinstit-o pe fata din neamul Cao. Clincheţel. Deja i-am pus pe
băieţi să-l lege.
— Chiar s-a-ntâmplat una ca asta?
— Domnule comandant, când va avea loc execuţia?
Comandantul Yu a râgâit şi a spus:
— Nu-i mare lucru să te culci cu una.
— Domnule comandant, şi prinţul de încalcă legea, pedeapsă-i una pentru
toţi.
— Tu ce pedeapsă zici că trebuie să-i dăm? a-ntrebat sumbru comandantul
Yu.
— Execuţia, a răspuns fără să pregete aghiotantul Ren.
Comandantul Yu a mormăit o dată şi s-a plimbat fără astâmpăr încoace şi-
ncolo, cu faţa plină de mânie. Mai apoi, pe obraz i-a înflorit din nou un
zâmbet şi a spus:
— Domnule aghiotant Ren, dar dacă îi dăm cinzeci de bice în faţa
oamenilor, iar familiei lui Clincheţel douăzeci de bani de argint?
Aghiotantul Ren a spus cu asprime:
— Pentru că ţi-e ţie unchi?
— Îi dăm optzeci de bice, îl pedepsim s-o ia de nevastă şi băiatu’ se alege şi
el c-o mătuşică!
Aghiotantul Ren şi-a desfăcut centura cu tot cu browningul şi a azvârlit-o la
pieptul comandantului Yu. S-a înclinat după aceea cu mâinile strânse căuş
în faţă şi-a zis:
— Domnule comandant, aşa e mai bine pentru amândoi!
A ieşit apoi cu paşi mari din curtea familiei mele.
Comandantul Yu a luat arma, s-a uitat la spatele lui Ren şi a spus scrâşnind
din dinţi:
— Car-te-n mă-ta! Un studenţaş, şi vrei să faci tu legea lu’ băiatu’! În zece
ani cât am mâncat la îndesate, nimeni n-a-ndrăznit să fie aşa obraznic!
Bunica i-a zis:
— Zhan’ao, nu-l lăsa să plece: ostaşi strângi uşor şi o mie, dar un general e
greu de găsit.
— Ce pricepe o muiere? a zis comandantul Yu, înfuriat şi descumpănit.
— Credeam că eşti bărbat adevărat, nu cârpă de nimic.
Comandantul Yu a tras pistolul şi-a zis:
— Ţi s-a urât cu viaţa?
Bunica şi-a sfâşiat piepţii hainei, şi a scos la iveală sânii ca nişte prăjiturele
din cocoloaşe dulci de orez şi a zis:
— Trage!
Tata a ţipat o dată tare: „Mamă!” şi s-a năpustit la pieptul ei.
Yu Zhan’ao a privit capul bine rânduit al tatii, a privit chipul ca soarele şi
luna de frumos al bunicii şi nenumărat de multe lucruri trecute i-au ţâşnit în
minte. A oftat, a tras pistolul înapoi şi-a spus:
— Prinde-ţi bluza!
A ieşit apoi în curte cu biciuşca în mână, şi-a desfăcut splendidul căluţ roib
care era priponit de-un ţăruş şi, fără să mai ajungă să-i pună şaua, s-a pornit
călare spre câmpul de instrucţie.
Luptătorii se sprijineau fără chef de zid, dar când l-au văzut pe comandant,
au luat poziţie de drepţi, fără să mai sufle vreunul vreo vorbă.
Yu Dinţi-Mari avea braţele legate şi era priponit de-un copac.
Comandantul Yu a descălecat, s-a dus în faţa lui Yu Dinţi-Mari şi-a zis:
— Chiar ai făcut una ca asta?
Yu Dinţi-Mari a spus:
— Nepoate, dezleagă-l pe băiatu’. Băiatu’ se lasă de treabă pe-aici.
Toţi ochii, mari şi mici, erau pironiţi pe comandantul Yu.
Acesta a spus:
— Unchiule, o să te execut!
Yu Dinţi-Mari a zbierat:
— Pui de lele, îndrăzneşti să-ţi bagi în pământ uncheşul? Adă-ţi aminte câtă
bunătate ţi-a arătat unchi-tău. Cu taică-tău mort de tânăr, unchi-tău a făcut
bani să vă ţină pe tine şi pe maică-ta. Fără mine, de mult erai mâncare de
câini, mă băieţelule!
Comandantul Yu a ridicat cu mâna biciuşca şi l-a lovit pe Yu Dinţi-Mari
peste faţă, ocărându-l:
— Ticălosule! Apoi s-a lăsat în genunchi şi-a spus: Unchiule, Zhan’ao n-o
să uite niciodată bunătatea cu care l-ai crescut. După ce-o să mori, o să mă
înfăşor pentru tine în haine de cânepă şi-n toate cele de doliu, iar în fiecare
an de sărbători o să-ţi aduc sacrificii şi-o să-ţi mătur mormântul.
S-a răsucit apoi şi a sărit pe cal, i-a dat o biciuşcă peste buci şi s-a-ndreptat
în direcţia în care plecase aghiotantul Ren. Pe când calul cel iute alerga în
urmărire, tropotul copitelor cutremura întreaga lume.
Tata a fost de faţă la execuţia lui Yu Dinţi-Mari. Yu Dinţi-Mari a fost
escortat de Mutulică şi alţi doi luptători până la capătul de vest al satului.
Locul de execuţie fusese ales pe marginea unui băltiş în formă de semilună,
unde se strânseseră smârc lângă smârc de apă împuţită şi neagră ca smoala
şi unde prăseau în număr mare ţânţarii, tăunii, viermii şi alte spurcăciuni. La
mal, se înălţa singuratică o salcie mică, cu frunzele galbene şi uscate, în
baltă ţopăiau zdupăind broaştele. Pe-o grămadă de resturi de păr zăcea un
pantof femeiesc.
Cei doi luptători l-au adus de subsuori pe Yu Dinţi-Mari până pe malul
bălţii, l-au lăsat şi-apoi s-au uitat la Mutulică. Mutulică şi-a rotit jos puşca
de pe umăr, a tras închizătorul, iar glontele s-a suit clar şi melodios în
camera lui.
Yu Dinţi-Mari s-a răsucit şi, cu faţa la Mutulică, a râs. Tata a descoperit că
râsul îi era binevoitor şi plin de bunătate, ca un soare neguros şi posomorât
de seară.
— Frate Mutulică, dezleagă-mă, nu se poate să mor prins în funie.
Mutulică s-a gândit puţin, apoi a înaintat cu puşca în mână, a scos o
baionetă de la brâu şi, hârşâind cu ea de trei-patru ori, a tăiat funia din
cânepă fină. Yu Dinţi-Mari şi-a desfăcut braţele, şi-a rotit corpul şi a urlat:
— Trage, frate Mutulică, trage la fix, nu mă lăsa să mă chinui.
Tata socotea că oamenii în momentul de dinaintea morţii iscă în ceilalţi
respectul cel mai cuviincios. În fond, Yu Dinţi-Mari era din sămânţa noastră
din satul Gaomi din nord-est: săvârşise o faptă îngrozitoare, pentru care
moartea era o pedeapsă prea mică, dar aproape de moarte arăta cuvenita
demnitate nobilă. Tata a fost atât de mişcat, că i se încălziseră tălpile şi de-
abia se ţinea să nu salte-n picioare.
Cu faţa spre balta împuţită, privind smârcul în care crescuseră câteva frunze
verzi de lotus cu o floare sfrijită de un alb imaculat şi privind de asemenea
şi la sorgul de dincolo de baltă, a cărui lucire se-arunca în toate părţile, Yu
Dinţi-Mari a slobozit un cântec cu voce tare:
— „Sorgul s-a-nroşit, sorgul s-a-nroşit, de la răsărit, diavolii-au venit, de la
răsărit, diavolii-au venit. Ţara-i prăbuşită, casa-i prăvălită…”
Puşca lui Mutulică s-a ridicat şi s-a lăsat, s-a lăsat şi s-a ridicat.
Cei doi luptători au spus:
— Mutulică, pune-o vorbă la comandantul Yu, roagă-te să-i cruţe!
Rezemat în puşcă, Mutulică îl asculta cântând anapoda şi-n neorânduială
cântecul acela.
Yu Dinţi-Mari s-a răsucit şi, cu ochii mari şi plini de mânie, a strigat tare:
— Trage, frate! Acum oi vrea să mă las singur lat?
Mutulică a dus puşca la ochi, a ţintit fruntea ca un ciob de olan a lui Yu
Dinţi-Mari şi a apăsat pe trăgaci.
Tata a văzut fruntea lui Yu Dinţi-Mari explodând ca un olan şi, numaidecât,
urechile i-au auzit şi împuşcătura înfundată, în zgomotul ei, Mutulică şi-a
lăsat capul în jos. Ţeava armei a scuipat un firicel de fum de la praful de
puşcă, alb ca zăpada. Corpul lui Yu Dinţi-Mari a rămas nemişcat preţ de
două clipe, iar apoi, ca un buştean, s-a prăvălit cu iuţeală în apă.
Trăgându-şi puşca după el, Mutulică a plecat, cu cei doi luptători urmându-l
îndeaproape.
Tata şi o şleahtă de copii, tremurând din toate încheieturile, au ţâşnit spre
marginea bălţii, uitându-se la Yu Dinţi-Mari, care zăcea în apă cu faţa în
sus. Din aceasta mai rămăsese întreagă şi fără vătămare doar gura: partea de
sus a capului îi zburase, creierul îi tencuise urechile, iar un ochi fusese
proiectat afară din orbită şi-i atârna pe lângă ureche ca o boabă mare de
strugure. În cădere, corpul lui zdrobise nămolul buretos, împroşcându-l în
toate părţile. Florii albe şi fragile de lotus îi rupsese tulpina, iar aceasta,
trăgând după ea câteva firicele albe şi mărunte-mărunte, se rânduise lângă
mâna lui: tata i-a simţit aroma adâncă.
Mai apoi, aghiotantul Ren a rostuit un sicriu de cedru căptuşit cu satin
galben şi dat pe dinafară cu un strat de ulei gros cât un bănuţ de aramă. Lui
Yu Dinţi-Mari i-au pus strai bogat şi l-au îngropat cu pompă, durându-i
mormântul sub mica salcie de la marginea bălţii. În ziua funeraliilor,
uniforma neagră a aghiotantului Ren era scorţoasă, iar părul, negru şi el, îi
scânteia. Pe braţul stâng îşi prinsese o banderolă de mătase roşie.
Comandantul Yu, înfăşurat în haină de cânepă şi celelalte cuvenite la doliu,
urla şi se jelea. După ce-au ieşit din sat, a azvârlit cu putere, cum e obiceiul,
un vas nou de lut într-o cărămidă spărgându-l.
În ziua aceea, bunica i-a pus tatii pe deasupra pânză albă de doliu şi s-a-
nfăşurat şi ea în cânepă şi-n celelalte de doliu. Tata ţinea în mână o nuia
nouă de salcie, mergând în spatele comandantului Yu şi al bunicii. A văzut
cu ochii lui cioburile vasului de lut fărâmat de cărămidă şi şi-a amintit cum
a sărit în aer, ca un vas de lut, şi scăfârlia lui Yu Dinţi-Mari. Tata presimţea
vag că între cele două explozii peste măsură de asemănătoare se află o
inexorabilă legătură lăuntrică. Iar când un lucru intră în coliziune cu altul, o
a treia situaţie urmează să se producă.
Tatii nu i-a picat nicio lacrimă şi i-a observat cu un ochi rece pe cei ce luau
parte la funeralii. Luptătorii formaseră un cerc în jurul salciei, iar sicriul
greu a fost lăsat uşurel în groapa foarte adâncă de nu mai puţin de
şaisprezece băieţi voinici, care trăgeau de capetele a opt frânghii de cânepă
groase cât pumnul. Comandantul Yu a apucat un bulgăre de pământ şi l-a
aruncat nemilos pe capacul lustruit al sicriului; pocnetul a făcut inimile
tuturor să tresalte. Câţiva oameni cu hârleţe le-nfigeau în bulgării mari de
pământ negru, umplând cu ei groapa, în timp ce sicriul striga mânios,
dispărând treptat-treptat sub pământul negru. Acesta a crescut, a nivelat
groapa şi s-a bombat la suprafaţă, ţuguindu-se într-o movilă de forma unei
pâinici. Comandantul Yu a scos arma şi a tras trei focuri unul după altul
către cerul de deasupra salciei. Gloanţele au străbătut înşiruite coroana
salciei, au pus la pământ câteva rânduri de frunze galbene asemenea unor
sprâncene subţiri şi-au zburat rotindu-se-n văzduh. Trei tuburi lucioase au
căzut în balta împuţită, iar un băiat s-a băgat în ea, a lipăit prin nămolul
verde şi le-a pescuit. Aghiotantul Ren şi-a scos browningul şi a tras şi el, cu
pauze, trei focuri. Când gloanţele au ieşit din cămară, au scos o şuierătură
ca un cântec de cocoş şi s-au repezit în înalt pe deasupra sorgului.
Comandantul Yu şi aghiotantul Ren ţineau fiecare în mână o armă
fumegândă, uitându-se unul la celălalt. Aghiotantul Ren a scuturat din cap,
spunând:
— Marii eroi au firească distincţie!
Şi-a băgat apoi pistolul la brâu şi a plecat cu paşi mari spre sat.
Tata a descoperit cum braţul în care comandantul Yu îşi ţinea arma se ridică
încetul cu încetul şi cum gura pistolului ia urma aghiotantului Ren.
Participanţii la funeralii erau cu totul uluiţi, dar unul nu cuteza să zică nici
pâs. Fără să aibă habar de ceva, aghiotantul Ren mergea spre sat cu capul
înălţat şi pasul mare, în bună rânduială, cu faţa către soarele care se învârtea
ca o roată pe cer. Tata a văzut cum pistolul se scutură puţin în mâna
comandantului Yu, dar detunătura a fost atât de slabă şi-atât de-ndepărtată,
că aproape n-a auzit-o. A văzut glontele zburând agale şi jos şi alunecând
lipit de părul negru ca pana corbului al aghiotantului Ren. Acesta nici măcar
n-a-ntors capul şi a înaintat cu aceiaşi paşi egali şi ritmici. Tata a auzit în
schimb venind dintr-acolo un fluierat printre dinţi, iar melodia era deosebit
de cunoscută – era „Sorgul s-a-nroşit, sorgul s-a-nroşit…” Lacrimi fierbinţi
i-au umplut tatii orbitele. Pe măsură ce se-ndepărta, silueta aghiotantului
Ren se făcea din ce în ce mai mare şi mai înaltă. Comandantul Yu a mai tras
o dată. Acum focul a cutremurat cerul şi pământul, iar tata a perceput în
acelaşi timp şi zborul glontelui, şi zborul detunăturii. Glontele a lovit gâtul
unui cocean de sorg, care-a căzut la pământ. În molcoma călătorie a spicului
spre pământ, un alt glonte l-a spulberat. Tata a simţit nelămurit cum
aghiotantul Ren se-apleacă şi smulge un susai galben-auriu, îl pune sub nas
şi-l miroase vreme îndelungată.
Tata mi-a spus că se vede că aghiotantul era membru al Partidului
Comunist, pentru că în afara Partidului rar găseai aşa bărbaţi adevăraţi pur-
sânge. Din păcate însă, eroismul lui Ren a avut viaţă scurtă, căci la trei luni
după ce, cu capul înălţat şi pasul mare, îşi făcuse o ieşire de erou măreţ
vestit în toată lumea, browningul lui s-a descărcat accidental în timp ce-l
curăţa şi l-a ucis. Glontele i-a intrat prin ochiul drept şi i-a ieşit prin urechea
dreaptă, jumătate de faţă i-a fost scăldată în pulbere albastră ca oţelul, iar
din urechea dreaptă i-au curs trei-patru picături de sânge negru. Auzind
împuşcătura, oamenii s-au năpustit înăuntru, dar el se prăbuşise deja pe-o
parte la pământ.
Comandantul Yu a cules atunci browningul aghiotantului Ren şi multă
vreme n-a rostit niciun cuvânt.
7

Bunica, în spate cu o cobiliţă cu îndesate, şi soţia lui Wang Wenyi, cu două

căldări de ciorbă de fasole verde, zoreau spre podul mare de pe Râul Negru.
Se gândiseră la început să taie pieziş prin lanurile de sorg şi să se-ndrepte
direct spre sud-est. După ce intraseră în sorg, îşi dăduseră seama că în spate
cu cobiliţele nu pot face nici cel mai mic pas. Bunica a spus:
— Cumătro, s-o luăm pe drum drept, ajungem mai repede dac-o luăm mai
încet.
Bunica şi soţia lui Wang Wenyi, ca două păsări mari plutind în zbor, se
mişcau peste măsură de substanţiale prin atmosfera vidă. Bunica se
schimbase într-o haină roşu-închis, iar pe părul negru se dăduse cu ulei,
făcându-şi-l lucios ca pana corbului. Soţia lui Wang Wenyi era mică, dar
destoinică şi vitează, cu mâini şi picioare foarte agile. Pe când comandantul
Yu se-ntărea cu oameni şi se organiza, ea l-a adus pe Wang Wenyi la noi
acasă, rugând-o pe bunica să pună o vorbă bună ca să-l primească şi pe el în
rândul luptătorilor. Bunica a zis numaidecât că da şi, ca să n-o supere,
comandantul Yu l-a luat şi pe Wang. L-a întrebat apoi: „Ţi-e frică de
moarte?” Wang a răspuns: „Da”. Soţia lui a zis: „Domnule comandant Yu,
când zice că-i e frică, zice că nu-i e: avionul japonez ne-a făcut fărâme cei
trei băieţi”. Wang Wenyi nu era născut să fie soldat. Avea reacţii lente, nu
deosebea stânga de dreapta, iar când exersa paşii pe câmpul de instrucţie a-
ncasat nu ştiu câte bătăi de la aghiotantul Ren. Soţia l-a ajutat să se
dumirească, punându-l să strângă cu dreapta un pai de sorg şi, la auzul
comenzii „La dreapta!”, să se răsucească în direcţia mâinii în care ţine
paiul. Deşi soldat, Wang Wenyi n-avea armă, aşa că bunica i-a dat puşca
noastră pentru păsări.
Când au ajuns la zăgazul de pe Râul Negru, cel aşa de întortocheat aici, n-
au apucat să arunce vreo privire florilor galbene de pe zăgaz sau sorgului
foarte dens şi roşu ca sângele de dincolo de el, ci au grăbit mai departe spre
est. Soţia lui Wang Wenyi era obişnuită cu greutăţile, bunica era învăţată cu
bucuriile. Sudoarea curgea în şiroaie pe bunica, pe soţia lui Wang Wenyi nu
se zărea nicio broboană.
Tata, care de mult alergase înapoi la capul podului, i-a raportat
comandantului Yu că îndesatele urmează să vină, iar comandantul i-a dat
mulţumit o palmă peste ceafă. Cei mai mulţi dintre luptători stăteau întinşi
în lan, prăjindu-şi nasurile la soare. Tata se plictisea să stea degeaba, aşa că
s-a dus în lanul de sorg de la vest să vadă ce fac Mutulică şi ai lui. Mutulică
îşi ascuţea meticulos pumnalul. Tata, apăsându-şi browningul, s-a oprit în
picioare în faţa lui, cu un zâmbet victorios fluturându-i pe faţă. Văzându-l,
Mutulică a râs rânjindu-şi gura.
Un luptător adormise şi sforăia foarte răsunător. Cei care nu adormiseră
şedeau întinşi, cu totul nepăsători şi fără chef, şi niciunul n-a stat de vorbă
cu tata. Tata a sărit înapoi pe şosea, care din galben dădea spre alb, sfârşită
de oboseală. Cele patru grape legate laolaltă ce tăiau orizontal drumul
stăteau cu dinţii ascuţiţi îndreptaţi spre cer, iar tata s-a gândit că de bună
seamă nici ele nu mai aveau răbdare să aştepte. Podul de piatră stătea întins
peste râu asemenea unui bolnav care de-abia începe să-şi revină după o
boală grea. Mai apoi, tata s-a aşezat pe zăgaz. A privit o clipă spre răsărit, a
privit spre apus, a privit spre apa curgătoare a râului, a privit spre raţele
sălbatice. Peisajul din râu era foarte frumos, fiecare plantă de apă era vie şi-
n fiecare buchet mărunt-mărunt de spumă se-ascundea un mister. Tata a
zărit câteva grămezi de oase albe, de cal sau poate de măgar, înconjurate de
plante de apă remarcabil de dense. Tata şi-a adus din nou aminte de cei doi
catâri negri ai familiei noastre. Primăvara, grupuri mari de iepuri sălbatici
fugeau iute pe câmp, iar bunica, cu puşca de vânătoare în mână şi călare pe
catâr, îi urmărea peste tot. Tata stătea şi el pe spinarea catârului, cuprinzând-
o pe bunica pe după şale. Catârul înspăimânta iepurii, iar bunica trăgea şi-i
dobora. La întoarcerea acasă, de gâtul catârului atârna întotdeauna câte un
şir de iepuri. O alică de fier, mare cât un bob de sorg, i se înţepenise odată
bunicii într-o strungăreaţă dintre măselele din spate – i se îndesase acolo pe
când mânca iepure sălbatic şi, cât scobise la ea, tot nu mai putuse s-o
scoată. Tata a mai zărit şi nişte furnici pe zăgaz. Un şir de furnici de un roşu
întunecat mutau zorite grăunţe de ţărână. Tata a aşezat în mijlocul lor un
bulgăre de pământ, iar furnicile pe care le blocase astfel n-au apucat pe-o
cale ocolitoare, ci-au făcut tot ce le stătea în putinţă să se suie pe el. Tata a
apucat bulgărele şi l-a azvârlit în apă; clintită de el, apa n-a răsunat totuşi în
niciun fel. Soarele era la amiază, iar din apă răzbătea un iz fierbinte: totul
scânteia luminos, totul zâzăia. Tata simţea că lumea dintre cer şi pământ e
înecată de pulberea roşie de sorg şi că e înecată de parfumul rachiului de
sorg. S-a întins cu faţa în sus pe zăgaz, iar în acea clipită, inima i-a săltat
sălbatic. A priceput de-abia mai apoi – aşteptarea dă mereu roade, iar când
acestea apar, sunt obişnuite şi comune, necăutate şi fireşti: tata a descoperit
că pe şoseaua străjuită de sorg au apărut patru ciudăţenii, verde-închis la
culoare şi având formă de cărăbuş, care se-apropiau târându-se, fără un
sunet, fără o şoaptă.
„Maşinile!” a îngăimat tata vag, şi nimeni nu l-a băgat în seamă.
— Maşinile diavolilor!
Tata a sărit în picioare, privind ţintă camioanele care ţâşneau către el ca
nişte stele căzătoare. Camioanele trăgeau după ele o coadă lungă-lungă şi
pământie, în timp ce pe cap li se legănau trosnind luciri incandescente.
— Au venit maşinile!
Vorbele tatii semănau cu o sabie care părea să-i fi descăpăţânat pe toţi.
Lanurile de sorg s-au învăluit într-o linişte prostească.
Comandantul Yu a urlat vesel:
— Zevzecilor, uite c-au venit! Fraţilor, pregătiţi-vă şi, când vă zic să trageţi,
trageţi!
La vest de drum, Mutulică şi-a tras una peste fund şi a sărit în picioare. Cele
câteva zeci de luptători s-au aplecat, şi-au apucat armele şi s-au trântit pe
suişul zăgazului.
Se-auzea deja zbieretul zumzăitor al camioanelor. Întins lângă comandantul
Yu, tata şi-a proptit browningul cel greu. Încheieturile îi erau încinse şi
amorţite, sudoarea din palme lipicioasă, iar o bucată de carne dintre arătător
şi degetul mare i-a zvâcnit deodată scurt, pentru ca apoi să înceapă să i se
zdroncăne bezmetic. Tata privea uluit acea bucată de carne şi piele, mare cât
un sâmbure de caisă, care-i sălta ritmic, de parcă înăuntru ar fi stat ascuns
un puişor ce-şi spărsese coaja şi dădea să iasă din găoace. Nu mai vroia să-i
zvâcnească, aşa că s-a folosit de forţă, dar mişcările s-au înlănţuit, de-
ntregul braţ a început să-i dârdâie. Comandantul Yu l-a apăsat puţin pe
spate, iar zvâcnetul s-a oprit brusc. Tata şi-a trecut browningul în mâna
stângă, în timp ce degetele de la dreapta i se mişcau spasmodic – multă
vreme n-a putut deloc să le-ndrepte.
Camioanele se-apropiau gonind ca vântul şi se măreau. Cei doi ochi din
capul fiecăruia, mari cât copitele de cal, aruncau valuri-valuri de raze, iar
duduitul motoarelor semăna cu şuierul vântului înainte de-o răpăială de
ploaie, având un fel de însufleţire străină şi apăsătoare. Tata vedea pentru
prima oară în viaţa lui o maşină şi-ncerca să ghicească dacă ciudăţeniile
astea mănâncă iarbă sau nutreţ şi dacă beau apă sau sânge: oricum, alergau
mai iute decât cei doi catâri tineri, puternici şi cu picioarele zvelte, ai
familiei mele. Roţile rotunde ca luna se-nvârteau cu toată viteza, spulberând
în aer ţărâna galbenă. Treptat-treptat, s-a zărit şi ce era în camioane – pe
când se apropiau de podul de piatră, au micşorat încet-încet viteza, iar
fumul galben din spate s-a prelins şi în faţă, învăluindu-i pâclos pe cei
douăzeci şi ceva de oameni în uniforme galbene precum caisa şi cu căciuli
de fier lucioase ca pana corbului din primul camion. Tata a aflat mai apoi că
numele căciulilor de fier este „căşti”. (În 1958, în timpul măreţei campanii
de călire a fierului şi oţelului puse în practică de Partid, ne ridicaseră din
casă oalele de fier. Fratele meu mai mare a furat din grămada de fier o
cască, pe care am pus-o pe foc ca să fierbem în ea apă şi să facem de
mâncare. Tata a rămas cu ochii pironiţi la casca a cărei culoare se schimba
neregulat sub dogoarea focului, iar în ochii lui verzi s-a ivit o expresie
nobilă şi tragică, de cal bătrân ajuns la neputinţă.) Cele două camioane din
mijloc erau încărcate cu saci albi ca zăpada, asemenea unor movile, în timp
ce în camionul cel mai din urmă stăteau în picioare, ca şi în primul,
douăzeci şi ceva de soldaţi japonezi cu căşti pe cap.
Camioanele se apropiau de zăgaz, iar roţile ce se rostogoleau încetul cu
încetul se arătau mari şi neîndemânatice; botul pătrăţos i se părea tatii că
seamănă cu capul fără pereche de mare al unei lăcuste. Ţărâna galbenă s-a
rărit încet-încet, dar din coada camioanelor ieşea, pârţ după pârţ, o ceaţă
fumurie de un albastru-închis.
Tata şi-a tras din răsputeri capul înapoi, în timp ce o răcoare de gheaţă cum
nu mai simţise vreodată i s-a înălţat din tălpi până în stomac, unde s-a strâns
într-un ghem care a dat naştere unei apăsări puternice. A simţit nevoia
urgentă să urineze – urina-i ţâşnea deja în sus, de capul puţei ajunsese să-i
picure bezmetic. A strâns din fese cu putere, ca să stăpânească urina ce
dădea să se împroaşte. Comandantul Yu i-a spus cu severitate:
— Iepurici-prostici, stai locului!
Tata n-a avut încotro şi a strigat:
— Tată de suflet, permisiunea să mă duc să mă piş!
După ce-a primit încuviinţarea comandantului Yu, tata s-a retras în lanul de
sorg şi cu mare greutate a slobozit un şuvoi de culoarea sorgului roşu şi atât
de fierbinte, că puţa l-a ars de durere. Acum se simţea mult mai uşurat. Fără
gând anume, a aruncat un ochi spre feţele oamenilor: toţi erau hidoşi şi
înfiorători ca statuile din temple. Lui Wang Wenyi îi atârna vârful limbii şi
privirea îi semăna cu a unei şopârle, cu totul neclintită şi încremenită.
Camioanele semănau cu nişte fiare mari şi vigilente, care se târau înainte
ţinându-şi răsuflarea. Tata le-a adulmecat mireasma delicioasă a trupului. În
acel moment şi-au făcut apariţia pe zăgazul de pe Râul Negru cel sinuos
bunica mea, căreia sudoarea îi trecuse prin bluza roşie de borangic, şi soţia
lui Wang Wenyi, care sufla şi gâfâia.
Bunica mea, cu o cobiliţă de îndesate, şi soţia lui Wang Wenyi cu căldările
de ciorbă de fasole verde, se uitau uşurate la podul de piatră, mare şi
posomorât, de pe Râul Negru. Bunica i-a spus mulţumită celeilalte:
— Cumătro, se cheamă c-am ajuns.
După ce se măritase, bunica trăise numai în huzur, iar acum cobiliţa grea
plină de îndesate îi lăsase pe umerii slabi şi fragezi o dâră adâncă de culoare
vineţie, care a însoţit-o la plecarea din lumea celor vii. Când s-a înălţat la
cer, dâra aceasta vineţie a fost semnul de onoare al eroismului bunicii în
lupta cu japonezii.
Tot tatăl meu a descoperit-o primul pe bunica. Printr-un soi de inspiraţie cu
putere magică, tata, pe când nimeni nu-şi dezlipea ochii de la camioanele ce
se apropiau încetul cu încetul şi-a lăsat capul spre apus şi a văzut cum
zboară agale bunica, asemenea unui fluture de un roşu aprins. Tata a strigat
tare:
— Mamă…
Strigătul tatii a răsunat ca un ordin, iar din maşinile japonezilor s-a pornit o
rafală deasă de gloanţe din trei dintre mitralierele cu mâner ponciş ale
japonezilor amplasate pe acoperişul camioanelor. Împuşcăturile erau
înfundate, asemenea lătratului sumbru al câinilor într-o noapte ploioasă.
Tata a văzut cum în bluza bunicii, la piept, se ivesc cu un pocnet două găuri.
Bunica a scos veselă un ţipăt şi s-a prăbuşit cu capul înainte. Cobiliţa a
căzut şi ea la pământ, apăsând pe spatele ei. Unul din cele două coşuri de
îndesate s-a rostogolit spre miazăzi, celălalt s-a rostogolit spre miazănoapte.
Îndesatele mari şi albe ca zăpada, ceapa prăzulie şi ouăle zdrenţuite s-au
răspândit pe panta acoperită cu un covor de iarbă verde. După ce bunica s-a
prăbuşit, din ţeasta dreptunghiulară a soţiei lui Wang Wenyi a ţâşnit un
lichid între galben şi roşu la culoare, care a împroşcat până foarte-foarte
departe, chiar şi pe sorgul din josul pantei. Tata a văzut cum, nimerită de
glonte, această femeie mică de statură face un pas înapoi, se lasă într-o
parte, cade în sudul zăgazului, iar apoi se rostogoleşte pe fundul râului. Cele
două căldări de fasole verde aduse de ea cu cobiliţă s-au răsturnat, mai întâi
una, apoi cealaltă, iar şiroaiele de ciorbă semănau cu sângele eroilor. Una
dintre căldări s-a durducat şi a sărit în apa neagră a râului, unde a plutit
încet-încet spre înainte, trecând şi prin faţa lui Mutulică. S-a ciocnit de
câteva ori de-un pilon al podului, s-a strecurat apoi pe sub arcul lui şi a
plutit şi prin faţa comandantului Yu, a tatălui meu, a lui Wang Wenyi şi a
fraţilor Fang.
— Mamă… a scos tata un ţipăt sfâşietor, ţâşnind apoi pe zăgaz.
Comandantul Yu a tras de el, dar n-a putut să-l oprească şi-a urlat:
— Întoarce-te!
Tata n-a auzit ordinul comandantului Yu, nu mai putea auzi nimic. Trupul
lui sfrijit şi molâu a alergat pe zăgazul strâmt, cu spatele sub razele viu
colorate ale soarelui. În acelaşi moment în care s-a suit pe zăgaz şi-a
aruncat şi pistolul, care a căzut pe un susai auriu cu frunzele frânte. Şi-a
desfăcut mâinile şi s-a năpustit spre bunica precum o păsărică ce se-aruncă-
n înalt. Pe zăgaz era linişte de se-auzea ţărâna cum cade, apa râului era doar
lumină, nu curgere, în vreme ce sorgul de dincolo de zăgaz stătea senin şi
demn. Pe când corpul fragil îi alerga pe zăgaz, tata devenise înalt, magnific,
frumos. A strigat tare: „Mamă… mamă… mamă…”, iar acest „mamă!” era
permeat de sângele şi lacrimile acestei lumi, de iubirea adâncă pentru
sângele şi carnea sa, de cauzele cele mai nobile. După ce-a alergat până la
capătul zăgazului de la est, tata a sărit peste grapele înlănţuite şi s-a suit pe
zăgazul de la vest. Sub zăgaz, tata a şters în goană pe lângă figurile
împietrite ale lui Mutulică şi ale celorlalţi. S-a năpustit apoi peste corpul
bunicii şi a mai strigat o dată: „Mamă!”
Bunica stătea culcată pe zăgaz, cu faţa lipită de buruienile de la marginea
lui. Pe spate i se răsfrângeau două găuri de glonte, iar prin ele ţâşnea afară o
mireasmă proaspătă de rachiu de sorg. Tata a sucit de umărul bunicii,
întorcând-o. Bunica n-avea nicio rană pe chip, înfăţişarea îi era sobră, iar
părul nu-i era nici măcar cu un fir răzleţit. Sub cele cinci şuviţe ale
bretonului, coada sprâncenelor îi atârna în jos. Avea ochii întredeschişi, iar
pe faţa ei verde-pădure, buzele erau de un roşu aprins. Prinzându-i mâna
caldă, tata a strigat din nou:
— Mamă!
Bunica şi-a deschis ochii, iar pe chip i s-a ivit un zâmbet inocent. A întins şi
ea o mână către tata.
Camioanele diavolilor s-au oprit în capul podului cu motoarele duduind
când tare, când încet.
O umbră mare şi înaltă a fulgerat pe zăgaz, iar tatăl meu şi bunica mea au
fost traşi jos de pe el, fapta bună fiind a lui Mutulică. Tata n-a apucat să se
dezmeticească bine, că o noua rafală de gloanţe, ca un vânt nebun, a
doborât şi a făcut bucăţi nenumărate fire de sorg deasupra capetelor lor.
Cele patru camioane stăteau strânse unul într-altul, fără să se mişte, dincolo
de pod. Gloanţele aruncate de cele opt mitraliere din primul şi ultimul
camion împleteau fâşii-fâşii de lumină, uscate şi tari, întretăindu-se spre a
scoate la iveală faţa unui evantai sfâşiat, apoi iar întretăindu-se ca să
formeze altul, ba la est de drum, ba la vest. Sorgul se jelea cu voce egală, în
timp ce membrele sale secerate ba cădeau drepte, ba se-nălţau în zbor,
arcuindu-se. Gloanţele care sfredeleau aerul de deasupra zăgazului stârneau
rotocol după rotocol de ţărână galbenă şi şir după şir de şâşâieli.
Luptătorii de pe suişul zăgazului stăteau lipiţi strâns de buruieni şi de
pământul cel negru, fără să facă nici cea mai mică mişcare. Mitralierele au
tras susţinut, secerând vreme de trei minute şi oprindu-se apoi deodată. De
jur împrejurul maşinilor se umpluse de tuburi aurii şi scânteietoare.
Comandantul Yu a zis cu voce joasă:
— Nu trageţi!
Diavolii se păstrau tăcuţi. La suprafaţa râului, fuioarele subţirele de fum de
la praful de puşcă pluteau către est, urmând adierea vioaie şi graţioasă a
vântului.
Tata mi-a spus că în acest moment de acalmie, Wang Wenyi s-a suit
zgâlţâindu-se pe zăgaz, a rămas acolo în picioare, în mână cu puşca de
păsări cu ţeavă lungă, cu ochii holbaţi şi gura deschisă, îndurerat peste
măsură. A strigat o dată tare: „Nevastă!” şi n-a mai apucat să facă niciun
pas, că zeci de gloanţe i-au căscat în burtă o gaură mare şi străvezie cât o
lună de mare. Gloanţele cu maţe lipite de ele i-au ropotit apoi
comandantului Yu pe deasupra capului.
Wang Wenyi a picat sub zăgaz şi s-a rostogolit şi el pe fundul râului,
privindu-se cu soţia lui, fiecare de o parte a podului. Inima încă îi bătea,
capul îi era întreg şi fără stricăciune, iar el simţea cum îi ţâşneşte în inimă o
senzaţie neobişnuit de limpede de pătrundere a lucrurilor.
Tata mi-a spus că soţia lui Wang Wenyi născuse trei băieţi unul după altul.
Sorgul îi făcuse graşi şi voinici, zburdalnici şi plini de viaţă. Într-o zi, când
Wang Wenyi şi soţia lui se duseseră la câmp să sape la sorg, iar cei trei copii
se jucau în curte, un biplan japonez a zumzăit ciudat, trecând în zbor pe
deasupra satului. Avionul s-a ouat un ou, care a căzut în curtea lui Wang
Wenyi şi i-a făcut copiii mici fărâme – iar pe acestea aruncându-le pe
spinarea casei, înfăşurându-le şi atârnându-le de vârfurile pomilor,
mâzgălind cu ele pereţii… Când comandantul Yu a ridicat steagul luptei
împotriva japonezilor, Wang Wenyi a fost adus de soţie…
Scrâşnindu-şi dinţii şi sticlindu-şi ochii, comandantul Yu s-a uitat crunt la
Wang Wenyi, al cărui cap intrase deja pe jumătate sub apă, şi a strigat din
nou cu voce joasă:
— Nicio mişcare!
8
Boabe de sorg căzând în zbor îi jucau bunicii pe faţă, iar unul i-a ţopăit
exact între buzele care i se deschideau şi i se închideau uşor, aşezându-se pe
dinţii ei albi şi curaţi. Tata se uita la buzele din care roşeaţa pierea treptat şi
a horcăit: „Mamă!”, în timp ce două lacrimi i se lăsau pe piept. În ploaia
perlată împletită din sorg, bunica a deschis ochii, care aruncau şi ei o
irizaţie ca de perle.
— Copile… tatăl tău…
— E la război, tata.
— El e tatăl tău… a zis bunica.
Tata a încuviinţat din cap.
Bunica s-a zbătut să se ridice, dar, de cum s-a mişcat, au început să-i
ţâşnească două şuvoaie de sânge.
— Mamă, mă duc să-l chem, a zis tata.
Bunica a scuturat din mână şi deodată s-a răsucit ridicându-se în fund şi a
spus:
— Douguan… fiul meu… ţine-o pe mama… să ne-ntoarcem acasă… să ne-
ntoarcem…
Tata a îngenuncheat, i-a prins braţele pe după gâtul lui, apoi s-a ridicat în
picioare cu efort, cărând-o şi pe bunica. Sângele din pieptul ei a udat repede
gâtul tatii, iar în sângele ei proaspăt tata a adulmecat, ca şi mai înainte, o
mireasmă tare de rachiu de sorg. Corpul greu al bunicii se sprijinea de
trupul tatii, iar el, cu picioarele tremurând şi mătăhăindu-se tot, s-a-ndreptat
spre adâncul lanului, în timp ce gloanţele măcelăreau sorgul pe deasupra
capetelor lor. Tata despărţea paiele dese de sorg, înaintând pas cu pas.
Sudoarea şi lacrimile i se amestecau cu sângele bunicii, făcându-i faţa
nedeplină şi neîntreagă. Tata simţea cum trupul bunicii devine din ce în ce
mai greu, paiele de sorg i se puneau piedică fără pic de milă, frunzele de
sorg îl tăiau ca un fierăstrău fără pic de milă, iar el s-a prăbuşit la pământ,
apăsat de corpul greu al bunicii. S-a strecurat de sub ea şi a rânduit-o drept,
iar bunica şi-a ridicat faţa, a răsuflat prelung şi-apoi i-a zâmbit şters. Acest
zâmbet era insondabil de misterios – acest zâmbet semăna cu un fier înroşit
care a ars în amintirea tatii un semn în formă de potcoavă.
Bunica stătea întinsă, în timp ce senzaţia de arsură din piept slăbea treptat.
Instantaneu, şi-a simţit fiul desfăcându-i haina şi-acoperindu-i cu o mână
gaura de glonte de deasupra sânului şi cu cealaltă gaura de glonte de sub
sân. Sângele bunicii a vopsit în roşu mâinile tatii şi i le-a vopsit şi în verde;
pieptul ei de un alb imaculat a fost vopsit de propriul sânge în verde şi a
fost vopsit şi în roşu. Gloanţele trecuseră prin sânul nobil al bunicii,
dezvăluindu-i alcătuirea rozalie în formă de stup. Tata s-a uitat la sânul
bunicii cu durere nesfârşită. N-a izbutit să oprească sângele care curgea din
rana ei şi a văzut cum faţa bunicii, în urma pierderii de sânge, se făcea din
ce în ce mai palidă, iar trupul din ce în ce mai plutitor, de parcă în orice
clipă avea să se înalţe în aer şi să zboare.
În umbra sorgului, bunica privea fericită ce făurise ea împreună cu
comandantul Yu – faţa splendidă a tatălui meu iar scenele animate din anii
cei duşi i-au fluturat pe dinaintea ochilor ca nişte cai în galop.
Bunica şi-a amintit de anul în care, sub potopul de ploaie şi aşezată în
lectică precum într-o barcă, a intrat în satul lui Shan Tingxiu. Şuvoaiele
curgeau tulburi pe uliţă, iar pe deasupra apei plutea un strat de coji de la
boabele de sorg. Când lectica a ajuns la poarta familiei Shan, a ieşit s-o
întâmpine doar un bătrân uscat cu părul prins într-o coadă ca o păstaie.
După ce s-a oprit ploaia cea mare, pe pământul băltind de apă mai cădea
câte o rafală răzleaţă. Deşi muzicanţii îşi cântau melodiile, nu venea nimeni
să vadă veselirea, iar bunica şi-a dat seama că treburile nu stau grozav. Cei
care au ţinut-o de sub braţ să se aplece în faţa Cerului şi pământului au fost
doi bărbaţi, unul de cincizeci şi ceva de ani, altul de patruzeci şi ceva. Cel
de cincizeci şi ceva era unchiul Luohan, cel de patruzeci şi ceva era un argat
de la povarnă.
Cărătorii şi muzicanţii şedeau în apă ca găinile plouate, privind cu figuri
serioase cum doi bărbaţi veştejiţi şi uscaţi o proptesc să intre în casa
învăluită în beznă adâncă pe bunica mea cea toată o roşeală. Bunica a simţit
mirosul intens de rachiu de sorg al trupurilor celor doi, care parcă s-ar fi
înmuiat pe de-a-ntregul în rachiu.
Când a făcut plecăciunile măritişului, bunica a rămas acoperită pe cap cu
pânza aceea care puţea de te-ameţea. În miros de lumânări aprinse, bunica a
primit o fâşie de mătase moale, de care a fost trasă apoi de cineva. Drumul
acesta i-a fost negru ca tăciunele şi plin de apăsare şi spaimă. A fost dusă şi
aşezată pe pat. În tot acest timp, n-a venit nimeni să-i dea la o parte pânza
roşie, aşa că bunica s-a descoperit singură. A văzut că la piciorul patului stă
încovrigat pe un taburet pătrat un bărbat cu o faţă spasmodică. Avea capul
prelung şi cu totul turtit, iar pleoapele de jos îi putreziseră, ajungând de un
roşu aprins. S-a ridicat şi a întins spre bunica o mână ca o gheară de cocoş,
dar ea a ţipat o dată tare, a dibuit din sân foarfeca şi a rămas în picioare pe
pat, privindu-l îndeaproape şi cu ochi mânioşi.
Bărbatul s-a aşezat atrofiat înapoi pe taburet. În acea noapte bunica n-a lăsat
deloc foarfeca din mână, iar bărbatul cu cap turtit n-a părăsit nici el
taburetul pătrat.
De cum s-a făcut dimineaţă, bunica a profitat că bărbatul adormise şi s-a
lăsat să alunece jos din pat, ieşind în fugă din cameră. A deschis poarta şi se
pregătea să-şi ia zborul când o mână a oprit-o. Bătrânul uscat şi slab cu
părul prins într-o coadă ca o păstaie a apucat-o de încheietură, uitându-se la
ea cu ferocitate.
Shan Tingxiu a tuşit uscat de două ori, şi-a şters răutatea de pe chip
înlocuind-o cu un zâmbet şi a zis:
— Copilă, ai venit la noi mireasă, îmi eşti ca o fiică. Bianlang n-are boala
aia, nu pleca urechea la palavrele unora. Suntem o familie mare şi bogată,
iar Bianlang este un om de treabă. Acum, că ai venit, tu o să te ocupi de
familie.
Shan Tingxiu i-a înmânat bunicii un şirag mare de chei de alamă, dar bunica
nu l-a primit.
În a doua noapte, bunica a stat cu foarfeca în mână până când s-a luminat de
ziuă.
În a treia dimineaţă, străbunicul meu a venit trăgând după el un măgăruş ca
s-o ia pe bunica să se-ntoarcă acasă – aşa e obiceiul în ţinutul Gaomi din
nord-est, să iei mireasa înapoi după trei zile. Străbunicul a băut întruna cu
Shan Tingxiu până când soarele a trecut de amiază şi de-abia apoi s-a pornit
la drum spre casă.
Bunica stătea de-a curmezişul pe măgar, pe spinarea căruia se lăsa spre
pământ o plapumă subţire. Aşa au ieşit, bălăbănindu-se, din sat. Era a treia
zi de la ploaia cea mare, iar drumul era la fel de umed. Aburi albi se înălţau
clocotitori din lanurile de sorg, încolăcind firele verzi în suflări albe şi
dându-le înfăţişare de înţelepţi nemuritori. Banii de argint zornăiau în
chimirul străbunicului, care băuse de mergea acum pe trei cărări, cu ochii
înceţoşaţi de-a binelea. Încruntat, măgăruşul păşea încet, urmele lui mărunte
întipărindu-se limpede pe drumul umed. Aşezată în spinarea lui, bunica era
scuturată de valuri-valuri de ameţeală. Pleoapele îi erau roşii şi umflate, iar
părul răvăşit. Sorgul, care în trei zile crescuse cât să-şi mai adauge un nod,
o ţintuia batjocoritor.
Bunica a spus:
— Tată, nu mă mai întorc la ei în casă, nici moartă nu mă mai întorc…
Străbunicul i-a zis:
— Fata mea, mare noroc a dat peste tine! Socrul tău o să-mi dea în dar un
catâr mare şi negru şi-o să vând măgarul…
Măgarul şi-a întins capul pătrăţos şi a luat de la marginea drumului o gură
de iarbă verde, pătată cu stropi mărunţi de noroi.
Bunica i-a zis plângând:
— Tată, are lepră…
— Socrul tău o să ne dea un catâr…
Străbunicul era beat de nu mai semăna a om şi vărsa fără încetare gură după
gură de rachiu şi de carne în smocurile de iarbă de la marginea drumului.
Murdăria vărsată a îngreţoşat-o pe bunica, de i s-au întors şi ei maţele pe
dos. Îl ura din toată făptura.
Când măgarul a ajuns la Adâncitura Broaştei, o putoare de-ţi muta nasul i-a
asaltat cu atâta tărie, că măgarul şi-a pleoştit urechile. Bunica a văzut
cadavrul tâlharului din urmă cu câteva zile. Burta i se bulbucase mult şi un
covor de muşte smaraldii îi acoperea cu totul pielea şi carnea. Cu bunica în
spinare, măgarul a trecut repede prin faţa cadavrului, iar muştele s-au ridicat
mânioase în zbor, ca un vălătuc de nori verzi. Străbunicul venea în urma
măgarului, iar corpul îi era parcă mai lat decât drumul şi ba se freca de
sorgul de pe partea stângă, ba se prăbuşea printre buruienile de pe partea
dreaptă. Când a căzut în faţa cadavrului, străbunicul a făcut „Oh, oh!” şi a
rostit printre buzele care-i dârdâiau:
— Mă, amărâtule… amărâtule… aici te-ai întins tu să dormi…?
Bunica nu putuse să uite faţa ca de dovleac a tâlharului. În clipa în care
muştele s-au ridicat în aer speriate, expresia lui elegantă şi nobilă a intrat
într-un contrast puternic cu expresia sălbatică şi laşă pe care o avea când era
în viaţă. Au mers un li, apoi încă unul. Soarele îi săgeta pieziş, cerul era
limpede ca un pârâu. Străbunicul fusese lăsat în urmă de măgar, care ştia
drumul şi înainta în tihnă cu bunica în spinare. Drumul a cotit puţin, iar
când măgarul a ajuns la cotitură, trupul bunicii s-a întors spre înapoi,
desprinzându-se de spinarea măgarului. Un braţ puternic a prins-o şi a dus-o
în adâncul sorgului.
Bunica s-a zbătut fără putere – nici nu vroia să se zbată, trei zile de viaţă
nouă erau ca un vis cu totul spulberat. Într-un singur minut, unii devin
conducători măreţi; în trei zile, bunica pătrunsese tainele vieţii. A ridicat
chiar şi un braţ şi l-a prins de gât pe cel ce-o căra, să-l mai uşureze.
Frunzele de sorg fâşâiau. De pe drum veneau strigătele răguşite ale
străbunicului:
— Fata mea, unde te-ai dus?
Din apropiere de pod s-a auzit cântecul prelung şi plin de jale şi durere al
unei goarne mari, dimpreună cu păcăniturile nediferenţiate ale mitralierelor.
Sângele bunicii încă îi urma ritmul respiraţiei, firişor cu firişor scurgându-i-
se din corp. Tata a strigat:
— Mamă, să nu-ţi mai curgă sângele afară, când o să ţi se isprăvească de
curs, o să mori!
A apucat nişte pământ negru de la rădăcina sorgului şi a astupat cu el rănile
bunicii, dar sângele l-a năpădit foarte repede. Tata a mai luat o mână de
pământ. Bunica a zâmbit recunoscătoare, privind la văzduhul azuriu şi
nemăsurat de adânc şi la sorgul cald şi înţelegător ca o mamă iubitoare. În
oceanul ei de suferinţă, şi-a făcut apariţia un drumeag de un verde crud
împodobit cu floricele albe. Pe acest drumeag, bunica era călare pe un
măgăruş care mergea agale: în adâncul sorgului, acel bărbat mare, puternic
şi solid îşi dregea glasul şi cânta tare, iar sunetul o lua pe deasupra sorgului.
Bunica mergea în urma cântecului, călca pe vârfurile firelor de sorg de
parcă se suia pe o întindere de nori verzi…
Bărbatul a aşezat-o pe bunica pe pământ, iar ea, moale ca tăiţeii, şi-a mijit
ochii ca de miel. Bărbatul şi-a sfâşiat pânza neagră care-i acoperea faţa şi
şi-a arătat chipul cel adevărat. Era el! Bunica a strigat către Cer în inima ei,
în timp ce o cutremurare intensă asemănătoare cu fericirea a cuprins-o atât
de puternic, că lacrimi fierbinţi i-au umplut ochii.
Yu Zhan’ao şi-a dat jos pelerina din paie şi a strivit cu picioarele zeci de
coceni de sorg. Pe cadavrele lor şi-a aşternut pelerina şi a dus-o pe bunica în
braţe pe ea. Spiritul ei şi-a părăsit sălaşul şi, văzând pieptul lui dezgolit,
parcă-i vedea şi sângele plin de vlagă şi iuţeală curgându-i fără odihnă pe
sub pielea negricioasă. Peste vârfurile firelor de sorg se rotocolea o suflare
subţire, iar în toate părţile răsuna zgomotul sorgului crescând. Vânt potolit,
valuri liniştite, raze după raze umede şi arzătoare întretăindu-se şi
secerându-se printre crăpăturile dintre cocenii de sorg. Inima bunicii era
căprioară zbătându-se. Pasiunile ei tăinuite vreme de şaisprezece ani au
explodat, iar ea a început să fremete pe pelerină. Bucată cu bucată, Yu
Zhan’ao s-a lăsat în jos, a căzut în genunchi cu o bufnitură şi a rămas aşa
lângă ea. Bunica tremura din cap până-n picioare, în timp ce un snop de
flăcări galbene şi cu aromă grea i s-au aprins prâsnind pe faţă. Yu Zhan’ao
i-a sfâşiat cu grosolănie cămaşa, lăsând razele răbufnind drepte ale soarelui
să lumineze micile umflături albe ale sânilor bunicii, ce se ridicau reci,
încordaţi şi strânşi unul într-altul. Sub mişcările lui viguroase, durerea şi
fericirea ascuţite şi pătrunzătoare au oţelit nervii bunicii, care a mai strigat
doar, încet şi adânc, „Cerule!” şi-apoi a leşinat.
Bunica şi bunicul s-au iubit şi s-au drăgălit pe sorgul plin de viaţă – două
spirite neînfrânate, dispreţuind legile lumii oamenilor, şi lipite şi mai strâns
decât carnea lor în desfătare, în lanurile de sorg, ei au croit lumii făgaşe noi,
arând norii şi semănând ploaia, şi astfel au adăugat istoriei bogate şi
colorate a ţinutului nostru, Gaomi din nord-est, un strat de roşeală. Tata se
poate spune că a fost conceput controlând esenţa Cerului şi pământului şi că
a fost chintesenţa durerii şi a plăcerii nebune. Răgetele zgomotoase ale
măgarului au sfredelit lanul de sorg, iar bunica a revenit din legănătoarea
ţară cerească în cruda lume a oamenilor. S-a ridicat, cu toate simţurile
răvăşite şi cu lacrimile curgându-i pe obraz. A spus:
— Chiar e lepros.
Bunicul a îngenuncheat şi nu ştiu de unde a scos un hanger puţin mai lung
de o jumătate de metru şi l-a smuls din teacă cu un hârşâit. Lama era perfect
rotunjită, ca un arpagic. Bunicul a fluturat din mână, iar hangerul a lunecat
printre paiele de sorg şi doi coceni s-au prăbuşit la pământ. Din gurile
înclinate uniform ale cioturilor de tulpină s-a prelins un lichid verde
Bunicul a spus:
— Peste trei zile, să te-ntorci negreşit!
Bunica l-a privit nedumerită. Bunicul s-a îmbrăcat, bunica s-a aranjat. Nu
ştia unde a ascuns bunicul hangerul. El a condus-o la marginea drumului şi,
ca fulgerul, s-a făcut nevăzut, fără urmă, fără umbră.
După trei zile, măgarul a cărat-o înapoi pe bunica. De cum a intrat în sat a
aflat că cei doi Shan, tatăl şi fiul, fuseseră ucişi. Cadavrele se răsfirau de-a
latul în balta de la capătul de apus al satului.
Bunica stătea întinsă, îmbăiată de căldura limpede a lanului de sorg. Se
simţea sprintenă ca o rândunică, alunecând firesc, aproape lipită de spice.
Caleidoscopul de imagini din faţa ochilor ei s-a domolit, iar Shan Bianlang,
Shan Tingxiu, străbunicul, străbunica, unchiul Luohan… şi atâtea şi-atâtea
chipuri duşmănoase, recunoscătoare, haine, cumsecade, toate s-au ivit şi-
apoi au pierit. Istoriei de treizeci de ani a bunicii îi scria ea însăşi ultimul
rând: toate cele din trecut erau ca nişte fructe cu parfum îmbătător picate ca
săgeţile la pământ; din toate cele din viitor, bunica putea să zărească
nedesluşit doar nişte rotocoale de lumină iute trecătoare; iar de prezentul
fugar, vâscos şi alunecos, se agăţa cu furie nedându-i drumul. Simţea cum
tata o mângâie cu mânuţele lui ca nişte gheare de animal. Tata striga timid:
„Mamă!”, iar asta a făcut ca, alături de conştientizarea faptului că iubirile şi
urile pălesc, iar recunoştinţa şi vrăjmăşia se sting, în bunica să ţâşnească
buchete de scântei cu drag de viaţa omenească. A vrut din răsputeri să-şi
ridice braţul şi să mângâie drăgăstoasă faţa tatii, însă n-a reuşit în niciun
chip. Tocmai se ridica în zbor, când a văzut un mănunchi de raze puternice
aruncate în jos din ţara cerului şi a auzit o muzică solemnă cântată de-o
orchestră de oboaie şi de goarne mari şi mici, răsunând tot dintr-acolo.
Bunica se simţea cumplit de obosită, iar mânerele cu totul alunecoase ale
prezentului, mânerele lumii ei, stăteau să-i alunece din mâini. Asta e
moartea? Urmează să mor? N-o să mai văd cerul ăsta, pământul ăsta, sorgul
ăsta, pe copilul ăsta, pe omul iubit care-şi duce acum soldaţii la război?
Împuşcăturile răsunau aşa departe, totul era despărţit de o perdea groasă de
ceaţă fumurie. Douguan! Douguan! Fiul meu, vino să-i dai mamei o mână
de ajutor, prinde-o pe mama, mama nu vrea să moară, Cerule! Cerule… m-
ai înzestrat cu un om iubit, m-ai înzestrat cu un copil, m-ai înzestrat cu
bogăţie, m-ai înzestrat cu treizeci de ani de viaţă la fel de împlinită ca
sorgul roşu. Cerule, dacă mi-ai dat, nu trebuie să-mi iei înapoi, iartă-mă,
cruţă-mă! Socoţi c-am păcătuit? Socoţi că era bine să fi-mpărţit perna şi
aşternutul cu un lepros, să nasc un monstru cu lepră şi carne putredă şi să
fac lumea asta frumoasă să ajungă fără seamăn de murdară? Ce-nseamnă
casta văduvie? Care e calea cea dreaptă? Ce e binele? Ce e răul? Niciodată
nu mi-ai spus, şi a trebuit să fac după cum m-a dus pe mine mintea. Am
iubit fericirea, am iubit tăria, am iubit ce e frumos, trupul meu a fost al meu,
mi-am fost singură stăpână, nu mi-a fost frică să păcătuiesc, nu mi-a fost
frică de pedeapsă, nu mi-a fost teamă c-o să intru în iadul tău cu
optsprezece niveluri. Am făcut tot ce-a trebuit să fac, am săvârşit tot ce-a
trebuit să săvârşesc, fără teamă de nimic. Dar nu vreau să mor, vreau să
trăiesc, vreau să mai arunc câteva priviri lumii ăsteia, Cerule…
Sinceritatea bunicii a mişcat Cerul, iar ochii ei secaţi s-au stropit din nou cu
umezeală proaspătă. O strălucire aparte venită din ţara cerului i-a scânteiat
apoi în ochi şi a văzut din nou obrazul galben-auriu al tatii şi ochii ce-i
semănau aşa de bine cu ai bunicului. Buzele ei s-au mişcat uşor, rostind:
— Douguan!
Tata a strigat tare şi însufleţit:
— Mamă, te-ai făcut bine! N-o să mori, ţi-am astupat sângele şi nu-ţi mai
curge! O să-l chem pe tata, să-l chem să vină să te vadă, mamă, nu poţi să
mori, aşteaptă-l pe tata!
Tata a plecat în fugă. Paşii lui s-au prefăcut într-o vorbire joasă şi moale, s-
au prefăcut în muzica de mai devreme, cea din ţara cerului. Bunica a auzit
sunetele universului, iar ele veneau din fiecare fir de sorg roşu. Bunica a
aţintit cu privirea sorgul roşu, iar ochilor ei pâcloşi cocenii de sorg le păreau
nestatornici şi magnifici, cu forme ciudate şi înfăţişări stranii, gemând,
răsucindu-se, văicărindu-se, învălătucindu-se, având ba chip de diavoli, ba
chipul celor dragi. I se părea că se împletesc în snopi ca nişte şerpării,
îndreptându-se apoi la loc cu un şuşotit, iar ea n-avea cuvinte cât să le
rostească splendoarea. Erau şi roşii, şi verzi, şi albi, şi negri, şi verzi, şi
albaştri, râdeau hâhâindu-se, plângeau căinându-se, iar lacrimile care le
ieşeau din ochi loveau ca stropii de ploaie plaja mohorâtă din inima bunicii.
În crăpăturile din firele de sorg erau încrustate petice de cer albastru – un
cer atât de înalt, un cer atât de jos. Bunica simţea cum cerul se întreţese cu
pământul, cu oamenii, cu sorgul, totul învăluit într-un văl colosal de mare.
Norii albi lunecau ştergând sorgul şi ştergând şi faţa bunicii, colţurile lor
tari fâşâind când îi atingeau faţa. Umbrele norilor albi urmau norii albi,
învârtindu-se în largul lor. Un stol de porumbei albi ca zăpada s-a năpustit
din înalt şi s-a lăsat pe vârful firelor de sorg. Gânguritul lor a deşteptat-o pe
bunica, iar ea le-a văzut desluşit şi limpede înfăţişarea. Prin ochii lor de un
roşu aprins şi mari cât boabele de sorg, şi porumbeii au privit-o pe bunica.
Le-a surâs sincer, iar ei au răsplătit cu un zâmbet mărinimos iubirea
fierbinte a bunicii faţă de această viaţă şi dorinţa ei de a nu o părăsi, arătate
în ceasul morţii. Bunica a urlat:
— Dragii mei, nu mă-ndur să vă părăsesc!
Porumbeii ciuguleau bob după bob de sorg, răspunzând chemării ei mute.
Ciugulind şi înghiţind la sorg, porumbeilor li se bombau treptat-treptat
burţile. Pe când ciuguleau aşa de zdravăn, penele li se deschideau, iar forma
lor de evantai semăna cu inflorescenţele date peste cap de vânturi şi ploi.
Sub streşinile familiei mele se-adăpostise cândva un stol mare de porumbei.
Toamna, bunica aşeza în curte un hârdău de lemn plin cu apă curată, iar
porumbeii veneau în zbor de pe câmp, se lăsau rânduit pe marginea
hârdăului şi, cu faţa la propria umbră răsfrântă în apa cea curată, scuipau
din guşă, leop-leop, tot sorgul. Se plimbau apoi prin curte plini de fudulie.
Porumbei! Pe capetele grele şi în pace ale sorgului stătea acum în picioare
un stol de porumbei goniţi de la casele lor de urgia războiului. O aţinteau pe
bunica de parc-ar fi prohodit-o cu adâncă durere.
Ochii bunicii s-au împâclit din nou, iar porumbeii şi-au luat zborul fâlfâind
din aripi, în ritmul unui cântec cunoscut, înălţându-se pe cerul albastru ca
marea. Când aripile lor se atingeau de aer, scoteau un vâjâit. Bunica s-a
ridicat plutind în urma porumbeilor, vâslind din aripile-i proaspăt crescute şi
rotindu-se cu supleţe. Pământul cel negru era sub ea, sorgul era sub ea. A
privit plină de drag satul dărăpănat şi părăginit, apa şerpuitoare şi
întortocheată, drumurile întretăiate şi încrucişate, a privit văzduhul aflat în
neorânduială şi sfârtecat de gloanţele încinse şi a privit şi făpturile, câtă
frunză, câtă iarbă, stând nehotărâte la răscrucea dintre viaţă şi moarte.
Bunica a mirosit ultima oară mireasma sorgului, a mirosit ultima oară
mireasma dulcie a sângelui fierbinte, iar în creierul ei a fulgerat deodată o
imagine pe care n-o mai văzuse niciodată: sfredeliţi de câteva zeci de mii de
gloanţe, sute şi sute de săteni cu haine zdrenţuite zac în lanurile de sorg,
dansând cu mâinile, jucând cu picioarele…
Ultimul ei fir de legătură cu lumea oamenilor stătea să se frângă şi toate
îngrijorările, durerile, încordările şi deznădejdile i-au căzut în lanul de sorg,
lovind ca o grindină vârfurile firelor de sorg, prinzând rădăcină în pământul
negru, făcând flori şi legând roade acre şi amărui, moştenire pentru fiecare
generaţie de după. Bunica şi-a încheiat eliberarea, a zburat laolaltă cu
porumbeii, iar spaţiul gândurilor ei, restrâns până la a fi cât pumnul de
mare, era plin de bucurie mulţumită, acalmie, căldură, stare de bine,
armonie. Cu inima cu totul împlinită, bunica a mai spus, cu mare evlavie:
— Cerule, oh Cerule…
9
Mitralierele amplasate pe acoperişurile camioanelor secerau susţinut şi fără
încetare, în timp ce roţile se învârteau căţărându-se pe podul tare de piatră.
Gloanţele îi ţineau locului pe bunicul şi pe luptătorii săi. Câţiva, care din
neatenţie îşi scoseseră la iveală căpăţânile deasupra zăgazului, erau deja
morţi la baza lui. Focul mâniei umplea pieptul bunicului meu. Camioanele
urcaseră toate pe pod, iar gloanţele din mitraliere zburau deja foarte sus.
Bunicul a zis: „Fraţilor, foc!” şi a slobozit trei gloanţe care au răpăit unul
după altul. Doi soldaţi japonezi au fost trântiţi pe burtă pe acoperişul
camionului, iar sângele lor negru a mânjit botul acestuia. În urma focurilor
trase de bunicul, din spatele zăgazurilor de la est şi vest de drum au răsunat
câteva zeci de împuşcături fără seamăn de jerpelite şi s-au mai prăbuşit alţi
şapte-opt soldaţi japonezi, din care doi s-au prăvălit din camion, zbătând din
mâini şi din picioare şi picând în apa neagră de-a stânga şi de-a dreapta
podului. Muschetonul fraţilor Fang a urlat o dată mânios şi a împroşcat o
limbă mare de foc, care a fulgerat îngrozitor pe deasupra râului, iar boabele
şi ouăle de fier au lovit toate în sacii albi cu care era încărcat cel de-al
doilea camion. După ce focul şi fumul s-au risipit, din nenumăratele spărturi
s-a văzut curgând, fâş-fâş, foş-foş, orezul alb ca zăpada. Tata a mers
şerpeşte din lan până la marginea zăgazului, nerăbdător să vorbească cu
bunicul, care însă îşi vâra repezit gloanţe în mauser. Primul camion al
diavolilor s-a năpustit pe pod cu toată viteza, iar roţile din faţă s-au înfipt în
dinţii întorşi spre cer ai grapelor. Cauciucurile s-au spart, scoţând afară
aerul cu un zuzuit. Camionul a duduit ciudat, grapele înlănţuite au fost
împinse înapoi cu un zuzuit, iar tatii maşina i-a părut un şarpe mare care a
înghiţit un arici şi care-şi zgâlţâie gâtul cuprins de durere. Diavolii din ea s-
au dat jos de-a valma. Bunicul a spus:
— Liu, suflă din goarnă!
Liu Trombon a-nceput să sufle tare în goarnă, iar sunetul ei înspăimântător
era plin de jale şi durere. Bunicul a urlat:
— La atac!
Pălălăindu-şi pistolul, a sărit în picioare şi, fără să ochească deloc, a făcut
soldat după soldat japonez să se aplece şi să se-ncline în faţa gurii
pistolului. Şi luptătorii de la apus s-au repezit în faţa camioanelor şi s-au
amestecat cu diavolii, aşa că diavolii din ultimul camion şi-au îndreptat
gloanţele spre cer. În primul camion mai rămăseseră doi diavoli, iar bunicul
l-a văzut pe Mutulică aruncându-se-n zbor înăuntru. Cei doi, cu baionetele
puse la arme, i-au sărit în întâmpinare, dar Mutulică a trosnit cu spatele
lamei de la pumnal, a dat la o parte o baionetă, iar din mişcarea tăişului,
capul acoperit de cască al unuia dintre diavoli a zburat drept şi lin, trăgând
după el prin văzduh un urlet prelung. După ce-a căzut cu un bufnet la
pământ, din gură încă i-a mai ieşit prima jumătate dintr-un strigăt răsunător.
Tata s-a gândit că pumnalul lui Mutulică chiar e ascuţit. A mai zărit şi
expresia de uluială încremenită de pe faţa diavolului înainte să-i fie capul
îndepărtat de gât – carnea de pe obraji încă zvâcnea, iar nările încă
fremătau, de parcă japonezul dădea să strănute. Mutulică l-a scurtat şi pe
celălalt diavol de cap, iar corpul soldatului s-a rezemat de balustradă, pielea
gâtului i-a lepădat deodată un inel, iar sângele a început să gâlgâie afară. În
acea clipă, diavolii din camionul din spate au coborât mitraliera şi au tras
nenumărate gloanţe, iar luptătorii bunicului s-au prăbuşit ca buştenii peste
cadavrele diavolilor. Mutulică s-a aşezat în fund pe acoperişul camionului,
în timp ce din piept i-au dat afară câteva şiroaie de sânge.
Tata şi bunicul s-au întins la pământ şi s-au târât înapoi în lanurile de sorg,
scoţându-şi apoi încet-încet capetele pe deasupra zăgazului. Camionul cel
mai din spate se retrăgea icnind, iar bunicul a urlat:
— Fang cel mare, trage! Trage-n javra aia!
Fraţii Fang au potrivit pe zăgaz muschetonul încărcat cu praf de puşcă, iar
când Fang cel mare s-a aplecat din şale să dea foc la fitil, un glonte l-a
nimerit în burtă şi un maţ verzuliu i s-a strecurat zâzâind în afară. Fang a
scos un „Mamă!”, şi-a astupat gaura din burtă şi s-a rostogolit în lan. Dintr-
o clipă într-alta, camioanele aveau să se retragă de pe pod, iar bunicul a
urlat îngrijorat:
— Foc!
Fang cel mic a luat iasca, a apropiat-o dârdâind de fitil, dar nu izbutea cu
niciun chip să-l aprindă. Bunicul s-a năpustit într-acolo, a înhăţat iasca, a
adus-o lângă gură şi-a suflat în ea până a licărit. A apropiat-o apoi de fitil,
care a zâzâit puţin, apoi a scos un fum alb şi s-a stins. Muschetonul stătea
ghemuit acolo, păstrându-se tăcut, de parcă dormea. Tata s-a gândit că n-o
să se pornească. Camionul japonez se retrăsese deja de pe pod, iar cel de-al
doilea şi-al treilea dădeau şi ele înapoi. Orezul dinăuntru curgea fâş-fâş, foş-
foş, curgea pe pod, curgea şi în apă, formând la suprafaţă pete nenumărate.
Câteva cadavre de diavoli pluteau încet-încet spre răsărit, răspândind sânge,
în timp ce ţiparii strânşi în grupuri mari se roteau prin apa însângerată.
După ce a rămas un moment tăcut, muschetonul a huruit o dată. Corpul de
oţel al armei a sărit mult în sus pe zăgaz, iar o flacără mare a nimerit într-un
camion din care încă mai curgea orez. Partea lui din spate a luat foc cu un
pârâit.
Camionul care reuşise să se retragă de pe pod s-a oprit, iar diavolii din el s-
au dat jos în degringoladă, s-au trântit pe zăgazul din faţă, şi-au amplasat
mitralierele şi au început să tragă nebuneşte spre luptători. Faţa lui Fang cel
mic a fost nimerită de un glonte, care i-a făcut mici fărâme şaua nasului.
Sângele lui l-a împroşcat pe tata pe toată faţa.
Doi diavoli din camionul care luase foc au împins uşa şi au sărit jos,
aruncându-se panicaţi în apa râului. Camionul din mijloc, din care curgea
de asemenea orezul, nu mai putea nici să înainteze, nici să se retragă şi
icnea ciudat pe pod, în timp ce roţile i se-nvârteau întruna. Orezul fâşâia din
el ca apa de ploaie.
Mitralierele diavolilor de pe partea cealaltă s-au oprit deodată, mai
rămânând doar câteva treişopturi să mai ţăcăne. Mai bine de zece diavoli,
cu puştile în mână, s-au aplecat din şale şi, lipiţi de cele două laturi ale
camionului în flăcări, s-au repezit spre nord. Bunicul a tras un urlet: „Foc!”,
dar de răspuns i-au răspuns puţini. Tata a întors capul şi a văzut cadavrele
luptătorilor întinse pe zăgaz şi la baza lui. Răniţii gemeau şi urlau în
lanurile de sorg. Bunicul a tras unul după altul câteva focuri, dărâmând de
pe pod câţiva diavoli. De pe partea de apus a drumului au răsunat, răzleţe,
alte câteva focuri, care au prăvălit şi ele câţiva diavoli. Diavolii s-au retras.
Pe deasupra zăgazului din sud a zburat un glonte, care l-a nimerit pe
bunicul meu în braţul drept. Întregul braţ i s-a chircit, iar pistolul i-a căzut
din mână, rămânându-i atârnat la gât de curea. Bunicul s-a retras în lanul de
sorg, strigând:
— Douguan, ajută-mă!
Bunicul şi-a sfâşiat mâneca, punându-l apoi pe tata să-i scoată de la brâu o
bucată de pânză albă şi să-l ajute să şi-o lege peste rană. Tata s-a folosit de
prilej şi i-a spus:
— Tată, mama vrea să vii.
— Bun băiat! a zis bunicul. Fiule, mai întâi hai cu tata să omorâm toate
javrele astea!
Bunicul a scos de la brâu browningul aruncat de tata şi i l-a înmânat. Liu
Trombon, trăgându-şi un picior însângerat, s-a târât de lângă zăgaz şi a
întrebat:
— Domnule comandant, să suflu-n goarnă?
— Suflă! a zis bunicul.
Liu Trombon a îngenuncheat cu un singur picior, pe celălalt trăgându-şi-l
după el, a ridicat goarna şi a suflat înspre cer. Din gura goarnei a plutit un
sunet de un roşu întunecat.
— La atac, fraţilor! a urlat bunicul.
În lanurile de la vest de drum au urlat după el câteva voci. Bunicul a apucat
arma cu stânga şi de-abia ce-a sărit în picioare, că un glonte a trecut în zbor
ştergându-i obrazul. S-a rostogolit la pământ, întorcându-se-n lan. Pe
zăgazul de la vest de drum s-a auzit un răcnet, iar tata a ştiut că încă un
luptător fusese nimerit de un glonte.
Liu Trombon sufla din goarnă spre văzduh, iar sunetele de un roşu întunecat
izbeau aşa de tare cocenii de sorg, încât aceştia se scuturau foşăind.
Bunicul l-a apucat de mână pe tata şi i-a spus:
— Fiule, mergi după tata, să ne unim cu cei de la vest de drum.
Fumul gros al camioanelor de pe pod se rostogolea peste tot, în răpăiala
flăcărilor. Orezul zbura umplând râul ca o zloată. Trăgându-l după el pe
tata, bunicul meu a traversat în zbor şoseaua, în timp ce gloanţele care-i
urmăreau loveau drumul cu un şâşâit. Când doi luptători cu faţa arsă şi
înnegrită şi pielea crăpată i-au văzut pe bunicul şi pe tata, şi-au rânjit dinţii
şi au spus plângând:
— Comandante, ne-au sfârşit!
Bunicul s-a aşezat deznădăjduit în lanul de sorg, fără să ridice multă vreme
capul. Diavolii de pe malul celălalt nu mai trăgeau nici ei. Pe pod se-auzeau
trosniturile camioanelor arzând, în timp ce la est de şosea răsuna goarna lui
Liu Trombon.
Tata nu mai simţea deja niciun fel de teamă, aşa că a mers de-a lungul
zăgazului, s-a lăsat să alunece o bucată către vest şi, din spatele unei
grămezi de ierburi veştejite şi îngălbenite, şi-a scos încetişor capul. Tata a
văzut cum de pe acoperişul celui de-al doilea camion, care nu luase foc, a
sărit un soldat japonez, care a tras afară din cabină un diavol bătrân. Pe
mâinile neobişnuit de uscate şi slabe, diavolul cel bătrân avea mânuşi albe
ca zăpada, iar peste buci îi atârna o sabie lungă. Cizmele din piele neagră îi
ajungeau până la genunchi. Mergând de-a lungul camionului, s-au apucat de
un pilon şi s-au lăsat cu un şoşet în jos pe el. Tata a ridicat browningul, dar
mâna i se scutura neîntrerupt şi aşa de tare, că fundul posmăgit al diavolului
celui bătrân sărea încoace şi-ncolo în gura pistolului. Scrâşnind din dinţi şi
cu ochii închişi, tata a tras un foc. Browningul a zumzăit o dată, iar glontele
a fluierat şi s-a strecurat în apă, răsturnând cu burta-n sus un ţipar. Ofiţerul
japonez s-a prăvălit în râu. Tata a strigat tare:
— Tată, un ofiţer!
O detunătură în spatele tatii, şi căpăţâna diavolului celui bătrân a explodat,
un ghem de sânge răsfirându-se cu un plescăit prin apă. Celălalt diavol a dat
din mâini şi din picioare ca să se strecoare în spatele pilonului.
Gloanţele diavolilor s-au apropiat din nou, şi bunicul l-a împins în jos pe
tata. Gloanţele şopocăiau bezmetic prin sorg. Bunicul a spus:
— Soi bun, eşti din sămânţa mea!
Bunicul şi tata nu ştiau că diavolul bătrân pe care-l omorâseră era celebrul
general Nakaoka Nikko. Goarna lui Liu Trombon suna fără încetare.
Flăcările maşinilor fripseseră soarele de pe cer, de ajunsese un amestec de
verde-roşu, cu totul atrofiat.
Tata a spus:
— Tată, mama vrea să vii, a zis să te duci la ea.
— Mai trăieşte? a-ntrebat bunicul.
— Trăieşte.
Trăgându-l pe bunicul de mână, tata s-a-ndreptat spre adâncul sorgului.
Bunica zăcea sub sorg, cu umbrele sorgului întipărite pe chip, păstrându-şi
zâmbetul nobil pe care-l pregătise pentru bunicul meu. Faţa îi era
nemaiîntâlnit de albă şi curată, iar ochii îi avea încă deschişi.
Tata a descoperit pentru prima oară două şiruri de lacrimi curgând pe faţa
împietrită a bunicului.
Bunicul a îngenuncheat lângă bunica şi i-a coborât pleoapele cu mâna la
care nu fusese rănit.
În 1976, când a murit bunicul, tata a închis cu mâna stângă, de la care îi
lipseau două degete, ochii deschişi ai bunicului. Când acesta s-a întors în
1958 din pustietăţile muntoase din Hokkaido, nu prea mai ştia să vorbească.
Fiecare cuvânt îi ieşea din gură ca o piatră grea. Când bunicul s-a întors din
Japonia, în sat s-a organizat o ceremonie grandioasă, la care a venit să
participe până şi prefectul de la judeţ. Pe atunci, eu aveam doi ani. Îmi aduc
aminte cum sub bătrânul gingko din capul satului erau înşiruite opt mese
pătrăţoase, iar pe fiecare era rânduit câte un urcior de rachiu şi mai bine de
zece boluri mari, albe. Prefectul a ridicat un urcior, a turnat un bol de rachiu
şi cu amândouă mâinile i l-a oferit bunicului, spunând:
— Venerabile erou, cu respect vă ofer un bol de rachiu – aţi adus cinstire
oamenilor din întregul nostru judeţ!
Bunicul s-a ridicat neîndemânatic, şi-a rotit ochii alb-cenuşii şi a spus:
— Du… du… du… puşcă… puşcă…
Am văzut cum bunicul şi-a dus la gură bolul, cum şi-a întărit gâtul plin de
zbârcituri şi cum mărul lui Adam i-a alunecat în sus şi în jos; foarte puţin
din rachiu i-a intrat însă în gură, mai mult de jumătate curgându-i, fâş-fâş,
foş-foş, pe bărbie şi-apoi în jos pe piept.
Ţin minte că bunicul mă trăgea după el, iar eu trăgeam un câine mic şi
negru după mine, în hoinăreală pe câmp. Bunicului îi plăcea cel mai mult să
se ducă să vadă podul cel mare de pe Râul Negru. Stătea în capul podului,
sprijinindu-se cu mâna de-un pilon, şi putea să stea aşa o dimineaţă sau o
după-amiază întreagă. Îi vedeam ochii aţintiţi adesea la urmele scobite şi
adânci din piatra podului. Când sorgul se făcea mare, bunicul mă ducea în
lan, iar locul în care-i plăcea să meargă nu era nici el departe de podul de
piatră de pe Râul Negru. Presupun că cela era locul de unde bunica se
înălţase la cer – acea bucată de pământ negru cu totul obişnuită era îmbibată
de sângele bunicii. Pe atunci, casa cea veche a familiei noastre încă nu
fusese dărâmată, iar bunicul a luat într-o zi o săpăligă şi s-a apucat să sape
sub catalpa noastră. A scos de-acolo câteva larve de cicadă şi mi le-a
înmânat, iar eu le-am azvârlit câinelui. Câinele le-a muşcat, omorându-le,
dar nu le-a mâncat.
— Tată, după ce sapi? a întrebat mama, care se pregătea să meargă la
cantina comunală să facă de mâncare.
Bunicul a ridicat capul şi i-a aruncat o privire ca de pe altă lume. Mama a
plecat şi bunicul a continuat să sape. A făcut o groapă mare, despicând prin
mai bine de zece rădăcini de copac de grosimi diferite, şi a adus la vedere o
lespede de piatră. Din cămăruţa întunecoasă de cărămidă de sub ea a tras
afară o cutie de tablă deformată de rugină. De cum a căzut la pământ, cutia
s-a spart. O pânză ferfeniţită a scos la iveală o unealtă de fier, înroşită toată
de rugină şi mai înaltă decât mine. Când l-am întrebat ce e, a făcut:
— Du… du… du… puşcă… puşcă…
A pus apoi arma să se usuce la soare, s-a aşezat în faţa ei, ba deschizându-şi
ochii, ba închizându-i, iar deschizându-i, iar închizându-i. Mai apoi s-a
ridicat, a rostuit un topor de tăiat lemne şi-a-nceput să toace şi să
zdrobească bezmetic la ea. A sfărâmat-o prefăcând-o într-o grămăjoară de
bucăţi de fier, din care a luat şi-a-nceput apoi să arunce, umplând toată
curtea.
— Tată, mama a murit? l-a întrebat tata pe bunicul.
Bunicul a dat din cap.
— Tată!
Bunicul l-a mângâiat o clipă pe creştet şi a scos apoi un hanger de la spate.
A doborât cu el sorg, cu care-a acoperit corpul bunicii.
La sud de zăgaz răsunau împuşcături aprige, urlete de moarte şi bubuituri de
explozii. Bunicul l-a tras pe tata, repezindu-se spre capul podului.
Din lanul de sorg de la sud de pod au ieşit peste o sută de oameni îmbrăcaţi
în uniforme cenuşii. Mai bine de zece diavoli japonezi s-au suit în fugă pe
zăgaz. Unii au fost ucişi de gloanţe, alţii au fost înjunghiaţi cu baioneta.
Tata l-a văzut pe căpitanul Leng, încins cu o centură lată de piele de care
atârna un revolver şi înconjurat de câteva gărzi de corp înalte, ocolind
camioanele arse şi venind către nordul podului. Cum l-a zărit, bunicul a
schiţat un zâmbet ciudat şi a rămas nemişcat în capul podului, cu mâna pe
armă. Leng s-a apropiat semeţ şi a spus:
— Comandante Yu, v-aţi luptat bine!
— Javră! l-a ocărât bunicul.
— Am întârziat puţin.
— Javră!
— Dacă nu ne grăbeam să venim, erai sfârşit.
— Javră!
Bunicul a îndreptat gura pistolului spre căpitanul Leng. Acesta a făcut semn
cu ochiul şi două dintre gărzile sale, cu spate de tigru şi grumaz de urs, i-au
coborât bunicului pistolul din câteva mişcări făcute cu mare vioiciune.
Tata a ridicat browningul şi i-a tras un glonte în fund unuia dintre cei ce se
încăieraseră cu bunicul.
Piciorul celuilalt a venit în zbor, răsturnându-l pe tata şi apăsând apoi pe
încheietura lui. Omul s-a aplecat după aceea şi a cules browningul.
Bunicul şi tata au fost ridicaţi de gărzile lui Leng.
— Leng Ciupitule-de-vărsat, deschide-ţi ochii ăia de javră şi uită-te ia
oamenii mei!
Pe cele două zăgazuri de-a stânga şi de-a dreapta şoselei, ca şi în sorg,
zăceau întinşi de-a lungul şi de-a latul morţi şi răniţi. Liu Trombon sufla
întretăiat din goarnă, în timp ce sângele i se scurgea din nări şi pe la
colţurile gurii.
Căpitanul Leng şi-a dat jos chipiul, a făcut o plecăciune către lanul de sorg
de la est de drum şi a făcut una şi către lanul de sorg de la vest de drum.
— Daţi-le drumul comandantului Yu şi odraslei sale! a spus Leng.
Gărzile le-au dat drumul. Soldatul care fusese împuşcat şi-a acoperit fundul,
iar sângele i-a susurat printre degete.
Căpitanul Leng a luat pistoalele din mâinile gărzilor şi li le-a înapoiat
bunicului şi tatii.
Soldaţii detaşamentului Leng au trecut podul într-un şir nesfârşit,
năpustindu-se asupra maşinilor şi cadavrelor şi luându-le morţilor
mitralierele şi puştile, gloanţele şi încărcătoarele, baionetele şi tecile,
centurile şi cizmele, portofelele şi briciurile. Câţiva soldaţi s-au aruncat în
râu şi au înşfăcat un diavol în viaţă pitit în spatele unui pilon al podului. Au
adus sus şi un diavol bătrân, mort.
— Domnule căpitan Leng, e un general! a spus un caporal.
Plin de însufleţire, Leng s-a aplecat să se uite şi a spus:
— Despuiaţi-l de uniformă şi strângeţi tot ce are la el. A spus apoi:
Comandante Yu, ne mai întâlnim noi.
Cu gărzile ciorchine în jurul lui, a pornit apoi spre sudul podului.
Bunicul a zbierat:
— Leng, stai!
Căpitanul Leng s-a răsucit şi a spus:
— Comandante Yu, sper că nu o să mă împuşti mişeleşte! Bunicul a spus:
— O să fiu fără milă!
Căpitanul Leng a spus:
— Tigrule Wang, lasă-i comandantului Yu o mitralieră! Câţiva soldaţi i-au
pus bunicului o mitralieră la picioare.
— Camioanele şi orezul din ele sunt ale tale.
Toţi soldaţii căpitanului Leng au trecut podul, s-au încolonat pe zăgaz şi,
de-a lungul lui, au pornit spre est.
Soarele apunea. Camioanele care luaseră foc arseseră până la capăt,
rămânând din ele doar carcasele negre ca pana corbului. Duhoarea de
cauciuc ars era înăbuşitoare. Cele două maşini care nu arseseră etanşau
podul la capete. Râul – plin de apă neagră ca sângele; câmpul – plin de sorg
roşu ca sângele.
Tata a cules de pe zăgaz o îndesată care nu se rupsese şi i-a dat-o bunicului,
spunând:
— Tată, mănâncă, mama a făcut îndesata asta!
— Mănâncă tu!
Tata i-a îndesat plăcinta în mână şi a mai zis:
— Mă duc să iau alta.
A mai cules una şi a muşcat crunt o gură din ea.
 CAPITOLUL DOI
Rachiu de sorg

1
Cum anume se preface sorgul roşu din ţinutul Gaomi din nord-est în rachiu
de sorg cu parfum îmbătător, care după ce e băut lasă în gură un gust de
maltoză ca de miere şi la beţie nu aduce vătămare celulelor creierului?
Mama mi-a spus odată. Şi m-a îndemnat repetat: „Tainele trecute mai
departe în familie nu trebuie cumva scăpate altora cu uşurinţă. Trecute
altora, numele familiei noastre ar avea de suferit, iar în al doilea rând, dacă
într-o bună zi urmaşii noştri ar porni din nou o afacere cu rachiu, ne-am
pierde locul de frunte şi precumpănirea de netăgăduit. Dintre toţi meseriaşii
de la noi, toţi cei ce-au stăpânit meşteşugul fără pereche l-au trecut mai
degrabă nurorii decât fiicei. Regula e la fel de severă ca unele dintre legile
ţării”.
Mama mi-a spus că, pe vremea când afacerea cu rachiu era în mâinile
familiei Shan, avea o cuprindere potrivită, dar că rachiul de sorg, deşi nu era
rău la gust, n-avea în niciun caz buchetul aromat de mai târziu şi nici nu
lăsa în gură gustul de maltoză ca de miere. Ceea ce a făcut într-adevăr ca
rachiul de sorg al familiei noastre să-şi dobândească aroma unică şi ne-a
făcut să căpătăm preeminenţă în rândul celor câteva zeci de poverne din
judeţul Gaomi s-a petrecut după ce bunicul i-a ucis pe cei doi Shan, iar
bunica, trecând de perplexitatea şi spaima de moment, s-a îndreptat din şale,
şi-a lăsat geniul să se manifeste şi a pus prăvălia pe roate. La fel ca foarte
multe descoperiri însemnate, făcute accidental sau în urma vreunei pozne,
pricina pentru care rachiul de sorg al familiei noastre a ajuns unic e că
bunicul a urinat într-un ciubăr. De ce-a putut un şuvoi de urină să facă un
ciubăr de rachiu obişnuit să se preschimbe în rachiu de sorg de mare
calitate, cu un stil atât de distinctiv? Aceasta are de-a face cu ştiinţa şi nu
îndrăznesc să vorbesc fără rost: să-i aşteptăm pe specialiştii în fermentarea
alcoolului să se ducă să cerceteze. Mai apoi, bunica şi unchiul Luohan au
făcut experimente mai detaliate, iar după multă dibuială şi-au sintetizat
experienţa, creând, prin înlocuirea urinei cu sărurile chimice rămase în
vechile oale de noapte, o tehnologie de amestec mai simplă, mai precisă şi
mai exactă. Era ceva întru totul secret – pe vremea aceea, doar bunica,
bunicul şi unchiul Luohan ştiau. Se spune că momentul amestecului era
straja a treia din mijlocul nopţii, când oamenii dorm în pace. Atunci bunica
aprindea o lumânare parfumată în curte, ardea trei sute de bani de hârtie, iar
apoi, dintr-o tărtăcuţă strânsă-n talie, turna în butoaie. Bunica zicea că în
clipa în care amesteca, anume făcea totul la vedere, cu o înfăţişare infinit de
misterioasă, astfel încât celor ce trăgeau cu ochiul să li se facă părul
măciucă şi să creadă că familia mea comunică cu spiritele şi se amestecă cu
duhurile, având sprijin ceresc pentru afacere. Astfel rachiul familiei noastre
i-a copleşit pe ceilalţi şi aproape a monopolizat piaţa.

După ce bunica s-a întors acasă la mama ei, cele trei zile rostuite au trecut
ca gândul şi dintr-o clipă într-alta s-a şi făcut ziua de înapoiere la casa
soţului. În aceste trei zile, bunicii nu i-a stat gândul la băut şi la mâncat şi
era toată numai nelămurire. Străbunica i-a făcut tot felul de mâncăruri bune,
a îmbiat-o cu tot soiul de vorbe dulci, dar bunica a ignorat-o cu desăvârşire,
rămânând ca o bucată de lemn. Deşi s-a hrănit puţin în aceste trei zile,
culoarea feţei i-a rămas foarte bună – fruntea albă ca zăpada, obrajii
îmbujoraţi şi găoacele ochilor de un negru stins îi făceau ochii să fie
luminoşi ca luna în nimbul ei. Străbunica o tolocânea:
— Împieliţato, nici nu bei, nici nu mănânci, te-ai făcut vreun nemuritor din
poveste sau te-ai prefăcut în Buddha? O chinui rău pe mama!
Străbunica a văzut cum bunicii, care stătea nemişcată ca zeiţa Guanyin, i s-
au rostogolit din orbite două lacrimi mărunte şi albe ca neaua. Din
crăpăturile ochilor i s-au prelins apoi două luciri buimăcite şi uluite cu care
şi-a iscodit mama, de parcă ar fi măsurat de pe un stăvilar înalt peştii bătrâni
şi negri-catran trântiţi în mijlocul râului. De-abia a doua zi după ce bunica
s-a întors acasă, s-a limpezit şi străbunicul din beţie. Primul lucru care-i
stăruise-n minte era promisiunea pe care i-o făcuse Shan Tingxiu: că o să-i
dea în dar un catâr mare şi negru cu coama şi ochii curaţi. În urechi parcă îi
răsuna întruna tropăitul ritmic cu care zdroncăneau copitele catârului
alergând pe drum. Catârul era negru, avea ochii ca două lămpi, iar copitele
ca nişte pocale. Străbunica i-a zis cuprinsă de teamă:
— Măi moşnege, fata nu mănâncă, ia zi, ce să facem?
Străbunicul a privit-o şi el chiondorâş cu ochii lui beţi şi a spus:
— Arde-o! Arde-o bine! Ce pune ea la cale?
Străbunicul s-a proţăpit în faţa bunicii şi i-a zis pufnind:
— Fetiţo, la ce te duce pe tine capul? Pe cei sortiţi să fie împreună îi trage
un fir şi de la o mie de li. Fără iubire, nu-i căsătorie şi nici fără duşmănie
nu-i căsătorie. Te măriţi cu un cocoş, te duci după cocoş, te măriţi cu un
câine, te duci după câine. Eu, tatăl tău, nu sunt vreun mare dregător şi nici
tu nu eşti os de împărat – rămurică de-aur, frunze de jad. Ai fost norocită c-
ai găsit un stăpân aşa de bogat şi aşa am fost şi eu, tatăl tău, că socrul tău de
cum a deschis gura a zis c-o să-mi dăruiască un catâr mare şi negru – câtă
măreţie…
Bunica stătea dreaptă şi nemişcată şi-şi închisese şi ochii. Pe genele ei ude
leoarcă parcă se întipărise un strat de miere, iar fiecare fir de păr, viguros şi
bogat, se izbea de altele, întretăindu-se şi formând un fir care tăia prin
mijlocul pleoapei ca o coadă de rândunică. Străbunicul a ţintuit cu privirea
genele bunicii şi, fierbând de mânie, a zis:
— Nu-ţi mai da ochii peste cap şi nu-ţi mai zburli penele la mine şi nu mai
face pe surda şi pe muta! Şi moartă, o să fii moarta familiei Shan. Gropile
familiei Dai nu-s pentru tine!
Bunica a chicotit.
Străbunicul a ridicat mâna şi a pălmuit-o.
Cu un plici! rumeneala din obraji i s-a şters bunicii de pe faţă, care i s-a
făcut palidă, pentru ca mai apoi paloarea să fie iar treptat-treptat năpădită de
culoarea cea minunată şi chipul să i se facă precum soarele roşu ce stă să se
ridice pe cer. Cu pupilele scânteindu-i şi scrâşnind din dinţi, bunica a râs
rece. I-a aruncat o privire feroce tatălui ei şi a spus:
— Doar că, dac-o fi aşa, nici să nu te gândeşti c-o să vezi vreun firişor de
păr din catârul ăla!
Bunica şi-a lăsat capul în jos, a înşfăcat beţişoarele şi a dat pe gât cele
câteva boluri de mâncare încă aburindă, spulberând-o aşa cum zdrenţuieşte
vântul peticele de nori. Apoi a repezit în aer un bol, care s-a aplecat într-o
parte şi s-a rotit învârtejindu-se şi scânteindu-şi lumina tulbure de porţelan.
A zburat apoi peste grindă, a atins două pânze de păianjen cu totul
venerabile şi a căzut molcom la pământ, unde s-a rostogolit o dată, a mai
făcut o jumătate de cerc şi s-a ciocnit de pământ, rămânând cu fundul în
sus. Bunica a mai azvârlit un bol, care s-a izbit de perete şi în cădere s-a
spart în două. Străbunicul s-a speriat, de-a rămas cu gura căscată şi barba
tremurândă, neputând zice lungă vreme nimic. Străbunica a spus:
— Copilul meu, până la urmă te-ai înduplecat să mănânci ceva! După ce-a
azvârlit bolurile, bunica s-a pus să plângă în hohote. Plânsetele ei erau
plăcute auzului, pline de simţire şi cu belşug de apă, iar pentru că în cameră
n-au încăput, au dat pe dinafară, răspândindu-se-n zbor peste câmp şi
armonizându-se cu fâşâiala sorgului deja fertilizat de la sfârşit de vară. Cât
a ţinut plânsetul prelung, luminos şi îndurerat, gândurile îi veneau bunicii în
minte cu sutele şi miile; îşi amintea o dată şi încă o dată prin ce trecuse în
cele trei zile de când se urcase în lectica de mireasă şi plecase de-acasă şi
până când se întorsese călare pe măgar. Fiecare imagine, fiecare sunet,
fiecare mireasmă din aceste trei zile îi reapărea în minte… goarnele şi
oboaiele… melodiile mărunte, tonurile mari… didi tata… moumou haha…
mali wala… yiyi yaya… jili chuala… suflate întruna până când sorgul verde
se prefăcuse în sorg roşu, de cerul curat şi senin se-atârnase perdeaua de
ploaie, două tunete, o fulgerare, ploaie încâlcită bezmetic precum cânepa,
inimă bubuitoare răvăşită precum cânepa, stropi de ploaie bulucindu-se,
înghesuindu-se, curmeziş, pieziş, acum drept în sus, acum drept în jos…
Bunica şi-a amintit cum au dat peste tâlhar pe drum la Adâncitura Broaştei,
şi i-a amintit mişcările pline de vitejie ale tânărului cărător, care era mai-
mare peste ceilalţi, asemenea şefului de haită printre câini.
Să fi avut cel mult douăzeci şi patru de ani, iar pe faţa aceea robustă nu era
nici urmă de cută. Bunica şi-a adus aminte cât de aproape fusese în acele
clipe faţa lui de a ei şi cum buzele lui tari ca învelişul scoicilor i le
încleştaseră pe ale ei. Atunci, sângele i se înfundase dintr-odată în inimă,
apoi ţâşnise din nou de parcă ar fi spart un dig, izbind, aşa de tare că fiecare
vinişoară i se cutremurase uşor. Degetele de la picioare îi fuseseră cuprinse
de spasme, iar muşchii de la burtă îi săltaseră nebuneşte şi necontenit. Cel
ce încurajase atunci cu urale acţiunea lor revoluţionară fusese sorgul cel
plin de vitalitate şi vigoare. Polenul aproape de neperceput răspândit de
firele de sorg înecase văzduhul deasupra bunicii şi a cărătorului… De-o sută
de ori şi de-o mie de ori a vrut bunica să păstreze acel ceas de învolburare
primăvăratică, dar n-a reuşit niciodată, mereu a licărit şi a pierit, faţa
asemenea unui nap pus la păstrare şi putrezit a celuilalt bărbat apărându-i în
schimb iar şi iar, dimpreună cu degetele lui încârligate ca nişte gheare de
pasăre. Mai era şi bătrânul cu coada mică de păr şi şiragul acela de chei de
alamă chihlimbarii care-i atârna la brâu. Bunica şedea nemişcată şi, deşi era
la o depărtare de câteva zeci de li de locul acela, mireasma bogată de rachiu
de sorg şi mirosul cu totul acru de borhot parcă îi ştergeau colţurile gurii.
Şi-a amintit de cei doi bărbaţi care jucaseră roluri de femeie, sprijinind-o la
sosire, şi care semănau cu nişte pui beţi pescuiţi dintr-un butoi de rachiu şi
din care se prelinge rachiu prin fiecare por… Cu hangerul cu lama perfect
rotunjită trunchiase atâtea fire de sorg, că din gura în formă de copită a
cioturilor înclinate uniform ale tulpinilor tăiate se prelinsese un lichid
verde-negru, vâscos şi gros, care era parcă sângele sorgului. Bunica şi-a
amintit şi ce-i zisese: „Peste trei zile, să te-ntorci negreşit!” Şi-a mai amintit
şi că, atunci când spusese asta, ochii lui codaţi, negri ca tăciunele şi de-abia
mijiţi, aruncaseră o lucire ca un ascuţiş de sabie. Bunica presimţea deja că
ceea ce o aşteaptă e ceva cu totul neprevăzut şi ieşit din comun.
Într-un anume sens, erou te naşti, nu devii. Aplecarea spre eroism este un
flux subteran latent care, când întâlneşte o motivaţie în lumea exterioară, se
transformă în acţiune eroică. Bunica mea nu avea pe atunci decât
şaisprezece ani şi de mică cususe flori şi brodase ierburi, studiase
îndeaproape muncile femeieşti, iar acele de brodat, foarfecă de decupat,
pânza de înfăşat picioarele, uleiul de osmant pentru păr şi toate celelalte
jucărioare ale fetelor o însoţiseră de-a lungul zilelor şi de-a lungul anilor.
Cei cu care avusese de-a face nu erau nici ei alţii decât vecinica de la răsărit
şi surioara de la apus – de unde i-au venit puterea şi curajul cu care a tratat
lucrurile neprevăzute şi însemnate de mai apoi? Cum şi-a călit ea firea
eroică cu ajutorul căreia, deşi cu spaimă în faţa primejdiilor, mereu a strâns
din dinţi şi a făcut faţă? Acestea sunt lucruri greu de limpezit.
În timpul jeluirii ei de îndelungă vreme, bunica nu a simţit niciun fel de
durere sfredelitoare, dimpotrivă, a trăit senzaţia plăcută că îşi varsă toată
strânsoarea din piept. Pe de-o parte plângea, pe de altă parte revedea
fericirile şi bucuriile, durerile şi jalea din trecut, iar plânsetul parcă nici nu-i
ieşea ei pe gură, ci era o muzică venită de departe care acompania tablourile
frumoase şi urâte iscate unul după altul de mintea ei. În cele din urmă,
bunica s-a gândit că toată viaţa omului e cât îi e toamna firului de iarbă şi că
nu-i nimic de spaimă să fii gata să renunţi la ea.
— Trebuie să pleci, Noulico! a zis străbunica, chemând-o cu numele din
copilăria ei.
Plec, plec, plec!
Bunica a cerut un lighean de apă să se spele pe faţă, s-a dat cu pudră albă şi
şi-a pus şi roşeaţă. Cu faţa la oglindă, şi-a desfăcut fileul de la ceafă, iar
snopul mare şi greu de păr s-a răsfirat, fâş-fâş, foş-foş, acoperindu-i spatele.
Cocoţată cum era în pat, părul ca mătasea i-a răbufnit până la găoacea
genunchiului. Ţinând în dreapta un pieptăn din lemn de păr, cu stânga şi-a
înfăşurat părul pe după umeri, prinzându-l cu braţul la piept şi pieptănându-
l şuviţă cu şuviţă şi nod cu nod. Părul bunicii era nemaipomenit de bogat,
lucios şi negru ca pana corbului, şi doar la vârfuri se deschidea foarte puţin
la culoare. A legat laolaltă toate şuviţele ferme şi bine descâlcite şi le-a rulat
formând o floare mare, pe care a îndesat-o în fileul cu ochiuri mici împletit
din fire de mătase neagră şi a prins-o cu patru agrafe de argint. Bretonul şi l-
a îndreptat cu foarfecă, cât să ajungă deasupra sprâncenelor. Şi-a înfăşat din
nou picioarele, şi-a tras pe ele o pereche de ciorapi albi de bumbac lungi
până la genunchi, şi-a legat strâns pantalonii în partea de jos şi şi-a încălţat
pantofii brodaţi, care îi scoteau remarcabil în evidenţă picioarele mici.
Picioarele acestea mici care atrăseseră primele privirea lui Shan Tingxiu
erau aceleaşi care stârniseră primele pasiunea cărătorului de lectică Yu
Zhan’ao. Bunica era mândră de ele. Doar să ai picioarele mici, şi chiar cu
faţa ciupită toată de vărsat, tot nu trebuia să-ţi faci griji cu măritişul; dar cu
nişte picioroaie, chiar cu chip de nemuritor din ceruri, tot nu te vroia
nimeni. Bunica avea picioarele mici şi înfăţişarea plăcută, fiind model de
desăvârşire printre fetele din vremea aceea. (Cred că o perioadă istorică
extrem de lungă, picioarele femeilor au fost înstrăinate şi prefăcute într-un
soi de organ parafilic, picioarele ascuţite, mititele şi gingaşe, făcându-i pe
bărbaţii vremii să aibă delicii estetice încărcate de multiple elemente de
poftă trupească.) Bunica s-a aranjat şi a ieşit ţup-ţup din cameră.
Străbunicul a scos măgarul, pe spinarea căruia culcase o plapumă. Ochii
luminoşi şi inteligenţi ai măgăruşului oglindeau umbra frumoasă a bunicii.
Ea s-a uitat la măgăruşul care o aţintea cu privirea, şi a văzut cum din ochii
lui diafani se revarsă străluciri de pătrunzătoare şi iluminată înţelegere a
soiului omenesc. L-a-ncălecat. Nu s-a aşezat într-o parte, după cum cere
regula să încalce catârii, caii sau măgarii, ci a cuprins spinarea măgarului
între picioare. Străbunica a vrut s-o aşeze într-o parte, dar bunica a trosnit
un călcâi în burta animalului, iar măgăruşul şi-a ridicat copitele şi a pornit.
Cu capul înălţat şi pieptul înainte, bunica privea drept în faţă.
De cum a plecat, bunica nu s-a mai uitat înapoi. La început, frâiele le-a ţinut
străbunicul, dar cum au ieşit din sat, bunica i le-a smuls şi a tras singură de
ele. Străbunicul a urmat-o în spatele măgarului, tropotind după el.
În cele trei zile mai venise o dată furtună, iar bunica a văzut pe partea
dreaptă a drumului cum sorgul, pe o cuprindere cam cât o roată de moară,
avea frunzele veştejite, pe întindere; de un verde adânc conturându-se astfel
un punct de albeaţă ofilită. Bunica ştia că acolo se lipise de pământ un
trăsnet. Şi-a adus aminte cum în urmă cu un an trăsnetul o nimicise pe una
dintre prietenele ei, Frumuşica, o fată de şaptesprezece ani. Părul acesteia
arsese cu totul, hainele i se sfâşiaseră fâşii-fâşii, iar spatele îi fusese acoperit
cu tipare încrucişate despre care unii ziceau că ar fi fost scrierea cerească
zisă a mormolocilor. Umbla zvonul că Frumuşica ar fi vătămat o viaţă de
om cu gând de-mbogăţire, dând pierzaniei un copil născut de o fată
nemăritată. Povestea se ţinea. Se spunea că pe când Frumuşica se ducea la
târg, a auzit un copil plângând la o încrucişare de drumuri. S-a apropiat şi a
văzut scutece de copil. Le-a scuturat şi a găsit în ele un băieţel împurpurat
dimpreună cu o bucată de hârtie pe care scria: „Tatăl, optsprezece, mama,
optsprezece. Cu luna deasupra şi Cei-trei-cosaşi la apus, s-a născut băiat pe
nume Bucurie-în-drum. Tata a luat-o pe Zhang cea cu picioarele mari din
satul de apus, mama stă să se ia cu Ochi-cu-cicatrice din satul de la răsărit.
Greu se mai îndură s-azvârle carne din carnea lor, chi-chi-chi curg lacrimile
tatii, xi-xi-xi îi şiroiesc mamei: şi-au astupat gurile, nu cutează să plângă, de
teamă să nu-i afle trecătorii de pe drum. Bucurie-în-drum, Bucurie-în-drum,
bucuria noastră de pe drum, cine-o să te ia al lui ai să fii. Am înfăşurat
mătăsuri o măsură şi mai mult, am pus şi bani de argint cu totul douăzeci,
milă, trecătorule omenos la suflet, cruţă o viaţă, strânge fapte bune”.
Oamenii spun că Frumuşica a luat mătăsurile, a pus mâna şi pe bani, dar că
pe copil l-a aruncat în sorg şi că de aceea a dat peste ea trăsnetul din ceruri.
Bunica era prietenă apropiată cu Frumuşica şi nu credea asemenea zvonuri,
dar de cum se gândea că viaţa şi moartea omului de ghicit nu-s uşor pe
lumea asta, inima nu putea să nu i se umple de întunecare şi nemângâiere.
După furtună, drumul era încă foarte umed. Întinderea lui, desprăfuită de
ploaia năprasnică, era zgrunţuroasă şi curată; în locurile joase şi scobite se
închegase un strat de noroi uleios, moale şi fin. Măgăruşul şi-a întipărit din
nou pe drum copitele limpede conturate. Puzderia de vineţele mai
îmbătrânise puţin, iar de frunzele şi florile lor atârna noroiul împroşcat de
stropii de ploaie. Greierii stăteau întinşi pe firele de iarbă şi pe frunzele de
sorg, scuturând din mustăţile lor lungi ca nişte fire, forfecându-şi aripile
străvezii de pe spate şi scoţând chemări întristate. Vara cea lungă stătea să
se-ncheie, iar aerul trăda deja mireasma serioasă a toamnei. Roiuri-roiuri de
lăcuste care simţeau toamna îşi trăgeau după ele burţile pline de seminţe şi-
ncepeau să se strângă din sorg pe suprafaţa tare a drumului, căci urmau să-şi
înfigă fundurile în ea şi să-şi lase acolo ouăle.
Străbunicul a frânt un pai de sorg şi-a altoit puţin peste buci măgarul care
mergea alene. Acesta şi-a prins coada între picioare şi a tropăit câţiva paşi,
apoi a revenit la mersul domol. Străbunicul era de bună seamă foarte
mândru în sinea lui, pentru că a început să îngâne în urma măgarului Aria
celor din Haizhou, la modă în ţinutul Gaomi din nord-est, punându-i vorbe
anapoda şi cântând după ureche: „Wu Dalang a luat otravă, inima-i e
întristată… şapte maţe, opt plămâni, toate-i dârdâie, sus-jos… pocitanie cu
nevastă, frumuşică-i, nenoroc!… ayaya şi burta-l doare, e slăbit măreţul
Wu… speră doar ca frăţiorul treaba lui să şi-o sfârşească… şi să vină să
răzbune moartea lui până la capăt…”
Auzindu-i cântecul pocit, inima bunicii a răzbubuit şi un fior rece a
scuturat-o pornind chiar din ea. Tânărul de-acum trei zile, cu hangerul în
mână, sprâncenele-ncruntate şi ochii scăpărând, i s-a ivit deodată în faţa
ochilor. Ce fel de om era? Ce gânduri avea? Bunica se gândea că ea şi acest
bărbat cutezător îşi erau întru totul străini şi totuşi de nedespărţit ca peştele
de apă, că întâlnirea lor se zorise să vină şi se zorise să plece, ca un vis, dar
parcă nu, ca aievea, dar parcă nu – haloimăs al minţii, închipuiri şi vedenii.
Supune-te sorţii, şi-a zis ea şi n-a putut să nu ofteze prelung.
Bunica a lăsat măgarul în voia lui şi, ascultând ariile despre Wu Dalang
cântate anapoda de tatăl ei, mai cu una, mai cu alta au ajuns pe nesimţite la
Adâncitura Broaştei. Măgăruşul şi-a lăsat capul în jos, apoi şi l-a ridicat, şi-
a închis strâns nările şi şi-a proptit copitele în pământ, nemaidându-se dus.
Străbunicul l-a altoit cu paiul de sorg peste fund şi l-a lovit şi peste piciorul
din spate:
— Mergi, pui de lele! Mergi, corcitură ce eşti!
Paiul de sorg îi troscănea măgarului pe fund, dar el nu numai că n-a înaintat,
ci s-a şi tras înapoi. În clipa aceea, bunica a simţit putoarea care te
cutremura şi-ţi băga spaima-n suflet.
A sărit jos de pe măgar, şi-a acoperit nasul cu mâneca şi-a mers înainte
trăgând de frâiele măgarului. Acesta şi-a înălţat capul a rânjit şi ochii i s-au
umplut de lacrimi. Bunica i-a spus:
— Măgăruşule, strânge din dinţi şi mergi mai departe, nu-i munte de nesuit
şi nici râu de netrecut.
Măgarul a fost mişcat de vorbele bunicii, a tras un răget, şi-a înălţat capul şi
a zburat înainte, trăgând-o pe bunica, de ea nici nu mai mângâia pământul
cu picioarele, iar hainele i se dădeau toate peste cap, ca nişte nori roşii
fluşturând în cer. Când au trecut de cadavrul tâlharului, bunica a aruncat o
privire într-o parte, dar murdăria de-acolo i-a zgâriat ochii – un milion de
viermi graşi îl mâncaseră pe omul acela, de mai rămăseseră din el doar nişte
resturi.
Bunica a scăpat cu măgarul din Adâncitura Broaştei şi-apoi l-a încălecat din
nou. Treptat-treptat, a adulmecat aburul rachiului de sorg adus de vântul de
nord-est. Bunica s-a îmbărbătat de-o sută de ori şi de-o mie de ori, dar pe
măsură ce deznodământul se-apropia, era îngrozită de-a binelea. Soarele se
înălţase şi ardea viguros, în timp ce de pe pământ rotocoleau fumuri albe,
trimiţând boare după boare răcoroasă pe spatele ei. Satul familiei Shan se
vedea în depărtare, iar în aroma de rachiu, din ce în ce mai groasă, bunica
simţea cum îi îngheaţă măduva în şira spinării. În lanul de sorg de la vest de
drum, un bărbat şi-a căscat gâtlejul cel deloc neted şi a cântat:
Surioară, surioară, sânge ai să mergi ’napoi –
Falca oţelită, şira-n fier călită.
Dar de-acu’ apoi,
Dintr-un turn ornat, cu ghemul brodat
Pe mine m-alegi ca să mă ţinteşti, să mă nimereşti:
Din rachiul roşu-roşu de sorg bem amândoi!

— Ei, cântăreţule! Ia ieşi afară, că zici nici laie, nici bălaie, cântec strâmb şi
vorbe rele! a urlat străbunicul către lanul de sorg.
3

După ce tatăl meu a terminat de mâncat o îndesată, s-a coborât de pe zăgaz,

călcând pe iarba veştejită însângerată şuvoi de soarele în asfinţire. A păşit
apoi pe pragul buretos al râului, pe care crescuse un covor de plante
acvatice, şi a mers cu mare băgare de seamă pe mal, unde a stat locului.
Dintre cele patru camioane de pe podul cel mare de piatră de pe Râul
Negru, primul avea cauciucurile înţepate de grapele înlănţuite şi stătea
întins prosteşte. Balustradele şi aripile erau mânjite cu bălţi de sânge de un
albastru umed şi cu creieri verzui. Jumătatea de sus a corpului unui japonez
stătea trântită pe-o balustradă, cu casca picată de pe cap şi atârnându-i de
gât. Sângele negru care-i curgea din vârful nasului cădea susurând în
interiorul căştii. Apa râului se văita mâhnită, suspinând înfundat. Sorgul se
cocea, şopotind şi şuierând. Razele grele şi împotmolite ale soarelui erau
date peste cap şi sfărâmate de talazurile mărunte de la suprafaţa râului.
Insectele de toamnă se jeleau prin noroiul umed de la rădăcina plantelor de
apă. Carcasele negre şi arse aproape până la capăt ale altor două camioane
scrâşneau şi se zbârceau, pârâind. În mijlocul acestor zgomote amestecate
anapoda şi al acestor culori multe şi încâlcite, tata a privit îndeaproape şi a
văzut şi a auzit sunetele unduitoare, clare şi melodioase, ca la atingerea
pietrelor muzicale, iscate de sângele de pe nasul japonezului picurând în
cască.
Tata avea paisprezece ani şi ceva. Când soarele zilei a noua din luna a opta,
după calendarul lunar, a anului 1939 se consumase aproape până la capăt,
iar jarul şi cenuşa rămase de la el înroşeau lumea şi făpturile ei, pe faţa lui
micuţă ajunsă şi mai slabă şi uscată în urma unei zile de lupte grele se-
nchegase ur strat de noroi purpuriu. Mai în amonte de cadavrul soţiei lui
Wang Wenyi, tata s-a lăsat pe vine şi a luat un căuş de apă să bea, iar
picături vâscoase şi groase i-au scăpat printre degete, fără niciun zgomot.
Când buzele lui crăpate şi opărite au atins apa, umezindu-se şi moleşindu-
se, a simţit un val de durere ascuţită şi un gust greu de sânge luându-i-o
printre dinţi şi năpustindu-se pe gâtlej, care într-o clipită s-a făcut ţeapăn şi
tare şi s-a uşurat, reluându-şi forma obişnuită, de-abia după o serie de
sughiţuri. Apa călduţă a Râului Negru i-a pătruns tatii pe gât, umezindu-i
uscăţimea şi făcându-l să resimtă un fel de bucurie dureroasă. Cu toate că
duhoarea de sânge îi dădea burta peste cap, a continuat să bea căuş după
căuş, până când apa râului i-a înmuiat complet îndesata uscată şi îmbucăţită
din stomac: abia atunci s-a îndreptat din şale şi a oftat a uşurare. Nu încăpea
nici umbră de îndoială că stătea să se-nsereze. Din soarele roşu rămăsese
doar o lamă de roşu aspectuos, întinsă pe marginea de jos a giganticei
cupole a cerului; pe pod, mirosul de ars răspândit de camioane se mai
subţiase şi el. O bubuială uriaşă l-a băgat apoi rău în sperieţi pe tata, care-a
ridicat capul şi-a văzut cum nişte anvelope făcute bucăţi în urma unei
explozii se coborau deasupra râului plutind ca nişte fluturi negri, în timp ce,
cutremurat de bubuitură, orezul japonez, acum şi alb, şi negru, se-mprăştia
cu o foşăială pe suprafaţa ca o scândură a apei. Când tata s-a răsucit, a zărit-
o pe micuţa femeie a lui Wang Wenyi, care zăcea trântită la marginea apei şi
înroşise de sânge o întreagă întindere de râu. Tata s-a căţărat pe zăgaz şi a
urlat tare:
— Tată!
Bunicul stătea drept în picioare pe zăgaz. În răstimpul unei singure zile,
carnea de pe faţa lui se dusese toată, iar conturul craniului se arăta cu totul
singular şi clar de sub pielea arsă şi înnegrită. Tata a văzut că în culoarea
verde-pădure a amurgului, părul lung de o jumătate de deget care se înălţa
neasemenea pe capul bunicului se albea, fir cu fir şi întru totul limpede,
înspăimântat şi îndurerat, tata s-a aplecat cu timiditate şi l-a zgâlţâit uşurel
pe bunicul meu, zicând:
— Tată! Tată! Ce-i cu tine?
Pe faţa bunicului curgeau două şiruri de lacrimi, iar din gâtlej i se
rostogolea un şirag de hohote. Mitraliera japoneză pe care căpitanul Leng îi
făcuse favoarea să i-o arunce aducea cu un lup bătrân, întinsă cum stătea în
faţa bunicului: gura ei, ca de goarnă, semăna cu ochiul mărit al unui lup.
— Tată, spune ceva, tată, mănâncă o îndesată, uite, după aia bea şi nişte
apă. Dacă nu bei şi nu mănânci, o să mori de sete şi de foame.
Gâtul bunicului s-a sucit spre înainte, iar căpăţâna i s-a lăsat în piept.
Corpul lui părea că nu mai poate să suporte apăsarea grea a capului,
micşorându-se încet-încet, încet-încet. S-a aşezat pe vine pe zăgaz, cu capul
între mâini. A plâns un moment cu suspine, apoi deodată şi-a ridicat capul
şi a strigat:
— Douguan! Fiule, aşa se sfârşeşte totul cu noi?
Tata l-a privit cu ochii goi şi larg deschişi, prin pupilele ca diamantele
săgetând spiritul de tâlhar de drumul mare, de erou fără teamă, sălbatic şi
neînfrânat, care îi venea de la bunica; acea rază de speranţă în împărăţia
întunericului i-a luminat inima bunicului.
— Tată, a zis tata, nu te-ngrijora, o să-nvăţ să trag bine cu puşca, cum ai
învăţat tu în anul ăla când ai dat ocol bălţii trăgând după peşti. După ce-o
să-nvăţ cele-şapte-flori-de-prun, o să mergem să-l căutăm pe Leng Ciupitul-
de-vărsat, pe javra aia nemernică, să ne socotim cu el!
Bunicul a sărit în picioare cu un zdup! şi a scos trei mugete, pe jumătate
jeluire, pe jumătate râs nebunesc. Printre buze i se strecura un fir de sânge
negru-violet.
— Aşa, aşa! Bine zis, fiule!
Bunicul a pescuit de pe pământul negru o îndesată făcută chiar de mâinile
bunicii şi a hăpăit-o cu înghiţituri mari, în timp ce dinţii lui de un galben
uscat se pătau de bucăţele de plăcintă şi de broboană după broboană de
sânge. Tata l-a auzit pe bunicul meu hâcâind şi înecându-se cu plăcinta şi a
văzut marginile şi colţurile ei uşor de distins târşâindu-se molcom în jos
prin gâtlejul lui. Tata a spus:
— Tată, du-te la râu şi bea nişte apă, să-ţi înmoi plăcinta din burtă!
Bunicul a coborât mătăhăindu-se de pe zăgaz, a-ngenuncheat printre
plantele de apă, şi-a întins lung-lung gâtul şi a băut apă ca animalele. După
ce-a isprăvit, tata l-a văzut dându-şi braţele în lături şi vârându-şi tot capul
şi jumătate din gât în apa râului. Aceasta, izbindu-se de noul obstacol,
stârnea mănunchi după mănunchi de spumă viu colorată. Bunicul şi-a lăsat
capul să-i fie năpădit de apă cam cât ia de fumat o jumătate de pipă, iar tatii,
privindu-şi de pe zăgaz tatăl ca o broască turnată în bronz, i s-a strâns inima
valuri-valuri. Cu o foşnitură, bunicul şi-a ridicat capul îmbibat de apă, a
horcăit gâfâind de câteva ori, s-a ridicat, s-a suit pe zăgaz şi s-a oprit în faţa
tatii. Tata a zărit stropii de apă care se rostogoleau în jos pe capul bunicului.
Bunicul a vânturat ce-a vânturat din cap şi a zgâlţânat pe pământ patruzeci
şi nouă de stropi, mai mari şi mai mici, de parc-ar fi presărat o întindere de
pietre preţioase.
— Douguan, a zis bunicul, vino cu tata să vedem ce-i cu băieţii!
Bunicul a străbătut şontâcăind lanul de sorg de la vest de drum, urmat
îndeaproape de tata. Picioarele lor călcau peste sorgul vătămat şi încovoiat
şi pe tuburile de aramă ale gloanţelor, care iscau o lumină galbenă slabă.
Mai tot timpul se-aplecau şi-şi lăsau capetele în jos, uitându-se la luptătorii
culcaţi de-a lungul şi de-a latul, care îşi rânjeau dinţii la ei. Erau morţi cu
toţii. Bunicul şi tata îi suceau, în speranţa că o să dea peste unul în viaţă, dar
muriseră toţi. Mâinile amândurora erau scăldate de sânge vâscos. Tata s-a
uitat la cei doi luptători care zăceau cel mai la vest. Unul ţinea în gură ţeava
unei puşti, iar ceafa îi fusese făcută fărâme şi semăna cu un cuib de viespi
zdrenţuit de lovituri; celălalt stătea cu faţa la pământ, cu un cuţit înfipt în
piept. Bunicul i-a întors şi i-a privit, iar tata le-a zărit picioarele rupte şi
burţile tăiate. Bunicul a oftat şi i-a smuls unuia puşca din gură, iar celuilalt
i-a tras afară cuţitul din piept.
Mergând după bunicul meu, tata a traversat şoseaua pe care cerul întunecat
o făcuse luminoasă şi a intrat în lanul de la est, şi el răvăşit la fel de mult de
seceratul mitralierelor, întorcându-i să-i privească pe luptătorii întinşi unul
aici, unul dincolo.
Liu Trombon era în continuare îngenuncheat acolo, ţinând goarna cu
amândouă mâinile şi fiind tot în poziţia de suflat. Bunicul a strigat
însufleţit:
— Liu Trombon!
Trombon n-a scos niciun sunet. Tata s-a dus şi l-a împins, urlând:
— Unchiule!
Goarna a picat la pământ, iar când tata s-a uitat în jos, a văzut că faţa
gornistului era deja ţeapănă ca piatra.
La câteva zeci de paşi de zăgaz, în lanul care nu suferise răni foarte grave,
bunicul şi cu tata i-au găsit pe Fang cel mic, căruia îi ieşiseră maţele din el,
şi pe-un alt soldat, zis Ofticosul-Patru (era al patrulea dintre fraţi şi în
copilărie suferise de tuberculoză). Ofticosul-Patru fusese împuşcat în
coapsă şi, pentru că pierduse mult sânge, leşinase. Bunicul şi-a aşezat mâna
scăldată de sânge în dreptul gurii lui şi a simţit că din nări încă îi iese o
respiraţie fierbinte şi uscată. Fang îşi îndesase la loc maţele în burtă, iar
rana şi-o astupase cu o mână de frunze de sorg. Mai era conştient şi, când i-
a văzut pe bunicul şi pe tata, a zvâcnit din buze şi a zis:
— Comandante… gata cu mine… când o vezi pe nevastă-mea… dă-i un
ban… să nu se mărite iar… frate-meu n-are copii… dacă vrea să se ducă
după altul… nu mai e nimeni să ne-aprindă şi nouă tămâie…
Tata ştia că Fang cel mic are un copil de un an şi ceva şi că nevasta lui are
ţâţele ca lubeniţele, cu un belşug de lapte care-i făcea copilul rumen şi
fraged.
Bunicul a spus:
— Frate, te car eu acasă!
S-a lăsat pe vine, i-a pus lui Fang braţele pe spatele lui şi a smucit în sus.
Fang cel mic a scos un răcnet, iar tata a văzut cum pică snopul de frunze de
sorg care astupa rana şi cum ţâşneşte afară din ea un ciorchine de maţe de
un alb strălucitor, furişând după ele şi o duhoare grea şi fierbinte. Bunicul l-
a aşezat înapoi pe Fang, care se jeluia fără răgaz:
— Frate… fă o faptă bună… nu mă mai chinui… dă-mi un glonte…
Bunicul s-a lăsat iar pe vine, l-a strâns de mână pe Fang şi i-a zis:
— Frate, te car eu în spate până la Zhang Xinyi, la doctorul Zhang, care ştie
să vindece aşa răni.
— Frate… grăbeşte-te… nu mă mai face să rabd… nu mai sunt de folos…
Bunicul şi-a mijit ochii, privind în sus spre cerul din luna a opta aflată în
pragul înserării şi împodobit, în neorânduiala şi nedesluşirea lui îndepărtată,
de mai bine de zece stele scăpărătoare. A scos un geamăt prelung, apoi l-a
întrebat pe tata:
— Douguan, mai ai vreun foc în pistol?
— Da, a răspuns tata.
Bunicul a luat de la tata revolverul, a tras piedica, a aruncat o privire spre
cerul galben şi a răsucit o dată butoiul. A zis apoi.
— Frate, să n-ai grijă, câtă vreme eu, Yu Zhan’ao, o să am ce să mănânc, n-
o să-ţi flămânzească nevasta şi copilul.
Fang cel mic a dat din cap şi a închis ochii.
Bunicul a ridicat revolverul de parcă ar fi ridicat o piatră uriaşă de o mie de
ocale, fremătând tot sub apăsare.
Fang a deschis ochii şi a zis:
— Frate…
Bunicul şi-a întors brusc faţa, iar din gura armei a dat buzna o flacără, care
a străluminat pielea măslinie de capul lui Fang cel mic. Acesta, care era pe
jumătate îngenuncheat, s-a prăvălit cu iuţeală în faţă, iar trunchiul i s-a
prăvălit peste maţele care i se scurseseră afară din burtă. Tata n-ar fi crezut
niciodată că-n burta unui singur om pot să încapă aşa de multe maţe.
— Ofticosule, şi tu ai mers tot drumul, dacă mori mai iute, o să te naşti
repede din nou şi-o să te-ntorci să te răfuieşti cu haita asta de pui de lele din
Japonia.
Bunicul a băgat ultimul glonte rămas în revolver în inima Ofticosului, a
cărui viaţă mai atârna de un fir de păr.
După ce bunicul meu, care secera oamenii ca pe cânepă, l-a omorât şi pe
Ofticosul-Patru, revolverul i-a picat la pământ, iar braţele i s-au lăsat în jos
ca nişte şerpi morţi, prea vlăguite să se ridice la loc.
Tata a cules pistolul de pe jos, l-a băgat la brâu, a tras de bunicul, care era
ca beat, ca prostit, şi a zis:
— Tată, hai acasă. Tată, hai acasă…
— Acasă? Acasă? Acasă! Acasă! a zis bunicul.
Trăgându-l pe bunicul meu după el, tata s-a căţărat pe zăgaz şi s-a îndreptat
stângaci spre apus. Felia de lună din noaptea celei de-a noua zile a lunii a
opta se agăţase deja în cer, iar razele ei reci ca gheaţa luminau spatele tatii
şi al bunicului şi luminau şi Râul Negru, cel la fel de greu ca măreaţa, dar
stângacea cultură a Chinei. Ţiparii, stârniţi şi aţâţaţi de sânge, se-aruncau în
înalt şi făceau rotocoale, arc după arc argintiu săltând încoace şi-ncolo la
suprafaţa apei. Răcoarea albastră-albastră care se revărsa pe deasupra râului
şi căldura roşie-roşie împrăştiată de lanurile de sorg s-au întâlnit pe zăgaz,
încrucişându-şi săbiile şi amestecându-se într-o pâclă vaporoasă şi
străvezie. Bunicul şi-a amintit de ceaţa mare şi elastică precum cauciucul de
când plecaseră ei în expediţie, dis-de-dimineaţă. Ziua trecuse de parcă ar fi
durat zece ani, dar şi de parcă ar fi durat cât să clipeşti o dată. Tata şi-a
amintit cum l-a petrecut bunica până în capul satului prin ceaţa care îneca
totul, iar scena era ba departe, la margini de nor, ba aproape, s-o vezi sub
picior. Şi-a amintit de marşul anevoios prin sorg, şi-a amintit de Wang
Wenyi nimerit în ureche de-un glonte rătăcit, şi-a amintit de cei patruzeci-
cincizeci de luptători îndreptându-se spre podul cel mare înşiruiţi pe şosea
ca nişte căcăreze de oaie, mai era şi pumnalul ascuţit al lui Mutulică, ţeasta
diavolului, cu ochii lui perfizi şi neîndurători, care a zburat prin aer, fundul
posmăgit al diavolului bătrân… mama năvălind şi prăbuşindu-se pe zăgaz
ca un fenix întinzându-şi aripile… îndesatele… îndesatele care se
rostogoliseră peste tot… sorgul roşu care cădea de-a valma la pământ…
sorgul roşu care se prăbuşea la pământ în aceeaşi devălmăşie ca eroii…
Bunicul l-a luat în spate pe tata, care dormea de-a-n picioarelea, prinzându-l
de sub găoacele genunchilor şi cu mâna rănită, şi cu mâna nerănită.
Revolverul de la brâul tatii îl apăsa dureros pe spate, trecându-i prin inimă
un val uriaş de durere. Era revolverul aghiotantului Ren – al acelui om
negricios şi slab şi eminent şi plin de învăţătură. Când şi-a dat seama că
acest revolver îl ucisese pe aghiotantul Ren şi tot el îl ucisese pe Fang cel
mic şi pe Ofticos, bunicul de-abia s-a ţinut să nu arunce unealta aducătoare
de nenoroc în apa Râului Negru. Doar s-a gândit să-l arunce, nu l-a aruncat,
şi a mers mai departe arcuit, hurducându-şi fiul adormit mai în sus pe spate,
ca să mai uşureze puţin durerea ce-i sfredelea inima.
Bunicul mergea şi deja nu-şi mai simţea picioarele – se zbătea din greu prin
valurile tulburi de aer înţepenit, doar mânat de gândul de a merge mai
departe. Cu totul pierdut, a auzit din faţă un vuiet ca de talazuri. A ridicat
capul şi a văzut că pe zăgazul din depărtare şerpuieşte un dragon lung de
foc.
Bunicul şi-a aţintit ochii într-acolo preţ de o clipă, iar prin faţă i s-au
perindat un val de împăienjenire şi unul de limpezime. În împăienjenire, a
văzut cum dragonul îşi dezveleşte dinţii şi dansează cu ghearele şi cum
călăreşte nori şi înhamă ceaţă şi a auzit cum îi zăngăne scuturându-se solzii
de aur de pe tot corpul, precum şi urlete de vânt şi sfâşiat de nori, fulgere,
tunete şi mii şi mii de sunete unindu-se laolaltă, asemenea unui vânt
bărbătesc care mătură peste lumea ce i se supune femeieşte; în limpezime, a
putut desluşi – erau nouăzeci şi nouă de torţe, împrejmuite de câteva sute de
oameni, care alergau spre el. Flăcările se ridicau şi coborau, săltau şi se
legănau, luminând sorgul şi de la nord, şi de la sud de râu. Torţele din faţă
luminau oamenii din spate, iar torţele din spate luminau oamenii din faţă.
Bunicul l-a dat jos pe tata din spate şi l-a zgâlţâit cu putere, urlând:
— Douguan! Douguan! Trezeşte-te! Trezeşte-te! Sătenii au sărit să ne-ajute,
au venit…
Tata a auzit vocea răguşită a bunicului şi a văzut două lacrimi remarcabile
ţâşnindu-i din ochi.
4

Când bunicul i-a înjunghiat pe cei doi Shan, nu avea decât douăzeci şi patru
de ani. Deşi prin acel proces solemn, pe jumătate durere şi pe jumătate
fericire, bunica şi el împliniseră armonie de fenicşi în lanul de sorg şi deşi
bunica deja rămăsese grea cu tatăl meu – un om cu merite amestecate, dar,
în fond, cu totul deosebit în rândul celor din generaţia lui din ţinutul Gaomi
din nord-est –, ea era pe atunci femeie măritată, luată legiuit de familia
Shan, aşa că între ea şi bunicul se cheamă că fusese uniune oprită, ca acelea
petrecute în vechime în livezile de duzi de pe malul râului Pu, marcată de
un grad destul de mare de neînfrânare, accident şi instabilitate; dacă mai pui
şi că tata încă nu făcuse ochi, e mai corect când scriu despre treburile din
acea vreme să-l numesc pe bunicul meu Yu Zhan’ao.
Atunci, bunica mea i-a spus îndurerată de moarte lui Yu Zhan’ao că Shan
Bianlang, soţul ei legiuit, are lepră, iar Yu Zhan’ao a despicat doi coceni de
sorg cu hangerul lui ascuţit, cerându-i bunicii ca după trei zile negreşit să
se-ntoarcă şi să stea liniştită. La ce anume a vrut el să zică prin asta bunica
n-a apucat să se gândească bine, căci talazurile iubirii au înecat-o în
înceţoşare. Lui însă chiar atunci i-a venit gândul să-i ucidă pe cei doi. A
petrecut-o cu privirea pe bunica în timp ce se strecura afară din lanul de
sorg, a văzut-o printre crăpăturile din sorg cum strigă după măgăruşul ei
isteţ şi priceput şi cum îl trezeşte cu lovituri de picior pe străbunicul, care de
beat ce era se prefăcuse într-o grămăjoară de noroi. L-a auzit şi pe
străbunicul meu spunând cu limba împleticită:
— Fetiţo… tu… atâta vreme la o pişare… socrul tău… o să ne dea în dar un
catâr mare şi negru…
Bunica nu şi-a băgat în seamă tatăl care vorbea numai într-aiurea şi-n dodii,
a-ncălecat pe măgar şi şi-a-ndreptat faţa boită peste care adiase vânt de
primăvară către ogoarele de pe latura de sud a drumului. Ştia că tânărul
cărător de lectică o ţintuieşte cu privirea. S-a zbătut să iasă din starea de
sfâşietoare agitaţie în care se afla şi a văzut nedesluşit cum în faţă îi apare
un drum larg, nou-nouţ şi străin, aşternut cu boabe de sorg roşu asemenea
unor diamante, în şanţurile de la stânga şi de la dreapta lui fiind pus la
păstrare rachiu de sorg diafan ca aerul. Ca şi mai înainte, de cele două părţi
ale drumului se afla comunitatea sorgului roşu, netedă şi întinsă, a cărei
adâncă înţelepciune părea neştiinţă. Sorgul roşu de aievea şi sorgul roşu din
închipuirile bunicii s-au contopit într-unul, adevăr şi-nchipuire fiind greu de
deosebit. Senzaţiile care o umpluseră până la refuz pe bunica, de
nestatornicie şi trăinicie, de limpezime şi nedesluşire, au mers aşa o bună
bucată.
Sprijinindu-se cu mâna de sorg, Yu Zhan’ao a petrecut-o din ochi pe bunica
până a cotit. L-a podidit un val de oboseală şi a îmbrâncit totul la o parte din
calea lui până a ajuns înapoi în sanctuar, unde s-a prăvălit ca un zid, a picat
lat şi-a adormit sforăind. A dormit până când soarele roşu s-a cufundat la
apus, iar când a deschis ochii, mai întâi a văzut că frunzele şi tulpinile de
sorg, la fel ca spicele, erau vopsite cu un strat gros-gros de purpuriu. S-a
înfăşurat în pelerina din paie şi a ieşit din ogorul de sorg: pe drum, o adiere
de vânt galopa cu iuţeală, iar sorgul începuse să fâşâie. A simţit cum îl ia
răcoarea şi şi-a strâns haina pe el. Din nebăgare de seamă, şi-a dat cu mâna
peste burtă şi a simţit cât de greu de îndurat devenise foamea. Şi-a adus
nelămurit aminte că în urmă cu trei zile, când intrase în sat cărând-o pe fată,
văzuse pe sub streşinile celor trei colibe din capul satului un steag jerpelit
de cârciumă care pălălăia în urgia potopului. Din pricina foamei din burtă
nu mai putea sta locului şi nici nu se mai ţinea bine pe picioare, aşa că şi-a
făcut curaj, a ieşit din lanul de sorg şi s-a-ndreptat cu paşi mari către
cârciuma aceea. Se gândea că nu erau nici doi ani de când muncea pentru
Compania de servicii matrimoniale şi funerare din ţinutul de nord-est şi că
cei de-acolo n-aveau cum să-l ştie. Să se ducă la cârciuma aia din capul
satului şi să bea şi să mănânce pe săturate, să pândească o ocazie, să
termine treaba de şi-o pusese în gând, să-şi ia picioarele la spinare şi s-o
rupă la sănătoasa, iar apoi să se bage în lanul de sorg cum intră peştele în
mare şi să hoinărească în voie. Gândindu-se aşa, a păşit în tihnă spre apus
cu faţa spre razele soarelui şi a văzut norii cârmâzii de deasupra umflându-
se ca bujorii când îşi deschid florile: pe ghemotoacele de nori se încastrase
o margine de aur care ardea ochiul şi era înfricoşător de desluşită. A mers o
bucată spre vest, apoi spre nord şi a alergat drept spre satul celui ce cu
numele îi era soţ bunicii mele, Shan Bianlang. Pe câmpul netulburat, de
mult nu mai era nici ţipenie de om, căci în acel an toţi ţăranii care aveau ce
să mănânce se-ntorceau devreme acasă şi nu cutezau să zăbovească târziu –
de cum venea noaptea, lanurile se prefăceau într-o lume de tâlhari de
drumul mare şi de oameni ai codrului verde. Yu Zhan’ao nu era lipsit de
noroc în acele zile, aşa că n-a avut parte să-i caute pricină vreun voinic al
pustiei, în sat, fumul se ridica deja pe coşuri, iar pe uliţă venea de la fântână
un bărbat vioi şi frumuşel cărând o cobiliţă cu două vase mari de lut pline
de apă proaspătă, din care ropoteau la pământ câteva picături. Yu Zhan’ao a
intrat ca un fulger în coliba la care atârna steagul ferfeniţit de cârciumă.
Casa era o odaie mare, fără pereţi despărţitori. O tejghea zidită din chirpici
împărţea casa în două, în spatele ei găsindu-se un pat mare, o vatră şi un
cazan mare. De partea cealaltă erau două mese pătrăţoase, crăpate şi cu
picioarele strâmbe, lângă ele îmbrâncindu-se la nimereală câteva taburete
înguste de lemn. Pe tejgheaua de pământ era aşezat un urcior smălţuit în
albastru, cu lingura de scos agăţată de buză. Pe pat stătea trântit un bătrân
mare şi gras. Yu Zhan’ao i-a aruncat o privire şi l-a recunoscut îndată:
bătrânul era un coreean poreclit „Bâtacul”, iar meseria lui era să ucidă câini.
Yu Zhan’ao şi-a amintit că odată îl văzuse la târg la Madian curmând viaţa
unui câine într-o jumătate de minut. Când îl zăriseră, cele câteva sute de
câini de la târg stătuseră cu părul zburlit, hăulind necontenit, dar necutezând
cu niciun chip să se apropie.
— Jupâne, adă o jumate de rachiu! a zis Yu Zhan’ao aşezându-se pe un
taburet.
Bătrânul cel gras n-a făcut nicio mişcare, rotindu-şi doar ochii cenuşii.
— Jupâne! a strigat Yu Zhan’ao.
Dându-şi la o parte blana neagră de câine de pe el, bătrânul cel gras s-a dat
jos din patul pe care era aşternută o altă blană, albă. Yu Zhan’ao a mai văzut
bătute în cuie în perete o blană verzuie, una albăstruie şi una bălţată.
De sub tejghea, bătrânul a dibuit un bol mare, roşu ca sosul de soia şi a
turnat în el rachiu cu lingura de scos.
— Ce-ai la rachiu? a-ntrebat Yu Zhan’ao.
— Cap de câine! a spus feroce bătrânul cel gras.
— Vreau carnea de la câine! a zis Yu Zhan’ao.
— Am doar capul! a spus bătrânul.
— Cap de câine să fie! a continuat Yu Zhan’ao.
Bătrânul a dat la o parte capacul de pe oală, iar Yu Zhan’ao a văzut că
înăuntru fierbe un câine întreg.
— Vreau carne de câine! a urlat Yu Zhan’ao.
Bătrânul nu l-a băgat în seamă, a luat un cuţit şi a hăcuit bezmetic gâtul
câinelui, pocnind şi pleoscăind şi împroşcând supa fierbinte peste tot. După
ce-a dat jos capul câinelui, l-a vârât pe o ţepuşă de fier şi a întins-o peste
tejghea. Yu Zhan’ao plesnea de furie şi a spus suduind de mama focului:
— Băiatu’ vrea să mănânce carnea de la câine!
Bătrânul a zvârlit capul pe tejghea şi a zis fierbând de mânie:
— Mănâncă dacă mănânci, dacă nu, cară-te!
— Îndrăzneşti tu să mă iei aşa pe mine?
— Băieţaş, stai cuminte jos! a zis bătrânul. Crezi că e de nasul tău carnea
aia de câine? Carnea de la câine e pentru Gât-Pătat.
Gât-Pătat era un bandit vestit din ţinutul Gaomi din nord-est, iar când Yu
Zhan’ao i-a auzit numele, s-a speriat. Se zvonea că Gât-Pătat e un bun
trăgător şi era poreclit „Fenix-de-trei-ori-din-cap”. Cei ce se pricepeau ştiau
când auzeau o împuşcătură dacă vine de la Gât-Pătat. Deşi nu-i prea
convenea, Yu Zhan’ao n-a avut încotro şi şi-a stăpânit furia şi şi-a-nghiţit
vorbele. A apucat cu o mână bolul de rachiu, cu cealaltă a luat capul de
câine, a băut o gură de rachiu, a aruncat o privire ochilor bine fierţi, dar încă
plini de sălbăticie şi viclenie ai câinelui, şi-a deschis mânios gura, a luat la
ţintă nasul câinelui şi-a muşcat în duşmănie din el: era nemaipomenit de
gustos. Lui chiar îi era foame, aşa că n-a mai apucat să se delecteze pe
îndelete cu toată savoarea, ci a dat pe gât ochii câinelui, i-a supt creierii, i-a
mestecat limba, i-a molfăit fălcile şi a uscat un bol de rachiu. A ţintuit cu
privirea ţeasta ascuţită şi slabă a câinelui, s-a ridicat în picioare şi a tras un
râgâit.
— Un argint! a spus bătrânul cel gras.
— Am doar şapte bănuţi de aramă.
Yu Zhan'ao s-a scobit după şapte bănuţi de aramă, pe care i-a azvârlit pe
masă.
— Un argint!
— Am doar şapte bănuţi de aramă!
— Băieţaş, ai venit aici să mănânci pe daiboj?
— Am doar şapte bănuţi de aramă.
Yu Zhan’ao s-a ridicat dând să plece, dar bătrânul a ieşit în fugă din spatele
tejghelei şi l-a prins. Tocmai se încăieraseră, când un bărbat mare şi înalt a
intrat în cârciumă.
— Bâtace, cum de n-ai aprins lampa? a întrebat.
— Am dat de unul care vrea să mănânce pe daiboj! i-a răspuns bătrânul.
— Taie-i limba! Şi aprinde şi lampa! a spus sumbru celălalt.
Bătrânul i-a dat drumul lui Yu Zhan’ao, s-a dus în spatele tejghelei, a făcut
foc şi a suflat în iască, aprinzând o lampă cu ulei de soia. Lumina
pâlpâitoare a lămpii i-a luminat nou-venitului faţa albastru-violet. Yu
Zhan’ao a văzut că e îmbrăcat de sus până jos în satin negru, cu un şir de
nasturi deşi-deşi de pânză pe tunică. Pantalonii înfoiaţi şi largi îi avea legaţi
jos, strânşi tare cu nişte pănglicuţe negre de pânză, iar în picioare era
încălţat cu pantofi lătăreţi bot-de-vacă. Bărbatul avea gâtul gros şi lung, iar
pe acesta se întindea o bucată de piele albă, mare cât o palmă. Yu Zhan’ao a
ghicit: era Gât-Pătat.
Gât-Pătat l-a cântărit din priviri pe Yu Zhan’ao, apoi a-ntins deodată trei
degete de la mâna stângă şi l-a apăsat pe frunte. Yu Zhan’ao îl privea,
nepricepând ce se întâmplă.
Gât-Pătat a scuturat din cap dezamăgit şi a zis:
— Nu eşti dintr-o bandă?
Yu Zhan’ao a răspuns:
— Sunt din tagma cărătorilor.
Gât-Pătat a zis dispreţuitor:
— Unu’ care-şi ia tain cărând prăjina. Ce e, vrei să mănânci îndesate cu
mine?
— Nu, a zis Yu Zhan’ao.
— Cară-te atunci! Văd că eşti tânăr, aşa că-ţi las limba-n gură, să te pupi cu
fetele, a spus Gât-Pătat. Pleacă şi ciocu’ mic!
Yu Zhan’ao s-a dat înapoi şi a ieşit din cârciumă, şi e greu de spus dacă în
inimă avea supărare sau groază. Îl încerca un sentiment de respect
nedesluşit, dublat însă de unul de ură, faţă de felul de-a face lucrurile al
şefului de bandiţi Gât-Pătat.
Yu Zhan'ao se născuse în sărăcie. Tatăl îi murise de timpuriu, iar el îşi
dusese zilele plugărind vreo zece prăjini de pământ sterp alături de mama
lui. Unchiul lui, Yu Dinţi-Mari, care era geambaş, îi mai ajuta când şi când
cu una-alta, dar nu prea mult. Când el avea treisprezece-paisprezece ani,
mama lui a început să se ţină cu un călugăr de la mănăstirea Tianqi.
Călugărul o ducea bine şi le-aducea şi lor adesea orez şi făină. De fiecare
dată când venea călugărul, mama îl punea să iasă şi-apoi încuia uşa. El
auzea sunetele de voie bună venind dinăuntru, iar flacăra mâniei i se înălţa
în inimă de o mie de stânjeni şi de-abia se ţinea să nu dea foc casei cu o
făclie. Când avea şaisprezece ani, întâlnirile mamei cu călugărul s-au
îndesit, iar zvonurile murdare s-au înmulţit. Prietenul lui din sat, fierarul
Cheng, i-a adus în dar o săbioară cu două tăişuri, iar într-o noapte cu ploaie
de primăvară, l-a înjunghiat de moarte pe călugăr, la malul pârâului Flori-
de-păr. Pe marginea pârâului era plin de peri, iar când l-a înjunghiat pe
călugăr era chiar anotimpul în care înfloresc perii. Sub bura măruntă, aroma
adâncă a florilor de păr învăluia tot. După ce l-a ucis pe călugăr, a fugit din
sat, s-a băgat cu oameni de toate speţele şi din toate tagmele, până când l-a
prins jocul de noroc. De la zi la zi şi de la lună la lună, se pricepea din ce în
ce mai bine, căutând din bun să fie şi mai bun, până când urmele de
cocleală de pe bănuţii de aramă i-au înverzit mâinile. Când Cao Mengjiu a
luat să păstorească judeţul Gaomi, a-nceput să-nhaţe zi şi noapte jucătorii
de noroc: el a fost prins la un joc într-un cimitir, a primit două sute de
lovituri cu talpa pantofului şi, îmbrăcat cu o pereche de nădragi cu un crac
negru şi unul roşu, a fost pedepsit să măture străzile capitalei de judeţ timp
de două luni. După ce i-au dat drumul, a rătăcit până a ajuns în ţinutul din
nord-est şi a intrat în tagma cărătorilor. A auzit că după moartea
călugărului, mama se spânzurase de tocul uşii, iar într-o noapte s-a întors să
mai arunce o privire. Mai apoi s-a petrecut povestea cu bunica mea în lanul
de sorg.
Când Yu Zhan’ao a ieşit din cârciuma aceea mică, s-a înapoiat în lan, a
privit de departe lumina palidă a lămpii cu ulei de soia şi a aşteptat până
când luna nouă s-a înălţat şi-apoi s-a coborât. În văzduh scânteia o întindere
de stele, roua rece se lăsa strop cu strop peste sorg, iar o răcoare de gheaţă
bântuia pe pământ. La jumătatea nopţii, a auzit scârţâitul uşii de la
cârciumă, un şuvoi de lumină a dat năvală afară şi o umbră neagră, mare şi
grasă a sărit în calea lui, a privit în toate părţile şi-apoi s-a întors înăuntru.
Yu Zhan’ao l-a recunoscut pe bătrânul cel gras. De-abia după ce bătrânul a
intrat, a fulgerat afară pe uşă, cu foarte mare iuţeală, şi banditul Gât-Pătat,
pierzându-se apoi printre umbrele negre. După ce bătrânul a închis uşa şi a
stins lampa, în lumina stelelor s-a ivit steagul jerpelit al cârciumii, care se
scutura ca stindardele pentru chemarea înapoi a spiritelor morţilor. Banditul
Gât-Pătat s-a apropiat urmând marginea drumului, iar Yu Zhan’ao şi-a ţinut
răsuflarea, neîndrăznind să se clintească din loc. Exact în faţa lui, Gât-Pătat
s-a oprit să urineze. Mirosul de urină i-a asaltat nările. Cu mâna pe hanger,
Yu Zhan’ao s-a gândit: „Doar să chitesc o dată cu el în faţă, şi-i fac felul
căpeteniei ăsteia de bandiţi de-i aşa de vestită”. Toţi muşchii i s-au încordat.
S-a gândit însă că între el şi Gât-Pătat nu e nicio pricină – Gât-Pătat era
potrivnicul prefectului Cao Mengjiu, iar Cao Mengjiu îi dăduse lui două
sute de lovituri cu talpa pantofului, aşa că să-l ucidă pe Gât-Pătat chiar n-
avea niciun rost. I-a trecut totuşi prin minte: „Îmi stă în putinţă să-l omor pe
vestitul bandit Gât-Pătat, dar anume n-o fac”.
Banditul Gât-Pătat nu ştia, desigur, ce primejdie îl pândeşte şi nici nu ştia
că, peste doi ani, gol-puşcă, va fi ucis în apele Râului Negru de flăcăul
acesta. A terminat de urinat, şi-a tras nădragii şi a plecat.
Yu Zhan’ao a sărit din lan şi a intrat în satul învăluit într-o linişte deplină.
Mergea tiptil şi cu pas uşor şi n-a alertat niciun câine dintre cei pe care-i
avea fiecare familie. Când a ajuns la curtea cea mare a familiei Shan, şi-a
ţinut răsuflarea, şi-a adunat gândurile şi a cercetat cu atenţie împrejurimile.
Familia Shan avea un şir de douăzeci de camere, separate la mijloc de un
zid, formând astfel două curţi; zidurile acestora se uneau într-un întreg, în
care erau tăiate două porţi mari. În curtea de la est era povarna, iar partea de
la vest era pentru locuit, clădirea mai având aici şi trei odăi adiacente. Şi în
partea de est erau trei odăi adiacente, în care locuiau argaţii de la povarnă.
Tot aici era înălţat şi un şopron mare, în care erau fixate pietrele de moară şi
unde îşi duceau traiul şi doi catâri mari şi negri. În aceeaşi parte, se aflau şi
trei camere care dădeau spre sud şi care aveau o uşiţă mică, îndreptată tot
spre sud: aici se vindea rachiul. Yu Zhan’ao nu putea să vadă ce se întâmplă
în curte, pentru că zidul era prea înalt – chiar întinzând mâinile şi stând pe
vârfuri nu puteai să-i atingi creasta. S-a aruncat brusc pe el, dar zidul a scos
un şuşotit, iar câinii din curte au început să latre tare. S-a înapoiat cam
jumătate cât zboară o săgeată şi s-a aşezat pe vine pe aria de treierat unde
familia Shan cumpăra şi usca sorg, gândindu-se cum să facă. Pe arie stăteau
bucşite două grămezi, una de paie şi una de frunze. Frunzele fuseseră de
curând retezate şi puse la uscat şi răspândeau o mireasmă proaspătă tare
plăcută. Yu Zhan’ao s-a lăsat pe vine lângă grămada de paie, şi-a scos
amnarul, cremenea şi iasca şi-a pus foc la spatele grămezii. Paiele au luat
foc şi când focul dădea să se-nteţească, i-a încolţit brusc un gând, a întins
mâinile şi l-a înăbuşit. În loc, a dat foc grămezii de frunze, aflată la o
distanţă de douăzeci şi ceva de paşi de cea de paie. Frunzele erau mai
buretoase, se-aprindeau repede şi se şi stingeau repede. Noaptea era fără
vânt, Calea-Laptelui se-ntindea de-a curmezişul cerului, Cei-trei-cosaşi
scânteiau şi-un foc mare se-nălţa şi se cobora acum, luminând jumătate din
sat ca ziua.
Yu Zhan’ao a urlat de câteva ori: „Săriţi! A luat foc! Săriţi! A luat foc!”, iar
apoi a fugit şi s-a pitulat printre umbrele negre de la colţul zidului, pe partea
de apus. Limbile de foc lingeau drepte cerul, mugind fără răgaz, iar lătratul
câinilor din întregul sat s-a alcătuit într-un singur val. Argaţii de la povarna
familiei Shan s-au trezit speriaţi din visele lor şi-au început să urle cu toţii
din rărunchi. Poarta s-a deschis cu un pârâit şi pe ea s-au înghesuit afară
mai bine de zece bărbaţi cu hainele răvăşite. S-a deschis şi poarta dinspre
apus şi pe ea s-a prăvălit afară bătrânul acela sfrijit, cu codiţa lui uscată şi
veştejită de păr, văicărindu-se fără contenire. Doi câini mari galbeni s-au
năpustit şi ei afară din curte şi-au început să hămăie ca nebunii în jurul
focului.
— Săriţi! A luat foc! Săriţi! A luat foc! striga bătrânul sfrijit.
Argaţii de la povarnă au alergat grabnic înapoi în curte, au apucat cobiliţe şi
căldări şi-au dat fuga la fântână. Bătrânul a fugit şi el înapoi în casă şi a
alergat apoi la fântână cu un vas mare de lut, lucios ca pana corbului.
Yu Zhan’ao şi-a dat jos pelerina din paie, a alunecat de-a lungul zidului şi s-
a strecurat ca fulgerul în curtea de la vest. S-a lipit de spatele zidului
despărţitor, privind la oamenii care alergau în degringoladă pe-afară. Un
argat a adus o căldare cu apă şi a împrăştiat-o peste flăcări. În lumina
focului, apa semăna cu o fâşie de mătase albă pe care focul o arde şi-o
curbează. Argaţii împroşcau necontenit apă peste foc, iar cascadele
semănau ba cu nişte arcuri, ba cu nişte fire, întretăindu-se să formeze un
tablou extraordinar de frumos.
O voce ştiutoare şi înţeleaptă a spus:
— Stăpâne, să nu-l stingem, să-l lăsăm să ardă.
— Stingeţi-l… stingeţi-l… a strigat plângând bătrânul, stingeţi-l repede… E
nutreţul pentru toată iarna…
Yu Zhan’ao n-avea timp să se ducă să vadă scena de-afară şi a intrat tiptil în
casă. Odată înăuntru, a simţit o umezeală pătrunzătoare şi toate firele de păr
i s-au zbârlit în cap. Din camera de la apus a venit o voce jilavă şi mirosind
a mucegai şi putreziciune:
— Tată… ce arde?
De-abia venit din lumina focului, Yu Zhan’ao vedea în faţa ochilor negru-
tăciune, aşa că a rămas nemişcat îndelungă vreme, ca ochii să i se
obişnuiască cu întunericul. Vocea aceea continua să întrebe, iar el a mers
înspre ea: flăcările se întrezăreau prin fereastra de hârtie, luminând bine o
bucată de cameră. A văzut atunci căpăţâna turtită şi prelungă aşezată pe
pernă. A-ntins mâna şi-a apăsat, iar capul a strigat înspăimântat sub mâna
lui:
— Cine… cine eşti?
Două gheare încovoiate şi încârligate l-au apucat de dosul palmei. Yu
Zhan’ao şi-a scos hangerul şi a tras cu forţă peste gâtul lung şi plăpând. Din
locul unde a tăiat, un suflu reavăn i-a năvălit drept pe încheietură. După
aceea, sângele fierbinte şi vâscos i-a împroşcat toată mâna. A simţit cum un
val de greaţă îi ţâşneşte în sus pe gâtlej. A dat înspăimântat drumui la mână.
Căpăţâna turtită şi plină de zbârcituri mai fâlfâia bezmetic pe pernă, iar
sângele galben-auriu ţâşnea şuvoi după şuvoi. Yu Zhan’ao şi-a şters mâna
de plapumă, dar cu cât se ştergea, cu-atât i se părea mai greţos de păstoasă.
Apucându-şi hangerul nespus de alunecos, a fugit afară, a scos din vatră
câţiva pumni de cenuşă şi şi-a frecat mâinile şi hangerul – lama trimitea
lumini scăpărătoare, hangerul parcă era viu…
După ce-l primise de la bunul lui prieten, fierarul Cheng, Yu Zhan’ao ţinuse
în mână hangerul şi-l admirase în fiecare zi pe ascuns. De fiecare dată când
mama şi călugărul slobozeau plescăielile alea, tot scotea şi tot băga
hangerul în teacă, în sat, nenumăraţi oameni îi râdeau în nas, numindu-l
micul călugăr, iar el îi privea pe toţi mânios, scuipând sânge din priviri. Mai
apoi, când hangerul de sub perna lui părea să geamă ascuţit în fiecare
noapte, făcându-l să adoarmă greu, a ştiut că a sosit clipa. În acea noapte, ar
fi trebuit să fie lună plină, dar norii plumburii şi groşi o ascunseseră. Cam
pe când sătenii adormeau, a-nceput să ropotească ploaia, cu picături foarte
albe şi foarte rare, înmuind treptat-treptat pământul şi umplând scobiturile
cu băltoace argintii. Călugărul a-mpins uşa şi a intrat ţinând o umbrelă
galbenă de muşama. El şedea întins în cămăruţa lui şi l-a văzut pe călugăr
strângându-şi umbrela, cu capul lui ras luminând nelimpede. În prag,
călugărul şi-a curăţat domol noroiul de pe talpa pantofilor. Şi-a auzit mama
întrebând:
— Cum de-ai venit aşa târziu?
— Sunt şapte zile de când a murit mama lui Muşcă-Rău-Oameni din satul
din vest, am fost să citesc din sutre.
— Te-ntrebam cum de-ai mai venit aşa târziu, credeam că n-o să mai vii.
— Cum să nu vin?
— Păi plouă.
— Şi dacă ploua cu săbii, îmi puneam oala-n cap şi tot veneam.
— Hai repede înăuntru.
După ce-a intrat, călugărul a întrebat uşor:
— Te mai doare burta?
— N-o mai simt aşa de mult, ahhh…
— Ce te-ngrijorează?
— Taică-său s-a dus de zece ani la groapă… iar eu sunt cum sunt… mi-e
greu şi să mă duc şi mi-e greu şi să nu mă duc…
— Du-te, vin şi eu să citesc din sutre…
În acea noapte a stat întruna cu ochii deschişi, ascultând strigătul hangerului
sub pernă şi ploaia răzleaţă de-afară, ascultând şuierăturile egale slobozite
de călugăr în timp ce dormea adânc şi vorbele îndrugate în somn de mama
lui. O bufniţă a râs ciudat într-un copac din apropiere, speriindu-l de s-a
răsucit şi s-a aşezat în fund. S-a îmbrăcat, a apucat hangerul şi s-a oprit în
faţa uşii de la camera mamei şi a călugărului, ascultând îndeaproape câtva
timp. Inima îi era goliciune mută, asemenea unei pustietăţi infinit de albe. A
tras uşurel uşa, a ieşit în curte, şi-a ridicat capul şi a privit cerul – norii
plumburii se mai subţiaseră şi se întrezărea geana de lumină difuză a
zorilor. Ploaia de primăvară era întocmai ca în seara de dinainte, ropotind
nici tare, nici încet; picăturile, când cădeau pe pământ, îl umezeau fără
zgomot, iar când cădeau în băltoace, se spărgeau cu un sunet moale. A
urmat poteca şerpuitoare care ducea spre mănăstirea Tianqi. Drumul se
întindea doar pe trei li şi trecea de-a curmezişul peste un pârâu şopotitor, în
care fuseseră rânduite câteva pietre negre ca să păşească oamenii până pe
partea cealaltă. Ziua, apa pârâului era neobişnuit de limpede, iar pe fundul
din nisip fin puteai număra cu uşurinţă creveţii şi peştii. Acum pârâul era
cenuşiu-înceţoşat şi învăluit într-o mantie de pâclă subţire; picăturile de
ploaie căzând în el îndoiau tristeţile şi temerile oamenilor. Pietrele negre
erau ude leoarcă, iar strălucirea apei le potopise. A stat în picioare pe pietre
şi şi-a lăsat capul în jos, uitându-se cum repede pârâul în pietre bucheţele de
spumă. S-a uitat multă vreme. Pe pământul plat şi nisipos de pe malurile
pârâului era o întindere pe care creşteau peri, iar aceştia tocmai dăduseră
floare. A sărit pe partea cealaltă şi a cotit în livada de peri. Pe pământul
nisipos de dedesubt, tare, dar maleabil şi elastic, cădeau din când în când
stropi mari de ploaie. În negureala nopţii, florile erau de un alb care zgâria
uşor ochiul. În aerul înfrigurat, nu li se simţea deloc aroma adâncă.
În adâncul livezii de peri, a găsit mormântul tatălui lui. Pe el crescuseră zeci
de tufe de ochiul-boului, printre care şoarecii scobiseră nenumărate găuri
mari şi grosolane. S-a forţat să şi-l reamintească şi şi-a adus nelămurit
aminte de un bărbat deşirat cu pielea gălbuie şi cu o mustaţă gălbejită şi
pricăjită.
S-a întors pe marginea potecii, s-a ascuns sub un pom şi a privit nerăbdător
cele câteva mănunchiuri de spumă albă ca zăpada din faţa pietrelor negre
din mijlocul pârâului. Cerul era din ce în ce mai palid şi din ce în ce mai
luminos, norii erau neţărmuriţi şi plaţi, iar conturul potecii era deja limpede
şi uşor de deosebit. L-a văzut pe călugăr apropiindu-se iute pe potecă, în
mână cu umbrela lui galbenă de muşama. Nu-i vedea capul, care era
acoperit de umbrelă. Roba lui lungă şi închisă la culoare era împestriţată de
stropi de apă. Când a traversat pârâul, şi-a ridicat-o şi şi-a înălţat şi umbrela,
în timp ce-şi răsucea corpul grăsuliu. Atunci, el i-a văzut şi faţa albă şi
curată şi puţin umflată. Şi-a încleştat mâna pe hanger şi i-a auzit din nou
geamătul ascuţit. Încheietura îi amorţise şi-l furnica, iar degetele îi fremătau
puţin. După ce-a trecut pârâul, călugărul şi-a lăsat în jos roba şi şi-a scuturat
picioarele. Scuturându-le, câteva picături de noroi l-au împroşcat pe robă,
iar el şi-a îndreptat-o şi a scuturat cu degetele stofa de lângă picăturile de
noroi, măturându-le uşor la o parte. Acest călugăr albicios era mereu îngrijit
şi curat, mereu proaspăt şi pus la punct, corpul lui răspândind o aromă tare
plăcut mirositoare de glădiţă.
A tras în piept mireasma de glădiţă, l-a văzut pe călugăr strângându-şi
umbrela – strângând-o şi deschizând-o, strângând-o şi deschizând-o, să
scuture apa de pe ea – şi prinzându-şi-o apoi la subsuoară. Pielea de pe cap
îi era albicioasă, iar cele douăsprezece cicatrici rotunde din creştet îi
fulgerau şi scânteiau. Şi-a amintit cum dezmierdaseră odată mâinile mamei
capul călugărului de parcă ar fi mângâiat un talisman preţios şi cum
călugărul şi-l îngropase în poala ei, ca un prunc liniştit. Călugărul s-a
apropiat, ajungându-i în faţa ochilor, şi i-a auzit respiraţia. Ca un grindel
peste măsură de alunecos, hangerul aproape nu mai putea fi stăpânit. Mâna
îi era toată plină de sudoare, era năuc şi ameţit, mai să se prăvălească la
pământ. Călugărul a trecut pe lângă el. A slobozit apoi o flegmă murdară,
care s-a atârnat de un fir de iarbă, lăsându-se vâscoasă în jos şi stârnind în
mintea lui Yu Zhan’ao anumite asociaţii urâte. Atunci a sărit în picioare, cu
căpăţâna umflată ca pielea pe o tobă şi cu tâmplele făcând dum!-dum!-dum!
ca bătăile de tobă. Hangerul a părut să se strecoare singur între coastele
călugărului. Acesta a şontâcăit câţiva paşi, s-a oprit sprijinindu-se cu mâna
de un păr şi a întors capul aruncându-i o privire. Figura îi era îndurerată şi
vrednică de milă, şi pentru o clipă i-a părut nespus de rău. Fără să spună
nicio vorbă, călugărul s-a prăbuşit încet, sprijinindu-se de pom.
Şi-a smuls hangerul dintre coastele călugărului, iar sângele lui cald era
plăcut de fierbinte, moale şi lucios, asemenea penelor de pasăre…
Cantitatea mare de apă care se strânsese în păr nu s-a mai putut până la
urmă ţine şi a căzut cu un pleoscăit, lovindu-se de pământ; câteva zeci de
petale au plutit apoi în jos. Din adâncul livezii de peri s-a iscat un vârtej
răcoros, iar el îşi amintea că atunci a simţit mirosul adânc al florilor de
păr…
După ce l-a ucis pe Shan Bianlang, nu i-a părut nici rău şi nici n-a rămas
uluit – a simţit doar o greaţă greu de îndurat şi greu de răbdat. Tăria focului
slăbise treptat, dar ca şi mai înainte era extrem de multă lumină, iar umbrele
de catran ale zidurilor tresăreau foşnitoare pe pământ. Un puhoi de lătrături
potopise satul. Ciocurile de metal ale căldărilor clămpăneau, împroşcată pe
foc, apa era stinsă şi ţipa, sfârâind bezmetic.
Sub ploaia torenţială din urmă cu şase zile, el şi ceilalţi cărători fuseseră
muraţi ca nişte găini plouate. Şi fata era leoarcă în partea din faţă, dar în
spate era pe jumătate uscată. El şi cu muzicanţii şi cărătorii stăteau în curte,
cu picioarele în apa tulbure de ploaie, când îi văzuseră pe cei doi bărbaţi
şleampeţi, de vârstă mijlocie, proptind-o pe fată spre lăuntrul casei. Într-un
sat aşa de mare, nimeni nu venise să vadă veselirea. De la început până la
sfârşit, nu văzuseră nici picior de mire. Din lăuntrul casei se răspândea
putoare de bronz ruginit. Şi el, şi cărătorii se limpeziseră: mirele care se
ascunde şi nu se-arată la faţă e sigur bolnav de lepră. Văzând că nimeni nu
vine să vadă veselirea, muzicanţii au trecut la chiul şi la mica ciupeală, au
mai scârţâit un cântec în dorul lelii şi-apoi au lăsat-o baltă. Bătrânul cel
sfrijit a ieşit în mână cu un coşuleţ de răchită plin de bănuţi de aramă şi a
strigat cu bădărănie:
— Banu’! Banu’!
A apucat apoi bănuţii şi i-a vânturat pe jos. Cărătorii şi muzicanţii au
aruncat o privire spre bănuţii care cădeau plescăind în apă, dar nimeni nu s-
a dus să-i pescuiască de-acolo. Bătrânul s-a uitat la ei, apoi s-a aplecat şi a
cules bănuţii din mocirlă unul câte unul. În acel moment i-a încolţit lui
gândul să îmbrâncească un hanger în gâtul ăla slăbănog. Acum, focul mare
lumina curtea, scoţând la vedere rulourile cu poeme lipite deasupra uşii de
la camera nupţială. Ştia şi el câteva semne, iar după ce a terminat de citit ce
era acolo, flăcările mâniei şi indignării i-au gonit toată răceala din inimă. A
găsit o explicaţie ca să se dezvinovăţească. S-a gândit aşa: cei ce fac fapte
bune şi strâng virtute mai tot timpul nu mor de moarte bună, pe când cei ce
ucid şi dau foc se înalţă la dregătorii şi se îmbogăţesc. Unde mai pui că-i
făgăduise fetei, unde mai pui că, dacă tot l-a ucis pe fiu, să-l cruţe pe tată,
ba şi să-l lase să vadă cadavrul fiului, e dureros – mai bine să ducă treaba
până la capăt, dacă tot a răsturnat tărtăcuţa, s-arunce şi uleiul din ea şi să-i
dea o viaţă nouă fetei ăleia. Şi şi-a şoptit în barbă:
— Bătrâne Shan, bătrâne Shan, la anu’ pe vremea asta o să ţi se-mplinească
anu’!
Încetul cu încetul, focul s-a domolit, cerul s-a înnegurat şi pământul s-a
întunecat şi s-a zărit din nou puzderia de stele de pe cer. Din foc mai
rămăsese puţin jar de un roşu întunecat. Argaţii continuau să arunce apă
peste el, iar aburul alb ca zăpada amestecat cu scântei mari se repezea la
mai bine de zece metri în sus până ca acestea să se stingă. Cu găleţile în
mâini, argaţii se zgâlţâiau, fiecare întru câtva nesigur pe picioare, în timp ce
umbrele lor mari şi pâcloase se rânduiau pe pământ.
— Stăpâne, nu te-ntrista, necazuri la bani, mulţime la ani, a spus vocea
aceea ştiutoare şi înţeleaptă.
— Pe legea mea… pe ce-am mai scump… începuse cu vorbăraia Shan
Tingxiu.
— Stăpâne, porunceşte argaţilor să se ducă să se odihnească, mâine cum se
crapă de zi trebuie să iasă la muncă.
— Pe legea mea… pe ce-am mai scump…
Împleticindu-se pe picioare, argaţii au intrat în curtea de la răsărit. Yu
Zhan’ao s-a ascuns în spatele zidului despărţitor şi a auzit zăngănitul
cobiliţelor şi al căldărilor şi apoi pacea aşternându-se în partea de răsărit.
Shan Tingxiu a mai bodogănit multă vreme în faţa porţii: „Pe legea mea…
pe ce-am mai scump... Dar până la urmă şi-a pierdut interesul şi a intrat în
curte cu vasul lui de lut. Cei doi câini mari au intrat înaintea lui şi, poate
pentru că erau peste măsură de osteniţi, la vederea lui Yu Zhan’ao au lătrat
doar de două ori şi s-au trântit în cuştile lor, fără să mai scoată niciun sunet.
Yu Zhan’ao a auzit catârii din partea de răsărit scrâşnind din dinţi şi bătând
din copite. Cei-trei-cosaşi se lăsaseră spre vest, era deja dincolo de
jumătatea nopţii. Şi-a făcut curaj şi, cu hangerul în mână, a pândit
momentul în care Shan Tingxiu era la trei-patru paşi de uşă şi s-a năpustit
înainte, aşa de năvalnic, că hangerul s-a împlântat până în plăsele în pieptul
bătrânului. Acesta şi-a desfăcut braţele spre înapoi, luând o înfăţişare de
parcă dădea să se avânte în zbor, vasul s-a făcut ţăndări, bonc! zdronc!, iar
bătrânul Shan s-a prăbuşit încet-încet cu faţa spre cer. Cei doi câini au lătrat
de câteva ori de parcă ar fi gemut şi-apoi nu i-au mai luat în seamă. Yu
Zhan’ao a smuls hangerul, l-a şters pe amândouă feţele de haina bătrânului,
s-a răsucit să plece, dar n-a plecat.
A tras şi cadavrul lui Shan Bianlang în curte, a luat de la rădăcina zidului
nişte sfoară de la o cobiliţă şi i-a legat cu ea de şale pe cei doi morţi, i-a
aburcat cu putere în spate şi s-a pus pe drum. Cadavrele erau moi ca nişte
cârpe şi zgâriau pământul cu vârfurile picioarelor, desenând tipare de
culoare albă; din răni curgea sânge, picurând pe pământ alte tipare, de
culoare roşie. Yu Zhan’ao i-a cărat pe cei doi Shan până la malul bălţii celei
mari de la capătul de apus al satului. Apa era netedă ca o oglindă,
răsfrângând stelele de pe jumătate din cer, iar cei câţiva lotuşi albi semănau
cu nălucile dintr-o închipuire, stând nemişcaţi, mlădii şi subţiratici.
Paisprezece ani mai târziu, când Mutulică l-a împuşcat pe Yu Dinţi-Mari,
unchiul lui Yu Zhan’ao, în baltă nu mai era aşa de multă apă, însă aceşti
câţiva lotuşi încă existau. Yu Zhan’ao a aruncat cele două cadavre în baltă,
izbind răsunător apa. Cadavrele s-au scufundat în adânc, unduirile s-au
domolit şi balta s-a umplut iar de lumina stelelor. Yu Zhan’ao s-a spălat pe
mâini şi pe faţă şi şi-a spălat şi hangerul, dar, oricât s-a spălat, n-a reuşit să
îndepărteze duhoarea de sânge şi mirosul de mucegai şi putreziciune. A
uitat să se mai întoarcă la zidul de vest al familiei Shan să-şi ia pelerina din
paie şi a pornit pe drum, mergând drept spre apus. Ajuns cam la jumătate de
li de sat, a cotit în lanul de sorg. Firele îl încurcau la mers şi a căzut. S-a
simţit atunci extrem de obosit şi, fără să-i pese de pământul umed şi de roua
îngheţată, s-a răsucit, a aruncat o privire spre stele prin crăpăturile din sorg
şi a adormit.

5
Mai-marele satului, Shan Cinci-Maimuţe, ştiuse că ceva nu miroase a bine
în privinţa focului de peste noapte şi voise să se scoale şi să sară în ajutor,
făcându-şi astfel pe deplin datoria de mai-mare peste sat. Dar Oiţă-Albă,
vânzătoarea de opiu, îl îmbrăţişase strâns şi nu-i dăduse drumul. Oiţă-Albă
avea pielea albă şi carnea multă şi tare pe ea, privea mereu printre gene, iar
ochii ei luminoşi şi inteligenţi vrăjeau şi încântau – făcuseră cândva două
bande de tâlhari să se bată cu puştile şi cuţitele pentru ea, adică, după cum
ziceau ei pe limba lor, „să se lupte pe cuibuşor”.
În 1923, Cao Mengjiu, dregător al guvernului Beiyang, ocupa funcţia de
prefect în Gaomi de aproape trei ani, iar „cele trei făclii” ale lui ardeau
viguros.
Cao Mengjiu este un personaj cunoscut din istoria judeţului Gaomi.
Renumele şi împlinirile nu-i pot fi defel asemuite cu cele ale lui Yan Ying
(mare dregător în ţara Qi) sau ale lui Zheng Xuan (mare învăţat din dinastia
Han de răsărit), amândoi de baştină din Gaomi, dar, dacă le comparăm cu
cele ale unor oficiali însemnaţi din timpul Marii Revoluţii Culturale, sunt cu
totul remarcabile. Plăcându-i să se folosească de talpa pantofului ca
instrument de aplicare a pedepselor, Cao era poreclit „Cao Două-Tălpi”.
Luase învăţătură cinci ani de zile cu un profesor, îmbrăcase câţiva ani şi
haina militară. Cao socotea bandiţii, opiul şi jocul de noroc drept rădăcinile
haosului din lume şi susţinea că, dacă vrei să pui ordine în haos, trebuie mai
întâi să cureţi bandiţii, să interzici otrava opiului şi să pui stavilă jocurilor
de noroc. Multe dintre metodele şi căile urmate de el au fost strâmbe şi
multe dintre acţiunile sale, cu totul absurde, făcându-te să le învârţi în minte
fără să le pătrunzi. Cele neconsemnate oficial în privinţa lui au fost extrem
de multe, dar cei din Gaomi le-au preţuit şi le-au transmis până astăzi. Cao
a fost un personaj complex, care poate fi greu apreciat în cuvinte precum
„bun” sau „rău”. Legăturile lui cu familia mea au fost multe şi importante,
aşa că am introdus aici o secţiune pe post de „conector” pentru textul care
vine în continuare.
Cele trei făclii ale lui Cao Mengjiu erau stăvilirea jocurilor de noroc,
interzicerea fumatului de opiu şi curăţarea ţinutului de bandiţi şi ardeau de
doi ani, cu considerabil efect. Dar ţinutul din nord-est era departe de
capitala judeţului şi, cu toate pedepsele grele şi ordinele severe, proliferarea
celor trei rele la vedere dădea semne de slăbiciune, însă în întuneric se
înteţea. Ţinând-o în braţe pe Oiţă-Albă, Shan Cinci-Maimuţe a dormit până
s-a luminat de zi. Oiţă-Albă s-a sculat prima, a aprins lampa cu ulei de soia,
a vârât în foc cu o agrafă de argint un cocoloş de opiu, l-a încălzit cât
trebuie şi l-a băgat în pipa de opiu din argint, pe care i-a înmânat-o lui
Cinci-Maimuţe. Acesta şi-a unduit corpul, a tras din ea un minut, a văzut
cocoloşul de opiu luminând în pipă şi prefăcându-se într-un singur punct
alb, şi-a ţinut răsuflarea timp de două minute, iar apoi a împroşcat pe nas şi
pe gură un firicel de fum albastru foarte-foarte mărunt. În acel moment, un
argat al familiei Shan a bătut la uşă uluit de-a binelea, să raporteze
evenimentele:
— Mărite! Mărite! O grozăvie, moarte de om!
Shan Cinci-Maimuţe a mers după argat şi a intrat în curtea cea mare a
familiei Shan, cu numeroşi alţi argaţi pe urmele lui.
S-a luat după dârele de sânge până la malul bălţii din capul de apus al
satului, urmat de şi mai mulţi oameni veniţi să vadă.
A spus:
— Sunt sigur în baltă!
Nimeni n-a zis nimic.
— Cine îndrăzneşte să se coboare în apă şi să-i pescuiască de-acolo? a
întrebat cu glas tare Cinci-Maimuţe.
Oamenii s-au uitat unii la alţii, dar nimeni n-a zis o vorbă. Apa din baltă era
verde ca jadul şi fără nicio încreţitură. Lotuşii albi stăteau senini şi
flegmatici, iar câteva boabe de rouă care se închegaseră pe frunzele lor
lipite de apă erau rotunde şi lustruite ca nişte perle.
— Un ban de argint. Cine se coboară?
Ca şi mai înainte, nimeni n-a zis nici pâs.
Din băltiş a răzbătut un miros greu. Deasupra plantelor de apă de la mal, o
baltă de sânge violet a fost luminată de razele roşii aruncate de soare din
spatele lanului de sorg, arătându-se cu totul murdară. Soarele a ieşit apoi din
lan – sus lat, jos îngust, semăna la înfăţişare cu un pătul încărcat cu sorg sus
alb, jos roşu, sfâr! sfâr!, era ca fierul şi topit, şi netopit. Lipiţi la nivelul
sorgului, adică la nivelul orizontului, se întindeau aţe de nori negri ca pana
corbului care iradiau până foarte departe şi erau atât de regulaţi şi ordonaţi,
că stârneau cele mai adânci îndoieli în inima omului. Lumina aurie din apa
bălţii scânteia, iar lotuşii albi se ţineau drepţi în mijlocul ei, semănând şi
mai puţin cu lucrurile de rând din lumea aceasta obişnuită.
— Cine se coboară să-i scoată? Un ban de argint! a urlat Cinci-Maimuţe.
(Bătrâna aceea de la noi din sat care împlinise deja nouăzeci şi doi de ani
mi-a spus: „Mamă să-ţi fi fost! Cine să-ndrăznească să se coboare să îi
pescuiască? Balta era plină de sânge de lepros, câţi se cobora, atâţia
putrezea, câţi bani să le fi dat, nu cuteza unul… Tot răul ăsta de la bunică-ta
şi bunicu-tău se trăgea!” Deloc nu eram încântat că aruncă vina în cârca
bunicii şi a bunicului, dar, văzându-i ţeasta antică şi asemenea unui castron,
n-am putut decât să surâd indiferent.)
— Nu vrea niciunul să se coboare? Dacă niciunul n-are în mă-sa sânge în el
să se coboare, atunci o să-i lăsăm pe ăia doi să se mai răcorească în apă!
Liu, Liu Luohan, tu eşti mai-mare peste argaţii lor, du-te la prefectură şi
raportează-i lui Cao Două-Tălpi!
Unchiul Luohan a gustat mai întâi câte ceva, şi-a luat din vasul de rachiu o
jumătate de căuş şi l-a gâlgâit pe gât în jos. A scos unul din catârii negri, i-a
legat o desagă pe spinare, l-a cuprins pe după gât, i s-a căţărat în spate şi s-a
pornit drept spre capitala judeţului pe un drum care mergea spre apus.

În acea dimineaţă, unchiul Luohan avea o figură serioasă şi nu se putea

desluşi dacă de ură sau de mânie. Primul care-şi dăduse seama că şi
stăpânul cel bătrân, şi cel tânăr fuseseră ucişi el fusese. Focul din noapte îi
aprinsese bănuielile, aşa că la trezire în zorii zilei a zis să se ducă să
cerceteze ce s-a întâmplat. Când a văzut că poarta de la apus e larg deschisă,
i s-a părut ciudat. De cum a intrat în curte, a zărit o băltoacă de sânge, iar
când a intrat în casă a văzut şi mai mult sânge. A încremenit de spaimă, dar
în încremenirea lui a priceput totuşi că omorurile şi focul fac parte din
aceeaşi piesă.
Unchiul Luohan şi argaţii ştiau că stăpânul cel tânăr are lepră şi nu se arătau
deloc dornici să treacă dintr-o curte într-alta, iar dacă o făceau, mai întâi
luau negreşit câteva guri de rachiu de sorg şi se stropeau pe corp. Unchiul
Luohan spunea că rachiul de sorg poate îndepărta o mie de soiuri de boli.
Când Shan Bianlang şi-a luat nevastă, nimeni din sat n-a vrut să vină să
ajute, aşa că unchiul Luohan şi un argat mai bătrân au fost cei care au
ajutat-o pe bunica să coboare din lectică. Ţinând-o de umăr, unchiul Luohan
i-a zărit cu coada ochiului lotuşii de aur gracili şi încheietura mâinii ca o
rădăcină dolofană de lotus şi n-a mai contenit din oftat. Când cei doi au fost
ucişi, în uluiala intensă pe care o încerca, prin căpăţâna unchiul Luohan
fulgerau fără încetare picioarele slabe şi încheieturile dolofane ale bunicii.
Iar când văzuse sângele, nu ştia dacă să se-ndurereze sau să se bucure.
Unchiul Luohan a lovit necontenit peste fesele catârului, vrând parcă să-l
facă să-i crească aripi şi să zboare spre oraş. Ştia că în program o să mai
vină o scenă excelentă, pentru că a doua zi de dimineaţă miresica aceea ca
florile şi ca jadul de frumoasă avea să se-ntoarcă pe spinarea unui măgar.
Bogăţia aşa de mare a familiei Shan pe mâinile cui avea să pice? Unchiul
Luohan s-a gândit că de asta o să trebuiască să se ocupe prefectul Cao. Cao
Mengjiu păstorea judeţul Gaomi de trei ani şi oamenii-i ziceau deja „Cao
Judele-cel-drept”: se spunea că judecă pricinile ca un zeu, îşi face treburile
măreţ ca trăsnetul şi iute ca vântul, e drept şi cinstit, n-are nici mamă, nici
tată şi porunceşte execuţii fără să clipească. Unchiul Luohan a mai dat o
palmă pe spinarea catârului negru.
Bucile acestuia trimiteau fulgerări de lumină în timp ce zbura pe drumul de
pământ ce ducea spre capitala judeţului; corpul îi ţâşnea spre înainte, cu
picioarele din faţă încovrigându-i-se când cele din spate călcau drepte şi cu
acestea încovrigându-i-se când cele din faţă se îndreptau. Copitele loveau
pământul ca bătăile de tobă, într-un ritm foarte uşor de distins, deşi
privindu-le, dimpotrivă, păreau anapoda şi în neorânduială. Sub potcoavele
scânteietoare de oţel, înfloreau peste tot grămăjoare-grămăjoare de praf.
Când soarele se afla în sud-est, unchiul Luohan a ajuns la calea ferată Jiao-
Ji. Catârul mare şi negru nu se învoia deloc să treacă peste şine, aşa că
unchiul Luohan s-a dat jos din spinarea lui şi-a-nceput să tragă de el din
răsputeri; catârul se-ncăpăţâna să se dea înapoi. Până la urmă, unchiul
Luohan, văzând că nu face faţă animalului, s-a aşezat şi, printre gâfâieli, a
căutat o soluţie. Cele două şine se târau către ei dinspre răsărit, iar în razele
soarelui se arătau sclipicioase şi înţepau ochii. Unchiul Luohan şi-a dat jos
tunica, a acoperit cu ea ochii catârului, l-a tras înapoi şi a dat cu el câteva
ocoluri, iar apoi l-a trecut peste linia ferată.
La poarta de nord a capitalei de judeţ stăteau în picioare doi poliţişti în
uniforme negre, fiecare în mână cu o puşcă făcută în Hanyang. Era zi de
târg în Gaomi, aşa că pe poarta oraşului se scurgeau înăuntru şiruri
nesfârşite de oameni care împingeau căruţe, cărau cobiliţe, călăreau măgari
sau mergeau pe jos. Poliţiştii în uniforme negre nu le dădeau niciun strop de
atenţie şi doar îşi roteau ochii după fetele frumoase.
După ce-a pătruns pe poartă, a urcat încetişor pe o pantă înaltă şi a coborât
de pe ea, unchiul Luohan, trăgând după el catârul, a apucat-o pe drumul
principal, pardosit cu lespezi de granit. Copitele catârului săltau, iar
lespezile zăngăneau ca pietrele muzicale când le loveşti. Când a intrat pe
drumul mare, catârul a arătat o oarecare sfială. Oamenii erau răzleţi, iar
figurile le aveau ţepene; pe aria mare de pe latura de sud a străzii principale
era în schimb la lume câtă frunză şi iarbă. Oameni de toate speţele şi din
toate tagmele, de toate soiurile şi de toate felurile se tocmeau şi se târguiau,
ţipau şi strigau, vindeau în stânga şi cumpărau din dreapta. Unchiul Luohan
nu avea poftă să se uite la zarva asta, aşa că şi-a tras măgarul până în faţa
porţii prefecturii. Aceasta arăta ca un templu în ruină, cu câteva rânduri de
clădiri acoperite de olane sparte şi vechi, între care crescuseră ierburi verzi
şi galbene. Vopseaua roşie de pe poartă se scorojise, împestriţând-o. La
stânga intrării se afla un soldat cu o puşcă în mână. La dreapta intrării stătea
aplecat de spate un bărbat dezbrăcat până la brâu, care se sprijinea într-un
băţ sub care era aşezată o oală de noapte, cu o putoare pătrunzătoare.
Trăgându-şi catârul, unchiul Luohan s-a dus în faţa soldatului, s-a îndoit de
spate, a făcut o plecăciune şi-apoi a întrebat:
— Mărite ostaş, îl caut pe domnul prefect Cao, să-i dau de ştire ce s-a
petrecut.
Soldatul a zis:
— Domnul prefect s-a dus în târg cu domnul Yan.
— Şi când se întoarce domnul prefect Cao? a-ntrebat unchiul Luohan.
— De unde să ştiu? Dacă ai grabă, du-te în târg şi caută-l.
Unchiul Luohan a mai făcut o plecăciune şi a spus:
— Mulţumesc din inimă pentru cele arătate, mărite ostaş.
Văzând că unchiul Luohan dă să plece, omul acela ciudat din dreapta porţii
a-nceput deodată să se mişte. A ridicat băţul cu amândouă mâinile, a
împuns cu el de câteva ori în oala de noapte, urlând în acelaşi timp:
— Veniţi toţi să mă vedeţi, veniţi toţi să mă vedeţi, toată lumea, veniţi să mă
vedeţi, mă numesc Wang Haoshan, am măsluit o înţelegere şi-am înşelat
oamenii şi prefectul mi-a dat pedeapsa să împung cu băţul în oala cu
căcat…
Unchiul Luohan şi-a tras catârul şi şi-a croit drum în târg. Erau aici
vânzători de pacheţele-coapte-n-sobă, de plăcinte sau de încălţări din paie,
oameni care scriau pentru alţii, ghicitori cu hexagrame, cerşetori spărgându-
şi capul pentru bani sau cerând de mâncare zăngănind şiraguri din oase de
vacă, vânzători de leacuri pentru ca bărbaţii să-şi ţină puşca ridicată, dresori
de maimuţe, vânzători de dulciuri din malţ, care atrăgeau atenţia bătând
într-un gong mic, suflători în zahăr, vânzători de păpuşi de lut, povestitori
de isprăvi romanţioase şi istorii cavalereşti, vânzători de praz, castraveţi şi
usturoi, de briciuri şi vetre de pipă, de terci de fasole, de otravă pentru
şoareci, de nectarine şi de copii – exista o piaţă specială de copii, unde
copiii scoşi la vânzare aveau băgat la guler câte un pai. Catârul negru îşi
ridica mai tot timpul capul, zăbala de fier făcând fâş-fâş, foş-foş. Unchiului
Luohan i s-a făcut teamă că animalul ar putea călca pe cineva, aşa că striga
tot timpul. Se apropia de amiază, iar soarele ardea ucigaş. Sudoarea curgea
în şiroaie pe unchiul Luohan, care avea tunica de nankin fleaşcă de apă.
În târgul de păsări, unchiul Luohan l-a zărit pe prefectul Cao.
Acesta avea faţa roşie, ochii bulbucaţi şi gura colţuroasă, cu două mustăţi
mici deasupra buzei. Purta o tunică bleumarin, pe cap avea o pălărie din
lână, cafenie la culoare, iar în mână strângea un baston de promenadă.
Tocmai făcea lumină într-o pricină şi era înconjurat de o mulţime de gură-
cască. Unchiul Luohan n-a cutezat să se bage impetuos în faţă, ci, trăgându-
şi catârul, s-a amestecat printre oamenii din afara cercului format în jurul
prefectului. O mie de capete se-mbulzeau însă acolo şi-l împiedicau să vadă
ce se petrece. L-a lovit totuşi inspiraţia şi s-a suit pe spinarea catârului, iar
din poziţia bună de deasupra a văzut foarte limpede tot ce se întâmplă.
Prefectul Cao era înalt de statură. Lângă el şedea un om mai scund, dar
destoinic şi capabil, despre care unchiul Luohan a presupus că trebuie să fie
domnul Yan de care pomenise soldatul. În faţa prefectului, doi bărbaţi şi o
femeie stăteau respectuoşi în picioare, cu mâinile pe lângă corp. Feţele le
erau acoperite de sudoare. Femeia mai şi plângea. O găină bătrână şi grasă
şedea la picioarele ei.
— Preamărite domn, jude înţelept, a spus femeia înecată în suspine, mama-
soacră are sânge şi când nu e la soroc, n-avem bani să luăm doctorii şi de-
aia am venit să vând găina asta ouătoare… El nu se lasă şi zice că e găina
lui…
— Găina e a mea şi femeia mă-nvinovăţeşte pe nedrept. Dacă măritul
prefect nu mă crede, vecinul mi-e chezaş.
Arătând cu degetul spre celălalt bărbat care purta pe cap o boneţică,
prefectul a spus:
— Poţi să te pui chezaş?
Boneţica a zis:
— Mărite prefect, nemernicul de mine sunt vecin cu Wu şi găina asta a lui
vine zi de zi la noi în curte şi se sfădeşte la mâncare cu găinile mele. Soaţa
mea nu-i deloc mulţumită de una ca asta.
Femeia era atât de supărată, că nasul îi zvâcnea şi gura-i fremăta. N-a scos
nicio vorbă, dar şi-a acoperit faţa şi-a-nceput să hohotească.
Prefectul Cao şi-a dat jos pălăria, şi-a pus-o pe degetul mijlociu, a rotit-o de
câteva ori şi şi-a pus-o înapoi pe cap.
Apoi l-a întrebat pe Wu:
— Ce-ai dat găinii să mănânce de dimineaţă?
Rostogolindu-şi ochii, Wu a zis:
— I-am dat pleavă amestecată cu tărâţe.
Boneţica a zis:
— Aşa e, aşa e, când m-am dus să-i cer toporul cu împrumut, am văzut cu
ochii mei cum nevastă-sa amesteca mâncarea la găini.
Prefectul Cao a întrebat-o apoi pe femeia care plângea:
— Săteanco, nu mai plânge, stai să te întreb aşa: ce-ai dat de dimineaţă
găinii?
Scuturată de sughiţuri, femeia a spus:
— I-am dat sorg.
Prefectul a spus:
— Yan, omoară găina!
Cu neobişnuită agilitate, Yan a deschis cu cuţitul guşa găinii şi, cum a
apăsat cu mâna, a scos o băltoacă de bobiţe lipicioase de sorg.
Prefectul Cao a rânjit sinistru şi a zis:
— Mare ticălos îmi mai eşti, Wu. Găina asta din cauza ta am omorât-o,
scoate banii! Trei arginţi!
Tremurând din toate încheieturile, Wu a scos doi arginţi şi douăzeci de
bănuţi de aramă, spunând:
— Mărite prefect, ăştia-s toţi banii de-i am la mine! Prefectul a spus:
— Îţi fac rabat!
Prefectul Cao i-a dat arginţii şi bănuţii de aramă femeii, care a zis:
— Mărite prefect, găina mea nu face aşa de mulţi bani. Nu vreau peste ce
mi se cuvine.
Prefectul Cao şi-a dus mâinile la frunte în semn de respect, a slobozit un
aya şi a zis:
— Femeie bună şi cinstită şi din familie bună, Cao Mengjiu îţi aduce
omagiile sale!
Şi-a tras picioarele unul lângă altul, şi-a dat jos pălăria şi i-a făcut femeii o
plecăciune.
Femeia de la ţară a încremenit şi n-a putut decât să se uite cu ochi
înlăcrimaţi la Cao Mengjiu. După lungă vreme, şi-a revenit în simţiri, a
îngenuncheat la pământ şi-a-nceput să repete:
— Mărite domn, înţeleptule jude! Mărite domn, înţeleptule jude!
Cao Mengjiu i-a ridicat braţele cu bastonul de promenadă, spunându-i:
— Sus, sus!
Femeia s-a ridicat.
Cao Mengjiu a spus:
— Văd că eşti o femeie ce-n haină zdrenţuită, la chip palidă, la trup slăbită,
ai venit la oraş să vinzi găină, să vindeci boala soacrei. De bună seamă că
eşti o femeie plină de dragoste pentru părinţi, iar prefectul acestui judeţ
pune cel mai mult preţ pe aceasta când împarte cuvenita dreptate. Ia banii şi
du-te acasă să vindeci boala soacrei. Ia şi găina, smulge-i penele şi
deschide-i pieptul şi găteşte-o pentru soacră.
Femeia a luat banii, a apucat găina şi, mulţumind în fel şi chip, a plecat.
Wu, care o acuzase pe femeie în privinţa găinii, şi boneţica, ce-i fusese
martor mincinos, stăteau în soare, tremurând ca varga.
Cao Mengjiu a spus:
— Wu, ticălosule, jos nădragii!
Îmbujorându-se, Wu nu s-a învoit.
Cao Mengjiu a zis:
— După ce la lumina zilei ai căutat pricină unei femei cinstite, ce obraz mai
ai tu? Ştii tu cât mai face ruşinea la oca? Jos nădragii!
Wu şi-a dat jos pantalonii.
Cao Mengjiu şi-a dat jos un pantof şi i l-a aruncat lui Yan, care se afla în
preajma sa:
— Dă-i două sute, împărţite-n patru!
Cu pantoful de pânză cu talpa groasă al lui Cao Mengjiu în mână, Yan l-a
pus la pământ cu un picior pe Wu, i-a luat la ţintă fundul îndreptat spre cer
şi i-a dat cincizeci de lovituri în stânga şi cincizeci în dreapta, până când
Wu a-nceput să plângă şi să se văicărească, cerând fără contenire îndurare.
Fundul i se umfla de la o clipă la alta. După ce l-a bătut peste fund, l-a lovit
şi peste faţă, cincizeci de lovituri peste obrazul stâng, cincizeci peste cel
drept, de Wu nici să strige nu mai era în stare.
Cao Mengjiu l-a împuns cu bastonul în frunte şi-a zis:
— Ticălosule, mai îndrăzneşti să faci bezmetic nefăcute?
Wu, a cărui gură era înghesuită aşa de tare de obrajii umflaţi, că-i era greu
s-o deschidă, se dădea necontenit cu capul de pământ, de parcă l-ar fi pisat
ca pe usturoi.
— Acuma tu! a zis Cao Mengjiu arătând spre martorul mincinos. Ai
născocit minciuni, ai lins în fund şi-ai pupat în cur. Pe lume soiul ăsta de
oameni sunt cei mai fără de ruşine. Prefectul acestui judeţ nu vrea să te
bată, pentru că ai o carne aşa împuţită, că mi-ai murdări talpa pantofului. O
să te răsplătesc cu ceva dulce, o să te pun să-l mai lingi în fund pe bogătan
încă o dată. Yan, du-te şi cumpără un borcan de miere.
Yan a plecat degrabă, iar privitorii din jur i-au făcut drum. Martorul
mincinos stătea în genunchi prosternându-se, de până şi boneţica îi picase
de pe cap.
Cao Mengjiu i-a spus:
— Sus, sus, sus, nici nu te bat, nici nu-ţi dau pedeapsă, îţi şi cumpăr miere
să mănânci, la ce mai ceri îndurare?
Yan s-a întors cu mierea. Cao Mengjiu a arătat spre Wu şi a zis:
— Întinde-i-o pe buci!
Yan l-a împuns şi l-a răsturnat pe Wu şi cu un beţişor de lemn i-a uns peste
tot, cu un borcan întreg de miere, fundul umflat Cao i-a zis apoi martorului
mincinos:
— Linge-l! Nu-ţi place ţie să lingi în fund? Linge-l! Bufnindu-şi capul de
pământ, omul striga:
— Mărite prefect, mărite prefect, nemernicul de mine nu cutează una ca
asta…
Cao Mengjiu a spus:
— Yan, pregăteşte talpa de la pantof, să mi-l baţi crunt!
— Nu mă bateţi, nu mă bateţi, îl ling!
A îngenuncheat apoi lângă bucile lui Wu, a întins limba şi-a lins picătură cu
picătură mierea, cu dârele ei străvezii, vâscoase şi groase.
Pe feţele privitorilor era puhoi de broboane fierbinţi de sudoare, iar
expresiile le erau greu de zugrăvit şi descris.
Martorul mincinos lingea repede şi lingea încet, odată lingând, odată
vomitând, şi făcându-i fundul lui Wu grădină de flori. Când a văzut Cao
Mengjiu că a sosit momentul potrivit să se oprească, a urlat o dată:
— Închide gura, dobitocule!
Lingătorul de buci şi-a acoperit capul cu tunica şi s-a trântit la pământ, fără
să se mai ridice.
Însoţit de Yan, Cao Mengjiu dădea ţanţoş să plece când, prinzând prilejul,
unchiul Luohan a sărit de pe catâr şi a strigat o dată tare:
— Mărite jude înţelept! S-au petrecut fapte rele…

6
Bunica tocmai vroia să se dea jos de pe măgar, când a fost oprită cu un
strigăt de mai-marele satului, Cinci-Maimuţe:
— Tânără doamnă, n-are rost să te cobori de pe măgar, măritul prefect te
cheamă să te duci la el.
Doi soldaţi cu puşti mari în mână au mers în urma măgarului, unul la stânga
şi unul la dreapta, escortând-o pe bunica până la balta cea mare din vestul
satului. Străbunicul meu avea crampe în picioare şi-n burtă şi nu mai putea
face niciun pas. Un soldat l-a atins cu patul puştii pe spinare şi străbunicul,
tremurând ca pleava-n vânt, a mers după măgar.
Bunica a văzut că de micul copac de pe malul bălţii era priponit un căluţ
negru, cu un valtrap colorat pe el şi pe frunte cu un ciucure roşu. La câţiva
stânjeni în faţa calului era rânduită o masă pătrăţoasă, pe care se găseau un
ceainic şi nişte boluri de ceai. La masă şedea un bărbat, dar bunica nu ştia
că e ilustrul prefect Cao. Lângă masă stătea în picioare un alt om, iar bunica
nu ştia nici că acesta este omul de încredere al prefectului, destoinicul şi
capabilul om al legii zis domnul Yan sau Yan Luogu. Dinaintea mesei
stăteau în picioare toţi sătenii, care se strângeau unii într-alţii de parcă le-ar
fi fost frig. Mai bine de douăzeci de soldaţi erau împrăştiaţi ici şi colo ca
nişte punctuleţe în jurul lor.
Unchiul Luohan stătea în picioare în faţa mesei, lac de sudoare.
Cadavrele celor doi Shan erau întinse pe două scânduri de uşă sub salcie, nu
departe de căluţul negru. Miroseau deja, iar pe marginea scândurilor se
scurgea o apă tulbure şi gălbuie. Câteva zeci de ciori ţopăiau încoace şi-
ncolo în vârful sălciei, a cărei coroană semăna din această pricină cu o oală
de ciorbă dând în clocot.
Se cheamă că unchiul Luohan de-abia atunci a văzut limpede faţa bunicii.
Era plinuţă şi bucălată, cu ochi prelungi şi sprâncene arcuite, gâtul alb şi
lung, un ciorchine mare de păr prins la ceafă şi arătând ca o persoană cu
însemnătate. Măgarul s-a oprit în faţa mesei, iar bunica stătea călare pe el,
cu şalele drepte şi pieptul înainte, încântătoare şi plină de farmec. Unchiul
Luohan a văzut că ochii mari, negri şi serioşi ai prefectului Cao patrulează
neîncetat între faţa şi pieptul bunicii, iar o idee i-a luminat prin căpăţână ca
un fulger: stăpânul cel bătrân şi cel tânăr şi-au găsit moartea în mâinile
acestei femei! De buna seamă că era în cârdăşie cu vreun ibovnic şi
puseseră focul ăla mare, amăgind tigrii să-şi părăsească vizuina din munte
şi ucigându-i astfel pe cei doi Shan. După ce scoţi napii, câmpu-i mare, de-
acum înainte putea să-şi facă mendrele după pofta inimii…
Unchiul Luohan i-a aruncat o privire bunicii, aflată în spinarea măgarului, şi
a început să se-ndoiască de gândurile de mai înainte. Majoritatea ucigaşilor,
oricât încearcă, tot nu-şi pot ascunde răutatea de pe chip, pe câtă vreme
femeia de pe măgar… Pe spinarea acestuia, bunica semăna cu o frumuseţe
făcută din ceară, încreţindu-şi provocator picioarele ascuţite cu vârfurile-n
sus şi pe chip cu o expresie demnă, împăcată şi întristată, nu ca un
bodhisattva, mai mult decât un bodhisattva. Străbunicul meu, care se foia
lângă măgar, îi evidenţia prin mişcare seninătatea, prin bătrâneţe – tinereţea
şi prin întunecare – lumina, sporind în acest fel şi mai mult splendoarea
bunicii.
Prefectul Cao a spus:
— Femeia să coboare de pe măgar să dea nişte răspunsuri.
Bunica nu s-a mişcat, iar mai-marele satului, Cinci-Maimuţe, s-a pornit
încet înspre ea, răgând şi certând-o:
— Dă-te jos de pe măgar! Măritul prefect ţi-a poruncit să te dai jos de pe
măgar!
Prefectul Cao a ridicat mâna şi l-a potolit pe Cinci-Maimuţe. S-a sculat şi a
spus binevoitor:
— Femeie, coboară de pe măgar, coboară, coboară, prefectul judeţului are
nişte întrebări să îţi pună.
Străbunicul a tras-o jos de pe măgar.
— Cum te cheamă? a întrebat prefectul Cao.
Bunica stătea dreaptă ca un par, cu ochii aproape închişi, fără să zică nimic.
Zguduindu-se din toate încheieturile, străbunicul a spus:
— Măreţe domn, fetiţa se numeşte Dai Fenglian. În copilărie îi spuneam
Noulica, pentru că s-a născut pe data de nouă în luna a şasea.
— Vorbăria! a strigat prefectul Cao.
— Cine ţi-a dat voie să deschizi gura? l-a certat mai-marele satului, Cinci-
Maimuţe, pe străbunicul meu.
— Dezgustător!
Prefectul a bătut o dată în masă, înfricoşându-i pe Cinci-Maimuţe şi pe
străbunicul meu, de s-au făcut amândoi mult mai mici. Şi-a luat din nou
înfăţişarea binevoitoare de mai devreme şi a arătat cu degetul spre cei doi
Shan de pe scândurile de uşă de sub salcie:
— Femeie, îi recunoşti pe cei doi?
Bunica a aruncat o privire piezişă, faţa i s-a posomorât şi a scuturat din cap
fără nicio vorbă.
— Acolo sunt soţul şi socrul tău, care au fost omorâţi! a răcnit prefectul
Cao.
Bunica s-a bălăbănit de câteva ori şi-apoi s-a prăbuşit la pământ. Oamenii s-
au apropiat s-o ajute să se ridice în picioare, iar în îmbulzeala de mâini şi de
picioare i-au dat jos agrafele de argint care-i ţineau părul şi un snop de nori
negri ca pana corbului a răbufnit în jos precum o ploaie torenţială. Faţa îi
era galben-aurie. A slobozit câteva plânsete înfundate, a şi râs, hi-hi-hi, de
câteva ori, în timp ce un fir de sânge i se scurgea de pe buza de jos.
Prefectul Cao a bătut în masă şi a spus:
— Cinstită adunare, prefectul a judecat. Femeia din neamul Dai, salcie
plăpândă în vânt tremurândă, magnanimă şi demnă, nici umilă, nici
înfumurată, auzi de grozăvia ce se-abătu peste soţ şi o mare durere inima-i
cuprinse, de vărsă o jumătate de vadră de sânge, iar norii negri ai părului i
se despletiră în semn de respect pentru neamul ei. Aşa cinstită femeie cum
oare să fie în cârdăşie cu vreun ibovnic, să-şi ucidă soţul iubit? Mai-mare al
satului, Shan Cinci-Maimuţe, văd că eşti palid şi tras la faţă – trebuie că eşti
dedat opiului şi eşti şi-un jucător înrăit. Eşti mai-marele satului, dar te afli
în fruntea celor ce-ncalcă legile şi poruncile în judeţ, iar aceasta este de
neiertat. În acelaşi timp, cu vorbă murdară şi rostire scârbavnică, ai adus
învinuire pe nedrept împotriva celui dalb ca neaua, peste relele fapte
săvârşite mai punând una. Prefectul cercetează limpede şi hotărăşte drept şi
oricine se-nsoţeşte cu relele şi ticăloşiile cu greu scapă de sub ochii legii.
Omorul lui Shan Tingxiu şi al fiului său este de bună seamă fapta ta. În
primul rând jinduiai la averea familiei Shan, în al doilea, tânjeai după
frumosul chip al femeii din neamul Dai, aşa că ai pus la cale tertipuri
viclene ca să mă tragi pe sfoară. Numai că ai fost ca acela ce-şi pălălăie
toporul taman prin faţa porţii artizanului Lu Ban, ca acela ce dă din sabie
prin faţa spadasinului Guan, ca acela ce recită Cartea în trei caractere în
faţa casei lui Confucius sau cel ce-i citeşte la ureche tocmai medicului Li
Shizhen Rapsodia despre firea doctoriilor. Prindeţi-mi-l!
Câţiva soldaţi s-au dus şi l-au legat pe Cinci-Maimuţe cu mâinile la spate:
— Nedreptate, nedreptate, mărite jude înţelept… urla nebuneşte şi fără
oprire Cinci-Maimuţe.
— Plesneşte-l peste gură cu talpa pantofului!
Yan a scos de la brâu un pantof mare anume făcut şi i-a altoit trei tălpi una
după alta peste gură lui Cinci-Maimuţe.
— Tu i-ai ucis?
— Nedreptate, nedreptate, nedreptate…
— Dacă nu tu i-ai ucis, cine i-a ucis?
— I-a ucis… aoleu, nu ştiu, nu ştiu…
— Tot ce-ai vorbit mai devreme cu mine avea cap şi avea şi coadă, iar acum
zici că nu ştii nimic. Plesneşte-l peste gură cu talpa pantofului!
Ţintindu-i gura, Yan i-a tras mai bine de zece tălpi de pantof, până când lui
Cinci-Maimuţe i s-au răsfrânt şi i-au crăpat buzele, i s-a umplut gura de
spumă de sânge şi-a-nceput să şuiere:
— Spun… spun…
— Cine i-a ucis?
— A fost… a fost… a fost banditul, a fost Gât-Pătat!
— Tu l-ai chemat?
— Nu eu. A fost, a fost, a fost… tată, nu mă bate…
— Cinstită adunare, a spus Cao Mengjiu, după ce şi-a luat în primire slujba,
prefectul acestui judeţ şi-a închinat puterile împlinirii a trei lucruri măreţe:
să interzică opiul, să pună stavilă jocurilor de noroc şi să cureţe locul de
bandiţi. În interzicerea opiului şi stăvilirea jocurilor de noroc se văd deja
marile izbânzi şi doar în curăţarea bandiţilor roadele nu au fost prea bogate.
Ţinutul din nord-est este o parte din judeţ unde bandiţii bântuie în voie.
Prefectul îi cheamă pe toţi oamenii de treabă să-şi dea mâna şi să lucreze
dimpreună cu cârmuirea, să dezvăluie tot ce ştiu, să dea de veste şi să scoată
tot în vileag, spre a aduce laolaltă marea pace în acest ţinut. Femeia din
neamul Dai a fost luată legiuit în neamul Shan, aşa că averea familiei Shan
este moştenită de ea. Orişicine va voi să o tragă pe sfoară pe copilă şi va
ticlui fărădelegi va primi ce i se cuvine tâlharului!
Bunica mea a înaintat trei paşi, a îngenuncheat în faţa prefectului Cao şi şi-a
înălţat spre el faţa boită, strigând:
— Tată! Tatăl meu!
— Nu sunt tatăl tău, tatăl tău stă acolo cu măgarul de căpăstru! a zis
prefectul Cao.
Bunica s-a apropiat de el mergând în genunchi şi i-a cuprins picioarele,
strigând necontenit:
— Tată, tatăl meu, te-ai făcut prefect şi nu-ţi mai recunoşti fiica? Acum
zece ani, ai venit după tine cu fiica, fugind din calea foametei şi cerşind de
mâncare. Ţi-ai vândut fiica şi-acum n-o mai cunoşti, dar fiica ta te
cunoaşte…
— Oh? Oh? Oh? Ce spui acolo? Vorbeşti în dodii!
— Tată, mama-i zdravănă şi sănătoasă? Şi frăţiorul are deja treisprezece
ani? A-nvăţat să scrie şi să citească? Tată, m-ai vândut pe două baniţe de
sorg roşu, te trăgeam de mână şi nu-ţi dădeam drumul, dar tu mi-ai spus:
„Noulico, după ce tata-şi face un rost, o să vină să te ia”… Ai ajuns prefect
şi-acum nu-ţi mai recunoşti fata…
— Femeie, ai înnebunit, greşeşti, mă iei drept altul!
— Nu greşesc! Nu greşesc! Tată, tatăl meu!
Îmbrăţişându-i picioarele, bunica se legăna încoace şi-ncolo, cu faţa plină
de lacrimi sticlitoare şi cu dinţii fildeşii şi strălucioşi.
Prefectul a tras-o în sus pe bunica şi a spus:
— Te iau fiică de suflet!
— Tatăl meu!
Bunica a vrut din nou să îngenuncheze, dar prefectul Cao a prins-o pe sub
braţe.
Ciupindu-l de mâini, bunica a zis, răsfăţându-se şi alintându-se:
— Tată, când mă duci s-o văd pe mama?
— Mergem, mergem, dă drumul, dă drumul… a spus Cao Mengjiu.
Bunica i-a dat drumul.
Prefectul Cao a scos o batistă şi şi-a şters sudoarea de pe faţă.
Toată lumea îi privea ciudat.
Cao Mengjiu şi-a dat jos pălăria, şi-a pus-o pe degetul mijlociu şi a legănat-
o, apoi a rostit bâlbâindu-se:
— Săteni… săteni… prefectul judeţului a susţinut neabătut… interzicerea
opiului… stăvilirea jocurilor de noroc… curăţarea bandiţilor…
Prefectul Cao n-a apucat să-şi termine vorba, când s-au auzit trei detunături
– poc! poc! poc! Din lanul de sorg din spatele bălţii au venit trei gloanţe,
care au iscat trei şuviţe de fum albastru-verzui din pălăria cafenie ţinută de
prefect pe degetul mijlociu. Ca posedată de-un diavol, pălăria a zburat în
sus, continuând să se învârtă şi după ce-a căzut la pământ.
După ce s-au auzit împuşcăturile, mulţimea a scos un cor de fluierături şi
cineva a prins ocazia să urle:
— A venit Gât-Pătat!
— A venit Fenix-de-trei-ori-din-cap!
Prefectul Cao s-a strecurat sub masă şi a ţipat:
— Calm! Calm!
Care strigând, care văicărindu-se, oamenii au fugit ca de streche, fiecare
unde-a văzut cu ochii.
Yan a dezlegat căluţul negru de sub salcie, l-a tras pe prefect, l-a urcat în şa
şi i-a dat cu putere calului o talpă de pantof peste buci. Cu coama zburlită şi
coada înfoiată, căluţul a fugit ca gândul de iute cu prefectul în spinare.
Soldaţii au tras de câteva ori la nimereală spre lanul de sorg şi s-au năpustit
ca un roi de viespi pe urmele calului.
La marginea bălţii era nemaipomenit de linişte.
Bunica stătea cu o faţă serioasă, cu mâna apăsând pe căpăţâna măgarului şi
cu privirea îndreptată spre direcţia de unde veniseră gloanţele. Străbunicul
se strecurase sub burta măgarului, acoperindu-şi urechile cu mâinile şi
nefăcând nicio mişcare.
Unchiul Luohan rămăsese pe loc, din haine evaporându-i-se aburi albi.
Apa din baltă era netedă ca o tocilă. Cei câţiva lotuşi erau extraordinar de
eleganţi, iar fiecare petală era puternică precum colţii de fildeş.
Mai-marele satului, Cinci-Maimuţe, care fusese bătut cu talpa pantofului de
nasul i se înverzise şi faţa i se umflase, a-nceput să urle cu-o voce ascuţită:
— Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă! Gât-Pătat, salvează-mă!
Strigătele lui Shan Cinci-Maimuţe au fost întâmpinate de alte trei detunături
una după alta. Bunica a văzut cu ochii ei când cele trei gloanţe l-au lovit pe
mai-marele satului în ceafă. Când au răsunat împuşcăturile, din părul lui
Cinci-Maimuţe s-au înălţat trei smocuri, apoi capul i s-a prăbuşit, gura i-a
muşcat pământul, iar din ceafa îndreptată spre cer a început să se scurgă un
lichid gri.
Bunica nu s-a schimbat la faţă şi a continuat să pironească cu privirea lanul
de unde fuseseră trase gloanţele, de parcă aştepta ceva. A bătut o boare de
vânt, oglinda bălţii a vălurit, lotuşii s-au cutremurat uşurel, iar razele s-au
frânt întortocheate. Jumătate dintre ciorile din salcie s-au lăsat pe cadavrele
celor doi Shan, iar cealaltă jumătate a rămas în copac, pălăvrăgind fără chef.
Adierea le răsfira penele de la coadă ca într-un evantai, scoţându-le vâlvoi
şi nestatornic la iveală umflătura verde-albastră a fundului.
Din ogorul de sorg a ieşit un om mare şi înalt, care s-a apropiat ocolind
balta. Era îmbrăcat cu o pelerină din paie până la genunchi, iar pe cap purta
o pălărie împletită din sorg şi dată pe deasupra cu un strat portocaliu de ulei
de tong. Sfoara de la pălărie era prinsă într-un şirag de mărgele smaraldii.
De gât avea înfăşurată o fâşie neagră de mătase. S-a apropiat de cadavrul lui
Cinci-Maimuţe şi a aruncat un ochi. S-a dus apoi în faţa pălăriei prefectului
Cao, a pescuit-o şi a ridicat-o în vârful pistolului, a învârtit-o de câteva ori
şi-apoi a azvârlit-o cu putere. Pălăria s-a rostogolit, a desenat un arc de cerc
şi-a zburat în baltă.
Omul s-a apropiat de bunica şi s-a uitat la ea. S-au măsurat din priviri.
— Shan Bianlang s-a culcat cu tine? a-ntrebat.
— Da, a răspuns bunica.
— Mă-sa! a ocărât el şi-apoi s-a răsucit şi s-a dus spre lanul de sorg.
Şirul de întâmplări petrecute în faţa ochilor săi l-a făcut pe unchiul Luohan
să se-nceţoşeze la minte şi să i se-nvârtă capul, iar o vreme n-a prea mai
deosebit stânga de dreapta.
Cadavrele stăpânului celui bătrân şi al celui tânăr au fost acoperite de ciori.
Folosindu-se de ciocurile lor lungi, tari şi vinete, le ciuguleau ochii.
Unchiul Luohan şi-a amintit cum strigase cu o zi înainte „Fapte rele!” la
târgul cel mare din Gaomi şi raportase cazul. Prefectul îi poruncise să
meargă la prefectură. În sala cea mare, vorbiseră vrute şi nevrute, la lumina
lumânărilor. Fiecare molfăise la câte o varză. De cum se făcuse dimineaţă,
el deschisese drumul pe catârul cel negru, grăbind drept spre ţinutul de
nord-est. Prefectul venea călare pe căluţul lui negru. În urma lui, păşeau
Yan şi douăzeci şi ceva de soldaţi. Când au ajuns în sat era în jur de nouă
dimineaţa. Prefectul a cercetat scena şi l-a pus pe mai-marele satului, Shan
Cinci-Maimuţe, să strângă oamenii şi să organizeze pescuirea cadavrelor.
Balta era atunci o întindere lucitoare, iar apa era adâncă, de părea că nu
poate fi măsurată până la fund. Prefectul i-a poruncit lui Cinci-Maimuţe să
se coboare şi să-i pescuiască, dar Shan a spus că nu ştie să înoate, cu fiecare
vorbă spusă dându-se puţin în spate. Unchiul Luohan s-a oferit voluntar şi a
zis:
— Domnule prefect, au fost stăpânii nevrednicului de mine, eu o să mă
cobor să-i trag sus.
Unchiul Luohan a trimis un argat să-i aducă repede o jumătate de sticlă de
rachiu, cu care s-a frecat pe tot corpul, de-abia apoi sărind în baltă. Balta era
cât o prăjină de adâncă, iar unchiul Luohan de-abia după ce s-a scufundat
ţinându-şi respiraţia a atins cu vârful piciorului nămolul moale şi cald de pe
fund. Înotând cu capul pe sub apă, lovea orbeşte şi dibuia fără nicio ordine,
negăsind nimic-nimic. Mai apoi, a luat o gură mare de aer şi s-a scufundat
în adânc, unde apa era mai rece. A deschis ochii – în faţa lor, doar o
întindere chihlimbarie. Urechile îi vâjâiau. Ca printr-o negureală deasă, spre
el a plutit ceva mare, iar când a întins mâna, vârfurile degetelor l-au durut
de parcă l-ar fi înţepat o viespe. A tras un ţipăt şi, cu un gâlgâit, s-a înecat
cu o gură mare de apă, cu gust foarte puternic de sânge. Unchiul Luohan a
lăsat totul baltă şi, folosindu-se şi de mâini, şi de picioare, s-a ridicat la
suprafaţa apei şi a înotat până la mal, de parcă viaţa însăşi i-ar fi fost în joc.
S-a căţărat pe mal şi s-a aşezat pe pământ, gâfâind fără contenire, când tare,
când încet.
— I-ai dibuit? l-a întrebat prefectul.
— Nu… nu… a zis el, galben tot la faţă. În baltă… e o ciudăţenie…
Prefectul Cao a privit balta, şi-a dat jos pălăria, şi-a pus-o pe degetul
mijlociu şi a învârtit-o de două ori. Şi-a îndesat-o apoi la loc pe cap, s-a
răsucit şi a chemat doi soldaţi, spunându-le:
— Daţi cu bombe!
Yan a mânat oamenii la mai bine de douăzeci de paşi distanţă de malul
bălţii.
Prefectul Cao s-a retras la marginea mesei şi s-a aşezat.
Cei doi soldaţi s-au trântit pe burtă pe malul bălţii, şi-au pus puştile înapoia
lor şi-au scos fiecare de la brâu câte o grenadă neagră de forma unui mic
cantalup, le-au smuls cuiele de fier, le-au ciocnit de paturile puştilor şi le-au
aruncat în baltă. Grenadele au căzut rostogolindu-se în apă, fărâmând-o în
nenumărate cercuri concentrice. Cei doi soldaţi şi-au coborât în grabă
capetele. Nu se auzea nici musca. A trecut multă vreme, iar în baltă nu s-a
petrecut nicio mişcare. Cercurile concentrice de mult se spărseseră de malul
bălţii, iar suprafaţa apei, ca o oglindă de bronz, era misterioasă şi
primordială.
Prefectul Cao a scrâşnit din dinţi şi a zis:
— Aruncaţi din nou!
Cei doi soldaţi au mai dibuit două grenade, pe care le-au aruncat în apă
urmând aceeaşi procedură. Grenadele au piuit în zbor, trăgând după ele
două firicele de fum albe ca zăpada. La un moment după ce-au căzut în apă,
s-a auzit un zgomot înăbuşit venind din adânc. În baltă s-au înălţat două
coloane de apă, de vreo trei-patru metri înălţime, cu totul pufoase la vârf, ca
un copac înzăpezit; preţ de o clipă, s-au solidificat, pentru ca apoi să se lase,
fâş-fâş, foş-foş, la pământ.
Prefectul Cao a alergat la marginea apei, iar oamenii s-au bulucit în jurul
lui. Cele două bile de apă din baltă încă se dădeau peste cap forfotind şi s-
au potolit de-abia după îndelungă vreme. Ciorchine cu ciorchine de bulbuci
se spărgeau cu un păcănit, iar mai bine de zece crapi argintii, cu spatele
verde şi lungi de câteva degete, au fost aduşi la suprafaţă cu burţile în sus.
Valurile s-au potolit treptat-treptat, iar din baltă a răbufnit un miros greu.
Razele soarelui s-au aşternut iarăşi la suprafaţa apei, iar frunzele şi tulpinile
lotuşilor s-au scuturat uşor, dar păstrându-se cu totul fireşti şi nederanjând
nimic în jurul lor. Soarele lumina oamenii cu razele lui, iar faţa prefectului
Cao a-nceput să scapere. Toată lumea aştepta cu chipuri serioase, iar
gâturile se-ntindeau unul după altul spre apa din ce în ce mai liniştită a
bălţii.
Deodată, din mijloc au bolborosit spre suprafaţă două mănunchiuri de
bulbuci rozalii. Toţi cei de faţă şi-au ţinut răsuflarea, ascultând bulbucii
spărgându-se unul după altul. Razele soarelui s-au făcut mai puternice, iar
apa s-a învăluit de un strat de coji tari asemenea aurului, năucind oamenii şi
luându-le ochii. Din fericire, un nor negru a plutit numai bine în faţa
soarelui, acoperindu-l, astfel că auriul apei a pierit, înlocuit de un verde
jăduliu. Două obiecte mari şi negre s-au înălţat încet-încet din locul de unde
veniseră bulbucii. Când s-au apropiat de suprafaţa apei, mişcarea deodată li
s-a iuţit. Mai întâi s-au ţuguiat două funduri, care imediat după aceea s-au
răsucit unul după altul, iar burţile umflate ale celor doi Shan s-au îndreptat
spre cer. Feţele se arătau şi nu prea la suprafaţa apei, de parcă ar fi fost prea
ruşinoase.
Prefectul a poruncit ca cele două cadavre să fie pescuite. Argaţii de la
povarnă s-au dus să aducă o prăjină lungă de lemn, de care au legat un
cârlig de fier. Unchiul Luohan a agăţat cu cârligul coapsele celor doi Shan –
când a intrat în carne, zgomotul iscat, hârşt!, i-a făcut pe oameni să saliveze
de la rădăcina dinţilor, de parcă ar fi mâncat caise acre – şi i-a tras sus
încetinel.
Măgăruşul şi-a ridicat capul spre cer, răgând o dată.
Unchiul Luohan a întrebat:
— Tânără doamnă, ce facem acum?
Bunica s-a gândit ce s-a gândit şi a spus:
— Porunceşte argaţilor să se ducă la dulgherie să cumpere două sicrie din
lemn subţire, să-i pună pe loc în sicrie şi să caute loc de îngropăciune – cu
cât mai repede, cu atât mai bine. După ce se termină treaba, să vii în partea
de apus a casei, am de vorbit cu dumneata.
— Da, tânără doamnă, a răspuns reverenţios unchiul Luohan.
Unchiul Luohan i-a băgat în sicrie pe stăpânul cel bătrân şi pe cel tânăr şi i-
a îngropat în lanul de sorg. Zece argaţi şi mai bine au făcut treaba zoriţi,
fără ca vreunul să zică vreo vorbă. Când au terminat cu îngropăciunea,
soarele roşu se lăsa spre apus. Ciorile dădeau ocol pe deasupra mormintelor,
cu penele vopsite de razele purpurii. Unchiul Luohan a spus:
— Băieţi, vă-ntoarceţi acasă şi aşteptaţi. Faceţi cum vă fac eu semn să
faceţi, şi ciocu’ mic.
Unchiul Luohan a mers în cealaltă curte să primească instrucţiunile bunicii.
Bunica şedea cu picioarele încrucişate pe plapuma pe care o dăduse jos de
pe spinarea măgarului. Străbunicul ţinea un braţ de paie, din care dădea
câte-o mână, câte-o mână animalului.
Unchiul Luohan a spus:
— Tânără doamnă, am făcut treaba. Iată cheile pe care stăpânul le ţinea la
el.
Bunica a spus:
— Cheile ţine-le acum dumneata. Spune-mi, în sat sunt vânzători de
colţunaşi?
— Sunt, a răspuns unchiul Luohan.
— Du-te şi cumpără două coşuri de colţunaşi şi dă-le argaţilor să mănânce.
După ce mănâncă, adu-i şi pe ei aici. Adu-mi şi mie douăzeci de colţunaşi.
Unchiul Luohan a adus pe o frunză proaspătă de lotus douăzeci de
colţunaşi. Bunica a-ntins mâna şi i-a luat şi i-a spus unchiului Luohan:
— Du-te în curtea de răsărit şi spune-le să mănânce mai repede.
Unchiul Luohan a zis „Da, da!” şi s-a retras.
Bunica a pus cei douăzeci de colţunaşi în faţa străbunicului şi i-a zis:
— Mănâncă-i pe drum!
Străbunicul a zis:
— Noulico, eşti fata mea bună!
Bunica i-a spus:
— Du-te mai repede, lasă vorbăraia!
Străbunicul a zis cu mare furie:
— Sunt tatăl tău bun!
— Eu n-am tată ca tine, de-acum înainte nu mai calci pragul casei ăsteia!
— Sunt taică-tău!
— Tatăl meu e prefectul Cao, n-ai auzit?
— Nu scapi aşa ieftin! Ce, ai tată nou şi-l arunci pe-ăla vechi? Nu ne-a fost
uşor cu tine, maică-tii şi mie!
Bunica i-a azvârlit în faţă cu putere frunza de lotus cu colţunaşii din ea.
Colţunaşii fierbinţi l-au lovit pe străbunicul meu de parcă ar fi explodat o
bombă.
Străbunicul a tras măgarul şi a ieşit pe poarta cea mare, ocărând şi cu larmă
grozavă:
— Pui de lele! Puişor de lele! Pui de lele care nu mai ştie de mamă şi de
tată! Las’ că mă duc eu la prefectură să pun plângere că n-ai cinste şi nu-ţi
cinsteşti părinţii! Să pun plângere că te ţii cu bandiţii! C-ai urzit să-ţi ucizi
soţul…
Printre ocările şi ţipetele care se îndepărtau treptat-treptat, unchiul Luohan a
venit în curte cu treisprezece argaţi.
Bunica şi-a ridicat mâna şi şi-a rânduit părul de pe frunte, apoi şi-a întins-o
şi şi-a netezit hainele, spunând cu cea mai mare naturaleţe:
— Băieţi, v-aţi spetit muncind! Eu sunt tânără, de-abia acum încep să mă
ocup de treburi şi nu mă pricep prea bine: o să mă bizui pe ajutorul fiecăruia
dintre voi. Unchiule Luohan, eşti în familie de mai bine de zece ani: de-
acum înainte, toate cele ce ţin de cazanul de rachiu pe dumneata pun temei
să le conduci. Stăpânul cel bătrân şi cel tânăr au lăsat frâiele şi s-au dus:
acum ştergem mesele şi punem alte scaune. În judeţ îl avem sprijin pe tatăl
meu de suflet, prietenilor din codrul verde nu le-aducem jignire, cu sătenii
şi negustorii cu care avem treburi suntem cinstiţi, drept care socot că
negustoria noastră poate să meargă mai departe. Mâine, poimâine şi
răspoimâine oprim focul la povarnă şi toţi mă ajutaţi să curăţ bine casa. Din
lucrurile folosite de cei doi stăpâni, ardeţi tot ce se poate arde şi-ngropaţi ce
nu se poate arde. În seara asta, duceţi-vă să vă odihniţi devreme. Unchiule
Luohan, dumneata socoţi că e bine aşa?
Unchiul Luohan a spus:
— Ascultăm porunca tinerei doamne.
Bunica a zis:
— E cineva care nu e dornic să muncească cu noi? Dacă nu vrea, nu-l ţinem
cu forţa. Dacă socoate că n-are viitor alături de mine, o femeie, îl rog să se
ducă să-şi caute alt stăpân.
Argaţii s-au uitat unii la alţii şi au spus toţi:
— Suntem gata să fim în slujba tinerei doamne.
Bunica a zis:
— Atunci duceţi-vă.
Strânşi în odăile din curtea de est, argaţii au început să comenteze
şopocăind, când unchiul Luohan le-a spus:
— Culcaţi-vă, culcaţi-vă, mâine vă treziţi de dimineaţă.
La jumătatea nopţii, unchiul Luohan s-a sculat să mai dea iarbă catârilor şi a
auzit-o pe bunica suspinând în curtea de apus.
A doua zi, unchiul Luohan s-a trezit când se crăpa de ziuă şi a dat un ocol
pe-afară. Văzând că poarta mare de la curtea de vest e bine închisă şi
înăuntru e linişte deplină, s-a-ntors în curtea de est, s-a cocoţat pe un taburet
înalt şi s-a iţit în partea cealaltă: cu spatele la zid, bunica dormea pe
plapumă.
Timp de trei zile, curţile familiei Shan au fost un talmeş-balmeş. Unchiul
Luohan şi argaţii s-au înmuiat pe de-a-ntregul în rachiu şi au scos afară
absolut tot – aşternuturile cu care se-nveliseră cei doi Shan, hainele cu care
se îmbrăcaseră, rogojinile pe care le-ntinseseră pe pat, oalele, holurile,
căuşele, farfuriile, acele şi capetele de aţă şi fiece mărunţiş cu putinţă; le-au
dus pe toate pe arie, le-au împroşcat cu rachiu, le-au dat foc şi le-au ars, iar
cenuşa rămasă au pus-o într-o groapă adâncă.
După ce-au golit casa, unchiul Luohan a adus, într-un bol plin ochi cu
rachiu de sorg, şiragul de chei de bronz şi i-a spus bunicii:
— Tânără doamnă, cheile au fost deja fierte în rachiu de trei ori.
Bunica a spus:
— Unchiule, cheile astea rămân în seama dumitale, tot ce-i al meu este şi al
dumitale.
Unchiul Luohan era aşa de îngrozit, că n-a putut scoate nicio vorbă.
Bunica a continuat:
— Unchiule, nu e vremea să nu primeşti. Du-te şi cumpără pânză şi bumbac
şi tot ce trebuie pentru casă. Dă cuiva să facă aşternuturi şi plase de ţânţari
şi nu te teme de cheltuială. Zi-le argaţilor să vină cu câteva cobiliţe de
rachiu şi să-l împroaşte pe casă şi-năuntru, şi-n afară, pe pereţi şi-n fiece
colţ şi colţişor.
— Şi cât de mult rachiu să folosească pentru asta?
— Atâta cât trebuie, a zis bunica.
Argaţii au venit cu cobiliţele de rachiu şi-au stropit de-au umplut locul.
Bunica stătea în mijlocul vaporilor de rachiu, încreţindu-şi buzele într-un
zâmbet.
La această mare dezinfecţie s-au folosit nouă vase de rachiu.
După ce l-au împroşcat pe tot, bunica a pus argaţii să ia cârpe noi şi să le-
nmoaie în rachiu şi să frece cu ele de câteva ori tot ce putea fi frecat. Apoi
i-a pus să văruiască pereţii, să vopsească uşile şi ferestrele, să aştearnă paie
noi pe pat, să pună rogojini noi şi să facă un cer nou, un pământ nou şi o
lume nouă.
După ce s-a terminat treaba, bunica i-a răsplătit pe fiecare cu câte trei bani
de argint.
Sub conducerea bunicii şi a unchiului Luohan, comerţul cu rachiu a mers
înainte duduind.
În a zecea zi după marea dezinfecţie, aburii de rachiu din casă se risipiseră,
iar mireasma de var proaspăt era foarte plăcută. Bunica era veselă. S-a dus
în sat la prăvălia cu de toate, de unde a cumpărat foarfeci şi hârtie roşie, ace
de argint şi fir de aur şi tot felul de lucruri femeieşti. Întoarsă acasă, s-a suit
în pat, a lipit hârtie albă nouă peste grilajul de şipci al ferestrei şi-a-nceput
să decupeze cu foarfeca decoraţiuni de fereastră. Bunica avea mintea iute şi
mâinile iscusite, iar pe când se afla încă în casa părintească şi decupa hârtie
sau broda laolaltă cu fetele din vecini, mai tot timpul născocea ceva
neobişnuit prin care le întrecea. Bunica a fost un artizan popular remarcabil
şi a avut o contribuţie deosebită la dezvoltarea artei decupajului în hârtie în
ţinutul Gaomi din nord-est.
Decupajele din Gaomi sunt gingaşe şi fine, dar simple şi necăutate, cu un
stil propriu puternic şi liber – telegari ai Cerului galopând în văzduh.
Bunica a apucat foarfeca şi a decupat un pătrat de hârtie roşie. Inima i-a fost
deodată tulburată ca de un fulger urmat de un tunet. Trupul i-a rămas pe pat,
dar inima i-a zburat pe fereastră, suindu-se în cerul de deasupra lanului de
sorg asemenea unui porumbel… De mică, bunica nu ieşise pe poartă şi nu-i
trecuse pragul, stând închisă înăuntru şi fiind ruptă aproape complet de
lume. Pe măsură ce-a crescut, a respectat poruncile părinţilor, iar la vorba
peţitoarelor s-a zorit să se mărite. În ultimele zece zile şi mai bine însă,
toate se dăduseră peste cap în o mie de feluri – vântul pânza răsucise, ploaia
lintiţa bătuse, iazul numai lotus rupt, roşii două turturele. De mai bine de
zece zile, inima bunicii se hrănise cu miere, se cufundase în apă îngheţată,
fiersese în apă clocotită, făcuse bulbuci în rachiu de sorg şi căpătase deja o
mie de gusturi şi zece mii de cicatrici. Bunica tânjea după ceva, dar nu ştia
după ce tânjeşte. A apucat foarfecă, fără să ştie ce vrea să decupeze, căci
ideile aparte şi gândurile subtile de altădată îi fuseseră stricate de înşiruirea
de scene aflate în plină harababură. Pe când mintea i-o luase cu totul razna,
din câmpia în început de toamnă şi din lanurile de sorg, unde aroma de
rachiu dădea pe dinafară, bunica a auzit plutind cri-cri-ul melancolic şi
frumos al cosaşilor. Bunica parcă şi vedea acele mici insecte verzui întinse
pe spicele deja roşietice ale sorgului, tresărindu-şi antenele fine şi
forfecându-şi aripile. Un tipar nou şi original i-a încolţit bunicii în minte –
un cosaş care-a sărit afară din colivia lui frumoasă stă deasupra pe
acoperişul ei şi cântă zbătându-şi aripile.
Bunica a terminat de decupat cosaşul ieşind din colivie şi a mai decupat şi
un pui de căprioară cu pete ca florile de prun pitic. Din spinarea lui creştea
o ramură de flori roşii de prun în vreme ce el, cu capul înălţat şi pieptul
înainte, îşi căuta pe pământul liber o viaţă plină de frumuseţe, lipsită de griji
şi necazuri, de piedici şi de oprelişti.
Toată viaţa ei, pentru bunica fapta măreaţă n-a avut piedică în respectul
mărunt, iar marea cuviinţă n-a ocolit vina cea mică: inima i-a fost mai
nobilă decât cerul, iar viaţa, ca hârtia de subţire, dar a îndrăznit să se
răzvrătească, a cutezat să se lupte şi toate i s-au înşiruit pe un singur fir.
Aşa-numita dezvoltare a personalităţii necesită, fără nicio îndoială, sprijinul
factorilor obiectivi, însă, dacă lipsesc condiţiile lăuntrice, oricare ar fi
factorii obiectivi, tot nu sunt de folos. Aşa cum a spus preşedintele Mao
Zedong: „Căldura face oul să devină pui, dar nu face piatra să devină pui”.
Confucius a zis şi el: „Lemnul putred nu poate fi dăltuit, zidul din lut moale
nu poate fi văruit”. Cred că e aceeaşi idee.
Gândul aparte care i-a venit bunicii în vreme ce decupa hârtie arată pe
deplin că a fost o femeie excepţională – numai aşa se explică îndrăzneala de
a planta flori de prun pe spinarea căprioarei. De fiecare dată când mă uit la
decupajele ei, un sentiment de stimă se naşte involuntar în mine. Dacă
bunica s-ar fi ocupat de literatură, i-ar fi scos pe mulţi scriitori din rahat. Ea
era Creatorul, gură de aur şi dinţi de jad – dacă spunea că acei cosaşi ies din
colivie, cosaşii ieşeau, dacă spunea că din spinarea căprioarei creşte un
pom, creştea un pom.
Bunico, în comparaţie cu tine, nepotul tău e posmăgit ca un păduche care-a
flămânzit trei ani de zile.
Pe când decupa hârtia, bunica a auzit deodată scârţâitul porţii şi o voce şi
familiară, şi străină strigând în curte:
— Stăpâne, îţi mai trebuie mână de lucru?
Foarfeca din mâna bunicii a picat pe pat.

7
Tata a fost scuturat din somn de bunicul meu şi a văzut pe zăgaz un dragon
mare şi unduios care se apropia de ei de parcă zbura. Strigăte de
îmbărbătare răsunau de sub torţe, iar tatii i-ar fi fost greu să spună limpede
cum de aceste torţe sinuoase îl mişcau atât de mult pe bunicul meu, cel ce
ucidea oameni fără să clipească. Bunicul plângea cu smiorcăituri şi a
bălmăjit apoi câteva vorbe:
— Douguan… fiul meu… au venit sătenii…
Sătenii i-au împresurat – tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, erau câteva sute.
Cei ce n-aveau torţe ţineau în mâini toporişti, hârleţe şi bâte. Prietenii tatii
se-nghesuiau cel mai în faţă, înălţând torţe legate din paie de sorg, cu vârful
înfăşurat în scamă de bumbac înmuiată în ulei de soia.
— Domnule comandant Yu, aţi învins!
— Domnule comandant Yu, am tăiat vite, porci şi oi şi-am pregătit un
banchet, să vă aştepte la întoarcere.
Cu faţa la acea întindere de torţe care luminau solemn şi sacru apa
întortocheată şi ocolitoare a râului şi sorgul cotropitor de întins, bunicul s-a
prăbuşit în genunchi şi a spus înnodându-şi lacrimile:
— Săteni, eu, Yu Zhan’ao, sunt pe veci vinovat, m-am lăsat înşelat de
vicleşugurile ticăloase ale lui Leng Ciupitul-de-vărsat… fraţii… au căzut
toţi în luptă!
Torţele s-au strâns şi mai dese. Fumul de la ulei se înălţa spre cer, mlădiţele
de foc săltau fără oprire şi picătură după picătură de ulei ardea slobozind un
ţipăt straniu, sfâr! sfâr!, în vreme ce cădea desenând fire roşii ce-atârnau
drepte. Picăturile continuau să ardă şi după ce ajungeau jos, pe zăgaz, sub
picioarele oamenilor, deschizându-se peste tot ca nişte flori mici şi încinse.
Din lanurile de sorg se auzeau ţipetele vulpilor. Peştii din râu ieşeau în
bancuri spre lumină, bolborosind xia! xia! Nimeni nu spunea nimic. În
şuierul flăcărilor încolăcite părea să se afle un sunet uriaş şi adânc ce se
rostogolea venind dinspre desimea îndepărtată a sorgului.
Un bătrân cu faţa ca negreala şi cu barba albă ca zăpada, cu un ochi foarte
mare şi unul foarte mic, a dat torţa din mână unui om de lângă el. S-a frânt
din şale şi, sprijinindu-l pe bunicul pe sub braţe, a spus:
— Comandante Yu, ridică-te, sus, sus, sus!
Mulţimea a strigat într-un glas:
— Comandante Yu, ridică-te, sus, sus, sus!
Bunicul s-a ridicat încet-încet. Mâinile fierbinţi ale bătrânului îl făceau să
simtă o căldură nemaipomenit de puternică pe pielea de pe braţe. A spus:
— Săteni, să mergem pe pod să vedeţi.
Bunicul şi tata deschideau drumul, cu torţele strângându-se ciorchine în
spatele lor. Pălălaia fierbinte a focului lumina pas cu pas râul pâclos şi
câmpul de sorg, răspândindu-se până pe câmpul de luptă din apropierea
podului celui mare. Lângă felia de lună din noaptea celei de-a noua zile a
lunii a opta, sângerie, tragică şi solemnă, stăteau de pază câteva buchete de
nori verzi. Torţele au luminat podul, iar umbrele fantomatice ale
camioanelor terciuite au pâlpâit. Mirosul de sânge al cadavrelor răsfirate de-
a latul pe câmpul de luptă izbea nările: era amestecat cu un iz de arsură, cu
mireasma fundalului adânc şi vast de sorg şi mirosul râului cu izvor
îndepărtat şi curgere lungă.
Câteva zeci de femei s-au pornit să se jeluiască într-un singur glas, iar
picăturile de ulei aprins din torţele de sorg au început să le cadă oamenilor
pe mâini şi pe picioare. În lumină, feţele bărbaţilor arătau ca fierul topit.
Podul mare de piatră, alb ca zăpada, era roşu-cârmâziu pe o bucată întreagă,
ca un curcubeu dat jos de pe cer, îndreptat şi apăsat pe pământ.
Bătrânul cu faţă neagră şi barbă albă a strigat tare:
— De ce plângeţi? N-am dobândit o mare izbândă? China are patru sute de
milioane de oameni: la unul contra unul, are piticania aia de Japonia oameni
să se pună cu noi? Şi dacă se duc de la noi o sută de milioane, lor le stingem
sămânţa şi le stingem neamul, iar din noi tot rămân trei sute de milioane: nu
e o mare izbândă? Comandante Yu, o mare izbândă!
Bunicul meu a spus:
— Unchieşule, astea-s doctorii ca să-mi dai mie uşurare.
Bătrânul a zis:
— Nu-i aşa, comandante Yu, e o mare izbândă, de netăgăduit. Porunceşte
acum şi cum spui să facem, aşa facem. China altele n-are, dar oameni are
din belşug.
Bunicul s-a îndreptat şi a zis:
— Strângeţi trupurile fraţilor!
Oamenii s-au răsfirat şi au dus cadavrele luptătorilor din lanurile de sorg de
pe amândouă părţile drumului până pe zăgazul de pe latura de vest a
podului, înşiruindu-i pe toţi într-o linie lungă-lungă, cu căpăţânile la sud şi
picioarele la nord. Bunicul l-a tras pe tata după el şi a trecut cu privirea
peste fiecare, numărându-i. Tata i-a văzut pe Wang Wenyi, pe soţia lui
Wang Wenyi, pe Fang cel mare, Fang cel mic, Liu Trombon, Ofticosul-
Patru… un şirag lung de figuri cunoscute şi figuri necunoscute. Faţa
bunicului zvâcnea neîncetat, îi era numai cute şi zbârcituri, iar din ochi
lacrimile îi curgeau puhoi, semănând, în bătaia torţelor, cu două şuvoaie de
fier topit.
Bunicul a-ntrebat:
— Unde e Mutulică? Douguan, l-ai văzut pe unchiul Mutulică?
Tata şi-a amintit pe loc scena în care Mutulică reteza cu pumnalul acela
ascuţit capul diavolului şi cum zbura acesta strigând prin aer. A zis:
— În maşină.
Câteva torţe s-au strâns în jurul camioanelor. S-au suit trei bărbaţi, care l-au
luat pe Mutulică şi l-au trecut peste balustradă. Bunicul a alergat până
acolo, l-a ridicat pe Mutulică de spate, în timp ce alţi doi l-au apucat şi ei pe
dată, unul de sub cap, altul de sub picioare. Împleticindu-se, s-au căţărat cu
el pe zăgaz. Trupul lui Mutulică a fost aşezat în capătul de la est al şirului
de cadavre. Mutulică era îndoit de şale, iar mâna îi era în continuare
încleştată pe pumnalul acela lung şi împestriţat de pete de sânge. Ochii îi
avea larg deschişi, iar gura îi era şi ea căscată, de parcă ar fi dat să zbiere.
Bunicul a îngenuncheat, a apăsat cu putere pe genunchii şi pe pieptul lui
Mutulică, iar tata a auzit scrâşnetul vertebrelor pe când corpul se îndrepta.
Bunicul a vrut să-i ia pumnalul, dar n-a reuşit să i-l desprindă din mână, aşa
că i-a tras braţele spre interior, astfel ca pumnalul să stea strâns lipit de
picior. O femeie a-ngenuncheat şi a apăsat ochii larg deschişi ai lui
Mutulică, spunând:
— Frate, închide ochii, închide-i, comandantul Yu o să te răzbune…
— Tată, mama e încă în lan… a zis tata plângând.
Bunicul a fluturat din mână, spunând:
— Du-te tu… ia câţiva săteni şi aduceţi-o aici…
Tata a pătruns în lanul de sorg, urmat de câţiva oameni cu torţe în mâini.
Paiele dese de sorg izbeau în torţe şi împroşcau uleiul în toate părţile, iar
frunzele pe jumătate uscate, atinse de ulei, se-aprindeau obidite. Pe
deasupra focului, firele de sorg îşi plecau în jos capetele grele, slobozind
vaiete înfundate.
Tata a dat la o parte unul câte unul cocenii de sorg, scoţând-o la vedere pe
bunica mea, care zăcea întinsă cu faţa către cerul unic, adânc şi numai stele
scânteietoare al ţinutului Gaomi din nord-est. Înainte să moară, bunica
strigase spre cer cu o voce venită din adâncul sufletului, iar cerul se
schimbase şi el la chip şi oftase prelung. Moartă, bunica avea faţa precum
jadul cel frumos, iar între buzele ei uşor întredeschise şi peste dinţii ei cei
strălucioşi şi curaţi se găseau boabe de sorg ca nişte perle, pe care le
lăsaseră acolo, cu ciocurile lor smaraldii, porumbeii albi ca zăpada. Sânul ei
străpuns de gloanţe se înălţa drept ca lumânarea şi cu mare semeţie, privind
cu dispreţ la morala omenească şi la învăţăturile ei impunătoare, şi astfel
dând expresie puterii oamenilor şi libertăţii lor, măreţiei vieţii şi gloriei
iubirii.
Bunicul s-a apropiat şi el. În jurul cadavrului ardeau câteva zeci de torţe, iar
frunzele de sorg care se aprinseseră de la ele săltau zâzâind; şerpi de foc
fugeau în zbor pe-o mare întindere de sorg, în timp ce spicele treceau prin
dureri de toate felurile, cu neputinţă de privit până la capăt.
— Luaţi-o… a zis bunicul.
Un grup de femei tinere s-au strâns ciorchine în jurul bunicii. În faţă torţele
deschideau drumul, de-a stânga şi de-a dreapta luceau alte torţe, iar lanul de
sorg semăna cu tărâmul nemuritorilor. În jurul fiecărui om scânteia o lumină
neasemenea.
Bunica a fost urcată pe zăgaz şi aşezată la capătul de la apus al şirului de
cadavre.
Bătrânul cu faţa neagră şi barba albă l-a întrebat pe bunicul meu:
— Comandante Yu, de unde rostuim noi acum aşa de multe sicrie?
Bunicul s-a gândit adânc o bucată de vreme şi a spus:
— Nu-i mai ducem înapoi în sat şi nici nu-i nevoie de sicrie. Îi îngropăm în
lanul de sorg, iar după ce-mi strâng iar rândurile, le facem fraţilor o
înmormântare măreaţă, vrednică de ei!
Bătrânul a încuviinţat din cap şi a trimis nişte oameni să grăbească înapoi în
sat şi să mai lege torţe din sorg, cât să ţină pentru a-i îngropa pe toţi peste
noapte. Bunicul a spus:
— Aduceţi şi câteva animale, să tragă maşinile.
Oamenii au săpat gropi în lumina focului şi au terminat de-abia dincolo de
jumătatea nopţii. Bunicul i-a pus apoi să reteze paie de sorg şi să le întindă
în gropi şi, după ce aşază cadavrele înăuntru, să le acopere tot cu paie de
sorg. După aceea, să umple cu pământ şi să-l facă moviliţe.
Bunica a fost ultima băgată în pământ, iar firele de sorg i-au înfăşurat încă o
dată compact trupul. Tata a văzut ultimul fir de sorg acoperindu-i faţa
bunicii. Din inimă i s-a auzit un zvâc, iar în inima lui brăzdată de cicatrici
parcă s-a deschis o fisură adâncă. Această fisură, pe parcursul lungii sale
vieţi, nu s-a mai vindecat niciodată. Prima lopată de pământ bunicul a pus-
o. Bulgării mari şi răzleţi de pământ negru loveau paiele de sorg, iar după
bocnetul pe care-l scoteau urma îndeaproape şuşuitul iscat în timp ce
picurau printre crăpăturile din sorg. Era ca atunci când, după explozie,
schijele împroşcate în toate părţile sfârtecă văzduhul în acalmie. Inima tatii
s-a strâns preţ de o clipă, iar din acea fisură care părea să existe de-
adevăratelea a zburat afară sânge. Incisivii lui ascuţiţi au muşcat din buza
foarte subţire de jos.
S-a înălţat şi moviliţa bunicii. În lanul de sorg răsăriseră mai bine de
cincizeci de morminte ţuguiate. Bătrânul a spus:
— Săteni, îngenuncheaţi!
Bătrânii satului s-au prăbuşit toţi în genunchi în faţa întinderii de morminte
proaspete, iar valul de plânsete slobozite în acelaşi timp a cutremurat
pământul în cele patru zări. Torţele de-abia mai răsuflau, dând să se stingă.
Un meteor colosal de mare s-a prăvălit în cerul de miazănoapte, atingând
vârfurile firelor de sorg şi de-abia apoi risipindu-şi lucirea care ardea ochiul.
Pe urmă, au schimbat torţele. Nu mai era mult până să se crape de ziuă, iar
pe râul învăluit în ceaţă se putea vedea deja lumina albă ca laptele a apei.
Cei peste zece cai, catâri, măgari şi boi aduşi la jumătatea nopţii stăteau toţi
amestecaţi laolaltă, zdrumicând paie de sorg şi clefăindu-le spicele.
Bunicul a dat ordin oamenilor să strângă grapele înlănţuite laolaltă şi să
împingă pe şosea primul camion, cel cu cauciucurile înţepate, şi de-acolo
să-l coboare în şanţul de pe latura de est. Bunicul a pus mâna pe o puşcă, a
luat la ochi rezervorul de benzină, a tras un foc, şi suflul uriaş a împins
câteva sute de alice mari cât boabele de sorg în rezervor, ciuruindu-l şi
făcând să gâlgâie afară toată benzina. Bunicul a luat o torţă din mâna unui
sătean, s-a dat înapoi câţiva paşi, a ţintit cu precizie şi-a azvârlit-o: un şuvoi
de limbi albe de foc, cât un copac de înalt, a izbucnit în sus, carcasa
camionului s-a aprins şi ea cu o pârâitură, iar barele şi armătura s-au
contorsionat şi s-au deformat în flăcări.
Bunicul a chemat toţi oamenii să împingă cel de-al doilea camion, cel
încărcat cu orez şi care rămăsese întreg şi fără stricăciune, pe pod şi apoi pe
drum. Carcasa celui de-al treilea camion, care fusese distrus de flăcări, a
fost aruncată în râu. Cel de-al patrulea camion, care se retrăsese pe şosea în
sudul podului, a primit şi el un glonte în rezervor, urmat de o torţă, astfel că
într-o secundă s-a prefăcut şi el într-un ghem mare de flăcări repezindu-se
spre cer. Pe pod mai rămăseseră doar ţărână arsă şi pulbere făcută scrum şi
niciun obiect mai mare. Şi aşa, la nord şi la sud de râu două focuri mari
creşteau spre cer, câte-un glonte rătăcit explodând uneori şi scoţând câte o
bubuitură. Cadavrele diavolilor din camioane sfârâiau uleioase în foc,
aroma de carne friptă răspândită alături de odoarea fioroasă iscându-le
oamenilor mâncărimi în gâtlejuri şi devălmăşie în burţi.
Bătrânul l-a întrebat pe bunicul meu:
— Comandante Yu, ce facem cu hoiturile diavolilor?
Bunicul a zis:
— Să le-ngropăm? Ne-mput pământul. Să le-aruncăm în foc? Ne murdăresc
cerul. Mai bine le-aruncăm în apă, să plutească înapoi până-n ţara lor de
peste mări.
Treizeci de cadavre de diavoli au fost trase pe pod cu prăjinile cu cârlig,
dimpreună cu diavolul bătrân despuiat de uniforma de general de
detaşamentul lui Leng.
Bunicul a spus:
— Femeile să nu se uite.
Bunicul şi-a scos hangerul, le-a spintecat pe rând diavolilor partea din faţă a
pantalonilor, iar după aceea le-a retezat tuturor organele genitale. A chemat
apoi doi bărbaţi mai din topor şi i-a pus să ia jucărelele ălea şi să le-ndese,
pe-a fiecăruia în gura fiecăruia. Mai apoi, mai bine de zece bărbaţi, doi câte
doi, i-au ridicat pe soldaţii japonezi – unii poate buni, unii poate frumoşi,
toţi tineri şi puternici –, i-au hâţânat de trei ori şi-au urlat: „Câini japonezi,
acasă cu voi” şi au dat în acelaşi timp drumul la mâini. Unul câte unul,
soldaţii japonezi, fiecare în gură cu moştenirea de familie, şi-au deschis
aripile şi-au alunecat peste pod, căzând în apa râului şi pornindu-se ca peştii
unul în spatele altuia către est.
Când s-a ivit prima geană de lumină palidă a dimineţii, oamenii erau
osteniţi şi la capătul puterilor. Focurile de pe cele două maluri se moleşiseră
treptat, iar cerul înalt şi negriu se arăta, acolo unde lumina flăcărilor nu
bătea, de un albastru viguros de safir. Bunicul i-a pus pe săteni să înhame
animalele, care cu funii lungi, care cu frânghii scurte, şi să le lege de bara
din faţă a camionului încărcat cu orez, care rămăsese în mare măsură
neatins. Apoi le-a zis bărbaţilor să mâne animalele ca să tragă camionul
înainte. Dobitoacele s-au chinuit toate împreună, funiile şi frânghiile s-au
întins şi s-au încordat şi osia de sub camion a ţipat cu un scârţâit puternic.
Ca un cărăbuş mare şi stângaci, camionul s-a târşâit încetul cu încetul.
Roţile din faţă se răsuceau una hăis şi alta cea, fără s-o ţină pe drumul drept.
Bunicul a cerut să oprească animalele, a deschis uşa camionului, s-a
strecurat în cabină şi, ca un începător în ale şofatului ce era, a smucit
volanul. Animalele s-au pornit din nou laolaltă, funiile şi frânghiile au săltat
şi au jucat, iar bunicul, cu mâna pe volan, a înţeles şi a dibuit câte ceva,
pricepând însă şi că a conduce o maşină nu e chiar floare la ureche.
Camionul înainta acum drept, urmat cu băgare de seamă de sătenii temători.
Cu o mâna pe volan, bunicul cotrobăia şi pipăia cu cealaltă, când, cu un
ţăcănit, a deschis ceva şi două raze de lumină albă s-au aruncat drept
înainte.
— A deschis ochii! A deschis ochii! a urlat cineva în spate. Farurile au
luminat o bucată foarte lungă din drum şi atât de puternic, că se putea
deosebi fir cu fir părul fin de pe spinarea animalelor. Bunicul era
extraordinar de bucuros şi a apăsat şi a tras pe rând de toate butoanele şi
manetele, când deodată a auzit scârţâieli ascuţite şi ţipătul prelung al
claxonului, care-a băgat atât de tare spaima în dobitoace, că li s-au ridicat
urechile pe cap şi-au luat-o cu disperare la fugă. „Aha, ştii să şi strigi!” s-a
gândit bunicul. Ca-ntr-o poznă, s-a apucat să tot facă aiurea ce făcuse până
atunci când, din întâmplarea-întâmplărilor, din burta camionului s-a auzit un
val de duduituri, iar el a ţâşnit înainte ca nebunul, prăvălind măgari şi boi,
răsturnând catâri şi cai, iar pe bunicul meu înfricoşându-l de l-au trecut
toate năduşelile şi nu mai ştia cum să se dea jos din spinarea tigrului.
Oamenii au încremenit toţi când au văzut camionul răsturnând animalele şi
dându-le peste cap. Camionul s-a mai repezit aşa câteva zeci de metri, până
când s-a înfipt cu capul în şanţul de pe latura de vest a drumului, a răsuflat
greu, mu! mu! mu!, şi a rămas în aer cu roţile dintr-o parte, acestea
învârtindu-se ca palele unei mori de vânt. Bunicul a spart geamul şi s-a
strecurat afară, plin de sânge pe faţă şi pe mâini.
S-a uitat în gol la această creatură diavolească şi deodată a zâmbit
posomorât.
Sătenii au dat jos orezul din camion, iar bunicul a tras din nou un glonte în
rezervor, peste care iar a aruncat o torţă, aprinzând iar un foc care se
repezea în cer.
8
Cu paisprezece ani mai înainte, Yu Zhan’ao, în spate cu aşternutul făcut sul
şi îmbrăcat cu haine de bumbac alb, spălate şi scrobite şi foarte îngrijite,
stătea în curtea familiei mele, urlând:
— Stăpâne, îţi mai trebuie mână de lucru?
În bunica se întrepătrundeau o sută de simţiri diferite, iar pentru o clipă şi-a
rătăcit instinctele naturale, foarfeca de decupat hârtie i-a căzut pe rogojina
de pe pat, s-a moleşit la trup şi s-a prăbuşit cu faţa în sus pe aşternuturile
pufoase din nankin, de-abia croite.
Yu Zhan’ao a adulmecat mirosul proaspăt de var şi mireasma aromată şi
blândă de femeie, aşa că i-a sporit curajul şi a deschis uşa de la casă.
— Stăpâne, îţi mai trebuie mână de lucru?
Bunica stătea pe lenjuri cu faţa în sus şi ochii înceţoşaţi.
Yu Zhan’ao şi-a aruncat jos sulul cu aşternuturi, a mers încet-încet până la
marginea patului şi s-a aplecat, ajungând faţă în faţă cu bunica. În acel
moment, inima îi semăna cu un eleşteu cald, în care înoată broaşte ce se
joacă cu apa şi peste care zboară lăstuni ce o ating. Tocmai când bărbia lui
închisă la culoare era la o distanţă cât grosimea unei foi de hârtie de faţa
bunicii, aceasta a ridicat mâna şi i-a dat o palmă peste capul ras şi albicios.
Bunica s-a ridicat dreaptă în picioare, a cules foarfeca şi a zbierat la el cu
asprime:
— Cine eşti? Aşa de nesăbuit! Nu ştii şi nu cunoşti, dar dai buzna în casa
omului şi faci crailâcuri din astea!
Băgat în sperieţi, Yu Zhan’ao a făcut câţiva paşi înapoi şi a spus:
— Tu… tu de-adevăratelea nu mă cunoşti?
Bunica mea a spus:
— Vorbeşti fără noimă. Eu de mică n-am ieşit pe poartă şi nu i-am trecut
pragul, iar măritată sunt de-abia de zece zile, două săptămâni, cum o să te
cunosc?
Yu Zhan’ao a zâmbit şi a zis:
— Bine, nu mă cunoaşteţi. Am auzit că vă mai lipsesc oameni la povarnă şi
m-am gândit să vin şi să-mi caut şi eu de muncă aici, cât să am să mănânc!
Bunica a spus:
— Bine, dacă nu ţi-e frică de greutăţi, se poate. Cum te cheamă? câţi ani ai?
— Mă numesc Yu, numele mic e Zhan’ao şi am douăzeci şi patru de ani.
Bunica i-a spus:
— Ia-ţi aşternuturile şi ieşi de-aici.
Yu Zhan’ao a ieşit supus pe poartă şi a rămas acolo în picioare să aştepte.
Razele soarelui luminau scânteietor peste câmpia fără de hotare, iar drumul
care se îndrepta spre vest, către capitala judeţului, era prins între două lanuri
de sorg, părând strâmt, lung şi plăpând. Urmele focului care mistuise
grămada de frunze de sorg încă se mai vedeau, iar cele de-atunci îi erau vii
în faţa ochilor. A aşteptat în faţa porţii un ceas întreg, iar inima îi era
neliniştită şi nu-şi găsea locul. Îi venea să năvălească înăuntru să
cumpănească lucrurile cu femeia, dar îşi punea frâu şi şovăia. În ziua în care
îi ucisese pe cei doi Shan, nu fugise deloc departe, se furişase în lanurile de
sorg şi văzuse excelentul spectacol desfăşurat la marginea bălţii. Jocul
fenomenal al bunicii îl uimise atât de mult, că oftase necontenit a spaimă.
Vedea că bunica, deşi tânără la ani, are-n burtă dinţi lungi, e meşteră la urzit
planuri şi, când arde de supărare, nu e vreo lămpiţă cu economie de ulei.
Felul în care-l tratase azi era pesemne menit să-i îmbrobodească pe ceilalţi.
A mai aşteptat o bună bucată de vreme şi tot n-a văzut-o pe bunica ieşind.
În curte era o linişte deplină, doar o coţofană cânta cocoţată pe coama casei.
Pe Yu Zhan’ao l-a cuprins un val de mânie şi-a năvălit cu mare furie în
curte. Tocmai dădea să explodeze, când a auzit-o pe bunica spunându-i din
spatele hârtiei din geam:
— Du-te în curtea de răsărit să vorbeşti la tejghea!
Yu Zhan’ao s-a dezmeticit brusc, şi-a dat seama că nu trebuia să ceară
instrucţiuni trecând peste ierarhii, aşa că supărarea i-a pierit şi s-a potolit,
şi-a luat în spate aşternuturile şi s-a dus în curtea de răsărit, unde a văzut
mulţimea de vase de rachiu şi grămezile de sorg. Povarna era toată abur
clocotitor, iar toţi oamenii erau prinşi cu treabă. A intrat în şopronul cel
mare şi l-a întrebat pe-un argat care, stând pe un taburet înalt, tocmai vărsa
sorg într-o găleată deasupra pietrelor de moară:
— Hei, unde-i meşterul?
Argatul l-a privit pieziş, a terminat de vărsat sorgul şi s-a dat jos de pe
taburet, cu o mână ţinând un dârmon şi cu cealaltă trăgând taburetul din
calea pietrelor. A strigat apoi o dată şi catârii, care aveau ochii acoperiţi cu
pânză neagră, au început să tropăie în cerc. Copitele catârilor călcaseră
pământul de lângă pietre, de-l prefăcuseră într-o scobitură rotundă. Pietrele
mugeau, iar bucăţile de sorg curgeau prin crăpătura dintre cele două pietre,
fâş-fâş, foş-foş, asemenea unei ploi iuţi, drept în vasul de lemn de dedesubt.
Argatul i-a spus:
— Meşterul e în prăvălie, şi şi-a ţuguiat buzele către cele trei camere la vest
de poartă.
Luându-şi aşternuturile în spate, Yu Zhan’ao a intrat pe uşa din dos şi-a
văzut un bătrân care-i era cunoscut stând la tejghea şi mişcând din abac.
Lângă abac era aşezată o garafă mică de porţelan verde, din care sorbea mai
tot timpul câte o înghiţitură.
Yu Zhan’ao a spus:
— Stăpâne, ai nevoie de oameni?
Unchiul Luohan i-a aruncat o privire lui Yu Zhan’ao, a părut că stă pe
gânduri şi l-a întrebat:
— Scurtă vreme sau multă?
Yu Zhan’ao a zis:
— Cum vă face trebuinţă. Eu socoteam să stau mai multă vreme.
Unchiul Luohan a spus:
— Dacă e vorba de câteva zile, mă ocup eu; dacă ţi-ai făcut socoteala de o
şedere mai lungă, e nevoie şi de încuviinţarea stăpânei.
Yu Zhan’ao a zis:
— Atunci du-te şi-ntreab-o.
Yu Zhan’ao s-a dus în faţa tejghelei, şi-a ales un taburet de lemn şi s-a
aşezat. Unchiul Luohan a lăsat în jos scândura de la tejghea, s-a răsucit şi a
ieşit pe uşa din spate. După ce-a ieşit, s-a-ntors la loc, a luat un bol mare din
porţelan grosolan, l-a umplut pe jumătate cu rachiu şi l-a aşezat pe tejghea,
spunând:
— Bea nişte rachiu, să-ţi uşureze setea.
Yu Zhan’ao a băut rachiul, gândindu-se la planul cel viclean urzit de
femeie, şi nu mai isprăvea cu oftaturile de preţuire. Unchiul Luohan a intrat
şi i-a zis:
— Stăpâna vrea să te vadă.
Când au ajuns în curtea de la apus, unchiul Luohan i-a spus:
— Aşteaptă.
Bunica a ieşit pe uşă, plină de firesc şi demnitate. Cu cea mai mare
vioiciune, l-a interogat pe Yu Zhan’ao, întrebându-l câte-n lună şi-n stele,
iar în cele din urmă a fluturat din mână şi a spus:
— Ia-l, îl ţinem de încercare o lună, să vedem. Banii cuveniţi începi să-i
socoteşti de mâine.
Yu Zhan’ao s-a transformat astfel în argat la povarna familiei mele. Era
robust, avea mâinile sprintene, se remarca la muncă, iar unchiul Luohan l-a
lăudat de multe ori în faţa bunicii. După o lună, unchiul Luohan l-a chemat
la prăvălie şi i-a zis:
— Stăpâna e foarte mulţumită de tine şi vrea să te păstrăm. I-a mai înmânat
şi o boccea de pânză, spunându-i:
— Stăpâna ţi-a dat asta drept răsplată.
A desfăcut bocceaua, unde era o pereche nouă de pantofi de pânză. A spus:
— Meştere, zi-i stăpânei că Yu Zhan’ao îi mulţumeşte din inimă.
Unchiul Luohan i-a zis:
— Du-te acum şi să munceşti bine şi de-acum încolo.
— Aşa o să fac, a răspuns Yu Zhan’ao.
Cât ai clipi, a mai trecut o jumătate de lună, iar Yu Zhan’ao se stăpânea din
ce în ce mai greu. Stăpâna dădea în fiecare zi un ocol prin curtea de răsărit,
dar numai pe unchiul Luohan îl întreba de una sau de alta, băgându-i prea
puţin în seamă pe argaţii cărora năduşeala le scălda spatele. Yu Zhan’ao se
simţea deosebit de nedreptăţit.
Pe vremea când familia Shan se ocupa de afacere, mâncarea pentru argaţii
de la povarnă era lăsată în seama câtorva taverne mici din sat. Când bunica
a preluat frâiele, a angajat o femeie de cincizeci şi ceva de ani, căreia i se
zicea „tuşa Liu”, şi o fată de treisprezece-paisprezece ani, pe nume Iubita.
Cele două femei locuiau în partea de apus şi se îngrijeau anume de
pregătirea mesei. Pe lângă cei doi câini mari de la început, bunica a mai
cumpărat alţi trei câini nici mari, nici mici – unul negru, unul verzui şi unul
roşietic. În acest fel, partea de apus, cu trei femei şi cinci câini, era plină de
viaţă, prefăcându-se într-un colţ de lume. Noaptea, dacă bătea vântul şi se
mişca iarba, cei cinci câini lătrau la unison, şi cine nu murea de muşcătura
lor murea de frica lor.
Când s-au împlinit două luni de când Yu Zhan’ao venise la povarnă, era
deja cam luna a noua, iar sorgul de pe întregul câmp se copsese. Bunica l-a
pus pe unchiul Luohan să angajeze câţiva sezonieri, să rânduiască aria de
treierat şi pătulurile din aer liber şi să se pregătească să cumpere sorg. În
acele zile, cerul era înalt şi aerul înviorător, iar razele soarelui, luminoase şi
frumoase. Bunica purta de sus până jos haine de mătase albe ca zăpada,
încălţa pantofi mici din satin roşu, ţinea în mână o vergea decojită de salcie,
groasă cât un deget, era urmată de o haită de câini şi se-nvârtea încoace şi-
ncolo pe arie şi în curte, stârnindu-i într-atâta pe săteni, că-şi uneau
sprâncenele, clipeau din ochi şi făceau feţe-feţe, dar nu îndrăzneau nici să
tragă un pârţ. Yu Zhan’ao a căutat de mai multe ori să intre-n vorbă cu ea,
dar bunica şi-a păstrat figura serioasă şi n-a schimbat niciun cuvânt cu el.
Într-o seară, Yu Zhan’ao a întrecut măsura cu băutura şi, pe nebăgate de
seamă, s-a ameţit. Întins pe patul mare din camera comună, se foia şi se
răsucea pe toate părţile, fără să poată s-adoarmă. Razele lunii săgetau una
după alta prin cele două ferestre de la răsărit. Doi argaţi îşi cârpeau hainele
la lumina lămpii.
Du, care ştia să cânte la scripca cu două corzi, a slobozit o melodie care te
făcea să te îneci în suspine, iar inimile oamenilor s-au zguduit pe când îi
dădea glas. Trebuia să se întâmple ceva – unul dintre cei ce-şi peticeau
hainele, căruia dezolantul instrument al lui Du i-a provocat mâncărime în
gâtlej, s-a pornit să cânte cu o voce răguşită:
— „Sărman hoinar, sărman hoinar, nimeni nu-i coase ruptul buzunar…”
— Pune-o pe stăpână să ţi-l coasă!
— Pe stăpână? Carnea lebedei ăsteia nu prea ştiu eu ce şoim o s-o mănânce.
— Stăpânul cel bătrân şi stăpânul cel tânăr au vrut ei carne de lebădă şi şi-
au băgat pielea la saramură.
— Am auzit că pe vremea când era fată la părinţi, se ţinea cu Gât-Pătat.
— Dacă-i aşa, atunci Gât-Pătat chiar i-a ucis pe Shan ăl tânăr şi pe-ăl
bătrân.
— Ciocu’ mic, ciocu’ mic: „Vorbeşte la margine de drum şi oamenii te-aud
din tufişuri”.
Yu Zhan’ao stătea întins pe pat şi a râs o dată cu răceală. Unul din argaţi l-a
întrebat:
— Yu, de ce râzi?
Având curajul dat de rachiu, lui Yu Zhan’ao i-a scăpat vorba din gură:
— Băiatu’ i-a ucis!
— Te-ai îmbătat!
— Eu m-am îmbătat? Tu te-ai îmbătat! Băiatu’ i-a ucis! S-a răsucit şi şi-a
scos hangerul din bocceaua de haine care atârna în perete. L-a smuls din
teacă, iar în lumina lunii lama acestuia semăna cu un peştişor de argint. A
spus apoi cu limba ţeapănă:
— Ascultaţi la mine… eu şi stăpâna… demult m-am culcat cu ea… în lanul
de sorg… am venit noaptea şi-am pus foc… un cuţit… încă unul…
Oamenii au rămas cu gura căscată şi n-au zis nimic. Un argat a suflat o dată
în lampă, stingând-o cu un pufăit. Toată camera era neguroasă, iar hangerul
era şi mai luminos sub razele lunii.
— La culcare, la culcare, la culcare! Mâine cum se crapă de ziuă trebuie să
ne trezim să facem rachiu!
Yu Zhan’ao a boscorodit:
— Tu… fir-ar mă-ta… ţi-ai tras nădragii la loc şi nu mă mai cunoşti… îl pui
pe băiatu’ să slugărească pentru tine… nu scapi aşa uşor… în noaptea asta,
băiatu’… o să-ţi fie el stăpân…
S-a târât jos din pat şi, strângând în mână hangerul, a ieşit împleticindu-se.
Argaţii au făcut ochii mari în întuneric, dar văzând lumina rece pe care-o
scăpăra arma ascuţită din mâna lui, nimeni n-a cutezat să zică nici pâs.
Când Yu Zhan’ao a ajuns în curte, a văzut lumina lunii limpezind peste tot.
Şir după şir de vase mari smălţuite fulgerau şi scânteiau ca o comoară.
Vântul de miazăzi, care adia dinspre câmpie încărcat cu un miros amărui-
dulceag de sorg copt, l-a făcut să se înfioare de frig. Dinspre curtea de apus
s-au auzit zgomotele de râs şi de joacă ale unor femei. S-a strecurat în
şopron şi a scos de-acolo taburetul înalt cu patru picioare. Când a intrat,
catârii negri priponiţi la ieslea cea lungă l-au întâmpinat fremătând din
copite, iar din nările lor mari şi groase s-a auzit un fornăit răsunător. Fără
să-i bage în seamă, s-a mătăhăit până la rădăcina zidului, s-a urcat pe
taburet şi s-a îndreptat, coama zidului ajungându-i acum doar până la coşul
pieptului. A văzut, luminată de dinăuntru, hârtia albă ca zăpada din ferestre,
pe care erau lipite decoraţiuni de un roşu-aprins. Stăpâna se zbânţuia prin
pat cu Iubita. A auzit-o pe tuşa Liu spunând:
— Două obrăznicături de maimuţe, asta sunteţi! La culcare, la culcare!
Mai apoi a auzit-o pe tuşa Liu zicând:
— Iubito, ia uită-te în tavă, aluatul ăla a crescut sau nu?
Cu hangerul în gură, Yu Zhan’ao s-a căţărat peste zid. Cei cinci câini s-au
aruncat spre el, şi-au înălţat boturile şi au început să latre. Yu Zhan’ao s-a
speriat, capul i s-a îngreunat şi picioarele i s-au înmuiat şi s-a prăvălit în
curtea de apus. Dacă bunica mea n-ar fi ieşit repede, şi doi Yu Zhan’ao să fi
fost şi cei cinci câini sălbatici i-ar fi mursecat.
Bunica a gonit câinii şi a urlat:
— Iubito, aprinde lampa!
Tuşa Liu, cu mâna încleştată pe un făcăleţ şi trăgându-şi picioarele ei nici
mari, nici mici, a răcnit:
— Prindeţi hoţul! Prindeţi hoţul!
Iubita a ieşit cu lampa şi a străluminat faţa lui Yu Zhan’ao, răvăşită în urma
căderii. Bunica a râs rece de câteva ori, spunând:
— Tu erai!
A cules apoi hangerul, l-a răsucit încoace şi-ncolo privindu-l, l-a ascuns în
mânecă şi a spus:
— Iubito, du-te şi cheamă-l pe unchiul Luohan!
Cum a deschis Iubita poarta, unchiul Luohan a intrat şi-a-ntrebat:
— Ce se-ntâmplă, stăpâno?
Bunica a zis:
— Argatul ăsta s-a îmbătat.
Unchiul Luohan a zis:
— Aşa e.
Bunica a zis:
— Iubito, adu-mi vergeaua de salcie!
Iubita i-a adus bunicii vergeaua albă de salcie, iar bunica a spus:
— Las’ că te trezesc eu din beţie.
Pălălăind apoi nuiaua, a-nceput să-l altoiască pe Yu Zhan’ao peste fund, de-
a lungul şi de-a latul.
În mijlocul durerii dogoritoare, Yu Zhan’ao a simţit deodată un val de
bucurie amorţită, care i s-a repezit spre gâtlej, i-a pus în mişcare limba şi
dinţii şi s-a prefăcut într-un şirag de bâiguieli şi vorbe-n dodii:
— Doamna mea, doamna mea, doamna mea… doamna mea… doamna
mea…
Bunica l-a bătut până a obosit, apoi s-a rezemat în vergea, horcăind şi
răsuflând greu.
— Duceţi-l de-aici! a spus.
Unchiul Luohan s-a dus să-l tragă pe Yu Zhan’ao, dar acesta nu se lăsa
ridicat de la pământ, strigând în gura mare:
— Doamna mea… mai dă-mi câteva nuiele… mai dă-mi câteva…
Bunica i-a luat la ochi gâtul şi l-a altoit de două ori cu cruzime. Ca un copil,
Yu Zhan’ao s-a rostogolit pe pământ frământând din picioare. Unchiul
Luohan a chemat doi argaţi, care l-au cărat pe Yu Zhan’ao în camera din
partea cealaltă şi l-au aruncat pe pat. Yu Zhan’ao s-a rostogolit şi a făcut
tumbe, cu gura plină de ocări şi sudalme. Unchiul Luohan a adus o garafă
de rachiu, a pus câţiva argaţi să-l prindă pe Yu Zhan’ao de mâini şi de
picioare, i-a băgat ciocul garafei în gură şi i-a turnat-o pe toată pe gât.
Argaţii i-au dat drumul, iar gâtul i-a căzut într-o parte, fără să mai scoată
niciun sunet, nicio şoaptă. Un argat a strigat înspăimântat:
— L-am înecat?
A adus repede o lampă să-l lumineze şi a văzut că faţa îi zvâcnea toată. Yu
Zhan'ao a strănutat violent şi strănutul lui a stins lampa.
Yu Zhan’ao a dormit până când soarele s-a ridicat de trei prăjini pe cer. A
intrat în povarnă mergând de parcă tălpile i-ar fi călcat pe bumbac. Argaţii
se uitau cu toţii la el ca la o arătare. Şi-a amintit nelămurit de bătaia primită
în noaptea de dinainte, s-a pipăit pe gât şi pe fund, dar n-a simţit nicio
durere. Îi era sete, aşa că a pescuit un căuş de fier, l-a umplut pe jumătate cu
rachiu fierbinte de la ţuţuroi, şi-a ridicat gâtul şi a băut.
Du, cântăreţul cu scripca, a zis:
— Yu, doamna ta ţi-a tras un toc de bătaie, ia zi, mai cutezi să sari peste
zid?
Argaţilor le fusese puţin spaimă la început de acest tânăr sumbru, dar
auzindu-i strigătele disperate de peste noapte, le-a pierit orice urmă de frică
şi şi-au făcut din el, cu mare hărmălaie, ţinta bătăii de joc, râzându-şi de el
ca de un nebun. Yu Zhan’ao n-a zis nimic, doar l-a tras la el pe un argat, şi-a
pălălăit pumnul şi l-a lovit. Argaţii şi-au făcut cu ochiul, s-au strâns toţi în
jurul lui, l-au pus la pământ şi a urmat o ploaie de pumni şi picioare. Când
l-au bătut de le-a ajuns, i-au desfăcut cureaua, i-au băgat capul în turul
pantalonilor, i-au legat mâinile la spate şi l-au împins pe jos. Yu Zhan’ao, ca
un tigru coborât la câmpie, unde ghearele nu-i sunt de folos, şi ca un dragon
ajuns din apă pe un prag de râu, se zbătea bezmetic cu capul în turul
pantalonilor, rostogolindu-se ca o minge peste tot. S-a foit aşa cât durează
să fumezi două pipe, până când Du n-a mai răbdat, s-a dus şi i-a desfăcut
mâinile şi i-a tras capul din turul pantalonilor. Rămânând cu faţa în sus pe
grămada de lemne de foc, ca un şarpe mort, Yu Zhan’ao avea chipul palid
ca foiţa de aur. Nu şi-a revenit decât după multă vreme. Toţi argaţii îşi
ţineau uneltele în mâini, să se apere dacă va vrea să riposteze. Însă el,
clătinându-se pe picioare, a dat fuga la vasele de rachiu, a înşfăcat căuşul de
fier şi l-a băgat în rachiu, bând nebuneşte. După ce-a băut îndeajuns, s-a
căţărat înapoi pe grămada de lemne şi-a adormit torcând uşor.
De atunci încolo, Yu Zhan’ao se îmbăta criţă în fiecare zi, zăcea pe grămada
de lemne de foc, cu ochii lui de un albastru umed parcă deschişi şi parcă nu
şi cu două soiuri de zâmbete atârnându-i la colţurile gurii – la stânga, unul
prostesc, la dreapta, unul şmecheresc, sau la dreapta, unul prostesc şi la
stânga, unul şmecheresc. În primele două zile, argaţii încă l-au privit cu
interes, apoi treptat-treptat au început să murmure. Unchiul Luohan îl punea
să se ridice şi să muncească, iar el îl privea printre gene şi-l întreba:
— Da’ tu cin’ te crezi? Băiatu’ e adevăratul stăpân. Copilul din burta
stăpânei e al meu.
Pe atunci, tata crescuse cât o minge în burta mamei, iar zgomotele pe care
le scotea bunica atunci când vărsa în zorii zilei în curtea de la apus ajungeau
în cea de la răsărit. Argaţii mai bătrâni, care pricepeau cum stau lucrurile,
flecăreau şi şopocăiau. Într-o zi, când tuşa Liu a venit să le aducă mâncarea,
unul a întrebat-o:
— Tuşă Liu, stăpâna aşteaptă o bucurie?
Tuşa Liu l-a privit cu albul ochiului şi a zis:
— Fii atent să nu-ţi tai limba!
— Shan Bianlang era tare priceput!
— Poate că e al stăpânului ăl bătrân.
— Nu-ţi mai da şi tu aşa aiurea cu presupusul! O femeie aşa dezgheţată
crezi că-i lăsa pe ăi doi Shan s-o atingă? Garantat e al lu’ Gât-Pătat!
Yu Zhan’ao s-a săltat de pe grămada de lemne de foc şi a urlat, dând din
mâini şi din picioare:
— Băiatu’ a fost! Băiatu’!
Văzându-l, argaţii au râs într-un glas, ocărându-l spurcat.
Unchiul Luohan îi propusese deja de multe ori bunicii să-l dea afară pe Yu
Zhan’ao, dar ea zisese mereu:
— Lasă-l să-şi mai facă mendrele, în câteva zile mi ţi-l lecuiesc eu!
Într-o zi, bunica, cu talia mare şi greoaie deja ieşind în afară, a trecut în
cealaltă curte să vorbească cu unchiul Luohan.
Unchiul Luohan, fără să cuteze să ridice capul, a zis uşor:
— Stăpâno, trebuie să ne punem să cumpărăm sorg.
— Aria de treierat, fundul pătulurilor, toate-s în bună rânduială?
— Da.
— În anii trecuţi când ne puneam să cumpărăm?
— Cam pe-acuma.
— Anul asta s-o lăsăm pe mai târziu.
Unchiul Luohan a spus:
— Mi-e teamă că dacă o să cumpărăm mai târziu, n-o să ne-ajungă. Sunt
mai bine de zece poverne pe-aici.
Bunica a zis:
— Sorgul a crescut bine anul ăsta, n-o să poată să-l înghită ele pe tot. Scrie
şi pune la vedere o plăcuţă, că nu suntem încă gata. După ce se satură ei de
sorg, mergem şi noi să luăm: atunci noi o să hotărâm preţul, unde mai pui
că şi sorgul o să fie mai uscat ca acum.
Unchiul Luohan a spus:
— Facem cum spune stăpâna.
— Ce mai e pe-aici? a-ntrebat bunica.
— Nu mai e mare lucru, doar argatul ăla, cum se face ziuă se-mbată din
cale-afară: zic să-i dăm un ban şi să-l gonim de-aici.
Bunica s-a gândit puţin şi-a zis:
— Du-mă la povarnă să văd.
Unchiul Luohan a luat-o înainte şi a condus-o pe bunica la povarnă. Argaţii
tocmai puneau în distilator sorgul fermentat. În vatră, lemnele şi vreascurile
ardeau şi pocneau. Apa forfotea clocotind în cazanul cel mare, iar din
distilator aburul plin de vlagă se arunca drept în sus. Distilatorul avea peste
un metru înălţime, era din lemn şi acoperea cazanul; fundul lui era un grătar
de bambus cu ochiuri foarte mici. Patru argaţi, cu lopeţi de lemn în mâini,
scoteau din vase mari sorgul fermentat, pe care se iviseră pete de mucegai
verzui şi care răspândea o mireasmă dulce, şi-l scuturau pe rând în
distilatorul acela mare şi plin de aburi. Aburul nu putea fi oprit şi căuta
mereu crăpături prin care să ţâşnească în sus, şi-acolo pe unde ţâşnea
aburul, acolo şi puneau sorgul fermentat. Argaţii care ţineau în mână
lopeţile de lemn deschideau bine ochii ca să acopere aburul fierbinte cu
sorg.
Văzând că a venit bunica, îşi făceau treaba cu şi mai mare avânt. Yu
Zhan’ao stătea întins pe grămada de lemne, cu părul zburlit, faţa murdară şi
hainele rupte şi zdrenţuite, ca un cerşetor. A ţintuit-o pe bunica cu ochi din
care ieşea o răcoare de gheaţă.
Bunica a zis:
— Azi vreau să văd cum se preface sorgul roşu în rachiu de sorg.
Unchiul Luohan i-a adus un taburet şi a rugat-o să se aşeze. Cu bunica
alături, argaţii se simţeau îndoit în graţiile ei, aşa că mâinile şi picioarele li
se mişcau cu deosebită vioiciune şi fiecare încerca să-şi arate îndemânarea.
Cei ce se-ngrijeau de foc adăugau neîntrerupt lemne pe focurile din cele
două vetre, iar flăcările se aruncau dezlănţuite direct sub fundul cazanelor
în care se zbuciuma apa clocotită. Şuieratul aburului pe când urca şerpuitor
în distilator se întrepătrundea cu respiraţia argaţilor. După ce distilatorul a
fost încărcat tot, a fost acoperit cu un capac rotund de aceeaşi mărime, în
care fuseseră sfredelite găurele cât ochii de albină. A mai fiert o vreme, iar
prin ochii de albină a început să iasă, cu un susurat, un abur mărunt. Argaţii
au mai adus şi un obiect ciudat, făcut din cositor, cu dublu strat, care la vârf
avea o scobitură mare. Unchiul Luohan i-a spus bunicii:
— Ăsta e distilatorul de rachiu.
Bunica s-a ridicat şi s-a apropiat, a privit îndeaproape alcătuirea
distilatorului de rachiu, dar n-a întrebat nimic şi s-a întors şi s-a aşezat pe
taburet.
Argaţii au aşezat distilatorul de rachiu peste distilatorul de lemn, în timp ce
aburii din cazan au dispărut cu totul. Nu se mai auzea decât focul trosnind
în vatră şi se zărea distilatorul de lemn, ba alb-untos, ba galben-portocaliu.
O mireasmă foarte-foarte uşoară şi dulceagă, parcă de rachiu, parcă nu, a
străpuns prin distilatorul de lemn.
Unchiul Luohan a spus:
— Puneţi apa rece.
Stând în picioare pe taburete înalte, argaţii au vărsat în jgheabul scobit al
distilatorului de rachiu două căldări de apă rece. Un alt argat a apucat un băţ
în formă de vâslă şi, tot pe un taburet, a amestecat apa rece din jgheab,
învârtind cu cea mai mare iuţeală. După un răstimp cam cât să ardă pe
jumătate un beţişor parfumat, bunica a adulmecat mirosul înţepător de
rachiu.
Unchiul Luohan a spus:
— Pregătiţi-vă să strângeţi rachiul.
Doi argaţi, ţinând fiecare în mână un coş pentru rachiu împletit din nuiele
fine, tapetat cu zece straturi de hârtie şi dat de o sută de ori cu ulei, le-au
pus la două ţuţuroaie care ieşeau din distilator ca ciocurile de raţă.
Bunica s-a ridicat şi s-a uitat de aproape la ţuţuroaiele prin care picura
rachiul. Argaţii au ales câteva lemne date pe deasupra cu ulei de pin şi le-au
aruncat în foc. Focul a tunat în cele două vetre, albind totul, iar acea lumină
albă aruncată din foc a străluminat piepturile pătrunse de năduşeală
unsuroasă ale argaţilor.
Unchiul Luohan a spus:
— Schimbaţi apa.
Doi argaţi au alergat în curte şi-au adus patru căldări de apă rece scoasă din
fântână. Argaţii care stăteau pe taburete şi amestecau apa au răsucit un
mâner de pe distilator, iar apa care deja se încălzise a curs gâlgâind. Au
turnat apoi apa rece proaspăt adusă şi au continuat să amestece cu sârguinţă.
Tot alambicul acela mare pentru fierberea rachiului stătea puternic şi bine
proptit pe picioare, argaţii îşi făceau fiecare treaba, totul era în bună
rânduială, iar bunicii, privind sacralitatea şi solemnitatea acestei munci, i-a
fost cu neputinţă să nu se-nsufleţească. În acel moment, l-a simţit deodată
pe tata mişcându-i-se puţin în burtă. L-a săgetat cu privirea pe Yu Zhan’ao
care, întins pe grămada de lemne, o ţintuia cu ochi perfizi şi neîndurători. În
povarna încinsă, numai ochii lui erau reci, aşa că însufleţirea bunicii s-a
răcit şi ea. A privit liniştită spre cei doi argaţi care, în mână cu coşurile
pentru rachiu, aşteptau să-l strângă în ele.
Aroma de rachiu devenea din ce în ce mai tare, în timp ce aburul mărunt
scăpa pe la încheieturile distilatorului de lemn. Bunica a văzut cum în
ţuţuroaiele de cositor se strânge o întindere de lumină, care se aglutinează şi
apoi se pune încetul cu încetul în mişcare, până la urmă închegându-se în
câţiva stropi luminoşi, asemenea lacrimilor, ce curg în coşuri.
Unchiul Luohan a spus:
— Schimbaţi apa, înteţiţi focul!
Cei doi argaţi care se îngrijeau de asta cărau neodihniţi apă rece în căldări.
Dopul pentru schimbarea apei din distilatorul de cositor era apoi dat la o
parte, apa rece era turnată înăuntru pe sus, în vreme ce pe jos curgea apa
fierbinte, în distilatorul de cositor păstrându-se tot timpul o temperatură
rece ca gheaţa. Aburii dintre straturi se condensau la răcoare, se uneau
prefăcându-se în şuvoi şi ţâşneau apoi prin ţuţuroaie.
Rachiul de sorg care curgea prin acestea era fierbinte, străveziu şi aburind.
Unchiul Luohan a rostuit un căuş curat, l-a umplut pe jumătate şi i l-a dat
bunicii, spunând:
— Stăpâno, gustă rachiul.
Bunica a simţit aroma de rachiu care îi asalta nările şi vârful limbii a
început să o mănânce. În acea clipă, tata iar i s-a mişcat în burtă. Tata vroia
să bea rachiu. Bunica a luat căuşul, a mirosit mai întâi, apoi a întins limba şi
a lins, iar după aceea a sorbit puţin cu buzele, savurând atentă gustul.
Rachiul era foarte aromat şi te ardea pe gât. Bunica a luat o înghiţitură, a
ţinut-o în gură şi a simţit cum obrajii i se-nmoaie de parcă i-ar fi frecat cu
mătase aspră. Când şi-a deschis gâtlejul, rachiul s-a dus alunecos până în
adâncul gâtului. Bunicii i s-au închis şi i s-au deschis toţi porii de pe corp
şi-a fost cuprinsă de o bucurie nemaipomenită. A băut una după alta trei
guri mari de rachiu, având parcă în burtă o mânuţă lacomă care o scărpina.
Şi-a înălţat apoi gâtul şi a băut până la capăt jumătatea de căuş de rachiu.
După ce-a terminat de băut, era rumenă la faţă şi cu ochi luminoşi,
splendoarea ei orbindu-i pe toţi, iar însufleţirea ei subjugându-i. Argaţii o
priveau uluiţi, uitându-şi de treabă.
— Stăpâno, ţii bine la băutură! a măgulit-o un argat.
Bunica a răspuns cu modestie:
— N-am mai băut niciodată rachiu.
— Dacă n-ai băut şi eşti aşa, apoi dacă te obişnuieşti niţel, o s-ajungi să bei
un coş întreg, şi-a îndoit argatul complimentul.
Gâl-gâl, gâl-gâl, s-a umplut un întreg coş de rachiu. Gâl-gâl, gâl-gâl, s-a
umplut şi al doilea. Coşurile pline de rachiu au fost rânduite lângă
grămezile de lemne. Yu Zhan’ao s-a dat jos de pe lemne, s-a desfăcut la
pantaloni şi-a urinat într-unul dintre coşuri. Argaţii au privit înlemniţi cum
şuvoiul curat de urină ţâşneşte în coşul plin ochi de rachiu, împroşcând în
afară bucheţele-bucheţele de spumă. După ce-a terminat, Yu Zhan’ao a
rânjit spre bunica şi s-a apropiat de ea zgâlţânându-se. Roşie toată la faţă,
bunica a rămas pe loc, nemişcată. Yu Zhan’ao a-ntins braţele şi-a-mbrăţişat-
o pe bunica, pupând-o o dată pe faţă. Într-o fracţiune de secundă, bunica s-a
albit, nu s-a mai ţinut bine pe picioare şi s-a lăsat să cadă pe taburet.
Yu Zhan’ao a-ntrebat-o cu mare furie:
— Copilul din burta ta e al meu sau nu?
Înlăcrimată toată, bunica a zis:
— Dacă zici că-i al tău, al tău e…
Ochii lui Yu Zhan’ao scăpărau, muşchii i se întinseseră pe tot corpul şi
semăna cu un cal sau catâr care se caţără la loc în picioare după ce s-a
rostogolit în ţărână. S-a dezbrăcat rămânând doar în chiloţi şi i-a zis bunicii:
— Uită-te la mine cum scot din distilator!
Cea mai grea muncă din povarnă era să scoţi din distilator. Când ţuţuroaiele
se usucă, se dă la o parte distilatorul de cositor, se dă jos capacul de lemn cu
găurele cât ochii de albină şi aşa iese la iveală distilatorul de lemn, plin cu
resturi de sorg galbene ca sosul de soia şi foarte fierbinţi. Suindu-se pe un
taburet, Yu Zhan’ao a luat o lopată scurtă de lemn cu care-a dat afară
resturile, aruncându-le într-o târnă. Se agita foarte puţin, bizuindu-se
aproape numai pe mişcările braţului. Aburul îl împroşca de-l împurpurase
pe jumătate din corp, în timp ce şuvoaiele de sudoare de pe spate i se
prefăcuseră într-un pârâiaş, în sudoarea lui era o aromă intensă de rachiu.
Munca temeinică şi sprintenă făcută de bunicul meu, Yu Zhan’ao, a stârnit
admiraţia din inimă a unchiului Luohan şi a celorlalţi argaţi. Bunicul meu,
care se ţinuse ferit câteva luni de zile, îşi manifesta acum formidabilele
calităţi. După ce-a scos din distilator, bunicul i-a spus unchiului Luohan în
timp ce bea rachiu:
— Meştere, mi-a venit o idee bună. Uite, când rachiul ţâşneşte prin
ţuţuroaie, aburul se pierde; dacă am putea să prindem un mic distilator pe
ţuţuroaie, hotărât c-am dobândi un rachiu de cea mai bună calitate.
Unchiul Luohan a scuturat din cap şi-a zis:
— Nu prea cred că merge.
Bunicul meu a spus:
— Îmi pun capul!
Unchiul Luohan a privit-o pe bunica. Bunica, scuturată de sughiţuri, a zis:
— Nu-mi pasă, nu-mi pasă. Cum vrea să le foiască, aşa să le foiască.
Apoi bunica s-a întors plângând în curtea de apus.
De atunci încoace, bunicul şi bunica au fost nedespărţiţi, raţe mandarin şi
pereche de fenicşi, iubindu-se şi drăgălindu-se unul pe altul. Unchiul
Luohan şi argaţii erau aşa de chinuiţi de faptele şi îngereşti, şi diavoleşti ale
bunicului şi bunicii, că însăşi puterea minţii le scăzuse; dar deşi în inimă li
s-au amestecat o mie de gusturi, nu le-au putut numi nici dulce, nici amar,
nici acru, nici iute şi deşi în sinea lor s-au slobozit zece mii de îndoieli, nu
le-au putut chema nici cal, nici măgar, nici câine, nici ogar. Unul câte unul
s-au prefăcut, cu desăvârşit respect şi preţuire, în supuşi ai bunicului meu.
Inovaţia lui tehnologică a fost şi ea aplicată cu mare succes, iar de-atunci
încolo în ţinutul Gaomi din nord-est s-a făcut rachiu de ţuţuroi de cea mai
bună calitate. Argaţii n-au îndrăznit să se ocupe de capul lor de coşul de
rachiu în care urinase bunicul, aşa că l-au mutat într-un colţ al curţii şi l-au
lăsat acolo. Într-o zi pe la căderea serii, când cerul era nesfârşit de sumbru,
iar vântul de sud-est bătea cu străşnicie, argaţii au simţit deodată în
mireasma rachiului de sorg cu care erau obişnuiţi un parfum şi mai pur, şi
mai bogat. Unchiul Luohan, care avea mirosul ager, s-a dus pe urma aromei
şi a descoperit că această mireasmă de-un farmec ce putea duce oraşe
întregi în ruină şi ţări nenumărate la pierzanie e răspândită de coşul acela de
rachiu în care urinase bunicul. Unchiul Luohan n-a zis nimic, doar a mutat
încetişor-încetişor coşul în prăvălie, a-nchis uşa din faţă şi pe cea din spate,
a astupat bine şi ferestrele, a aprins o lampă cu ulei de soia, i-a mărit fitilul
şi-a-nceput activitatea de cercetare. A luat o lingură de scos pe care a băgat-
o în coş şi a umplut-o cu rachiu, vărsând-o apoi încet-încet înapoi. Rachiul
se-mprăştia ca o perdea verzuie, atârnând drept peste coşul cu rachiu. Când
a ajuns înapoi în coş, la suprafaţă s-au format mai bine de zece flori,
asemenea unei crizanteme. În procesul formării florilor, acea mireasmă
aromată şi pură s-a volatilizat cu şi mai mare vigoare. Unchiul Luohan a
mai scos puţin rachiu, pe care l-a gustat cu vârful limbii. A băut apoi, plin
de hotărâre, o gură mare. A băut după aceea puţină apă rece să-şi clătească
gura şi a luat pe urmă dintr-un vas o gură mare de rachiu de rând. A azvârlit
lingura de scos, a deschis poarta de la curtea de apus şi s-a repezit drept în
faţa ferestrei, urlând:
— Stăpâno, mare bucurie!
9
După ce străbunicul a fost dat afară pe poartă cu prânzul lui de colţunaşi
fierbinţi, s-a întors acasă trăgând măgarul după el. Tot drumul ocările nu i-
au părăsit buzele şi, ajuns acasă, i-a povestit alandala străbunicii tărăşenia
cu bunica făcându-şi-l tată de suflet pe prefectul Cao şi nemaicunoscându-şi
tatăl bun. Străbunica a suduit şi ea, mânioasă foc. Supărarea celor doi îi
făcea să semene cu doi broscoi bătrâni luptându-se pe viaţă şi pe moarte
pentru o cicadă aşezată într-un copac. Apoi străbunica a spus:
— Moşule, nu te mai supăra, „crivăţul prea multe zile nu bate, cu-ai tăi
supărarea nu merge departe”. Mai lasă două zile şi du-te din nou s-o cauţi, a
moştenit aşa de mare avere, că ce-i scapă ei printre degete ne-ajunge şi nouă
să mâncăm.
Străbunicul a spus:
— Bine, o s-aştept juma’ de lună, trei săptămâni şi-o să mă duc iarăşi la
puişorul ăla de lele.
După jumătate de lună, străbunicul s-a suit pe măgar, a venit la noi acasă,
dar bunica a ţinut poarta închisă şi l-a lăsat afară să facă gălăgie. După ce-a
obosit de hărmălaie, a plecat înapoi pe măgar.
Când străbunicul a venit a doua oară, bunicul lucra deja la povarnă, iar
bunica îşi strânsese şi ea haita de cinci câini, care alcătuiau o forţă
redutabilă. Când străbunicul a bătut în poartă, câinii au lătrat ca nebunii în
curte. Tuşa Liu a deschis poarta, haita de câini a zbughit-o pe lângă ea şi l-a
încercuit pe străbunicul meu, lătrându-l fără să-l muşte. Străbunicul stătea
cu spatele la măgăruş şi cu faţa la câini, făcând necontenit gesturi
prietenoase. Măgăruşul tremura ca varga îndărătul lui.
Tuşa Liu a întrebat:
— Pe cine cauţi?
Străbunicul a zis cu mare furie:
— Tu cine eşti? Eu am venit să-mi caut fata!
— Cine e fata ta?
— Stăpâna casei tale e fata mea!
— Aşteaptă, intru să vorbesc cu ea.
— Spune-i c-a venit tatăl ei!
Tuşa Liu a ieşit în mână cu un ban de argint şi a spus:
— Bătrâne, stăpâna mi-a zis că n-are tată, dar îţi dăruieşte un ban de argint
şi a zis să te duci să-ţi cumperi de el pacheţele-coapte-n-sobă, să mănânci.
Străbunicul a ocărât mânios:
— Puişor de lele ce-mi eşti, ia ieşi încoace! Ai dat de bani şi nu-ţi mai
cunoşti tatăl bun, cum vine asta?
Tuşa Liu a aruncat banul de argint pe jos şi a spus:
— Bătrân căpos ce eşti, pleacă de-aici, dacă o mai superi pe stăpână, o să-ţi
dea de-o să te sature!
Străbunicul a spus:
— Sunt tatăl ei! Şi-a omorât socrul, o să cuteze acum să-şi omoare şi tatăl?
Tuşa Liu a spus:
— Du-te, du-te, dacă nu pleci, pun câinii pe tine!
A şuierat spre câini şi toată haita s-a strâns roind. Câinele verzui a muşcat
măgarul de picior, iar acesta a tras un răget, s-a luptat să scape din frâie şi a
fugit zvâcnind din copitele de dinapoi. Străbunicul s-a aplecat şi a cules
banul de argint şi ba rostogolindu-se, ba târându-se a plecat după măgar.
Câinii l-au lătrat şi au sărit în jurul lui întruna, până când l-au gonit afară
din sat.
Când străbunicul a venit a treia oară să o caute pe bunica mea, i-a cerut un
catâr mare negru, spunându-i că socrul ei i-l promisese în timpul vieţii şi că,
dacă omul moare, datoria nu e şi ea îngropată. Dacă nu primeşte să-şi achite
datoria, o să se ducă la prefectură să facă plângere.
Bunica a spus:
— Nici nu ştiu cine eşti. Ai tot venit pe-aici şi-ai făcut tulburare. Chiar o să
merg să pun plângere împotriva ta.
Pe bunicul meu l-a înfuriat şi descumpănit toată hărmălaia, aşa că a ieşit din
casă târşindu-şi încălţările şi l-a îmbrâncit pe străbunicul meu afară pe
poartă.
Străbunicul a pus pe cineva să îi scrie o plângere, s-a dus pe măgar în
capitala judeţului, l-a căutat pe prefectul Cao şi a făcut o plângere împotriva
bunicii.
Data trecută când fusese în ţinutul din nord-est, cele trei gloanţe trase de
Gât-Pătat îi zdruncinaseră prefectului Cao spiritul din lăcaşul lui, aşa că la
întoarcerea acasă se îmbolnăvise grav. Văzând că plângerea implică iarăşi
cazul de omor din satul acela, sudoarea a-nceput fără voia lui să-i curgă de
la subsuori.
A-ntrebat:
— Bătrâne, tu faci plângere că fiica ta se ţine cu bandiţii. Ce dovezi ai?
Străbunicul a zis:
— Mărite prefect, banditul ăla doarme acum în patul fetei mele. E vorba de
Gât-Pătat, care v-a zburat pălăria cu trei gloanţe.
Prefectul Cao a zis:
— Bătrâne, ştii că dacă ce spui e pe potrivă cu faptele, viaţa fiicei tale va fi
în primejdie?
— Domnule prefect, dreptatea e mai presus de familie… doar că… averea
fetei…
Prefectul a strigat mânios:
— Lepădătură bătrână şi lacomă ce eşti! Pentru puţină avere, n-ai nicio
ruşine să urzeşti făcătură împotriva fiicei tale bune! Nu e de mirare că fiica
ta nu te mai cunoaşte, un tată ca tine ce fel de tată mai e? Daţi-i cinzeci de
tălpi de pantof şi goniţi-l de-aici!
Plângerea străbunicului n-a fost primită şi a mai încasat şi cincizeci de tălpi
de pantof. Îl bătuseră la fund de i se cleioşise, nici călare nu mai putea să
stea pe măgar, aşa că-l trăgea şchiopătând şi şontorogind, cu inima plină de-
o amărăciune de nespus. La puţin după ce ieşise din oraş, a auzit în spate
zgomot de copite şi, când şi-a-ntors capul, a văzut pe cineva apropiindu-se
călare pe căluţul negru al prefectului Cao. Străbunicul s-a gândit că viaţa îi
e în primejdie, i s-au înmuiat genunchii şi s-a lăsat în ei la pământ.
Omul era slujitorul de încredere al prefectului Cao, domnul Yan, care i-a
zis:
— Bătrâne, ridică-te, ridică-te. Prefectul spune că fata ta e fiica lui de suflet
şi că între voi e destul de limpede că sunt anumite legături. Te-a bătut cu
talpa pantofului ca să te-nveţe să fii un om bun. Prefectul spune că una-i
fumatul, alta-i semănatul, una-i una şi alta-i alta. Te răsplăteşte cu zece bani
de argint, să te duci acasă şi să-ncepi o mică afacere, să nu-ţi mai vină
gândul rău să te-mbogăţeşti peste noapte cu avere nemeritată.
Străbunicul a primit banii cu amândouă mâinile, a îngenuncheat la pământ,
a mulţumit în fel şi chip şi s-a căţărat la loc în picioare de-abia după ce
căluţul negru trecuse deja peste calea ferată.
Prefectul Cao a rămas singur în sala mare a prefecturii, gândindu-se preţ de
o jumătate de oră. Când Yan s-a întors să-i raporteze îndeplinirea misiunii,
l-a tras într-o cameră de taină şi i-a spus:
— Am ajuns la socoteala că omul care doarme acum în patul femeii din
neamul Dai e fără îndoială Gât-Pătat. Gât-Pătat este purtătorul de stindard
al bandiţilor din ţinutul Gaomi din nord-est şi, dacă punem mâna pe el,
bandiţii de acolo se vor risipi ca maimuţele când se prăvălesc copacii.
Astăzi am poruncit să-l bată pe bătrân în sala publică doar ca să-i
îmbrobodesc pe ceilalţi.
Yan a zis:
— Trebuie că aveţi vreun plan minunat şi nişte socoteli isteţe.
— În acea zi, femeia Dai m-a tras totuşi pe sfoară.
— Înţelepţii urzesc o mie de planuri, e greu să nu dea greş cu niciunul.
— În noaptea asta, ia cu tine douăzeci de soldaţi, suiţi-vă pe cai şi mergeţi
în ţinutul din nord-est să-l prindeţi pe bandit.
— O arestăm şi pe femeie?
Prefectul Cao a zis:
— Nu, nu, nu, în niciun caz n-o puteţi aresta pe ea. Dacă o arestaţi, nu-şi
pierde obrazul Cao ştii tu care? Unde mai pui că am judecat pricina din acea
zi anume să o ajut pe ea. M-am gândit că mare nenorocire a fost când o
femeie frumoasă ca o floare s-a măritat cu un lepros şi că de a fost în
cârdăşie cu un ibovnic, tot e lucru de iertat. Gata, prindeţi-l pe Gât-Pătat şi
lăsaţi-o pe femeie, să-şi ducă zilele în bogăţie şi cinstire.
Yan a spus:
— Casa Shan are ziduri înalte şi curţi mari şi se mai află şi câini sălbatici.
Mă gândesc că Gât-Pătat e cu mare băgare de seamă – dacă deschidem
porţile şi sărim zidurile în crucea nopţii, nu ne facem limpede hrană pentru
puşca lui?
Prefectul Cao a spus:
— Minte uşurică, minte uşurică! De mult am în gând un plan iscusit.

Acţionând potrivit planului iscusit al prefectului Cao, Yan, însoţit de

douăzeci de soldaţi, a ieşit în toiul nopţii din oraş şi s-a pornit în trap spre
ţinutul Gaomi din nord-est. Era deja luna a zecea, toamnă târzie,
pretutindeni sorgul fusese măcelărit complet, iar cocenii se alcătuiseră în
grămezi peste grămezi, răspândite puzderie pe câmp. Când călăreţii au
ajuns la capătul de vest al satului nostru, se crăpa de ziuă. Ierburile veştejite
erau cu totul palide, roua se prefăcuse în brumă, iar aerul de toamnă le
străpungea oamenilor pielea. Soldaţii au descălecat, aşteptând ordinele lui
Yan. Acesta le-a poruncit să ducă toţi caii în spatele unei grămezi mari de
paie de sorg, să le înnoade frâiele la un loc şi să-i lase în grija a doi soldaţi.
Ceilalţi şi-au schimbat hainele şi s-au pregătit de acţiune.
Soarele se înroşise, pământul negru era o uriaşă întindere albă, iar genele şi
sprâncenele oamenilor şi firele lungi de păr de lângă buzele cailor erau
brumate. Caii trăgeau cu o fâşâială frunze de sorg din grămadă.
Yan a scos un ceas de buzunar, s-a uitat la el şi a spus:
— Daţi-i drumul!
Cei optsprezece soldaţi îl urmau îndeaproape, mergând încetişor spre sat.
Aveau cu toţii carabine de acelaşi fel, cu glonte pe ţeavă. Când au ajuns în
capul satului, doi soldaţi s-au aşezat la pândă; când au ajuns la gura unei
uliţe, alţi doi s-au aşezat la pândă; când au ajuns la gura unei alte uliţe, încă
doi s-au aşezat la pândă. La poarta mare a familiei mele, mai rămăseseră
doar Yan şi şase soldaţi deghizaţi în ţărani. Un soldat înalt de statură ducea
o cobiliţă cu două coşuri goale de rachiu.
Când tuşa Liu le-a deschis poarta, la un semn din ochi al lui Yan, soldatul
înalt care căra coşurile pentru rachiu s-a înghesuit să intre. Doamna Liu a
zis, spumegând de mânie:
— Da’ ce faceţi voi aici?
Soldatul cu cobiliţă în spate a zis:
— Îl căutăm pe stăpânul vostru. Acu’ două zile, am cumpărat de la voi două
coşuri de rachiu şi după ce-au băut din ele, zece oameni au murit. Ce
otrăvuri aţi pus în el?
Yan şi ceilalţi au prins şi ei prilejul şi s-au înghesuit înăuntru, ascunzându-
se pe la colţuri şi lângă uşă şi stând nemişcaţi. Haita de câini îl înconjurase
pe soldatul cel înalt, lătrând nebuneşte.
Bunica avea încă ochii umflaţi de somn şi a ieşit încheindu-se la nasturi. A
spus oţărâtă:
— Dacă aveţi vreo treabă pe-aici, mergeţi la prăvălie.
Soldatul cel înalt a zis:
— Aţi pus otravă în rachiu şi ne-aţi otrăvit zece oameni, în treaba asta nu
merge să nu stăm de vorbă cu stăpânul.
Bunica a strigat, furioasă:
— Ce aiureli îndrugi acolo? Rachiul nostru se vinde în atâtea ţinuturi şi-n
atâtea părţi şi n-a otrăvit niciodată pe nimeni, cum de i-a otrăvit numai pe-ai
tăi?
Prinzând momentul în care soldatul cel înalt, bunica mea şi cei cinci câini
se ciorovăiau şi se hârâiau, Yan a dat un semnal secret şi s-a năpustit
înăuntru împreună cu cei cinci soldaţi rămaşi cu el. Soldatul care căra
cobiliţa cu coşuri a scos o armă de la brâu şi-a îndreptat-o spre bunica.
Bunicul meu tocmai îşi trăgea hainele pe el când a fost trântit pe pat de Yan
şi ai lui, care i-au legat mâinile la spate cu o funie şi l-au adus de subsuori
în curte.
Văzând că bunicul e prins, câinii s-au năpustit să-l scape, dar au fost
doborâţi de o salvă bezmetică trasă de soldaţi, tot locul umplându-se de
smocuri din blana lor, iar sângele ţâşnindu-le în toate părţile.
Tuşa Liu a căzut leşinată la pământ, după ce făcuse de toate pe ea,
umplându-şi nădragii.
Bunica a spus:
— Măi oameni buni, pică veche nu e între noi şi nici nedreptate mai nouă,
dacă vreţi bani, dacă vreţi grâne, spuneţi de-a dreptul şi-aşa facem – de ce
umblaţi cu puşca şi cuţitul?
Yan a zis:
— Nu mai vorbi fără rost! Luaţi-l!
Bunica şi-a rotit o dată ochii, l-a recunoscut pe Yan şi a zis:
— Nu eşti omul tatălui meu de suflet?
Yan a spus:
— Cu tine n-am treabă, du-ţi mai departe zilele după voie!
Unchiul Luohan a auzit detunăturile din curtea de apus, a ieşit în fugă din
prăvălie şi de-abia ce şi-a iţit capul, că un glonte i-a zburat ras peste
vârfurile urechilor, înfricoşându-l şi făcându-l să-şi tragă în grabă capul
înapoi. Pe uliţă era linişte deplină şi nici ţipenie de om, dar câinii din tot
satul lătrau nebuneşte. Yan şi soldaţii l-au escortat pe bunicul meu pe uliţa
principală. Soldaţii care păziseră caii îi aduseseră deja, iar când oamenii
care stăteau la pândă în capul satului şi la gurile uliţelor au văzut că totul
mersese bine, s-au strâns cu toţii în fugă şi fiecare a încălecat pe calul lui.
Bunicul a fost legat pe spinarea unui cal vineţiu, cu burta în jos, direct pe
şira lui. Yan a strigat o dată, copitele s-au învălmăşit şi au zburat spre
capitala judeţului.
Când au ajuns în faţa curţii mari a prefecturii, soldaţii l-au dat jos pe
bunicul meu de pe cal. Mângâindu-şi mustăţile, prefectul Cao, tot numai
zâmbet, s-a apropiat şi a spus:
— Gât-Pătat, mi-ai dat o dată jos pălăria din cap cu trei gloanţe. Astăzi,
prefectul judeţului îşi plăteşte datoria cu trei sute de lovituri cu talpa
pantofului.
Bunicul se frecase de şira calului de cădeau cărnurile de pe el, era ameţit şi
cu privirea înceţoşată şi vărsa neîncetat. Când l-au dat jos de pe cal, părea
pe jumătate mort.
— Începeţi bătaia! a spus Yan.
Câţiva soldaţi s-au apropiat şi l-au întors pe bunicul meu cu picioarele, au
pălălăit din nişte tălpi mari de pantof făcute anume şi legate de beţe de lemn
şi-au început să-l pocnească fără socoteală, cu sâsâituri şi zâzâituri. L-au
bătut de mai întâi bunicul a scrâşnit şi-a rânjit, iar mai apoi a strigat
„Mamă!” şi „Tată!”.
Cao Mengjiu a întrebat:
— Gât-Pătat, ştii acum cât de rău e Cao Două-Tălpi?
Pe bunicul meu bătaia îl trezise din ameţeală, aşa că striga fără răgaz:
— N-aţi prins omul bun, n-aţi prins omul bun, nu sunt Gât-Pătat…
— Tot cutezi la vorbăraie vicleană! Mai daţi-i trei sute de tălpi! a urlat
mânios prefectul Cao.
Soldaţii iar l-au pus jos pe bunicul meu, iar tălpile de pantof au căzut pe el
ca stropii de ploaie. Fundul lui deja nu mai simţea nimic. Şi-a ridicat capul
în sus de la pământ şi a strigat tare:
— Cao Mengjiu, oamenii îţi zic Cao Judele-cel-drept, dar eşti doar o potaie
de slujbaş zăpăcit! Gât-Pătat are pe gât o pată, ia uită-te, eu am aşa ceva pe
gât?
Cao Mengjiu s-a speriat, a fluturat din mână şi soldaţii care ţineau tălpile de
pantof s-au dat la o parte. Alţi doi soldaţi l-au ridicat de subsuori pe bunicul
meu, iar prefectul Cao s-a apropiat să se uite la gâtul lui.
— De unde ştii că Gât-Pătat are o pată pe gât?
— L-am văzut cu ochii mei, a spus bunicul.
— Dacă îl cunoşti pe Gât-Pătat, fără îndoială că şi tu eşti bandit: am prins
omul bun!
— În ţinutul Gaomi, ăi de-l cunosc pe Gât-Pătat sunt cu sutele şi miile, ce,
toţi sunt bandiţi?
— Dormi în miez de noapte în patul unei văduve, chiar de nu eşti bandit, tot
eşti un ticălos: am prins omul bun!
— Aşa a vrut fata ta de suflet.
— Aşa a vrut ea?
— Aşa a vrut ea.
— Dar tu cine eşti?
— Sunt argatul ei!
— Aiyaya! a exclamat Cao Mengjiu. Yan, la răcoare cu el!
În acel moment, bunica şi unchiul Luohan, călare pe cei doi catâri mari şi
negri ai familiei mele, au ajuns la intrarea în prefectură. Unchiul Luohan s-a
oprit cu catârii în faţa porţii, dar bunica, plângând şi văicărindu-se cu cerul
şi pământul, s-a năpustit drept pe poartă. Santinelele i-au ţinut calea cu
puştile la orizontal, iar bunica i-a acoperit cu scuipături. Unchiul Luohan a
spus:
— E fata de suflet a prefectului…
Care santinelă să mai îndrăznească să-i ţină drumul – au lăsat-o pe bunica
să năvălească în sala mare…
În aceeaşi după-amiază, prefectul a trimis după o lectică cu paravan gros,
să-l ducă pe bunicul înapoi în sat.
Bunicul a zăcut în patul bunicii timp de două luni ca să-şi vindece rănile.
Bunica s-a mai dus o dată în oraş călare pe măgar, ducându-i mamei ei de
suflet un pachet greu în dar.

10
În cea de-a douăzeci şi treia zi din cea de-a douăsprezecea lună din 1923,
când Zeul Vetrei îi înfăţişa cerului, ca de obicei, faptele de peste an, cei din
banda lui Gât-Pătat au răpit-o pe bunica. Cei ce-au răpit-o de dimineaţă au
trimis vorbă după-amiază ca povarna să plătească o mie de bani de argint
răscumpărare. Dacă nu se-ndură să dea banii, să vină să ia moarta din faţa
templului solului de la capătul de răsărit al satului Ligu.
Bunicul meu a răsturnat cuferele şi a dat peste cap scrinurile, a strâns două
mii de bani de argint şi a umplut cu ei un sac de făină. L-a pus pe unchiul
Luohan să se pregătească să se pună pe catâr şi să-l ducă până la locul
stabilit.
Unchiul Luohan a spus:
— N-au zis doar de-o mie?
Bunicul a spus:
— Lasă vorba, ţi-am zis să-l duci, du-l.
Unchiul Luohan a plecat cu catârul.
La căderea serii, unchiul Luohan a adus-o înapoi pe bunica mea, călare pe
catâr. Doi bandiţi călare şi cu puştile în spate îi escortaseră înapoi.
Văzându-l pe bunicul, cei doi bandiţi i-au spus:
— Domnule, conducătorul nostru a spus că de-acu’ înainte poţi să dormi cu
poarta deschisă!
Bunicul l-a pus pe unchiul Luohan să aducă un coş cu rachiu de ţuţuroi cu
sodă de ţucal în el şi li l-a dat bandiţilor, zicând:
— Duceţi-i-l conducătorului vostru să-l guste.
I-a petrecut apoi până în afara satului.
Când s-a întors, a închis poarta, a închis uşa de la camera principală şi a
închis şi uşa de la odaie. A înlănţuit-o pe bunica cu braţele şi-a întrebat-o:
— Gât-Pătat s-a purtat fără cuviinţă cu tine?
Bunica a scuturat din cap, lacrimile rostogolindu-i-se afară din orbite.
— Cum? Te-a vătămat?
Bunica şi-a îngropat faţa la pieptul lui:
— M-a… m-a pipăit pe sân…
Bunicul s-a ridicat mânios foc şi-a zis:
— Copilul a păţit ceva?
Bunica a dat din cap că nu.
În primăvara lui 1924, bunicul s-a suit pe un catâr şi a mers neştiut până la
Qingdao, de unde s-a întors cu două pistoale şi cinci mii de gloanţe. Unul
dintre pistoale era nemţesc, de felul zis „tobă-de-şold”, iar celălalt era făcut
în Spania şi i se mai zicea şi „cap-de-gâscă”.
După ce s-a întors cu armele, bunicul s-a închis în cameră şi trei zile n-a
mai ieşit, făcându-le bucăţele şi-apoi punându-le la loc. Era primăvară,
gheaţa de pe baltă se topise, iar peştii slăbănogi care se sufocaseră sub
gheaţă o iarnă întreagă veneau ca neghiobii la suprafaţă să se-ncălzească la
soare. În mână cu un pistol şi pe umăr cu un coş plin de gloanţe, bunicul a
dat ocol bălţii, trăgând după peşti. Bunicul a tras după peşti toată primăvara
şi, după ce i-a terminat pe cei mari, a trecut la cei mici. Când erau privitori
primprejur, bunicul nu nimerea nici măcar un solz de peşte, dar când nu se
uita nimeni, făcea praf capetele peştilor la fiecare împuşcătură. Vara, când
sorgul se-nălţase, bunicul a luat o pilă şi-a dat jos cătările de pe amândouă
pistoalele.
În ziua a şaptea din luna a şaptea, seara, din cer turna o ploaie năprasnică,
cu fulgere şi tunete. Bunica i l-a dat Iubitei pe tatăl meu, care se apropia de
patru luni, să-l ţină în braţe, iar ea l-a urmat pe bunicul meu în prăvălia de
rachiu din curtea de răsărit, a închis uşa şi a astupat ferestrele şi l-a pus pe
unchiul Luohan să aprindă lampa. Bunica a rânduit pe tejghea şapte bănuţi
de aramă, aranjându-i în forma unei flori de prun, iar apoi s-a dat într-o
parte. Bunicul a mers ce-a mers semeţ şi ţanţoş prin cameră, apoi s-a răsucit
deodată scurt, a scos unul după altul pistoalele de la brâu, şi-a tras braţele
înainte şi-napoi şi, pac! — pac! pac! — pac! pac! — pac! — pac!, cu şapte
detunături cele şapte monede rânduite pe tejghea au zburat în perete: trei
cartuşe au sărit la pământ, patru au rămas lipite de zid.
Bunica şi bunicul s-au apropiat în acelaşi timp de tejghea, au ridicat lampa
să se uite şi au văzut că în tejghea nu era nici măcar o urmă de glonte.
Aceasta era împuşcătura „cele-şapte-flori-de-prun”, pe care bunicul o
exersase la perfecţie.
Călare pe catârul negru, bunicul s-a dus la cârciumioara din capul de răsărit
al satului. Uşa era închisă, iar de tocul ei se prinseseră pânze de păianjen.
Bunicul a-mpins uşa şi-a intrat, iar un miros de cadavru în putrefacţie l-a
izbit drept în nări. Şi-a acoperit nasul cu mâneca şi a privit atent. Bătrânul
cel gras şedea sub grinda camerei, frânt de la genunchi pe un taburet strâmt,
iar în jurul gâtului avea înfăşurată o frânghie cafenie.
Avea ochii deschişi, iar limba care-i ieşea din gură era neagră ca smoala.
Izbită de valul de aer produs de deschiderea uşii, funia ruptă care-i atârna de
gât se hâţâia uşurel.
Bunicul a tras două scuipături şi-a rămas în picioare în capul satului.
Catârul fremăta neîntrerupt din copite, vânturându-şi coada cheală ca să
gonească muştele mari cât boabele de fasole neagră. Bunicul s-a gândit
multă vreme, iar în cele din urmă s-a suit pe catârul care se încăpăţâna să-şi
răsucească gâtul în direcţia drumului spre casă, dar care a fost tras înapoi de
zăbala de fier, tare şi rece ca gheaţa, pe care o avea îndesată în gură.
Bunicul i-a tras şi un pumn peste buci, iar catârul a ţopăit un pas înainte,
alergând apoi pe cărarea din lanul de sorg.
Pe atunci podeţul de lemn de pe Râul Negru era întreg şi fără stricăciune.
Era anotimpul ploilor din zilele fierbinţi de vară – apa râului era mult
crescută, la acelaşi nivel cu podul, pe care se suiau rânduri-rânduri de
spumă albă, ca nişte răzoare. Apa vuia răsunător. Catârul s-a înfricoşat şi-n
capul podului şi-a tras copitele şi n-a mai vrut să meargă înainte. Bunicul i-a
dat doi pumni, dar el încă şovăia, şi numai după ce bunicul s-a ridicat din
fund şi s-a-ndesat apoi cu toată puterea în şa s-a lăsat în jos de şale şi-a
mers la trap până la mijlocul podului. Bunicul l-a tras de zăbală, făcându-l
să se oprească. Peste pod curgea un şuvoi de apă curată deloc adâncă, iar un
crap cu coadă roşie, lung cât un braţ, a sărit din vestul podului, a desenat
prin aer un curcubeu şi s-a prăvălit la est de pod. Bunicul şedea călare pe
catâr, uitându-se la apa râului care venea rostogolindu-se dinspre apus.
Copitele catârului erau cufundate în apă, iar părul negru de deasupra lor era
spălat de şuvoaie. Animalul şi-a apropiat într-o doară buzele de marea de
spumă săltăreaţă, care i-a împroşcat botul lung şi strâmt. Catârul şi-a închis
nările şi şi-a dezvelit dinţii ordonaţi şi albi ca zăpada.
La sud de zăgaz, sorgul verde, fir de fir cu steagul ridicat, era neted şi
întins, asemenea unui lac albastru ca olanele ce se lungeşte în depărtare.
Bunicul a mers drept spre est de-a lungul zăgazului. La amiază, a intrat în
ogor, trăgând catârul după el. Pământul negru subţiat de apa ploii era
precum cleiul, înglodând picioarele catârului şi înghiţindu-i-le cu totul
bunicului.
Catârul se zbătea zvârcolindu-şi corpul greoi, iar copitele înnămolite
semănau cu capete umflate de oameni. Din nările lui mari şi groase ţâşneau
cu un horcăit un abur alb şi o pudră închisă la culoare, iar acreala de oţet a
sudorii lui şi duhoarea împrăştiată de nămolul terciuit îl iritau atât de tare pe
bunicul meu, că-i venea să strănute. În sorgul verde, des şi moale, bunicul şi
catârul au croit o potecă nouă, dar la puţin timp după ce plecau ei, sorgul se
îndrepta încet-încet la loc, fără să mai lase nici cea mai mică urmă a trecerii
lor.
Pe locurile pe unde umblau, urmele lor făceau apa să se prelingă,
umplându-se apoi şi ele repede de apă. Bunicul, pe picioare, şi catârul, pe
pielea de pe burtă, erau împroşcaţi cu stropi de noroi negru de toate
mărimile. Plescăitul noroiului tras în sus, auzit în zăpuşeala fără pic de vânt
din colectivitatea sorgului celui crescut nebuneşte, părea răguşit şi înţepa
urechea. Nu după multă vreme, şi bunicul a-nceput să sufle şi să gâfâie.
Gâtlejul îi era uscat, iar limba vâscoasă şi urât mirositoare; s-a gândit că şi
catârul are de bună seamă gâtlejul uscat şi limba vâscoasă şi urât
mirositoare. Toată sudoarea cursese deja de pe el, iar pe corp îi ieşea acum
un strat de zeamă lipicioasă, asemenea uleiului de pin, care îi ardea cu mare
fierbinţeală pielea. Frunzele ascuţite de sorg îi tăiau ca un fierăstrău gâtul
neacoperit de nimic. Catârul clătina mânios din cap, dorindu-şi din răsputeri
să poată să sară pe vârfurile sorgului şi să alerge pe-acolo ca săgeata. În acel
moment, celălalt catâr al familiei pesemne că trăgea, acoperit la ochi şi
învârtindu-se în cerc, pietrele grele de moară, sau poate că mânca obosit din
jgheab sorg prăjit şi frunze de sorg scurtate la o lungime de o jumătate de
deget.
Cu încrederea nezdruncinată şi după un plan bine pus la punct, bunicul a
mers în linie dreaptă de-a lungul unui şanţ. Cu ochii din care i se
rostogoleau şuvoaie de lacrimi din cauza tăieturilor de la frunzele de sorg,
catârul se uita fără încetare, când melancolic, când plin de ură oţărâtă, la
stăpânul ce-l trăgea cu putere înainte.
În lanul de sorg au apărut urme proaspete de paşi. Bunicul a simţit o
mireasmă pe care o aştepta de mult. Catârul s-a încordat vădit, fornăind
neîntrerupt şi zgâlţâindu-şi corpul enorm printre cocenii de sorg. Bunicul a
tuşit exagerat. Din faţă, a plutit înspre ei o aromă încântătoare. Bunicul a
ştiut că a ajuns. Bănuiala lui era corectă, pentru că nici n-a mai făcut prea
mulţi paşi, că a şi nimerit în locul la care tânjea să ajungă de atâta timp.
Din urmele de paşi din faţa bunicului şi a catârului apa tocmai susura
prelingându-se în afară. Fără să pară că se uită la ele, bunicul înainta
urmându-le. Deodată a început să cânte cu voce tare:
— „Un cal a plecat din ţara Xiliang…”
A auzit în spate zgomot de paşi, dar a continuat să înainteze, întru totul ca
un prostănac. Un obiect deosebit de tare l-a împuns în şale. Bunicul şi-a
ridicat supus mâinile. Două mâini s-au întins în faţa pieptului lui şi i-au tras
pistoalele de la brâu. O pânză neagră şi îngustă i-a fost apoi legată strâns pe
ochi.
Bunicul a spus:
— Vreau să-l văd pe conducător.
Un bandit l-a cuprins după talie, l-a învârtit de jur împrejur vreo două
minute şi-apoi a dat drumul brusc la mâini, iar bunicul s-a înfipt cu capul în
pământul negru şi extrem de moale. S-a mânjit de noroi pe toată fruntea şi
s-a mânjit de noroi şi pe mâini, cu care se proptise în pământ. S-a ridicat
ţinându-se de firele de sorg, cu căpăţâna zumzăind şi-n faţa ochilor ba cu
valuri verzi, ba cu valuri negre. A auzit apoi respiraţia greoaie a bărbatului
de lângă el. Banditul a rupt un pai de sorg şi i-a dat un capăt al acestuia
bunicului, pe celălalt ţinându-l el. A zis după aceea:
— Hai!
Bunicul a auzit în spate zgomotul paşilor unui bandit, precum şi sunetul
asemenea celui slobozit de un gaz pe care copitele catârului îl scotea când
era tras afară din nămolul gros şi vâscos.
Când banditul a-ntins mâna şi i-a dat jos pânza neagră, bunicul şi-a astupat
ochii, a dat drumul câtorva zeci de lacrimi şi de-abia apoi şi-a lăsat mâinile
în jos. Ce i-a apărut în faţa era o tabără. O întindere mare de sorg fusese
pusă la pământ, iar pe pământul gol fuseseră înălţate două şoproane mari.
Mai bine de zece bărbaţi înfăşuraţi în pelerine din paie stăteau în picioare în
faţa şoproanelor, iar pe un ciot de lemn de la intrare şedea un om mare şi
înalt, care avea pe pielea de la gât o pată.
— Vreau să vorbesc cu conducătorul!
— Eşti stăpânul povernei! a zis Gât-Pătat.
— Da.
— De ce-ai venit?
— Să vă iau de învăţător şi să vă pătrund artele.
Gât-Pătat a râs rece şi-a spus:
— Nu trăgeai tu în fiecare zi pe baltă după peşti?
— Nu nimeream niciodată.
Gât-Pătat a luat pistoalele bunicului, s-a uitat la gura lor, le-a tras piedica şi-
a spus:
— Sunt scule bune. De ce vrei să înveţi să tragi?
— Ca să-l împuşc pe Cao Mengjiu.
— Nu e el tatăl de suflet al nevesti-tii?
— Mi-a tras trei sute cinzeci de tălpi de pantof! Am luat bătaie în locul tău.
Gât-Pătat a râs şi a zis:
— Ai omorât doi bărbaţi, ai făcut a ta o femeie, se cuvine să te scurteze de
cap.
— Mi-a tras trei sute cinzeci de tălpi de pantof!
Gât-Pătat a ridicat mâna dreaptă şi a tras trei gloanţe unul după altul, poc!
— poc! — poc!, apoi a ridicat mâna stângă şi a mai tras trei. Bunicul a
căzut în buci pe pământ, ţinându-se cu mâinile de căpăţână şi strigând în
gura mare, în timp ce bandiţii hohoteau într-un glas.
Gât-Pătat a zis într-un fel ciudat:
— Băieţelule, cum să omori pe cineva dacă ai sânge de iepure?
— Las’ că are sânge din belşug să-şi facă mendrele cu femeile! a zis un
bandit.
Gât-Pătat a spus:
— Întoarce-te şi vezi-ţi de negustorie. Bâtacul a murit, aşa că de-acuma
casa ta o să fie punct de legătură.
Bunicul a zis:
— Vreau să învăţ să trag ca să-l împuşc pe Cao Mengjiu.
— Soarta lui Cao Mengjiu o ţin eu în mâna mea, oricând pot să-l aranjez, a
spus Gât-Pătat.
— Atunci am venit degeaba? şi-a arătat bunicul obida. Gât-Pătat i-a aruncat
bunicului cele două pistoale. Bunicul a prins neîndemânatic unul, dar
celălalt a picat la pământ şi şi-a înfipt ţeava în noroi. Bunicul l-a cules, a
vânturat noroiul care cursese înăuntru şi a şters cu piepţii hainei noroiul de
deasupra.
Un bandit a vrut să-i astupe din nou ochii cu o pânză neagră, dar Gât-Pătat a
dat din mână:
— Lasă.
S-a ridicat apoi şi a spus:
— Haide, mergem la râu să ne îmbăiem, numai bine îl petrecem pe stăpânul
povernei o bucată de drum.
Un bandit trăgea catârul cel negru, bunicul mergea în urma bucilor
catârului, iar Gât-Pătat şi bandiţii erau strânşi ciorchine în spatele lui.
Când au ajuns la zăgaz, Gât-Pătat l-a privit cu ochi reci pe bunicul meu, iar
acesta, după ce şi-a şters noroiul şi sudoarea de pe faţă, a spus:
— Nu s-au potrivit socotelile de data asta, nu s-au potrivit. Şi mor de cald.
Şi-a smuls apoi hainele noroite de pe el, a azvârlit la nimereală peste ele
cele două pistoale, a tropăit câţiva paşi şi s-a aruncat în râu. De cum a intrat
în apă, a început să se zbată, ca o bucată de-aluat dându-se peste cap în ulei
încins. Capul ba i se ivea la suprafaţă, ba i se cufunda în apă, iar din mâini
fâlfâia de parcă ar fi vrut să se agaţe şi de un pai de orez.
— Băieţelul ăsta nu ştie să-noate? a-ntrebat un bandit. Gât-Pătat a mormăit.
De pe râu se-auzeau urletele zbaterii bunicului şi zgomotele răsunătoare ale
unuia care se-neacă. Apa clocotitoare a râului îl purta încet-încet către est.
Gât-Pătat a mers spre est, urmând cursul apei.
— Şefule, chiar se-neacă!
— Coborâţi-vă şi scoateţi-l! a zis Gât-Pătat.
Patru bandiţi au sărit în apă şi l-au adus pe mal pe bunicul, care înghiţise
atâta apă, că arăta la burtă ca un butoi. Bunicul a rămas întins pe zăgaz,
ţeapăn-ţeapăn, de parcă ar fi murit.
Gât-Pătat a spus:
— Aduceţi catârul.
Un bandit a adus catârul.
— Trântiţi-l pe spinarea catârului.
L-au suit. Burta lui umflată ca o tobă se apăsa de marginile şeii.
— Daţi-i una catârului să alerge.
Un bandit trăgea catârul, altul îl mâna din urmă, iar alţi doi îl ţineau pe
bunicul meu. Catârul cel mare şi negru al familiei mele a luat-o la fugă pe
zăgaz. După ce-a tropăit pe o distanţă de cam două săgeţi, din gura
bunicului a ţâşnit o coloană de apă rotundă şi noroioasă.
Bandiţii l-au dat jos de pe spinarea catârului, iar bunicul a rămas întins
dezbrăcat pe zăgaz, dându-şi peste cap ochii albi ca ai unui peşte mort şi
uitându-se la înaltul Gât-Pătat.
Acesta şi-a dat jos pelerina mare din paie, a râs cu blândeţe şi a spus:
— Băieţelule, ai mai primit o viaţă.
Bunicul era alb la faţă, iar carnea de pe obraji îi zvâcnea dureros.
Gât-Pătat şi ceilalţi bandiţi s-au dezbrăcat la piele şi au sărit zupăind în râu.
Toţi înotau excelent. Spuma Râului Negru zbura împroşcată prin aer, în
timp ce bandiţii purtau ştrengăreşte lupte navale.
Bunicul s-a căţărat încet în picioare, s-a înfăşurat cu pelerina lui Gât-Pătat,
şi-a suflat nasul, şi-a curăţat gâtlejul şi şi-a-ntins puţin braţele şi picioarele.
Şaua de pe catâr era scăldată în apă, iar bunicul a făcut-o lună cu hainele lui
Gât-Pătat. Catârul şi-a frecat drăgăstos gâtul lucios ca satinul de corpul
bunicului, care l-a lovit uşurel de câteva ori, spunând:
— Negruţule, stai aşa, stai aşa.
Când bunicul a ridicat pistoalele, bandiţii tocmai săreau ca raţele pe mal.
Bunicul a tras şapte focuri uşor de distins. Creierii şi sângele a şapte bandiţi
s-au risipit cu un plescăit în apa nemiloasă şi nepăsătoare a Râului Negru.
Bunicul a mai tras şapte focuri.
Gât-Pătat se căţărase deja pe pragul râului. Pielea lui fusese spălată de apa
Râului Negru şi albită ca fulgii de zăpadă. Stătea în mijlocul ierburilor verzi
şi luxuriante de pe pragul râului fără nicio expresie de frică pe faţă şi a spus
cu o admiraţie neţărmurită:
— Tragi bine!
— Pătatule, ai pipăit-o pe femeia mea?
Razele încinse ale soarelui, asemenea aurului, luminau stropii de apă care se
rostogoleau şi se opreau pe corpul lui.
— Ce păcat!
— Cum de te-ai apucat de meseria asta?
— Nici tu n-o să mori la tine-n pat.
— Nu te duci în apă?
Gât-Pătat s-a dat înapoi câţiva paşi, a rămas în picioare în apa mică de la
mal şi, arătând spre inimă, a spus:
— Trage aici, dacă tragi în cap e groaznic de urât!
— Bine.
Cele şapte gloanţe ale bunicului i-au făcut fagure inima lui Gât-Pătat, care a
gemut o dată şi apoi a căzut uşor şi graţios, cu faţa în sus, în râu. Picioarele
i s-au îndoit o clipă în sus, iar mai apoi au dispărut ca un peşte care se
scufundă.

A doua zi de dimineaţă, bunicul şi bunica, fiecare călare pe un catâr negru,

au mers la casa străbunicilor. Străbunicul tocmai topea argint ca să facă din
el un lănţişor de viaţă lungă. Când i-a văzut pe bunicul şi pe bunica
năvălind înăuntru, a răsturnat oala cu argint.
— Am auzit că alde Cao Mengjiu te-a răsplătit cu zece bani de argint, a zis
bunicul.
— Vrednice ginere, cruţă-mă… s-a lăsat străbunicul în genunchi la pământ.
Bunicul a scos din sân zece bani de argint şi i-a făcut morman pe capul
lucios al străbunicului.
— Ţine gâtul drept şi nu te mişca! a urlat bunicul cu asprime. S-a dat apoi
înapoi câţiva paşi, a tras două focuri, poc! — poc!, şi a zburat doi dintre
banii de argint.
A mai tras două focuri şi s-au mai dus doi bani. Treptat-treptat, străbunicul
se pleoştea şi, până să termine de tras bunicul cele zece focuri, a căzut
leşinat la pământ.
Bunica a scos din sân o sută de bani de argint, risipind peste tot lumină
argintie.
11
Bunicul şi tata s-au înapoiat la casa părăginită şi ruinată, au scos cincizeci
de bani de argint dintr-un loc dintre ziduri, s-au deghizat în cerşetori şi s-au
furişat în capitala judeţului, iar într-o prăvălie de lângă gară unde atârna un
lampion roşu au găsit o femeie dată cu uleiuri şi pudre de la care au
cumpărat cinci sute de gloanţe. S-au ascuns apoi mai multe zile, bătându-şi
capul cum să se strecoare afară din oraş şi pregătindu-se să-l caute pe Leng
Ciupitul-de-vărsat ca să-şi facă socotelile cu el.
Când tata şi bunicul au mânat căpriţa aceea care dădea să se sufoce cu
propria balegă până în lanul de sorg de la capătul de apus al satului era
după-amiaza celei de-a şasea zile după ambuscada de la podul cel mare de
peste Râul Negru – după-amiaza celei de-a cincisprezecea zile din luna a
opta, după calendarul lunar, a anului 1939. Peste patru sute de diavoli
japonezi şi peste şase sute de momâi ne încercuiseră satul ca pe un butoi.
Bunicul şi tata au deschis pe loc curul caprei, care, după ce-a făcut un kil de
căcăreze, a scos afară şi cele câteva sute de gloanţe. Fără să bage în seamă
putoarea, şi-au pregătit în grabă armele şi-au început o luptă tragică şi
solemnă cu invadatorii în lanurile de sorg. Deşi au ucis câteva zeci de
soldaţi japonezi şi câteva zeci de momâi, aveau prea mică putere ca să
precumpănească. La căderea serii, oamenii din sat au încercat să scape din
strânsoare prin sud, unde nu se auzea zgomot de împuşcături, dar au fost
seceraţi de rafalele nebuneşti ale mitralierelor japoneze. Câteva sute de
bărbaţi şi femei au murit în lanul de sorg, iar sătenii muribunzi care se
zvârcoleau şi se rostogoleau au culcat la pământ nenumărate fire de sorg.
Când diavolii s-au retras, au dat foc la toate casele din sat, iar flăcările care
se repezeau în cer nu s-au stins multă vreme, albind în vâlvătăi jumătate din
văzduh. Luna din acea noapte trebuia să fie dodoleaţă şi sângerie, dar din
cauza războiului se făcuse palidă şi subţire, ca un decupaj de hârtie din care
pierise toată frumuseţea, şi atârna posomorâtă şi dezolantă în cer.
— Tată, unde mergem?
Bunicul n-a răspuns.
 CAPITOLUL TREI
Calea câinilor

1
Istoria glorioasă a oamenilor e împănată cu multe tradiţii şi amintiri despre
câini – despre câini detestabili şi despre câini vrednici de respect, despre
câini înfricoşători şi despre câini demni de milă! Pe când bunicul şi tata
şovăiau şi pregetau la răspântia vieţii lor, câteva sute de câini conduşi de
câinele negru, cel verzui şi cel roşietic ai familiei mele făceau cu ghearele
lor tari potecă după potecă cenuşie prin locul marelui măcel din lanul de
sorg de la sud de satul nostru. Familia mea avusese la început cinci câini, iar
cei doi câini gălbui, care trecuseră printr-atâtea la viaţa lor, că văzuseră
mările făcându-se livezi şi livezile mări, muriseră în acelaşi timp în anul în
care tata împlinise trei ani. Când câinele negru, cel verzui şi cel roşu
deveniseră şefii haitei şi îşi arătau priceperea în locul măcelului, se apropiau
toţi de cincisprezece ani – pentru oameni o vârstă încă fragedă, dar pentru
câini una matură, la care îndoielile au dispărut.
În zilele de după marele masacru, sângele negru care dădea peste tot pe
dinafară a potopit fără pic de milă – aşa cum norii negri îneacă soarele
sângeriu – amintirile dureroase ale ambuscadei de la podul de peste Râul
Negru săpate în inima bunicului şi în inima tatălui meu. Însă dorul tatii
pentru bunica era precum razele soarelui care se zbat să săgeteze prin
crăpăturile dintre nori. Soarele acoperit de nori negri este de bună seamă
peste măsură de dureros, iar razele care străpung norii groşi ca să iasă mă
fac să mă înfior neliniştit: dorul fără leac al tatii după bunica, vădit în
răgazurile din crâncena bătălie cu câinii turbaţi să mănânce cadavre, mă
nelinişteşte ca pe un câine fără stăpân.
Măcelul din seara sărbătorii Mijlocului Toamnei din anul 1939 a exterminat
aproape toată populaţia satului nostru şi-a făcut cele câteva sute de câini din
sat să devină cu-adevărat câini fără stăpân. Bunicul a tras necontenit în
câinii veniţi să mănânce cadavre, atraşi de duhoarea sângelui. Mauserul a
ostenit de cât a ţipat în mâna lui, iar corpul armei răspândea un miros
încins. Ţeava căpătase un roşu întunecat sub luna mijlocului de toamnă,
albă ca bruma şi rece ca gheaţa. În urma luptelor grele, lanul de sorg,
înfăşurat de luna strălucioasă şi dezolantă, se ţinea deosebit de tăcut.
Flăcările din sat ardeau viguros, cu limbile de foc lingând în harababură
cerul cel jos şi iscând sunete ca stindardele răsucindu-se în vântul puternic.
După ce armata japoneză şi momâile lor, Sprijinitorii Împăratului, au spart
apărarea satului, au dat foc tuturor caselor şi s-au retras prin ieşirea de la
nord a împrejmuirii satului. Aceasta se întâmplase cu trei ore mai înainte,
când rana veche de şapte zile din braţul drept al bunicului se deschisese, iar
braţul, ca mort, nu mai putea deloc să se mişte. Tata l-a ajutat să-şi lege
rana. Pistolul din care bunicul trăsese până îl înfierbântase sfârâia aruncat
pe pământul negru şi umed de la rădăcina sorgului. Cu rana legată, bunicul
s-a aşezat pe pământ, ascultând nechezatul cailor de luptă ai japonezilor:
copitele lor răsunau ca vârtejurile de vânt în timp ce se strângeau treptat-
treptat în nordul satului. În cele din urmă au pierit în lanurile paşnice din
acea zonă, dimpreună cu zgomotele hibride ale măgarilor încărcaţi cu
echipament militar şi cu paşii sfârşiţi de oboseală ai Sprijinitorilor
Împăratului.
Tata stătea lângă bunicul, căutând întruna să surprindă zgomotul de copite
al cailor mari ai japonezilor. După-amiază, se speriase de moarte de un cal
mare, roşu ca focul, care se năpustea către el. Văzuse cu ochii lui copitele
mari cât ligheanele de faţă vânturând înspre căpăţâna lui, iar potcoavele de
fier în formă de arc, asemenea unui fulger uşor de distins, luminaseră în
străfundurile conştiinţei sale. Nu se putuse stăpâni să nu strige o dată
„Tată!” şi să nu-şi acopere căpăţâna cu amândouă mâinile, lăsându-se pe
vine printre cocenii de sorg. Mirosul tare de urină şi sudoare acră de pe
burta calului era împrăştiat peste tot de vârtejul iscat de animal, întinzându-
se haotic şi adânc pe capul şi corpul tatii şi multă vreme nemaiputând fi
şters de-acolo. Trupul voinic al calului japonez izbea cocenii de sorg
înclinându-i şi doborându-i care încotro, iar boabele bătrâne de un roşu
aprins îi cădeau tatii în cap ca grindina, acoperind pământul cu un strat
vrednic de toată mila. Tata şi-a amintit cum loviseră ele faţa îndreptată spre
cer a bunicii mele când zăcea pe lanul de sorg. Cu şapte zile înainte, când
sorgul se copsese, dar nu îmbătrânise, doar spicele ciugulite repetat de
ciocurile scurte ale porumbeilor îşi dăduseră jos coaja şi căzuseră şi nu
semănaseră cu o grindină deasă, ci cu stropi blânzi şi răzleţi de ploaie.
Imaginea vie a dinţilor lucind precum scoicile între buzele întredeschise şi
palide ale bunicii, din care pierise cu totul sângele, şi care sprijineau cinci-
şase boabe de sorg roşu scânteind ca diamantele i-a apărut tatii cu iuţeală
înaintea ochilor şi tot cu iuţeală i-a pierit. Calul cel mare care se repezise
spre el se răsucise cu greutate înapoi, iar sorgul se zbătea dureros la bucile
lui, unele fire frângându-se, altele încovoindu-se, iar încă altele ridicându-se
la loc şi zguduindu-se în vântul de toamnă ca bolnavii de malarie cuprinşi
de friguri. Tata i-a zărit calului nările rotunjite din cauza răsuflării grăbite şi
buzele groase, răsfrânte şi cum e carnea de roşii, în vreme ce o spumă
sângerie ţâşnea printre fierul zăbalei, înnegrit de la muşcături, şi dinţii albi
ca zăpada, picurând pe lacoma buză de jos. Ochii calului erau atât de iritaţi
de pulberea albă răspândită cu fiecare tremurare de tulpinile de sorg, că îi
înotau în lacrimi. Întregul corp îi lucea. Căpăţâna acoperită de o caschetă
pătrată a unui soldat japonez, tânăr, viteaz şi frumos şi care se ţinea mândru
în şa, de-abia dacă se înălţa puţin peste spicele de sorg. În faţa mişcărilor lui
violente, spicele, fără pic de milă, îl biciuiau, îl îmbrânceau, îi dădeau
mâncărimi, ba chiar îl gâdilau extrem de neplăcut. N-avea încotro şi-şi
mijea ochii. Părea plin de ură şi sătul până peste cap de sorgul care îi altoia
faţa frumoasă, brăzdându-i-o de cicatrici. Tata l-a văzut cum culcă mânios
cu sabia spicele de sorg. Unora, fără un sunet, fără o şoaptă, fruntea le cădea
la pământ, în vreme ce cocenii rămaşi în picioare stăteau cu totul şi cu totul
nemişcaţi; alte fire fâşâiau bezmetic, iar spicele secerate se lăsau într-o parte
gemând şi jelindu-se şi rămânând atârnate de tulpinile tremurătoare ale
paielor; încă alte spice, în fine, urmau cu nemăsurat de mare supleţe
aplecarea şi înclinarea sabiei, ca un mănunchi de fire de cânepă lipite de
tăişul ei. Tata l-a văzut lăsând frâu liber calului şi repezindu-se din nou, cu
sabia ridicată. Ţintind spre botul pătrat al calului, a azvârlit spre el cu
browningul, cel care se făcuse vinovat de atâtea şi-atâtea crime, dar care de
mult nu-i mai era de niciun folos, iar arma a zburat drept în fruntea
animalului ce se apropia în galop, slobozind o pocnitură înăbuşită. Calul cel
roşu şi-a înălţat o dată gâtul, dar genunchii numaidecât i s-au frânt pe
pământul negru, pe care l-a sărutat mai întâi cu buzele, gâtul înclinându-i-se
apoi şi căpăţâna rămânându-i lipită de pământ. Soldatul japonez a fost
zvârlit violent din şa, iar braţul cu care ţinea arma sigur i se îndoise şi i se
rupsese, căci tata a văzut cum îi pică sabia, cum braţul, la atingerea cu
pământul, scoate un sunet clar, cum un os ascuţit şi fără rânduială îi
străpunge mâneca şi cum mâna care-i atârnă de el se preface într-o făptură
cu viaţă proprie, care zvâcneşte spasmodic fără nicio regulă. Când osul i-a
străpuns mâneca, preţ de o clipă n-a curs sânge, ciotul de os fiind cu totul şi
cu totul alb şi răspândind un miros întunecos de mormânt; foarte repede
însă, şuvoaie după şuvoaie de sânge stacojiu au început să curgă din rană.
Sângele nu ieşea însă la fel, uneori era gros, alteori subţire, uneori iute,
alteori lent, semănând cu ciorchini după ciorchini de cireşe roşii şi aprinse,
apărând încontinuu şi dispărând încontinuu. Un picior îi fusese prins sub
burta calului, iar celălalt ajunsese în faţa botului acestuia, aflându-se într-un
uriaş unghi obtuz. Tata era cu totul uluit, căci nu-i trecuse prin cap că un cal
şi un călăreţ aşa de mari şi de plini de vitejie nu vor putea să reziste nici
măcar la o singură lovitură. Bunicul, aplecat de spate şi strecurându-se
printre cocenii de sorg, a strigat uşurel:
— Douguan!
Nesigur, tata s-a ridicat în picioare şi s-a uitat la bunicul meu.
Călăreţii japonezi suflau din nou ca vârtejurile de vânt dinspre adâncul
lanului de sorg, iar zgomotul greu şi tulbure al copitelor călcând pe
pământul buretos şi sunetul clar şi melodios al sorgului frânt se amestecau
într-un contrast puternic. Soldaţii se năpusteau de-a lungul şi de-a latul
câmpului fără vreo ţintă anume – fuseseră aşa de înfuriaţi de chinul la care
îi supuseseră focurile precise ale tatălui şi bunicului meu, că se văzuseră
nevoiţi să întrerupă asaltul asupra satului care le rezista cu dârzenie şi să ia
lanul de sorg la periat.
Bunicul l-a cuprins cu braţele pe tata şi l-a lipit de pământ, trântindu-l pe
burtă, în timp ce pectoralii vânjoşi şi copitele mari şi groase ale cailor se
rostogoleau duduind şi mugind prin faţa lor. Pământul călcat în picioare
gemea îndurerat, cocenii de sorg se clătinau neputincioşi, iar boabele de
sorg, roşii ca aurul, acopereau puzderie pământul tot – urmele adânci săpate
de cai pe pământ erau şi ele pline de boabe de sorg.
Călăreţii s-au îndepărtat, iar clătinatul firelor de sorg s-a domolit şi el
treptat-treptat. Bunicul s-a ridicat de la pământ. Tata s-a căţărat şi el în
picioare şi de-abia după ce-a văzut găurile scobite în pământ de genunchii
săi şi-a dat seama cât de tare îl apăsase bunicul.
Soldatul japonez nu murise. Şi-a revenit din durerea ascuţită, s-a sprijinit cu
mâna bună pe pământ şi şi-a săltat cu mare osteneală piciorul, sărit poate
din încheietură, din faţa botului calului. Când îşi mişca acest picior, care
părea că nu-i mai aparţine, scotea şuierături după şuierături, joase şi adânci.
Tata a văzut cum pe frunte i se iveşte un val de broboane de transpiraţie,
care apoi i-a spălat pământul şi negreala de pe faţă, scoţându-i la iveală
pielea palidă. Nici calul nu murise – gâtul îi fremăta ca un piton, în timp ce
ochii lui smaraldii priveau îndoliaţi cerul şi soarele străine lui din ţinutul
Gaomi din nord-est. Soldatul japonez şi-a tras sufletul o clipă, iar apoi şi-a
smucit cu putere la o parte celălalt picior, prins sub burta calului.
Bunicul s-a apropiat, l-a ajutat să-şi scoată piciorul, iar apoi, ţinându-l de
ceafă, l-a ridicat. Soldatul japonez n-avea pic de forţă în picioare, iar toată
greutatea corpului îi atârna în mâinile bunicului. Când acesta i-a dat drumul,
a leşinat la pământ ca idolii de lut înmuiaţi de apă. Bunicul i-a cules sabia
lustruită şi, luând la ochi un şir de fire de sorg, a retezat pieziş în jos, a
pălălăit pieziş şi în sus, tăind uşor şi frumos mai bine de douăzeci. Cioturile,
lipsite de prea multă umezeală, au rămas drepte pe pământ.
Bunicul a împuns cu vârful ascuţit al săbiei japoneze nasul alb, drept ca
lumânarea şi frumos al soldatului şi, coborându-şi vocea, a spus:
— Diavole, acu’ unde ţi-e mândria?
Soldatul japonez clipea neîntrerupt din ochii lui mari şi negri ca tăciunele,
scoţând şirag după şirag de vorbe rotunde pe gură. Tata ştia că cere
îndurare. Cu mâna cea bună, a scos tremurând din buzunar un portofel din
plastic străveziu, pe care i l-a dat bunicului, spunând:
— Jiligulu wuluwala…
Tata s-a apropiat şi-a văzut că în portofel se afla o poză colorată care
înfăţişa o femeie tânără şi frumoasă, cu braţele dezgolite albe ca zăpada,
ţinând la sân un băieţel rotofei. Pe faţa femeii şi a copilului atârnau zâmbete
pline de pace.
— E nevasta ta?
— Wuliwala jiligulu…
— E băiatul tău?
— Wulayiya zijixichi…
Tata şi-a apropiat şi mai mult capul şi s-a uitat la femeia care zâmbea dulce
şi la copilaşul cel prostuţ din poză.
— Dobitocule, crezi că o să mă înduioşezi cu asta?
Bunicul a azvârlit în sus portofelul, care a zburat ca un fluture către razele
soarelui şi-apoi a coborât îmbăiat de ele. Bunicul a tras sabia înapoi, a ţintit
portofelul aflat în cădere şi l-a izbit plin de dispreţ. Lama a fulgerat cu o
lumină rece, portofelul a făcut un salt şi, tăiat pe din două, a căzut la
picioarele tatii.
Tata a văzut o întindere neagră ca tăciunele în faţa ochilor, iar un val de
răceală ca de gheaţă i-a străbătut întregul corp. Raze verzi şi raze roşii îi
săgetau ochii strâns închişi. Îşi simţea inima plină de nesfârşită durere. Nu
îndrăznea să deschidă ochii şi să se uite la femeia aceea frumoasă şi blândă
şi la pruncul nevinovat şi neprihănit retezaţi, de bună seamă, în două.
Soldatul japonez s-a târât, cu greutate, dar repede, până la picioarele tatii, şi
cu mâna care nu-i fusese rănită, dar care-i tresărea şi-i foşăia, a apucat
portofelul retezat în două, cu gândul să se folosească şi de cealaltă mână,
care-i atârna de ciotul braţului şi deja nu-l mai asculta. Sângele îi picura
ropotind în jos, urmându-i degetele galbene şi uscate. Neîndemânatic, şi-a
aşezat împreună, cu o singură mână, nevasta şi copilul făcuţi bucăţi. Buzele
veştejite îi dârdâiau, iar printre dinţii care-i clănţăneau a înghesuit un şir de
vorbe zdrenţuite:
— Aya… wa… tu… lu… he… cha… hai… wu…
Două şiruri de lacrimi curate au început să-i curgă pe obrajii murdari şi
supţi. A dus poza la gură şi a sărutat-o, bolborosind ceva din gâtlej.
— Dobitocule, fir-ar mă-ta, ştii şi să plângi? Ai drag de nevastă şi copil, dar
pe-ai noştri vrei să-i omori. Dacă înghesui nişte apă împuţită prin ochii ăia
ai tăi de ţucal crezi c-o să mă opreşti să te-omor?
Zbierând aşa, bunicul a ridicat sabia japoneză, care scânteia ca argintul.
— Tată… a scos tata un sunet prelung, prinzându-l pe bunicul meu cu
amândouă braţele, tată, nu-l omorî!
Braţele bunicului au tremurat în îmbrăţişarea tatii. Tata şi-a înălţat faţa spre
el şi, cu ochii îngropaţi în lacrimi şi demni de toată mila, i-a cerut îndurare
bunicului meu, cel căruia i se împietrise inima şi care secera oamenii ca pe
cânepă.
Bunicul şi-a lăsat capul în jos. Zgomotul asurzitor al mortierelor japoneze
bombardând satul şi ţiuitul ascuţit al mitralierelor măturând sătenii care
continuau lupta din spatele împrejmuirii de pământ ţâşneau precum valurile,
iar pe lanurile îndepărtate de sorg răsunau şi nechezatul sălbatic al cailor
japonezi, şi izbiturile iscate de copitele lor pe pământul negru. Bunicul şi-a
scuturat braţele şi l-a vânturat pe tata la o parte.
— Iepurici-prostici! Ce-i cu tine? Pentru cine verşi tu lacrimi? Pentru
mama? Pentru unchiul Luohan? Pentru unchiul Mutulică? a strigat bunicul
cu asprime. Sau pentru javra asta corcită? Nu tu i-ai doborât calul cu
browningul? Nu el vroia să te calce-n picioare cu copitele calului şi să te
taie cu sabia? Şterge-ţi lacrimile, fiule, hai, ia tu sabia şi taie-l!
Tata s-a dat un pas înapoi, cu lacrimile şiroindu-i.
— Hai!
— Nu… tată… nu…
— Sămânţă rea şi laşă ce eşti!
Bunicul i-a tras un picior tatii, s-a dat un pas înapoi, la ceva distanţă de
japonez, iar apoi a ridicat sabia.
Tatii i-a scânteiat prin faţă o lumină puternică, urmată îndeaproape de o
nouă întindere neagră ca tăciunele. Când sabia l-a tăiat pe japonez, a scos
un sunet umed de bumbac sfâşiat, acoperind tunetele armelor japoneze,
cutremurându-i tatii timpanele şi explodându-i un fior rece prin viscere.
Când i-a revenit vederea, soldatul japonez cel tânăr şi frumuşel ajunsese
deja două bucăţi. Tăişul îi intrase prin umărul stâng şi-i ieşise printre
coastele din dreapta, iar organele lui interne, cu totul multicolore, îi
zvâcneau cu vioiciune, emanând un miros greu şi cald. Maţele şi stomacul
tatii s-au strâns prefăcându-se într-un ghem, care i-a sărit violent până în
coşul pieptului, în timp ce o gură de lichid verde i-a ţâşnit printre buze. Tata
s-a răsucit şi a fugit.
N-a mai îndrăznit să se uite la ochii rotunjiţi până deasupra genelor ai
soldatului japonez. În faţa ochilor, i se relua fără încetare imaginea corpului
împărţit în două de sabie. Lovitura aceasta a bunicului părea să fi tăiat totul
în două – chiar şi pe bunicul îl făcuse pe din două. Tata a simţit instantaneu
că prin văzduh se roteşte liberă în zbor o sabie mare care fulgeră luciri
sângerii şi taie totul-totul pe din două, ca pe pepeni sau ca pe legume – pe
bunicul, pe bunica, pe unchiul Luohan, pe soldatul japonez, pe soţia şi
copilul soldatului, pe unchiul Mutulică, pe Liu Trombon, pe fraţii Fang, pe
Ofticos, pe aghiotantul Ren…
Bunicul a azvârlit sabia pe tăişul căreia se prinsese un cheag de sânge
străveziu şi s-a dus pe urmele tatii, care se strecura bezmetic printre cocenii
de sorg. Călăreţii japonezi băteau din nou ca un taifun, iar şuierăturile
răsunătoare ale mortierelor se ridicau în zbor peste lanurile de sorg, căzând
aproape drept în spatele împrejmuirii şi explodând în mijlocul ţăranilor care
rezistau neîmblânziţi, cu aruncătoarele şi puştile lor artizanale.
Bunicul l-a prins pe tata, l-a ciupit de gât şi l-a zgâlţâit cu putere:
— Douguan! Douguan! Măi puişor de cuc! Te-ai zăpăcit? Cauţi moartea cu
lumânarea? Ţi s-a urât cu viaţa?
Tata a zgâriat cu forţă mâinile mari şi puternice ale bunicului şi-a urlat
ascuţit:
— Tată! Tată! Tată! Du-mă de-aici! Du-mă! Nu mai vreau să mă lupt! Nu
mai vreau! Am văzut-o pe mama! L-am văzut pe Mutulică! L-am văzut pe
unchiul!
Fără pic de milă, bunicul i-a tras o palmă peste gură. Era o palmă grea, iar
gâtul tatii s-a moleşit deodată, căpăţâna i-a căzut bălăbănindu-se în piept,
iar din gură i s-a scurs un firişor de salivă străvezie amestecată cu sânge.

2
Japonezii s-au retras. Când s-a înălţat peste vârfurile firelor de sorg, luna
rotundă, colosală şi subţire ca un decupaj de hârtie şi-a restrâns suprafaţa şi
s-a micşorat, trimiţându-şi strălucirea treptat-treptat. Sorgul mult încercat
stătea cuviincios şi fără vreo vorbă în razele lunii, doar uneori căzându-i
bobiţe asemenea unor lacrimi cristaline. Mirosul dulce şi greu din aer era
puternic şi dens. Sângele oamenilor pătrunsese adânc în întinderea de
pământ negru de la miazăzi de satul nostru. Flăcările din sat se scuturau ca
nişte cozi de vulpe, mai tot timpul auzindu-se trosnetul lemnelor, în timp ce
mirosul de arsură se împrăştia din sat, împreunându-se cu duhoarea de
sânge din lanul de sorg şi prefăcându-se într-o mireasmă ciudată şi
înnăbuşitoare.
Vechea rană din braţul bunicului se tot deschisese în ultimele trei ore şi
jumătate, iar crusta i se spărsese, lăsând să curgă mult sânge şi puroi urât
mirositor, negru şi gri. Bunicul i-a cerut tatii să-l ajute să-şi stoarcă rana. Cu
degetele lui mici şi reci ca gheaţa, tata a stors tremurând din toate
balamalele pielea vineţie din jurul rănii, iar la apăsarea lui s-a ivit cu un
şâşâit un şir de bulbuci asemenea irisului unui ochi, iar din rană a ieşit un
miros putred ca de murături. Bunicul a luat de pe un mormânt din apropiere
o hârtie galbenă pentru morţi prinsă sub un bulgăre de pământ şi i-a cerut
tatii să râcâie de pe paiele de sorg puţină pulbere albă precum soda şi s-o
aşeze pe hârtie. Tata i-a adus cu amândouă mâinile în faţa ochilor hârtia
galbenă pe care pusese o grămăjoară de pulbere de sorg. Bunicul a răsucit
cu dinţii un glonte de pistol, vărsând puţin din praful de pulbere verde-
cenuşiu dinăuntru şi amestecându-l cu pulberea albă de sorg. A apucat apoi
un vârf de deget şi l-a presărat pe rană. Tata l-a întrebat cu voce joasă:
— Tată, să n-amestec şi niţel pământ?
Bunicul s-a gândit o clipă şi a zis:
— Ba da.
Tata a scobit o bucată de pământ de la rădăcina sorgului, l-a fărâmiţat cu
mâna şi l-a presărat pe foaia galbenă. Bunicul a amestecat egal cele trei
substanţe şi-mpreună cu foaia de hârtie le-a pus peste rană. Tata l-a ajutat pe
bunicul să-şi lege la loc bandajul fără seamăn de murdar.
— Tată, te-a mai lăsat? a-ntrebat tata.
Bunicul a mişcat de câteva ori braţul şi a spus:
— E mult mai bine, Douguan, un leac minunat ca ăsta vindecă orice soi de
rană grea.
— Tată, dacă-i dădeam şi mamei cu leac din ăsta, mai murea?
— Nu murea, nu… a spus bunicul cu o figură sumbră.
— Tată, era bine dacă-mi ziceai de amestecul ăsta înainte. Când mamii i-a
gâlgâit sângele din rană, i l-am tot astupat cu pământ, dar stătea astupat
puţin şi după aia iar se repezea afară. Era bine dacă-i puneam eu atunci şi
nişte praf alb de sorg şi nişte pulbere de glonte…
Printre palavrele dezlânate ale tatii, bunicul a băgat gloanţe în pistol cu
mâna rănită: obuzele mortierelor japoneze făceau să explodeze vălătuc după
vălătuc de ceaţă şi fum galben deasupra împrejmuirii satului.
Browningul tatii se afla prins sub burta calului japonez. În timpul ultimei
lupte de după-amiază, tata trăsese după el o puşcă japoneză nu cu mult mai
scundă decât el, iar bunicul folosise mauserul fabricat în Germania. Tirul
continuu a făcut ca mauserul, de-abia trecut de primăvara vieţii, să se
îndrepte cu iuţeală spre grămada de fier vechi. Tatii i se părea că ţevii de la
pistolul bunicului îi mai crescuse, strâmb şi încovoiat, încă un nod. Deşi în
sat focurile se năpusteau către cer, în lanul de sorg noaptea era împăcată şi
calmă. Razele lunii, limpezind acum şi mai răcoros, se cerneau peste ţestele
pleoştite ale sorgului, care-şi pierdea vraja încetul cu încetul. Trăgând puşca
după el, tata l-a urmat pe bunicul meu şi au înconjurat amândoi locul
măcelului, unde pământul mustea de sânge ca clisa de apă şi le înghiţea
picioarele până la glezne. Cadavrele oamenilor se amestecau cu rămăşiţele
sorgului. Baltă după baltă de sânge scânteia în lumina lunii. Feţe şi guri
nedesluşite şi hidoase se schimonoseau în cruciş şi-n curmeziş, închise şi
deschise, măturând la o parte ultimele clipe ale tinereţii tatii. Dintre cocenii
de sorg păreau să iasă gemete de durere, iar în grămezile de cadavre părea
să se târâie ceva viu. Tata s-a gândit să-l strige pe bunicul meu să se ducă
să-i vadă pe cei câţiva săteni care nu muriseră şi încă mişcau. Şi-a ridicat
faţa, dar când i-a văzut bunicului figura ca bronzul verde pătat de rugină şi
de pe care pierise orice expresie de umanitate, şi-a înghiţit vorbele.
În momentele cu totul cruciale, tata a fost întotdeauna cu capul mai pe
umeri decât bunicul meu – poate pentru că gândirea lui plutea mereu la
suprafaţa fenomenelor, în care nu pătrundea îndeajuns (şi ca atare era şi
foarte potrivită pentru lupta de gherilă!). Gândurile bunicului, în acel
moment, se coagulau apatic în jurul unui singur punct, fie o faţă răsucită
într-o parte, fie o puşcă frântă sau poate un glonte cu vârful ascuţit care se
aruncase pe-acolo. Celelalte privelişti nu le vedea, celelalte sunete nu le
auzea. Această hibă sau poate caracteristică a bunicului s-a agravat şi mai
tare după mai bine de zece ani. Când s-a întors în ţară din pustietăţile şi
sălbăticiile muntoase din Hokkaido, ochii îi erau nemăsurat de adânci, iar
când stăruia cu privirea la ceva, părea că vrea să-i dea foc. Tata n-a ajuns
niciodată la această adâncime de gândire filosofică. Atunci când, în 1957,
după ce trecuse prin sute şi mii de greutăţi, a ieşit din gaura din pământ
săpată de mama, ochii îi erau la fel ca în copilărie, săltăreţi, uluiţi, mereu
schimbători. Toată viaţa lui n-a priceput relaţiile dintre oameni şi politică,
dintre oameni şi societate sau dintre oameni şi război, deşi a fost învârtit de
roata uriaşă a războiului cu toată viteza. Şi deşi licăririle de omenie din el
au încercat mereu din răsputeri să-i spargă armura de gheaţă şi să iasă la
iveală, în fapt, chiar dacă omenia lui putea într-un moment sau altul să
trimită luciri scăpărătoare spre în afară, acestea erau friguroase,
întortocheate şi împănate cu un soi de element profund animalic.
Mai apoi, după ce bunicul şi tata au înconjurat scena măcelului de mai bine
de zece ori, tata s-a văitat:
— Tată… nu mai pot să merg…
Bunicul s-a trezit din mişcarea lui mecanică, l-a tras pe tata după el înapoi
câteva zeci de paşi şi s-a aşezat pe o bucată de pământ negru, uscat şi solid,
care nu fusese cufundată în sânge omenesc. Trosnetele focului din sat
sporeau răceala singuratică a lanului de sorg, în timp ce lumina galben-aurie
şi firavă a focului tremura în clarul argintiu de lună. După ce bunicul a stat
aşa aşezat o vreme, s-a prăbuşit pe spate ca un zid. Tata şi-a îngropat capul
în burta lui şi a căzut într-un somn neguros. Simţind mâna mare şi clocotitor
de fierbinte a bunicului mângâindu-l uşurel pe cap, tata şi-a amintit o
întâmplare din urmă cu mai bine de zece ani, pe când sugea la pieptul
mamei.
Avea atunci patru ani şi începuse să aibă o puternică aversiune faţă de sânul
gălbui pe care bunica i-l îndesa cu stăruinţă în gură. Ţinea sfârcul foarte tare
şi foarte acru în gură, când în inimă i-a ţâşnit un şuvoi de ură. S-a uitat la
faţa pierdută în visare a bunicii cu ochii sălbatici ai unei mici fiare şi a
muşcat o dată crunt. A simţit cum sfârcul bunicii se strânge deodată înapoi
şi cum corpul îi saltă în sus. Firicele după firicele de lichid dulce îi
încălzeau gura. Bunica i-a dat o palmă tare peste fund şi după aceea l-a
împins la o parte. S-a prăbuşit, s-a ridicat la loc şi, uitându-se la perlele de
sânge stacojiu care picurau peste sânul ce-i atârna bunicii ca un cantalup, nu
a vărsat nicio lacrimă, doar a urlat sec de câteva ori. Bunica zvâcnea de
durere, iar lacrimile i se revărsau în harababură din ochi. A auzit-o
ocărându-l şi făcându-l pui de lup sălbatic, şi nu copil, o fiară la fel ca lupul
sălbatic care îi e tată. Tata a aflat doar mai apoi că în anul în care el
împlinise patru ani, bunicul, iubind-o pe bunica, s-a îndrăgostit şi de fătuca
angajată în casă de bunica – Iubita –, care crescuse şi devenise o fată
oacheşă şi luminoasă.
Când tata a rănit-o pe bunica muşcând-o de sân, bunicul, sătul de gelozia ei,
cumpărase o casă într-un sat alăturat şi o dusese acolo pe Iubita. Se spunea
că Iubita, bunica mea a doua, era şi ea iute la mânie şi nu vreo lămpiţă cu
economie de ulei, iar bunica îi ştia destul de frică – asta e o poveste pe care
mai încolo de bună seamă că va trebui să o lămurim până la capăt. Bunica a
doua mi-a născut o mătuşică, pe care în 1938 un soldat japonez a ridicat-o
în vârful baionetei, după ce o haită de soldaţi a violat-o pe rând pe bunica a
doua – şi ăsta e un lucru pe care de bună seamă că va trebui să-l lămurim
până la capăt mai încolo.
Bunicul şi tata erau amândoi extrem de obosiţi. Bunicul îşi simţea rana din
braţ zvâcnind şi pulsând şi toată mâna clocotitor de fierbinte. Amândurora li
se părea că picioarele li se umflaseră să le iasă din încălţări. Amândoi îşi
imaginau fericirea de-a-şi usca picioarele pline de răni la aer sub razele
lunii, dar niciunul n-avea vlagă să se ridice să-şi dea jos încălţările.
Stăteau întinşi şi pierduţi, parcă dormind şi parcă nu. Tata s-a întors pe
partea cealaltă şi şi-a sprijinit ceafa pe burta tare a bunicului, stând cu faţa
la stele, în vreme ce un firicel din clarul de lună i-a luminat ochii. Şoaptele
mute ale Râului Negru veneau către ei val după val, iar în mijlocul Căii-
Laptelui s-au ivit aţe de nori negri în formă de şarpe, care ba păreau că se
mişcă sinuos încoace şi-ncolo, ba că împietresc şi stau locului. Tata şi-a
amintit că unchiul Luohan îi zisese că, dacă vede Calea-Laptelui
încolăcindu-se de-a curmezişul, apele-n toamnă o să vină necontenit. Tata
nu văzuse decât o singură dată inundaţii adevărate de toamnă. Sorgul
tocmai urma atunci să fie secerat, când apele Râului Negru au răbufnit mult
şi pe neaşteptate, stăvilarele şi zăgazurile s-au rupt, iar marile şuvoaie au
inundat lanurile şi satul. În mijlocul apelor măreţe, firele de sorg îşi trăgeau
cu stăruinţă crestele în afară, în timp ce şoarecii şi şerpii se învălătuceau pe
spicele lor şi-şi făceau culcuş acolo. Tata l-a urmat pe unchiul Luohan pe
împrejmuirea de pământ pe care oamenii tocmai o înălţau mai sus, s-a uitat
la apele galbene ţâşnite parcă din afara cerului şi a fost cuprins de teamă şi
nelinişte. Şuvoaiele nu s-au retras multă vreme, iar sătenii au legat plute de
lemn, au vâslit cu ele în lanuri şi au secerat spicele de sorg, care se
umpluseră de mlădiţe verzi. Legăturile de spice ude leoarcă, de un roşu
întunecat, dar şi smaraldii la culoare, apăsau plutele atât de mult, că stăteau
să se răstoarne în orice clipă. Bărbaţii, negri la piele şi slabi, cu picioarele
goale, despuiaţi până la brâu şi cu pălării jerpelite pe cap, se ţineau
răscrăcăraţi pe plute, cârmind cu putere în stânga şi-n dreapta cu nişte
prăjini foarte-foarte lungi, în timp ce plutele se-apropiau molcom de
împrejmuire. Şi pe uliţele din sat apa era înaltă până la genunchi, iar toate
animalele stăteau în ea; excrementele lor subţiri pluteau pe deasupra. Când
soarele de toamnă lumina în apus, pe suprafaţa apei se topea aur şi se turna
fier, în timp ce în depărtare ţestele firelor de sorg care încă nu fuseseră
tăiate ţuguiau peste apă un strat de roşu-auriu. Stoluri mari de raţe sălbatice
se roteau în aer peste sorg, iar aripile lor numeroase iscau o adiere reavănă,
care vântura întinderi după întinderi de încreţituri mărunte pe apa dintre
firele de sorg. Tata a văzut printre continentele de sorg un fir de apă mare,
luminoasă şi largă curgând încetişor şi alcătuindu-se într-o linie distinctă de
demarcaţie faţă de apele galbene şi amorfe dimprejur: tata ştia că acolo e
Râul Negru. Bărbaţii care cârmeau plutele gâfâiau din greu, dându-şi unul
altuia bineţe şi apropiindu-se încet-încet de împrejmuirea de pământ. Pe
pluta unui ţăran mai tânăr stătea întins un crap mare cosaş, cu burta argintie,
spatele verzui şi fălcile străpunse de un pai de sorg lung, subţire şi elastic.
Tânărul a ridicat peştele ca să se grozăvească în faţa celor ce stăteau sus pe
împrejmuire: crapul era înalt cât jumătate de om, din fălci îi curgea sânge,
avea gura deschisă şi rotundă şi-l privea îndoliat pe tata cu ochii lui lipsiţi
de viaţă…
Tata şi-a amintit cum a reuşit unchiul Luohan să cumpere peştele acela
mare, cum bunica l-a curăţat cu mâna ei de maţe şi de solzi şi cum a făcut
din el o oală mare de ciorbă. Amintirea delicioasă a ciorbei de peşte i-a
stârnit foamea. S-a ridicat şi-a zis:
— Tată, nu ţi-e foame? Tată, mie mi-e, fă rost de câte ceva să mănânc, mi-e
foame de mor…
Bunicul s-a ridicat, a pipăit la brâu şi a dat peste trei încărcătoare şi şase
gloanţe. Şi-a găsit şi pistolul alături, a deschis închizătorul, a pus înăuntru
un glonte, a dat apoi drumul închizătorului, iar glontele a urcat în cămară. A
apăsat pe trăgaci, s-a auzit un pocnet şi glontele a zburat din cămară.
Bunicul a zis:
— Douguan, să… du-te şi caut-o pe mama…
Tata s-a speriat şi a rostit tăios:
— Nu, tată, mama a murit, noi încă trăim. Mi-e foame, du-mă undeva să
rostuim ceva de mâncare.
Tata l-a tras după el pe bunicul meu, care vorbea singur:
— Unde să mergem? Unde să mai mergem?
Tata l-a târât pe bunicul meu de mână printre cocenii de sorg, când sus,
când jos, aplecându-se într-o parte şi în alta, de parcă ar fi grăbit către luna
care atârna şi mai sus şi era din ce în ce mai mult ca gheaţa şi bruma.
Din grămezile de cadavre s-a auzit un val de urlete de fiară. Bunicul şi tata
şi-au răsucit îndată capetele şi au văzut mai bine de zece perechi de ochi
verzi scânteind ca nălucile şi umbre după umbre albastre ca oţelul
rostogolindu-se peste tot. Bunicul a scos pistolul, şi-a vânturat mâna spre o
pereche de ochi, o dâră de foc a zburat într-acolo şi cei doi ochi s-au stins,
în timp ce din sorg veneau ţipetele unui câine prins în zbaterea morţii.
Bunicul a tras şapte focuri în serie şi printre firele de sorg şi grămezile de
cadavre s-a rostogolit încoace şi-ncolo o haită întreagă de câini răniţi.
Bunicul a tras în câini toate gloanţele pe care le mai avea, iar câinii care
rămăseseră nevătămaţi au rupt-o la fugă la câteva săgeţi depărtare, trimiţând
apoi de-acolo urlete mânioase către bunicul meu şi către tata.
Ultimele gloanţe trase de mauserul bunicului au zburat la treizeci şi ceva de
paşi şi au picat apoi la pământ. Tata a văzut cum vârfurile gloanţelor făceau
tumbe sub razele lunii atât de molcom, că întindeai mâna şi le prindeai. Şi
şuieratul lor îşi pierduse timbrul tineresc şi sonor, semănând acum mai mult
cu flegma trasă la tuse de un om foarte-foarte bătrân. Bunicul şi-a ridicat
pistolul şi i-a aruncat o privire, pe faţă răsărindu-i o expresie de durere
mâhnită şi de părere de rău.
— Nu mai ai gloanţe, tată?
Cele cinci sute de gloanţe pe care le aduseseră din oraş în burta caprei se
terminaseră în cele mai bine de zece ore care trecuseră. Aşa cum oamenii
îmbătrânesc deodată într-o singură zi, şi pistolul îmbătrânise deodată într-o
singură zi. Bunicul simţea puternic că această armă îi încalcă din ce în ce
mai des vrerea şi că timpul despărţirii de ea a sosit.
Şi-a întins drept braţul, a privit splendoarea spălăcită a lunii reflectată de
pistol şi-apoi i-a dat drumul, iar pistolul a căzut greu la pământ.
Câinii cu ochi verzi s-au strâns din nou în jurul cadavrelor, la început încă
temători şi cu scântei de spaimă jucându-le în priviri; apoi, foarte repede,
ochii verzi au dispărut, iar luna a luminat blană albastră lângă blană albastră
rostogolindu-se precum valurile. Bunicul şi tata au auzit trosniturile de dinţi
şi de corpuri sfâşiate.
— Tată, hai în sat.
Bunicul a şovăit puţin, dar tata l-a tras de mână, iar bunicul l-a urmat.
Focurile din sat se stinseseră în mare parte. Jarul de un roşu întunecat
dogorea puternic între zidurile dărâmate şi pereţii prăbuşiţi, pe uliţe vântul
fierbinte se învârtejea, mirosul greu era apăsător, iar fumul alb şi fumul
negru se întreţeseau formând rotocoale ce se rostogoleau printre coroanele
înnegrite şi scorojite ale copacilor. În timp ce se carboniza, lemnul trosnea
ca fasolea prăjită. Acoperişurile caselor care-şi pierduseră proptelele se
prăbuşeau, aruncând spre cer praf, fum şi tăciuni. Pe împrejmuirea de
pământ şi pe uliţe cadavrele zăceau în mare răvăşeală. În istoria satului
nostru se dăduse o pagină nouă. La început, el fusese o pustietate sălbatică,
numai ciulini, stuf şi buruieni, o grădină a plăcerilor pentru vulpi şi iepuri.
Mai apoi au apărut câteva colibe de păstori, după aceea au fugit aici ucigaşii
şi criminalii, beţivanii inveteraţi, împătimiţii de jocuri de noroc goniţi din
alte locuri… Şi-au construit case, au desţelenit pustietatea, au scos la
lumină o grădină a plăcerilor pentru oameni. Vulpile şi iepurii au migrat în
alte ţinuturi, iar la plecare au scos într-un glas ţipete acuzatoare la adresa
omenirii. Acum satul era o întindere de ruine – fusese făurit de oameni şi
fusese prăpădit de oameni. Cel adevărat de astăzi este o grădină a plăcerilor
şi a supărărilor, pe jumătate plină de fericire, pe jumătate de mâhnire,
construită pe acele ruine. Când foametea întunecată din 1960 a învăluit
pământul Shandong-ului, nu aveam decât patru ani, dar am simţit vag că în
ţinutul Gaomi din nord-est nu s-a aflat niciodată nimic care să nu se fi
ruinat şi că olanele sparte şi cărămizile îmbucătăţite strânse morman în
inimile oamenilor nu au fost niciodată date la o parte şi nici nu pot fi date la
o parte.
În acea seară, după ce fumurile s-au risipit şi focurile s-au stins în toate
casele, cele câteva zeci de încăperi ale casei noastre încă ardeau, scoţând
mlădiţe de foc smaraldii şi o aromă îmbătătoare de rachiu – mireasma
reţinută atâţia ani se înălţa acum în foc. Olanele albastre de pe acoperiş se
strâmbau în flăcările mari, ajungând de un roşu întunecat, şi zburau apoi din
mijlocul lor cu iuţeală, ca schijele. Focul lumina părul cenuşiu al bunicului
– în răstimp de doar şapte zile, părul lui negru albise pe trei sferturi.
Acoperişul casei noastre s-a prăbuşit cu un muget, iar flăcările s-au veştejit
pentru o clipă, ca apoi să ţopăie nebuneşte şi mai sus. Acest zgomot uriaş i-
a scuturat pe bunicul meu şi pe tata, făcându-i să îşi piardă răsuflarea şi să
se înăbuşe. Această casă, cu cele câteva zeci de camere ale ei, care după ce
i-a adăpostit pe cei doi Shan până s-au îmbogăţit, l-a adăpostit pe bunicul
meu, care a dat foc şi a făcut moarte de om, şi a mai adăpostit şi nenumărate
fapte de iubire şi de ură ale bunicii, bunicului, unchiului Luohan şi argaţilor,
îşi încheia „misiunea istorică”. Eu am urât profund acest adăpost, pentru că
în acelaşi timp în care a adăpostit binele şi a anesteziat trăirile sincere, a
adăpostit şi urâţenia şi răul. Tată, în 1957, pe când te ascundeai în acea
gaură din pământ din casa noastră şi, în fiecare zi şi în fiecare noapte, în
întunericul etern, îţi aduceai aminte de lunile şi anii trecuţi, de cel puţin trei
sute şaizeci de ori te-ai gândit la momentul în care s-a prăbuşit în focul
acela mare acoperişul casei noastre cea cu câteva zeci de camere şi te-ai
gândit la ce s-o fi gândit în acea clipă tatăl tău şi bunicul meu – fanteziile
mele urmăresc îndeaproape fanteziile tale, iar fanteziile tale au urmărit
îndeaproape gândurile bunicului.
Sentimentul pe care l-a trăit bunicul când a văzut casa prăbuşindu-se era la
fel cu acela pe care l-a trăit când, după ce se îndrăgostise de Iubita, o lăsase
revoltat pe bunica şi se dusese să locuiască în alt sat, aflase că bunica se
iubeşte pe-acasă, nestăpânită şi neînfrânată, cu Ochi-Negru, şeful Platoşelor
de Fier – e greu de spus dacă era ură sau iubire, dacă era durere sau mânie.
Mai apoi, când s-a întors din nou în braţele bunicii, sentimentele faţă de ea
îi erau atât de tulburi, că era greu să le deosebeşti culoarea şi mireasma. În
războiul de gherilă al sentimentelor lor, la început fiecare îşi ciuruise singur
inima în o mie de locuri, iar la sfârşit o ciuruise pe a celuilalt. Numai când
bunica îi zâmbise cu zâmbet de moarte în lanul de sorg se limpezise bunicul
cât de nemiloasă era pedeapsa pe care i-o dădea viaţa. Îl iubea pe tata aşa
cum îşi iubeşte şi adăposteşte coţofana ultimul ou din cuib, dar era târziu,
aşa că deznodământul şi mai crud pe care i-l pregătise soarta se afla deja la
răscrucea din faţa lui, zâmbindu-i cu răceală, după un plan bine pus la
punct.
— Tată, casa noastră nu mai e…
Bunicul l-a mângâiat pe tata pe cap, s-a uitat la casa distrusă şi l-a tras pe
tata de mână, mergând şovăielnic şi fără ţintă pe uliţă, sub lumina din ce în
mai slabă a focului şi din ce în ce mai puternică a lunii.
În capul satului, o voce bătrână şi simplă a întrebat:
— Tu eşti, fiule? Cum de n-ai adus căruţa?
Auzind voce de om, bunicul şi tata s-au bucurat nespus şi, uitând de
oboseală, s-au dus grabnic într-acolo.
Un bătrân adus de spate şi-a ridicat privirea către ei şi l-a măsurat pe
bunicul meu aproape lipindu-şi ochii de faţa lui. Bunicului nu-i plăceau
ochii vigilenţi ai bătrânului, iar răsuflarea de bronz coclit care-i ieşea pe
gură îl dezgusta.
— Nu eşti fiul meu, şi-a scuturat bătrânul căpăţâna cu părere de rău,
aşezându-se iarăşi jos.
Stătea cu fundul pe un morman mare de lucruri dintre cele mai felurite,
cufere, dulapuri, mese, unelte agricole, harnaşamente, umpluturi de bumbac
stricate, oale de fier, farfurii de lut… Bătrânul şedea pe movila de lucruri
asemenea unui lup care-şi păzeşte prada. De salcia din spatele lui erau
priponiţi doi viţei, trei capre şi un măgăruş.
Scrâşnind din dinţi, bunicul l-a ocărât:
— Javră bătrână! Cară-te de-aici!
Pe mormanul de lucruri, bătrânul s-a ridicat pe vine şi a spus prietenos:
— Hei, frăţioare, nu fi pizmaş, pe-ăstea le-am smuls din foc fără frică!
— S-o fut pe mă-ta în morţii mă-tii, dă-te jos de-acolo! l-a înjurat furios
bunicul.
— Nu ştiu ce-ai cu mine. Nu eu te-am chemat aici şi nici nu ţi-am zis
nimica rău. De ce mă-njuri? l-a certat cu înţelegere bătrânul.
— Te-njur? O să te tai! Băieţii se luptă cu japonezii să apere ţara şi-şi pun
viaţa în primejdie, iar ăştia ca tine profită de foc ca să tâlhărească! Dobitoc
bătrân ce eşti, dobitocule! Douguan, pistolul!
— E sub calul japonezului!
Bunicul s-a înălţat şi a sărit pe mormanul de lucruri, a ridicat un picior şi l-a
zburat pe bătrân la pământ.
În genunchi, bătrânul l-a implorat:
— Domnule din A opta, cruţă-mă, cruţă-mă…
— Băiatu’ nu e din A opta şi nu e nici din A noua. Băiatu’ e banditul Yu
Zhan’ao!
— Domnule comandant Yu, cruţă-mă, domnule comandant Yu, lucrurile
ăstea se prăpădeau degeaba în foc… Din sat de la noi n-am venit doar eu
„să sap după cartofi dulci”, hoţii ăia au pus ei mâna pe tot ce era de preţ, eu
sunt bătrân şi merg încet, am rânduit şi eu nişte vechituri…
Bunicul a ridicat o măsuţă de lemn, a ţintit ţeasta cheală a bătrânului şi i-a
sfărâmat-o în cap. Bătrânul a tras un răcnet şi, ţinându-se cu mâinile de
capul plin de sânge, a început să se răsucească şi să se zvârcolească
bezmetic pe pământ. Bunicul l-a apucat de guler, l-a ridicat şi, uitându-se la
faţa aceea bătrână şi scuturată de durere, a spus:
— Un om cumsecade, care „sapă după cartofi dulci”!
L-a pocnit apoi violent cu pumnul, faţa bătrânului a trosnit, iar el a căzut la
pământ pe spate. Apropiindu-se din nou, bunicul i-a mai dat cu toată
puterea un picior în faţă.

3
Mama, în braţe cu unchiul meu de doar trei ani, stătea deja în fântâna secată
de o zi şi o noapte. În dimineaţa de dinainte, se dusese la fântână să aducă
apă în cele două vase de lut din cobiliţă şi de-abia se-aplecase şi-şi zărise
faţa în apa liniştită a fântânii, când a auzit gongul bătând pe împrejmuirea
de pământ şi pe şeful paznicilor de noapte, bătrânul Wu, urlând din adâncul
gâtlejului: „Diavolii au înconjurat satul… diavolii au înconjurat satul…”
Mama s-a speriat şi cobiliţa cu vasele de lut i-a picat în fântână. S-a răsucit
şi-a fugit spre casă şi, până să ajungă, a dat peste bunicul meu din partea
mamei, care ţinea un aruncător în braţe, şi peste bunica mea din partea
mamei, care-l ţinea în braţe pe unchiul meu şi o legăturică. De când
luptătorii bunicului celălalt purtaseră bătălia de la podul de peste Râul
Negru, sătenii presimţiseră că o mare nenorocire stă să se abată asupra lor,
însă doar trei-patru familii plecaseră. Restul oamenilor, deşi înfricoşaţi şi
neliniştiţi, rămăseseră legaţi de locuinţele lor sărăcăcioase şi de casele lor
dărăpănate, de fântânile lor cu apă amară sau cu apă proaspătă, de
culcuşurile lor calde sau reci. În cele şapte zile de după lupta, tatăl tatălui
meu îl dusese pe-acesta în capitala judeţului să cumpere gloanţe, iar lucrul
care nu-i ieşise deloc din minte era cum să cumpere îndeajuns de multe cât
să-şi facă socotelile cu Leng Ciupitul-de-vărsat, care-i întinsese o capcană.
Nu-i trecuse câtuşi de puţin prin cap că japonezii o să vină să treacă satul
printr-o baie de sânge. Cel care în seara zilei a noua din luna a opta jucase
un rol esenţial în curăţarea câmpului de luptă şi îngroparea trupurilor
martirilor, bătrânul Zhang Ruolu, cel cu un ochi mai mare şi unul mai mic –
un om cu o ţinută excepţională şi un intelectual de înalt nivel, care primise
învăţătură la şcoli private a mobilizat oamenii să întărească împrejmuirea de
pământ, să repare porţile stricate de la intrarea în sat, să facă noaptea de
gardă şi să se folosească de gong ca semnal – la auzul lui, tot satul, bărbaţi
şi femei, bătrâni şi copii, trebuia să vină la împrejmuire. Mama spunea că
bătrânul domn Ruolu vorbea cu o voce plină şi sonoră, care avea un sunet
de aramă, asemenea unui zumzăit. Bătrânul domn spunea: „Săteni, toţi într-
un gând şi mutăm munţii zburând – să fim toţi într-un gând şi diavolii n-o
să poată intra în sat”.
În acel moment, de pe ogoarele de la marginea satului s-a auzit un bum şi
capul paznicului de noapte a explodat, s-a bălăbănit de două ori şi a căzut la
baza împrejmuirii. Oamenii de pe uliţă erau cu totul năuciţi şi într-un
talmeş-balmeş nebun. Bătrânul domn Ruolu, cu haina şi cămaşa perfect
încheiate, răcnea în mijlocul uliţei:
— Săteni, fără devălmăşie! Mergeţi fiecare la bucata stabilită de pe
împrejmuire! Săteni, să nu vă fie frică de moarte, cel ce se teme de moarte
sigur va muri, cel ce nu se teme nu moare! Nici morţi nu trebuie să-i lăsăm
pe diavoli în sat!
Mama a văzut cum toţi bărbaţii se apleacă din şale şi se caţără pe
împrejmuire, trântindu-se pe pantă între tufele dese de frasin chinezesc.
Bunicii mele din partea mamei îi tremurau picioarele şi, deşi călca cu ele,
nu se putea mişca din loc, în timp ce urla plângând:
— Tată, ce facem cu copiii?
Bunicul meu din partea mamei a venit înapoi în fugă cu arma în mână şi a
certat-o crunt:
— De ce plângi? Când vine o nenorocire aşa de mare, e totuna dacă eşti viu
sau mort!
Ea n-a mai îndrăznit să scoată niciun sunet, dar din ochi lacrimile i se
rostogoleau bezmetic. El şi-a întors capul şi s-a uitat la împrejmuirea în care
nu se trăgea încă, apoi a prins-o cu o mână pe mama şi cu cealaltă pe mama
mamei mele şi a alergat cu ele până la grădina de legume din spatele casei
lor, unde cultivau napi şi varză. Chiar în mijlocul grădinii era o fântână
secată şi nefolosită, cu un tambur stricat încă proptit deasupra. Tatăl mamei
mele şi-a întins capul şi s-a uitat în fântână, spunându-i apoi bunicii:
— Nu e apă înăuntru. Hai să ascundem copiii aici şi-i luăm după ce pleacă
diavolii.
Bunica era ca un butuc de lemn, făcând întru totul după cum spunea
bunicul.
Acesta desprinsese frânghia de pe osia tamburului şi i-o lega mamei în jurul
şalelor, când pe deasupra capului s-a auzit un şuierat ascuţit care le-a înţepat
urechile, iar apoi un lucru negru ca smoala a căzut cu un ţipăt ciudat în
cocina de porci a vecinilor. A urmat un zgomot uriaş care a cutremurat tot
cerul şi pământul, de parcă totul ar fi fost sfâşiat şi făcut bucăţi; din cocină
s-a spulberat apoi o coloană subţire de fum, iar schije, balegă, noroi şi
membre de porc au ţâşnit în toate părţile. O pulpă de porc a căzut în faţa
mamei, iar tendoanele albe din ea se trăgeau înăuntru ca nişte lipitori de
apă. Mama, pe atunci în vârstă de cincisprezece ani, auzea pentru prima
oară în viaţa ei o bubuitură de tun. Porcii care nu muriseră în explozie
guiţau înnebuniţi, zburând pe deasupra gardului înalt al cocinei. Mama şi
unchiuleţul meu plângeau înfricoşaţi. Bunicul a zis:
— Diavolii au tras cu tunul! Frumuşico, ai cinsprezece ani acum, înţelegi
cum merg lucrurile. Să ai grijă în fântână de frăţiorul tău. După ce pleacă
diavolii, tata o să vină după voi.
Obuzele diavolilor s-au spart din nou peste sat, iar bunicul a răsucit
tamburul şi a coborât-o pe mama în fântână. Picioarele ei au călcat pe
cărămizile sparte şi pământul surpat de pe fundul fântânii. Cei patru pereţi
erau negri ca tăciunele şi doar departe deasupra capului se vedea o lumină
mare cât o piatră de moară, în care s-a ivit faţa bunicului. Mama l-a auzit
apoi strigând:
— Desfă-ţi frânghia!
Mama şi-a desprins-o din jurul şalelor şi a văzut-o cum urcă la buza
fântânii, trasă puţin câte puţin. Şi-a auzit părinţii ciorovăindu-se deasupra, a
auzit tunetul obuzelor trase de diavoli şi şi-a auzit mama plângând. A văzut
din nou faţa bunicului ivindu-se în lumină şi l-a auzit urlând:
— Frumuşico, prinde bine, coboară şi frăţiorul tău!
Mama a văzut cum flutură prin aer mâinile şi picioarele frăţiorului ei de trei
ani, priponit bine la şale cu frânghia, şi i-a auzit gemetele şi plânsetele pe
când era lăsat în jos. Frânghia putrezită se scutura încordată. Tamburul
scotea un scârţâit prelung. Bunica s-a băgat pe jumătate în fântână,
chemându-l pe nume pe unchiul meu, care se zbătea şi plângea:
— Cuminţele, Cuminţelul meu mic…
Mama i-a zărit lacrimile lucii de pe faţă căzând, strop cu strop, în fântâna
uscată. Când funia a ajuns jos şi picioarele unchiului meu au atins
pământul, el şi-a desfăcut braţele şi a strigat plângând către faţa bunicii,
aplecată peste fântână:
— Mamă, vreau să mă urc înapoi, nu vreau, nu vreau să cobor, vreau să mă
urc, mamă, mamă, mamă…
Mama a văzut-o pe bunica smucind cu putere frânghia în sus şi-a auzit-o
plângând:
— Cuminţele… sufletul meu… fiul meu…
Mama a văzut mâna mare a bunicului dând-o la o parte pe bunica şi mâna
acesteia încleştată pe frânghie. Bunicul a îmbrâncit-o tare, iar mama a
văzut-o prăbuşindu-se într-o parte. Frânghia a căzut dreaptă în jos, iar
unchiul meu a alunecat în braţele mamei.
Mama şi-a auzit tatăl zbierând:
— Femeie netoată ce eşti! Îi pui să urce ca s-aştepte moartea? Hai repede la
împrejmuire, că dacă intră diavolii în sat, cine-o să mai trăiască?
— Frumuşico… Cuminţele… Frumuşico… Cuminţele…
Mama a auzit urletele foarte îndepărtate ale bunicii. A venit apoi un alt
zgomot de obuz, iar de pe pereţii fântânii au bocănit în jos bulgări de
pământ. După bubuitura obuzului, vocea bunicii nu s-a mai auzit şi-au mai
rămas doar cerul mare cât o piatră de moară şi tamburul vechi din cer,
apăsând peste capul mamei şi al unchiului meu.
Unchiul meu încă plângea, iar mama i-a dezlegat frânghia din jurul şalelor
şi l-a ogoit glumind:
— Cuminţelul meu cel bun, frăţiorul meu cel bun, nu mai plânge, dacă mai
plângi, o să vină diavolii, diavolii au ochii roşii şi unghiile verzi şi când o să
audă plânset de copil, o să vină…
Unchiuleţul meu n-a mai plâns şi şi-a rotunjit ochii negri, pironindu-i pe
faţa bunicii. Încă sughiţa puţin, hâc! hâc!, când a cuprins-o pe mama pe
după gât cu mânuţele lui grăsuţe şi fierbinţi ca focul. Bubuielile răsunau în
văzduh, iar rafalele de puşti şi mitraliere s-au reunit într-o întindere sonoră
– ta! —ta! —ta!, o rafală, ta! —ta! —ta!, încă una. Mama şi-a ridicat faţa şi
a privit spre cer, străduindu-se să asculte atent mişcările de-afară: a auzit
indistinct urletele bătrânului domn Ruolu şi hărmălaia sătenilor. Pe fundul
fântânii era umed şi rece. Din pereţi se prăbuşise o bucata, lăsând la vedere
pământul alburiu şi câteva rădăcini de copac. Pe suprafaţa cărămizilor care
se ţineau încă în zid crescuse un strat de muşchi de un verde întunecat.
Unchiul meu s-a mişcat de câteva ori la pieptul ei şi a început din nou să
plângă scuturat de suspine:
— Surioară… vreau la mama… vreau să urc sus…
— Cuminţele, frăţiorul meu cel bun… Mama s-a dus cu tata să se bată cu
diavolii şi după ce-i gonesc o să se-ntoarcă să ne ia de-aici…
Liniştindu-şi fratele, mama nu s-a putut stăpâni să nu fie şi ea scuturată de
sughiţuri – şi amândoi, frate şi soră, s-au ţinut strâns îmbrăţişaţi şi au plâns
laolaltă.
După cerul acela rotund care se lumina treptat-treptat, mama ştia că s-a
făcut din nou zi şi că noaptea neagră şi nesfârşită în fine trecuse. În fântână
era aşa de multă linişte, că o înspăimânta. A văzut o dâră de raze roşii
luminând pe deasupra zidurilor fântânii, la mare depărtare de ea – răsărise
soarele. S-a străduit să asculte cu atenţie – în sat era aproape tot atât de
linişte ca pe fundul fântânii; doar uneori, ca-ntr-o închipuire, pe cer se
rostogolea câte un bubuit ca de tunet. Mama nu ştia dacă în acea nouă zi
mama şi tata o să vină sau nu la fântână ca să-i scoată pe fratele ei şi pe ea
şi să-i ridice înapoi în lumea în care soarele scânteiază şi aerul circulă, în
lumea din care lipsesc şerpii sumbri cu gâturi pătate şi broaştele râioase
negre şi slabe. Cele din dimineaţa de dinainte păreau deja să se fi petrecut
cu multă-multă vreme în urmă, iar mama simţea că stătuse pe fundul
fântânii jumătate din viaţă. Se gândea: „Mamă, tată, dacă nu veniţi, o să vă
moară amândoi copiii aici, în fântână”. Mama îşi ura din inimă părinţii, îi
ura pentru că-şi aruncaseră copiii în fântână şi-apoi nu mai văzuse nici
picior de ei, îi ura că nu le pasă dacă le sunt copiii vii sau morţi. Mama se
gândea că atunci când o să-i vadă, cu siguranţă o să plângă şi o să facă mare
tămbălău, ca să-şi verse toată obida care o năpădea. Nu avea de unde să ştie
că tocmai pe când se gândea ea cât îşi urăşte părinţii, mama ei şi bunica
mea din partea mamei fusese deja sfârtecată de obuzele de mortieră cu
înveliş de alamă, iar tatălui ei şi bunicului meu din partea mamei, care se
expusese prea mult pe împrejmuire, un glonte precis al japonezilor îi
ridicase şi-i răsturnase la pământ calota capului. (Mama mi-a spus că
înainte de 1940, toţi soldaţii japonezi din China erau trăgători de primă
mână.)
Fără să scoată vreun sunet, mama se ruga: „Mamă! Tată! Veniţi repede! Mi-
e foame, mi-e sete, frăţiorul s-a îmbolnăvit, dacă nu veniţi, vă prăpădiţi
copiii!”
Mama a auzit venind de pe împrejmuire, sau poate nu de pe împrejmuire,
sunete slabe de gong, iar în urma lor pe cineva urlând:
— Mai trăiţi careva? Mai trăieşte careva? Diavolii au plecat… a venit
comandantul Yu…
Mama s-a ridicat cu unchiul meu în braţe şi a urlat din răsputeri cu vocea ei
deja răguşită:
— Mai trăim… mai trăim… suntem în fântână… veniţi să ne scoateţi…
Răcnind, mama a legănat cu o mână frânghia de la tambur. A ţinut-o tot aşa
preţ de câteva ore bune. Apoi braţul cu care-şi ducea frăţiorul s-a desfăcut
pe neştiute, iar unchiul meu a picat la pământ, a mormăit ceva fără vlagă şi-
apoi n-a mai scos niciun sunet, nicio şoaptă. Mama s-a sprijinit de pereţii
fântânii, dar corpul i-a alunecat la pământ şi a rămas ca moartă pe
cărămizile sparte şi reci ca gheaţa. Îşi pierduse speranţa.
Unchiul s-a căţărat pe genunchii ei şi a zis cu completă detaşare:
— Surioară… vreau la mama…
Mamei i-a trecut prin inimă un val de mâhnire şi amărăciune, şi-a-ntins
mâinile, l-a cuprins la pieptul ei şi i-a spus:
— Cuminţele… mama şi cu tata nu ne mai vor… o să murim amândoi în
fântână…
Unchiul meu ardea pe tot corpul, iar mama parcă ţinea în braţe o sobă.
— Surioară… mi-e sete…
Mama a văzut că într-unul din colţurile fântânii se află o băltoacă de apă
murdară, de un verde înnegurat. Acolo era un loc mai scobit şi mai
întunecos decât unde stăteau ei. În apă şedea o broască râioasă uscată şi
slabă, cu spatele acoperit de umflături mari cât bobul de fasole şi negre ca
tăciunele. Pielea galben-deschis de sub gura ei bolborosea neliniştită, iar
ochii ei bulbucaţi se holbau mânioşi la mama, căreia i s-a cutremurat atunci
toată carnea pe ea şi a strâns din ochi cu toată puterea. Şi mamei i se uscase
gura şi limba, dar şi-a zis că şi să moară de sete şi tot n-o să bea din apa
murdară în care se înmuia broasca.
Febra unchiului meu se pornise în după-amiaza de dinainte. De când
coborâse pe fundul fântânii, nu se oprise aproape deloc din plâns, până când
rămăsese fără voce şi horcăia acum ca o pisică pe moarte.
În dimineaţa de dinainte, mama fusese îngrozită şi răvăşită – îngrozită de
bubuiturile exploziilor din afara şi dinlăuntrul satului şi răvăşită de
zvârcolelile disperate ale fratelui său. La cei cincisprezece ani ai ei, mama
avea oasele încă firave şi chiar să-l ţină pe rotofeiul cel mic în braţe îi venea
de obicei greu, darmite acum, când el se răsucea şi se sălta fără contenire.
Mama îi dăduse o palmă peste fund, dar unchiul meu cel netot cât cuprinde
o muşcase fără pic de consideraţie.
După ce-a făcut febră, unchiul meu a zăcut inconştient şi moale ca o cârpă
în braţele mamei, aşezată pe o cărămidă dintr-un colţ. De la atâta apăsat,
fundul o durea cu o durere oarbă, iar picioarele îi amorţiseră cu totul.
Împuşcăturile se-auzeau ba mai răzleţe, ba mai dese, dar nu se opreau deloc.
Razele soarelui s-au rostogolit încet-încet dinspre peretele de apus al
fântânii, iar când au trecut de peretele de la răsărit, fântâna s-a întunecat.
Mama ştia că stăteau deja de o zi întreagă în fântână – mama şi tata nu
trebuiau să vină? A pipăit faţa dogorâtoare a unchiului meu, a simţit cum
răsuflarea care-i iese pe nas e ca o limbă de foc, i-a pus mâna la inimă, care-
i sălta cu toată puterea, şi-a auzit cum îi hârâie pieptul. Preţ de o clipă, s-a
gândit că poate fratele ei are să moară şi-ntregul corp i-a fost cuprins pe
dată de tremurat; a respins cu toată puterea acest gând. S-a liniştit,
spunându-şi: „Acuş-acuş se înnoptează, şi până şi rândunelele şi vrăbiile se-
ntorc la cuiburi peste noapte. Acuma vin mama şi tata”.
Razele de deasupra fântânii s-au migdalat, apoi au ajuns de un roşu
întunecat, iar atunci un greier ascuns între crăpăturile dintre cărămizi a-
nceput să cânte, cri-cri-cri, iar un roi de ţânţari pitiţi tot acolo şi-au pornit şi
ei motoarele şi-au început să zboare. Mama a auzit exploziile înşiruindu-se
rapid în apropiere de împrejmuire, i-a părut că în nordul satului oamenii şi
animalele urlă şi ţipă, iar imediat după aceea dinspre sud s-au auzit rafale de
mitralieră ca nişte pale de vânt. După ce s-au domolit, zgomotele de voci şi
de copite au tălăzuit spre sat ca o maree. Totul era un terci bezmetic. Valuri-
valuri de copite şi paşi se-auzeau alergând încoace şi-ncolo în jurul fântânii.
Mama i-a auzit pe soldaţii japonezi zbierând bolborosit. Unchiul meu a
gemut de durere, iar mama i-a astupat gura şi şi-a ţinut şi ea respiraţia. I-a
simţit faţa răsucindu-i-se încoace şi-ncolo sub palma ei şi şi-a auzit inima
zupăind cu bubuituri ca de tobă. Mai apoi razele soarelui au pierit, iar mama
a văzut prin gura fântânii un petic de cer care ardea într-un roşu aprins.
Focurile prâsneau, iar pulberea arsă plutea peste fântână. Zgomotul focului
se-amesteca cu plânsete de copil şi mugete ascuţite de femeie, cu behăitul
caprelor sau poate cu plânsul vacilor. Deşi şedea pe fundul fântânii, mama
tot a adulmecat mirosul greu de arsură.
Mama nu ştia câtă vreme a fremătat în lumina focului, conceptul însuşi de
timp îi era deja străin, dar a perceput extrem de acut toate evenimentele.
Luându-se după griul întunecat căpătat treptat de peticul ei de cer, ştia că
focurile mari nu mai au mult şi se vor stinge. Sub pâlpâirea slabă a
flăcărilor, pereţii fântânii săltau când luminos, când întunecat. La început, în
sat se mai auziseră detunături răzleţe şi zgomotul uriaş al caselor
prăbuşindu-se, dar mai apoi rămăsese doar pacea: pe cerul acela rotund al
mamei s-au ivit câteva stele spălăcite şi neluminoase.
Mama a adormit în frig şi s-a trezit în frig. Ochii i se obişnuiseră deja cu
întunericul de pe fundul fântânii, iar când a ridicat capul şi a privit spre
cerul azuriu al dimineţii şi la mănunchiul de raze blânde azvârlite pe pereţii
fântânii, a luat-o ameţeala. Umezeala din fântână îi făcuse hainele leoarcă,
frigul îi pătrunsese până la oase, iar ea îşi cuprinsese strâns-strâns fratele în
braţe. Febra mare îi mai scăzuse puţin în partea a doua a nopţii, dar tot era
cu mult mai cald decât ea. A luat căldură de pe trupul lui, aşa cum el a luat
răcoare de pe trupul ei, bizuindu-se astfel unul pe altul pentru a continua să
trăiască în lunga perioadă petrecută înăuntrul fântânii. Mama nu ştia atunci
că părinţii lor muriseră deja de mult şi spera tot timpul că feţele lor o să se
ivească la gura fântânii şi că vocile lor familiare o să zguduie pereţii
fântânii iscând şiraguri de ecouri; dacă n-ar fi fost aşa, dracu’ ştie dacă
mama ar fi rezistat în fântâna secată timp de trei zile şi trei nopţi.
Când mă uit în urmă la istoria familiei mele, descopăr că personajele-cheie
au o legătură indisolubilă cu găurile întunecoase. Mama e cea care a
început, bunicul a dus treaba la desăvârşire, stabilind un record printre
contemporani cu privire la traiul în peşteri al omului civilizat, iar tata a pus
punct – un epilog deloc minunat (din punct de vedere politic), dar cu totul
magnific (cântărit prin prisma oamenilor): când a sosit timpul, tata a fluturat
din singurul braţ pe care-l mai avea şi, întâmpinând norii roz ai dimineţii, a
zburat către mama, fratele meu mai mare, sora mea mai mare şi către mine.
Mamei pe dinafară îi era frig, dar pe dinăuntru era uscată ca focul – nu mai
mâncase şi nu mai băuse nimic din dimineaţa trecută. Senzaţia de uscăciune
şi de sete începuse să o chinuie din seara de dinainte, când focurile cele
mari mistuiau satul. La mijlocul nopţii, senzaţia de foame atinsese o culme,
iar când se apropiase de zi, maţele şi burta i se strânseseră parcă într-un
ghem – în afară de durerea contracţiilor, nimic nu mai exista. Acum însă,
când se gândea la mâncare, o apuca greaţa. În această clipă, cel mai greu de
îndurat era acum setea: îşi simţea plămânii fâşâind ca sorgul uscat la soare
şi veştejit, gâtlejul îi înţepenise scuturat de convulsii, iar durerea era greu de
răbdat. Unchiul meu îşi închidea şi-şi deschidea buzele brobonite de băşici
şi crăpate, spunând apoi încă o dată:
— Surioară… mi-e sete…
Mama nu îndrăznea să se uite la faţa posmăgită a fratelui ei şi nu găsea
nicio vorbă să-l ogoiască. Toate promisiunile pe care i le făcuse timp de o zi
şi-o noapte fuseseră în van, iar părinţii care întârziau să vină o făcuseră să-şi
amăgească fratele şi să se amăgească şi pe ea însăşi. Sunetul indistinct de
gong de pe împrejmuire pierise de mult, iar în sat nu se mai auzeau nici
măcar lătrăturile câinilor. Mama s-a gândit că bunicii mei probabil muriseră
sau poate fuseseră luaţi de japonezi. Găoacele ochilor o ardeau, dar nu mai
avea lacrimi să verse prin ele. Înfăţişarea vrednică de toată mila a fratelui ei
a făcut-o pe mama să crească şi să se mărească. A uitat pentru o clipă de
durerea cărnii ei, şi-a aşezat fratele pe cărămidă, s-a ridicat şi a măsurat cu
privirea pereţii fântânii. Erau, de bună seamă, umezi, iar muşchiul de pe ei
se arăta viguros şi plin de viaţă, doar că nu ostoia setea şi nu putea fi
mâncat. Mama s-a lăsat pe vine, a tras la o parte o cărămidă, apoi încă una.
Erau amândouă foarte grele, de parcă erau saturate de apă. Dintre ele, s-a
strecurat plin de sine afară un miriapod de un roşu aprins, cu zeci şi zeci de
picioare fine. Mama a sărit într-o parte şi a văzut cum miriapodul, arătându-
şi cele două şiruri ameţitoare de picioare, s-a târât undeva deasupra broaştei
râioase, a căutat o gaură între cărămizi şi s-a strecurat înăuntru. Mama n-a
mai îndrăznit să tragă de cărămizi şi nici n-a mai cutezat să se aşeze –
nenorocirea aia care se petrecuse în dimineaţa de dinainte o făcuse să-şi dea
seama că devenise femeie.
După ce m-am însurat, mama a vorbit cu soţia mea despre prima ei
menstruaţie din fântâna umedă, rece şi întunecoasă, iar soţia mea mi-a spus
şi mie: amândoi am simţit atunci multă compasiune faţă de mama mea la
cei cincisprezece ani ai ei.
Mama n-a avut încotro şi şi-a încredinţat ultimul firicel de speranţă bălţii
murdare în care stătea cufundată broasca râioasă. Forma ei hidoasă o
înspăimânta şi o scârbea peste măsură, dar această făptură hidoasă ocupa o
băltoacă de apă. Uscăciunea şi setea greu de îndurat, şi mai ales fratele ei în
care, din lipsa apei, viaţa se veştejea treptat, au făcut-o pe mama să n-aibă
încotro şi să-şi facă încă o dată planuri în legătură cu băltoaca. Totul era la
fel ca în ziua de dinainte, iar într-un răstimp atât de lung, broasca nu se
mişcase de-acolo nici măcar cu un fir de păr – îşi păstrase aceeaşi înfăţişare
şi aceeaşi măreţie şi, ca şi mai înainte, pielea ei umflată şi înfiorătoare
continua să o scârbească pe mama, iar ochii aceia sumbri continuau să o
privească cu duşmănie. Curajul mamei s-a topit deodată. Simţea cum din
ochii broaştei ţâşnesc doi ţepi otrăviţi care i se înfig în corp. Şi-a ferit iute
faţa, dar din creier cu greu şi-a şters umbra broaştei – umbra aceea care
stârneşte în om toate pornirile certăreţe.
Mama şi-a întors faţa, iar când şi-a întors-o, şi-a văzut fratele pe moarte şi a
simţit cum ei înseşi îi arde focul în piept şi cum gâtlejul i s-a prefăcut într-
un coş de furnal pe care saltă limbi de foc. A descoperit deodată că în
crăpăturile dintre două cărămizi creştea un mănunchi de ciuperci mici şi
albe ca laptele. Într-atât se însufleţise, că inima dădea să-i stea în piept. Cu
cea mai mare băgare de seamă, a dat la o parte cărămizile şi a cules
ciupercile. Când a văzut mâncarea, maţele şi burta pe dată i s-au înnodat
într-un ghem, cu o durere uscată şi întărită. Şi-a îndesat în gură o ciupercă
şi-a-nghiţit-o pe nemestecate. Gustul era delicios, stârnindu-i foamea şi mai
tare. Şi-a mai vârât una în gură. Fratele ei a scos un geamăt. Mama şi-a
liniştit conştiinţa: trebuia să-i dau lui ciupercile ăstea două, dar mi-a fost
frică să nu fie otrăvite, aşa că le-am încercat eu prima. Nu? Sigur că da! I-a
îndesat una în gură şi unchiului meu, numai că acesta avea gura ţeapănă. O
privea cu ochii întredeschişi şi ficşi.
— Cuminţele, mănâncă, a spus mama, surioara ta a găsit ceva bun,
mănâncă.
I-a plimbat apoi prin faţa ochilor ciupercile din mână, iar el a dat de câteva
ori din fălci, de parcă ar fi mestecat. Mama i-a mai vârât o ciupercă în gură,
însă el a tuşit o dată şi-a scuipat-o afară. Buza de sus i se umpluse de
crăpături însângerate. Zăcea pe cărămizile denivelate, iar răsuflarea îi era
cât un firicel.
Mama a înfulecat ca lupii şi ca tigrii cele mai bine de zece ciuperci, iar
maţele şi stomacul care-i intraseră în semihibernare au început să i se
zvârcolească nebuneşte. Burta o durea puternic, bolborosind. Au trecut-o
cel mai tare sudorile de când coborâse în fântână şi au trecut-o şi ultima
oară. Hainele ei subţiri se făcuseră ciuciulete, iar la subsuori şi în găoacea
genunchilor era vâscoasă şi păstoasă. Genunchii i-au amorţit, tot corpul i-a
fost scuturat de tremurături, iar răcoarea din fântână a înţepat-o până în
măduva oaselor. Fără voie, s-a lăsat moale lângă fratele ei şi a leşinat la
jumătatea celei de-a doua zile petrecute în fântână.
Când s-a trezit, se lăsa cel de-al doilea amurg de după coborârea în fântână.
Pe deasupra peretelui de răsărit al fântânii, a zărit strălucirea purpurie a
soarelui care se lăsa pieziş spre apus. Tamburul vechi şi stricat era îmbăiat
de soarele în asfinţit, iscându-i o senzaţie contradictorie, de ceva antic şi
îndepărtat, dar şi de apropiere a ultimei zile. În urechi îi răsuna mereu un
zumzăit continuu, însoţit de tropot de paşi din afara fântânii, boc! boc!, dar
nu ştia dacă e aievea sau nu. Deja nu mai avea tăria să urle şi să strige.
După ce s-a trezit, setea şi uscăciunea mai aveau puţin şi îi frigeau până la
capăt pieptul. Nu mai cuteza nici măcar să inspire prea puternic – fiecare
răsuflare îi dădea dureri insuportabile. Frăţiorul ei era acum dincolo de
durere şi bucurie, zăcea pe grămada de cărămizi prefăcându-se treptat într-o
bucată de piele galbenă şi veştedă. Când mama i-a văzut ochii alburii
cufundaţi adânc în orbite, a simţit că din propriii ochi iese un văl de negură
şi că umbra întunecoasă a morţii a început să învăluie fântâna uscată.
Cea de-a doua noapte în fântână, una cu stele şi lună scânteietoare, a trecut
foarte repede – mama a petrecut-o într-o stare de semitrezie. De mai multe
ori a visat că i-au crescut aripi, că ţâşneşte rotindu-se în zbor spre înaltul
fântânii, dar că puţul este nemărginit de adânc, că ea zboară, zboară, dar
mereu mai e mult până la gura fântânii şi că, pe măsură ce ea zboară mai
repede, şi puţul se lungeşte la fel de repede. La jumătatea nopţii, a mai avut
un moment scurt de trezie, a atins corpul rece ca gheaţa al fratelui ei şi n-a
îndrăznit să creadă că a murit, s-a gândit că de bună seamă a făcut ea febră.
O perdea de raze răsfrânte a luminat balta verde. Broasca râioasă semăna
acum cu un obiect de preţ, ochii şi pielea ei trimiteau străluciri de jad, iar
balta era şi ea de un verde minunat, ca smaraldul. Mama a simţit că în acel
moment îşi schimbă părerea despre broască, a simţit că între ea şi broasca
aceea sacră se poate face o înţelegere ca să bea şi ea o gură de apă de sub
broască – mama se gândea că dacă broasca vrea, ea o poate azvârli afară din
fântână ca pe o piatră. Mama s-a gândit şi că, dacă a doua zi o să mai audă
zgomot de paşi pe-afară, o să arunce în sus cu pietre şi cărămizi – chiar
dacă sunt soldaţi japonezi sau Sprijinitori ai împăratului, tot o să arunce cu
pietre şi cărămizi, să dea un semn de viaţă.
Când s-a luminat din nou, mama ştia să diferenţieze perfect obiectele
mărunte de pe fundul fântânii, iar lumea de aici devenise vastă şi întinsă.
Profitând de starea bună de dimineaţă, a jupuit o bucată de muşchi verde, a
băgat-o în gură şi a mestecat-o. Muşchiul avea iz, dar era totuşi bun de
mâncat. Gâtlejul ei se întărise însă atât de mult, că nu se mai putea îndoi,
aşa că muşchiul, ajuns în laringe, a luat-o înapoi în sus. Şi-a aruncat privirea
spre baltă, unde broasca îşi reluase înfăţişarea de la început şi o pironea cu
ochi plini de răutate. N-a mai îndurat ca broasca să se holbeze la ea cu o
asemenea privire pungăşească şi provocatoare şi şi-a răsucit capul, începând
să plângă, furioasă şi înfricoşată.
La prânz, chiar a auzit un zgomot greu de paşi şi doi oameni vorbind. A
asaltat-o o bucurie uriaşă, s-a ridicat zgâlţâindu-se şi a urlat cu putere, de
parcă cineva ar fi strâns-o de gât, dar n-a reuşit să scoată niciun sunet. A
apucat o piatră, cu gândul să o repeadă în sus, dar de-abia ce-a ridicat-o
până la înălţimea taliei că i-a alunecat din mâini. S-a sfârşit. A auzit paşii şi
vorbele oamenilor îndepărtându-se. S-a aşezat deznădăjduită lângă corpul
fratelui ei, a aruncat un ochi spre obrazul lui albicios şi a ştiut că a murit.
Şi-a pus mâna pe faţa lui rece ca gheaţa şi pe dată a cuprins-o o ură infinită
că moartea l-a despărţit de el. Lumina care ieşea din ochii lui pe jumătate
deschişi ţinea de o altă lume.
În noaptea care a urmat, a trăit o spaimă nemăsurat de mare. I se părea că
vede un şarpe gros cât o coadă de seceră. Şarpele avea pielea neagră, cu
puzderie de pete galbene răspândite pe şira spinării. Capul îl avea turtit, ca
la un şarpe cu ochelari, iar pe gât avea un inel galben. Răcoarea înfiorătoare
din fântână ieşea din corpul lui. De mai multe ori a simţit cum şarpele se
încolăceşte, scuipă cu gura lui turtită venin de un roşu aprins şi împroaşcă,
şuierând, răcoare.
Mai apoi, mama chiar a zărit acel şarpe galben şi stângaci într-o gaură din
perete, deasupra broaştei râioase. Îşi scotea capul din gaură, iar ochii lui
perfizi, neîndurători şi încăpăţânaţi, aşezaţi de amândouă părţile capului, o
ţintuiau goi. Mama şi-a acoperit ochii şi s-a tras cu putere înapoi. Deasupra
bălţii, un şarpe o supraveghea îndeaproape, iar sub el apa murdară era
privegheată de-o broască râioasă: mama iarăşi nu se mai gândea să bea apă.

Tata, Wang Guang (sex masculin, cincisprezece ani, mic şi scund, faţă
negricioasă), De Zhi (sex masculin, paisprezece ani, înalt şi subţire, cu
pielea feţei galbenă, la fel şi ochii), Guo Yang (sex masculin, patruzeci şi
ceva de ani, şchiop, la subsuori cu cârje de lemn), un bărbat orb (nume şi
vârstă necunoscute, ţinând la piept o lăută veche şi stricată cu trei corzi) şi o
femeie pe nume Liu (patruzeci şi ceva de ani, înaltă, mare şi cu picioarele
acoperite de plăgi) – toţi şase supravieţuitori ai acestei mari nenorociri – îl
priveau tâmp, mai puţin orbul, pe bunicul meu. Stăteau în picioare pe
împrejmuire, iar soarele care răsărea le lumina feţele atât de arse de focul
sălbatic şi fumul gros, că-şi schimbaseră forma. De-o parte şi de cealaltă a
împrejmuirii se aflau culcate la nimereală cadavrele celor ce rezistaseră
eroic şi cadavrele celor ce atacaseră nebuneşte. În şanţurile pline cu apă
murdară din afara împrejmuirii se murau câteva zeci de cadavre umflate şi
patru cai de luptă japonezi cu burţile sfârtecate. Satul era tot numai ziduri
dărâmate şi pereţi prăbuşiţi, fumul alb de arsură încolăcindu-se încă în aer
ici şi colo. În afara satului nu era decât sorg călcat în picioare şi cu totul în
devălmăşie. Izul de arsură şi duhoarea de sânge alcătuiau mirosul principal
al acelei dimineţi, negrul şi roşul erau culorile principale, iar tragicul şi
solemnul creau atmosfera principală.
Ochii bunicului meu erau de un roşu aprins, părul îi albise aproape cu totul,
se cocoşase, iar mâinile mari şi umflate îi atârnau chinuite şi neliniştite până
deasupra genunchilor.
— Săteni… a spus bunicul cu o voce răguşită, am adus năpasta peste tot
satul…
Toţi au început să plângă cu suspine şi până şi din orbitele uscate şi veştejite
ale orbului s-au rostogolit lacrimi cristaline.
— Domnule comandant Yu, ce facem? l-a întrebat Guo Yang, îndreptându-
şi corpul cu cârjele şi ţuguindu-şi gura plină de dinţi negri.
— Domnule comandant Yu, diavolii o să mai vină? a întrebat şi Wang
Guang.
— Domnule comandant Yu, du-ne de aici, să fugim! a zis femeia Liu,
înecată în hohote.
— Să fugim? Unde să fugim? a zis orbul. Fugiţi voi, eu şi dacă e să mor,
mor aici.
S-a aşezat apoi şi-a-nceput să ciupească, ding-ding! dong-dong!, din lăuta
stricată pe care o ţinea la piept. Gura i s-a lăsat într-o parte, obrajii i-au
fremătat, iar capul a-nceput să i se zgâlţâie ca toba cu care-şi anunţă
prezenţa vânzătorii de mărunţişuri.
— Săteni, nu putem fugi, a zis bunicul, au murit atâţia oameni. Nu putem
fugi. Diavolii o să vină din nou. Să profitam de răgaz şi să mergem să luăm
armele de la morţi. O să ne luptăm cu diavolii care pe care – sau moare
peştele, sau se rupe năvodul!
Tata şi ceilalţi s-au risipit pe câmp şi au desprins armele de pe corpurile
japonezilor, aducându-le rând pe rând pe împrejmuire. Guo, cel în cârje, şi
femeia Liu, care avea picioarele acoperite de plăgi, căutau şi ei arme în
apropiere. Orbul şedea lângă grămada de armament, ascultând mişcările cu
urechile ciulite, ca o santinelă credincioasă.
Pe la mijlocul dimineţii, toată lumea s-a reunit pe împrejmuire, uitându-se
la bunicul meu cum face inventarul armelor. Bătălia din ziua anterioară se
dusese până la lăsarea nopţii, iar japonezii n-avuseseră timp să cureţe
câmpul de luptă, ceea ce fără îndoială i se brodea numai bine bunicului.
Strânseseră aşa: puşti japoneze 38 – 17 bucăţi, cu cutii pentru gloanţe făcute
din piele de vacă – 34, şi gloanţe cu înveliş de cupru şi capăt ascuţit – 1007;
puşti făcute în China după modelul cehesc 79 – 24 de bucăţi, cu cutii de
muniţie din pânză groasă galbenă – 24, şi gloanţe pentru 79–412; grenade-
cantalup, cu petale, făcute în Japonia – 57, şi grenade cu mâner de lemn
făcute în China – 43; pistol-ţestoasă, făcut în Japonia, cu 39 de gloanţe – 1;
pistol Colt cu 7 gloanţe – 1; săbii japoneze – 9; carabine japoneze – 7, cu
peste 200 de gloanţe.
După ce-a terminat de inventariat muniţia, bunicul i-a cerut lui Guo Yang
pipa, a aprins-o, a tras un fum, iar apoi s-a aşezat pe împrejmuire.
— Tată, mai putem strânge un detaşament! a zis tata.
Bunicul s-a uitat la mormanul de arme şi a tăcut mâlc. După ce-a terminat
de fumat, a zis:
— Copii, alegeţi-vă fiecare o armă.
Bunicul şi-a atârnat pistolul aşezat într-o teacă de piele asemănătoare unei
carapace de broască-ţestoasă şi şi-a mai luat şi un model 38 cu baioneta
pusă. Tata a ales coltul, iar Wang Guang şi De Zhi şi-au luat fiecare câte o
carabină japoneză.
— Dă-i coltul unchiului Guo, a zis bunicul.
Tata şi-a ţuguiat buzele nemulţumit.
— Nu e bun în luptă, ia tot o carabină.
— Vreau puşcă, nu pistol, dă-i coltul orbului, a zis Guo Yang.
Bunicul a zis:
— Cumătro, vezi ce faci să rostuieşti ceva de mâncare. Diavolii o să vină
curând.
Tata şi-a ales o 38 şi, ţac-ţac, s-a învăţat cu mişcările puştii.
— Fii atent, dac-o tot mişti, o să se pornească din greşeală, i-a atras în
trecere bunicul luarea-aminte.
— Nicio treabă, am învăţat-o.
Orbul şi-a coborât vocea şi-a zis:
— Domnule comandant Yu, vin, vin!
— Coborâţi repede!
Toţi s-au băgat printre tufele de frasin chinezesc de pe suişul împrejmuirii
de pământ, fixând atenţi cu privirea lanurile de sorg de dincolo de şanţuri.
Orbul şedea lângă grămada de arme, legănându-şi capul şi începând să-şi
ciupească lăuta.
— Coboară şi tu! i-a strigat bunicul.
Faţa orbului a zvâcnit dureros, iar gura vroia să spună ceva, mişcându-se de
parcă ar fi mestecat. Lăuta lui cu trei corzi, veche şi stricată, repeta aceeaşi
melodie, asemenea sunetului necurmat şi necontenit al ploii iuţi răpăind
neîntrerupt într-o căldare spartă de fier.
Dincolo de şanţuri nu se vedea nici umbră de om, dar câteva sute de câini se
năpusteau din mai multe părţi pe cadavrele din lanurile de sorg. Zburau
lipiţi de pământ, iar blăni de toate culorile săltau în lumina soarelui; cel mai
în frunte alergau cei trei câini mari ai familiei mele.
Pe tata, mereu dornic de acţiune, l-a apucat nerăbdarea, a luat la ţintă haitele
şi-a tras o dată, iar glontele, vâj!, a zburat către cer. Cocenii de sorg s-au
frământat în depărtare.
Wang Guang şi De Zhi, care aveau pentru prima oară o puşcă în mână, au
ochit cocenii care se legănau fără odihnă şi-au tras: poc-poc! Gloanţele lor
fie s-au dus în cer, fie-au intrat în pământ – niciunul n-a nimerit ţinta.
Bunicul a spus fierbând de mânie:
— Nu e voie să trageţi! N-avem gloanţe de risipit!
Şi-a ridicat apoi piciorul şi a dat un şut în fundul ridicat mult în sus al tatii.
Freamătul sorgului din depărtare s-a potolit treptat-treptat, iar o voce plină
şi sonoră a urlat:
— Nu trageţi… nu trageţi greşit… din care sunteţi?…
— Din ăia ai lu’ tac-tu’, câini galbeni ce sunteţi voi!
Bunicul a potrivit o puşcă 38 şi a tras în direcţia de unde venise vocea.
— Prietene… nu greşi… suntem din regimentul Jiao-Gao din Armata a
opta… noi ne luptăm cu japonezii… a mai strigat o dată omul din lanul de
sorg. Vă rog, răspundeţi… din care sunteţi?
— Ţărănoiul ăsta din A opta numai p-asta o ştie, a zis bunicul.
Bunicul şi-a luat cei câţiva soldaţi şi s-a strecurat afară din tufele de frasin,
rămânând în picioare pe împrejmuirea de pământ.
Cei mai bine de optzeci de soldaţi din regimentul Jiao-Gao al Armatei a
opta s-au strecurat şi ei afară dintre cocenii de sorg unde stătuseră tupilaţi.
Aveau toţi hainele zdrenţuite şi rupte, chipurile arse şi uscate şi erau
temători ca nişte sălbăticiuni mici. Cei mai mulţi dintre ei aveau mâinile
goale, dar ţineau la brâu câte două grenade cu mâner de lemn. Cei zece
soldaţi care mergeau în faţă cărau fiecare câte-o bătrână din Hanyang, unii
având însă şi puşti artizanale.
Tata văzuse în după-amiaza de dinainte regimentul acesta adăpostindu-se în
adâncul lanului de sorg şi trăgând cu foc precis în diavolii care atacau satul.
Trupele Armatei a opta au urcat pe împrejmuire. Conducătorul lor, un om
înalt de statură, a spus:
— Detaşamentul unu, de gardă! Restul, repaus!
Soldaţii s-au aşezat pe împrejmuire, iar un tânăr frumuşel a rămas în
picioare în faţa lor. A scos din raniţă o hârtie pământie şi, fluturându-şi
braţele şi bătând ritmul, a-nceput să-i înveţe un cântec:
— Vântul mugeşte… a cântat tânărul, vântul mugeşte, mugeşte,
mugeeeşte… cântau alandala şi soldaţii, atenţie, uitaţi-vă la mâinile mele,
cântaţi împreună… caii nechează, caii nechează, Fluviul Galben se
învolburează, Fluviul Galben se învolburează, Fluviul Galben se
învolburează, În Hebei şi Henan sorgul s-a copt, În Hebei şi Henan sorgul s-
a copt, Vitejii din lanuri sunt gata de luptă cu japonezii, Vitejii din lanuri
sunt gata de luptă cu japonezii, îşi iau puşca, îşi iau tunul, îşi iau puşca, îşi
iau tunul, Apucă săbiile, apucă lăncile, Apucă săbiile, apucă lăncile, Să
apere satul, să apere nordul, să apere China…
Tata privea cu mare admiraţie aerul tineresc de pe figurile palide ale
soldaţilor din Armata a opta şi, ascultându-i, a simţit că şi pe el îl mănâncă
gâtlejul. Şi-a adus deodată aminte că aghiotantul Ren, cel din rândul
trupelor bunicului era şi el un tânăr frumuşel şi că ştia şi el să dirijeze
soldaţii mişcându-şi braţele.
Împreună cu Wang Guang şi De Zhi, s-a apropiat, cu puşca în mână, să se
uite la cei din Armata a opta în timp ce cântau. Soldaţii se uitau invidioşi la
carabinele şi treişopturile lor japoneze, noi-nouţe.
Comandantul regimentului Jiao-Gao se numea Jiang. Era foarte înalt, dar
avea labele picioarelor mici, aşa că oamenii îl porecliseră Jiang Picioruş.
Împreună cu un băiat de şaisprezece-şaptesprezece ani, a venit în faţa
bunicului.
La brâu, Jiang avea vârât un mauser. Purta un chipiu cenuşiu-închis de stofă
grosolană, de cozorocul căruia erau prinşi doi bumbi negri. Avea dinţii albi
ca zăpada. Vorbind nu foarte curat dialectul Beijing, a spus:
— Domnule comandant Yu, sunteţi un erou! Am asistat ieri la lupta
dumneavoastră eroică împotriva inamicului japonez!
Jiang i-a întins apoi mâna, iar bunicul i-a aruncat o privire rece şi-a fornăit
ceva pe nas.
Cu oarecare stânjeneală, Jiang şi-a retras mâna, a râs şi a continuat:
— Sunt autorizat de Comitetul special pentru zona Binhai al Partidului
Comunist Chinez să am un schimb de vederi cu comandantul Yu. Comitetul
special pentru zona Binhai al Partidului Comunist Chinez îşi exprimă
profunda admiraţie faţă de ardoarea naţională şi eroicul spirit de sacrificiu
arătate de dumneavoastră în acest măreţ război de eliberare naţională.
Comitetul special pentru zona Binhai a instruit regimentul meu să ia
legătura cu dumneavoastră, ca să ne coordonăm, să luptăm împreună
împotriva japonezilor, să punem bazele unui guvern democratic unit…
Bunicul a spus:
— Mă-sa! N-am deloc încredere în voi! Unit, unit, da’ când m-am luptat cu
maşinile diavolilor, cum de n-aţi venit să vă uniţi? Şi când diavolii au
încercuit satul, cum de n-aţi venit să vă uniţi? Toată armata lu’ băiatu’ a fost
nimicită, au curs râuri de sânge din oameni nevinovaţi şi voi veniţi să
vorbiţi să ne unim!
Spumegând de mânie, bunicul a dat cu piciorul în tubul chihlimbariu al unui
cartuş, trimiţându-l în şanţ. Orbul şi-a făcut iar treabă cu lăuta, dong!…
dong!… dong!… iscând sunete ca picăturile căzând după ploaie de pe
streaşină într-o găleată de tablă.
Căpitanul Jiang fusese pus în dificultate de ocările bunicului, dar a
continuat să vorbească cu elocvenţă:
— Domnule comandant Yu, nu înşelaţi marile aşteptări pe care le are
Partidul nostru din partea dumneavoastră şi nu nesocotiţi puterea Armatei a
opta. Zona Binhai a fost mereu controlată de naţionalişti şi Partidul nostru
de-abia şi-a început aici activitatea. Masele populare nu s-au lămurit cu
privire la armata noastră, dar această situaţie nu va fi de durată –
conducătorul nostru, Mao Zedong, de mult ne-a arătat limpede direcţia.
Domnule comandant Yu, vă dau un sfat prietenesc: viitorul Chinei este
Partidul Comunist. Noi, cei din Armata a opta, suntem oameni de mare
onoare şi niciodată nu întindem capcane. Despre ambuscada trupelor
dumneavoastră şi a detaşamentului Leng, Partidul nostru ştie totul.
Considerăm că detaşamentul Leng a fost lipsit de moralitate, iar împărţirea
prăzii de război nu a fost justă. Noi, cei din Armata a opta, nu întindem
niciodată capcane să ne prindem în ele prietenii. Desigur, în prezent,
echipamentul nostru nu este adecvat, dar fără îndoială că tăria noastră va
spori în luptă. Noi dorim sincer şi din inimă să activăm pentru marile mase
populare şi ne luptăm de-adevăratelea cu diavolii. Domnule comandant, şi
dumneavoastră aţi văzut cum ieri, prin perdeaua verde a grânelor, cu doar
câteva puşti stricate am înfruntat duşmanul o zi întreagă. Am pierdut şase
tovarăşi. În schimb, cei care după bătălia de la Râul Negru au dobândit
multe arme şi muniţii au stat la o parte uitându-se la încleştare, purtând o
mare vină în tragicul măcel al celor câtorva sute de săteni. Puneţi lucrurile
faţă în faţă, domnule comandant Yu: încă n-aţi priceput?
Bunicul a zis:
— Vorba lungă, sărăcia omului: ce vrei de la mine?
— Sperăm să vă alăturaţi Armatei a opta şi, sub conducerea Partidului, să
luptaţi eroic împotriva invadatorilor.
Bunicul a râs rece:
— Să primesc ordine de la voi?
— Veţi putea participa la activitatea de conducere a regimentului Jiao-Gao.
— Cu ce grad?
— Comandant-adjunct de regiment!
— Să primesc ordine de la tine?
— Noi suntem toţi conduşi de Comitetul special pentru zona Binhai,
suntem toţi conduşi de tovarăşul Mao Zedong!
— Mao Zedong? Băiatu’ nu-l cunoaşte! Băiatu’ nu primeşte ordine de la
nimeni!
— Domnule comandant Yu, se spune peste tot că „omul priceput ştie de
unde bate vântul” şi „pasărea cu minte îşi alege copac să-şi facă cuib,
viteazul îşi alege conducător să-l urmeze”. Mao Zedong este un erou fără
egal al vremurilor noastre, nu pierdeţi prilejul ăsta!
— Mai ai şi altceva de zis?
Căpitanul Jiang a râs fără ocolişuri şi a continuat:
— Domnule comandant Yu, nimic nu se poate ascunde de dumneavoastră!
Vedeţi, regimentul meu degeaba are o mulţime de băieţi cu sânge iute, dacă
sunt aproape toţi cu mâinile goale. Armele şi muniţia asta…
— Nici gând!
— Le luăm temporar cu împrumut, iar când vă strângeţi o armată nouă, vi
le dăm înapoi la număr, câte v-am luat.
— Da-da, crezi că sunt un ţânc de trei ani, sau ce?
— Nu, domnule comandant. De ridicarea şi prăbuşirea ţării toţi oamenii
sunt răspunzători. Ca să salvăm ţara în faţa japonezilor, cel ce are oameni dă
oameni, cel ce are puşti dă puşti. Dacă veţi lăsa armele să zacă aici în
adormire, vă veţi face vinovat în faţa poporului.
— Mai lasă-mă cu pălăvrăgeala, băiatu’ nu se bagă cu cioace d-astea. Dacă
aveţi sămânţă-n voi, luaţi-le din mâinile japonezilor!
— Ieri şi regimentul nostru a participat la luptă!
— Şi cu câte pocnitori aţi dat? a-ntrebat bunicul cu răceală.
— Am dat şi cu puştile, am dat şi cu grenadele, am pierdut şase tovarăşi!
Trebuie să ne daţi cel puţin jumătate din arme!
— La capul podului de pe Râul Negru, toată armata mea a fost nimicită şi
nu m-am făcut decât cu o mitralieră!
— Ăia erau naţionaliştii!
— Şi voi, comuniştii, nu vă uitaţi la puşti cu ochi la fel de lacomi? De-acu’
înainte, nimeni să nu mai creadă că-l trage pe sfoară pe băiatu’!
— Domnule comandant, atenţie! Am făcut tot ce e omeneşte cu putinţă!
— Ce, vreţi să le furaţi? a zis sumbru bunicul, apăsând pe patul ţestoasei.
Căpitanul Jiang a trecut de la mânie la zâmbet şi a zis:
— Domnule comandant Yu, aţi înţeles greşit, noi, cei din Armata a opta, nu
furăm niciodată mâncarea din blidul unui prieten. Şi dacă târgul nu iese,
omenia şi cinstea tot rămân.
Jiang s-a dus apoi în faţa trupelor şi-a spus:
— Curăţaţi câmpul de bătaie, îngropaţi-i pe săteni şi fiţi atenţi să culegeţi
tuburile de la cartuşe.
Soldaţii din regimentul Jiao-Gao s-au răspândit pe câmp, culegând tuburi de
cartuşe. La îngroparea trupurilor, între haitele înnebunite de câini şi oameni
s-a pornit bătălia, multe cadavre ajungând să fie sfârtecate şi zdrenţuite cu
totul.
Căpitanul Jiang a spus:
— Domnule comandant Yu, situaţia noastră este foarte grea, nu avem arme,
nu avem gloanţe. Luăm tuburile de cartuşe să le ducem în fabricile de arme
din zonele speciale să fie transformate în gloanţe noi, dar din zece, cinci nu
mai merg. Bandiţii naţionalişti ne-nghesuie, Sprijinitorii împăratului ne
extermină. Domnule comandant, oricum vine vorba, trebuie să ne daţi şi
nouă o parte din armele astea. Nu nesocotiţi Armata a opta.
Uitându-se la soldaţii care cărau cadavre prin lanul de sorg, bunicul a spus:
— Vă dau săbiile, puştile 79 şi grenadele cu mâner de lemn.
Căpitanul Jiang l-a apucat de mână şi a zis tare:
— Domnule comandant Yu, chiar sunteţi prietenul nostru!… Grenade cu
mâner de lemn putem să facem şi noi, domnule comandant, hai să facem
aşa: nu vrem grenadele, daţi-ne câteva treişopturi.
— Nu.
— Doar cinci.
— Nu!
— Trei, haideţi, doar trei.
— Nu!
— Două, două nu se poate?
— Fir-ar mă-sa! Băi A opta, eşti ca un geambaş!
— Detaşamentul unu, veniţi câţiva să luaţi armele!
— Stai încet! a zis bunicul. Ia duceţi-vă voi niţel mai încolo.
Bunicul le-a dat cu mâna lui cele douăzeci şi patru de puşti 79 după model
cehesc şi cutiile de muniţie din pânză. După ce-a şovăit multă vreme, le-a
aruncat şi o treişopt.
— Aşa. Nu vă mai dau săbiile.
— Domnule comandant, cu gura dumneavoastră aţi spus că ne daţi două
treişopturi.
Bunicul s-a înfuriat şi a zis:
— Dacă mă mai freci mult, nu-ţi mai dau niciuna!
Domolindu-l din mâini, Jiang a zis:
— Bine, bine, nu va supăraţi, nu vă supăraţi!
Soldaţii din Armata a opta care primiseră puşti aveau feţele numai zâmbet.
Curăţând câmpul de bătaie, mai găsiseră şi alte puşti. Mauserul aruncat de
bunicul meu şi browningul azvârlit de tata fuseseră şi ele culese.
Buzunarele fiecăruia erau umplute până la refuz cu tuburi galbene de
cartuşe. Un flăcău negricios şi mic de statură, care avea şi buză de iepure, a
îngăimat nelimpede, cu două ţevi de mortier în braţe:
— Căpitane, am pescuit două tunuri!
— Tovarăşi, a spus Jiang, îngropaţi pe loc cadavrele şi pregătiţi-vă de
retragere! E foarte probabil că diavolii vor veni să-şi ridice morţii – dacă o
să putem, o să ne luptăm cu ei. Buză-de-iepure, ţine bine ţevile, le ducem la
fabrică să le repare.
Pe când regimentul Jiao-Gao se reunea pe împrejmuire pregătindu-şi
retragerea, pe drumul de pământ din estul satului au apărut în goană mai
bine de douăzeci de biciclete cu jante lustruite şi spiţe ce împrăştiau raze de
lumină. La un ordin al căpitanului Jiang, soldaţii lui s-au răspândit pe
amândouă părţile împrejmuirii şi s-au întins pe burtă. Bicicliştii s-au suit pe
împrejmuire împingând bicicletele, iar apoi s-au apropiat călare pe ele, plini
de fudulie. Erau îmbrăcaţi în uniforme cenuşii, purtau moletiere şi pantofi
de pânză, iar pe căştile lor pătrăţoase era încrustat un soare alb asemenea
unei roţi dinţate.
Era grupul de soldaţi pe biciclete al detaşamentului Leng. Toţi purtau
pistoale şi toţi trăgeau foarte bine. Se spunea şi că Leng Ciupitul-de-vărsat
era un ciclist foarte bun, care putea să meargă pe o singură şină de cale
ferată chiar şi cinci li.
Căpitanul Jiang a strigat o dată şi toţi soldaţii din regimentul Jiao-Gao s-au
strecurat afară dintre tufişuri, încolonându-se în spatele bunicului.
Bicicliştii lui Leng au coborât în grabă, s-au apropiat împingând bicicletele
şi le-au proptit pe împrejmuire. Un grup de soldaţi cu pistoale s-a strâns
ciorchine în jurul căpitanului Leng şi a înaintat alături de el.
Când bunicul l-a văzut pe Leng Ciupitul, mâna i s-a încleştat pe patul
pistolului.
Jiang l-a împuns uşor din spate şi i-a spus:
— Domnule comandant Yu, calm, calm.
Cu un zâmbet care i se întindea pe toată faţa, căpitanul Leng i-a strâns mâna
căpitanului Jiang fără să-şi scoată mănuşile. Şi lui Jiang i se întindea un
zâmbet pe toată faţa. După ce a dat mâna cu el, şi-a băgat mâna sub brâul
pantalonilor şi a dibuit de-acolo un păduche gras, maroniu-cenuşiu, pe care
l-a azvârlit cu putere în şanţ.
Căpitanul Leng a spus:
— Onorabila dumneavoastră armată este bine informată!
— Regimentul nostru se înfruntă aici cu duşmanul de ieri după-amiază.
— Rezultatul luptei trebuie să fi fost strălucitor.
— Regimentul nostru, în coordonare cu domnul comandant Yu, a răpus
douăzeci şi şase de soldaţi japonezi, treizeci şi şase de colaboraţionişti şi
nouă cai de război. Nu ştiu însă unde au purtat ieri război de gherilă
excelenţii soldaţi şi vitejii generali ai onorabilei dumneavoastră armate.
— Noi am hărţuit ieri oraşul Pingdu şi i-am forţat pe diavoli să se retragă în
debandadă. Aceasta este vechea strategie „încercuieşte ţara Wei ca să
salvezi ţara Zhao”, nu, căpitane Jiang?
— Leng Ciupitule, s-o fut pe mă-ta! a dat bunicul drumul unui şuvoi de
înjurături. Deschide ochii să vezi ce-ai mai salvat tu din ţara Zhao! Toţi
sătenii care-au mai rămas aicea sunt!
Bunicul i-a arătat spre orbul şi şchiopul aflaţi pe împrejmuire.
Ciupiturile de vărsat de un alb-deschis s-au înroşit pe faţa lui Leng, care a
spus:
— Regimentul meu a fost scăldat ieri în sânge în lupte crâncene în oraşul
Pingdu şi a făcut cele mai mari sacrificii. Am cugetul curat.
Jiang a spus:
— De vreme ce onorabila dumneavoastră armată ştia că duşmanul a
împresurat satul, de ce n-aţi venit să vă oferiţi ajutorul? Cum de-aţi lăsat ce
e aproape pentru ce e departe şi v-aţi dus să hărţuiţi japonezii în oraşul
Pingdu, la mai bine de o sută de li? Onorabila dumneavoastră armată nu
este motorizată şi, chiar în marş rapid, forţele care ar fi hărţuit Pingdu ar
trebui să fie acum pe drumul de întoarcere. Pe dumneavoastră vă văd însă
proaspăt şi binedispus, neatins de niciun fir de praf – mă întreb cum anume
aţi condus acea mare luptă.
Leng s-a înroşit la faţă şi la urechi şi a spus:
— Ascultă, Jiang, n-o să stau la discuţii cu tine! Eu ştiu de ce-ai venit tu aici
şi tu ştii de ce-am venit eu.
— Domnule căpitan Leng, consider că atacul de ieri al onorabilei
dumneavoastră armate asupra capitalei de judeţ a fost o greşeală de
conducere. Dacă eu aş fi comandat onorabila dumneavoastră armată, chiar
dacă n-aş fi venit să despresurez satul, mi-aş fi ascuns trupele printre
mormintele de pe amândouă părţile şoselei şi-aş fi amplasat pe movile cele
opt mitraliere capturate în ambuscada de la Râul Negru, prinzându-i iar în
ambuscadă pe japonezi. După o zi de lupte aprige, cu oamenii obosiţi şi caii
la fel, cu gloanţele împuţinându-se şi neştiind terenul, făcându-se şi
întuneric, iar ei stând în locurile mai luminoase şi dumneavoastră în cele
mai întunecoase, unde să fugă duşmanii din faţa mitralierelor
dumneavoastră trăgând simultan? În acest fel, aţi fi adus o mare izbândă
poporului şi aţi fi dobândit o mare victorie pentru onorabila dumneavoastră
armată – gloria dobândită de căpitanul Leng în ambuscada de la Râul Negru
ar fi fost sporită de gloria acestei ambuscade de pe şosea, şi cu câtă
strălucire! Ce păcat, domnule căpitan Leng, că aţi lăsat să vă scape un
asemenea prilej! N-aţi izbutit o mare victorie şi n-aţi avut o mare izbândă,
dar veniţi aici pentru o reuşită măruntă, după o luptă cu orfanii şi văduvele.
Unuia ca mine îi lipseşte simţul ruşinii, dar tot mă faceţi să roşesc!
Cu faţa împurpurată toată, Leng a îndrugat:
— Jiang… te-ai uitat de sus la mine… stai să se lupte băiatu’ într-o mare
bătălie şi-o să vedeţi voi…
— Când o să vină ziua aceea, fraţii îşi vor primejdui viaţa ca să vină în
ajutorul dumneavoastră!
— N-am nevoie de ajutorul tău, băiatu’ se luptă singur.
— Vă admir! Vă admir!
Căpitanul Leng s-a suit pe bicicletă să plece, iar bunicul s-a apropiat, i-a pus
mâna în piept şi i-a zis, gata să-l omoare din priviri:
— Leng, după ce-i batem pe japonezi, o să ne încheiem şi noi doi vechile
socoteli!
— Nu mi-e frică de tine!
A încălecat pe bicicletă şi a plecat iute ca gândul, urmat îndeaproape de cele
mai bine de douăzeci de gărzi de corp. Toţi mergeau pe biciclete cu iuţeala
ogarilor când aleargă după iepuri.
— Domnule comandant Yu, a zis Jiang, Armata a opta vă va fi mereu
prieten credincios.
Comandantul Jiang i-a întins mâna bunicului, iar el şi-a întins-o şi el,
neîndemânatic, pe-a lui, strângându-i mâna celuilalt. I s-a părut că mâna
mare a lui Jiang e tare şi caldă.

Patruzeci şi şase de ani mai târziu. Locul unde bunicul, tata şi mama s-au
luptat eroic cu haitele de câini conduse de cei trei câini ai familiei noastre,
cel negru, cel roşietic şi cel verzui. Într-o noapte cu furtună, „mormântul cu
o mie de oameni”, unde erau îngropate oase de comunişti, naţionalişti,
oameni de rând, soldaţi japonezi şi soldaţi colaboraţionişti, a fost lovit de
trăsnet şi s-a deschis, iar scheletele putrezite au fost aruncate la câteva zeci
de metri depărtare, unde au fost spălate şi curăţate de ploaie. Albite,
deveniseră toate deosebit de serioase. Pe atunci, tocmai îmi petreceam
vacanţa de vară acasă şi, auzind vestea despre trăsnirea mormântului, m-am
grăbit să mă duc să arunc o privire, cu căţeluşul albăstrui de casă în spatele
meu. Mai cădea răzleţ o ploaie măruntă. Câinele a început să alerge în faţa
mea, lipăind prin fiecare băltoacă tulbure cu lăbuţele lui tari. Foarte repede,
am dat peste oasele aruncate de suflul exploziei. Câinele şi-a apropiat nasul
să le miroasă, dar apoi a scuturat din cap, cu totul lipsit de interes.
În jurul mormântului deschis stăteau mai mulţi oameni, toţi cu o expresie de
spaimă pe chip. Mi-am croit drum printre ei şi m-am uitat la scheletele din
mormânt, care vedeau din nou lumina zilei. Care era comunist, care
naţionalist, care soldat japonez, colaboraţionist sau om oarecare mi-e teamă
că nici secretarul de partid al provinciei n-ar fi putut deosebi. Toate craniile
aveau aceeaşi formă, înghesuite strâns în mormânt, şi toate erau udate întru
totul la fel de o ploaie identică. Stropii răzleţi zdroncăneau dezolant în
scheletele albicioase, scoţând un sunet pătrunzător şi înveninat. Scheletele,
aşezate pe spate, se umpluseră de apă de ploaie rece, îngheţată, precum
rachiul de sorg ţinut în pivniţă mulţi ani la rând.
Sătenii s-au apucat să culeagă oasele care zburaseră în toate părţile,
aruncându-le pe urmă înapoi peste grămada de cranii din mormânt. M-a
cuprins o ameţeală, iar apoi, când m-am uitat din nou cu atenţie, am văzut
că în groapă erau şi câteva zeci de cranii care păreau de câine. Şi mai apoi,
am descoperit că între craniile oamenilor şi craniile câinilor aproape nu
există diferenţe: în mormânt nu era decât o întindere de lumină albă,
nedesluşită şi subţire, care, ca-ntr-un limbaj secret, îmi transmitea o ştire
cutremurătoare şi care-ţi bagă spaima în suflet. Istoria glorioasă a oamenilor
e împănată cu multe tradiţii şi amintiri despre câini, iar istoria oamenilor şi
istoria câinilor s-au ţesut laolaltă. Am participat şi eu la munca de culegere
a oaselor. Din motive de igienă, mi-am pus o pereche de mănuşi albe.
Sătenii mi-au ţintuit mânioşi mâinile cu privirea, aşa că m-am grăbit să dau
jos mănuşile şi să le îndes în buzunarele pantalonilor. Tot strângând oase,
m-am îndepărtat cel mai mult, ajungând la marginea lanului de sorg, la o
sută de metri de mormânt. Acolo, printre ierburile scunde şi verzi udate de
ploaie, se odihnea un craniu sfărâmat cu formă semicirculară. Fruntea lată şi
teşită arăta clar că mortul nu dusese o viaţă de rând. L-am prins cu trei
degete şi m-am înapoiat şontâc-şontâc. Printre ierburi se mai zărea un fir de
lumină albă şi slabă. Era o căpăţână lungă şi subţire. În gura ei rânjită se
păstraseră câţiva dinţi ascuţiţi, făcându-mă să-mi dau pe dată seama că nu
trebuie s-o culeg neapărat de pe jos – era din aceeaşi specie ca şi căţelul
albăstrui din spatele meu. Poate că era a unui lup, poate a unei corcituri de
câine cu lup. Oricum, suflul exploziei o aruncase aici, departe de celelalte.
Petele de pământ şi culoarea nou-nouţă pe care o avea acum mărturiseau că
se odihnise în mormânt câteva zeci de ani. Până la urmă am luat-o şi pe ea
de-acolo. Sătenii aruncau scheletele în groapă fără niciun fel de înfiorare,
iar când acestea se izbeau unele de celelalte, se frângeau şi se sfărâmau. Am
azvârlit şi eu înăuntru jumătatea aceea de craniu uman, dar am ezitat în
mână cu scăfârlia mare a câinelui. Un bătrân mi-a spus:
— Arunc-o şi pe-aia, câinii de pe vremea aia nu erau mai prejos decât
oamenii.
Am aruncat ţeasta câinelui în mormântul deschis. După ce a fost refăcut,
„mormântul cu o mie de oameni” era cu totul şi cu totul la fel ca înainte să
explodeze. Pentru a linişti spiritele tulburate, mama a ars în faţa
mormântului un teanc de hârtii galbene pentru morţi.
Am participat la munca de reconstrucţie a mormântului, apoi am urmat-o pe
mama şi m-am prosternat de trei ori, cu toată reverenţa, în faţa celor mai
bine de o mie de cadavre dinăuntru.
Mama a spus:
— Patruzeci şi şase de ani. Aveam pe-atunci cinsprezece ani.
6

— Aveam pe-atunci cinsprezece ani, japonezii înconjuraseră satul, bunicii

tăi ne coborâseră pe mine şi pe unchiul tău în fântâna secată şi n-am mai
văzut nici umbră de om. Am aflat de-abia mai târziu că fuseseră ucişi în
aceeaşi dimineaţă…
Nu ştiu câte zile am stat în fântână. Unchiul tău a murit, iar cadavrul a
început să duhnească. O broască râioasă şi un şarpe veninos cu gâtul galben
s-au holbat la mine o zi întreagă. Mai aveam puţin şi muream de frică. Eram
sigură că o să mor înăuntrul fântânii. Apoi au venit tatăl şi bunicul tău…
Bunicul a înfăşurat în hârtie dată cu ulei de tong cele cincisprezece
treişopturi, le-a legat cu sfoară şi le-a cărat în spate până la marginea
fântânii secate. A spus apoi:
— Douguan, ia uită-te în toate părţile, vezi dacă e cineva.
Bunicul ştia că detaşamentul Leng şi regimentul Jiao-Gao îşi mai făceau
gânduri în legătură cu armele. Cu o noapte înainte, la gura şopronului
ridicat la poalele împrejmuirii, pe când bunicul şi ceilalţi dormeau, orbul
veghea, atent la fiece mişcare. La jumătatea nopţii, a auzit cum tufele de
frasin chinezesc de pe suişul împrejmuirii foşăie atinse de ceva. Mai apoi, s-
a auzit un zgomot extrem de uşor de paşi venind către şopron, iar orbul şi-a
dat seama că e vorba de doi oameni, unul mai curajos şi unul mai temător.
Le-a auzit răsuflările, aşa că şi-a încleştat mâna pe colt şi-a urlat tare:
— Stai!
I-a auzit pe cei doi trântindu-se panicaţi la pământ şi apoi târându-se
îndărăt; a apreciat direcţia, a tras de cocoş şi glontele a zburat cu un vâj. I-a
auzit cum se retrag rostogolindu-se până la împrejmuire şi cum se strecoară
în tufele de frasin. A mai tras un glonte în direcţia zgomotului şi cineva a
scos un ţipăt. Bunicul şi ceilalţi s-au trezit speriaţi de împuşcături şi-au
pornit în urmărire cu armele în mâini, apucând să mai zărească două umbre
negre sărind peste şanţ şi strecurându-se în lanul de sorg.
— Tată, nu e nimeni.
— Ţine minte fântâna asta.
— O s-o ţin, e a familiei lu’ Frumuşica.
— Dacă mor, a zis bunicul, să scoţi armele şi să li le duci în dar când o fi să
te primească – du-te la A opta, sunt niţel mai buni decât ăia ai lu’ Leng.
— Tată, nimeni nu se duce la alţii, o să ne strângem oamenii noştri! Mai
avem şi mitraliera…
Bunicul a râs amar şi a zis:
— Nu-i uşor, fiule, tata e sfârşit de oboseală!
Tata a răsucit frânghia de pe tamburul stricat, iar bunicul a tras-o în sus şi a
prins de capătul ei armele legate la mijloc.
— E secată?
— Da, eu şi Wang Guang ne-am jucat v-aţi-ascunselea pe-aici.
Spunând aceasta, tata s-a aplecat peste gura fântânii şi a văzut în fântâna
neagră catran două umbre nesigure.
— Tată, e cineva în fântână! a strigat tare.
Au îngenuncheat amândoi la buza fântânii, chinuindu-se să vadă în
întunecime.
— E Frumuşica!
— Uită-te bine, mai trăieşte? a zis bunicul.
— Parcă mai răsuflă poticnit… mai e şi-un şarpe mare şi lung încolăcit
lângă ea… mai e şi frate-său, Cuminţel… a spus tata, în timp ce vocea îi
răsuna în ecou înăuntru.
— Ai curaj să cobori?
— Cobor, tată, mă am tare bine cu Frumuşica!
— Să fii cu băgare de seamă la şarpele ăla!
— Nu mi-e mie frică de şerpi.
Bunicul a desfăcut frânghia din jurul armelor şi i-a priponit-o tatii de brâu,
lăsându-l în jos în fântână. El ţinea manivela de la tambur, lăsând frânghia
să alunece în jos, încet-încet.
— Ai grijă, l-a auzit tata pe bunicul strigând deasupra.
A căutat o cărămidă mai înaltă pe care să calce şi s-a oprit pe ea.
Şarpele negru cu pete şi-a ridicat năvalnic capul, şi-a scos la iveală cu
agilitate limba bifurcată şi a aruncat spre tata un suflu rece. Pe când pescuia
şi prindea ţestoase în Râul Negru, tata îşi desăvârşise ştiinţa de a supune
şerpii. Mai şi mâncase carne de şarpe, împreună cu unchiul Luohan. O
copseseră la foc din bălegar uscat, iar unchiul Luohan îi spusese cum carnea
de şarpe poate vindeca lepra. După ce-o mâncaseră, amândoi îşi simţiseră
tot corpul fierbinte şi uscat. Acum tata stătea nemişcat, iar când şarpele
pătat şi-a lăsat capul în jos, a-ntins mâna şi l-a prins de coadă, scuturându-l
tare şi făcându-i toate inelele să trosnească: scârşt! scârşt! Şi-a încleştat apoi
mâna pe gâtul lui, l-a răsucit cu putere şi mare iscusinţă şi-apoi a strigat
tare:
— Tată, vezi că-l arunc sus!
Bunicul s-a tras într-o parte şi-un şarpe pe jumătate mort a zburat afară,
săltând pe pământul gol de lângă gura fântânii ca un chefal. Bunicului i s-a
făcut părul măciucă şi a tras o sudalmă:
— Puiul ăsta de cuc are sânge-n el cât bandiţii!
Ridicând-o pe mama, tata a urlat:
— Frumuşico! Frumuşico! Eu sunt, Douguan, am venit să te scot de-aici!
Bunicul a înfăşurat tamburul cu cea mai mare băgare de seamă şi a scos-o
afară pe mama. A scos şi corpul unchiului meu.
— Tată, trimite armele!
— Dă-te într-o parte!
Frânghia hârşâia şi hârjâia în timp ce cobora legătura de arme pe fundul
fântânii. Tata a desfăcut funia şi-apoi şi-a legat-o de şale.
— Ridică-mă, tată! a strigat el.
— Te-ai legat bine?
— Da.
— Leagă-te bine, nu te prosti!
— Ridică, tată!
— Ţi-ai făcut laţ sau nod?
— Tată, ce-ai? Nu tot eu am legat-o şi pe Frumuşica?
Bunicul şi tata s-au uitat la Frumuşica, acum întinsă pe jos.
Pielea feţei i se lipise de oase, ochii i se afundaseră în orbite, gingiile i se
ţuguiaseră, iar părul parcă îi fusese presărat cu o pulbere albă. Fratele ei
avea unghiile negre.

7
Sub atenta îngrijire a femeii numite Liu, mama s-a înzdrăvenit încet-încet.
Era prietenă bună cu tata, iar acum, legaţi de salvarea ei de pe fundul
fântânii, au ajuns la fel de apropiaţi ca un frate şi-o soră. Bunicul s-a
îmbolnăvit însă grav de febră tifoidă, iar viaţa i-a fost în mare primejdie.
Mai apoi, pe când zăcea aproape fără simţiri, a simţit parfum de mâncare de
sorg, aşa că tata şi ceilalţi au strâns pe loc sorg, iar femeia Liu l-a fiert şi l-a
terciuit în faţa lui. După ce-a mâncat un bol de terci, venele de sânge din
nas i-au plesnit şi-au lăsat să curgă mult sânge negru. Din acest moment, a
început să aibă poftă de mâncare şi s-a înzdrăvenit treptat, iar pe la
jumătatea lunii a zecea putea să se rezeme în baston şi să se mişte încet-
încet pe împrejmuire şi să şadă acolo în razele calde ale soarelui de toamnă
târzie.
În acest răstimp, se auzea că între trupele lui Leng Ciupitul-de-vărsat şi cele
ale lui Jiang Picioruş avuseseră loc unele fricţiuni în apropiere de stăvilarul
Wanggan şi că ambele părţi suferiseră pierderi foarte mari. Bunicul era atât
de bolnav, că nu-i mai păsa de viaţă şi de moarte şi nici n-avea starea
mentală să se gândească la lucrurile altora.
Tata şi ceilalţi înălţaseră în sat câteva locuinţe temporare, strânseseră de
prin ruine tot felul de obiecte de-ale casei şi culeseseră de pe câmp destul
sorg cât să le-ajungă să mănânce peste iarnă şi până în primăvară. De la
începutul lunii a opta, ploile cădeau neîntrerupt. Pământul negru din lanul
de sorg se prefăcuse în noroi, iar jumătate dintre paiele de sorg macerate în
apă se prăbuşiseră la pământ, boabele lor căzute prinzând rădăcini şi dând
mlădiţe. Şi boabele rămase în spic dăduseră toate mlădiţe, iar verdele lor
nou, fraged şi delicat, se-nghesuia printre crăpăturile dintre culorile
veştejirii – albastrul-cenuşiu şi roşul întunecat; spicele de sorg se înălţau sau
se lăsau în jos ca nişte cozi înfoiate de vulpe. Norii plumburii încărcaţi din
belşug cu apă pluteau zoriţi pe deasupra lanurilor, şi de-a dreptul peste
acestea alunecau umbre-umbre pâcloase. La atingerea paielor de sorg,
stropii reci şi tari de ploaie scoteau câte un ropăit: rop!, rop! Stol după stol
de ciori îşi vânturau cu greutate aripile murate de apă, dând ocoluri pe
deasupra lăsăturii din faţa satului. În acele zile, soarele era la fel de preţios
ca aurul. Lăsătura era învăluită ziua întreagă de ceţuri păstoase, uneori mai
subţiri, alteori mai groase.
După ce bunicul a căzut bolnav, tata a devenit şef şi stăpân, iar el i-a condus
pe Wang Guang, De Zhi şi pe Frumuşica, ca şi pe şchiop şi pe orb, cu
armele în mâini, în crudele bătălii cu câinii care veneau în lăsătură să
mănânce cadavre. Îndemânarea lui în mânuirea armelor s-a desăvârşit în
luptele împotriva câinilor.
Uneori bunicul întreba fără vlagă:
— Băiete, ce vrei tu să faci?
Pe fruntea tatii se închegau porniri asasine pline de ferocitate:
— Tată, ne luptăm cu câinii!
Bunicul îi zicea:
— E bine şi dacă nu vă mai luptaţi…
— Nu se poate, nu putem lăsa câinii să mănânce oameni.
În lăsătură erau aproape o mie de cadavre. În acea zi, soldaţii din Armata a
opta doar strânseseră trupurile într-un morman şi n-avuseseră vreme să le
înmormânteze de-adevăratelea. Corpurile fuseseră acoperite la nimereală
doar cu câteva mâini de pământ, pe care răpăiala ploii de toamnă le spălase
la o parte; altele fuseseră dezgropate de câini. Ploaia domoală, care cădea şi
se oprea, cădea şi se oprea, le-a umflat, iar din lăsătură a început să se
răspândească treptat-treptat o putoare de o calitate excepţională. Ciorile şi
câinii, înnebuniţi, prinseseră ocazia şi se repezeau pe mormanul de cadavre,
desfăceau piepturile, sfâşiau burţile, răvăşind miasmele şi făcându-le să se
împrăştie şi mai vijelios.
În momentul ei de maximă înflorire, haita număra între cinci sute şi şapte
sute de câini. Cei trei şefi îi erau câinele roşietic, cel verzui şi cel negru ai
familiei mele. Forţa principală a haitei era reprezentată de câinii din satul
nostru, ai căror stăpâni zăceau aproape toţi în lăsătură, răspândind putoarea
aceea. Ceilalţi câini, care veneau şi plecau într-o stare de seminebunie, erau
din satele apropiate şi aveau unde să se întoarcă.
Mama şi cu tata, o grupă, Wang Guang şi De Zhi, altă grupă, şchiopul şi
orbul, o a treia, se răsfirau în trei direcţii diferite în lăsătură. Stăteau întinşi
în nişte gropi pe care le săpaseră cu hârleţul, ţintuind cu privirea cele trei
poteci pe care le făcuseră labele câinilor prin lanul de sorg. Tata ţinea în
mână o treişopt, iar mama o carabină.
— Douguan, eu cum de nu nimeresc niciodată?
— Eşti prea nerăbdătoare, ia la ochi încetişor, apasă încet pe trăgaci şi-o să-i
loveşti pe toţi.
Poteca pe care o păzeau mama şi tata venea dinspre sud-est. Avea puţin
peste o jumătate de metru lăţime, era foarte şerpuitoare şi alb-cenuşie la
culoare. Sorgul culcat la pământ înălţa un paravan peste drum, iar câinii
odată ce se strecurau acolo, piereau fără urmă, fără umbră. Şeful haitei, care
venea şi pleca pe această potecă, era câinele roşietic al familiei mele.
Bogăţia nutritivă oferită de cadavre îi făcuse blana groasă şi roşcată să
strălucească scânteietor, mişcarea neîntreruptă îi întărise şi dezvoltase
muşchii de la picioare, iar luptele cu oamenii îi ascuţiseră inteligenţa.
Soarele tocmai se înroşea, iar cele trei căi ale câinilor erau liniştite,
încolăcite în fuioare de ceaţă. După o lună de lupte cu suişuri şi coborâşuri,
haita se împuţinase treptat: cam o sută de câini fuseseră împuşcaţi lângă
cadavre şi cam două sute dezertaseră. Combinate, cele trei haite numărau în
jur de două sute treizeci de câini, iar acum tindeau să se amestece şi să
formeze un singur grup. Precizia tirului tatii şi a celorlalţi creştea zi de zi,
astfel că la fiecare asalt dement câinii lăsau câteva zeci de hoituri. În
războiul dintre oameni şi câini, câinii îşi arătaseră deja clar inferioritatea în
privinţa inteligenţei şi a tehnicii. Tata şi ceilalţi veniseră acum să aştepte
primul atac al haitei din această zi, pentru că obişnuinţele pe care le
dezvoltaseră câinii în război erau greu de schimbat – atacau o dată în zori, o
dată la prânz şi o dată pe înserat, ca oamenii care iau masa când vine clipa
cuvenită.
Tata a văzut cum freamătă în depărtare cocenii de sorg şi i-a zis mamei
încet:
— Pregăteşte-te, au venit.
Mama a tras încetişor piedica şi şi-a lipit obrazul de patul umezit de ploaie
al puştii. Freamătul sorgului s-a rostogolit ca talazurile până la marginile
lăsăturii, iar tata a auzit o întindere de respiraţii de câine. Ştia că cele câteva
sute de ochi lacomi aţintesc uniform mâinile rupte şi picioarele sfâşiate din
lăsătură, în timp ce limbile de un roşu aprins ling rămăşiţele de la colţurile
gurii, iar stomacurile chiorăie şi bolborosesc, secretând lichide verzi.
Ca la un semn, două sute de câini s-au repezit afară din lanul de sorg cu
urlete turbate. Părul de pe gât li se zburlise, cu un fâsâit plin de mânie, iar
blănile lucioase le fulgerau şi le scânteiau prin pâcla albicioasă şi sub razele
sângerii ale soarelui. Mursecau cadavrele cu trosnete şi plescăituri. Fiecare
ţintă se mişca din cale-afară de violent. Wang Guang, şchiopul şi ceilalţi
deschiseseră deja focul, iar câinii atinşi jeleau deznădăjduiţi, pe când ceilalţi
prindeau prilejul ca să muşte şi să sfârtece.
Tata a ochit ţeasta tâmpă a unui câine negru şi, pac!, glontele i-a zdrobit
urechea. Câinele a urlat şi a fugit înapoi în lan. Tata a zărit cum unui câine
alb îi explodează căpăţâna şi cum cade în faţă, fără să mai zică nici pâs, în
gură cu o bucată neagră de maţ.
— Frumuşico, ai nimerit! a urlat tata din rărunchi.
— Chiar am nimerit? a zis ea cu însufleţire.
Tata şi-a aliniat cătarea şi înălţătorul, ţintind câinele roşietic al familiei
mele. Acesta a început să alerge cu burta lipită de pământ, sărind ca fulgerul
dintr-un snop de coceni de sorg într-altul. Tata a tras, iar glontele a zburat
lipit de spinarea câinelui. În bot, acesta avea o coapsă de femeie, albă şi
grasă, iar colţii lui ascuţiţi zdrumicau oasele. Mama a tras şi ea, iar glontele
a nimerit în noroiul negru din faţa câinelui; noroiul l-a împroşcat pe acesta
pe tot botul. Câinele şi-a zgâlţânat capul de câteva ori, apoi, cu coapsa albă
în gură, s-a retras rostogolindu-se. Tirul precis al lui Wang Guang şi De Zhi
a rănit şi el nu puţini câini, iar sângele acestora a împroşcat cadavrele.
Urletele lor de jale şi durere făceau oamenii să tremure din toate
încheieturile.
Armata de câini s-a retras. Tata şi ai lui s-au reunit şi ei, curăţindu-şi
armele. Deja nu mai aveau prea multe gloanţe. Tata le-a amintit că trebuie
să tragă exact şi să fie atenţi şi să-i ucidă pe cei trei şefi de haită. Wang
Guang a zis:
— Sunt alunecoşi ca nişte ţipari, de-abia ce intră-n cătarea puştii că se şi
strecoară din calea ei.
Bătându-şi ochii galbeni, De Zhi a spus:
— Douguan, să-i atacăm pe furiş, ce zici?
— Cum adică?
— Haita trebuie să aibă un loc de odihnă. Cred că e pe-un prag al Râului
Negru, unde câinii sigur se duc să se-adape după ce-au mâncat carnea de
om.
— Vorbeşte cu rost, a zis şchiopul.
— Hai, a spus tata.
— Staţi aşa, a adăugat De Zhi, să mergem înapoi după nişte grenade, să-i
aruncăm în aer.
Mama, tata, Wang Guang şi De Zhi s-au împărţit şi s-au strecurat pe două
dintre căile câinilor. Noroiul de pe jos fusese făcut ca elasticul de maleabil
şi de tare de ghearele de câine care-l călcaseră. Într-adevăr, potecile duceau
la Râul Negru, iar mama şi tata au auzit hărmălaia apei şi lătrăturile câinilor
de pe mal. Când s-au apropiat de zăgaz, cele trei poteci s-au unit, iar calea
câinilor şi-a dublat lărgimea. Mama, tata, Wang Guang şi De Zhi s-au reunit
şi ei.
Când s-au apropiat de zăgaz, tata a văzut mai bine de două sute de câini
răsfiraţi pe pragurile acoperite de plante de apă ale Râului Negru. Cei mai
mulţi dintre ei stăteau trântiţi, alţii molfăiau cojile de pământ tare şi lucios
care li se lipiseră între degete, alţii urinau cu piciorul ridicat în apa râului,
iar încă alţii stăteau în picioare pe mal, lipăind cu limbile lor lungi-lungi apa
noroioasă. Câinii care mâncaseră pe săturate carne de om scoteau pârţuri
după pârţuri cafenii. Iarba era plină de rahat de câine, roşu şi alb. Tata şi
ceilalţi nu mai mirosiseră niciodată pârţuri şi rahat de câine cu o asemenea
odoare. Câinii trântiţi pe jos arătau foarte liniştiţi. Cei trei şefi de haită erau
amestecaţi printre ceilalţi, dar puteau fi deosebiţi dintr-o singură privire.
— Douguan, aruncăm? a-ntrebat Wang Guang.
— Pregătiţi-vă, o să aruncăm toţi odată.
Fiecare a dibuit după două grenade-cantalup, le-a smuls cuiele, le-a bătut
una de alta, iar apoi tata a urlat:
— Aruncaţi-le!
Opt grenade au căzut în mijlocul câinilor, mai aproape sau mai departe.
Câinii au privit curioşi obiectele negre şi rotunjoare care veneau zburând
prin aer şi nu s-au putut împiedica să nu se ridice în fund. Tata a descoperit
cât de deştepţi erau câinii familiei mele, care s-au lipit cu viclenie la
pământ, ca morţi. Cele opt grenade japoneze de cea mai bună calitate au
explodat aproape în acelaşi timp şi un suflu uriaş a măturat în toate
direcţiile, împroşcând schije cât boabele de fasole, ucigând cel puţin zece
câini sau mai bine şi rănind mai mult de douăzeci. Sângele şi carnea de
câine s-au ridicat în aer până deasupra apei, căzând ca o grindină în râu.
Ţiparii din Râul Negru, pentru care pofta de sânge devenise o a doua natură,
s-au strâns grămadă, bolborosind şi luptându-se pe carnea şi sângele
câinilor. Câinii răniţi schelălăiau într-un glas, cutremurându-i pe oameni.
Cei ce scăpaseră nevătămaţi au tulit-o în toate părţile, unii galopând
nebuneşte de-a lungul malului, alţii aruncându-se în apă şi înotând ca
disperaţii către malul celălalt. Tatii îi părea foarte rău că nu veniseră cu
armele. Câţiva câini orbiţi de explozie se-nvârteau în cerc gemând pe pragul
râului, scăldaţi în sânge şi insuportabil de privit. Cei trei câini mari ai
familiei mele înotaseră toţi până pe malul celălalt, iar după ei trecuseră înot
mai bine de treizeci de câini. Când s-au căţărat pe zăgaz, aveau toţi coada
între picioare, fiecare fir din blană le era lipit de corp şi erau fără seamăn de
înspăimântaţi. Când s-au scuturat, din vârful cozii, de pe pielea de pe burtă
şi de pe fălci le-au ropotit în jos picături de apă. Câinele roşietic al familiei
mele lătra supărat către tata, părând că-i reproşează lui şi celorlalţi
încălcarea înţelegerii, în primul rând, pentru că le invadaseră teritoriul, iar
în al doilea rând, pentru că foloseau aceste arme sălbatice de ultimul tip,
neconforme cu Calea canină.
— Aruncaţi şi dincolo! a zis tata.
Fiecare a luat o grenadă şi-a azvârlit-o cu putere spre malul opus. De cum a
văzut obiectele negre trecând în zbor peste apă, haita a-nceput într-un glas
să urle şi să se văicărească, făcând tumbe şi rostogolindu-se în jos de pe
zăgaz şi strecurându-se în câmpul de sorg de pe malul sudic. Tata şi ai lui
nu erau prea puternici, aşa că grenadele aruncate de ei au căzut în râu,
înălţând patru coloane de apă albă, făcând suprafaţa râului să se dea peste
cap şi umplând-o de o întindere de ţipari graşi şi în plină zvârcolire.

Timp de două zile, haita care suferise acest atac prin surprindere n-a mai
onorat cu prezenţa ei scena măcelului. În acest răstimp, şi ea, şi haita
oamenilor şi-au continuat fără niciun răgaz pregătirile de luptă.
Tata şi ai lui făcuseră cunoştinţă cu puterea uriaşă a grenadelor şi, strânşi
laolaltă, discutau despre cum anume să le folosească şi mai bine. Îl
trimiseseră în recunoaştere la malul râului pe Wang Guang, iar acesta
spusese că acolo se află câţiva câini morţi, o întindere de blană şi de rahat
de câine şi o putoare care-ţi ia nasul, dar nici picior de câine viu. Câinii îşi
mutaseră tabăra.
De Zhi a socotit că, deşi pentru moment fuseseră puşi pe fugă, câinii totuşi
nu rămăseseră fără conducători, aşa că într-un răstimp scurt se vor uni la loc
şi vor veni să se lupte pentru cadavre. Contraofensiva viitoare a câinilor va
fi, hotărât, una şi mai crâncenă, pentru că cei rămaşi au toţi o experienţă
bogată de luptă, sunt numai unul şi unul.
În cele din urmă, mama a venit cu o manevră, propunând să tragă firul
grenadelor cu mâner de lemn şi să le îngroape pe căile câinilor. Strategia ei
s-a bucurat de apreciere şi toată lumea, în grupuri, s-a apucat de treabă pe
loc, îngropând patruzeci şi trei de grenade declanşabile la atingere pe cele
trei poteci. Grenadele-cantalup fuseseră la început cincizeci şi şapte, din
care douăsprezece fuseseră folosite în atacul-surpriză de la Râul Negru,
rămânând patruzeci şi cinci, pe care tata le-a împărţit fără părtinire, câte
cincisprezece de fiecare grupă.
În aceste două zile, haita trecuse prin divizări şi rupturi şi, din cauza
împuţinării numerice provocate de războaiele continue şi a fugii masive a
elementelor şovăielnice, numărul total al câinilor coborâse până la
aproximativ o sută douăzeci şi patru. Trupele aveau nevoie urgentă de
reorganizare – cele trei regimente iniţiale să se unească şi să formeze un
corp militar de elită şi omogen. După ce, cu ciudăţeniile lor asemănătoare
cu nişte cărăbuşi, cei patru puişori de lele vrednici de toată ura făcuseră praf
şi pulbere cartierul general, haita a mers de-a lungul zăgazului către est preţ
de trei li şi s-a reunit pe pragul de sud al Râului Negru, la est de podul de
piatră.
Era o dimineaţă cu semnificaţie hotărâtoare. Pe drumul până acolo, câinii,
cu inimile grele de grijă, dar şi mâncându-i picioarele să se mai pornească o
dată în acţiune, se izbiseră unii de alţii şi se muşcaseră provocator. Fiecare
membru al haitei îşi măsurase pe ascuns din priviri propriul conducător. Cei
trei câini ai familiei mele, cel roşietic, cel negru şi cel verzui, nu se
schimbaseră defel la faţă, privindu-se cu coada ochiului şi având pe boturile
lor lungi şi subţiri câte un surâs viclean.
În estul podului, câinii au alcătuit un cerc, aşezaţi pe labele de dinapoi,
scărpinându-se şi urlând către cerul sumbru. Câinelui negru şi celui verzui
le zvâcnea spasmodic tot corpul, iar blana de pe spinare li se vălurea ca
talazurile. Pentru că înfulecaseră carne de om, ochii albi ai tuturor câinilor
erau brăzdaţi de firicele dese de sânge, iar cele câteva luni de înfulecat
carne crudă şi de viaţă de lupte deşteptaseră în străfundurile lor amintiri pe
care traiul domesticit de sute de mii de ani le amorţise. Îi urau acum pe
oameni – animalele acestea care umblă pe două picioare – până în măduva
oaselor. Înfulecându-le carnea, câinii nu numai că îşi potoleau maţele care
le chiorăiau de foame, ci, mai important, simţeau oarecum că, făcând
aceasta, aruncă mănuşa lumii oamenilor – că se răzbună crâncen pe
stăpânitorii care îi ţinuseră atâta amar de vreme în sclavie. Desigur, cei care
ridicaseră la nivel teoretic aceste impulsuri neguroase şi primitive şi care
raţionalizau seria lor de acţiuni erau cei trei câini ai familiei mele. Acesta
era şi unul dintre principalele motive pentru care haita îi sprijinea drept
conducători ai ei. Fără îndoială însă că şi corpurile lor vânjoase şi colosal de
mari, mobilitatea plină de sprinteneală şi robusteţe şi spiritul de sacrificiu
care îi făcea gata de asalturi pline de violenţă reprezentaseră condiţii sine
qua non pentru a supune haitele şi a le deveni conducători.
Sângele şi carnea de om făcuseră absolut toţi câinii să-şi schimbe
înfăţişarea: blana le era scânteietoare, pielea de pe tendoanele puternice era
întinsă la maximum, conţinutul de hemoglobină al cărnii le crescuse enorm,
iar la fire ajunseseră brutali, dedaţi crimelor şi puşi pe harţă; când îşi
aduceau aminte cum altădată erau în sclavia oamenilor şi îşi duceau cu
amărăciune zilele mâncând o coajă de orez şi lipăind o oală de apă, se
umpleau de ruşine. Războiul cu oamenii făcea parte acum din
subconştientul colectiv al haitei, iar tirul repetat al tatii şi al celor cu el
întărea şi mai mult sentimentele lor de ură.
De mai bine de zece zile, între cele trei armate de câini începuseră să se
petreacă unele fenomene ce semnalau lipsa de unitate. Nu era vorba de
mare lucru, prima oară se întâmplase din cauza unui câine lacom, cu buzele
crăpate şi botul pe jumătate spart, din haita câinelui negru, care furase un
braţ de om din gura unui câine alb, mai mic, din armata câinelui verzui.
Câinele mai mic s-a dus să discute cu Bot-spart, dar se alesese cu piciorul
din spate muşcat de acesta. Comportamentul banditesc al lui Bot-spart a
umplut de furie întreaga armată a câinelui verzui care, beneficiind de
permisiunea tacită a acestuia, s-a aruncat de-a valma asupra lui Bot-spart,
muşcându-l în o mie de locuri şi trăgându-i afară până şi maţele din el şi
zdrenţuindu-le în mici fărâme. Armata câinelui negru nu a putut să îndure
această răzbunare excesivă, aşa că cei mai bine de două sute de câini din
cele două armate s-au prefăcut într-un ghem de muşcături, şi smoc după
smoc de blană sfâşiată s-a rostogolit în adierea vântului, urmând calea apei.
Armata câinelui roşietic a profitat de situaţie şi fiecare câine şi-a reglat
conturile cu propriii inamici. Cei trei câini ai familiei mele stăteau aşezaţi
faţă în faţă, neschimbaţi la chip, cu privirea rece ca gheaţa şi cu sângele de
un roşu aprins injectându-le ochii.
Această bătălie aprigă a continuat mai mult de două ore. Şapte câini nu s-au
mai ridicat niciodată, iar mai bine de zece au fost răniţi grav şi au rămas
întinşi pe câmpul de bătaie, jelindu-se şi scâncind. După luptă, aproape toţi
s-au aşezat lângă râu şi şi-au lins rănile cu limba lor roşie, plină de salivă
dezinfectantă şi vindecătoare.
A doua bătălie se petrecuse cu o zi în urmă, la prânz. În armata câinelui
verzui se afla un câine cu totul lipsit de ruşine, cu buze groase, ochi
bulbucaţi ca de peşte şi blana bălţată galben-albastru, care avusese
îndrăzneala să se dea la o căţeluşă drăgălaşă, cu faţa pătată, din armata
câinelui roşietic, cu care acesta avea legături neobişnuit de apropiate.
Câinele roşietic nu şi-a putut stăpâni furia şi l-a trântit în apă cu o lovitură
de umăr pe cel bălţat, care a sărit din râu scuturându-şi apa noroioasă de pe
corp şi plângând plin de indignare. Cei din armata câinelui roşietic l-au luat
apoi în derâdere pe acest individ urât, vrednic de milă, dar şi de dispreţ.
Câinele verzui a lătrat de câteva ori spre câinele roşietic. Acesta nu l-a
băgat în seamă şi iarăşi l-a trântit în apă pe cel bălţat. Ieşindu-i doar nările
rotunde la suprafaţă, bălţatul a înotat ca un şoarece mare până înapoi pe
mal. Căţeluşa cu faţa pătată stătea în spatele câinelui roşietic, dând din
coadă supusă.
Câinele verzui a lătrat o dată spre cel roşietic, aşa cum oamenii scot un
zâmbet rece.
Câinele roşietic a lătrat o dată spre cel verzui, aşa cum oamenii răspund cu
un zâmbet rece la un zâmbet rece.
Câinele negru s-a aşezat între cei doi tovarăşi ai săi din zilele de demult şi a
lătrat o dată, ca un făcător de pace.
Haitele erau acum reunite în noul loc de odihnă. Unii câini lipăiau apa, alţii
îşi lingeau rănile, în timp ce pe undele domoale ale Râului Negru săltau
razele bătrâne ale soarelui. Un iepure sălbatic nici mare, nici mic şi-a arătat
capul pe zăgaz, şi-a ieşit din minţi de frică şi s-a prelins uşor înapoi.
În soarele blând de toamnă târzie, câinii se arătau oarecum indolenţi. Cei
trei câini ai familiei mele erau aşezaţi într-un triunghi şi stăteau cu ochii
mijiţi, de parcă rememorau vremurile de demult.
Câinele roşietic şi-a amintit de viaţa tihnită de pe vremea când păzea casa şi
curtea stăpânilor de la povarnă. Pe atunci, cei doi câini galbeni şi bătrâni
încă trăiau şi, deşi între cei cinci câini existau conflicte, în esenţă erau cu
toţii uniţi. El era cel mai slab şi cel mai mic, avusese o vreme şi bube şi
fusese gonit din coteţ. Se vindecase făcând tumbe prin resturile rămase
după fierberea rachiului în curtea de la răsărit, dar, după ce se întorsese, nu
se înţelesese prea bine cu ceilalţi. Îi displăcea felul în care cel negru şi cel
verzui îi oropseau pe cei slabi şi îi iubeau pe cei puternici şi servilismul cu
care făceau sluj şi dădeau din coadă. Ştia că astăzi avea să aibă loc o bătălie
pentru supremaţie. Din pricina disputelor perpetuate între cei trei şefi,
haitele deveniseră foarte cuminţi – doar bălţatul refuza să se îndrepte şi
făcea tulburare huliganică printre ceilalţi câini.
Apoi a venit până la urmă momentul de cotitură. O căţea bătrână cu
urechile zdrenţuite l-a adulmecat cu botul ei rece şi umed pe câinele negru,
iar apoi s-a răsucit şi a dat din coadă spre el. Câinele negru s-a ridicat,
arătându-şi afecţiunea faţă de o veche iubire. Şi câinele verzui şi cel roşietic
au văzut asta, dar ultimul a rămas culcat liniştit, trăgând cu coada ochiului
la cel verzui, care a sărit în schimb ca fulgerul de iute, răsturnându-l pe cel
negru, care tocmai flirta, pe pragul râului.
Toţi câinii s-au ridicat în picioare, privind războiul dintre colţii unuia şi ai
celuilalt.
Câinele verzui s-a folosit fără nici cea mai mică întârziere de superioritatea
dobândită prin atacul-surpriză şi l-a muşcat pe cel negru de gât, scuturând
cu toată puterea, în timp ce blana de pe grumazul i se ridica, iar din gâtlej îi
ieşeau mugete asemenea tunetului.
Ameţit şi buimăcit de muşcătură, câinele negru şi-a smuls cu putere gâtul,
fără să-i pese de bucata de piele cât o palmă de mare pe care a lăsat-o în
urmă. S-a ridicat în picioare şi durerea ascuţită l-a făcut să tremure din tot
corpul. Era înnebunit de furie şi socotea atacul celui verzui drept o completă
încălcare a Căii canine. O muşcătură mişelească pe la spate e treabă
nedemnă şi, chiar de duce la victorie, nu aduce strălucire. Urlând dement,
şi-a lăsat căpăţâna în jos şi a sfredelit violent în pieptul celui verzui,
aplecându-şi botul şi prinzându-i acestuia pielea de pe piept. Cel verzui l-a
apucat de rana de la gât, muşcând şi înfulecând necontenit din carnea lui,
până când cel negru a dat drumul la bot. Atunci i-a dat şi el drumul. Pielea
pe care i-o sfâşiase celălalt de pe piept atârna ca un paravan de uşă. Câinele
roşietic s-a ridicat încet, privindu-i cu răceală pe ceilalţi doi. Cel negru, cu
gâtul pe jumătate retezat, şi-a ridicat căpăţâna, dar aceasta i-a căzut, iar a
ridicat-o şi iar i-a căzut, în timp ce sângele ţâşnea din el ca dintr-un izvor:
era terminat. Câinele verzui l-a ţintuit cu ferocitate pe cel răpus de colţii lui
ascuţiţi şi şi i-a dezvelit plin de aroganţă, mârâind înfundat. Şi-a plecat
privirea, a văzut botul lung al câinelui roşietic, pe care se închegase toată
ura acestuia, şi a început pe loc să dârdâie. Cel roşietic şi-a aţintit ochii
asupra lui şi i-a zâmbit, apoi s-a repezit brusc înainte, doborându-l la
pământ cu manevra lui obişnuită. N-a aşteptat să se ridice celălalt, ci şi-a
aplecat capul şi a muşcat de pielea sfâşiată de câinele negru, trăgând cu
toată puterea şi scoţând la iveală carnea de pe pieptul verzuiului. Acesta s-a
ridicat, împiedicându-se de pielea care-i mătura pământul între picioare şi a
scos un urlet cu totul schimbat faţă de mai devreme, ştiind că totul s-a
sfârşit. Se sforţa să se ţină în picioare, când cel roşietic i-a mai dat un umăr,
făcându-l să se rostogolească de două ori; până să se ridice, muşcăturile
dese ca stropii de ploaie ale haitei l-au transformat într-o grămadă de
zdrenţe.
Roşieticul, care-şi nimicise acum puternicul oponent, şi-a ridicat sus coada
şi a început să mugească înspre câinele negru, care era pătat de sânge din
cap până-n picioare. Acesta a hâcâit ceva, şi-a băgat coada între picioare şi
l-a ţintuit disperat pe cel roşietic cu ochii lui verzi, din care licăreau câteva
raze de implorare. Haita nerăbdătoare să pună capăt bătăliei s-a năpustit
spre el ca nebună, iar el s-a aruncat cu capul înainte în apă, curmându-şi
viaţa. Ţeasta i-a ieşit ce i-a ieşit pe deasupra apei, apoi s-a lăsat la fund, în
timp ce din râu s-au rostogolit bolborosind la suprafaţă câţiva bulbuci.
Câinii l-au înconjurat pe cel roşietic şi, dezvelindu-şi colţii albi ca zăpada
către soarele palid de pe cerul pe atunci rareori senin, au slobozit urlete ca
de sărbătoare.
Dispariţia bruscă a câinilor a făcut ca viaţa încordată şi bine rânduită a tatii
şi a celorlalţi să-şi piardă cu totul rutina. Ploaia şuşuitoare de toamnă cădea
peste toate lucrurile lumii, scoţând sunete identic monotone. După ce-şi
pierduseră însufleţirea pe care le-o aduceau luptele cu câinii înnebuniţi, tata
şi ai lui erau ca nişte opiomani atinşi de dependenţă – le curgea nasul,
căscau, erau adormiţi, toate în acelaşi timp.
În cea de-a patra dimineaţă după ce câinii îşi pierduseră urma, tata şi ceilalţi
se strânseseră leneşi la marginea lăsăturii, uitându-se la ceaţa şi putoarea
care se încolăceau amândouă deasupra şi vorbind toţi deodată.
Şchiopul predase deja arma şi se retrăsese din armata care vâna câini,
ducându-se la taverna unui văr al lui dintr-un sat îndepărtat să-i dea o mână
de ajutor şi aşa să aibă din ce trăi. Orbul nu putea să facă treabă de unul
singur, aşa că stătea în şopron şi sporovăia cu bunicul, care îşi ducea solitar
boala. Mai rămăseseră doar tata, mama, Wang Guang şi De Zhi.
Mama a spus:
— Douguan, câinii n-o să se mai întoarcă, le e frică de grenade.
Mama s-a uitat la cele trei căi misterioase ale câinilor, sperând în fapt mai
mult ca oricine altcineva ca aceştia să vină, căci cele patruzeci şi trei de
grenade cu mânerul de lemn ascunse acolo îi scoteau ei în evidenţă
inteligenţa.
— Wang Guang, du-te iar în recunoaştere! a zis tata.
— Am fost şi ieri, câinii s-au muşcat într-o bătălie la răsărit de pod şi cel
verzui a murit. Cu siguranţă că s-au risipit. Eu zic să nu mai pierdem timpul
pe-aici, să mergem să intrăm în A opta.
— Nu, a zis tata, o să-se-ntoarcă sigur, n-o să lase ei atâtea bunătăţi de
mâncat.
— Zilele astea unde nu-s hoituri? Câinii nu-s proşti, ce, o să vină după
grenade?
— Aici sunt morţi mulţi, câinii n-o să aibă ei inimă să-i lase.
— Dacă e să mergem la vreunii, a zis De Zhi, hai la detaşamentul Leng, au
trupe puternice, au şi uniforme cenuşii şi centuri de piele.
— Uite, uite! a zis mama.
Toată lumea s-a aplecat şi a privit în direcţia arătată de mama cu mâna, spre
potecile câinilor. Cocenii de sorg care ascundeau potecile se mişcau cu un
foşnet, iar stropii de ploaie argintii cădeau pieziş şi cu o traiectorie limpede
deasupra lor. Mlădiţele de sorg galbene, fine şi fragede, crescute în
anotimpul nepotrivit şi pe întregul câmp, se amestecau cu paiele vechi,
prăvălite şi căzute peste tot, se împleteau şi cu ceaţa, se împleteau şi cu
ploaia, la fel cum se amestecau laolaltă aroma lor, putrezeala paielor,
miasma cadavrelor şi mirosul greu al excrementelor şi urinei de câine. Tata
şi ai lui se aflau în faţa unei lumi înspăimântătoare, murdare şi pline de o
vitalitate viguroasă şi rea.
— Au venit! a strigat tata însufleţit.
Tot sorgul de pe cele trei poteci fremăta, dar grenadele nu se porniseră.
— Ce-o fi cu ele, Douguan? a-ntrebat mama îngrijorată.
— Ai răbdare, o să pocnească ele.
De Zhi a zis:
— Să tragem să-i speriem.
Mama a tras nerăbdătoare un foc. Un val de tulburare a cuprins ogorul, iar
câteva grenade au explodat în acelaşi timp. Paie spulberate şi membre de
câine au zburat laolaltă spre cer, iar câinii răniţi au început să se vaiete
jalnic printre coceni. Au explodat şi mai multe grenade, iar schijele
fărâmate şi tot felul de alte lucruri au vâjâit peste capul tatii şi ale celorlalţi.
În cele din urmă, pe cele trei poteci au năvălit douăzeci şi ceva de câini, iar
tata şi ai lui au deschis focul. Câinii au fugit înapoi, declanşând alte câteva
grenade.
Mama s-a ridicat bătând din palme.
Nici ea, nici ceilalţi nu ştiau nimic de însemnatele schimbări din armata
câinilor. După ce dobândise drepturile de conducător, câinele roşietic,
inteligent şi cu multe resurse, îşi dusese trupele la câteva zeci de li depărtare
şi le reorganizase riguros. În acest atac pus la cale de el scânteia strălucirea
dialecticii şi nici oamenii ştiutori n-ar fi putut să-i găsească vreun cusur.
Câinele roşietic ştia că oponenţii lui sunt câţiva omuleţi şmecheri şi suciţi,
din rândul cărora îl cunoştea parcă nedesluşit pe unul. Dacă nu eliminau
aceste animăluţe, haita nu avea cum să se bucure în pace de hrana cea bună
care umplea această lăsătură. A trimis o corcitură cu urechile ascuţite să
conducă jumătate dintre câini într-un asalt purtat pe rutele iniţiale, să atace
pe viaţă şi pe moarte şi nu cumva să se retragă. El însuşi, în fruntea a
şaizeci de câini, a luat-o prin flanc până în spatele lăsăturii, pentru a lansa
un atac-surpriză şi a murseca animăluţele acelea cu mâinile pătate de atâta
sânge. Înainte de a porni, câinele roşietic şi-a îmbârligat coada şi a atins cu
botul lui rece ca gheaţa toate celelalte boturi la fel de reci, iar apoi a oferit
un exemplu molfăindu-şi cojile tari de noroi de pe gheare. A fost urmat de
toţi ceilalţi.
De-abia ocolise prin flanc, ajungând în spatele lăsăturii, când i-a văzut pe
omuleţii din tranşee dând din mâini şi din picioare şi a auzit exploziile de
grenade de pe potecile din faţă. Inima îi bubuia înfricoşată şi a văzut că şi
haita este cuprinsă de brambureală: cărăbuşii aceia negri cu aşa putere mare
de a ucide şi a răni le îngheţau sângele-n vine tuturor. Ştia că dacă el se
pleoşteşte, toate fronturile se vor prăbuşi. Şi-a-ntors capul, şi-a dezgolit
colţii ascuţiţi, a scrâşnit o dată puternic către haita alarmată şi neliniştită, iar
apoi, cu el în frunte, câinii au dat năvală ca un vălătuc de nori lucioşi şi
minunaţi, zburând lipiţi de pământ şi ţâşnind în spatele tranşeelor în care se
aflau tata şi ai lui.
— Câini în spate! a strigat tata înspăimântat, întorcând treişoptul şi trăgând
fără să mai ţintească.
Un câine maro destul de mare a fost atins de glonte, iar corpul i-a mai
înaintat doi-trei metri, după care s-a prăbuşit la pământ, în timp ce câinii din
spate se repezeau înainte călcându-l în picioare.
Wang Guang şi ceilalţi au început şi ei să tragă necontenit, dar cum cădea
unul dintre câini, alţii îi luau locul, aruncându-se spre tranşee. Totul era o
întindere de colţi scânteietori de câine, pereche lângă pereche de ochi
asemenea cireşelor coapte. Ura câinilor faţă de oameni atinsese acum
paroxismul. Wang Guang a aruncat arma, s-a răsucit şi-a-nceput să alerge
către lăsătură, dar a fost înconjurat de mai bine de zece câini. Omuleţul
acela a pierit într-o clipită. Câinii, care se obişnuiseră să mănânce carne de
om, se transformaseră de mult în adevărate fiare sălbatice. Cu mişcări agere
şi vioaie şi mare iscusinţă, fiecare a apucat o bucată din Wang Guang şi a
mestecat-o puternic, sfărâmând toate oasele.
Tata, mama şi De Zhi stăteau în picioare spate în spate înfricoşaţi, de
dârdâiau din toate încheieturile. Mama se şi scăpase pe ea, udându-şi
nădragii. Calmul şi stăpânirea de altădată, când trăgeau spre câinii din
depărtare, le pieriseră de mult ca un fum. Câinii i-au înconjurat într-un cerc
şi se roteau dându-le târcoale. Au tras neîntrerupt, rănind mai mulţi câini,
dar şi rămânând fără gloanţe. Treişoptul tatii avea baioneta pusă, iar lumina
fulgerândă a lamei reprezenta o extrem de mare ameninţare pentru câini.
Mama şi De Zhi foloseau carabine scurte, fără baionetă, iar în jurul lor
dădeau târcoale şi mai mulţi câini. Fiecare stătea cu spatele strâns lipit de
ceilalţi, simţindu-le zguduielile. Mama a strigat încetişor:
— Douguan, Douguan…
— Nu te speria, urlaţi cât puteţi, strigaţi-l pe tata să vină să ne salveze.
Câinele roşietic a văzut că tata este personajul răspunzător cu mintea şi s-a
uitat dispreţuitor la ascuţişul baionetei.
— Tată… ajutor! a răcnit tata din rărunchi.
— Unchiule… vino repede! a strigat mama plângând.
Haita a lansat un nou atac şi a fost respinsă după o luptă disperată. Mama a
împuns un câine cu ţeava puştii drept în gură, rupându-i doi colţi. Altui
câine, care s-a aruncat nechibzuit în faţa tatii, baioneta i-a spintecat pielea
de pe bot. În timpul asaltului, câinele roşietic stătea aşezat în afara cercului,
privindu-l flegmatic pe tata.
Situaţia a rămas neschimbată cam preţ de două pipe. Tata simţea cum i se
înmoaie picioarele şi-i furnică şi-i amorţesc braţele. A mai răcnit o dată,
chemându-l pe bunicul meu în ajutor. Simţea corpul mamei sprijinindu-se
de el ca de un perete.
De Zhi a şoptit:
— Douguan… trag eu câinii după mine, voi fugiţi.
— Nu se poate!
— Am fugit!
De Zhi a părăsit trioul şi s-a strecurat iute ca gândul spre lanul de sorg, în
timp ce câteva zeci de câini s-au aruncat de-a valma şi s-au pornit lătrând în
urmărirea lui. Tata nu îndrăznea să se uite după el, pentru că în faţa lui
câinele roşietic îl ţintuia cu privirea.
Din direcţia în care alergase De Zhi s-au auzit două explozii de grenade
japoneze cu petale, iar suflul lor a împins cocenii de sorg, fâş-fâş, foş-foş, şi
i-a amorţit tatii puternic obrajii. Printre bufniturile rămăşiţelor de câini
căzând la pământ, se auzeau şi gemetele celor răniţi. Câinii care îi strângeau
în cerc pe tata şi pe mama au fost într-atât de uluiţi de explozie, încât s-au
dat înapoi câţiva zeci de paşi, iar mama s-a folosit de prilej ca să scoată o
grenadă cu petale şi să o azvârle înspre haită. Văzând ciudăţenia aceea
neagră rotindu-se sfârâind înspre ei, câinii au urlat fiecare în legea lui şi au
luat-o la fugă în degringoladă. Grenada n-a scos însă niciun zgomot – mama
uitase să apese mecanismul de declanşare. Doar câinele roşietic nu fugise şi,
prinzând ocazia că tata îşi lăsase capul într-o parte să vadă de mama, a sărit
iute ca fulgerul ţâşnind prin aer. Corpul lui s-a destins în zbor, iar în lumina
argintiu-cenuşie a zilei a desenat un arc frumos, ca de şef de haită. Tata s-a
dat instinctiv înapoi, iar ghearele câinelui l-au sfâşiat pe faţă. Primul atac al
câinelui dăduse greş. Tata avea acum în obraz o gaură cât o gură de mare,
iar sângele îi curgea vâscos şi încet. Câinele roşietic s-a năpustit a doua
oară, iar tata a ridicat puşca să-l respingă. Ghearele din faţă ale roşieticului
au înălţat ţeava puştii, iar capul câinelui s-a lăsat pe sub baionetă,
strecurându-se cu putere către pieptul tatii. Tata a zărit smocul de blană albă
ca zăpada de pe burta câinelui şi-a zburat un picior într-acolo, fără să-i
treacă prin cap că mama o să cadă-n faţă şi-o să-l împingă, făcându-l să pice
cu faţa în sus. Profitând de situaţie, câinele roşietic s-a apropiat şi l-a
muşcat cu sprinteneală de prohab. Mama a pălălăit patul puştii şi l-a izbit pe
câine în oasele tari ale capului. Câinele s-a retras câţiva paşi şi se pregătea
să se arunce din nou în atac; pe când corpul i se ridicase deja la un metru de
pământ, s-a prăbuşit cu capul înainte, în acelaşi timp auzindu-se şi un foc de
armă, care i-a făcut ţăndări un ochi. Tata şi mama l-au văzut pe bunicul
meu, numai piele şi os, îndoit şi cocoşat şi cu părul complet alb, care cu
mâna stângă se rezema de un băţ ars şi înnegrit, iar cu dreapta ţinea un
pistol japonez din care ieşea firicel după firicel de fum albastru-verzui.
Bunicul a mai tras câteva gloanţe şi în direcţia câinilor din depărtare, iar ei,
văzându-şi puterile cele mari pierdute, s-au strecurat în lanul de sorg şi
fiecare a apucat-o pe drumul lui.
Bunicul s-a apropiat bâţâind tremurător şi a bătut cu băţul în căpăţâna
câinelui roşietic, ocărându-l:
— Dobitoc care te ridici împotriva stăpânului! Câinelui încă îi bătea inima,
mai avea şi răsuflare în plămâni, iar cu picioarele dindărăt peste măsură de
dezvoltate din spate încă mai izbea înainte şi înapoi, plin de obrăznicie,
făcând în pământul negru două şanţuri adânci, în timp ce blana lui
frumoasă, bogată şi roşie ardea ca vâlvătăile focului.
8
Muşcătura câinelui roşietic nu fusese deosebit de eficientă, poate pentru că
tata purta două perechi de pantaloni, dar era totuşi destul de gravă, făcându-
i în cocoşel o gaură până în partea cealaltă. Îi spărsese şi săculeţul de piele,
scoţându-i de-acolo un ou oval cam de mărimea unuia de prepeliţă, care mai
era legat de alcătuirea iniţială printr-un singur fir, alb şi subţire. De cum l-a
mişcat bunicul, jucărioara aceea de un roşu întunecat i-a picat tatii în partea
din faţă a pantalonilor.
Bunicul a cules-o şi şi-a pus-o în palmă. Lucrul acela mărunt părea să
cântărească o mie de kilograme, cocoşându-l de spate, şi părea să-i ardă
mâna mare şi butucănoasă într-aşa fel, că nu se mai oprea din zguduit.
Mama a zis:
— Unchiule, ce s-a-ntâmplat?
Mama a văzut cum carnea de pe faţa bunicului freamătă dureros, cum faţa
aceea atât de îngrozitor de palidă după boală îşi mai adaugă un strat de
galben pământiu şi cum din ochi i se preling două luciri de deplină
deznădejde.
— S-a sfârşit… de data asta chiar s-a sfârşit… a repetat bunicul cu o voce
bătrânească, cu mult îndepărtată de vârsta lui adevărată.
A scos apoi pistolul şi a strigat tare:
— M-ai prăpădit, câine!
A ţintit câinele roşietic care îşi trăgea ultimele suflări şi a slobozit câteva
focuri unul după altul.
Tata s-a căţărat şi el pe picioare, în timp ce sângele fierbinte îi curgea pe
coapse. Nu simţea cine ştie ce durere şi a spus:
— Tată, am învins!
Mama a urlat:
— Unchiule, dă-i repede lui Douguan nişte leacuri!
Tata s-a uitat la oul pe care-l ţinea bunicul în palmă şi a întrebat îndoit:
— Tată, e-al meu? Al meu e?
A simţit apoi un val de greaţă, urmat îndeaproape de unul de ameţeală. A
leşinat.
Bunicul a aruncat bastonul, a sfâşiat două frunze curate de sorg şi-a-nfăşurat
uşurel în ele lucrul acela, dându-i-l apoi mamei şi spunându-i:
— Frumuşico, ţine-l bine, mergem la domnul Zhang Xinyi.
S-a lăsat pe vine şi, aburcându-l pe tata, s-a ridicat cu greu în picioare şi a
pornit şontâcăind. Câinii răniţi de explozia grenadelor din lăsătură încă
schelălăiau a jale.
Doctorul Zhang Xinyi avea cincizeci şi ceva de ani şi-şi ţinea părul
pieptănat cu cărare pe mijloc, cum rar se vede la sat. Purta o robă lungă,
bleumarin. Faţa îi era verde-gălbuie şi era slab, de-l dădea jos şi-o boare de
vânt.
Purtându-l pe tata pe braţe până la el, bunicul obosise aşa de mult, că se
încovoiase de spate ca un arc, iar faţa îi era ca pământul.
— Comandantul Yu? Te-ai schimbat mult la înfăţişare, a spus domnul
Zhang.
— Domnule doctor, câţi bani îmi cereţi, atâţia vă plătesc.
Tata a fost întins pe un pat de scânduri.
— E odrasla dumitale?
Bunicul a dat din cap.
— Cea care a ucis un general japonez la podul de pe Râul Negru?
— N-am decât un fiu!
— O să-mi dau toată silinţa!
Spunând acestea, doctorul a scos din geantă o pensetă, o foarfecă, o sticlă
de spirt şi una de tinctură de iod, iar apoi s-a aplecat şi a examinat rana de
pe faţa tatii.
— Domnule doctor, uitaţi-vă mai întâi jos, a zis bunicul cu gravitate.
Şi s-a întors apoi spre mama, din mâna căreia a luat oul înfăşurat în frunze
de sorg şi l-a pus pe raftul de lângă pat. Cum l-a aşezat, frunzele s-au dat la
o parte.
Doctorul a apucat cu penseta partea aceea făcută vraişte din corpul tatii şi s-
a uitat la ea. Degetele lui lungi îngălbenite de la fumat au început să dârdâie
şi el a îndrugat:
— Comandante Yu… nu că nu fac tot ce-mi stă în puteri, doar că rana asta a
vlăstarului dumitale… eu n-am atâta ştiinţă, n-am nici medicamente…
comandante Yu, cheamă pe unul mai luminat decât mine…
Bunicul şi-a arcuit spatele şi s-a holbat cu ochii lui tulburi la Zhang Xinyi,
spunând cu o voce răguşită:
— Unde să mă duc să chem pe unul mai luminat? Spune, unde e unul mai
luminat? Mă trimiţi după vreun japonez?
— Comandante Yu, nu asta a vrut să spună nevrednicul de mine… rana
vlăstarului dumitale e într-un loc critic, trebuie neapărat s-o oprim, e o
situaţie de viaţă şi de moarte…
— Dacă am venit să te caut, înseamnă că am încredere în dumneata cu
asupra de măsură. Ai mână liberă.
Zhang Xinyi şi-a muşcat buzele şi a zis:
— Dacă zici aşa, sunt gata să fac totul.
Doctorul a curăţat rana cu o bucată de vată înmuiată în spirt, iar durerea l-a
trezit pe tata. S-a răsucit cu gândul să se rostogolească jos din pat, dar
bunicul s-a năpustit să-l ţină. Se zbătea bezmetic, dând din picioare.
— Leagă-l, comandante Yu!
— Douguan! Cine mi-e mie fiu rabdă puţin! Strânge din dinţi şi îndură!
— Tată, doare…
Bunicul a strigat cu asprime:
— Rabdă, gândeşte-te la unchiul Luohan!
Tata n-a mai îndrăznit să sufle o vorbă, în timp ce val după val de broboane
de sudoare i se iveau pe frunte.
Zhang Xinyi a luat un ac, l-a muiat în spirt, i-a pus un fir şi-a-nceput să
coasă săculeţul de piele. Bunicul a spus:
— Coase-l şi pe ăl'lalt!
Doctorul s-a uitat la bila înfăşurată în frunze de sorg de pe raft şi a spus
stânjenit:
— Comandante Yu… nu se poate coase…
— Vrei să retezi linia urmaşilor din neamul Yu? a întrebat sumbru bunicul.
Cu picături albe de sudoare atârnându-i pe faţa slabă, doctorul Zhang a zis:
— Comandante Yu… gândeşte-te… venele cu care era legat au fost
retezate, chiar dacă-l bag înăuntru, tot mort o să fie...
— Leagă venele la loc!
— Comandante, pe lumea asta nu s-a auzit de cineva să poată lega venele…
— Atunci… s-a sfârşit?
— Greu de zis. Şi fără, tot merge, ăsta din partea asta e foarte bun… şi fără
unul, tot merge…
— Zici că merge?
— Poate că merge…
— Mă-sa! a ocărât bunicul cu durere, toate mi se întâmplă numai mie.
După ce-a terminat de tratat rana de jos, doctorul s-a ocupat şi de cea de pe
faţă. Pe spate i se întinsese o pată mare de sudoare. Stătea acum în fund pe
un taburet şi respira ba repede, ba încet.
— Cât face, domnule doctor?
— Nu vorbi de bani, comandante Yu, e de-ajuns să ştiu că vlăstarul
dumitale e zdravăn şi sănătos, a zis doctorul fără vlagă.
— Domnule Zhang, astăzi norocul m-a părăsit, dar de bună seamă că o să
vină o zi când o să te răsplătesc din belşug.
Şi, luându-l pe tata în braţe, a ieşit din casa doctorului.

Bunicul îl privea cu multă atenţie pe tata, care zăcea în amorţeală în şopron.

Faţa îi era acoperită cu un tifon, care lăsa să i se vadă doar un ochi înşelător.
Doctorul mai venise o dată, iar după ce-i schimbase pansamentul, îi zisese
bunicului:
— Rana nu s-a inflamat, comandante Yu. E o mare bucurie.
— Şi spui că, dacă i-a mai rămas unul singur, merge?
— Comandante, pentru moment să nu ne pese de asta. Vlăstarul dumitale a
fost muşcat de-un câine sălbatic, să rămână în viaţă şi e bine.
— Dacă nu mai are ce face cu aia, la ce-i mai foloseşte să rămână în viaţă?
Văzându-i expresia ucigaşă de pe faţă, doctorul s-a retras mormăind:
— Da, da, sigur, sigur…
Bunicul era foarte agitat pe dinăuntru. Şi-a luat arma şi s-a dus să se plimbe
în apropiere de lăsătură. Era o toamnă ucigător de rece, iar bruma se
aşternuse peste tot. Mlădiţele de sorg galben-verzui se veştejiseră de la
brumă, iar în locurile unde se făcuse o scobitură de la apă se găseau şi ace
mărunte de gheaţă. Bunicul s-a gândit că e deja luna a zecea, stă să vină
iarna, iar el e bolnav şi slăbit, fiul lui nu se poate ghici dacă moare sau
trăieşte, casa şi familia i s-au prăpădit, oamenii toţi au fost loviţi de năpastă,
au murit şi Wang Guang, şi De Zhi, şchiopul Guo Yang a plecat departe în
alt sat, plăgile de pe picioarele femeii Liu tot scot puroi şi picură sânge,
orbul stă plictisit toată ziua, fetiţa asta, Frumuşica, nu pricepe nimic, A opta
trage de el, detaşamentul Leng îl înghesuie, japonezii îi poartă mare
duşmănie… Stătea rezemat în baston pe o movilă de la marginea lăsăturii,
privind într-o parte spre cadavrele care umpleau locul şi la sorgul roşu
abandonat la pământ. O mie de gânduri îi treceau prin cap, dar inima-i era
cenuşă şi gândul fără nădejde. Prin faţa ochilor îi fulgerau fără încetare
iubirile şi urile de altădată, bogăţia şi înflorirea, soţia încântătoare şi
concubina frumoasă, caii de preţ şi armele de aur, veselirile şi chefurile –
toate trecuseră plutind ca norii trecători. Luptele şi chinurile, certurile şi
geloziile din aceşti ultimi ani lăsaseră locul acestei scene dezolante de sub
ochii lui. A pus de câteva ori mâna pe patul pistolului, apoi i-a dat drumul,
şovăind şi pregetând.
Toamna şi iarna anului 1939 reprezintă o perioadă extrem de dificilă din
istoria bunicului meu. Luptătorii îi fuseseră nimiciţi, soţia omorâtă, fiul grav
rănit, casa arsă din temelii, trupul ţintuit de boală – toate îi fuseră aproape
complet prăpădite de război. Se uita la cadavrele oamenilor şi la hoiturile
câinilor de parcă ar fi stat în faţa unui ghem mare de cânepă, cu o mie de
fire şi o sută de fuioare încâlcite şi întreţesute, şi cu cât le descurca, cu atât
erau mai încurcate, de nu putea în niciun fel să le dea de căpătâi. De câteva
ori a apăsat cu mâna pe patul pistolului, cu gândul să se despartă de această
lume întru totul de căcat, dar dorinţa aprigă de răzbunare i-a înfrânt
laşitatea. Îi ura pe japonezi, ura detaşamentul Leng, ura şi regimentul Jiao-
Gao din A opta, care îi suflase peste douăzeci de puşti şi-apoi pierise fără
urmă, fără umbră, şi nici nu mai auzise să se fi luptat cu japonezii, doar că
avusese frecuşuri cu trupele lui Leng. Pe deasupra, bănuia şi că cele
cincisprezece treişopturi japoneze, pe care deodată nu le mai văzuse după
ce le-ascunsese cu tata în fântâna secată, le furaseră tot cei din regimentul
Jiao-Gao.
Femeia Liu, cu puţin trecută de patruzeci de ani şi cu o faţă încă
atrăgătoare, a venit la marginea lăsăturii să-l caute pe bunicul. I-a mângâiat
cu o privire duioasă ţeasta argintie şi cu mâinile ei mari şi butucănoase l-a
sprijinit de braţ, spunând:
— Frăţioare, nu mai sta aici să te amărăşti… hai înapoi acasă. Vorba din
bătrâni spune că Cerul nu le taie oamenilor toate căile, hai, mănâncă
zdravăn, bea zdravăn, răsuflă zdravăn, fă-te bine şi mai vedem…
Bunicul a privit mişcat chipul milostiv al femeii şi a strigat o dată:
— Cumătro… cu lacrimile aproape să i se rostogolească din ochi.
Femeia Liu i-a mângâiat spatele încovoiat şi a spus:
— Uită-te la tine, de-abia ai patruzeci de ani şi te-ai chinuit de-ai ajuns în
halul ăsta…
Sprijinindu-l, femeia Liu s-a întors cu el. Bunicul s-a uitat la picioarele ei,
cu care şchiopăta uşor, şi-a-ntrebat-o arătându-şi grija:
— Ţi-e mai bine cu picioarele?
— Rănile s-au închis, doar că unul e mai subţire decât celălalt.
— Poate să se-ngroaşe.
— Mi se pare că rana lui Douguan nu mai e aşa gravă.
— Cumătro, tu ce crezi, merge cu unul singur?
— Eu zic ca da, usturoiul cu un singur căţel e mai usturoiat.
— Chiar merge?
— Cumnăţelul meu s-a născut doar cu unul şi a făcut o liotă de fete şi
băieţi.
— Oooh!
Noaptea, bunicul şi-a îngropat ţeasta ostenită la sânul cald al femeii Liu, iar
ea a dezmierdat cu mâna ei mare corpul slăbănog şi colţuros al bunicului,
şoptind neîntrerupt:
— Frăţioare… încă mai poţi… mai ai vlagă… nu te mai îngrijora, trage-mi-
o mie, o să te mai linişteşti…
Bunicul a adulmecat mirosul dulce-acrişor care ţâşnea din gura ei şi a
adormit adânc pe dată.

Mama n-a putut nici ea să uite vreodată scena în care doctorul a apucat cu
penseta mingiuţa aceea turtită şi purpurie. Doctorul Zhang o ridicase în faţa
ochilor şi-o privise ce-o privise, iar apoi o aruncase în vasul plin de vată
murdară, piele stricată şi carne putredă. O mingiuţă din corpul lui Douguan
fusese aruncată de doctor în vasul cu gunoi. Ieri era ceva de preţ, azi e la
gunoi. Mama avea cincisprezece ani, începea treptat să-şi dea seama cum
stau lucrurile printre oameni şi era şi ruşinoasă, şi temătoare. Pe când îl
îngrijea pe tata, dacă se uita la cocoşelul înfăşurat în tifon, inima îi zvâcnea
duduind, iar faţa ba i se-nfierbânta, ba i se înroşea.
Mai apoi a descoperit că femeia Liu dormea cu bunicul.
Liu i-a spus:
— Frumuşico, ai cinsprezece ani, nu mai eşti mică, ia ridică-i cocoşelul lui
Douguan şi uită-te, dacă se scoală, el o să-ţi fie bărbat.
Mama s-a ruşinat, de-aproape a izbucnit în plâns.
Tatii i-au scos apoi copcile.
Pe când dormea întins în şopron, mama s-a prelins încetişor înăuntru.
Mergea tiptil, cu faţa dogorindu-i. S-a lăsat pe vine lângă tata şi i-a tras
uşurel în jos nădragii. Sub razele lunii, mama a văzut cum boala urâţise fără
seamăn cocoşelul tatii. La cap, acesta avea o înfăţişare barbară, neînfricată
şi dementă. L-a strâns cu cea mai mare băgare de seamă în mâna ei umezită
toată, l-a simţit cum se încălzeşte treptat-treptat, cum i se umflă treptat-
treptat în palmă şi cum începe să-i zvâcnească acolo ca o inimă. Tata a
deschis ochii, a privit-o printre gene şi-a-ntrebat-o:
— Frumuşico, ce faci?
Mama a ţipat înspăimântată şi a luat-o la fugă, ciocnindu-se drept de
bunicul, care tocmai dădea să între în şopron.
Bunicul a prins-o de umeri şi-a-ntrebat-o:
— Ce e?
Mama a tras un hohot de plâns, s-a zbătut din mâinile lui şi-a zbughit-o.
Bunicul a pătruns în şopron.
A ieşit apoi ca un nebun dinăuntru, a căutat-o pe femeia Liu, a apucat-o de
sâni şi a tras-o de ei cu putere, bâiguind dezlânat:
— E usturoi cu un căţel! Usturoi cu un căţel!
A tras apoi trei focuri de armă spre cer, unul după altul, şi-a-mpreunat
mâinile şi-a urlat:
— Cerul are ochi!
9
Bunicul zdroncănea cu palma în perete. Soarele intra pieziş, luminând o
sculptură lustruită de Gaomi rânduită pe măsuţa de lângă pat. Pe fereastra
albă erau lipite decupajele ingenioase şi iscusite făcute de bunica mea cu
mâna ei. Peste cinci zile, toate cele de aici aveau să se prefacă în cenuşă în
focurile războiului. Suntem în a zecea zi din luna a opta a anului 1939, iar
bunicul, ţinându-şi încolăcit braţul rănit şi mirosind tot a benzină, se-
ntorsese de pe şosea. Împreună cu tata, îngropase mitraliera japoneză cu pat
ponciş sub catalpa din curte şi intrase în casă în căutarea banilor de argint
ascunşi de bunica.
Când peretele a sunat a gol, bunicul a scos pistolul şi a izbit cu patul lui,
făcând imediat o gaură. A băgat mâna înăuntru, a scos un săculeţ de pânză
roşie şi l-a scuturat. S-a auzit un clinchet şi, când l-a răsturnat pe pat, a
numărat cincizeci de bani de argint.
Punând bine banii, bunicul a zis:
— Hai, fiule.
— Unde mergem?
— La oraş, să cumpărăm gloanţe, să ne facem socotelile cu Leng Ciupitul-
de-vărsat.
Tata şi bunicul au ajuns în partea de nord a capitalei judeţului. Soarele se
apleca înspre apus. Calea ferată Jiao-Ji era asemenea unui dragon negru-
negru şi lung prin lanurile de sorg. Trenuri negre se târau duduind şi
şuşuind încoace şi-ncolo, şi rotocol după rotocol de funingine galben-
neagră se încolăcea peste vârfurile firelor de sorg. Şinele înţepau ochii,
luminoase-luminoase ca nişte solzi de dragon. Nechezatul ascuţit al trenului
îl făcea pe tata să tremure din toate balamalele, aşa că a apucat cu fermitate
mâna bunicului.
Trăgându-l pe tata, bunicul a mers până în faţa unui mormânt mare,
dinaintea căruia se afla o stelă funerară de piatră albă, înaltă cât doi oameni.
Semnele mărunte scrise pe stelă se şterseseră deja şi deveniseră greu de
deosebit. În jurul mormântului, în toate părţile, se aflau cedri bătrâni pe care
doi oameni cu greu i-ar fi cuprins cu braţele. Aveau coroana cu totul şi cu
totul neagră şi, chiar şi când nu bătea vântul, tot strigau înfundat.
Mormântul şi cedrii erau încercuiţi de sorg sângeriu, ca o insuliţă
neguroasă.
Bunicul a săpat o gaură în faţa stelei funerare şi şi-a băgat înăuntru
mauserul. Tata şi-a băgat şi el browningul acolo.
Au traversat calea ferată şi s-au uitat spre gaura mare şi înaltă a porţii
oraşului. Pe arcul porţii se înălţa un steag japonez, iar soarele roşu de pe el
şi soarele care bătea pieziş dinspre apus contrastau într-un fel şi distinct, şi
strălucitor. De ambele părţi ale porţii stăteau în picioare santinele – în
stânga, un soldat japonez, în dreapta, unul chinez. Soldatul chinez îi
interoga şi-i cerceta pe ţărani; cel japonez stătea drept cu arma în mână,
privindu-l pe cel chinez cum cercetează chinezi.
De cum au trecut de calea ferată, bunicul l-a luat în spate pe tata şi i-a spus
cu voce joasă:
— Fă-te că te doare burta şi vaită-te.
Tata s-a văitat de două ori şi-a întrebat încetişor:
— E bine aşa?
— Mai vioi puţin.
Urmându-i pe cei ce intrau în oraş, au ajuns la poartă. Soldatul chinez a
urlat la ei:
— Din ce sat sunteţi? Ce căutaţi la oraş?
Bunicul a spus cu un glas pierit:
— Din Vadul-cu-peşti, de la nord de oraş. Băiatul a făcut holeră, mergem în
oraş la doctorul Wu, să-l lecuiască.
Tata fusese atent doar la dialogul dintre bunicul meu şi santinelă şi uitase să
se văicărească. Bunicul l-a ciupit tare de coapsă, iar tata a-nceput să ţipe şi
să geamă.
Santinela a fluturat din mână, lăsându-i să intre.
Când au ajuns într-un loc retras, bunicul a spus mânios:
— Măi lepădătură ce eşti, de ce n-ai gemut?
— Tată, m-a durut rău când m-ai ciupit!
Bunicul l-a tras pe tata după el, strecurându-se spre gară pe o străduţă
acoperită toată de resturi de cenuşă. Razele soarelui erau spălăcite, aerul era
murdar şi tulbure. Tata a văzut cele două turnuri înalte construite lângă
clădirea veche şi jerpelită a gării; în mijlocul steagurilor albe japoneze
înălţate pe turnuri se afla prins un soare roşu. Doi soldaţi japonezi care
trăgeau după ei câini-lup se mişcau mecanic pe peron, în vreme ce câteva
zeci de călători care vroiau să ia trenul stăteau în picioare sau pe vine,
rânduiţi în spatele unui gard de fier. Un chinez îmbrăcat într-o uniformă
neagră şi în mână cu o lampă roşie stătea şi el pe peron. Dinspre est s-a
auzit duduit de tren. Pământul de sub picioarele tatii a dârdâit, iar cei doi
câini-lup au lătrat de două ori către trenul ce gonea spre gară. O bătrână
care vindea ţigări şi seminţe de pepene se-nvârtea încoace şi-ncolo pe lângă
călători. Trăgându-şi răsuflarea, dong! — dong!, trenul s-a oprit în gară.
Tata a văzut cum trenul trage douăzeci şi ceva de cutii lungi, din care prima
jumătate erau pătrăţoase şi-aveau ferestre şi uşi, iar cea de-a doua jumătate
n-aveau acoperiş, dar duceau nişte lucruri înăuntru, aruncate claie peste
grămadă şi învelite cu prelate mari, verzi ca iarba. În ele şedeau în picioare
câţiva diavoli, care s-au salutat, jili gulu, cu diavolii de pe peron.
Tata a auzit apoi o detunătură ascuţită, venind dinspre lanul de sorg din
nordul căii ferate. Un diavol mare şi înalt din vagoanele de marfă s-a
legănat ce s-a legănat şi-a picat cu capul în jos înăuntru. În turnuri a sunat
alarma asemenea unui urlet de lup, iar călătorii de-abia coborâţi din tren şi
cei care nu se suiseră încă s-au răsfirat în fugă în toate părţile. Câinii-lup
lătrau nebuneşte şi neîncetat, iar mitralierele au început să secere, du! —
du! — du!, către nord. În mijlocul debandadei, trenul s-a pus în mişcare, cu
rotocoale mari de fum negru răspândindu-se în zbor şi funingine ridicându-
se în aer peste gară. Bunicul, trăgându-l pe tata de mână, a cotit cu mare
iuţeală pe o ulicioară scăldată într-o beznă adâncă.
Bunicul a împins o uşă pe jumătate deschisă şi a intrat într-o curticică. De
streaşina casei atârna un lampion mic, lipit cu hârtie, roşu la culoare şi care
arunca o lumină roşie misterioasă, mică şi slabă. O femeie rujată şi boită,
căreia nu-i ghiceai vârsta, stătea sprijinită în tocul unei uşi, din spatele
buzelor ei carmin ivindu-se două şiruri de dinţi albi, mărunţi şi deşi; avea
un chip râzător, părul negru ca pana corbului şi vâlvoi, iar la tâmple avea
înfiptă pieziş o floare de mătase.
— Frate! a spus femeia cu dulceaţă-n glas. De când te-ai făcut comandant,
ţi-ai uitat surioara!
I s-a lipit bunicului de piept, alintându-se.
— Poartă-te cum se cuvine, eşti în faţa fiului meu! a zis bunicul. N-am timp
de palavre azi cu tine! Ia zi, îi mai tragi tu sforile lu’ Al Cincilea?
Femeia a ieşit îmbufnată, a închis poarta, a coborât şi lampionul de pe
streaşină, iar apoi a intrat în casă şi a zis, ţuguindu-şi buzele:
— Pe-Al Cincilea l-au bătut la comanda garnizoanei!
— Da’ Song Shun de la comanda garnizoanei nu era frate juruit cu-Al
Cincilea?
— Şi ce, tu crezi că pe prieteni d-ăştia de băută poţi să te bizui? De cum s-a
petrecut treaba aia la Qingdao, fata şi-a dus zilele aici ca pe muchie de cuţit.
— Nu te toarnă el, Al Cincilea, băieţelul ăla are dinţii tare strânşi. Atunci,
cu Cao Mengjiu, a mers şi pe grătarul încins.
— De ce-ai venit? Am auzit că te-ai luptat cu maşinile japonezilor.
— Am păţit mare nemernicie! îl fut în morţii mă-sii pe Ciupit, în mă-sa!
— Nu te pune cu ăia, ăia toţi au suflet de drac şi ochi de broască, n-o să-i
birui.
Bunicul a dibuit la brâu legăturica cu bani de argint şi a azvârlit-o pe masă,
spunând:
— Dă-mi cinci sute cu curul roşu.
— Cur roşu, cur albastru, de când a venit treaba cu Al Cincilea, eu m-am
uscat p-aci, fata nu vrea să mănânce glonte.
— Mai lasă-mă cu poveştile. Ia banii şi toacă-i şi zi tu mie, s-a purtat
vreodată Yu Zhan’ao urât cu tine?
— Frate, ce zici tu acolo? Că doar nu suntem străini.
— Nu mă scoate din ţâţâni! a zis bunicul cu răceală.
— N-o să puteţi ieşi din oraş.
— Nu-i treaba ta. Adă cinci sute mari şi cinzeci mici.
Femeia s-a dus în curte şi a ascultat zgomotele, iar apoi a intrat o clipă
înăuntru. A deschis o uşă secretă din perete şi a scos o cutie cu gloanţe de
un galben scânteietor.
Bunicul a luat o traistă, a încărcat gloanţele în ea, şi-a legat-o la brâu şi a
zis:
— Hai!
Femeia i-a ţinut drumul:
— Cum ai de gând să ieşi?
— Pe la gară, o să ne târâm peste şine.
— Nu ţine, sunt turnurile cu reflectoare şi câini şi santinele. Bunicul a râs
rece:
— Vedem noi, dacă nu merge, ne-ntoarcem.
Bunicul şi tata au mers de-a lungul uliţei întunecate şi s-au strecurat până în
apropiere de gară, unde nu exista zid al oraşului. S-au adăpostit la colţul
unei fierării şi s-au uitat la peronul peste tot luminat şi pe care se găseau
numeroase santinele. Bunicul i-a şoptit tatii ceva la ureche şi l-a tras după el
spre apus. La vest de gară se afla o zonă de încărcat marfa, neacoperită. Un
gard de sârmă ghimpată se întindea drept de la clădirea gării până la capul
zidului oraşului. Reflectoarele din turnuri măturau înainte şi înapoi,
luminând orbitor cele peste zece şine de cale ferată. În zona de marfă se afla
un stâlp foarte înalt, de care atârna un reflector în forma unui testicul de
taur. Era verde, lucitor şi în lumina lui toate lucrurile îşi schimbau culoarea.
Tata s-a trântit lângă bunicul şi s-a uitat la santinela care se învârtea încoace
şi-ncolo în faţa gardului de sârmă ghimpată.
Un tren de marfă a venit grăbit dinspre apus. Prin coşurile mari şi groase ale
locomotivei au ţâşnit snopi după snopi de scântei puternice şi de un roşu
întunecat. Luminile farurilor semănau cu un râu care curge de departe: vuu!
vuu! vuu! Şinele neapăsate de tren huruiau şi zuruiau şi ele.
Bunicul şi tata s-au târât până la marginea gardului de sârmă ghimpată şi l-
au dat la o parte cu mâna, cu gândul să facă o gaură prin care să se
strecoare. Sârma însă era întinsă foarte strâns, iar un ghimpe i s-a înfipt în
palmă tatii, care a gemut uşurel.
Bunicul l-a întrebat încet:
— Ce e?
— Mi s-a-nfipt în mână.
— Nu putem trece, hai înapoi!
— Dac-am avea arme, s-ar putea.
— Nici cu arme n-am trece.
— Dac-am avea arme, am face mai întâi ţăndări oul ăla de taur.
S-au retras într-un loc întunecat şi bunicul a dibuit o cărămidă, pe care a
azvârlit-o cu putere spre şine. O santinelă a ţipat ciudat, a tras un foc,
reflectorul a măturat imediat locul, iar detunăturile de mitralieră, ca o rafală
de vânt, au cutremurat urechile tatii, pe jumătate surzindu-le; când gloanţele
izbeau şinele, zburau stele aurii.
În ziua a cincisprezecea din luna a opta, de sărbătoarea Mijlocului Toamnei,
în capitala judeţului Gaomi era târg mare. Deşi erau ani bezmetici de război,
oamenii tot trebuiau să trăiască, deci să mănânce şi să se-mbrace, deci să
facă negustorie. Cei ce intrau şi ieşeau se călcau în picioare. La ora opt de
dimineaţă, un tânăr pe nume Gao Rong s-a dus la poarta de nord să stea de
gardă şi îi interoga şi-i cerceta pe cei ce ieşeau şi intrau. I se părea că
japonezul din partea cealaltă nu se uită deloc prieteneşte la el.
Un bătrân de cincizeci şi ceva de ani şi un băiat de vreo treisprezece-
paisprezece ani ieşeau din oraş mânând o capră mică; bătrânul avea faţa
neagră ca tăciunele, iar ochii îi scăpărau verzi; faţa băiatului era însă toată
roşie, îl treceau sudorile şi părea foarte încordat.
Cei ce veneau şi plecau erau numeroşi şi toţi erau opriţi şi controlaţi. Gao
Rong îi interoga şi-i cerceta cu scrupulozitate.
— Încotro?
— Acasă! a răspuns bătrânul.
— Nu mergeţi la târg?
— Am fost, am luat o capră care trage să moară, ieftin!
— Când aţi intrat?
— Ieri după-amiază, am stat la rude şi de dimineaţă am luat capra asta.
— Şi acum unde mergeţi?
— Acasă!
— Bine, duceţi-vă.

Mânând căpriţa, bunicul şi tata au ieşit din oraş. Capra avea burta grea şi-şi
mişca anevoie copitele. Bunicul o altoia peste fund cu un fir de sorg, iar ea
behăia, îşi zvârcolea îndurerată coada şi alerga pe drumul care ducea spre
ţinutul Gaomi din nord-est.
Mai apoi, bunicul şi tata şi-au cules pistoalele de sub stela funerară.
— Tată, lăsăm capra?
— Nu, mân-o, o ducem acasă şi-o omorâm, să petrecem şi noi de Mijlocul
Toamnei.
La vremea amiezii, tata şi bunicul au ajuns în capul satului. Au văzut de
departe împrejmuirea înaltă de pământ care înconjura satul şi care fusese
reparată în ultimii ani şi au auzit împuşcături năprasnice înăuntrul şi în afara
satului. Bunicul şi-a amintit de îngrijorarea bătrânului respectat al satului,
Zhang Ruolu, înainte ca ei să meargă la oraş, şi-a amintit şi de presimţirile
pe care le avusese încontinuu în ultimele zile şi şi-a dat seama că
nenorocirea s-a abătut până la urmă peste sat. S-a bucurat în sinea lui că a
avut dreptate să iasă devreme din oraş – deşi îşi asumaseră un risc,
izbândiseră până la urmă şi dacă puteau să facă ceva, aveau să facă ceva.
Bunicul şi tata au luat în braţe căpriţa mai mult moartă decât vie şi au dus-o
în lanul de sorg. Tata a pus mâna şi-a dat la o parte funia de cânepă care
astupa curul caprei. Pe când o rupea, se gândea cum îndesaseră ei la femeia
aia acasă gloanţele în fundul caprei, cinci sute cincizeci de gloanţe îndesate
în fundul caprei, care îi făcuseră burta să arate ca o seceră de lună. Pe drum,
tata se îngrijorase întruna că gloanţele o să rupă burta caprei sau că o să le
scoată afară.
Tata a sfâşiat funia de cânepă măruntă, fundul caprei s-a deschis deodată
asemenea unei flori de prunişor, iar căcărezele acumulate îndelungă vreme
au căzut, pocnind şi pleoscăind. După ce a făcut un morman de căcăreze,
căpriţa a leşinat la pământ. Tata a zis uluit:
— Tată, s-au stricat, toate gloanţele s-au făcut căcăreze.
Bunicul a apucat-o de coarne, a ridicat-o în picioare, apoi a scuturat-o în sus
şi-n jos, iar gloanţele strălucitoare au ieşit cu pocnete şi bocnete din curul
caprei, care-şi pierduse toată forţa sfincterului.
Bunicul şi tata au cules gloanţele, au umplut încărcătoarele, apoi şi-au făcut
plinul buzunarelor şi, fără să le mai pese dacă animalul e viu sau mort, s-au
pornit de-a curmezişul lanului de sorg către capul satului.
Diavolii încercuiseră deja satul, înecat în praf de puşcă; în câteva locuri,
fumul negru se înălţa vijelios. Bunicul şi tata au privit mai întâi poziţionarea
gurilor de foc, ascunse în lanurile de sorg. Erau cu totul opt mortiere, cu
ţevile înalte cam cât jumătate de stat de om şi cu gurile late cât un pumn.
Peste douăzeci de soldaţi japonezi în uniforme galben-pământii tocmai
încărcau, iar un diavol sfrijit îi direcţiona cu un steguleţ. În spatele fiecărui
mortier se afla câte un diavol, care stătea cu picioarele desfăcute călare pe
armă şi ţinea în mâini câte un mic obuz, înaripat şi scăpărător. Diavolul
slăbănog dădea o dată din steguleţ, iar diavolii ceilalţi lăsau mâinile în
acelaşi timp, dând drumul obuzului pe ţeavă. Din ţeavă răsuna apoi un
zgomot, iar pe gură sălta un şuvoi de foc; ţeava se retrăgea înapoi şi un
obiect luminos se suia în cer, vâjâia şi cădea în interiorul împrejmuirii. Din
împrejmuire ieşeau mai întâi opt fire de fum, iar apoi urmau opt sunete
unite într-unul singur, uriaş. Coloanele de fum împroşcau obiecte negre şi
nelimpezi aşa cum fac florile în explozia deschiderii. Apoi diavolii mai
puneau un rând de obuze. Ca trezit din vis, bunicul şi-a vânturat mauserul
şi, cu un foc, l-a prăbuşit pe japonezul care flutura steguleţul. Tata a văzut
glontele străpungând scăfârlia cu oase albe asemenea unui nap uscat şi de-
abia apoi şi-a dat seama: bătălia începuse. A tras la întâmplare un foc, iar
glontele a nimerit în placa de jos a unui mortier, a scos o ţiuitură şi a cotit-o
în alta direcţie. Diavolii care manevrau mortierele au apucat puştile şi-au
început să răpăie din ele, iar bunicul l-a tras pe tata, prelingându-se în lanul
de sorg.
Japonezii şi Sprijinitorii împăratului au început asaltul. Sprijinitorii au
pornit primii, aplecaţi de spate, mişcându-se din loc în loc prin golurile din
sorg, trăgând la nimereală şi în neştire, în timp ce japonezii veneau în
spatele lor, şi ei aplecaţi de spate foarte-foarte jos.
Destul de multe mitraliere bubuiau şi duduiau din lanurile de sorg.
Deasupra împrejmuirii, nici pasărea nu se-auzea. Când Sprijinitorii s-au
repezit în faţa împrejmuirii, din interior au zburat câteva zeci de grenade cu
mâner strâmb – bunicul nu ştia, erau grenade de mâna a doua pe care
bătrânul domn Ruolu le cumpărase, cu fonduri colectate în sat, de la fabrica
de armament a detaşamentului Leng iar ele au explodat toate în acelaşi
timp, prăbuşind câteva zeci de Sprijinitori. Cei neatinşi s-au răsucit şi-au
fugit, la fel ca şi japonezii. Pe împrejmuire au sărit câteva zeci de oameni
care, cu aruncătoarele şi puştile lor artizanale, au slobozit la iuţeală o salvă,
grăbindu-se apoi să-şi lase capetele jos. Pe împrejmuire era iarăşi linişte.
Mai apoi, tata şi bunicul au aflat că şi în nordul, şi în estul, şi în vestul
satului aveau loc bătălii la fel de aprige şi de lipsite de noimă ca aceasta.
Diavolii au început din nou să tragă cu mortierele. Obuzele au căzut cu
precizie pe poarta învelită în tablă – o lovitură, o gaură, încă o lovitură, încă
o gaură, iar după un şir de lovituri, dum! — dum!, dum! — dum!, poarta a
fost făcută mici fărâme, în drum deschizându-se astfel o gaură mare.
Bunicul şi tata au mai pornit un atac prin surprindere asupra mortierelor
japoneze. Bunicul a tras patru focuri, prăvălind doi diavoli. Tata a tras un
singur foc. Cel pe care îl ochise era un diavol călare pe o ţeavă de mortier,
care ţinea în braţe un obuz. Ca să fie sigur, tata şi-a încleştat amândouă
mâinile pe browning, a ţintit spatele lat al diavolului şi a apăsat pe trăgaci.
A văzut însă cum glontele îi intră diavolului în cur. Diavolul a împietrit,
corpul i s-a înclinat în faţă, apăsând peste gura mortierului: a urmat un
pocnet uriaş. Tata a jucat de câteva ori de bucurie, când deodată pe deasupra
capului s-a auzit un şâşâit. Diavolul fusese retezat de la mijloc, mortierului
îi explodase camera, iar închizătorul clocotitor de fierbinte zburase câteva
zeci de metri, aterizând în faţa capului tatii şi-aproape zdrobindu-l.
Mulţi ani după aceea, tata încă nu uitase acest foc care avusese aşa izbândă
strălucitoare.
După ce poarta împrejmuirii a fost spartă, un detaşament de călăreţi
japonezi, fluturându-şi săbiile, s-au repezit spre sat. Pe un sfert cu laşitate,
pe trei sferturi cu admiraţie, tata s-a uitat la caii mari, frumoşi şi plini de
vitejie ai japonezilor. Cocenii de sorg în devălmăşie împiedicau picioarele
cailor şi le ştergeau feţele, iar ei alergau furioşi şi bezmetici, neputând să
înainteze cu iuţeală. Când să se repeadă pe poartă, toţi caii s-au înghesuit la
un loc, ti! — ti!, ta! —ta!, de parcă ar fi intrat în ţarc. De pe cele două laturi
au zburat nenumărate grape de fier şi pluguri de lemn, cărămizi sparte şi
olane stricate, pesemne că şi ceva terci clocotit de sorg, aşa că diavolii şi-au
acoperit ţipând feţele, iar caii s-au speriat, de şi-au ridicat copitele şi au
bătut din picioare, unii sărind în sat, alţii fugind înapoi.
Când bunicul şi tata au văzut execrabila ofensivă de cavalerie, pe feţe li s-a
lăţit un zâmbet şui.
Hărţuirea la care îi supuneau bunicul şi tata a atras asupra lor grupuri mari
de Sprijinitori ai împăratului. Mai apoi, şi călăreţii au început să participe la
exterminare. De mai multe ori, săbiile japoneze au izbit fulgerându-şi
strălucirea rece pe deasupra capului tatii, dar de fiecare dată au fost
împiedicate de cocenii de sorg. Bunicului, un glonte i-a arat un şanţ pe
pielea capului. Sorgul des le-a salvat bunicului şi tatălui meu viaţa. Au fost
urmăriţi, de se tupilau ca iepurii lipiţi de pământ. La jumătatea după-
amiezii, fugiseră până la malul Râului Negru.
Şi-au făcut socoteala la gloanţe şi au pătruns din nou în lan. Au mers înainte
în jur de un li când au auzit un urlet în faţă:
— Tovarăşi… la atac… înainte… să răsturnăm imperialismul japonez…
După strigătele de luptă, goarnele au suflat şi ele, taratata! şi a părut că două
mitraliere încep să răpăie prin lanul de sorg.
Neobişnuit de însufleţiţi, bunicul şi tata au zburat năpustindu-se către
zgomotul de mitraliere. Când au ajuns în faţă şi s-au uitat, nu era nici
ţipenie de om – doar două bidoane de benzină din tablă legate de nişte
coceni de sorg în care explodau şiraguri de pocnitori.
Goarnele şi strigătele de luptă au răsunat din nou alături în lan.
Bunicul a râs dispreţuitor:
— Ţărănoii din A opta fac din astea.
Bidoanele de benzină din tablă dăngăneau, cutremurând boabele de sorg
extrem de copt şi făcându-le să cadă spic cu spic.
Călăreţii japonezi şi Sprijinitorii reuniţi în grupuri trăgeau, dar veneau şi din
flanc. Bunicul l-a tras pe tata după el, retrăgându-se. Câţiva din A opta, cu
grenade la brâu, au alergat către ei aplecaţi de spate. Tata l-a văzut pe unul,
care ţinea o puşcă în mână, îngenunchind la pământ şi trăgând un foc către
cocenii de sorg care se clătinau bezmetic, ciocniţi de un cal al japonezilor;
împuşcătura a sunat jerpelit, de parcă soldatul ar fi azvârlit cu un vas de lut.
A tras apoi de închizător să sară tubul, dar n-a reuşit cu niciun chip. Un cal
s-a repezit înspre el, iar tata l-a văzut pe japonezul de pe cal fâlfâindu-şi
sabia sclipicioasă şi pălind cu ea spre căpăţâna celui din A opta. Soldatul şi-
a aruncat puşca şi a luat-o la goană, dar calul l-a prins din urmă, iar
japonezul i-a spintecat capul în două. Creierii i-au ţâşnit pe frunzele de sorg.
Tata a văzut o negură ca de tăciune înaintea ochilor şi s-a lăsat moale la
pământ.
Tata şi bunicul au fost separaţi de atacurile călăreţilor japonezi. Soarele
apăsa deja vârfurile firelor de sorg, iar prin lan se iviseră umbre mari şi
întunecoase. Trei vulpi mici cu blana moale şi groasă au trecut stângace
prin faţa tatii, iar el a întins mâna şi a înşfăcat o coadă drăgălaşă, mare şi
groasă; pe loc a auzit însă din sorg un urlet înfiorător de mânios şi a văzut o
vulpe bătrână cu blana roşie sărindu-i ca un fulger în faţă şi dezvelindu-şi
demonstrativ colţii către el. I-a dat grăbit drumul celei mici, care a plecat cu
cea bătrână.
Împuşcăturile răsunau în nordul, estul şi vestul satului, numai în sud era
neobişnuit de linişte. Tata mai întâi a strigat încet, mai apoi a urlat tare.
Bunicul n-a răspuns. Nori negri rău-prevestitori i s-au căţărat tatii în inimă
şi a alergat temător către locul de unde se auzeau împuşcături. Lumina din
lan era şi mai slabă, iar spicele de sorg îmbăiate de soarele în asfinţit se
strângeau înspăimântător deasupra capului său. Tata a izbucnit în plâns.
Căutându-l pe bunicul, s-a izbit şi de trei cadavre ale unor soldaţi din A
opta. Toţi fuseseră hăcuiţi de săbii. În întunericul mohorât, feţele le erau
hidoase şi înfiorătoare. Tata a năvălit în mijlocul unui grup de oameni, toţi
ţărani cu cobiliţe, care stăteau temători pe vine în lan.
— L-aţi văzut pe tata?
— Copile, s-a deschis satul sau nu?
Tata le-a recunoscut accentul din judeţul Jiao. L-a auzit şi pe un bătrân
dăscălindu-şi pe îndelete feciorul:
— Arginţel, Arginţel, ţine minte, şi stricată dacă e, tot ne trebuie o
învelitoare de bumbac. Mai întâi, vezi să rostuieşti o oală vărgată, c-a
noastră s-a stricat de mult.
Ochii tulburi ai bătrânului semănau cu două bălţi de muci vâscoase aşezate
în orbite. Tata nu i-a mai băgat în seamă şi a continuat să alerge spre nord.
Când s-a apropiat de sat, scena aceea care fulgerase repetat în visele bunicii,
în visele bunicului şi în visele tatălui meu se petrecea aievea. În estul,
nordul şi vestul satului răsunau împuşcături şi explozii, în timp ce bărbaţii,
femeile, bătrânii şi copiii, ca o maree zgomotoasă şi vioaie, ţâşneau prin
poarta sudică a împrejmuirii, către lanurile din lăsătura din faţa satului.
O rafală dementă de împuşcături a răsunat chiar în faţa ochilor tatii. Tata a
văzut nenumărate gloanţe înstăpânindu-se ca lăcustele pe lanul de sorg din
faţa satului. Bărbaţii, femeile, bătrânii şi copiii, dimpreună cu cocenii de
sorg, s-au prăvălit cu toţii. Sângele împroşcat a mânjit în roşu jumătate din
văzduh. Tata şi-a deschis gura mare, s-a aşezat pe jos şi a văzut că peste tot
e sânge şi peste tot se simte aroma dulcie de sânge.
Japonezii au intrat în sat.
Soarele scăldat în sânge de om tocmai coborâse în spatele muntelui. Luna
sângerie a lunii a opta din mijlocul toamnei a ieşit dintre firele de sorg.
Tata l-a auzit pe bunicul chemându-l cu vocea coborâtă:
— Douguan!
 CAPITOLUL PATRU
Funeralii de sorg

1
În luna a patra cea neîndurătoare, broaştele din Râul Negru, care profitaseră
de lumina scânteietoare a stelelor ca să se împerecheze, au vânturat afară
norişor după norişor de ouă străvezii; razele intense ale soarelui au strălucit
cu atâta putere, că apa s-a făcut caldă ca uleiul de soia proaspăt presat şi
pâlcuri-pâlcuri de mormoloci au ieşit din ouă şi-au început să se mişte prin
apa înceată a râului ca nişte şuvoaie ilizibile de cerneală. Rogozul de pe
pragurile râului crescuse ca nebunul, înroşindu-se aşa de mult, că florile
violete ale vinetelor sălbatice înfloriseră şi ele mânioase prin crăpăturile
dintre plantele de apă. Era o zi bună pentru neamul păsăresc. Ciocârliile
galbene înspicate cu alb ciripeau ascuţit în văzduhul înalt prin care se
rotocoleau aburi albi. Rândunelele lucioase dezvăluiau fără încetare cu
piepturile lor roşcate unde se află apa netedă ca sticla a râului, iar umbrele
lor întunecoase în formă de foarfece alunecau iute, şirag după şirag, pe
deasupra apei. Pământul negru din ţinutul Gaomi de nord-est se rotea
stângaci sub aripile păsărilor. Vântul încins din sud-vest se rostogolea şi el
lipit de pământ, în vreme ce pe şoseaua Jiao-Ping purtau lupte de gherilă
vârtejuri după vârtejuri de ţărână noroioasă.
Era o zi bună şi pentru bunica. Bunicul, care intrase în rândul Platoşelor de
Fier ale lui Ochi-Negru şi treptat îi luase acestuia locul la conducere, vroia
să-i facă bunicii, care apropia doi ani de la moarte, o procesiune funerară.
Aceasta era marea lui dorinţă, pe care bunicul promisese să şi-o
îndeplinească în faţa mormântului temporar al bunicii. Vestea despre
procesiune se dusese de peste o lună în toate satele şi cătunurile din ţinutul
Gaomi din nord-est. Data fusese stabilită în ziua a opta din luna a patra, iar
în dimineaţa zilei a şaptea a lunii, oameni din locuri îndepărtate, mânându-
şi căruţele trase de măgari sau de boi care le duceau nevestele şi copiii, se
strângeau în satul nostru. Micii negustori se grăbeau şi ei să vină să se-
mbogăţească. Pe uliţe şi la umbra copacilor de la capetele satului, vânzătorii
de pacheţele-coapte-n-sobă îşi bătătoreau bine pământul la sobe, cei ce
coceau plăcinte îşi propteau bine tigăile, iar cei ce vindeau terci de fasole îşi
înălţau umbrare de pânză albă. Cu părul alb sau cu roşu tineresc în obraji,
mari şi mici, bărbaţi şi femei, toţi se-nghesuiau gălăgioşi în satul nostru.
În primăvara anului 1941, detaşamentul Leng al naţionaliştilor şi regimentul
Jiao-Gao al comuniştilor îşi pierduseră mult din vlagă din pricina
frecuşurilor continui, a răpirilor făptuite de Platoşele de Fier şi puse la cale
de bunicul şi a campaniilor de împresurare şi eradicare ale japonezilor şi ale
momâilor lor. Se spunea că detaşamentul Leng fugise în zona muntoasă
Sanhe din Changyi, ca să se odihnească şi să-şi refacă forţele; regimentul
Jiao-Gao se ascundea în zona muntoasă Daze din Pingdu, lingându-şi
rănile. Asociaţia Platoşelor de Fier, condusă de bunicul împreună cu fostul
lui rival în cele amoroase, deşi devenise în doar un an şi ceva o forţă armată
cu peste două sute de puşti şi mai bine de cincizeci de cai voinici, părea să
nu fi atras deloc atenţia japonezilor şi a soldăţeilor lor, din pricina
caracterului secret al activităţilor ei, precum şi a puternicului aspect de
superstiţie religioasă pe care îl avea. 1941 a fost, în întreaga ţară, o perioadă
de o cruzime nemaiîntâlnită în războiul cu japonezii, însă în ţinutul Gaomi
din nord-est a fost, dimpotrivă, pace şi acalmie temporară. Cei rămaşi în
viaţă semănaseră sorg nou peste cadavrele putrezite ale firelor vechi; nu la
multă vreme după aceea, a căzut o ploaie potolită cu stropi mici, care a
înmuiat pământul roditor. Soarele a strălucit apoi luminos şi viguros,
căldura din pământ s-a înălţat neobosit, iar mlădiţele de sorg şi-au sfredelit
toate deodată drum în sus, parcă peste noapte. Pe vârfurile lăstarilor delicaţi
de formă conică şi de un roşu aprins se aflau bobiţe lângă bobiţe de rouă
curată. Până la rărirea mlădiţelor şi începutul săpatului mai era o bucată de
vreme, aşa că ziua aleasă pentru funeraliile bunicii se potrivea numai bine
cu anotimpul mai lipsit de munci al ţăranilor.
În ziua a şaptea, pe înserat, zidurile dărâmate şi pereţii prăbuşiţi în marele
incendiu din ziua a cincisprezecea a lunii a opta din 1939 se umpluseră deja
de oameni, iar pe uliţele bulbucind de ţărână se opriseră câteva zeci de
căruţe de la care fuseseră deshămate animalele; măgarii sau boii erau
priponiţi acum de copaci sau direct de oişti. Soarele de seară le lumina
pielea, devenită mătăsoasă după ce dăduseră jos părul murdar de peste
iarnă; şi frunzele copacilor, care nu crescuseră încă pe deplin, fuseseră
vopsite sângeriu de razele soarelui, umbrele lor, ce semănau cu bănuţii
mărunţi-mărunţi din vechime, întipărindu-se pe spinările dobitoacelor.
Când soarele a coborât în spatele munţilor, pe uliţa mare din vestul satului
s-a arătat un doctor specialist în ierburi, călare pe un catâr. Din nările lui
mari şi negre ieşeau două smocuri tari de păr, asemenea aripilor de
rândunică. O pălărie de fetru stricată şi care mergea ca nuca-n perete cu
plictisul lunii a patra îi acoperea capul şi fruntea, iar două raze sumbre îi
ţâşneau din ochi pe sub sprâncenele înclinate. De cum a intrat în sat,
doctorul s-a dat jos de pe catârul numai piele şi os. A scuturat cu o mână un
clopoţel auriu şi scânteietor, în timp ce cu cealaltă a apucat frâiele de
cânepă verzulie. S-a îndreptat apoi plin de fudulie către mijlocul satului.
Catârul lui era foarte bătrân. Părul vechi de pe corp nu-i năpârlise încă de-a
binelea – locurile unde i se ivise părul nou erau mai lucioase, pe când
locurile cu păr vechi rămâneau întunecate şi mohorâte. Arăta de parcă
făcuse răpciugă pe tot corpul. Îşi răsucea mai tot timpul buza de jos, care
atârna flasc şi nu mai putea să-i acopere gingiile vineţii, iar gropiţele de
deasupra ochilor erau aşa de adânci, că puteai să bagi şi ouă în ele.
Doctorul şi catârul lui cel slab mergeau ţanţoşi pe uliţă, făcându-i pe cei
veniţi să ia parte la funeralii să se uite curioşi la ei. Omul şi catârul
alcătuiau un întreg cu o semnificaţie stranie şi cam sucită; sunetele plăcute
urechii pe care le iscau minunatele clinchete ale clopoţelului de aramă erau
la fel de absconse şi de nedesluşit ca o ghicitoare. Mai mulţi nu s-au putut
stăpâni să nu-l urmeze, iar ţărâna ridicată de tălpile lor se arunca în sus,
căzând apoi şi pe faţa doctorului, pe care o sudoare unsuroasă curgea
neîntrerupt, şi pe spinarea catârului, al cărui corp răspândea tot o năduşeală
acră. Doctorul a clipit din ochi, a strâmbat din nas, iar cele două smocuri
negre de păr din nări s-au agitat grotesc; a tras atunci un strănut ascuţit, iar
catârul a slobozit un şuvoi de pârţuri. Oamenii au încremenit o clipă, după
care au scos numaidecât o mare de râsete şi s-au risipit bezmetici şi
gălăgioşi, în căutarea unui loc unde să doarmă peste noapte.
După ce luna nouă s-a aninat de vârfurile copacilor, satul s-a umplut de
umbre neguroase. Un vânt răcoros a început să bată dinspre câmpie, adiere
după adiere, şi val după val de orăcăieli răsunătoare s-a pornit dinspre apele
Râului Negru. Toţi cei veniţi să privească funeraliile s-au strâns în sat, însă
acesta nu-i putea cuprinde, aşa că oamenii şi-au făcut culcuş în lanurile de
sorg din afara satului. După această mare procesiune, câteva mii de pogoane
de pământ moale acoperit cu sorg dintre satul nostru şi râu au fost bătătorite
în picioare. Mlădiţele au fost călcate şi strivite în noroi, fiind prefăcute în
şuvoaie de lichid verde: de-abia după ce-a dat o ploaie mare în luna a cincea
şi-a revenit pământul întărit. Mlădiţele rămase s-au încăpăţânat să
sfredelească pustietatea nesfârşită de buruieni cu vârfurile lor asemenea
unui tăiş de cuţit, iar umbra tulpinilor şi a frunzelor de sorg şi cea a
buruienilor a acoperit toate tuburile de cartuş din alamă pătate de rugină.
În amurgul întunecat, doctorul venit călare pe catâr hoinărea scuturându-şi
clopoţelul şi slobozind mai tot timpul strănuturi exagerate. Când a ajuns la
capătul drumului din mijlocul satului, a dat ocol întinderii de corturi
temporare făcute din rogojini, mari şi înalte, pe care le ridicaseră Platoşele
de Fier ale bunicului. Corturile erau avântate şi semeţe, falnice şi
apăsătoare, alcătuind construcţii înalte cum nu se mai văzuseră la noi în sat.
Sicriul bunicii era aşezat în cortul din mijloc, printre crăpăturile căruia
săgeta rază după rază arzătoare de lumină de lumânare. La intrare stăteau în
picioare două platoşe, cu mauserele înclinate. Frunţile li se întindeau până
către ceafă, căci aproape un sfert din părul lor era ras, lăsând la vedere
pielea măslinie. Toate ţestele platoşelor aveau acest aspect, înspăimântându-
i zdravăn pe privitori. Cele peste două sute de platoşe dormeau împărţite în
corturile mai mici care înconjurau ca nişte sateliţi cortul cel mare ce
adăpostea sicriul. Cei mai bine de cincizeci de cai de război, mari şi voinici,
erau priponiţi de un şir de sălcii plângătoare cu trunchiurile întortocheate, în
faţa lor se întindea un jgheab simplu pentru mâncare. Caii fornăiau, dădeau
din copite şi şfichiuiau la o parte cu coada primul grup de tăuni atraşi de
miros. Îngrijitorii cailor au vărsat în jgheab paie şi boabe, iar pe sub sălcii s-
a răspândit parfumul de boabe de sorg bine prăjite.
Catârul slăbănog al doctorului a fost ispitit de ierburile frumos mirositoare
şi s-a silit să-şi aplece capul spre grupul de cai. Zâmbind rece din ochi,
doctorul se uita la căutătura demnă de milă a bătrânului catâr şi, parcă
vorbind cu sine sau poate cu catârul, a zis:
— Ţi-e poftă? Ascultă la mine, cei ce se iubesc şi cei ce se urăsc sunt meniţi
să se-ntâlnească, oamenii mor pentru avere, păsările pier pentru mâncare,
cei tineri de ani să nu râdă de moşii cu părul alb – câte zile rămâne deschisă
o floare? – , dacă trebuie să laşi de la tine, lasă de la tine, să laşi de la tine
nu se cheamă lucru nechibzuit, după, ieşi mai ieftin…
Vorbele de om nebun ale doctorului şi acţiunile lui cu fereală au atras
privirile platoşelor deghizate în oameni de rând veniţi să vadă funeraliile,
iar două dintre ele i-au luat urma. Pe când el, vorbind într-aiurea şi în dodii,
scutura ba tare, ba încet din clopoţelul lui stricat şi se răsucise să vină din
nou în apropierea cailor, cele două platoşe, fiecare cu o puşcă, l-au prins
strâns între ele, una din faţă, alta din spate.
Doctorul nu s-a speriat câtuşi de puţin şi a scos în bezna adâncă un râset
plin de jale şi durere: cele două platoşe, cu armele în mâini, nu şi-au putut
stăpâni un dârdâit al încheieturilor. Cea din faţă a văzut cum doctorului îi
ard ochii ca un foc de cărbuni, iar cea din spate a zărit cum râsul face gâtul
negru al doctorului să se-ntărească, drept şi puternic. Umbra mare şi mândră
a catârului slăbănog se prăvălea pe pământ ca zidurile unui pod prăbuşit.
Din rândul cailor s-a auzit nechezatul unora care se luptau pentru paie.
În cortul din mijloc ardeau douăzeci şi patru de lumânări mari din seu, de
un roşu aprins. Lumina lor juca neliniştită, iar umbrele făceau ca toate cele
dinăuntru să se legene îngrozite. Coşciugul mare al bunicii, de un roşu
întunecat, era aşezat în mijlocul cortului, iar lumina lumânărilor adăuga
peste roşul lui întunecat încă un strat de lumină aurie curgătoare, sporind
firesc atmosfera infinit de misterioasă. De jur împrejurul sicriului erau
aşezaţi pini şi sălcii făcuţi din hârtie albă; un băiat în haine verzi, la stânga,
şi o fetiţă cu haine roşii, la dreapta, stăteau în picioare respectuoşi. Cei doi
fuseseră făcuţi din paie de sorg şi hârtie colorată de vestitul artizan al
ţinutului, Bao’en: nişte ierburi oarecare trecute prin mintea iute şi mâinile
iscusite ale lui Bao’en deveniseră obiecte spirituale pline de viaţă. În spatele
sicriului se afla tăbliţa bunicii de stăpână a spiritului, pe care stătea scris:
„În faţa tăbliţei spirituale a mamei decedate din neamul Dai, piosul fiu Yu
Douguan aduce sacrificiu”. În cădelniţa cafenie din faţa tăbliţei ardea
tămâie galben-caisie, iar fumul se încolăcea în sus, pe când cenuşa se ridica
deasupra jarului de un roşu întunecat, necăzând de acolo multă vreme. Tata
era şi el ras în creştetul capului, iar pielea lucioasă arăta că se numără
printre platoşe. În creştet, bunicul îşi răsese şi el părul în formă de semilună.
Stătea acum alături de conducătorul Platoşelor de Fier, Ochi-Negru, în
spatele unei mese lungi aşezate pe o latură a cortului, uitându-se cum
maestrul specializat în ceremonialul de îngropăciune şi anume invitat din
capitala judeţului Jiao îl învăţa pe tata marele ritual cu trei îngenuncheri,
şase plecăciuni şi nouă prosternări. Maestrul avea în jur de şaizeci de ani.
Pe bărbie i se lăsa în jos o barbă albă, asemenea firelor argintii de mătase.
Avea dinţii albi şi vorba iute şi-ţi dădeai seama de la prima vedere că e un
om cu mintea limpede, destoinic şi experimentat. Îl instruia acum cu
nesfârşită răbdare pe tata care, dimpotrivă, devenea din ce în ce mai fără
chef, trecând la chiul şi la mica ciupeală în privinţa mişcărilor şi făcând
totul în dorul lelii.
Bunicul a spus dintr-o parte cu severitate:
— Douguan, nu se poate să faci treaba aiurea, arată-ţi iubirea faţă de mama
şi nu te teme de muncă!
Tata a exersat sârguincios câteva mişcări, apoi, văzând că bunicul îşi
apleacă din nou faţa să stea de vorbă cu Ochi-Negru, pe loc a-nceput să le
facă neglijent. În cort a intrat după aceea cineva care a cerut să-i prezinte
maestrului socotelile cu cele cheltuite. Cu permisiunea bunicului, maestrul
l-a urmat. Pentru a organiza marea procesiune pentru bunica, Platoşele de
Fier cheltuiseră cu zecile şi sutele de mii. După retragerea detaşamentului
Leng şi a regimentului Jiang, bunicul şi ai lui, pentru a pune mâna pe
bogăţiile oamenilor, puseseră în circulaţie în ţinutul Gaomi din nord-est
nişte bani tipăriţi pe hârtie de pai, cu hârtii de o mie şi zece mii de yuani:
desenul de pe bani era simplu (o ciudăţenie care parcă semăna a om şi parcă
nu, călare pe un tigru), iar tiparul era grosolan (fuseseră imprimaţi cu plăci
pentru calendare). În acea vreme, în ţinutul Gaomi din nord-est circulau cel
puţin patru feluri de bani, iar deprecierea şi aprecierea sau slăbiciunea şi
tăria fiecărei monede aveau legătură cu puterea din acel moment a
emiţătorului ei. Bunicul a putut să-i organizeze bunicii funeraliile bizuindu-
se pe această formă deghizată de confiscare forţată. Pe atunci, regimentul
Jiang şi detaşamentul Leng fuseseră silite să plece, iar banii pe hârtie de pai
tipăriţi de trupele bunicului erau deosebit de puternici în ţinutul Gaomi.
Această situaţie favorabilă s-a păstrat însă doar câteva luni – după
procesiunea bunicii, hârtiile cu tigrul călărit acumulate în mâinile ţăranilor
au ajuns să nu mai facă nici cât o ceapă degerată.
Cele două platoşe l-au escortat pe doctor până în cortul în care se odihnea
sicriul. Înţepaţi de lumina lumânărilor, ochii au început să le clipească
bezmetic.
— Ce-i asta? a-ntrebat furios bunicul, ridicându-se puţin.
Platoşa din frunte a lăsat un genunchi la pământ, şi-a acoperit cu ambele
mâini pielea lucitoare din vârful capului şi a spus:
— Raportez domnului comandant-adjunct, am prins un spion!
Comandantul Platoşelor de Fier, Ochi-Negru, un om negricios şi mare şi cu
un cerc de aluniţe negre în jurul ochiului drept, a tras una în picioarele
mesei şi a urlat, sforţându-şi vocea:
— Scoateţi-l afară, spintecaţi-l şi smulgeţi-i inima şi ficatul să meargă cu
rachiu!
— Stai încet! a strigat o dată bunicul spre cele două platoşe, iar apoi şi-a-
ntors faţa spre Ochi-Negru: Negrule, să nu ne lămurim ce-i cu el înainte să-l
omorâm?
— Să ne lămurim pe mă-sa!
Ochi-Negru a măturat cu palma la pământ garafa de lut de pe masă, s-a
ridicat, şi-a vârât la loc pistolul care îi fugea de la brâu şi l-a pironit
fierbând de mânie pe soldatul care dăduse raportul:
— Domnule comandant… a spus soldatul îngrozit.
— S-o fut pe mă-ta cât e vie, Zhu Shun! Tu mai ştii de comandant pe lumea
asta? Javră ce eşti, să nu mai vrei să mă mai uit la tine de-acu’ înainte, mă-
nţepi la ochi, în mă-ta!
Înjurând mânios, Ochi-Negru a mai tras un picior în garafa de lut căzută la
pământ, iar cioburile au zburat pieziş în toate părţile, intrând în păduricea
de sălcii albe, zvelte şi graţioase, de pe ambele părţi ale sicriului, cu fâşâieli
şi fâşâituri.
Un băiat nici mare, nici mic, cam de vârsta tatii, s-a aplecat şi a cules
cioburile, pe care le-a aruncat în afara cortului.
Bunicul i-a spus băiatului:
— Fulai, du-l pe comandant la culcare. S-a îmbătat!
Fulai s-a apropiat să-l sprijine de umăr pe Ochi-Negru, dar acesta l-a
îmbrâncit aşa de tare, că s-a împleticit.
— Beat? Cine e beat? Nenorocit nerecunoscător ce eşti! Băiatu’ a pus
treaba asta pe roate şi tu ai venit să mănânci de-a gata? Tigrul omoară prada
ca să hrănească urşii cei laşi! Băieţelule, nu poţi să te scoţi din asta, nu poţi
să-mi arunci tu mie praf în ochi! Vedem noi acuşica!
— Negrule, nu ţi-e teamă că-ţi pierzi obrazul în faţa la atâţia băieţi?
Pe chipul bunicului atârna un zâmbet rece şi nemilos, iar la colţurile gurii i
se înălţaseră două cute verticale cu totul crâncene.
Ochi-Negru a întins mâna la brâu, a pipăit patul de bachelită al pistolului şi
cu o voce obosită a nechezat ceva încurcat:
— Cară-te în mă-ta! Şi ia-l şi pe jigodia de fi-tu la mă-ta!
— E uşor să chemi spiritele, dar e greu să le faci să plece, a zis bunicul.
Ochi-Negru şi-a scos pistolul şi a început să-l fluture spre el.
Bunicul şi-a ridicat cupa de rachiu, a sorbit o dată, şi-a umflat obrajii, şi-a
clătit gura, iar apoi şi-a-ntins gâtul şi-a împroşcat toată băutura în faţa lui
Ochi-Negru. A ridicat apoi din încheietură, iar cupa din porţelan verde, cât
un ou de mare, s-a lovit de ţeava pistolului celuilalt, făcându-se ţăndări cu o
pocnitură şi cioburile căzând unul după altul la pământ. Lui Ochi-Negru a
început să-i tremure încheietura şi şi-a lăsat ţeava pistolului în jos.
— Pune arma la loc! a zis bunicul cu o voce neobişnuită, de parcă ar fi
şlefuit o bucată de fier. Mai am o socoteală veche pe care n-am lămurit-o cu
tine, Negrule, aşa că nu te mai da mare acuma!
Ochi-Negru era tot numai sudoare pe faţă. A bodogănit ceva, şi-a vârât
pistolul la centura din piele de vacă netăbăcită şi s-a întors şi s-a aşezat la
locul unde stătuse la început.
Bunicul i-a aruncat o privire dispreţuitoare, iar el i-a întors o privire plină
de furie.
Doctorul venit călare pe catâr, care rămăsese de la început până la sfârşit cu
o expresie nepăsătoare pe faţă, a izbucnit deodată într-un râs nebunesc, atât
de puternic, că trupul i se scălâmbăia în toate părţile – braţele i se răsuceau
alandala, iar picioarele călcau pământul bezmetic, de parcă l-ar fi gâdilat
cineva din greu la subraţ. Râsul lui învălmăşit i-a neliniştit pe cei din cort,
care nu mai ştiau ce să facă cu mâinile şi picioarele. Dar doctorului îi păsa
numai de râsul lui, în timp ce lacrimile îi ţâşneau din orbitele încinse.
— De ce râzi? l-a întrebat Ochi-Negru. S-o fut pe mă-ta! De ce râzi?
Râsul i-a pierit doctorului ca un fulger de repede şi a răspuns serios:
— Du-te şi fute-o, te duci? Mama e moartă de mult, e-n pământ de zece ani,
du-te, hai!
Ochi-Negru a rămas fără cuvinte, iar aluniţele negre din jurul ochiului i s-au
înverzit ca frunzele. A sărit peste taburetele de lângă masă şi i-a dat
doctorului şapte-opt pumni peste faţă. Nasul acestuia s-a lăsat într-o parte şi
din el au început să-i picure cu un ropot două firicele de sânge stacojii, ce
urmau cele două smocuri de păr negru care-i ieşeau din nări, alunecându-i
pe buze şi pe bărbia ce i se ridica precum o potcoavă. A plescăit vesel,
străfulgerându-şi dinţii albi ca porţelanul îmbibaţi în sânge stacojiu.
— Cine te-a trimis? l-a întrebat bunicul.
— Unde mi-e catârul? Doctorul şi-a întins gâtul, de parcă ar fi înghiţit o
gură de sânge, şi a continuat: Unde mi-aţi dus catârul?
— Sigur e spion japonez, a zis Ochi-Negru, aduceţi biciul pentru javra asta!
— Catârul! Daţi-mi înapoi catârul! Daţi-mi-l… a urlat îngrozit doctorul,
zburând spre ieşirea din cort.
Doi soldaţi l-au prins de braţe şi, în timp ce el se zbătea nebuneşte, una
dintre platoşe şi-a ridicat mâna şi i-a dat un pumn crunt în tâmplă. Pielea i-a
făcut plici!, gâtul i s-a lăsat în jos ca o tulpină frântă de sorg, iar corpul i s-a
prăbuşit şi el moale la pământ.
— Percheziţionaţi-l! a ordonat bunicul.
Platoşele i-au pipăit toate cusăturile de la haine şi au găsit două bile de
sticlă din cele cu care se joacă copiii, una verde ca jadul, alta de un roşu
aprins. Înăuntru erau prinse două bule de aer în formă de ochi de pisică.
Bunicul a apucat una între degete şi s-a uitat la ea în lumina lumânărilor.
Bila trimitea o strălucire scânteietoare, care te orbea puternic. Bunicul a
scuturat din cap fără să înţeleagă ceva şi a pus bila pe masă. Tata s-a prelins
într-acolo, a-ntins mâna şi a înşfăcat bilele.
— Dă-i şi lui Fulai una.
Nu prea dornic, tata a-ntins mâna în faţa lui Fulai, care stătea lipit de Ochi-
Negru, şi i-a zis:
— Pe care-o vrei?
— Pe-aia roşie.
— Nu se poate. Ţi-o dau pe-aia verde.
— O vreau pe-aia roşie!
— Ţi-o dau pe-aia verde, a zis tata încăpăţânat.
— Bine, pe-aia verde.
De voie, de nevoie, Fulai a apucat-o pe cea verde.
Gâtul doctorului se ridica încet-încet la loc. Privirea crâncenă din ochi nu i
se domolise, iar bărbia acoperită cu peri încleiaţi de sânge i se încreţea în
sus încăpăţânată.
— Spune, eşti sau nu spion japonez? l-a întreba bunicul.
Ca un copil căpos, doctorul a repetat:
— Catârul meu! Catârul! Dacă nu-mi aduceţi catârul, nu vă spun nimic!
Bunicul a râs năstruşnic şi-apoi a spus cu nesfârşită înţelegere:
— Hai, aduceţi-i-l, să vedem ce leacuri are de vânzare!
Catârul acela bătrân şi slăbănog a fost tras în cort. Lumina orbitoare a
lumânărilor, coşciugul strălucitor şi fugurinele întunecoase din iarbă şi
hârtie alcătuiau o atmosferă ca de iad, înfricoşându-l în aşa măsură pe catâr,
că s-a tras înapoi spre intrarea cortului şi n-a vrut să mai înainteze. Doctorul
s-a dus la el, i-a acoperit ochii şi aşa a izbutit să-l tragă înăuntru. Stătea
acum în faţa bunicului şi a celorlalţi, cu picioarele lui ca nişte beţe uscate
tremurându-i ca varga şi slobozind neîncetat pârţuri după pârţuri sonore
către sicriul bunicii.
Doctorul a cuprins gâtul catârului, l-a bătut peste fruntea lui ca o scândură
şi-a-nceput să pălăvrăgească prietenos:
— Mă băiatule, ţi-e frică? Să nu-ţi fie frică, ascultă la mine, să nu-ţi fie, şi
de-o fi să-ţi reteze capul şi să-ţi lase o cicatrice cât o baniţă, să nu-ţi fie!
— Cât o baniţă mare! a zis Ochi-Negru.
— Şi cât o târnă să ţi-o facă, tot să nu-ţi fie frică, peste douăzeci de ani o să
fii iar cum trebuie!
— Vorbeşte! Cine te-a trimis? Pentru ce-ai venit? a-ntrebat bunicul.
— Duhul tatii m-a trimis, m-a trimis să vând leacuri, a spus doctorul,
scoţând o legătură de leacuri din traista agăţată de spinarea catârului şi
îngânând o cântare: Un croton, două pietre de burtă, trei gândaci bălţaţi,
patru bucăţi de mosc, şapte fire de ceapă albă, şapte jujube, şapte boabe de
piper, şapte felii de ghimbir.
Toţi au încremenit, uitându-se ca ţintuiţi la doctor, la faţa şi gura lui, la
expresie şi culoare, la mâini şi la legătura de leacuri pe care o ţineau.
Catârul bătrân se obişnuise treptat-treptat cu împrejurimile şi nu mai scutura
din picioare, doar îşi încolătăcea alene copitele sparte şi alburii.
— Ce fel de leac e ăsta? a-ntrebat Ochi-Negru.
— Leac de lepădat, cu efect neîntârziat, a râs viclean doctorul, spunând
apoi: Gard de fier tu să te clădeşti, sfânt de oţel să mi te numeşti, de trei ori
din asta tu să îmi iei, de nu lepezi copilul, banii, de-i mai vrei.
— Mă-sa, ce pui de lele fără ruşine mai eşti! l-a ocărât Ochi-Negru.
— Mai am şi altele, mai am!
Doctorul a scos din traistă o altă legătură, a ridicat-o şi a început să cânte:
— Puţa de câine domneşte, puţa de ţap slujeşte. Ajută rachiul de-orez şi
rădăcina de ginseng, duzhong, ferigi şi-o bucată de focă. Adăugăm şi nişte
muguri de bambus din luna a treia.
— Şi ce vindecă asta? a-ntrebat Ochi-Negru.
— Bărbăţia care se lasă şi nu se mai scoală. Pleoştit, vierme de mătase cu
firele trase, moale ca bumbacul de la scărmănat, de trei ori din ăsta dacă ai
mâncat, puşcociul nu-ţi cade, noaptea stă sculat, şi dacă nu merge iar la
regulat, eu pe dată banii ţi-am înapoiat.
Ochi-Negru s-a scărpinat pe pielea rasă a capului şi-a-nceput să râdă
porcos.
— Mă-sa, eşti un solomonar din ăia care umblă cu lucruri neomeneşti, l-a
ocărât prieteneşte, cerându-i să scoată leacul să-l vadă.
Doctorul a tras traista jos de pe catâr şi s-a apropiat de bunicul şi de Ochi-
Negru cu ea în mână. Pe când scotea leacul, a spus şi nişte nume, cu totul
aparte şi sucite. Ochi-Negru a desfăcut legăturica şi a scos din ea ceva ca o
ramură uscată de copac, a dus lucrul acela la nas şi l-a mirosit ce l-a mirosit,
zicând apoi:
— Ce mă-sa puţă de câine mai e asta?
— E puţă de câine negru, adevărată şi la preţ bun! a zis doctorul.
— Yu, uită-te şi tu, asta e limpede o bucată dintr-o rădăcină uscată de
copac!
Ochi-Negru i-a dat obiectul bunicului, care n-a avut ce face şi l-a luat, l-a
ridicat mai aproape de lumânare şi şi-a făcut ochii mici ca să se uite la el.
Corpul doctorului a-nceput deodată să freamăte ca pleava în vânt, bărbia lui
ieşită în afară i-a săltat repetat, iar pielea, acolo unde nu fusese cufundată
sub sângele din nas, şi-a arătat lucirea argintie. Tata s-a oprit din joaca cu
bila de sticlă colorată, iar inima i-a zvâcnit, vum! — vum!, când l-a văzut
pe doctor chircindu-se treptat. Catârul şi-a lăsat capul să atârne, iar flacăra
roşie a lumânărilor i-a luminat faţa imobilă, de parcă ar fi învăluit o femeie
de vârsta a doua stând stânjenită pe patul de măritiş. Din nas îi curgeau
muci prăzulii, iar tata s-a gândit că de bună seamă că avea răpciugă, boala
aceea despre care-i vorbise bătrânul grăjdar.
În plin tremurat bezmetic, doctorul şi-a-ntins mâna stângă spre traistă, în
timp ce dreapta şi-a ridicat-o brusc, iar legătura de medicamente pe care o
ţinea în palmă l-a izbit ca o explozie în faţă pe bunicul. O rază rece i-a
fulgerat apoi prin mână, iar tata a văzut cum lumina lumânărilor cade pe un
pumnal verde. Toată lumea a rămas cu ochii pironiţi şi gura căscată, privind
în linişte cum doctorul, agil ca o pisică, mătură cu lumina aceea verde şi
îngheţată spre gâtlejul bunicului. În secunda imediat următoare după ce-a
fost atacat cu legătura de medicamente, bunicul a făcut instinctiv un salt,
legănându-şi şi braţul ca să-şi apere capul. Adierea iscată de mânecile
doctorului l-a izbit în faţă. Braţul lui a stat în calea pumnalului, iar lama
acestuia l-a spintecat, făcându-i o tăietură lungă. Bunicul a răsturnat masa
cu piciorul, şi-a scos cu iscusinţă pistolul şi-a dat drumul la trei focuri.
Pulberea usturătoare a medicamentului îi înţepase ochii, de-i era greu să-i
deschidă, iar puţele acelea tari de câine şi de ţap îl duruseră când îl loviseră
peste nas. Primul glonte pe care l-a tras a nimerit în cort, iar al doilea, în
sicriu. Dat cu câteva zeci de straturi de ulei, acesta era tare ca fierul şi-a
făcut capul glontelui care l-a lovit într-o parte să se spargă în trei-patru
bucăţi şi să se strecoare afară din cort. Cel de-al treilea glonte a izbit
piciorul drept din faţă al catârului.
Acesta s-a plecat şi a lovit cu ţeasta lui mare şi pătrată pământul. S-a ridicat
apoi îndată la loc, răgând cu jale, în timp ce din genunchiul zdrobit îi curgea
un lichid alb şi roşu. Sărind în cerc, catârul s-a năpustit peste pinii şi sălciile
albe, iar paiele şi hârtia au foşnit şi-au fâsâit, înclinându-se şi prăbuşindu-
se, în vreme ce lumânările de pe capacul sicriului au fost răsturnate la
pământ. Focul şi uleiul lor au aprins pe loc paiele şi hârtia, iar tăbliţa
spirituală a bunicii, după o clipă de întunecime, s-a făcut numaidecât
deosebit de strălucitoare, pe măsură ce cortul uscat de rogojini se apropia şi
el, curbându-se, de limbile de foc. Platoşele s-au trezit deodată şi-au zburat
spre ieşirea din cort. Doctorul, a cărui piele scânteia şi lucea în lumina
focului ca bronzurile vechi, s-a năpustit din nou asupra bunicului. Tata a
văzut cum pumnalul din mâna lui se apropie şerpuind ca o năpârcă de
gâtlejul bunicului. Ochi-Negru îşi ţinea mâna încleştată pe pistol, dar nu
trăgea, pe faţă părând să aibă întipărit un zâmbet de om care se bucură de
nenorocirea celuilalt. Tata şi-a scos coltul, a apăsat pe trăgaci şi un glonte
cu capul rotund s-a pornit ţiuind, nimerindu-l pe doctor în oasele înălţate de
la umăr. Umerii ridicaţi ai acestuia s-au lăsat brusc în jos, iar pumnalul i-a
picat pe masă. Trunchiul i s-a înclinat de asemenea pe masă. Tata a mai
apăsat o dată pe trăgaci, dar glontele s-a blocat. Ochii bunicului erau
sângerii, arzând ca doi tăciuni.
— Nu trage! a spus el.
Pistolul lui Ochi-Negru a scos o răpăială, iar căpăţâna doctorului s-a spart
ca un ou fiert prea mult.
Bunicul l-a ţintuit pe Ochi-Negru cu o privire plină de ură.
Un grup de platoşe a dat buzna în cort. Înăuntru focul şi fumul se înălţau
vârtos, iar cortul trosnea îngrozit şi neliniştit, surpându-se din toate părţile.
Catârul luase foc şi se rostogolea la pământ. Reuşise să-şi stingă focul de pe
corp, dar pe când se rostogolea s-a aprins din nou, iar odoarea de piele arsă
de catâr înăbuşea gâtlejurile oamenilor.
Cei dinăuntrul cortului au ieşit ca un roi afară.
Ochi-Negru a strigat:
— Săriţi, săriţi! Cinzeci de milioane în hârtii cu tigrul călărit pentru care
scoate afară sicriul.
Ploile de primăvară de-abia trecuseră, iar balta din capul satului dădea pe
dinafară. Platoşele şi cei veniţi la funeralii au pus toţi mâna, au răsturnat
cortul care ardea cu nori roşii şi au stins focul.
Sicriul bunicii fusese încercuit de flăcările verzi, dar, după ce a fost
împroşcat cu câteva zeci de găleţi, focul s-a stins, în timp ce din sicriu ieşea
un fum albastru-verzui închis la culoare, în lumina întunecată, părea să fie
gigantic şi solid, ca şi mai înainte. Corpul încovrigat al catârului zăcea
lângă sicriu, iar miasma de arsură se împrăştia peste tot. Fiecare şi-a
acoperit nasul cu mâneca, în timp ce în urechi auzea cum se crapă răpăind
uleiul de pe sicriu după răcire.
2
Deşi peste noapte se petrecuse acest eveniment neaşteptat, ziua hotărâtă
pentru funeraliile bunicii nu a fost schimbată. Noaptea, pe când bătrânul
grăjdar din rândul platoşelor, care se pricepea puţin la medicină, îi legase
bunicului rana de la braţ, Ochi-Negru stătuse ruşinat într-o parte şi
propusese amânarea ceremoniei. Bunicul nu se uitase la el, aţintind pieziş
cu privirea şiragul de lacrimi groase şi lipicioase care se scurgea din
lumânarea roşie înfiptă în sfeşnic şi-i respinsese cu hotărâre sugestia.
Bunicul n-a închis ochii toată noaptea. A rămas aşezat pe un taburet pătrat,
cu ochii sângerii pe jumătate deschişi şi pe jumătate închişi, apăsând cu o
mână rece ca gheaţa pe patul grunjos de bachelită al pistolului, fără să facă
nicio mişcare, ca sudat acolo.
Tata s-a întins pe o rogojină şi s-a uitat la bunicul, adormind apoi pierdut şi
dezorientat. Înainte de zori s-a trezit o dată, a privit pe furiş la bunicul meu,
care în lumina legănândă a lumânării arăta la fel de îndârjit, a văzut urmele
de sânge negru care se prelingeau prin pânza albă de pe umărul lui şi, fără
să cuteze să zică ceva, a închis din nou ochii. Muzicanţii de înmormântări
din cele cinci grupuri care veniseră cu o după-amiază înainte şi li se
puseseră la dispoziţie se pizmuiau şi nu se-nţelegeau, aşa că-şi chinuiau unii
altora somnul cu goarnele. Când sunetele mânioase de goarnă ajungeau în
cortul în care dormea tata, semănau mai degrabă cu oftatul mohorât al unui
bătrân de şaptezeci de ani. Pe tata l-a înţepat deodată nasul, iar lacrimi
clocotitoare i-au curs în urechi pe la coada ochilor. Cât ai clipi, s-a gândit el,
o să am şaisprezece ani. Nu ştiu când o să se sfârşească zilele ăstea de
brambureală şi nelinişte. Prin negură, tata s-a iţit la umărul năclăit în sânge
şi la figura gălbejită a tatălui său şi o stare de dezolare care nu se cuvenea să
se ivească la vârsta lui i s-a căţărat în inima cea brăzdată de nespus de multe
pojghiţe şi cicatrici. Cocoşii din sat care supravieţuiseră măcelăririi
sătenilor au cântat cu răsunet, vestind dimineaţa. Adierea slabă de dinaintea
zorilor a pătruns în cort, purtând cu ea mirosul amărui-acrişor al câmpiei în
luna a patra şi făcând să scapete vârfurile urâte ale lumânărilor, care dădeau
lin să se stingă. Oamenii din sat şuşoteau şi şopocăiau, iar caii îşi scuturau
copitele şi forăiau pe sub sălcii. Răcoarea adusă de vântul lin de dimineaţă
l-a făcut pe tata să se ridice binedispus în picioare. S-a gândit atunci la
viitoarea mea mamă, Frumuşica, şi la femeia Liu, cea mare şi vânjoasă, care
se cuvine socotită a treia mea bunică. Ele îşi pierduseră brusc urma cu trei
luni înainte, pe când tata şi bunicul se strămutaseră cu Platoşele de Fier într-
un cătun retras, la sud de calea ferată, ca să instruiască soldaţi. La întoarcere
au descoperit că şoproanele erau goale şi fără nimeni în ele – colibele
înălţate în iarna lui 1939 erau pline peste tot de pânze fine de păianjen…
De cum s-a înroşit soarele, satul a început să fiarbă. Micii negustori de
mâncare urlau tărăgănându-şi afectat vorbele, iar sobele pentru pâinici,
oalele de supă şi tigăile pentru plăcinte scoteau toate aburi şi miresme. Un
vânzător de pâinici şi un ţăran cu faţa ciupită de vărsat, care cumpărase de
la el, s-au luat la sfadă, vânzătorul nevrând să primească hârtiile Beihai
emise de cei din A opta, iar cumpărătorul cu faţa ciupită de vărsat neavând
de unde să-i dea bani cu tigrul călărit, emişi de platoşe.
Douăzeci de pâinici îşi făcuseră deja loc în burta ţăranului, care a spus:
— Dacă-i vrei, ia-i p-ăştia, dacă nu, spune că mi-ai dat pâinicile de pomană.
Privitorii strânşi în jurul lor l-au sfătuit pe negustor să primească hârtiile
Beihai – când o să se-ntoarcă A opta o să aibă din nou valoare. Spunând
aceasta, oamenii s-au risipit pe loc, iar negustorul a luat banii ţăranului, a
bodogănit ceva, iar apoi şi-a ridicat vocea puternică şi clară, urlând:
— Pâinici! Pâinici! Pâinici mari cu carne de-abia scoase din sobă!
După ce-au mâncat de dimineaţă, oamenii au înconjurat cortul cel mare
aşteptând plini de speranţă; temându-se de platoşele mândre, cu bucata lor
de piele negricioasă din creştetul capului şi cu puştile cu glonte pe ţeavă,
nimeni nu îndrăznea să se apropie. Cortul cel mare nu arsese de-a binelea în
incendiul din timpul nopţii. Doctorul şi catârul lui bătrân şi slăbănog
fuseseră în schimb carbonizaţi şi oamenii îi duseseră deja la balta aflată la o
depărtare de cincizeci de paşi. Acolo ciorile, care se obişnuiseră să mănânce
din cadavre, au venit după miros, le-au dat mai întâi ocol, apoi s-au lăsat
uniform la pământ, ca cioburile şi ţăndările în cădere, iar leşul catârului şi
cadavrul omului au fost acoperite de o întindere mare, albastră ca oţelul,
care-şi desfăcea săltăreaţă penele. Oamenii se gândeau cum, cu o seară
înainte, un doctor călare pe un catâr, plin de viaţă ca un dragon şi vioi ca un
tigru, se aflase lângă ei, iar apoi, aproape cât ai clipi, se prefăcuse în masă
îmbelşugată pentru ciori. Toţi erau copleşiţi şi munciţi de gânduri şi toţi
tăceau chitic.
Rămăşiţele cortului, strânse în jurul sicriului bunicii, tocmai erau date la o
parte cu măturile şi lopeţile de câteva platoşe. Câteva cupe rămase întregi s-
au rostogolit din cenuşă, iar o platoşă le-a făcut ţăndări cu dosul lopeţii. În
razele luminoase şi limpezi ale zorilor, sicriul bunicii arăta hidos şi
înfiorător. Acel purpuriu solemn şi misterios care-l acoperea la început
fusese deja scorojit de flăcări, iar stratul de ulei, cât o pânză groasă de trei
degete, arsese şi se acoperise de crăpături care se încrucişau şi se întretăiau.
Coşciugul strălucea acum negru ca pana corbului, de parcă ar fi fost dat cu
un strat de ulei urât mirositor şi aplicat inegal. Era şi uriaş, cum rar se poate
vedea, iar băiatului de şaisprezece ani care era tatăl meu şi care stătea în
picioare în faţa sicriului înălţat, deşi nu-i ajungea decât până la mărul lui
Adam, i se părea că e fără pereche de mare şi înalt şi că-l apasă de nu mai
poate răsufla bine. Tata şi-a amintit cum îl furaseră… Acel bătrân de
aproape o sută de ani, cu părul prins la spate într-o coadă cenuşie, se ţinea
cu mâinile de un capăt al sicriului, strigând şi plângând:
— E casa mea… nu mi-o poate ocupa nimeni… sunt cărturar de pe vremea
imperiului Qing, până şi mai-marii judeţului mi se adresează cu „bătrâne
coleg”… mai bine omorâţi-mă… tâlharilor ce sunteţi…
După ce-a plâns pe săturate, bătrânul a-nceput să-i ocărască. În acea zi,
bunicul nu se arătase, omul lui cel mai de încredere, comandantul
cavaleriei, ducându-şi oamenii să aducă sicriul. Tata mersese şi el. Auzise
că sicriul fusese făcut din patru cedri, iar scândura avea patru degete şi
jumătate grosime. Îl făcuseră în primul an al Republicii şi-n fiecare an îl
înfăşuraseră în pânză groasă, aşa adăugându-i încă un strat de ulei; dădeau
deja neîntrerupt de treizeci de ani… Bătrânul zăcea în faţa sicriului
rostogolindu-se ca un măgar în ţărână şi era greu să-i deosebeşti plânsetele
de râsete: era limpede că înnebunise. Comandantul călăreţilor i-a aruncat
bătrânului la piept o legătură pătrăţoasă plină de hârtii cu tigrul călărit,
tipărite de platoşe. Ridicând din sprâncenele lui drepte, lungi şi subţiri, a
spus apoi:
— Lepădătură bătrână, ia bani să-ţi iei şi tu sicriu.
Bătrânul a sfâşiat legătura şi-apoi, cu cei câţiva dinţi lungi pe care-i mai
avea în gură, a muşcat banii, ocărând:
— Bandiţi, asta sunteţi, bandiţi. Nici împăratul nu fura coşciugele
oamenilor, sunteţi nişte tâlhari…
— Ascultă, lepădătură bătrână, fiecare îşi are datoria lui în lupta contra
japonezilor şi pentru salvarea patriei. Hoitul ăsta al tău de măgar bătrân e
bine şi dacă ţi-l îngroapă înfăşurat într-o împletitură de paie de sorg! Cum o
să fii tu potrivit pentru un asemenea sicriu? Pe-ăsta o să-l dăm unui erou
care-a luptat împotriva japonezilor!
Bătrânul a întrebat cine e eroul, iar celălalt a spus:
— Soţia comandantului Yu, care azi e mai-marele Platoşelor de Fier.
— Ayaya, Cerul n-o să lase să se întâmple una ca asta, n-o să lase! O femeie
să doarmă în casa mea… Nu mai vreau să trăiesc…
Bătrânul s-a plecat şi s-a izbit de sicriu, iar în timp ce căpăţâna i se ciocnea
drept de coşciug, scotea un sunet uriaş şi gol. Tata s-a uitat la gâtlejul lung
şi plăpând al bătrânului strângându-se şi intrându-i în trunchi, la capul turtit
de la lovituri prins între oasele ascuţite ca nişte cuţite şi înălţate ale
umerilor… Tata şi-a amintit de cele două smocuri de păr cenuşiu din nările
mari şi rotunde ale doctorului, de bărbia aceea care i se ridica precum o
potcoavă şi pe care creştea o barbă cenuşie rară, iar atunci o străfulgerare
neaşteptată i-a luminat o bănuială nedesluşită… Tata ar fi vrut foarte mult
să-i împărtăşească bunicului străluminarea din această clipă, dar când i-a
văzut chipul acoperit de nori, şi-a îngropat gândurile în adâncul inimii.
Bunicul şi-a proptit braţul rănit cu o curea de pânză neagră şi şi l-a atârnat
de gât. Faţa lui slăbită era brăzdată toată de cutele unei oboseli de neîndurat.
Comandantul cavaleriei, cel cu sprâncenele lungi şi subţiri, a venit dinspre
cai şi i-a pus bunicului o întrebare. Tata, stând în picioare la intrarea micului
cort în care se-adăpostiseră peste noapte, l-a auzit pe bunicul meu spunând:
— Cinci-Zavere, nu-i nevoie să spun mai multe, du-te!
Tata l-a zărit pe bunicul aruncându-i lui Cinci-Zavere, conducătorul
cavaleriei, o privire cu subînţeles şi pe acesta dând din cap că a priceput,
răsucindu-se şi îndreptându-se spre cai.
Dintr-un alt cort mic a ieşit şi Ochi-Negru, care şi-a desfăcut picioarele şi s-
a proptit în faţa lui Cinci-Zavere, punându-i-se în cale şi spunând mânios
foc:
— Unde te duci?
Cinci-Zavere i-a răspuns cu răceală:
— Mergem călare să patrulăm de gardă.
— Nu te-am trimis să faci asta!
— Aşa e, nu m-ai trimis!
Bunicul s-a apropiat, a râs forţat şi a întrebat:
— Negrule, vrei anume să-mi cauţi pricină?
— Nu-mi pasă, întrebam doar.
Bunicul l-a bătut uşor cu mâna cea bună pe Ochi-Negru pe umerii lui laţi şi
solizi şi a spus:
— Îngropăciunea ei are de-a face şi cu tine. Socotelile dintre noi să le facem
de-abia după aia, ce zici?
Ochi-Negru n-a spus nici pâs, dar şi-a ridicat într-o parte braţul peste care-l
bătuse bunicul şi a slobozit un val de ocări către oamenii care făcuseră în
depărtare un cerc strâns şi se uitau înspre ei:
— Căraţi-vă mai încolo! Mama voastră! Vreţi să puneţi mâna pe pălăriile
rituale, nu-i aşa?
Cinci-Zavere s-a oprit sub sălciile de care erau priponiţi caii. A dibuit din
sân un fluier galben de aramă, a fluierat de trei ori din el şi cincizeci de
platoşe au ieşit în fugă din corturile aflate la mică depărtare de sălcii,
fiecare alergând către calul său. Caii au început să necheze însufleţiţi.
Sălciile întortocheate şi strâmbe fuseseră molfăite de coajă până când
ajunseseră să arate ca o întindere de trunchiuri albe. Toţi cei cincizeci şi
ceva de soldaţi erau destoinici şi viteji, iar armele pe care le duceau erau
uşoare şi de bună calitate – câte o sabie ascuţită în mână şi o carabină
japoneză mare pe umăr. Cinci-Zavere şi patru bărbaţi mari şi înalţi nu
purtau carabine, dar de gât le atârnau automate ruseşti. S-au suit pe cai şi,
după ce s-au împins şi înghesuit, s-au aşezat pe două şiruri relativ ordonate.
Caii şi-au rotit apoi cu sprinteneală copitele, au început un trap harnic şi s-
au pornit către drumul de pământ din afara satului care ducea drept la Râul
Negru. Chişiţele lor de toate culorile tremurau în vântul de dimineaţă, fierul
luminos al potcoavelor răsfrângea rază după rază blândă şi argintie, iar
platoşele săltau ritmic în şeile negre ce luceau ca pana corbului. Cinci-
Zavere călărea în faţă pe un căluţ bălţat, puternic şi voinic. După ce-a trecut
valul de sunete învălmăşite, tata i-a văzut pe pământul negru şi plat plutind
în depărtare ca un ghem de nori întunecoşi, groşi şi tulburi.
Maestrul însărcinat cu îngropăciunea, îmbrăcat cu o haină pe deasupra robei
lungi şi având aerul şi înfăţişarea unui nemuritor daoist, s-a suit pe un
taburet înalt şi a strigat tărăgănându-şi cuvintele:
— Muzicanţii…
Un grup de gornişti cu haine negre şi pălării roşii au răsărit ca din pământ,
zburând şi înghesuindu-se care mai de care către pavilioanele de muzică
înălţate la marginea drumului. Acestea erau legate din lemn şi rogojini de
trestie şi aveau cam cinci-şase metri înălţime. După ce s-au îmbulzit prin
furnicarul de oameni, gorniştii s-au suit pe treptele de lemn, căţărându-se
dârdâind până la locurile lor înalte.
Maestrul a strigat:
— Începeţi…
Goarnele şi oboaiele au început să suspine pe o singură voce. Mulţimea
venită să participe s-a îmbulzit înainte cu înverşunare, fiecare gât
întinzându-se cât mai mult şi chinuindu-se să vadă limpede scena din
interiorul cercului. Oamenii din spate se aruncau înainte ca talazurile, iar
pavilioanele plăpânde de muzică au fost strivite până au început să scârţâie
şi să trosnească, scuturându-se gata să cadă. Muzicanţii s-au înfricoşat de-
au început să urle unul după altul ca nişte diavoli. Boii şi măgarii priponiţi
de copaci au fost şi ei împinşi de-au ajuns să gâfâie.
Bunicul a întrebat modest şi politicos:
— Negrule, ce facem?
Ochi-Negru a strigat tare:
— Numărul Trei, adu trupele!
Mai bine de cincizeci de platoşe cu armele în mâini au răsărit şi ele tot ca
din pământ în mijlocul oamenilor, pălălăindu-şi puştile, împungând şi
trosnind cu ţevile şi paturile în mulţimea care se-mpingea involuntar
înainte. Erau mii şi zeci de mii de oameni care se înghesuiau în sat să vadă
funeraliile, iar cincizeci de platoşe cărora le ieşise spumă albă la gură de
oboseală n-au putut să stăvilească talazurile de oameni.
Ochi-Negru a scos pistolul şi a tras un foc în aer şi apoi unul lipit de
capetele negre ca smoala ale oamenilor. Platoşele au tras şi ele la nimereală
nişte pocnete către cer. De-ndată ce s-au auzit focurile, oamenii din faţă s-
au întors împrejur şi s-au bulucit spre spatele mulţimii; cei din spate, care
se-mpingeau înainte, au fost cu totul zăpăciţi şi buimăciţi şi-au continuat să
se-mpingă în faţă. Cei prinşi la mijloc deodată s-au trezit ridicaţi pe
deasupra, ca spinarea arcuită a unei omizi negre aflate în mişcare. Copiii
răsturnaţi la pământ au început să ţipe ascuţit, două pavilioane de muzică s-
au aplecat şi s-au prăvălit încetişor, cu muzicanţii din ele ţinându-se cu
dinţii şi cu ghearele şi strigând în toate felurile, iar apoi prăbuşindu-se în
mormanele de oameni. Ţipetele ascuţite ale muzicanţilor dimpreună cu
ţipetele ascuţite ale celor zdrobiţi de ei s-au prefăcut în strigătul cel mai
puternic din marea de larmă. Un măgar strivit între oameni îşi întindea gâtul
şi-şi înălţa capul de parcă ar fi fost prins într-o mlaştină; ochii mari cât
ouăle i se bulbucaseră ca nişte clopoţei, trimiţând raze albastre vrednice de
toată mila. În învălmăşeală, au fost omorâţi în picioare mai bine de zece
oameni – bătrâni, slabi, bolnavi sau infirmi –, iar după câteva luni încă mai
zăceau acolo câteva cadavre de măgari şi boi, răspândind o putoare care
atrăgea muştele.
Potolită aşa de platoşe, mulţimea s-a liniştit în cele din urmă. Câteva femei
se jeleau cu cerul şi cu pământul în afara cercului de privitori, potrivindu-se
cu sunetele iscate, de parcă le-ar fi fost ultima suflare, de muzicanţii fără
seamăn de speriaţi, dar care se căţăraseră din nou în pavilioanele de muzică.
Mai bine de jumătate dintre oameni, care şi-au dat seama că nu au cum să-şi
facă loc să vadă, au plecat să se aşeze pe drumul care ducea la mormântul
bunicii, în aşteptarea marii ceremonii funerare. Acolo, tânărul şi arătosul
Cinci-Zavere tocmai galopa încoace şi încolo cu oamenii lui.
Maestrul de ceremonii şi-a mai venit şi el în fire din spaimă şi s-a urcat din
nou pe taburetul înalt, urlând:
— Baldachinul mic…
Două platoşe care aveau legate la spate apărători albe au ridicat un
baldachin mic, de culoarea cerului. Baldachinul era înalt de mai bine de un
metru, pătrat, cu coama ridicată şi cu coarne încreţindu-se în afară ca de pe
capul unui dragon; pe vârful lui era înfiptă o periuţă sângerie de smalţ.
Maestrul a spus:
— Tăbliţa de stăpân…
Mama mi-a spus că tăbliţa de stăpân e totuna cu tăbliţa spiritului, dar mai
apoi am făcut ceva cercetări minore şi-am aflat că tăbliţa de stăpân nu e
deloc acelaşi lucru cu tăbliţa spiritului căruia i se aduce sacrificiul. În fapt,
ea mărturiseşte, anume pentru ceremonie, statutul celui din sicriu, iar
denumirea adecvată este cea de „stăpân al spiritului”; ea îşi răspunde cu
însemnele şi stindardele de onoare din faţă, completându-se şi confirmându-
se reciproc. Tăbliţa de stăpân a bunicii arsese în incendiul cel mare din
cortul de rogojini, iar pe cea provizorie făcută acum în grabă tuşul nici nu se
uscase, când două platoşe cu chipuri plăcute o şi ceruseră. Pe ea stătea scris
vertical: „Născută dimineaţa în ziua a noua din luna a şasea din cel de-al
treizeci şi doilea an de domnie al împăratului Guangxu al marelui imperiu
Qing. Decedată la prânz în ziua a noua din luna a opta din cel de-al
douăzeci şi optulea an al Republicii. Din neamul Dai, soţie a domnului Yu
Zhan’ao, comandantul trupelor de luptători din ţinutul Gaomi din nord-est
şi mai-mare al Platoşelor de Fier, în vremea Republicii. A mers prin viaţă
gazdă a spiritului său, bucurându-se de treizeci şi doi de ani. Înmormântată
la sud de Muntele Calului Alb şi de Râul Negru”.
Tăbliţa de stăpână a spiritului era înfăşurată într-un metru de damasc alb şi
arăta elegant şi graţios; platoşele au pus-o cu cea mai mare băgare de seamă
sub baldachinul mic, apoi s-au retras de ambele părţi ale sicriului, lăsându-
şi mâinile pe lângă corp şi aşteptând cuviincioşi.
Maestrul de ceremonii a urlat:
— Baldachinul mare…
În sunetele muzicanţilor, şaizeci şi patru de platoşe au adus baldachinul
mare, de un roşu adânc, pe care erau prinse perle decorative albastre de
mărimea unui pepene. În faţă, un ofiţer de rang mărunt al Platoşelor de Fier
ţinea în mână un gong cu care bătea ritmul uşor de distins, pe când cele
şaizeci şi patru de platoşe, cu prăjinile baldachinului în mână, păşeau în
sunetul lui, trepidând spre înainte. Vâlva mulţimii s-a stins cu totul.
Se mai auzeau doar tuburile şi flautele muzicanţilor cântând cu jale,
plânsetele deznădăjduite ale femeilor ai căror copii fuseseră călcaţi în
picioare şi clinchetele suflătorilor şi gongurilor. Oamenii priveau cu ochii
nemişcaţi cum baldachinul acela mare ca un templu se mişcă încetul cu
încetul, în vreme ce o atmosferă de sobrietate se lăsa peste capetele lor,
rotindu-le şi răsucindu-le într-un vârtej uriaş toate gândurile.
În jurul braţului rănit al bunicului dădea tot timpul ocol o muscă peste
măsură de supărătoare, care tot vroia să se aşeze pe fuiorul de sânge negru
ce se prelinsese din rană. Bunicul a fluturat-o cu mâna la o parte, iar ea a
zburat speriată şi s-a învârtit mânioasă în jurul căpăţânii lui, bâzâind
puternic. Bunicul de-abia se ţinea să n-o facă terci cu o palmă, dar până l-a
urmă tot n-a nimerit-o, lovindu-se în schimb peste rană şi pricinuindu-şi o
durere ca la o înţepătură de ac.
Bâţâind tremurător, baldachinul cel mare a ancorat în faţa sicriului bunicii,
iar culorile lui armonioase, laturile roşii şi perlele albastre, alături de
sunetele iscate de suflătoare şi gonguri, tang! tang! tang!, care apucau strâns
inima omului, i-au stârnit bunicului amintirile despre vremurile iute trecute
de altădată, ce încă mai zăboveau încolăcite în minte.
Când îl omorâse pe călugăr, bunicul nu avea decât optsprezece ani. Fugise
de-acasă şi hoinărise apoi în cele patru zări până la douăzeci şi unu de ani,
când se întorsese în ţinutul Gaomi din nord-est şi intrase în Compania de
servicii matrimoniale şi funerare, devenind cărător. Gustase deja din plin
din greutăţile vieţii, îndurase umilinţa de a mătura străzile îmbrăcat în
nădragi roş-negri, inima-i era tare ca un os de peşte, iar trupul, zdravăn ca al
unei maimuţe. Avea deja toate calităţile fundamentale pentru a deveni un
mare bandit. Ştia că tainul cărătorului nu-i uşor de dobândit, dar nu-i era
teamă. N-a putut însă uita niciodată ruşinea de a fi primit în 1920 o palmă
în casa literatului Qi din capitala judeţului Jiao. Uitase acum în schimb de
musca aceea care se zvârcolea de-i răvăşea minţile, aşa că ea a prins prilejul
şi l-a înţepat prin pânza albă înmuiată în sânge de pe umăr, aruncând pe
gură salivă şi în acelaşi timp sugând sângele lui sărat şi mirositor. În
pavilioanele muzicanţilor, care nu se prăvăliseră mai devreme, dar se
înclinaseră, câteva firicele de raze arzătoare, galben-aurii, luminau obrajii
umflaţi ca o minge ai cântăreţilor. Sudoarea le curgea acestora de pe feţe în
jos pe gât, iar pe marginea muştiucelor de la goarne şi oboaie atârna saliva
venită prin tuburile întortocheate de fier şi aramă. Cei care veniseră să asiste
se înălţau pe vârfuri, iar razele trimise prin miile şi zecile de mii de ochi
învăluiseră ca o lună în zbucium oamenii vii şi oamenii de hârtie din
interiorul cercului, scânteietoarea cultură din vechime şi gândirea
reacţionară şi înapoiată. Tata era acoperit pe tot corpul de razele frumoase
săgetate de zece mii de ochi plini de răutate şi invidie. La început fusese
cuprins de ciorchini de mânie asemenea unor struguri vineţii, dar apoi
rămăsese în el doar un curcubeu multicolor de durere. Purta o cămaşă albă
de doliu, groasă şi lungă până la genunchi. La brâu era legat cu o cingătoare
cenuşie de cânepă. O pălărie pătrăţoasă de doliu îi acoperea căpăţâna pe
jumătate rasă. Acreala evaporată din mulţime şi mirosul de ulei ars de pe
sicriul bunicii se amestecau tulbure, iscând o putoare atât de împuţită, că
tata nici nu se mai ţinea prea bine pe picioare. O transpiraţie vâscoasă i se
întindea pe tot corpul, dar din inimă îi ţâşneau fără încetare valuri-valuri de
răcoare – printre ţipetele pline de jale şi durere şi sub razele aurii şi ascuţite
iscate de instrumentele din gura muzicanţilor, spre mulţimea care privea
înlemnită funeraliile şi către fiecare dintre ochii rotunzi ai oamenilor,
broderia aceea albă şi deosebit de sprintenă din vertebrele lui trimitea val
după val de semnale uşoare şi la fel de reci ca bruma îngheţată din luna a
treia a anului. Preţ de o clipă, sicriul bunicii a fost fără pereche de hidos, iar
scândurile lui pătate, înfăţişarea lui de ceva care stă culcat pe burtă cu
partea din faţă ridicată şi cu spatele lăsat, precum şi capul înclinat într-o
parte şi ascuţit ca tăiat cu cuţitul, îl făceau să pară înzestrat cu firea nătângă
şi neghioabă a unei fiare uriaşe. Tata simţea tot timpul că sicriul o să tragă
deodată un căscat şi o să se ridice, năpustindu-se pe neaşteptate către
mulţimea strânsă ca ciorile. În conştiinţa tatii, sicriul negru se umfla precum
vălătucii de nori, iar rămăşiţele bunicii, înconjurate de scânduri groase şi
pulbere roşie de cărămidă, i se arătau limpede în faţa ochilor.
A revăzut desluşit şi scena din dimineaţa aceea de pe malul Râului Negru,
când bunicul a deschis cu cazmaua mormântul năpădit şi înverzit de ierburi
şi muguri al bunicii, îndepărtând unul câte unul firele putrezite de sorg şi
aducând la vedere trupul ei, ca viu; înfăţişarea greu de uitat a bunicii când s-
a iţit din groapă – la fel de greu de uitat ca atunci când s-a întors la cer, cu
faţa îndreptată spre sorgul de un roşu aprins această înfăţişare nouă-nouţă,
apărută ca o nălucire, s-a dizolvat instantaneu în vântul cald de primăvară.
Pe când îndeplinea multele şi măruntele îndatoriri ceremoniale ale unui fiu
îndoliat, tata mergea întruna cu mintea înapoi la aceste fragmente
strălucitoare de viaţă. Maestrul de ceremonii, căruia razele soarelui îi
scăldau chipul greu încercat, a urlat din rărunchi:
— Ridicaţi sicriul…
Cele şaizeci şi patru de platoşe care slujiseră drept purtători ai baldachinului
au roit în jurul giganticului sicriu şi au urlat odată: „Sus!”, dar sicriul a
rămas cu totul şi cu totul nemişcat, de parcă ar fi prins rădăcini. Platoşele îl
înconjuraseră ca un muşuroi de furnici care încercuieşte stârvul unui porc.
Bunicul a fluturat musca la o parte şi s-a uitat dispreţuitor la purtătorii
baldachinului, care stăteau acum pierduţi în jurul sicriului. A spus apoi:
— Duceţi-vă şi aduceţi câţiva stânjeni de funie de bumbac, că altminteri, şi
dacă vă chinuiţi până mâine, tot o să vă fie greu să-l băgaţi sub baldachin.
Ofiţerul de rang mărunt l-a ţintuit cu o privire uluită, însă el şi-a mutat
ochii, părând că se uită la zăgazul cel mare de pe Râul Negru, ce se întinde
prin câmpia de pământ negru…
În faţa porţii familiei Qi din capitala judeţului Jiao se aflau două catarge
pentru stindarde de pe care vopseaua vermilion se scorojise de tot. Aceste
lemne antice şi uscate simbolizau statutul glorios al familiei Qi. Un bătrân
membru al Academiei Imperiale de la sfârşitul dinastiei Qing murise, iar fiii
şi nepoţii săi, care prin el se bucuraseră din plin de bogăţie şi onoare,
organizaseră o înmormântare impresionantă şi cu mare pompă. Totul fusese
pregătit, dar ziua funeraliilor se tărăgăna şi nu era făcută publică. Familia
Qi avea o reşedinţă mare şi cu multe curţi care dădeau una într-alta, iar
sicriul era aşezat în ultimul dintre şirurile de case: ca să ajungă în stradă,
trebuia să treacă mai întâi prin şapte porţi strâmte. După ce văzuseră sicriul
şi configuraţia terenului, mai bine de zece patroni de companii de servicii
matrimoniale şi funerare lăsaseră capul în jos şi plecaseră, deşi banii pe
care-i oferea familia Qi erau de necrezut.
Vestea a ajuns şi la Compania de servicii matrimoniale şi funerare din
ţinutul Gaomi din nord-est. Recompensa foarte mare pentru ridicarea unui
sicriu, de cinci sute de bani de argint, i-a ademenit ca o momeală pe bunicul
şi ai lui, buimăcindu-i ca pe nişte fete cu gând primăvăratic ce dau peste
chipeşi cavaleri care le aruncă priviri galeşe şi le momesc cu cârlige de aur.
Bunicul şi ceilalţi s-au dus să-l caute pe meşterul Cao, jurând că vor lupta
pentru mândria ţinutului Gaomi din nord-est şi vor câştiga cei cinci sute de
bani de argint. Meşterul Cao a rămas încremenit ca o piatră de moară pe
scaunul lui de meşter, liniştit şi netrăgând nici măcar un pârţ cât să-i bage în
seamă. Bunicul şi ceilalţi n-au putut decât să se uite la ochii lui nemiloşi,
care se roteau ageri, şi să asculte bolborositurile narghilelei pe care meşterul
o ţinea cu amândouă mâinile. Plini de entuziasm şi ardoare, au pornit iarăşi
tărăboiul:
— Meştere, nu e vorba de bănuţii ăia! Omul are o singură viaţă, nu vrea
doar de mâncare, vrea şi să facă ceva cu ea! Nu trebuie să-i lăsăm să se uite
de sus la noi şi să creadă că în ţinutul Gaomi din nord-est nu sunt oameni
putincioşi!
De-abia în acea clipă şi-a ridicat meşterul Cao puţin fundul şi-a slobozit
încet-încet un pârţ, spunând apoi:
— La odihnă cu voi, că, dacă se-ntâmplă ceva şi moare vreunul strivit, nu-i
mare lucru, dar dacă ţinutul Gaomi îşi pierde obrazul şi-mi stric şi eu
daravera, e pricină însemnată. Dacă aveţi nevoie de-un ban de cheltuială, vă
miluiesc eu şi gata.
După ce-a zis asta, meşterul Cao a-nchis ochii, stârnindu-i în asemenea hal
pe cărători, încât gândurile le-au luat-o razna şi s-au aprins, punându-se să
trăncănească într-un singur glas:
— Meştere, nu-năbuşi mândria alor tăi şi nu le spori altora ambiţiile!
Meşterul a zis:
— Cine n-are burta întortocheată să nu-nghită tăiş de seceră! Voi credeţi că
banii ăştia sunt uşor de câştigat? Familia Qi are şapte porţi, sicriul e greu, că
umplutura dinăuntru e toată argint-viu! Argint-viu! Argint-viu! Ia puneţi-vă
căpăţânile alea seci la treabă şi socotiţi cât de greu e sicriul!
După ce i-a ocărât cât i-a ocărât, meşterul i-a privit pieziş şi cu răceală.
Oamenii s-au uitat unii la alţii, norii şi ceaţa tulbure de pe chipurile lor
arătând şi că n-ar fi vrut să se oprească, dar şi că inimile le erau pline de
teamă. Văzându-le înfăţişarea, meşterul Cao a fornăit un râs rece din nări şi
a zis:
— Duceţi-vă înapoi, să vină vitejii adevăraţi să câştige banii ăştia mulţi!
Mărunţeii de voi să-şi facă socotelile mărunte, să câştigaţi şi voi ceva acolo
şi de-o fi să căraţi sicriul subţire cât o coajă pe la nişte sărăntoci, tot n-o fi
rău!
Vorbele meşterului, ca otrava de aprige, au înţepat muşcător inimile
cărătorilor. Bunicul a făcut un pas mare în faţă şi a urlat primul:
— Meştere Cao, mă-năbuş în mama ei de viaţă să muncesc cu un prostălău
laş ca dumneata! Ostaşul prost e prost doar unul, dar la căprarul prost, proşti
sunt toţi! Băiatu’ se lasă!
Cărătorii tineri şi iuţi la mânie au început şi ei să zbiere ca ecou la spusele
bunicului. Meşterul Cao s-a ridicat în picioare şi a mers cu pas greu până în
faţa bunicului, l-a bătut puternic pe umăr şi i-a spus cu sinceritate:
— Zhan’ao! Bărbat adevărat! Sămânţă din ţinutul Gaomi! E limpede că
familia Qi a pus răsplata aşa de sus ca să ne necăjească pe noi, ăştia de ne
luăm tainul din cărat. Dacă am putea să ne unim puterile ca unul şi să
ridicăm sicriul, numele ţinutului nostru, Gaomi, de bună seamă că s-ar
răspândi în lung şi-n lat: aur şi bani şi-o mie să dai, o clipă de faimă tot greu
e să ai! Dar familia Qi e una care-n vremuri Qing a dat un învăţat de-al
împăratului, aşa că trebuie să aibă rânduieli foarte strânse: să scoatem
sicriul n-o să fie treabă lesnicioasă. Cine n-o să aibă somn la noapte să stea
şi să-ntoarcă pe toate feţele cum putem noi să ducem sicriul prin şapte porţi.
De parcă ar fi fost deja lucru hotărât, cărătorii au început să comenteze în
acelaşi timp, când pe uşă au intrat, falnici nevoie mare, doi oameni care s-
au declarat slujbaşi ai familiei Qi şi au spus că au venit să invite cărătorii
din ţinutul din nord-est să vină să câştige bani frumoşi.
După ce-au lămurit pricina pentru care se aflau acolo, meşterul Cao a
întrebat fără mare interes:
— Câţi bani daţi?
— Cinci sute de bani de argint, bani peşin! Meştere, rar dai pe lumea asta
peste aşa bani!
Meşterul Cao şi-a azvârlit narghileaua de argint pe masă şi a început să râdă
cu răceală:
— Companiei noastre nu-i lipsesc muşteriii şi nu-i lipsesc nici banii de
cheltuit. Chemaţi-i pe alţii!
Ceilalţi au surâs cu inteligenţă:
— Meştere, facem şi noi afaceri de ceva vreme!
— Întocmai, întocmai! La o asemenea răsplată, o să se întreacă oamenii să
care pentru voi.
Meşterul Cao şi-a închis ochii şi a rămas tăcut.
Cei doi au schimbat priviri între ei, iar cel mai din faţă a zis:
— Meştere, hai să nu ne mai învârtim în jurul cozii, spune un preţ!
— Nu face să pui câţiva bănuţi la schimb cu vieţile oamenilor!
— Şase sute! Şase sute, bani peşin!
Meşterul Cao şedea ca de piatră.
— Şapte sute! Şapte sute, meştere! În afaceri e vorba şi de cinste!
Meşterul şi-a ţuguiat buzele.
— Opt sute! Niciun ban mai mult!
Meşterul şi-a deschis ochii şi a strigat dintr-o suflare:
— O mie!
Slujbaşilor li s-au umflat obrajii de parcă i-ar fi lovit durerea de dinţi,
ţintuind prosteşte chipul crud şi nemilos al meşterului.
— Meştere… nu-ndrăznim să ne luăm noi aşa răspundere…
— Duceţi-vă şi spuneţi-le stăpânilor voştri. Un gologan mai puţin, şi nu
facem treaba.
— Bine atunci, aşteaptă veşti de la noi.
A doua zi de dimineaţă, unul dintre slujbaşi a venit dinspre capitala
judeţului Jiao călare pe un cal vineţiu, a statornicit data funeraliilor şi le-a
dat avansul de cinci sute de bani de argint, pe ceilalţi cinci sute urmând să-i
primească la sfârşit. Calul era tot numai sudoare, iar colţurile gurii îi erau
scăldate în spumă albă.
Când a venit ziua, şaizeci şi patru de cărători s-au trezit la jumătatea nopţii,
au aprins focul şi au făcut de mâncare, s-au ghiftuit, şi-au strâns uneltele şi
au păşit pe lumina de stele aşternută peste tot, îndreptându-se spre capitala
judeţului Jiao. Meşterul Cao mergea călare pe un măgar negru în urma lor.
Bunicul îşi amintea limpede zorii aceia cu cer înalt şi stele puţine, în care
roua era rece ca gheaţa şi cangea de fier ascunsă la brâu îl lovea puternic
peste şold. Când au ajuns în capitala judeţului, soarele dimineţii se ridicase,
iar mulţimea venită să privească procesiunea se rânduise pe marginile
drumului, strâmtându-l. Mergând pe stradă, bunicul şi ai lui au auzit
şoaptele şi şuşotelile oamenilor, aşa că şi-au înălţat capetele şi şi-au umflat
piepturile, făcând tot ce le stătea în putinţă să aibă o înfăţişare vitează, deşi
bătăile inimilor le erau şapte-n sus şi opt în jos – erau tulburaţi şi neliniştiţi,
iar grijile cele grele apăsau ca pietroaiele gândurile fiecăruia.
Casele acoperite cu olane ale familiei Qi se urmau una după alta, ocupând
jumătate din stradă. Grupul a mers după un slujitor, străbătând primele trei
porţi şi oprindu-se într-o curte mică. Aici era plin de copaci înzăpeziţi şi
flori de argint, banii de hârtie pentru morţi erau peste tot, fumul de tămâie
se încolăcea în sus, iar atmosfera de ostentaţie nu putea fi în niciun fel
asemuită cu cea dintr-o casă obişnuită.
Un slujbaş l-a condus acolo pe intendentul familiei Qi şi l-a prezentat pe
meşterul Cao. Intendentul avea în jur de cincizeci de ani, o faţă trasă şi un
nas mititel, ca o gheară de vultur, aflat la mare depărtare de gura lui lată.
Când a măturat cu privirea peste cărătorii aduşi cu el de meşterul Cao,
bunicul a văzut cum lucirile din ochii lui triunghiulari săgetează în toate
părţile, strălucioase şi apăsătoare.
A dat din cap către meşterul Cao şi a spus:
— O mie de bani de argint au rânduieli pentru o mie de bani de argint.
Meşterul a încuviinţat şi l-a urmat pe intendent până dincolo de ultima
poartă.
Când a ieşit, figura lui care se păstra de obicei lucioasă şi scânteietoare
devenise întunecată şi cenuşie ca banii de hârtie arşi pentru morţi, iar
degetele cu unghii lungi îi dârdâiau toate. I-a chemat laolaltă pe cărători la
colţul zidului şi a spus scrâşnind din dinţi:
— Băieţi, ne-am prăpădit!
— Cum adică, meştere? a întrebat bunicul.
— Băieţi, sicriul e cam tot atât de lat ca porţile, iar pe el e aşezată o stacană
de rachiu, plină ochi. Intendentul a zis că la fiece picătură de cade, ne ia o
sută de bani de argint!
Neliniştiţi, oamenii nu puteau să scoată nicio vorbă. Bocetele din camera de
doliu se-nălţau şi coborau melodioase ca un cântec.
— Zhan’ao, tu ce zici? a-ntrebat meşterul Cao.
— Când vine sorocul la treabă, nu merge să te faci găină, trebuie să cari şi-
un ou făcut din tuci!
Meşterul a spus cu voce joasă:
— Băieţi, la treabă! Cine merge la treabă ca din neamul meu o să-l socot!
Din mia asta, eu un ban nu vreau, toţi sunt ai voştri!
Bunicul l-a măsurat cu privirea:
— Lasă vorbăraia, meştere!
— Bine, strângeţi ce ne trebuie atunci. Zhan’ao şi Sikui, voi doi duceţi-vă
unul în faţă şi unul în spate şi apucaţi bine frânghia de dedesubt. Douăzeci
dintre ceilalţi să intre în casă. Cum s-a depărtat sicriul de pământ, strecuraţi-
vă toţi odată sub el şi ţineţi-l cu spinările. Restul staţi afară şi mişcaţi-vă
când auziţi gongul meu. Băieţi, vă mulţumesc din inimă!
Meşterul Cao, care de obicei se făloşea şi-şi nesocotea oamenii, s-a arcuit
până la pământ, iar când s-a îndreptat la loc şi şi-a ridicat capul, avea ochii
împăienjeniţi.
Intendentul a venit la ei împreună cu câţiva slujitori, a râs rece şi a spus:
— Încet, încet, să vă căutăm!
Meşterul a spus fierbând de mânie:
— Ce rânduială mai e şi asta?
— Una de o mie de bani de argint! a zis cu răceală intendentul familiei Qi.
La percheziţie, slujitorii au scos la iveală căngile de fier ascunse de oamenii
meşterului şi le-au aruncat pe jos. Când s-au izbit de pământ, zornăitul lor a
pus un strat de vopsea cenuşie pe feţele cărătorilor.
Intendentul s-a uitat ţintă la căngile de fier şi a zâmbit rece.
Bunicul s-a gândit: „E bine şi aşa! Cel ce prinde cu cangea fundul sicriului
nu-i bărbat adevărat”. Un sentiment tragic şi solemn, de parcă s-ar fi dus la
un loc de execuţie, i s-a înălţat în inimă. Şi-a legat strâns-strâns manşetele
pantalonilor, şi-a ţinut răsuflarea şi s-a încins strâns de tot cu centura de
pânză din jurul şalelor.
De cum au intrat cărătorii în camera de doliu, bărbaţii şi femeile, cei mari şi
cei mici, care boceau în jurul sicriului familiei Qi şi-au oprit cu toţii
cântarea. Fiecare pereche de ochi s-a rotunjit, ţintuindu-i pe cărători şi
stacana plină până la refuz de rachiu, care era aşezată pe capacul sicriului.
Fumul din camera de doliu era înecăcios, mirosul greu era apăsător, iar
feţele celor vii, hidoase ca nişte măşti, pluteau rotindu-se la semiînălţime.
Sicriul mare şi negru al bătrânului academician din familia Qi semăna cu o
barcă mare ancorată pe patru taburete scunde. Inimile cărătorilor, dum-
dum!, erau gonguri bătând şi tobe bubuind.
Bunicul a dat jos din spinare un odgon gros cât pumnul, împletit din cânepă
fină, pe care l-a trecut pe sub sicriu. La capete, odgonul avea laţuri împletite
din faşă albă, groasă. Cărătorii au legat şi ei câteva zeci de funii din faşă
albă, tot groasă cât pumnul, bine murate în apă, de ogonul de dedesubt, s-au
împărţit de amândouă părţile sicriului şi şi-au încleştat toţi mâinile de funii.
Meşterul Cao a ridicat gongul şi dang! a iscat un sunet spart. Bunicul s-a
lăsat pe vine în faţa sicriului, în locul cel mai primejdios, cel mai însemnat,
cel mai măreţ. Partea din faţă a sicriului, înclinată ca botul unei corăbii, îl
apăsa de nu putea să se aşeze drept pe vine, laţul de bumbac tare şi grosolan
îl strângea de gât şi de umeri şi încă înainte să se ridice a simţit greutatea
sicriului.
Meşterul a mai bătut de trei ori din gong, iar apoi a urlat din toţi rărunchii:
— Suuuuus!
După ce-a auzit cele trei sunete de gong, bunicul şi-a ţinut respiraţia şi toată
suflarea şi puterea din corp şi le-a trecut asupra genunchilor. Ca printr-o
negură, a auzit comanda meşterului, iar apoi, cu totul pierdut, şi-a făcut
toată puterea strânsă în genunchi să ţâşnească în sus. S-a amăgit că sicriul
care adăpostea cadavrul academicianului deja se îndepărtează plutind de
pământ şi alunecă precum o corabie cu aburi prin fumul de tămâie care se-
ncolăcea în cameră, însă fundul, care i s-a lăsat violent pe cărămizile pătrate
de pe jos, şi şira spinării, în care a simţit o durere intensă, i-au risipit
iluziile.
Meşterul mai că nu leşinase la pământ. A văzut cum sicriul uriaş a rămas cu
totul şi cu totul nemişcat, de parcă ar fi fost un copac căruia i-au crescut
rădăcini, şi şi-a văzut şi cărătorii prăbuşiţi la pământ în harababură, ca nişte
vrăbii care se ciocnesc brutal de un geam. Feţele lor au trecut de la roşu
palid la vineţiu, iar apoi au ajuns de un cenuşiu veştejit, ca urina de porc
decolorată. Ştia că totul se sfârşise. Piesa asta dăduse greş! L-a văzut şi pe
Yu Zhan’ao, cu suflul şi sângele lui de oţel, stând pe pământ cu o expresie
înlemnită ca aceea pe care o au femeile cărora le-a murit un copil şi atunci a
ştiut şi mai bine că piesa dăduse greş cu totul şi cu totul şi până la capăt.
Bunicului i s-a părut că-l aude pe bătrânul academician Qi, înmuiat în
argintul-viu care împroşca săltăreţ şi voios în toate părţile, râzând rece spre
el. Morţii şi viii familiei Qi nu ştiau să râdă decât rece, nu cunoşteau alte
chipuri râzătoare şi alte sunete de râs ale speciei umane. Un sentiment că
îndură cea mai mare ruşine, o mânie mare faţă de creatura monstruoasă care
era sicriul şi spaima de moarte iscată de durerea adâncă în şira spinării s-au
întreţesut într-un singur şuvoi murdar, care i-a asaltat cu violenţă gândurile.
— Băieţi… a spus meşterul, băieţi… nu pentru mine… pentru ţinutul
nostru, Gaomi… tot trebuie să-l ridicăm de-aici…
Meşterul şi-a muşcat apoi buricul degetului mijlociu şi sângele negru a
început să gâlgâie ţâşnind în afară. A strigat apoi ascuţit:
— Băieţi, pentru ţinutul nostru din nord-est!
Gongul a răsunat din nou, dang! — dang!, iar bunicul a simţit că inima îl
doare ca sfâşiată şi că ciocanul nu izbeşte peste burta bombată a gongului,
ci în inima lui şi în inimile tuturor cărătorilor.
De data aceasta, bunicul şi-a închis ochii şi s-a aruncat în sus nebuneşte, de
parcă vroia să se izbească cu capul de ceva ca să se omoare. (În confuzia
ridicării sicriului, meşterul Cao l-a văzut pe cărătorul poreclit Cocoşelul
băgându-şi cu o mişcare de mare iuţeală botul în stacană şi sorbind o gură
mare de rachiu.) Sicriul s-a îndepărtat zgâlţâindu-se de taburetele de
scânduri. În toată camera era o linişte mormântală. Încheieturile cărătorilor
trosneau ca pocnitorile.
Bunicul nu ştia că în momentul ridicării sicriului faţa îi era la fel de palidă
ca a unui mort. Simţea doar cum laţul de faşă grosolană îl sugrumă de gâtlej
şi îi retează umerii şi simţea cum „bucheţelele de păducel” ale vertebrelor i
se strâng într-atâta la un loc, că devin un morman de gogoşi din păducel.
Şalele lui nu se mai puteau îndrepta, o stare de disperare i-a topit într-o
jumătate de secundă toată hotărârea, iar genunchii au început să i se curbeze
încet-încet ca fierul înroşit în foc.
Slăbiciunea bunicului a făcut argintul-viu dinăuntrul sicriului să curgă
repede către înainte, aşa că botul uriaş al coşciugului s-a lăsat în jos,
aplecându-se pe spatele încovoiat al bunicului. Stacana de rachiu de pe
capacul sicriului s-a înclinat şi ea, iar lichidul străveziu a-nceput să se joace,
parcă să curgă şi parcă nu, pe margine. Cei din familia Qi nu-şi luau ochii
de la stacană.
Meşterul Cao i-a cârpit bunicului o scatoalcă zdravănă.
Bunicul îşi aminteşte cum căpăţâna i-a gemut când a încasat-o, iar şalele,
picioarele, umerii şi gâtul i-au fost împinse de palmă în afara lumii
senzaţiilor, ajungând să aparţină de un duh nu se ştie de unde venit. În faţa
ochilor îi atârna un voal negru, pe care împroşcau bucheţele după bucheţele
de scântei aurii, foşăind şi foşnind.
S-a îndreptat de şale, iar sicriul s-a depărtat de pământ mai bine de un
metru. Şase cărători s-au strecurat sub fundul lui, şi-au proptit ghearele în
pământ şi-au împins în sus cu spinările. De-abia acum a răsuflat bunicul,
scoţând o gură de aer cleios, iar în urma lui a simţit un curent fierbinte
căţărându-se încet-încet pe gât şi trahee…
Sicriul a fost scos pe cele şapte porţi şi pus sub baldachinul mare şi albastru.
Când şi-a lepădat laţul din spinare, bunicul şi-a deschis conştiincios gura,
iar sângele lui carmin a ţâşnit ca o săgeată pe gură şi pe nări…
Pentru că făcuse cândva o asemenea treabă fără pereche, bunicul le
dispreţuia din adâncul inimii pe platoşele care stăteau pierdute în jurul
sicriului bunicii. Nu vroia să mai zică însă nimic, aşa că a aşteptat ca
platoşa trimisă după un mănunchi de fese albe grosolane muiate în apa
bălţii să zboare înapoi. Atunci bunicul s-a apropiat şi a legat sicriul cu mâna
lui. A ales apoi şaisprezece platoşe, le-a rânduit, a strigat o dată, iar sicriul
s-a depărtat de pământ… Sicriul bunicii a fost purtat sub baldachinul ţinut
de treizeci şi doi de oameni, iar bunicul s-a gândit din nou la cele întâmplate
în acel an… Marea procesiune a familiei Qi s-a târât ca un dragon uriaş şi
alb pe drumul cu lespezi de granit din capitala judeţului Jiao, iar cei de pe
margini care n-apucaseră să vadă cataligele, leii şi oamenii mari de foc, se
uitau cu un aer trist la figurile asemenea jarului pe moarte ale celor şaizeci
şi patru de cărători şi la sângele care ropotea şi susura din şapte-opt nasuri.
Bunicul trecuse atunci în spatele sicriului, ducând prăjina pe care se afla
greutatea cea mai mică. Burta îi ardea toată, în gură simţea ceva dulciu, iar
suprafaţa tare a lespezilor de pe drum împroşca de sub picioarele lui în toate
părţile, ca unsoarea…

Tata ţinea în mână o puşcă lungă, era înfăşurat în haine de cânepă şi cu ce

se cuvine pentru doliu şi stătea în picioare pe un taburet înalt. Stătea cu faţa
îndreptată spre sud-vest, bătând o dată şi încă o dată în pământ cu ţeava
puştii lui de lemn de lamei şi urlând din rărunchi:
— Mamă… mamă… spre sud-vest porneşte… drumu-i mare-mare…
corăbii lungi, cu comori în pungi… armăsari iuţi de picioare… bani de
drum cu-ndestulare… mamă, mamă… în loc cu dulceaţă, tihnă-ţi găseşte, în
loc cu amar, bani cheltuieşte…
Maestrul de ceremonii îl avertizase pe tata că trebuie să răcnească acest
cântec de călăuzire de trei ori la rând, căci urletele pline de simţire ale celor
dragi, care nu vor să se despartă de mort, petrec spiritul acestuia să se
pornească spre Tărâmul Pur aflat în sud-vest. Tata n-a strigat însă decât o
dată, iar apoi lacrimile amorţitoare ale durerii i-au astupat gâtlejul. S-a
rezemat de puşcă, n-a mai bătut din ea, din gură i-a mai ieşit un „mamă”
lung, care odată slobozit nu a mai putut fi stăpânit, iar acest „mamă”
tremurător şi prelung, asemenea unui fluture de un roşu adânc şi mare cât
un evantai – un fluture cu aripile pline de pete galben-aurii crescute cu totul
şi cu totul simetric –, a zburat înălţându-se şi coborându-se spre sud-vest.
Acolo era câmpia deschisă şi aerul care se-nvârtoşa, dar şi soarele agitat şi
neliniştit al acelei a opta zi a lunii a patra, care radia, urcând peste Râul
Negru un paravan alb. „Mamă” n-a avut încotro şi a trecut în zbor peste
acest fals paravan, a şovăit o dată, apoi a schimbat direcţia către est. Deşi
tata o petrecuse spre sud-vest ca să caute paradisul, bunica n-a vrut,
mergând şi oprindu-se pe zăgazul ocolit pe care le dusese îndesate
luptătorilor bunicului, mergând şi oprindu-se, mergând şi oprindu-se,
întorcând mai tot timpul capul să privească şi chemându-şi fiul, pe tatăl
meu, cu ochii ei asemenea aurului galben. Dacă nu s-ar fi rezemat cu
mâinile de puşca cea lungă, tata s-ar fi prăbuşit de mult la pământ, cu capul
greu şi picioarele moi. Ochi-Negru, nepricepând ce se întâmplă, s-a apropiat
şi l-a dat jos în braţe de pe taburet. Muzica frumoasă cântată de muzicanţi,
putoarea grea până la cer pe care o slobozeau grămezile de oameni şi
splendoarea scânteietoare a procesiunii s-au unit prefăcându-se într-o ceaţă
miasmatică, diavolească şi rea care, asemenea unei pelicule subţiri de
plastic de cea mai bună calitate, a înfăşurat carnea şi spiritul tatălui meu.
Cu douăzeci de zile înainte, bunicul îl dusese pe tata să deschidă mormântul
bunicii. Ziua aceea nu era una bună pentru rândunele. De cerul jos şi scund
atârnau doisprezece nori multicolori, asemenea unor scame rupte de
bumbac, din care răzbătea un iz de peşte împuţit şi de creveţi stricaţi. Peste
Râul Negru bătea un vânt sloi de rece, un suflu drăcesc se-ntindea peste tot,
iar hoiturile câinilor ucişi de grenade în marele război purtat în iarna de
dinainte nu se topiseră de tot printre cadavrele palide ale plantelor de apă.
Rândunelele de-abia întoarse din migraţia către insula Hainan planau
temătoare pe deasupra Râului Negru. Broaştele de-abia începuseră să se
iubească şi, negre şi slăbite după hibernarea îndelungată de peste iarnă,
ţopăiau în sus şi-n jos, perpelite de focurile amorului.
Tata s-a uitat la rândunele şi la broaşte, s-a uitat la podul cel mare de peste
râu pe care rămăseseră stigmatele dureroase din 1939, iar în inimă i s-a ivit
un sentiment însingurat şi buruienos. Oamenii neguroşi care hibernaseră
toată iarna însămânţau pământul negru cu sorg, iar zgomotele trupiţei aveau
un ritm uşor de distins, care se împrăştia până departe-departe. Tata îl urma
pe bunicul meu şi mai bine de zece platoşe care duceau cazmale şi
târnăcoape şi se opriseră în faţa mormântului bunicii. Acesta, laolaltă cu
cele ale luptătorilor bunicului, alcătuiau un şarpe lung. Pe pământul
decolorat de pe mormânt se risipiseră primele smocuri de susai galben-
auriu.
Trei minute de tăcere.
— Douguan, nu se poate să-ţi aminteşti greşit, ăsta e mormântul, nu?
— Ăsta e, nu pot să-l uit.
— Ăsta e. Săpaţi!
Platoşele au apucat uneltele şi-au tărăgănat şovăielnice, neîndrăznind să se
pună pe lucru. Bunicul a luat un târnăcop, a ţintit mormântul bogat ca un
sân şi a trosnit cu putere. Târnăcopul greu şi ascuţit a pătruns cu un plescăit
în pământ. Bunicul a tras apoi tare şi a ridicat un bulgăre mare de pământ,
care s-a rostogolit pe terenul plat. Movila ascuţită a mormântului s-a surpat.
Când bunicul a trosnit cu târnăcopul în mormânt, inima tatii s-a strâns într-
un ghem şi s-a umplut de teamă şi de ură faţă de crudul lui tată.
Bunicul a aruncat târnăcopul într-o parte şi a zis fără vlagă:
— Săpaţi, săpaţi…
Platoşele au înconjurat mormântul bunicii, hârleţele şi târnăcoapele au
început să sape şi-ntr-o clipă au nivelat mormântul, răsturnând pământul
negru în toate părţile şi lăsând să se vadă vag conturul gropii
dreptunghiulare. Pământul era foarte buretos, iar groapa semăna cu o
capcană uriaşă. Platoşele au îndepărtat cu cea mai mare băgare de seamă
fiecare strat de pământ. Bunicul le-a zis:
— Săpaţi cu sânge-n voi, mai aveţi mult.
Tata şi-a amintit de scena înmormântării bunicii din seara celei de-a noua
zile din luna a opta a anului 1939, când vâlvătaia flăcărilor de pe pod şi cele
mai bine de zece torţe care înconjurau groapa luminau faţa moartă a bunicii
de parcă ar fi fost vie. Mai apoi, această impresie fusese ascunsă de
pământul negru, iar astăzi uneltele de fier o scoteau din nou la iveală. Pe
măsură ce stratul de pământ se subţia, tata devenea din ce în ce mai
încordat, părându-i-se că dincolo de stratul de pământ vede zâmbetul
bunicii primind sărutul morţii…
Ochi-Negru l-a dus pe tata în braţe într-un loc răcoros, l-a bătut uşurel cu
palma pe obraji şi i-a strigat:
— Douguan! Trezeşte-te!
Tata s-a trezit, dar nu vroia să-şi deschidă ochii. Pe corp îl treceau năduşeli
fierbinţi, în schimb inima îi era o întindere de răcoare, de parcă răceala care
se revărsa din groapa bunicii i-o îngheţase într-un fel adânc şi dăinuitor…
Groapa se ivise deja limpede, iar când cazmalele au izbit paiele de sorg,
acestea au scos o foşnire, iar platoşelor au început să le dârdâie mâinile.
După ce au descâlcit la o parte ultima lopată de pământ care acoperea paiele
de sorg, s-au oprit cu toţii şi au privit spre bunicul şi spre tata cerând din
ochi iertare. Tata le-a văzut tuturor feţele pline de jale şi nasurile zvâcnind.
O duhoare de putregai s-a năpustit cu forţă în sus, iar tata a adulmecat-o cu
lăcomie, de parcă ar fi mirosit aroma de lapte pe care o răspândeau sânii
bunicii când îl alăpta.
— Daţi-le la o parte! La o parte! a mugit bunicul fără pic de milă, privind
cu ochi negri spre cei şapte-opt oameni cu chipuri abătute.
Aceştia n-au avut încotro şi s-au îndoit de şale, scoţând unul câte unul
paiele de sorg şi aruncându-le afară din groapă. Paiele, ale căror frunze
putreziseră cu totul, strânseseră pe ele strop cu strop de apă străvezie. Se
maceraseră atât de mult, că ajunseseră de un roşu aprins şi deveniseră foarte
lucioase, căpătând umezeala jadului.
Treptat-treptat, izul care sălta spre în sus a devenit şi mai intens, iar
platoşele şi-au acoperit nasurile şi gurile cu mânecile hainelor, clipind de
lacrimile ce le curgeau de parcă ar fi avut usturoi pisat pe ochi. În nasul
tatii, mirosul acela se prefăcea în mireasmă bogată de rachiu de sorg,
ameţitoare, îmbătătoare. A văzut că, pe măsură ce înaintau în jos, apa de pe
paiele de sorg era din ce în ce mai multă, iar culoarea era de un roşu din ce
în ce mai aprins. Tata s-a gândit că pesemne haina roşie a bunicii vopsise
sorgul în roşu – ştia că din bunica cursese ultima picătură de sânge, că
înainte să moară carnea îi era la fel de luminoasă şi străvezie ca un vierme
de mătase ajuns la maturitate şi că doar culoarea tunicii aceleia roşii putuse
să vopsească paiele smaraldii de sorg. Când mai rămăsese doar un strat de
fire, tata a început să-şi dorească să vadă cât mai repede chipul bunicii, în
acelaşi timp temându-se să i-l vadă. Cu cât paiele se împuţinau, cu atât
părea bunica să se-ndepărteze de el: pavăza tangibilă dintre lumea celor vii
şi a celor morţi tocmai era înlăturată, însă înstrăinarea lor intangibilă sporea.
Din ultimul strat de tulpini de sorg s-a auzit deodată un şuşuit uriaş, iar unii
soldaţi au ţipat înspăimântaţi, în timp ce alţii s-au speriat de nici măcar n-au
putut să ţipe şi parcă o tălăzuire gigantică, urcată deodată de pe fundul
gropii, i-a ridicat afară de-acolo. După multă vreme, cu feţele supte şi
mânaţi la treabă de bunicul meu, şi-au lăsat cu băgare de seamă capetele
înspre groapă. Tata a văzut patru şoareci de câmp, galben-maronii, care
tocmai se căţărau, numai şoşet după şoşet, afară din groapă, în timp ce un al
cincilea, de un alb curat, şedea pe un pai de sorg de o frumuseţe fără
pereche aflat exact în mijlocul gropii, strângându-l între gheare de parcă l-ar
fi folosit să ghicească viitorul cu el. Toată lumea a privit cu ochi mari cum
şoarecii maronii se suie afară din groapă şi-o iau la sănătoasa, în vreme ce
şoarecele alb stă mândru şi nemişcat pe picioarele dinapoi, uitându-se la
oameni cu ochii lui mici şi negri ca tăciunele. Tata a apucat un bulgăre de
pământ şi-a aruncat cu el, iar şoarecele a sărit în aer mai bine de o jumătate
de metru, dar n-a ajuns la buza gropii şi a căzut din nou la pământ, alergând
apoi nebuneşte de-a lungul marginilor. Platoşele şi-au concentrat toată ura
strânsă în suflete asupra şoarecelui alb, iar bulgării de pământ au izbit în jos
ca stropii de ploaie, zdrobind până la urmă animalul în mijlocul gropii.
Şâşâitul bulgărilor peste ultimul strat de tulpini de sorg l-a făcut pe tata să-i
pară nespus de rău – el azvârlise primul, făcându-i apoi şi pe soldaţi să
arunce, iar bulgării în marea lor majoritate nici măcar nu nimeriseră
şoarecele, lovind în schimb corpul bunicii.
Tata a socotit mereu că în clipa în care bunica a ieşit din pământ, chipul ei
era la fel de frumos ca al unei flori, că splendoarea din groapă a fost
orbitoare şi că aromele aparte încântau nasul – ceva cu totul şi cu totul ca-
ntr-o poveste. Dar platoşele care fuseseră de faţă tăgăduiau că lucrurile ar fi
stat aşa: de fiecare dată când vorbeau despre asta, feţele li se strâmbau
convulsiv în timp ce înfăţişau extrem de viu înfăţişarea hidoasă a cadavrului
putrezit al bunicii şi putoarea lui înăbuşitoare. Tata credea cu tărie că bat
câmpii, pentru că el îşi amintea că era perfect limpede la minte în acele
momente şi că văzuse cu ochii lui cum, după ce fusese dată la o parte şi
ultima tulpină de sorg, chipul zâmbitor şi dulce al bunicii ardea ca un foc
aprig, bocnind bezmetic. Iar parfumul ei îi lăsase o amintire profundă şi de
durată între buze şi dinţi. Era păcat doar că acel moment fusese prea scurt.
De cum au ridicat din groapă corpul bunicii, înfăţişarea ei dulce şi
strălucitoare şi aroma ei adâncă s-au prefăcut într-un fum subţire care a
dispărut plutind uşor, lăsând în urmă doar un schelet alb ca zăpada. Tata
admitea că în acel moment a simţit de-adevăratelea putoarea aceea greu de
îndurat şi care îţi lua nasul, însă în sinea lui nega în esenţă că scheletul de-
acolo e al bunicii, aşa că, fireşte, putoarea cadavrului nu era odoarea
bunicii.
În acea clipă, expresia de pe faţa bunicului era întru totul deznădăjduită.
Cele şapte platoşe care tocmai scoseseră din groapă corpul putrezit al
bunicii au alergat până la râu şi şi-au vărsat fierea de un verde întunecat în
apa de un verde întunecat a râului. Bunicul a desfăcut o pânză mare şi albă
şi a vrut ca tata să-l ajute să ridice scheletul bunicii şi să-l pună în ea. Tata a
fost molipsit de zgomotele scoase de cei ce vomau lângă râu, gâtul i s-a
întins ca unui cocoşel care cântă şi a slobozit din gâtlej hâcuri şi sughiţuri.
Îşi dorea nespus de mult să nu mişte oasele acelea groaznic de palide, pe
care atunci le ura din toţi rărunchii.
— Douguan, şi oasele mamei ţi se par murdare? Până şi ţie ţi se par
murdare?
Tata a fost mişcat de expresia întristată, cum rareori o mai văzuse, de pe faţa
bunicului, aşa că s-a aplecat şi a dibuit să apuce un os de la piciorul bunicii.
Oasele palide erau reci ca gheaţa, iar tata a simţit frigul nu numai pe piele –
viscerele toate şi casele lor i s-au legat laolaltă într-un sloi de gheaţă.
Bunicul a apucat oasele de la umăr şi doar ce le-a ridicat uşurel, că scheletul
bunicii s-a făcut bucăţi, întinzându-se de-a curmezişul la pământ, într-o
grămăjoară. Craniul de care era înfăşurat părul lung şi negru al bunicii l-a
lovit pe bunicul pe laba piciorului, iar din scobiturile adânci care găzduiseră
cândva pupilele limpezi precum apa s-au căţărat două furnici roşii
tresărindu-şi antenele. Tata a zvârlit piciorul bunicii, s-a răsucit şi-a luat-o la
fugă, plângând în hohote…
4

La amiază, toate ceremoniile se încheiaseră, aşa că maestrul a răcnit:

— Ridicaţi-l!
Privitorii au ţâşnit către câmp ca o mare plină de talazuri. Cei ce pândeau de
multă vreme apariţia sicriului pe drumul din afara satului au văzut mulţimea
neagră năpustindu-se afară din sat, iar apoi marea procesiune a familiei Yu
plutind încetul cu încetul ca un bloc enorm de gheaţă. Pe cele două părţi ale
drumului, la fiecare două sute de metri, se afla câte un cort mare din
rogojini, deschis în toate părţile, în care erau rânduite mâncăruri bogate, de
oferit drept sacrificii de-a lungul drumului sicriului. Aromele amestecate –
şi acru, şi dulce, şi amar, şi iute – şi aburul fierbinte asaltau nările, aţâţându-
i pe privitori şi făcându-i să le lase gura apă. Trupele călare conduse de
Cinci-Zavere dădeau ocoluri prin lanurile de sorg aflate de-a lungul
drumului. Soarele puternic se ridicase înalt în mijlocul cerului. Pe pământul
negru se rostogoleau fumuri albastru-verzui. Cailor le curgea sudoarea
şirlău, aveau nările larg deschise, iar pe părul de la colţurile gurii le atârna
spumă pătată cu ţărână. Pe fesele lucitoare şi ude ale fiecăruia se răsfrângea
o bucată din soare. Ţărâna neagră spulberată de copitele lor se repezea trei-
patru stânjeni în sus, zăbovind acolo şi necutezând să se risipească.
Cel mai în faţă la procesiune se afla un călugăr mare şi gras, a cărui robă
galbenă îi lăsa umărul stâng dezvelit. Ţinea în mână o furcă de fier de care
atârnau clopoţei şi care răsuna şi clinchetea. O răsucea încoace şi-ncolo,
uneori zburând-o către cer, alteori spre mulţime, însă parcă era legată de
corpul lui cu fire – oricum o zvârlea, nu pleca niciodată de lângă el şi nu
cădea niciodată pe pământ, ci doar la el în mână. Jumătate dintre privitori îl
cunoşteau pe călugăr şi ştiau că e un vagabond de pe lângă templul Tianqi,
care nu ardea tămâie, nu citea din sutre, bea boluri mari de rachiu, mânca cu
mare îndrăzneală carne şi peşte şi-avea în mănăstire şi o femeie sfrijită, dar
de o rodnicie cu totul nemaipomenită, care-i născuse o şleahtă mare de
călugări mititei. Călugărul deschidea cu furca lui drumul înţesat de oameni,
în clipa în care el arunca cu ea spre capul vreunuia, toţi privitorii
îmbulzindu-se înapoi. Pe faţă i se desluşea un zâmbet vesel.
Imediat în spatele călugărului venea o platoşă în mână cu o prăjină lungă,
pe care atârna un stindard pentru chemarea înapoi a spiritului, împletit din
treizeci şi două de fâşii de hârtie albă şi potrivindu-se astfel întâmplător cu
vârsta bunicii. În acea zi fără vânt, steagul de chemare a spiritului tot fâşâia
bezmetic în văzduh. Şi mai în spate, venea un însemn înalt de cinci stânjeni,
proptit de un soldat puternic şi viguros; era făcut din damasc alb, îi atârnau
ciucuri din fir argintiu şi-avea scris pe el câteva rânduri de semne mari şi
negre: „Sicriul doamnei Dai, care s-a bucurat de viaţă treizeci şi doi de ani,
soţia comandantului luptătorilor de gherilă Yu Zhan’ao din ţinutul Gaomi
din nord-est, Republica China”. În spatele însemnului, baldachinul mic
învăluia tăbliţa bunicii de stăpână a spiritului, iar în spatele ei, baldachinul
mare învăluia coşciugul. În tânguielile pline de tristeţe ale suflătoarelor şi
gongurilor, şaizeci şi patru de platoşe mergeau cu acelaşi pas, ca şaizeci şi
patru de marionete cu aţe. Imediat în spatele sicriului veneau un număr
neştiut de steaguri, pânzeturi, umbrele şi evantaie, steaguri sacrificiale
multicolore, oameni de hârtie şi cai de hârtie, pini albi şi sălcii de zăpadă.
Tata, înfăşurat în cânepă şi purtând toate cele de doliu, ţinea în mână un
baston de doliu din lemn de salcie şi era sprijinit de două platoşe cu
creştetele rase, scoţând câte un bocet la fiecare pas. Bocetul lui fără lacrimi
era cel standard, iar ochii îi erau veştejiţi şi fără expresie – trăsnet fără
ploaie. Acest fel de bocet pe uscat îi mişca mai tare pe oameni decât plânsul
cu lacrimi, şi nenumăraţi privitori au fost cuprinşi de emoţie la vederea lui.
În spatele tatii mergeau umăr lângă umăr bunicul şi Ochi-Negru, amândoi
cu feţele serioase şi inimile grele: nimeni n-ar fi putut ghici la ce se
gândeau.
Mai bine de douăzeci de platoşe cu puştile în mână erau strânse ciorchine în
jurul bunicului şi-al lui Ochi-Negru, baionetele lor sclipicioase scânteind cu
luciri verzi-albastre. Pe faţă li se vedea încordarea, de parcă urmau să dea
ochii cu vreun duşman cumplit. În spatele lor veneau peste zece grupuri de
muzicanţi din ţinutul Gaomi, care cântau împreună muzica aceea graţioasă.
Mai veneau şi cei costumaţi în personaje de legendă, care ţopăiau şi săltau
bezmetic pe catalige după bătaia tobelor, precum şi oameni deghizaţi în lei
– două haite care dădeau din coadă şi scuturau de cap, stârniţi de un om cu
mască, şi care se rostogoleau şi făceau tumbe peste tot pe drum.
Marea procesiune a familiei mele şerpuia şi se întortochea pe o distanţă de
doi li. Oamenii erau mulţi şi drumul strâmt, aşa că se mergea anevoios, iar
pe deasupra trebuiau oferite şi sacrificiile în corturile de pe margine. La
fiecare dintre acestea, trebuia oprit sicriul şi aprinsă tămâie, iar maestrul
trebuia să ţină în mână un vas ritual de bronz şi să îndeplinească o sumă de
ceremonii vechi. Înaintarea se făcea astfel extrem de lent. Călugărul care
flutura din furcă obosise de mult şi-avea corpul acoperit de sudoare
puturoasă şi veşmântul galben, leoarcă de apă; furca suna şi ea obosită şi nu
mai zbura nici în sus şi nici departe. Toţi participanţii la ceremonie simţeau
o durere nesfârşit de mare şi în spirit, şi în oase şi-aşteptau să se termine cât
mai repede această grea osteneală. Platoşele care purtau baldachinele îl
ţintuiau mânioase pe maestrul care îndeplinea ceremoniile cu vasul ritual în
mână şi se uitau la mişcările lui ceremoniale – pompoase, afectate,
pretinzându-se tragice şi solemne şi făcute şi pe îndelete, şi cu bună
rânduială –, de-abia ţinându-se să nu se năpustească asupra lui şi să-i hăpăie
sacrificiile. Trupele călare conduse de Cinci-Zavere erau cele mai ostenite,
alergaseră între sat şi cimitir şi înapoi ca suveica de la războiul de ţesut, aşa
că acum toţi caii suflau şi gâfâiau, iar pielea de pe picioare şi de pe burtă le
era pătată de un strat gros de pământ negru.
Procesiunea ajunsese la trei li de sat, coşciugul se oprise din nou pentru a
aduce sacrificii, iar maestrul de ceremonii arăta la fel de plin de spirit,
serios şi conştiincios, când în faţă a răsunat deodată o armă, iar platoşa care
sprijinea cu amândouă mâinile prăjina de bambus s-a lăsat încet-încet la
pământ, iar însemnul s-a prăbuşit într-o parte pe drum, izbindu-i în cap pe
privitori. Imediat după ce s-a auzit împuşcătura, marginile drumului s-au dat
peste cap răscolindu-se ca râurile şi mările, mulţimile s-au încâlcit, în
ghemuri negre, asemenea muşuroaielor de furnici, şi nu s-au mai văzut
decât nenumărate picioare în mişcare şi nenumărate ţeste fugind în
devălmăşie, în timp ce plânsetele, urletele şi strigătele de spaimă făceau un
vacarm ca un torent uriaş ce mătură la o parte un stăvilar.
După detunătură, dinspre mulţimile aflate pe amândouă părţile drumului au
zburat mai bine de zece grenade negre ca smoala, care au căzut între
picioarele platoşelor, zuzuind şi scoţând un fum alb.
Cineva a urlat de pe margine:
— Săteni, culcat!
Sătenii se-nghesuiseră atât de mult, că de-abia mai puteau să se mişte, aşa
că n-au putut decât să vadă nişte platoşe culcându-se la pământ şi grenadele
cu mânere albe de lemn zguduindu-se, scrâşnind şi slobozindu-şi teroarea
lor de moarte de un albastru-închis.
Grenadele au explodat una după alta, iar suflurile lor aurii s-au repezit ca
nişte evantaie şi cu mare violenţă, ucigând şi rănind mai bine de zece
platoşe şi făcându-i lui Ochi-Negru o gaură în fund, din care sângele a
început să curgă cu un susur. Acoperindu-şi fundul cu mâna, a răcnit:
— Fulai! Fulai!
Dar Fulai, cel aproape de-o vârstă cu tata, nu putea să răspundă chemării lui
şi nu putea să vină să-l slujească cu hărnicie şi dăruire. Din cele două bile
de sticlă, una roşie şi una verde, găsite cu o seară înainte la percheziţionare
în buzunarul doctorului venit călare pe măgar, tata i-o dăduse pe cea verde,
iar Fulai, de parcă rostuise o comoară, o ţinuse întruna în gură, rostogolind-
o cu vârful limbii. Tata a văzut-o acum în sângele care-i curgea lui Fulai din
gură – o bilă verde ca jadul, verde cum nu se poate mai verde, toată o
lumină verde scânteietoare şi asemenea cu elixirul vieţii scuipat de vulpea
magică din legendă. Maestrului de ceremonii, în mână cu vasul lui ritual, o
schijă mare cât un bob de soia i-a retezat arterele de la gât, din care a ţâşnit
sânge de un roşu aprins. Gâtul i s-a prăbuşit într-o parte, iar vasul i-a căzut
la pământ, rachiul dinăuntru cernându-se pe jos şi prefăcându-se într-un
fum subţire. Sângele lui biciuia pământul ca o ploaie deasă, scobind în el o
gaură cât un pumn. Baldachinul cel mare a fost dat pe jumătate la o parte,
scoţând la iveală sicriul negru al bunicii.
Din grămada de oameni de pe margine, cineva a strigat iar tare:
— Săteni, la pământ!
În urma răcnetului, o nouă salvă de grenade a venit în zbor. Bunicul l-a
cuprins cu braţul pe tata şi s-a rostogolit cu el până în şanţul puţin adânc de
la marginea drumului. Câteva zeci de picioare au călcat pe braţul rănit al
bunicului, dar el n-a simţit decât o apăsare grea şi deloc durere. Cam
jumătate dintre platoşele de pe drum aruncaseră armele şi, ţinându-se cu
mâinile de cap, o zbughiseră ca şoarecii; cele ce nu-şi zvârliseră puştile
stăteau în picioare prosteşte, aşteptând liniştite explozia. Bunicul a văzut
până la urmă un om care arunca cu grenade. Faţa lui îi părea bunicului
asemenea unui drum nesfârşit de lung aşternut cu ţărână pământie şi
semeaţă, din care se împrăştie o odoare de vulpe vicleană. Faţa asta purta
limpede pecetea ţărănoilor din A opta – era regimentul Jiao-Gao! Erau
oamenii lui Jiang Picioruş! A opta!
Grenadele au mai explodat o dată violent. Fumul lor se rostogolea pe
deasupra, ţărâna se repezea spre cer, iar schijele se aruncau fâşâind ca
lăcustele către marginile drumului, în timp ce oamenii veniţi să privească
picau seceraţi ca snopii. Mai bine de zece platoşe au fost ridicate de pe
drum de suflul uriaş, care-a tăiat braţe şi a retezat picioare, în timp ce maţe
puturoase şi sânge împuţit s-au cernut ca o grindină sau ca iubirea cea
blândă şi frumoasă peste capetele oamenilor.
Bunicul şi-a scos neîndemânatic pistolul, a luat la ţintă căpăţâna celui din A
opta, care se ridica şi se cobora pe deasupra celorlalte mii de capete, a
apăsat cu afecţiune pe trăgaci şi glontele l-a nimerit pe soldat drept între
sprâncene, făcându-i ochii verzi să-i sară blând din orbite ca larvele pe care
le depun moliile.
— Tovarăşi, la atac! Luaţi-le armele! a urlat un soldat din A opta din
mijlocul mulţimii.
Ochi-Negru şi platoşele, care îşi reveniseră acum, au ţintit spre mulţime,
trăgând la nimereală. Fiecare rafală muşca din carne şi fiecare glonte
sfredelea unul după altul câteva corpuri şi de-abia apoi, deşi parcă ar fi vrut
să continue, se oprea într-un trup sau cădea la pământ, desenând deprimat
un arc frumos prin aer.
Bunicul vedea trăsăturile distincte ale celor din A opta în rândul mării de
oameni aflate în vâltoare. Se zbăteau cu disperarea înecatului, iar expresia
de lăcomie şi hainie de pe feţele lor îl făcea să se simtă de parcă cineva îi
răsucea un cuţit în inimă.
Sentimentele bune pe care începuse în vremurile vechi să le nutrească încet-
încet faţă de Armata a opta s-au prefăcut într-o ură neînfrânată, iar bunicul a
făcut cu mare precizie ţăndări chip după chip purtând acea expresie. Era
încredinţat că el nu ucisese pe nimeni din greşeală, iar în anii şi lunile
solitare de mai apoi şi-a dat seama că cei nimeriţi de gloanţele lui Ochi-
Negru şi ale platoşelor şi prăbuşiţi la pământ fuseseră toţi doar oameni buni
şi nevinovaţi.
Tata s-a eliberat de sub subsoara bunicului, şi-a scos coltul, dar talazurile de
vuiete din jur îi tulburau şi ochii şi urechile. Instinctiv, a tras un foc. Potrivit
obiceiului său, a urmărit cu privirea traiectoria primului glonte. A văzut
cum capul rotund al acestuia pătrunde în linie dreaptă direct într-o gură larg
deschisă. Era gura unei femei de douăzeci şi ceva de ani, cu părul strâns
într-un coc mic, cu buze roşii viu colorate, dinţi de jad de un alb imaculat şi
bărbie bogată – toate elemente însemnate în alcătuirea chipului frumos al
unei femei. Tata a auzit cum gura aceea slobozeşte un strigăt ca un orăcăit
de broască şi a văzut cum dă pe dinafară din ea sângele proaspăt, amestecat
cu bucăţi sfărâmate de dinţi. Femeia şi-a deschis ochii mari verzi-cenuşii,
tandri şi afectuoşi, şi l-a privit pe tata, apoi s-a prăbuşit scurt la pământ, iar
şuvoaiele de oameni au înghiţit-o pe loc.
În sat a răsunat semnalul de atac, iar bunicul a văzut mai bine de o sută de
soldaţi din regimentul Jiao-Gao fluturându-şi armele şi ciomegele şi
aruncându-se în atac cu strigăte mari, sub comanda lui Jiang Picioruş. În
lanul de sorg de la sud, Cinci-Zavere şi-a plesnit calul bălţat peste fund cu
latul sabiei şi şi-a condus oamenii în mare galop către nord. Calul lui gâfâia
ca un tuberculos, cu sudoarea de pe grumaz ca mierea de groasă şi
vâscoasă. Oamenii care se răspândiseră care-ncotro stăteau în drumul cailor,
dar Cinci-Zavere şi-a îmboldit calul să se repeadă în mijlocul şuvoiului.
Ceilalţi călăreţi l-au urmat. Oamenii nu se mai puteau mişca şi se ciocneau
de corpurile cailor, care acum parcă fuseseră prinşi într-o mlaştină – îşi
înălţau gâturile şi nechezau disperaţi. Lângă Cinci-Zavere, doi cai au fost
prăvăliţi la pământ de mulţimea înnebunită, iar călăreţii lor s-au prăbuşit şi
ei într-o parte, în urma cailor. Nenumărate picioare negre au călcat peste
trupurile cailor şi peste corpurile călăreţilor, şi oamenii, şi caii zdrobiţi
scoţând aceleaşi ţipete disperate şi jalnice. Un soldat din regimentul Jiao-
Gao care avea un pistol în mâini, dar nu putea să tragă din el – era pesemne
cel care îl ucisese pe purtătorul însemnului funerar – a fost măturat de
valurile de oameni şi adus în faţa lui Cinci-Zavere, a cărui figură frumoasă
într-o secundă s-a schimonosit fioros. Soldatul a deschis foc, dar glontele a
zburat spre cer. Sabia japoneză a lui Cinci-Zavere a fulgerat rece şi l-a
scurtat pe celălalt de căpăţâna lui acoperită de un păr tuns perie. Bucata
aceea de cap a zburat ca o pălărie neagră peste capetele celor din jur,
împroşcând mai bine de zece feţe cu sânge negru.
La auzul ţipetelor şi zbieretelor bunicului, platoşele rămase pe drum s-au
strâns la un loc şi, adăpostindu-se în spatele obiectelor ceremoniale şi al
corturilor de rogojini înălţate pentru sacrificiile de la marginea drumului, şi-
au răpăit armele înspre trupele lui Jiang Picioruş.
Bunicul răpise mulţi oameni regimentului Jiao-Gao, iar seva viguroasă a
acestuia fusese mult păgubită. Cei din regiment n-aveau nicio mână de arme
bune, dar erau plini de un spirit de sacrificiu care îi făcea să înainteze
curajos. Deşi gloanţele platoşelor îi secerau fără încetare, făcându-i să cadă
cu capul înainte la pământ şi să muşte ţărâna, iuţeala cu care atacau nu
scădea – armele primitive din mâinile lor puteau să-şi îndeplinească rolul
numai în lupta corp la corp. Aşa că avansau val după val, iar forţa uriaşă
dezlănţuită de spiritul lor eroic şi neînfricat a spulberat tabăra platoşelor, ale
căror gloanţe zburau acum numai către cer. Cei din regimentul Jiao-Gao
care au reuşit să se apropie au aruncat câteva zeci de grenade, iar platoşele,
speriate de explozii, au luat-o la sănătoasa, târându-şi armele după ele.
Schijele nemiloase le prindeau însă din urmă, sfâşiindu-le carnea. Această
salvă de grenade a făcut ca şi peste muzicanţii, leii şi cei de pe catalige
rămaşi la marginea drumului să se abată nenorocirea. Goarnele şi celelalte
instrumente la care cântau la înmormântările oamenilor le-au însoţit
muzicanţilor membrele smulse în zborul lor către cer, iar apoi au coborât
legănându-se la pământ. Oamenii de pe catalige aveau picioarele legate de
ele şi nu se puteau mişca uşor. Când a început brambureala, cei mai mulţi
dintre ei au fost împinşi la marginea drumului, iar cataligele lor au fost
prinse în pământ ca nişte bulumaci, în timp ce ei se prăvăleau în lanurile de
sorg ca nişte copaci uscaţi. Cei loviţi de schije scoteau strigăte şi mai
crâncene, iar expresia de groază de pe feţele lor era şi mai remarcabilă.
Când Cinci-Zavere a văzut platoşele înfrânte pe drum, a fost cuprins de
îngrijorare şi buimăceală. Hăcuia mânios oameni cu sabia, iar calul bălţat de
sub picioarele lui îi muşca precum un câine pe cei de care se ciocnea cu
botul. În faţa şi în spatele lui răsuna zgomotul luminos al sabiei tăind
oameni şi râsul inimos al celor cărora spaima de moarte le lua minţile.
Cinci-Zavere îşi conducea oamenii spre drum când i-a izbit o salvă mare de
grenade cu mâner de lemn lansate de cei din regimentul Jiao-Gao. La mulţi
ani după aceea, bunicul şi tata îşi aminteau de iscusinţa cu care se folosiseră
de grenade soldaţii aceia, ca un şahist ageamiu care, printr-o mişcare bizară
şi murdar de mârşavă, învinge un campion ce nu poate să nu-şi accepte
înfrângerea, dar socoteşte în sinea lui că a fost înfrânt ca un prostovan. În
acea zi, pe când se retrăgeau spre Râul Negru, tata a fost nimerit în buci de
un glonte refolosit tras dintr-o puşcă Hanyang stricată. Bunicul nu mai
văzuse niciodată o asemenea rană. O întreagă întindere de sânge cleios, de
parcă de-acolo ar fi mursecat un câine. Regimentul Jiao-Gao ducea lipsă de
gloanţe, aşa că după fiecare bătălie soldaţii culegeau tuburile să le
refolosească; vârfurile gloanţelor erau turnate dintr-un răhăţiş de nu ştiu ce
fel, pentru că, de cum ieşeau din cămara puştii, se topeau şi-şi urmăreau
ţinta ca un şiroi de muci fierbinţi. Tata de-un asemenea glonte fusese
nimerit. Salva aceea de grenade a făcut prăpăd printre oamenii lui Cinci-
Zavere, dând de-adevăratelea peste cap şi oamenii, şi caii. După ce-a săltat
nechezând prin aer, calul bălţat al lui Cinci-Zavere a rămas prăvălit pe drum
ca un zid prăbuşit, cu o gaură în burtă cât pumnul de mare, prin care au
tulit-o mai întâi maţele şi pe urmă şi sângele. Cinci-Zavere a fost azvârlit în
şanţul deloc adânc de lângă drum şi de-abia ce s-a târât afară din el, că i-a şi
văzut pe cei din A opta repezindu-se spre el cu baionetele scăpărătoare în
mâini. Şi-a aşezat drept automatul de la gât şi a trimis o rafală, iar mai bine
de zece atacatori au căzut la pământ în faţa lui, bătând din mâini şi din
picioare. Zece şi mai multe platoşe călări, care nu fuseseră rănite, s-au
năpustit în mijlocul celor din A opta, hăcuindu-i cu săbiile. Duşmanii au
împuns cu şpăngi şi capete de halebardă în burţile cailor. După pocnete şi
bocnete, şâşâieli şi zuzuieli, platoşele, însoţite de cei din regimentul Jiao-
Gao, şi-au lipit cu căldură spinarea sau burta de pământul negru din ţinutul
Gaomi din nord-est şi nu s-au mai sculat. Doi cai care avuseseră norocul să
scape din explozii galopau înspre râu cu coamele în vânt, cu scările goale
biciuindu-le fără încetare burţile şi cozile zburlite şfichiuind prin praful
negru, cu totul firesc şi neîngrădiţi.
Trei soldaţi din regimentul Jiao-Gao şi-au înfipt scrâşnind din dinţi şpăngile
în burta şi pieptul comandantului trupelor de cavalerie ale platoşelor, care se
făcea vinovat de moartea atâtora dintre ei. Cinci-Zavere a prins cu
amândouă mâinile ţeava încinsă a unei puşti şi a zvâcnit în sus. Ochii i s-au
rotit violent, iar pupilele negre i-au pierit îndărătul pleoapelor. Genele
lungi-lungi i-au acoperit ochii cenuşiu-argintii, în timp ce din gură i-au ieşit
şuvoaie fierbinţi de sânge. Soldaţii din regimentul Jiao-Gao şi-au smuls cu
putere baionetele năclăite în sângele fierbinte. Cinci-Zavere a rămas
cuviincios în picioare o clipă, iar apoi a căzut încetul cu încetul în şanţul
drumului. Soarele lumina albul ca porţelanul de fin al ochilor lui, trimiţând
înapoi două luciri firave şi spălăcite de lumină. Cei trei soldaţi inamici s-au
năpustit cu lăcomie asupra corpului său, înhăţându-i automatul rusesc de la
gât şi mauserul nemţesc vârât la brâu. O şopârlă pe care miile şi zecile de
mii de picioare o goniseră până-şi ieşise din minţi s-a suit pe pieptul lui şi a
rămas acolo răsuflând greu. Sângele lui Cinci-Zavere a scăldat corpul ei
butucănos şi cenuşiu, iar din ochii ei ficşi şi îngheţaţi a săgetat acea lumină
a târâtoarelor care face inimile oamenilor să palpite.
Una dintre platoşe, un tânăr căruia explozia îi retezase piciorul, şi-a aruncat
carabina şi sabia în faţă şi şi-a ridicat mâinile palide către un soldat din
regimentul Jiao-Gao, care se năpustea spre el. Buza lui de sus, pe care
tocmai răsăriseră câteva fire mărunte de mustaţă, s-a răsucit drăgălaş în sus,
iar ochii de-abia mijiţi i s-au umplut de lacrimile spaimei de moarte. A
implorat:
— Unchiule… nu mă omorî… unchiule… nu mă omorî…
Soldatul, care avea ochii gălbui, a şovăit o clipă, şi-a tras înapoi grenada pe
care se pregătea să o arunce în capul tânărului şi s-a aplecat să pescuiască
de pe jos carabina şi sabia. Până s-apuce să se-ndrepte la loc din şale, s-a
auzit un plici şi o halebardă a intrat prin burta tânărului, ieşindu-i prin spate.
Soldatul cu ochii gălbui a văzut cum băiatul frumos şi ca un castravete de
plăpând din faţa lui se zguduie din tot corpul, îşi încleştează mâinile pe
halebardă, deschide gura larg şi ţipă: „Mamă…” Capul i s-a pleoştit apoi pe
umeri. Soldatul cu ochi gălbui s-a răsucit mânios şi a văzut un camarad
lovit de un glonte în şale – un om cu figura negricioasă, de vârstă mijlocie,
întins acum îndurerat pe burtă tocmai pe halebarda care se făcuse una cu
corpul tânărului: în acelaşi timp în care el vâra halebarda în burta platoşei,
un glonte din mauserul altei platoşe rănite îi străpunsese rinichiul stâng.
Nimicirea cavaleriei a făcut voinţa de luptă a platoşelor să se risipească, iar
cei care se adăpostiseră în spatele obiectelor ceremoniale şi rezistaseră cu
dârzenie au luat-o şi ei la fugă către sud, târându-şi armele după ei. Cât de
mult au zbierat bunicul şi Ochi-Negru la oamenii lor, tot n-au putut să le
oprească retragerea iepurească. Bunicul a scos un oftat lung şi, cărându-l pe
tata cu o mână, s-a arcuit din şale şi-a fugit şi el către Râul Negru în timp ce
continua să tragă.
Bravii soldaţi din regimentul Jiao-Gao, atât de iscusiţi în luptă, au cules
armele aruncate de platoşe şi, ca nişte tigri cărora le-au crescut aripi, s-au
năpustit chiuind în urmărire, cu Jiang Picioruş, comandantul regimentului,
ca de obicei în frunte. Bunicul a apucat o treişopt japoneză azvârlită de-o
platoşă care fugea de-i scăpărau călcâiele, s-a trântit în spatele unei grămezi
de balegi, a tras închizătorul şi-a adus glontele în cămară – după prima
detunătură, bunicul îşi dăduse jos braţul rănit din jurul gâtului – şi şi-a
sprijinit patul puştii de umărul umflat care-i furnica tot din pricina rănii.
Inima ce-i bătea nebuneşte i se lipise parcă de umăr, iar căpăţâna lui Jiang
Picioruş sălta încoace şi-ncolo în cătarea puştii. Pentru siguranţă, bunicul a
hotărât să tragă spre piept. A tras şi, în acelaşi timp cu pocnitura, tata a
văzut cum Jiang Picioruş se prăbuşeşte la pământ cu braţele încrucişate.
Soldaţii din regimentul Jiao-Gao, până atunci mândri şi plini de ei, s-au
culcat la pământ zăpăciţi şi bezmetici, iar bunicul a prins ocazia şi,
trăgându-l pe tata, s-a pus la drum pe pământul din care şâşâiau firişoare de
fum, grăbindu-se să-şi prindă din urmă soldaţii risipiţi peste tot.
Glontele bunicului îl rănise pe Jiang la gleznă, iar sanitarul s-a târât până la
el să-l panseze. Când comandanţii de detaşamente s-au târât şi ei la el să-l
vadă, Jiang era galben ca ceara, iar pe faţă îl trecuseră toate sudorile, însă
le-a spus hotărât:
— Repede, lăsaţi-mă pe mine, porniţi în urmărire! Mergeţi să puneţi mâna
pe arme! Una nu trebuie s-o lăsăm să ne scape, la atac, tovarăşi, la atac!
La îndemnurile lui Jiang, soldaţii întinşi pe pământ s-au ridicat în picioare
şi, întâmpinând doar focuri răzleţe, s-au aruncat în urmărire ca tigrii şi
dragonii. Platoşele, sfârşite şi vlăguite, au renunţat pur şi simplu să mai
alerge – şi-au aruncat armele şi au aşteptat să se predea.
— Trageţi, trageţi! a urlat bunicul.
Un soldat mai dintr-o bucată a zis:
— Domnule comandant, să nu-i mai întărâtăm, dacă vor arme, să li le dăm.
Noi o să mergem acasă să ne semănăm sorgul.
Ochi-Negru a tras un foc, care n-a nimerit nici măcar un fir de păr, dar în
schimb a făcut trei automate ale regimentului Jiao-Gao să secere o bună
bucată de vreme. Trei platoşe au fost rănite, iar una a fost ucisă. Cele trei
automate fuseseră primite de bunicul la schimb când îl răpise pe Leng
Ciupitul-de-vărsat – le rostuise ca să omoare oameni cu ele, dar acum, că le
pierduse, deveniseră unelte prin care alţi oameni îi omorau pe-ai lui. De
unde le mai scosese Leng Ciupitul nici dracu’ nu ştie.
Ochi-Negru vroia din nou să tragă, când un soldat vânjos l-a cuprins cu
braţele:
— Lasă, comandante, să nu-i mai întărâtăm pe câinii ăştia turbaţi.
Regimentul Jiao-Gao s-a apropiat, iar când bunicul a văzut uneltele acelea
minunat de rele şi-a lăsat vrând-nevrând în jos ţeava puştii.
Atunci, din spatele marelui zăgaz de pe Râul Negru au început să latre
mitralierele. O bătălie şi mai crudă îi aştepta de mult timp pe platoşe şi pe
cei din regimentul Jiao-Gao îndărătul zăgazului.

5
După toamna ploioasă şi cu vreme mereu închisă a anului 1939, a urmat
iarna rece, în care picăturile de ploaie s-au prefăcut în gheaţă. Câinii pe care
tata şi mama, laolaltă cu iscusiţii şi curajoşii lor tovarăşi, îi împuşcaseră şi-i
aruncaseră în aer cu grenade au îngheţat împreună cu cocenii de sorg culcaţi
şi prăbuşiţi de-a valma în lăsătura umedă unde se strângea apa. Câinii care
muriseră în explozia grenadelor japoneze cu petale sau se omorâseră cu
cruzime unii pe alţii, din gelozie sau luptând pentru întâietate, au îngheţat
împreună cu plantele de apă veştejite din Râul Negru. Ciorile chinuite de
foame ciuguleau cu ciocurile lor tari şi vineţii stârvurile îngheţate bocnă ale
câinilor, plutind încoace şi-ncolo între râu şi lăsătură ca vălătuci după
vălătuci de nori negri. Pe Râul Negru se închegase o gheaţă foarte groasă
care, în apropiere de leşurile câinilor, era acoperită peste tot de găinaţ verde
de cioară. Şi în lăsătură se închegaseră întinderi de gheaţă albă, în care se
îmbinau ierburi de apă, sloiuri de gheaţă şi bulgări de pământ: când mergeai
pe deasupra, gheaţa aceasta se crăpa pe dată cu un pocnet. În această iarnă
nespus de lungă, bunicul, tata, mama şi femeia Liu au hibernat în satul
ruinat. Mama şi tata cunoşteau relaţia dintre aceasta din urmă şi bunicul
meu şi nu aveau absolut nimic împotrivă. Grija pe care femeia Liu le-a
purtat-o în acele zile grele bunicului, tatii şi mamei nu s-a şters din memoria
familiei noastre nici după câteva zeci de ani. Numele femeii Liu stă scris
strălucitor în ruloul familiei după cel al Iubitei, care vine după cel al bunicii,
care vine după cel al bunicului.
După ce unul dintre ouăle tatii fusese sfâşiat de câinele roşietic al familiei
mele, bunicul căzuse într-o deznădejde fără seamăn. Femeia Liu i-a adus
mângâiere şi i-a spus că usturoiul cu un singur căţel e mai usturoiat.
Frumuşica (mama mea), stârnită de ea, i-a sculat tatii cocoşelul pe care rana
îl urâţise şi-l făcuse şui, arătând astfel că mirosul de tămâie al sacrificiilor în
neamul Yu nu va fi curmat. La aflarea veştii, bunicul a înnebunit de bucurie,
a dat fuga afară din şopron şi şi-a împreunat mâinile a rugăciune către
văzduhul albăstriu. Toate acestea sunt poveşti petrecute toamna târziu, când
pe cer îşi făcuseră apariţia stolurile de gâşte care, aranjate în rânduri
ordonate, se îndreptau în zbor spre sud, iar în lăsătură începuseră să se
închege ţurţuri în formă de colţi de câine. După ce vântul de nord-vest a
bătut de câteva ori, a început o iarnă geroasă cum de puţine ori s-a văzut în
istorie.
Şopronul în care îşi duceau zilele bunicul şi ceilalţi era ticsit de frunze
uscate de sorg; în şopronul în care făceau de mâncare era la păstrare o mare
cantitate de boabe de sorg. Pentru a-şi suplimenta hrana, a-şi întări fizicul şi
a deveni mai sănătoşi, bunicul şi tata mergeau des la vânătoare de câini.
Purtau nădragi şi şube cusute de femeia Liu din blăni de câine şi căciuli tot
din piele de câine, făcute de femeia Liu laolaltă cu mama. Se trânteau pe
movila din spatele lăsăturii şi întindeau ambuscade câinilor. Cei ce veneau
acum să mănânce oameni morţi erau câini sălbatici, fără organizare şi fără
disciplină. După ce câinele roşietic al familiei mele fusese împuşcat, câinii
din ţinutul Gaomi din nord-est se răzleţiseră şi se-mprăştiaseră,
nemaiînchegându-se în vreo haită mai mare. Lumea oamenilor, care în
toamnă părea să fie stăpânită de câini, se răsturnase la loc peste iarnă.
Natura omenească înfrânsese natura câinească, potecuţele cenuşii bătătorite
de labele câinilor îşi toceau treptat-treptat culoarea în pământul negru din
jur, şi doar amintirile şi imaginaţia te-ajutau să distingi întru câtva
drumurile cu hârtoape râmase de pe vremea când ei dominau hegemonic
peste lume.
Bunicul şi tata vânau câte un câine la fiecare două zile şi de fiecare dată
omorau doar unul. Carnea de câine, plină de energie şi săţioasă, le asigura o
hrană bună şi cantitatea necesară de căldură, făcându-i pe tatăl meu şi pe
bunicul meu să intre în primăvară cu spiritul plin de vigoare şi trupul
puternic. Blănile despuiate de pe câini erau prinse în cuie pe zidurile
prăbuşite ale satului şi de departe se vedeau ca nişte fresce frumoase. În
primăvara anului 1940, tata se înălţase cu două palme, mai cu seamă
datorită faptului că mâncase atâta carne de câine. Era o carne bună de câine,
pentru că toţi câinii care mâncau carne îngheţată de om erau graşi şi robuşti:
mâncând carne bună de câine toată iarna se cheamă că tata a mâncat toată
iarna, indirect, carne de om mort. Că tata s-a făcut mai apoi un bărbat
puternic ca un tigru, care ucidea fără să clipească, să nu aibă oare legătură
cu faptul că toată iarna asta a mâncat indirect carne de om?
Sigur însă că, ocazional, mai schimbau gustul, iar bunicul îl ducea pe tata în
lăsătură la vânătoare de gâşte sălbatice.
Porneau când soarele se lăsa peste munţi, se-adăposteau în hăţişul de coceni
morţi de sorg şi se uitau cum un soare mare, asemenea unei plăcinte ovale
însângerate, se coboară încet-încet, iar gheaţa albă din lăsătură e parcă
împroşcată de un strat de sânge. Cadavrele de om sau de câine, care la
început ieşeau pe jumătate din apă, ieşeau acum pe jumătate din gheaţă:
stârvurile de câini îşi rânjeau dinţii şi boturile, stârvurile de om îşi rânjeau şi
ele dinţii şi boturile. Ciorile, care mâncaseră pe săturate, îşi scăpărau aripile
aurii zburând către sat, unde, în vârfurile copacilor înalţi, se aflau şi
cuiburile lor. Flăcăruile necurate din lăsătură, verzi la culoare, săltau
fulgerând (la câteva zeci de ani după aceea, în zilele pâcloase, scânteiau
mereu flăcărui necurate – erau vremurile în care apăreau multe flăcărui
necurate) nu erau foarte multe, dar erau deosebit de frumoase. Bunicul şi
tata erau îmbrăcaţi în blăni de câine din cap până-n picioare, cu pielea pe
dinăuntru şi blana pe dinafară, părând pe un sfert oameni şi pe trei sferturi
câini. Tata avea o poftă zdravănă de mâncare şi tocmai mânca cu înghiţituri
mari o plăcintă din făină de sorg cu carne sărată de câine în ea. Bunicul i-a
zis să plescăie mai încet, de teamă să nu fie auziţi de gâştele care se roteau
acum jos pe cer. Bunicul spunea că gâştele au auzul ager şi că în direcţia
vântului aud până la zece li, iar împotriva vântului la cinci. Tata nu prea
credea asta, aşa că a continuat să-şi mănânce plăcinta cu carne de câine, dar
fără să mai plescăie. După ce soarele s-a coborât, un strat de pâclă vineţie a
învăluit gros lumea dintre cer şi pământ. Gheaţa cea albă scânteia cu o
splendoare spălăcită şi fără spirit. Cele mai bine de patruzeci de gâşte din
stol alunecau prin aer, gâgâind şi găgăind. Zgomotele lor erau dezolante,
foarte dezolante, iar tata s-a gândit la bunica mea – la mama lui. Mai apoi a
slobozit un vânt din cur, cu totul puturos. Bunicul şi-a acoperit nasul şi a
spus cu voce joasă:
— Mănâncă mai puţin!
Tata a râs:
— Ha, băşină puturoasă!
Bunicul l-a ciupit şi i-a zis:
— Te fărâm, măi puişor de lele ce-mi eşti!
Gâştele zburau lipite de suprafaţa gheţii, cu gâturile întinse şi picioarele
lăsate în jos, fără să mai gâgâie, o întindere de aripi frecându-se, ropăind şi
ropotind. Şi bunicul, şi tata şi-au ţinut răsuflarea, uitându-se cum prima
gâscă se lasă în jos, urmată apoi de întregul stol. Gâştele se mişcau stângace
pe gheaţă, la doar zece paşi de locul unde se ascundeau bunicul şi tata. Mai
apoi stolul s-a strâns laolaltă, mai puţin o gâscă rămasă singură mai la o
parte, cu capul înălţat şi pieptul înainte, ca o santinelă aflată în gardă. Cerul
şi pământul erau chihlimbarii, bătând în culoarea cojii de mandarină, iar
apoi s-au făcut cenuşii ca fierul şi după aceea negre. S-au luminat şapte-opt
stele, care au început să scânteieze, deşi pe gheaţă nu li se vedea licărirea.
Stolul s-a prefăcut într-un ghem de umbre nedesluşite. Când bunicul a
luminat cu paiul aprins de trestie ascuns într-un tub de fier, gâsca de gardă a
dat alarma, iar stolul s-a trezit speriat şi-apoi şi-a luat zborul. Nu era deloc
ca în legendă, care spunea aşa: „Când vânătorii de gâşte, bine ascunşi,
luminează cu un beţişor aprins de tămâie, paznicul ţipă şi gâştele se trezesc.
Cercetează cu privirea şi, nevăzând nicio mişcare, se culcă la loc. De trei ori
de se petrece aşa, stolul socoteşte că gâsca de pază răspândeşte minciuni
despre duşman, aşa că se năpustesc toate să o lovească cu ciocurile.
Profitând de devălmăşie, vânătorii dau buzna şi pot să prindă de vii multe
gâşte”. Legenda părea plauzibilă, dar practica le-a dovedit că o asemenea
acţiune nu dă rezultate. Poate că la zece mii de cazuri să meargă o dată sau
de două ori. Legenda e amuzantă, întru totul minunată, însă tot nu e la fel de
minunată ca tehnica de „pescuit gâşte” pusa la cale de tata. Tata i-a spus
odată mamei în şopron:
— Frumuşico, hai să pescuim gâşte. Îndoim un ac şi facem din el un cârlig
mare de pescuit, de care atârnăm o bucăţică de carne de câine gătită.
Prindem de cârlig un fir lung-lung şi prima îl şi înghite, iar apoi îl leapădă
printre buci. Îl înghite şi-a doua şi-l leapădă şi ea, a treia şi-a patra, la fel, a
cincea, a şasea, a şaptea… Când tragem apoi de undiţă, le-am prins pe toate.
Ce zici?
— Te-ai ghiftuit cu carne de câine de te-ai aiurit de tot!
Când gâştele şi-au luat zborul speriate, tata s-a aruncat spre ele, pârând că
doar să-ntindă mâna şi-o s-o şi apuce pe una de picior. Până la urmă n-a
izbutit, dar a simţit pe faţă adierea răcoroasă a aripilor lor. A doua zi au luat
puştile cu ei şi-n câteva clipe au împuşcat trei. S-au întors cu ele, le-au
smuls penele, le-au tras maţele şi măruntaiele afară şi le-au pus în oală.
Când au fost gata, toţi patru s-au strâns în jurul oalei şi-au mâncat carne de
gâscă sălbatică, iar mama a înfăţişat tehnica de pescuit gâşte a tatii,
făcându-i pe toţi să râdă. În acea noapte a bătut vântul, a bătut dinspre
câmpie, făcând paiele de sorg să foşnească. În văzduh s-a auzit ţipătul unei
gâşte singuratice. În depărtare, se auzea înceţoşat un lătrat de câine. Carnea
de gâscă avusese o aromă de iarbă verde proaspătă, dar fusese tare şi cu un
gust destul de obişnuit.
A trecut iarna şi-a venit primăvara. Într-o noapte a bătut vântul cald dinspre
sud-est, iar a doua zi, în apele Râului Negru s-a auzit trosnetul gheţii
spărgându-se-n sloiuri. Sălciile plângătoare au înmugurit deodată cu muguri
cât bobul de orez, iar piersicii şi-au deschis şi ei florile rozalii. Rândunelele
întoarse devreme zburau pe deasupra lăsăturii şi a râului, iepurii sălbatici
se-alergau în grupuri să se împerecheze, iar iarba a dat şi ea colţul. După
câteva ploi de primăvară dese ca fumul şi ca ceaţa, bunicul şi tata şi-au dat
jos blănile de câine. Pământul negru al ţinutului Gaomi din nord-est se
frământa zi şi noapte sub foşnetele tuturor fiinţelor care creşteau şi se
înviorau.
Bunicul şi tata, viguroşi şi musculoşi, nu mai răbdau să zăbovească în
şopron, aşa că se duceau să hoinărească pe zăgazul cel mare al Râului
Negru, să se vânture pe podul de piatră sau să stea cuviincioşi în picioare în
faţa mormintelor bunicii şi ale luptătorilor bunicului.
— Tată, să intrăm în A opta, a zis tata.
Bunicul a scuturat din cap.
— Să intrăm în detaşamentul Leng?
Bunicul a scuturat din cap.
În acea dimineaţă, soarele era nemaiîntâlnit de frumos şi luminos. Pe cer nu
era niciun firicel de nor, iar bunicul şi tata stăteau în faţa mormântului
bunicii, fără să poată să spună ceva.
În depărtare, pe zăgazul de nord de la est de pod, au văzut apropiindu-se
şapte cai care tropăiau fără chef din copite. Călăreţii, cu un aer drăcesc pe
feţe, aveau cu toţii rasă o bucată de păr în creştetul capului. Bărbatul
negricios din fruntea lor avea un cerc de aluniţe negre în jurul ochiului drept
– era Ochi-Negru, şeful Platoşelor de Fier din ţinutul Gaomi din nord-est.
Încă de pe vremea când bunicul era bandit, Ochi-Negru era vestit. În
vremea aceea, bandiţii şi platoşele erau fiecare cu ciorba lui, iar bunicul îl
dispreţuia din inimă pe Ochi-Negru. La începutul iernii lui 1929, bunicul şi
Ochi-Negru se luptaseră pe viaţă şi pe moarte pe malul învălătucit de fum şi
praf al Apei Sărate, fără ca vreunul din ei să iasă învingător.
Când cei şapte cai au ajuns pe zăgaz în faţa mormântului bunicii, Ochi-
Negru şi-a înfrânat calul, care s-a oprit, şi-a scuturat coama şi şi-a lăsat în
jos capul să molfăie iarba veştejită de la marginea zăgazului.
Fără voie, mâna bunicului a apăsat pe patul lucios al pistolului-ţestoasă
făcut în Japonia.
Ţinându-se drept în şaua calului, Ochi-Negru a spus:
— Tu eşti, comandante Yu!
Cu mâna tremurându-i, bunicul a spus:
— Da, băiatu’!
Bunicul îl ţintuia de moarte, cu o privire provocatoare, pe Ochi-Negru.
Acesta a scos câteva râsete prosteşti, a sărit de pe cal şi, din înălţime, a
privit către mormântul bunicii:
— A murit?
— A murit!
Ochi-Negru a spus mânios:
— Fir-ar mă-sa, o femeie aşa grozavă a ajuns în mâinile tale şi s-a ales
praful de ea!
Din ochii bunicului a ţâşnit foc.
— Dac-o lăsai atuncea la băiatu’, ziua de azi nu mai era aşa! a zis Ochi-
Negru.
Bunicul a scos pistolul-ţestoasă şi l-a-ndreptat spre Ochi-Negru, gata să
tragă.
Fără grabă, Ochi-Negru a spus:
— Dacă ai pricepere, du-te s-o răzbuni. Să mă omori pe mine se cheamă
doar că ai în toate cele orbul găinilor!

Ce e iubirea? Fiecare om are răspunsul lui. Acest lucru diavolesc a chinuit

de moarte nenumăraţi bărbaţi adevăraţi şi plini de vitejie şi nenumărate
femei frumoase şi înzestrate. Pornind de la istoria amoroasă a bunicului
meu, a valurilor turbate ale iubirii tatălui meu şi a deşertului palid al
propriilor mele iubiri, am sintetizat o configuraţie solidă, potrivită numai
pentru aceste trei generaţii ale familiei mele: primul element esenţial al
acestei configuraţii, care se împlineşte în iubirea fanatică, este durerea ce
sfredeleşte inima, lichidul răşinos ce picură ropotind din inima străpunsă –
iar sângele pe care-l cere durerea iubirii curge din stomac, trece prin
intestinul subţire şi cel gros, se transformă în excremente asemenea
bucăţilor de asfalt şi e astfel eliminat din corp; cel de-al doilea element
esenţial, care se împlineşte în iubirea crudă, este critica nemiloasă – cei doi
iubiţi de-abia se ţin să nu se jupoaie de vii unul pe altul, să-şi jupoaie pielea
fizică şi cea psihologică, cea spirituală şi cea materială, să-şi scoată la
iveală venele, muşchii, lăuntrurile care se sucesc gata să dea pe dinafară şi
inimile, poate negre, poate roşii, pe care apoi să şi le arunce unul spre
celălalt, să le izbească în aer şi să le facă bucăţi; cel de-al treilea element
esenţial, care se împlineşte în iubirea rece ca gheaţa, este tăcerea persistentă
– sentimentele reci îngheaţă iubirea, prefăcând-o în îngheţată pe băţ, care
îngheaţă mai întâi în vântul rece, apoi în pământul înzăpezit, apoi e aruncată
să îngheţe într-un râu îngheţat, iar în cele din urmă e pusă la îngheţat într-o
cutie de gheaţă oferită de civilizaţia noastră modernă sau atârnată la
îngheţat într-o cameră frigorifică, în care îngheaţă carnea de porc şi corbii-
de-mare. Aşa că îndrăgostiţii adevăraţi au toţi faţa ca bruma, temperatura
corpului de douăzeci şi cinci de grade şi nu ştiu decât să clănţăne din dinţi,
nu şi să vorbească – nu că n-ar vrea să vorbească, dar deja nu mai ştiu să o
facă, iar ceilalţi socotesc că se prefac că au amuţit.
Aşadar, iubirea fanatică, crudă şi rece ca gheaţa sânge ieşit din stomac piele
jupuită de viu muţenie prefăcută, toate scuturate încoace şi încolo, mereu şi
fără odihnă.
Procesul iubirii este procesul de transformare a sângelui în excrement de
culoarea asfaltului, expresia iubirii este când doi oameni în care nu se mai
desluşeşte sângele de carne stau întinşi împreună, iar deznodământul iubirii
este reprezentat de două îngheţate pe băţ cu ochi cenuşii larg deschişi.
În vara anului 1923, bunicul a înhăţat-o pe bunica de pe măgar, a purtat-o în
braţe în lanul de sorg, a aşezat-o pe pelerina mare din paie, iar acesta a fost
începutul tragic şi solemn al perioadei lor de „sângerare a stomacurilor”. În
vara lui 1926, când tata avea doi ani, slujnica mamei, Iubita, li s-a adăugat
drept al treilea, vârându-şi picioarele puternice şi frumoase între bunicul şi
bunica: acesta a fost începutul „jupuirii de viu”, iar iubirea lor a pătruns din
paradisul fanatismului în iadul cruzimii.
Iubita era mai tânără cu un an decât bunica, iar în primăvara lui 1926 bunica
avea nouăsprezece ani. La cei optsprezece ani ai ei, Iubita era sănătoasă şi
vânjoasă, cu picioare lungi şi tălpi mari. Pe faţa ei negroasă se găseau doi
ochi cu totul şi cu totul rotunzi, un nas mititel şi gingaş şi nişte buze pline şi
senzuale, în acea vreme, afacerea cu rachiu a familiei noastre intrase într-o
perioadă de mare înflorire, iar rachiul nostru de sorg de cea mai bună
calitate potopea către toate părţile şi toate ţinuturile.
Aroma de rachiu învăluia tot anul curţile şi casele familiei şi, expuşi acestei
influenţe de lungă durată, bărbaţii şi femeile familiei mele ajunseseră să
poată sorbi şi o mare de rachiu. Despre bunicul şi bunica nici n-are rost să
mai pomenesc, şi până şi tuşa Liu, care nu se mai atinsese niciodată de
rachiu, putea să bea o litră întreagă odată. Iubita la început doar a însoţit-o
pe bunica la băut, dar mai apoi a ajuns de nu putea să trăiască o zi fără
alcool. Rachiul îi face pe oameni să aibă o dispoziţie deschisă şi
îndrăzneaţă, le dă suflet de cavaler şi inimă de viteaz, îi face să nu se teamă
în faţa primejdiei şi să privească moartea drept o întoarcere; tot rachiul îi
face însă nestăpâniţi şi neînfrânaţi, bându-şi şi visându-şi viaţa şi moartea,
depravaţi, decăzuţi şi fluşturatici ca puful de salcie. Bunicul îşi începuse
deja pe-atunci cariera de bandit, dar nu pentru averi, ci pentru că vroia să
supravieţuiască – răzbunarea, răzbunarea răzbunării, răzbunarea răzbunării
răzbunării, acest tipar crud şi la nesfârşit reluat i-a transformat pe mulţi
oameni buni şi fricoşi în bandiţi negri la inimă şi otrăviţi la gând, cu mare
măiestrie şi mult curaj. Bunicul îl împuşcase deja pe Gât-Pătat şi pe ciracii
acestuia cu îndelung exersatele lui „şapte-flori-de-prun”. Îl şi înfricoşase
de-l leşinase pe tatăl bunicii mele, cel ce iubea arginţii mai mult ca viaţa.
După aceea plecase de la povarnă, se băgase sub perdeaua deasă şi verde a
grânelor şi-ncepuse să ducă o viaţă romantică de tâlhării şi hoţii. Sămânţa
de bandit din ţinutul Gaomi din nord-est continua fără întrerupere –
cârmuirea năştea bandiţi, viaţa grea năştea bandiţi, adulterele şi crimele
pasionale năşteau bandiţi, bandiţii năşteau bandiţi. Faptele de vitejie ale
bunicului care, cu un catâr şi două pistoale, îi omorâse la Râul Negru pe cei
mai buni dintre cei buni – pe Gât-Pătat şi ciracii lui – s-au răspândit iute ca
vântul prin toate casele şi toate cotloanele, aşa că hoţii s-au strâns mulţi în
jurul lui. Astfel, între 1925 şi 1928 istoria bandiţilor din ţinutul Gaomi din
nord-est a cunoscut o perioadă de aur, în care bunicului i s-a dus vestea în
lung şi-n lat, iar cârmuirea s-a cutremurat din greu.
În această perioadă, prefectul judeţului era tot Cao Mengjiu, cel greu de
priceput şi greu de ştiut. Bunicul ţinea bine minte ura pe care i-o purta
pentru că-i crăpase pielea şi-i plesnise carnea pe el cu loviturile date cu
talpa pantofului şi, când a prins prilejul, s-a răzbunat. Faptul că îndrăznea să
se pună direct cu cârmuirea a fost un element însemnat în făurirea
renumelui lui de mare bandit. La începutul lui 1926, bunicul cu doi oameni
l-au răpit chiar la intrarea în prefectură pe singurul fiu al lui Cao Mengjiu,
în vârstă de paisprezece ani. Cu băiatul acela frumuşel urlând şi plângând la
subsoara sub care-l ţinea şi cu un pistol în mână, bunicul a plecat ţanţoş pe
strada principală pavată cu lespezi de granit, în vreme ce iscusitul şi
trebnicul şef al gardienilor prefecturii, Yan Luogu sau domnul Yan, mergea
cu soldaţii în urmărirea lui, scoţând strigăte mari, dar necutezând să se
apropie. Soldaţii trăgeau la nimereală, iar gloanţele se duceau departe mult
de bunicul. El s-a oprit şi s-a răsucit, i-a pus băiatului ţeava la tâmplă şi a
zbierat:
— Yan, cară-te înapoi şi spune-i câinelui ăluia bătrân de Cao Mengjiu s-
aducă zece mii de bani de argint să-şi răscumpere feciorul. Are trei zile şi
dacă-ntârzie rup „bonul de plată”!
Calm şi binevoitor, Yan a spus:
— Yu, unde luăm legătura?
— La jumătatea podului de lemn de pe Râul Negru, în ţinutul Gaomi din
nord-est.
Yan s-a întors cu trupele înapoi la prefectură.
După ce bunicul şi ceilalţi au ieşit din oraş, băiatul plângea şi se văicărea,
zbătându-se cu disperare să scape. Avea dinţii de nea şi buzele roşii şi deşi
urletele îi schimonoseau faţa rămânea deosebit de drăgălaş. Bunicul i-a zis:
— Nu mai plânge. Eu îţi ţin acuma loc de tată şi te duc s-o vezi pe a de-ţi
ţine loc de mamă!
Băiatul a plâns şi mai aprig, iar bunicul s-a mâniat, şi-a scos hangerul mic şi
scăpărător şi i l-a fluturat băiatului prin faţă, zicându-i:
— N-ai voie să plângi! Dacă mai plângi, îţi retez o ureche!
Băiatul n-a mai plâns şi a rămas cu privirea încremenită, sprijinit de cei doi
bandiţi.
Când au ajuns cam la cinci li de oraş, bunicul a auzit în spate tropot de
copite. Şi-a-ntors grăbit capul şi a văzut ţărâna rostogolindu-se pe drum şi-
un grup de cai zburând în galop. În frunte călărea iscusitul şi cutezătorul
Yan. Văzând că lucrurile nu stau bine, bunicul le-a ordonat bandiţilor să se
tragă la marginea drumului. Toţi trei s-au strâns apoi unul lângă altul,
împungând cu pistoalele în capul băiatului.
Când se afla la o săgeată depărtare de bunicul, Yan a luat-o într-o parte cu
oamenii lui, prin sorgul din anul de mai-nainte. Pe ogoare, după recoltarea
sorgului, mai rămăsese doar miriştea. Vânturile de peste iarnă măturaseră
tot praful, aşa că ogorul era neted şi tare. Urmându-l pe Yan, călăreţii au
făcut un ocol mare şi au ieşit în faţa bunicului, au cotit din nou pe drum şi,
într-un nor de praf, au pornit-o în goană spre ţinutul Gaomi.
Înceţoşat o clipă, bunicul s-a luminat apoi pe loc şi, lovindu-se cu palmele
peste coapse, a spus:
— Fir-ar, se cheamă c-am tras degeaba bonul ăsta de plată!
Cei doi bandiţi nu-nţelegeau cum vine chichirezul şi au întrebat prosteşte:
— Unde s-au dus ăia?
Bunicul n-a zis nimic şi a tras în direcţia călăreţilor, numai că aceştia erau
foarte departe, iar gloanţele n-au nimerit decât ţărâna spulberată de copitele
cailor şi zgomotul clar, melodios şi plăcut urechilor iscat de ele.
Iscusitul Yan şi-a condus călăreţii în ţinutul Gaomi, a alergat cu ei drept în
satul nostru şi s-a năpustit direct la noi în casă – doar avea cal bun şi mergea
pe drum ştiut. În acest timp, bunicul dădea iute din picioare, zburând către
casă. Fiul lui Cao Mengjiu era obişnuit cu traiul în puf şi nu mai trecuse
prin asemenea greutăţi. După doar un li de alergătură, a căzut lat la pământ
şi nu s-a mai mişcat. Unul dintre bandiţi i-a îndemnat:
— Să rupem bonul şi gata, să scăpăm de-o povară.
— Yan s-a dus de bună seamă să pună mâna pe fiul meu! a răspuns bunicul.
A zvârlit-o apoi pe umăr pe odrasla leşinată a lui Cao şi a început să meargă
încet. Bandiţii încă se grăbeau, dar bunicul le-a zis:
— E prea târziu, lăsaţi-o mai încet! Doar dobitocul ăsta mic să rămână-n
viaţă şi-o să fie bine.
În fruntea călăreţilor, Yan a năvălit în casă şi i-a înhăţat pe bunica şi pe tata,
legându-i de spatele calului.
Bunica l-a ocărât mânioasă:
— Orbete câinos ce eşti! Nu vezi că sunt fata de suflet a prefectului?
Yan a zâmbit strâmb şi a zis:
— Păi tocmai pe tine, fata lui de suflet, trebuie să te prindem!
Călăreţii lui Yan s-au întâlnit cu bunicul la jumătatea drumului. Fiecare
grup a arătat cu armele către „bonurile de plată” şi-aproape că şi-au frecat
umerii când au trecut unii pe lângă alţii, dar nimeni n-a îndrăznit să facă
vreo faptă pripită sau nesăbuită.
Bunicul s-a uitat la bunica, suită pe cal cu mâinile legate la spate, şi la tata,
pe care Yan îl ţinea la piept.
Când călăreţii au zburdat pe lângă bunicul meu, copitele cailor au sunat
sprinten, clopoţeii de aramă de la grumaz le-au zornăit, iar oamenii din şa
şi-au întipărit toţi un zâmbet pe chip, mai puţin bunica. Furioasă, ea s-a uitat
la faţa deznădăjduită a bunicului şi a zis tare:
— Zhan’ao, dă-i drumul băiatului tatălui meu de suflet să se-ntoarcă, la
schimb cu noi doi.
Bunicul şi-a încleştat cu fermitate mâna pe băiat, ştiind că mai devreme sau
mai târziu o să trebuiască să-l lase, doar că nu atunci.
Locul stabilit pentru schimbul de ostatici a rămas pe podul de lemn de pe
Râul Negru. Bunicul a mobilizat aproape toţi bandiţii din ţinutul Gaomi,
mai bine de două sute treizeci de oameni, toţi cu puştile-ncărcate. Stăteau
întinşi sau şedeau pe jos, strânşi ciorchine la capătul de nord al podului.
Râul era încă îngheţat, dar la margini aerul de primăvară topise gheaţa,
născând acolo două fâşii, ca nişte bandaje, de apă verde; coaja de gheaţă din
mijloc era bălţată toată, vântul de nord murdărind-o cu un strat de praf
negru.
La jumătatea dimineţii, călăreţii prefecturii au venit şerpuind dinspre
zăgazul din sudul râului. Între ei se afla şi o mică lectică, purtată de patru
bărbaţi, care plutea trepidând prin aer.
Oamenii de la prefectură au ocupat capul sudic al podului şi cele două
grupuri au început să-şi vorbească. Cel care a intrat în vorbă cu bunicul a
fost chiar prefectul Cao Mengjiu, cu aerul lui atât de impresionant. Cu un
zâmbet pe faţă, a spus cald şi prietenos:
— Zhan’ao, tu eşti soţul fetei mele de suflet, cum de-l iei tu bon chiar pe
cumnăţelul tău? Dacă eşti strâmtorat cu banii, doar spune-i tatălui tău de
suflet!
— Nu-s strâmtorat cu banii, nu pot să uit de-ălea trei sute de tălpi de pantof!
Prefectul a bătut din palme şi a izbucnit în râs, spunând:
— O neînţelegere, o neînţelegere! Dacă nu te băteam, nu ne cunoşteam!
Vrednice ginere, tu l-ai nimicit pe Gât-Pătat şi nu e merit mai mare ca
acesta. Îi voi înştiinţa pe cei de deasupra mea despre tine, ca să primeşti
cuvenita răsplată pentru meritele tale.
Bunicul a zis cu mojicie:
— Cine vrea de la tine cuvenita răsplată pentru merite?
Şi deşi vorbea aşa, în inimă chiar se înmuiase.
Yan a ridicat paravanul lecticii, iar bunica a ieşit agale cu tata în braţe.
Când a ajuns la capătul podului, bunicii i s-a pus în cale Yan, care i-a strigat
bunicului:
— Yu, adu odrasla prefectului la capul podului şi dă porunca, să le dăm
amândoi drumul deodată! Dă-i drumul, a strigat apoi când a venit
momentul.
Strigând „Tată!”, fiul prefectului a zburat spre capătul de sud al podului, în
timp ce bunica mergea spre partea cealaltă cu fiul ei în braţe.
Toţi bandiţii bunicului îşi ţineau în mâini carabinele şi toţi soldaţii
prefecturii îşi ridicaseră puştile.
Bunica s-a întâlnit cu băiatul la mijlocul podului. Bunica s-a lăsat în jos cu
gândul să vorbească cu el, dar copilul, plângând, a ocolit-o şi a continuat să
alerge spre capătul de sud.
Prin această răpire petrecută asemenea unui joc, un plan ingenios de felul
celor întâlnite în Romanţul celor trei regate şi care demult se rostuia în
inima prefectului Cao a ajuns deodată să se coacă, iar planul acesta este cel
ce avea să pună cu cruzime capăt anilor de aur ai bandiţilor în ţinutul
Gaomi din nord-est.

În acel an, în luna a treia, străbunica mea maternă s-a prăpădit de boală. În
braţe cu tata, bunica s-a suit pe unul din catârii negri şi s-a întors la casa ei
din copilărie ca să se ocupe de cele trebuincioase îngropării. A spus la
început că o să vină înapoi în trei zile, însă cine ştia că Cerul avea în gând
să facă devălmăşie în lume? A doua zi după ce-a plecat, a început să plouă
puternic, cu stropi deşi coborându-se şi urcându-se şi-atât de strânşi, de nu
lăsau nici vântul să treacă: cerul şi pământul se amestecau şi se făceau una.
Bunicul şi ceilalţi n-au putut să mai rămână sub perdeaua grânelor şi fiecare
s-a-ntors acasă – pe o asemenea vreme, până şi rândunelele ciripeau
somnoroase în cuib, cum o să facă vreo mişcare soldaţii prefecturii? Unde
mai pui că după acea răpire fără noimă din primăvară, prefectul Cao părea
să fi ajuns cu bunicul la o înţelegere tacită, iar în ţinutul Gaomi era o
perioadă de pace între soldaţi şi bandiţi. Tâlharii s-au întors deci acasă, şi-
au vârât puştile sub perne şi s-au pus pe dormit cât e ziua de lungă.
Bunicul, pe spate cu o pelerină mare din paie, s-a întors şi el acasă şi a aflat
din gura Iubitei că bunica s-a dus în grabă la înmormântare. Şi-a amintit de
scena din urmă cu câţiva ani în care se duseseră călare pe catâri şi băgaseră
frica în bătrânul acela ahtiat după bani şi, fără să vrea, l-a pufnit râsul în
sinea lui. Între bunica şi părinţii ei se strânsese ură adâncă şi gând să nu se
mai vadă vreodată, dar uite că după câţiva ani, pe ploaie, se pusese iute pe
drum ca să meargă la îngropare: se vede bine că-ntr-adevăr „crivăţul prea
multe zile nu bate, cu-ai tăi supărarea nu merge departe”.
Afară, ploaia vuia ca talazurile, iar de pe streşini curgea ca o urlătoare. Apa
tulbure strânsă în curte era adâncă până la brâu. Ploaia umflase pământul,
iar zidurile curţii se prăbuşiseră zvârlind în sus apa la o înălţime de câţiva
stânjeni. După ce s-au prăbuşit zidurile, câmpul verde-cenuşiu s-a năpustit
înăuntru, iar bunicul, oricum stătea pe pat, întins ori pe vine, tot putea vedea
această mare verde-cenuşie de sorg, fără de margini şi fără de graniţe.
Rotocoalele de nori joşi şi scunzi stăteau culcate peste talazurile de sorg,
valurile de vuiete continuau fără încetare, iar duhoarea densă şi grea de
pământ şi mirosul de iarbă proaspătă se amestecaseră, înecând camera.
Ploaia cea mare îl înfuria şi-l descumpănea pe bunicul meu, care era fără
chef şi fără păsare – bea şi dormea, dormea şi bea, până când ziua şi
noaptea nu s-au mai deosebit între ele, iar Cerul s-a-nnegurat şi pământul s-
a făcut de nedesluşit. Celălalt catâr negru al familiei noastre se smulsese din
frâu şi fugise din şopronul mare din curtea de est, rămânând în picioare în
faţa ferestrei bunicii, fără să facă nicio mişcare. Bunicul şi-a pironit ochii
înroşiţi de rachiul de sorg asupra prostănacului aceluia, în vreme ce o
senzaţie de furnicare i s-a târât pe tot corpul, întocmai ca o furnică. Stropii
de ploaie cădeau ca săgeţile pe spinarea catârului, o parte împrăştiindu-se,
iar alta alunecând pe perii lui întunecaţi, strângându-i-se pe pielea de sub
burtă şi curgând apoi în apa de ploaie adunată în curte. Suprafaţa apei,
tulburată şi neliniştită, sălta ca fasolea prăjită, în vreme ce catârul rămânea
cu totul nemişcat, doar când şi când deschizându-şi ochii mari cât ouăle
pentru a-i închide numaidecât la loc. Bunicul era mai furios ca niciodată.
Şi-a dat jos tunica, şi-a dat jos şi nădragii şi a rămas doar în chiloţi. S-a
scărpinat pe părul negru şi cârlionţat de pe piept şi de pe picioare, dar cu cât
se scărpina, cu-atât îl mânca mai tare. Patul răspândea peste tot miros greu
şi sărat de femeie. Bunicul a aruncat un bol de rachiu pe pat, iar când acesta
s-a spart, de pe dulap a sărit un şoricel cât un deget de mare, care i-a aruncat
o privire batjocoritoare bunicului şi a sărit apoi sprinten pe pervazul
ferestrei din spate, unde, proptindu-se pe lăbuţele de dinapoi, şi le-a ridicat
pe cele din faţă, frecându-şi cu ele botul ascuţit. Bunicul şi-a vânturat
pistolul, iar şoricelul a căzut împuşcat de pe pervaz, de-abia după aceea
auzindu-se şi pocnetul armei.
Iubita a alergat înăuntru cu părul negru vâlvoi, s-a uitat la bunicul meu care
şedea în pat îmbrăţişându-şi genunchii şi, fără să zică o vorbă, s-a aplecat şi
a cules cioburile bolului. S-a răsucit apoi, dând să plece.
O răsuflare încinsă s-a repezit atunci pe gâtlejul bunicului, care şi l-a curăţat
puţin şi a zis cu greutate:
— Mai… stai…
Iubita s-a răsucit, şi-a muşcat puţin buzele cărnoase cu dinţii ei de un alb
imaculat, a schiţat un zâmbet dulce, iar în camera întunecată parcă s-a
aprins un snop de lumini aurii. Răpăielile ploii de-afară parcă erau acum
blocate de un zid verde. Bunicul s-a uitat la părul vâlvoi al Iubitei şi la
urechile ei mici, splendide şi pe jumătate străvezii, s-a uitat la pieptul ei
arcuit şi a spus:
— Ai crescut.
Iubita şi-a mişcat puţin colţurile gurii, iar deasupra buzelor i s-au încreţit
două cute viclene.
— Ce făceai? a-ntrebat bunicul.
— Durmeam! a spus Iubita căscând. Ce vreme nenorocită! Dacă mai ţine
mult ploaia asta, se vede c-o să străpungă fundul cerului.
— Douguan şi mama lui sunt prinşi acolo. Au zis trei zile, nu? Bătrânica
trebuie să fi putrezit deja!
— Mai e ceva?
Bunicul a lăsat capul în jos, s-a gândit şi a spus:
— Nu.
Iubita şi-a muscat buzele şi a râs, şi-a răsucit fundul şi a plecat.
În cameră s-a întunecat din nou. Perdeaua cenuşiu-înceţoşată şi nedesluşită
de ploaie s-a făcut şi mai groasă, s-a făcut şi mai grea. Catârul negru şedea
în continuare acolo, cu picioarele cufundate în apă. Bunicul l-a văzut cum
dă din coadă şi cum bucata aceea de carne ca un băţ lung de pe coapsele lui
zvâcneşte puţin.
Iubita a intrat din nou. Sprijinindu-se de tocul uşii, s-a uitat cu o privire
rătăcită la bunicul, ochii ei cristalini ca apa de izvor fiind acum acoperiţi de
o ceaţă fumurie şi albăstruie.
Zgomotul ploii iar s-a dus foarte departe, iar bunicul a simţit cum îi
transpiră tălpile şi palmele.
— Ce vrei? a-ntrebat-o.
Iubita şi-a muşcat buzele şi i-a zâmbit. Bunicul a văzut cum camera se face
iarăşi toată galben-aurie.
— Vrei să bei ceva? l-a întrebat ea.
— Bei cu mine?
— Beau.
Iubita a adus o sticlă de rachiu şi a tăiat pe-o farfurioară nişte ouă sărate.
Afară ploaia bubuia. Catârul era o întindere de răcoare, asemenea unei
pietre reci, iar răcoarea s-a revărsat prin fereastră, încercuind corpul gol al
bunicului, care fără să vrea a tremurat o dată.
— Ţi-e frig? l-a întrebat dispreţuitoare Iubita.
— Mi-e cald! a răspuns bunicul mânios.
Iubita a turnat două boluri de rachiu şi i-a dat bunicului unul, în timp ce ea
l-a apucat pe celălalt. Cele două boluri s-au ciocnit puţin.
Bolurile goale de rachiu au fost aruncate pe pat. Cei doi se priveau drept în
ochi.
Bunicul a văzut că în cameră s-au aprins peste tot mlădiţe de foc asemenea
aurului şi că în toate focurile aurii saltă două flăcăruici albastre. Focul auriu
îi ardea bunicului trupul, flăcările albastre îi ardeau inima.
…

— Nici zece ani nu sunt prea mulţi pentru omul ales să-şi ia răzbunarea! a
spus bunicul cu răceală, în timp ce-şi vâra arma în toc.
Ochi-Negru, care şedea pe zăgaz, s-a îndreptat şi s-a dus până lângă
mormântul bunicii, i-a dat o dată ocol, a dat cu piciorul în pământul de
deasupra, a oftat o dată şi a zis:
— Of, oamenii doar o viaţă trăiesc, ierburile şi copacii doar o toamnă! Yu,
Platoşele de Fier se vor pune şi ele împotriva japonezilor. Vino la noi!
— Să vin în asociaţia aia cu care-i prosteşti tu pe oameni? a strâmbat
bunicul din gură.
— Fir-ar mă-sa, ia nu te mai da tu mare! Platoşele sunt ajutate de zei, sunt
pe potrivă cu voia Cerului şi gândul oamenilor: să te primim la noi
înseamnă să te înălţăm în rang! Ochi-Negru a mai dat un picior în
mormântul bunicii şi a spus: De dragul ei vreau eu, Stăpânul Negru, să-ţi
dau şi ţie călăuzire.
— N-am eu nevoie să vii tu în mă-sa şi să te milostiveşti de mine! Băiatu’
într-o zi tot o să facă împărţeala cu tine, albe la albe şi negre la negre. Să nu
crezi că s-a sfârşit treaba!
— Poate că tu socoţi că lu’ băiatu’ i-o fi frică de tine, a zis Ochi-Negru
bătându-se peste pistolul de la brâu, da’ băiatu’ a-nvăţat şi el să tragă cu
puşca!
De pe zăgazul cel mare a mai coborât o platoşă, un bărbat chipeş care l-a
tras pe bunicul de mână şi i-a spus cu aerul unui om de aleasă modestie şi
stricteţe faţă de sine însuşi, dar şi plin de distincţie:
— Domnule comandant Yu, toată frăţia Platoşelor de Fier vă admiră ilustrul
nume, sperând să puteţi să vă alăturaţi nouă: când munţii şi mările se
prăvălesc, toţi oamenii sunt răspunzători! Pentru a ne lupta cu japonezii, toţi
trebuie să se descotorosească de vechile duşmănii. Cât despre certurile
fiecăruia, mai vedem după ce terminăm lupta cu japonezii!
Bunicul l-a privit cu mare interes pe acel tânăr, amintindu-şi de propriul lui
aghiotant, tânărul erou Ren, care murise în mod nefericit curăţându-şi
pistolul, iar apoi a-ntrebat batjocoritor:
— Eşti cu comuniştii?
— Nu sunt nici cu comuniştii, nici cu naţionaliştii. Îi urăsc şi pe comunişti,
şi pe naţionalişti.
— Soi bun! a zis bunicul.
— Mă numesc Cinci-Zavere, a zis tânărul.
Bunicul a dat mâna cu el şi a spus:
— Am înţeles.
Tata stătea în spatele bunicului şi de multă vreme nu mai făcuse nicio
mişcare. Privea deosebit de curios căpăţânile platoşelor, de pe care era rasă
o bucată de păr – semnul lor de recunoaştere. Tata nu ştia însă de ce anume
făceau asta.

Iubita şi bunicul s-au iubit nebuneşte trei zile şi trei nopţi, iar buzele ei
cărnoase s-au umflat, de pe buza de sus prelingându-i-se firicel după firicel
de sânge în gură şi între dinţi. Când bunicul o săruta, simţea în gura ei un
miros greu de sânge, cu totul înnebunitor. Trei zile şi trei nopţi, stropii de
ploaie au fost deşi ca firele de cânepă, iar când galben-auriul şi azuriul din
cameră mai păleau, bunicul auzea ropotul sorgului verde-cenuşiu venind din
câmpie, orăcăielile broaştelor saturate de sunete apoase şi chiţăielile
iepurilor. Aerul rece şi greu mirositor avea amestecate în el sute şi mii de
miresme, din care cea mai puternică şi mai intensă era cea a catârului.
Rămăsese întruna acolo, iar corpul i se cufundase cu câteva palme sub apă.
Ori de câte ori îi simţea odoarea, bunicului i se părea că animalul este o
uriaşă ameninţare şi se gândea că, atunci când o să-i vină bine, o să-i facă
ţăndări cu un glonte ţeasta aia ţeapănă. Chiar a ridicat pistolul de mai multe
ori, dar de fiecare dată când l-a ridicat, flăcările galben-aurii au început să
ardă cu vâlvătăi.
În a patra zi de dimineaţă, bunicul a deschis ochii şi a descoperit că Iubita,
care era întinsă lângă el, se topise şi se-mpuţinase toată, că în jurul ochilor
ei închişi sunt două cercuri vineţii şi că buza ei groasă de sus e o întindere
de crăpături albe şi uscate. Atunci a auzit din sat zgomotul asurzitor al unei
case care se prăbuşeşte. S-a îmbrăcat grăbit şi a coborât zgâlţâindu-se din
pat; odată ajuns jos, a căzut, fără să priceapă ce se-ntamplă, la pământ.
Trântit pe burtă, a simţit cum îi chiorăie maţele de foame şi, proptindu-se
puternic în mâini, s-a căţărat în picioare şi a chemat-o fără vlagă pe tuşa
Liu, fără ca cineva să-i răspundă însă. A izbit uşa camerei în care stăteau de
obicei tuşa Liu şi Iubita şi, când şi-a ridicat privirea să se uite înăuntru, a
văzut doar o broască smaraldie stând pe pat. Nici picior de tuşă Liu.
Bunicul s-a întors, a pescuit câteva felii turtite de ou sărat şi le-a mâncat cu
tot cu coajă. Ouăle sărate i-au stârnit şi mai tare foamea, aşa că s-a năpustit
în bucătărie, a răscolit prin dulapuri şi dulăpioare şi dintr-o înghiţitură a dat
pe gât patru pâinici făcute la abur pe care crescuse mucegai, nouă ouă
sărate, două bucăţi de doufu mirositor şi trei fire de praz veştejite, iar la
sfârşit a băut un polonic de ulei de arahide.
Soarele s-a ivit sângeriu din lanurile de sorg. Iubita încă dormea adânc.
Bunicul s-a uitat la corpul ei la fel de lucios ca pielea catârului negru, iar în
faţa ochilor i-au prâsnit iarăşi scântei aurii, pe care însă razele roşii ale
soarelui de deasupra ferestrei le-au înghiţit cu totul. Bunicul a împuns-o
niţel pe Iubita în burtă cu ţeava pistolului, iar ea a deschis ochii şi i-a
zâmbit, în privire săltându-i iar flăcări albăstrui. Bunicul a fugit
împleticindu-se în curte, unde a văzut că soarele, care de mult nu-şi mai
arătase faţa, era şi mare, şi rotund, şi ud leoarcă, precum un prunc plin de
sângele de la naştere. Apa care stăpânea peste tot era de un roşu aprins. Cea
de pe uliţă clipocea către câmp, unde sorgul era pe jumătate înmuiat în apă
şi semăna cu trestia de pe un lac.
Apa din curte a scăzut treptat-treptat, lăsând în cele din urmă la vedere
pământul buretos. Zidul despărţitor dintre curtea de est şi cea de vest se
prăbuşise şi el, iar unchiul Luohan, tuşa Liu şi argaţii de la povarnă au dat
fuga să se uite la soare. Bunicul a văzut că mâinile şi feţele le căpătaseră
patină.
— Aţi stat la joc trei zile şi trei nopţi? i-a întrebat bunicul.
— Da, trei zile şi trei nopţi, i-a răspuns unchiul Luohan.
— Catârul s-a prins în scobitura aia de-am făcut-o noi anul trecut, aduceţi
funii şi prăjini să-l ridicăm de-acolo, a zis bunicul.
Argaţii au legat două funii pe sub burta catârului şi le-au făcut noduri pe
spinare, au băgat şi două prăjini, şi mai bine de zece dintre ei, urlând şi
sforţându-se, au reuşit să smulgă până la urmă, ca pe napi picioarele
catârului.
După ce-a trecut ploaia şi s-a înseninat, apele s-au prelins repede în pământ,
iar peste acesta s-a prins un strat de noroi lucios precum untura. Călare pe
catâr, bunica s-a întors în braţe cu tata, venind prin câmpia fără seamăn de
mocirloasă. Burta şi picioarele catârului erau împroşcate toate de noroi.
Când cei doi catâri, care fuseseră despărţiţi timp de mai multe zile, şi-au
simţit unul altuia odoarea, au început să bată din copite, să-şi ridice
grumajii şi să ragă. După ce-au fost priponiţi la iesle, s-au şi muşcat şi
scărpinat cu afecţiune unul pe celălalt.
Bunicul a întâmpinat-o pe bunica cuprins de ruşine şi i l-a luat pe tata din
braţe. Bunica avea pleoapele roşii şi umflate, iar corpul îi răspândea o
miasmă de mucegai.
— Ai aranjat tot? a-ntrebat-o bunicul.
— Au îngropat-o azi de dimineaţă, a zis bunica. Dacă mai ploua două zile,
nu se putea să nu-i iasă viermii.
— Ploaia asta, chiar aşa, se vede c-a străpuns şi fundul cerului, a spus
bunicul în braţe cu tata. Douguan, ia strigă-l pe tatăl tău de suflet!
— Care de suflet? Tată bun! a zis bunica. Ţine-l tu, mă duc să mă schimb.
Bunicul se învârtea cu tata în braţe prin curte, arătându-i cele patru gropi
adânci unde se înfipseseră picioarele catârului şi spunându-i:
— Douguan, micule Douguan, ia uită-te aici, catârul ăla mare şi negru s-a
prins aici şi-a rămas aşa trei zile şi trei nopţi.
Iubita a ieşit afară cu un lighean de aramă să aducă apă şi şi-a muşcat
buzele cu faţa la bunicul meu, strâmbând şi din gură. Bunicul a zâmbit
complice, însă ea avea un chip cu totul lipsit de veselie.
— Ce e? a-ntrebat-o bunicul cu glas domol.
Iubita a zis cruntă:
— Totul din vina nenorocitei ăsteia de ploi!
A intrat apoi cu apa înăuntru, iar bunicul a auzit-o pe bunica întrebând:
— Despre ce vorbeaţi?
— Despre nimic.
— Dădeai vina pe nenorocita asta de ploaie?
— Nu, nu, nenorocita asta de ploaie, se vede că a fost străpuns fundul
cerului.
Bunica a zis „Oh!”, iar bunicul a auzit cum zgomoteşte apa din ligheanul de
aramă.
Când Iubita a ieşit să verse apa, bunicul a văzut că se învineţise la faţă şi că
din ochi îi pierise orice expresie.
Trei zile după aceea, bunica a zis că vrea să se ducă să ardă nişte bani de
hârtie pentru străbunica mea. Când, cu tata în braţe, s-a suit pe catâr, i-a zis
Iubitei:
— Nu mă-ntorc azi.
În acea noapte, tuşa Liu s-a dus din nou în curtea de răsărit să joace pe bani
cu argaţii, iar în camera bunicii s-au aprins din nou flăcări galben-aurii.
Bunica a grăbit înapoi prin noaptea înstelată călare pe catâr. A stat în faţa
ferestrei şi a ascultat puţin, apoi a dat drumul unui şuvoi de înjurături.
Pe faţa plină a Iubitei, bunica a zgâriat cu unghiile zece urme însângerate,
ţintind apoi obrazul stâng al bunicului cu o palmă. Bunicul a râs. Bunica a
ridicat din nou palma, însă, când să cadă lovitura pe obrazul lui, mâna ei, ca
moartă, a alunecat fără vlagă, ştergându-i bunicului umărul. Cu o singură
palmă, el a răsturnat-o la pământ.
Bunica s-a pus să plângă tare.
Bunicul a luat-o cu el pe Iubita şi a plecat.

7
Una dintre platoşe a eliberat un cal pentru bunicul şi tata. Ochi-Negru zbura
călare în fruntea tuturor, în vreme ce Cinci-Zavere, bunul vorbitor care îi
ura şi pe comunişti, şi pe naţionalişti, călărea la pas, alături de bunicul.
Calul bălţat pe care îl călărea Cinci-Zavere era foarte tânăr şi, când a văzut
cinci cai luându-i-o înainte, a scuturat nerăbdător din cap, cu gând să se
ducă să-i prindă din urmă. Stăpânul lui mai mereu îi trăgea însă strâns
zăbala, forţându-l să-şi înăbuşe dorul de galop. Plin de amar, căluţul bălţat
a-nceput să-şi verse nemulţumirea faţă de stăpân muşcând calul negru de
sub coapsele bunicului. Calul negru a ridicat copitele din spate ca răspuns la
provocările bălţatului. Bunicul l-a oprit, l-a lăsat pe bălţat să o ia înainte şi
să pună o distanţă de câţiva metri faţă de ei. Din mijlocul Râului Negru –
cald, verde-cenuşiu şi cântând în largul său şi plin de bucurie – se
răspândeau gaze umede, care rătăceau pe câmpiile de dincolo de zăgazuri.
Câmpurile, de pe care, din pricina războiului, nu fuseseră strânse cum se
cuvine recoltele, se arătau de o culoare galben-cafenie încâlcită şi
deznădăjduită. Paiele de sorg din anul din urmă erau mai bine de jumătate
prăbuşite şi culcate la pământ. Dintre ţăranii răzleţi, unii doar stăteau şi se
uitau, neştiind ce să facă, pe când alţii, mai isteţi, puneau foc pe terenurile
lor şi ardeau cu răpăieli paiele cu totul uscate, prefăcând sorgul în scrum şi
întorcându-l astfel în pământul negru care îl născuse.
Flăcările de la focurile de paie de sorg aprinse de ţărani pe câmpurile vaste
de pe cele două părţi ale Râului Negru tresăreau ca nişte zdrenţe de un roşu
întunecat, în vreme ce rotocol după rotocol de ceaţă neagră de fum se
încolăcea prin văzduhul diafan ca pojghiţa de apă. Mireasma arsurii de sorg
îi sufoca nasul şi gâtlejul bunicului. Cinci-Zavere, cel ce îndrugase întruna
vorbe sforăitoare, a rămas în urmă şi l-a întrebat pe bunicul:
— Domnule comandant Yu, am zis atâtea, dar dumitale nu ţi-am auzit
părerile.
Bunicul a râs amar şi a spus:
— Nu ştiu să citesc nici două sute de semne. Când e vorba de omorât şi
pârjolit, sunt neîntrecut, dar decât să vorbim de ţară sau partide, mai bine-
mi faci felul!
— Deci, după ce-i gonim pe japonezi, cui să-i dăm China pe mână?
— N-am eu treabă cu d-astea, oricum n-o să cuteze nimeni să vină să mă
muşte pe mine de pulă!
— Şi dacă le dăm ţara comuniştilor, ce zici?
Bunicul şi-a înălţat puţin şaua nasului a dispreţ şi a scos un şuvoi de aer pe
o nară.
— Dar dacă-i punem pe naţionalişti?
— O haită de pui de lele!
— Aşa e, aşa e, naţionaliştii sunt nişte trădători, comuniştii sunt plini de
viclenie: în China, cel mai bine e să fie un împărat! De mic am citit
Romanţul celor trei regate şi Osândiţii mlaştinilor şi-am desprins de-acolo
o idee: foială încoace, foială încolo, după multă divizare, musai uniune,
multă uniune, musai divizare, dar lumea până la urmă trebuie să intre pe
mâinile unui împărat. Ţara e familia împăratului, iar familia este ţara lui –
numai aşa poate conduce el din adâncul inimii. Dar dacă un partid
cârmuieşte o ţară, sunt şapte voci şi opt limbi, moşului nu-i place că-i rece,
babei nu-i place că-i cald, şi-uite aşa la sfârşit se-ajunge la talmeş-balmeş.
Cinci-Zavere şi-a oprit calul bălţat, a aşteptat calul bunicului să-l ajungă din
urmă, s-a aplecat într-o parte către el şi i-a spus secretos:
— Domnule comandant Yu, de copil am citit şi-am răscitit Cele trei regate
şi Osândiţii mlaştinilor, stăpânesc profund şiretlicurile şi strategiile, sângele
în vine mi-e cu asupra de măsură, dar trăiesc amărăciunea că n-am un
stăpân luminat să-i slujesc. La început am socotit că Ochi-Negru e bărbat
adevărat şi viteaz, aşa că mi-am lăsat casa şi familia şi m-am pripăşit pe
lângă el, cu gând să călăresc vânturile cele mari şi să-nfrunt talazurile
fioroase, să-ntemeiez izbândă şi să aştern faptă-mplinitoare, lăsându-mi
apoi numele şi averea moştenire soaţei şi fiilor. Cine să ştie că Ochiul acesta
negru e netot ca un gânsac şi prost ca un bivol, fără vitejie şi fără iscusinţă,
lucrând din răsputeri doar să-şi păstreze peticul lui de pământ de la Gura
Apei Sărate? Cei din vechime au o vorbă: „Pasărea vrea cuib în copac
împlinit, caii îl vor pe Bolo de dresor iscusit”. M-am gândit în toate felurile
şi, în tot ţinutul ăsta mare din nord-est, doar dumneata, Yu Zhan’ao, eşti un
mare erou. De aceea m-am însoţit cu câteva zeci dintre fraţi şi ne-am ridicat
cu toţii în nesupunere, cerându-i lui Ochi-Negru să te roage să intri în
Asociaţia noastră – aceasta e stratagema numită „a ademeni tigrul să intre în
casă”. Dumneata să faci în Asociaţie după felul lui Goujian, regele din Yue,
să dormi pe scaieţi şi să mănânci şi fiere, ca să-ţi câştigi dragostea
oamenilor şi bun renume. Iar apoi voi pândi ocazia să-l dăm la o parte pe
Ochi-Negru şi te voi sprijini să devii stăpânul nostru, să schimbi lucrurile,
să aşezi cum se cuvine rânduielile şi să sporeşti trupele. Mai întâi o să
ocupăm ţinutul Gaomi din nord-est, apoi o să ne întindem spre nord-vest, o
să capturăm ţinutul Pingdu din sud-est, apoi şi pe cel nordic al judeţului
Jiao şi, când toate vor fi prinse laolaltă, o să ne facem capitală la Gura Apei
Sărate şi o să ridicăm la vedere stindardul Ţării Platoşelor, cu dumneata ca
rege. Iar după aceea, o să trimitem trei armate, una să atace Jiao, alta Gaomi
şi alta Pingdu, iar comuniştii, naţionaliştii şi diavolii japonezi o să fie cu
totul nimiciţi. Când o să le smulgem cu tărie cele trei oraşe, se cheamă că
lumea va fi în mare parte aşezată.
Bunicul aproape că a picat de pe cal. Îl privea uimit pe acest flăcău tânăr şi
chipeş, plin de iscusinţă în ale politichiei, şi un val de mare însufleţire l-a
apăsat, iscându-i o durere ascuţită în inimă şi-n plămâni. A tras calul de
frâu, a aşteptat ca razele negre şi năucitoare din faţa ochilor să i se
risipească şi s-a rostogolit fără seamăn de stânjenit din şa. Ar fi vrut să se
prosterneze, dar simţea că nu e lucru potrivit, aşa că şi-a întins mâna şi a
cuprins mâinile umede cu totul ale lui Cinci-Zavere şi a spus clănţănind din
dinţi:
— Domnul meu! Puişorule de cuc, cum de n-am dat eu de tine mai
devreme? Rău îmi pare că ne-ntâlnim târziu!
— Stăpânul meu să nu se lase orbit de politeţe: cu acelaşi gând şi cu-aceeaşi
virtute, amândoi o să urzim izbânzi măreţe! a spus Cinci-Zavere cu ochii
împăienjeniţi de lacrimi.
La mai bine de un li depărtare, Ochi-Negru şi-a înfrânat calul şi a strigat:
— Hei! Veniţi sau nu?
Cinci-Zavere şi-a făcut mâna pâlnie la gură şi a urlat:
— Venim, lui Yu i s-a rupt chinga, tocmai o reparam!
L-au auzit pe Ochi-Negru slobozind tare o înjurătură şi l-au văzut dând o
biciuşcă peste bucile calului care, ţopăind ca un iepure mare de casă, s-a pus
să alerge înainte.
Cinci-Zavere s-a uitat la ochii cristalini şi luminoşi ai tatii, care stătea de-a
curmezişul peste cal, şi a spus:
— Odraslă a domnului Yu, vorba de azi dintre onorabilul tău tată şi mine e
nespus de însemnată, cu niciun preţ să n-o scapi altora!
Tata a încuviinţat cu tărie din cap.
Cinci-Zavere a slăbit zăbala care ţinea strâns gura calului, iar micul lui cal
bălţat şi-a vânturat copitele ca pe nişte încheieturi tremurătoare, şi-a înfoiat
coada şi a început să zboare – pământul negru ridicat bezmetic de fierul
copitelor săgeta ca schijele în apa râului.
Bunicul simţea o împlinire şi o înţelegere pe care nu le mai avusese
niciodată. Vorbele lui Cinci-Zavere îi curăţaseră inima ca o cârpă, făcându-
i-o luminoasă asemenea unei oglinzi, iar sentimentul de fericire pe care i-l
dădea faptul că se lămurise până la urmă cu privire la ţelul luptei şi că vedea
câte ceva din viitorul îndepărtat îi ţâşnea val după val în inimă. Bunicul şi-a
închis şi şi-a deschis buzele şi a rostit nişte vorbe pe care nici măcar tata,
care-i stătea în braţe, nu le-a auzit bine. Erau aşa:
— Vrerea Cerului!
Caii alergau ba repede, ba încet. La prânz, au coborât de pe zăgazul cel
mare al Râului Negru; după-amiază, au lăsat Râul Negru în urmă; pe la
căderea serii, bunicul a văzut din şa Apa Sărată, un râu la jumătate din
lăţimea Râului Negru, care se târa întortocheat printr-o pustietate cu
pământuri sărate şi care, asemenea unui geam cenuşiu de sticlă mată,
trimitea o strălucire nedesluşită.
8

Un plan iscusit al prefectului Cao Mengjiu i-a prins într-un singur năvod pe
bandiţii din ţinutul Gaomi din nord-est conduşi de bunicul – povestea s-a
întâmplat toamna târziu în 1928. Pe când se afla în pustietăţile muntoase din
Hokkaido, bunicul îşi amintea o dată şi încă o dată această amară şi
dureroasă bucată de istorie. Îşi amintea cum, pe când berlina neagră
Chevrolet îl zdruncina pe drumurile pline de hârtoape din ţinutul de nord-
est, plesnea de mândrie şi era fără pereche de netot. Se gândea că fusese
asemenea unei momeli care a atras în laţ opt sute de bărbaţi adevăraţi şi, de
cum îşi aducea aminte de felul în care, într-un pârâu îndepărtat al prefecturii
Jinan, aceşti opt sute de bărbaţi fuseseră prefăcuţi de mitraliere în opt sute
de ciururi, membrele i se făceau de gheaţă. Când, înfăşurat într-un sac
ponosit, pescuia cu un năvod stricat într-un râu nisipos şi deloc adânc şi
putea să zărească în golful ca o semilună din depărtare talazurile albastru-
cenuşii care ţâşneau unul în urmărirea celuilalt ca răzoarele pe câmp, se
gândea atunci la Râul Negru şi la Apa Sărată de-acasă; iar când făcea foc
din crengi de copac ca să frigă crapii argintii cu solzi rari din râul nisipos
din Hokkaido, se gândea la înneguratele întâmplări care s-au petrecut după
ce uriaşa greşeală săvârşită de el a dus la moarte opt sute de oameni…
În orele mici ale dimineţii, bunicul, călcând pe cărămizile sparte din înaltul
zid al poliţiei din Jinan, s-a căţărat pe acesta, iar apoi, lipit de acelaşi zid, s-
a prelins la piciorul lui, unde se strânseseră hârtii rupte şi iarbă putrezită şi
unde a pus pe fugă două pisici fără stăpân aflate în plimbare. S-a strecurat
într-o casă, şi-a schimbat uniforma neagră de stofă cu nişte zdrenţe jerpelite
şi s-a pierdut în mulţimea de pe drumurile încâlcite ale oraşului, uitându-se
cum cei din ţinutul lui, tovarăşii lui, sunt escortaţi unul câte unul în vagoane
de marfă. Pe peron era o pădure de santinele, cu chipurile ucigaşe negre
catran. Pe deasupra vagoanelor, se rostogolea fumul de cărbune, în vreme
ce pe coşul locomotivei sălta aburul cu un ţipăt ascuţit… Păşind pe şinele
pătate de rugină, bunicul a mers întruna către sud, timp de o zi şi o noapte.
Când se crăpa de ziuă, în apropiere de un râu uscat, a simţit mirosul gros şi
tare de sânge. Când a călcat pe podul rupt de lemn, a văzut că pietricelele
palide de dedesubt erau mânjite toate de sânge şi de creieri, iar cei opt sute
de bandiţi din ţinutul Gaomi erau morman lângă morman, umplând
jumătate din râu… Bunicul a simţit o ruşine, o spaimă şi o dorinţă de
răzbunare fără pereche. Stând pe podul rupt, dorinţa lui de a supravieţui a
devenit deosebit de puternică: să ucizi, să fii ucis, să mănânci oameni, să fii
mâncat de oameni – se săturase până peste cap de această viaţă circulară ca
roţile de căruţă. Şi-a amintit de satul lui liniştit cu fumul sobelor
încolăcindu-se în aer, cu tambururile fântânilor hârşâind şi hârjâind pe când
scoteau apa proaspătă dinăuntru, cu câte-un pui de măgar de un violet pufos
întinzându-şi limba la găleată să lipăie nişte apă, cu cocoşii roşii ca focul
şezând pe zidurile de pământ pe care creşteau din plin jujubieri sălbatici,
deschizându-şi gâtlejul şi slobozind o cântare către splendoarea norilor de
dimineaţă… Bunicul a hotărât să se întoarcă acasă. Toată viaţa şi-o
petrecuse învârtindu-se prin cuprinderea ţinutului Gaomi din nord-est, iar
acum era prima oară când se dusese aşa de departe: i se părea că acasă e
parcă mai departe decât cerul însuşi. Veniseră în Jinan cu trenul, iar atunci
ţinuse minte că trenul mersese întruna spre vest, aşa că acum era de-ajuns să
meargă pe şine spre est şi n-avea de ce să-şi facă griji că n-o să ajungă în
judeţul Gaomi. Bunicul a urmat astfel şinele, iar când i se părea că uneori
acestea apucă în altă direcţie, şovăia, pentru a se dumiri apoi pe loc. S-a
gândit că până şi Yangzi-ul tot trebuie să mai cotească – cum să n-o facă
şinele construite de om? Pe şine apăreau uneori câini care urinau ridicându-
şi piciorul din spate sau căţele care urinau aşezate pe vine. Când venea în
galop trenul cel negru, se trântea în şanţuri sau în lanurile de lângă calea
ferată, uitându-se la roţile roşii sau negre cum se târăsc duduind pe şinele
şerpuitoare şi cum acestea se sucesc sub ele; şuieratul ascuţit al sirenei
străbătea frunzele răsucite ale recoltelor, iar ţărâna spulberată îşi arăta şi ea
formele. După ce trecea trenul, şinele îşi recăpătau dureros forma obişnuită
– negre, lucioase, marcate parcă de trăiri contradictorii, neresemnate în faţa
apăsării şi totuşi neînstare să fugă din calea acesteia. Rahatul chinezesc curs
şirlău din vagoanele de pasageri scotea aceeaşi putoare ca şi cel japonez;
între traverse rămâneau încrustate şi coji de alune, de pepene şi bucăţi de
hârtie răzleţe… Când dădea peste vreun sat, bunicul cerea de mâncare, când
nimerea peste vreun râu, bea şi apă. Fără să deosebească între zi şi noapte,
bunicul a mers drept spre est şi, după o jumătate de lună, a văzut cele două
turnuri cu mitraliere de pe peronul gării din Gaomi, pe care le cunoştea
foarte bine. Pe peron, aristocraţia din Gaomi tocmai îşi lua rămas-bun de la
fostul prefect Cao Mengjiu, care fusese promovat cu onoare în funcţia de
şef al poliţiei din provincia Shandong. Bunicul a-ntins mâna pipăind la
brâu, însă acolo nu se afla nicio armă. Cu nu ştiu ce fel de mişcare, bunicul
s-a prăbuşit apoi la pământ şi, de-abia după multă-multă vreme, gura lui
înfiptă în ţărână a simţit mirosul pământului cu sânge în el…
După multă cugetare, bunicul s-a hotărât să nu se ducă să-i vadă pe bunica
şi pe tata, deşi pe tărâmul friguros al viselor visase de multe ori corpul alb
ca zăpada al bunicii şi chipul surâzător, inocent şi cât se poate de şui al
tatălui meu; la trezire, faţa lui murdară era mereu scăldată în lacrimi
fierbinţi, iar inima îl durea tocit, chircită de parcă ar fi fost lovită de un
pumn.
El ştia, ştia uitându-se la stelele care umpleau cerul, cât îi era de dor de soţie
şi fiu. Dar acum, când venise clipa, iar el stătea în locul cunoscut din capul
satului şi simţea mirosul familiar de borhot care permea noaptea palidă,
şovăia. Palma bunicii îi despărţise asemenea unui râu nemilos. Bunica îl
ocărâse: „Măgar în călduri ce eşti! Vierule!” Pe când îl ocăra cu sprâncenele
încruntate şi ochii scăpărânzi, bunica şedea cu mâinile vârâte la brâu,
cocoşată de spate, cu gâtul întins şi cu un fir de sânge roşu şi puternic
mirositor curgându-i din gură… Această imagine respingătoare îi încâlcea
inima, se gândea că trăise aşa de mulţi ani şi că niciodată nu-l mai ocărâse o
femeie cu atâta sălbăticie şi nici nu-l mai plesnise. Când se iubise pe furiş
cu Iubita fusese plin de ruşine şi păreri de rău, dar după ce fusese insultat şi
altoit zdravăn, şi ruşinea, şi părerile de rău pieriseră, iar posibilitatea,
existentă la început în inima lui, de a-şi arăta căinţa a fost înlocuită de o
intensă dorinţă de răzbunare. A plecat cu Iubita, încredinţat că e îndreptăţit
să facă aşa, şi s-a mutat în Gura Apei Sărate, un sat aflat la cincisprezece li
de al nostru, unde a cumpărat o casă. Bucata aceea de vreme ştia că n-a
trecut-o uşor, descoperind în slăbiciunile Iubitei calităţile bunicii… Dar
astăzi, după ce scăpase de moarte ca prin urechile acului, picioarele îl
aduseseră tot aici, unde mirosea miresmele familiare, iar inima îi era plină
de întunecare. Fără să mai stea pe gânduri, s-ar fi repezit în curţile acelea
pline de amintiri frumoase şi urâte, ca să trăiască din nou trecutul, însă
hărmălaia acelui perdaf şi imaginea respingătoare a gâtului întins şi a
spatelui cocoşat blocau ca nişte uluci înalte drumul din faţa lui.
La jumătatea nopţii, bunicul, trăgându-şi trupul sfârşit de oboseală, a ajuns
la Gura Apei Sărate. Şedea în faţa casei cumpărate cu doi ani înainte şi a
văzut lumina lunii din a doua jumătate a nopţii atârnând sus-sus în înaltul
cerului, la sud-vest. Cerul era argintiu-cenuşiu, luna portocalie şi nerotundă,
dar conturul fără adâncime al părţii lipsă era limpede şi uşor de distins. În
jurul lunii erau risipite în dezordine mai bine de zece stele solitare. Peste
casă şi uliţă se cernea strălucirea răcoroasă a lunii şi a stelelor. Corpul
negricios, robust şi zvelt al Iubitei i-a apărut bunicului în faţa ochilor.
Bunicul şi-a amintit de flăcările galben-aurii care înconjurau trupul ei şi de
scânteile albăstrui care-i intrau şi-i ieşeau din ochi, iar amintirile pline de
pasiune şi care nu se tociseră ale apropierii lor carnale l-au făcut să uite de
durerile inimii şi ale trupului. S-a căţărat pe zidul cu olane, înălţându-se pe
deasupra şi sărind apoi în curte.
Bunicul a ciocănit în şipcile ferestrei şi, înăbuşindu-şi puternica emoţie, a
gemut uşor:
— Iubita… Iubita…
După un ţipăt înspăimântat, a urmat un val de tremurături îngrozite, iar apoi
unul de suspine asemenea unor horcăieli.
— Iubito, Iubito, nu ţi-ai dat seama că-s eu? Sunt eu, Yu Zhan’ao!
— Frate… frate drag! Şi dacă mă bagi în sperieţi, tot nu mă speriu! Şi dacă
eşti duh, tot vreau să te văd! Ştiu că te-ai prefăcut în duh, dar şi duh ai venit
să mă vezi şi sunt tare bucuroasă… Până la urmă tot ţi s-a făcut dor de
mine… hai… hai…
— Iubita, nu sunt duh, sunt viu, am scăpat cu viaţă!
Bunicul a bocănit cu pumnul în fereastră şi a spus:
— Ia ascultă, duhurile pot să facă zgomot în fereastră?
Iubita a-nceput să hohotească în cameră.
— Nu mai plânge, să nu ne audă cineva.
Bunicul a mers apoi până la intrare, a rămas acolo nesigur, iar Iubita, goală
puşcă, i s-a aruncat la piept aşa cum ţopăie o ştiucă mare prin apă.
Bunicul a zăcut în pat, uitându-se în gol la tavanul lipit cu hârtie. Vreme de
două luni nu ieşise nici măcar pe uşă, Iubita repetându-i zilnic palavrele din
uliţă cu privire la bandiţii din ţinutul Gaomi din nord-est. Din această
pricină, era în fiecare zi cufundat în amintirile legate de acea mare tragedie,
iar când îşi amintea unele amănunte, dinţii îi scrâşneau şi-i trosneau cu mare
ură. S-a gândit că toată viaţa ucisese gâşte, dar că la sfârşit a ajuns ca
gâştele să-i ciugulească ochii şi să-l orbească. Ar fi putut avea nenumărate
prilejuri să-i ia viaţa câinelui ăluia bătrân de Cao Mengjiu, dar până la urmă
îl cruţase. În acel moment începea să se gândească prin asociaţie la bunica.
Acea relaţie, pe jumătate adevărată şi pe jumătate falsă, de tată adoptiv şi
fiică adoptivă, dintre ea şi Cao Mengjiu fusese una dintre principalele
pricini care-l îmboldiseră să se lase păcălit de Cao, şi urându-l pe acesta, o
ura şi pe ea. Poate că ea demult se-nţelesese cu Cao, punând la cale
împreună capcana ca să-l îngroape de viu. Credea aşa mai ales când o auzea
pe Iubita spunându-i:
— Frate drag, tu nu poţi s-o uiţi, dar ea te-a uitat de mult, după ce te-a dus
trenul, ea s-a dus după şeful Platoşelor de Fier, după Ochi-Negru. Stă cu el
la Gura Apei Sărate de câteva luni bune şi până azi nu s-a mai întors.
Pe când îi spunea aşa, Iubita îi frământa coastele. Bunicul îi vedea corpul
negricios, niciodată satisfăcut, iar în el s-a stârnit o aversiune indistinctă. De
la acest trup negru de sub ochii lui, gândul bunicului a mers la celălalt, cel
alb ca zăpada, la după-amiaza aceea sufocant de caldă de acum câţiva ani şi
la clipa în care el l-a întins pe pelerina mare din paie aşternută la umbra
deasă a sorgului.
S-a răsucit în picioare şi a zis:
— Mai ai pistolul ăla al meu?
Îngrozită, Iubita a înlănţuit braţele bunicului:
— Ce vrei să faci?
— Vreau să mă duc să omor javrele alea corcite!
— Zhan’ao, frate drag, nu se poate să te mai duci să omori oameni! Toată
viaţa ai omorât oameni!
Bunicul i-a tras un picior în burtă, spunându-i:
— Lasă vorbăraia şi adă pistolul!
Iubita a suspinat obidită, a sfâşiat cusăturile unei perne şi a dibuit de-acolo
pistolul bunicului.
Bunicul şi tata călăreau laolaltă pe calul negru, mergând în spatele lui
Cinci-Zavere, tânărul cu mintea plină de strategii şi şiretlicuri din rândul
Platoşelor de Fier. După ce-au galopat multă vreme, au zărit Apa Sărată şi
lumina ei cenuşiu-înceţoşată. Când bunicul a văzut pustietatea plină de
sărătură albă de pe cele două maluri, şi-a adus aminte, deşi gândurile
însufleţite stârnite de vorbele mari ale lui Cinci-Zavere nu se potoliseră
încă, de duelul dintre el şi Ochi-Negru de pe malul Apei Sărate.
Cu pistolul la brâu şi călare pe un măgar mare, bunicul a grăbit toată
dimineaţa spre Gura Apei Sărate. Şi-a priponit măgarul de un ulm aflat în
afara satului, lăsându-l să-i molfăie coaja. Şi-a tras pe ochi pălăria de fetru
zdrenţuită, acoperindu-şi faţa până la sprâncene şi s-a pornit cu paşi mari
spre sat. Gura Apei Sărate era un sat mare, dar bunicul n-a întrebat de drum,
ci s-a îndreptat spre cele câteva rânduri de case mari cu olane din mijlocul
satului. Era toamnă târziu spre început de iarnă, iar cei mai bine de zece
castani din sat îşi tremurau frunzele ostenite şi îngălbenite în bătaia
vântului. Nu era un vânt puternic, dar era zburatic şi cu vlagă. Bunicul a
năvălit în curtea caselor cu olane, nimerind peste o întrunire neîncheiată
încă a platoşelor. Într-o sală mare pavată cu cărămizi pătrate, pe peretele din
faţă atârna un tablou mare, galben-cenuşiu, care înfăţişa un bătrân cu un
chip aparte călare pe un tigru fioros cu blana scânteietoare. Sub tablou erau
rânduite mai multe obiecte neobişnuite şi anapoda (bunicul a băgat de-abia
mai târziu de seamă că printre ele se numărau gheare de maimuţă, capete de
găină, o vezică biliară uscată de porc, un cap de pisică şi copite de catâr). În
fumul de tămâie care se încolăcea în aer, un om cu aluniţe în jurul unui ochi
şedea pe o platoşă groasă şi rotundă, frecându-şi bucata de piele rasă din
creştetul capului cu mâna stângă şi cu cealaltă astupându-şi şanţul dintre
buci, pe când rostea incantaţii cu voce tare şi răsunătoare:
— Amalai, amalai, cap din fier, braţ din fier, altar al spiritului din fier,
muşchi din fier, oase din fier, altar al cinabrului din fier, inimă din fier, ficat
din fier, altar al plămânilor din fier, orez nefiert turnat fortăreaţă cu ziduri
din fier, cuţit din fier, puşcă din fier, nu-i scăpare, corp din fier, patriarh pe
tigru-n spate, iute-iute ca porunca de-mpărat, amalai, amalai, amalai…
Bunicul l-a recunoscut pe Ochi-Negru, cel pe jumătate om şi pe jumătate
demon, căruia i se dusese vestea peste tot în ţinutul Gaomi din nord-est.
După ce Ochi-Negru a terminat de rostit incantaţia, s-a ridicat grabnic şi s-a
prosternat de trei ori în faţa patriarhului călare pe tigru. S-a întors la locul
lui şi s-a aşezat pe platoşă, şi-a încleştat pumnii şi şi-a ascuns unghiile cu
totul înăuntrul lor. A scuturat uşor din bărbie către întinderea de membri ai
Asociaţiei Platoşelor de Fier aşezaţi în sală, iar aceştia, frecându-şi cu
stânga pielea capului şi astupându-şi cu dreapta şanţul dintre buci, şi-au
închis ochii şi au început să strige tare împreună, reluând incantaţia lui
Ochi-Negru. Urletele de felul amalai… amalai.. rezonau plăcut la auz,
asemenea unui cântec, iar bunicul a perceput aerul demonic care se
încolăcea prin sală; fără voie, mânia din inimă i-a pierit pe jumătate – la
început voise să-l împuşte cu un foc precis numai pe Ochi-Negru –, în
vrajba nemăsurată faţă de Ochi-Negru amestecându-se acum câteva fuioare
de respect şi teamă.
După ce-au intonat într-un glas incantaţia, platoşele s-au prosternat laolaltă
în faţa bătrânului demon călare pe tigru, iar apoi s-au ridicat în picioare,
alcătuindu-se de la sine în două şiruri strânse şi îndreptându-se spre Ochi-
Negru. În faţa acestuia se afla un vas mare, roşu ca sosul de soia, în care se
înmuiau boabe de sorg – bunicul de mult auzise că platoşele mănâncă sorg
crud, iar acum în sfârşit vedea acest lucru: fiecare platoşă primea de la
Ochi-Negru un bol cu sorg crud, îl dădea gâlgâitor pe gât, iar apoi mergea
în faţa mesei rituale şi apuca pe rând ghearele de maimuţă, copitele de catâr
şi capetele de găină, frecându-se cu ele pe capul ras.
Când s-a încheiat ceremonia platoşelor, albul soarelui se amestecase cu
roşu. Bunicul a tras un foc către tablou, făcând o gaură în fruntea demonului
călare pe tigru. Platoşele au fost cuprinse de confuzie, dar şi-au venit după o
clipă în fire şi au alergat toate afară, împresurându-l pe bunicul meu.
— Cine eşti, de ai aşa curaj mare de bandit? a strigat Ochi-Negru.
Bunicul s-a retras în faţa unui zid de cărămizi şi a împins cu vârful
pistolului, din care mai ieşea încă fum, pălăria zdrenţuită de fetru şi a spus:
— Moşul tău, Yu Zhan’ao!
— N-ai murit?
— Vroiam să te văd pe tine murind mai întâi!
— Poţi tu să mă omori cu jucărioara aia? Flăcăi, ia aduceţi cuţitul!
O platoşă a adus un cuţit folosit la tăierea porcilor. Ochi-Negru şi-a ţinut
răsuflarea şi i-a făcut un semn platoşei. Bunicul a văzut cum cuţitul ascuţit
izbeşte pielea de pe burta lui Ochi-Negru ca şi cum ar fi hăcuit un copac
tare: un hârşâit, şi pe piele n-au rămas decât nişte urme albe.
Platoşele au început să intoneze într-un glas:
— Amalai, amalai, amalai, cap din fier, braţ din fier, altar al spiritului din
fier… corp din fier, patriarh pe tigru-n spate, iute-iute ca porunca de-
mpărat, amalai… amalai… amalai…
În sinea sa, bunicul s-a speriat. Nu-i trecuse niciodată prin minte că pe
lumea asta se află de-adevăratelea oameni în care sabia nu intră. S-a gândit
la vorbele intonate de platoşe – tot corpul era acoperit de fier, doar de ochi
din fier nu ziseseră.
— Ochii tăi pot să-mi oprească mie gloanţele?
— Burta ta face faţă cuţitului meu? l-a întrebat Ochi-Negru în replică.
Bunicul ştia că burta lui nu poate în niciun caz face faţă acelui cuţit ascuţit
de măcelar; ştia însă şi că nici ochii lui Ochi-Negru n-au cum să ţină piept
gloanţelor de mauser.
Platoşele au adus din sala cea mare săbii şi halebarde, înconjurându-l pe
bunicul meu şi privindu-l cu ochi fioroşi de tigru.
Bunicul ştia că n-are decât nouă gloanţe în pistol şi că, după ce o să-l
omoare pe Ochi-Negru, platoşele alea, asemenea câinilor turbaţi, o să-l
hăcuiască mărunt.
— Ochi-Negru, văd că te dai mare şi tare, aşa că băiatu’ o să-ţi las
pişoarcele ălea de ochi. Dă-mi curva înapoi şi ne-ncheiem socotelile! a zis
bunicul.
— E a ta? Dacă o chemi, vine? Ai luat-o legiuit, cum se cuvine? Femeia
văduvă e câine fără stăpân, cine-l creşte, e-al lui! Cară-te, dacă ai minte, să
nu zici dup-aia că nen-tu Negru n-a fost primitor!
Bunicul a înălţat pistolul. Platoşele şi-au proptit şi ele armele care scânteiau
cu o lumină rece ca gheaţa, iar bunicul, privindu-le buzele închizându-li-se
şi deschizându-li-se bezmetic în vreme ce încarnau, şi-a zis: „O viaţă de om
pe o viaţă de om!”
În acel moment, bunica a scos un râs rece din afara mulţimii. Bunicul şi-a
lăsat în jos pistolul.
În braţe cu tata, bunica stătea pe o treaptă de piatră şi, îmbăiată de razele
soarelui aplecat înspre apus, isca strălucire din tot trupul. Lumina
curgătoare a părului, roşul frumos-frumos al obrazului şi limpezimea
strălucioasă a ochilor îi dădeau un aspect şi drăgălaş, şi respingător.
Scrâşnind din dinţi, bunicul a ocărât-o:
— Târfo!
Fără pic de curtenie, bunica i-a răspuns:
— Măgar în călduri! Vierule! Scursură de nimic ce eşti, eşti bun să te culci
doar cu servitoarea!
Bunicul a ridicat ţeava pistolului.
— Hai, trage! Omoară-mă! Omoară-mi şi băiatul!
— Tată de suflet! a strigat tata.
Pistolul bunicului s-a lăsat din nou în jos.
Şi-a amintit de amiaza aceea roşie ca focul din lanul smaraldiu de sorg. Şi-a
amintit şi de catârul acela negru prins în noroiul din faţa ferestrei şi s-a
gândit şi la carnea albă şi curată în îmbrăţişarea lui Ochi-Negru.
— Ochi-Negru, să ne punem faţă în faţă, tu şi eu, cu mâinile goale: sau
moare peştele, sau se rupe năvodul. Te-aştept pe malul apei, afară din sat.
Bunicul şi-a băgat arma la brâu, a dat la o parte platoşele încremenite şi,
fără să se uite la bunica şi aruncându-i doar tatii o privire, a ieşit din sat cu
paşi mari.
Pe un prag al Apei Sărate din care ieşea un fum alb, bunicul şi-a dat jos
haina căptuşită, şi-a aruncat la pământ pistolul şi şi-a strâns cureaua,
rămânând în picioare să aştepte. Ştia că Ochi-Negru n-are cum să nu vină.
Curgerea tulbure a Apei Sărate răsfrângea ca sticla mată şi cenuşiu-
înceţoşată razele aurii ale soarelui. Ghirinul scund şi mărunt stătea drept în
picioare, fără chef.
Ochi-Negru a sosit.
Bunica, în braţe cu tata, a venit şi ea. Avea aceeaşi expresie pe chip.
Au venit şi platoşele.
— Luptă de curtenie sau luptă de războire? a-ntrebat Ochi-Negru.
— Cum e una şi cum e alta?
— La lupta de curtenie, tu dai trei pumni, eu dau trei pumni; la cea de
războire, ne batem fără reguli!
Bunicul a cugetat o clipă şi a zis:
— Luptă de curtenie!
Ochi-Negru a întrebat, cu gând anume:
— Dau eu primul sau dai tu primul?
— Să ascultăm voia Cerului. O să tragem paie şi cine-l trage pe-ăla lung dă
primul.
— Cine face paiele?
Bunica l-a pus pe tata pe pământ şi a zis:
— Eu.
Apucând două paie, bunica şi-a dus mâinile la spate, apoi le-a adus din nou
în faţă şi-a zis:
— Trageţi!
I-a aruncat o privire bunicului. Bunicul a tras unul, iar bunica a deschis
mâna, scoţând la iveală celălalt pai.
— L-ai tras pe cel lung, tu dai primul!
Bunicul, ţintind burta lui Ochi-Negru, a tras un pumn. Ochi-Negru a ţipat o
dată.
După ce-a primit pumnul, Ochi-Negru şi-a împins din nou burta înainte şi,
închizându-şi albastrul de olan al ochilor, a aşteptat noul atac.
Bunicul l-a trosnit cu pumnul în inimă.
Ochi-Negru s-a dat înapoi un pas.
Cu toată forţa strânsă de-a lungul vieţii, bunicul a slobozit ultimul pumn,
lovindu-l pe Ochi-Negru deasupra buricului.
Acesta s-a dat doi paşi înapoi, iar faţa i s-a făcut galbenă ca ceara.
Apăsându-se pe piept, a tuşit de două ori, iar când a deschis buzele, a
scuipat o gură mare de sânge roşu pe jumătate închegat.
S-a şters la gură şi a dat din cap spre bunicul meu. Acesta şi-a mutat tot
suflul din corp în piept şi în burtă.
Ochi-Negru şi-a fluturat pumnul mare cât o copită de cal şi l-a prăvălit spre
bunicul meu, însă chiar în clipa în care urma să-l atingă, şi-a tras braţul
înapoi.
— De dragul Cerului, nu-ţi dau pumnul ăsta!
Şi-a fluturat degeaba pumnul şi a doua oară, zicând:
— De dragul pământului, nu ţi-l dau nici pe-ăsta!
Cel de-al treilea pumn l-a făcut pe bunicul să facă o tumbă prin aer ca un
bulgăre de pământ, azvârlindu-l cu un pufnet pe pământul sărat şi tare.
Bunicul s-a căţărat anevoie în picioare, şi-a ridicat haina căptuşită şi
pistolul, cu broboane de sudoare mari cât boabele de fasole curgându-i pe
faţă.
— Ne vedem peste zece ani, a zis.
Pe apă plutea o bucată de coajă maronie de copac, în care bunicul a tras
unul după altul nouă focuri, făcând-o mici fărâme. Şi-a vârât apoi pistolul la
brâu şi a plecat şontâc-şontâc spre pustietatea sărată. Soarele îi lumina
umerii goi şi-i lumina şi spinarea care începea să i se încovoieze, scoţând la
iveală un lustru de bronz.
Ochi-Negru s-a uitat la fărâmele de coajă de copac din râu, a mai scuipat o
gură de sânge şi s-a aşezat în fund pe pământ.
Bunica l-a luat în braţe pe tata şi a început să strige plângând: „Zhan’ao!”,
împleticindu-se apoi în urma bunicului.
9

Mitralierele din spatele marelui zăgaz de pe Râul Negru au ţăcănit timp de

trei minute, iar apoi s-a produs o scurtă intermitenţă. Soldaţii regimentului
Jiao-Gao, care nu cu mult înainte se aflau, cu strigăte mari, în urmărirea
inamicului înfrânt, s-au prăbuşit pâlcuri-pâlcuri pe drumul uscat şi în
lanurile arse de sorg. Platoşele bunicului, care tocmai se pregăteau să se
predea celor din A opta, s-au frânt de la mijloc întocmai ca firele de sorg,
printre ei numărându-se şi veterani, care de mai bine de zece ani dădeau
ascultare mistificărilor lui Ochi-Negru, şi noi recruţi, care de-abia ce
intraseră în Asociaţia Platoşelor de Fier atraşi de renumele bunicului. Pielea
rasă din creştetul capului, boabele de sorg crud înmuiate în apă de fântână,
patriarhul cu corp de fier călare pe tigru, copitele de catâr, ghearele de
maimuţă şi capetele de găină cu care se frecaseră pe pielea capului nu
adăugaseră niciun fel de pavăză de fier peste corpul lor de carne şi sânge,
iar gloanţele de mitralieră rotindu-se cu toată viteza le retezaseră fără pic de
curtenie spinările şi picioarele şi le străpunseseră piepturile şi burţile.
Corpurile lor ciuruite şi cadavrele murdare de sânge ale celor din
regimentul Jiao-Gao se încălecau de-a valma, îngrămădindu-se unele peste
altele. Sângele roşu al regimentului Jiao-Gao şi cel verde al platoşelor se
amestecau în băltoacă după băltoacă de sânge violet, hrănind pământul
negru al câmpului şi al drumului. La mulţi ani după aceea, solul din acest
loc a rămas fără pereche de roditor, cu recolte fioros de mari de sorg şi de
un caracter cu totul distinct – pe frunzele şi tulpinile umed-lucioase de sorg
condensându-se o vitalitate plină de o vigoare, de soiul celei pe care o au
organele reproducătoare masculine.
Regimentul Jiao-Gao şi platoşele bunicului fuseseră bătute măr, iar
duşmanii de neîmpăcat de mai devreme s-au prefăcut într-o clipită în aliaţi
pe frontul trupelor risipite. Viii şi morţii erau laolaltă, cei ce gemeau de
durere şi cei ce se rostogoleau peste tot erau laolaltă, Jiang Picioruş, rănit la
picior, şi bunicul, rănit la braţ, erau laolaltă. Căpăţâna bunicului stătea
îndeaproape lipită de piciorul bandajat al lui Jiang, şi aşa a descoperit el că
picioarele lui Jiang Picioruş nu erau deloc picioruşe, dar că mirosul lor
puturos acoperă mirosul greu de sânge.
Mitralierele din spatele zăgazului au început iar să răpăie, iar gloanţele
cădeau pe drum sau în câmp, spulberând puternic trâmbă după trâmbă de
praf. Păcăneala gloanţelor când izbeau pământul şi şâşâitul lor când
sfredeleau carnea rodeau la fel de înspăimântător din nervii oamenilor ce
de-abia-şi mai târau zilele. Soldaţii din regimentul Jiao-Gao şi platoşele
abia se ţineau să nu încerce să se strecoare în pământ.
Relieful era păcătos – terenul era plat şi foarte întins şi nici măcar o tufă de
pelin nu creştea. Perdeaua de gloanţe se legăna ca ascuţişul unei seceri
uriaşe pe deasupra capetelor lor – cine vroia să se ridice îşi găsea sfârşitul.
A venit un nou interval între tiruri. Bunicul l-a auzit pe Jiang Picioruş
urlând:
— Grenadele!
Mitralierele au răsunat din nou, mitralierele au amuţit din nou. Soldaţii din
regimentul Jiao-Gao, obişnuiţi cu grenadele, au aruncat mai bine de zece în
spatele zăgazului, şi, după o salvă de explozii, vitejii din spatele zăgazului
au început şi ei să plângă şi să se văicărească, iar un braţ pe care se-agita o
bucată de cârpă gri a fost azvârlit de partea cealaltă. Bunicul s-a uitat la
degetele convulsive ale acelui braţ scurt şi a părut să-i spună lui Jiang:
„Detaşamentul Leng! E Leng Ciupitul, puiul ăla de lele!”
Cei din regimentul Jiao-Gao au mai aruncat o salvă de grenade. Schijele au
explodat în zbor, plescăind în apa râului şi înălţând în spatele zăgazului mai
multe fire de ceaţă fumurie, asemenea unor copaci. Şapte-opt soldaţi fără
teamă de moarte s-au repezit cu puştile în mâini către zăgaz şi, în clipa în
care au ajuns pe suişul zăgazului, o rafală i-a răsturnat, iar viii şi morţii,
greu de deosebit unii de alţii, s-au rostogolit grăbit în josul povârnişului.
— Retragerea! a urlat Jiang Picioruş.
Soldaţii din regimentul Jiao-Gao au mai aruncat un şir de grenade şi, de
cum au izbucnit exploziile, au sărit dintre grămezile de morţi, trăgând şi
fugind spre nord. Sprijinit de doi soldaţi, Jiang Picioruş venea şi el în
spatele trupelor lui risipite. Bunicul stătea trântit la pământ fără să se mişte,
presimţind uriaşul pericol la care ducea fuga: vroia să fugă, dar acum nu era
momentul. O parte dintre platoşe au fugit după soldaţii înfrânţi ai
regimentului Jiao-Gao, în timp ce altele fremătau, gata să o ia şi ele la
sănătoasa. Bunicul şi-a coborât vocea şi le-a zis:
— Nu vă duceţi…
Din spatele zăgazului s-a rostogolit fum de praf de puşcă, aducând cu el
urletele dureroase ale celor răniţi în explozie. Bunicul a auzit un glas
cunoscut răcnind până la răguşire:
— Trageţi! Mitralierele, mitralierele!
Auzindu-i vocea lui Leng, bunicului i-a înflorit pe faţă un zâmbet dezolant.

Bunicul şi tata au intrat în Asociaţia Platoşelor de Fier, şi în aceeaşi zi seara,

conform regulii, şi-au ras părul de deasupra frunţii. Când s-a rugat în
genunchi la strămoşul călare pe tigru, bunicul a văzut cicatricea rămasă pe
faţa acestuia după ce reparaseră gaura de glonte făcută de el şi nu s-a putut
stăpâni să nu zâmbească în sinea lui, de parcă cele de-atunci s-ar fi petrecut
ieri. Şi pe tata l-au ras în cap, iar când a văzut briciul negru din mâna lui
Ochi-Negru, a simţit că i se face răcoare – îşi amintea şi el nelămurit
treburile de mai bine de zece ani în urmă. După ce-a terminat cu rasul,
Ochi-Negru l-a frecat de câteva ori pe cap cu ciudăţeniile acelea de soiul
copitelor de catâr şi ghearelor de maimuţă. La încheierea ceremoniei, tata
simţea că-i înţepenise tot corpul, de parcă trupul lui de sânge şi carne se
făcea de fier.
Platoşele i-au întâmpinat cu căldură pe bunicul meu şi pe tata şi vroiau
mereu să audă despre ambuscada de la Râul Negru. La îndemnul lui Cinci-
Zavere, platoşele s-au răzvrătit în grup, cerându-i lui Ochi-Negru să-l
accepte pe bunicul drept comandant-adjunct.
După ce bunicul a căpătat poziţia de comandant-adjunct, Cinci-Zavere i-a
îmboldit apoi pe soldaţi să ceară să se bată. Spunea că o mie de zile de
pregătire trebuie puse la lucru într-o clipire, că bandiţii japonezi cutreieră
după voie şi că ţara-i prăbuşită şi casa prăvălită: cât mai au de gând să
aştepte exersându-şi iscusinţa de a-şi face platoşă de fier pe tot corpul, fără
să se ducă să ucidă tâlhari japonezi? Majoritatea platoşelor erau tineri cu
sângele fierbinte, care îi urau pe japonezi până în străfunduri; întărâtaţi de
vorbele meşteşugite cu care-i îndemna Cinci-Zavere, dorinţa lor de a merge
pe câmpul de bătaie pentru a-şi încerca platoşele de fier de pe corp s-a făcut
la fel de aprigă ca un foc proaspăt înteţit. Ochi-Negru n-a avut încotro şi a
încuviinţat. Bunicul l-a întrebat în particular pe Cinci-Zavere:
— Tu crezi că treaba asta cu platoşa de fier o să facă faţă la gloanţe?
Cinci-Zavere a zâmbit şiret şi n-a zis nimic.
Prima bătălie a platoşelor s-a purtat pe o scară foarte mică şi a fost una de
angajament cu batalionul Gao din rândul momâilor colaboraţioniste ale lui
Zhang Zhuxi. Platoşele se gândiseră să atace prin surprindere turnurile din
Xiadian. Batalionul Gao tocmai se întorcea de la furat de grâne, când cele
două forţe s-au întâlnit din întâmplare la o răscruce. S-au oprit cu toţii,
măsurându-se din priviri. Cei din batalionul Gao, care fuseseră la furat de
cereale, numărau şaizeci şi ceva de oameni, îmbrăcaţi în uniforme galben-
caisii, purtând toţi arme de acelaşi fel şi, pieziş pe spate, cartuşiere de
pânză. Câteva zeci de catâri şi măgari cu saci de grâne în spinare erau
amestecaţi în mijlocul trupelor. Platoşele aveau haine negre, duceau în
mână lănci, cuţite şi săbii şi doar vreo zece aveau pistoale înfipte la brâu.
— Din care sunteţi? a întrebat un ofiţer grăsuliu, călare.
Bunicul şi-a vârât mâna la cingătoare, şi-a scos-o şi a urlat tare după ce-a
răsunat împuşcătura:
— Suntem din ăia care omoară trădători!
Ofiţerul cel gras, cu capul ca o tigvă însângerată, s-a prăvălit de pe cal.
Platoşele au răcnit într-un glas: „Amalai, amalai, amalai” şi s-au repezit
înainte fără nicio urmă de frică. Măgarii şi catârii încărcaţi cu cereale s-au
eliberat din frâu şi au început să alerge spre sălbăticie, iar soldaţii
colaboraţionişti au luat-o la sănătoasa în devălmăşie, cei care alergau mai
încet fiind hăcuiţi şi tăiaţi de săbiile şi cuţitele bezmetice ale platoşelor.
După ce-au alergat la o distanţă de o săgeată, momâile au început să se
dezmeticească, s-au regrupat şi au prins să păcăne cu puştile. Platoşele, a
căror poftă de-a ucide sporea, s-au năpustit înainte, nesăbuiţi şi nechibzuiţi,
intonându-şi incantaţiile.
Bunicul a strigat la ei:
— Răsfiraţi-vă… aplecaţi-vă…
Incantaţiile zgomotoase au înecat vocea bunicului, iar platoşele, un singur
grup, cu capetele sus şi piepturile înainte, s-au repezit în faţă.
După prima salvă a momâilor, peste douăzeci de platoşe au fost culcate la
pământ, cu sângele împroşcând peste tot, în timp ce vaietele pline de jale şi
durere ale celor nimeriţi de glonte, dar rămaşi în viaţă, au început să le
răsune la picioare celor neatinşi.
Platoşele înmărmuriseră. O nouă salvă a momâilor şi mai multe platoşe s-au
prăvălit la pământ.
Bunicul a urlat:
— Răsfiraţi-vă… trântiţi-vă pe burtă…
Momâile s-au aruncat înainte trăgând, iar bunicul s-a lăsat într-o rână,
încărcându-şi pistolul. Ochi-Negru a împins la o parte o jumătate dintr-un
corp, urlând mânios:
— Ridicaţi-vă, faceţi incantaţia, cap din fier, braţ din fier, zid din fier,
fortăreaţă din fier, inimă din fier, bilă din fier, platoşa din fier o să împiedice
gloanţele, care n-o să cuteze să vină, corp din fier, patriarh pe tigru-n spate,
iute-iute ca porunca, amalai…
Un glonte a arat peste capul lui Ochi-Negru, iar el s-a trântit la pământ ca
un câine aruncându-se după un rahat, cu faţa galbenă ca ceara.
Bunicul a zâmbit cu răceală, s-a întins puţin şi a înhăţat mauserul din mâna
dârdâindă a lui Ochi-Negru. A urlat apoi:
— Douguan!
Rostogolindu-se de două ori, tata a venit lângă bunicul meu şi a răspuns:
— Tată, sunt aici!
Bunicul i-a dat pistolul lui Ochi-Negru, zicându-i:
— Ţine-te bine şi nu te mişca, trage când se apropie!
A urlat apoi:
— Ăia de-aveţi puşcă, fiţi gata! Lăsaţi-i să se-apropie şi trageţi dup-aia!
Momâile au atacat cu hotărâre şi curaj.
Cincizeci de metri, patruzeci, douăzeci, zece – tata le vedea deja limpede
dinţii galbeni din gură.
Bunicul s-a ridicat dintr-un salt, pălălăind spre stânga cu braţul stâng şi spre
dreapta cu cel drept: şapte-opt soldaţi inamici s-au prăbuşit frânţi din şale.
Tata şi Cinci-Zavere au tras şi ei foarte precis, iar momâile s-au retras în
fugă. Bunicul a tras după ele, iar când mauserele nu i-au mai ajuns, a cules
puştile azvârlite de duşmani şi a tras cu ele.
Acest mic război întâmplător a stabilit limpede poziţia de conducere a
bunicului în rândul platoşelor. Moartea tragică a câtorva zeci de platoşe a
demascat artele demonice ale lui Ochi-Negru. Soldaţii n-au mai vrut să
participe la ceremoniile zilnice şi obligatorii de îmbrăcare a trupului în fier
– puşti, ei vroiau puşti, orice soi de cale spirituală sau arta drăcească nu
putea să ţină piept unei rafale de puşcă.
Bunicul şi tata s-au prefăcut că intră în rândurile regimentului Jiao-Gao;
prin acest iscusit şiretlic s-au infiltrat printre ei şi, ziua în amiaza mare, l-au
răpit pe comandantul regimentului, Jiang Picioruş. Pretinzând că se predau,
s-au infiltrat şi în detaşamentul Leng şi, tot ziua în amiaza mare, l-au răpit
pe comandantul Leng.
Aceste două „bonuri de plată” le-au adus la schimb o cantitate mare de
arme şi cai, iar bunicului poziţia de om care face ce spune printre platoşele
ce cutremurau lumea prin izbânzile lor. Ochi-Negru a devenit un om de
prisos şi o piedică fără rost, iar Cinci-Zavere a vrut de câteva ori să-l
elimine, dar nu l-a lăsat bunicul.
După răpiri, platoşele au devenit cea mai puternică forţă din ţinutul Gaomi
din nord-est. Regimentul Jiao-Gao şi detaşamentul Leng şi-au pierdut urma
şi nu s-a mai auzit de ele, lumea părea să se afle în pace, iar bunicului i-a
încolţit ideea de a-i face bunicii o mare procesiune funerară. Mai apoi au
venit strângerea averilor şi bogăţiilor în toate felurile, răpirea sicriului,
uciderile, iar renumele familiei Yu a ajuns ca florile bogate ce-mpodobesc o
broderie şi s-a întins ca focul peste care pui ulei; bunicul a uitat însă
dialectica simplă potrivit căreia soarele se împlineşte şi-apoi apune, luna se
rotunjeşte şi-apoi scade, vasul prea plin dă pe dinafară şi ce înfloreşte musai
se veştejeşte. Organizarea funeraliilor pentru bunica a fost încă una dintre
marile greşeli săvârşite de el.
S-au auzit din nou zgomotele mitralierelor din spatele zăgazului, doar două,
celelalte fiind de bună seamă distruse de exploziile grenadelor aruncate de
cei din regimentul Jiao-Gao. Aceştia, care fugiseră alături de platoşele
amestecate printre ei la o distanţă de o sută şi ceva de paşi de zăgaz, au fost
izbiţi în plin de rafale, care i-au făcut să înflorească splendid precum florile,
în zece mii de nuanţe de violet şi o mie de roşu, prinşi din nou cum erau în
câmp deschis şi fără nicio apărare. Detaşamentul Leng, cu viclenie, nu se-
arunca uşuratic în atac, lăsând doar cele două mitraliere să huruie şi să
zbârâie.
Bunicul a văzut că printre soldaţii din regimentul Jiao-Gao care fuseseră
seceraţi de mitraliere pe suişul zăgazului mai era unul care, cu corpul sfrijit
scăldat cu totul în sânge, se căţăra la loc, încet-încet şi cu extrem de mare
dificultate. Se căţăra mai încet decât viermii de mătase, mai încet decât
râmele, mai încet decât melcii. Trupul lui părea să fi fost separat în câteva
componente mari, care se mişcau una după alta, în timp ce sângele ţâşnea
din el ca apa de la gura unui mic izvor. Bunicul ştia că e vorba de un erou
adevărat cu voinţă de fier, o altă excepţională sămânţă din ţinutul Gaomi din
nord-est. Soldatul grav rănit s-a oprit când a ajuns la jumătatea pantei.
Bunicul l-a văzut cum se apleacă cu greutate şi smulge de la brâu o grenadă
însângerată, de parcă şi-ar fi scos din burtă un prunc. A tras cuiul cu dinţii,
a scos cu gura focosul, iar din mânerul grenadei a început să piuie un fum
alburiu. Ţinând capătul focosului în gură, se trăgea greoi spre firele verzi de
iarbă care parcă se zăreau şi parcă nu pe zăgaz. Ţevile închise la culoare ale
mitralierelor săltau deasupra, împrăştiind firicel după firicel de fum peste
pantă şi trimiţând mai tot timpul tuburi scânteietoare în zbor dincolo de ea.
Bunicului îi părea rău, îi părea rău că nu se ţinuse tare şi se-nmuiase în ziua
în care îl răpiseră pe Leng Ciupitul-de-vărsat şi-i ceruse doar o sută de
puşti, cinci automate şi cincizeci şi patru de cai. Ar fi trebuit să-i ia în
primul rând aceste opt mitraliere, dar uitase de ele, sau poate bunicul credea
pe atunci că mitralierele nu sunt de cine ştie ce folos – numeroşii ani
petrecuţi ca bandit îl făcuseră să se priceapă la armele cu ţeava scurtă, nu la
cele cu ţeava lungă. Dacă ar fi băgat şi mitralierele în preţul „bonului”,
sminteala sălbatică a lui Leng din acele clipe n-ar fi fost cu putinţă.
Până să atingă firele de iarbă, soldatul grav rănit din regimentul Jiao-Gao a
lansat grenada din mână. Un sunet de explozie ascuţit şi firav a venit din
spatele zăgazului, iar mitralierele au sărit în sus în aer şi au coborât apoi la
loc. Cel ce aruncase cu grenada a rămas trântit pe suiş, fără să mai facă
nicio mişcare, doar sângele continuând să-i curgă, chinuitor, anevoios şi cu
viteză foarte mică. Bunicul a oftat.
Mitralierele lui Leng fuseseră nimicite cu totul. Bunicul a urlat:
— Douguan!
Tata era apăsat de două cadavre grele, iar acum făcea instinctiv pe mortul.
Se gândea că poate chiar murise şi nu ştia dacă sângele mirositor şi fierbinte
care-l scălda curgea din cadavre sau din propriul lui corp. Auzind strigătul
bunicului, şi-a ridicat capul de sub cele două trupuri, şi-a şters faţa
însângerată cu braţul şi a rostit gâfâind:
— Tată, aici sunt…
Trupele lui Leng Ciupitul au ieşit din spatele zăgazului ca ciupercile după
ploaie, aruncându-se-n josul pantei cu armele în mâini. Regimentul Jiao-
Gao, care-şi revenise, a deschis focul de la o distanţă de o sută de metri, iar
automatele pe care le capturaseră de la trupele călare ale lui Cinci-Zavere s-
au auzit deosebit de clar. Oamenii lui Leng şi-au tras înapoi gâturile ca nişte
broaşte ţestoase.
Bunicul a dat la o parte cadavrele de pe tata şi l-a tras de sub ele.
— Ţi-a dat sângele?
Tata şi-a mişcat mâinile şi picioarele şi-a zis:
— Nu, rana de pe buci mi-a făcut-o mai devreme A opta.
— Băieţi, să fugim! a strigat bunicul.
Douăzeci şi ceva de platoşe pătate toate de sânge s-au rezemat în arme ca să
se ridice în picioare şi au plecat ţanţoşe către nord. Cei din regimentul Jiao-
Gao n-au tras în ei. Oamenii lui Leng au tras de câteva ori, dar gloanţele s-
au îndreptat către cer, zburând extrem de sus şi extrem de departe şi făcând
urechile să ţiuie.
În spate cineva a tras, iar bunicul şi-a simţit gâtul de parcă ar fi primit o
palmă peste el. Întreaga căldură din corp i s-a strâns acolo. A întins mâna şi
s-a pipăit, iar palma i s-a acoperit de sânge. Când şi-a întors capul, l-a văzut
pe Ochi-Negru, cu maţele colorate mânjind pământul, întins pe burtă ca o
broască şi clipind o dată, şi încă o dată, şi încă o dată din ochii lui mari şi
negri, în timp ce de pleoape îi atârnau două lacrimi galben-aurii. Bunicul a
schiţat un zâmbet, a dat uşor din cap spre el, iar apoi, trăgându-l pe tata, s-a
răsucit şi a pornit din nou încet-încet.
În spatele lor, a mai răsunat o dată un foc.
Bunicul a oftat adânc. Tata a întors capul şi a văzut că pe tâmpla lui Ochi-
Negru se afla o mică gaură neagră, în timp ce pe faţa pe jumătate arsă de
fumul împuşcăturilor i se lăsa în jos un firicel de lichid alb.

Către seară, în jurul obiectelor ceremoniale de la funeraliile bunicii,

detaşamentul Leng a împresurat regimentul Jiao-Gao şi pe soldaţii
bunicului, care, deşi încolţiţi, rezistaseră cu încăpăţânare. Rămaşi fără
muniţie, soldaţii celor două forţe cu totul spulberate s-au tras îndărăt
laolaltă şi, scrâşnind din dinţi şi muşcându-şi buzele, se holbau cu ochii
injectaţi de sânge la compania a şaptea, de-abia venită ca întărire pentru
detaşamentul Leng, şi care se apropia pas cu pas. Soarele în asfinţit lăsa
strălucire, curgând lumină peste norii înserării şi înecând pământul negru
care gemea îndurerat. Peste el stăteau întinşi în cruntă devălmăşie neştiut de
mulţi fii şi fiice ale ţinutului Gaomi din nord-est, oameni care crescuseră
mâncând sorg roşu aprins şi-al căror sânge se prefăcuse acum în mici pâraie
ce se uneau într-un râu de sânge. Ciorile, pentru care mâncatul cadavrelor
devenise o a doua natură, fuseseră atrase de duhoarea de sânge şi uitaseră să
se mai întoarcă la cuiburi – se roteau pe deasupra câmpului de bătaie, cele
mai multe pe deasupra cadavrelor cailor, întocmai precum copiii pofticioşi,
care aleg mai întâi bucata cea mai mare.
Sicriul bunicii ieşise de sub baldachinul mare şi era acoperit de o puzderie
de pete albe, toate urme de glonte. În cele câteva ore de dinainte, sicriul
slujise drept paravan în luptă şi pentru A opta, şi pentru platoşe, şi pentru
detaşamentul Leng. În corturile pentru sacrificii de la marginea drumului,
cărnurile fripte de pui şi raţă, de porc şi de capră, fuseseră făcute ferfeniţă
de gloanţe. În timpul luptei, cei din A opta mai mâncaseră câte ceva în timp
ce trăgeau.
Acum câţiva dintre ei atacau la baionetă, fiind răsturnaţi de gloanţele celor
din detaşamentul Leng.
— Mâinile sus, predaţi-vă! a răcnit un soldat de-ai lui Leng cu puşca în
mână.
Bunicul s-a uitat la Jiang Picioruş, iar Jiang Picioruş s-a uitat la bunicul.
Niciunul n-a zis nimic, dar amândoi au ridicat mâinile aproape în acelaşi
timp.
Trupele spulberate ale regimentului Jiao-Gao şi trupele spulberate ale
bunicului şi-au ridicat şi ele mâinile scăldate în sânge.
Comandantul Leng, purtând mănuşi albe, s-a apropiat cu gărzile de corp
strânse ciorchine în jurul lui şi a spus amuzându-se:
— Domnule comandant Yu, domnule căpitan Jiang, ne vedem din nou!
Duşmanii sunt meniţi să se întâlnească! Ce simţiţi acum, domnii mei?
Bunicul a spus trist:
— Părere de rău!
Căpitanul Jiang a zis:
— Voi raporta către conducerea din Yan’an felul criminal şi strigător la cer
în care Partidul Naţionalist a încălcat pe câmpurile de bătaie din Jiaodong
Frontul Naţional Unit împotriva japonezilor!
Leng Ciupitul-de-vărsat l-a altoit cu biciuşca şi l-a ocărât:
— Băi ţărănoiule din A opta, nu eşti tare de oase, da’ de gură, da!
Fluturându-şi apoi mâna spre subordonaţi, Leng a adăugat: Escortaţi-i în
sat!
Detaşamentul Leng a rămas peste noapte în satul nostru. Cei din regimentul
Jiao-Gao şi platoşele au fost duşi într-un cort din rogojini. Doisprezece
soldaţi de-ai lui Leng, cu automatele-n mâini, înconjurau cortul. De dragul
celorlalţi, nimeni nu îndrăznea să facă vreo faptă pripită sau nesăbuită.
Gemetele răniţilor şi vaietele celor tineri aflaţi cu gândul la mamele, soţiile
sau iubitele lor nu s-au potolit toată noaptea. Tata s-a cuibărit ca o pasăre
rănită la pieptul bunicului, atent la inima acestuia săltând ba tare, ba încet,
de parc-ar fi dat supusă ascultare clincheţelilor muzicii. Sub mângâierea
blândă a vântului de sud, tata a adormit buştean. A văzut în vis o femeie
care semăna ba cu bunica, ba cu Frumuşica; femeia, cu degete fierbinţi,
mişca încoace şi-ncolo capul cocoşelului lui zbârcit şi crestat, iar un val de
înfiorare asemenea unui trăsnet înfricoşător, i s-a rostogolit pe şira
spinării… Tata s-a trezit brusc, dezamăgit de parc-ar fi pierdut ceva. De pe
câmp se auzeau jeluirile muribunzilor. Amintindu-şi visul, tata,
înspăimântat şi temător, n-a îndrăznit să i-l spună bunicului. S-a ridicat
încetişor şi s-a uitat printre crăpăturile rogojinilor la râul strâmt şi argintiu al
Căii-Laptelui. Deodată l-a fulgerat un gând: „Mâine-poimâine fac
şaisprezece ani!”
După ce s-a luminat, cei din detaşamentul Leng au dărâmat toate corturile,
au adus câţiva colaci de frânghie şi au legat prizonierii câte cinci la un loc,
mânându-i la sălciile plângătoare de lângă baltă de care platoşele îşi
priponiseră caii cu o seară înainte şi legându-i de ele. Jiang Picioruş,
bunicul şi tata erau prinşi doar ei trei de copacul cel mai aproape de mal –
tata în faţă, bunicul la mijloc şi Jiang ultimul. Sub picioarele tatii era noroi
format de la urina de cal şi o grămadă de balegi răvăşite. Balegile fuseseră
turtite în picioare de oameni, care astfel scoseseră la iveală resturile de iarbă
şi boabele de sorg învelite de membrana lucioasă a bălegarului. Doctorul
venit călare pe măgar, ca şi măgarul lui, fuseseră mâncaţi de animale şi
păsări până ajunseseră doar schelete acoperite de sânge cleios. Sub un
copac singuratic de pe mal se înălţa mormântul lui Yu Dinţi-Mari. Lotuşii
de atunci încă existau, se ridicaseră şi ei pe măsură ce se umflaseră apele,
iar acum frunzele lor noi, mari cât palma, stăteau lipite de suprafaţa apei. În
lintiţa deasă şi galbenă ca puful de gâscă ce umplea balta, broaştele care
înotau despicau dâre după dâre de apă verde, ce se-nchidea iute înapoi.
Trecând cu privirea dincolo de împrejmuirea dărâmată a satului, tata a văzut
pe câmpuri cicatricile rămase după ziua care trecuse. Stindardele şi celelalte
obiecte ceremoniale muriseră pe drum, asemenea unui piton uriaş stâlcit în
bătaie. Mai bine de zece soldaţi de-ai lui Leng tăiau şi ciopârţeau cu
topoarele şi baionetele carnea de pe caii morţi. În aerul friguros hoinăreau
duhori după duhori de sânge de un roşu întunecat.
Tata l-a auzit pe comandantul regimentului Jiao-Gao, Jiang Picioruş,
scoţând un oftat prelung, iar atunci şi-a întors crunt capul spre el. Bunicul
şi-a întors şi el capul. Tata i-a văzut pe bunicul meu şi pe Jiang privindu-se
printre gene, cu deznădejdea citindu-li-se pe faţă. Sub pleoapele obosite,
ochii le erau întunecaţi şi stinşi. Rana de la umărul bunicului meu se
înrăutăţise, iar putoarea de carne putredă se revărsa în toate părţile, atrăgând
mai tot timpul muştele verzi cu capul roşu, care se strânseseră dese pe
deasupra catârilor şi oamenilor morţi. Bandajul de la piciorul lui Jiang
căzuse şi-i atârna de gleznă ca un maţ de cârnat. Din locul unde-l rănise
bunicul încă mai curgea firicel după firicel de sânge negru.
Tata a văzut că bunicul şi Jiang se uită unul la altul şi parcă amândoi ar fi
vrut să deschidă gura să zică ceva; până la urmă, niciunul n-a mai spus
nimic. Tata a oftat şi el o dată, şi-a răsucit capul înapoi şi a contemplat de
departe câmpia vastă învăluită într-o ceaţă deasă, albă ca laptele, unde
duhurile obidite ale celor morţi nevinovaţi tocmai hăuleau, făcându-i
urechile să bubuie. Cu ochii împăienjeniţi, i-a văzut pe soldaţii lui Leng
mutând şi-apoi ridicând şi ducând la marginea bălţii ciozvârtă după
ciozvârtă de carne de cal de pe care sângele curgea şuvoi, în timp ce
deasupra lor o cioară, în cioc cu o bucată dintr-un maţ de cal, zbura greu
către vârful sălciilor.
Cu toţii, platoşele şi cei din regimentul Jiao-Gao, numărau optzeci şi ceva
de oameni. Platoşele, douăzeci şi ceva, erau legate la un loc cu ceilalţi. Tata
a văzut o platoşă trecută de patruzeci de ani care plângea şi se văita. În falcă
avea o tăietură mare făcută poate de vreo coajă de grenadă, iar lacrimile îi
curgeau exact într-acolo. Soldatul din regimentul Jiao-Gao de lângă el îl tot
împingea cu umărul, spunându-i:
— Cumnate, nu mai plânge, într-o bună zi o să ne răzbunăm pe Zhang
Zhuxi!
Platoşa mai în vârstă şi-a lăsat capul pe umăr, ştergându-şi faţa murdară cu
haina murdară, iar apoi a zvâcnit din nas, spunând:
— N-o plâng pe soră-ta! E moartă şi, chiar dac-o plâng, tot n-o mai învii!
Eu plâng pentru noi, că eram la o aruncătură de băţ în sate-nvecinate şi ne
vedeam una-două, care rubedenii, care prieteni de-o viaţă: cum de-am ajuns
la grozăvia asta? Şi-l plâng pe nepotă-tu, pe fi-miu, Argint-Mare, c-avea
doar optişpe ani şi a venit după mine la platoşe, numai cu gând s-o răzbune
pe soră-ta. Numai că n-a apucat să se răzbune, că l-aţi prăpădit voi. L-aţi
străpuns voi cu ţepuşele voastre, era în genunchi, cu ochii mei l-am văzut în
genunchi şi voi tot l-aţi străpuns! Pui de lele ce sunteţi, cu inimă de lup şi
colţi de câine! Voi n-aveţi copii pe-acasă?
Lacrimile platoşei au fost uscate de focul mâniei. Şi-a înălţat căpăţâna
hidoasă şi înfiorătoare, tunând şi fulgerând împotriva soldaţilor zdrenţăroşi
din regimentul Jiao-Gao, legaţi cu mâinile la spate, ca şi el, cu funii subţiri
de cânepă:
— Dobitocilor! Dacă aveţi pricepere, să vă fi dus să vă luptaţi cu japonezii!
Cu pieile-galbene! De ce v-aţi luptat cu noi? Trădătorilor! De soiul lui
Zhang Bangchang, care s-a dat cu străinii! Sau ca Qin Hui!
— Cumnate, cumnate, nu te-aprinde! l-a sfătuit soldatul din regimentul
Jiao-Gao.
— Cine e cumnatul tău? Când ai vânturat grenada aia în nepotu-tău ai uitat
în mă-sa că ai cumnat? Voi ăştia, comuniştii din A opta, aţi ieşit toţi din
bortă de piatră? Voi n-aveţi neveste şi copii?
Rana de pe obrazul platoşei s-a crăpat din pricina înverşunării, lăsând să se
prelingă sânge negru, uleios.
— Nu mai fi aşa părtinitor, bătrâne! Dacă nu eraţi voi să-l răpiţi pe
comandantul Jiang şi să ne luaţi cu şantaj o sută de puşti, noi nu vă atacam.
V-am atacat ca să ne luăm înapoi armele cu care să ne luptăm cu japonezii –
armament solid antijaponez, cu care mergem pe frontul antijaponez,
avangardă în lupta antijaponeză! a respins un ofiţer de rang mărunt din
regimentul Jiao-Gao, ajuns la capătul răbdării, acuzele false ale celuilalt.
A ajuns şi el la capătul răbdării, tata, cu vocea lui răguşită tocmai aflată în
schimbare, a spus piţigăiat:
— Voi ne-aţi furat primii puştile ascunse în fântână şi tot voi ne-aţi furat
pieile de câine puse la uscat. Noi de-abia după aia am luat bon de plată de la
voi!
Tata a tras apoi cu mare mânie o flegmă lipicioasă spre figura detestabilă a
ofiţerului, dar scuipatul nu şi-a atins ţinta, nimerind în schimb dintr-o parte
pe fruntea unei platoşe înalte şi puţin aduse din spate. Soldatul,
schimonosindu-se de furie, dar şi cu o expresie îndurerată pe faţă, şi-a întins
capul şi s-a şters cu faţa de coaja copacului până când fruntea i s-a înverzit,
dar tot a rămas cu urme de scuipat. S-a răsucit apoi, mai supărat şi decât
dacă l-ar fi nimerit vreun glonte şi a înjurat:
— Douguan, s-o fut pe mă-ta cât e vie!
Prizonierii au râs, deşi braţele prinse cu sforile de cânepă le amorţiseră şi li
se umflaseră, şi nici nu ştiau ce nenorocire mai are să li se întâmple.
Bunicul a râs o dată cu amărăciune şi a spus:
— Pentru ce vă mai ciondăniţi? Suntem toţi generali într-o armată înfrântă.
Până să-şi termine vorba, bunicul a simţit cum ceva îl trage puternic de
braţul rănit. S-a-ntors deodată, slăbind funia, şi l-a văzut pe Jiang Picioruş
cu faţa ca focul, aplecat într-o parte la pământ. Piciorul rănit i se umflase ca
o tigvă putrezită şi slobozea un lichid ca un terci, care nu era nici sânge, nici
puroi.
Soldaţii din regimentul Jiao-Gao s-au repezit spre el, dar funiile i-au tras pe
loc înapoi. Nu puteau decât să se uite neputincioşi la comandantul lor, care
leşinase şi nu-şi mai revenea.
Soarele a pătruns prin oceanul de negură, iar razele aurii s-au răspândit în
cele patru zări, aruncând peste toate de sub cer o blândeţe sângerie şi o
bunătate sângerie. Bucătarii detaşamentului Leng se foloseau de vatra
utilizată cu o zi înainte de platoşe şi fierbeau pe ea terci de sorg, care
forfotea în oală şi se îngroşa văzând cu ochii. Bulbuci mari cât pumnul şi
asemenea unor băşici de peşte se ţuguiau în lumina aurie şi tot în lumina
aurie se şi sfărâmau, iar în duhoarea de sânge şi miasma de cadavre s-a
amestecat şi parfumul mâncării de sorg. Patru soldaţi de-ai lui Leng, cărând
două scânduri de uşă pe care erau aşezate ciozvârte mari de carne de cal şi
chiar o coapsă întreagă, s-au apropiat de baltă. I-au măsurat din ochi, plini
de înţelegere, pe prizonierii priponiţi de sălcii. Unii dintre aceştia priveau
către Jiang, leşinat pe jos. Alţii se uitau la santinela care păşea încet,
trăgându-şi puşca după ea pe împrejmuirea de pământ din nordul satului:
din baioneta ei ieşeau luciri după luciri întortocheate şi ocolitoare, ca nişte
şerpi de argint. Încă alţii aveau ochii îndreptaţi spre fuioarele de negură
atârnate de cer, care pluteau rotocolindu-se asemenea unei ţesături de gaz
fluşturatice şi rozalii. Tata se uita însă la cei patru, care s-au apucat să spele
în baltă carnea de cal.
Au aşezat scândurile de uşă pe mal, iar acestea au început pe loc să se
încline, sângele gâlgâind în jos şi strângându-se pe margine, în vreme ce
unele picături mărunte s-au pornit temătoare spre apa bălţii şi au căzut
deasupra lintiţei galbene ca puful de gâscă. Mai multe frunze s-au dat peste
cap, iar fundul lor verde-cenuşiu s-a întors către cer. Lintiţa răsfrângea
razele calde şi purpurii ale soarelui, oglindind chipurile fără chef şi fără
păsare ale oamenilor lui Leng.
— Ce de lintiţă! a zis un soldat deşirat ca un cocostârc, parcă-i o piele de
cal, doar că-i verde.
— Da’ apa din baltă e destul de murdară.
— Unii zic că faci lepră dacă bei apă de-aici.
— Cum aşa?
— Acu’ mai mulţi ani s-au murat aci doi leproşi şi cică până şi crapilor din
baltă le-au putrezit fălcile şi găurile ochilor.
— Eeeh, dacă nu vezi, zici că-i curat. Aşa şi cu apa asta.
Picioarele soldatului deşirat ca un cocostârc s-au prins în nămol, iar el şi le-
a mişcat cu mare iuţeală. Nămolul i-a fâsâit pe lângă ele, lipindu-se de
cizmele lui japoneze mari, din piele întoarsă.
Tata şi-a amintit cum, după ambuscada de la podul mare de peste Râul
Negru, oamenii lui Leng se bătuseră să le smulgă diavolilor morţi cizmele
de piele din picioare. După ce-i jupuiseră de cizme, se aşezaseră în buci şi-
şi dăduseră jos pantofii de pânză, aruncându-i cât acolo. Tata îşi amintea că
soldaţii aceia ai lui Leng, cu cizmele lor noi, semănau cu nişte cai sau catâri
proaspăt potcoviţi – când începuseră să meargă pe drum, păşeau tiptil şi pe
vârfuri, cu expresia îngrozită pe care o ai când eşti copleşit de o neaşteptată
favoare.
Soldaţii au dat la o parte cu nişte beţe lintiţa deasă, scoţând la iveală o
bucată de apă al cărei verde dădea în negru. Lintiţa din depărtare îndată s-a-
nghesuit să astupe gaura. Sunetele pe care le scotea aceasta la plutire erau
groase, vâscoase şi cremoase, iar la auzul lor tata a simţit o neplăcere pe
întregul corp.
Din mijlocul lintiţei un şarpe de apă maroniu şi-a înălţat căpăţâna în formă
de lopată şi mare cât o nucă, a rămas încremenit o clipă, apoi a sărit cu
întregul corp la suprafaţa apei, pornindu-se să înoate din toate puterile prin
baltă. Lintiţa verzuie desena în urma lui o linie vălurită, care pierea însă
rapid. După ce-a înotat aşa o vreme, şarpele s-a lăsat iute în apă, răscolind
lintiţa pe o mică suprafaţă, ce s-a liniştit însă într-o clipă.
Tata a văzut cum toţi cei patru soldaţi din detaşamentul Leng stăteau cu
ochii pe şarpe. Nămolul din baltă îi acoperise până la glezne, dar ei uitaseră
şi să se mişte.
Şarpele nu se mai vedea. Cei patru au răsuflat din rărunchi. Au continuat să
dea la o parte lintiţa cu beţele. Cel mai înalt a ridicat coapsa calului şi a
bufnit cu ea în apă, împroşcând cu stropi care-au înflorit în toate părţile ca
nişte buchete de flori verzi.
— Mai uşor, în mă-sa! a bodogănit soldatul care ţinea un topor ascuţit cu
două tăişuri în mână.
Soldatul cel înalt a trosnit cu coapsa de cal în sus şi-n jos, împrăştiind lintiţa
în toate părţile.
Cel cu toporul a zis:
— Gata, e aproape gata, oricum o băgăm la oală.
Cel înalt a aruncat coapsa calului pe scândura de la uşă, iar cel cu toporul a
tranşat-o, scoţând un sunet greu şi tulbure, de parc-ar fi lovit în apă cu un
băţ.
Tata s-a uitat întruna la cei patru soldaţi, văzându-i cum spală carnea de cal,
o tranşează mărunt şi o duc cu ei pe scândurile de uşă; i-a urmărit apoi cu
privirea, văzându-i cum aruncă în oală bucăţile de carne, una câte una.
Limbile de foc de un roşu întunecat de sub oală se înfoiau în completă
neorânduială, ca penele de cocoş. Un bucătar a-nfipt o baionetă într-o
bucată de carne, întinzând-o deasupra vetrei s-o frigă. Frigându-se, carnea
bâzâia ca o cicadă.
În acel moment, tata l-a văzut pe comandantul Leng, îmbrăcat impecabil,
ieşind dintr-un cort şi apropiindu-se. În mână cu o biciuşcă, a trecut în
revistă împreună cu subordonaţii săi cele câteva sute de puşti şi cele două
grămezi de grenade capturate de la platoşe şi de la regimentul Jiao-Gao. Pe
faţă i se lăţea un zâmbet plin de mulţumire de sine. Fluturând din biciuşcă,
s-a îndreptat spre prizonieri. Tata a auzit pufnetele din spatele lui şi, fără să
întoarcă vreun pic capul, a văzut expresia de mânie de pe faţa bunicului.
Comandantului Leng colţurile gurii i se duceau în sus, iar cutele de pe
obraji i se mişcau vesele ca nişte şerpişori.
— Domnule comandant Yu, te-ai gândit ce-o să fac eu tine? a întrebat Leng,
numai zâmbet.
— Fă ce vrei!
— Să te omor – e păcat de-un aşa bărbat adevărat. Dar dacă nu te omor,
cine ştie când mai vii să mă răpeşti!
— N-o să am linişte nici în mormânt!
Tata a ridicat un picior şi-a trimis o balegă în pieptul lui Leng.
Leng şi-a ridicat biciuşca, apoi a lăsat-o jos şi a zis zâmbind:
— Am auzit că dobitocul ăsta mic are un singur ou. Ia veniţi careva aici să
i-l scobească şi p-ăl’lalt, ca să nu mai dea el aşa bezmetic din picioare şi să
nu mai muşte aiurea!
— Leng, e un copil. Le iau eu pe toate în cârca mea.
— Un copil? Puişorul ăsta de lele e mai sălbatic ca un pui de lup!
Jiang Picioruş şi-a venit în simţiri şi s-a căţărat la loc în picioare,
sprijinindu-se în mâini.
Leng a întrebat hihăind:
— Căpitane Jiang, ia spune, ce trebuie să fac eu cu tine?
— Domnule comandant Leng, înainte ca Frontul Unit dintre naţionalişti şi
comunişti să se strice, n-ai dreptul să mă ucizi.
— O să te omor cum strivesc o furnică!
Tata a văzut doi păduchi cenuşii târşâindu-se pe gâtul lung-lung al lui Jiang
şi pe acesta lăsându-şi în jos bărbia şi muşcând din păduchi. Tata şi-a adus
aminte cum, în ziua în care îl răpiseră pe Jiang, cei din regimentul Jiao-Gao,
dezbrăcaţi până la brâu, se despăducheau sub razele soarelui.
— Domnule comandant Leng, dacă o să mă omori, n-o să-ţi fie bine. Noi,
cei din Armata a opta, nu putem fi omorâţi cu toţii. Tot o să vină o zi când
poporul o să-şi facă socotelile cu tine pentru felul criminal şi strigător la cer
în care măcelăreşti oamenii nobili ce se-mpotrivesc japonezilor!
Pe Jiang îl trecuseră toate sudorile, dar vorbise încredinţat de îndreptăţirea
spuselor sale.
— Tu mai tândăleşte pe-aici, că băiatu’ termină de mâncat şi vine el să se-
ngrijească de tine.
Strânşi laolaltă, Leng şi oamenii lui au mâncat carne de cal şi au băut rachiu
de sorg.
Santinela de pe împrejmuirea din nordul satului a tras un foc şi a venit în
fugă cu puşca în mână, urlând:
— Au venit diavolii… au venit diavolii…
Detaşamentul Leng a fost cuprins de confuzie. Oamenii se ciocneau unul de
altul, iar carnea de cal şi terciul de sorg se împrăştiau peste tot.
Când santinela s-a apropiat suflând şi gâfâind, comandantul Leng l-a prins
pe soldat de piepţii hainei şi l-a întrebat, spumegând de mânie:
— Câţi diavoli sunt? Sunt diavoli adevăraţi sau diavoli de-a doua?
— Cred că de-a doua, sunt toţi în galben, o întindere galbenă care-aleargă
cu spinările aplecate spre sat.
— Diavoli de-a doua? Batem noi javrele astea! Şef de detaşament Qi, du-ţi
oamenii pe împrejmuire! a ordonat Leng.
Soldaţii lui Leng şi-au apucat armele şi s-au năpustit ca un roi către
împrejmuirea din nordul satului. Leng a dat apoi un ordin şi către două
gărzi de corp înarmate cu automate:
— Staţi cu ochii pe ăştia şi, dacă nu-s cuminţi, băgaţi bum-bum pe ei!
Cu gărzi de corp ciorchine în jurul lui, Leng s-a aplecat de spate şi a început
să alerge spre nordul satului.
După zece minute, în nordul satului s-a deschis focul. După zgomotele
răzleţe ale puştilor, s-a auzit ţipătul mitralierelor, iar după o clipă, aerul a
ţiuit ascuţit şi mici obuze lucioase de oţel au început să cadă peste sat şi să
explodeze, schijele lovind zidurile căzute şi muşcând din copaci. În gălăgia
vocilor, a apărut şi bolboroseală de vorbe din ţară străină.
Veniseră diavolii adevăraţi, nu cei falşi. Oamenii lui Leng au opus o
rezistenţă dârză pe împrejmuire. Răniţii erau evacuaţi pâlc după pâlc.
După o jumătate de oră, detaşamentul Leng a abandonat împrejmuirea şi s-a
retras în spatele zidurilor dărâmate şi prăbuşite, continuând să reziste
diavolilor care ocupaseră împrejmuirea.
Obuzele japoneze cădeau deja la marginea bălţii. Cuprinşi de nerăbdare,
soldaţii din regimentul Jiao-Gao şi platoşele băteau din picioare şi izbeau cu
capetele, înjurând furioşi:
— Daţi-ne drumul! Daţi-ne drumul! Pizda mamii voastre!
Cei doi soldaţi ai lui Leng, cu automatele în mână, se uitau unul la altul,
fără să se poată hotărî.
Bunicul a spus:
— Dac-aţi ieşit din mătărângă de chinez, daţi-ne drumul; dacă din d-aia de
japonez, împuşcaţi-ne!
Cei doi soldaţi s-au dus la grămada de puşti şi-au cules două baionete, cu
care le-au tăiat prizonierilor funiile.
Cei mai bine de optzeci de oameni s-au năpustit ca nebunii la puşti şi la
grămezile de grenade, iar apoi, fără să mai ţină seama de braţele amorţite şi
de burţile goale, au început să hăulească sălbatic, aruncându-se spre
gloanţele plumbuite ale japonezilor.
După zece minute şi mai bine, din spatele împrejmuirii de pământ s-au
înălţat mai multe zeci de coloane de fum, de la prima salvă de grenade
aruncate de regimentul Jiao-Gao şi de platoşe.
 CAPITOLUL CINCI
Moarte stranie

1
Buzele bogate asemenea strugurilor purpurii, specifice femeilor cu pielea
închisă la culoare, făceau ca bunica mea a doua, Iubita, să aibă un farmec
infinit. Ce făcuse ea înainte, istoria ei trecută, sunt lucruri deja îngropate
adânc-adânc de ţărâna zilelor şi anilor. Pământul galben, umed şi nisipos i-a
îngropat carnea tânără, îmbelşugată şi elastică, la fel cum i-a îngropat şi faţa
plină ca o păstaie şi ochii albaştri ca olanele, care-au murit neîmpăcaţi; i-au
acoperit şi privirea mânioasă şi dementă, fără lege şi fără stăpân, care era
pătrunsă de conştiinţa intensităţii sale, provoca la luptă lumea cea murdară
şi era legată prin iubire de lumea cea frumoasă. În fapt, bunica a doua e
îngropată în pământul negru de acasă. Cel ce-i adăposteşte cadavrul
răspândind duhoare de sânge e un sicriu firav din lemn de salcie dat cu
straturi ba groase, ba subţiri de vopsea roşie ca sosul de soia, o culoare ce n-
a izbutit să mascheze găurile sfredelite în scândură de larvele de cărăbuş.
Însă scena înhumării trupului ei care lucea negru ca pana corbului în
pământul nisipos galben-auriu este bine întipărită pe ecranul creierului meu
şi niciodată nu se va risipi indistinct într-o simplă imagine în ochiul
conştiinţei mele. Am văzut o movilă în formă de om care părea să se
bombeze pe o plajă cuviincioasă şi adânc îndurerată, luminată de razele
calde şi roşii ale soarelui. Rotunjimile suple ale bunicii a doua; sânii
ridicându-se în înalt ai bunicii a doua; fruntea zgrunţuroasă a bunicii a doua,
pe care curgea nisipul mărunt; buzele ispititoare ale bunicii a doua,
ţuguindu-se din nisipul auriu, de parcă i-ar fi chemat înapoi spiritul ce căuta
adevărul în lucruri aşa cum sunt ele, îmbrăcat în haina lui cea atât de
minunat de frumoasă…
Ştiu că toate acestea sunt închipuire, ştiu că bunica a doua e îngropată în
pământul negru de-acasă şi ştiu că în jurul mormântului ei nu e decât sorg
roşu înălţându-se ca un zid şi că, dacă stai în faţa mormântului (iar afară nu
e iarnă cu frunză ucisă şi nici primăvară cu adiere blândă ce dă la o parte
supărările), nici măcar orizontul nu-l vezi – sorgul ca de coşmar din ţinutul
Gaomi din nord-est te adăposteşte, făcându-te să fii ca şobolanul care nu
vede mai mult de-un deget de lumină. Aşa că ridică-ţi faţa galben-verzuie
asemenea florii-soarelui şi iţeşte-te printre crăpăturile din sorg la strălucirea
înspăimântător de albastră a ţării cerului! Printre suspinele niciodată vesele
ale Râului Negru, ascultă cuviincios muzica aceea, venită din ţara cerului,
ce înviorează şi fascinează sufletul!

În acea zi de dimineaţă, cerul era de un azuriu transparent şi limpede.

Soarele nu ieşise încă, iar orizontul în neorânduială al începutului de iarnă
era tivit cu un roşu adânc care îţi lua de tot ochii. Bătrânul Geng a tras un
foc înspre o vulpe cu blana roşie şi coada asemenea unei torţe. Geng era un
trăgător fără pereche din Gura Apei Sărate – vâna gâşte, iepuri, raţe
sălbatice, nevăstuici, vulpi şi, dacă n-avea încotro, vâna şi vrăbii. Toamna
târziu şi spre începutul iernii, vrăbiile din ţinutul Gaomi din nord-est se
alcătuiau în stoluri dese şi colosal de mari, mii şi mii unindu-se într-un nor
zdrenţuit de culoare maronie şi rostogolindu-se cu iuţeală lipite de pământul
nemărginit. Către seară, se întorceau în zbor şi cădeau pe sălciile de care
mai atârna câte o frunză solitară şi veştedă; ramurile palide care atârnau
golaşe sau se îndreptau în sus se umpleau de ele. Când soarele la asfinţit
înroşea norii de la marginile cerului, vârfurile copacilor se vopseau în
lumină, iar ochii negri ca tăciunii ai vrăbiilor licăreau ca scânteile aurii
printre ramuri. Săltau neîntrerupt, iar aripile li se răsuceau în sus şi în jos în
coroana sălciilor. Bătrânul Geng îşi lua arma, îşi îngusta unul din ochi în
formă de triunghi şi apăsa pe trăgaci, iar vrăbiile aurii se prăvăleau pocnind
şi trosnind ca grindina, în vreme ce alicele explodau fâşâind printre ramuri.
Vrăbiile care nu fuseseră rănite cugetau adânc preţ de o clipă, se uitau la
tovarăşele lor căzute drept la pământ şi de-abia apoi o tuleau bătându-şi
aripile şi aruncându-se ca nişte schije în înaltul cerului celui adânc şi
letargic. În copilărie, tata mâncase şi el vrăbiile lui Geng – aveau gust bun şi
erau săţioase. Treizeci de ani mai târziu, mergeam cu fratele meu mai mare
prin câmpul cultivat experimental cu sorg hibridizat şi am purtat un război
aprig şi hotărât cu vrăbiile viclene. Bătrânul Geng avea pe atunci peste
şaptezeci de ani, trăia de unul singur şi se bucura din partea statului de „cele
cinci garanţii”: haine, mâncare… Era un personaj cu prestigiu mare şi
cuvânt greu în sat, care la fiecare mare adunare de înfierare se suia pe
podium şi vorbea. Şi la fiecare adunare, îşi dădea jos haina şi scotea la
iveală o întindere de cicatrici, spunând mereu:
— Diavolii japonezi m-au împuns cu baioneta de optsprezece ori. Eram tot
scăldat în sânge, dar n-am murit. Şi de ce n-am murit? Pentru că mi-a sărit
în ajutor o vulpe fermecată. Am zăcut întins nu ştiu câtă vreme şi cum am
deschis ochii, în faţa lor era o lumină roşie – vulpea aceea fermecată, bună
şi milostivă, tocmai îşi întinsese limba şi-mi lipăia rănile de baionetă…
La bătrânul Geng – Geng Optsprezece-Baionete – acasă se găsea o tăbliţă
memorială în cinstea acelei vulpi fermecate. La începutul Marii Revoluţii
Culturale, gărzile roşii s-au dus la el să-i spargă tăbliţa. Geng a stat pe vine
în faţa ei cu un cuţit mare de zarzavat în mână, iar gărzile s-au retras
mofluze.
Bătrânul Geng cercetase cu mult timp în urmă traseele acelei vulpi bătrâne
cu blana roşie, însă nu se îndurase s-o împuşte. Văzuse cum îi crescuse
blana groasă şi fină şi foarte frumoasă, pe care fără îndoială c-ar fi putut s-o
vândă pe bani frumoşi.
Ştia că a venit timpul să o ucidă, că se bucurase îndeajuns de lumea celor
vii. Vulpea fura în fiecare noapte câte o găină. Oricât de zdravene erau
coteţele pe care le durau cei din sat, ea tot ştia să le meşterească şi să le
deschidă; oricâte capcane şi laţuri îi întindeau, ştia să le ocolească pe toate.
În acel an, coteţele din sat ajunseseră parcă să fie cămara ei. Bătrânul Geng
a ieşit din sat când cocoşul cântase de trei ori şi s-a pus la pândă în spatele
unui stăvilar scund de pământ de la marginea lăsăturii din faţa satului,
aşteptând-o să se întoarcă de la furat de găini. Lăsătura era acoperită cu
trestie veştejită şi slăbănoagă, înaltă cam până la brâu; apa stătută rămasă de
peste toamnă alcătuise o gheaţă albă şi subţire, pe care oamenii nu puteau să
treacă şi prin care trestia măruntă galben-maronie fremăta în aerul rece al
dimineţii. Departe-departe, spre răsărit strălucirea care sporea încetul cu
încetul se proiecta peste gheaţă, iscând o splendoare lucioasă asemenea
solzilor de crap. Mai apoi, cerul s-a luminat la răsărit, iar gheaţa şi trestiile
au fost vopsite cu o strălucire rece ca sângele închegat. Geng a simţit
odoarea vulpii şi a văzut trestiile dese încreţindu-se încet-încet ca nişte
valuri leneşe şi închizându-se apoi repede la loc. Şi-a pus arătătorul îngheţat
de la mâna dreaptă lângă gură şi-a suflat asupra lui, aşezându-l apoi pe
trăgaciul învelit în brumă albă. Vulpea a sărit din desişul de trestii şi s-a
oprit pe gheaţa albă, care pe o bucată s-a făcut de un roşu aprins, de parcă ar
fi luat foc. Pe botul slăbănog al vulpii se închegase sânge de pasăre de un
roşu adânc, iar de mustăţi îi atârnau pene cânepii de găină. A-nceput să
meargă pe gheaţă cu mare eleganţă. Bătrânul Geng a slobozit un strigăt, iar
ea s-a oprit în poziţie de drepţi şi şi-a mijit ochii către pământ. Geng a
început să tremure din tot corpul, iar supărarea nedesluşită din ochii vulpii
l-a făcut să se simtă cu conştiinţa încărcată. Vulpea a pornit legănându-se cu
fudulie către desişul de trestie de pe gheaţă, unde îşi avea vizuina. Bătrânul
Geng a închis ochii şi a tras. Patul puştii a zvâcnit puternic înapoi,
amorţindu-i jumătate din umăr. Vulpea s-a rostogolit între trestii ca o minge
de foc. Geng s-a ridicat, şi-a apucat arma şi s-a uitat la fumul verde-închis
al prafului de puşcă întinzându-se în aerul limpede-limpede. Ştia că vulpea
îl ţintuieşte dintre trestii, dornică de răzbunare. În lumina ca argintul a
începutului de zi, corpul lui părea mare şi înalt. Inima i-a fost cuprinsă de
ceva asemenea cu ruşinea şi remuşcarea – îi părea rău. Şi-a amintit de
încrederea pe care i-o arăta vulpea de un an de zile încoace; acum ştiuse
limpede că el stă la pândă în spatele zăgazului, dar mersese molcom pe
gheaţă, la fel ca înainte, de parcă i-ar fi examinat conştiinţa. Trăgând, fără
îndoială că îşi trădase prietenul din altă specie. Şi-a lăsat capul în jos, cu
faţa la desişul în care îşi găsise scăparea vulpea, şi nu şi l-a întors nici
măcar când în spate a răsunat zgomot de paşi învălmăşiţi.
Mai apoi, un fir de răceală înţepătoare l-a străpuns pe deasupra şalelor.
Corpul i-a ţâşnit înainte, iar când s-a răsucit, arma i-a picat pe gheaţă. Un
şuvoi cald i s-a târşâit prin partea din faţa a pantalonilor de bumbac.
Dinaintea lui veniseră mai bine de zece oameni îmbrăcaţi în uniforme
galbene. Ţineau în mâini arme mari, cu şpăngi lucioase. Fără să vrea, a
strigat înspăimântat:
— Japonezi!
Soldaţii japonezi s-au apropiat şi fiecare dintre ei şi-a vârât baioneta în el –
în pieptul lui şi în burta lui. A slobozit un tânguit asemenea acelora pe care
le scot vulpile când îşi caută pereche şi s-a prăbuşit cu capul pe gheaţă.
Fruntea i s-a ciocnit de ea atât de tare, că gheaţa s-a crăpat. Sângele
clocotitor care curgea din el a încălzit gheaţa de dedesubt, făcând o gaură în
ea. Zăcea aproape inconştient şi îşi simţea partea de sus a corpului încinsă
de parcă i-ar fi fost arsă de limbi de foc, în vreme ce el îşi sfâşia cu putere
cu amândouă mâinile hainele zdrenţuite.
Cu totul în transă, a văzut vulpea roşie ieşind dintre trestii. Ea i-a dat ocol o
dată, apoi s-a lăsat pe labele de dinapoi lângă el şi l-a privit plină de milă.
Blana îi era extraordinar de scânteietoare, iar ochii, cu care privea uşor
pieziş, semănau cu două jaduri verzi şi preţioase. A simţit mai apoi blana ei
caldă apropiindu-se de el şi i-a aşteptat mursecarea dinţilor ascuţiţi. Ştia că
oamenii, o dată ce încalcă buna-credinţă, nu mai fac nici cât dobitoacele,
aşa că şi dacă-l omora acuma vulpea, tot n-avea de ce să-i pară rău. Vulpea
şi-a scos însă limba pădure de răcoroasă şi a început să-i lângă rănile.
Bătrânul Geng credea cu tărie că această vulpe, care i-a răsplătit nedreptatea
prin bunătate, este cea care i-a salvat viaţa. Pe această lume, e greu de găsit
un al doilea care să mai trăiască după ce-a primit optsprezece împunsături
de baionetă. De bună seamă că pe limba vulpii se afla un leac miraculos,
pentru că peste tot pe unde l-a lins, el pe dată se uşurase de parcă i-ar fi dat
cu ulei mentolat. Aşa spunea bătrânul Geng.

În sat, cei ce se duseseră în capitala judeţului să vândă încălţări din paie se

întorseseră şi spuseseră: japonezii au ocupat oraşul Gaomi şi au înfipt pe
ziduri steagul cu soarele pe el. Auzind aceste veşti, nimeni din sat n-a mai
avut deloc stare, aşteptând să se prăvălească peste ei nenorocirea. În
mijlocul tuturor celor cuprinşi de teamă şi nelinişte, cu inimile săltând şi
carnea tresărind, doi oameni rămâneau cu totul nepăsători şi lipsiţi de griji.
Cei doi care-şi duceau zilele ca şi mai înainte erau Geng, vânătorul despre
care am vorbit mai înainte, şi Cheng Ciupitul-de-vărsat, care fusese
muzicant şi căruia îi plăcea să cânte operă pechineză.
Când Cheng se întâlnea cu cineva, spunea:
— De ce va temeţi? De ce vă-ngrijoraţi? Oricine e dregătorul, noi tot
oameni de rând rămânem. Nu ne punem dimpotrivă nici la zeciuială, nici la
impozit, dacă ne zice să stăm întinşi, stăm întinşi, dacă ne zice să stăm în
genunchi, stăm în genunchi. Cine să aibă obraz să ne pedepsească pe noi?
Cine? Ia zi!
Sfaturile lui Cheng i-au potolit pe mulţi şi oamenii au început din nou să
doarmă, să mănânce şi să muncească. Nu după multă vreme, vorba despre
atrocităţile japonezilor s-a dus ca un vânt rău – cum au omorât oameni când
au construit turnurile, cum au smuls inimile oamenilor şi le-au dat la câini
să le mănânce, cum au necinstit bătrâne de şaizeci de ani şi cum de stâlpii
de electricitate din capitala judeţului atârnau şiraguri-şiraguri de căpăţâni.
Deşi îi aveau pe bătrânul Geng şi pe Cheng Ciupitul ca modele de nepăsare
vroiau să-i imite, oamenii nu izbuteau să joace după cum cântau aceştia şi
până şi în somn le era greu să uite tabloul crud creionat de zvonuri.
Cheng a rămas întruna vesel. Când ştirea că japonezii sunt gata să vină în
prădăciune a făcut să crească masiv rahatul de câine din sat şi din afara lui,
sătenii, care înainte se sculau de dimineaţă luptându-se să-l culeagă, parcă
se leneviseră: nimeni nu strângea excrementele de câine împrăştiate peste
tot şi care păreau pregătite doar pentru el. Şi el a ieşit din sat tot când
cocoşii au cântat a treia oară, iar în faţa satului a dat peste bătrânul Geng, cu
puşca în spate, cu care s-a salutat: apoi fiecare a mers pe drumul lui. Când
răsăritul se vopsise în roşu, târna de rahat de câine a lui Cheng era plină
ochi. A pus-o jos şi, în mână cu lopăţica de fier, a rămas în picioare pe
împrejmuirea de pământ din sudul satului, respirând aerul dulce şi răcoros
care îl gâdila pe gât. Şi-a curăţat gâtlejul şi a început să cânte cu faţa către
norii roşietici de pe cer:
— „Sunt ca o mlădiţă de mult uscată peste care vine ploaie dulce…”
O detunătură.
Pălăria jerpelită de fetru de pe capul lui Cheng a pierit fără urmă. Şi-a tras
imediat gâtul în jos şi ca glontele de iute s-a vârât în şanţul împrejmuirii.
Când căpăţâna i s-a ciocnit de pământul tare şi îngheţat, a scos un pocnet,
dar el n-a simţit nici durere, nici mâncărime. Mai apoi, a văzut că lângă
gura lui se află o grămadă de resturi de cărbune, iar lângă un ciot de mătură
tocită zace întins un şoarece mort cu tot corpul acoperit de cenuşă de
cărbune. Nu ştia dacă el însuşi e viu sau mort, aşa că şi-a mişcat puţin
braţele şi picioarele, care au răspuns, nepărând însă foarte agere. În nădragi
era ceva cleios, iar în inimă i-a ţâşnit un val de spaimă: m-au prăpădit, mi-
au dat sângele, s-a gândit. A-ncercat să se ridice şi şi-a băgat mâna în
pantaloni, pipăind înăuntru. Se aştepta, tremurând din toate încheieturile,
să-şi vadă mâna roşie, dar când şi-a ridicat-o în faţa ochilor şi s-a uitat la ea,
era toată galbenă. Nasul i s-a umplut de mirosul de seminţe terciuite de
cereale. Şi-a şters palma de fundul şanţului, dar n-a reuşit, aşa că a apucat
mătura să se şteargă de ea. Când se ştergea mai cu sârg, a auzit un urlet din
afara şanţului:
— Ridică-te!
A ridicat capul şi a văzut că cel care zbierase avea puţin peste treizeci de
ani, figura parcă tăiată cu cuţitul, pielea galbenă şi uscată şi bărbia lungă; pe
cap purta o pălărie castanie de lână, iar în mână ţinea un pistol negru ca
smoala. În spatele lui se aflau câteva zeci de picioare desfăcute îmbrăcate în
galben-pământiu, cu fâşii late de pânză înfăşurate în cruce şi legate în jurul
pulpelor; urmând picioarele cu privirea, a văzut şoldurile ieşind în afară şi
câteva zeci de chipuri cu un aer străin, pe care se citea o bucurie asemenea
celei de după ce te-ai uşurat la privată. Un steag pătrăţos cu soarele pe el se
pleoştea sub norii de un roşu aprins ai dimineţii, iar fiecare baionetă era
acoperită de luciri prăzulii. Burta lui Cheng a fost cuprinsă de frământare şi
o excreţie de spaimă i s-a rostogolit zbârâindu-i veselă prin maţe.
— Scoală-te! a urlat mânios chipiul castaniu.
Cheng Ciupitul-de-vărsat şi-a legat cureaua de la pantaloni, s-a aplecat de
şale şi s-a căţărat afară din şanţ. Membrele şi le mişca cu atâta băgare de
seamă, că nu ştia care le mai e locul, ochii mari i se făcuseră cenuşii şi nu
avea habar ce să zică, aşa că a rămas aplecat, cu gâtul întins şi dând din cap
a aprobare.
Fornăind din nas, chipiul castaniu l-a întrebat:
— În sat sunt trupe ale naţionaliştilor?
Cheng l-a privit încremenit.
Un japonez cu baioneta pătată de sânge i-a legănat-o prin faţa pieptului şi a
ochilor, iar răcoarea ascuţişului ei i-a înţepat ochii şi stomacul. Şi-a auzit
burta zbârâind şi maţele sucindu-i-se repetat, iar o senzaţie plăcută de
excreţie, şi mai intensă, l-a făcut să dea bucuros din mâini şi din picioare.
Soldatul japonez a scos un ţipăt, a mişcat baioneta în jos, iar haina lui de
bumbac s-a sfâşiat cu larmă mare, scama jerpelită a umpluturii a dat buzna
în afară urmând rupturile din haină, iar lui i-a explodat între coaste un val
de durere de la carnea şi muşchii hărtăniţi. S-a chircit tot, iar lacrimile,
mucii, excrementele şi urina s-au pornit aproape toate în acelaşi timp.
Japonezul a mai îndrugat ceva, foarte lung, leop-leop-leop, de parcă ar fi
mâncat struguri. El a privit rugător şi îndurerat către faţa spumegând de
mânie a japonezului şi a început să plângă în hohote.
Chipiul castaniu l-a împuns cu ţeava pistolului în frunte şi a zis:
— Nu plânge! Preamăritul stăpân ţi-a pus o întrebare. Ce sat e ăsta? E Gura
Apei Sărate?
Sforţându-se să-şi stăpânească sughiţurile, a dat din cap că da.
— Şi pe-aici se află dintre cei ce împletesc încălţări din pai? a întrebat
chipiul castaniu cu o voce uşor mai blajină.
Fără să-i mai pese de durere, a răspuns în grabă, căutând să se pună bine cu
celălalt:
— Da, da!
— La târgul de ieri din Gaomi, s-a dus vreunul să vândă încălţări?
— Da, da!
Sângele care-i curgea de pe piept îi picura deja fierbinte pe burtă.
— E vreun nap murat?
— Nu ştiu… nu e…
Chipiul castaniu i-a tras cu iscusinţă o palmă peste urechi şi a strigat la el:
— Spune! E sau nu vreun nap murat?
— Este, este, mărite! A început să suspine din nou cu obidă: Mărite, în toate
casele e câte o putină de murături, şi în toate putinele din toate casele sunt
napi muraţi.
— Fir-ar mă-sa, ce faci tu pe prostul cu mine, te-am întrebat dacă e vreunul
de-l cheamă Nap Murat! Pocnindu-l peste faţă, cel cu chipiu castaniu l-a
ocărât şi a zis: Ticălosule, te-ntreb dacă e vreunul de-l cheamă Nap Murat!
— E… nu e… e… nu e… mărite… nu mă bate… nu mă bate, mărite…
Ameţit de scatoalca primită peste urechi, a-nceput să bată câmpii.
Japonezul a spus ceva, iar chipiul castaniu şi l-a dat jos şi a făcut o
plecăciune în faţa diavolului. S-a răsucit apoi şi zâmbetul i s-a şters de pe
faţă la secundă. L-a îmbrâncit pe Cheng Ciupitul-de-vărsat şi a spus cu
sprâncenele încruntate şi ochii scăpărând:
— Ia-o înainte, du-ne în sat şi-arată-ne unde stau toţi ăia de fac încălţări din
paie!
Şi-a amintit de târna pentru rahat şi lopata aruncate pe împrejmuire şi fără
să vrea şi-a sucit capul înapoi, dar o baionetă strălucind ca zăpada i-a fâşâit
pe lângă obraji. Şi-a dat seama limpede că viaţa face mai mult decât târna şi
lopata pentru rahat, aşa că n-a mai întors capul şi s-a pornit crăcănat spre
sat. Câteva zeci de diavoli veneau în spatele lui, iar cizmele lor mari de
piele zdrumicau ierburile veştejite muiate în brumă. Câţiva câini mofluzi
stăteau întinşi la colţurile zidurilor şi lătrau cu cea mai mare băgare de
seamă. Cerul se însenina din ce în ce mai mult, iar un soare mare apăsa
peste pământul cenuşiu-cafeniu. Planşetele pruncilor scoteau în evidenţă
acalmia satului, care tăinuia o groază uriaşă. Paşii regulaţi ai soldaţilor
japonezi semănau cu nişte bătăi ritmice de tobă, zdruncinându-i timpanele
şi pălindu-l în piept. Îşi simţea rana de-acolo arzândă ca focul; rahatul din
pantaloni era vâscos şi rece. Se gândea cât de nenorocos putuse să fie, cum
alţii nu ieşiseră să culeagă rahatul de câine, doar el ieşise şi uite-aşa dăduse
peste el soarta asta de rahat. Se simţea nedreptăţit că japonezii nu-i vedeau
atitudinea plină de supunere. O să-i ducă pe loc la cele câteva pivniţe cu
încălţări din paie şi ăla de e Nap Murat o s-o păţească. În depărtare şi-a zărit
poarta casei. Pe acoperişul pe care potopurile văratice îl biciuiseră de
făcuseră în el o scobitură creştea un smoc de ierburi albe, iar din hornul
singuratic ieşea un fum albastru-verzui; niciodată nu se simţise atât de
strâns legat de casă şi s-a gândit că, după ce se termină asta, o să se întoarcă
acasă, o să-şi schimbe nădragii cu unii curaţi şi o să-şi pună nevasta să-i
presare nişte var peste rana din piept. Sângele pesemne că mai avea puţin şi
i se scurgea tot, căci în faţa ochilor îi explodau mănunchiuri-mănunchiuri de
stele verzi, picioarele i se înmuiaseră şi val după val de greaţă i se suia din
burtă către gâtlej. Nu fusese niciodată atât de mult la ananghie – niciun
cântăreţ bun de oboi din ţinutul Gaomi nu fusese vreodată atât de mult la
ananghie. Parcă mergea pe nori. Două băltoace de lacrimi reci ca gheaţa îi
umpluseră pleoapele. Îi era dor de soţia lui cea frumoasă, care îi purta pică
pentru că era ciupit de vărsat, dar care i se supusese cu totul – „Te măriţi cu
un cocoş, te duci după cocoş, te măriţi cu un câine, te duci după câine”.
4

Dis-de-dimineaţă, o detunătură din afara satului a speriat-o şi a trezit-o din

somn pe bunica a doua, care tocmai se bătea în vis cu bunica mea. S-a
ridicat, inima i-a săltat bubuind şi duduind o bucată de vreme şi, deşi a stat
să se gândească îndelung, tot nu şi-a dat seama dacă s-a întâmplat ceva în
afara satului sau dacă fusese o închipuire din vis. Fereastra se umpluse deja
de razele subţirele ale zorilor, iar pe sticla cât palma de mare se prinseseră
flori de brumă cu forme şi înfăţişări ciudate. Bunica a doua şi-a simţit
umerii reci ca gheaţa. Şi-a aplecat faţa şi s-a uitat la fiica ei, care stătea
întinsă alături – mătuşica mea dormea adânc. Sunetul răsuflării dulci şi
egale a copilului de cinci ani a potolit spaima din inima bunicii a doua. S-a
gândit că bătrânul Geng o fi împuşcat vreo pisică sălbatică sau vreun alt
animal: nu ştia că ghicise foarte corect, la fel cum nu ştia că, atunci când ea,
după ce-a stat prostită o clipă, a tras plapuma şi s-a strecurat din nou în
culcuş, baionetele ascuţite ale japonezilor străpungeau carnea tare şi elastică
a bătrânului Geng. Mătuşica s-a răsucit şi s-a rostogolit la pieptul bunicii a
doua, iar aceasta a luat-o în braţe, simţind răsuflarea caldă a fetiţei, boare
după boare, pe pieptul ei. Erau deja opt ani de când bunica o gonise de-
acasă pe bunica a doua, iar în acest răstimp bunicul fusese amăgit să se ducă
la Jinan şi aproape-şi lăsase oasele pe-acolo. Scăpat cu viaţă, bunicul se-
ntorsese acasă, dar bunica îl luase pe tata şi trăia cu şeful platoşelor, Ochi-
Negru. Bunicul se înfruntase cu Ochi-Negru pe malul Apei Sărate şi, deşi
fusese răsturnat la pământ, stârnise în inima bunicii sentimente adânci şi
greu de stins. Bunica s-a dus după el, s-au întors în sat şi au făcut din nou
afacerea cu rachiu să înflorească. Bunicul s-a potolit şi-a lăsat pistoalele
deoparte, n-a mai dus viaţă de bandit şi câţiva ani a avut traiul unui ţăran
bogat. În acest răstimp, ce-l supăra tot timpul era rivalitatea geloasă dintre
bunica şi bunica a doua. Rezultatul luptei dintre ele a fost încheierea
„tratatului în trei”: bunicul trebuia să stea în casa bunicii zece zile, iar apoi
se muta la bunica a doua să stea alte zece zile, fără să poată depăşi
termenul. Bunicul a respectat mereu cu stricteţe regulile, pentru că la mânie,
niciuna din cele două femei nu era vreo lămpiţă cu economie de ulei. Pe
când o ţinea în braţe pe mătuşica, bunicii a doua i se revărsa în inimă o
tristeţe plină de dulceaţă. Era din nou însărcinată, în luna a treia. Femeile
gravide devin îndeobşte bune şi blânde, dar şi slăbite, şi au nevoie de
îngrijire şi protecţie. Bunica a doua nu era nici ea o excepţie şi număra
zilele pe degete, tânjind după bunicul, care urma să vină a doua zi… În
afara satului s-a auzit din nou o detunătură ascuţită.
Bunica a doua s-a ridicat iute, iar când s-a îmbrăcat, mâinile şi picioarele şi
le-a simţit moleşite. Zvonul că japonezii o să vină la prădăciune în sat îi
ajunsese de mult la urechi şi toate zilele acestea fusese îngrijorată şi
neliniştită, având în inimă presimţirea neagră că o mare nenorocire stă să se
abată peste ea. Se gândise chiar că mai bine se întoarce cu bunicul şi îndură
ocările bunicii decât să stea toată numai teamă şi groază la Gura Apei
Sărate. Căutase să-i spună bunicului gândul ăsta, dar el îl respinsese cu o
singură vorbă. Cred că bunicul era de bună seamă înfricoşat de moarte de
cele două femei, vrăjmaşe neîmpăcate cum erau, aşa că refuzase categoric
rugămintea bunicii a doua. Nu după multă vreme, avea să se căiască
amarnic din această pricină, iar a doua zi de dimineaţă, când, îmbăiat în
razele călduţe ale soarelui de sfârşit de lună a zecea, va sta în curtea
acoperită peste tot de urme de fiare sălbatice, va privi chiar el tragedia prea
groaznic de văzut la care a dus greşeala lui.
S-a trezit şi mătuşica mea, şi-a deschis ochii ce-i străluceau scânteietori ca
nişte nasturi de aramă, s-a maimuţărit trăgând un căscat, iar apoi a oftat
lung, în modul cel mai matur cu putinţă. Oftatul ei a cutremurat-o de spaimă
pe bunica a doua, care s-a uitat ţintuită la lacrimile iscate de căscat şi de
oftat în ochii fetei. Multă vreme n-a cutezat să zică nimic.
Mătuşica mea i-a spus:
— Mamă, dă-mi să mă îmbrac.
Bunica a doua a apucat hăinuţa roşie de bumbac a fetei şi a privit şi mai
speriată faţa mătuşii, care de obicei era leneşă şi nu vroia să se trezească,
dar care azi cerea singură să se scoale din pat. Pe chipul copilei se
încreţiseră câteva cute şi-şi mai şi prăvălise sprâncenele şi-şi coborâse
colţurile gurii, de semăna de-adevăratelea cu o mică bunicuţă. Inima bunicii
a doua a tresărit, iar mâinile au simţit răceala pătrunzătoare a hăinuţei roşii.
Un talaz puternic de milă a izbit şi-a răsunat înlăuntrul ei, iar atunci a
chemat-o pe mătuşica mea cu numele ei de nou-născut, dar cu un glas la fel
de încordat ca o strună de lăută ce stă să se rupă:
— Xiangguan… Xiangguan… stai niţel… să-ţi încălzească mama puţin
hăinuţa.
— Nu-i nevoie, mamă, nu.
Bunicii a doua lacrimile i-au năvălit afară din găoacele ochilor şi, fără să
îndrăznească să se uite la obrazul fetei, acoperit de o paloare de rău-augur, a
alergat disperată în bucătărie, a făcut un foc de paie şi a încălzit la el haina
grea a fetiţei. Când paiele s-au aprins, trosnetele focului au sunat ca nişte
împuşcături, iar haina de bumbac s-a răsucit deasupra limbilor de foc,
săltând fără odihnă ca un steag greu şi zdrenţuit. Flăcăruile i-au înţepat
mâinile ca gheaţa cea mai rece ale bunicii a doua. Focul de paie se aprinsese
uşor şi s-a stins la fel de repede, iar cenuşa păstra formele chircite ale
paielor în zvârcolirile de dinainte de-a fi nimicite; fumul albastru se
năpustea spre coama casei, iar în cameră se iviseră vârtejuri micuţe de aer.
Mătuşica a chemat-o din odaie, deşteptând-o pe bunica a doua, care
rămăsese cu haina roşie în mână. S-a întors cu hăinuţa care-şi risipise
căldura şi a văzut că fata ei se ridicase deja în picioare, înfăşurată în
plapumă, între pielea albă şi fragedă de copil şi plapuma violetă formându-
se un contrast viu. Bunica a doua a strecurat braţele slabe şi fără vlagă ale
fetei în mânecile hainei, iar mătuşica mea s-a arătat iarăşi altfel decât de
obicei, fiind foarte supusă şi nelăsând nici măcar zgomotul brusc al unor
explozii din sat să întrerupă acest molcom proces de îmbrăcare.
Exploziile păreau să vină de sub pământ, apăsătoare şi îndelungi. Hârtia
albă şi luminoasă a ferestrei a tresărit cu un foşăit, iar în curte s-a auzit
fâlfâitul speriat al vrăbiilor aflate în căutarea hranei. De-abia ce s-a stins
zgomotul exploziilor, că au urmat alte bubuituri. Satul vuia, iar câteva voci
stinse au început să urle, bolborosind ceva. Bunica a doua a prins-o strâns în
braţe pe mătuşica mea, amândouă începând să tremure lipite una de alta.
Vuietul s-a oprit o vreme, iar satul a fost cuprins de o linişte îngrozitoare.
Mai răsuna doar zgomotul acela de paşi apăsaţi şi uneori câte un lătrat
ascuţit şi o împuşcătură care îţi înţepa urechile. S-au auzit mai apoi alte
două explozii înăbuşite, înşirate una după alta, iar răcnetele oamenilor,
asemenea cu guiţatul porcului la tăiere, deodată au răbufnit în tremurul
monoton al satului, ca un râu care-şi sparge digurile, în larmă amestecându-
se scrâşnete de femei, urlete de copii, cotocodăcit de păsări zburătăcite în
copaci şi peste ziduri şi zbierete prelungi de măgari zbătându-se să scape
din frâu. Bunica a doua a zăvorât uşa şi a mai proptit-o şi cu doi drugi, iar
apoi s-a săltat în pat, s-a ghemuit într-un colţ şi a început să aştepte
nenorocirea să se prăvălească asupra ei. Îi era foarte dor de bunicul, îl ura
foarte mult pe bunicul. Se gândea că avea să vină a doua zi şi că de bună
seamă o să urmeze un rând de plânsete şi unul de certuri; soarele scânteietor
a luminat geamul acela mic din fereastră, de pe care florile de brumă s-au
topit, închegându-se în doi stropi luminoşi care au udat marginea ferestrei.
În sat au izbucnit iar împuşcături, auzindu-se apoi strigăte de femei din
toate părţile. Bunica a doua ştia foarte bine de ce urlau femeile. Auzise de
mult că japonezii sunt ca animalele şi că nu lasă să scape nici bătrânele de
şaptezeci de ani. În cameră s-a prelins un miros de fum şi de căldură intensă
şi s-a auzit pârâitură de foc mare, din mijlocul căreia răsunau din când în
când urlete înnebunite de bărbaţi. Bunica a doua a împietrit de groază
auzind poarta scârţâind; a mai auzit şi ceea ce era fără îndoială vorba
ciudată a japonezilor, care dădeau târcoale prin faţa porţii într-un fel
înspăimântător. Mătuşica şi-a holbat ochii, a rămas o clipă pe gânduri, iar
apoi s-a pus pe plâns. Bunica a doua a-ntins mâna şi i-a astupat gura. Poarta
a-nceput să se zguduie, zdronc-zdronc. Bunica a doua a sărit de pe pat, şi-a
băgat mâinile în cenuşa de sub oală şi şi-a dat cu ea pe faţă. I-a dat şi
mătuşicii pe faţă. Trosneau în poartă s-o facă ţăndări, iar ochii bunicii
clipeau cu străşnicie. Dacă nu lasă nici bătrânele să scape, o să lase oare o
femeie cu burta mare? Bunica a doua a fost străfulgerată de un gând şi a tras
de la capul patului o legătură rotundă de haine, şi-a desfăcut nădragii şi a
îndesat-o cu putere înăuntru, legând apoi strâns cureaua şi făcând două
noduri. A tras apoi de pantaloni, căutând să aşeze cât mai bine legătura, ca
japonezii să nu vadă vreo nepotrivire. Mătuşica şedea ghemuită în colţ,
privind acţiunile ei ciudate.
Poarta s-a deschis zdroncănind, iar o scândură din ea a căzut greu la
pământ. După ce bunica a doua a auzit zgomotul scândurii prăbuşindu-se la
pământ, s-a dus repede la vatră şi şi-a dat din nou cu cenuşă pe faţă. În curte
se auzea dăngănit bezmetic, iar bunica a doua a alergat înapoi în odaie, a
încuiat uşa şi a fugit în pat, în braţe cu mătuşica mea, silindu-se să-şi
înăbuşe răsuflarea şi să nu scoată niciun sunet. Japonezii urlau nebuneşte
bolborosind ceva şi, cu paturile puştilor, au pălit jos la pământ şi uşa casei.
Aceasta era mai firavă decât poarta şi n-a făcut faţă nici măcar unui atac. A
auzit-o deschizându-se şi a auzit şi cei doi drugi pe care-i proptise în ea
prăbuşindu-se la pământ. Japonezii au ţâşnit în casă, iar ultima pavăză era
acum uşiţa din zidul despărţitor dinlăuntrul casei. Prin comparaţie cu
grosimea porţii şi cu trăinicia uşii de la casă, uşiţa aceasta era slabă ca
făcută din hârtie – de vreme ce porţii şi uşii de la casă le fusese greu să ţină
piept atacurilor japonezilor, să o spargă pe aceasta o să fie floare la ureche:
totul ţinea de dorinţa lor de a o sparge sau nu, de pofta lor de a sparge uşa,
de a intra înăuntru şi de a-şi prinde prada. Chiar şi aşa, bunica a doua încă
mai nădăjduia să aibă noroc: câtă vreme mai era această pavăză, pericolul
din zvonuri şi din închipuire rămânea pentru totdeauna în zvonuri şi în
închipuire, neavând cum să se prefacă în realitate. Sub zgomotul greu de
paşi şi auzind mereu vorbele repezite ale japonezilor, bunica ţintuia uşiţa cu
inima mâncată de grijă. Uşiţa era de un roşu spre roşcat, pe vergeaua ei se
strânsese praf de un cenuşiu-deschis, iar zăvorul alb era pătat de câteva
urme murdare de sânge de un roşu întunecat – era sângele unei nevăstuici
bătrâne cu botul negru. Bunica şi-a amintit de ţipătul ascuţit slobozit pe
gură de nevăstuica aceea bătrână după ce o lovise – când îi crăpase ţeasta,
se auzise un sunet la fel de limpede ca atunci când calci pe coji de alune
uscate; apoi se rostogolise o dată, coada ei mare şi groasă şfichiuise de
câteva ori fulgii moi de zăpadă de pe pământ, iar după aceea doar zvâcnise
spasmodic, fără să mai salte sălbatic. Bunica a doua era normal să urască
din străfunduri masculul acela de nevăstuică. Într-o zi din toamna lui 1931,
pe seară, când bunica a doua se dusese în lanul de sorg din afara satului ca
să sape după nişte susai, pe un mormânt mic, năpădit de ierburi galbene şi
aflat în mijlocul lanului de sorg luminat de norii sângerii, şedea această
nevăstuică bătrână. Era toată galben-aurie, doar botul îl avea negru ca
înmuiat în tuş. Când a văzut-o, bunica a doua se uşura. Nevăstuica şedea pe
mormânt cu corpul sprijinit pe labele de dinapoi şi cu labele din faţă
ridicate, fluturându-le repetat spre ea. Bunica a doua a rămas ca trăsnită şi
un val de convulsii intense i s-a pornit de sub tălpi către şira spinării ca un
şarpe zburător, ajungându-i până în creştetul capului. A căzut prostită în
lanul de sorg, strigând şi urlând nebuneşte. Când şi-a venit în fire, lanul era
o întindere întunecoasă, în timp ce stelele mari cât boabele săltau trepidânde
şi misterioase pe bolta neagră ca tăciunele. Bunica a doua a bâjbâit prin
lanul de sorg în căutarea potecii şi a pornit spre sat. Năluca limpede a
nevăstuicii galben-aurii, al cărei contur scânteia cu o strălucire asemenea
mustăţii de spic, îi apărea şi-i dispărea fără oprire şi fără contenire în faţa
ochilor – dispărea şi iar apărea. Năluca o făcea să-şi dorească necontrolat să
deschidă gura şi să hăulească cât o ţin băierile. Şi chiar a hăulit şi şi-a dat şi
ea seama că sunetele care-i ţâşnesc din gâtlej nu sunt dintre cele cărora
oamenii normali le dau glas; şi-a dat şi ea seama, şi s-a simţit speriată şi
îngrozită. A stat cuprinsă aşa de nebunie multă vreme, iar cei din sat
spuneau că e locuită de duhul rău al nevăstuicii. Şi ea ştia că o locuieşte
duhul rău al nevăstuicii. Simţea cum în taină acesta o stăpâneşte cu mare
hotărâre. Trebuia să se supună poruncilor lui şi să facă întocmai – plângea
tare, râdea tare, vorbea vorbe fără noimă şi făcea fapte fără noimă. De
fiecare dată când acea senzaţie ca o izbitură de trăsnet îi năvălea pe şira
spinării, se simţea împărţită în două. Se zbătea într-o mlaştină de un roşu
întunecat, plină de dorinţă sexuală şi de ispită către moarte se cufunda, se
ridica la loc, şi de-abia ridicată, iarăşi se cufunda pe dată. Mâinile ei păreau
să prindă o frânghie care o ajuta să se caţere afară din mlaştina dorinţei, dar
cum se căznea, frânghia se prefăcea în nămol al dorinţei, iar ea nu se putea
stăpâni să nu se mai cufunde încă o dată. În zbaterea ei dureroasă, umbra
nevăstuicii mascul cu bot negru i se legăna întruna în faţa ochilor, rânjindu-i
hidos şi măturând-o cu coada ei viguroasă. Şi de fiecare dată când coada îi
atingea carnea, un val de urlete însufleţite şi de nestăpânit i se repezea afară
pe gură. În cele din urmă, nevăstuica pleca, sfârşită şi vlăguită, iar bunica a
doua leşina la pământ, cu spumă albă la colţurile gurii, toată numai
năduşeală şi cu faţa palidă ca foiţa aurie. Din cauza bolii demonice a bunicii
a doua, bunicul s-a suit pe catâr, s-a dus în târgul Bailan ca să aducă cu el
un astrolog meşter în prinderea duhurilor şi alungarea relelor. Astrologul a
ars tămâie şi a aprins lumânări şi a desenat cu o pensulă roşie pe o bucată de
hârtie galbenă pentru morţi nişte simboluri de nepătruns. A ars apoi hârtia
prefăcând-o în scrum, a amestecat-o cu sânge de câine negru şi, prinzându-i
bunicii a doua nasul între degete, i-a strecurat-o în gură. Bunica a doua a
început să geamă ca duhurile şi să urle ca lupii, dând mereu din mâini şi din
picioare, iar spiritul i-a părăsit corpul. De atunci încolo, în fiecare zi s-a
făcut mai bine. Mai apoi, când nevăstuica aceea bătrână a venit odată să
fure găini, a pornit o luptă pe viaţă şi pe moarte cu cocoşul cel mare, roşu ca
focul şi cu picioare gălbui al bunicii a doua, care a izbutit să-i scoată cu
ciocul un ochi. Tocmai pe când durerea era mai greu de îndurat şi se
rostogolea prin zăpadă, bunica a doua, fără să ţină seama de frig, cu totul
dezbrăcată, a dat buzna în curte cu zăvorul alb de la uşă în mână, i-a luat la
ţintă botul ascuţit şi obrajii de maimuţă, cei atât de neruşinaţi şi pungăşeşti,
şi a izbit cu toată puterea. Astfel, în cele din urmă, bunica a doua s-a
răzbunat şi şi-a încheiat socotelile cu ea. În mână cu zăvorul mânjit de
sânge, a rămas prostită multă vreme pe pământul înzăpezit, aplecându-se
apoi şi hăcuind-o nebuneşte, până când aproape a prefăcut nevăstuica
aceasta cea atât de asemenea unui maestru într-o grămadă de carne tocată;
de-abia apoi, fără să i se fi stins încă toată ura, a intrat în casă.
Bunica a doua s-a uitat ţintă la sângele murdar al nevăstuicii care se uscase
pe zăvorul alb al uşii, iar acea zvâcnire nebunească a inimii, care o
cutremura şi-i băga spaima în suflet şi pe care o uitase prea puţin cu
trecerea timpului, s-a iscat din nou: şi-a simţit ochii tremurându-i dement şi
a auzit sunetele scoase de gâtlejul ei, care o speriau şi pe ea.
Uşiţa cea subţire s-a legănat doar puţin şi-a fost spintecată, iar un soldat
japonez îmbrăcat în galben-auriu a sărit sprinten înăuntru în mână cu o
puşcă cu baionetă. În aceeaşi clipă în care a slobozit un răcnet înnebunit,
bunica a doua a văzut limpede, dintr-o singură aruncătură a ochilor care nu i
se mai opreau din tremurat, înfăţişarea soldatului care intrase primul
înăuntru. Iar într-o clipă, chipul acela armonios, cu bot ascuţit şi obraji de
maimuţă, s-a prefăcut în închipuirea sa în nevăstuica cu bot negru care
murise de mâna ei. Gura ascuţită, ca tăiată cu cuţitul, smocul de păr negru
ca tăciunele de deasupra gurii şi expresia plină de şiretenie îl făceau pe
soldat să semene desăvârşit de bine cu bătrâna nevăstuică – doar că era mai
mare, avea blana ceva mai galbenă, iar figura îi era şi mai vicleană.
Demenţa, adânc îngropată în străfundurile memoriei bunicii a doua, dar
acum mult agravată, s-a manifestat din nou, cu asupra de măsură şi cu o
intensitate pe care nu o avusese înainte. Zbieretul bunicii a doua a asurzit-o
pe mătuşica mea, iar faţa ei mânjită toată de cenuşă şi buzele care se-
nchideau şi se deschideau ca nişte aripi au înfricoşat-o de moarte, aşa că s-a
smuls din răsputeri să-i iasă din braţele ca nişte cleşti şi a sărit pe pervazul
ferestrei, uitându-se la cei şase soldaţi japonezi pe care îi vedea pentru
prima oară, la fel cum îi vedea şi pentru ultima oară.
Cei şase s-au oprit în faţa patului de pământ al bunicii, toţi în mâini cu
treişopturi mari de care erau prinse baionete lucioase; se înghesuiau unii în
alţii, iar chipurile zâmbăreţe le erau la fel de prosteşti şi de viclene ca al
nevăstuicii. Mătuşicii mele i se părea că feţele lor semănau cu nişte plăcinte
din făină de sorg luate din tigaie – uscate, de un roşu întunecat, frumoase,
calde, drăguţe, prietenoase. În afară de o oarecare teamă pe care o resimţea
faţă de baionetele de la armele japonezilor şi de spaima pe care i-o isca faţa
schimonosită ca o tigvă veştejită a bunicii a doua, nu-i mai era frică de
altceva, iar chipurile japonezilor o atrăgeau şi i se păreau prietenoase.
Soldaţii au râs, dezvelindu-şi dinţii, care mai ordonaţi, care mai rari. O parte
din bunica a doua nu se putea stăpâni să nu-şi arate demenţa de nevăstuică;
o altă parte era înfricoşată de moarte de chipurile zâmbitoare ale japonezilor
– uitându-se la ele, ghicea, prevedea o ameninţare uriaşă, ca atunci când
simţise corect că plecăciunea pe care i-o făcea nevăstuica aceea mascul cu
labele strânse în faţă sugera ceva lasciv şi galben-auriu. Aşa că urla şi se
apăsa instinctiv cu mâinile pe burtă, înghesuindu-se cu toată puterea în
colţul camerei.
Un soldat japonez înalt cam de un metru şaizeci şi cinci – poate puţin mai
înalt sau poate puţin mai scund – şi de vreo treizeci şi cinci, patruzeci de ani
s-a-mpins la marginea patului, şi-a dat jos chipiul, s-a scărpinat pe capul pe
jumătate chel şi, cu o roşeaţă ca de sos de soia închegată pe faţă, a bâiguit în
chineză:
— La tine, fata frumoasă, nu trebuie frică…
Şi-a proptit puşca de marginea patului şi, sprijinindu-se de aceeaşi margine,
s-a căţărat neîndemânatic în pat, şerpuind ca o larvă cărnoasă până lângă
corpul bunicii a doua. Aceasta ar fi vrut să se chircească încât să intre în
crăpăturile din perete, în vreme ce lacrimile ei năvalnice îşi croiau drum
prin cenuşa de pe faţă, scoţând la iveală câteva bucăţi de piele negricioasă şi
lucioasă. Japonezul a rânjit cu buzele lui groase, şi-a întins degetele scurte,
cărnoase şi butucănoase şi a ciupit-o pe bunica a doua de faţă. Cum i-a atins
pielea, în inima bunicii a doua s-a născut un dezgust peste marginile firii, de
parcă o broască râioasă i s-ar fi strecurat în pantaloni. A răcnit şi mai
puternic. Japonezul i-a prins picioarele şi-a tras-o tare spre el. Ea s-a ciocnit
cu ceafa de perete cu un buf, ajungând să stea întinsă drept pe pat, cu burta
ţuguindu-se ca o măgură. După ce-a pipăit-o pe burtă, soldatul japonez şi-a
sticlit ochii şi, ţintind burta falsă, a tras în ea un pumn cu toată puterea.
Apăsând-o cu genunchii pe coapse, a-ntins apoi mâna să-i dezlege cureaua
de la pantaloni; ea s-a zbătut pe viaţă şi pe moarte, şi-a răsucit trunchiul şi-a
muşcat din rărunchi din nasul lui asemenea unui fir de usturoi aplecată spre
ea. Soldatul a scos un ţipăt ciudat, a dat drumul la mână, şi-a astupat nasul
din care curgea sânge şi a măsurat-o cu ochi străini pe bunica a doua, care
se chircise din nou în colţ. Japonezii de la marginea patului s-au pus toţi pe
un râs nebun. Soldatul şi-a scos o batistă cu totul şi cu totul neagră şi şi-a
apăsat-o pe nas. S-a ridicat în picioare pe pat, iar expresia năvalnică şi
scânteietoare de pe faţa lui, asemănătoare cu aceea a unui poet liric
declamând o poezie de dragoste, a pierit deodată, lăsând locul înfăţişării lui
adevărate, de lup şi şacal, plină de hidoşenie. Şi-a apucat puşca proptită de
pat şi-a îndreptat-o spre burta bombată a bunicii a doua. Soarele care
pătrundea pe fereastră a luminat baioneta, raza ei rece a scânteiat, iar bunica
a doua a scos un ultim urlet nebunesc, iar apoi a-nchis strâns ochii.
Mătuşica mea şedea pe pervazul ferestrei şi privea mereu atentă încăierarea
dintre soldat şi bunica a doua. Nu văzuse niciun fel de gânduri rele pe faţa
grăsună a soldatului bătrâior, încercase curioasă să prindă lumina pe care o
răspândea acea parte pe care nu creştea păr de pe capul lui şi chiar îşi
arătase dezgustul faţă de strigătele de fiară ale mamei ei. Dar când l-a văzut
schimbându-şi iute expresia şi apucând baioneta şi ţintind spre burta bunicii
a doua, teama şi iubirea i-au năpădit inima. A sărit de pe pervaz şi s-a
aruncat spre bunica a doua.
Soldatul care intrase primul, cel cu botul ascuţit şi obrajii scofâlciţi, i-a spus
ceva japonezului bătrâior şi rotofei care stătea în picioare pe pat, iar apoi a
sărit şi el în pat, l-a îmbrâncit pe rotofei la o parte, chipul lui batjocorind
apoi nepriceperea celuilalt, rămas acum în picioare în faţa patului, clocotind
de mânie şi cu nasul plin de sânge. Şi-a răsucit apoi faţa şi, ţinându-şi puşca
într-o mână, şi-a-ntins cealaltă mână, galbenă, slabă şi osoasă, a prins-o pe
mătuşica de şuviţele ei de păr asemenea unor morcovi tineri, a smuls-o de la
pieptul bunicii a doua ca pe-un morcov din pământul uscat şi-a azvârlit-o cu
putere în fereastră, iar apoi înapoi în pat. Două dintre şipcile putrezite ale
ferestrei s-au frânt, iar hârtia s-a rupt şi ea într-o parte. Mătuşica mea şi-a
înăbuşit plânsetul în gâtlej, iar faţa i s-a învineţit. Partea din trupul şi spiritul
bunicii a doua pe care o controlase dezgustătoarea nălucă a nevăstuicii s-a
eliberat deodată, iar ea s-a năpustit înainte ca o femelă de animal; cu mare
agilitate, japonezul i-a dat un picior în burtă. Deşi lovitura a nimerit
legătura de haine şi hainele dinăuntrul ei, burta adevărată a bunicii a doua s-
a cutremurat şi ea tare. O forţă extrem de puternică a împins-o pe bunica a
doua în subţirele perete despărţitor, iar spinarea şi ţeasta ei s-au izbit de el
înfundat şi în acelaşi timp. Când s-a lăsat jos ameţită, a simţit cum în partea
de jos a burţii se porneşte deodată un val de durere intensă, de parcă o
jupoaie cineva. Plânsul înăbuşit în gâtlejul mătuşicii s-a pornit până la
urmă, pe un ton neobişnuit de înalt şi cu un uşor iz de sânge. Bunica a doua
şi-a venit cu totul în simţiri, iar japonezul slab care stătea în picioare în faţa
ei era acum cu totul lipsit de legătură cu năluca nevăstuicii. Avea faţa
slăbănoagă, şaua nasului dreaptă ca lumânarea, ascuţită şi abruptă şi ochii
negri şi lucioşi, semănând foarte bine cu un învăţat cu limba iscusită şi cu
ştiinţă mare şi cuprinzătoare. Bunica a doua a îngenuncheat pe pat, cu
lacrimile şi mucii amestecându-i-se, şi a zis smiorcăindu-se:
— Domnule… mărite ostaş… cruţă-mă… cruţă-mă… nu aveţi şi voi acasă
soţii şi fete… surori…?
Un muşchi asemenea unui şoricel de pe obrazul japonezului a zvâcnit de
două ori, ochii negri i s-au acoperit de un strat de ceaţă fumurie, albastră ca
cerul şi, deşi nu înţelesese vorbele bunicii a doua, părea să fi priceput
conţinutul plângerii ei înlăcrimate. Bunica a doua a văzut cum soldatului i-
au trepidat uşor umerii la auzul talazurilor de plânsete ascuţite ale mătuşicii
mele, muşchiul asemenea unui şoricel de pe obrazul lui s-a răsucit rapid şi
un soi de expresie plină de milă i s-a ivit pe faţă. A aruncat o privire timidă
înspre camarazii care stăteau în picioare la marginea patului, iar ochii
bunicii a doua i-au urmat privirea, uitându-se şi ea la cei cinci soldaţi.
Expresiile lor erau fiecare diferite, dar bunica a doua simţea că în spatele
cojii reprezentate de înfăţişarea lor sălbatică se rostogoleşte molcom seva
moliciunii, de un verde crud. Dar toţi se sileau să-şi păstreze coaja,
punându-şi pe chipuri expresii sălbatice şi batjocoritoare, cu care se uitau la
soldatul slăbănog de pe pat. Acesta şi-a întors iute privirea înapoi, iar
bunica i-a privit şi ea iute ochii. Stratul de ceaţă fumurie, albastră ca cerul,
din ochii lui s-a strâns tot laolaltă, ca un snop de nori înalţi plini de ploaie şi
care înfăşoară înăuntrul lor tunete şi fulgere, iar obrajii i-au zvâcnit atât de
brutal, încât acel muşchi, asemenea unui şoricel, părea că are să-i sară în
orice clipă din lăcaşul lui. Scrâşnind din dinţi şi părând că-şi controlează
simţirile, a-ndreptat ascuţişul scânteietor al baionetei către gura deschisă
larg a mătuşicii mele.
— Tu, nădragi jos! Tu, jos nădragi!
Vorbea chineza stâlcit, dar mai bine decât soldatul chel şi rotofei.
În acest moment, spiritul bunicii, de-abia eliberat de năluca nevăstuicii,
iarăşi a devenit anormal, iar soldatul japonez care stătea în picioare în pat
semăna uneori cu un învăţat plin de ştiinţă, iar alteori cu nevăstuica aceea
cu botul negru. Bunica a doua se zvârcolea şi urla întretăiat. Baioneta
aproape că împungea în gura fetiţei. Un val de durere sfredelitoare şi un
spirit de sacrificiu altruist şi mai animalic decât al unei lupoaice au făcut-o
pe bunica a doua să-şi revină în simţiri. Şi-a dat jos pantalonii, chiloţii,
cămaşa, până a rămas goală puşcă; a zvârlit cu putere jos din pat legătura de
haine îndesată la brâu, care a izbit tare faţa unui soldat japonez crud de ani
şi frumuşel la chip. Când legătura a picat pe pământ, tânărul a privit-o uluit
cu ochii lui frumoşi şi cu totul perplecşi. Bunica a râs neînfrânată spre
soldaţi, în timp ce din ochi îi ţâşneau tumultoase lacrimile. S-a întins apoi
dreaptă pe pat şi a spus cu voce tare:
— Haide, veniţi! Să nu v-atingeţi de copilul meu! Să nu v-atingeţi!
Japonezul de pe pat şi-a tras baioneta înapoi, iar braţele lui ostenite s-au
lăsat în jos, ca moarte. Pe pat era aşezat trupul de culoarea sorgului prăjit şi
la fel de aromat al bunicii a doua, iar o rază frumoasă şi luminoasă de soare
i-a lucit între picioare, de parcă ar fi luminat o zicere sau o legendă veche şi
frumoasă, de parcă ar fi luminat o peşteră de sihastru nemuritor sfântă şi
pură, de parcă ar fi luminat un ochi de zeu binevoitor şi maiestuos.
Japonezii ţintuiau cu privirea drumul pe care trebuie să treacă soiul
omenesc, organul pe care şi dragele lor îl aveau şi ochii le-au încremenit şi
chipurile le-au înţepenit, ca idolilor de lut. Bunica a doua îi aştepta amorţită,
cu creierul ca o întindere cenuşie.
Acum mă gândesc că, dacă în acea zi în faţa trupului splendid al bunicii a
doua ar fi fost un singur soldat japonez, poate că n-ar mai fi fost zdrobită.
Dar nu, nu cred, pentru că, singură cu o fiară de bărbat, acesta n-ar fi avut
de ce să maimuţărească civilizaţia şi-ar fi fost îndoit mai frenetic – şi-ar fi
dat jos veşmintele strălucitoare brodate cu frumoase tipare şi s-ar fi năpustit
ca un animal. În situaţiile obişnuite, puternica forţă morală obligă fiarele
care trăiesc printre oameni să-şi acopere cu haine inimoase blana stufoasă:
societatea stabilă şi în pace este locul de dresaj al omenirii, căci până şi
tigrii, leoparzii, şacalii şi lupii închişi multă vreme în cuşcă se contaminează
parţial de omenie. Să fie aşa? Oare da? Oare nu? Da? Nu? Dacă n-aş fi
bărbat şi dacă aş avea în mână un cuţit bun de ucis, i-aş omorî pe toţi
bărbaţii de pe lume! Sau poate că, dacă în acea zi n-ar fi fost decât un singur
soldat japonez în faţa trupului bunicii, şi-ar fi amintit de mama sau soţia lui
şi, gândindu-se la ele, ar fi plecat în linişte. E cu putinţă?
Cei şase japonezi stăteau înţepeniţi, aducând omagiu trupului gol al bunicii
a doua ca şi cum ar fi adus omagiu ofrandelor de pe un altar. Nimeni nu
vroia să plece, nimeni nu îndrăznea să plece. Bunica a doua stătea întinsă,
cu totul dreaptă, ca o ştiucă mare prăjindu-se sub un soare arzător. Mătuşica
mea plânsese până răguşise, aşa că sunetele pe care le scotea se
împuţinaseră şi slăbiseră, sporind doar din când în când. Japonezii fuseseră
în fapt răcoriţi de spiritul de sacrificiu al bunicii a doua, iar acum, când ea
stătea cu atitudinea unei mame iubitoare întinsă în faţa fiilor ei, fiecare
urmărea cu mintea drumul pe care îl parcursese.
Cred că dacă bunica a doua ar fi continuat aşa încă puţin, ar fi dobândit
victoria. Bunică a doua, de ce, după ce te-ai întins, te-ai ridicat iar zorită să
te îmbraci? De cum ţi-ai pus pe tine un crac de pantalon, soldaţii japonezi
care şedeau în picioare la marginea patului au început să freamăte, iar cel
căruia i-ai muşcat nasul şi-a aruncat puşca şi s-a năpustit sus; i-ai privit cu
aversiune nasul spart şi demenţa ta de nestăpânit iarăşi s-a pornit. Diavolul
cel slab care te supusese cu şiretlicul lui l-a dat jos cu un picior pe diavolul
cel rotofei şi şi-a fluturat pumnii, zbierând cu vorbe neînţelese de tine spre
diavolii de la marginea patului. Imediat după aceea, s-a lăsat cu toată
greutatea pe corpul tău, iar răsuflarea lui şuierată asemenea cucurigului de
cocoş şi putoarea ca de balegă a gurii lui ţi-au ţâşnit în faţă.
În faţa ochilor ţi s-a ivit din nou năluca nevăstuicii cu botul negru. Iarăşi ai
început să hăuleşti nebuneşte. Nebunia ta a stimulat nebunia japonezilor,
hăuliturile tale au atras hăuliturile în cor ale japonezilor.
Diavolul acela chel de vârstă mijlocie e cel care l-a dat la o parte cu putere
pe diavolul slab întins peste corpul tău. Faţa lui hidoasă s-a lipit de faţa ta,
iar tu ai închis ochii strâns, plină de dezgust, simţind în burtă fătul de trei
luni zbătându-se dureros şi auzind plânsetele, asemenea celora scoase de un
cuţit ruginit când e ascuţit pe tocilă, iscate de mătuşica mea, răsuflarea ca de
porc a japonezului celui chel şi tropăielile şi râsetele deşănţate ale celorlalţi
diavoli. Diavolul cel chel ţi-a molfăit faţa cu dinţii lui tari, de parcă ar fi
vrut să se răzbune că l-ai muşcat de nas, iar pe faţa ta s-au amestecat
lacrimile, sângele şi saliva din gura lui. O salivă groasă şi vâscoasă. Gura ta
a împroşcat deodată un fir de sânge fierbinte de un roşu aprins, iar putoarea
lui ţi-a inundat nările. Zvârcolelile fătului în burtă ţi-au provocat val după
val de durere sfâşietoare – carnea de pe tot corpul şi fiecare nerv ţi se
încordau şi ţi se zbăteau ca nişte corzi întinse de arc. Simţeai cum fătul se
ascunde cu putere în străfundurile tale, cum ascunde o ruşine greu de spălat
vreodată. În inimă ţi s-a înălţat un foc mânios, iar când obrazul alunecos şi
uleios al diavolului ţi-a atins gura, l-ai muşcat fără vlagă, pielea lui era însă
tare şi elastică precum cauciucul şi avea un gust cu totul şi cu totul acru, aşa
că i-ai dat drumul dezgustată. În acelaşi timp, nervii şi muşchii tăi întinşi s-
au moleşit cu totul, pleoştindu-se.
Ultimul care s-a căţărat pe trupul bunicii a fost soldatul acela tânăr,
frumuşel şi mic de statură. Avea chipul plin de ruşine, iar în ochii lui cei
frumoşi fulgera o expresie temătoare ca a unui iepure înfricoşat de puşca
vânătorului. Pe faţă avea o dâră de parfum de pelin, iar între buzele roşii
precum carnea care îi dârdâiau îi licărea lumina argintie a dinţilor. Pe
bunica a doua a cuprins-o deodată mila de el, iar o miere plină de jale i-a
înţepat ca nişte ace inima amorţită. Plângând, i-a privit faţa de pe care se
prelingeau broboane mărunte de sudoare şi expresia lui îndurerată de
inferioritate şi ruşine. La început s-a mai frecat de corpul ei, dar apoi n-a
mai cutezat să facă nici măcar o mişcare. Bunica i-a simţit centura de la
brâu apăsând-o dureros pe burtă şi i-a simţit şi corpul încordat şi tremurător.
Soldaţii de la marginea patului au râs nebuneşte, strigând ceea ce de bună
seamă că erau vorbe prin care îl batjocoreau pe tânărul soldat neputincios.
Diavolul slab care se odihnise între timp s-a suit pe pat, l-a dat la o parte pe
tânăr şi, fără nici urmă de ruşine s-a grozăvit cu-a lui în faţa acestuia,
demonstrându-i apoi exagerat cum se face. Bunica a doua a simţit că trupul
ei a murit deja sub burtă, iar în creier i se rotea mereu o umbră galbenă, o
umbră galbenă ovală…
Mai apoi, a auzit-o foarte-foarte departe pe mătuşica trăgând un răcnet. Şi-a
deschis cu greutate pleoapele şi a văzut o scenă ca din închipuire: soldatul
acela tânăr şi frumuşel s-a suit în pat, a ridicat-o în baionetă pe mătuşica
mea, a învârtit-o de două ori şi-a azvârlit-o cu putere. Mătuşica mea,
asemenea unei păsări mari cu aripile deschise, a zburat molcom către podea.
Hăinuţă ei roşie s-a desfăcut sub razele soarelui, s-a întins şi-a vălurit prin
cameră, înălţându-se şi coborându-se ca o fâşie de mătase roşie, moale şi
uşoară. Pe când zbura, mătuşica mea şi-a înfoiat braţele, iar părul i s-a
ridicat ca ţepii unui arici. Tânărul soldat japonez ţinea puşca în mână, în
timp ce din ochi îi curgeau lacrimi albăstrii.
Bunica a urlat o dată din rărunchii rărunchilor şi a vrut să se ridice şi să
sară, dar trupul îi murise deja. În faţa ochilor, i-a fulgerat o întindere de
lumină galbenă, urmată îndeaproape de o lumină verde; în cele din urmă, a
fost înghiţită de valuri negre ca tăciunele.
Cuţitul cel mare să le hăcuiască diavolilor capul!
Sorgul s-a-nroşit, diavolii au venit de la răsărit.
Au călcat în picioare pământul ţării, au pângărit-o pe bunica a doua.
Compatrioţi care vă iubiţi ţara, ziua rezistenţei a sosit!
 5
Bunicul a ajuns la Gura Apei Sărate a doua zi de dimineaţă. A venit călare
pe unul din cei doi catâri negri ai familiei mele. A pornit dis-de-dimineaţă şi
a ajuns când soarele a ieşit dintre munţi. Pentru că înainte de plecare se
ciorovăise cu bunica, pe drum fusese deprimat şi nu-i păsase să se uite la
razele minunate şi mereu schimbătoare aruncate de soarele ieşind dintre
munţi pe pământul negru al ţinutului Gaomi din nord-est sau la aripile
luminoase şi verzi ale ciorilor care invadau zorii. Fundul catârului negru
îndurase biciuirea nemiloasă a frâielor de cânepă, iar animalul îşi privise
pieziş, plin de ură, stăpânul care-l călărea şi-l bătea. Socotea că se sforţase
din toate puterile să alerge şi că alergase cât putuse de repede. Adevărul este
că alergase foarte repede – în acea dimineaţă, catârul mare şi negru al
familiei mele, călărit de bunicul, zburase de-a dreptul pe poteca şerpuitoare
dintre lanuri, cu copitele rostogolindu-se şi potcoavele scânteind ca razele
unei luni nedepline. Pe pământ rămăseseră urme de la revărsările puhoaielor
de toamnă şi făgaşuri după făgaşuri adânci şi înguste croite de apăsarea
roţilor de lemn ale căruţelor. Bunicul avea faţa vânătă, iar corpul lui ţeapăn
ca un trunchi de copac se bălăngănea în goana catârului. Şoarecii de câmp
porniţi devreme în căutarea hranei săreau în lături trepidând.
Pe când bunicul şi pe zi ce trece mai îmbătrânitul unchi Luohan beau
împreună în prăvălie, au auzit împuşcături şi explozii înspre nord-vest.
Inima bunicului a boncănit o dată, iar el a alergat pe uliţă uitându-se în
depărtare, fără să vadă vreo mişcare. S-a întors în prăvălie să bea cu unchiul
Luohan. Ca şi înainte, acesta administra povarna familiei mele, iar în 1929,
când grozăvia se abătuse peste bunicul, bunica plecase şi toţi argaţii îşi
luaseră aşternuturile la spinare şi se duseseră să-şi caute de lucru, el
supraveghease cu credinţă, ca un câine de casă, afacerea familiei, crezând
cu străşnicie că întunecimea are să se risipească şi lumina are să vină din
nou şi aşteptând acasă până când bunicul a scăpat nevătămat, a fugit din
puşcărie, s-a împăcat cu bunica şi-a venit din nou la vatră. Când bunica s-a
întors de la Gura Apei Sărate în braţe cu tata şi urmându-l pe bunicul meu, a
bătut în poarta rece şi însingurată, iar unchiul Luohan s-a strecurat afară din
şopronul de paie în care îşi făcea veacul ca un drac viu şi, de cum şi-a văzut
stăpânul şi stăpâna, s-a aruncat în genunchi la pământ, iar două şiruri de
lacrimi fierbinţi i-au scăldat faţa veştejită. Datorită purtării sale cinstite şi
credinţei nezdruncinate, bunicul şi bunica l-au tratat ca pe un tată şi toate
treburile legate de povarnă i le-au încredinţat lui – de venituri, cheltuieli,
dat o mie şi agonisit zece nu s-au mai îngrijit niciodată.
Când soarele a ajuns către sud-est, a mai răsunat un val de împuşcături
asemenea pocnetului boabelor de fasole. Bunicul a ghicit că locul unde
răsunaseră puştile era fie în apropiere de Gura Apei Sărate, fie chiar satul
Gura Apei Sărate. Cu inima arsă de grijă, bunicul a scos catârul cu gând să
plece. Unchiul Luohan l-a sfătuit să aştepte să vadă cum stau lucrurile, să
nu se-avânte cu capul înainte, să nu dea nenorocirea peste el. Ascultându-i
vorbele, bunicul tot ieşea şi intra din prăvălie, aşteptând să se întoarcă
argatul pe care unchiul Luohan îl trimisese să afle ce se întâmplă. Când se
apropia de amiază, argatul s-a întors în fugă, suflând şi gâfâind, cu faţa
plină de sudoare şi acoperit tot de noroi. A raportat că în zori japonezii
încercuiseră Gura Apei Sărate, dar că nu se putea şti ce se petrece în sat; el
se trântise între trestii la trei li depărtare, auzise gemete şi urlete disperate şi
văzuse câteva coloane groase de foc înălţându-se în mijlocul satului. După
ce argatul a plecat, bunicul a apucat un bol de rachiu, l-a dat pe gât şi s-a-
ntors grabnic în casă, ducându-se să caute mauserul pe care îl adăpostise
într-un perete cu deschizătură la mijloc şi care nu mai văzuse de mult
lumina zilei.
Când bunicul a ieşit din prăvălie, a dat peste şapte sau opt refugiaţi cu haine
zdrenţuite şi chipuri cenuşii, dar care avuseseră norocul să scape cu fuga din
Gura Apei Sărate. Trăgeau după ei un măgar bătrân cu ochii bulbucaţi şi
corpul acoperit de fire moarte de păr. Pe spinarea acestuia atârnau două
târne înclinate. În cea din stânga se afla o plapumă de bumbac scămoşată, în
cea din dreapta şedea un băieţel cam de patru ani. Bunicul a văzut că
băieţelul avea un gât lung şi plăpând şi o căpăţână foarte mare, cu urechi
mari şi cărnoase care-i atârnau grele. Stătea în târnă cu o privire foarte
senină, deloc speriat sau temător, cioplind un băţ de salcie alb cu un tăiş de
seceră stricat şi înroşit de rugină. Din pricina efortului, îşi muşca buzele, în
timp ce bucăţele mărunte de lemn strâmb zburau mai tot timpul afară din
târnă. Bunicul simţea în acest băiat o uriaşă putere de atracţie, care l-a forţat
ca, atunci când s-a interesat pe lângă părinţii copilului despre situaţia din
sat, să nu fie cu mintea la ei, ci să vrea mereu să se ducă să privească
mişcările concentrate cu care acesta cioplea băţul şi să se uite la urechile lui
care simbolizau o mare fericire, o viaţă lungă şi-un mare noroc. Părinţii
copilului i-au povestit împleticit faptele săvârşite în sat de japonezi. Pricina
pentru care ei scăpaseră cu viaţă avea de-a face cu băiatul. Din după-amiaza
de dinainte, acesta plânsese şi făcuse mare tărăboi că vrea ca mama şi tata
să meargă cu el să-şi vadă bunicii din partea mamei; nici cu ameninţările,
nici cu ademenirile nu reuşiseră să se potolească. Părinţii îi făcuseră atunci
pe voie şi, de cum se făcuse dimineaţă, se sculaseră şi pregătiseră măgarul,
iar când în răsăritul satului răsunase prima salvă de explozii, fugiseră. În
urma lor, japonezii înconjuraseră Gura Apei Sărate din toate părţile. Ceilalţi
refugiaţi au spus şi ei cum reuşiseră să fugă – toţi scăpaseră ca prin urechile
acului de marea nenorocire.
Bunicul a întrebat de soarta bunicii a doua, Iubita, şi de cea a mătuşicii
mele, Xiangguan, iar refugiaţii au dat din colţ în colţ, cu spaima citindu-li-
se pe feţe, bâiguind şi neputând să îndruge nimic. Mâinile atente la ce
lucrau ale băiatului din târnă s-au lăsat pe burta lui, iar el a ridicat capul la
marginea târnei, a-nchis ochii şi a zis ostenit şi fără vlagă:
— Nu mergem, aşteptăm să murim?
Părinţii copilului au încremenit de spaimă, părând că se gândesc la vorbele
premonitorii ale băiatului şi că, în timp ce cugetă, se luminează brusc.
Mama băiatului i-a aruncat apatică o privire bunicului meu, îmbrăcat într-o
cămaşă lucitoare, tatăl băiatului a dat o palmă peste bucile măgarului, iar
refugiaţii au început să tropăie de-a lungul uliţei principale, nerăbdători
precum câinii fără stăpân şi zoriţi ca peştii scăpaţi din năvod. Bunicul i-a
petrecut cu privirea, mai ales pe copilul acela cu urechi mari. Presimţirea
bunicului era întemeiată – douăzeci de ani mai târziu, nemernicul ăla mic se
va transforma într-un diavol fanatic pe acest pământ al păcatului care este
ţinutul Gaomi din nord-est.
Bunicul a alergat până în camera de la apus şi a umblat în perete în căutarea
mauserului. Nu era nici umbră de pistol, dar în locul unde se aflase îi
rămăsese urma unde stătuse întins.
Nesigur, bunicul s-a răsucit, iar ochii i s-au ciocnit de chipul zâmbitor şi
dispreţuitor al bunicii. Pe faţa ei cu un aer înnegurat, sprâncenele mărunte,
strâmbe şi şerpuitoare alunecau de-a binelea, în vreme ce ea-şi răsfrângea
pieziş buzele. Zâmbetul era adunat tot pe pielea obrajilor. Bunicul a ţintuit-o
cu o privire duşmănoasă şi a strigat cu mare neastâmpăr:
— Unde mi-e pistolul?
Bunica şi-a ridicat puţin colţurile gurii în sus, a pufnit de două ori pe nasul
brăzdat de încreţituri şi, fără să-l învrednicească nici cu o privire, s-a
aplecat, a apucat un pămătuf din pene de găină şi-a-nceput să bată în
aşternuturile de la marginea patului.
— Unde mi-e pistolul? a mugit bunicul.
— Dracu’ ştie unde ţi-e ţie pistolul! i-a răspuns bunica, împurpurată la faţă
şi şfichiuind aşternuturile nevinovate.
— Dă-mi-l, a zis bunicul neguros, stăpânindu-şi neliniştea, japonezii au
încercuit Gura Apei Sărate, trebuie să mă duc să le văd.
Bunica s-a răsucit mânioasă spre el:
— Du-te! Ce mă doare pe mine de un rahat ca ăsta!
— Dă-mi pistolul!
— Nu ştiu, nu veni să mi-l ceri mie!
Bunicul s-a apropiat şi a zis:
— Tu mi l-ai furat! I l-ai dus lu' Ochi-Negru!
— Da, i l-am dus! Şi nu i-am dus numai pistolul. M-am şi culcat cu el şi
tare bine-a fost! A fost bine rău! A fost groaznic de bine!
Bunicul a rânjit şi a zis o dată „Ah!”, şi-a legănat braţul şi i-a tras bunicii o
palmă peste nas. Sângele ei negru a-nceput să curgă încetul cu încetul.
Bunica a tras un răcnet şi s-a prăvălit la pământ, dreaptă ca un bulumac. De-
abia ce s-a căţărat apoi în picioare, că bunicul i-a tras un pumn în gât.
Lovitura a fost foarte grea şi a făcut-o să zboare trei-patru metri mai încolo
şi să cadă pe scrinul din colţ.
— Curvo! Stricato! a ocărât-o bunicul scrâşnind din dinţi, cu ura încă
neîmblânzită.
Ranchiuna veche de câţiva ani îi alerga prin sânge ca un vin rău şi otrăvit.
Bunicul şi-a amintit ruşinea fără de margini şi fără de hotare pe care o
simţise când Ochi-Negru îl rostogolise la pământ, şi-a amintit de câte ori şi-
a imaginat răsuflarea gâfâită a bunicii sub corpul mătăhălos al lui Ochi-
Negru şi ţipetele ei neruşinate, aşa că măruntaiele i s-au dat peste cap,
răsucindu-se ca şerpii şi încingându-se ca soarele în toiul verii. A smuls
zăvorul de lemn de jujubier din uşă şi a ţintit spre ţeasta bunicii, care de-
abia se căţărase la loc în picioare de pe scrin şi-avea gâtul şui, faţa murdară
toată de sânge şi o nespus de puternică poftă de viaţă…
— Tată de suflet! a strigat tatăl meu, venit în fugă de pe uliţă, încremenind
astfel în aer mâna cu care bunicul ridicase zăvorul.
Dacă n-ar fi fost ţipătul acela al tatii, bunica ar fi murit, e dincolo de orice
îndoială. Dar viaţa bunicii era altfel sorocită – nu-i era sorocit să moară de
mâna bunicului, îi era sorocit să moară de gloanţele japonezilor, îi era
sorocit să moară la fel de strălucitoare şi scânteietoare ca sorgul roşu şi
copt.
Bunica s-a târât la picioarele bunicului, a îngenuncheat la pământ şi l-a
încercuit cu braţele pe după genunchi, mângâind picioarele tari ca fierul şi
oţelul ale bunicului cu mâinile ei zvâcninde şi încinse. Şi-a înălţat faţa
brăzdată de umbre şi a spus printre lacrimi însângerate:
— Zhan’ao, Zhan’ao, frăţioare, frate drag, bate-mă, omoară-mă! Tu nu ştii
cât de mult nu vreau eu să te duci, nu ştii cât de mult nu-s eu dornică să
pleci tu, că, dacă pleci, nu te mai întorci, că japonezii sunt câtă frunză şi
iarbă, iar tu ai doar un cal şi-o puşcă şi, chiar dacă te-arăţi pân’ la cer de
iscusit, tigrul bun nu face faţă singur la o haită de lupi, frăţioare, frăţioare!
Totul l-a stârnit târfa aia, totul e din vina ei, eu când eram cu Ochi-Negru nu
te-am uitat, frăţioare, nu poţi să te duci să-ţi cauţi moartea! Dacă tu mori, eu
cum o să mai trăiesc? Dacă vrei să te duci, du-te mâine, sorocul de zece zile
n-a venit, de-abia mâine vine ziua, ea mi-a smuls jumătate din tine din
mâini… Da’ dacă nu se poate altfel, atunci du-te… îi las o zi…
Bunica şi-a îngropat năvalnic capul în genunchii bunicului, iar el i-a simţit
ţeasta ca un cărbune în foc şi multele ei părţi bune au început să i se
rotească fără rânduială prin căpăţână. Bunicului îi părea rău, iar când îl
vedea pe tata, care se adăpostise în spatele uşii, îi părea şi mai rău. Se căia
că mâna îi scăpase prea grea. S-a aplecat şi-a dus-o pe bunica, cu totul
ameţită, în braţe pe pat. A hotărât să meargă la Gura Apei Sărate a doua zi
de dimineaţă. Cerul o să se milostivească de Iubita şi de fetiţă, să fie în pace
şi nevătămate.
Bunicul călărea acum catârul pe drumul de pământ care ducea de la noi din
sat spre Gura Apei Sărate. Cei cincisprezece li erau atât de lungi, că, deşi
catârul alerga de-i scăpărau copitele, bunicului tot i se părea că e prea încet
şi-l altoia fără milă cu frâiele peste fund. Drumul de cincisprezece li se
lungise, de părea că nu are capăt. Noroiul răsfrânt care stătea drept la
marginea făgaşurilor săpate de căruţe era împroşcat de copitele catârului în
toate părţile. Deasupra câmpiei vaste atârna un strat subţire de praf. În aer,
la semiînălţime, se întortocheau câteva fuioare de nori negri asemenea unor
curgeri de apă, în timp ce mireasma ciudată revărsată dinspre Gura Apei
Sărate se întindea egală prin văzduh.
Bunicul s-a repezit în sat pe catâr şi nu s-a mai dus să se uite la cadavrele de
oameni şi la stârvurile de vite întinse de-a lungul şi de-a latul pe uliţe, ci a
alergat drept la poarta bunicii a doua, s-a rostogolit jos din şa şi a dat buzna
în curte. Când a văzut poarta sfărâmată, i-a îngheţat inima, iar când a
adulmecat izul de sânge care acoperea dens curtea, inima i s-a contractat şi
n-a vrut să mai primească sânge. Bunicul a alergat prin curte, s-a năpustit în
casă, a sărit greoi peste uşa prinsă în peretele despărţitor, iar inima i s-a
scufundat ca un pietroi. Bunica a doua, cu postura solemnă pe care o
avusese când se sacrificase pentru Xiangguan, stătea întinsă pe pat, cu faţa
în sus şi mâinile şi picioarele desfăcute… Mătuşica mea, Xiangguan, era
trântită pe podea dinaintea patului, cu faţa ei micuţă muiată în sânge şi
noroi şi cu gura larg deschisă, de parcă ar fi scos un urlet mut.
Bunicul a răcnit o dată, a scos pistolul şi a fugit împleticindu-se pe uliţă, a
sărit pe catârul negru, care nici nu-şi recăpătase bine răsuflarea, l-a împuns
brutal cu ţeava pistolului în bucă, cu gând să zboare până la capitala
judeţului şi să se răzbune pe japonezi. De-abia când a văzut o întindere de
trestii veştejite şi îngălbenite stând în picioare, tăcute şi cuviincioase, în
lumina zorilor, şi-a dat seama că a greşit drumul. A întors catârul şi a
pornit-o spre oraş. A auzit apoi în spate un strigăt indistinct. În frenezia lui,
n-a întors capul, continuând să împungă orbeşte şi brutal bucile catârului cu
ţeava pistolului. Catârul negru nu mai putea să îndure acest chin plin de
cruzime şi de fiecare dată când era împuns îşi sălta picioarele din spate,
ridicându-şi fundul foarte sus; însă cu cât se împotrivea el mai tare, cu atât
mai plin de furie era bunicul, cu atât îl împungea mai rău, făcându-l să-şi
ridice copitele şi la trei-patru metri înălţime. Toată ura înveterată pe care
bunicul o simţea faţă de japonezi a trecut-o încetul cu încetul asupra bucilor
catârului, iar acesta, chinuit în toate felurile, a-nceput să alerge bezmetic
într-o parte, până ce şi-a trântit călăreţul în lanul de sorg din anul anterior.
Bunicul s-a ridicat de la pământ ca o fiară rănită şi şi-a aţintit pistolul spre
căpăţâna lungă şi subţire a catârului, care era tot scăldat în sudoare.
Animalul îşi ţinea picioarele ca nişte bulumaci şi răsufla cu capul lăsat în
jos, în vreme ce din întinderea de umflături mari cât un ou de pe fundul lui
se prelingeau firicele de sânge negru. Mâna în care bunicul ţinea pistolul era
încă dreaptă, dar începuse deja să tremure. În acel moment, din razele de un
roşu aprins ale soarelui a zburat celălalt catâr negru al familiei mele, în
spate cu unchiul Luohan. Pielea lucioasă a catârului parcă era presărată cu
pulbere de aur. Bunicul a văzut cum razele orbitoare ale soarelui forfecau
sub copitele lui rostogolinde.
Când a coborât de pe catâr, trupul bătrân al unchiului Luohan a şontâcăit
din inerţie câţiva paşi, aproape prăbuşindu-se la pământ. Unchiul s-a oprit
în picioare între bunicul meu şi catârul lui. A ridicat braţul, i-a coborât
bunicului mâna în care ţinea arma şi-a spus:
— Zhan’ao, n-o lua razna!
La vederea unchiului Luohan, focul mâniei i s-a prefăcut în mâhnire şi
supărare. L-au podidit lacrimile şi a spus răguşit:
— Unchiule… amândouă… o mare nenorocire…
S-a lăsat apoi îndurerat pe vine, dar unchiul Luohan l-a ridicat înapoi şi a
spus:
— Stăpâne, nici zece ani nu sunt prea mulţi pentru omul ales să-şi
înfăptuiască răzbunarea! Acum hai acasă să te îngrijeşti de-nmormântare, ca
morţii să intre-n pământ şi să-şi găsească liniştea.
Bunicul s-a ridicat şi s-a pornit zgâlţâindu-se spre sat. Trăgând catârii,
unchiul Luohan venea în spatele lui.
Bunica a doua nu murise. A deschis ochii către bunicul şi unchiul Luohan,
care o pironeau cu privirea din faţa patului. Bunicul s-a uitat la sprâncenele
ei dese şi groase, la ochii întunecaţi, nasul spart, obrajii muşcaţi şi buzele
umflate şi a simţit o durere de parcă cineva i-ar fi sfredelit inima. Durerea îi
era amestecată cu o nelinişte greu de stăpânit. Din orbitele ochilor ei s-au
prelins încet-încet lacrimi, iar buzele i s-au mişcat uşor, scoţând un sunet:
— Frăţioare…
Bunicul a strigat-o îndurerat:
— Iubita…
Unchiul Luohan a ieşit încetişor.
Bunicul s-a aplecat deasupra patului şi-a îmbrăcat-o. De cum i-a atins
pielea, ea a început să urle puternic, gura i s-a umplut de vorbe într-aiurea
şi-n dodii, ca în urmă cu câţiva ani, când nevăstuica i se lipise de trup.
Bunicul i-a stăpânit zbaterea braţelor şi i-a tras pantalonii pe partea de jos a
trupului, moartă şi murdară.
Unchiul Luohan a intrat şi a zis:
— Stăpâne, mă duc în vecini să rostuiesc o căruţă… să le ducem acasă să se
odihnească…
În acelaşi timp, unchiul Luohan căuta din priviri părerea bunicului. Acesta a
dat din cap.
Apoi unchiul a ieşit cu două plăpumi, pe care le-a aşternut într-o căruţă cu
roţi de lemn.
Bunicul, ducând-o în braţe pe bunica a doua – proptindu-i cu o mână gâtul
şi cu cealaltă ţinând-o pe sub genunchi, ca şi cum ar fi dus o comoară
nepreţuită –, a păşit cu cea mai mare băgare de seamă pe uşa camerei, a ieşit
pe uşa de la casă în curtea în care rămăseseră urmele de copite ale
japonezilor, a trecut pe poarta dărâmată şi a mers până la şareta mare care
stătea pe uliţă îndreptată spre nord-est. Unchiul Luohan înhămase deja unul
din catâri, iar cel pe care bunicul îl împunsese de-i făcuse fundul tot o
umflătură însângerată era legat de prăjina din spate a căruţei. Bunicul a
aşezat-o în căruţă pe bunica a doua, care urla fără să mişte din ochi. După
expresia ei, bunicul vedea cât de mult ar fi vrut ea să aibă tărie cât să
răstoarne munţii şi mările, numai că voinţa îi era mare, dar puterea măruntă.
După ce-a lăsat-o jos, a întors capul şi l-a văzut pe unchiul Luohan cu ochii
lui bătrâni înnodaţi de lacrimi venind în braţe cu cadavrul mătuşicii mele,
Xiangguan. Bunicul şi-a simţit gâtlejul înhăţat brusc de o mână uriaşă
asemenea unui cleşte, iar lacrimile i-au urmat linia nasului şi i-au intrat în
gât, făcându-l să tuşească violent şi să-i vină să vomite. Ţinându-se de oişte,
şi-a ridicat fata şi a văzut soarele smaraldiu de la sud-est, octogonal în
formă şi uriaş de mare, rotindu-se şi învârtindu-se ca o roată de căruţă.
Bunicul a luat-o în braţe pe mătuşica mea, i-a privit cu capul plecat chipul
schimonosit de durerea peste marginile firii şi două lacrimi, pricepute şi
viguroase, i-au clopoţit pe obraz.
A pus cadavrul mătuşicii lângă membrele inferioare, cu totul moarte, ale
bunicii a doua, iar apoi a ridicat un colţ de pătură şi a acoperit faţa
înspăimântătoare a mătuşicii mele.
— Stăpâne, urcă-te în şaretă! a spus unchiul Luohan.
Bunicul s-a aşezat fără vlagă şi fără păsare pe loitră, cu picioarele
atârnându-i în afară.
Unchiul Luohan a tras de frâie şi, ţinându-se cu corpul la aceeaşi înălţime
cu capul catârilor, s-a pus încet-încet pe drum. Roţile de lemn au început să
se rostogolească într-un fel încurcat, osia neunsă de santal a început să
pârâie şi să scârţâie şi să zdrumice, iar şareta a înaintat bălăngănindu-se. Au
ieşit din sat, au ajuns pe drum şi s-au îndreptat spre satul nostru, din care
aroma de rachiu de sorg se repezea spre cer. Drumul dintre sate era şi mai
plin de hârtoape, iar şareta a prins să se bălăngăne şi mai tare, cu osia
tânguindu-se şi scoţând ceea ce părea a fi ultimul nechezat înainte de pieire.
Bunicul s-a răsucit pe loitră şi şi-a pus picioarele în şaretă. În timp ce
aceasta se smucea, bunica a doua a părut să adoarmă, pentru ca apoi să-şi
deschidă din nou ochii de un cenuşiu-închis. Bunicul şi-a pus degetele în
faţa nasului ei, ca să simtă dacă răsuflarea ei slabă încă adie; după aceea, s-a
mai liniştit puţin.
Pe când această şaretă îndurerată mergea pe câmpia colosală, cerul de
deasupra se deschidea nesfârşit ca marea, iar pământul negru era neted şi
întins ca un ostrov într-un râu. Satele răzleţe semănau cu nişte insuliţe
purtate de curent. Din căruţă, bunicului i se părea că totul din faţa lui e
verde.
Din punctul de vedere al catârului negru al familiei mele, hulubele erau
evident mult prea strâmte, iar şareta era prea uşoară. Burta îi fusese
înghesuită şi prinsă prea tare şi-ar fi vrut foarte mult să alerge, însă unchiul
Luohan îi ţinea strâns zăbala din gură. Simţindu-se nemaipomenit de obidit,
a-nceput să meargă ridicându-şi sus de tot copitele. Unchiul Luohan a
ocărât tolocănind pe îndelete:
— Dobitoace… dobitoace de nu mănâncă mâncare de om… şi p-ăia de-
alături i-au omorât pe toţi şi-au desfăcut burta nurorii… pruncul ce-abia de
căpătase înfăţişare era lângă burtă… păcat de moarte… copilul ăla semăna
cu un şobolan de-abia jupuit… în oală au dat drumul la un căcat galben…
dobitoacele ăstea…
Unchiul Luohan vorbea aşa singur şi, ştiind pesemne că bunicul îl ascultă,
nu întorcea capul. Ţinea strâns frâiele catârului şi nu-l lăsa să-şi facă de cap,
deşi acesta îşi foia nerăbdător coada, şfichiuind dricul cu un foşnet. Catârul
din spate mergea cu capul plecat şi posac, dar de pe faţa lui lungă şi fără
expresie nu se putea vedea dacă e indignat, ruşinat sau toate speranţele i-au
ajuns cenuşă.

6
Tata ţinea minte limpede cum căruţa care o transporta pe bunica a doua, ce
stătea să-şi dea ultima suflare, dimpreună cu trupul mătuşicii mele,
Xiangguan, a ajuns în satul nostru la vremea amiezii. Bătea atunci un vânt
puternic dinspre nord-vest, praful de pe uliţă se ridicase, iar frunzele se
rostogoleau toate.
Aerul era uscat, iar deasupra buzelor pielea i se încreţise pe bucăţi întregi.
Când a zărit căruţa lungă făcându-şi apariţia în capul satului cu un catâr în
faţă şi unul în spate, a zburat în întâmpinarea ei. L-a văzut pe unchiul
Luohan şchiopătând şi şontorogind înainte şi roţile hurducăindu-se şi
răsucindu-se. La colţurile ochilor, catârii, bunicul şi unchiul Luohan aveau
murdării asemenea găinaţului de rândunică, iar pe aceste murdării se pusese
şi praf cenuşiu. Bunicul şedea pe loitră, ţinându-şi căpăţâna între mâini şi
semănând cu un idol de lut sau o marionetă de lemn. Văzându-i, tata n-a
cutezat să deschidă gura. A alergat până la douăzeci de metri de căruţa cea
lungă şi, cu nasul lui deosebit de ager – corect ar fi să nu-i spun „nas”,
corect ar fi să vorbesc de ceva asemenea unei capacităţi apriorice a simţului
olfactiv –, a simţit mirosul de rău-augur răspândit din căruţă.
A zburat înapoi acasă şi a urlat turbat de neastâmpăr spre bunica mea, care
se plimba încoace şi-ncolo neliniştită prin casă:
— Mamă, mamă, s-a-ntors tatăl meu de suflet, catârii trag o căruţă de lemn
cu oameni morţi în ea, e-n ea şi tatăl meu de suflet, unchiul Luohan trage
catârul, în spatele căruţei e ăl’lalt catâr.
După ce tata a terminat de raportat, bunica s-a schimbat deodată la faţă şi,
şovăind o clipă, l-a urmat în fugă pe tata.
După ce şareta cea mare s-a bălăngănit ultima oară, s-a oprit cu un trosc în
faţa porţii familiei mele. Bunicul a coborât încet din căruţă şi a ţintuit-o pe
bunica cu ochii injectaţi. Tata s-a uitat îngrozit în ochii lui. În ochii tatii – în
percepţia asemănătoare cu vederea a tatii –, ochii bunicului semănau cu
ochii-de-pisică de pe malul Râului Negru, ce-şi schimbau culoarea de o mie
de ori într-o singură clipită.
Bunicul i-a zis cu ferocitate bunicii:
— De data asta a ieşit cum vrei tu!
Bunica n-a îndrăznit să se apere şi s-a apropiat înspăimântată de căruţă. Tata
a urmat-o şi el în faţa căruţei, aruncând un ochi înăuntru. Între pliurile
plăpumii de bumbac, care acoperea ceva ce se bulbuca, se strânsese din
belşug pământ negru. Bunica a ridicat un colţ al plăpumii, iar mâna i s-a
tras înapoi ca arsă. Tata, cu simţul lui mai mult decât ascuţit al vederii, a
văzut limpede dedesubt chipul ca o vânătă al bunicii a doua şi gura ţeapănă
şi larg deschisă a mătuşicii.
Gura aceasta larg deschisă i-a stârnit tatii mai multe amintiri plăcute.
Încălcase dorinţa bunicii şi se dusese la Gura Apei Sărate de mai multe ori,
rămânând acolo. Bunicul îl pusese să o numească „mamă de-a doua” pe
bunica a doua. Ea era foarte bună cu el, iar tata o socotea şi el tare de treabă
– în străfundurile memoriei lui exista demult imaginea bunicii a doua, aşa
că, atunci când a văzut-o, a fost de parc-ar fi dat peste un prieten vechi.
Micuţa mătuşică Xiangguan avea vorba dulce ca mierea şi când spunea o
dată „frate”, umplea cerul şi pământul. Tatii îi plăcea foarte mult de surioara
asta a lui negrulie, îi plăcea puful moale şi alb de pe faţa ei şi şi mai mult îi
plăceau ochii ei luminoşi ca nasturii de aramă. Dar de fiecare dată când se
jucau de le venea cel mai greu să se despartă, bunica trimitea pe cineva să-l
zorească pe tata să se-ntoarcă. Omul îl punea pe tata pe catâr, iar de-acolo el
îşi întorcea capul şi se uita la ochii înlăcrimaţi ai lui Xiangguan, întristat
foarte. Nu înţelegea cum de e o aşa adâncă duşmănie între bunica şi bunica
a doua.
Tata şi-a amintit şi de noaptea, trebuie să fi fost în urmă cu doi ani, când s-a
dus în Văioaga copiilor morţi ca să cântărească un copil mort. Cu bunica a
mers tata în văioaga aceea – locul unde erau aruncaţi copiii morţi –, aflată la
o depărtare de trei li la est de sat. Obiceiul vechi din sat era că un copil care
a murit până să împlinească cinci ani nu poate fi îngropat şi trebuie aruncat
sub cerul liber, să-l mănânce câinii. În acea vreme toate femeile năşteau
după felul locului, iar condiţiile de tratament erau extrem de proaste, aşa că
mortalitatea infantilă era foarte ridicată, iar cei ce supravieţuiau erau cei
mai tari. Uneori îmi trece prin minte ciudata idee că degenerarea omenirii
are de-a face cu viaţa noastră din ce în ce mai prosperă şi mai confortabilă.
Dar o viaţă prosperă şi confortabilă este chiar ţinta pe care se luptă să o
atingă omenirea şi este una care trebuie neapărat atinsă, ceea ce inevitabil
naşte o contradicţie profundă şi care-ţi bagă frica în oase: căci omenirea
înlătură prin efort propriu unele dintre calităţile ei cele mai importante.
Când tata s-a dus în Văioaga copiilor morţi de la răsăritul satului, bunica era
înnebunită după „Floarea cu noroc” (un fel de joc de noroc asemănător cu
„loteria”, „depozitele de bani” cu premii sau „cumpăraţi şi câştigaţi”, care
sunt azi la modă) şi-şi storcea creierii cum să găsească „numele”. Acest fel
de joc de noroc, fără anvergură şi mereu necâştigător, fascinase întregul sat,
mai ales pe femei. În acel timp, bunicul ducea o viaţă prosperă şi stabilă, iar
cei din sat l-au ales să fie conducătorul Florii. Bunicul băga numele a
treizeci şi două de flori într-un tub de bambus şi de două ori pe zi, dimineaţa
şi seara, trăgea în public un nume, „bujor” sau „trandafir chinezesc”, sau
„trandafir”, sau „roză”… Cei ce nimereau, luau de treizeci de ori banii puşi,
iar banii în plus îi reveneau bunicului. Femeile amorezate de Floarea cu
noroc îşi puseseră la lucru imaginaţia ieşită din comun şi creaseră
nenumărate tehnici de ghicire a numelui – unele îşi îmbătau fiicele cu
rachiu ca să stoarcă de la ele, la beţie, vorba adevărată, altele se sileau să
viseze ca să caute în vis adevărul… erau feluri multe, încâlcite şi anapoda,
greu de înfăţişat toate; dar ideea de a se duce în Văioaga copiilor morţi
pentru a cântări un copil mort a fost creaţia înfricoşătoare a căpăţânii
geniale şi înzestrate din belşug cu „stranie magie” a bunicii.
Bunica a făcut un cântar, pe care a înscris toate cele treizeci şi două de
nume de flori.
În acea noapte era atât de întuneric, că, dacă întindeai mâna, nu-ţi vedeai
degetele. La jumătatea nopţii, bunica l-a scuturat din somn pe tata. Trezit
când îi era somnul mai dulce, tata era ofuscat şi tare-i mai venea să ocărască
pe cineva. Bunica şi-a lipit însă gura de urechea lui şi-a spus:
— Nicio vorbă, hai cu mine să ghicesc numele florii.
Tata avea o curiozitate înnăscută fată de lucrurile misterioase, aşa că spiritul
i s-a trezit pe loc, şi-a pus cizmele şi pălăria şi, ocolindu-l pe bunicul, s-a
strecurat afară din curte şi din sat. Mergeau cu băgare de seamă şi cu pas
uşor şi n-au trezit nici măcar un singur câine. Mâna stângă a tatii era trasă
de bunica, în timp ce în dreapta ţinea un lampion mic din hârtie roşie;
bunica îl trăgea pe tata cu dreapta, iar cu stânga ţinea cântarul anume
pregătit.
După ce-au ieşit din sat, tata a auzit vântul de sud-est care vuia încoace şi-
ncolo prin câmpul verde de sorg cu frunze uriaşe şi a adulmecat mireasma
îndepărtată a apei Râului Negru. Au mers pe bâjbâite spre Văioaga copiilor
morţi. După ce-au străbătut cam un li, ochii tatii s-au obişnuit cu întunericul
şi au început să deosebească suprafaţa cenuşiu-maronie a drumului şi sorgul
înalt cât o jumătate de om de pe marginea acestuia. Şuşuitul ogorului de
sorg sporea atmosfera misterioasă a nopţii întunecoase, iar o bufniţă
ascunsă în nu ştiu ce copac şi care ţipa cu jale şi durere a adăugat un strat de
spaimă de culoarea ruginii pe acest fundal de mister.
Bufniţa striga din salcia mare aflată drept în mijlocul Văioagei copiilor
morţi. După ce se săturase de carne de copil, şedea senină şi ţipa pe
ramurile copacului. Când tata şi bunica s-au apropiat, a continuat să scoată
ţipăt după ţipăt. Salcia cea mare creştea în mijlocul unei scobituri adânci,
iar la lumina zilei s-ar fi văzut mustăţile roşii ca sângele crescute pe
trunchiul ei. Ţipetele bufniţei au cutremurat aerul încordat din scobitură,
făcându-l să se zguduie ca o membrană firavă şi transparentă de trestie şi să
răsune înfundat. Tata a simţit ochii verzi ai bufnitei scânteind cu asprime
printre frunzele sălciei. Dinţii au început să-i clănţăne printre ţipetele
plângătoare şi limpezi ale păsării şi două fire de răceală, ca nişte şerpi, l-au
străpuns din creştet până în tălpi. A strâns cu putere mâna bunicii, simţind
că spaima o să-i umfle căpăţâna până o să i-o spargă.
Văioaga copiilor morţi era învăluită toată într-un iz păstos. Sub salcie era
aşa de întunecos, că urechile tatii ţiuiau. Stropi de ploaie răzleţi, albi ca
zăpada şi mari cât bănuţii de aramă, cădeau uşor deasupra salciei, desenând
urme distincte în întunericul des. Bunica a bătut uşor peste mâna tatii,
făcându-i semn să se lase pe vine. Tata a făcut întocmai, atingând cu
mâinile şi picioarele feluritele ierburi crescute în neştire în scobitura de
pământ; firele lor butucănoase şi tăioase i-au înţepat falca ca şi cum i-ar fi
zgâriat chiar spiritul cel cu totul şi cu totul rotund şi întreg. Tata a simţit un
frig neobişnuit pe şira spinării, de parcă nenumăraţi ochi de copii morţi i-ar
fi ţintuit în acel moment spatele. Auzea tropăitul şi râsetele vesele ale
copiilor, strânşi în grupuri mari.
Bunica a izbit cu un pocnet amnarul de cremene şi scânteie după scânteie
catifelată şi roşie i-a luminat mâinile tremurânde. Iasca s-a aprins, iar
bunica şi-a supt buzele să sufle în ea; tata a auzit vântul sloi de rece care a
bătut prin gura ei. Limbi de foc au început să hopăie neliniştite, iar în
scobitura întunecoasă a apărut deodată o întindere de lumină pâlpâitoare.
Bunica a aprins lumânarea roşie dinăuntrul lampionului de hârtie şi un
ghem de lumină roşie şi statornică, mare cât o minge, s-a ivit asemenea unui
duh singuratic. Bufniţa din copac s-a oprit din cântat, iar grămada de copii
s-a prins într-un cerc şi i-a înconjurat pe tata, bunica şi lampionul lor de
hârtie roşie.
Bunica a-nceput să caute prin scobitură cu lampionul în mână. Mai bine de
zece fluturi de noapte s-au năpustit spre lampion, ciocnindu-se cu un răpăit
de hârtia roşie. Iarba era luxuriantă, pământul mocirlos, iar picioarele mici
ale bunicii nu se mişcau cu uşurinţă: călcâiele ei făceau în pământul noroios
şirag după şirag de găoace. Tata nu ştia ce caută bunica şi, deşi era curios,
nu cuteza să întrebe, urmând-o pe muteşte. Membrele sfărâmate ale copiilor
morţi erau care-ncotro, răspândind o putoare din cale-afară de acră. Într-un
desiş de scaieţi cu tulpini groase şi frunze grase, se afla o rogojină
înfăşurată, de forma unui tub. Bunica i-a dat tatii lampionul, a aşezat
cântarul pe jos, s-a aplecat şi a ridicat rogojina. În lumina lampionului de un
roşu aprins, tata a văzut că degetele bunicii se contorsionează ca nişte
limbrici rozalii. Rogojina s-a desfăcut singură şi-a scos la iveală un prunc
mort înfăşurat în zdrenţe. Pruncul nu avea păr pe cap şi era lucios ca un
dovleac. Picioarele şi burta tatii au început să dârdâie întruna. Bunica a
apucat cântarul şi i-a agăţat cârligul de zdrenţe. Apoi a ţinut drept de funia
lui, iar cu cealaltă a început să împingă şi să tragă de greutate. Zdrenţele au
foşnit, iar bebeluşul a căzut zburând iute la pământ, şi odată cu el şi
greutatea, care i-a zdrelit bunicii vârfurile picioarelor, în timp ce braţul
cântarului s-a ridicat şi l-a lovit pe tata în creştet. Tata a scos un ţipăt şi-
aproape că i-a scăpat lampionul din mână. Bufniţa din salcie a scos un râs
ciudat, părând că-şi bate joc de acţiunile lor prosteşti. Bunica a dibuit
greutatea pe jos şi-apoi a înfipt cu cruzime cârligul în carnea copilului mort.
Sunetul ciudat pe care l-a iscat cârligul intrând în carne l-a înspăimântat pe
tata, de-a început să vibreze din tot trupul. Şi-a aplecat puţin faţa într-o
parte, iar când şi-a răsucit-o înapoi, a văzut mâna bunicii alunecând pe
cântar, în timp ce braţul mergea mai sus şi mai jos, până la urmă
echilibrându-se. Bunica i-a făcut semn tatii să apropie lampionul. Lumina
acestuia a luminat cântarul roşu ca focul, iar sfoara greutăţii s-a văzut că
arăta nepărtinitoare în dreptul „bujorului”.
Când tata a urmat-o pe bunica înapoi în sat, încă se mai auzea ţipătul
mânios al bufniţei.
Bunica a pus cruntă pe „bujor” o sumă de bani.
În acea zi, floarea care a ieşit a fost „dulceaţa-de-iarnă”.
Bunica s-a îmbolnăvit grav.
Văzând gura larg deschisă a mătuşicii mele, Xiangguan, tata şi-a adus
deodată aminte că gura copilului mort cântărit atunci era şi ea larg deschisă.
Pe lângă urechi i s-a încolăcit din nou cântecul, acum supărat, acum vesel,
al bufniţei, iar pielea lui, neaşteptat, a-nceput să năzuiască după umezeala
din scobitură – vântul uscat din nord-vest, care umpluse cerul de rotocoale
de praf, îi uscase buzele şi limba şi-l umpluse de nelinişte.
A văzut cum bunicul o ţintuieşte pe bunica cu ochi perfizi şi neîndurători ca
de pasăre bătrână, de parcă în orice clipă avea să se năpustească peste ea să
o mănânce. Bunica s-a încovoiat deodată, apoi s-a arcuit deasupra căruţei, a
scuturat plapuma şi a început să plângă şi cu lacrimi şi cu muci:
— Surioară… surioara mea dragă… Xiangguan… copilul meu…
La auzul plânsetelor îndurerate ale bunicii, mânia de pe faţa bunicului s-a
împuţinat încet-încet. Unchiul Luohan s-a dus lângă bunica şi a sfătuit-o cu
voce joasă:
— Stăpâno, nu mai plânge, hai să le ducem acasă.
Bunica a ridicat suspinând plapuma, s-a întins puţin, a luat-o în braţe pe
Xiangguan şi s-a pornit împleticit către casă. Bunicul a luat-o în braţe pe
bunica a doua şi a urmat-o.
Tata a rămas pe uliţă, uitându-se la unchiul Luohan cum deshamă catârul –
burta acestuia se frecase rău, de amândouă părţile, de hulube – şi cum îl
eliberează şi pe cel legat în spatele căruţei. Cei doi catâri s-au rostogolit
prin ţărâna moale din uliţa ca să se învioreze, ba cu burta-n sus, ba cu ea în
jos. După asta s-au ridicat, s-au scuturat cu putere, iar din părul lor de pe
burtă praful s-a ridicat clocotitor în sus, ca un fum uşor. Unchiul Luohan i-a
tras spre curtea de răsărit, iar tata s-a dus după el. Unchiul Luohan i-a zis
însă:
— Douguan, du-te acasă, du-te!
Bunica s-a pus în faţa vetrei, a făcut focul şi a fiert o jumătate de oală de
apă. Când tata s-a strecurat înăuntru, a văzut-o pe bunica a doua întinsă în
pat, cu privirea încremenită şi cu carnea de pe obraji zvâcnindu-i
neîntrerupt. Tata şi-a văzut şi surioara, pe Xiangguan, culcată pe pat, cu
capul sub o legătură roşie de haine care-i ascundea faţa hidoasă. Tata iar s-a
gândit la noaptea aceea când a mers cu bunica în Văioaga copiilor morţi ca
să cântărească un copil mort. Răgetul catârilor din curtea de la răsărit
semăna foarte bine cu cântecul bufniţei. Tata a simţit putoarea de cadavru şi
s-a gândit că nu peste multă vreme Xiangguan o să stea şi ea întinsă în
Văioaga copiilor morţi, hrană pentru bufniţe şi pentru câinii sălbatici. Tatii
nu-i trecuse prin minte că după ce mor, oamenii ajung aşa de groaznic de
privit: faţa moartă şi urâtă a lui Xiangguan de sub legătura roşie de haine îl
atrăgea intens şi-şi dorea foarte-foarte mult să ridice legătura şi să se uite la
ea.
Bunica a intrat în cameră cu un lighean de aramă plin cu apă caldă. L-a pus
la marginea patului şi l-a împins cu putere pe tata:
— Ieşi!
Tata a ieşit îmbufnat şi a auzit uşa camerei închizându-se în spatele lui.
Neputându-şi stăpâni curiozitatea, şi-a lipit ochiul de crăpăturile din uşă,
iţindu-se înăuntru. Bunicul şi bunica stăteau pe vine în pat. Au despuiat-o
pe bunica a doua şi i-au azvârlit hainele pe jos; pantalonii leoarcă de sânge
s-au lovit greu de podea. Tata a simţit din nou duhoarea greţoasă de sânge.
Braţele bunicii a doua zvâcneau fără vlagă, iar pe gură mai slobozea câte un
sunet rău; tatii i se părea că acesta seamănă cu ţipătul bufniţei din Văioaga
copiilor morţi.
— Apasă-i braţele, i-a spus bunica bunicului, parcă cerându-i îndurare.
În aburul care se rotocolea în sus, feţele lor se amestecaseră, de nu le mai
puteai desluşi.
Bunica a scos din ligheanul de aramă o cârpă albă aburindă făcută din piele
de capră şi a stors-o de mai multe ori, cu apa fierbinte curgând înapoi, fâş-
fâş, foş-foş, în lighean. Cârpa era fierbinte şi-i ardea mâinile bunicii, care şi
le mişca încoace şi-ncolo. Bunica a scuturat-o şi-a apăsat-o pe faţa murdară
a bunicii a doua, în timp ce braţele acesteia erau stăpânite de bunicul. Şi-a
zvârcolit totuşi cu toată puterea gâtul, iar un ţipăt înspăimântător, ca de
bufniţă, s-a auzit înăbuşit de sub cârpa fierbinte. Bunica i-a luat de pe faţă
cârpa, care era deja fără seamăn de murdară. A răsucit-o apoi în lighean, a
clătit-o, a scos-o, a stors-o de câteva ori şi-a-nceput să şteargă pas cu pas
corpul bunicii a doua…
Aburul din lighean s-a subţiat, iar pe faţa bunicii s-a făcut puhoi de sudoare.
— Du-te şi varsă apa murdară şi adă-l înapoi cu apă curată… i-a zis
bunicului.
Tata a alergat în grabă în curte şi l-a văzut pe bunicul meu cu ligheanul în
mâini, aplecându-se din şale şi-apoi mergând împleticindu-se până la zidul
scund al privatei, ridicând braţele şi zvârlind apa; prin aer a scânteiat o
cascadă multicoloră şi bogată, care a dispărut într-o clipă.
Tata şi-a lipit din nou faţa de crăpăturile din uşă. Corpul bunicii a doua
lucea tot, ca o mobilă de salcâm proaspăt lustruită. Ţipetele ei se
domoliseră, prefăcându-se în gemete de durere. Bunica l-a pus pe bunicul să
o ia în braţe, apoi a tras jos aşternuturile, le-a făcut grămadă şi le-a aruncat
pe podea, întinzând în loc o saltea curată. Bunicul a aşezat-o înapoi pe
bunica a doua, iar bunica i-a vârât acesteia între picioare un cocoloş mare
de vată; a acoperit-o apoi cu un cearşaf. Bunica i-a spus cu voce joasă şi
fără putere:
— Surioară, dormi, dormi, Zhan’ao şi cu mine stăm aici să te veghem.
Bunica a doua şi-a închis liniştită ochii.
Bunicul a ieşit din nou să verse apa.
Când bunica i-a curăţat trupul mătuşicii mele, Xiangguan, tata şi-a făcut
curaj, s-a strecurat în cameră şi s-a aşezat în faţa patului. Bunica i-a aruncat
o privire, dar nu l-a gonit. În timp ce curăţa sângele uscat de pe corp, bunica
vărsa şuvoaie de lacrimi. După ce-a terminat să o cureţe, bunica şi-a
sprijinit capul de perete şi nu s-a mai mişcat multă vreme, rămânând ca
moartă.
Către seară, bunicul a înfăşurat-o pe mătuşica mea într-o pătură şi a luat-o
în braţe. Tata s-a dus după el la uşă, dar bunicul i-a zis:
— Douguan, du-te înapoi, stai cu mama şi cu mama a doua. Unchiul
Luohan l-a oprit pe bunicul meu la intrarea în curtea de la răsărit şi i-a spus:
— Stăpâne, întoarce-te şi dumneata, o duc eu.
Bunicul i-a dat-o pe Xiangguan unchiului Luohan, s-a întors la intrare
trăgându-l pe tata de mână şi l-a petrecut cu privirea pe unchiul Luohan
afară din sat.
7

În ziua a douăzeci şi treia din a douăsprezecea lună a anului 1973, Geng

Optsprezece-Baionete împlinea optzeci de ani. S-a trezit în zorii zilei şi a
auzit megafonul mare din mijlocul satului răsunând de-ţi spărgea urechile.
Din el, o voce de femeie cânta slăbită o arie de operă revoluţionară:
— Yongqi…
Un bărbat cu voce groasă zicea şi el:
— Mamă, eşti mai bine?
Bătrâna răspundea:
— Nu, m-am trezit devreme, capul mă doare şi mai tare…
Geng Optsprezece-Baionete s-a apăsat cu putere de rogojina rece ca gheaţa
de pe pat, ca să se ridice. Trezit de dimineaţă, se simţea ameţit. Afară,
vântul vuia rece şi aspru şi rotocoale după rotocoale de fulgi de zăpadă
şuşoteau în hârtia întunecată a ferestrei. S-a înfăşurat în haina din blană de
câine mâncată de molii, s-a târât jos din pat, a-ntins mâna, şi-a apucat
bastonul cu cap de dragon sprijinit în spatele uşii şi a ieşit aplecat de spate
afară din casă. În curte se strânsese deja un strat gros de zăpadă, iar dincolo
de zidul dărăpănat de pământ se vedea întinderea alb-argintie a câmpiei
nesfârşite, cu căpiţele de paie de sorg înălţându-se asemenea unor
fortificaţii răspândite puzderie. Fulgii de zăpadă cădeau snop cu snop şi nu
se putea şti când aveau să se oprească. S-a întors cu un firişor de speranţă
adăpostită în inimă, a ridicat cu bastonul acoperitoarea vasului de orez şi a
celui de făină, dar amândouă erau goale-goluţe – ochii nu-l înşelaseră deloc
cu o zi înainte. Nu mai băgase nimic în burtă de două zile şi maţele lui
bătrâne şi ofilite trimiteau val după val de durere; s-a pregătit să lase
obrazul deoparte şi să se ducă la secretarul de partid şi să-i ceară grâne.
Foamea din burtă nu era mică, iar fiorii reci nu-i mai conteneau pe spinare:
ştia că secretarul e un nemernic cu inima mai neclintită decât piatra şi că să
ia grâne de la el n-o să fie treabă uşoară. S-a hotărât să-şi fiarbă nişte apă să
bea – o gură de apă fierbinte o să-i încălzească burta, să se poată duce la
nemernicul ăla să se ia la trântă cu el pentru ultima oară. A ridicat cu
bastonul capacul de pe butoiul cu apă, dar înăuntru era doar un bulgăre de
gheaţă. Şi-a amintit că de trei zile nu mai făcuse focul şi de zece nu mai
fusese la fântână să aducă apă cu găleata de ceramică. A luat un căuş stricat
şi l-a umplut de mai bine de douăzeci de ori cu zăpadă din curte, iar pe
aceasta a vărsat-o în oala niciodată curăţată, plină de cruste şi crăpături. A
pus capacul şi a căutat vreascuri şi iarbă, dar n-a găsit. A intrat în cameră, a
scos un braţ de paie de sub rogojina de pe pat, iar apoi a mărunţit cu cuţitul
de bucătărie câteva cuverturi împletite din coceni de sorg şi un balot de
paie. S-a lăsat pe vine şi a aprins focul cu cremene şi amnar; chibriturile
care altădată costau doi bănuţi cutia se dădeau de mult pe cartelă, iar el n-
avea şi nici nu-şi permitea să le cumpere – ştia că el, ca un nemernic bătrân
ce-ajunsese, n-are nicio leţcaie-n buzunar. În vatra neagră ca smoala s-au
aprins limbi de foc roşii şi calde, iar el s-a aplecat şi şi-a fript la foc burta
îngheţată: în faţă i s-a topit gheaţa, dar spinarea i-a rămas la fel de
înfrigurată. A îndesat grabnic în vatră un alt braţ de paie şi şi-a întors
spatele către foc. Gheaţa de pe spate s-a topit, cea de pe burtă s-a prins la
loc. Aşa, pe jumătate cald şi pe jumătate rece, durerea îi era şi mai greu de
îndurat. Mai bine să nu se mai coacă deloc la foc. A umplut degrabă soba cu
paie, trăgând nădejde că apa o să se încălzească. Se gândea că, după ce va
bea pe săturate, de bună seamă că o să se lupte cu puiul ăla de lele de la egal
la egal, şi că dacă n-o să facă rost de grâne, tot n-o să-l lase să aibă grijă
liniştit de Zeul Vetrei, care se pregătea să raporteze către Cer. Focul din
vatră stătea să se stingă, aşa că a vârât ultimul braţ de paie în gura neagră,
uriaşă şi lacomă a Zeului Vetrei, rugându-se ca vreascurile şi iarba să ardă
încet-încet; acestea au ars însă cu repeziciune, fără ca în oală să se petreacă
nici cea mai mică mişcare. S-a săltat îngrijorat şi cu o sprinteneală
neaşteptată. A alergat înapoi în cameră, a scos ultimele braţe de paie de sub
rogojină şi le-a îndesat în sobă, făcând focul să-şi prelungească agonia şi să
continue să topească zăpada din oală. Un taburet mic cu trei picioare a fost
vârât şi el în sobă, cu brutalitate şi fără nicio urmă de omenie, iar după
aceea o mătură cheală a fost şi ea frântă şi băgată în gâtlejul negru al Zeului
Vetrei. Acesta a tras o serie de râgâieli şi a scuipat vălătuc după vălătuc de
fum gros şi dens. Geng s-a îngălbenit de spaimă, a dat jos cu bastonul
evantaiul atârnat pe perete şi a început să-l vânture, şuş-şuş, de fumul ba era
tras înăuntru, ba scuipat afară; până la urmă n-a mai fost scuipat, soba a
bolborosit, iar în ea s-a aprins focul puternic şi luminos iscat de taburet şi de
mătură. Ştia că lemnul arde pe îndelete şi că poate să-şi tragă puţin sufletul.
Ochii lui bătrâni şi slăbiţi n-au făcut faţă fumului şi lacrimi ca nişte muci i
s-au rostogolit pe faţa veştejită, trei-patru stropi alcătuindu-se într-unul mai
mare, care-i cădea în barba încâlcită precum cânepa. Din oală s-a auzit
fâsâit de apă, întrerupt asemenea bâzâitului de cicadă. A ascultat voios
zgomotul acesta, pe faţă înflorindu-i un zâmbet curat ca de copil. Focul din
vatră iarăşi s-a moleşit, ştergându-i zâmbetul şi înlocuindu-i-l cu o expresie
de alarmă. S-a ridicat zorit şi şi-a rotit ochii în toate părţile, căutând ceva să
mai pună pe foc – şi nuielele de la casă, şi grinzile ar fi fost de ars, dar el n-
avea putere să le dea jos. I-a fulgerat prin minte povestea unuia dintre cei
opt nemuritori daoişti, Li Şchiopul, care şi-a dat foc la un picior. Povestea
spunea că, atunci când Li Şchiopul şi-a aşezat piciorul în vatră, iar acesta
trosnea deja pe foc, soţia lui a spus: „Frate, o să rămâi şchiop!” Şi cum a
cobit femeia, aşa a fost, şi-a ars piciorul, ajungând şchiop. El ştia că nu e
nemuritor daoist şi că n-are de ce să-şi mai dea foc la picioare, că oricum nu
şi le poate mişca. Dar chiar dacă nu şi le poate mişca, tot mai poate să
meargă cu ele până acasă la secretarul de partid să facă tărăboi pentru ceva
grâne. În cele din urmă, în clipa în care focul din vatră stătea să se stingă,
privirea i s-a oprit pe altarul scobit în perete, unde era aşezată o tăbliţă
neagră. A bătut-o niţel cu bastonul, iar ea a răsunat: peng! —peng! Praful
de pe tăbliţă s-a lăsat la pământ, scoţând la iveală culoarea naturală a
lemnului aceluia trecut prin multe. Inima lui bătrână a zvâcnit înfricoşată,
iar el a simţit deodată cum îl trece un val de durere până în măduva oaselor.
Şi, răbdând această durere, a azvârlit în sobă tăbliţa care de treizeci şi şase
de ani stătea acolo, închinată vulpii. Mlădiţele de foc înfometate şi-au întins
pe dată limbile şi-au lins tăbliţa, de pe faţa căreia a început să sfârâie un
lichid de un roşu adânc, de parcă tocmai ardea carnea acelei vulpi roşii…
Vulpea îi linsese harnică şi neobosită cele optsprezece răni, iar după atâţia
ani el încă îşi amintea de limba plăcută şi pădure de răcoroasă a vulpii. De
bună seamă că pe limba vulpii se afla un leac minunat – era încredinţat de
asta dincolo de orice îndoială. După ce s-a târât înapoi în sat, rănile nu i s-
au inflamat deloc şi s-au vindecat fără să mai pună vreo doctorie pe ele.
Când le spunea celor mai tineri această fericită întâmplare, ca de legendă,
tuturor li se citea neîncrederea pe feţe. El îşi dădea atunci jos haina,
spumegând de mânie, şi-i punea să se uite la cicatricile de pe corpul lui, dar
ei tot nu-l credeau. Era pe deplin încredinţat că, scăpat dintr-o mare
nenorocire, nu poate urma pentru el decât fericire; aceasta n-a venit
niciodată. Mai apoi, a primit totuşi dreptul la „cele cinci garanţii” din partea
statului şi a ştiut că fericirea a venit. Dar după aceea fericirea a plecat din
nou, iar în sat nu i-a mai păsat nimănui de el: nemernicul ăla mic care în
anul acela stătea în târnă pe spinarea măgarului cioplind un băţ ajunsese
secretar de partid – dacă băieţaşul n-ar fi dus nouă oameni la moarte în
timpul Marelui Salt înainte, teamă mi-e c-ar fi fost deja secretar la nivelul
întregii provincii. Nemernicul ăsta mic îi revocase lui dreptul la „cele cinci
garanţii”… Tăbliţa de lemn ardea la fel de încet ca o vulpe şi, în timp ce se
frigea în limbile de foc precum sângele, el a auzit forfotitul apei din oală,
care se încălzise.
A luat apa tulbure cu căuşul acela spart şi-a sorbăcăit-o. Când prima gură de
apă fierbinte i-a intrat în burtă, i-a fost aşa de bine, de-a început să se
zguduie din tot corpul, iar când următoarea a căzut înăuntru, a simţit că deja
s-a transformat în nemuritor.
După ce-a băut două căuşe de apă caldă, o sudoare cleioasă i s-a revărsat pe
tot corpul, iar păduchii care dăduseră de cald s-au dezmorţit şi-au început să
se târască pe el, încolăcindu-se, dar fără să-l muşte. Îi era şi mai foame, dar
părea să fi căpătat mai multă forţă. Rezemându-se în bastonul cu cap de
dragon, a ieşit în zăpada care umplea văzduhul, iar când a călcat pe
frânturile de jad şi agată ale zăpezii şi în urechi i-a răsunat şuşuitul
omătului, inima i s-a făcut precum cerul senin şi luminos al lunii a opta. Pe
uliţă nu era nimeni, doar un câine negru cu spinarea acoperită de zăpadă
multă şi care mergea cu cea mai mare băgare de seamă; după ce-a străbătut
o bucată de drum, şi-a foit corpul, întinderea de zăpadă de pe spate i s-a
risipit şi a ieşit la iveală el, aşa cum era. Zăpada l-a acoperit însă din nou
foarte repede. Bătrânul Geng a mers după câine până la casa nemernicului
ăluia mic. Poarta neagră şi lăcuită era închisă. Câteva ramuri de dulceaţă-
de-iarnă înfloriseră viguros, întinzându-se peste zid roşii şi gata să picure.
Nu-i stătea gândul să admire dulceaţa-de-iarnă, aşa că s-a suit pe treptele de
piatră, a gâfâit de câteva ori, iar apoi a bătut cu pumnul în poartă. Curtea s-a
umplut de hămăieli, dar nu s-a auzit niciun om. S-a apropiat indignat şi şi-a
sprijinit trupul care dădea să se prăbuşească de zidul ce susţinea arcul porţii,
şi-a pălălăit bastonul cu cap de dragon şi a zdroncănit cu el în ţâţânile de
fier ale porţii lăcuite cu negru: câinele din curte a început să mugească
turbat.
Poarta s-a deschis până la urmă şi mai întâi a ţopăit afară un câine bălţat şi
rotofei, cu blana şi ochii lucioşi. Fără să-i pese de ceva, câinele s-a năpustit
înainte, dar bătrânul Geng şi-a fluturat la el bastonul. Câinele s-a tras într-o
parte, şi-a dezvelit două şiruri de dinţi frumoşi şi albi ca zăpada şi s-a pornit
să latre nebuneşte. În urma lui a fulgerat faţa plinuţă, albă şi curată a unei
femei de vârstă mijlocie. I-a aruncat o privire lui Geng Optsprezece-
Baionete şi a spus cu bunătate:
— Bunicule Geng, dumneata erai! Cu ce treabă pe la noi?
Cu o voce hodorogită, Optsprezece-Baionete a zis:
— Secretarul de partid?
— S-a dus la şedinţă la colectivă, a răspuns femeia, bunătatea din voce
având în ea şi compasiune.
— Lasă-mă să intru! a tunat el fără seamăn de ostenit şi la capătul puterilor,
vreau să-l întreb pe ce s-a bazat când mi-a şters dreptul la „cele cinci
garanţii”? Am încasat optsprezece baionete de la diavolii japonezi şi tot n-
am murit. Vrea să mor de foame de mâna lui?
Femeia a spus stânjenită:
— Bunicule, de-adevăratelea nu-i acasă, s-a dus la colectivă la şedinţă, a
plecat de dimineaţă. Dacă ţi-e foame, hai înăuntru să-mbuci ceva. N-am
cine ştie ce bunătăţi, dar o plăcintă de cartofi dulci garantat te satură.
El a zis cu răceală:
— Plăcintă de cartofi dulci? Nici câinii din casa ta nu mănâncă plăcinte de
cartofi dulci!
Femeia a spus mai puţin încântată:
— Nu mănânci, nu mănânci. El nu-i acasă. S-a dus la colectivă la şedinţă.
Dacă vrei, du-te la colectivă şi caută-l!
Femeia a zbughit-o înăuntru, iar poarta s-a închis cu un pârâit. El şi-a
pălălăit bastonul, a mai zdroncănit de câteva ori în poartă, dar era atât de
moleşit, că aproape a leşinat. A mers şovăielnic pe uliţa mare pe care se
strânsese zăpadă aproape de o jumătate de metru, vorbind de unul singur:
— La colectivă… la colectivă… să pun plângere despre nemernicul ăla
mic… să pun plângere că se leagă de oamenii de treabă, să pun plângere că
mi-a poprit raţia.
Îşi trăgea picioarele ca un câine şchiop, lăsând pe pământul înzăpezit două
dâre ba adânci, ba la suprafaţă. După ce-a mers aşa multă vreme, încă putea
să simtă aroma adâncă a ramurilor de dulceaţă-de-iarnă revărsându-se peste
fulgi; şi-a întors molcom capul şi a scuipat o dată înspre poarta lăcuită cu
negru.
Ramurile dulceţii-de-iarnă ardeau ca nişte mlădiţe de foc în fulgii care se
cerneau suavi.
De-abia când se apropia de amurg a ajuns la poarta colectivei. Poarta era
din fier, iar fiecare zăbrea era groasă cât degetul mare, la vârf având un
ascuţiş ca de suliţă; nici măcar flăcăilor tineri nu le trecea prin minte că ar
putea s-o sară. Printre crăpăturile dintre zăbrele a văzut că zăpada strânsă în
curtea mare a colectivei e neagră şi murdară. În curte se mişcau încoace şi-
ncolo oameni îmbrăcaţi în haine noi şi cu căciuli noi, cu urechi grase şi feţe
unsuroase. Unii ţineau în mână capete de porci de pe care curăţaseră părul –
vârfurile de la urechile porcilor erau toate roşii ca sângele –, alţii duceau
peşti-săbii argintiu-cenuşii, iar alţii, pui şi raţe de-abia sacrificaţi. El a
zdroncănit cu bastonul în zăbrele, danglang! danglang!, dar cei prinşi în du-
te vino prin curte păreau să fie cum nu se poate de ocupaţi: îi aruncau doar
câte o privire rece şi-apoi continuau să se mişte. A-nceput să se văicărească
mânios:
— Mari dregători… conducători… mi s-a făcut nedreptate… O să mor de
foame…
Un băiat uşurel de ani, cu trei stilouri vârâte în buzunarul de la haină, s-a
apropiat şi l-a întrebat cu mare răceală:
— Bătrâne, de ce faci tărăboi aici?
Când a văzut că tânărul are înfipte aşa de multe stilouri la piept, bătrânul
Geng a socotit că a sosit un mare dregător, aşa că a îngenuncheat în zăpadă
şi, ţinându-se cu mâinile de zăbrele, s-a plâns înlăcrimat:
— Mărite conducător, secretarul de la brigada mea mi-a poprit raţia, n-am
mai mâncat de trei zile, o să mor de foame, nu m-au omorât optsprezece
baionete ale diavolilor japonezi, dar o să mor de foame…
— Din ce sat eşti? l-a întrebat tânărul.
El a întrebat uluit:
— Mărite conducător, nu mă cunoşti? Eu sunt Geng Optsprezece-Baionete!
Tânărul a râs şi i-a zis:
— De unde să ştiu eu că eşti Geng Optsprezece-Baionete? Întoarce-te şi
caută-ţi şeful de brigadă, organele de la colectivă au intrat deja în concediu.
A bătut multă vreme în poarta zăbrelită, dar nu l-a mai luat nimeni în
seamă. Prin geamurile din curte săgeta o lumină galbenă caldă, iar fulgii
mari de zăpadă dansau în aer ca nişte pene de gâscă, fără un sunet, fără o
şoaptă, în faţa ferestrelor luminoase. În sat au răsunat câteva pocnitori şi
instantaneu şi-a amintit că a venit momentul înfăţişării Zeului Vetrei – a
sosit clipa ca zeul să fie petrecut la ceruri să raporteze activitatea. S-a gândit
să se întoarcă acasă, dar de cum a făcut un pas, s-a prăbuşit cu capul înainte,
de parcă l-ar fi împins cineva cu violenţă din spate. Când a atins cu faţa
pământul acoperit peste tot cu zăpadă, a simţit neaua neobişnuit de caldă.
Asta l-a făcut să-şi amintească de îmbrăţişarea caldă a mamei, nu, mai mult,
de burta caldă a mamei – el cu ochii închişi în burta mamei, zbenguindu-se
în largul său, ca peştii de liber, neîngrijorându-se de mâncare sau de
îmbrăcăminte, lipsit de păsuri şi necazuri. Se simţea infinit de fericit că
putea să încerce din nou viaţa din pântecul mamei – nu-i era foame şi nu-i
era frig şi se simţea cu-adevărat extraordinar de fericit. Lătratul pâclos al
câinilor din sat l-a făcut să-şi dea înceţoşat seama că părăsise de mult
pântecul mamei, ca să vină în lumea oamenilor. Luminile galben-aurii din
curtea comunei şi dulceaţa-de-iarnă roşie ca focul din curtea secretarului de
partid erau ca nişte flăcări ce se mişcau cu repeziciune încoace şi-ncolo,
luminându-le pe toate de sub cer; simţea că peste tot este luminos de-ţi
zgârâie ochii, iar întinderea de zăpadă se freacă şi se răsuceşte fâşâitoare ca
foiţele de aur şi argint, în timp ce zeii vetrei din fiecare casă şi din fiecare
familie călăresc armăsari făcuţi din hârtie şi zboară prin văzduh spre
paradisul îndepărtat. În strălucirea cea puternică, şi-a simţit tot corpul
fierbinte şi uscat, de parcă ar fi luat foc. Şi-a smuls în grabă haina ruptă
făcută din blană de câine, dar îi era cald, şi-a dat jos şi pantalonii de
bumbac, tot cald, şi-a dat jos şi încălţările scâlciate de bumbac, tot cald, şi-a
dat la o parte şi căciula zdrenţuită, cald – era gol-goluţ, ca proaspăt lepădat
din pântecul mamei, dar îi era cald. S-a întins pe zăpadă, dar zăpada i-a ars
pielea, făcându-l să se răsucească şi să se rostogolească, cald! cald! A
deschis gura mare şi-a-nghiţit fulgi de nea, dar fulgii i-au ars gâtlejul ca
nisipul şi pietrele de sub soarele încins din toiul verii. Cald! Cald! S-a
căţărat din zăpadă înapoi pe picioare, a apucat o zăbrea de fier de la poarta
colectivei, iar zăbreaua de-un roşu aprins i-a ars mâna de i-a sfârâit. Mâna i
s-a lipit de zăbrea şi nu şi-a mai putut-o trage şi ultimul lucru pe care a vrut
să-l strige a fost: Cald! Cald!

Băiatul cu multe stilouri la piept s-a trezit în zorii zilei să măture zăpada, iar
când a ridicat întâmplător capul şi a aruncat o privire spre zăbrele, fără voie
l-a cuprins frica şi s-a schimbat la faţă. L-a văzut pe bătrânul acela care îşi
zicea Geng Optsprezece-Baionete răstignit gol puşcă de poartă, asemenea
unui Isus în patimi. Faţa îi era vineţie, membrele le avea desfăcute, iar ochii
lui holbaţi ţintuiau curtea colectivei: la prima vedere, nimeni n-ar fi putut
crede că era un bătrân singur, mort de foame şi de frig.
Tânărul a numărat anume cicatricile de pe corpul bătrânului: erau într-
adevăr optsprezece, nici mai multe şi nici mai puţine.
 8
După ce Cheng Ciupitul-de-vărsat i-a condus pe diavoli să termine de
bombardat toate pivniţele unde se împleteau încălţări, a fost până la urmă
eliberat. Chipiul castaniu l-a interogat cu asprime:
— Mai sunt şi alte pivniţe unde se fac încălţări din paie?
A spus hotărât:
— Nu mai sunt, chiar nu mai sunt!
Chipiul i-a privit o clipă pe japonezi, care au încuviinţat, aşa că Cheng l-a
auzit spunând:
— Cară-te!
Dând din cap şi aplecat din spate, s-a retras mai bine de zece paşi, apoi s-a
răsucit nerăbdător, cu gândul să zboare iute de-acolo; avea însă picioarele
moi, inima-i sălta şi nu putea în niciun fel să alerge. Rana îl ardea în piept,
iar urina şi rahatul din pantaloni erau reci şi păstoase. S-a sprijinit de-un
copac trăgându-şi răsuflarea şi a auzit urlete şi plânsete înfricoşătoare
venind din fiecare casă: picioarele i s-au ofilit de la sine. Spatele lui a şters
coaja uscată şi veştejită a salciei, alunecând până la pământ. Aerul de
deasupra satului era înecat în rotocoale după rotocoale de fum – trebuie să fi
fost fumul gros de la grenade. Japonezii aruncaseră în cele douăsprezece
pivniţe din sat unde se făceau încălţări din paie câteva sute de grenade negre
în formă de pepenaş: le azvârliseră prin luminatoarele pivniţelor şi prin
ieşirile acestora. După ce terminau de dat cu grenade, diavolii stăteau cu
totul nepăsători de jur împrejurul pivniţei. Din aceasta răsunau explozii
înfundate şi începea să dârdâie până şi pământul de sub picioare; un fum
gros şi plin de vlagă însoţea răcnetele ieşite prin luminatorul pivniţei ale
celor ce nu muriseră în explozie. Japonezii astupau apoi luminatorul cu
ierburi răzleţe, astfel că ţipetele dinăuntru deveneau foarte slabe şi trebuia
să te sforţezi să le mai auzi. Îi condusese pe japonezi să bombardeze
douăsprezece pivniţe. Ştia că trei pătrimi dintre bărbaţii din sat împleteau
noaptea în pivniţe încălţări din paie; niciunul dintre aceşti bărbaţi nu mai
rămăsese în viaţă. Deodată a simţit greutatea păcatului săvârşit. Pivniţa
aceea dintr-un colţ îndepărtat de la capătul de răsărit al satului, dacă nu i-ar
fi dus el, japonezii n-ar fi găsit-o niciodată; era una dintre cele mai bune
pivniţe din sat. În fiecare noapte, se strângeau în ea douăzeci-treizeci de
bărbaţi, care împleteau încălţări, sporovăiau şi râdeau. Japonezii au azvârlit
înăuntru peste patruzeci de grenade, iar suflul uriaş a dărâmat acoperişul.
După explozie, pivniţa s-a prefăcut într-un mormânt una cu pământul. Doar
un stâlp din lemn de salcie care proptise acoperişul se ridica din noroi,
îndreptat spre cerul cârmâziu, ca o ţeavă de puşcă.
A fost cuprins de teamă, a fost cuprins şi de remuşcări. I se părea că vede
acele figuri familiare înconjurându-l îndeaproape şi certându-l mânioase. Se
silea să se explice: am făcut-o forţat de diavoli şi împuns cu puşca, dacă nu-
i duceam eu, tot găseau pivniţele şi zvârleau grenade înăuntru. Oamenii
ucişi în explozie se uitau unii la alţii fără vorbe şi se retrăgeau încetişor. Le
privea corpurile dezmembrate şi, deşi se simţea cu inima fără vină, corpul
parcă îi era înmuiat într-un râu îngheţat, răcindu-se cu totul, de dinăuntru
până în afară.
S-a chinuit să se întoarcă acasă şi şi-a descoperit nevasta cea frumoasă şi
fiica de treisprezece ani întinse în curte, dezbrăcate la pielea goală şi cu
ficaţii şi maţele mânjind tot pământul. I s-a făcut negru în faţa ochilor şi a
căzut lat… Zăcea întins, uneori simţind că a murit, alteori simţind că e încă
în viaţă… A gonit înainte, către sud-vest. Pe cerul trandafiriu din sud-vest
rătăcea o întindere mare de nori roşii şi rotunzi-rotunzi, iar nevasta, fata şi
numeroşi cunoscuţi din sat, bărbaţi, femei, tineri şi bătrâni, şedeau deasupra
ei. El alerga pe pământ, cu faţa îndreptată sus, gonind după norii aceia care
se mişcau leneşi. Nimeni de deasupra nu-l băga în seamă. Toţi îl scuipau,
până şi nevasta şi fata îl scuipau. El se grăbea să se explice, spunând că n-a
avut cale de-ntors să nu-i conducă pe japonezi. Dar scuipatul din nori se
înteţea, ajungând ca stropii de ploaie. Vedea cum vălătucii de nori zboară
din ce în ce mai sus, prefăcându-se până la urmă într-un punct luminos roşu
ca sângele… Nevasta era frumoasă, tânără, cu pielea la fel de lucioasă ca
porţelanul fin şi se simţise nedreptăţită să se mărite cu unul ciupit de
vărsat… Pe vremea când a tras la un han la ea în sat, în fiecare seară cânta
dintr-un oboi tânguitor, frângându-i inima… Ea se măritase cu acel oboi.
Dar de-atâta cântec repetat de oboi, se săturase; de la început faţa lui Cheng
Ciupitul nu-i plăcuse, acum îi plăcea şi mai puţin. A fugit cu un vânzător
ambulant, dar el a prins-o şi a adus-o înapoi. I-a umflat fundul în bătaie, a
frământat la ea ca la aluat. Nevasta şi-a dus mai departe zilele cu toată
inima lângă el. I-a născut mai întâi o fată, apoi un băiat… S-a trezit şi a
început să-şi caute băiatul: copilul de opt ani stătea în butoiul de apă cu
capul în jos şi picioarele în sus şi cu corpul ţeapăn ca un lemn.
Cheng Ciupitul a legat o frânghie de stâlpul porţii, a făcut un laţ rotund, şi-a
băgat în el căpăţâna, a dat cu piciorul la taburet, iar laţul l-a strâns tare de
gâtlej. În acel moment, un flăcău a ridicat o mână cu un cuţit şi a tăiat
frânghia pe de-a latul. Corpul lui Cheng a căzut pe prag. Băiatul i-a astupat
gaura fundului şi l-a frecat multă vreme, iar el de-abia apoi şi-a revenit.
Flăcăul i-a zis supărat:
— Unchiule Ciupitule! Nu-i de-ajuns ca ne omoară japonezii? Ce te mai
omori şi singur? Rămâi viu, ca să te răzbuni! Unchiule!
Cheng i-a plâns flăcăului:
— Chunsheng, nepoate, mătuşa ta şi Orhideea şi Înăltuţu’ au murit toţi, toţi
mi s-au dus!
Chunsheng a intrat în curte cu cuţitul în mână, iar când a ieşit era vânăt la
faţă şi avea ochii înroşiţi. L-a tras pe Cheng şi i-a zis:
— Hai, unchiule! Să intrăm în A opta! Regimentul Jiao-Gao din Armata a
opta recrutează acum oameni în zona satului Două Judeţe.
— Dar casa, dar averea?
— Bătrân ameţit ce eşti! Adineauri când vroiai să te spânzuri, casa şi averea
cui le mai lăsai? Hai!

La începutul primăverii lui 1940, vremea era neobişnuit de friguroasă, iar

toate satele din ţinutul Gaomi din nord-est fuseseră aduse-n ruină. Ţăranii
care supravieţuiseră îşi târau zilele prin pivniţe şi cotloane, ca marmotele.
Regimentul Jiao-Gao, care treptat se întărise, era şi el chinuit de frig şi
foamete. Numărul bolnavilor era mare; de la comandantul de regiment până
la soldaţii de rând, tuturor le era aşa de foame, că aveau feţele galbene şi
muşchii slăbiţi şi toţi tremurau chirciţi sub câte-o haină zdrenţuită. Se
ascundeau într-un sătuc din apropiere de Gura Apei Sărate şi, de fiecare
dată când ieşea soarele, soldaţii se-ntindeau grămezi-grămezi pe zidul
dărâmat ca să se despăduchească şi să se încălzească la soare. Ziua nu
îndrăzneau să acţioneze, noaptea era un frig pătrunzător şi, dacă s-ar fi dus
să-i hărţuiască pe duşmani, cei pe care nu i-ar fi omorât diavolii ar fi murit
de frig. Cheng Ciupitul-de-vărsat era deja un erou vestit al regimentului
Jiao-Gao, un om cu un curaj de tigru şi care se bucura de încrederea
desăvârşită a lui Jiang Picioruş, comandantul regimentului. Cheng nu vroia
să tragă cu puşca şi se folosea numai de grenade, iar la fiecare bătălie se
năpustea cel mai în faţă, închidea ochii şi arunca bezmetic grenadă după
grenadă cu mâner de lemn. Şi la o depărtare de şapte-opt metri de duşman
cuteza să azvârle cu grenade şi niciodată nu se apleca să se ferească; ciudat
lucru, dar schijele zburau pe lângă el ca lăcustele migratoare, fără ca vreuna
să-i nimerească vreodată trupul.
Pentru a rezolva problema frigului şi a foametei, căpitanul Jiang Picioruş a
convocat o şedinţă a cadrelor. Cheng Ciupitul a dat buzna ca plăvanul peste
ei, s-a aşezat pe vine şi n-a scos o vorbă, cu faţa nemişcată:
— Cheng, ai vreo idee? l-a întrebat Jiang.
Cheng n-a zis niciun cuvinţel.
Un comandant de detaşament de felul şoarece de bibliotecă a spus:
— În situaţia de faţă, dacă mai rămânem ca ţestoasele în ţinutul Gaomi, fără
îndoială că ne aşteaptă moartea. Trebuie să părăsim aceste tărâmuri ale
morţii, să mergem spre zona Jiaonan, unde se face bumbac, şi să rostuim
nişte haine. Acolo cresc din belşug şi cartofi dulci şi n-o să mai avem nici
grija mâncării.
Comandantul Jiang a scos din sân o foaie mimeografiată şi a zis:
— Conform circularei Comitetului special, situaţia din zona Jiaonan e şi
mai grea, regimentul nostru de trupe feroviare de-acolo a fost înconjurat de
japonezi şi cu totul anihilat. Comparativ, ţinutul Gaomi e o zonă ideală de
gherilă. Aici terenul e vast, satele sunt răsfirate, iar puterea japonezilor şi a
marionetelor lor e mică şi slabă. Mai bine de jumătate din sorgul de anul
trecut n-a fost recoltat, ne putem ascunde în el. Trebuie doar să rezolvăm
problema cu mâncarea şi hainele şi-apoi putem continua lupta şi aştepta
prilejul să-l atacăm pe inamic.
Un cadru cu faţa galbenă şi veştejită a zis:
— Dar putem noi aşa ceva? Unde-s caii? Unde e bumbacul? Unde-s
grânele? Dacă-n fiecare zi o să mâncăm doar un pumn de sorg încolţit, o să
murim. Eu zic aşa: să ne prefacem că ne predăm, să mergem la momâile lui
Zhang Zhuxi, ne facem de nişte haine, ne completăm muniţia şi-apoi ne
tragem de-acolo.
Şoarecele de bibliotecă s-a ridicat mânios în picioare:
— Vrei să devenim trădători?
— Cine-a zis să devenim trădători? a explicat celălalt. Să ne prefacem că ne
predăm! În timpurile vechi ale celor Trei Regate, şi Jiang Wei, şi Huang Gai
s-au prefăcut că se predau!
— Noi suntem comunişti, şi dacă murim de foame tot nu lăsăm capul jos, şi
dacă murim de frig, tot nu ne plecăm spinarea! Cine vrea să-şi ia un bandit
drept tată şi să-şi piardă cinstea o să se-ntâlnească cu arma mea!
Celălalt nu s-a lăsat nici el:
— Dar ce, Partidul Comunist vrea să-i moară oamenii de foame şi de frig?
Comuniştii sunt cei mai deştepţi dintre oameni, trebuie să fie plini de
flexibilitate. Să îndurăm puţin pentru un plan măreţ! Numai dacă ne
păstrăm forţa revoluţionară putem obţine victoria finală împotriva
japonezilor!
— Tovarăşi, tovarăşi, nu vă certaţi, spuneţi încet ce-aveţi de zis! a spus
Jiang.
— Căpitane, am un plan, a zis Cheng.
După ce l-a expus, Jiang Picioruş a-nceput să-şi frece mâinile de bucurie şi
să strige: „Bravo!”

Regimentul Jiao-Gao a adoptat strategia lui Cheng. La adăpostul

întunericului, au furat cele mai bine de o sută de piei de câine pe care tata şi
bunicul le prinseseră pe zidurile dărâmate şi pereţii prăbuşiţi ai satului şi au
săltat şi puştile ascunse de bunicul în fântâna secată. Apoi au făcut întocmai
ca bunicul şi tata, au împuşcat câini peste tot, şi-au suplimentat hrana, şi-au
înviorat forţele şi şi-au rostuit haine să le ţină de cald – la fiecare om, o
blană de câine. În primăvara lungă şi friguroasă a acelui an, pe pământurile
întinse ale ţinutului Gaomi a apărut o armată vitează înveşmântată în piei de
câine, care a purtat mai bine de zece lupte, nici mari, nici mici, făcându-i pe
japonezi şi pe momâile lor, mai ales batalionul 28 al lui Zhang Zhuxi, să fie
cuprins de groază la auzul lătratului de câine.
Prima bătălie a avut loc în a doua zi din luna a doua, potrivit calendarului
lunar, ziua în care se spune că dragonii îşi înalţă capetele. Cu piei de câine
pe spate şi cu puşti în mâini, cei din regimentul Jiao-Gao s-au furişat în
târgul Madian şi au încercuit compania a noua din batalionul 28 al lui
Zhang Zhuxi încartiruită acolo, precum şi un pluton japonez. Cazarma
japonezilor şi a momâilor era fosta şcoală primară, cu patru case din
cărămidă închisă la culoare acoperite cu olane şi un zid înalt din acelaşi fel
de cărămidă. Deasupra zidului era trasă sârmă ghimpată. În 1938, diavolii
construiseră un turn în mijlocul celor patru case, dar pentru că temelia nu
fusese pusă solid, fundaţia se surpase sub ploile torenţiale din toamna
următoare, iar turnul se înclinase. Japonezii se mutaseră dinăuntru şi-l
demolaseră. Venise apoi imediat iarna şi, neputând să înceapă munca,
japonezii şi compania a noua a colaboraţioniştilor locuiau în cele patru case
cu olane.
Comandantul companiei era un om din ţinutul Gaomi, câinos la inimă şi
otrăvit în gând, dar pe faţa căruia atârna toată ziua un zâmbet numai miere.
De peste iarnă, începuse să ceară cărămizi, piatră şi lemn, ca să pregătească
reconstrucţia turnului. Cât rostuise materialele, făcuse ilicit avere de mii şi
zeci de mii. Oamenii îl urau până în măduva oaselor.
Madian ţinea de ţinutul de nord-vest al judeţului Jiao, învecinându-se cu
ţinutul Gaomi. Era la o depărtare de treizeci de li de locul unde erau
încartiruiţi cei din regimentul Jiao-Gao. Aceştia au plecat din sat când
soarele stătea să apună, iar în sat mai sunt oameni care au văzut cum s-a
întâmplat atunci: în amurgul sângeriu, mai bine de două sute de soldaţi ai
Armatei a opta au ieşit din sat aduşi de spate. Fiecare era înfăşurat într-o
blană de câine, cu blana pe dinafară şi cu coada câinelui târându-i-se între
picioare. Soarele lumina scânteietor blănile, făcându-le multicolore,
frumoase şi sucite, ca ale soldaţilor răului sau ale cetelor de draci.
Când au plecat prima oară la război înfăşuraţi în piele de câine, soldaţii se
simţeau şi ei draci, duhuri, ciudăţenii şi monştri, iar când au văzut razele
soarelui mânjind ca sângele blănile celorlalţi, li s-a părut că ei înşişi
călăresc nori şi înhamă ceaţă, mergând când repede, când încet, întru totul
precum câinii.
Comandantul regimentului, Jiang Picioruş, era înveşmântat într-o blană
roşietică foarte mare – de bună seamă, blana câinelui roşietic al familiei
mele – şi mergea în faţa trupelor. Picioarele lui mici tropăiau, blana se
înfoia, iar coada mare şi groasă a câinelui, pe care o avea prinsă între
picioare, şfichiuia cu vârful pământul. Cheng Ciupitul avea pe spate o blană
neagră, iar la piept ţinea atârnată o traistă în care se aflau douăzeci şi opt de
grenade. Toţi purtau blana de câine în acelaşi fel: blana de pe labele din faţă
era legată cu sfoară de cânepă şi trasă peste gât, în timp ce în blana propriu-
zisă făcuseră două găuri, trecuseră prin ele două sfori şi şi le înnodaseră în
dreptul buricului.
Când s-au furişat în Madian, era deja jumătatea nopţii. Stelele reci
acopereau cerul, iar bruma geroasă acoperea pământul. Soldaţilor înfăşuraţi
în blăni de câine le era frig la piept, dar cald la spate. Când au intrat în sat,
câţiva câini i-au lătrat prietenos. Un soldat tinerel şi obraznic le-a imitat
hămăitul şi pe toţi i-a apucat deodată mâncărimea în gâtlej şi puternica
dorinţă să imite lătratul de câine; din faţă s-a transmis însă ordinul
comandantului:
— Nu imitaţi hămăitul! Nu imitaţi lătratul! Nu lătraţi! Fără lătrat!
În conformitate cu situaţia cercetată din timp şi potrivit paşilor planificaţi,
regimentul s-a pus la pândă într-un loc aflat la o sută de metri de poartă,
unde erau strânse morman cărămizile şi pietrele cu care comandantul
momâilor vroia să construiască turnul după venirea primăverii.
Jiang i-a zis lui Cheng, care-l urma îndeaproape:
— Ciupitule, porniţi!
Cheng a strigat cu voce joasă:
— Numărul Şase, Chunsheng, hai!
Ca să se mişte în voie, Cheng şi-a dat jos traista cu grenade de la gât, a
dibuit una şi şi-a vârât-o la brâu. I-a dat apoi traista unui soldat mare şi
înalt, spunându-i:
— După ce-mi fac treaba la poartă, să mi-o aduci repede.
Soldatul a dat din cap.
Razele slabe ale stelelor luminau pământul, iar cele mai bine de zece
felinare care atârnau în cazarma japonezilor şi a momâilor lor făceau ca în
curte să fie o lumină stinsă, ca pe înserat. La poartă patrulau două momâi
asemenea unor strigoi, cu umbrele azvârlindu-li-se lungi-lungi pe pământ.
Din spatele mormanului de cărămizi, a ieşit un câine negru şi bătrân, care
alerga bălăngănindu-se; urmându-l îndeaproape, a venit un câine alb şi după
el, unul bălţat. Se muşcau, se rostogoleau, alergau după umbre şi se
apropiau de poartă. În umbra unei grămezi de lemne, la zece paşi sau puţin
mai mult de poartă, cei trei câini s-au făcut un singur ghem de muşcături.
Privind din depărtare, părea că se luptă pentru vreo bucăţică gustoasă.
Din spatele mormanului de cărămizi şi pietre, căpitanul Jiang Picioruş
asculta mulţumit reprezentaţia excepţională a lui Cheng şi a celorlalţi şi fără
să vrea şi-a amintit cum era Ciupitul când intrase în armată, dintr-o bucată,
dar încet, fără curaj şi ştergându-şi mai mereu lacrimile şi mucii, ca o babă.
Cheng şi ceilalţi se hârjoneau răbdători în umbra grămezii de lemne, iar cei
doi soldaţi care patrulau s-au oprit unul lângă altul, ascultând încremeniţi.
Unul din ei s-a aplecat şi a luat o cărămidă, pe care-a zvârlit-o cu putere
spre câini, ocărând mânios:
— Ce câini turbaţi!
Cheng a imitat schelălăitul unui câine lovit. Era cu totul şi cu totul veridic.
Jiang nu şi-a putut înăbuşi un zâmbet.
După ce stabiliseră planurile de atac asupra târgului Madian, în regiment
începuse activitatea de imitare a lătratului de câine. Cheng Ciupitul-de-
vărsat cânta operă pechineză, cântase şi la oboi, avea amplitudine, vocea
sonoră şi limba ageră, devenind campion la imitatul hămăielilor. Numărul
Şase şi Chunsheng imitau şi ei bine şi astfel primiseră sarcina de-a ademeni
şi apoi de-a ucide santinelele.
Momâile n-au mai avut răbdare şi s-au îndreptat cu cea mai mare băgare de
seamă spre grămada de lemne, în mână cu puştile cu baionetele puse. Câinii
se muşcau cu şi mai mare vioiciune. Când momâile au ajuns la trei-patru
paşi, câinii s-au oprit din hămăit, mârâind doar înfundat, pârând că le e
teamă, dar că nu se îndură să plece.
Cei doi soldăţei au mai înaintat, temători, un pas.
Cheng şi-ai lui au zburat de la pământ. Când au fulgerat spre momâi, razele
stinse aruncate de felinarele din cazarmă le-au luminat blănile. Grenada lui
Cheng a izbit în piept una din santinele, în timp ce baionetele tovarăşilor săi
s-au înfipt în pieptul celeilalte. Amândouă momâile s-au prăbuşit greu ca
doi saci cu nisip.
Că tot purtau blăni de câine, soldaţii din regimentul Jiao-Gao s-au repezit
cu-adevărat ca o haită de câini aţâţaţi asupra cazărmii inamice. Cheng şi-a
luat traista cu grenade în faţa porţii şi s-a năpustit dement către casele cu
olane.
Împuşcăturile, exploziile, urletele şi răcnetele disperate ale diavolilor şi
momâilor au sfâşiat liniştea nopţii în târgul Madian, iar lătratul câinilor s-a
prefăcut într-un singur val.
Cheng Ciupitul a luat la ţintă o fereastră şi a azvârlit înăuntru prin ea
douăzeci de grenade, una după alta. Exploziile din casă şi zbieretele
diavolilor răniţi l-au făcut să-şi amintească de scena din urmă cu câţiva ani
când japonezii aruncaseră cu bombe în pivniţele unde se făceau încălţări din
paie. Situaţia asemănătoare de acum nu-l făcea să simtă plăcerea răzbunării
– dimpotrivă, resimţea o durere ascuţită care, ca o lamă de cuţit, îi spinteca
adânc inima.
Această bătălie era cea mai mare pe care a purtat-o regimentul Jiao-Gao de
când se alcătuise, fiind o victorie absolut strălucitoare în războiul de
rezistenţă din zona Binhai. Comitetul special pentru zona Binhai a dat o
circulară în care a citat regimentul. În acele zile, soldaţii îmbrăcaţi în piele
de câine erau nebuni de bucurie, însă la scurt timp s-au petrecut două
lucruri extrem de dezamăgitoare: (1) cantitatea mare de arme şi muniţii
dobândită de regiment în bătălia de la Madian a fost toată luată de
Batalionul independent Binhai. Căpitanul Jiang, care trăia pentru Partid, ştia
că hotărârea Comitetului e corectă, dar soldaţii de rând se plângeau şi
ocărau fără încetare. Când cei din Batalionul independent au venit să
transporte armele şi i-au văzut pe toţi înfăşuraţi în blană de câine, cu
chipurile galbene şi muşchii slabi, feţele li s-au acoperit de ruşine. (2)
Cheng Ciupitul-de-vărsat, care avusese o mare contribuţie în bătălia de la
Madian, s-a spânzurat de o salcie din capul satului. Toate indiciile dovedeau
că se sinucisese. Când se spânzurase, nu-şi dăduse jos blana de câine de pe
el, aşa că, din spate, de copac părea să fie spânzurat un câine: din faţă însă,
se vedea că de copac atârnă un om.

9
După ce corpul bunicii a doua a fost şters şi spălat cu apă caldă de bunica,
ea n-a mai strigat tare. Pe faţa brăzdată de cicatrici i se întindea tot timpul
un zâmbet blând. În partea de jos, sângele ropotea neîncetat, zi şi noapte.
Bunicul a chemat doctorii din tot ţinutul, bunica a doua a băut câteva târne
de decocturi, dar de la zi la zi boala era la fel. În acele zile, camera bunicii
se îneca de duhoarea grea de sânge. Sângele bunicii a doua se scursese
pesemne cu totul şi până şi urechile îi deveniseră străvezii ca gelatina.
Ultimul doctor a fost adus de unchiul Luohan din oraşul Pingdu. Era un
bătrân de peste optzeci de ani, cu barba argintie, capul chel, pielea foarte
groasă şi unghiile foarte lungi. De nasturii robei îi atârna un pieptene pentru
barbă făcut din corn de vacă, o linguriţă de argint pentru curăţat în urechi şi
o scobitoare din os. Tata l-a văzut pe bătrânul medic apăsând-o pe bunica a
doua pe încheietură, mai întâi pe cea de la mâna stângă, apoi pe cea de la
dreapta. Când a terminat, a zis:
— Pregătiţi treburile cele de pe urmă!
Când l-au petrecut pe doctor, şi bunicul, şi bunica erau foarte amărâţi.
Bunica a pregătit peste noapte haine de înmormântare pentru bunica a doua;
bunicul l-a însărcinat pe unchiul Luohan să se ducă la tâmplărie să aleagă
un sicriu.
A doua zi, bunica, ajutată de câteva vecine, a schimbat-o pe bunica a doua
cu haine noi. Pe faţa acesteia nu se citea niciun firicel de obidă; au
îmbrăcat-o cu o bluză de mătase roşie, pantaloni albaştri de satin, fustă de
mătase verde şi pantofi brodaţi de satin roşu şi au aşezat-o dreaptă pe pat.
Faţa-i era toată numai zâmbet. În piept mai avea o ultimă suflare, încă
necurmată.
La amiază, tata a văzut o pisică neagră ca tuşul. Rătăcea în tihnă pe coama
casei şi slobozea ţipete pline de jale şi durere, care-ţi îngheţau sângele în
vine. Tata a cules de pe jos un colţ de cărămidă şi l-a zvârlit cu putere spre
pisică; aceasta a sărit, a păşit pe şirurile de olane şi s-a îndepărtat încetişor.
La ceasul serii, argaţii de la povarnă au adus sicriul şi s-au oprit cu el în
curte. Bunica a aprins în cameră o lampă cu ulei de soia şi, pentru că se
întâmpla ceva neobişnuit, a pus înăuntru trei fitile. Fumul care se înălţa
clocotitor mirosea a carne friptă de oaie. Toată lumea aştepta temătoare ca
bunica a doua să-şi dea ultima suflare. Tata stătea ascuns în spatele uşii,
privindu-i urechile, care în lumina lămpii semănau cu ambra şi erau la fel
de străvezii ca aceasta, în vreme ce în inimă i se unduia un simţământ
misterios şi multicolor. Atunci a perceput iarăşi sunetul paşilor pe care-i
făcea pisica aceea neagră pe şirurile de olane, precum şi fulgerarea
fosforescentă a ochilor ei în întuneric şi mieunatul lasciv. Tatii i-a explodat
pielea capului, iar părul i s-a sculat ca ţepii unui arici. Bunica a doua a făcut
deodată ochii mari şi a rămas cu ei nemişcaţi, pe când pleoapele au început
să-i clipească precum stropii deşi de ploaie. Muşchii de pe obraji au început
şi ei să-i zvâcnească încordaţi, iar buzele i-au fremătat şi i-au fremătat şi iar
i-au fremătat, iar după ce-au fremătat de trei ori, pe gură i s-a repezit afară
un sunet şi mai greu de îndurat decât ţipătul unei pisici în călduri. Tata a
descoperit că flăcările galben-aurii din lampă s-au preschimbat într-o clipă,
făcându-se verzi ca ceapa, iar în această lumină verde aruncată de lampă,
faţa bunicii a doua îşi pierduse deja orice înfăţişare omenească.
Bunica s-a bucurat la început de învierea bunicii a doua, dar foarte iute
bucuria i-a fost gonită de spaimă.
— Surioară, surioară, ce-i cu tine?
Bunica a doua a deschis gura şi a zis:
— Fii de curve! N-o să mă milostivesc de voi, mi-aţi ucis trupul, dar nu
puteţi să-mi ucideţi inima! O să-ţi jupoi pielea şi-o să smulg carnea de pe
tine!
Tata şi-a dat seama că vocea nu e a bunicii a doua – semăna cu a unui
bătrân trecut de cincizeci de ani.
În faţa ocărilor ei, bunica s-a dat înapoi.
Pleoapele bunicii a doua încă îi clipeau cu iuţeala fulgerului, iar din gură îi
ieşeau ba ţipete nebuneşti, ba sudălmi mânioase. Vocea ei cutremura olanele
de pe casă, iar răceala din cameră le intra oamenilor în oase. Tata a văzut
limpede cum de la gât în jos bunica a doua era ţeapănă ca un par şi nu ştia
de unde ies urletele astea demente.
Bunicul nu ştia ce să facă, aşa că l-a trimis pe tata să-l cheme pe unchiul
Luohan din curtea de răsărit. Şi de-acolo se auzeau sunetele
înspăimântătoare slobozite de bunica a doua. Şapte-opt argaţi tocmai
comentau în odaia unchiului Luohan, dar când l-au văzut pe tata intrând,
toţi şi-au oprit limbile şi n-au mai zis nimic.
— Unchiule, tatăl meu de suflet te cheamă să vii.
Unchiul Luohan a intrat în cameră, i-a aruncat o privire bunicii a doua, apoi
l-a tras pe bunicul de mânecă să iasă afară din cameră. Tata i-a urmat.
Unchiul Luohan a zis încetişor:
— Stăpâne, omul a murit de mult şi nu ştiu ce fel de drac rău s-a lipit de
trup.
Până să termine ce avea de spus, au auzit-o pe bunica a doua urlând şi
ocărând tare în odaie:
— Liu Luohan, javră ce eşti! N-o să ai parte de moarte bună, o să-ţi tragă
carnea, o să-ţi jupoaie pielea şi-o să-ţi hăcuiască mătărânga…
Bunicul şi unchiul Luohan s-au uitat necăjiţi unul la celălalt şi s-au
împleticit în vorbă.
După ce-a cugetat o vreme, unchiul Luohan a spus:
— S-o udăm cu apă din baltă, apa din baltă alungă răul. Înăuntru, bunica a
doua nu se oprea din ocărât.
Unchiul Luohan, cărând un vas de lut plin cu apă murdară din baltă şi urmat
de patru argaţi uriaşi, de-abia ce-a intrat în curte şi a auzit-o pe bunica a
doua chicotind deşucheat şi zicând:
— Luohan, Luohan, udă, udă, lu’ mătuşă-ta i-e sete!
Tata a văzut cum un argat înfige cu putere în gura bunicii a doua o pâlnie
folosită la vânzarea rachiului, pe când un altul ridică ciubărul cu apă din
baltă şi-l toarnă clipocind în pâlnie. Apa s-a rotit în pâlnie şi a curs în jos,
dar atât de repede, că oamenii nu puteau să creadă că s-a dus în burta
bunicii a doua.
După ce i-au turnat pe gât întregul vas, bunica a doua s-a liniştit. Burta îi
era cu totul plată, iar pieptul i se umfla de parcă respira.
Toţi au scos un oftat de uşurare.
Unchiul Luohan a zis:
— Merge, gata!
Tata a auzit iar pâş-pâş pe şirurile de olane, de parcă pisica neagră ieşise la
plimbare.
Pe faţa ţeapănă a bunicii a doua se lăţise iar un zâmbet fermecător. Gâtul îi
stătea cât se poate de întins, cum e al găinii care cotcodăceşte, iar pielea i se
lungise şi ea, străvezie şi luminoasă. Au urmat câteva ţipete ascuţite şi-un
şuvoi de apă tulbure i-a ţâşnit pe gură. Coloana de apă s-a înălţat drept, iar
când a ajuns la o înălţime de o jumătate de metru, s-a spart deodată, stropii
căzând ca petalele de crizantemă pe hainele noi-nouţe de înmormântare.
Jocul cu apa al bunicii a doua i-a înfricoşat atât de tare pe argaţi, că şi-au
luat picioarele la spinare. Bunica a doua a urlat din rărunchi după ei:
— Fuga, fuga, fuga, pân’ la urmă tot stă sluga, fuga şi călugărul cu ruga,
templul stă, nu poate fuga!
Auzindu-i urletul, cei patru argaţi s-au pierdut aşa de tare cu firea, că le
părea rău că n-au decât două picioare să alerge.
Unchiul Luohan s-a uitat la bunicul cerându-i ajutor, iar bunicul s-a uitat la
unchiul Luohan cerându-i ajutor. Când privirile li s-au întâlnit, au alcătuit
două oftaturi înspăimântate şi neputincioase.
Bunica a doua ocăra şi mai abitir. Nu doar ocăra, ci începuse să scuture din
braţe şi din picioare, zbierând:
— Câinii chinezi şi cei japonezi în treizeci de ani peste tot îi vezi! Şi
Zhan’ao Yu, du-te cât te-oi du, broasca roade, nu scapi tu: greul tău de-abia
de-acu’ urmează!
Corpul bunicii a doua s-a arcuit în sus, părând că vrea să stea în fund.
— Nu e bine! a urlat unchiul Luohan. Mortul vrea să se ridice! Repede,
amnarul de fier!
Bunica i l-a aruncat.
Bunicul şi-a făcut curaj şi-a apăsat-o în jos pe bunica a doua. Unchiul
Luohan i-a pus amnarul pe inimă, dar n-a putut să i-l ţină apăsat.
Unchiul Luohan s-a întors să plece, dar bunicul i-a spus:
— Unchiule, nu se poate să pleci!
Unchiul Luohan i-a strigat bunicii:
— Stăpână, du-te şi adu-mi un hârleţ!
După ce-au apăsat cu hârleţul pe corpul bunicii a doua, aceasta a început să
se liniştească.
Bunicul şi unchiul Luohan s-au retras din cameră şi tata i-a urmat.
Bunica a doua a rămas singură să se zbată în odaie. Bunica, bunicul,
unchiul Luohan şi tata s-au dus toţi în curte.
Bunica a doua a urlat în cameră:
— Yu Zhan’ao, vreau să mănânc cocoşel cu picioare galbene!
Bunicul a zis:
— S-o împuşcăm!
— Nu merge, nu, ea e moartă de mult! a zis unchiul Luohan.
— Unchiule, gândeşte-te la ceva! a spus bunica.
— Zhan’ao, mă duc la târgul Bailan s-aduc un astrolog!

Dis-de-dimineaţă, sudălmile bunicii a doua mai aveau puţin şi spărgeau

hârtia din ferestre. A urlat:
— Luohan, Luohan, tu eşti duşmanul meu de moarte!
Unchiul Luohan l-a însoţit pe astrolog în curte, iar ocările bunicii a doua s-
au preschimbat într-un oftat prelung.
Astrologul avea în jur de şaptezeci de ani. Purta o robă daoistă neagră, cu
configuraţii stranii desenate şi pe piept, şi pe spate. Ducea în spinare o sabie
din lemn de piersic, iar în mână o legătură de haine.
Bunicul l-a întâmpinat şi şi-a dat seama că e astrologul care cu câţiva ani în
urmă stinsese în bunica a doua duhul de nevăstuică era doar mai posmăgit
ca înainte.
Astrologul a împuns cu sabia de lemn hârtia din fereastră, s-a uitat înăuntru,
şi-a-ntors faţa făcută ca cenuşa şi, împreunându-şi mâinile spre bunicul
meu, a spus:
— Stăpâne, pe dracul ăsta mi-e teamă că nu mă ţin puterile cele slabe să-l
supun.
Bunicul era nespus de temător:
— Domnule astrolog, nu se poate să plecaţi, trebuie neapărat să-l alungaţi,
să fiţi sigur că o să vă mulţumesc cu belşug mare.
Astrologul a clipit din ochii lui plini de suflu demonic:
— Bine, o să beau o gură mare de curaj şi cu orice preţ, tot o să izbesc în
clopotul de metal!
Până în ziua de azi, în satul nostru încă mai circulă pe larg povestea despre
felul în care astrologul a alungat dracul din bunica a doua.
Se spune că astrologul, cu părul încurcat şi vâlvoi, a călcat pe stele şi a mers
pe zodii, rugându-se în curtea noastră, a bolborosit incantaţie după
incantaţie, a fluturat sabia şi a făcut magii, în vreme ce bunica a doua se
frichinea în toate părţile pe pat, strigând şi plângând fără oprire.
În cele din urmă, astrologul a pus-o pe bunica să-i aducă un lighean de
lemn, pe care l-a umplut pe jumătate cu apă curată. A scos apoi din legătura
de haine câteva pacheţele de leacuri, pe care le-a vărsat în lighean,
amestecând iute cu sabia din lemn de piersic şi rostind incantaţii. Apa din
lighean s-a înroşit treptat-treptat, în cele din urmă ajungând roşie ca
sângele. Astrologul, cu sudoarea unsuroasă curgându-i în valuri, a sărit
nebuneşte de câteva ori pe pământ, s-a prăbuşit cu faţa la cer, a scuipat
spumă albă pe gură şi a leşinat.
Când s-a trezit, bunica a doua îşi dăduse ultima suflare, iar putoarea
împuţită de cadavru şi izul greu de sânge stricat se năpusteau ţâşnind afară
pe fereastră.
Când au băgat-o pe bunica a doua în sicriu, toţi îşi astupaseră gurile cu
batiste din piele de capră muiate în rachiu de sorg.
Alţii spuneau că la punerea în sicriu încă mai striga şi ocăra fără oprire, în
vreme ce cu picioarele bocănea de zor în capacul sicriului…
10
Am fugit de satul natal vreme de zece ani. Acum, purtând cu mine
amabilitatea isteaţă de faţadă cu care societatea înaltă m-a infectat şi trupul
pe care apa împuţită a vieţii murdare de oraş l-a îmbibat de fiecare por
răspândeşte un miros puturos ce atacă nările, m-am oprit încă o dată în faţa
mormântului bunicii a doua. De-abia după ce m-am recules în faţa multor
altor morminte am venit şi la al ei. Viaţa ei iute trecătoare, strălucitoare şi
multicoloră a scrijelit o urmă care-ţi ia ochii în istoria bărbaţilor celor mai
viteji şi a celor mai nemernici de la mine de-acasă. Prin moartea ei curioasă
şi remarcabilă, ea a stârnit un anume fel de simţiri misterioase prinse într-un
somn letargic în străfundul sufletului celor din ţinutul Gaomi din nord-est.
Numai locuind în curgerea molcomă a gândurilor asemenea siropului de
sfeclă de zahăr, roşu întunecat la culoare şi gros şi vâscos precum mierea,
cu care bătrânii din ţinut încă îşi mai aminteau trecutul, pot aceste simţiri
misterioase să încolţească, să crească, să se întărească şi să se prefacă într-o
puternică armă a minţii pentru a cuprinde lumea necunoscută. De fiecare
dată când mă întorc acasă pot să primesc din ochii tulburi ai bătrânilor acest
fel de inspiraţie cu o forţă misterioasă, în aceste clipe, nu vreau nici să
compar, nici să contrastez. Dar puternica obişnuinţă de a gândi logic mă
trage cu forţă în vârtejul comparaţiilor şi contrastelor. În vârtejul gândirii,
descopăr îngrozit că ochii frumoşi pe care i-am cunoscut bine de-a lungul
celor zece ani departe de-acasă sunt în mare parte amplasaţi pe căpăţâni de
iepuri domestici, gingaşe şi splendide, şi că dorinţa nesfârşită este cea care
le-a dat acel roşu aprins, cu câteva puncte negre, pe care îl au florile de mai
gata să cadă. Contrastul şi comparaţia, am ajuns chiar să cred, confirmă
într-un anume sens existenţa a două soiuri diferite de oameni. Fiecare
evoluează în propria-i manieră şi fiecare aleargă după lumea sa desăvârşită,
definită de sistemul propriu de valori. Mi-e teamă ca nu cumva şi în ochii
mei să se ivească acel aer isteţ şi priceput, mi-e teamă ca nu cumva gura
mea să nu repete vorbele copiate de alţii din cărţile altor oameni şi mi-e
teamă să nu mă prefac într-un Reader’s Digest cu vânzare mare.
Bunica a doua a sărit din mormânt, în mână cu o oglindă aurie de bronz şi
cu două cute adânci, reci şi batjocoritoare la colţurile buzelor ei groase. A
spus:
— Tu nu eşti nepotul meu, ia uită-te la faţa ta respectuoasă!
Pulpanele hainelor îi dansau graţios, ca atunci când au băgat-o în sicriu.
Înfăţişarea ei adevărată era mai tânără decât mi-am imaginat-o eu şi mai
frumoasă; mesajul revelat de vocea ei arăta limpede că gândirea îi e infinit
mai profundă decât a mea; gândirea ei era generoasă, impunătoare, plină de
elasticitate şi tărie senină, în vreme ce a mea tremură prin aer ca un lăuntru
de bambus străveziu.
M-am văzut pe mine însumi în oglinda de bronz a bunicii, în ochii mei de-
adevăratelea se citea aerul unui iepure de casă, isteţ şi priceput. Gura mea
de-adevăratelea slobozea o voce care nu era a mea, aşa cum nici vocea
slobozită de bunica a doua înainte să moară nu era a ei. Corpul meu era
acoperit peste tot de sigiliile oamenilor celebri.
Eram îngrozit de moarte.
Bunica mi-a spus cu nesfârşită înţelegere:
— Nepoate, întoarce-te! Dacă nu te-ntorci, nu mai ai scăpare. Ştiu că nu
vrei să te întorci, ţi-e teamă de muştele care umplu locul, ţi-e teamă de
ţânţarii ca norii negri şi ţi-e teamă de şerpii târâtori din lanurile umede de
sorg. Îi slăveşti pe eroi, îi urăşti pe nemernici: dar cine nu e „cel mai viteaz
şi cel mai nemernic”? Acum stai în faţa mea şi-ţi miros suflul de iepure de
casă pe care-l aduci pe corp de la oraş. Du-te repede la apa Râului Negru şi-
nmoaie-te-n el timp de trei zile şi trei nopţi – mi-e teamă doar ca ţiparilor
din râu, după ce-o să bea apa ta împuţită, să nu le crească pe cap nişte
urechi de iepure!
Bunica a doua a intrat cu iuţeală în mormânt. Sorgul stătea în picioare
cuviincios şi tăcut, soarele era umed şi încins şi nu era vânt. Ierburile de pe
mormântul bunicii a doua erau bogate, iar aroma lor îţi asalta nările. S-ar fi
zis că nu se întâmplase nimic. Din depărtare se auzeau cântecele sonore ale
ţăranilor care săpau pământul.
În acest moment, sorgul care înconjoară mormântul bunicii a doua e deja
puişor de lele – soi hibrid, întors după încrucişare de pe insula Hainan; în
acest moment, cel ce acoperă verde şi luxuriant pământul negru al ţinutului
Gaomi din nord-est este tot sorg hibrid. Sorgul roşu, roşu ca o mare de
sânge, pe care l-am cântat şi lăudat iar şi iar, a fost deja măturat de pe faţa
pământului de şuvoaiele revoluţiei, iar cel ce l-a înlocuit este acest sorg
hibrid cu paie mici, tulpini groase, frunze dese, scăldat pe tot corpul într-o
pudră albă şi cu spicele lungi cât cozile de câine. Are producţia mare, dar e
amărui-acrişor, făcându-i pe foarte mulţi să se constipe. Cu excepţia
cadrelor de partid de la nivelul secretarului local în sus, toţi cei de-acasă au
faţa ca fierul ruginit.
Urăsc din inimă sorgul hibrid.
Sorgul hibrid pare că niciodată nu se va coace. Mereu îşi ţine pe jumătate
închişi ochii verzi-cenuşii. Stăteam în faţa mormântului bunicii a doua şi
mă uitam la firele urâte de sorg hibrid, care au ocupat, care mai înalt, care
mai scund, tărâmul sorgului roşu. Ele poartă degeaba numele de sorg, căci
nu au tulpina înaltă şi dreaptă ca lumânarea a sorgului; ele poartă degeaba
numele de sorg, căci nu au culoarea strălucitoare a sorgului. Ceea ce le
lipseşte cu-adevărat sunt sufletul şi graţia sorgului. Cu feţele lor lungi şi
subţiri, întunecoase, mohorâte, nelimpezi şi pline de echivoc, au contaminat
aerul pur al ţinutului Gaomi din nord-est.
Încercuit de sorgul hibrid, mă simţeam deznădăjduit.
Stăteam în grupul compact al firelor de sorg hibrid, tânjind după o scenă
splendidă, ce nu va mai exista: toamna târziu, în luna a opta, când cerul era
înalt şi aerul înviorător, sorgul de pe întreaga câmpie se înroşea într-o mare
nemărginită de sânge. Dacă se revărsau apele de toamnă, lanul se prefăcea
într-o întindere de ape, iar ţestele de un roşu întunecat ale firelor de sorg se
iţeau deasupra apelor galbene şi nămoloase, chemând cu stăruinţă către
cerul albastru. Dacă ieşea soarele, luminând puhoaiele uriaşe, tărâmul dintre
cer şi pământ se inunda de o culoare neobişnuit de bogată şi neobişnuit de
maiestuoasă.
Acesta este polul ultim al omeniei şi-al frumuseţii, către care aspir şi către
care voi aspira mereu.
Dar sunt împresurat de fire de sorg hibrid. Frunzele, ca nişte şerpi, îmi
încolăcesc corpul, iar toxinele de un verde-închis care circulă peste tot prin
ele îmi otrăvesc mintea; de-abia răsuflu sub acest jug greu de dat la o parte,
şi pentru că nu mă pot scutura de această durere, mă adâncesc în străfunduri
de tristeţe.
În acest moment, o voce mohorâtă se aude din adâncul pământului nesfârşit.
E o voce şi cunoscută, şi străină, semănând cu vocea bunicului meu, dar
semănând şi cu vocea tatălui meu, cu vocea unchiului Luohan şi cu vocile
răsunătoare ale bunicii, bunicii a doua şi bunicii a treia – femeia Liu. Toţi
morţii clanului meu îmi dau învăţătură ca să ies din labirint:
Copile vrednic de milă, molâu, pizmaş, părtinitor şi cu sufletul amăgit de
vinuri otrăvite, du-te şi înmoaie-te în apa Râului Negru vreme de trei zile şi
trei nopţi – ţine minte, nicio zi mai puţin, nicio zi mai mult –, curăţă-ţi
trupul şi spiritul şi întoarce-te în lumea ta. La sud de Muntele Calului Alb şi
de Râul Negru se mai află încă un fir de sorg roşu pur: dă-ţi toată silinţa de
care eşti în stare ca să-l găseşti. Ţinându-l sus în mâini, du-te apoi şi
rătăceşte din loc în loc prin lumea ta plină de scaieţi, în care tigrii şi lupii
bântuie-n voie, căci el îţi e ţie talisman, clanului nostru totem glorios şi
simbol al spiritului tradiţional al ţinutului Gaomi din nord-est!
 Nota traducătorului

Traducerea de faţă se bazează pe ediţia a doua a romanului Sorgul roşu

(Hongfan, Taipei, 2007). A fost consultată şi ediţia din 1996 (Opere, Zuojia,
Beijing); aceasta din urmă adaugă două capitole, care nu se regăsesc în
ediţia după care s-a făcut traducerea şi deci nici în versiunea românească.
Traducătorul mulţumeşte Centrului pentru Studii Chineze de pe lângă
Biblioteca Naţională din Taipei. De asemenea, mulţumeşte profesorului Hua
R. Lan şi doamnei Hu Ching-fang pentru ajutorul deosebit de preţios
acordat în lămurirea unor pasaje dificile. Orice erori rămase în traducere îi
aparţin.
 MO YAN
ŢARA VINULUI
Traducere din chineză şi note de
Luminiţa Bălan
Humanitas Fiction

„In vremuri tulburi şi corupte, să nu vă judecaţi fraţii!”

Epitaful lui Ding Gou’er
 Capitolul 1
1
Desemnat să desfăşoare o anchetă specială, Ding Gou’er, investigator
special la Procuratura Populară a provinciei, s-a suit în camionul marca
Eliberarea, încărcat ochi cu cărbuni, şi a pornit către mina Luoshan, aflată
în suburbiile oraşului. Pe drum, gândurile năvalnice îi dădeau senzaţia că i
se dilată capul, care i s-a tot dilatat până când pălăria cafenie, măsura 58,
altă dată largă ca o oală, a început să-l strângă. Cum avea un sentiment de
disconfort teribil, şi-a scos pălăria şi, observând că banda de pe interior era
umedă, plină de broboane lucioase de transpiraţie, a apropiat-o de nas şi a
adulmecat mirosul puternic, de îmbâcsit, amestecat cu un iz ceva mai
proaspăt, necunoscut, care îl îngreţoşa un pic. Instinctiv, a ridicat braţul şi s-
a ciupit de gât, ca să-şi înfrângă greaţa.
Pe măsură ce maşina se apropia de mina de cărbune, drumul întunecat
devenea înţesat cu gropi, ceea ce, desigur, impunea reducerea vitezei.
Suspensiile scârţâiau pe dedesubt de mama focului, iar din pricina
balansului Ding Gou’er se izbea când şi când cu capul de plafonul maşinii.
O auzea pe şoferiţă cum înjură drumul, oamenii, folosind cuvinte vulgare
care, slobozite din gura unei femei după toate aparenţele destul de delicate,
creau un efect de umor negru evident. El nu se putea abţine să nu-i arunce
nişte priviri pe furiş şi aşa a observat că femeia purta o uniformă bleumarin,
dar pe deasupra gulerului se zărea o bluză roz, care îi proteja gâtul alb; ochii
ei negri aveau cumva o tentă verzuie şi părul era foarte scurt, foarte aspru,
foarte negru, foarte lucios. Schimbarea direcţiei o însoţea cu o strâmbătură a
gurii în direcţia respectivă – vira maşina spre stânga, şi colţul gurii se lăsa
în jos spre stânga; vira maşina spre dreapta, şi colţul gurii se lăsa în jos într-
acolo. Şi, ca grimasele astea să nu rămână însingurate, i se iviseră câteva
broboane de sudoare pe faţă, dar şi ceva încreţituri pe nas. Judecând după
fruntea ei îngustă, după bărbia rigidă şi după buzele cărnoase, Ding Gou’er
îşi spuse că muierea asta trebuie să aibă un apetit sexual deosebit. În
zgâlţâiala maşinii, din neatenţie, trupurile li se atingeau uşor şi, chiar dacă
erau despărţite de haine, totuşi pielea lui, străbătută de fiorii dorinţei
arzătoare, percepea foarte limpede căldura şi moliciunea trupului ei. Simţea
o pornire năvalnică de-a se apropia mai mult de femeia aceasta, ba chiar îl
mâncau palmele de nerăbdare s-o pipăie. Pentru un investigator matur, de
patruzeci şi opt de ani, asemenea senzaţii în mod normal sunt cam nelalocul
lor, dar lui îi păreau cât se poate de fireşti. Ca şi cum ar fi vrut să alunge
piaza-rea, bărbatul îşi scutură capul mare şi îşi desprinse privirea de pe
chipul femeii.
Hârtoapele erau din ce în ce mai dese, acum camionul pur şi simplu sărea
dintr-una într-alta, se hurducăia şi trosnea ca o lighioană uriaşă gata să se
fărâme în bucăţele. Într-un târziu, s-au oprit, căci în faţă se întindea o
coloană de maşini. Atunci, şoferiţa a luat piciorul de pe pedală, a oprit
motorul, şi-a scos mănuşile şi a lovit volanul cu ele, ca şi cum ar fi vrut să
înlăture praful, după care i-a aruncat lui Ding Gou’er o privire deloc
prietenoasă:
— Măiculiţă, bine că nu-s gravidă! a zis ea.
La auzul unei asemenea vorbe neaşteptate, el a încremenit pentru o clipă şi
apoi i s-a adresat cu ton mieros:
— Dacă erai, de-acum sigur ai fi lepădat copilul!
— Da ce-ţi închipui, că aş fi îndurat aşa ceva? l-a întrebat ea cu voce gravă.
N-aş fi acceptat chinul ăsta nici pentru două mii de yuani.
Nici nu şi-a isprăvit vorba bine că l-a ţintuit cu o privire extrem de
provocatoare, în timp ce prin fiecare por al trupului său îi transmitea unde
tainice care trădau aşteptarea răspunsului care s-ar fi cuvenit să vină din
partea unui bărbat pus într-o atare situaţie. Ding Gou’er era uluit, dar în
acelaşi timp şi mânat de curiozitate, văzând cum după un schimb de numai
câteva replici deloc elegante sufletul lui era ca un cartof bine încolţit care se
rostogolise şi îi căzuse femeii ca o pleaşcă drept în coş. Misterele nebănuite
ale sexului odată intuite în această vâltoare, ca prin minune distanţa dintre
cei doi se comprima simţitor. Vorbele ei încărcate de sugestii şi ambiguităţi
îi stârniseră în inimă ceva bănuieli, dar şi temeri totodată, iar asta îl făcea s-
o privească mult mai vigilent. Din nou, femeia şi-a strâmbat gura – un gest
care a avut darul de a-i spori lui Ding starea de disconfort, şi dacă la început
o găsea o femeie foarte dezgheţată, curajoasă, care nu se împiedica de
convenţii, reacţiile ei îl făceau de acum s-o perceapă mai degrabă ca pe o
femeie plictisitoare, superficială, cu care chiar nu merita să-ţi baţi capul şi
să mai intri în cine ştie ce belele.
— Deci eşti gravidă?
Acum, chiar dacă avansau cu discuţia spre subiecte mai intime, întrebarea
părea cam abruptă, însă ea a înghiţit găluşca şi a spus aproape fără pic de
sfială:
— Am o problemă care se cheamă „sol alcalin”.
„Deşi are o misiune importantă, un investigator destoinic nu poate îngădui
ca aceasta să excludă prezenţa femeilor” Pe neaşteptate, i-au venit în minte
vorbele ironice ale colegilor: „Ding Gou’er, tu cu sula rezolvi cazurile
penale!”, iar gândul acesta numaidecât a început să-i roadă sufletul ca o
insectă flămândă. Atunci a scos din buzunar o sticluţă mică de băutură, i-a
desfăcut dopul şi a luat o înghiţitură zdravănă, după care i-a întins sticla
femeii, spunându-i pe un ton jucăuş:
— Eu sunt agronom specializat în îmbunătăţirea solului.
Femeia a lovit cu palma claxonul, dar numai cât să scoată un sunet blând,
moale. Cu toate acestea, şoferul camionului de mare tonaj, marca Fluviul
Galben, staţionat în faţă, a sărit ca ars din cabină şi de pe marginea
drumului a început să bodogăne, aruncându-i femeii o privire duşmănoasă:
— Ce dracu ţi-ai înfipt mâna aia în claxon?
Netulburată, ea a înşfăcat sticluţa din mâna lui Ding Gou’er, a plimbat-o
uşor pe sub nas, de parcă ar fi vrut să-i verifice calitatea, după care şi-a dat
capul pe spate şi gâl-gâl a băut tot, până la ultima picătură. Primul imbold al
lui Ding Gou’er a fost s-o laude pentru cum era în stare să bea alcool, dar în
ultima clipă şi-a înghiţit vorbele, căci a face asemenea complimente cuiva
în Ţara Vinului suna cam aiurea. A preferat mai degrabă să-şi şteargă
buzele, în timpul acesta ţintuind cu privirea buzele cărnoase ale femeii,
buzele acelea roşii ca focul, umezite de băutură.
— Tare aş vrea să te sărut, i-a declarat el fără pic de jenă.
Şoferiţa s-a îmbujorat într-o clipă şi i-a strigat cu o voce ascuţită, stridentă,
de parcă îl dojenea:
— Eu vreau al dracului de tare să te sărut!
De-a dreptul uluit, Ding Gou’er a privit în jur şi aşa a băgat de seamă că
şoferul maşinii marca Fluviul Galben se retrăsese deja în cabina lui; prin
urmare, nu mai era nimeni afară să ia aminte la conversaţia lor. A mai văzut
apoi şi că în faţa camionului marca Eliberarea se întindea un şir de maşini
asemenea unui dragon uriaş, în timp ce în urma lor se aflau o căruţă trasă de
un măgăruş şi un alt camion. Pe fruntea netedă a măgăruşului atârna un
canaf roşu, nou-nouţ, ca o flăcăruie care scânteie în noapte. Câţiva copaci
firavi, contorsionaţi şi un canal plin de buruieni şi flori sălbatice străjuiau
drumul. Pe frunzele copacilor şi pe buruieni se aşternuse o pulbere
negricioasă – cu siguranţă praful de cărbune, s-a gândit el. Dincolo de canal
se lăţea câmpul cu uscăciunea lui tomnatică, cu paiele gălbui şi cenuşii ale
cerealelor, clătinându-se şovăielnice în bătaia vântului, nici vesele, dar nici
îndurerate. Era deja miezul dimineţii. O colină înălţată din pământul
searbăd trona în mijlocul platoului minier, cu coama învăluită în fum gălbui,
iar la intrarea în mină, o macara cu scripeţi se învârtea tăcută şi misterioasă.
Din pricina camionului marca Fluviul Galben, Ding Gou’er vedea doar
braţul macaralei.
Ea striga încontinuu aceeaşi frază: „Eu vreau al dracului de tare să te
sărut!”, dar nu se clintea câtuşi de puţin, de parcă tot trupul îi îngheţase pe
neaşteptate. La început Ding Gou’er a fost speriat de strigătele ei, dar foarte
curând nu s-a mai putut stăpâni şi a izbucnit în râs. Apoi, cu vârful
degetului arătător a apăsat-o uşurel pe sân, ca şi cum ar fi încercat butonul
de pornire al unei maşinării. În clipa aceea, ea s-a repezit asupra lui, i-a
apucat bărbia cu mâna ei mică şi rece ca gheaţa, după care i-a acoperit gura
într-un sărut pătimaş. Buzele îi erau reci şi moi, surprinzătoare şi stranii, ca
nişte ghemotoace de vată. În pofida răbufnirii ei pasionale, investigatorul
simţea cum îl părăsise dorinţa, aşa că, fără chef, o îndepărtă, numai că ea, ca
o micuţă tigroaică feroce, se tot repezea asupra lui, bombănind:
— Fir-ar frati-tu să fie, fir-ar bunică-tu…
Ding Gou’er se zbătea din răsputeri s-o potolească şi a reuşit în cele din
urmă numai apelând la manevre pe care le folosea atunci când se confrunta
cu infractorii. Amândoi suflau greu, acolo, cocoţaţi în cabină, iar el o ţinea
strâns de încheietura mâinii, ca s-o împiedice să mai opună rezistenţă. Când
însă încerca să se elibereze, corpul ei se răsucea ca un arc, apoi se încorda,
ba mai şi icnea ca o viţică prinsă de coarne. Ding Gou’er nu s-a putut abţine
şi a pufnit în râs.
— Ce-ai de râzi? l-a întrebat ea surprinsă.
Eliberându-i mâna din strânsoare, Ding Gou’er a scos o carte de vizită din
buzunar şi i-a spus:
— Fetiţo, eu trebuie să plec. Când ţi-o fi dor de mine, caută-mă la adresa
asta!
Şoferiţa l-a măsurat din priviri, apoi şi-a plecat privirea asupra cărţii de
vizită şi iarăşi i-a cercetat chipul cu ochi ageri, aidoma ofiţerilor de la
frontieră, când studiază cu mare băgare de seamă paşaportul unei persoane
care trece dintr-o ţară în alta.
Ding Gou’er a întins mâna şi i-a atins vârful nasului cu degetul arătător,
după care, cu mapa cuibărită sub braţ, a deschis portiera ca să coboare.
Înainte însă a mai adăugat:
— Domnişorico, rămâi cu bine! Nu uita că eu am fertilizator de calitate
superioară, special pentru tratarea solului alcalin!
Era pe jumătate ieşit din maşină când şoferiţa a întins mâna şi l-a apucat de
colţul cămăşii. În clipa aceea, a descoperit în privirea ei urmele unei
timidităţi nesfârşite care o făcea vrednică de toată mila. Deodată i s-a
conturat în gând imaginea ei: probabil era foarte tânără, nu fusese niciodată
măritată, dar nici nu pusese vreun bărbat mâna pe ea. Îi părea de acum mai
degrabă drăgălaşă, dar îi şi stârnea compasiunea, aşa că a mângâiat-o pe
dosul palmei şi i-a spus pe un ton serios:
— Fetiţo, poţi să-mi spui „nene”.
— Mincinosule! a strigat ea furioasă. Când te-am luat în maşină, ai zis că
eşti de la Staţia de Control pentru vehicule.
— Şi nu-i totuna? a zis el râzând.
— Eşti spion!
— Poţi să spui şi aşa! i-a replicat el.
— Să fi ştiut eu mai devreme că eşti spion, nici că te luam cu maşina.
Ding Gou’er a scos un pachet de ţigări şi i l-a aruncat în poală.
— Hai, las-o baltă! Nu mai fi supărată!
Enervată, ea i-a aruncat sticluţa de băutură drept în şanţul de pe marginea
drumului, spunându-i cu vădită ironie:
— Ce bărbat e ăla care bea rachiu dintr-aşa o sticluţă?
În clipa aceea, Ding Gou’er deja sărea din maşină, trântind portiera în urma
lui şi, cum mergea pe drum, a auzit-o pe şoferiţă strigând după el:
— Hei, spionule! Ştii de ce în zona asta drumurile sunt aşa de prăpădite?
Ding Gou’er s-a întors către ea şi a văzut-o cum stă cu capul ieşit pe
fereastră, doar că n-a mai catadicsit să-i dea replica, ci doar a zâmbit în
colţul gurii.
Chipul şoferiţei i-a mai zăbovit în minte preţ de vreun minut, după care, cu
un fâsâit uşor, a dispărut încetişor tot aşa cum dispare gulerul de spumă din
halba cu bere. Drumul mizerabil şi îngust spre platforma minieră şerpuia şi
se răsucea în fel şi chip. Camioane, tractoare, căruţe trase de cai, căruţe
trase de boi… vehicule de toate formele şi toate culorile se înghesuiau unele
într-altele, ca şi cum ar fi fost nişte animale bizare, fiecare muşcând coada
celui care îndrăznise să i se vâre în faţă. Unele maşini aveau motoarele
oprite, altele stăteau cu motoarele pornite, gata să demareze dintr-o clipă în
alta. Ţevile de eşapament ale tractoarelor, înălţate către cer, şi ţevile
maşinilor, pitite pe dedesubt, eliberau fumul albăstrui în rotocoale,
amestecându-se de-a valma cu mirosul de benzină şi motorină nearsă, cu
suflarea animalelor de tracţiune, într-o miasmă grea, apăsătoare, ce plutea în
voie peste tot. Ca să poată înainta către platforma minieră, Ding Gou’er
uneori n-avea încotro decât să se strecoare printre maşini, alteori trebuia să
şteargă cu umărul şi spinarea crengile contorsionate ale pomilor de pe
marginea drumului. Mai toţi şoferii din maşini şi căruţaşii rezemaţi de
huluba căruţei se îndeletniceau cu băutul. Se vede treaba că aici nu se mai
aplica acea prevedere care interzicea conducerea unui vehicul după ce ai
consumat alcool. Greu de spus cam câtă vreme s-a tot înghesuit el aşa, într-
o strădanie netulburată de a înainta, însă atunci când a ridicat privirea a
observat că de acum putea zări cam două treimi din macaraua aceea mare
care se înălţa semeaţă în centrul platformei miniere. Un cablu de oţel gri-
argintiu se foia zgomotos pe macara. În bătaia razelor de soare, cadrul
metalic se dezvăluia într-o culoare stacojie, fie din pricina ruginei, fie
pentru că aşa fusese vopsit. Era tare murdar. Tamburul acela uriaş era însă
negru – o apariţie de-a dreptul sumbră, iar cablul de oţel, care se tot
învârtea, avea o strălucire argintie nu foarte puternică, dar înfricoşătoare,
care îl ducea cu gândul la o cobră încolăcită. În timp ce ochii săi receptau
coloritul şi strălucirea, urechile îi erau asaltate de geamătul tamburului
rotitor, de scârţâitul cablului de oţel, precum şi de bufniturile înfundate ale
exploziilor subterane.
În preajma minei se găsea un scuar oval, mărginit de pini-pagodă, peste care
se aşternuse în straturi praful de cărbune. Multe maşini aşteptau acolo,
înghesuindu-se una într-alta. Un măgăruş murdar de noroi îşi băga botul în
acele pinilor, cine ştie, poate în căutarea hranei sau poate ca să se scarpine,
numai că pufnea repede pe nas, zgomotos, stârnit de acele aspre. Câţiva
bărbaţi cu feţele negricioase, legaţi cu prosoape la cap şi cu sfoară de
cânepă la brâu, mai toţi îmbrăcaţi cu haine ponosite, se înghesuiau într-o
căruţă. În timp ce calul mânca din traista cu nutreţ, ei se îndeletniceau cu
băutul dintr-o sticlă mare, de culoare purpurie, pe care şi-o treceau de la
unul la altul, într-o atmosferă de mare veselie. Pe huluba căruţei zăcea o
ridiche mare pe care, la fel, o luau cu rândul şi muşcau cu poftă din ea,
mestecând zgomotos. Deşi n-avea patima beţiei, Ding Gou’er bea cu
plăcere şi, cu siguranţă, era în stare să facă diferenţa între o băutură de soi şi
una proastă. După damful puturos care i-a ajuns la nas şi-a dat seama că în
sticla purpurie se afla o licoare de proastă calitate, iar judecând după cum
erau îmbrăcaţi şi după cum se comportau oamenii aceia nu i-a fost greu să
bănuiască faptul că erau ţărani din zona de periferie a Tării Vinului.
Pe când încerca să depăşească măgăruşul, Ding l-a auzit pe un ţăran
strigând la el cu vocea răguşită:
— Tovarăşe, cât arată ceasul de la mână?
El a ridicat braţul, a privi ceasul şi i-a dat răspunsul. Cel care îi adresase
întrebarea era un tânăr cu ochii injectaţi, cu barba gălbuie, vocea răguşită şi
cu o privire de-a dreptul fioroasă. Cu inima strânsă, Ding Gou’er a iuţit
pasul, dar în timpul acesta ţăranul cel tânăr striga în urma lui:
— Spune-le porcilor ălora îmbuibaţi de acolo să deschidă poarta mai
repede, că m-am săturat să tot aştept!
Deşi vorbele grele rostite de tânăr îi creau o stare de disconfort, Ding
Gou’er nu putea să nu recunoască faptul că avea dreptate să-i înjure. Era
deja ora zece şi un sfert, iar poarta de fier de la mină se încăpăţâna să
rămână ferecată cu un lacăt de fier mare, negru, ca o carapace de broască
ţestoasă. Câteva cuvinte – „Echipa de producţie sărbătoreşte ziua de 1 Mai”
– erau înscrise cu vopsea roşie decolorată pe o plăcuţă metalică rotundă,
care fusese sudată pe poartă cu multă vreme în urmă. Razele blânde ale
soarelui de toamnă făceau totul în jur să strălucească, dar din pricina
cărbunelui cerul azuriu căpătase nuanţe terne. Zidul cenuşiu de cărămidă,
mai înalt decât un stat de om, urma meandrele terenului pe care se înălţa,
unduindu-se ca un dragon alungit, ca să împrejmuiască platforma minieră.
La portiţa deschisă, de lângă intrarea principală, un câine-lup roşcat zăcea
tolănit, în timp ce un fluture fără vlagă îi zbura pe deasupra capului ca o
frunză uscată.
Ding Gou’er a împins portiţa, moment în care câinele s-a şi repezit spre el,
apropiindu-se atât de tare că aproape l-a atins pe mână cu nasul lui umed,
îmbrobonat. Mai precis, îi atinsese dosul palmei, fiindcă simţise o răcoare
ce l-a dus cu gândul la o sepie sau chiar la coaja unui lychee, însă afurisitul
de câine, care în fapt sărise speriat, s-a întins la umbra porţii, lângă
tufişurile uscate, şi s-a pus pe lătrat, agitându-şi căpăţâna pătrăţoasă.
Ding a tras zăvorul şi a deschis portiţa, numai că a rămas ţintuit locului, cu
spinarea rezemată de poarta metalică rece, privind nedumerit spre câinele
cel îndârjit. Apoi, fără să vrea şi-a îndreptat privirea spre propria mână –
subţire, osoasă, cu venele proeminente – prin care curgea sângele amestecat
cu alcoolul pe care tocmai îl consumase. Desigur că mâna lui n-avea curent
şi nici vreo înzestrare specială, ca să fi îndepărtat animalul acela. „Aşadar,
ce te-a băgat în sperieţi?” Tare şi-ar fi dorit să-l iscodească pe câine şi să
afle şi desluşirea misterului.
Un lighean cu apă clocotită s-a iţit prin văzduh. O cascadă multicoloră,
răsfirată asemenea unui curcubeu nu îndeajuns de arcuit. Spumă şi soare.
Speranţă. Apa i-a năvălit pe gât, iar după un minut a simţit o adiere de vânt,
urmată de o senzaţie de răcoare ce numaidecât a pus stăpânire pe el. După
puţin timp însă ochii îl ardeau, iar gura îi era năpădită de un gust sărat, uşor
aromat, care mai că l-ar fi îndemnat să se strâmbe, ca şi cum în faţă se
prefigura esenţa eterică a unor riduri. În clipa aceea, investigatorul special a
dat-o complet uitării pe fata din cabina maşinii cu care venise. Mai târziu, a
mijit ochii la vederea femeii care ţinea într-o mână cartea lui de vizită, ca şi
cum, pe munte fiind, ar fi întrezărit ceva prin ceaţa deasă. Nemernica!
— Nenorocitule, ţi s-a urât cu viaţa? a răsunat vocea paznicului care, cu
ligheanul în mâini, suduia cu furie, în timp ce lovea cu piciorul în pământ.
Ding Gou’er a priceput de îndată ca tocmai el era ţinta vorbelor grele. Şi-a
scuturat câteva picături de apă din păr, s-a şters pe gât cu o batistă
îmbâcsită, a scuipat, a clipit de câteva ori şi apoi a revenit la starea normală,
încercând să nu-şi clintească privirea de pe chipul portarului. Astfel, a văzut
doi ochi de dimensiuni diferite, negri ca tăciunele, inexpresivi, precum şi un
nas borcănat, roşu ca focul şi nişte dinţi încleştaţi îndărătul buzelor verzulii.
Un şuvoi fierbinte l-a străbătut din cap până-n picioare, strecurându-se şi
şerpuind pe toate meandrele. Flăcările furiei se înălţau ca la un scăpărat
răsunător al băţului de chibrit, iar în creier îi licăreau lumini alb-roşietice,
precum scânteierile tăciunilor din sobă, precum fulgerul în noapte. În tot
acest răstimp un curaj neînfrânat se avânta în pieptul lui.
Părul negru de pe capul portarului se zbârlise ca o blană de câine, căci în
mod neîndoielnic apariţia lui Ding Gou’er îl băgase în sperieţi pe bietul om.
Ding Gou’er vedea cum până şi părul din nasul acestuia se zbârlea ca o
coadă de rândunică. O rândunică neagră, malefică i se cuibărise în cap; îşi
clădise cuib şi făcuse ouăle pe care acum le clocea. A ochit rândunica şi a
apăsat pe trăgaci. A apăsat pe trăgaci, a apăsat pe trăgaci.
Poc, poc, poc! au răsunat trei împuşcături, spulberând liniştea aşternută la
poarta minei de cărbune Luoshan, împuşcături care l-au făcut pe dulăul
galben să amuţească, iar pe ţăranii adunaţi acolo să iasă din amorţeală.
Chiar dacă unii şoferi erau beţi criţă, tot au sărit speriaţi din cabinele
maşinilor. Acele aspre ale pinilor înţepau buzele moi ale măgăruşilor. Vita
înhămată la căruţă şi-a ridicat greoi capul şi pentru o clipă a uitat să mai
rumege. Oamenii încremeniseră, dar după câteva clipe s-au năpustit ca roiul
de albine spre locul faptei. La ora zece şi treizeci şi cinci de minute,
portarul de la mina de cărbune Luoshan s-a prăbuşit la pământ, cu capul în
palme, a scuipat o dată şi a rămas chircit, întins pe jos.
Asemenea unui pin-pagodă de neclintit, Ding Gou’er zâmbea uşor, cu un
revolver alb ca zăpada în mână. Fumul verzui care a ieşit pe ţeava pistolului
l-a împresurat şi apoi s-a ridicat uşor deasupra sa.
Cu priviri tâmpe, oamenii se înghesuiau în gardul metalic. Timpul părea ca
încremenise în loc, până când, pe neaşteptate, cineva a strigat cu voce
ascuţită:
— Săriţi, oameni buni! A avut loc o crimă! Bătrânul Lii, portarul, a fost
omorât cu sânge rece!
Ding Gou’er, pinul-pagodă, verde-închis, zâmbet spinos.
— Câinele ăsta bătrân era o jigodie fără măsură.
— Să-l vindeţi Secţiei Delicatese, de la Institutul Culinar.
— Porcul cel bătrân nu-i fraged deloc.
— Secţia Delicatese vrea băieţei fragezi şi albi, nu marfa veche ca asta!
— Atunci să fie dus la Grădina Zoologică, ca să fie dat drept hrană pentru
lupi!
— Nici lupilor n-o să le placă.
— Dacă nici de asta nu-i bun, atunci să fie trimis la laboratorul pentru
specii rare de plante şi să fie transformat în îngrăşământ!
Niciuna, nici două, Ding Gou’er a aruncat pistolul în sus, făcându-l să
lucească în aer mai ceva ca o oglindă, iar când l-a prins în palmă, l-a arătat
celor de lângă gardul metalic ca pe un veritabil trofeu – un revolver delicat,
cu o linie rafinată, uşor curbat.
— Prieteni, nu vă speriaţi! a spus el râzând. Asta-i pistol de jucărie, nu-i
adevărat.
Apoi, a tras piedica, a scos butoiaşul şi a extras un disc de plastic cărămiziu,
pe care l-a ridicat în văzul lumii. În fiecare locaş se afla câte un cartuş din
plastic, galben, cât boaba de fasole.
— De câte ori apăs pe trăgaci, butoiaşul se mai răsuceşte un pic şi pocneşte.
Tocmai pentru că e de jucărie poate fi folosit şi pe scenă, iar în mâinile
actorilor nu e nimic altceva decât o piesă din recuzită. Desigur că poate fi
folosit şi la concursurile sportive, ca pistol de avertizare, un obiect pe care
puteţi să-l cumpăraţi şi de la magazinul universal.
În timp ce dădea explicaţii de zor, a împins butoiaşul la loc, cu tot cu
încărcătură şi a apăsat pe trăgaci.
— Poc!
Ding Gou’er continua să bată câmpii de parcă era un agent de vânzare care
făcea reclamă pentru marfa scoasă la vânzare:
— Dacă nu credeţi, uitaţi-vă aici!
A ţintit către mâneca proprie şi a apăsat pe trăgaci.
— Poc!
— E trădătorul Wang Lianjun, a strigat un şofer care pesemne văzuse opera
Lampionul roşu şi cunoştea personajele.
Ca să demonstreze cât mai convingător că acela nu era un pistol de-
adevăratelea, Ding Gou’er şi-a ridicat braţul.
— Priviţi! Dacă ar fi fost adevărat, de acum ar fi trebuit să mă aleg cu o
mare gaură în braţ, nu-i aşa?
Pe mâneca lui însă rămăsese doar conturul unui cerculeţ de un galben
deschis, din care se ridica uşurel un miros de praf de puşcă, împânzind
aerul, sub strălucirea razelor de soare.
Într-un final, Ding Gou’er şi-a îndesat pistolul în buzunar, după care s-a
apropiat de portarul lungit pe jos şi i-a tras un şut.
— Hai, bătrâne! Ridică-te! Nu mai face pe mortul!
Portarul s-a ridicat uşurel, dar tot ţinându-şi capul cu palmele. Era palid la
faţă şi arăta ca vai de lume.
— Nu m-am îndurat să te omor, i-a zis. Te-am speriat doar, însă omul nu
trebuie să aibă inimă de câine. Păi, cum vine treaba asta? E trecut de ora
zece şi ar fi trebuit demult să deschizi poarta.
Portarul şi-a lăsat mâinile în jos şi le-a cercetat cu privirea. Apoi, extrem de
bulversat de ceea ce tocmai se întâmplase s-a apucat să-şi frece capul cu
palmele. Şi-a privit iarăşi palmele neîncrezător. Fireşte că n-avea nicio urmă
de sânge, aşa că, asemeni celui smuls din ghearele morţii, a suspinat
încetişor şi a întrebat, parcă prinzând ceva curaj:
— Ce, ce faci aici?
— Sunt noul director al minei, trimis de autorităţile municipale, a spus Ding
Gou’er râzând cu viclenie.
La auzul acestor vorbe, portarul a fugit degrabă înăuntru şi s-a întors cu o
cheie aurie, lucioasă, pe care a răsucit-o în încuietoarea mare, deschizând
zgomotos poarta metalică. Pe dată, gloata adunată acolo s-a repezit, cu
strigăte de bucurie, înapoi la maşini şi, în numai câteva minute, un duduit
de motoare a răsunat asurzitor pe drum.
Vehiculele s-au pornit la unison ca un val zăbavnic, iar apoi încrâncenat, pe
poarta deschisă, de multe ori acroşându-se unele pe altele, într-o uruială
generală. Cam speriat, Ding Gou’er s-a tras într-o parte şi, cum stătea el
acolo şi privea deplasarea acestui val asemeni unui miriapod hidos, a simţit
brusc cum inima sa e cuprinsă de o furie de neînţeles şi numai ce se stârni
furia aceasta că nişte spasme cumplite s-au pornit chiar în anus, acolo unde
vasele de sânge zvâcneau, iritate, provocându-i o durere greu de răbdat. Ştia
că această reacţie era semnul unei crize tipice de hemoroizi. Oricare ar fi
fost situaţia, de data aceasta investigaţia trebuia să meargă mai departe,
chiar dacă era însoţită de durere sau alte neplăceri, aşa cum i se mai
întâmplase şi altădată. Şi iată ca, pritocindu-şi gândurile astfel, pe
neaşteptate a avut senzaţia că parcă şi furia din inimă se domolea încetişor.
Totul se arăta a fi sub semnul unei fatalităţi, în care nimic nu putea fi evitat
– nici haosul, nici hemoroizii. Numai desluşirea sfântă a unei enigme este
eternă. Dar oare care era desluşirea de astă dată?

Pe chipul portarului zăbovea un zâmbet nefiresc, fals, în timp ce el părea să

nu fie în stare de altceva decât să dea din cap şi să facă plecăciuni.
— Îl invităm pe noul nostru şef să meargă în sala de primire şi să ia loc
acolo.
După cum îl îndemna instinctul său de investigator, Ding l-a urmat pe portar
înăuntru.
Era o încăpere spaţioasă. Un pat. O pătură neagră. Două termosuri metalice.
O sobă uriaşă. Un morman de cărbuni mari cât o căpăţână de câine. Pe
perete, într-un afiş din cele care se lipesc de Anul Nou, un băieţaş despuiat,
cu pielea rozalie, se hlizea, ţinând în mâini o piersică – simbol al
longevităţii. Cocoşelul lui cel frumuşel era săltat ca un vierme de mătase,
rozaliu şi el. Totul părea aievea. Ding Gou’er a simţit deodată cum i se
strânge inima şi din nou anusul i-a zvâcnit din pricina nenorociţilor de
hemoroizi.
În cameră era o căldură de nesuportat, căci în sobă sfârâia un foc pârjolitor.
Biciuite de flăcările năprasnice, soba şi partea de jos a burlanului
deveniseră de un roşu incandescent. Aerul fierbinte se ridica în rotocoale,
stârnind praful de prin colţuri într-o plutire domoală prin aer. Deodată, l-a
cuprins o mâncărime pe tot corpul, în timp ce nasul îl pişcă dureros.
Portarul îl privea cu atenţie şi l-a întrebat linguşitor:
— Vă e frig, domnule director?
— Mor de frig, i-a răspuns el indignat.
— Nu vă îngrijoraţi, nu vă îngrijoraţi. Acuşi mai pun nişte cărbuni pe foc…
acuşi, acuşi… tot repeta portarul şi, aplecându-se, a scos de sub pat o
toporişcă bine ascuţită, cu mâner de lemn vişiniu.
Investigatorul, instinctiv, a dus mâna la brâu, unde ţinea ascuns revolverul
cel adevărat. L-a urmărit cu privirea pe portarul care, adus de spate, s-a
îndreptat către sobă, s-a lăsat pe vine şi a apucat o bucată de cărbune de
mărimea unei perne. Cu o mână a proptit cărbunele, iar cu cealaltă a ridicat
toporişca în aer şi poc! Cărbunele s-a despicat în două bucăţi perfect egale
şi lucitoare de parcă erau poleite cu aur. Poc, poc, poc, poc, poc…! –
bucăţile de cărbune se sfărâmau tot mai tare, până când s-a adunat acolo o
grămăjoară de toată frumuseţea. În momentul în care Ding Gou’er a deschis
uşiţa sobei, flăcările incandescente s-au ridicat de vreo jumătate de metru în
aer, purtând cu ele o suflare dogoritoare. Investigatorul năduşise din cap
până-n picioare, dar portarul continua să îndese cărbunii în sobă, în timp ce
îşi tot cerea scuze:
— Se încălzeşte într-o clipă, nu vă faceţi griji! Aici cărbunele e foarte
moale şi arde repede, aşa că trebuie să bagi în sobă fără oprire.
Ding Gou’er s-a desfăcut la nasturele de la gât şi şi-a şters sudoarea de pe
frunte cu borul pălăriei.
— De ce trebuie să faceţi focul în septembrie? a întrebat el, vădit
nemulţumit.
— E frig, domnule director, e frig… i-a răspuns portarul tremurând din
toate balamalele. E frig… e mult cărbune, un munte întreg de cărbune…
Avea faţa uscată asemenea unei pâiniţe rumenite prea multă vreme în
cuptor. Gândind că nu mai e cazul să-l sperie, Ding Gou’er i-a mărturisit că
nu el era noul director şi a mai adăugat că e liber să facă focul cât doreşte,
fiindcă el venise cu treabă acolo. Puştiul din afişul de pe perete râdea în
hohote, de parcă era aievea. Investigatorul a mijit ochii şi l-a măsurat, cu
atenţie, din cap până-n picioare pe portarul care, la auzul vorbelor lui, s-a
schimbat la faţă şi, înşfăcând toporişca, a spus:
— Păi, te-ai dat drept directorul minei şi m-ai ameninţat cu pistolul. Haide,
te duc la Departamentul de Pază şi Securitate!
— Şi, mă rog, ce-ai fi făcut dacă chiar eram directorul minei? l-a întrebat
Ding Gou’er zâmbind.
Portarul a rămas încremenit pentru câteva clipe, după care, hlizindu-se, a
vârât toporişca înapoi sub pat şi a scos grăbit din acelaşi loc o sticlă cu
băutură. Nici că s-a sinchisit şi într-o clipă a smuls capacul cu dinţii lui
stricaţi, a tras o duşcă pe gât şi, cu un aer linguşitor, i-a oferit
investigatorului sticla. În lichidul acela tulbure se zărea o rădăcină gălbuie
de ginseng, care plutea de-a valma cu şapte scorpioni negri – o imagine de-
a dreptul înfricoşătoare.
— Vă rog să beţi! a spus slugarnic portarul. Băutura face bine la sănătate.
Ding Gou’er a înşfăcat sticla şi a zgâlţâit-o un pic, moment în care
scorpionii s-au pus pe înotat prin lichid şi dintr-aşa o zgâlţâială un damf
neobişnuit s-a revărsat în afară. Investigatorul mai întâi şi-a înmuiat uşor
buzele, după care i-a dat sticla înapoi portarului.
— Dar nu beţi? l-a iscodit acesta, suspicios.
— Nu sunt eu un mare băutor, a zis Ding Gou’er.
— Nu sunteţi de-al locului, nu? a stăruit portarul cu întrebările.
— Bătrâne, puştiulică ăsta are pielea albă şi fragedă, a zis Ding Gou’er din
senin, arătând către afişul de Anul Nou, de pe perete.
Investigatorul l-a cercetat cu atenţie pe portar şi astfel a observat cum un aer
de tristeţe grea îi adumbrea chipul. Apoi, acesta a luat o înghiţitură bună din
băutură şi a mormăit ca pentru sine:
— Ce mare chestie dacă ard şi eu câţiva cărbuni? Cinci sute de kilograme
fac numai câţiva bănuţi…
Căldura aceea devenise insuportabilă pentru Ding Gou’er şi, oricât de greu
îi venea să-şi dezlipească ochii de la băieţaşul din afiş, a deschis uşa şi a
ieşit cu paşi mari. Razele soarelui îi păreau pur şi simplu răcoritoare şi
reconfortante.
Ding Gou’er s-a născut în anul 1941 şi s-a căsătorit în 1965. Viaţa de
familie a fost de la bun început insipidă, clădită pe o relaţie banală, nimic
tulburător, dar până la urmă de aici a rezultat un băieţel drăgălaş.
Investigatorul avea şi o amantă care uneori era adorabilă, alteori era
îngrozitoare; uneori era precum soarele de pe cer, alteori precum luna;
uneori era o felină seducătoare, alteori un câine turbat. De multe ori îi
trecuse prin minte gândul divorţului, dar nu găsise puterea să-l ducă până la
capăt şi să-l facă să devină realitate. Îşi dorea să continue povestea cu
amanta, dar parcă ar fi vrut şi să scape de ea. De fiece dată când cădea
bolnav la pat, îşi imagina că are cancer, cu toate că boala asta îl înspăimânta
de-a binelea. Oricare ar fi fost situaţia, iubea cu ardoare viaţa, chiar dacă o
şi detesta în acelaşi timp. Nu se putea hotărî nicicum ce-i place mai mult –
viaţa sau moartea, aşa că adeseori îşi punea pistolul la tâmplă, ca mai apoi
să-l lase în jos; alteori îl ducea la piept, undeva în dreptul inimii şi uite aşa
se înfăţişă jocul acesta al lui în nenumărate rânduri. Un singur lucru îi
aducea bucurie în suflet, o bucurie de care nu se sătura niciodată –
investigaţia în dosarele sale. Ding Gou’er, un investigator cu vastă
experienţă, apreciat de toate cadrele superioare, era un bărbat înalt – avea
cam 1 75 m –, slăbuţ, cu pielea negricioasă; un ochi îi fugea puţin într-o
parte. Era fumător înrăit şi îi plăcea să tragă la măsea, numai că nu prea
rezista la băutură, întotdeauna îl lua valul beţiei mai repede decât se aştepta.
Îi lipseau şi ceva dinţi în gură şi era destul de priceput la lupte. Nu fusese
niciodată un trăgător de elită – atunci când era într-o stare bună, nu risipea
gloanţele degeaba, dar când avea o stare proastă nu nimerea ţinta nici dintr-
o sută de încercări. Se poate spune că era un om cam superstiţios, care
credea în noroc, căci soarta fusese mai totdeauna de partea sa. Acesta era
Ding Gou’er.
Nu cu multă vreme în urmă, într-o după-amiază ca oricare alta, procurorul-
şef i-a oferit o ţigară marca China, după care şi-a scos şi el una din pachet.
Copleşit de gestul lui, Ding Gou’er i-a aprins ţigara cu bricheta şi apoi şi-a
aprins-o şi pe a lui, dar numai ce a tras un fum că a şi simţit o aromă ca de
bomboană dulce, delicioasă. Observând gesturile cam neîndemânatice ale
procurorului-şef, s-a gândit că bătrânul acesta de fapt nici nu era fumător de
felul lui, dar avea tot timpul în sertar ţigări bune pe care le scotea la iveală
în momentele potrivite. Pe neaşteptate, procurorul-şef a scos de acolo o
scrisoare, a privit-o mai întâi şi apoi i-a întins-o lui Ding Gou’er.
Acesta a străbătut în mare grabă cu privirea plângerea aceea scrisă cu nişte
semne ciudate, neobişnuite. În mod neîndoielnic fusese scrisă cu mâna
stângă de către o persoană care semna cu numele „Vocea poporului”, ceea
ce, fireşte, nu putea fi decât un pseudonim. Conţinutul scrisorii l-a
înspăimântat la început, dar apoi i-a stârnit ceva îndoieli, drept care a reluat
scrisoarea de la primele rânduri şi mai ales a insistat asupra indicaţiilor
notate într-un stil caligrafic avântat, pe marginea paginii, de către un
superior pe care îl cunoştea bine.
I-a urmărit ochii procurorului-şef, aţintiţi asupra unui ghiveci cu iasomie de
pe pervaz. Florile acelea albe răspândeau în jur un parfum subtil şi rafinat.
— Oare să fie cu putinţă aşa ceva? a întrebat el ca pentru sine. Să aibă ei un
asemenea curaj încât să-i gătească pe bebeluşi şi să-i mănânce?
Secretarul Wang te-a desemnat pe tine să faci cercetări, i-a răspuns
procurorul-şef, afişând un zâmbet tâmp.
Ding Gou’er s-a simţit deodată cuprins de o mare însufleţire, aşa că i-a
spus:
— Asta n-ar trebui să fie treaba Procuraturii! Dar Poliţia ce face? Doarme
cumva?
— Cine m-a pricopsit pe mine cu celebrul investigator Ding Gou’er? i-a
replicat procurorul-şef.
Cam stânjenit, Ding Gou’er a continuat cu întrebările:
— Când pot s-o iau din loc?
— Când vrei, a venit imediat răspunsul procurorului-şef. Ai divorţat? Mă
rog, şi dacă n-ai divorţat este acelaşi lucru – tot îţi trebuie curaj. Desigur că
eu sper să fie vorba doar de o scrisoare calomnioasă, lipsită de orice temei,
însă tu, ca investigator, ai obligaţia să nu sufli o vorbă şi să fii cât se poate
de discret. Poţi să foloseşti orice mijloace doreşti, atâta vreme cât eşti în
sfera legalităţii.
— Pot să plec? l-a întrebat Ding Gou’er, ridicându-se de pe scaun.
Procurorul-şef s-a ridicat şi el în picioare şi a împins pe masă, către el, un
pachet de ţigări, nedesfăcut, marca China.
Ding Gou’er a înşfăcat ţigările şi a ieşit din biroul procurorului-şef,
îndreptându-se în fugă către lift, iar după ce a părăsit clădirea, a pornit pe
drum cu gândul să ajungă cât mai repede la şcoală, să-şi vadă băiatul.
Celebrul bulevard Victoria se întindea în faţa sa, cu nesfârşitele coloane de
maşini, lungite pe ambele sensuri. Nu era pic de spaţiu ca să poată traversa,
aşa că a rămas în aşteptare, pe marginea drumului. Din dreapta s-a ivit un
cârd de copii de grădiniţă, gata să treacă strada. Chipurile lor scăldate de
razele soarelui străluceau aşijderea florii-soarelui. Sătul de atâta aşteptare,
investigatorul a pornit pe carosabil, de-a lungul trotuarului şi s-a apropiat
mai mult de copii, în timp ce pe lângă el bicicliştii treceau razant, cu iuţeala
unor ţipari. Lumina strălucitoare cernută peste copii le transforma chipurile
într-o pată albă, difuză. Micuţii erau îmbrăcaţi de-ţi luau ochii; aveau
feţişoarele rotofeie, cu pielea albă şi ochii zâmbitori. Cum mergeau ei aşa,
grupaţi, Ding Gou’er a băgat de seamă că erau legaţi unii de alţii cu o sfoară
roşie, groasă, ceea ce l-a făcut să-i asemene în mintea sa cu un banc de peşti
sau chiar cu o crenguţă încărcată cu fructe mari, cărnoase. Fumul de la
ţevile de eşapament ale maşinilor, care îi învăluia, lucea şi el în bătaia
razelor de soare tot aşa cum lucesc cărbunii încinşi, încât copiii chiar că
păreau să fie nişte păsăruici înşirate pe băţ, nişte frigărui, presărate cu
condimente în straturi – roşii şi verzi, din cele aromate, care-ţi lasă gura
apă. Copiii sunt viitorul ţării, sunt florile ei, cele mai de preţ comori. Cine
ar îndrăzni să-i nimicească? Până la urmă, maşinile n-au avut încotro şi s-au
oprit, ca să-i lase să treacă. Motoarele uruiau, în timp ce copiii treceau
drumul, însoţiţi, şi în fruntea coloanei, şi la coadă, de câte o femeie
îmbrăcată cu halat alb. La vederea celor două femei, cu feţele lor rotunde,
buzele de culoarea cinabrului şi dinţii albi, ascuţiţi, ai fi jurat că sunt
gemene.
— Ţineţi-vă bine de sfoară! Să nu cumva să-i daţi drumul!
Ding Gou’er a rămas la umbra unui copac cu frunzele îngălbenite,
urmărindu-i pe micuţi cum traversau strada în deplină siguranţă. În tot acest
răstimp, maşinile treceau unele după altele în mare viteză, iar cârdul de
copii se strecura zgomotos prin faţa lui, ca un stol de vrăbii care nu mai
conteneau cu ciripitul. Nişte panglici roşii, legate de o sfoară roşie care îi
ţinea laolaltă, aşa încât şi dacă ar fi încercat cineva să le strice coloana, ei
tot nu s-ar fi putut împrăştia. Era de ajuns ca femeile să tragă un pic de
sfoară, că de îndată coloana se forma la loc, în chip cât se poate de ordonat.
Deodată, şi-a amintit cum strigaseră cele două mai devreme: „Ţineţi-vă bine
de sfoară! Să nu cumva să-i daţi drumul!” şi în clipa aceea a simţit o furie
nemăsurată în suflet. „Ce porcărie! Păi, dacă sunt legaţi zdravăn”, a gândit
el, „cum ar putea să-i dea drumul?”
Investigatorul s-a sprijinit de copac şi a întrebat-o cu răceală în voce pe
femeia aflată în fruntea coloanei:
— Dar de ce trebuie să-i legaţi?
Ea i-a aruncat o privire ca de gheaţă şi i-a răspuns tot cu o întrebare:
— Care-i treaba ta?
— Nu te interesează pe tine care-i treaba mea, a apostrofat-o el. Fă bine şi
răspunde-mi la întrebare! De ce trebuie să legaţi copiii cu sfoară roşie?
— Eşti nebun de legat! a zis femeia dispreţuitoare.
La auzul acestor vorbe, copiii şi-au îndreptat privirile înspre el şi au
izbucnit la unison:
— Eşti neeee-buuun!
Lungeau fiecare silabă atât de tare încât Ding Gou’er nu-şi dădea seama
dacă era o reacţie spontană sau fuseseră anume învăţaţi să se comporte
astfel. Vocile lor cristaline, dulci – cele mai încântătoare sunete din lume –
se risipeau în văzduh precum ciripitul unui stol de păsărele în zbor. El
zâmbea prosteşte, în timp ce copiii îi treceau prin faţă şi a dat din cap către
femeia care încheia coloana, însă aceasta nu l-a luat în seama, ci a întors
capul în altă parte. Ding a continuat să-i urmărească cu privirea până când
s-au pierdut pe o alee străjuită şi de-o parte, şi de cealaltă de ziduri înalte,
vopsite în roşu.
Cu greu a izbutit să ajungă pe partea opusă a străzii, unde un individ din
80
Xinjiang , care perpelea frigărui de oaie la foc, îl îndemna, cu un accent
ciudat, să ia ceva de mâncare. I-a refuzat oferta, însă a observat o tânără cu
gâtul foarte lung, care s-a apropiat şi a cumpărat zece frigărui. Buzele ei
rujate semănau cu un ardei iute. Fata a înmuiat frigăruile unsuroase în cutia
plină de boia, le-a răsucit zdravăn şi a început să mănânce, străduindu-se să
nu atingă carnea cu buzele, ca nu cumva să i se şteargă rujul. Investigatorul
simţea cum îi ia gâtul foc numai privind-o, aşa că a întors capul şi s-a
îndepărtat.
Puţin mai târziu, fuma, în aşteptarea fiului său, la poarta şcolii, când acesta
a ieşit în fugă, cu ghiozdanul în spate, fără ca măcar să-l zărească. Avea
ceva urme de cerneală pe faţă semnele distinctive ale unui şcolar. Ding
Gou’er l-a strigat, iar când copilul s-a apropiat, vădit lipsit de orice bucurie,
l-a anunţat că trebuia să plece cu treabă în Ţara Vinului.
— Şi ce dacă? a fost replica băiatului.
— Cum adică „Şi ce dacă?”, i-a întors întrebarea Ding Gou’er.
— Păi, „şi ce dacă” înseamnă „şi ce dacă”. Ce-ai vrea să zic?
— Şi ce dacă? Bine. Şi ce dacă! a repetat investigatorul vorbele fiului său.
Ding Gou’er a intrat la Departamentul de Securitate al Partidului Comunist,
de la mină, unde a fost întâmpinat de un tânăr ras în cap. Acesta, de cum l-a
văzut, a deschis un dulap care se înălţa până-n tavan, a turnat un pahar de
rachiu şi i l-a oferit. În birou se afla o sobă mare, care menţinea o
temperatură foarte înaltă, chiar dacă nu părea deloc să duduie. Ding Gou’er
ar fi vrut nişte gheaţă, însă tânărul îl îndemnă să bea:
— Haide, bea! Bea! O să te încălzeşti.
Sinceritatea de pe chipul tânărului îl împiedica să refuze, aşa că a luat
paharul şi l-a băut pe îndelete.
Încăperea în care se aflau era închisă ermetic cu geamuri şi uşi glisante.
Dintr-odată, Ding Gou’er a simţit o mâncărime pe tot corpul, iar năduşeala
s-a pornit a-i scălda tot trupul.
— Nu-ţi face griji, prietene! Ai să te răcoreşti, dacă te linişteşti puţin! l-a
auzit el pe Chelios spunând cu multă amabilitate în glas.
Lui Ding Gou’er i s-a părut că aude un bâzâit în urechi şi pe dată gândul i-a
fugit la albine. Miere. Bebeluşi însiropaţi cu miere. Misiunea aceasta era de
o importanţă capitală şi devenea tot mai limpede că nu-şi putea îngădui nici
cea mai mică neglijenţă. Geamurile ferestrelor parcă vibrau uşor, dar afară,
în spaţiul cuprins între cer şi pământ, câteva utilaje uriaşe se mişcau lent,
fără zgomot. I se părea că este aidoma unui peşte într-un acvariu. Zărea pe
geam utilajele acelea de minerit, vopsite în galben – o culoare ameţitoare,
îmbătătoare – şi se sforţa să perceapă zgomotul pe care-l făceau, dar toată
strădania lui era în zadar, din pricina izolării fonice perfecte a încăperii în
care se aflau.
În schimb, Ding Gou’er se auzi pe sine spunând:
— Aş vrea să-i cunosc pe directorul minei şi pe secretarul de partid.
— Bea! Bea! îl îndemna Cheliosul.
Emoţionat de amabilitatea acestuia, Ding Gou’er a ridicat paharul şi l-a
golit dintr-o înghiţitură.
Nici n-a apucat să aşeze bine paharul pe masă, că i-a fost umplut din nou.
— Mi-e peste putinţă să mai beau. Du-mă la directorul minei şi la secretarul
de partid!
— Şefu’, da’ ce atâta grabă? Bea! Hai, mai bea un păhărel şi mergem după
aceea. Dacă nu, o să-mi pierd slujba. Niciun lucru bun nu trebuie să rămână
nerepetat. Haide, haide, încă un păhărel!
Ding Gou’er s-a uitat la paharul acela mare cât pumnul şi a simţit deodată
cum îl apucă nervii, dar pentru slujba lui şi pentru misiunea nobilă care îi
fusese încredinţată n-a avut încotro decât să dea iute paharul pe gât.
Abia de l-a pus pe masă, când Cheliosul s-a şi repezit să-l umple.
— Şefu’, nu că vreau eu să te silesc să bei, dar aşa sunt regulile la mină:
dacă nu bei trei pahare, te cuprinde o agitaţie de nu mai ştii de capul tău.
— Dar eu nu prea mă îndeletnicesc cu băutul. Nu mai intră nicio picătură în
plus.
Cheliosul a apucat paharul cu amândouă mâinile, i l-a apropiat lui Ding
Gou’er de buze şi i s-a adresat cu lacrimi în ochi:
— Vă implor, şefu’! Beţi, că doar nu vreţi să v-apuce pandaliile!
Văzând atâta sinceritate pe chipul Cheliosului, Ding Gou’er s-a mai lăsat
înduplecat un pic şi, dându-şi capul pe spate, a turnat degrabă licoarea pe
gât.
Cheliosul i-a spus emoţionat:
— Mulţumesc mult! Mulţumesc mult! Acum, ce-aţi zice de încă trei
păhăruţe?
Ding Gou’er a acoperit paharul cu palma şi a spus:
— În niciun caz, în niciun caz! Haide, du-mă mai repede la şefii tăi!
Cheliosul s-a uitat la ceas şi i-a răspuns hotărât:
— E cam devreme să mergem acum la ei.
Ding Gou’er i-a fluturat o hârtie prin faţă spunându-i pe un ton grav:
— Eu sunt aici cu treburi de o importanţă capitală. Nu încerca să-mi stai în
cale!
— Să mergem atunci! a încuviinţat Cheliosul după ce a şovăit puţin.
Ding Gou’er a ieşit din biroul Departamentului de Securitate în urma
Cheliosului şi au pornit împreună pe coridorul cel lung, cu uşi de-o parte şi
de cealaltă, pe care erau agăţate plăcuţe de lemn cu numele celor ce îşi
făceau veacul pe acolo.
— Biroul secretarului de partid şi al directorului minei nu sunt în clădirea
asta? a întrebat investigatorul.
— Vino cu mine! l-a îndemnat Cheliosul. Mi-ai băut trei pahare de vin şi să
ştii că n-o să mă lase inima să te duc pe vreun drum greşit. Dacă n-ai fi
băut, te-aş fi dus la biroul secretarului de partid şi te-aş fi lăsat acolo în
mâinile secretarei.
Pe când ieşeau din clădire, Ding Gou’er şi-a văzut chipul reflectat în geam,
o imagine difuză, însă expresia aceea de oboseală puternică, străină lui, pe
care a surprins-o, aproape că l-a înspăimântat. Uşa s-a deschis cu un scârţâit
jalnic, iar apoi, din pricina resortului, a revenit la loc şi l-a izbit în spate
zdravăn, încât l-a făcut să se clatine pe picioare. Din fericire, Cheliosul a
întins braţul la timp, ca să-l proptească să nu cumva să cadă. Razele
strălucitoare ale soarelui îl ameţeau, în timp ce picioarele parcă i se înmuiau
simţitor, iar în urechi îi răsuna un vâjâit zdravăn.
— Nu cumva m-am îmbătat?
— Şefu’, i-a zis Cheliosul, cum să se îmbete o persoană aşa remarcabilă ca
dumneata? Aici, la noi, numai neciopliţii, oamenii fără pic de educaţie, au
parte de aşa ceva. Cei aleşi, pe care noi îi numim „zăpada de primăvară”,
rezistă eroic la băutură, aşa că nu-i chip ca dumneata să te fi îmbătat, că
doar faci parte din categoria asta de soi.
Vorbele tânărului, înşiruite după o logică impecabilă, l-au convins pe Ding
Gou’er de îndată, aşa că l-a urmat tăcut, traversând un teren viran unde se
găsea un morman de buşteni, de diverse grosimi – unii aveau diametru de
doi metri, alţii erau nişte biete trunchiuri firave, de numai câţiva centimetri
grosime. Erau buşteni de pin, de arţar, de stejar, de arbore de cauciuc, de
ulm şi alţii cărora nu le ştia numele. N-avea el cine ştie ce cunoştinţe de
botanică, aşa încât faptul că era în stare să recunoască acei copaci era deja o
performanţă. Totuşi, i se părea că până şi buştenii cei mai găunoşi, cu coaja
crăpată, împrăştiau un damf de alcool, iar printre ei, pe alocuri, se iveau
buruieni înăltuţe, care de acum începuseră să se usuce. O molie albă zbura
alene prin aer şi în acelaşi timp câteva rândunici negre pluteau pe deasupra
mormanelor de lemne, de parcă erau cherchelite şi ele. Ding Gou’er s-a
oprit în faţa unui stejar uriaş şi a încercat să-i cuprindă trunchiul cu braţele,
dar fără prea mare succes. Apoi, a lovit cu pumnii în trunchiul întunecat,
dar nu s-a întâmplat nimic altceva decât că seva i s-a prelins uşor pe pumn.
— Ce copac falnic e ăsta! a exclamat el, plin de admiraţie.
— Anul trecut un producător de vin ne-a oferit trei mii de yuani pe el, a
continuat Cheliosul ideea, dar noi n-am vrut să-l dăm.
— Dar pentru ce voia să-l cumpere?
— Să facă butoaie de vin. Dacă vrei vin de calitate, atunci trebuie neapărat
să-l ţii în butoi de stejar.
— Ar fi trebuit să-l vindeţi, pentru că în niciun caz nu face trei mii de yuani.
— Noi detestăm economia privată, a comentat Cheliosul. Preferăm mai
bine să lăsăm buşteanul să putrezească decât să susţinem economia privată.
În timp ce Ding Gou’er în sinea sa nutrea admiraţie pentru cât de grijulii
erau cei de la mina Luoshan faţă de proprietatea publică, doi câini se
alergau în jurul buştenilor, derapând şi alunecând de parcă erau zărghiţi de-a
binelea sau, cine ştie, poate că dăduseră şi ei iama prin butoaie. Câinele cel
mare semăna cu dulăul care stătea de pază la poartă, dar la o privire mai
atentă îţi dădeai seama că erau diferiţi. După ce au străbătut locul unde se
tăiau copacii, Ding Gou’er şi Cheliosul au ocolit stivele de lemne una după
alta de parcă se pregăteau să intre într-o pădure ancestrală. La umbra deasă
a stejarilor nenumărate ciupercuţe frumoase crescuseră printre straturile de
frunze putrede şi ghindă mucegăită. Toate, de-a valma, răspândeau un iz de
fermentat care pur şi simplu îţi muta nasul din loc. Pe crengile unui arbore
cu coaja colorată atârnau fructele ce aduceau izbitor de tare cu nişte
bebeluşi drăgălaşi, cu pielea rozalie, cu trăsăturile şi cutele feţei bine
articulate. În mod surprinzător, toţi erau băieţei, lucru evident după cocoşeii
drăgălaşi, ca nişte alune roşii. Ding Gou’er a scuturat din cap, cumva ca să
alunge gândurile neliniştitoare; umbre diavoleşti, misterioase,
înspăimântătoare pâlpâiau şi se întindeau greoaie în mintea lui. Îşi reproşa
de acum faptul că pierduse timpul într-un loc unde n-ar fi trebuit să
zăbovească nici măcar o clipă, însă apoi, deodată, un gând a pus stăpânire
pe mintea lui: „Păi, sunt doar douăzeci şi ceva de ore de când am primit
această măreaţă sarcină de serviciu şi deja caut o cale de investigare chiar în
labirintul cazului de faţă, ceea ce dovedeşte o mare eficienţă din partea mea,
nu?” Aşadar, l-a urmat răbdător pe Cheliosul de la Departamentul de
Securitate. „Ia să vedem unde are ăsta de gând să mă ducă!”
După ce au ocolit o stivă de buşteni de mesteacăn, s-au apropiat de un lan
bogat de floarea-soarelui. Pălăriile îndreptate către soare transformau totul
într-o întindere aurie aşternută graţios peste o câmpie verde, luxuriantă.
Ding Gou’er inspiră adânc aroma aceea dulceagă, îmbătătoare a lemnului
de mesteacăn, moment în care în mintea sa năvăli imaginea colinelor
scăldate în culorile toamnei. Coaja mestecenilor, albă ca zăpada.
nu-şi pierduse încă vitalitatea, ci era lucioasă şi moale. Pe la crăpături
lemnul se vădea mai proaspăt, mai fraged, ca şi cum ar fi vrut să spună că
fie şi aşa, tăiaţi, buştenii continuau să-şi trăiască viaţa mai departe. Un
ditamai greiere roşcat se căţăra pe coaja unui mesteacăn alb cu aşa o
frenezie, încât ai fi zis că tocmai a lansat o provocare nemiloasă celui care
se încumeta să-l prindă. Cheliosul a exclamat, incapabil să-şi stăpânească
entuziasmul:
— Vezi casele acelea cu acoperişuri de ţiglă roşie, înconjurate de floarea-
soarelui? Acolo se află secretarul de partid şi directorul minei.
Locul despre care vorbea se afla la distanţă de mai bine de zece case, toate
cu ţiglă roşie pe acoperiş, înconjurate de o mare de floarea-soarelui, cu
frunze mari, cărnoase – semn că solul fertil, mlăştinos, de acolo, le hrănise
pe săturate. Sub mângâierea razelor generoase ale soarelui, galbenul florilor
îşi dezvăluia strălucirea nespusă. Fascinat de culorile acelea încântătoare,
Ding Gou’er a simţit brusc cum se lasă pradă unei senzaţii îmbătătoare de
amorţeală care i se răspândea în fiecare fibră a trupului său – blândă, leneşă,
copleşitoare. Până când a izbutit să se scuture de această stare ce ameninţa
să pună stăpânire asupra lui, Cheliosul deja îşi pierduse urma, nu se mai
vedea nicăieri. Descoperind acest lucru, Ding s-a cocoţat pe o stivă de
buşteni de mesteacăn, ca să aibă o perspectivă mai bună, dar pe dată l-a luat
o ameţeală de parcă plutea pe valuri învolburate, cu stiva de lemne în chip
de corabie aflată în derivă. În depărtare, pe muntele stâncos tot mai fumega
ceva, însă fumul acela îşi pierduse din intensitatea pe care o observase în
zori. Pe dâmburile de cărbune aflate sub cerul liber se zăreau nişte oameni
negricioşi, într-o viermuială nespusă, în timp ce la poale tot felul de
vehicule se înghesuiau unele într-altele. Percepea atât de slab vocile
oamenilor şi vuietul animalelor, încât s-a gândit că în mod neîndoielnic
ceva rău se petrecuse cu auzul său. Îi părea mai degrabă că între el şi lumea
reală se ridicase un paravan transparent care îl împiedica să mai aibă
percepţii autentice. În tot acest timp, utilajele miniere îşi întindeau braţele
lor lungi, de culoarea piersicii gălbui, şi le afundau în mina de cărbune, cu
mişcări lente, dar neobişnuit de precise. Cuprins de ameţeală, Ding Gou’er
s-a aplecat şi s-a întins cu faţa în jos pe un buştean care în continuare se
legăna pe valuri. Cheliosul chiar că se mistuise, aşa că, lipsit de orice
sprijin, a coborât cătinel de pe buştean şi a pornit agale către lanul de
floarea-soarelui.
Fără să vrea i-a revenit în minte purtarea sa din ultima vreme. Un
investigator special, extrem de apreciat de către superiori, se întinsese pe
buşteanul de mesteacăn ca un căţeluş care se temea de apă mult prea tare ca
să mai fie în stare să admire peisajul; un asemenea comportament devenise
deja un factor component al investigaţiei duse în cazul acestui dosar special
care, dacă se dovedea adevărat, avea să stârnească un scandal teribil,
cutremurător. Fără îndoială că, dacă s-ar face un film pe subiectul acesta, el
ar fi de râsul tuturor, ar ajunge bătaia lor de joc. Toată buimăceala asta îi
dădea de bănuit că se cam cherchelise, însă oricare ar fi fost situaţia, faptul
că Cheliosul dispăruse pe furiş nu era deloc normal, ci cât se poate de
anormal. Imaginaţia investigatorului s-a răsfirat într-o clipită şi a început să
plutească, purtată de pala de vânt. „E foarte probabil ca tânărul cel chelios
să fie membru al bandei mâncătoare de bebeluşi şi, după ce m-a adus
printre stivele de buşteni, a găsit prilej numai bun ca să se facă nevăzut. M-
a călăuzit pe un drum înţesat de capcane şi primejdii şi m-a abandonat aici.”
însă, desigur, Cheliosul îi subestimase inteligenţa.
Într-un târziu, Ding Gou’er a luat servieta sub braţ, strâns, căci înăuntru,
greoi şi rigid, se afla un revolver 69. Cu pistolul în mână, simţea că prinde
un curaj nebun. A privit cu nostalgie mestecenii, stejarii şi lemnele acelea
care îi fuseseră tovarăşi până nu demult. Buştenii, văzuţi în secţiune, cu
cerculeţele desenate în lemn, îi păreau a fi nişte ţinte spre care îşi imagina
că îndreaptă pistolul, chiar către miezul lor, în mijlocul tainic, şi, mânat de
gândurile învolburate, picioarele l-au dus ele singure până la marginea
lanului de floarea-soarelui.
Stă, fără îndoială, în puterea omului ca un loc atât de liniştit şi rupt de lume
să se ivească într-o zonă minieră aşa de agitată. La vederea lanului de
floarea-soarelui care îi ieşise în întâmpinare a avut senzaţia că mii de Feţe
zâmbitoare îl aşteptau, doar că în verdele de smarald al frunzelor şi galbenul
palid al florilor el întrezărea de acum ipocrizia şi parşivitatea, în niciun caz
sinceritatea şi căldura. Auzea în surdină râsete lipsite de bucurie, în timp ce
frunzele mari se legănau foşnitoare cu fiecare pală de vânt ce se abătea
asupra lor. A pipăit servieta, ca să se asigure că pistolul – tovarăşul său, era
la locul lui şi a pornit către căsuţa roşie cu fruntea sus şi pieptul scos în faţă,
triumfător. Mergea cu ochii pironiţi asupra destinaţiei sale şi totuşi simţea o
ameninţare ce venea dinspre lanul ce fremăta neliniştit, o ameninţare care
pesemne se datora aerului răcoros împrăştiat de flori, dar şi ţepilor albicioşi
de pe pălăriile florilor.
Când a împins uşa şi a păşit înăuntru, Ding Gou’er a gândit că făcuse o
adevărată călătorie până aici, înţesată cu tot felul de experienţe şi primejdii,
dar iată că în sfârşit îi întâlnea pe secretarul de partid şi pe directorul minei
– doi ţipi la vreo cincizeci de ani, cu feţele rotunde ca nişte pâiniţe,
îmbujorate, amintind de culoarea oului cu coajă roşie. Mai mult decât atât,
amândoi erau pântecoşi ca nişte generali îmbrăcaţi cu tunici chinezeşti
cenuşii croite impecabil şi arboraseră aceleaşi zâmbete condescendente,
pline de bunăvoinţă, aşa cum fac cei de rang înalt, ceea ce îi asemăna şi mai
tare, de-ai fi zis că-s fraţi gemeni. Amândoi i-au strâns mâna cu multă
amabilitate; chiar că ştiau cum să strângă mâna cuiva – nici prea tare, nici
prea relaxat; nici prea rigid, nici prea uşor, însă la fiecare atingere Ding
Gou’er a simţit un şuvoi cald de energie cum îi cuprinde întreg trupul, ca şi
cum mâna sa ar fi atins doi cartofi tocmai copţi pe jăratic. Din neatenţie,
servieta i-a căzut pe podea, iar în clipa aceea pistolul bine dosit înăuntru s-a
descărcat.
— Poc!
Servieta de piele fumega, în timp ce o bucată de cărămidă din zid s-a făcut
bucăţele. Toţi muşchii lui Ding Gou’er au tresărit de spaimă în clipa aceea.
Înspăimântat, a văzut chiar cum glonţul nimereşte într-un mozaic de pe
81
perete, cu inserţii de sticlă, având tema „Natha face tărăboi pe mare”.
Artistul îl ilustrase pe Natha ca pe un băieţel grăsuţ, cu pielea albă, numai
că glonţul investigatorului îi făcuse praf tocmai cocoşelul cel drăgălaş.
— Este, într-adevăr, un pistol miraculos!
— De cum scoate pasărea capul, pistolul ăsta a şi nimerit-o!
Extrem de stânjenit, Ding Gou’er şi-a ridicat servieta în grabă, a scos
pistolul şi i-a pus piedica.
— Aş fi putut să jur că am pus piedica! le-a mărturisit el celor doi.
— Până şi caii cei mai bine dresaţi se mai împiedică uneori.
— Se întâmplă de multe ori ca un pistol să se descarce din senin.
Vorbele acestea pline de bunăvoinţă, împăciuitoare, rostite de directorul
minei şi de secretarul de partid îl făceau pe Ding Gou’er să se simtă şi mai
ruşinat. Se vedea limpede că îndrăzneala şi semeţia ce-l însoţiseră atunci
când se năpustise pe uşă dispăruseră ca fumul în văzduh. Acum dădea din
cap şi se tot apleca, plin de respect, însă, în clipa în care a schiţat gestul de
a-şi scoate legitimaţia şi scrisoarea de prezentare, cei doi i-au curmat
avântul, adresându-i-se la fel de călduros:
— Bine aţi venit, tovarăşe Ding Gou’er!
— Vă aşteptam cu nerăbdare să ne coordonaţi în activitatea pe care o
desfăşurăm!
Mult prea stânjenit ca să mai întrebe de unde aflaseră ei că vine la mina lor,
Ding Gou’er şi-a frecat nasul şi a spus:
— Tovarăşe director, tovarăşe secretar de partid, am venit la ordinul unui
anume tovarăş, ca să investighez la respectabila dumneavoastră mină cazul
cu bebeluşii rumeniţi pentru a fi mâncaţi. Cazul acesta are implicaţii extrem
de serioase, aşa că îndrăznesc să vă avertizez din capul locului că este strict
secret.
Directorul minei şi secretarul de partid s-au privit unul pe celălalt preţ de
câteva secunde, după care au izbucnit într-un râs nestăvilit, însoţit de bătăi
din palme.
Ding Gou’er nu se aştepta la o asemenea reacţie, drept care s-a schimbat la
faţă şi i-a admonestat pe un ton grav:
— V-aş ruga să fiţi un pic serioşi! Jin Gangzuan, directorul adjunct al
Departamentului de Propagandă din cadrul Primăriei Ţării Vinului, este
principalul suspect în acest caz şi are legătură directă cu respectabila
dumneavoastră mină.
Unul dintre cei doi – greu de spus dacă directorul minei sau secretarul de
partid – i-a replicat:
— Aşa-i, directorul Jin a fost profesor la şcoala primară de pe lângă mină,
dar la vremea aceea era un tovarăş bun, capabil, principial, cum rar mai
întâlneşti în zilele noastre. Poate doar unul la un milion de oameni i-ar
putea fi pe măsură.
— Vă rog să-mi vorbiţi despre el.
— Am putea să discutăm cât mâncăm şi bem.
Ding Gou’er nici n-a apucat să îngaime ceva, că s-a şi trezit împins în sala
de protocol.
2

Stimate domnule profesor Mo Yan,

Bună ziua!
Mai întâi de toate, daţi-mi voie să mă prezint: sunt doctorand la
Universitatea Distileriei din Ţara Vinului, specializarea Combinaţii
82
Alcoolice. Numele meu este Li, iar prenumele – Yidou . După cum poate
că bănuiţi deja, acesta este pseudonimul meu şi vă rog să mă iertaţi că nu vă
dezvălui numele real. Dumneavoastră sunteţi un scriitor faimos (credeţi-mă,
nu vă flatez câtuşi de puţin) şi fireşte că veţi înţelege dorinţa mea de a mă
ascunde sub oblăduirea acestui nume. Pot spune cu o deplină sinceritate că
eu cu trupul mă aflu în Ţara Vinului, dar sufletul meu hălăduieşte pe
tărâmul literaturii. M-am afundat în marea literaturii cu totul şi de aceea m-
am trezit prins într-un zbucium fără de margini. Îndrumătorul meu, adică
tatăl soţiei mele, soţul soacrei mele, adică socrul meu sau, în termeni mai
pretenţioşi, „Stăpânul”, mai precis profesorul Yuan Shuangyu, mă critică
adesea că îmi neglijez cariera, ba a încercat chiar s-o convingă pe fiica lui
să divorţeze de mine. Mie nu mi-e teamă, căci pentru literatură sunt în stare
să mă caţăr pe un munte înţesat cu cuţite sau să mă năpustesc într-un ocean
de flăcări. „Pentru tine sunt gata să mă istovesc fără sfârşit şi, chiar dacă
ajung slab ca un ţâr şi hainele atârnă jalnic pe mine, câtuşi de puţin nu mă
necăjesc.” Eu l-am combătut spunând: „Ce înseamnă să-ţi neglijezi
cariera?” Tolstoi a fost ofiţer, Gorki a fost brutar şi spălător de vase, Guo
83 84
Moruo a fost student la medicină, iar Wang Meng secretar-adjunct al
filialei Beijing a Ligii Tineretului în noua democraţie a Chinei. Toţi şi-au
părăsit meseria pentru a îmbrăţişa cariera literară, nu-i aşa? Când socrul
85
meu a încercat să mă combată, eu, luându-l drept exemplu pe Ruan Ji , i-
am tras o uitătură extrem de sugestivă, doar că eu nu sunt foarte priceput şi
86
nu pot să-mi maschez furia din priviri. Nici Lu Xun nu putea, nu? Dar
domnia voastră ştiţi toate aceste lucruri şi atunci la ce bun oare să mai
încerc eu să vă impresionez?
 87
Asta este ca şi cum aş recita Canonul în trei cuvinte la uşa lui Confucius
sau ca şi cum aş face o demonstraţie de mânuire a săbiei în faţa
88
războinicului Guan Yu sau aş discuta despre băutură în faţa lui Jin
Gangzuan… Iertare, se pare că deviez de la subiect…
Stimate domnule profesor Mo Yan, eu v-am citit cu mare plăcere operele şi
mă înclin cu respect în faţa domniei voastre, căci descopăr că ori de câte ori
pun mâna pe ele unul din sufletele mele părăseşte lumea oamenilor, iar
89
celălalt se îndreaptă direct către Nirvana . Operele domniei voastre sunt la
fel de minunate precum Nirvana păsărilor Phoenix, a lui Guo Moruo, şi
Universităţile mele, a lui Maxim Gorki. Ceea ce admir eu la domnia voastră
în mod deosebit este spiritul demn de un adevărat Zeu al Băuturii, care vă
îngăduie să beţi oricât de mult, fără să vă îmbătaţi. V-am citit un articol în
care susţineţi că „Băutura înseamnă literatură” şi că, Acela care nu cunoaşte
băutura nu poate discuta despre literatură”. Aceste cuvinte au avut darul de
a mă trezi din amorţeală, spulberând totodată obstacolele care-mi stăteau în
cale. Este întocmai ca în vorba aceea: „Deschide porţile gâtului şi toarnă o
90
găleată de Maotai!” În lumea asta nu sunt mai mult de vreo sută de oameni
care se pricep la băutură ca mine. Desigur, domnia voastră sunteţi o
excepţie. Istoria băuturii, procesul distilării, clasificarea băuturilor,
compoziţia chimică şi proprietăţile fizice ale acestora – pe toate le ştiu ca pe
propriile-mi buzunare şi de aceea sunt atât de captivat, socotind că sunt
capabil să creez literatură de cea mai bună calitate. Judecata domniei
voastre va fi pentru mine ca un pahar de vin, pe care mi-l oferiţi ca să mă
liniştiţi, exact aşa cum s-a întâmplat cu Li Yu, eroul martir, care a băut un
pahar oferit de Mătuşa Li înainte de a fi arestat. Prin urmare, domnule
profesor Mo Van, acum trebuie că ştiţi de ce vă adresez această scrisoare.
Primiţi, rogu-vă, plecăciunile adânci ale umilului dumneavoastră discipol!
De curând am vizionat adaptarea cinematografică după romanul domniei
voastre, Sorgul roşu, la care aţi lucrat personal, din câte ştiu eu. După
vizionare, noaptea întreagă n-am mai fost în stare să pun geană pe geană. În
schimb, m-am cufundat în beţie, căci am băut pahar după pahar fără
încetare. Domnule profesor, mă bucur nespus pentru dumneavoastră şi sunt
atât de mândru, încât în orice clipă sunt gata să lansez un apel către factorii
de conducere din toate mediile şi de la toate nivelurile ca să vă urnească din
Gaomi, oraşul aflat în ţinutul de nord-est şi să vă ofere găzduire aici, în
Ţara Vinului. Vă rog să aşteptaţi veşti de la mine în acest sens, căci le veţi
primi curând.
Stimate domnule profesor Mo Yan, este prima oară când îndrăznesc să vă
scriu o scrisoare şi n-ar trebui să-mi îngădui nicio clipă să bat câmpii. De
aceea, vă trimit alăturat şi o povestire pe care vă rog să o supuneţi viziunii
dumneavoastră critice. A fost scrisă în noaptea aceea în care am văzut
filmul Sorgul roşu, după care m-am tot foit în aşternuturi, incapabil să mai
adorm. Atunci am înnodat pahar după pahar, într-o crâncenă beţie şi astfel
am reuşit să scriu povestirea dintr-o răsuflare. Vă rog s-o citiţi şi, de veţi
socoti că merită, sper s-o puteţi recomanda undeva spre publicare.
Discipolul dumneavoastră vă salută cu cel mai adânc respect şi vă urează ca
ideile literare să curgă precum torentele nestăvilite.

Discipolul dumneavoastră,
Li Yidou

P.S. Domnule profesor, vă rog să-mi spuneţi dacă sunteţi în nevoie de

băutură aleasă. Oricum ar fi, mă străduiesc să fac rost şi vă aduc de îndată.

Domnule doctor oenolog,

Scrisoarea ta şi povestirea Băutura au ajuns cu bine în mâinile mele.
Eu sunt o persoană care nu a avut parte de educaţie aleasă şi de aceea
nutresc cea mai profundă admiraţie şi un respect nemărginit faţă de cei ce
studiază în facultate. Cu atât mai mult te admir pe domnia ta, un destoinic
doctorand.
În vremurile de azi, se pare că a face literatură nu este o alegere prea
înţeleaptă, dar aceia dintre noi care descoperă că e prea târziu pentru altceva
nu pot decât să ofteze adânc la gândul că nu au vreun talent sau vreo
îndemânare care să-i recomande pentru o altă îndeletnicire. Un anume
scriitor pe nume Li Qi a scris odinioară o nuvelă intitulată În niciun caz să
nu mă lisaţi drept câine!, în care vorbeşte despre o gaşcă de derbedei
preocupaţi numai să înşele, să fure, să jefuiască şi să comită tot felul de
nelegiuiri, până când într-una din zile unul dintre ei a venit cu o propunere
neaşteptată: „La dracu’, să mergem să ne facem scriitori!” Nu vreau să mă
lansez aici într-o dezbatere mai detaliată, dar, dacă eşti interesat, n-ai decât
să cauţi nuvela şi s-o citeşti.
Domnia ta îţi faci doctoratul în oenologie, ceea ce mă umple de o invidie
crâncenă. Dacă aş fi eu doctor într-aşa un domeniu, mă gândesc că nu mi-aş
schimba meseria ca să scriu te miri ce prostii de romane despre câini. În
China asta a noastră, care duhneşte a băutură, poate oare să existe vreo
îndeletnicire mai promiţătoare, mai remarcabilă, mai de viitor decât studiul
băuturii? În trecut, se spunea că „în cărţi se află castele aurite, în cărţi se
află hrană cu nemiluita, în cărţi se află femei minunate”, dar almanahurile
vechi au şi ele neajunsurile lor. În loc de „cărţi” ar fi trebuit să spună
„băutură”. Ia uitaţi-vă la directorul adjunct Jin Gangzuan! Păi, n-are el
capacitate de absorbţie cât pentru un ocean, încât şi-a câştigat respectul
neţărmurit al tuturor din Ţara Vinului? Spune tu, ce scriitor ar putea să se
compare cu el? De aceea, dragă discipole, eu te sfătuiesc să-ţi asculţi socrul
şi să-ţi faci studiile de oenologie cât se poate de temeinic, ca nu cumva să te
abaţi pe căi greşite şi să-ţi iroseşti tinereţea.
În scrisoarea ta îmi spuneai odinioară că unul din eseurile mele ţi-a slujit
drept sursă de inspiraţie pentru a deveni scriitor. Mare greşeală! La beţie am
rostit o sumedenie de vorbe aiuritoare, precum cele pe care le tot repeţi tu:
„Băutura înseamnă literatură” şi, Acela care nu ştie a bea nu poate discuta
despre literatură”. Cu niciun chip să nu dai crezare acestor vorbe, fiindcă
altminteri înseamnă că viaţa asta neînsemnată a mea chiar a ajuns la capătul
ei.
Ţi-am citit cu mare atenţie lucrarea, însă eu n-am cunoştinţe de critică
literară, aşa că n-am căderea de a aprecia arta şi de a da verdicte. Deja ţi-am
trimis lucrarea la revista Literatura poporului, unde se află cei mai mari
redactori literari din China de azi, şi socotesc că, dacă eşti un mare talent,
cu siguranţă se va găsi unul priceput să te descopere.
Aici mie nu-mi lipseşte băutura, dar, oricum, îţi mulţumesc pentru
amabilitate şi pentru gândurile bune.
Cu respect îţi doresc fericire şi sănătate,
Mo Yan

4
BĂUTURA
„Dragi prieteni, dragi studenţi, când mi-a ajuns la urechi vestea minunată că
am fost angajat ca profesor invitat la Universitatea Distileriei, această
onoare fără pereche a sosit precum o pală de vânt călduţ în miezul iernii
suflând peste inima mea sinceră, roşie ca focul, peste intestinele mele verzi
şi plămânii mei albaştri, precum şi peste ficatul meu de culoare purpurie –
locul unde sălăşluieşte strădania, dar şi unde se cuibăresc resentimentele.
Dacă pot să stau aici, pe podiumul acesta decorat cu pini şi flori de plastic
viu colorate, ţinându-vă cursuri, acest lucru se datorează înzestrărilor
speciale ale băuturii. Ştiţi foarte bine că, atunci când pătrunde în corp, în
cea mai mare parte băutura se răspândeşte prin ficat…”
Jin Gangzuan stă pe podiumul înalt al Marii Săli de Prelegeri Generale a
Universităţii Distileriei din Ţara Vinului, îndeplinindu-şi îndatoririle într-un
mod cât se poate de solemn. Pentru primul curs susţinut şi-a ales o temă
vastă, de larg interes: „Băutura şi societatea”. Asemenea unui conducător de
rang înalt, care ţine un discurs avântat pornind de la lucruri cât se poate de
abstracte, ca un Dumnezeu care cuprinde totul cu privirea de sus, de la
înălţimea sa intangibilă, şi se lansează în elucubraţii, trecând de la cele
vechi până la cele din zilele noastre, în analize profunde despre câte-n lună
şi-n stele, despre verzi şi uscate, el s-a arătat a fi un invitat de soi, care nu se
limitează doar la tema discursului său. Deşi şi-a îngăduit să zburde prin
văzduh ca un cal înaripat, a trebuit din când în când să revină cu picioarele
pe pământ; a dat frâu liber vorbelor, însă fiecare cuvinţel rostit se lega,
direct sau indirect, de tema abordată.
Cei nouă sute de studenţi ai Universităţii din Ţara Vinului, fete şi băieţi,
stăteau care mai de care cu capetele iţite, nerăbdători să se lase purtaţi pe
aripile entuziasmului, alături de profesorii, lectorii, asistenţii şi conducerea
şcolii. Puşi laolaltă, arătau ca o puzderie de steluţe, cu privirile înălţate spre
steaua călăuzitoare. Totul se petrecea într-o dimineaţă însorită de primăvară,
când Jin Gangzuan, proţăpit pe podium, îşi străfulgera auditoriul cu ochi
lucioşi care ar fi putut străpunge până şi piatra cea mai dură. În public se
afla şi profesorul Yuan Shuangyu, trecut de şaizeci de ani, care privea spre
podium cu capul dat pe spate; părul alb părea că-i pluteşte undeva pe
deasupra creştetului, ceea ce îi conferea un aer de mare eleganţă. Fiecare fir
de păr se profila cât se poate de limpede, ca într-un superb filigran de argint.
Era îmbujorat tot şi avea un aer extrem de degajat, de parcă ar fi fost un
călugăr daoist sau poate o întrupare a spiritului unei zeităţi, un nor plutitor
ori vreun cocor sălbatic, iar păru-i cărunt îl scotea în evidenţă ca pe o
cămilă în mijlocul unei turme de oi. Acest profesor este coordonatorul meu
şi mă văd nevoit să mărturisesc că eu nu numai că îl cunoşteam pe el, dar o
cunoşteam şi pe nevasta lui. Apoi, m-am amorezat de fata lor, ne-am
căsătorit, aşa că cei doi, curând, mi-au devenit socri. În ziua aceea, şi eu mă
aflam în Marea Sală şi audiam prelegerea, din postura de doctorand la
Universitatea Distileriei, specializarea Combinaţii Alcoolice, profesorul
îndrumător fiindu-mi deja socru. Băutura este spiritul meu, este sufletul
meu şi, totodată, el dă şi titlul acestei povestiri. A scrie ficţiune reprezintă
un hobby pentru mine, prin urmare, eliberat de toată presiunea la care este
supus un scriitor profesionist, îmi pot permite să mă las purtat de propriu-mi
penel şi, dacă mi-aş dori, aş putea să mă îndeletnicesc cu aceste două
preocupări – scrisul şi băutura – în acelaşi timp. Bună-i băutura! Da, chiar
aşa şi este – băutura este cu adevărat bună! Bună-i băutura, bună-i băutura,
bună-i băutura ce iese din mâinile mele! Dacă ajungi să savurezi băutura
mea, plămânii ţi se umplu de aer şi cât ai zice peşte scapi de tuse. Dacă
ajungi să te dedai băuturii, mănânci ca porcul şi nu ridici capul din blide
până nu isprăveşti. Pun pe tăviţa lăcuită paharul plin ochi, cu un clinchet
limpede şi, de îndată ce închid ochii, văd Marea Sală. În laboratorul
Departamentului de Combinaţii Alcoolice, vinul cel aprins la culoare,
îmbuteliat în sticluţe, răsfiră nuanţe diferite de roşu. Lumina strigă guralivă
în lampă, băutura circulă prin sânge, gândurile curg în aval pe fluviul
timpului, iar chipul lui Jin Gangzuan, mic, îngust, dar foarte expresiv,
dezvăluie o frumuseţe seducătoare. El este gloria şi mândria Ţării Vinului,
este idolul studenţilor. Toţi ar vrea să aibă copii care să-i calce pe urme lui
Jin Gangzuan, în timp ce femeile neîndoielnic şi-ar dori un soţ care să-i
semene. Aşa cum un banchet fără băutură nu poate fi un banchet adevărat,
tot aşa Ţara Vinului nu-i Ţara Vinului de-adevăratelea fără Jin Gangzuan. El
a băut un pahar mare de vin, după care şi-a şters buzele lucioase ca mătasea
cu o batistă de satin, semn de mare eleganţă şi mare rafinament. Wan
Guoxiang, floarea Departamentului de Combinaţii Alcoolice, purtând cea
mai frumoasă rochie din lume, cu gesturi care trădau o grijă desăvârşită, i-a
umplut paharul profesorului nostru. El a privit-o cu afecţiune, ceea ce a
făcut-o să se îmbujoreze instantaneu, ba chiar am putea spune că nori
roşietici, de bucurie, s-au aşternut pe obrajii ei strălucitori. Ştiu bine că în
rândul publicului multe studente erau măcinate de gelozie, pe unii studenţi
îi năpădise invidia, iar alţii scrâşneau din dinţi de enervare. Vocea lui
răsunătoare, care se slobozea din adâncul gâtului, fără să întâmpine nici cea
mai mică oprelişte, nu trebuia dreasă. Tusea lui abia perceptibilă era mai
degrabă un mic defect cu care numai personalităţile proeminente se pot
lăuda, un simplu obicei care nu-i ştirbea câtuşi de puţin imaginea de mare
rafinament. El a spus:
„Dragi tovarăşi şi dragi studenţi, să nu vă încredeţi orbeşte în talent!
Desigur că materialista nu neagă în mod categoric faptul că unii oameni
sunt cu mult mai generos înzestraţi decât alţii, însă aceasta, la urma urmei,
nu reprezintă un factor decisiv. Recunosc că eu le sunt superior tuturor
graţie priceperii mele teribile de a stabili concentraţia alcoolului, dar, dacă
n-ar fi fost implicate aici o practică asiduă, tehnici speciale şi o veritabilă
artă, atunci capacitatea mea formidabilă de a bea după placul inimii, fără să
mă las pradă beţiei, n-ar fi putut atinge culmile”.
Jin Gangzuan este un om foarte modest, însă este bine ştiut că oamenii cu
abilităţi autentice se dovedesc a fi nespus de modeşti, în timp ce aceia care
se laudă cu înzestrarea lor adeseori sunt lipsiţi de talent autentic. Când ai
reuşit cu graţie nemăsurată să bei paharul, domnişoara de la Departamentul
de Combinaţii Alcoolice numaidecât ţi-l umple la loc tot cu graţie
nemăsurată. Eu, cu mâna mea cea obosită, îmi torn un pahar. Toată lumea
schimbă zâmbete în cunoştinţă de cauză, ştiind bine că băutura a fost şi
91
muza poetului Li Bai , doar că sub nicio formă Li Bai nu poate să fie
comparat cu mine, fiindcă el trebuia să-şi plătească băutura, în timp ce eu
nici gând de aşa ceva, căci îmi este la îndemână să beau toate preparatele
din laborator. Li Bai a fost cândva un mare maestru al literaturii, în timp ce
eu sunt doar un biet scriitoraş pasionat de literatură. Vicepreşedintele
Asociaţiei Metropolitane a Scriitorilor m-a tot îndemnat ca în scrierile mele
să dau viaţă experienţelor care-mi sunt familiare. Recunosc cu toată
sinceritatea că adesea îi duc vin şterpelit de la laborator, aşa că el în niciun
caz nu m-ar păcăli. Cât de departe a ajuns cu prelegerea? Să ciulim urechile
şi să ne concentrăm un pic! Cei nouă sute de studenţi arată ca o turmă de
măgăruşi energici.
Măgăruşilor, expresia de pe faţa profesorului Jin Gangzuan, directorul-
adjunct, şi gesturile lui nu sunt cu nimic aparte faţă de expresia şi
comportamentul măgăruşilor. Acolo, la catedră, el se arată atât de drăgălaş,
cum îşi flutură mâinile şi dă din cap, în timp ce deapănă mai departe:
„Povestea legăturii mele straşnice cu băutura ar fi trebuit urmărită încă de
acum vreo patruzeci de ani. Pe vremea aceea, eu prindeam viaţă în
pântecele mamei mele chiar în luna aceea, celebrată cu atâta bucurie de
oameni, când se întemeia Republica Populară. Înainte de acest moment,
după câte am reuşit eu să aflu din investigaţiile pe care le-am desfăşurat pe
cont propriu, părinţii mei erau la fel ca toţi ceilalţi – entuziasmul lor
ajunsese la graniţa cu nebunia, iar bucuria care a urmat i-a cufundat într-o
stare de extaz, de parcă cerul ar fi cernut flori cu nemiluita peste ei. Astfel,
se poate spune că eu sunt un produs al bucuriei nebuneşti, aşadar sunt un
produs secundar. Dragi studenţi, cu toţii cunoaştem relaţia dintre extaz şi
băutură. N-are nicio importanţă dacă carnavalul este în ziua în care îl
sărbătorim pe Zeul Băuturii şi dacă însuşi marele Nietzsche a venit pe lume
chiar în ziua acestui carnaval. Important este că eu sunt produsul unirii
spermei extaziate a tatălui meu cu ovulele extaziate ale mamei mele şi pot
afirma că tocmai această unire mi-a predestinat întâlnirea cu băutura”. El a
despăturit o hârtie care îi fusese înmânată şi a citit-o, după care a spus cu
îngăduinţă: „Eu sunt un ideolog al partidului. Cum oare aş putea promova
idealismul? Sunt materialist din cap până-n picioare, ba chiar până-n
măduva oaselor. Veşnic voi ţine sus stindardul pe care sunt brodate cu fir de
mătase aurie cuvintele: «Materia este primordială, în timp ce spiritul vine
pe un plan secundar». Chiar dacă este rodul extazului, sperma este tot
materială şi atunci, urmând îndeaproape acelaşi fir logic, oare ovulele
provenite din extaz nu sunt şi ele materiale? Mai mult decât atât, oare
oamenii aflaţi într-o stare de extaz ar putea să-şi abandoneze carnea şi
oasele şi să se transforme în spirit pur, care să se împrăştie în zbor, către
toate zările? Ei, bine, dragi studenţi, timpul este preţios, timpul înseamnă
bani, timpul înseamnă viaţă. Nu e cazul să ne batem capul şi să ne tot
învârtim în jurul unor probleme atât de simple şi mărunte. La prânz am să
invit câţiva prieteni care vor face donaţii la Festivalul Licorii Maimuţei,
printre ei aflându-se chinezi cu cetăţenie americană, dar şi compatrioţi de-ai
noştri din Hong Kong şi Macao şi mă socotesc dator să vă spun cu
îndreptăţit temei că toţi merită cea mai călduroasă primire cu putinţă”.
Când Jin Gangzuan a amintit de Licoarea Maimuţei, de unde stăteam eu în
spatele sălii am zărit deodată muşchii deltoizi de pe gâtul socrului meu cum
se umflă şi se înroşesc. Bătrânul tânjise toată viaţa lui după băutura
extraordinară despre care vorbeşte legenda. Cât despre fabricarea Licorii
Maimuţei, pentru cele două milioane de locuitori ai Ţării Vinului,
transformarea acestei legende într-o băutură îmbuteliată reprezenta un vis
devenit realitate, o chestiune de importanţă vitală. De aceea, municipalitatea
a binevoit să aloce fonduri uriaşe, iar bătrânul a devenit conducătorul
echipei de forţă. Aşadar, ai cui muşchi deltoizi să se umfle, dacă nu ai lui?
Nu-i vedeam faţa, dar ştiam cu certitudine ce expresie trebuie să se fi
aşternut pe ea.
„Dragi studenţi, haideţi să îngăduim următoarelor imagini sacre să ni se
dezvăluie înaintea ochilor: o armată de spermatozoizi extatici, fluturându-şi
cozile molatic, se năpustesc asemenea unor bravi soldaţi asupra unei
fortăreţe. Nu, or fi ei extatici, însă mişcările le sunt mai degrabă vioaie şi
blânde. În anul acela, conducătorul fascist Hitler spera ca tinerii germani să
fie agili precum câinii de vânătoare, flexibili şi rezistenţi precum pielea
92
tăbăcită, duri şi neîndurători precum oţelul Krupp . Chiar dacă tinerii
idealizaţi de Hitler cam seamănă cu armata de spermatozoizi care acum
plutesc în faţa noastră – dintre care unul este nucleul meu – totuşi, orice
metaforă, cat de bună ar fi ea, nu poate fi repetată, mai cu seamă când
creatorul acestei metafore este unul dintre cei mai infami oameni care au
păşit vreodată pe pământ. Mai degrabă să folosim marfa chinezească
ponosită decât produsele străine cele mai de soi. Este o chestiune de
principiu să nu iei de bun tot ce ţi se oferă. Tovarăşi conducători de la toate
nivelurile, luaţi aminte cât se poate de mult, căci n-aveţi voie sub nicio
formă să fiţi neglijenţi. În cărţile de medicină, spermatozoizii sunt
comparaţi cu mormolocii. Deci haideţi să stabilim un scenariu: o mulţime
de spermatozoizi, printre care şi cel care mă poartă pe mine, înoată în
şuvoiul călduţ din pântecul mamei mele. Sunt ca la o competiţie, iar
câştigătorul va fi răsplătit cu un strugure alb foarte zemos. Desigur că
uneori sunt doi înotători – câştigători care ajung la punctul final şi, într-o
atare situaţie, dacă există doi struguri albi, fiecăruia i se acordă câte unul;
dar dacă-i numai un singur strugure, atunci se cuvine ca ei să împartă
nectarul cel dulce. Dar dacă sunt trei, patru sau chiar mai mulţi concurenţi
care ajung la capătul cursei în acelaşi timp? Acesta este un caz unic, un
fenomen rar întâlnit, iar principiile ştiinţifice se extrag din condiţiile
obişnuite, şi nu din cazurile unice, care necesită o dezbatere aparte. Din
fericire, în această competiţie doar eu am ajuns primul la capătul cursei şi
atunci strugurele alb m-a absorbit şi ne-am contopit perfect – eu am devenit
o parte a strugurelui alb, strugurele alb a devenit o parte a mea. Da, «O
metaforă, oricât de vie ar fi, tot nu poate să redea reţeaua complexă de
semnificaţii şi implicaţii» – iată un citat din Lenin. «Fără metafore nu-i cu
putinţă să existe literatura», spunea Tolstoi. Noi asemuim băutura cu o
preafrumoasă femeie, iar oamenii de rând, aşijderea nouă, asemuiesc o
femeie preafrumoasă cu băutura, ceea ce ne dezvăluie faptul că băutura şi
femeia frumoasă împărtăşesc, fără putinţă de tăgadă, o anumită natură
comună. La o privire mai atentă se dovedeşte că elementul special cuprins
în această natură comună deosebeşte băutura de femeia frumoasă, iar
tocmai acest element special face posibilă asocierea femeii frumoase cu
băutura, însă puţini la număr sunt aceia care la beţie pot înţelege cu
adevărat blândeţea unei femei frumoase, căci aceasta este o raritate precum
cornul unicornului şi penele phoenixului.”
În ziua aceea, vorbele lui ne-au zguduit pe noi, studenţii cei superficiali şi
masteranzii destul de superficiali. Era limpede că băuse mai mult vin decât
băusem noi apă vreodată.
„Vă pot spune cu nesfârşită siguranţă că adevărata cunoaştere vine din
practică, dragii mei studenţi. Pistolarul de elită se hrăneşte cu gloanţe, în
timp ce un erou al băuturii respiră alcool prin fiecare por. Pe drumul
succesului nu sunt niciun fel de scurtături şi numai acei temerari care nu se
sperie de potecile de pe munţii abrupţi au speranţa de a ajunge pe culmile
celebrităţii!”
În acea clipă formidabilă, gloria adevărului a strălucit asupra noastră, iar
sala a răsunat de aplauze furtunoase până în cele mai îndepărtate cotloane.
„Dragi studenţi, vă mărturisesc cu o imensă sinceritate că eu am avut parte
de o copilărie grea. Toţi oamenii mari şi-au croit drum printr-un ocean de
suferinţă, iar eu nu sunt câtuşi de puţin o excepţie în acest sens, ci confirm
regula. Deşi întotdeauna am tânjit după băutură din răsputeri, n-am avut
parte de ea.”
Directorul-adjunct Jin ne-a relatat cum, în condiţii potrivnice, a înlocuit
rachiul de sorg cu alcoolul industrial pentru a-şi căli organele interne, iar eu
îmi doream din răsputeri să descriu această experienţă neobişnuită a sa într-
un limbaj literar pur; aşadar, am luat o gură de băutură, după care am pus
paharul jos, pe tava de lac, însoţindu-mi gestul cu un clinchet suav. Se
întuneca, iar Jin Gangzuan încă se situa între poziţia de director-adjunct şi
spermatozoizii cei extatici. El mi-a făcut semn cu mâna, în timp ce,
îmbrăcat cu o jachetă ponosită, mă conducea către satul său natal.
O noapte geroasă de iarnă, luna nouă şi un cer înstelat care scăldau în
lumină străzile şi casele, crengile şi frunzele uscate ale sălciilor, florile de
prun din satul lui Jin. Nu cu mult timp în urmă ninsese zdravăn, după care
soarele s-a ivit de vreo două ori şi a cam topit zăpada, aşa că la lăsarea
întunericului se formaseră ţurţuri cristalini care, aninaţi de streaşină caselor,
răsfirau scânteieri palide sub lumina stelelor; zăpada troienită pe
acoperişurile caselor şi pe crengile copacilor îşi împrăştia pretutindeni
strălucirea. După cum povestea directorul-adjunct Jin, ar fi trebuit să fie o
noapte de iarnă lipsită de cea mai mică pală de vânt. Gheaţa de pe lac
plesnea de atâta ger, iar pârâitul ei răsuna cu ecou prelung în negura nopţii.
Cu cât se adâncea mai mult noaptea, cu atât se aşternea mai multă linişte.
Satul era cuprins de un somn profund, un sat aflat în suburbiile îndepărtate
ale oraşului numit Ţara Vinului. E foarte probabil ca într-o bună zi să
mergem cu Volkswagenul Santana, aparţinând directorului-adjunct Jin, ca
să admirăm locurile sacre, să vizităm relicvele sacre; fiecare munte, fiecare
curs de apă, fiecare fir de iarbă, fiecare copac ne vor stârni admiraţia
neţărmurită pentru domnul director, şi ce sentiment încântător va fi! Ia
gândiţi-vă! Născut într-un sătuc amărât, s-a ridicat încetul cu încetul până a
ajuns un băutor celebru, revărsându-şi strălucirea peste întreaga Ţară a
Vinului. Splendoarea lui ne străpunge ochii, ni-i umple cu lacrimi,
stârnindu-ne efluvii de emoţie. Un leagăn dărăpănat tot leagăn e şi nimic
altceva nu-l poate înlocui. După cum arată situaţia actuală, ascensiunea
directorului adjunct Jin nu poate cunoaşte oprelişti. Acum, când hoinărim
pe străzile şi uliţele prăfuite ale satului, pe urmele lui Jin Gangzuan, un om
ajuns în rândurile înalţilor conducători, când zăbovim pe lângă pâraiele sale
susurânde, când mergem agale pe malurile râurilor sale, înalte, năpădite de
verdeaţă, când ne plimbăm prin faţa staulului şi grajdurilor… când tristeţea
şi bucuria copilăriei, dragostea şi visurile… amestecate cu istovirea cruntă,
îi năvălesc în inimă precum norii plutitori şi apa curgătoare, ce stare de
spirit să-l fi cuprins oare? Cum păşeşte el oare pe pământ? Ce expresie se
aşterne pe faţa lui oare? Când merge, mai întâi pune piciorul stâng, sau pe
cel drept? Când păşeşte cu piciorul drept, braţul lui stâng, în ce poziţie se
află? Când păşeşte cu piciorul stâng, braţul lui drept unde este? Ce gust îi
năpădeşte gura? Dar tensiunea cât îi este? Pulsul este accelerat, sau nu?
Când râde, îşi arată dinţii, sau nu? Când plânge, face încreţituri pe nas? Prea
multe sunt cele ce merită descrise, doar că vocabularul meu prea sărac se
arată. Nu pot decât să ridic paharul, nimic altceva. Afară, în curte, crengile
copacilor, încărcate de gheaţă, trosnesc şi pârâie uscat; pe heleşteul
93
îndepărtat gheaţa e de trei chi grosime; gheaţa s-a aşternut pe tufele de
trestie; gâştele, domestice şi sălbatice, speriate din somn, găgăie surd, iar
strigătele lor, purtate de aerul proaspăt, tăios, ajung până la odăile din răsărit
ale casei Unchiului al Şaptelea al lui Jin Gangzuan. Acesta spune că în
fiecare seară se duce acolo şi rămâne până târziu în crucea nopţii. Pereţii
sunt negri, lucioşi; o lampă cu kerosen sta cocoţată pe comoda veche, cu
trei sertare, rezemată de zidul dinspre răsărit. Unchiul al Şaptelea şi Mătuşa
94
a Şaptea stau pe kang . Tot acolo stau şi micuţul sobar, Liu cel Voinic, Fang
al Nouălea, vânzătorul Zhang.
„Şi ei, ca şi mine, aveau obiceiul să-şi facă veacul pe-acolo şi să-şi omoare
timpul în nopţile de iarnă. Veneau în fiecare noapte, căci nu-i împiedicau
troienele de zăpadă, oricât de mari s-ar fi înălţat ele. Fiecare povestea ce i se
mai întâmplase peste zi şi le împărtăşea celorlalţi vorbele care mai umblau
prin satele pe unde hoinărise. Spuneau poveşti amuzante, născocite de
imaginaţia lor şi înfrumuseţate cu mult umor, zugrăvind astfel un tablou
plin de viaţă în care se regăseau obiceiurile satului. Era o viaţă cu o bogăţie
literară nemărginită. Gerul, asemeni unei pisici sălbatice, se furişa pe la
crăpăturile uşii şi muşca din picioarele mele. La vremea aceea, eu eram încă
un copil sărman, care nu-şi permitea să aibă nici măcar o pereche de şosete,
aşa că eram nevoit să-mi chircesc picioarele negricioase în pantofii de paie
împletite, cu broboane de gheaţă pe tălpi şi printre degete. Lampa cu
kerosen strălucea nespus în camera cufundată în beznă, făcând hârtia albă
de pe geam să împrăştie scânteieri blânde. Aerul rece se strecura prin
fiecare crăpătură şi găurică din hârtie, în timp ce fumul lămpii se ridica
negricios către tavan într-un fuior şerpuitor care-şi schimba forma fără
încetare. Cei doi copii ai Mătuşii a Şaptea şi ai Unchiului al Şaptelea
dormeau pe colţul kang-ului – fetiţa sufla uşor, liniştit, însă băiatul acum
sufla pe tonalităţi înalte, acum sufla uşor şi, în plus, tot mormăia ceva
nedesluşit, ca şi cum s-ar fi certat în somn cu o mulţime de derbedei mititei.
Mătuşa a Şaptea – o femeie educată – ne privea cu nişte ochi mari,
luminoşi. Avea un stomac tare nervos, lucru pe care îl băgasem de seamă cu
uşurinţă, căci uneori un sughiţ aprig şi zgomotos o făcea să se zgâlţâie din
toate balamalele. Unchiul al Şaptelea era mai degrabă un ameţit, cu faţa ce
părea că n-are o formă clară, bine definită, fără colţuri şi fără unghiuri, ca
un calup neted de orez fiert. Ochii lui tulburi fixau continuu lampa aprinsă,
fumegândă. În realitate însă, Unchiul al Şaptelea era un tip isteţ, care
odinioară ticluise planuri peste planuri pentru a o ademeni pe Mătuşa a
Şaptea, fata cea educată, mai mică decât el cu zece ani. Toată această
poveste e destul de încâlcită şi n-avem acum răgazul cuvenit pentru a
limpezi lucrurile. Unchiul al Şaptelea era veterinar amator, capabil să înfig a
ace de acupunctura în urechea unui porc, să injecteze penicilină intravenos
sau să jugănească porci, câini şi măgari. Asemeni tuturor bărbaţilor din sat,
îi plăcea să bea, dar de multe ori n-avea ce. Isprăvise deja toate cerealele
care puteau fermenta, iar de acum mâncarea devenise cea mai mare
problemă. În toate nopţile de iarnă ne-au ghiorţăit maţele de foame şi
nimeni nu credea că am să supravieţuiesc. Nu neg faptul că nasul meu este
foarte sensibil când vine vorba de băutură, mai cu seamă la ţară, unde aerul
nu-i poluat deloc. Acolo, în nopţile reci, ne năpădesc tot soiul de mirosuri
şi, dacă pe o rază de câteva sute de metri cineva se lasă pradă băuturii, eu pe
dată sunt în stare să-l adulmec cat se poate de precis.
Pe măsură ce noaptea se adâncea, un miros de băutură m-a împresurat
dinspre nord-est, un miros familiar şi seducător, pregnant, chiar dacă a
trebuit să treacă peste acoperişurile case lor, copleşite sub pătura de zăpadă,
să străbată armura îngheţată a copacilor şi să îmbete, în drumul lui, găini,
raţe, gâşte şi câini. Lătratul dulăilor era înfundat precum o butelcă de vin,
pesemne tot din pricina băuturii. Aroma aceea îmbăta până şi stelele de pe
cer, care clipeau bucuroase, se clătinau şi se legănau în fel şi chip, asemeni
unor zgâmboi cocoţaţi pe leagăne. Aroma îmbăta şi peştii din râuri, ascunşi
prin stufărişul des şi moale, aşa încât ieşeau la suprafaţa apei şi scuipau bule
de aer lipicioase, ca de fermentaţie. Desigur că toate păsările care înfruntau
aerul rece înghiţeau aroma aceea, trecând în zbor, inclusiv cele două bufniţe
cu penele dese, precum şi şoarecii de câmp care rodeau plantele în bortele
lor de sub pământ. Pe aceste meleaguri întinse, debordând de atâta
vitalitate, chiar dacă vremea este aspră, nenumărate vietăţi se bucură de
contribuţia omului şi în acest chip au luat naştere sentimentele sacre.
95
«Băutura a devenit populară odată cu regii cei înţelepţi, fie cu Yi Di , după
96
cum spun unii, fie cu Du Kang , după cum spun alţii.» Băutura curge
printre zeităţi. De ce noi dăm băutura drept ofrandă pentru strămoşi şi
pentru a elibera sufletele celor morţi? În noaptea aceea, am înţeles. Era
clipa iluminării mele. Chiar în acea noapte, spiritul adormit înlăuntrul meu
s-a trezit la viaţă. Atunci am intrat în legătură cu misterul universului, un
mister ce transcende puterea cuvintelor de a-l descrie, frumos şi blând,
tandru şi bun, sentimental şi îndurerat, molatic şi parfumat… Aţi înţeles?”
El şi-a desfăcut braţele în faţă, către ascultătorii care îşi întindeau gâtul spre
el în încercarea de a-i sorbi fiecare cuvânt de pe buze. Noi stăteam acolo, cu
ochii mari cât cepele, cu gurile căscate, de parcă am fi vrut să ne ducem să
înfulecăm te miri ce poţiune miraculoasă din palmele lui – goale de altfel.
Ochii tăi împrăştie o culoare atât de incredibil de emoţionantă, cum au
numai cei care pot vorbi cu zeii. Imaginile pe care le vezi tu ne sunt
interzise nouă, aşa cum şi sunetele pe care le auzi şi mirosurile pe care le
simţi tu ne sunt interzise nouă. Cât suntem de îndureraţi! Când vorbele se
pornesc în şuvoi din organul acela care se numeşte „gura ta”, ele se
aseamănă unei melodii, unui râu potolit şi lin, unui fir de mătase ce iese din
dosul păianjenului, plutind în zbor, unui ou de găină neted şi fin. Atât de
lunecos, atât de straşnic! Copleşiţi de acordurile muzicale, plutim pe râul
acela, dansăm pe pânza aceea de păianjen, îl vedem pe Dumnezeu. Dar mai
înainte de a-l vedea pe Dumnezeu, ne vedem cadavrele plutind pe râu în
jos…
„De ce oare strigătele bufniţelor erau atât de blânde în noaptea aceea, ca şi
cum ar fi fost şoaptele unor îndrăgostiţi? Fiindcă în aer plutea băutura. De
ce oare se împerecheau gâştele sălbatice şi cele domestice în noaptea
geroasă, când nici măcar nu era sezonul potrivit pentru aşa ceva? Tot
fiindcă în aer plutea băutura. Mă străduiam din răsputeri să adulmec
mirosul, iar Fang al Nouălea m-a întrebat cu voce joasă:
— Ce-ţi tot mişti nasul atâta? Îţi vine cumva să strănuţi?
— Adulmec băutura. Simt miros de băutură în nas!
Au început şi ei să mişte din nas în toate felurile. Nasul lui Fang al Nouălea
se încreţea în chip nespus de amuzant.
— Da unde-ţi miroase ţie a băutură? Că eu nu simt nimic.
Inima şi gândurile-mi galopau pur şi simplu, năvalnice şi neînfrânate.
— Adulmecă în aer, adulmecă! i-am îndemnat eu.
Privirile lor se roteau prin încăpere, scrutând fiecare ungher Unchiul al
Şaptelea a ridicat rogojina de pe kang, ceea ce, după cum era de aşteptat, a
stârnit furia Mătuşii a Şaptea.
— Ce tot cotrobăi pe acolo? întrebă ea. Nu cumva crezi că am pitit băutura
în pat? Hai, că eşti uluitor, n-am ce zice!
Mătuşa a Şaptea era o intelectuală adevărată, după cum v-am spus, aşa că
avea în vocabularul ei cuvinte precum «uluitor». La începuturile căsătoriei
ei, odată, a certat-o pe mama aspru pentru că, de atâta spălat, orezul îşi
pierduse vitaminele. Cuvântul acesta – «vitaminele» – o lăsase pe mama cu
gura căscată.
În damful de băutură sunt cuprinse proteine, grăsimi, acizi, fenol, precum şi
calciu, fosfor, magneziu, sodiu, potasiu, clor, sulf, cupru, mangan, zinc, iod,
cobalt, la care se adaugă vitaminele A, B, C, D, E, F, precum şi alte materii
– dar, ia uite-mă pe mine, cum mă dau mare expert, când profesorul vostru,
domnul Yuan Shuangyu le ştie mai bine ca oricine!”
Muşchiul deltoid al socrului meu s-a înroşit de atâtea laude primite din
partea directorului adjunct, domnul Jin Gangzuan. Nu-i văd faţa plină de
emoţie, deşi, în linii mari, pot să întrezăresc ceva – dar în mirosul de
băutură se află ceva ce depăşeşte nivelul material, iar acest ceva este un
spirit, o idee, o credinţă sacră, ceva ce poate fi simţit, însă nu poate fi
articulat în cuvinte – fiindcă, nu-i aşa, limbajul este imperfect – metafora
este inferioară – îmi pătrunde în inimă şi îmi dă frisoane.
„Tovarăşi, studenţi, oare mai e cazul să argumentăm că băutura este o
insectă dăunătoare sau una folositoare? Nu-i cazul, chiar că nu-i cazul!
Băutura este o rândunică, este o broască, este o viespe cu ochii roşii, este o
gărgăriţă cu şapte stele, este un «pesticid» viu!”
El devenea exaltat, stârnit şi îşi flutura mâinile plin de entuziasm, pierdut în
exuberanţa momentului. Atmosfera în sala de conferinţe era alb-roşie, iar el
avea o postură specifică lui Hitler.
„— Unchiule al Şaptelea, ia priviţi, damful de alcool se strecoară înăuntru
pe la geam, prin acoperiş, prin fiecare crăpătură… am spus eu răspicat.
— Băiatul ăsta probabil că nu mai e în toate minţile, a zis Fang al Nouălea
în timp ce adulmeca aerul. Mirosul are culoare?
A luat-o razna…
Ei mă cântăreau din cap până-n picioare cu o privire plină de îndoială, de
parcă eu chiar eram un copil care-şi pierduse minţile. Mie însă nici că-mi
păsa de ei! Eu străbăteam în fugă, ca într-un zbor lin, podul colorat, pavat
cu miros, străbăteam în fugă, ca într-un zbor… când, deodată, s-a întâmplat
un miracol, dragi studenţi, s-a întâmplat un miracol!”
Capul îi era copleşit de emoţiile apăsătoare şi cum stătea el aşa, la catedra
Marii Săli de Prelegeri de la Universitatea Distileriei, a anunţat cu o voce
răguşită, dar cu o forţă de expresie de-a dreptul molipsitoare:
„În faţa ochilor mi-a apărut imaginea unui banchet strălucit, într-o noapte
înzăpezită: o lampă cu gaz luminând cu putere. O masă veche, de opt
persoane. Pe masă se află un bol cu apă fierbinte, din care se ridică aburul.
În jurul mesei stau patru persoane, fiecare cu câte un bol de alcool în mână,
de parcă ar ţine un amurg roşiatic în căuşul palmelor. Feţele lor sunt uşor
neclare… Eiii! M-am dumirit! I-am recunoscut… Secretarul de
departament, contabilul brigăzii, comandantul Miliţiei, şefa Ligii
Femeilor… Ţin în mână câte o pulpă de miel bine fiartă, o înmoaie în pastă
de usturoi amestecată cu sos de soia şi ulei de susan… Eu arăt cu degetul
către Unchiul al Şaptelea şi ceilalţi, de parcă aş fi vreun crainic, dar privirea
mi se înceţoşează şi nu le disting chipurile prea bine. Totuşi, nu îndrăznesc
să mă sforţez prea tare de teamă ca imaginea să nu piară în văzduh…
Unchiul al Şaptelea îmi scutură mâna cu putere.
— Peştişorule! Peştişorule! Ce boală o fi dat peste tine?
Unchiul al Şaptelea cu mâna stângă dă noroc cu mine, iar cu mâna dreaptă
mă bate pe ceafa. Capul îmi răsună de parcă ţigle sparte, răzleţe, străpung în
cădere suprafaţa unui heleşteu liniştit şi neted ca oglinda. Capul îmi răsună
odată cu apa împroşcată în toate părţile. Unduirile apei se izbesc unele de
altele, iar imaginea se spulberă, lăsând în mintea mea un gol fără margini.
— Ce faceţi? Ce vreţi să faceţi? am strigat eu furios.
Ei m-au privit cu îngrijorare.
— Copile, visezi cumva? m-a întrebat Unchiul al Şaptelea.
— Nu visez. I-am văzut pe secretarul de departament, contabilul brigăzii,
şefa Ligii Femeilor, comandantul Miliţiei cum stăteau la băutură. Fiecare
avea câte o pulpă de miel, pe care o înmuia în pastă de usturoi. Lampa era
aprinsă, iar ei erau adunaţi în jurul unei mese vechi, de opt persoane.
Mătuşa a Şaptea a căscat prelung şi a spus:
— Ai halucinaţii!
— Am văzut cât se poate de limpede!
Plăvanul Liu a spus:
— Azi după-amiază, când am fost la râu după apă, chiar am văzut-o pe şefa
Ligii Femeilor împreună cu două femei mai în vârstă, cum spălau nişte
carne de miel.
— Şi tu ai halucinaţii, i-a trântit-o Mătuşa a Şaptea.
— Pe cuvânt că asta am văzut!
— Ai văzut pe dracu’! După părerea mea, voi v-aţi zărghit de foame! a
conchis Mătuşa a Şaptea.
Sobarul cel tânăr a spus împăciuitor:
— Haideţi, nu vă mai certaţi! Mă duc să văd despre ce e vorba. Am să fac
eu nişte investigaţii.
— Ai luat-o şi tu pe urma lor? l-a apostrofat Mătuşa a Şaptea. Dai crezare
unor asemenea scorneli?
— Aşteptaţi-mă aici un pic, a zis sobarul cel tânăr. Dau o fugă până acolo şi
mă întorc tot într-o fugă.
— Ai grijă să nu te prindă şi să-ţi tragă o mamă de bătaie! i-a zis Unchiul al
Şaptelea neliniştit.
Sobarul cel tânăr deja ţâşnise pe uşă, lăsând o pală de aer rece să se
strecoare înăuntru şi cât pe ce să stingă lampa.
Sobarul cel tânăr s-a întors într-un suflet şi a intrat izbind uşa cu putere.
Pala de aer rece a stins lampa de astă dată. Mă privea încremenit, de parcă îi
ieşise vreun duh în cale.
— Ce-ai văzut pe acolo? a întrebat Mătuşa a Şaptea rânjind sarcastic.
Sobarul cel tânăr a întors capul spre ea şi i-a răspuns:
— Fantastic, fantastic! Peştişorul a devenit nemuritor şi are o mie de ochi!
Apoi, sobarul cel tânăr a confirmat faptul că tot ceea ce zărise era aidoma
celor descrise de mine. Banchetul avea loc acasă la secretarul de
departament. Acolo era un zid mai scund pe care s-a cocoţat, ca să spioneze
ceea ce se petrecea înăuntru.
— Eu tot nu cred! a zis Mătuşa a Şaptea.
Sobarul cel tânăr s-a dus afară şi a venit cu o căpăţână de miel îngheţată, pe
care a ridicat-o cât a putut el de sus, s-o vadă Mătuşa a Şaptea. Uluită,
aceasta a privit-o îndelung, uitând de-a binelea de sughiţ.
În noaptea aceea, ne-am bulucit toţi să spălăm căpăţână de miel şi s-o
punem în oală la fiert. În tot răstimpul cât a fiert, nouă ne era gândul numai
la băutură. În cele din urmă, Mătuşa a Şaptea a venit cu ideea salvatoare: Să
bem alcool etilic!
Unchiul al Şaptelea, care era veterinar, ţinea la păstrare o sticlă de alcool pe
care îl folosea ca dezinfectant. Fireşte că a fost îndoit cu apă.
Aşa a început un proces anevoios de călire.
Cei care au crescut cu alcoolul etilic nu au teamă de niciun fel de băutură.
Ce păcat că sobarul cel tânăr şi Unchiul al Şaptelea au orbit!”
Jin Gangzuan a ridicat mâna şi s-a uitat la ceas, după care a spus:
— Dragi studenţi, astăzi ne oprim aici cu prelegerea noastră!
 Capitolul 2
1
Directorul minei şi secretarul de partid se aflau în faţa lui; amândoi stăteau
cu braţul stâng îndoit la piept şi braţul drept întins în faţă, cu palmele
desfăcute, formând o linie dreapta, de parcă erau poliţişti la circulaţie.
Aceeaşi mină, înspăimântător de asemănătoare, li se aşternuse pe faţă, încât
parcă îşi slujeau drept oglindă unul altuia. Erau despărţiţi de un covor roşu-
stacojiu, de un metru lăţime, care ducea spre coridorul scăldat în lumină.
Eroismul lui Ding Gou’er a pierit în neant în faţa acestei desfăşurări de
veritabilă curtoazie, aşa că s-a retras puţin, speriat, neştiind dacă se cuvenea
să mai înainteze sau să încremenească în loc. Expresia cordială de pe
chipurile lor înţepenise asemenea grăsimii sleite, tot mai densă şi mai
groasă, câtuşi de puţin topită sau diluată măcar de atitudinea ezitantă a lui
Ding Gou’er. Aşa-i! Zeii nu vorbesc niciodată. Nu vorbesc, însă ţinuta lor
este mai impresionantă şi mai încărcată de forţă decât cele mai mieroase
vorbe din lume, făcându-te să nu poţi opune rezistenţă. Cumva forţat de
situaţie, dar şi cumva din recunoştinţă, Ding Gou’er a trecut prin faţa celor
doi, care numaidecât s-au postat în urma lui, formând un triunghi perfect.
Coridorul părea nesfârşit, ceea ce îl uluia pe Ding Gou’er, căci îşi amintea
foarte limpede configuraţia locului: clădirea aceasta înconjurată de lanuri de
floarea-soarelui găzduia cam douăzeci de camere – prea puţine pentru un
coridor atât de lung. La fiecare trei paşi erau, faţă în faţă, lămpi roşii în
formă de torţe, agăţate pe pereţii îmbrăcaţi cu tapet de culoarea laptelui.
Mâinile din metal care ţineau făcliile străluceau, arătând o culoare atât de
naturală, de parcă ar fi fost aievea – nişte mâini nebănuite, iţite din pereţi,
înspăimântat, îşi imagină că în spatele fiecărei torţe se afla câte un bărbat de
bronz, iar acest gând îi dădea sentimentul că, mergând pe coridorul acoperit
cu covorul cel roşu, era ca şi cum ar fi străbătut o pădure bine străjuită de
soldaţi înarmaţi. „Sunt prizonier, iar secretarul de partid şi directorul minei
îmi sunt escorta militară!” Inima lui Ding Gou’er s-a oprit în loc pentru o
clipă, în timp ce ţeasta i s-a despicat pentru a lăsa câteva gânduri raţionale
să se strecoare înăuntru. Şi-a amintit cât de importantă era misiunea lui,
datoria lui sacră. Hârjoneala cu tânăra aceea nu-l împiedicase să-şi
îndeplinească această datorie sacră, dar băutura putea s-o facă, dacă pierdea
lucrurile de sub control. S-a oprit în loc şi a spus:
— Mă aflu aici pentru a face o investigaţie, nu pentru băutură.
La auzul acestor vorbe rostite pe un ton nepoliticos, directorul minei şi
secretarul de partid au schimbat câteva priviri şi apoi, fără nici cea mai mică
urmă de iritare, au spus cu aceeaşi căldură şi politeţe în glas:
— Ştim, ştim. Doar n-o să avem pretenţia să bei alcool!
Ding Gou’er era de-a dreptul năuc şi chiar că nu mai ştia care-i directorul şi
care-i secretarul de partid. Tare ar fi vrut să-i întrebe, doar că se temea ca nu
cumva să-i supere, prin urmare n-avea încotro decât să lase lucrurile ca
atare, mai cu seamă că cei doi arătau cam la fel, iar funcţiile lor erau cam
totuna.
— Vă rog, vă rog! Chiar dacă nu puneţi băutură în gură, tot trebuie să
mâncaţi.
Ding Gou’er şi-a continuat drumul, deşi îi displăcea profund mersul acesta
în triunghi – el în faţă şi cei doi în urma lui, de parcă acest coridor nu ducea
către banchet, ci către curtea de judecată. Şi-a încetinit pasul, sperând să
poată merge în rând cu ei, dar ce iluzii îşi mai făcea şi el! Odată ce încetinea
pasul, cei doi, în spatele lui, încetineau întocmai, astfel că, oricât s-ar fi
străduit, triunghiul rămânea neschimbat, cu el însuşi veşnic pe poziţia celui
escortat.
Coridorul în linie dreaptă s-a întrerupt pe neaşteptate, aşa că Ding Gou’er a
cotit, după cum îl ducea drumul pe care covorul roşu se cam vălurea.
Tortele de pe pereţi erau şi mai luminoase, iar mâinile care le susţineau
păreau şi mai ameninţătoare, ca nişte mâini adevărate, cu viaţa pulsând în
ele. Nenumărate gânduri care-ţi taie respiraţia îi zburau prin minte precum
nişte gâze aurii şi, instinctiv, a strâns şi mai bine sub braţ servieta, până
când a simţit cum mânerul metalic, rigid, îl împunge în coaste. Abia atunci
a avut un oarecare sentiment de relaxare. „Doar două secunde mi-ar trebui
ca să îndrept gura neagră a pistolului către pieptul celor doi, chiar dacă asta
o să mă ducă fie în Iad, fie în mormânt. Nemernicilor! Nu mi-e mie frică de
voi!”
De acum îşi dădea seama că acel coridor cobora la subsol şi, cu toate că
tortele şi covorul roşu erau la fel de strălucitoare ca mai devreme, simţea
totuşi o boare rece, persistentă, fără să aibă însă nici cea mai vagă senzaţie
de frig.
O însoţitoare cu ochi strălucitori şi dinţi lucioşi, îmbrăcată cu o uniformă de
un roşu aprins şi cu o pălărioară ovală pe cap, îi aştepta la capătul
culoarului. Zâmbetul îndelung exersat pe care îl afişa şi aroma puternică pe
care o răspândea părul ei au reuşit să-l facă pe Ding Gou’er să mai uite de
tensiunea care începuse să îl apese. El şi-a înfrânat dorinţa de a o mângâia
pe creştet, moment în care şi-a făcut iute, în minte, autocritica şi şi-a găsit
tot felul de scuze pentru gândurile care îl împresurau. Fata a deschis uşa cu
mâner din oţel inoxidabil, lucios şi cum au intrat ei aşa pe uşă, în sfârşit s-a
spulberat triunghiul acela, lucru care l-a făcut pe Ding Gou’er să răsufle
uşurat.
În faţa lor s-a ivit deodată un salon luxos, cu lumini şi culori atât de blânde,
încât pe dată gândul îţi fugea la iubire şi fericire, sau cel puţin aşa ar fi
trebuit, dacă n-ar fi plutit în aer un iz vag, destul de neobişnuit. În ochii lui
Ding Gou’er a licărit o lumină vicleană, în timp ce a măsurat la repezeală,
din ochi, încăperea; privirea îi aluneca de la canapelele de piele portocalie
până la perdelele de voal gălbui, de la tavanul de un alb imaculat, cu
ornamente florale, până la faţa de masă imaculată. Un candelabru masiv
atârna din mijlocul tavanului, delicat şi rafinat, cu piese de cristal ca nişte
şiraguri de perle, ce împrăştiau irizări multicolore. În mod evident proaspăt
lustruită cu ceară, podeaua strălucea ca o oglindă, iar într-un colţ al camerei,
pe ecranul uriaş al unui televizor color, se difuza muzică pentru karaoke, o
muzică dulce, ameţitoare. În imagine, o domnişoară îmbrăcată în costum de
baie se legăna purtată de acordurile muzicale, în timp ce el măsura din
priviri încăperea, acelaşi lucru îl făceau şi cei doi, secretarul de partid şi
directorul minei, fără să îşi dea seama că ceea ce urmărea el era să
descopere sursa acelui miros neobişnuit.
— Bine aţi venit aici, la noi, în acest loc îndepărtat de lume!
— Ne iertaţi pentru condiţiile modeste!
Ding Gou’er continua să scruteze locul: o masă rotundă, cu trei tăblii – pe
prima erau aşezate paharele de bere, paharele de vin, cu picior, paharele cu
picior şi mai înalt, pentru băuturile tari, ceştile de ceai cu capac, din
ceramică, setul de beţişoare din imitaţie de fildeş, farfurioare de toate
formele, boluri mari şi mici, tacâmurile din inox, ţigările chinezeşti şi altele
deosebite, americane şi englezeşti, trabucuri filipineze, chibrituri cu capătul
roşu, ambalate în cutii rafinate, brichete suflate în aur şi scrumiere din
imitaţie de cristal, în formă de păun. A doua tăblie era ticsită cu opt platouri
de mâncăruri reci: fâşii de omletă şi căiţei de orez, amestecate cu creveţi
deshidrataţi; carne de vită iute şi condimentată; conopidă cu curry;
castravete tăiat felii; labe de raţă; seminţe de lotus îndulcite; miez de ţelină
şi scorpioni prăjiţi în baie de ulei. Ca un om umblat prin lume ce era, Ding
Gou’er găsea toate aceste mâncăruri cât se poate de banale, fără nimic
special. Pe cea de-a treia tăblie se afla doar un ghiveci cu un cactus plin de
ţepi. Numai vederea lui îi dădea mâncărimi lui Ding Gou’er. „Oare de ce n-
au pus aici un vas cu flori?” s-a întrebat el.
Când s-au aşezat la masă, desigur că au fost ceva discuţii despre amplasarea
locurilor. Ding Gou’er socotea că, de vreme ce era o masă rotundă, nu se
punea problema de locuri situate mai bine şi locuri mai proaste, însă
secretarul de partid şi directorul minei insistau în a spune că locul dinspre
geam este locul de onoare, aşa că Ding Gou’er n-a avut încotro decât să-l
ocupe, după care cei doi i s-au aşezat de-o parte şi de cealaltă a mesei.
O trupă de chelneriţe, ca nişte steaguri de un roşu aprins, zburdau încoace şi
încolo prin salon, stârnind pale de aer răcoros şi împrăştiind izul acela
neobişnuit peste tot. Desigur că se amesteca mai departe cu mirosul pudrei
aşternute pe feţele lor, al sudorii acre de la subţioară, precum şi cu mirosul
de prin alte părţi ale trupului. Cu cât izul neobişnuit se amesteca mai
departe cu alte mirosuri, cu atât îşi pierdea din intensitate, aşa încât curând
atenţia lui Ding Gou’er a fost distrasă.
Un prosop de culoarea piersicii, împrăştiind aburi în jur, i-a fluturat prin
faţă, bălăngănindu-se în strânsoarea unui cleşte inoxidabil, imagine care l-a
cam luat prin surprindere. A apucat prosopul, dar în loc să se şteargă pe
mâini investigatorul a ridicat privirea mai sus, până când a dat cu ochii de o
mânuţă foarte albă, iar apoi de o faţă rotundă şi doi ochi negri, ascunşi
îndărătul genelor lungi. Pleoapele acestei fete păreau foarte complicat
alcătuite, de parcă ochii aceia erau două cicatrice, o impresie cu totul
neobişnuită. După ce a privit-o mai bine, Ding şi-a şters faţa şi mâinile cu
prosopul care, a descoperit el, avea un miros de măr uşor acrit. Nici n-a
apucat bine să se şteargă că deodată cleştele i-a smuls prosopul din mână.
Cât despre secretarul de partid şi directorul minei, unul i-a oferit o ţigară,
celălalt – un foc.
În paharul pentru băuturi tari fusese turnat Maotai, în paharul de vin era vin
roşu Dinastia, iar în paharul de bere se găsea berea Qingdao. Parcă
secretarul de partid sau poate directorul minei a spus:
— Noi suntem patrioţi, aşa că boicotăm băuturile străine.
— Am zis că nu beau, le-a răspuns Ding Gou’er.
— Tovarăşe Ding, dumneata ai venit de departe pentru noi. Dacă nu bei
deloc, ne faci să ne simţim tare prost. Noi am simplificat mult lucrurile, de
vreme ce servim doar mâncare de toată ziua, dar, dacă nu bei deloc, cum o
să mai dovedim noi apropierea dintre oficialităţi şi oamenii de rând?
Băutura este pentru ţară o importantă sursă de taxe, aşa că, dacă bei alcool,
asta înseamnă că îţi aduci contribuţia la binele ţării. Haide, bea un pic! Bea,
ca să ne salvăm şi noi onoarea!
Şi cu astea fiind zise, cei doi au ridicat sus paharele cu băutură, chiar în faţa
lui Ding Gou’er. Lichidul translucid se clătina uşor, în timp ce buchetul
aromat se împrăştia ademenitor, iar el simţea o mâncărime în gât şi saliva
năvălind din abundenţă, copleşindu-i limba şi inundându-i gura.
— Atât de… somptuos… Nu meritam aşa ceva… a îngăimat el.
— De unde să fie somptuos, tovarăşe Ding? Nu eşti cumva cam sarcastic cu
noi? Noi aici suntem o biată mină, fără cine ştie ce posibilităţi. Bucătarul
nu-i nici el foarte priceput. Dumneata vii de la oraş, eşti umblat prin lume;
ai trecut prin multe, ai văzut multe. Îmi imaginez că nu există băutură
rafinată pe care să n-o fi încercat şi nici vânat pe care să nu-l fi gustat. Nu
râde de noi! Nu râde! a zis secretarul de partid sau poate o fi fost vocea
directorului minei. Încercaţi să acceptaţi umila noastră trataţie! Cu toţii
suntem cadre de partid şi trebuie să răspundem la mobilizarea Comitetului
Municipal de Partid, care spune: „Strângeţi cureaua, tovarăşi!” Vă rugăm să
înţelegeţi şi să ne iertaţi!
O revărsare necontenită de vorbe venea dinspre cei doi în timp ce ridicau
paharele şi le apropiau încetul cu încetul de buzele lui Ding Gou’er. Acesta
cu greu a reuşit să-şi înghită saliva vâscoasă, după care a întins mâna către
pahar şi l-a ridicat, moment în care a conştientizat mai bine dimensiunea
paharului şi cantitatea de băutură pe care o conţinea. Un clinchet uşor a
răsunat atunci când secretarul de partid şi directorul minei au ciocnit
paharele cu Ding Gou’er, căruia îi tremura mâna, făcând ca două-trei
picături de băutură să i se prelingă între degete. În locul unde băutura a atins
pielea, investigatorul a simţit o senzaţie de răcoare nespus de plăcută şi,
cum se bucura el de această senzaţie, a fost asaltat şi dintr-o parte, şi din
cealaltă:
— Să închinăm un pahar în cinstea oaspetelui nostru! Să închinăm un pahar
în cinstea oaspetelui nostru!
Secretarul de partid şi directorul minei au dat pe gât paharele, după care le-
au întors cu gura în jos pentru a arăta că le băuseră până la picătura de pe
urmă. Ding Gou’er ştia foarte bine că pentru fiecare picătură de băutură
lăsată în pahar va fi pedepsit să bea trei pahare. A băut mai întâi jumătate de
pahar şi pe dată o aromă subtilă i-a împânzit gura. Cei doi, lângă el, nu
îndrăzneau să-l critice câtuşi de puţin, ci doar îi arătau propriile pahare pe
care tocmai le goliseră. Puterea exemplului este nesfârşită, aşa că Ding
Gou’er a golit paharul.
Pe dată, cele trei pahare au fost umplute la loc.
— Nu mai beau! a spus Ding Gou’er pe un ton categoric. Prea multă
băutură strică munca.
— Evenimentele fericite trebuie sărbătorite cu o porţie dublă! Evenimentele
fericite trebuie sărbătorite cu o porţie dublă!
Ding Gou’er a acoperit cu palma gura paharului gol şi a spus:
— Ajunge! Ajunge!
— Trei pahare la începutul mesei! Aşa e obiceiul locului.
După trei pahare, el a simţit o oarecare ameţeală, aşa că a apucat beţişoarele
şi a prins cu ele nişte tăiţei, care, din pricina oului cu care erau amestecaţi,
deveniseră foarte alunecoşi. Foarte amabili şi dornici să ajute, secretarul de
partid şi directorul minei au apucat doi tăiţei cu beţişoarele lor şi i l-au vârât
în gură.
— Sorbecăie! i-a dat indicaţii cu voce răspicată unul dintre ei.
Ding Gou’er a tras cu toată puterea, iar tăiţeii, însoţiţi de o plescăială pe
cinste, i-au ajuns degrabă în gură. Una dintre chelneriţe şi-a acoperit gura
cu mâna şi a chicotit. O femeie râzând le-a stârnit bucuria şi bărbaţilor,
drept care de îndată atmosfera acestui ospăţ s-a însufleţit considerabil.
Paharele au fost umplute. Secretarul de partid – sau poate o fi fost directorul
minei – a ridicat paharul şi a spus:
— Vizita unui investigator special precum Ding Gou’er este o mare onoare
pentru noi, aşa că vă rog să-mi îngăduiţi ca în numele cadrelor de partid şi
al muncitorilor din întreaga mină să vă ofer trei pahare de băutură. A refuza
să beţi înseamnă un mare dispreţ pentru membrii clasei muncitoare, pentru
minerii cu faţa cenuşie, cei care scot cărbunele la lumină.
Ding Gou’er a observat atunci cum faţa palidă a bărbatului s-a îmbujorat
toată de atâta emoţie. Prin urmare, a măsurat din ochi paharul şi a socotit că
într-adevăr avea o mare însemnătate şi nu se cuvenea deloc să refuze. Părea
că privirile miilor de mineri, cu căştile de protecţie pe cap, cu centurile bine
strânse la brâu, negri din cap până-n picioare şi cu dinţii albi, strălucitori,
erau aţintite asupra lui. Această imagine îl răscolea în adâncul sufletului,
aşa că într-un avânt de neobişnuită bucurie a dat pe gât cele trei pahare.
Celălalt pe dată a ridicat paharul şi, în numele mamei lui în vârstă de
optzeci şi patru de ani, i-a făcut urări de sănătate şi fericire lui Ding Gou’er.
Acesta ar fi vrut să refuze, dar imediat individul i-a spus:
— Tovarăşe Ding, noi doi am fost crescuţi de mamă, nu-i aşa? Păi, e o
vorbă din popor care spune că „Dacă până la şaptezeci şi trei de ani sau
până la optzeci şi patru de ani nu te cheamă Regele Morţilor, atunci te duci
tu de bunăvoie”. Cine ştie, poate că bătrânele noastre mame anul acesta vor
pleca în lumea cealaltă şi atunci oare ar putea să refuze paharul cu băutură
un fiu ce dovedeşte respect nesfârşit pentru mama aflată cu un picior în
groapă?
Ding Gou’er îşi dovedise pietatea filială multă vreme şi în fel şi chip, însă
într-adevăr avea şi el o mamă bătrână, cu părul alb, care îşi ducea zilele la
ţară şi care merita toată preţuirea. Îşi simţea sufletul copleşit de o mare
durere numai la gândul că ar putea să-i refuze mamei sale un pahar de
băutură. „O inimă animată de pietatea filială este întotdeauna o inimă
puternică”, a conchis el, după care a ridicat paharul şi l-a dat gata dintr-o
înghiţitură.
După nouă pahare de rachiu venite aşa unul după altul, Ding Gou’er se
simţea ca şi cum conştiinţa îi era smulsă din trup. Nu, nu-i corect să spui că
era smulsă, ci s-ar cuveni să spunem mai degrabă că acea conştiinţă
devenise un fluture cu aripile strânse fedeleş pentru moment, dar care fără
îndoială urma să-şi dezvăluie frumuseţea uluitoare cât de curând. Tocmai în
acea clipă, un strop din această frumuseţe se ivea prin meridianul central al
capului, întinzându-se molcom în afară. Forma exterioară părăsită de
conştiinţă era asemenea gogoşii de care se dezbară fluturele în metamorfoza
sa; plutea, uşoară, într-o oarecare imponderabilitate.
Sub presiunea îndemnurilor lansate de gazdele sale, Ding Gou’er n-avea
scăpare, ci se vedea nevoit să bea pahar după pahar, ca şi cum ar fi trebuit
să umple o vale adâncă, fără fund, din care nu răzbătea nici cel mai mic
ecou. Şi cum beau ei aşa, pahar după pahar, o sumedenie de platouri cu
mâncăruri aburinde, de-ţi lăsa gura apă, au fost aduse de trei domnişoare
îmbrăcate în roşu. Fetele parcă erau trei flăcări înteţite sau trei mingi de foc
care se rostogoleau, împrăştiind lumina în jur. Ding Gou’er îşi amintea ca
prin vis că mâncase deja nişte crabi roşii, mari cât palma; creveţi groşi,
prăjiţi în ulei roşu; o broască mare, cu carapace verde, ca un tanc camuflat,
plutind în supă de ţelină; pui înăbuşit, auriu, cu pleoapele strânse de parcă
erau două tăieturi; un crap roşu, plin de ulei, care încă îşi mai mişca gura;
scoici proaspete, fierte în abur şi aşezate în mod ingenios în formă de
pagodă; mai era şi un platou cu ridichi cu coaja roşie, atât de frumoase de
parcă abia fuseseră smulse de pe câmp… Papilele lui gustative erau în
extaz, desfătându-se cu toate gusturile: aromat, gras, dulce, acru, amar, iute,
sărat; mintea-i era încercată de mii de gânduri, iar privirea îi aluneca peste o
mare de miresme. Ochii conştiinţei, suspendaţi în aer, percepeau molecule
de toate culorile şi toate formele, mişcându-se neîngrădite într-un spaţiu
limitat pentru a alcătui un corp tridimensional sub forma unei săli de
restaurant. Desigur că unele molecule se găseau lipite pe tapetul de pe
pereţi, pe perdelele de la geam, pe husa canapelei, pe lămpi, pe genele
fetelor roşii, pe frunţile lucioase ale secretarului de partid şi directorului
minei, lipite pe razele acelea pâlpâitoare de lumină, lipsite de formă la
început, pentru ca apoi să se curbeze, să se răsucească, să se legene…
După puţină vreme, Ding Gou’er a simţit cum o mână cu nenumărate
degete răsfirate în fel şi chip îi oferă un pahar de vin roşu. Ultimele rămăşiţe
de conştiinţă aflate în carapacea trupului său s-au străduit din răsputeri, cu
toată forţa de care mai era în stare, pentru ca şinele său împrăştiat să urmeze
mişcările circulare ale mâinii ce se desfăcea asemeni petalelor unui lotus
rozaliu. Cu toată strădania sa, paharul acela de băutură se aşeza în straturi
peste straturi, asemenea pagodei minunate sau asemenea unei fotografii
realizate printr-o tehnică specială, împrăştiind, totodată, o ceaţă roşie în
împrejurimile acelea destul de stabile şi destul de profunde. Nu era un pahar
de băutură, ci un soare aflat la răsărit, o minge de foc de o frumuseţe rece,
ca inima unui îndrăgostit tomnatic. Curând, el simţi că paharul căpătase
înfăţişarea lunii pline, de culoare maronie, care odinioară stătea aninată pe
cer, dar acum se strecura în salon, sau poate căpătase înfăţişarea unui
grepfrut umflat peste măsură sau a unei bile galbene înţesată cu puf sau a
spiritului unei vulpi păroase. Conştiinţa lui, atârnată din tavan, râdea
batjocoritor, în timp ce aerul răcoros din aparatul de aer condiţionat spărgea
barierele ce-l împiedicau să se înalţe, ca să ajungă în locul unde treptat se
răcea şi întruchipa aripi de fluture, cu desene de o frumuseţe nesfârşită.
Eliberat de trupul-gazdă, conştiinţa lui îşi desfăcea aripile şi pornea într-o
plutire lină prin salon. Uneori, se atingea de perdelele de mătase – desigur
că aripile ei erau mai subţiri, mai moi, mai transparente decât perdeaua fină
de mătase; alteori se atingea de candelabrul care reflecta lumina în fiecare
piesă miniaturală de sticlă; alteori se atingea de buzele roşii ca nişte cireşe
şi sfârcurile mici, ca vişinele bine coapte, ale fetelor înveşmântate în roşu
sau de alte părţi ale lor, mai intime şi mai viclene. Peste tot se aşterneau
urmele trecerii conştiinţei sale – pe ceaşca de ceai, pe sticla de băutură, pe
crăpăturile din duşumea, pe spaţiile libere dintre firele de păr, în orificiile
mărunte din filtrul ţigărilor cu mărci chinezeşti… Era asemenea unui
animal sălbatic, cuprins de o lăcomie fără margini, care ia în stăpânire un
teritoriu, lăsându-şi urmele peste tot. Pentru o conştiinţă înaripată nu există
nicio piedică; pare că are formă şi, totuşi, parcă nu; străbate drumul încoace
şi încolo bucuroasă şi fără oprelişti pe ornamentele atârnătoare ale
candelabrului, de la cercul A până la cercul B şi apoi până la cercul C. E de
ajuns numai să-şi dorească şi atunci se poate învârti, se poate întoarce,
poate circula fără să întâmpine niciun fel de bariere. În cele din urmă,
conştiinţa lui s-a cam săturat de acest joc nevolnic şi atunci s-a strecurat sub
fusta unei fete voluptuoase înveşmântate în roşu, şi i-a mângâiat picioarele
precum briza primăvăratică, făcându-i pielea să se înfioare, până când în
locul senzaţiei de umezeală s-a instaurat o senzaţie de plictis, de searbăd.
Apoi, conştiinţa s-a înălţat cu mare iuţeală, a închis ochii în timpul zborului
lin prin pădure, aripile ei foşnind la atingerea coamei copacilor înverziţi.
Putinţa de a zbura şi de a se transfigura i-a îngăduit să treacă peste munţii
înalţi şi râurile năvalnice, să se strecoare liber prin gaura acului. A zgândărit
o aluniţă roşie, din care crescuseră câteva fire de păr, aşezată între sânii
celei mai frumoase fete de acolo şi s-a jucat cu câteva broboane de sudoare,
pentru ca în cele din urmă să se strecoare în nasul fetei şi să tragă de
perişorii crescuţi la întâmplare.
Fata cea roşie a strănutat zgomotos şi a alungat senzaţia aceea de iritare ca
pe un proiectil care în cele din urmă s-a izbit de cactusul de pe al treilea
palier al mesei. S-a prăbuşit cu putere de parcă acel cactus i-ar fi trosnit o
palmă plină de ţepi. Ding Gou’er a simţit, dintr-odată, o durere cumplită de
cap, în timp ce burta îi bolborosea ca sub o mare presiune ce stârnea
nenumărate vârtejuri; tot trupul îi era chinuit de o mâncărime cumplită, ca
atunci când te năpădeşte urticaria. S-a oprit pe scalpul lui să se mai
odihnească, să-şi tragă sufletul şi să suspine. Ochii lui Ding Gou’er îşi
reluaseră, treptat, funcţiile, însă conştiinţa lui deocamdată era buimacă. I-a
zărit ca prin ceaţă pe secretarul de partid şi pe directorul minei cum ridicau
paharele şi îl priveau de undeva, de sus. Vocile lor răsunau cu o forţă
uluitoare, izbindu-se de pereţi cu ecou, asemenea valurilor înspumate care
lovesc nimicitor stâncile şi apoi se întorc în mare sau asemenea copilului
trimis cu animalele la păscut pe vârful muntelui, de unde îşi strigă turma
răzleţită: „Hei, hei, hei… hei-ia, hei-ia…”
— Tovarăşe Ding, de fapt noi ne tragem din aceeaşi familie, nu-i aşa?
Suntem ca fraţii, iar fraţii adevăraţi trebuie să bea pe săturate. Dacă eşti
mulţumit de viaţă, atunci trebuie să te bucuri din plin, să te îndrepţi către
mormânt fericit peste măsură… Hai, să bem…! Treizeci de pahare… în
numele directorului adjunct
Jin… să cinstim treizeci pe pahare… Bea, bea, bea! Dacă nu bei, nu se
cheamă că eşti îndeajuns de bărbat — Jin, Jin, Jin… Jin Gangzuan e în stare
să bea. Bătrânul ăsta poate să înghită un ocean de băutură… fără margini şi
fără ţărmuri…
Jin Gangzuan! Numele ăsta afurisit îi străpungea inima ca sfredelul de
diamant şi, cum se simţea cuprins de o durere sfâşietoare, a deschis gura
mare şi a eliberat un jet de lichid tulbure, odată cu un şuvoi de vorbe
înspăimântătoare:
— Lupul ăla… hâc… care mănâncă bebeluşi fripţi… hâc… lupul…!
Conştiinţa sa, de parcă ar fi căpătat chipul unei păsări înfricoşate, se
întorcea în cuib; intestinele i se zvârcoleau, într-o agonie greu de descris.
Avea senzaţia că doi pumni îl loveau uşurel în spinare. Hâc, hâc…
băutura… lichidul ăla lipicios, îi curgeau lacrimile, îi curgea nasul, lichidul
dulce-sărat, amestecat. În faţa ochilor se aşternea o întindere de apă de
culoare verde-închis.
— Te simţi mai bine? Tovarăşe Ding?
— Tovarăşe Ding, vă e mai bine?
— Hai, leapădă tot! Leapădă fără milă! Scapă de amărăciunea din burtă!
— Toată omenirea ar trebui să vomite. Vomitatul e benefic pentru sănătate!
Secretarul de partid şi directorul minei îl ţineau de o parte şi de alta,
lovindu-l uşor cu pumnii în spate şi turnându-i în urechi vorbe de alinare,
povăţuitoare, ca nişte doctori de ţară care încercau să salveze un copil pe
cale să se înece sau ca nişte dascăli tineri care încercau să educe un tânăr
certat cu disciplina.
Odată ce Ding Gou’er a scăpat de lichidul verzui, o domnişoară îmbrăcată
în roşu i-a dat să bea o ceaşcă de ceai verde Longjing, iar apoi alta i-a oferit
un pahar de oţet vechi, de Shanxi, de culoare gălbuie. Secretarul de partid
sau poate să fi fost directorul minei, cine ştie, i-a îndesat în gură o bucată de
rădăcină de lotus confiată, în timp ce celălalt îi ţinea la nas o feliuţă de pară
albă, dulce. Apoi, o altă domnişoară, tot înveşmântată în roşu, l-a şters pe
faţă, grijulie, cu un prosop răcoros, stropit cu ulei mentolat; în acelaşi timp,
celelalte fete strângeau mizeria de pe podea, adunau farfuriile şi paharele
lăsate vraişte pe masă, ba chiar aşezau din nou cele necesare pentru
continuarea banchetului
Profund impresionat de mişcările fetelor, iuţi ca fulgerul Ding Gou’er
regreta faptul că adineaori rostise vorbe atât de aspre şi, când tocmai se
gândea cum să-şi repare greşeala, secretarul de partid (sau poate să fi fost
directorul minei) a întrebat;
— Tovarăşe Ding, ce părere ai de chelneriţele noastre?
Ding Gou’er s-a uitat jenat la feţele lor blânde, ca nişte boboci cruzi de
floare, şi s-a grăbit să răspundă pe un ton laudativ:
— Bune, bune, bune!
Evident bine instruite, fetele îmbrăcate în roşu s-au năpustit ca nişte căţeluşi
înfometaţi sau ca nişte pionieri care vin cu flori în mână în întâmpinarea
înalţilor oaspeţi. Cele trei paliere ale mesei erau pline de pahare goale, drept
care fetele s-au repezit să înşface câte un pahar, ba mai mare, ba mai mic şi
să-l umple cu vin roşu, vin galben sau vreo licoare incoloră, iar apoi au
ridicat paharele – unele umplute ochi, altele doar pe jumătate – şi, strigând
în gura mare, de-a valma, le-au închinat în cinstea lui Ding Gou’er.
Trupul îi era lipicios de atâta sudoare, îşi simţea buzele şi limba amorţite.
Incapabil să mai articuleze vreo vorbă, a strâns din dinţi şi, cu ochii închişi,
a înghiţit pe dată elixirul magic. Desigur, ca în vorba aceea, „Până şi cel mai
neînfricat general se pierde în faţa unui chip frumos”. N-a trecut mult şi…
Acum, până şi cea mai vagă senzaţie de bine îl părăsise, căci demonul acela
mititel, care-i provocase marea tulburare, i se zvârcolea prin cap şi încerca
să-şi găsească scăparea printr-o gaură din moalele capului. Acum simţea pe
pielea lui ce înseamnă să spui că trupul nu mai poate ţine sufletul în frâu.
Durerea ce îl cuprindea la gândul că sufletul său ar putea atârna de tavan,
răsturnat cu susul în jos, era de-a dreptul înspăimântătoare, aproape că-i
venea să-şi astupe cu palma locul pe unde ar fi putut să-şi găsească scăparea
biata lui conştiinţă. Pesemne însă că acesta n-ar fi fost un gest prea elegant.
Deodată îşi aminti că atunci când încerca să se apropie de şoferiţa cea
tânără, în camion fiind, purta pe cap o şapcă cu cozoroc. Şapca aceea îi
aminti brusc de servieta în care se ascundea un revolver negru, moment în
care a simţit cum instantaneu i se prelinge sudoarea pe la subţioară. Privirile
lui aruncate pe furiş în stânga şi în dreapta i-au atras atenţia unei
domnişoare îmbrăcate în roşu, care pe dată i-a adus, nu se ştie de unde,
servieta. După ce a preluat-o, a pipăit-o uşurel, ca să se asigure că
„tovarăşul” lui metalic şi negru stătea cuminte tot acolo, la locul lui. Odată
ce a venit această confirmare, transpiraţia a încetat să-i mai scalde trupul, la
fel de neaşteptat cum se pornise. Totuşi, era limpede că şapca lui cu cozoroc
dispăruse, şi dintr-odată şi-a amintit de câinele de pază de la poartă, de
portar, de tânărul din echipa de securitate, de buşteni şi lanul de floarea-
soarelui – toate aceste crâmpeie de amintiri, toţi aceşti oameni se vădeau a
fi atât de departe încât s-a întrebat dacă chiar i-au trecut prin faţa ochilor
sau dacă nu cumva îi populaseră visele cândva. Îşi puse cu grijă servieta
între genunchi, se clătină, se bălăngăni la întâmplare, căci spiritul lui, care
punea la cale o revoltă îndârjită, stârni apariţia unei lumini pâlpâitoare în
faţa ochilor, care ba era clară, ba se tulbura; ba era limpede precum
cristalul, ba se amesteca. Zărind pe genunchi ceva pete de ulei şi mizerie, le
asemui pe dată cu un desen ce întruchipa harta Chinei, scăldată în lumină,
însă doar pentru o clipă, căci imediat i se năzări că, de fapt, petele acelea
aduceau mai degrabă cu harta întunecată a ţinutului Java. Deşi asemuirile
erau cam nelalocul lor, investigatorul Ding se strădui să îndrepte un pic
lucrurile, în speranţa că harta Chinei va arăta veşnic luminată şi limpede, în
timp ce cealaltă hartă, plăsmuită de imaginaţia sa, va rămâne pentru
totdeauna întunecată şi tulbure.
Cu un minut înainte ca Jin Gangzuan, directorul adjunct al Departamentului
de Propagandă al Comitetului Municipal din Ţara Vinului, să-şi facă
intrarea pe uşă, Ding Gou’er a simţit cum o durere cumplită de burtă pune
stăpânire pe el, ca şi cum nişte şerpi veninoşi i se răsuceau şi i se încolăceau
în abdomen – se frecau, oh, cât se frecau; se lipeau unii de alţii, ah, cât se
mai lipeau; încâlciţi, prinşi laolaltă, se ridicau, se trăgeau, sâsâind, şuierând.
Ştia prea bine că intestinele îi puseseră gând rău.
Senzaţia aceea crâncenă se năpustea îndârjită ca o flacăra năprasnică, de
parcă o mătură de bambus îi râcâia pereţii stomacului – hââârş, hââârş – ca
şi cum ar fi râcâit pereţii unei oale de noapte, doldora de urme groase de
mizerie. „Aoleu. Măiculiţă!” îşi spuse investigatorul. „Dar mare îmi mai
este chinul! Cred că azi am fost otrăvit de-a binelea. Am căzut prada
uneltirii ticăloase a celor de la mina de cărbune Luoshan. Am căzut pradă
chiolhanului! Am căzut pradă frumoaselor!”
Ding Gou’er se ridică în picioare, ţinându-se de şale, însă descoperi
numaidecât că picioarele-i erau inexistente, nu le mai simţea deloc, ceea ce
l-a făcut să se întrebe cine naiba îl pusese să stea pe scaun. Oare picioarele
erau de vină, sau capul? Sau totul era din pricina privirilor pârjolitoare ale
fetelor cu veşminte roşii? Ori poate de vină erau secretarul de partid şi
directorul minei, care îl împinseseră de umeri?
De îndată ce se aşeză pe scaun, auzi un zgomot înfundat cum răzbate de
departe, din dosul lui, moment în care fetişcanele şi-au pus mâna la gură şi
au prins a chicoti. Ar fi vrut să răbufnească de furie, dar n-avea putere, căci
trupul lui tocmai divorţa de conştiinţă sau poate… – acelaşi vechi truc –
conştiinţa îl trăda şi fugea. În acest moment dureros, de nesuportat,
directorul adjunct Jin Gangzuan, cu trupul său ce răspândea străluciri ca de
diamant şi arome aurii, a împins uşa salonului, protejată de paravanul roşu-
închis de muşama, ca o boare de primăvară, ca o lumină, ca întruparea
idealurilor şi speranţelor.
Directorul adjunct era un bărbat distins, educat, de vârstă mijlocie, cu tenul
mai închis, faţă lunguiaţă, nasul mare şi ochi protejaţi de ochelari cu lentile
de cristal şi rame de culoarea ceaiului. În bătaia lămpii, ochii lui arătau ca
două fântâni negre, fără fund. Era de statură medie, îmbrăcat cu un costum
bleumarin, impecabil şi o cămaşă de un alb imaculat, la care asortase o
cravată cu dungi albe şi albastre; pantofii negri de piele luceau de-ţi luau
ochii. Părul îi era bogat; n-ai fi putut zice nici că-i ciufulit, dar nici că e prea
bine pieptănat. Mai mult, omul acesta avea un dinte metalic (cel mai
probabil de aur). Cam aşa arăta Jin Gangzuan.
Se dezmetici dintr-odată şi gândi că probabil mâna destinului făcuse ca
acum el să ajungă faţă în faţă cu adversarul său.
Secretarul de partid şi directorul minei au sărit de îndată în picioare, fără să
le mai pese că se izbesc cu genunchii de marginea mesei. Când unul dintre
ei, la repezeală, a răsturnat cu mâneca hainei un pahar de bere, lichidul
galben s-a revărsat pe faţa de masă şi pe genunchii celuilalt. Nu le-a păsat
de toate acestea, ci au dat deoparte scaunele, sărind în întâmpinarea lui. Nici
n-a apucat paharul de bere să se răstoarne, că au şi izbucnit strigătele de
bucurie ale directorului Jin.
Râsul lui se revărsa în cascade, strivind aerul din încăpere, dar şi fluturele
cel frumos care plutea pe deasupra capului lui Ding Gou’er. Acesta izbuti să
se ridice în picioare, deşi nu şi-ar fi dorit aşa ceva. Nu voia să zâmbească,
dar totuşi un surâs încremenit i s-a aşternut pe faţă în clipa în care a pornit
şi el în întâmpinarea noului venit.
— Acesta este directorul Jin, de la Departamentul de Propagandă al
Comitetului Municipal. Domnul Ding Gou’er, investigator principal, de la
Procuratură, au făcut prezentările secretarul de partid şi directorul minei
aproape la unison.
Jin Gangzuan şi-a împreunat mâinile în faţa pieptului şi a spus, hlizindu-se:
— Mă scuzaţi, mă scuzaţi că am venit cu întârziere.
Apoi, i-a întins mâna lui Ding Gou’er, care s-a văzut nevoit să-l salute
bărbăteşte, deşi tare şi-ar fi dorit să scape de asemenea gesturi, neputincios
în a-şi înfrâna gândul că mâna acestui ticălos mâncător de bebeluşi trebuie
să fie înspăimântător de rece. Investigatorul a descoperit cu surprindere însă
că mâna era cât se poate de bleagă, ba chiar călduţă şi uşor umedă,
stârnindu-i o senzaţie plăcută. Vocea lui Jin Gangzuan a răsunat sec:
— Bun venit! Am auzit lucruri minunate despre dumneavoastră.
Odată ce s-au aşezat cu toţii pe scaune, Ding Gou’er a strâns din dinţi, de
acum hotărât să-şi păstreze limpezimea minţii, fără să mai pună strop de
băutură pe limbă. Şi-a poruncit în sinea sa: „Hai, mişcă odată la treabă!”
Acum stătea alături de Jin Gangzuan, într-o stare de maximă vigilenţă. „Jin
Gangzuan, Jin Gangzuan! Oi fi tu ca o fortăreaţă de netrecut, oi fi tu în
relaţii apropiate cu conducătorii cei mari, oi avea tu rădăcinile adânc înfipte
în pământ, o fi reţeaua ta întinsă peste tot în lume, dar, odată ce ai să intri pe
mâinile mele, să nu-ţi închipui că mai există cale de scăpare! Şi de va fi
cumva ca eu să am parte de zile cumplite, atunci aşa să fie!”
— De vreme ce-am întârziat, am să plătesc o amendă de treizeci de pahare!
a spus deodată Jin Gangzuan.
Ding Gou’er a fost luat prin surprindere de vorbele lui, iar când şi-a întors
privirea spre secretarul de partid (sau poate să fi fost directorul minei, cine
ştie) a zărit o faţă zâmbitoare. O fotă îmbrăcată în roşu a adus pe tavă un
serviciu de vin nou-nouţ, cu ceşcuţe strălucitoare, care au fost aşezate chiar
în faţa lui Jin. O altă domnişoară a adus carafa şi, înclinându-şi căpşorul
precum o pasăre phoenix, a turnat băutura în ceşti. Pesemne că fusese
instruită vreme îndelungată, căci a turnat licoarea cu gesturi extrem de
sigure, încrezătoare, fără greş, încât nici cea mai neînsemnată picătură n-a
fost risipită. Mărgeluţele de spumă din prima ceaşcă încă n-apucaseră să se
risipească până a fost umplută şi ultima ceaşcă. Păreau a fi nişte floricele
mărunte ce se desfăceau în toată splendoarea lor sub ochii lui Jin Gangzuan.
Ding Gou’er nu şi-a putut stăpâni strigătul de admiraţie, în primul rând faţă
de îndemânarea fără pereche şi graţia nespusă a domnişoarei îmbrăcate în
roşu, în al doilea rând, faţă de curajul şi neînfricarea lui Jin. Adevărată este
vorba aceea care spune că „Fără aur şi diamante, nu-ţi e cu putinţă să dai
97
viaţă porţelanului”.
Jin Gangzuan mai întâi şi-a dat jos haina, care imediat a fost preluată de
către una din fetele îmbrăcate în roşu, după care i s-a adresat lui Ding
Gou’er:
— Ia spune, tovarăşe! Să umplu cele treizeci de pahare cu apă minerală sau
mai degrabă cu rachiu de cereale?
Ding Gou’er încerca să adulmece aerul, dar a constatat curând că simţul
olfactiv îi era paralizat de-a binelea.
— De vrei să afli gustul perei, nu-i altă cale decât să te-nfrupţi dintr-una. De
vrei să deosebeşti licoarea veritabilă de făcătură, nu-i altă cale decât să pui
gura pe băutură. Aşadar, vă rog, alegeţi trei ceşcuţe!
Chiar dacă aflase din materialele de investigaţii că Jin Gangzuan îşi făcuse
un renume din rezistenţa sa la băutură, Ding Gou’er avea oarece îndoieli.
Îmboldit din toate părţile, s-a văzut nevoit să aleagă trei pahare; când le-a
încercat conţinutul cu vârful limbii, a simţit un gust aromat, fermentat,
concluzionând că era o băutură de soi.
— Tovarăşe Ding, prietene, dă pe gât paharele astea! l-a îndemnat Jin
Gangzuan cu voce mieroasă.
— Aşa-i obiceiul, a adăugat cineva de lângă el. Deja le-aţi încercat!
— Dacă bei, n-o să facem din asta vreo pricină de supărare, dar, dacă
iroseşti băutura, să ştii că-i cel mai mare păcat pe care l-ai putea săvârşi, s-a
auzit o altă voce.
Forţat de împrejurări, Ding Gou’er a băut paharele până la fund.
— Mulţumesc mult, mulţumesc mult! a rostit Jin Gangzuan cu satisfacţie.
Acum e rândul meu să beau.
A ridicat un pahar de rachiu şi l-a băut încetişor, fără pic de zgomot, în
linişte, cu grijă ca nu cumva vreun strop să fie risipit; stilul său simplu, dar
elegant, dovedea faptul că nu era nici pe departe un băutor obişnuit. Apoi, a
început să bea într-un ritm mai alert, dar păstrându-şi precizia în mişcări şi
mai cu seamă acurateţea. Avea ritm, avea cadenţă. Ultimul pahar l-a ridicat
cătinel şi a descris un arc de cerc minunat, în faţa pieptului, întruchipând un
arcuş ce se mişca pe corzile viorii, iar în clipa aceea acorduri rafinate, joase,
s-au răsfirat prin întreg salonul şi i-au alunecat prin vene lui Ding Gou’er.
Vigilenţa începuse să i se clatine treptat, lăsând loc sentimentelor faţă de Jin
Gangzuan, ivite precum buruienile ce se ridică deasupra apei, odată cu
începutul dezgheţului primăvara. L-a urmărit pe Jin Gangzuan cum mai
întâi îşi apropie de buze paharul cu băutură, pentru ca apoi în ochii lui
negri, strălucitori, să scapere melancolia. În mintea lui, tipul chiar devenea
un personaj bun, generos, care răspândea în jur un aer în care se contopeau
sentimentalismul, lirismul şi bucuria. Acordurile viorii răsunau prelung pe
când o pală de vânt tomnatic, răcoros, s-a pornit a răvăşi frunzele aurii
căzute la pământ. O floricică albă s-a deschis în faţa lespezii de mormânt.
Lui Ding Gou’er i se umeziseră ochii, văzând cum rachiul acela din pahar
parcă ţâşneşte dintr-o piatră, asemenea unui pârâiaş, şi se revarsă într-un
heleşteu de culoarea jadului întunecat. Evident că de acum inima i se lăsa
copleşită de iubirea pentru omul acela.
Secretarul de partid şi directorul minei băteau din palme fericiţi; Ding
Gou’er, adâncit într-o stare profund poetică, nu scotea nici cel mai mic
sunet, căci liniştea adâncă pusese stăpânire peste toate. Cele patru fete
îmbrăcate în roşu rămăseseră încremenite precum patru lujeri de canna
98
indica , fiecare cu mimica ei, de parcă ar fi ascultat ceva cu sfinţenie sau ar
fi căzut pe gânduri. Deodată, aparatul de aer condiţionat din colţul încăperii
a început să scoată un zgomot ciudat care a spulberat liniştea. Secretarul de
partid şi directorul minei îl aclamau pe Jin Gangzuan, cerându-i insistent să
mai toarne pe gât încă treizeci de pahare, însă acesta scutura din cap cu
hotărâre.
— Nu mai beau nici în ruptul capului! a zis el. Ar fi o adevărată risipă, dar,
de vreme ce este pentru întâia dată când îl întâlnesc pe Ding Gou’er, ar
trebui să închin în cinstea lui de trei ori câte trei pahare.
Ding Gou’er îl privea vrăjit pe omul acesta care era în stare să bea treizeci
de păhăruţe unul după altul, fără ca vreo clipă chipul lui sa trădeze isprava.
Era fascinat de atitudinea lui aleasă, era fascinat de vocea lui mieroasă, era
fascinat de strălucirea uşoară a dintelui său metalic (poate că era chiar un
dinte de aur, cine ştie), aşa că pe moment n-a realizat că trei ori trei fac
nouă.
Nouă păhăruţe cu băutură i-au fost aşezate lui Ding Gou’er în faţă şi tot
atâtea şi lui Jin Gangzuan. Ding Gou’er pricepuse deja că era complet
neputincios, total dezarmat în faţa farmecului acestui om, în timp ce
conştiinţa şi trupul îl părăseau, deplasându-se parcă în direcţie opusă.
Conştiinţa lui urla: „N-ai voie să bei!” însă mâna a înşfăcat brusc paharul şi
i-a răsturnat licoarea în gură.
Şi uite aşa, pe nesimţite, cele nouă păhăruţe au ajuns numaidecât în burta lui
Ding Gou’er, făcându-i ochii să se umple de atâtea lacrimi, încât la un
moment dat acestea s-au pornit nestăvilite la vale, pe obraji. Era ceva ce
investigatorul nu putea înţelege nicicum, că doar se afla la un banchet
somptuos, nu în altă parte.
— Nu te-a bătut nimeni! Şi nici nu te-a ocărât nimeni! Atunci, de ce plângi?
— Eu nu plâng, doar că îmi curg lacrimile, aşa că n-ai niciun motiv
întemeiat să mă acuzi că plâng.
Nu era chip ca lacrimile să mai fie stăvilite; s-au tot prelins şiroi până când
faţa lui Ding Gou’er a devenit precum o frunză de lotus scăldată de ploaie.
— Aduceţi orezul! l-a auzit el pe Jin Gangzuan spunând. Să mănânce şi
tovarăşul Ding, iar apoi să se odihnească!
— Dar mai vine acuşi un fel de mâncare!
— Oh! a exclamat Jin Gangzuan după ce s-a gândit ce s-a gândit. Păi,
atunci aduceţi totul odată!
O fată îmbrăcată în roşu a îndepărtat cactusul de pe masă şi imediat două
chelneriţe îmbrăcate tot în roşu şi-au făcut apariţia ducând o tavă aurită,
mare şi rotundă pe care trona un băieţel auriu, uns bine cu ulei şi care
răspândea o aromă incredibilă.

2
Stimate domnule profesor Mo Yan,
Am primit scrisoarea dumneavoastră şi tare vă mulţumesc pentru faptul că
v-aţi îngăduit răgazul necesar să-mi scrieţi, ba mai mult, aţi recomandat atât
de iute nuvela mea la revista Literatura poporului. Acum, nu că ar fi vorba
de aroganţa pe care ţi-o dă băutura – ceea ce probabil că nu-i temei de laudă
însă mie îmi pare că nuvela aceasta are o creativitate sporită, dezvăluie
spiritualitatea cu asupra de măsură, debordează de vitalitatea specifică
Zeului Băuturii şi pune în lumină simţul revoluţionar. Dacă revista
Literatura poporului va alege să n-o publice, atunci e cât se poate de
limpede că redactorii sunt de-a dreptul orbi.
Am citit nuvela aceea de doi bani a lui Li Qi – Să nu cumva să mă tratezi ca
pe un câine!, recomandată de domnia voastră. Autorul calcă în picioare o
creaţie înălţătoare, sublimă pe care noi o numim cu mândrie „literatură”, iar
lucrul acesta m-a înfuriat peste poate. Dacă într-o bună zi voi avea ocazia de
a-l întâlni, atunci să ştiţi că am să mă angajez cu el într-o dispută verbală
nimicitoare şi am să-l combat atât de aprig încât am să-l las fără grai, ca pe
o cicadă amorţită de sosirea iernii, iar apoi am să-i trag o mamă de bătaie de
n-o să se mai aleagă nimic de el. Va avea sentimentul că acuşi a poposit pe
lume şi numaidecât a fost trimis să facă cunoştinţă cu Nirvana.
Aveţi perfectă dreptate atunci când susţineţi că, dacă m-aş dedica studiului,
în Ţara Vinului m-ar aştepta un viitor glorios, în care aş avea ce mânca, ce
îmbrăca, aş avea un cămin, poziţie socială, bani, ba chiar şi de femei
frumoase aş avea pane din plin. Dar, domnule, omiteţi faptul că eu sunt un
tânăr ce îmbrăţişează atâtea idealuri, deloc dispus să mă las pradă băuturii
până la sfârşitul vieţii. Mi-aş dori să fiu precum Lu Xun, care a fugit de
medicină ca să urmeze calea literaturii – aş vrea să renunţ la băutură şi să
mă pornesc pe calea unei cariere literare fabuloase, ca prin literatură să
reformez societatea. Să fiu asemeni bătrânului Yu Gong, care a mutat
munţii din loc, să reformez spiritul naţional chinez. Ca să ating un ideal atât
de înălţător, aş fi dispus să-mi pierd capul şi să-mi vărs sângele şi, de vreme
ce n-aş precupeţi nimic, de ce m-aş mai preocupa eu oare de cele lumeşti?
Domnule Mo Yan, dorinţa mea de a mă dedica literaturii este de neclintit,
este atât de fermă încât zece cai vânjoşi n-ar fi în stare să mă deturneze de
pe drumul meu. Sunt cât se poate de hotărât, aşa că nu-i cazul să mai
încercaţi a mă convinge că n-am dreptate. Şi dacă, totuşi, veţi insista, atunci
trebuie să ştiţi de pe acum că sentimentele mele faţă de domnia voastră se
vor transforma în ură. Literatura aparţine poporului. Aşadar, de ce vi s-ar
permite domniei voastre să scrieţi, şi mie nu? Unul din principiile
comunismului, elaborat de Lenin, era integrarea artei în muncă şi
transformarea muncii în artă, aşa că, până să se fi înfăptuit comunismul,
deja toţi oamenii deveniseră nişte vajnici scriitori. Desigur că acum suntem
abia în faza de început, dar aici nu există nicio lege care să interzică unui
doctor oenolog să scrie romane. Domnule profesor, în niciun caz să nu vă
luaţi după neisprăviţii aceia care, după ce şi-au făcut un nume, nu mai vor
altceva decât să monopolizeze scena literară şi, atunci când văd producţiile
altora, se fac foc şi pară. Există o vorbă din popor, care ilustrează cel mai
bine tot acest marasm, şi anume „Pe fluviul Changjiang, valurile de pe urmă
le împing pe cele dinaintea lor, forţându-le să cedeze; tot astfel, în pădurea
înmiresmată, frunzele fragede grăbesc sfârşitul frunzelor îmbătrânite, iar
tinerii în cele din urmă triumfa în faţa celor vârstnici”. Orice reacţionar care
se gândeşte să înăbuşe forţele proaspete ce se ridică este precum
„Călugăriţa care a încercat să oprească în loc căruţa – Asta înseamnă să nu-
ţi măsori puterile aşa cum se cuvine!”.
Domnule profesor, în institutul nostru de cercetări se află o doamnă a cărei
maximă preocupare o reprezintă materialele de referinţă. O cheamă Li Yan
şi afirmă despre sine că vă este studentă, susţinând chiar că v-a audiat
cursurile pe vremea când eraţi instructor politic la Şcoala de Ofiţeri din
Baoding, nivelul Începători. Mi-a relatat multe povestiri interesante pline de
tâlc, despre domnia voastră şi astfel mi-a înlesnit cunoaşterea în ceea ce vă
priveşte. Ba mai mult, această duduiţă spunea că odată, în timpul orei, l-aţi
ocărât pe renumitul scriitor Wang
Meng, afirmând că ar fi publicat un eseu în săptămânalul Revista tineretului
chinez prin care îi îndemna pe scriitorii tineri să se dea la o pane de pe
drumeagul şi aşa mult prea aglomerat al literaturii. Ea mai preciza şi că v-
aţi înfuriat şi aţi zis cu năduf: „Este Wang Meng în postura de a monopoliza
lumea literară? Dacă e de mâncare, toată lumea se înfruptă; dacă se găsesc
veşminte, tot omul se îmbracă, dar, de îndrăzneşti să mă alungi, atunci şi eu
mă încăpăţânez şi mai abitir îmi urmez calea tot înainte!”
Când am auzit această poveste amuzantă, domnule, am dat fuguţa şi am
turnat pe gât o jumătate de litru de vin. Eram atât de muncit de gânduri
încât îmi tremurau până şi vârfurile degetelor; sângele îmi năvălea prin
vine, iar urechile mi se înroşiseră ca nişte petale de bujori. Vorbele domniei
voastre erau precum goarna cea răsunătoare, ca o chemare solemnă menită
şi trezească din amorţeală spiritul nostru de vajnici luptători. Mi-aş dori să
mă fi asemuit domniei voastre la acea vreme: dormeaţi pe rogojină, vă
hrăneaţi cu fiere, dar în ochi vă scăpărau scântei, ba mai mult, stăteaţi cu
capul plecat şi, când puneaţi mâna pe stilou, îl stârneaţi la acţiune precum o
baionetă ascuţită. Aţi fi preferat să muriţi decât să cunoaşteţi umilinţa.
Domnule profesor, ascultând-o pe Li Yan cum povesteşte episoade
amuzante despre domnia voastră şi recitind scrisorile pe care mi le-aţi
trimis, mă simt deopotrivă întristat şi deznădăjduit. Ceea ce mă sfătuiţi
acum să fac este exact ceea ce îi sfătuia odinioară Wang Meng pe tinerii
literaţi (printre care, iertată să-mi fie vorba, vă număraţi şi domnia voastră).
Este un lucru ce mă îndurerează profund. Domnule, domnule, să nu vă luaţi
după neruşinaţii ăia care nu se ridică mai sus de nivelul unor oameni
mărunţi. „Când ai zvârlit băţul cu care te apărai odinioară, nu te mai întorci
în mijlocul câinilor” îmi aduc aminte că în anul acela eraţi slab ca un ţâr,
eraţi numai piele şi os. Domnule, şi domnia voastră aţi suferit mergând pe
drumeagul acesta anevoios al literaturii. În niciun caz să nu daţi uitării
durerea, odată ce s-a vindecat rana, căci, dacă aşa stau lucrurile, atunci veţi
pierde stima şi dragostea miilor şi zecilor de mii de tineri scriitori ca şi
mine.
Domnule profesor, astă-noapte iar am isprăvit de scris o nuvelă, intitulată
Copiii de carne. Aici socotesc eu că mi-am dovedit maturitatea artistică
atunci când am adoptat stilul narativ al lui Lu Xun, transformându-mi
stiloul într-un pumnal ascuţit, ca să jupoi strălucitoarea civilizaţie spirituală,
să scot la iveală esenţa barbară a nenorocitei noastre moralităţi. Această
nuvelă a mea aparţine categoriei „realismului dur”, iar scrierea ei, la vremea
aceea, a fost o provocare venită din „mişcarea punk”, înscrisă în „literatura
uşoară”, la modă atunci. Era pentru mine un exerciţiu de trezire a poporului
prin literatură. Intenţia mea este de a da o lovitură crâncenă acelor demnitari
corupţi şi lacomi şi, fără îndoială, această nuvelă a mea este „precum o rază
de lumină pe tărâmul întunecat al Ţării Vinului”. Este asemenea Jurnalului
99
unui nebun amplasat într-o perioadă mai apropiată de zilele noastre.
Îndrăznesc să vă trimit acum nuvela dimpreună cu această scrisoare. Dacă
se va găsi vreo publicaţie dispusă s-o trimită la tipar, atunci sunt convins că
va declanşa o mare schimbare, capabilă să zdruncine tot. De aceea, vă rog
să faceţi toate corecturile ce se impun şi să mă puneţi la punct. „Un
materialist adevărat nu se teme de nimic”. Un profesor nu trebuie să facă
prea mult caz aici, dar nici să bată câmpii. Spuneţi-mi orice obiecţie aţi
avea, fără să vă mai codiţi, fiindcă a vărsa totul din traistă se înscrie în
tradiţia strălucită a partidului nostru.
După ce veţi citi Copiii de carne, dacă veţi socoti că se cuvine a fi
publicată, v-aş fi recunoscător în cazul în care mi-aţi găsi o editură dispusă
s-o publice. Desigur, ştiu că în zilele noastre nici la crematoriu nu mai poţi
să duci un mort dacă mai nişte relaţii; aşadar, cu atât mai mult relaţiile devin
condiţie majoră, când vine vorba de publicarea unei nuvele. Prin urmare,
domnule profesor, să duceţi lupta cu curaj, până la capăt şi dacă e nevoie să
invităm pe cineva la masă sau să trimitem vreun dar, decontez eu toate
cheltuielile cuvenite (numai să nu cumva să uitaţi cereţi chitanţa!).
Domnule, nu mi-a fost deloc uşor să scriu Copiii de carne. Aşa încât mă
gândesc că cel mai bine ar fi să trimitem nuvela spre publicare revistei
Literatura poporului. Vă mărturisesc că motivele alegerii mele sunt
următoarele: în primul rând, Literatura poporului reprezintă o publicaţie de
frunte a lumii literare chineze, cu un cuvânt greu de spus în privinţa noilor
curente literare. Mă gândesc că, dacă voi reuşi să public aici, neîndoielnic
am să mă ridic deasupra nivelului provinciei sau chiar al municipalităţii. În
al doilea rând, vreau să adopt strategia de a „atrage atenţia asupra unui lucru
mărunt şi a trece peste restul.” Aceasta chiar că este singura soluţie pentru a
răzbi într-o lume complicată, după cum se prezintă acum revista Literatura
poporului.
Cu tot respectul cuvenit,
Vă doresc numai bine!
Discipolul domniei voastre,
Li Yidou
P.S. Domnule profesor, am un prieten care s-a pornit spre Beijing cu oarece
treabă şi l-am rugat să vă ducă o ladă cu douăsprezece sticle de vin rafinat
din Ţara Vinului, numit „Muşuroiul de furnici verzi”. Nădăjduiesc ca darul
meu să vă aducă bucuria cuvenită.
3

Dragă domnule oenolog,

Bună ziua!
Îţi mulţumesc pentru „Muşuroiul de furnici verzi”. Culoarea acestui vin,
buchetul, gustul sunt de cea mai aleasă calitate, doar că, la modul general
vorbind, vinul acesta suferă din pricina unei aşa-numite lipse de armonie, ca
atunci când o fată are un chip cu trăsături regulate şi n-ai putea tăgădui
faptul că-i frumoasă, doar că-i lipseşte acel ceva nedefinit care să-i dea
farmec. Băutura produsă în satul meu natal este, de asemenea, foarte bună,
dar nu se compară cu cea din Ţara Vinului. După cum povestea tatăl meu,
100
înainte de Eliberare , în micuţul nostru sat, care număra vreo sută şi ceva
de suflete, se găseau două distilerii – una numită Zongji, iar cealaltă Juyuan
– unde se prepara rachiul de sorg. Aveau câteva zeci de angajaţi, plus catâri
şi cai de talie mare, un tărăboi întreg. Cât despre rachiul din mei, aproape
fiecare familie face aşa ceva, încât nu-i de mirare că tot satul, până în cel
mai mic cotlon, e învăluit într-un iz de băutură dulceagă. Un unchi de-al
tatălui meu mi-a explicat odată, pe îndelete, toată arta distilatului,
managementul şi alte chestii de felul ăsta. Cum a lucrat mai bine de zece ani
la distileria Zongji, l-aş putea socoti un mare expert, aşa că din relatările lui
 101
mi-am adunat numeroase materiale preţioase pentru „Rachiu de sorg” .
Damful de băutură care pluteşte dintotdeauna prin satul meu a fost, de
asemenea, o sursă de inspiraţie constantă.
Eu sunt foarte interesat de băutură şi am cugetat îndelung asupra relaţiei
dintre băutură şi cultură. Capitolul amintit mai sus exprimă, într-o oarecare
măsură, gândurile mele pe această temă. Tot timpul mi-am dorit să scriu un
roman despre băutură, iar acum că am cunoscut un doctor în oenologie, mi
se pare că s-a pogorât norocul peste mine cât pentru trei vieţi. De acum
înainte voi îndrăzni să te consult în multe probleme, aşa că te rog să nu mi
te mai adresezi atât de protocolar, cu pompoasa formulă „domnule
profesor”.
Citindu-ţi scrisoarea, precum şi povestirea Copiii de carne, mi-au venit
multe idei pe care aş vrea să ţi le împărtăşesc, dar mai întâi să discutăm
despre scrisoarea domniei tale:
Mai întâi de toate, în opinia mea aroganţa şi modestia reprezintă două
trăsături umane aflate într-o totală opoziţie una cu cealaltă, dar şi în
interdependenţă, însă e greu de spus care trăsătură e de bine şi care de rău.
În realitate, cei care par aroganţi sunt în fapt, modeşti, iar cei care se arată
modeşti, în forul lor interior, sunt cât se poate de aroganţi. Unii oameni, în
anumite privinţe, în anumite momente se dovedesc a fi aroganţi, dar în alte
privinţe şi în alte momente, dimpotrivă, se arată modeşti. Pesemne că nu
există o aroganţă absolută şi nici modestie veşnică. „Aroganţa de după
băutură”, despre care vorbeşti domnia ta, este într-o mare măsură o reacţie
chimică şi din câte bag eu de seamă nu putem formula nicio acuzaţie în
acest sens. De aceea, mi se pare perfect normal şi îndreptăţit sentimentul de
mulţumire de sine, pe care îl ai după ce te-ai lăsat pradă băuturii iar dacă te
încumeţi să adresezi câteva vorbe de duh Literaturii poporului, cu siguranţă
că nu încalci nicio lege, cu atât mai mult cu cât nu i-ai înjurat de mamă, ci
doar ai afirmat: „Dacă nu vor publica, atunci sunt de-a dreptul orbi”.
În al doilea rând, domnul Li Qi a avut motivele sale pentru a scrie romanul
în maniera în care l-a scris. Dacă socoteşti că nu-i un roman de soi, atunci
dă-l deoparte şi gata, iar în cazul în care într-o bună zi te vei întâlni cu el,
oferă-i două sticle din „Muşuroiul de furnici verzi”, după care să-ţi pierzi
urma. Să nu cumva să vă gândiţi să adoptaţi strategia romanticului
revoluţionar, angrenându-vă cu el într-o „dezbatere pe viaţă şi pe moarte”.
Ba mai mult, să nu cumva să îţi treacă prin gând să te lupţi cu el, fiindcă
individul ăsta a practicat artele marţiale şi are strânse legături cu mafia. Este
atât de hain la suflet şi atât de ticălos, încât nu se dă în lături de la nicio
nelegiuire. Chiar umblă vorba că era unul prin Beijing, un critic literar care
n-a avut ce face şi s-a apucat să scrie un articol deosebit de acid la adresa
operei literare a lui Li Qi. La nici trei zile după publicarea în ziar, nevasta
criticului literar a fost vândută de către oamenii acestuia în Thailanda, unde
se zvoneşte că a ajuns prostituată. De aceea, te sfătuiesc din tot sufletul să
stai cât mai departe de el. Sunt mulţi oameni în lumea asta, pe care nici
măcar Cel de Sus nu s-ar încumeta să-i deranjeze câtuşi de puţin.
În al treilea rând, de vreme ce eşti atât de devotat literaturii, sub nicio formă
nu îndrăznesc eu să-ţi dau sfaturi cum să te porţi ca un fiu merituos, măcar
din simplul motiv de a nu va ac mă detestaţi. Când cineva stârneşte
dispreţul celorlalţi rara voia sa, n-are nicio vină, dar dacă o face intenţionat,
atunci e ca în vorba aceea: „Îţi dai ochii peste cap şi te uiţi în oglindă – N-ai
să vezi decât urâţenia”. Eu unul sunt îndeajuns de urât şi aşa, la ce bun să-
mi mai dau ochii peste cap?
Domnia ta i-a ocărât cu furie pe acei „netrebnici” care vor să monopolizeze
sfera literară, ceea ce mărturisesc că m-a uns pe suflet şi, dacă într-adevăr ei
au asemenea intenţii, atunci mă alătur şi eu, slobozind din gură vorbe grele
la adresa lor.
Acum mai bine de zece ani eram instructor la Şcoala de Ofiţeri din Baoding
– nivelul Începători, unde aveam câteva sute de studenţi care frecventau
orele mele. Îmi aduc aminte că parcă erau două studente pe nume Liu Yan –
una avea tenul foarte alb şi ochii mari, în timp ce cealaltă era negricioasă şi
bondoacă. Nu ştiu care dintre ele ar putea fi colega domniei tale.
Cât despre faptul că eu l-aş fi ponegrit pe Wang Meng, chiar că nu-mi
amintesc. Pare-mi-se că i-am citit articolul acela în care îi îndemna pe
tinerii scriitori să-şi facă o autoevaluare lucidă şi e foarte probabil ca la
vremea aceea să-l fi simţit ca pe un atac; aşa se face că am o stare de
profund disconfort, însă în mod cert nu voi lansa un atac la adresa lui Wang
Meng în timpul cursului în care fac reclamă comunismului.
Dacă chiar vrei să ştii, eu nu mi-am aruncat niciodată bastonul de cerşetor şi
chiar dacă aş face un asemenea gest într-o bună zi, nu m-aş duce „să-l
ciomăgesc pe cerşetor”. Nu pot să dau niciun fel de garanţii, întrucât
schimbările din viaţă de multe ori nu sunt decise de către noi.
Acum, să discutăm despre opera domniei tale:
1. Îţi stabileşti singur apartenenţa a ceea ce scrii la „realismul dur”. Ai putea
să-mi explici puţin ce se ascunde în acest curent? Nu sunt prea dumirit, deşi
în linii generale văd ceva de felul ăsta. Scenele descrise în roman m-au cam
înfiorat. Noroc că e vorba doar de ficţiune, căci altfel, dacă ai fi pretins că
scrii un reportaj, fără îndoială că ai fi dat de mare necaz.
2. În privinţa calificării operei tale ca „material publicabil” în mod normal
există două standarde: cel ideologic şi cel artistic. Nu pot eu să spun care e
mai important şi, când fac această afirmaţie, vreau să spun exact ceea ce
spun. Nimic mai mult, fiindcă în niciun caz nu fac pe nebunul. Din fericire,
Literatura poporului are un colectiv de redactori de mare ispravă, aşa că
lasă-i pe ei să decidă.
Eu deja ţi-am trimis opera către redacţia Literaturii poporului; cât despre
oferitul de daruri sau invitatul la masă, mă tem că nu am prea multe
cunoştinţe în această privinţă, pentru că eu nu recurg niciodată la aşa ceva.
Dacă asemenea chestiuni merg la o revistă mare, de nivel central, precum
Literatura poporului, va trebui să afli pe spezele domniei tale. Îţi doresc
mult succes!
Mo Yan

4
COPIII DE CARNE
Într-o seară târzie de toamnă, luna abia înălţată pe cer stătea aninată într-un
colţ, spre apus, cu marginile înceţoşate, ca şi cum ar fi fost un cub de gheaţă
pe jumătate topit. Raze reci de lumină scăldau satul Iz de Rachiu, încă
adânc cufundat în somn. Undeva, nu foarte departe, un cocoş îşi slobozea
cântecul ce anunţa apropierea zorilor, doar că sunetele înfundate păreau să
răzbată mai degrabă din vreo pivniţă mohorâtă decât din coteţul de păsări.
Aşa înfundat cum era, totuşi, cântecul a reuşit s-o trezească din somn pe
nevasta lui Jin Yuanbao, care s-a ridicat în capul oaselor, cu plapuma pe
umeri, cam buimăcită de atmosfera înceţoşată. Razele palide ale lunii se
strecurau piezişe prin fereastră şi aşterneau pe plapuma neagră desene albe
ca neaua. Bărbatul ei îşi scosese picioarele de sub aşternut prin dreapta ei;
erau reci ca gheaţa, aşa că ea s-a grăbit să le învelească cu un colţ de
plapumă. De-a stânga ei, Micuţul Odor dormea dus, chircit, suflând încet şi
profund. Cântatul cocoşului, şi mai îndepărtat, şi mai înfundat de astă dată,
a răsunat din nou. Femeia s-a scuturat înfiorată şi într-o clipă a coborât din
pat, aruncându-şi o haină pe spate. Când a ieşit în curte, a ridicat alene
privirea către cer – înspre apus licăreau trei steluţe, în timp ce în partea
102
opusă, înspre răsărit, cea de-a optsprezecea constelaţie se înălţa pe boltă.
Se vede treaba că nu mai era mult şi se crăpa de ziuă.
Femeia s-a întors în casă şi şi-a înghiontit bărbatul, spunându-i:
— Scoală-te! Hai, scoală-te repede! Deja se vede pe cer Constelaţia cea
Mare.
Vorbele femeii au izbutit să-i curme bărbatului sforăitul aspru; acesta a
plescăit de câteva ori, după care s-a ridicat în capul oaselor.
— Se crapă de ziuă? a întrebat el, cu ochii mijiţi de somn.
— Acuşi, a răspuns ea. Mă gândesc că ar fi bine să porneşti puţin mai
devreme azi, ca să nu mai baţi drumul degeaba, aşa cum s-a întâmplat data
trecută.
Bărbatul şi-a pus jacheta vătuită pe spate, cu gesturi leneşe, a bâjbâit un pic
după luleaua de la capătul patului, a îndesat ceva tutun în ea, după care şi-o
vârât-o în gură. Apoi a dibuit amnarul, cremenele şi ceva iască, cu gândul
să aprindă focul. Câteva scântei colţuroase au zburat, însoţite de trosnet, iar
una dintre ele a căzut taman peste iască. Bărbatul s-a grăbit să sufle, ca să
înteţească focul şi n-a lipsit mult până când flăcările de un roşu aprins s-au
pornit a străluci în beznă. El a tras de câteva ori din lulea şi, când tocmai
voia să apuce nişte iască, femeia i-a zis pe un ton hotărât:
— Aprinde lampa!
— Chiar e nevoie? a întrebat-o el.
— Aprinde-o! N-o să fim nici mai săraci, nici mai bogaţi cu stropul de gaz
care se consumă.
El a tras aer în piept şi a suflat îndelung peste iască, până când s-a stârnit
flacăra. Pe dată, femeia a luat lampa şi a aprins-o, după care a agăţat-o pe
perete. Flăcările verzui revărsau o lumină palidă peste întreaga încăpere.
Privirile celor doi s-au întâlnit grăbite, după care s-au îndreptat iute în
direcţii diferite. Unul dintre copiii care dormeau lângă bărbat vorbea în
somn, cu voce tare, răspicat, de parcă ar fi strigat vreun slogan. Alt băieţel a
întins braţul şi a pipăit cu palma peretele slinos, în timp ce nu departe de ei
se auzea plânsul înfundat al altui copil. Bărbatul i-a vârât băieţelului braţul
înapoi sub plapumă şi l-a împins uşor pe cel care plângea, dojenindu-l
enervat:
— De ce plângi, pacoste ce eşti?
— Să fierb nişte apă? a întrebat femeia, cu un oftat.
— Fierbe! Vreo două polonice sunt de ajuns!
— O să mai fierb încă unul, a zis femeia după ce s-a gândit puţin. O să fie
cu atât mai plăcut cu cât e mai curat.
Bărbatul şi-a ridicat luleaua, fără să spună nimic şi încetişor şi-a lungit
gâtul, privind către colţul kang-ului unde dormea dus unul dintre puşti.
Femeia a mutat lampa, agăţând-o deasupra uşii, ca să poată lumina astfel
ambele încăperi. Apoi, a clătit oala, a turnat trei polonice de apă, a pus
capacul deasupra, după care a luat un snop de fân uscat, pe care l-a aprins
de la lampă şi l-a vârât cu grijă în sobă. Flăcările se înteţeau şi, asemeni
unor limbi de foc, lingeau cuptorul şi în acelaşi timp cerneau strălucire pe
chipul femeii. Aşezat pe un scăunel lângă kang, bărbatul o ţintuia cu
privirea şi dintr-odată a observat că, mângâiată de lumina blândă, femeia
parcă întinerise pe neaşteptate.
Apa din oală începuse deja să bolborosească, dar ea continua să îndese paie
în sobă, fără să ia aminte la acest lucru. Între timp, bărbatul şi-a scuturat
luleaua, lovind-o uşor de pat, şi-a dres uşor vocea, după care a spus
şovăielnic:
— Nevasta lui Sun Colţi-Mari, din Satul de Răsărit, iar a rămas grea şi mai
are acasă încă un prunc de ţâţă.
— Fiecare-i în felul lui, a comentat femeia pe ton împăciuitor. Cine nu şi-ar
dori să nu nască în fiecare an? Şi să aibă tripleţi de fiecare dată?
— Colţi-Mari s-a ajuns, ce mai! a replicat bărbatul. Nemernicul ăsta, pentru
că are un cumnat care e mare inspector, a trecut la control. Alţii n-au avut
norocul lui. Dar el, deşi ar fi trebuit să fie la gradul doi, a primit grad
special.
— „Când ai oameni la palat, uşor ajungi mare demnitar”, a adăugat femeia
o vorbă de duh. Aşa e de când lumea!
— Micuţul Odor al nostru ar merita să primească gradul unu. Pentru niciun
alt copil de prin vecini nu s-au investit atâţia bani, zise bărbatul. Ai mâncat
103
o sută de jin de turte cu soia, zece crapi, patru sute de jin de ridichi…
— Ce-am mâncat? a sărit femeia ca arsă. A intrat mâncarea în burta mea,
dar a stat acolo doar cât să mă ajute să fac lapte, ca să-l hrănesc pe el.
Preocupaţi să se ciondănească aşa, n-au băgat de seamă că apa din oală
începuse deja să fiarbă de-a binelea, iar aburul, strecurat pe lângă marginea
capacului, se înălţa, stârnind un pâlpâit uşor al flăcăruii din lampă, care
arăta de acum ca o boabă de fasole roşie, strălucitoare, în pâcla din
încăpere.
Femeia a încetat să mai alimenteze focul cu paie şi şi-a îndemnat bărbatul:
— Adu-mi ligheanul!
Bărbatul a îndrugat ceva şi s-a dus în curte, de unde s-a întors cu un lighean
negru, de ceramică, ciobit pe margine, pe fundul căruia se vedea o pojghiţă
subţire de gheaţă.
Femeia a săltat capacul de pe oală şi în clipa aceea aburul s-a năpustit în
afară, mai să stingă lampa, dar apoi s-a domolit treptat, pe măsură ce se
răsfira în aer. Femeia a luat apă cu polonicul şi a turnat în lighean.
— Nu amesteci şi un pic de apă rece? a iscodit-o bărbatul.
— Nu-i nevoie să amestec, i-a răspuns femeia după ce a încercat apa cu
mâna. Adu-l încoace!
Bărbatul s-a dus în cealaltă cameră, s-a aplecat şi l-a ridicat pe băieţelul
care sforăia ceva mai devreme. Când copilaşul a început să plângă, Jin
Yuanbao l-a bătut uşor la funduleţ şi i-a spus mormăit:
— Odorule, Micuţule Odor, nu mai plânge! O să-ţi facă tata baie.
Femeia a luat copilul care, de îndată ce a ajuns în braţele mamei, s-a
cuibărit acolo, tot îngăimând:
— Mami, mami… lapte, lapte…
Femeia n-a avut încotro, aşa că s-a aşezat pe pragul uşii şi numai ce şi-a
desfăcut bluza, că micuţul a prins sfârcul sânului cu gura şi, gemând de
plăcere, s-a liniştit. Ca şi cum ar fi dus o povară peste puterile ei, femeia a
rămas îndoită de spate, cu privirea aţintită asupra pruncului.
Nerăbdător, bărbatul şi-a rotit mâna prin apă, ca să-i testeze temperatura şi a
zorit-o:
— Gata cu suptul! Acuşi se răceşte apa!
Femeia lovea uşor cu palma fundul băieţelului, spunându-i:
— Odorul mamii, odorul mamii, ajunge! Ai supt şi ultima picătură de lapte!
La băiţă cu tine! O să-ţi facem baie şi o să te ducem la oraş, unde o să ai
parte de-o viaţă îmbelşugată, fără griji.
Ea îl trăgea cu toată forţa, însă el stătea agăţat cu gura de sfârc şi nu-i dădea
drumul cu niciun chip, aşa încât sfârcul se întindea tot mai tare, ca o bucată
de cauciuc prăpădit, lipsit de elasticitate.
Atunci, enervat, bărbatul a înşfăcat copilul şi l-a tras, stârnindu-i femeii un
geamăt de durere, iar copilului urlete ascuţite. Jin Yuanbao i-a tras o palmă
la fund şi a strigat la el mânios:
— Ce urli aşa? Ce urli?
— Mai uşurel cu palma, l-a dojenit femeia, că dacă îl învineţeşti îi scade
calitatea.
Bărbatul i-a smuls bebeluşului hainele, pe care le-a aruncat în lături, după
care a mai încercat o dată apa cu mâna şi a spus mai mult ca pentru sine:
— E fierbinte, e cam fierbinte, dar asta o să-i dea culoare.
Şi în timp ce rostea aceste vorbe, a băgat bebeluşul despuiat în ligheanul cu
apă fierbinte, ceea ce l-a făcut să urle şi mai ascuţit decât adineaori, ca şi
cum de pe colinele cele mai domoale ar fi Fost zvârlit pe munţii cei semeţi.
Băieţelul îşi chircise picioarele, nerăbdător să iasă cât mai repede din
lighean, însă Jin Yuanbao îl împingea cu forţă înapoi. Apa zbura în toate
părţile şi o împroşca pe femeia care îşi acoperise faţa cu mâinile şi se
văicărea cu voce domoală:
— Tăticule, apa asta-i prea fierbinte. Dacă-l opăreşti, o să-i scadă calitatea.
Bărbatul bodogănea:
— Copil afurisit! Apa trebuie potrivită atât cât trebuie – nici prea fierbinte,
nici prea rece. Bine, atunci mai toarnă aici o jumătate de polonic de apă
rece.
Femeia s-a ridicat degrabă, fără să-şi mai acopere sânii lăsaţi. Bluza lungă îi
atârna între picioare ca un steag ponosit şi umed. A scos o jumătate de
polonic de apă şi l-a vărsat în lighean, după care a amestecat bine apa cu
mâna.
— Gata, nu mai e fierbinte. Acum chiar că nu mai e. Odorule, nu mai
plânge! Nu mai plânge!
Micuţul Odor se mai domoli întru câtva, dar continuă să se zbată, deloc
dornic să se lase băgat în apă, aşa că Jin Yuanbao s-a văzut nevoit să-l vâre
cu forţa. Lângă el, femeia stătea cu polonicul în mână, încremenită de parcă
era în transă.
— Eşti moartă cumva, sau ce-i cu tine? Vino şi dă-mi o mână de ajutor! a
strigat el enervat.
Ca trezită din visare, femeia a pus deoparte polonicul, s-a aşezat în
genunchi lângă lighean şi a început să-l frece pe băieţel pe funduleţ şi pe
spate. Fiica lor cea mare – o fetiţă de şapte-opt ani, îmbrăcată cu nişte
pantaloni roşii foarte largi, care îi ajungeau până la genunchi, cu spinarea
goală, cu părul ciufulit şi desculţă – a intrat în cameră şi a spus, frecându-se
la ochi:
— Tăticule, mămico, de ce-l spălaţi? Cumva vreţi să-l fierbeţi şi să ni-l daţi
de mâncare?
— Mişcă-te înapoi la culcare! a strigat tatăl la ea.
La vederea surorii lui, băieţelul a început să ţipe din nou, dar fata nu
îndrăznea să mai scoată nicio şoaptă, ci doar s-a retras încetişor din
încăpere. A rămas însă cu mâna agăţată de tocul uşii, urmărindu-şi părinţii
cu privirea.
Micuţul Odor se istovise de atâta plâns, iar acum, răguşit, abia dacă mai
putea suspina încet, uscat, fără prea multă vlagă. Mizeria de pe trupul
copilului se aşternuse pe suprafaţa apei din lighean într-un strat unsuros.
— Adu-mi buretele de spălat şi nişte săpun! a spus bărbatul.
Numaidecât femeia a scos lucrurile cerute de după sobă.
— Ţine-l tu, ca să-l frec eu mai bine, a continuat bărbatul cu indicaţiile.
Cei doi au făcut schimb de locuri, după care Yuanbao a cufundat buretele în
lighean, ca să-l umezească bine şi l-a înmuiat în bolul cu săpun pastă. Apoi,
a început să-l frece bine pe copil – pe gât, pe spate, ba chiar şi printre
degete. Micuţul Odor era numai spumă din cap până-n picioare şi striga ca
din gură de şarpe, în încăperea învăluită într-un miros straniu, greu de
desluşit.
— Tăticule, mai încet, că o să-i plesnească pielea de atâta frecat! îşi
îndemnă femeia soţul.
— Doar nu-i făcut din hârtie, a venit replica din partea lui. Aşa repede
plesneşte? Tu nu ştii cât de pricinoşi sunt inspectorii ăia. Până şi în gaura
fundului o să-l caute şi, dacă găsesc cea mai mică urmă de mizerie, mai
scad calitatea cu un grad, iar asta o să ne ardă la buzunare cu mai bine de
zece yuani.
În cele din urmă, baia a luat sfârşit. Yuanbao l-a ridicat pe Micuţul Odor şi i
l-a dat nevestei lui să-l şteargă cu prosopul. În bătaia lămpii, pielea copilului
era de un roşu strălucitor şi împrăştia un miros plăcut de carne. Femeia l-a
îmbrăcat cu un set de haine noi şi l-a strâns în braţe – bun prilej ca Micuţul
Odor să caute din nou cu gura sânul mamei. Aceasta, fără să stea pe
gânduri, şi-a desfăcut degrabă bluza.
Yuanbao s-a şters pe mâini, şi-a umplut din nou luleaua cu tutun şi a aprins-
o de la lampa agăţată lângă tocul uşii.
— Piciul ăsta m-a făcut sa năduşesc din cap până-n picioare, a spus bărbatul
în timp ce expira fumul cu gura larg deschisă.
Micuţul Odor adormise de acum la pieptul mamei care îl ţinea strâns în
braţe şi parcă nu se îndura să se dezlipească de el.
— Dă-mi-l! Am mult de alergat cu el azi.
Femeia a îndepărtat copilul de la sân, dar el continua să plescăie, ca şi cum
ar fi supt în continuare.
Jin Yuanbao a luat lampionul de hârtie într-o mână, iar cu braţul celălalt a
cuprins copilul şi a ieşit pe uşă. A pornit pe alee către drumul principal al
satului şi, cum mergea el aşa, a simţit deodată că spinarea îi este sfredelită
de o privire săgetată din uşa unei case, fapt care îi stârnea multă nelinişte,
dar de îndată ce au ajuns la drumul principal, a dispărut şi senzaţia aceea
neplăcută.
Luna nu apusese cu totul încă, aşa încât la momentul acela zorii zilei
aşterneau pe pământ o lumină gri-cenuşie. Pe margine, plopii desfrunziţi, cu
crengile însufleţite de irizări alb-verzui, arătau ca nişte bărbaţi slăbănogi,
cufundaţi în gânduri, care rămăseseră ţintuiţi în loc. Răcoarea nopţii nu se
spulberase încă, ci, dimpotrivă, părea că va mai adăsta o vreme pe acolo,
făcându-l pe bărbat să se scuture uşor, înfrigurat. În bătaia lampionului care
împrăştia o lumină gălbuie, blândă, umbra lui tremurândă se proiecta
alungită pe drum. Bărbatul a zărit lacrima tulbure, de ceară, prelinsă pe
lumânarea din lampionul alb şi şi-a tras uşor nasul. În acest timp, câinele de
lângă zidul unei case a lătrat de câteva ori înspre el, deşi cam lipsit de
interes. Şi bărbatul, la rândul lui, a privit umbra întunecată a câinelui cu
aceeaşi lipsă de interes, mai cu seamă că l-a auzit de îndată cum amuşina
ceva prin căpiţa de fân. Pe când ieşea din sat, i se păru că de undeva
răzbătea plânsul unui copil şi, ridicându-şi privirea, a observat luminile
palide la ferestrele câtorva case; ştia că şi acolo se petrecea aceeaşi poveste
cu îmbăiatul pruncului, întocmai cum făcuseră şi el cu nevasta lui ceva mai
devreme. Acum înţelegea că pornise la drum înaintea celorlalţi, fapt ce îi
dădea un sentiment de uşurare.
Când a ajuns la Templul Pământului, aflat la marginea satului, a scos din
sân un teanc de bancnote gălbui, pe care le-a aprins de la lumânarea
lampionului şi le-a pus în vasul pentru ars ofrande, în faţa templului.
Flăcările iuţi cuprindeau bancnotele ca nişte şerpi care se încolăceau fără
milă în jurul prăzii. A privit către templu şi l-a zărit înăuntru pe Zeul
Pământului, care, ca întotdeauna, stătea acolo cu cele două neveste de-o
parte şi de cealaltă, cu zâmbetul acela rece încremenit pe buze. Şi zeul, şi
nevestele lui fuseseră lucrate de către sculptorul Wang – zeul din piatră
neagră, femeile din piatră albă. Zeul Pământului era cu mult mai masiv
decât cele două neveste, ceea ce îl făcea să pară că întruchipează un adult cu
două copiliţe după el. Lesne de priceput că sculptorul Wang nu era cine ştie
ce talentat, judecând după înfăţişarea de-a dreptul respingătoare pe care o
avea fiecare statuie. În timpul verii, ploaia se strecura în templu prin
acoperişul spart, aşa că din pricina umezelii toate cele trei statui fuseseră
năpădite de un muşchi verde-lucios. Pe măsură ce ardeau, banii de hârtie se
strângeau tot mai tare, transformându-se în cenuşă, cam aşa cum îşi adună
aripile un fluturaş alb – mai întâi apărea dunga stacojie a focului,
tremurândă pe marginea bancnotelor, pentru ca apoi totul să dispară cu o
iuţeală nemaipomenită. Bărbatul n-apuca decât să audă foşnetul hârtiei şi
într-o clipă totul era mistuit de focul necruţător.
A pus jos mai întâi lampionul, apoi copilul, a îngenuncheat şi a făcut o
plecăciune în faţa Zeului Pământului şi a celor două neveste ale sale.
Odată ce a şters numele copilului din registrul templului, Jin Yuanbao s-a
ridicat în picioare, a luat copilul în braţe, a ridicat lampionul şi şi-a urmat
grăbit drumul mai departe.
A ajuns la Râul Sărat cam pe când se ridica soarele dindărătul munţilor.
Copacii de pe malul râului păreau ca de sticlă, în timp ce apa lucea ca şi
cum o pojghiţă de un roşu aprins, incandescent, se aşternuse acolo pentru
totdeauna. Jin Yuanbao a suflat în lampion, ca să-l stingă, l-a ascuns printre
copacii din preajmă şi s-a îndreptat spre ponton, unde urma să aştepte
sosirea bărcii.
Curând, copilul s-a trezit şi a început să plângă amarnic. Cum se temea că
plânsul o să-l istovească şi o să-l facă să pară mai slab, bărbatul nu mai
contenea în a găsi tot felul de şmecherii să-l înveselească. De ceva vreme,
copilaşul începuse să meargă în picioare, numai bine ca lui Jin Yuanbao să-i
treacă prin gând să-l lase liber pe malul nisipos, ba chiar a frânt o crenguţă
dintr-un copac şi i-a întins-o grăbit, cu speranţa că astfel îşi va găsi de joacă
şi va uita de plâns.
Băieţelul lovea cu băţul furnicile negre de pe nisip, doar că băţul era destul
de greu şi incomod pentru el; nu i-a trebuit mult ca să se împiedice, cât pe
ce să cadă. Soarele roşu, ca o minge de foc, care tocmai se înălţa pe boltă,
aşternea strălucire nu doar pe suprafaţa râului, ci şi pe chipul copilului.
Mulţumit că puştiul îşi făcuse rost de joacă şi nu-l mai deranja, Jin Yuanbao
l-a lăsat în pace şi şi-a văzut de gândurile care-l frământau pe el. În tot acest
104
timp, râul, lat cam de jumătate de li îşi purta apele tulburi, dar domoale,
peste care se ridica încetul cu încetul soarele, proiectându-şi imaginea
alungită, ca un stâlp uriaş înfipt în faldurile de satin auriu ale râului. Fără să
vrea, s-a gândit că nimeni nu se încumetase vreodată să construiască un pod
acolo, lucru care le-ar fi uşurat soarta tuturor nespus de mult.
Barca era încă ancorată la malul opus, legănându-se în apa care în locul
acela cu siguranţă nu era deloc adâncă. Văzută de departe, fireşte că părea
tare micuţă, dar imaginea nu era departe de realitate, căci ambarcaţiunea
aceea nu avea, de felul ei, nişte dimensiuni prea mari; ştia bine fiindcă mai
traversase râul şi altă dată cu barca strunită de un bătrân surd, care locuia
într-o casă de chirpici pe lângă râu. Vedea de aici, de unde şedea, cum din
casa aceea se ridica un fum verzui, ceea ce îl încredinţa că bătrânul tocmai
îşi pregătea de mâncare. Era limpede că n-avea încotro decât să aştepte
răbdător.
Apoi, au mai poposit câţiva pasageri – doi dintre ei mai în vârstă, un băieţel
de vreo zece ani, dar şi o femeie între două vârste, cu un bebeluş în braţe.
Cei doi bătrâni păreau să formeze un cuplu; stăteau tăcuţi, ţintuind apa
tulbure a râului cu ochii lor mititei ca nişte biluţe de sticlă. Băiatul era
dezbrăcat până la brâu, desculţ şi purta un pantalon albastru. Faţa, la fel ca
şi trupul dezgolit, era neobişnuit de albă şi parcă solzoasă. A alergat până la
malul râului şi a slobozit în apă un jet de urină, după care s-a apropiat de
fiul lui Jin Yuanbao, ca să privească furnicile trosnite cu nuiaua până se
făceau una cu pământul. Nu s-a mulţumit doar cu priveliştea, ci i-a mai şi
şoptit Micuţului Odor şi ceva vorbe nedesluşite, însă acesta, cu toate că era
doar un biet prunc, în mod cu totul surprinzător părea să-l înţeleagă, căci de
îndată şi-a dezvelit dinţii albi, de lapte, într-un surâs fermecător. Femeia
care ţinea bebeluşul în braţe avea tenul uscat şi gălbejit, părul încâlcit, legat
cu o sfoară albă şi purta o jachetă albastră şi pantaloni negri, veşminte care
îi dădeau un aspect curat, îngrijit. În momentul în care ea l-a pus pe copil să
facă pipi, Jin Yuanbao a tresărit speriat: „Băiat! Încă un concurent!”
Privindu-l însă cu mai mare atenţie, a descoperit că băieţelul acela era cu
mult mai slab decât Micuţul Odor. Avea pielea negricioasă, părul gălbui, dar
şi o excrescenţă albă la ureche. Un asemenea copil cu siguranţă că nu putea
fi un rival redutabil pentru băiatul lor, aşa că s-a liniştit imediat şi a întrebat-
o pe femeie pe un ton relaxat:
— Tuşă, şi matale mergi într-acolo?
Aruncându-i priviri suspicioase, femeia şi-a tras copilul mai aproape şi, deşi
buzele îi tremurau uşor, n-a rostit nicio vorbă.
Dezamăgit, Jin Yuanbao s-a îndepărtat, cu ochii aţintiţi asupra malului opus,
în speranţa că va surprinde vreo mişcare pe acolo.
Soarele se ridicase brusc, de parcă executase un salt prin văzduh, de vreo
câţiva coţi, pe deasupra apei al cărei luciu se transformase din galben
murdar în auriu sticlos. Barca stătea în continuare neclintită, ancorată la
mal, în timp ce din acoperişul căsuţei de chirpici continua să se înalţe
fumul. Cât despre bătrânul barcagiu, nici urmă.
Micuţul Odor, de mână cu băieţelul acela solzos, a făcut câţiva paşi pe
malul apei. Neliniştit, Jin Yuanbao s-a apropiat de el şi l-a luat în braţe, sub
privirile nedumerite ale băiatului care-l însoţea, însă gestul lui l-a deranjat
grozav pe Micuţul Odor, făcându-l să plângă şi să se zbată, ca să scape din
strânsoare.
— Stai cuminte! Potoleşte-te! încerca bărbatul să-l împace. Hai să ne uităm
la nenea cum aduce barca încoace!
Atunci, Jin Yuanbao a zărit pe malul opus un bărbat, şi el scăldat de
strălucirea soarelui, cum mergea şchiopătat către barca unde se mai aflau
câţiva oameni în aşteptare, nerăbdători să traverseze râul.
Jin Yuanbao n-a mai încuviinţat să-l lase din braţe pe Micuţul Odor, care s-a
tot zbătut până n-a mai avut încotro şi s-a potolit. Într-un târziu însă, cuprins
de foame, copilul a început iarăşi să se agite, să se bâlbâie, în încercarea de
a-l face să înţeleagă ce anume nu-i dă pace. La un moment dat, Jin Yuanbao
a scos din sân câteva boabe de soia prăjite, le-a mestecat la repezeală, după
care i-a îndesat un pic în gură Micuţului Odor, cu gândul că astfel îi va
potoli foamea. N-a fost chip să-l păcălească, iar băieţelul s-a pus din nou pe
plâns, evident nemulţumit, dar în lipsă de ceva mai bun s-a văzut nevoit să
accepte până la urmă ceea ce primise.
Pe când barca ajunsese deja la jumătatea drumului, din crâng s-a ivit grăbit
un bărbat înalt, bărbos; ţinea în braţe un copil de vreo 70 de centimetri
înălţime şi niciuna, nici două s-a vârât printre cei care aşteptau la coadă, ca
să treacă râul.
Jin Yuanbao simţea cum îi ia foc gura şi tare i-ar mai fi tras un perdaf, dar
privindu-l mai cu luare-aminte, într-un mod cu totul de neînţeles l-a cuprins
o spaimă teribilă. Bărbosul i-a cercetat pe toţi cei din jur cu o privire
dominatoare. Avea ochii negri, foarte mari şi nasul proeminent, uşor
coroiat. Copilaşul de la pieptul lui – tot băieţel – era îmbrăcat cu un
costumaş roşu, nou-nouţ, împodobit ici şi colo cu cusături aurii, haine care
îl făceau pe copil să iasă în evidenţă cu uşurinţă, cu toate că stătea cu capul
vârât între umeri. Avea părul des şi ţepos, o piele destul de fragedă şi albă,
însă judecându-l după ochii oblici extrem de expresivi, ai fi jurat că e mult
mai mare decât părea la o primă vedere. Privirea aceea cu care scruta totul
nemilos, cu multă băgare de seamă, nu era cu putinţă să fie privirea unui
copil. Urechile mari şi groase atrăgeau şi ele atenţia celor din preajma lui,
deşi copilul stătea lipit de pieptul bărbosului, fără să se mişte şi fără să
scoată vreun sunet.
Barca se întorcea în amonte pe măsură ce se apropia de mal. Cei care
aşteptau să se îmbarce se adunau deja, pregătiţi, cu ochii pironiţi în aceeaşi
direcţie.
În cele din urmă, barca a ajuns în apropierea pontonului, acolo unde apa era
puţin adâncă, aşa că barcagiul cel surd a lăsat vâslele şi a luat în schimb o
prăjină de bambus, cu care s-a proptit, ca să poată avansa, doar că mişcările
acestea stârneau valuri ce ridicau la suprafaţă mâlul roşiatic de pe fundul
apei. Într-un târziu, barca a fost trasă la mal, astfel că în clipa următoare de
pe punte au sărit jos, care încotro, vreo şapte oameni, dar nu mai înainte de
a pune nişte bancnote sau nişte monede lucioase într-o tărtăcuţă aşezată
lângă cabină. Barcagiul cel surd stătea acolo, proptit cu prăjina de bambus,
cu privirea pierdută în apele râului ce curgeau la vale, spre răsărit.
De îndată ce s-au dat toţi pasagerii jos din barcă, cei de pe mal s-au
îngrămădit să urce, căci nu mai aveau nicidecum răbdare să aştepte. Jin
Yuanbao ar fi putut fi primul, însă a şovăit un pic şi s-a suit abia după ce s-a
asigurat că bărbosul păşise deja pe punte. Imediat în urma lui a venit şi
femeia aceea între două vârste, cu copilul în braţe, după care s-au înghesuit
şi cei doi bătrâni. Aceştia, în momentul în care s-au urcat, au fost ajutaţi de
băiatul cu pielea ca solzii de peşte, care mai întâi a sprijinit-o pe bătrână, iar
apoi pe bărbatul ei, pentru ca în cele din urmă să sară şi el sprinţar în barcă.
Aşezându-se chiar în faţa bărbosului, Jin Yuanbao era înspăimântat de ochii
lui negri ca tăciunele, dar şi mai tare îl înfricoşa privirea de-a dreptul
sinistră a copilului îmbrăcat în haine roşii, pe care îl strângea la piept. Acela
nu era un copil, ci, fără chip de tăgadă, era un micuţ demon. Cum nu-l
slăbea deloc cu privirea, Jin Yuanbao simţea o nelinişte nespusă care nu-i
dădea pace şi-l făcea să se agite întruna – se tot foia, nu mai avea stare
nicicum, aşa ca n-a trebuit mult ca barca să înceapă să se clatine. Bătrânul
barcagiu era surd, dar cu siguranţă nu era mut, căci de îndată a strigat la el:
— Stai liniştit, tu, ăla de colo!
Ca să scape de privirea micuţului demon, Yuanbao s-a întors cu spatele la
el, prefăcându-se deodată interesat de apele râului, de soarele arzător,
precum şi de pescăruşul gri, cel solitar, care zbura aproape razant pe
suprafaţa apei. Chiar şi aşa, tot simţea
O anume nelinişte în suflet, ce-i stârnea frisoane reci şi, neavând încotro, şi-
a pironit privirea asupra spinării dezgolite a bătrânului barcagiu care îi
trecea cu barca pe malul celălalt, o spinare încovoiată, dar cu musculatură
puternică. În mod neîndoielnic, anii nenumăraţi petrecuţi în apropierea apei
îi aşternuseră pe piele o culoare ca de bronz lucios. Vederea trupului său îi
aducea lui Jin Yuanbao un sentiment de căldură, de relaxare, încât nu mai
voia sub nicio formă să-şi clintească privirea de acolo. Genele bătrânului
urmau un ritm susţinut, impus de mişcările blânde, line, ale vâslelor
îndreptate înspre coada bărcii. Pala se răsucea în apă cu graţia unui peşte
mare, cafeniu, care venea alene pe urmele lor, în timp ce frânghia care ţinea
vâslele prinse scrâşnea şi scârţâia, iar vârful bărcii străpungea apa cu foşnet
de valuri, însoţit doar de gâfâitul ritmat al barcagiului. Totul se contopea ca
într-o baladă a tihnei, însă Jin Yuanbao nu-şi găsea nicicum liniştea.
Micuţul Odor începuse să zbiere în braţele lui şi îl tot împungea cu creştetul
capului în piept, ca şi cum ar fi fost cuprins de o spaimă greu de stăpânit.
Când a ridicat capul, Yuanbao a surprins privirea sfredelitoare a micuţului
demon şi în clipa aceea a simţit cum inima-i zvâcneşte cu spasme, iar părul
I se zbârleşte. S-a înclinat uşor şi şi-a strâns şi mai tare pruncul la piept,
ceea ce a înlesnit sudorii care îi scălda trupul să se îmbibe şi mai bine în
haine.
Într-un târziu, au ajuns pe malul celălalt. Odată ce barca a ancorat, Yuanbao
a scos din buzunar o bancnotă jilavă, a îndesat-o în tărtăcuţa bătrânului
barcagiu şi imediat a sărit pe nisipul umed de pe mal. Cu niciun chip nu mai
voia să-şi întoarcă privirea, ci şi-a strâns copilul în braţe, grăbindu-se să
iasă de pe chei. A traversat digul, a dibuit drumul principal către oraş şi,
ţâşnind cu iuţeala fulgerului, a pornit cu paşi mari, săltaţi, nerăbdător să se
îndepărteze de locul acela. Voia să ajungă mai repede la oraş şi să scape de
micul demon îmbrăcat în haine roşii.
Drumul era larg, neted şi părea fără de sfârşit. Doar câteva frunze
îngălbenite mai zăboveau pe crengile şi aşa răzleţe ale plopilor ce flancau
drumul. Din când în când mai răsuna câte un ciripit de vrăbii sau
croncănitul unei ciori însingurate. Era toamnă târzie, când cerul se vădeşte
cocoţat în înalt, iar aerul poartă răcoarea pe aripile lui. Nici urmă de nori.
Yuanbao însă n-avea răgazul să se bucure de priveliştea din jur, căci nu
putea decât să ţină la drum, de parcă ar fi fost un iepure ce încerca să scape
de lupul flămând aflat pe urmele sale.
A ajuns la oraş când deja bătea miezul zilei, obosit şi însetat. Micuţul Odor
dogorea în braţele lui mai ceva ca un cărbune încins. Şi-a vârât mâna în
buzunar şi a descoperit că mai avea câteva monede, aşa că a intrat degrabă
într-o cârciumă, unde şi-a ales o masă într-un colţ şi s-a aşezat. Apoi, a cerut
să i se aducă un bol de vin pe care i l-a turnat pe gât Micuţului Odor, după
ce a luat şi el o înghiţitură zdravănă. Câteva muşte zburau pe la capul
copilului, cu un bâzâit ciudat, dar când a ridicat mâna să le alunge, mâna i-a
rămas suspendată în aer, ca şi cum ar fi fost lovit de un trăsnet necruţător.
Într-un alt colţ al încăperii stătea la masă bărbatul cel cu barba mare, iar pe
masă era cocoţat micuţul demon care băgase frica în Yuanbao. Ţinea în
mâini o cană cu băutură şi dădea pe gât înghiţitură după înghiţitură, cu
mişcări agile, pricepute, ca de om deprins cu asemenea isprăvi. Corpul lui
pipernicit nu se potrivea deloc cu gesturile şi cu fizionomia, ceea ce în mod
evident crea un efect de-a dreptul hilar. Atât chelnerii cât şi clienţii acelei
cârciumi îl urmăreau cu privirea pe acest micuţ demon, însă bărbatului nici
că-i păsa, fiindcă el era preocupat doar să toarne pe gât, cu gâlgâit, rachiul,
Aroma cea pătrunzătoare”. Yuanbao s-a grăbit să-şi termine băutura, a scos
patru monede, le-a pus uşurel pe masă, după care l-a luat în braţe pe
Micuţul Odor şi, cu capul plecat şi bărbia vârâtă în piept, şi-a luat tălpăşiţa
în mare grabă.
Era vremea siestei de prânz, când Yuanbao s-a trezit stând cu Micuţul Odor
în braţe în faţa Departamentului de achiziţii speciale al Institutului Culinar,
care se afla într-o clădire albă, cu cupolă, înconjurată în toate părţile de
ziduri înalte, de cărămidă roşie, accesul făcându-se pe o poartă arcuită, în
formă de lună plină. Grădina era înţesată de copaci şi plante exotice, verzi
pe tot parcursul anului; în mijlocul grădinii se găseau un heleşteu oval şi o
colină artificială în vârful căreia o fântână arteziană împroşca apă asemenea
unui vulcan, doar că apa se împrăştia în chip de crizantemă care necontenit
înflorea şi tot necontenit se scutura de petale, în ritmuri zgomotoase.
Heleşteul le era casă unor broaşte ţestoase cu carapacea împodobită de
modele multicolore, dar şi câtorva peşti aurii grăsuţi. Deşi venea aici pentru
a doua oară, Jin Yuanbao era cuprins de emoţii – stătea ca pe ghimpi, de
parcă ar fi intrat în grota zeiţelor, simţind cum fiecare celulă din alcătuirea
misterioasă a trupului său tremură de fericire.
Deja erau vreo treizeci şi ceva de oameni la rând dincolo de balustrada
metalică a Departamentului de achiziţii speciale, aşa că Yuanbao s-a grăbit
să se aşeze şi el la coadă. Pe dată însă a descoperit că în faţa lui se afla
bărbosul cu micul demon îmbrăcat cu haine roşii şi n-a fost deloc greu, căci
capul acestuia răsărea peste umărul bărbosului, iar ochii lui răutăcioşi
săgetau în continuare o lumină rece care pur şi simplu îţi îngheţa sângele în
vine.
Yuanbao a rânjit către el, cu gândul să deschidă gura şi să strige, dar a
descoperit imediat că îi lipsea îndrăzneala de a comite un asemenea gest.
După două ore îngrozitor de chinuitoare, din clădire a răsunat un clopoţel,
care pe neaşteptate i-a înviorat pe toţi, chiar dacă erau copleşiţi de oboseală
de acum. S-au ridicat rând pe rând în picioare şi au început să-şi cureţe
băieţeii pe faţă, să le şteargă nasul şi să le pună hainele în ordine, ba mai
mult decât atât, câteva femei chiar le-au pudrat feţele cu ghemotoace de
bumbac, după care au umezit cu salivă nişte carmin pus în podul palmei, cu
care le-au îmbujorat obrajii. Yuanbao l-a şters pe Micuţul Odor pe faţă cu
mâneca şi apoi şi-a trecut degetele grosolane prin părul lui, ca să-l
ferchezuiască un pic. Numai bărbosul stătea cât se poate de liniştit, cu micul
demon cuibărit în braţele lui, şi urmărea totul în jur cu ochii aceia reci.
Părea atât de calm şi detaşat de tot ce se întâmpla acolo.
Uşa metalică s-a deschis cu un scârţâit prelung, dezvăluind vederii o
încăpere spaţioasă şi foarte luminoasă. Achiziţiile erau pe cale să înceapă,
într-o atmosferă tihnită în care cel mai puternic zgomot care se putea auzi
era smiorcăiala câte unui copil. Yuanbao s-a retras puţin în spate, nevoit să
ia puţină distanţă faţă de ceilalţi, căci era îngrozit de privirea micului
demon. Oricum, culoarul acela delimitat de balustrade era atât de îngust
încât nu încăpeau decât un adult cu un copil în braţe, prin urmare nu era
cazul să se teamă că i-ar lua-o cineva înainte. Fântâna împroşca în
continuare apa, când mai zgomotos, când mai domol, dar fără să se
oprească vreo clipă, parcă acompaniată de pe crengile copacilor de trilurile
păsărelelor, care răsunau precum acordurile ţiterei.
După ce o femeie şi-a vândut copilul şi a ieşit din încăpere, a venit rândul
interogării bărbosului cu micul demon în braţe. Erau prea departe, cam la
trei metri distanţă, aşa că lui Yuanbao nu-i era cu putinţă să audă ce
şuşoteau ei acolo. Totuşi, şi-a învins teama şi a privit cu atenţie sporită
înspre ei, observând astfel că un bărbat cu uniformă albă şi cu chipiu cu
bordură roşie l-a luat pe micul demon din braţele bărbosului. Expresia
serioasă de pe chipul micului demon a fost înlocuită pe dată cu un zâmbet
care l-a înfiorat de-a dreptul pe Yuanbao, însă lucrătorul acela părea să fie
cu totul imun la astfel de lucruri. Nu s-a lăsat intimidat, ci, dimpotrivă, i-a
scos hainele micului demon, după care l-a împuns uşor în piept cu o
vergeluţă de sticlă, făcându-l să chicotească. După o clipă, Yuanbao l-a
auzit pe bărbos strigând furios:
— Ce? Calitatea a doua? Păi, ce dracu’ e asta? Nu cumva încercaţi să mă
trageţi în piept?
Lucrătorul nu s-a lăsat mai prejos, ci a ridicat şi el uşor vocea, spunând:
— Prietene, nu te teme tu că eu nu-mi cunosc meseria şi nu ştiu să evaluez
marfa! Piciul ăsta al tău e bine proporţionat, dar are pielea cam aspră şi
carnea tare. Dacă n-ar zâmbi aşa drăgălaş, cred că l-aş încadra cel mult la
calitatea a treia.
Bărbosul i-a tras câteva înjurături, după care, furibund, a înşfăcat
bancnotele. Le-a numărat la repezeală, le-a îndesat în sân şi s-a îndepărtat
cu capul plecat. În timpul acesta, Jin Yuanbao l-a auzit din încăpere pe
micuţul care tocmai fusese etichetat cu calitatea a doua cum înjură în urma
bărbosului:
— Du-te-n mă-ta! Ucigaşule! Sper să dea maşina peste tine imediat ce ieşi
din casă, nenorocitule!
Era o voce aspră, dar ascuţită şi nimeni nu se încumeta să creadă că vorbe
atât de duşmănoase şi vulgare puteau să iasă din gura unui copil de niciun
metru înălţime. Yuanbao a observat cum faţa aceea zâmbitoare cu puţin
timp în urmă era acum schimonosită de furie, iar pe fruntea puştiului se
iviseră nenumărate riduri. Expresia aceea îi amintea de chipul unui călău.
Toţi cei cinci lucrători aflaţi în preajmă au sărit în picioare, speriaţi. Pur şi
simplu se citea groaza în ochii lor, în timp ce se agitau, neştiind cum să
procedeze într-o asemenea situaţie. Micul demon, cu mâinile în şolduri, le-a
tras un scuipat, după care, a pornit legănat către mulţimea de copii aflaţi
acolo cu etichetele lipite pe piept.
Cei cinci lucrători au rămas încremeniţi pentru o clipă, au schimbat priviri,
ca şi cum ar fi vrut să se consoleze reciproc, spunându-şi:
— Nu s-a întâmplat nimic, nu? Nu-i mare scofală!
După puţin timp însă munca şi-a reluat cursul. Un bărbat între două vârste,
rotofei, cu un chipiu mare pe cap, aflat îndărătul unei mese, i-a făcut semn
cu mâna lui Jin Yuanbao, care s-a apropiat grabnic. Îi bătea inima aşa de
tare, mai să-i spargă pieptul. Micuţul Odor a izbucnit în plâns, deşi
Yuanbao, bâlbâindu-se, încerca din răsputeri să-l potolească. Pe neaşteptate,
i-a năvălit în minte experienţa de data trecută, când venise prea târziu, iar
achiziţiile se terminaseră deja. Ar fi putut să se roage de lucrători, să le
ceară îndurare pentru scena provocata de copil, dar Micuţul Odor plângea
atât de rău că-l scotea din minţi.
— Copilaşul meu bun, nu mai plânge! îl implora el. Oamenilor nu le plac
copiii care se smiorcăie tot timpul.
— Copilul ăsta a fost născut special pentru Departamentul de achiziţii, nu-i
aşa? a întrebat un lucrător cu voce şoptită.
Yuanbao simţea cât de mult îl durea gâtul uscat şi de aceea răspunsul
afirmativ a venit greoi, cu o sonoritate ciudată. Bărbatului a continuat tirul
întrebărilor:
— Deci copilul ăsta nu-i cetăţean, aşa-i?
— Da» nu-i cetăţean, răspunse Yuanbao.
— Deci ceea ce ai tu de vânzare nu-i un copil, ci un produs special, corect?
— Corect.
— Tu ne dai marfa, iar noi îţi dăm banii. Tu eşti dornic să vinzi, iar noi
suntem dornici să cumpărăm. Este un schimb cinstit. Prin urmare, după ce
tranzacţia e gata, nu mai avem nici o legătură, da?
— Da.
— Pune-ţi amprenta aici!
Şi cu astea fiind zise, bărbatul a împins în faţa lui Yuanbao un document
scris cu creionul şi o tuşieră.
— T°vară? e, eu nu ştiu carte, a spus Yuanbao. Ce scrie aici?
— Exact ce-am vorbit noi doi adineaori, i-a răspuns lucrătorul.
Yuanbao a lăsat amprenta roşie a degetului cel mare în locul indicat şi în
momentul imediat următor a simţit cum un sentiment de uşurare neaşteptată
i-a cotropit inima, ca şi cum ar fi împlinit o chestiune importantă.
Imediat, o femeie l-a preluat pe Micuţul Odor care încă mai plângea, dar
plânsul lui a contenit repede, căci femeia a găsit de cuviinţă să-l ciupească
de gât, o metodă care, iată, s-a dovedit a fi deosebit de eficientă. Yuanbao s-
a aplecat să vadă cum femeia îi scoate hainele Micuţului Odor, pentru ca
apoi să-i cerceteze tot corpul, în mare viteză, dar cu mare vigilenţă. S-a uitat
până şi în fundul lui şi l-a tras de cocoşel, ca să-l examineze mai bine.
Odată încheiată isprava asta, femeia a bătut din palme şi i s-a adresat
bărbatului aflat îndărătul mesei:
— Calitate specială!
Yuanbao era emoţionat peste măsură, aproape să izbucnească în lacrimi.
Un alt lucrător l-a preluat pe Micuţul Odor şi l-a pus pe cântar, după care a
spus cu voce domoală:
— Zece kilograme şi şapte sute de grame.
Un alt lucrător a apăsat pe o maşinărie şi imediat o foaie de hârtie a ieşit din
aparat, însoţită de un ţârâit. Apoi, i-a făcut semn lui Yuanbao, ca să se
apropie.
— La calitatea specială, o jumătate de kilogram face o sută de yuani; la
zece kilograme şapte sute, în total două mii o sută patruzeci de yuani.
I-a înmânat lui Yuanbao un teanc de bancnote împreună cu o hârtie,
spunându-i:
— Numără-i, să nu fie vreo problemă!
Emoţionat, Yuanbao a luat banii cu mâinile tremurânde, dar i-a numărat la
întâmplare, incapabil să priceapă ceva. Ţinea banii strâns în mână şi, cu
zâmbetul pe buze, a întrebat pe un ton umil, plângăcios:
— Banii ăştia sunt ai mei?
Bărbatul a dat aprobator din cap.
— Pot să plec?
Bărbatul din nou a dat aprobator din cap.
 Capitolul 3
1
Pe tava placată cu aur, piciul şedea cu picioarele încrucişate. Era aurit din
cap până-n picioare şi împrăştia o aromă suavă de ulei, însă pe chip îi
încremenise un zâmbet prostesc. Cu toate acestea, arăta încântător! În jurul
lui se desfăşură o ghirlandă cu frunze de legume de un verde-smarald şi
flori de ridiche, de culoare roşie, ca focul. Investigatorul îl privea stupefiat
pe băieţel, incapabil să schiţeze vreun gest, ci doar îşi înghiţea sucul gastric
care i se ridica din stomac. La rândul lui, băieţelul îl privea şi el cu ochişorii
lui apoşi; îi ieşea abur pe nas, iar buzele îi tremurau ca şi cum se pregătea să
rostească ceva. Zâmbetul acela naiv, inocenţa lui îi stârneau investigatorului
un noian de gânduri. Avea senzaţia însă că-l mai văzuse undeva pe copilul
acesta şi trebuie că fusese o întâlnire recentă, petrecută cu puţin timp în
urmă, fiindcă râsul lui cristalin, ca un clopoţel, îi răsuna încă viu în
amintire. Gura îi răspândea o aromă de căpşuni proaspete, de-abia culese.
„Tată, spune-mi o poveste.” „Lasă-l pe tata în pace!” La vremea aceea,
nevasta cea blândă şi zâmbitoare îl ţinea în braţe pe bebeluşul cel rozaliu.
Pe neaşteptate, privirea ei surâzătoare devenea stranie, întunecată. Obrajii îi
tresăltau, căci ea tot încerca să pară cuprinsă de un aer misterios.
Nemernicul! Lovi cu pumnul în masă şi se ridică furios în picioare.
Pe chipul lui Jin Gangzuan s-a ivit zâmbetul, iar directorul minei şi
secretarul de partid au afişat şi ei, instantaneu, zâmbete pline de viclenie.
Investigatorul avea sentimentul că visează, aşa că a deschis larg ochii şi a
început a iscodi cu atenţie totul împrejur; băieţelul stătea tot pe tavă, cu
picioarele încrucişate.
— După dumneavoastră, tovarăşe Ding Gou’er! a spus Jin Gangzuan.
— Acesta este un fel de mâncare renumit pe aici, pe la noi, au comentat
secretarul de partid şi directorul minei. Se numeşte „Prunc adus de
105
inorog ”. Această delicatesă şi-a câştigat aprecierea tuturor şi o servim
doar înalţilor oaspeţi care ne onorează cu prezenţa, lăsându-le astfel
impresii de neuitat pentru tot restul vieţii. Aşa se face că am atras multă
valută în ţara noastră, fiindcă i-am avut în vizită la noi pe cei mai
respectabili oaspeţi şi pe toţi i-am tratat cu nesfârşită consideraţie. Şi pe
dumneata te socotim un asemenea oaspete de vază.
— După dumneavoastră! Tovarăşe Ding, Ding Gou’er, investigator special
trimis de Procuratură, vă rog să serviţi „Prunc adus de inorog”.
Nici n-au isprăvit bine ce aveau de spus că secretarul de partid şi directorul
minei au prins a-şi flutura beţişoarele prin aer, drept îndemn pentru ca
înaltul musafir să deschidă mai repede ospăţul.
Băieţelul de pe tavă răspândea un parfum puternic, irezistibil. Ding Gou’er
a înghiţit în sec de câteva ori şi apoi a întins mâna către servietă, cu gândul
să pipăie ţeava rece şi alunecoasă a pistolului şi mânerul cu incrustaţiile
între care se găsea şi steaua în cinci colţuri. Gura ţevii era rotundă, cătarea
triunghiulară; pistolul era rece. După toate aparenţele, părea în regulă, iar
simţurile sale păreau şi ele să funcţioneze normal. „Nu sunt beat. Sunt
investigatorul Ding Gou’er, trimis în Ţara Vinului să fac cercetări într-un
caz cu implicarea mai multor şefi, conduşi de Jin Gangzuan, care gătesc
băieţei pentru chiolhanurile la nivel înalt. Un caz amplu, un caz special, un
caz important. Nu mai există nicio îndoială că este un caz de o cruzime cum
nu s-a mai văzut nicăieri în lume, o faptă de corupţie fără precedent în
istoria lumii. Nu sunt beat şi n-am halucinaţii. Ei în mod eronat îşi
imaginează ca vor scăpa cu aşa ceva. Mi-au pus în faţă un platou cu bebeluş
prăjit, care, după spusele lor, ar fi un platou cu «Prunc adus de inorog». Am
mintea clară şi, ca să fiu mai sigur, am să-mi testez facultăţile mintale: 85 x
85 = 7 225. Este o dovadă că n-am nici cea mai mică problemă, dar ei au
ucis un copil ca să mi-l servească mie la masă şi să-mi închidă gura.”
Investigatorul, niciuna, nici două, a scos pistolul şi a strigat pe un ton aspru:
— Nu mişcaţi! Ridicaţi mâinile, fiare ce sunteţi!
Cei trei bărbaţi îl priveau uluiţi, iar domnişoarele îmbrăcate în roşu au tras
nişte ţipete ascuţite şi s-au adunat una lângă cealaltă, ca un stol de păsărele
speriate. Ding Gou’er ţinea pistolul într-o mână, în timp ce cu cealaltă mână
a împins măsuţa. Apoi, s-a retras câţiva paşi şi a rămas cu spatele lipit de
fereastră. Se gândea că dacă ei ar avea câtuşi de puţin experienţă în
problemele militare, cu siguranţă că i-ar putea smulge pistolul din mână,
însă indivizii n-au recurs la asemenea gesturi, ci, dimpotrivă, toţi trei
stăteau în bătaia focului, înţelegând, totuşi, cât de necesar era să fie precauţi
şi să se mişte cât mai uşurel. Servieta îi căzuse pe jos ceva mai devreme,
când se ridicase în picioare. Pistolul strâns în palmă se simţea atât de greoi
şi rece, în timp ce degetul arătător încerca flexibilitatea trăgaciului
alunecos. Când scosese pistolul din servietă, trăsese imediat piedica, aşa
încât glonţul şi percutorul erau pregătite de acţiune; la cea mai mică
atingere, totul se declanşa în mod ireversibil.
— Nenorociţilor! îi ocăra el cu năduf. Sunteţi fascişti sută la sută. Sus
mâinile! Haideţi, toţi!
Jin Gangzuan a ridicat încetişor braţele, urmat de îndată de Secretarul de
Partid şi Directorul minei.
— Tovarăşe Ding, nu cumva exagerezi cu gluma asta? a întrebat Jin
Gangzuan cu zâmbetul pe buze, foarte calm.
— Să glumesc? i-a răspuns tot cu o întrebare Ding Gou’er, strângând din
dinţi. Cine glumeşte cu voi, nişte monştri mâncători de copii?
Jin Gangzuan şi-a dat capul pe spate şi a izbucnit în râs, urmat imediat, cu
râsete prosteşti, de către secretarul de partid şi directorul minei.
— Bătrâne Ding, bătrâne Ding, sunteţi un tovarăş cu un bogat spirit
umanist, care stârniţi admiraţia tuturor, însă de data aceasta zău că sunteţi
pe o pistă falsă. Faceţi o greşeală incredibilă şi de aceea vă rog să priviţi cu
luare aminte. Vi se pare ca ăsta-i un băieţel?
Vorbele lui chiar au avut efectul scontat asupra lui Ding Gou’er, căci
numaidecât acesta şi-a îndreptat toată atenţia asupra băieţelului de pe tavă –
un pici cu zâmbetul încremenit pe faţă, cu buzele tremurânde, ca şi cum se
pregătea să spună ceva.
— Pur şi simplu pare a fi aievea! a strigat Ding Gou’er.
— Aşa-i, pare viu! a comentat Jin Gangzuan. Dar de ce oare pare băieţelul
artificial atât de viu? Îţi spun eu de ce: pentru că bucătarii noştri
extraordinari sunt posesorii unui talent ieşit din comun. Ai naibii ce sunt!
Secretarul de partid şi directorul minei s-au amestecat şi ei în vorbă:
— Şi asta nu-i tot ce avem mai bun aici! La noi în oraş, o profesoară de la
Institutul Culinar poate să-i pregătească pe ţânci atât de bine, încât să fie în
stare şi să bată din gene. Nimeni nu îndrăzneşte să-i atingă cu beţişoarele.
— Tovarăşe Ding, puneţi jos pistolul şi luaţi-vă degrabă beţişoarele. Vă
recomand să vă alăturaţi nouă şi să degustăm minunăţia asta fără pereche.
Jin Gangzuan nici nu şi-a isprăvit vorba că a lăsat braţele în jos, făcând un
semn de întâmpinare către Ding Gou’er.
— Nu! a căzut refuzul acestuia ca un tunet, pe un ton cât se poate de sobru.
Vă anunţ pe această cale că eu unul mă retrag de la un asemenea festin
canibalic.
Pe chipul lui Jin Gangzuan s-a zărit pentru o clipă o expresie de enervare,
însă a continuat cu un calm măsurat:
— Bătrâne Ding, sunteţi prea încăpăţânat! Noi toţi suntem oameni care am
ridicat pumnul şi am jurat în faţa steagului
Partidului. Căutarea fericirii ar putea intra în responsabilitatea domniei
voastre sau în responsabilitatea mea, că doar nu credeţi că sunteţi singurul
om bun din lume. La festinul nostru cu bebeluşi, în Ţara Vinului, au
participat conducători cu mare greutate, dar şi oaspeţi înalţi de pe cele cinci
continente, la care se adaugă şi renumiţi artişti şi celebrităţi din China şi din
lumea largă. Toţi ne-au adus elogii, pe când numai domnia ta, investigatorul
Ding Gou’er, ai răspuns la această trataţie cordială şi generoasă cu pistolul
îndreptat asupra noastră.
Secretarul de partid (sau o fi fost directorul minei) a completat: – Tovarăşe
Ding Gou’er, ce vânt pârdalnic să-ţi fi întunecat privirea aşa de rău? Eşti
oare conştient de faptul că pistolul domniei tale stă îndreptat nu către
duşmanul de clasă, ci către fraţii de clasă?
Ding Gou’er simţea cum i se înmoaie încheietura mâinii cu care ţinea
pistolul, până când ţeava s-a înclinat încetişor în jos, către podea. Ochii îi
erau împăienjeniţi, iar în clipa următoare fluturaşul acela superb, care se
întorsese la coconul lui, s-a lansat din nou în zbor. Senzaţia de spaimă
devenea greoaie, ca un bolovan uriaş care îl apăsa pe umeri atât de tare
încât la un moment dat a avut impresia că picioarele nu-l mai pot susţine,
iar oasele i se vor împrăştia pe jos dintr-o clipă într-alta. Stătea în faţa unei
mlaştini urât mirositoare, în care, dacă ar fi căzut, s-ar fi scufundat pe vecie.
„Dar puştiul ăla obraznic, puştiul ăla care mirosea a parfum de te trăsnea,
care era hotărât să fie în rând cu mama lui, să stea într-o ceaţă ca de basm,
de forma şi culoarea florilor de lotus, se uita la mine. Şi mai mult, ridica
mâna în faţa mea! Avea degetele scurte, cărnoase, deosebit de drăgălaşe,
străbătute de cute, în trei rânduri, în timp ce pe dosul palmei avea patru mici
umflături. Râsul lui dulce se învârtea prin parfumul ce plutea în încăpere.
Floarea de lotus se ridica în aer, purtându-l pe copil. Buricul lui rotund-
rotund arăta ca o aluniţă pe obraz. Derbedei buni de gură ce sunteţi! Să nu
vă închipuiţi că voi puteţi să comiteţi orice ticăloşie şi să scăpaţi aşa uşor!
Bebeluşul gătit de voi îmi zâmbeşte cu subînţeles, iar voi îmi spuneţi că nu-
i bebeluş, ci o delicatesă renumită? De unde să existe aşa ceva? În timpul
106
Regatelor Combatante , Yi Ya şi-a gătit fiul şi i l-a oferit ducelui Huan din
statul Qi. Avea un gust minunat, ca de miel fraged, ba era chiar mai savuros.
Voi, adunătura asta de nenumăraţi Yi Ya, încotro vă îndreptaţi? Ridicaţi
mâinile sus şi primiţi-vă judecata! Sunteţi mai ticăloşi decât Yi Ya, fiindcă
el cel puţin şi-a gătit propriul copil, în timp ce voi gătiţi pruncii altora. Yi
Ya făcea parte din clasa moşierilor feudali, care socoteau că loialitatea faţă
de suveran reprezintă cea mai înaltă aspiraţie. Voi însă sunteţi nişte cadre de
conducere şi omorâţi copiii oamenilor, ca să vă îndestulaţi burţile. Nu ştiu
cum de vă rabdă cerul aşa! I-am auzit pe micuţi cum se văitau în oală, la
fiert. I-am auzit jelindu-se în oala cu ulei, pe piatra de tocat. I-am auzit
jelindu-se condimentaţi cu ulei, sare, sos de soia, oţet, zahăr, anason, piper,
scorţişoară, ghimbir crud şi vin pentru gătit. Se vaită şi în maţele voastre, în
toaletă, în ţevile de apă. Se vaită în râuri, dar şi în fosele septice. Se vaită în
burţile peştilor şi prin lanurile de cereale din sat, în burţile balenelor,
rechinilor, ţiparilor, între fălcile caracatiţelor şi ale altor vietăţi, în vârful
spicelor de grâu, în boabele de porumb, în boabele fragede de mazăre, în
cartoful încolţit, în lujerele de sorg, în polenul de pe văi. Plângeţi! Plângeţi!
Să-i faceţi pe oameni să nu mai rabde plânsul acela ieşit din mere, din pere,
din struguri, din miezul de piersică şi de caisă. În prăvăliile cu fructe răsună
plânsul bebeluşilor şi în prăvăliile cu legume tot plânsul lor răsună. La
măcelărie se aude scâncetul bebeluşilor. La banchetul fastuos din Ţara
Vinului s-au auzit planşetele înfiorătoare ale băieţeilor ucişi unul câte unul.
Dacă nu spre voi îndrept ţeava pistolului, atunci spre cine s-o îndrept?”
Ca prin ceaţă, în aburul de prăjeală, a zărit câteva feţe, lucioase, ca nişte
cioburi de sticlă, plutind în derivă. Zâmbete unsuroase, cinice,
dispreţuitoare se aşterneau pe chipurile lor. Investigatorul Ding simţea cum
flăcările furiei îi umpleau pieptul,
I
cum flăcările dreptăţii şi răzbunării pârjoleau totul în jur şi scoteau la iveală
o lumină roşie ca de lotus orbitor de frumos.
— Netrebnicilor! a strigat el. Ziua judecăţii voastre se apropie.
I se păru că strigătul vine de undeva de deasupra capului său, un sunet ce-i
părea de-a dreptul necunoscut şi care, de îndată ce s-a izbit de tavan, s-a
spart fără pic de zgomot în mii şi mii de fărâme asemenea unor petale
căzătoare ce-şi trăgeau codiţele roşii după ele. Şi au tot căzut una după alta,
până când au acoperit pe de-a-ntregul masa unde avea loc festinul.
Investigatorul a apăsat cu putere pe trăgaci, ţintind către feţele acelea
rotitoare, ca într-un caleidoscop, feţele cu inserţii de cioburi de sticlă, cu
rânjetele sinistre. De cum a pocnit trăgaciul, percutorul s-a repezit iute
înainte, s-a izbit de capsa cartuşului verde, drăgălaş, cu străluciri ca de
cupru, iar praful de puşcă s-a aprins atât de iute încât nimeni n-a apucat să
se dumirească ce se întâmplă de fapt. Gazul a fost comprimat, s-a năpustit
tot înainte, tot înainte, tot înainte, tot înainte, înainte, înainte. Glonţul a fost
propulsat într-o explozie asurzitoare, urmată de un nor de fum, după care a
ieşit pe gura revolverului. Explozia uriaşă se rostogolea odată cu valurile,
într-un crescendo îngrozitor. „Să tremure în bătaia pistolului meu toate cele
nedrepte, lipsite de omenie, în timp ce tot ce este bun, frumos, parfumat să-
şi dea mâna şi să se bucure! Trăiască dreptatea! Trăiască raţiunea! Trăiască
poporul! Trăiască Republica! Trăiască magnificul meu fiu! Trăiască
băieţeii! Trăiască fetiţele! Trăiască mamele fetiţelor şi băieţilor! Să trăiesc şi
eu! Trăiască, trăiască, trăiască! ”
Investigatorul special bâiguia ceva de neînţeles pentru cei din jur, în timp ce
spumele îi năvăleau la gură domol; semăna tot mai tare cu un zid care se
prăbuşea la pământ cu o lentoare incredibilă. În cădere, mâna încleştată pe
pistol a spulberat paharele cu băutură de pe masă şi astfel berea, rachiul,
vinul, toate l-au împroşcat pe haine şi pe faţă. Într-o clipă, Ding a ajuns
întins la pământ, ca un cadavru tocmai pescuit din butoiul cu băutură.
Au mai trecut minute bune până când Jin Gangzuan, secretarul de partid,
directorul minei, precum şi chelneriţele îmbrăcate în roşu s-au dezmeticit şi
au început să se adune de sub masă, de pe podea, scoţându-şi capul de sub
câte o fustă. Răsfirat alene în tot salonul, mirosul prafului de puşcă strivea
necruţător orice alt miros. Glonţul slobozit din pistolul lui Ding Gou’er îl
nimerise în cap pe băieţelul cel prăjit, aşa că ţeasta se despicase, iar creierii
zburaseră pe pereţi – fragmente albe şi roşii, aburinde şi mirositoare, ce
stârneau tuturor un amestec confuz de senzaţii şi sentimente. Puştiul prăjit
devenise de-acum puştiul decapitat. Bucăţi mai mari de ţeastă căzuseră pe
cel de-al doilea palier al mesei supraetajate, ca nişte coji de pepene pe un
platou plin cu castraveţi-de-mare şi creveţi prăjiţi. Halal coji de pepene, că
tare mai semănau cu nişte bucăţi de ţeastă! Picura zeama din ele, curgea
sângele ca zeama de pepene sau poate curgea zeama de pepene ca sângele.
Faţa de masă se mânjise toată, dar tot aşa se mânjiseră şi ochii oamenilor.
Doi ochi de culoarea strugurilor negri sau poate două boabe de strugure
negru ca doi ochi s-au rostogolit pe podea – unul până în spatele barului,
celălalt până la picioarele uneia dintre domnişoarele îmbrăcate în roşu, care,
neatentă, a călcat pe el. Fata s-a clătinat un pic şi a strigat panicată:
„Aoleu!”
Acest „Aoleu!” a avut darul de a-i trezi pe toţi la realitate – filosofia,
spiritul partinic, principiile, moralitatea, toate ingredientele care compun
structura unui lider le-au revenit în cap, în sincronie perfectă cu mişcările
lor. Secretarul de partid (sau poate directorul minei) a scos limba şi a lins
fragmentele de creier care îi ajunseseră pe dosul palmei. Trebuie să fi avut
un gust delicios fiindcă imediat s-a lins pe buze, exclamând cu încântare:
— Asta a prăpădit bunătate de mâncare!
La auzul acestor vorbe, Jin Gangzuan i-a aruncat o privire plină de
nemulţumire, fapt care l-a făcut să se ruşineze amarnic.
— Ridicaţi-l degrabă pe tovarăşul Ding, a spus directorul adjunct Jin.
Ştergeţi-l pe faţă şi hrăniţi-l cu un bol de supă, ca să-l treziţi din
mahmureală!
Chelneriţele îmbrăcate în roşu s-au pus iute în mişcare – l-au sprijinit pe
Ding Gou’er, l-au şters la gură, pe faţă, dar n-au îndrăznit să-i şteargă
mâinile, fiindcă el încă ţinea strâns pistolul, ca şi cum ar fi fost gata să mai
tragă un foc. Apoi, după ce fetele au măturat paharele sparte şi au curăţat
podeaua, i-au proptit capul, i-au deschis gura cu o linguriţă de inox,
sterilizată în alcool, i-au introdus în gură un furtun de plastic şi au început
să-i toarne pe gât lichidul lingură după lingură.
— Ce număr este supa pe care i-o daţi? A întrebat Jin Gangzuan.
— Numărul 1, a răspuns chelneriţa îmbrăcată în roşu, cea care părea să-şi fi
asumat răspunderea pentru această operaţiune.
— Daţi-i numărul 2, că are efect mai rapid! a îndemnat-o bărbatul.
Chelneriţa s-a dus în bucătărie şi a adus de acolo o sticluţa cu un lichid
auriu; de îndată ce i-a scos dopul de lemn, un miros răcoritor s-a împrăştiat
din sticlă până în străfundul inimilor celor din jur. Apoi, fetele au turnat mai
mult de jumătate din lichid prin furtun, ceea ce l-a făcut pe Ding Gou’er să
tuşească, iar apoi să se înece, aruncând tot lichidul în afară, tot prin furtun,
de parcă era un gheizer.
Investigatorul simţea cum un pârâu răcoritor i se strecoară pe tractul
digestiv, unde stinge focul mistuitor, ca mai apoi să-l readucă în toate
facultăţile mintale. Acum, că trupul îi revenise la viaţă, nu i-a fost deloc
greu să regăsească fluturaşul acela minunat al conştiinţei sale care i se
zbătea în cap, în căutarea unei portiţe de scăpare. A deschis ochii şi primul
lucru pe care l-a zărit a fost puştiul decapitat, pe tava aurită. În clipa aceea,
inima a început să bată năvalnic şi, fără să vrea, a zbierat:
— Măiculiţă! S-a întâmplat ceva teribil!
Apoi, a ridicat pistolul.
— Tovarăşe Ding, i s-a adresat Jin Gangzuan, ridicându-şi şi el beţişoarele,
dacă noi suntem nişte monştri care mănâncă băieţei, atunci ai tot dreptul să
ne snopeşti în bătaie, dar dacă nu suntem? Partidul ţi-a dat pistolul ca să-i
pedepseşti pe nenorociţi, nu ca să-i ucizi pe oamenii nevinovaţi.
— Dacă ai ceva de spus, spune mai repede! l-a îndemnat Ding Gou’er.
Jin Gangzuan a înşfăcat unul din beţişoare şi l-a înfipt violent în cocoşelul
băieţelului decapitat, de pe tavă. De îndată, acesta s-a prăbuşit, sfărâmându-
se în nenumărate bucăţi pe tavă, moment în care Jin Gangzuan s-a pornit cu
explicaţiile, folosind beţişorul drept indicator.
— Asta-i braţul copilului, făcut din rădăcină grasă de lotus, culeasă din
Lacul Lunii, la care s-au adăugat vreo şaisprezece ierburi aromate, fiind
realizat cu multă măiestrie. Aici este piciorul lui, care, de fapt, e plămădit
dintr-o şuncă mai specială. Pentru trunchi s-a folosit un procedeu special cu
ajutorul unui purcel de lapte, iar capul, pe care tocmai l-ai doborât tu cu
pistolul, era un pepene argintiu. Părul lui nu era nimic altceva decât frunză
din cea mai banală legumă. Îmi este imposibil să-ţi fac o descriere detaliată
şi precisă a tuturor materialelor sau a măiestriei complexe şi laborioase de
care a fost nevoie pentru a pregăti acest fel de mâncare celebru, pentru că a
fost patentat aici. De altfel, şi eu cunosc lucrurile acestea în mare, altminteri
aş fi fost bucătar, însă pot să-ţi spun cu toată responsabilitatea că mâncarea
aceasta este legală, este pentru oameni şi ar trebui să te ocupi de ea cu
beţişoarele, nu cu glonţul.
Cu acestea fiind zise, Jin Gangzuan a prins cu beţişoarele o mână a
pruncului şi a început s-o înfulece. Secretarul de partid (sau poate să fi fost
directorul minei) a înfipt o furculiţă în celălalt braţ, după care i l-a trântit lui
Ding Gou’er drept în farfurie, adăugând pe un ton respectuos:
— Vă rog, tovarăşe Ding! Nu vă sfiiţi!
Ding Gou’er a cercetat braţul cu mare băgare de seamă, deşi încă nu se
scuturase de neliniştea care pusese stăpânire pe el – într-adevăr semăna cu
rădăcina grasă de lotus, dar şi mai mult semăna cu un braţ adevărat. Avea o
aromă seducătoare, un gust dulce ca de rădăcină de lotus, dar şi mai tare
socotea el că avea o aromă necunoscută. Investigatorul a vârât pistolul la
loc, în servietă, simţind cum îl cuprind remuşcările. „Cu toate că am fost
trimis aici cu mandat special, totuşi nu se poate să împuşc la întâmplare tot
ce-mi iese în cale. S-ar cădea să fiu mai precaut.” Jin Gangzuan a luat un
cuţitaş ascuţit şi poc, poc, poc, a ciopârţit braţul în zeci de bucăţele, după
care a înşfăcat cu beţişoarele o bucăţică şi i-a pus-o în faţă lui Ding Gou’er,
spunându-i:
— E rădăcină de lotus cu cinci ochi. Oare este cu putinţa ca un braţ să aibă
ochi?
Auzindu-l pe Jin cum ronţăie zgomotos, Ding Gou’er s-a dumirit că într-
adevăr e vorba de rădăcină de lotus. Şi-a plecat privirea asupra braţului
aşezat în farfuria din faţa lui, însă tot nu se hotăra dacă să îndrăznească să
mănânce sau nu. În timpul acesta, secretarul de partid şi directorul minei se
înfruptau din piciorul băieţelului. Jin Gangzuan i-a întins un cuţit şi l-a
încurajat cu un zâmbet suav, aşa că, nemaiavând încotro, Ding Gou’er a luat
cuţitul şi i-a proptit lama pe braţul pruncului. G şi cum ar fi fost atras de un
magnet, cuţitul a străpuns rădăcina de lotus în chip de braţ şi a despicat-o în
două.
Apoi, a apucat bucăţica de braţ şi, cu ochii închişi, a îndesat-o în gură. „Oh,
Cerule!” Papilele lui gustative jubilau, muşchii masticatori se încordaseră,
însă pe dată a simţit ca şi cum din gât i-ar fi ieşit o mânuţă care i-a smuls
grăbită îmbucătura.
— Gata! i-a zis Jin Gangzuan pe un ton şăgalnic. De acum şi tovarăşul Ding
Gou’er e mânjit la fel ca şi noi. Tocmai s-a înfruptat din braţul piciului!
La auzul acestor vorbe, Ding Gou’er a încremenit şi, cuprins de îndoială, a
întrebat:
— Păi, nu ziceaţi că nu-i de-adevăratelea?
— Oh, dragă tovarăşe, i-a replicat imediat Jin Gangzuan, da să ştii că nu
prea te duce mintea! Ia gândeşte-te puţin: Ţara Vinului e un oraş civilizat,
că doar nu suntem un neam de barbari. Cine ar accepta să mănânce copii în
carne şi oase? Voi, ăştia de la Procuratură, chiar credeţi asemenea poveşti de
adormit copiii, iar faptul că ne-a fost trimis un investigator înseamnă că
pentru cei de acolo e o chestiune serioasă, doar că ţine de domeniul
fabulaţiilor din romane.
Cei doi de la mină – secretarul de partid şi directorul – au ridicat paharul de
băutură şi au spus:
— Tovarăşe Ding, n-a fost deloc frumos din partea dumitale să deschizi
focul. Prin urmare, vei primi o amendă: să bei trei
Conştient de faptul că greşise, Ding Gou’er şi-a acceptat pedeapsa.
— Tovarăşe Ding, dumneata vezi totul în alb şi negru. Fie iubeşti, fie urăşti,
nu există cale de mijloc. Hai, trei pahare în cinstea dumitale! a intervenit în
discuţie Jin Gangzuan.
Ding Gou’er era vanitos, drept care, luând spusele acestuia drept laudă, a
încuviinţat fără să crâcnească. Cu încă şase pahare de băutură care i-au
ajuns rapid în burtă, a simţit într-o clipă cum îl cuprinde din nou ameţeala.
Când directorul minei (sau poate să fi fost secretarul de partid) i-a pus în
farfurie jumătate din celălalt braţ, investigatorul a azvârlit pe jos beţişoarele
şi, fără să-i mai fie teamă că se mânjeşte pe mâini de grăsime, a înşfăcat
bucata cu amândouă mâinile şi a început să înfulece.
Toată lumea din salon a izbucnit în râs, dar Ding Gou’er şi-a continuat
treaba netulburat şi nu s-a lăsat până n-a mâncat braţul întreg. Pe dată,
directorul minei şi secretarul de partid iarăşi le-au pus pe chelneriţele
îmbrăcate în roşu să cinstească un pahar în onoarea musafirului, iar fetele,
mai cochetând cu acesta, mai spunând câte o vorbă de duh, au reuşit să-l
convingă să bea douăzeci şi unu de pahare. Când le-a isprăvit, Ding Gou’er
avea deja senzaţia că stă cumva lipit pe tavan şi îl ascultă pe Jin Gangzuan
cum îşi ia rămas-bun de la el.
Apoi, l-a văzut cum iese, cu paşi uşori, din cameră, urmat îndeaproape de
secretarul de partid şi de directorul minei care îi şuşoteau ceva. Uşile de
protecţie, cu arc, au fost deschise într-un stil foarte protocolar de către două
fete îmbrăcate în roşu, fiecare aşezată de-o parte şi de cealaltă a uşii. Cum
stătea el lipit acolo, pe tavan, a observat că fetele aveau părul prins în coc în
vârful capului, le-a admirat gâturile suple, dar şi pieptul bogat, numai că
imediat apucătura asta de a iscodi pe furiş l-a făcut să se ruşineze. Odată
ajunşi afară, secretarul de partid şi directorul minei s-au grăbit să-i spună
ceva şefei celor două fete. Acum, că toţi bărbaţii plecaseră, ele s-au repezit
nestăvilite de nimeni, să-şi îndese în gură mâncarea rămasa pe masă.
Devorau ca nişte sălbăticiuni, într-un fel care nu avea nimic în comun cu
eleganţa lor de dinainte.
N-a trecut mult timp şi Ding Gou’er a început să-şi vadă trupul aşezat pe un
scaun, inert, ca o grămadă de carne. Se sprijinea cu gâtul de spătarul
scaunului, cu capul înclinat într-o parte, iar din gură îi curgea băutură, ca şi
cum ar fi fost o ploscă desfăcută şi răsturnată. De acolo de unde era lipit, de
pe tavan, plângea de mila trupului său.
Odată ce s-au ghiftuit, fetele au apucat colţul feţei de masă şi s-au şters la
gură, ba una dintre ele a înşfăcat un pachet de ţigări China şi l-a îndesat în
sutien, atunci când s-a asigurat că nu o vede nimeni. El a oftat, desigur din
compasiune pentru bieţii ei sâni care trebuiau să fie înghesuiţi astfel.
— Haideţi, să-l ducem pe motanul ăsta beat la casa de oaspeţi! a auzit-o pe
şefa fetelor spunând.
Fetele s-au opintit, ca să-l apuce de subţiori, doar că el se lăsa moale ca o
zdreanţă, parcă nici n-avea oase. Apoi, a auzit-o pe una dintre fete, cea care
avea o aluniţă după ureche, spunând: „Câine nenorocit!” în timp ce asista la
toată tevatura asta, Ding simţea cum sângele începe să-i clocotească în vine
de atâta furie, dar şi mai mare i-a fost furia când a văzut o altă fată cum îi ia
servieta, deschide fermoarul şi scoate pistolul, pe care începe să-l cerceteze,
întorcându-l pe toate părţile. Atunci, înspăimântat, investigatorul a strigat
de pe tavan: „Lasă arma jos! Ai grijă, că se poate descărca singură!”, dar în
zadar, căci fetişcanele se purtau de parcă surziseră de-a binelea. „Cerul să
ne aibă în pază!” a spus una dintre ele şi a pus grăbită pistolul înapoi în
servietă, dar nu s-a lăsat până n-a mai deschis un fermoar din interior şi a
dat peste poza unei femei. „Ia veniţi să vedeţi!” a spus ea. Imediat, fetele cu
veşminte roşii s-au îngrămădit, curioase, să vadă ce era acolo şi au început
să comenteze în fel şi chip. Stârnită încă o dată, furia lui depăşea limita
puterii sale de a îndura, aşa că investigatorul, incapabil să se mai
stăpânească, a dat drumul unui torent de vorbe grele, dar fetele nici că-l
luau în seamă.
„În cele din urmă, patru domnişoare înveşmântate în roşu mi-au tras trupul
de acolo. L-au târât afară din salon ca pe un câine mort şi au pornit pe
drumul acoperit cu mochetă sintetică, ba una mi-a mai şi tras, intenţionat,
un şut cu vârful pantofului. Târfa! O fi trupul meu sub influenţa băuturii,
dar spiritul meu veghează ager, n-avea grijă! La un metru deasupra capului,
am început să plutesc fâlfâind din aripi, în urma trupului fără rost, pe care îl
urmăream cu profundă durere. Coridorul îmi părea acum cu mult mai lung.
N-a trecut mult şi am băgat de seamă că din gură îmi ieşea un lichid care mi
se prelingea pe gât şi imediat putoarea a ajuns până la cer, stârnindu-le
fetelor o greaţă de nestăvilit – toate îşi ţineau respiraţia cât puteau, doar-
doar n-or mai simţi nimic. Una dintre ele chiar dădea semne că a ajuns la
capătul puterii. Cum stăteam eu aşa, cu capul atârnat pe piept, gâtul meu
semăna mai degrabă cu un fir veşted de usturoi, aşa că nu-i de mirare că
ţeasta mi se bălăngănea când într-o parte, când într-alta. Nu-mi vedeam faţa,
dar în schimb vedeam două urechi cenuşii. În urma noastră, venea cu paşi
iuţi una dintre fete, cu servieta în mână.
Într-un târziu, am ajuns la capătul culoarului cel fără de sfârşit, unde se
găsea un salon mare şi acolo fetele mi-au aruncat trupul pe covor. Când mi-
am zărit faţa, m-am speriat groaznic – aveam ochii strânşi, iar tenul îmi
părea de culoarea hârtiei vechi care se punea odinioară în fereastră. Din
gura întredeschisă care îmi scotea la iveală dinţii – unii mai albi, alţii mai
negricioşi – îmi venea un damf greu de băutură, nespus de greţos. Tot trupul
îmi era chinuit de spasme şi, ce să vezi, aveam pantalonii uzi. Ce ruşine!
Fetele şi-au tras un pic sufletul, după care m-au scos de pe hol afara, lângă
lanul de floarea-soarelui care arăta ca o mare scăldată de lumina sângerie a
soarelui aflat la apus. În bătaia razelor roşietice, galbenul auriu al florilor
căpăta o blândeţe fără pereche. Pe drumul de ciment ce străbătea lanul era
parcată o limuzină de culoare argintie, extrem de elegantă. De îndată ce Jin
Gangzuan s-a urcat, maşina a demarat lent, în timp ce de pe marginea
drumului doi gemeni îşi fluturau mâinile a rămas-bun către el. După câteva
clipe, limuzina s-a făcut nevăzută, îngăduindu-le domnişoarelor cu straie
roşii să mă tragă pe drumul de ciment. Lângă o floare răzleaţă, cu lujerul
gros de parcă era un copac firav, un câine negru, cu blana lucioasă şi cu
urechile albe lătra însingurat, iar la fiecare lătrat pe care îl slobozea, corpul i
se mişca ba înainte, ba înapoi, ca un acordeon pe care alunecau mâini
pricepute. La urma urmei, unde aveau de gând să mă ducă? Se aprinseseră
luminiţele în preajma minei, luminiţe lucioase ca nişte ochi vicleni, care
scoteau la iveală utilajele foarte asemănătoare cu cele văzute de mine
dimineaţă; şi troliul de la gura minei semăna cu cel de dimineaţă.
Numaidecât a apărut o gaşcă de bărbaţi negricioşi, cu căştile pe cap şi n-aş
putea să spun din ce motiv mă temeam să dau ochii cu ei. Dacă aveau
intenţii bune, atunci totul era minunat, iar dacă aveau intenţii rele, oricum n-
aveam unde să fug. Minerii s-au dat de-o parte şi de alta a drumului,
făcându-le loc fetelor să mă care pe drum mai departe, însă trebuie să
mărturisesc că, trecând pe lângă ei, m-a izbit mirosul de sudoare grea şi
mirosul acela jilav, ca de mină. Privirea lor mă străpungea ca un sfredel, ba
unii chiar mi-au adresat câteva înjurături, însă fetele îmbrăcate în roşu şi-au
ridicat capul mândre şi şi-au continuat drumul cu pieptul scos înainte, fără
să-i ia în seamă. Abia într-un târziu mi-am dat seama că vorbele murdare,
cu aluzii sexuale clare, le erau adresate lor, nu mie.
M-au cărat într-o clădire micuţă, îndepărtată, unde două femei stăteau faţă
în faţă, cu genunchii lipiţi, ia un birou pe care erau încrustate nişte cuvinte.
Când ne-au zărit intrând, şi-au dezlipit genunchii. Una dintre femei a apăsat
pe un buton din perete, ceea ce a făcut ca o uşă să se tragă în lateral, de
parcă ar fi fost uşa unui lift. De îndată, m-au cărat înăuntru şi uşa s-a închis
în urma noastră, moment în care bănuiala mi-a fost confirmată – chiar eram
într-un lift care niciuna, nici două a pornit în jos cu mare iuţeală.
«Bineînţeles că asta-i o mină de cărbune, fiindcă toate activităţile se
desfăşoară sub pământ», mă gândeam eu, cuprins de admiraţie. Eram
convins că oamenii aceia ar fi putut ridica Marele Zid şi pe sub pământ,
dacă ar fi dorit.
Liftul s-a zgâlţâit de vreo trei ori, cu mult zgomot, după care a ajuns la
destinaţie. Când s-a deschis uşa, o lumină orbitoare s-a revărsat asupra mea
în timp ce pătrundeam într-o sală elegantă, cu marmură atât de strălucitoare
încât ai fi zis că este luciul apei în care se reflectau nu doar figurile
oamenilor, ci şi plafonul cu stucaturi şi sutele de lămpi rafinate. Florile şi
plantele verzi erau aşezate în jurul unor coloane de marmură uriaşe, cu
profil angular. Vederea unui mărunt acvariu, cu peşti aurii buboşi îmi Aicea
silă şi nimic mai mult. Fetele m-au depus la camera cu numărul 410. Habar
n-aveam cum ajunseseră să aleagă tocmai numărul acela, aşa cum habar n-
aveam ce destinaţie avea clădirea uriaşă în care ne aflam. Clădirile uriaşe
din Manhattan ajung până sus, în Paradis, pe când cele din Ţara Băuturii
ajung, fără îndoială, până jos, în Iad. Fetele mi-au scos pantofii din picioare,
după care m-au întins pe pat, iar servieta mi-au pus-o pe măsuţă şi, odată
împlinită misiunea, şi-au luat tălpăşiţa. Nu trecuseră însă nici cinci minute
când o domnişoară cu pielea gălbuie a intrat cu o cană de ceai, pe care a
pus-o tot pe măsuţă.
— Onorate musafir, vă rog să serviţi ceaiul! a răsunat vocea ei.
Trupul meu n-a reacţionat în niciun fel.
Fata cu tenul gălbui era machiată strident, iar genele îi erau groase şi aspre
ca nişte ţepi de porc. În clipa în care a sunat telefonul de pe noptiera de la
capătul patului fata a ridicat receptorul cu mâna ei firavă. Cum în încăpere
era o linişte ca de mormânt, vocea bărbatului de la telefon a răsunat sec:
— S-a trezit?
— E ţeapăn. Chiar că mă bagă în sperieţi.
— Vezi dacă mai are puls!
Ea şi-a pus palma pe pieptul meu, gest care însă i-a provocat o expresie de
silă puternică pe chip.
— Are.
— Dă-i licoarea numărul 1, pentru trezirea din beţie!
— În regulă.
Fata cu tenul gălbui a plecat, dar ştiam prea bine că trebuie să revină
grabnic. S-a întors, într-adevăr, dar nu cu mâna goală, ci cu o seringă
metalică, cam în genul celor pe care le au veterinarii. Noroc că vârful era
făcut dintr-un plastic moale, aşa că nu m-a cuprins deloc frica la gândul că
urmează să mă înţepe. Fata numaidecât mi-a vârât tubul de plastic moale în
gură, prin care a început să-mi trimită un leac anume.
Apoi, mi-am auzit trupul cum geme şi am simţit cum braţele-mi încep să se
pună în mişcare. Deodată, trupul meu a rostit ceva: «Există o energie care
mă acaparează. Eu mă lupt şi mă transform într-o ventuză care s-a lipit pe
tavan ca să rezist şi să nu fiu dat jos, însă simt că o parte din mine deja a
fost smulsă de acolo».
Cu mare dificultate m-am ridicat în capul oaselor şi m-am străduit să
deschid ochii atât cât am putut, numai că multă vreme am rămas cu privirea
pierdută pe pereţi, până când, într-un târziu, am dibuit cana de ceai, am
băut-o la repezeală şi apoi m-am întins la loc pe pat.
Iar a mai trecut multă vreme. Într-un târziu, uşa s-a deschis încetişor şi a
intrat un băiat de vreo paisprezece ani, desculţ, îmbrăcat doar cu o pereche
de pantaloni albaştri, de pânză. Arăta neobişnuit, căci pe piele parcă îi
crescuseră solzi. Călca uşor, cu mişcări agile, ca de pisică, într-o linişte
desăvârşită, şi chiar mi se părea că-şi ţine respiraţia. Nu ştiu de ce, dar îl
priveam cu interes pe puştiul ăsta care îmi părea cumva cunoscut. Oare
unde îl mai întâlnisem? Fără îndoială că îl mai văzusem undeva, nu mă
înşela memoria. În dinţi ţinea un cuţitaş în formă de frunză de salcie, ceea
ce îl asemuia cu o pisică neagră care umbla cu frunze de salcie în bot.
Mărturisesc că simţeam o teamă cumplită pentru trupul meu mai mult mort
decât viu. În acelaşi timp, eram uluit de monstrul acesta, care nu ştiu cum
naiba ajunsese într-un loc atât de tainic. La un moment dat, uşa s-a închis
automat şi am avut senzaţia pentru o clipă că liniştea din încăpere pur şi
simplu o să-mi zdrobească timpanele. Când copilul cu solzi s-a apropiat de
mine, m-a izbit mirosul de putregai pe care îl răspândea trupul lui; era
mirosul pe care îl împrăştie un furnicar tocmai ieşit de sub o stâncă. Oare
ce-i trecea prin cap să facă? Avea părul răvăşit, plin de ciulini uscaţi, al
căror miros pătrunzător mi se strecura prin nări asemenea unor şerpi firavi.
Trupul meu a eliberat un strănut, moment în care micuţul demon, luat prin
surprindere, a fost trimis la podea. În faţa unui asemenea gest, n-a stat pe
gânduri, ci s-a ridicat şi, întinzându-şi ghearele, m-a înhăţat de gât. Cuţitul
pe care îl ţinea în gură trimitea o strălucire rece, verzuie. Cât de mult mi-aş
fi dorit să-mi avertizez trupul, dar nu eram în stare de aşa ceva. Mi-am bătut
capul sau mai bine zis mi-am stors creierii: Când, unde şi de ce mă făceam
eu vinovat faţă de micuţul demon? Din nou şi-a întins mâna şi m-a apucat
de partea aceea numită gât, ca un bucătar iscusit care, înainte de a hăcui
puiul, face tot felul de operaţiuni pregătitoare. Eu chiar îi simţeam ghearele
înfricoşătoare, dure, dar trupul meu zăcea neputincios – sforăia zgomotos şi
profund, fără să ştie că Zeul Morţii se năpustea asupra lui. Nădăjduiam ca el
să-şi scoată din gură cuţitul acela micuţ şi să mi-l înfigă în gât, ca să curme
suferinţa sufletului meu lipit acolo sus, de tavan. Dar ce să vezi, nici gând
de aşa ceva! Mă apucase zdravăn de gât, iar acum mă pipăia pe haine, prin
buzunare. Imediat a dibuit un stilou marca Hero, i-a scos capacul şi şi-a tras
nişte linii pe dosul palmei. Şi acolo avea solzi. După ce a trasat liniile, şi-a
retras mâna şi a rânjit, dar într-aşa un chip încât cu greu puteai să-ţi dai
seama dacă râde sau plânge. Am bănuit că nu suporta să se gâdile. După
cum a scrâşnit peniţa pe solzii lui, am priceput că acest stilou de foarte bună
calitate, Hero 800, era numai bun de aruncat la coş, cu toate că îmi fusese
oferit ca premiu – răsplată pentru că mă evidenţiasem în calitate de lucrător
model. El şi-a continuat jocul lui idiot cu stiloul preţ de vreo jumătate de
oră, după care, într-un târziu, s-a potolit şi l-a lăsat deoparte. N-a zăbovit
câtuşi de puţin, ci şi-a reluat căutările imediat. Din buzunar mi-a scos o
batistă, un pachet de ţigări, o brichetă electronică, cartea de identitate, un
pistol de jucărie foarte bine realizat, portofelul şi două monede. Pesemne că
toate aceste comori aveau un efect hipnotizant asupra lui. Ca un copil
lacom, a aşezat obiectele pe jos, între picioare şi a început să se joace cu
ele, ca şi cum ar fi fost singur pe lume. Fireşte că a abandonat stiloul, de
care probabil că se plictisise, în schimb a ridicat pistolul în mod instinctiv
chiar în faţa ochilor, Butoiaşul de crom lucea în lumina lămpii, căci era o
imitaţie perfectă a unui pistol adevărat, genul pe care îl poartă ofiţerii
americani. Era extraordinar de frumos. Mi-am amintit atunci că mai avea
câteva capse gata să explodeze de îndată ce era apăsat trăgaciul. De atâta
plăcere şi bucurie, făcuse nişte ochi mari şi nespus de strălucitori. Mi-era
teamă că o să-şi vină singur de petrecanie dacă apăsa pe trăgaci. Cât de
mare era distanţa între braţul băiatului şi rădăcina de lotus? Era oare trupul
meu păcălit? Dar nimic nu mai putea fi oprit, fiindcă el a apăsat. Poc! Am
văzut un fum albastru în acelaşi timp în care am auzit şi pocnitura.
Aşteptam cu sufletul la gură paşii precipitaţi venind de afară şi fetele de
culoare cafenie, precum şi pe cei de la pază. Ce putea să însemne o
împuşcătură de pistol în toiul nopţii dacă nu crimă sau sinucidere? Eram
foarte îngrijorat pentru tipul ăsta cu solzi, fiindcă era limpede că era în mare
primejdie. Sincer vorbind, n-aş fi vrut să fie prins, fiindcă trebuie să
recunosc că era tare interesant, şi nu pentru că avea solzi pe el – sunt multe
fiinţe vii cu solzi – peştii, şerpii, furnicarul. În afară de acesta din urmă, pe
care nu-l detest tocmai pentru că e cam prostănac şi neîndemânatic, în rest
nu-mi plac deloc peştii reci şi urât mirositori, iar de şerpi mi-e silă peste
măsură, fiindcă sunt într-adevăr oribili. Imaginaţia mea era jalnică, pentru
că, după ce a răsunat împuşcătura, totul a rămas neschimbat, într-un firesc
total. Adică, nu s-a repezit nimeni în goană încoace şi nici n-a spart nimeni
uşa ca să intre în încăpere. Afurisitul ăsta iar a mai tras un foc. La drept
vorbind, de astă dată împuşcătura a fost banală, fără nimic spectaculos şi
nici nu-i de mirare că nu stârnea nicio reacţie, căci o cameră atât de bine
izolată, cu covoare, cu tavan fals, cu tapet pe pereţi chiar că era locul ideal
ca să ascunzi orice zgomot. Stătea acolo liniştit, câtuşi de puţin tulburat şi,
dacă nu era surd, atunci era un conducător de oşti foarte iscusit, pe care
nimic n-ar fi putut să-l clintească. După ce s-a plictisit de pistol, mi-a
desfăcut portofelul şi l-a deşertat grăbit – bani, cupoane pentru cereale,
tichetele de masă de la cantina instituţiei, chitanţele pe care nu apucasem să
le decontez, toate au fost scoase la iveală. După aceea, a început să se joace
cu bricheta şi nu s-a lăsat până când n-a stârnit o flăcăruie mică. A tras din
ţigară, dar fumul îl îneca şi a început să tuşească. Enervat, a aruncat ţigara
pe covor şi… Cerule! A luat foc covorul, iar mirosul de lână arsă a ajuns
imediat la mine, pe tavan. Atunci, în sfârşit am înţeles şi eu: dacă trupul
meu va fi transformat în cenuşă, atunci nu mai am nicio îndoială că şi eu
voi deveni doar un fum care pluteşte uşor. Extincţia lui însemna şi extincţia
mea. Trezeşte-te, trupule!
Monstrule plin de solzi, cât de mult te urăsc!
Nu, nu te urăsc, ci doar aş vrea să râd, dar în fapt nu pot sa râd. El a
descoperit că focul cuprinsese covorul, aşa că s-a ridicat cătinel în picioare,
şi-a tras în sus cracul pantalonului, a apucat cu două degete furtunaşul acela
care părea prea mare raportat la dimensiunile trupului său, un furtunaş cam
moale, la fel de plin de solzi, şi a ţintit către focul de pe covor. Jetul
puternic s-a năpustit cu zgomot pe măsură, făcând focul să sfârâie. Era un
jet puternic de apă, care ar fi fost în stare să nimicească două focuri, nu doar
unul. În cele din urmă, am răsuflat uşurat, şi simţind totodată un miros
ciudat în care se amesteca mirosul de urină cu cel de foc domolit cu apă din
belşug, m-am gândit bucuros peste măsură: «Asta da talent! Chiar că e al
naibii de talentat!» A început să smulgă hainele de pe mine. S-a străduit din
răsputeri să-mi scoată jacheta. Îl auzeam cum suflă greu. Apoi s-a îmbrăcat
cu jacheta mea care îi ajungea până la genunchi, a adunat toate fleacurile
mele şi şi le-a îndesat în buzunare. Oare ce mai punea la cale?
A scuipat cuţitaşul, l-a luat în mână şi a început să măsoare din ochi
încăperea. Apoi, a scrijelit pe pereţi caracterul «zece» de patru ori, după
care şi-a pus cuţitaşul între dinţi, ca pe o frunză de salcie, şi-a fluturat
mânecile largi şi a ieşit din încăpere bălăngănindu-se.
Trupul meu, împins pe pat şi smucit de demonul ăsta fără pereche, sforăia
mai departe, netulburat.”

2
Dragă domnule profesor Mo Yan,
Permiteţi-mi, vă rog, să mă adresez astfel domniei voastre. Este singurul
mod prin care nu mă voi simţi întristat, jenat, stânjenit.
Domnule profesor, sunteţi maestrul meu nepreţuit, o adevărată valoare, căci
am descoperit că sunteţi nu numai un as al romanului, dar şi un mare
specialist într-ale băuturii. Romanele pe care le scrieţi sunt la fel de
107
meşteşugite precum legăturile de la picioarele unei doamne în vârstă . Cât
despre priceperea la băutură, trebuie să mărturisesc că ocupaţi un loc de
frunte. În lumea de azi, nu-i deloc greu să găseşti un romancier de succes,
aşa cum nu-i deloc greu să găseşti un remarcabil degustător de vinuri, dar să
reunească cineva cele două mari înzestrări chiar că nu-i de colea. Domnia
voastră, maestre, sunteţi un astfel de exemplu rar întâlnit.
Analiza pe care aţi efectuat-o în ceea ce priveşte „Muşuroiul de furnici
verzi” este extrem de pertinentă, de o mare acurateţe, dovedind încă o dată
faptul că vă situaţi cu adevărat la nivelul unui profesionist. Ingredientele de
bază folosite pentru aceasta băutură sunt sorgul şi fasolea verde, fermentate
într-o pivniţă veche de o sută de ani. Cultura pentru drojdii foloseşte drept
ingrediente principale grâul, tărâţele de grâu şi mazărea, la care se adaugă şi
un pic de tărâţe de orez. Alcoolul rezultat după distilare este o licoare de un
verde palid, rafinată şi purificată, care în linii mari aparţine băuturilor cu o
savoare puternică şi cu un buchet bogat. Fiindcă în timpul procesării am
descoperit că avea un gust foarte aspru, m-am văzut nevoit să adopt
numeroase metode care să-i suprime natura agresivă, ca atunci când încerci
să-i pui zăbala unui cal sălbatic, dar fără prea mare succes. Apoi, pentru că
ne grăbeam să participăm la un târg cu vânzare, am pus o etichetă în mare
grabă. Exact cum spuneaţi şi domnia voastră, „Muşuroiul de furnici verzi”
este o băutură de calitate superioară, dar al cărei defect major este lipsa de
armonie.
Atunci când degustăm o băutură de soi, apelăm la metafora femeii frumoase
pentru a descrie cât mai viu şi mai sugestiv valoarea ei, iar intuiţia domniei
voastre în această privinţă a fost cat se poate de corectă. Împreună cu socrul
meu, profesorul Yuan Shuangyu, m-am străduit vreme îndelungată să fac un
plan de îmbunătăţire a „Muşuroiului de furnici verzi” şi aproape că
reuşisem, dar din păcate acum m-am îmbătat atât de tare cu literatura, încât
nu-mi mai stă mintea la altele.
Maestre, în această lume imensă, o lume a multitudinii vietăţilor, băutura
curge în valuri precum marea, vinul nedecantat se revarsă precum fluviul şi
totuşi cei care ştiu cu adevărat să se desfete cu alcoolul, cei care au ajuns la
nivelul la care să se bucure de vinul de soi ca de o femeie frumoasă, sunt tot
atât de rari ca şi stelele ce strălucesc pe cer dimineaţa, ca penele păsării
phoenix, ca unicornul, ca mătărânga tigrului sau ouăle de dinozaur. Domnia
voastră sunteţi unul dintre ei, iar eu, de asemenea, în calitatea de discipol ce
vă sunt mă socotesc ca făcând pane din această categorie cu totul specială.
L-aş mai aminti aici şi pe socrul meu, profesorul Yuan Shuangyu, dar mă
văd nevoit să precizez că directorul-adjunct Jin Gangzuan se ridică doar pe
jumătate la valoarea celor amintiţi mai sus. Şi poetul Li Bai se număra
cândva printre maeştrii băuturii… „Ridic pocalul către lună /Alături de
umbra mea, suntem de acum trei.” Cum adică sunt trei? Păi, Li Bai este
unul, împreună cu luna sunt doi şi desigur că băutura este a treia
108
componentă în această ecuaţie. Pe Lună se află Zeiţa Chang’E , o
veritabilă frumuseţe cerească! Băutura despre care vorbeşte Li Bai în aceste
versuri este „Qinglian” – lotusul cel verde, minunea din lumea oamenilor.
Li Bai şi băutura se contopesc într-o singură fiinţă, devenind ceea ce s-a
numit Li Qinglian şi numai graţie acestei contopiri a fost în stare Li Bai să
născocească atâtea versuri minunate, căci el putea hoinări netulburat între
109
Cer şi Pământ. Când vine vorba de băutură, poetul Du Fu nici pe departe
nu-i face faţa lui Li Bai. În bună măsură, ceea ce obişnuia el să bea era
băutura tăcută la ţară, de proastă calitate, fără savoare, slabă şi nerafinată ca
o văduvă bătrână; nu-i de mirare că, îmbiindu-se cu aşa ceva, nu era în stare
să scrie poeme viguroase şi înălţătoare. Şi Cao Mengde este unul dintre cei
pricepuţi la băutură; cântatul la băutură este precum fredonatul de serenade
pentru o femeie frumoasă. Viaţa e scurtă şi trebuie să recunoaştem că
femeile frumoase sunt precum rouă de dimineaţă. Se ştie prea bine că
frumuseţea nu-i ceva veşnic, ci se transformă necontenit, piere uşor, prin
urmare trebuie să te bucuri de ea pe deplin atâta vreme cât există. Din
vechime şi până în zilele noastre, de peste cinci mii de ani, oricât ne-am
strădui să numărăm, nu vom putea identifica mai mult de zece oameni care
au înţeles că a consuma o băutură fină înseamnă a avea parte de aceeaşi
plăcere pe care o resimţi în faţa unei femei frumoase. Toţi ceilalţi, fără
excepţie, sunt doar nişte prăpădiţi care toarnă cu nesaţ băutură proasta pe
gât. De ce ar merita oare să risipim vreun strop de băutură pe nişte terchea-
berchea de teapa lor, mai cu seamă când e vorba de licori precum
„Muşuroiul de furnici verzi” sau „Roşu 18 li”?
Şi, fiindcă veni vorba de băutura aceasta de pe urmă, discipolul domniei
voastre mărturiseşte că este băutura care îi face cu adevărat inima să
tresalte. Maestre, vă rog să mă credeţi că-i o creaţie miraculoasă ce a
zgâlţâit Cerul şi Pământul din ţâţâni. Urinatul în butoiul cu băutură, folosit
ca tehnică de înnobilare, este o strategie născută dintr-o imaginaţie
debordantă, pe care numai un maestru iscusit ar fi putut s-o născocească şi
care reprezint o piatră de hotar în istoria distilării alcoolului. În lucrurile
cele mai glorioase din lume adeseori se amestecă elemente din cele mai
mizerabile; de pildă, toată lumea ştie cât de dulce este mierea, dar puţini
ştiu din ce este plămădită ea. Unii susţin ca principalul ingredient al mierii
este nectarul. Aşa-i, nu-i contrazic, este cât se poate de corect, însă a spune
ca principala componentă a mierii este nectarul sau că în băutură se găseşte
în primul rând alcoolul echivalează cu a nu spune nimic, de fapt. Dar ştiaţi
oare că în băutură se află zeci de minerale? Ştiaţi oare că tot acolo îşi au
sălaşul zeci de microorganisme? Ştiaţi oare că în băutură se află nenumărate
lucruri ale căror nume nici măcar nu le cunoaştem? Eu nu ştiam că socrul
meu habar n-are de aceste chestiuni şi, desigur, cu atât mai mult domnia
voastră nu sunteţi la curent. Ştiaţi, de pildă, că în miere se găseşte apă de
mare? Dar că se găseşte şi bălegar? Mierea nu se produce fără excremente.
Oare v-a ajuns vreodată la urechi acest lucru?
De curând am citit într-o publicaţie că nişte neaveniţi care habar n-au de
procesul fabricării alcoolului au batjocorit creaţia fantastică a domniei
voastre, spunând că nu ştiu ce urinat în butoiul cu băutură reprezintă o
blasfemie la adresa societăţii civilizate. Ei ignoră complet faptul că factorul
pH, precum şi calitatea apei au un rol decisiv în definirea naturii alcoolului.
Dacă apa este alcalină, atunci băutura va fi amară şi cu greu va aluneca pe
gât; dar dacă torni în ea nişte urină de la un băieţel sănătos, atunci va deveni
o băutură cu un buchet atât de amplu, în urma căruia îţi rămâne un gust
aparte în gură, ca de miere dulce, aşa cum se petrece cu băuturile celebre,
de mare clasă, precum „Roşu 18 li” (numele acesta sună mai bine decât
„Cărturarul Roşu” sau „Fiica Roşie”). Nu-i nimic neobişnuit în asta, aşa că
de ce ne-am crampona de amănunte? Eu, în calitate de doctorand în
oenologie, proclam sus şi tare: Aceasta este ştiinţă în toată puterea
cuvântului! Ştiinţa este un demers serios, care nu lasă câtuşi de puţin loc
ipocriziei. Dar, fie-mi iertată vorba, dacă nu te pricepi la ceva, atunci se
cuvine să te apuci de studiu. Nu-i cazul să faci anumite gesturi şi nici să-i
ataci aiurea pe ceilalţi. În plus, ce e murdar la urină? La cei care se culcă cu
prostituate şi apoi se aleg cu sifilis, gonoree sau SIDA, desigur că urina este
murdară, însă, maestre, tatăl domniei voastre a turnat în butoiul cu băutură
doar urina unui băieţel, pură ca izvorul de munte. În Compendiul de
110
medicina, lucrarea clasică de farmacologie a lui Li Shizhen , renumitul
specialist în prepararea leacurilor, e scris negru pe alb, cât se poate de
limpede, că urina unui băieţel este leac pentru hipertensiune arterială, boli
de inimi, ateroscleroză, glaucom, noduli mamari şi altele. Oare ei au acum
de gând să-l atace şi pe Li Shizhen? Urina unui băieţel este lichidul cel mai
sacru şi mai misterios de pe faţa pământului. Nici măcar diavolul nu ştie
toate elementele componente preţioase care se găsesc aici. Mulţi guvernanţi
japonezi în fiecare dimineaţă beau câte un pahar de urină, ca să rămână
sănătoşi şi viguroşi. Jiang, secretarul de partid din Ţara Vinului, amestecă
urina de băieţel în terciul de rădăcină de lotus şi astfel a reuşit să-şi vindece
insomnia de care suferea de mulţi ani. Urina este un adevărat miracol, cel
mai profund semn al existenţei umane. Maestre, nu luaţi în seamă toată
adunătura aceasta de ignoranţi! Însuşi tovarăşul Stalin, comisarul poporului,
a spus: „Să îi ignorăm pe toţi!” Asemenea oameni nu merită nimic altceva
decât urină de cal.
Am citit în scrisoarea precedentă că aveţi de gând să scrieţi un roman
despre băutură şi trebuie să vă mărturisesc că, după părerea mea, sunteţi
singurul care poate duce pe umeri o asemenea povară. Maestre, sufletul
domniei voastre este pe deplin chiar sufletul băuturii, iar trupul domniei
voastre se identifică întru totul cu trupul băuturii. Astfel, trupul băuturii
domniei voastre cunoaşte armonia perfectă; flori roşii şi frunze verzi, munţi
albaştri şi ape de smarald, membre care sunt sănătoase, mişcări armonioase,
postură elegantă, mişcări graţioase, trup şi sânge adevărat – toate compun
imaginea vieţii debordante. Dacă se pierde ceva, câtuşi de puţin, atunci
viaţa se scurtează; dacă se adaugă ceva, câtuşi de puţin, atunci se lungeşte.
Maestrul meu. Domnia voastră sunteţi o sticlă vie de băutură „Roşu 18 li”!
Ca să vă ajut cu cercetarea pe care trebuie să o întreprindeţi asupra băuturii,
v-am pregătit deja zece sticle de „Muşuroi de furnici verii”, zece sticle de,
Armăsarul cu coama roşie” şi zece sticle de „Frumuseţea Orientului”. Am
să vi le trimit cu prima ocazie când autobuzul şcolii va veni la Beijing. De
azi înainte, maestre, să păşiţi cu curaj tot înainte, veşnic cu sticla aproape,
cu stiloul în mană, căci numai aşa veţi ajunge să scrieţi un număr nesfârşit
de caractere. Lăsaţi-i pe toţi idioţii aceia să bată câmpii! Ziua în care
poporul se va bucura este chiar ziua în care duşmanul de clasă va suferi, iar
victoria cu siguranţă ne va aparţine.
Vă amintiţi, probabil, povestea pe care v-am trimis-o ultima oară – Copiii
de carne. Se cade să vă mărturisesc că, deşi nu se vrea a fi un reportaj,
totuşi seamănă foarte mult cu aşa ceva. Este foarte adevărat că unii
funcţionari corupţi până în măduva oaselor şi lipsiţi de cea mai măruntă
fărâmă de omenie fac ospăţuri la care servesc bebeluşi gătiţi. Este un mare
adevăr! Se aude că ar fi fost trimisă o persoană să facă investigaţii şi, dacă
adevărul va ieşi la iveală, atunci lumea va fi zguduită din temelii. Pe viitor,
cine altcineva decât discipolul domniei voastre ar putea să scrie un reportaj
despre un caz de o importanţă colosală? Cu tot materialul exploziv pe care
îl am la dispoziţie în momentul de faţă, spuneţi dumneavoastră, maestre,
cine mi-ar mai putea fi pe măsură?
Până în prezent n-am primit niciun semn de la revista Literatura poporului
şi de aceea îndrăznesc să vă rog pe domnia voastră să-i mai zoriţi cu
publicarea.
Li Yan a noastră este doar o femeie „pistruiată şi ochioasă”. Poate că vă mai
amintiţi de o femeie palidă şi cu ochii mari; pistruii ar putea fi semnele a
numeroase sarcini ilegale pe care le-a purtat, căci ea însăşi mi-a mărturisit
cândva că se simte precum solul cel mai fertil pe care încolţeşte orice
sămânţă plantată, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Mi-a mai dezvăluit că de
fiecare dată când avorta, fetusul de nicio lună era luat de medicii de la spital
ca să fie mâncat. Am auzit şi eu că fetuşii de 6–7 luni au o valoare nutritivă
extrem de mare şi desigur că în acest context spusele ei sunt cât se poate de
plauzibile. La fel şi fetusul de cerb este un tonic nemaipomenit, menit să
crească potenţa la bărbaţi. Embrionul, la rândul lui, are valoare nutritivă şi
este bun pentru sânge.
Vă trimit alăturat ultima mea lucrare – Copilul spirit, scrisă în stilul unui
„realism demonic”. Vă rog ca, după ce o veţi fi lecturat cu un ochi critic, s-
o transmiteţi revistei Literatura poporului. Jur că n-am să am linişte până
nu am să deschid şi această „Poartă a Iadului”. Chiar dacă ar fi ca pragul de
sus al porţii voastre să fie mai înalt decât Cerul, eu tot îmi doresc să
răzbesc, bizuindu-mă pe tinereţea mea.
Cu respect vă doresc să aveţi parte de linişte,
Discipolul dumneavoastră,
Li Yidou
3

COPILUL SPIRIT
Bunule cititor, în urmă cu ceva vreme am scris o poveste despre copiii de
carne, în care mă străduiam din răsputeri să descriu imaginea unui băieţel
învelit în pânză roşie. Probabil că ochii lui cu totul neobişnuiţi v-au rămas
în amintire – mici, ca nişte crăpături prin care scânteia o privire rece şi
matură. În mod neîndoielnic, sunt ochii unui conspirator. Problema este că
aceşti ochi nu aparţin unui conspirator matur, ci sunt încrustaţi pe faţa unui
copil care nu măsoară nici măcar un metru în înălţime. De aceea, ne este
imposibil să-i dăm uitării şi de aceea au avut un efect devastator asupra unui
ţăran cumsecade precum Jin Yuanbao. Povestea aceea, nu foarte lungă, nu
ne-a îngăduit suficient spaţiu pentru a căuta esenţa lucrurilor şi pentru a
descrie prea mult destinul acestui copil. Prin urmare, de cum a intrat în
scenă, i-a fost pecetluită imaginea: un băieţel care n-are nici măcar un metru
înălţime, cu păr ţepos, ochi vicleni, de conspirator, urechi mari şi groase şi o
voce gravă. Cu toate acestea, este doar un băieţel, nimic altceva.
Povestea se petrece la Departamentul de achiziţii speciale de la Institutul
Culinar şi începe undeva pe înserat. Bunule cititor, „de fapt, povestea
noastră a început de multă vreme”.
Era o seară cu lună, fiindcă aşa avem nevoie să fie. Luna mare cat roata
carului şi roşiatică se ridica încetişor dindărătul colinei artificiale de la
Institutul Culinar. Razele trandafirii aşterneau o lumină blândă pe chipurile
noastre, străpungând ferestrele cu geamuri duble, asemenea unei cascade
roşii. Se aflau acolo o grămadă de băieţei care fără îndoială vă sunt
cunoscuţi, dacă aţi citit povestea mea Copiii de carne. Micuţul demon era şi
el printre ei şi foarte curând va deveni şeful lor sau chiar un despot
necruţător. Numai aşteptaţi puţin şi o să vedeţi.
Până la apusul soarelui, lacrimile copiilor se uscaseră deja pe obraji, lăsând
în urma lor dâre negricioase. Toţi copiii răguşiseră de atâta urlat, evident
mai puţin micul demon, căci nu era chip sa plângă el vreodată! În timp ce
ceilalţi copii se smiorcăiau, el umbla de colo-colo, cu mâinile la spate, ca o
gâscă înfoiată, făcând ture peste ture într-o casă cu un peisaj desăvârşit.
Uneori le mai trăgea, cu sete, şi câte un şut în fund plângăcioşilor, care mai
întâi reacţionau cu ţipete ascuţite, după care nu mai îndrăzneau decât să
suspine încetişor. Astfel, şutul lui devenise leacul potrivit pentru cei treizeci
şi unu de copilaşi.
La un moment dat, învăluiţi de suspinele celui mai mic dintre ei, copiii au
zărit luna aceea drăgălaşă sărind peste colină precum un falnic armăsar. S-
au înghesuit cu toţii la fereastră, ca să admire mai bine priveliştea, agăţaţi
cu mânuţele de pervaz. Cei care nu reuşiseră să prindă un loc mai bun se
prindeau de umerii celor din faţa lor. Un băiat grăsuţ şi mucos a ridicat un
deget grăsan şi a mormăit:
— Mama-lună… Mama-lună…
Un altul a comentat, plescăind din buze:
— Este Tanti-luna, nu Mama-luna! Este Tanti-luna!
Cu rânjetul pe buze, micul demon a tras un ţipăt ascuţit, ca o bufniţă, ceea
ce i-a făcut pe copii să întoarcă iute capul, curioşi să afle ce s-a întâmplat şi
nu mică le-a fost uluirea să-l vadă pe micul demon cocoţat pe vârful colinei,
scăldat de razele roşietice ale lunii. Şi hainele îi erau tot roşii, ceea ce îl
făcea sa arate ca o minge de foc şi nimic mai mult. Cascada micuţă îşi
răsfira apele pe colina artificială, precum un satin roşu, într-o curgere fiu.
Moaşă, neîntreruptă, susurândă, până la heleşteul de la poale. Stropii de apă
care săreau în toate părţile parcă erau nişte cireşe strânse în ciorchine.
Copiilor nici că le mai păsa de lună, ci se întorseseră cu toţii şi, adunaţi
laolaltă, îl priveau pe micul demon de-a dreptul stupefiaţi.
— Copii, ciuliţi urechile şi ascultaţi-l pe bătrânul vostru! le-a spus el şoptit.
Jucăria aceea care seamănă cu un armăsar falnic nu e mama şi nici tanti.
Este o minge, un corp ceresc care se învârte în jurul nostru şi care pur şi
simplu se numeşte „lună”.
Copiii îl ascultau incapabili a-nţelege vreo iotă din ce li se spunea.
Micul demon a sărit de pe colină şi, în zborul lui învolburat, hainele i s-au
ridicat ca nişte aripi groteşti. Apoi, a prins a se plimba din nou prin faţa
copiilor, cu mâinile la spate. Din când în când, se ştergea la gură cu mâneca
sau scuipa pe podeaua de piatră. Pe neaşteptate, s-a oprit în loc, a ridicat un
braţ subţire ca un picior de capră, pe care l-a fluturat în aer şi a spus pe un
ton grav:
— Copii, ia ascultaţi-mă voi cu atenţie! De când aţi venit pe lume, niciodată
n-aţi fost nişte fiinţe omeneşti. Părinţii v-au vândut ca pe nişte purcei sau
nişte miei, aşa că dacă vreunul din voi mai îndrăzneşte să plângă după
mama sau după tata am să-l snopesc în bătaie.
Acestea fiind zise, şi-a fluturat mâna cu degetele subţiri ca nişte gheare şi a
început să urle din răsputeri. Razele de luna ce îi cădeau pe faţa cenuşie îi
stârneau o licărire verzuie în ochi. Doi băieţei au izbucnit în plâns, speriaţi.
— Încetaţi cu smiorcăiala! a strigat micul demon.
Apoi, s-a repezit către grupul de copii, de unde i-a smuls pe cei doi care
plângeau şi, înfigându-şi ghearele în burţile lor, i-a trimis la pământ, ca pe
nişte mingi rostogolite.
— Cine mai îndrăzneşte să plângă o să primească o bătaie soră cu moartea!
a anunţat el solemn, de parcă promulga legile ţării.
Înspăimântaţi, copiii s-au adunat şi mai strâns unii lângă ceilalţi, într-o
linişte deplină, căci nimeni nu mai avea curajul să scoată nici cel mai mic
zgomot.
— Numai aşteptaţi un pic, a continuat el, că vă caut eu lumină!
De îndată, a început să scotocească prin încăperea aceea ciudată şi mare,
umblând cu băgare de seamă, ca o pisică ce se furişează pe lângă ziduri. S-a
oprit lângă uşă, şi-a ridicat capul şi a început să măsoare din priviri firele
lămpilor, care atârnau din tavan. A întins mâna, ca să le apuce, doar că de la
vârful degetelor lui mai era vreun metru până la ele. Oricât s-a sforţat el să
sară, tot n-ajungea la firele care se încăpăţânau să stea departe. Atunci, s-a
îndepărtat de perete şi a smuls o salcie făcută din fier forjat, s-a cocoţat în
vârful ei, a înşfăcat firele electrice şi a tras cu putere. Pe dată camera a fost
inundată de lumină – lumini de neon, lumini incandescente, lumini albe,
albastre, roşii, verzi, galbene. Erau lămpi pe pereţi, pe tavan, pe colina
artificială, în copacii artificiali şi toate străluceau, licăreau multicolor, ca
într-o lume mirifică, de poveste. Uitând de propria suferinţă şi de supărare,
cei mici băteau din palme şi chiuiau de bucurie.
Micul demon şi-a strâmbat gura a dispreţ, în timp ce îşi admira isprava.
Apoi, s-a dus în colţul încăperii de unde a luat un inel cu clopoţei de alamă
şi l-a scuturat viguros, pentru ca acel clinchet drăgălaş să le atragă atenţia
copiilor. După aceea, şi-a vârât la brâu inelul cu clopoţei, care părea să fi
fost pus acolo special pentru el, a tras un scuipat şi a zis:
— Copii, ştiţi voi oare de unde vin luminile astea? Nu, nu ştiţi, fiindcă voi
veniţi din sate mărginaşe, înapoiate, unde încă se mai face focul scăpărând
cremenele. Desigur că nu ştiţi de unde vin luminile. Vă spun eu: sursa
luminii se cheamă electricitate.
Copiii îl ascultau cuminţi. Razele lunii se retrăseseră cu totul din încăpere,
lăsând în urmă o pată de ochişori strălucitori precum cristalul. Cei doi, care
fuseseră trimişi la pământ mai devreme, s-au ridicat în picioare.
— E bună electricitatea? a întrebat micul demon.
— Daaaaaaa, e bună! au răspuns copiii într-un glas.
— Sunt eu talentat, ori ba?
— Eşti!
— De acum încolo mă ascultaţi?
— Bine. Copii, vreţi un tată?
— Vrem!
— De azi înainte, eu am să fiu tatăl vostru. Am să am grijă de voi, am să vă
dau educaţie şi am să vă păzesc, dar dacă îndrăzneşte vreunul să nu mă
asculte, am să-l înec în heleşteu cu mâna mea! Aţi înţeles?
— Da, am înţeles!
— Spuneţi-mi „Tata” de trei ori! Hai, în cor!
— Tata! Tata! Tata!
— În genunchi toată lumea! Să faceţi fiecare câte trei plecăciuni!
Printre băieţeii de acolo erau şi câţiva mai sărăcuţi cu duhul, care nu
pricepeau chiar tot din ceea ce spunea micul demon, însă capacitatea lor de
a-i imita pe ceilalţi i-a salvat. Cei treizeci şi unu de băieţi s-au înghesuit să
îngenuncheze care mai de care şi, în râsete şi chicoteli, s-au pus pe făcut
temenele în faţa micului demon, de acum cocoţat în vârful colinei, stând în
şezut, cu picioarele încrucişate, gata să primească plecăciunile celor mici.
După ce s-a terminat tot ritualul, el a ales ca şefi patru puştani dintre cei mai
buni de gură şi mai agili, i-a împărţit pe cei treizeci şi unu de copii în patru
grupe şi apoi li s-a adresat tuturor:
— Copii, de azi înainte sunteţi luptători, adică cei care au curajul de a lupta
şi de a fi victorioşi. Am să vă instruiesc cum să vă luptaţi cu oamenii care
încearcă să ne mănânce.
— Tată, dar cine vrea să ne mănânce? a întrebat curios unul dintre şefii de
grupă.
— Nemernicule! l-a apostrofat micul demon, agitând un pic clopoţeii. Când
vorbeşte tatăl tău, îţi este interzis să-l întrerupi.
— Tată, am greşit, a spus băiatul umil. N-am să mai fac aşa ceva niciodată.
— Tovarăşi, copii, a continuat micul demon, am să vă spun îndată cum
arată cei care vor să vă mănânce: au ochii roşii, unghiile verzi şi colţii
auriţi.
— Sunt lupi? Sunt tigri? a întrebat un băieţel grăsuţ, cu gropiţe în obraji.
Unul dintre şefii de grupă s-a repezit şi i-a tras o palmă peste obraz,
dojenindu-l totodată:
— N-ai voie să-l întrerupi pe tata când vorbeşte!
Grăsanul şi-a muşcat buzele, străduindu-se să-şi înăbuşe plânsul.
— Tovarăşi, copii, nu sunt lupi, dar sunt mai fioroşi decât lupii; nu sunt
tigri, dar sunt mai înfricoşători decât tigrii.
— Şi de ce îi mănâncă pe copii? a întrebat un băieţel curios.
— Mă scoateţi din sărite! Mă scoateţi din sărite! V-am spus că n-aveţi voie
să mă întrerupeţi, a spus micul demon încruntat.
La auzul acestor vorbe, cei patru şefi de grupă l-au înşfăcat pe băiatul cel
guraliv şi l-au scos dintre ceilalţi copii. Micuţul se zbătea în fel şi chip, ca
să scape, de ai fi zis că urma să fie dus la execuţie. În momentul în care l-au
eliberat, din câţiva paşi săltaţi s-a şi întors la locul lui. Cei patru s-au repezit
din nou înspre el, însă micul demon le-a oprit avântul:
— Lăsaţi-l de data asta! Să vă mai spun încă o dată: sub nicio formă n-aveţi
voie să-l întrerupeţi pe tata când vorbeşte. De ce vor să-i mănânce pe copii?
E foarte simplu – s-au săturat să mănânce carne de vacă, oaie, porc, câine,
măgar, iepure, pui, raţă, porumbel, catâr, cămilă, cal, arici, vrabie,
rândunică, gâscă sălbatică, gâscă domestică, pisică, şoarece, nevăstuică,
pisică sălbatică, iar acum vor să mănânce copii. Carnea noastră e mai
fragedă decât carnea de vacă, e mai proaspătă decât carnea de miel, e mai
aromată decât carnea de porc, e mai grasă decât carnea de câine, e mai
moale decât carnea de măgar, e mai aspră decât carnea de iepure, e mai
alunecoasă decât carnea de pui, e mai gingaşă decât carnea de raţă, e mai
adevărată decât carnea de porumbel, e mai plină de viaţă decât carnea de
catâr, e mai alintată decât carnea de cămilă, e mai elastică decât carnea de
cal, e mai blândă decât carnea de arici, e mai demnă decât carnea de vrabie,
e mai curata decât carnea de rândunică, e mai matură decât carnea de gâscă
sălbatică, e mai puţin pufoasă decât carnea de gâscă domestică, e mai sobră
decât carnea de pisică, e mai nutritivă decât carnea de şoarece, e mai puţin
diabolică decât carnea de nevăstuică şi mai obişnuită decât carnea de pisică
sălbatică. Carnea noastră e mai bună decât orice carne din lume.
Cum turuise atâtea vorbe dintr-o suflare, micul demon părea cam vlăguit.
— Tată, aş vrea să spun şi eu ceva. Se poate? a întrebat timid şeful celei de-
a doua grupe.
— Spune! Tocmai bine, că eu am cam obosit. Tata ar vrea să tragă câteva
fumuri. Păcat că n-am nicio ţigară, a spus micul demon cu un oftat.
— Tată, dar cum ne mănâncă? Aşa cruzi? a întrebat şeful grupei a doua.
— Au multe metode de a ne mânca. Spre exemplu, pot să ne mănânce
prăjiţi în ulei, fierţi în aburi, crocanţi, feliaţi, marinaţi, uscaţi. Sunt multe
metode, fiindcă în general nu ne consumă cruzi. Însă nu neapărat aşa se
întâmplă. Se spune că un primar adjunct, pe nume Shen, a mâncat un băieţel
crud, dar, totuşi, înmuiat în oţet japonez de import.
Copiii stăteau strânşi unii lângă alţii, iar cei mai fricoşi suspinau încetişor.
— Copii, tovarăşi, li s-a adresat micul demon, însufleţit dintr-odată, de asta
trebuie să-mi urmaţi indicaţiile cu sfinţenie. În aceste momente critice,
trebuie să vă maturizaţi imediat şi peste noapte să deveniţi nişte eroi
imposibil de stăpânit. Nu se poate să vă tot smiorcăiţi şi să vă lamentaţi
întruna. Singura soluţie ca să nu fim mâncaţi de ei este să ne unim şi să
devenim ca un zid de oţel. Trebuie să devenim ca un arici, ca un porc-
spinos. Au mâncat porci-spinoşi pe săturate, iar carnea noastră este mai
blândă decât cea a porcului-spinos. Trebuie să devenim un arici de oţel, un
porc-spinos de fier, ca să zdrobim gurile şi limbile alea de canibali. Or
mânca ei bine, dar digestia o să le fie grea!
— Dar, dar luminile acestea… a spus şeful grupei a patra, bâlbâindu-se.
Micul demon l-a înlăturat cu un fluturat de mână.
— Lasă, lasă… Ştiu la ce te gândeşti. Vrei să spui dacă tot vor să ne
mănânce, de ce ne-au mai adus într-un loc atât de pitoresc, nu?
Şeful grupei a patra a încuviinţat din cap.
— Bine. Am să vă spun ceva, a continuat micul demon. În urmă cu
paisprezece ani, eram şi eu copil şi auzisem povestea despre demnitarii din
Ţara Vinului care mănâncă băieţei. Erau atâtea detalii credibile, încât
devenise o poveste înfricoşătoare, dar şi miraculoasă în acelaşi timp. Apoi,
mama mea a început să aducă pe lume frăţiori unul după altul, numai că
după ce ajungeau la doi ani, pe neaşteptate dispăreau. Atunci, eu m-am
gândit că sigur fraţii mei erau mâncaţi. La vremea aceea, chiar aveam de
gând să dezvălui aceste crime abominabile, însă n-am putut să-mi împlinesc
gândul fiindcă m-a lovit o boală de piele foarte ciudată – mi-au crescut solzi
pe tot corpul. Dacă mă atingea cineva, ieşea puroi. Oricine dădea cu ochii
de mine, se umplea de silă. Aşa se face că nimeni n-a mai îndrăznit să mă
mănânce şi nici eu n-am mai ajuns în vizuina tigrului. După aceea, m-am
apucat de furat şi într-o bună zi am şterpelit din casa unui demnitar o sticlă
pe care era un desen cu maimuţe. După ce am băut-o, au început să-mi cadă
solzii strat după strat, iar cu fiecare strat care cădea corpul meu se micşora
şi mai mult, până am ajuns cum mă vedeţi acum. Nu mă judecaţi după
înfăţişare, fiindcă deşi arăt ca un bebeluş, capacitatea mea mintală este cât
un ocean. Socotesc că secretul mâncatului de bebeluşi trebuie dezvăluit, iar
eu am să fiu salvatorul vostru!
Copiii erau numai ochi şi urechi la micul demon, care şi-a continuat
discursul:
— Oare de ce au aranjat o casă aşa frumoasă, ca să ne aducă aici? Am să vă
spun eu: vor să ne bucure, pentru că ştiu prea bine că dacă suntem supăraţi,
carnea noastră devine amară şi tare. Copii, tovarăşi, ascultaţi porunca mea!
Distrugeţi casa asta până la temelii!
Micul demon a luat o piatră de pe colina artificială, a ţintit către o lampă
roşie, strălucitoare, de pe perete şi a aruncat cu toată puterea. Era foarte
viguros, aşa încât piatra aceea, în zbor, a stârnit o pală de aer rece, dar
lovitura lui nu şi-a atins ţinta, ci, dimpotrivă, piatra a lovit zidul şi a ricoşat,
cât pe ce să-i zdrobească unui băieţel capul. Micul demon a ridicat piatra, a
ochit şi a lovit din nou. Încă o ratare, de astă dată dând frâu liber şi
înjurăturilor. A ridicat din nou piatra, cu forţa unui bebeluş care suge la
pieptul mamei – la dracu! – şi a aruncat din toate puterile. De data aceasta,
lovitura a atins ţinta; lampa s-a făcut ţăndări, iar cioburile au căzut pe jos
zornăind. Filamentul becului a mai rămas incandescent pentru o clipă, după
care s-a stins de tot.
Copiii priveau încremeniţi, ca nişte marionete, mişcările micului demon.
— Zdrobiţi! Zdrobiţi! Ce mai aşteptaţi?
— Tată, ne este somn. Vrem să ne culcăm… au spus câţiva copii, însoţindu-
şi vorbele cu câte un căscat prelung.
Micul demon s-a repezit şi i-a luat în şuturi pe copiii care căscau. Cei atinşi
de loviturile lui ţipau, urlau, ba unul mai curajos a încercat chiar să
riposteze, julindu-i faţa micului demon. La vederea sângelui, micul demon
şi-a înfipt colţii în urechea copilului cu atâta cruzime încât n-a mai rămas
decât jumătate din ea.
În clipa aceea s-a deschis uşa.
O femeie îmbrăcată într-o uniformă de lucru de un alb impecabil a intrat în
fugă. Cu mare greutate a izbutit să-i despartă pe micul demon şi pe băiatul
acela care plângea atât de rău, mai să leşine. Micul demon scuipa sângele
din gură, iar ochii scăpărau o lumină verde, însă nu scotea o vorbă. Bucata
din urechea băiatului zvâcnea pe jos. La vederea acestei orori, femeia i-a
aruncat o privire micului demon, apoi, pălind la faţă, a tras un strigăt de
groază şi a ieşit în fugă din cameră. Alerga nebuneşte, stârnind în urma ei
ropote de paşi.
Micul demon s-a cocoţat în vârful sălciei de fier şi a stins toate lămpile. În
beznă şi-a slobozit ameninţările şoptit către tovarăşii săi:
— Cine îndrăzneşte să vorbească aiurea o să rămână fără ureche.
Apoi, s-a dus în faţa colinei artificiale şi şi-a spălat în apa cascadei sângele
de la gură.
Dincolo de uşă răsunau paşi, vestind apropierea unui număr mare de
oameni. Micul demon a înşfăcat piatra cu care zdrobise lampa mai devreme,
s-a ascuns după salcia de fier şi a rămas acolo în aşteptare.
După ce s-a deschis uşa, o siluetă albă s-a strecurat pe lângă perete, în
căutarea firului lămpii. Micul demon a ochit silueta aceea, în partea de sus,
şi a zvârlit piatra, iar în clipa aceea s-a auzit un răcnet de durere, după care
silueta a început să se clatine, în timp ce oamenii aflaţi de la uşă au rupt-o la
fugă în toate direcţiile. Micul demon a ridicat piatra şi a lovit din nou, cu
sălbăticie, către silueta albă care s-a prăbuşit la pământ.
La scurt timp după această ispravă, încăperea a fost împânzită de fascicule
de lumină strălucitoare, trimise din uşă. În urma lor veneau o mulţime de
oameni cu lanterne în mâini. Micul demon se retrăsese cu agilitate într-un
colţ şi, întins pe jos, se prefăcea că doarme.
S-a aprins lumina. Şapte-opt bărbaţi vânjoşi au luat-o pe braţe pe femeia
aceea îmbrăcată în alb, care fusese doborâtă la pământ, apoi pe băiatul fără
ureche, leşinat şi el, ba chiar şi bucata de ureche sfârtecată. Apoi, au început
a-l căuta pe cel responsabil de toată tevatura.
L-au descoperit pe micul demon sforăind într-un colţ al încăperii. Un bărbat
îmbrăcat în alb l-a înşfăcat de gât şi l-a ridicat în aer. Braţele şi picioarele îi
fluturau în toate părţile, iar micul demon miorlăia ca o pisică demnă de
toată mila.
Munca de investigaţie nu a dat roade deloc, mai cu seamă fiindcă toţi copiii
erau istoviţi după o asemenea zi, flămânzi, chinuiţi de micul demon şi
cădeau ca răpuşi, pe capete. Nici nu mai puteau gândi limpede, aşa ca totul
s-a încheiat cu sforăituri nestăvilite.
Oamenii îmbrăcaţi în alb au stins lumina, au încuiat uşa şi au plecat. Micul
demon zâmbea mulţumit în beznă.
A doua zi, în zori, pe când încă nu răsărise soarele, micul demon s-a trezit
şi, în atmosfera aceea înceţoşată, a scos din haină clopoţeii de alamă şi i-a
fluturat viguros. Clinchetul răsunător i-a trezit pe câţiva dintre ei, care s-au
lăsat pe vine şi s-au uşurat pe podea, după care s-au întors înapoi la somn.
În tot timpul acesta, micul demon dădea ochii peste cap de enervare.
După răsăritul soarelui, camera a fost inundată de o lumina roşie. Mai toţi
copiii s-au sculat, dar au rămas pe jos, pe podea, plângând. Erau morţi de
foame. De abia dacă mai aveau vreo amintire în minte despre ceea ce se
petrecuse în seara precedenta şi aproape că dispăruse toată energia, toate
eforturile micului demon de a le da sentimentul puterii. Pe chipul lui se
aşternuse o expresie de neputinţă şi neîncredere.
Ca să evit orice greşeală, eu, povestitorul, cel mai bine ar fi să relatez totul
cât se poate de obiectiv, fiară să mă străduiesc să descriu ce se petrecea în
mintea micului demon sau a copiilor. Promit că am să scriu doar despre
gesturi şi vorbe; cât despre mecanismul psihologic ce generează gesturile
sau înţelesul ascuns al vorbelor, îl las pe bunul cititor să înţeleagă singur.
Nu este vorba de o poveste care se desfăşoară uşor, căci micul demon
găseşte mii şi mii de metode de a o face praf. Adevărul este că nu-i deloc un
copil cuminte. (În realitate, povestea mea e pe cale să se sfârşească.)
Micul dejun a fost fastuos: pâiniţe fierte în abur, făcute din faina cea mai de
soi, lapte, pâine, gem, muguri de fasole murată, felii de ridiche dulce-
acrişoară şi un bidon de supă de ouă.
Bătrânul care a adus mâncarea şi-a luat treaba foarte în serios când a făcut
porţiile şi i-a dat fiecăruia câte o farfurie sau un bol plin. Şi micul demon a
primit o porţie, pe care a luat-o cu capul plecat, ferindu-şi privirea. Cu toate
acestea, bătrânul îl urmărea cu coada ochiului.
După ce acesta a plecat, micul demon şi-a ridicat ochii strălucitori şi a spus:
— Tovarăşi, copii, în niciun caz să nu mâncaţi. Tot ce vor ei să facă este să
ne îngraşe, ca apoi să ne mănânce. Lăsaţi mâncarea jos! Cu cât sunteţi mai
slabi, cu atât veţi muri mai târziu, ba poate chiar n-o să mai muriţi.
Copiii nu-i luau în seamă vorbele sau poate că nici măcar nu înţelegeau ce li
se spune. Tot ce îi interesa era vederea mâncării, mirositul ei, aşa că stăteau
cu feţele aplecate asupra farfuriilor, îşi îndesau mâncarea în gură şi făceau
multă gălăgie. Gândul micului demon era să se lupte cu ei şi cu prostia lor,
doar că în clipa aceea a văzut un tip înalt care a intrat în încăpere. I-a privit
pe furiş picioarele, a luat un pahar cu lapte şi a sorbit zgomotos din el.
Simţea privirea dispreţuitoare a acelui om aţintită asupra lui, aşa că s-a
străduit să arate cât de interesat este el să bea laptele şi să mănânce pâiniţa.
În mod intenţionat se mânjise cu mâncare pe faţă şi mai şi gâlgâia, înghiţind
laptele, fiindcă voia cu orice chip să pară un prost lacom.
— Purceluşule! l-a auzit pe omul acela spunând.
Imediat micul demon a văzut cum se priponesc în faţa lui două picioare
groase, ca nişte stâlpi de piatră, aşa că şi-a ridicat capul şi şi-a ţintuit
privirea asupra spinării acelui om, astfel observând că avea un cap oval, iar
de sub şapcă se iţeau nişte şuviţe de păr şaten ondulat. Când omul acela s-a
întors către el, micul demon a băgat de seamă că era roşu la faţă, iar nasul
arăta ca o castană de apă, de formă ciudată, unsă cu grăsime de porc.
— Copii, a spus bărbatul, afişând un zâmbet ipocrit pe faţă, v-aţi săturat?
Cei mai mulţi au răspuns afirmativ, dar au fost şi câţiva care au spus că nu
s-au săturat. Atunci, bărbatul a precizat:
— Dragi copii, nu puteţi să mâncaţi prea mult la o masă, că altfel o să aveţi
probleme cu digestia. Acum să mergem afară, la joacă! Ce ziceţi?
Copiii nu spuneau nimic, ci doar îl priveau, clipind neîncrezători. Văzându-
le lipsa de reacţie, bărbatul şi-a dat o palmă în cap şi a recunoscut cât de
prost fusese, căci nu-şi dăduse seama că ei erau copii şi nu ştiau încă ce este
aceea joacă.
— Să mergem afară să ne jucăm de-a uliul şi porumbeii! Bine?
Copiii au încuviinţat într-un glas şi au pornit în urma lui până în curte. I-a
urmat şi micul demon, venind ultimul, cam şovăielnic, deloc dornic de
zbenguială.
Când jocul a început, omul acela cu nasul mare l-a ales pe micul demon să
fie cloşca, probabil pentru că avea hainele roşii şi sărea în ochi cu uşurinţă.
În urma lui venea cârdul de copii. Bărbatul cu nasul mare era uliul, prin
urmare îşi flutura braţele, imitând mişcările din aripi ale uliului, se holba la
copii şi le arăta colţii, slobozind, totodată, şi nişte sunete ascuţite.
Pe neaşteptate, uliul bătea din aripi, plutind în jos, la mică înălţime. Avea
nasul acvilin, atât de coroiat încât părea că vârful îi atinge buza de sus, iar
în ochi îi scăpăra o privire tenebroasă, ameninţătoare. Acesta era cu
adevărat un carnivor sălbatic! Umbra lui întunecată se legăna printre copii.
Nervos, micul demon îi urmărea cu mare atenţie ghearele nemiloase, atunci
când părea că se lasă în jos, către covorul de iarbă verde, ca apoi să se ridice
iarăşi în văzduh. Se juca liniştit cu copiii, în aşteptarea momentului potrivit.
Oricum, uliul este o vietate foarte răbdătoare, deci nu era nimic
surprinzător, nu? Şi cum iniţiativa se află întotdeauna în puterea
atacatorului, cel atacat trebuie să fie tot timpul în alenă şi nici măcar pentru
o secundă nu-şi poate permite să se relaxeze.
Pe neaşteptate, uliul a lansat un atac cu iuţeala fulgerului. Micul demon s-a
năpustit curajos către coada cârdului, lovind cu capul, cu ghearele, cu dinţii,
ca să salveze un copil ce căzuse în ghearele uliului. Copiii strigau stârniţi de
bucurie, dar şi de spaimă totodată, în timp ce fugeau din calea prădătorului.
Atunci, micul demon a făcut un salt cu multă agilitate şi s-a pus în calea lui,
cu o privire tăioasă care l-a surprins pe uliu atât de tare, încât a avut o
tresărire necontrolată.
Un nou atac a început, de astă dată micul demon desprinzându-se de copii şi
repezindu-se cu toată forţa înainte. Cu mişcările lui agile, precise, dovedea
limpede că nu-i nici pe departe un copil. Până să apuce uliul să reacţioneze,
micul demon îi sărise deja la gât, dându-i senzaţia că un păianjen negru,
uriaş, s-a năpustit asupra lui sau chiar un liliac vampir, cu aripi roşii. Uliul
şi-a scuturat capul violent, ca să se elibereze din strânsoare, dar totul era în
van, căci micul demon îi înfipsese ghearele drept în ochi. Durerea cumplită
îl lăsa fără pic de putere. A slobozit un urlet înfiorător şi s-a prăbuşit în faţă,
asemeni unui copac uscat doborât la pământ.
Ca un adevărat învingător, micul demon a sărit atunci de pe capul bărbatului
şi, cu un zâmbet pe buze, în care se contopeau ticăloşia, răutatea,
brutalitatea, s-a îndreptat către copii şi le-a spus:
— Copii, tovarăşi, i-am scos ochii uliului, aşa că nu poate să vă mai vadă.
Copii, jucaţi-vă!
Cu ochii scoşi din orbite, uliul se rostogolea pe pământ. Trupul i se
zvârcolea în fel şi chip – ba se arcuia precum o punte, ba se încolăcea
precum un dragon. Îşi acoperise faţa cu palmele, iar printre degete se
prelingeau dâre de sânge negru, ca nişte viermi care îi colcăiau pe faţă.
Scotea nişte urlete jalnice, înspăimântătoare, iar copiii, după cum le era
obiceiul, se strânseseră unii lângă alţii. Micul demon a privit vigilent în jur:
nu era nimeni în curte, ci doar câţiva fluturaşi albi tremurau în zbor pe
deasupra firelor de iarbă. Din coşul de dincolo de zidul curţii se ridica un
fum negru care răspândea un iz greu, împresurând nările micului demon. În
acest timp, urletele şi vaietele uliului erau tot mai jalnice, mai ascuţite.
După câteva rotiri nebuneşti, micul demon a aterizat din nou în spinarea
uliului, cu ghearele înfipte în gâtul lui. Avea o faţă înfricoşătoare,
negricioasă precum tuşul. Fără îndoială că ghearele îi erau înfipte adânc în
gâtul gros al bărbatului. Oare acest lucru îi dădea aceeaşi senzaţie ca şi cum
ar fi avut ghearele înfipte în nisip opărit sau în grăsimea cea mai unsuroasă?
N-avem de unde şti. Îl încerca oare o senzaţie de mulţumire în faţa
răzbunării? La fel, n-avem de unde şti. Bunii mei cititori, întotdeauna voi
sunteţi mai deştepţi decât autorul, un lucru pe care povestitorul îl ştie foarte
bine.
Cam pe când micul demon l-a eliberat din gheare pe uliu, strigătele acestuia
mai conteniseră. Din locurile unde fuseseră înfipte ghearele ţâşnea sângele
cu atâta tărie încât ai fi zis că sunt acolo nişte crabi care scuipă spuma
mării. Cu mâinile însângerate în sus, micul demon a anunţat calm:
— Uliul este în ghearele morţii!
Mai întâi s-au apropiat copiii mai curajoşi, urmaţi imediat de cei mai
temători, cu toţii dornici să privească leşul uliului încă mai zvâcnea, se
zvârcolea, deşi cu mult mai puţină intensitate şi cu pauze tot mai mari.
Deodată, uliul a deschis gura, a şi cum ar fi vrut să strige. În loc de strigăt
însă a ţâşnit un şuvoi de sânge care susura când atingea covorul de iarbă, un
sânge lipicios şi fierbinte ce pârjolea totul în cale. Micul demon a înşfăcat o
mână de pământ şi i-a îndesat-o uliului în gură. Gâtul i-a gâlgâit pentru
câteva clipe, după care a urmat o explozie de sânge şi noroi.
— Copii, sufocaţi-l! a spus micul demon pe un ton poruncitor. Numai aşa o
să-l împiedicaţi să vă mănânce.
Copiii au reacţionat imediat la porunca lui şi, cum unde-s mulţi puterea
creşte, au izbutit de îndată să îndese în gura uliu lui noroi, iarbă şi nisip.
Apoi, ca într-o ploaie, i-au acoperit ochii şi nările. Entuziasmul copiilor era
tot mai mare şi astfel s-a stârnit o stare de euforie generală în acest joc al
vieţii, în care uliul fusese dovedit în cele din urmă. Aşa se întâmplă cu
copiii în viaţa obişnuită, când se adună şi lovesc o broască otrăvită sau un
şarpe care trece drumul sau chiar o pisică rănită. După ce zdrobesc
animalul, se înghesuie, ca să se delecteze cu ceea ce le oferă priveliştea.
— A murit?
O răsuflare de aer se eliberă prin partea de jos a uliului.
— N-a murit! Nu vedeţi că încă trage vânturi? Sufocaţi-l în continuare!
A urmat iarăşi o ploaie de noroi, că până la urmă aproape că l-au îngropat
cu totul. Mă rog, se poate spune că a fost îngropat în noroi.
Responsabila de la Departamentul de achiziţii speciale din cadrul
Institutului Culinar a auzit strigătele înfiorătoare care răzbăteau din curtea
unde se afla camera copiilor de carne şi s-a înfiorat, căci sentimentul unei
nenorociri începuse să i se strecoare în inimă.
Femeia s-a ridicat în picioare şi s-a apropiat de telefon. În clipa în care cu
mâna dreaptă a apucat receptorul, a simţit instantaneu un curent electric
cum se ridică de la vârful degetelor şi îi paralizează jumătate de corp. Mai
mult târându-se, s-a întors în birou şi s-a aşezat la masă. Avea senzaţia că
trupul i-a fost despicat în două: o jumătate rece şi o jumătate fierbinte. A
deschis degrabă un sertar şi a scos o oglindă, nerăbdătoare să se privească.
Jumătate de faţă îi era vânătă, în timp ce cealaltă jumătate era albă precum
coala de hârtie. Era tensionată peste măsură, aşa că s-a repezit la telefon,
dar numai ce a întins mâna după receptor că un nou val de curent a
determinat-o să se retragă. Când era pe punctul de a se prăbuşi la pământ, o
rază divină i-a arătat drumul în mintea ei: pe marginea drumului este un
arbore lovit de fulger – jumătate din el este verde şi plin de viaţă, cu frunziş
bogat şi fructe apetisante; jumătatea cealaltă, cu trunchiul de argint şi
crengile de bronz, fără pic de frunză, împrăştie un mister aparte, într-un
ocean de lumină. Pe dată, femeia a avut o revelaţie: „Copacul ăsta mă
întruchipează pe mine!” Gândul care o lovise pe neaşteptate i-a adus o
bucurie imensă în suflet, iar lacrimile de bucurie s-au pornit să curgă pe
obraji nestăvilite. Părea de-a dreptul vrăjită, aşa cum stătea ea şi privea cu
fascinaţie jumătatea aceea de copac topită de fulger şi cu dispreţ cealaltă
jumătate verde şi luxuriantă. A invocat fulgerul, cerându-i să transforme
partea verde în crengi de bronz şi trunchi de fier pentru ca împreună cu
jumătatea cealaltă să alcătuiască un tot armonios. Cu acest scop în minte a
întins mâna stângă către telefon şi, drept urmare, tot trupul i-a fost pârjolit.
Părea că într-o clipă a întinerit cu zece ani. A pornit în goană prin curte, pe
gazonul din faţa camerei copiilor de carne, însă de îndată ce a dat cu ochii
de uliul mort şi îngropat, a izbucnit în hohote de râs.
— Copii, l-aţi omorât bine! a exclamat ea, cu mâinile împreunate în faţa
pieptului. L-aţi omorât bine! Fugiţi repede! Haideţi fugiţi! Scăpaţi mai
repede din această vizuină unde se petrec crime abominabile.
În fruntea lor, femeia i-a condus pe copii pe aleile labirintice ale Institutului
Culinar, dincolo de toate porţile de fier, însă planul ei nu a putut fi dus la
bun sfârşit, căci în afară de micuţul demon care a reuşit să scape, toţi ceilalţi
copii au fost prinşi, iar femeia a fost destituită. Bunule cititor, de ce oare am
ţinut eu aici să risipesc atâta cerneală pentru femeia aceasta? Păi, pentru că
ea este soacra mea, adică este nevasta profesorului Yuan Shuangyu, de la
Universitatea Distileriei. Toată lumea vorbeşte că ar suferi de o boală
nervoasă şi eu unul cred că aşa este. Acum, stă zi de zi închisă în casă şi
scrie plângeri una după alta şi tot una după alta le pune la poştă. A trimis
preşedintelui Comitetului Central, a mai trimis câteva secretarului de partid
din provincie şi încă una legendarului magistrat Bao, de la prefectura
Kaifeng. Ia spuneţi! Păi, nu arată asta că e bolnavă de nervi? Dacă va
continua tot aşa, o să fie falită numai cumpărând timbre.
„Când se deschid doi boboci de floare, e bine să-i îngrijeşti pe rând.” O
gaşcă de indivizi îmbrăcaţi în alb i-au înhăţat pe copiii fugari şi i-au dus
înapoi la camera de alimentare specială. Nu le-a fost deloc uşor să-i prindă,
ba dimpotrivă chiar i-a istovit toată această tărăşenie. Cei care îl
îngropaseră pe uliu se căliseră în toiul luptelor şi, mai ales, se sălbăticiseră,
dar căpătaseră şi o îndemânare extraordinară. Se ascundeau în pădurice, se
ascundeau în găurile din ziduri, se căţărau în pomi şi săreau în latrine. Se
ascundeau în orice loc le era la îndemână. În realitate, după ce soacra mea a
deschis poarta metalică de la camera de alimentare specială, mulţi copii s-
au sălbăticit. Deşi i se părea că scoate un grup de copii din vizuina
monştrilor, aceasta era doar o fantezie. Pe când stătea lângă uşa din spate a
institutului, cea care dădea la stradă, şi striga în gura mare, încurajându-i pe
copii să fugă mai repede, îndemnurile ei au fost auzite de bătrâni şi bătrâne
ascunşi lângă cursul de apă, aşteptând să le pice câte ceva bunătăţi de la
Institutul Culinar. Soacra mea n-avea cum să-i vadă, pentru că se pitiseră în
ascunzătorile lor pline de vegetaţie luxuriantă, înspăimântătoare. Aşadar, de
ce a înnebunit soacra mea, care deţinea o poziţie aşa importantă? Ca să
putem spune cu certitudine dacă era cumva rezultatul faptului ca se
electrocutase, ar trebui să mai povestesc un episod.
După ce a fost descoperită evadarea copiilor, la Departamentul de securitate
al Institutului Culinar s-a convocat o întâlnire de urgenţă, pentru a se
elabora măsurile ce se impuneau, inclusiv închiderea porţilor. Apoi, s-au
organizat câteva grupuri de pază, care au început pe dată căutările. În tot
acest răstimp, zece ofiţeri de pază au fost muşcaţi cu cruzime de către copiii
de carne, ba chiar unei femei de la pază i-a fost scos şi un ochi. Conducerea
institutului i-a consolat pe ofiţerii de pază, iar în funcţie de gravitatea
rănilor le-a oferit şi câte un bonus. Pentru mai multă siguranţă, i-au închis
pe copiii de carne într-o încăpere de securitate maximă, însă la numărătoare
a ieşit unul lipsă. Potrivit spuselor femeii îmbrăcate în uniformă albă, care
şi-a revenit ceva mai târziu, fugarul era nimeni altul decât cel care o rănise
pe ea. Trebuie să fi fost, de asemenea, tot cel care îl omorâse şi pe uliu. Şi-a
amintit vag că băiatul era îmbrăcat cu haine roşii şi avea ochii tulburi, ca de
şarpe.
După câteva zile, lucrătorul, care venise să cureţe canalul, a descoperit nişte
haine roşii îngrozitor de murdare, însă nici urmă de micuţul demon –
ucigaşul şi conducătorul copiilor de carne.
Bunule cititor, oare ai dori să afli într-o bună zi ce s-a întâmplat cu micul
demon?
4

Dragă domnule Yidou, doctorand în oenologie,

Vă mulţumesc pentru scrisoare. V-am citit povestea Copilul spirit. Micul

demon cu veşminte roşii este atât de înspăimântător încât pe măsură ce
citeam inima mea o lua la trap, mi se zbârlea pielea pe mine, ba chiar multe
nopţi n-am mai avut somn. Dragul meu prieten, limbajul folosit în această
poveste este unul rafinat, iar intriga ingenios construită pare să nu se
isprăvească niciodată, ceea ce m-a făcut să mă simt ruşinat, căci eu nu ştiu
să fi fost vreodată capabil să concep o asemenea creaţie. Dacă totuşi
stăruieşti în a-mi cere să formulez o opinie, atunci am să-mi exprim câteva
idei superficiale: de pildă, spui că nu se ştie de unde vine micul demon,
lucru care nu corespunde principiilor realismului; pe de altă parte, există o
structură a poveştii cam prea diluată şi o lipsă a intervenţiei autorului sau
alte neajunsuri de felul ăsta, însă în faţa „realismului demonic” nu
îndrăznesc să mai adaug vreo critică. Deja am trimis povestea Copilul spirit
la revista Literatura poporului, o revistă de primă marcă, unde lucrările vin
în avalanşă spre publicare. Faptul că nu ai primit încă o veste cu privire la
acceptarea primelor două poveşti pe care le-ai trimis este un lucru absolut
obişnuit. Eu le-am scris celor doi editori renumiţi, Zhou Bao şi Li Xiaobao,
rugându-i să verifice care e soarta lucrărilor şi am credinţa că mă vor ajuta,
fiindcă amândoi îmi sunt buni prieteni.
În scrisoare aminteşti de ceea ce scrii tu despre băutură într-un limbaj ales,
serios, dar totodată şi amuzant. Ai nenumărate surse de inspiraţie şi toate la
fel de profunde. Pe de altă parte, eşti cu adevărat doctor în oenologie, ceea
ce mă face să nutresc o mare admiraţie pentru tine. Luând în consideraţie
toate acestea, aştept cu nerăbdare să avem o discuţie mai amplă despre
băutură, fiindcă aceasta reprezintă o temă de larg interes pentru mine.
Nu ştiu dacă să râd sau să plâng văzând că ai ridicat la rang de minune
tehnologică povestea cu urinatul în butoiul de băutură, despre care scriam
eu în neghioaba mea lucrare Sorgul roşu. Eu nu am cine ştie ce cunoştinţe
de chimie şi chiar mai puţine cunoştinţe despre tehnica fabricării vinului.
Când am scris episodul acela, pur şi simplu a fost o chestiune de imaginaţie
şi, în plus, am vrut să mă amuz pe seama acelor „esteţi” cu ochii injectaţi
din pricina invidiei. Nu mi-aş fi imaginat că tu vei veni cu argumente
ştiinţifice pentru a dovedi cât de logic şi înălţător este respectivul episod. Pe
lângă faptul că îţi admir nespus gestul, trebuie să-ţi transmit pe această cale
şi recunoştinţa mea vie. Asta este exact ceea ce se numeşte, Acolo unde
specialistul vede soluţia, novicele vede amuzamentul” sau „Chinuieşte-te să
plantezi o floare şi nu o să răsară; aruncă la întâmplare o sămânţă de salcie
şi o să crească iute un copac falnic”.
Şi, fiindcă veni vorba de „Roşu 18 li” mai este un caz important în lucrare.
După ce filmul Sorgul roşu a luat premiu la Festivalul de Film de la Berlin,
directorul unei distilerii din satul meu natal a venit într-o fugă la un depozit
unde îmi făcusem eu biroul de studiu, ca să mă anunţe că vrea să regizeze
un film după capitolul „Roşu 18 li”. Apoi, fiindcă nu a putut obţine
resursele financiare, a renunţat. După un an însă, conducerea judeţului,
venită într-o inspecţie în judeţ, a solicitat să deguste această băutură, ceea ce
a fost un moment extrem de jenant, dar după plecarea demnitarilor
comitetul financiar din judeţ a venit cu bani pentru o linie experimentală de
producere a băuturii „Roşu 18 li”. Prin linie experimentală eu m-am gândit
că vor să spună că vor amesteca mai multe băuturi şi vor scoate un produs
nou, pe care îl vor pune într-un ambalaj nou, îi lipesc o etichetă nouă şi
gata. Habar n-am dacă au adăugat în băutură urină de băieţei. Când cei de la
distilerie au trimis bucuroşi băutura „Roşu 18 li” la guvernul judeţean, ca să
raporteze succesul, revista Filmul de masă a publicat o ştire despre o
conferinţă de presă şi un dineu la Shenzhen, unde distileria din judeţul
Shangcai, provincia Henan, va oferi participanţilor băutura lor, şi anume
„Roşu 18 li” despre care se vorbeşte în Sorgul roşu. Pe cutiile cu băutură s-a
imprimat următoarea formulă: „Dai Jiu’er, eroina principală din filmul
Sorgul roşu, este originară din judeţul Shangcai, provincia Henan, însă s-a
refugiat din pricina foametei, împreună cu tatăl ei, în nord-est, în satul
Gaomi din provincia Shandong. Reţeta preparării celebrei băuturi „Roşu 18
li” a fost adusă din judeţul Shangcai în satul Gaomi, din provincia
Shandong, deci se poate spune că adevăratul loc natal al acestei băuturi este
judeţul Shangcai”.
Când a văzut ştirea, directorul distileriei din satul meu natal le-a tras o
înjurătură celor din judeţul Shangcai şi a trimis pe cineva cu băutura
autentică „Roşu 18 li” la Beijing, să-mi ceară a din postura de autor al
romanului să revendic paternitatea ei în satul Gaomi. Numai că cei din
judeţul Shangcai, mai deştepţi fiind, au avut grijă să înregistreze „Roşu 18
li” la Oficiul Naţional de Mărci şi, cum legea nu ţine seama de sentimente,
producerea acestei băuturi la distileria din Gaomi nu mai este legală. Când
cei din Gaomi mi-au cerut să-i ajut să se adreseze instanţei de judecată, le-
am explicat că nu avem nicio bază întrucât Dai Jiu’er este doar un personaj
de ficţiune, nu e bunica mea adevărată, aşa că nu e nimic ilegal în
revendicarea provenienţei ei de către cei din judeţul Shangcai, provincia
Henan. Nu era chip ca oamenii din Gaomi să câştige un asemenea proces,
aşa că n-au încotro decât să înghită găluşca asta. Mai târziu, am auzit că
oamenii din Henan au ieşit cu băutura aceea pe piaţa internaţională şi s-au
umplut de valută. Sper ca acest lucru să fie adevărat. Ca literatura şi băutura
să se împletească în aşa chip este ceva cu totul şi cu totul special. Şi, pentru
că am citit legea dreptului de autor recent publicată, tocmai mă pregătesc să
mă duc la Shangcai împreună cu regizorul de film Zhang Yimou, să le
cerem ceva bani.
Toate băuturile pe care le aminteşti sunt extrem de rafinate, dar eu n-am
nevoie de ele. Cât despre materialele despre băutură, de care am urgentă
nevoie, sper să-mi poţi trimite câteva. Fireşte că eu voi plăti toate taxele
poştale.
Te rog să îi transmiţi salutări lui Liu Yan atunci când ai s-o întâlneşti.

Cu drag,
Mo Yan
 Capitolul 4
1
Investigatorul Ding Gou’er a deschis ochii. Îşi simţea pleoapele umflate, iar
capul îl durea de parcă stătea să-i crape. Respiraţia îi era urât mirositoare, în
timp ce gingiile, limba, întreaga cavitate bucală, gâtul parcă erau îmbrăcate
într-o substanţă lipicioasă, pe care nici n-o putea scuipa, nici n-o putea
înghiţi, ceva care îi afecta respiraţia. Din pricina luminii răsfirate de
candelabrul de deasupra capului nu ştia dacă e zi sau noapte, dacă se crapă
de ziuă sau se înserează. Ceasul de la mână lipsea, iar ceasul lui biologic era
dat peste cap cu totul. Îi chiorăiau maţele şi în acelaşi timp hemoroizii îi
zvâcneau în acelaşi ritm cu inima. Străbătute de curentul electric,
filamentele becurilor pâlpâiau uşor şi, totodată, împrăştiau un ţârâit care în
urechile lui Ding Gou’er se amplifica devenind un adevărat vuiet. Cu toate
acestea, reuşea să-şi perceapă limpede bătăile inimii. S-a străduit să-şi mişte
membrele şi tare ar fi vrut să se ridice din pat, doar că trupul nu-i asculta
indicaţiile. Imaginile cu beţia pe care o trăsese îi fulgerau prin minte, ca
prin vis. Deodată, bebeluşul acela cu trupul aurit, uns şi parfumat, care
stătea pe tava, a zâmbit către el. Investigatorul a tras un ţipăt, căci conştiinţa
lui înlătura opreliştile, iar gândurile năvăleau precum curentul electric care
îi pârjolea muşchii şi oasele. A sărit în picioare, s-a desprins de pat, ca un
crap săltat deasupra apei, formând un frumos arc de cerc care remodela
spaţiul, îi schimba câmpul magnetic şi direcţia luminii. Investigatorul a luat
o anumită poziţie, de parcă era un câine care amuşina rahatul, cu capul
înfundat în covorul din fibre sintetice.
Era la bustul gol şi măsura uluit semnul „zece” de pe pereţi, când dintr-
odată a simţit cum frigul îi cuprinde spinarea. Imaginea vie a puştiului cu
pielea solzoasă şi cuţitaşul în forma de frunză de salcie în gură a început să
capete contur prin aburii alcoolului. A descoperit apoi că era dezbrăcat până
la brâu, coastele aproape că-i ieşeau prin piele, burta i se umflase, un smoc
de păr deschis la culoare stătea zbârlit pe piept, iar în buric avea numai
cenuşă. După ce investigatorul şi-a dat cu apă pe cap, s-a uitat în oglindă şi
şi-a analizat cu mare atenţie faţa buhăită şi ochii lipsiţi de orice licărire. Pe
neaşteptate, l-a cuprins dorinţa de a se sinucide la toaletă, aşa că de îndată
ce şi-a găsit servieta a dibuit pistolul şi l-a armat. Cum îl ţinea el aşa, în
mână, îi simţea mânerul rece, dar blând şi, tot privind în oglindă, dintr-odată
l-a împresurat gândul că un duşman necunoscut îl urmăreşte dindărătul
oglinzii. A pus ţeava rece a pistolului pe vârful nasului şi a apăsat uşor,
după care a mutat pistolul la tâmplă, făcând ca pielea să-i tremure uşor. Într-
un final, şi-a vârât ţeava pistolului în gură şi a apucat-o strâns cu buzele,
atât de strâns încât niciun ac nu s-ar mai fi putut strecura pe acolo. Arăta
foarte caraghios, încât el însuşi parcă ar fi izbucnit în râs. Cum râdea el aşa,
şi imaginea din oglindă râdea. Gustul de praf de puşcă de pe ţeava pistolului
i-a ajuns imediat direct în gât. Când mai trăsese el cu pistolul acesta? Poc!
Capul copilului de pe tavă zburase prin aer ca o coajă de pepene, cu
fragmente de creier puternic mirositoare împroşcate peste tot. Îşi amintea că
era cineva care a sărit ca o pisică să lângă fragmentele de creier. O zvâcnire
a conştiinţei se insinua în creierul lui, în timp ce norii negri ai suspiciunii
puneau stăpânire pe capul lui. Cine ar fi putut să-i garanteze că nu-i o farsă?
Că braţele erau făcute din rădăcini de lotus şi pepene, şi nu că braţele
băiatului fuseseră făcute în aşa fel încât să pară o secţiune în rădăcina de
lotus şi în pepenele galben.
În clipa în care s-a auzit un ciocănit la uşă, Ding Gou’er a scos grăbit ţeava
pistolului din gură.
Veniseră secretarul de partid şi directorul minei, amândoi cu feţele
zâmbitoare.
Îi urma directorul adjunct Jin Gangzuan, elegant şi frumos cum numai el
ştia să fie.
— Tovarăşe Ding Gou’er, ai dormit bine?
— Tovarăşe Ding Gou’er, ai dormit bine?
— Tovarăşe Ding Gou’er, ai dormit bine?
Nespus de stingherit, Ding Gou’er şi-a tras într-o doară un prosop peste
umeri, făcând o precizare importantă:
— Cineva mi-a furat hainele.
În loc să-i răspundă, directorul adjunct Jin, cu un aer serios, ba chiar grav, s-
ar putea spune, stătea cu privirea aţintită asupra semnului „zece” scrijelit cu
cuţitul pe zid. După mult timp, s-a trezit din gândurile lui şi a mormăit ca
pentru sine:
— Iarăşi el!
— Cine este el? s-a grăbit să întrebe Ding Gou’er.
— Un hoţ de toată isprava, priceput peste măsură, a răspuns Jin Gangzuan,
râcâind cu degetul mijlociu de la mâna stângă unul din semnele de pe
pereţi. După fiecare ispravă lasă un semn de felul ăsta.
Ding Gou’er s-a apropiat, ca să studieze mai bine inscripţia, moment în care
priceperea sa profesională l-a făcut să-şi limpezească mintea instantaneu.
Începea să se simtă bine în pielea lui, în timp ce ochii i se umezeau din nou,
iar privirea lui ca de vultur îşi relua claritatea. Cele patru semne „zece”
fuseseră inscripţionate pe un singur rând, de fapt erau scrijelite adânc în zid
şi din această pricină acolo tapetul era tăiat şi se ridicase în sus, lăsând la
vedere tencuiala de pe perete.
Ar fi vrut să studieze expresia de pe faţa lui Jin, dar a descoperit de îndată
privirea destoinică a acestuia fixată asupra sa şi acest lucru l-a făcut să se
simtă de parcă ar fi fost la discreţia altcuiva, de parcă stătea în faţa unui
adversar foarte viclean sau de parcă ar fi căzut în capcana duşmanului. Dar
chipul surâzător, prietenos, afabil al lui Jin i-a izgonit investigatorului
temerile într-o oarecare măsură.
— Tovarăşe Ding Gou’er, a spus el cu o voce dulce precum vinul bun,
dumneavoastră sunteţi specialistul aici. Ce reprezintă semnul acesta,
„zece”?
Ding Gou’er amuţise, fiindcă fluturaşul conştiinţei sale, care fusese izgonit
de alcool, nu se întorsese întru totul. De aceea, nu îi rămăsese altceva de
făcut decât să ţintuiască cu privirea gura lui Jin şi dinţii aceia de aur sau de
bronz, care licăreau în bătaia luminii, atunci când deschidea gura.
— Eu mă gândesc că astea sunt nişte semne făcute de vreo bandă de
huligani, în care trebuie că există patruzeci şi unu de membri, iar cele patru
semne „zece” de fapt reprezintă zecile de persoane. Fireşte că e posibil să
apară şi vreun Ali Baba, iar dumneata, tovarăşe Ding Gou’er, fără să bagi
de seamă, îţi vei asuma rolul acestuia. Acest lucru ar fi o binecuvântare
pentru noi, locuitorii Ţării Vinului, care nu suntem decât vreo două
milioane de suflete.
II salută pe Ding Gou’er cu palmele împreunate în faţa pieptului, cu mare
respect, dar într-un mod foarte amuzant, ceea ce l-a făcut pe acesta de
îndată să se simtă şi mai stânjenit.
— Actele mele, portofelul, ţigările, bricheta, aparatul electric de bărbierit,
pistolul de jucărie, agenda telefonică, toate au fost furate de cei patruzeci de
hoţi. N-a mai rămas nimic în urma lor, a spus Ding Gou’er.
— Cum îndrăznesc ei să-i clintească celui puternic chiar şi un fir de păr? a
întrebat Jin Gangzuan pe un ton şăgalnic.
— Norocul meu că nu mi-au furat adevăratul prieten! s-a grăbit Ding
Gou’er cu comentariile, fluturându-şi pistolul în lumină.
— Bătrâne Ding, am venit să-mi iau rămas-bun de la tine. De fapt, eu
venisem să te invit să bem ceva pentru despărţirea noastră, dar, văzând câte
obligaţii ai, n-am mai îndrăznit să te deranjez. Pentru orice problemă, caută-
mă la Comitetul Municipal de Partid.
Odată ce şi-a isprăvit vorba, i-a întins mâna lui Ding Gou’er, pe care acesta,
buimac, i-a strâns-o şi tot aşa, ameţit, a eliberat-o; apoi, în aceeaşi stare de
confuzie, l-a urmărit cu privirea pe Jin Gangzuan cum iese din camera sub
escorta secretarului de partid şi a directorului de mină. O senzaţie de vomă i
s-a ridicat din stomac, ceea ce îi stârnea o durere apăsătoare în piept, căci
deocamdată mahmureala nu-i prea trecuse. Situaţia era foarte neclară, aşa
că a băgat capul sub robinet şi a lăsat apa să curgă vreo zece minute, după
care a băut o ceaşcă de ceai rece ca gheaţa. A tras aer adânc în piept de
câteva ori, a închis ochii, şi-a înfrânat pornirile năvalnice, s-a scuturat de
gândurile egoiste şi frământările fără rost, iar apoi, brusc, când a deschis
ochii, gândurile i-au devenit incisive, asemenea lamei de topor proaspăt
ascuţită pe piatră, gata să sfârtece şi să zdrobească joardele şi buruienile ce-i
acopereau privirea; un gând nou a căpătat contur pe ecranul minţii sale:
Ţara Vinului este locul în care îşi face veacul o bandă de monştri canibali.
Tot ce s-a întâmplat la banchetul acela a fost o escrocherie bine ticluită.
După ce şi-a şters faţa, s-a încălţat cu ciorapii şi pantofii, şi-a strâns cureaua
la brâu, şi-a pus pistolul în toc şi pălăria pe cap, după care şi-a tras pe umeri
cămaşa albastră, în carouri, pe care i-o aruncase pe covor puştanul cu solzi
şi care se udase toată atunci când îl apucase vomatul. După ce a împins uşa
de culoare întunecată, a pornit mândru către ieşire, cu paşi mari pe coridor,
în căutarea liftului sau a scărilor. La recepţie, o domnişoară îmbrăcată în
haine de culoarea laptelui, foarte amabilă, l-a direcţionat către ieşirea din
acel palat înceţoşat.
Afară, l-a întâmpinat o zi cu condiţii meteo complexe – pe o parte erau nişte
nori negri, care se tot rostogoleau; de cealaltă parte soarele strălucitor îşi
trimitea razele nemiloase spre pământ. Era deja trecut de prânz. Norii uriaşi,
călători pe cer, îşi proiectau în pripă umbrele pe pământ, în timp ce razele
aurii ale soarelui aşterneau ochişori strălucitori de lumină pe frunzele
îngălbenite ale copacilor. Pe Ding Gou’er îl mânca nasul şi s-a pornit cu o
serie de strănuturi care l-au făcut să se îndoaie de şale, ca un crevete uscat,
cu ochii plini de lacrimi. După ce s-a îndreptat de spinare, cu ochii
împăienjeniţi, a văzut roata uriaşă de pe scripetele întunecat la culoare, de la
intrarea în mină şi cablul argintiu, de oţel, care continua să se învârtă în
tăcere.
Totul era ca şi mai înainte: lanul de floarea-soarelui era la locul lui şi nu
departe de locul acela buştenii răspândeau un miros delicat de pădure
virgină. Pe şinele înguste dintre dâmburile înalte căruţul plin cu cărbune se
plimba încoace şi încolo, acţionat de un motoraş cu o curea foarte lungă din
cauciuc, fiind condus de o fată neagră ca smoala, dar care avea nişte dinţi
atât de albi şi de strălucitori, încât ai fi jurat că sunt perle. Stătea pe
bancheta situată mai în spate, cu o înfăţişare mândră şi impunătoare, de
parcă ar fi fost un luptător pregătit de confruntarea decisivă. De fiecare dată
când căruţul ajungea la capătul şinei, ea apăsa brutal pe manetă, ca să-l
oprească şi pe dată răsturna cărbunele umed care cădea ca într-o cascadă
foşnitoare. Câinele-lup, pesemne pus să păzească poarta, s-a apropiat de
Ding Gou’er în salturi piezişe, lătrând atât de tare, de parcă voia să-şi verse
toată ura de care era în stare.
Apoi, câinele s-a îndepărtat în fugă, spre dezamăgirea lui Ding Gou’er.
„Dacă gândesc lucrurile la rece”, şi-a spus în sinea sa, „atunci chiar că sunt
fără nicio speranţă. De unde vin? Vin dintr-un oraş. Cu ce scop am venit eu
oare aici? Să investighez un caz important. În universul acesta imens, pe o
planetă mică cât un fir de praf, în marea de oameni, se află un investigator
pe nume Ding Gou’er, cu mintea cufundată în ceaţă, lipsit de orice dorinţă
de a fi mai bun, într-o stare de spirit jalnică, pesimist şi însingurat – chiar că
este un om total debusolat, fără niciun ţel în viaţă”. Aşa lipsit de ţintă, cu
nimic de câştigat şi nimic de pierdut, în cele din urmă, Ding Gou’er a pornit
către vehiculele zgomotoase din zona unde se făcea încărcarea cărbunelui.
— Fără foc nu iese fum, a răsunat o voce prin aer: Ding Gou’er! Ding
Gou’er! Cu ce te ocupi tu aici, afurisitule?
Ding Gou’er s-a întors ca să vadă cine îl striga şi aşa a zărit mai întâi părul
negru şi aspru, pentru ca apoi să remarce chipul vesel şi plin de viaţă al
şoferiţei.
Femeia stătea lângă camion, cu o pereche de mănuşi albe în mână, docilă şi
cuminte ca un măgăruş scăldat de razele soarelui.
— Vino-ncoace, neisprăvitule! a strigat ea, fluturând mănuşile albe ca şi
cum ar fi agitat un talisman cu care invoca sufletul celui mort, doar-doar l-o
ademeni pe Ding Gou’er să se apropie. Acesta, cuprins parcă de letargie sau
poate chiar copleşit de vreo depresie, a pornit imediat înspre ea, fără putinţa
de a se împotrivi.
— O, tu eşti, doamna Alcalină! i s-a adresat el pe un ton specific
derbedeilor.
În clipa în care s-a oprit în faţa ei, o senzaţie reconfortantă apus stăpânire pe
el, ca şi cum ar fi fost o bărcuţă ajunsă la mal într-un târziu sau un copil
care îşi revede mama după o despărţire îndelungată.
— Domnul Fertilizator! i-a răspuns ea cu un rânjet pe buze. Încă eşti aici,
neisprăvitule!
— Tocmai mă pregăteam de plecare.
— Iar ai de gând să mergi cu maşina mea?
— Da.
— Păi, nu-i chiar aşa de uşor.
— Îţi dau un cartuş de Marlboro.
— Două cartuşe.
— Atunci, două cartuşe să fie!
— Aşteaptă aici!
Pe neaşteptate, maşina din faţă a demarat, lăsând în urmă o dâră de fum
negru, în timp ce roţile ridicau în aer numai praf de cărbune.
— Dă-te într-o parte! a strigat ea în timp ce sărea în maşină, după care a
înşfăcat volanul şi a tras de el întâi într-o parte, apoi în cealaltă până când a
reuşit să oprească maşina exact la capătul şinei.
Un bărbat care purta ochelari de soare cânta de mama focului pe un ton
profund admirativ:

Fată dragă, tu chiar eşti de ispravă!

Pielea de pe vacă n-o să se desfacă,
Cât de tare ai sufla.
Trenul n-o să se urnească,
Cât de tare te-ai sforţa.
Nici Muntele Tai n-o să crească,
Câte pietre ai aduna.

Ea a coborât din cabina maşinii, foarte mândră şi, văzându-l pe Ding

Gou’er cum rânjea, a întrebat curioasă:
— De ce râzi?
— Nu râd, i-a răspuns el.
Cu un uruit prelung, căruciorul a pornit pe şină de parcă era o broască
ţestoasă neagră, ce plutea la vale, pe apă. Când şi când sub roţile lui se iscau
scântei, iar cureaua de cauciuc negru se întindea ca un şarpe neastâmpărat.
Fata din cărucior avea o privire foarte hotărâtă şi un aer foarte serios care îţi
stârnea admiraţia, dacă nu cumva chiar o anumită teamă. Pe măsură ce
prindea viteză, căruciorul se avânta tot mai tare asemenea unui tigru care
porneşte pe munte în căutarea prăzii. Ding Gou’er se temea că se va izbi de
camion şi într-o clipă totul se va transforma într-un morman de fiare
contorsionate, însă manevrele au dovedit că temerile sale erau nefondate,
întrucât fata evaluase distanţele cât se poate de corect, avea reacţii foarte
bune, iar mintea îi funcţiona brici, ca un mecanism cu ceas de mare
precizie. În ultima secundă, a tras frâna şi a oprit căruciorul în loc în aşa fel
încât cărbunele umed şi lucios s-a răsturnat fix în vagon, fără nici cea mai
mică risipă. Mirosul de cărbune proaspăt le umplea nările, ceea ce l-a
determinat pe Ding Gou’er să îşi schimbe starea de spirit, să fie mult mai
vesel.
— Ai o ţigară, fato? a spus el, întinzând mâna către doamna Alcalină, ca un
cerşetor. Ce-ar fi să mă pricopseşti şi pe mine cu una?
Cufundată în atmosfera înceţoşată, ea l-a întrebat:
— Ce-ai păţit de eşti în halul ăsta? Te-a jefuit cineva?
1 nu i-a mai răspuns, căci era prea ocupat să privească nişte catâri, undeva
în faţa lor.
Amândoi urmăreau cum se apropia de ei o căruţă trasă de doi catâri,
încărcată cu praf de cărbune, bucăţi de piatră, lemne putrezite, sârmă
ruginită. Căruţaşul, foarte mândru de sine, strunea frâul cu mâna stângă, în
timp ce cu biciul din mâna dreaptă îi mai altoia din când în când pe cei doi
catâri negri, tare frumoşi. Unul din ei, ceva mai mare, care părea a fi orb,
era legat la huluba; celălalt, un pic mai mic, nu numai că nu era orb, ci,
dimpotrivă, avea ochii mari ca nişte clopoţei de alamă; de fapt, el trăgea la
căruţă. Ho, ho, ho… cea, cea, cea…! Biciul cel lung şi şerpuitor şfichiuia
aerul răsunător, forţându-l pe micuţul catâr să se avânte tot înainte. Căruţa
se hurducăia din toate balamalele, aşa că n-a fost greu să se producă şi
nenorocirea: catârul cel mic a păşit greşit şi s-a prăbuşit pe iarbă, ca şi cum
un zid negru şi lucios s-ar fi prăbuşit sub o povară copleşitoare. Căruţaşul s-
a grăbit să-l pocnească peste crupă cu biciul, ca să-l facă să se ridice
degrabă. Bietul animal se sforţa din toate puterile, tremura din tot corpul, în
încercarea de a-şi găsi stabilitatea pe picioare, în timp ce răgea cu jale, spre
spaima celor de faţă. Căruţaşul, la început încremenit de spaimă, şi-a
revenit repede, a aruncat jos biciul, a sărit din căruţă şi a îngenuncheat în
faţa catârului, după care i-a scos dintre pietre copita în care se amestecau
toate culorile – verde, roşu, alb. Instinctiv, Ding Gou’er a luat-o pe şoferiţă
de mână şi s-au apropiat de locul faptei.
Căruţaşul avea o paloare bolnăvicioasă cum stătea el acolo cu copita
catârului în mână şi plângea de-ţi rupea inima.
Catârul cel mare încremenise, legat de hulubă, şi nu scotea niciun sunet, ca
un participant tăcut la un priveghi.
Catârul cel mic rămăsese cu cele trei picioare sănătoase bine înfipte în
pământ, în timp ce piciorul bolnav lovea într-o bucată de lemn de pe jos, ca
un băţ prăpădit care pocnea ritmic într-o tobă. Copita din care picura un
lichid negricios însângerase lemnul şi tot ceea ce era în jurul lui.
Ding Gou’er simţea cum inima îi bate năvalnic şi, fiindcă nu mai suporta
vederea acestei scene, s-a întors, cu gândul să se îndepărteze, trăgând-o şi
pe doamna Alcalină după el. Femeia însă l-a apucat de încheietura mâinii cu
forţa unor cătuşe imposibil de înlăturat.
Lumea se înghesuia să comenteze care mai de care – unii îi plângeau de
milă catârului, alţii – căruţaşului; unii dădeau vina pe acesta, alţii – pe
drumul plin de hârtoape. Un stol de ciori dădea târcoale.
— Daţi-vă la o parte, daţi-vă la o parte!
Toţi cei adunaţi acolo s-au grăbit să facă loc, speriaţi, pentru ca doi indivizi
slăbănogi să se strecoare printre ei. La o privire mai atentă s-a dovedit că
erau două femei cu feţele de un alb neobişnuit, care te făcea să le asemeni
cu nişte verze ţinute în beci pentru iarnă. Erau îmbrăcate în halate de un alb
imaculat, iar pe cap purtau bonete aşijderea. Una dintre ele ducea în mână
un coş cerat, cealaltă – un coş de nuiele. Chiar că arătau ca doi îngeri
coborâţi din cer.
— Au venit veterinarii!
— Au venit veterinarii, au venit veterinarii! Nu mai plânge, băiete! Au venit
veterinarii! Dă-le degrabă copita să i-o pună măgarului la loc!
Nici vorbă de aşa ceva, căci cele două femei îmbrăcate în alb s-au grăbit să
lămurească situaţia:
— Noi nu suntem veterinari. Suntem bucătăresele de la casa de oaspeţi.
— Mâine vin şefii de la oraş, ca să viziteze mina, iar directorul ne-a ordonat
să-i tratăm regeşte, să le dăm pui, peşte, dar totuşi ne gândeam că n-aveam
nimic mai aparte şi cum ne dădeam noi de ceasul morţii să găsim ceva, am
auzit de catârul vostru care şi-a rupt copita.
— Copită prăjită, copită în supă…
— Căruţaşule, vinde-le copita măgarului!
— Nu, n-o vând nici în ruptul capului… a spus el şi, a să fie mai sigur, şi-a
vârât-o degrabă în sân.
Pe faţa lui se citea atâta afecţiune, încât ai fi zis că ascundea acolo o
bucăţică din fiinţa iubită.
— Băiete, oare ţi-ai pierdut minţile? l-a apostrofat plină de furie una dintre
femeile îmbrăcate în alb. Ai cumva de gând să-i pui copita la loc catârului?
Îţi permiţi să plăteşti pentru aşa ceva: În zilele noastre, nici unui om nu cred
că-i poate pune cineva la loc braţul smuls, darmite unui animal.
— O să-ţi dăm un preţ bun.
După ce ieşi din sat, n-ai să mai găseşti tu vreun restaurant unde să ai parte
de o afacere aşa bună.
— Cam… cât îmi daţi?
— Treizeci de yuani pe bucată. E un preţ bun, ce zici?
Vreţi numai copitele?
— Numai copitele. Altceva nu mai vrem.
— Le vreţi pe toate patru?
— Da, pe toate patru.
— Dar catârul trăieşte încă.
— La ce bun mai trăieşte, dacă şi-a pierdut o copită?
— Dar trăieşte încă…
— Hai, gata cu vorba! Îl vinzi sau nu?
— Îl vând…
— Poftim banii! Numără-i!
Căruţaşul ţinea într-o mână banii pentru cele patru copite, iar cu mâna
cealaltă i-a oferit, şovăielnic, femeii îmbrăcate în alb copita care mai
zvâcnea uşor. Ea o luat-o degrabă şi a pus-o cu mare grijă în coşul cerat.
Cealaltă femeie a scos din coşul de răchită un cuţit, un topor şi un fierăstrău
pentru oase şi, pe un ton răspicat, l-a îndemnat pe căruţaş să-l elibereze mai
repede pe catâr din hăţuri. Bărbatul s-a aplecat şi cu mâinile tremurânde l-a
desfăcut din legături pe micuţul catâr negru. Dacă povesteşti lucrurile cum
s-au petrecut, totul pare foarte lent, în fapt însă femeia îmbrăcată în alb a
ridicat toporul, a ţintit către fruntea lată a catârului şi a lovit năprasnic, atât
de tare încât lama s-a înfipt în capul animalului şi n-a mai fost chip s-o
smulgă de acolo, oricât s-a străduit. În timp ce se opintea ea aşa, picioarele
din faţă ale catârului s-au îndoit pe neaşteptate, după care animalul,
încetişor, s-a întins pe drumul cu hârtoape.
Ding Gou’er a oftat prelung.
Catârul încă nu-şi dăduse duhul, după cum dovedea suflul greoi care mai
răzbătea din gâtlejul lui; firicele plăpânde de sânge se prelingeau de pe lama
toporului şi prindeau a-i scălda genele, nasul, botul.
Femeia îmbrăcată în alb, care tocmai îi înfipsese toporul în căpăţână, a luat
un cuţit cu mâner albastru şi s-a repezit asupra bietului animal. Cu o mână a
înşfăcat o copita – o copita neagră într-o mânuţă albă, plăpândă. Cuţitul
aluneca prin interstiţiile dintre copită şi picior, apoi s-a răsucit iute o dată şi
încă o dată. Mânuţa albă care ţinea copita a apăsat un pic în jos şi a reuşit s-
o desprindă de picior fără prea mare greutate. Numai un tendon alb le mai
ţinea împreună. Mânuţa albă s-a ridicat, iar copita a zburat într-o clipă în
mâna celeilalte femei îmbrăcate în alb.
N-a mai trecut multă vreme şi toate copitele au fost desfăcute. Puhoiul de
gură-cască adunat acolo erau absolut încremenit în faţa unei asemenea
îndemânări uluitoare. Nimeni nu mai scotea o vorbă, nimeni nu mai tuşea,
nimeni nu mai dădea vânturi. Cine ar mai fi îndrăznit să facă ceva în faţa
acestor vajnice luptătoare?
Ding Gou’er avea palmele năduşite şi mintea nu-i stătea decar la povestea
111
bucătarului Baoding care tranşa vita .
Una dintre femeile îmbrăcate în alb a tot smucit toporul până ce a reuşit să-l
smulgă din căpăţâna micuţului catâr negru, are în cele din urmă şi-a dat
sfârşitul. Era aşezat cu burta în sus, cu picioarele ţepene, îndreptate în cele
patru zări, ca nişte puşti-mitraliere pregătite de luptă.
Într-un târziu, camionul a ieşit pe drumul şerpuitor, plin de hârtoape, care
ducea spre mina de cărbune. Dâmburile înălţate din pietrele sparte şi
mecanismul minier aproape fantomatic dispăruseră în ceaţa densă aşternută
în spatele lor. Lătratul câinelui, uruitul vagonului şi exploziile din subteran
nu se mai auzeau nicicum, parcă se topiseră; doar picioarele catârului,
înălţate ca puştile-mitraliere, se mai legănau însingurate în faţa ochilor lui
Ding Gou’er, dându-i o stare de nelinişte profundă. Şi şoferiţa era afectată
de ceea ce se întâmplase, fapt care se vedea după starea ei de nervozitate –
la fiecare groapă, trăgea câte o înjurătură urâtă; când a ajuns însă la şoseaua
care ducea spre oraş, a băgat maşina în viteza mare, a tras geamul în jos şi a
apăsat pedala de acceleraţie pană la podea, deşi motorul gemea din
răsputeri. Maşina de mare tonaj vâjâia pe drum ca un glonţ şuierător. Din
pricina vitezei, copacii de pe marginea drumului păreau gata să se
prăbuşească la pământ răpuşi de lama unui topor nemilos, în timp ce
pământul însuşi părea să fie o tablă de şah rotitoare, nimic surprinzător, căci
acul vitezometrului arăta 80 de kilometri la oră. Vântul şuiera, roţile se
învârteau ameţitor, iar la fiecare trei minute ţeava de eşapament se îneca în
fum. Ding Gou’er o privea cu coada ochiului pe şoferiţă, nutrind pentru ea
multă admiraţie, atât de multă încât uitase de picioarele catârului, îndreptate
către cer.
Pe când se apropiau de oraş, radiatorul supraîncălzit începuse deja să
aburească parbrizul, de parcă doamna Alcalina transformase radiatorul într-
o oală de gătit. În aceste condiţii, înjurând de mama focului, femeia s-a
văzut nevoită să tragă maşina pe dreapta. Ding Gou’er a coborât în urma ei
şi, aproape cu sentimentul acela de bucurie în faţa răului pătimit de alţii, a
urmărit-o cu privirea cum saltă capota, ca să lase radiatorul să se
răcorească. Motorul împrăştia o căldură de nesuportat, iar apa care mai
rămăsese în radiator gâlgâia pur şi simplu, pentru ca mai apoi să scoată un
şuierat prelung. Când femeia a deschis capacul radiatorului, folosindu-se de
mănuşa din mână, ca să nu se frigă, Ding Gou’er a fost surprins să remarce
că faţa ei uşor îmbujorată avea culoarea apusului de soare.
Apoi, ea a scos o găleată de sub maşină şi i-a ordonat furioasă:
— Du-te şi adu apă!
Ding Gou’er nu îndrăznea să nu i se supună, aşa că a luat găleata şi, făcând
pe prostul, i-a spus:
— Nu cumva vrei să profiţi de faptul că mă trimiţi după apă şi s-o iei din
loc fără mine? Tanti, când salvezi pe cineva, fă-o până la capăt şi du-l pe
om acasă!
— Tu înţelegi ce e aia ştiinţa? i-a răspuns ea nervoasă. Dacă aş fi putut să
merg mai departe, de ce m-aş fi oprit? În plus, ţi-am dat găleata mea, o
dovadă că n-am de gând să mă car de aici.
Ding Gou’er s-a strâmbat, fiindcă ştia prea bine că genul ăsta de umor de
doi bani era amuzant pentru o fetişcană tot de doi bani, însă n-avea efect
asupra unei scorpii precum cea care stătea în faţa lui. S-a strâmbat în mod
deliberat şi, după cum era de aşteptat, a urmat şi replica ei încărcată de şi
mai multă furie nestăpânită:
— Nu te mai strâmba atâta, că nu mă sperii! Du-te mai repede după apă!
— Şi de unde să aduc eu apă în pustietatea asta?
— Dacă ştiam, îţi mai ceream ţie să te duci?
Şovăielnic, Ding Gou’er a ridicat găleata, şi-a croit cărare prin tufişurile de
pe marginea drumului, a păşit peste şanţul secat şi s-a trezit în mijlocul
câmpului de unde, după toate aparenţele, fusese adunată recolta cu ceva
vreme în urmă. Nu era unul dintre câmpurile acelea cu care era el obişnuit,
ci o sălbăticie care se întindea până departe, în toate direcţiile. Totuşi, şi-a
dat seama curând că se aflau în apropierea oraşului, căci se vedeau semnele
faptului că braţele oraşului sau măcar degetele lui se răsfiraseră până în
inima pustietăţii: o clădire însingurată ici, un horn fumegând colo. Ding
Gou’er stătea în loc consternat şi, în mod inevitabil, întristat. După ce a
reflectat câteva clipe, a ridicat capul şi a privit către apus, unde norii
însângeraţi de lumina soarelui se rânduiau în straturi peste straturi, iar
vederea acestei imagini maiestuoase a avut darul de a-i spulbera melancolia
a prin vis. A pornit cu paşi mari în direcţia celor mai apropiate clădiri, doar
că acele clădiri arătau foarte ciudat.
„Avântaţi-vă către munţi şi pe cai să-i omorâţi!” Chiar că nu-i vorbă mai
adevărată a aceasta. Scăldate în lumina sângerie a apusului, clădirile păreau
foarte apropiate, dar cum mergea el la pas, se dovedeau, de fapt, a fi foarte
îndepărtate, căci din senin i se tot iveau în cale lanurile cu recolte de parcă
ar fi picat de undeva din cer, doar a să-l împiedice să găsească drumul spre
fericire. O mare surprinză îl aştepta însă pe câmpul unde fusese lanul de
porumb, dar unde acum, după cules, rămăseseră doar lujerii cu coceni
uscaţi. De acum amurgul se lăsase de-a binelea, iar cerul căpătase culoarea
vinului roşu-întunecat. Lujerii stăteau drepţi, neclintiţi, precum santinelele
tăcute. Ding Gou’er s-a strecurat pieziş pe lângă ei, dar, chiar şi aşa, tot a
atins mătasea de porumb uscată, atârnată pe ici-colo, stârnindu-i un foşnet
surd. Deodată, o umbră înaltă s-a ivit ca o nălucă din pământ, speriindu-l
atât de tare pe investigator, de altfel un om de mare curaj, încât a simţit cum
un fior rece îl străbate din cap până-n picioare şi îi face părul măciucă.
Instinctiv, a ridicat găleata din mână, pregătit să lovească arătarea din faţa
ochilor, numai că aceasta s-a retras un pas în spate şi a mormăit:
— Ce-ţi veni să mă loveşti?
Investigatorul şi-a revenit brusc şi abia atunci şi-a dat seama că avea un
bătrân voinic în faţa ochilor. Lumina cernută de steluţe urcate pe boltă, în
amurgul târziu, îşi aşternea strălucirea pe ţepii deşi din barba acestuia, dar şi
prin părul ciufulit. Pe chipul rotund luceau doi ochi verzui. Flerul îi spunea
lui Ding Gou’er că omul acesta îmbrăcat în zdrenţe, cu o structură osoasă
masivă, era un om bun, harnic, modest şi brav. Respiraţia precipitată îi era
întreruptă când şi când de o tuse metalică.
— Ce faci aici? l-a întrebat Ding Gou’er.
— Prind greieri, i-a răspuns bătrânul în timp ce a ridicat un vas de lut drept
dovadă.
— Prinzi greieri?
— Întocmai.
Greierii săreau în toate părţile, izbindu-se zgomotos de pereţii de lut ai
vasului. Tăcut, bătrânul rămăsese ţintuit locului şi doar ochii verzi îi jucau
în cap, dar cu o lumină stinsă, asemeni unor licurici vlăguiţi.
— Prinzi greieri! a repetat Ding Gou’er. Cumva cei de aici se îndeletnicesc
cu luptele de greieri?
— Nu, aici lumea nu de luptele cu greieri se bucură, ci de mâncatul
greierilor, i-a răspuns bătrânul cu o voce tărăgănată.
Apoi, s-a întors cu spatele, a făcut doi paşi în faţă şi a îngenuncheat în
linişte deplină. Frunzele uscate de porumb au tremurat un pic, s-au aplecat
peste capul şi umerii lui, transformându-l într-o umbră încovoiată ca un
tumul. Steluţele de pe cer deveneau tot mai strălucitoare, în timp ce pala de
vânt răcoros sufla când într-o pane, când într-alta, dar fără să lase vreo
urmă, ci doar creând un mister greu de înţeles. Ding Gou’er simţea de acum
un fior rece pe spinare. Licuricii zburau prin aer ca nişte forme iluzorii şi,
într-o clipă, ţârâitul pătrunzător al greierilor a răsunat în întreg universul, ca
şi cum totul se petrecea într-o lume stăpânită doar de ei. Ding Gou’er l-a
văzut apoi pe bătrân cum aprinde o lanternă şi îi îndreaptă lumina aurie
către pământ, la rădăcina lujerului de porumb, învăluind în revărsarea de
strălucire un greiere mare şi gras. Avea trupul de culoare cărămizie, capul
pătrăţos, picioarele groase şi buna mare; sufla precipitat, ca şi cum se
pregătea să se lanseze într-un salt amplu. Bărbatul a întins o plasă micuţă şi
foarte uşoară şi, cu o iuţeală nespusă, l-a vârât în vas. Bietul greiere nu după
multa vreme avea să se trezească într-o oală plină cu ulei fierbinte, pentru
ca apoi să sfârşească în burta cine ştie cărui individ.
Investigatorul îşi amintea vag de un articol din celebra revista Minunăţiile
culinare, unde se vorbea despre valoarea nutritivă a greierilor şi diversele
modalităţi prin care pot fi aceştia preparaţi.
Bătrânul se ţâra în genunchi, continuându-şi căutările, aşa că Ding Gou’er a
hotărât că ar cam fi timpul să-şi continue drumul prin lanul de porumb,
îndreptându-se cu paşi repezi spre lumina care se zărea în faţă.
Era o seară de-a dreptul fascinantă, o seară plină de vitalitate, fiindcă, aşa
cum se vedea, explorarea şi descoperirea mergeau mână în mână, învăţătura
şi munca mergeau umăr la umăr, iubirea şi revoluţia se împleteau,
strălucirea stelelor din văzduh şi lumina lămpilor de pe pământ îşi
răspundeau unele altora de departe, aducând lucire în toate cotloanele
întunecate. La un moment dat, investigatorul Ding Gou’er a ajuns în faţa
unui firmament rectangular de-a dreptul orbitor. Cu găleata metalică în
mână, şi-a mijit ochii ca să poată desluşi caracterele mari, negre, înscrise pe
plăcuţa albă într-un stil caligrafic specific dinastiei Song:
INSTITUTUL PENTRU CULTIVAREA
MÂNCĂRURILOR SPECIALE
Părea să fie un centru de cercetare relativ mic. Ding Gou’er a observat apoi
că în jur erau câteva clădiri micuţe şi nişte corturi bine luminate de felinare
şi fără să vrea mii de gânduri i-au năvălit în minte. Un paznic cu uniformă
albastră şi pălărie cu boruri largi s-a ivit dindărătul porţii şi a strigat cam
poticnit de gâfâieli:
— Ce faci aici? Nu cumva eşti pus pe rele? Îţi trece prin cap să furi ceva?
Văzând pistolul cu gaze de la brâu şi bastonul electric pe care îl tot învârtea
în mână ameninţător, Ding Gou’er a simţit deodată cum îl cuprinde furia şi
i-a replicat:
— Micuţule, ce-ar fi să vorbeşti un pic mai respectuos?
— Ce? Ce spui? a zis paznicul cel tânăr în timp ce se apropia de el.
— Zic că tu, micuţule, s-ar cădea să vorbeşti un pic mai respectuos.
Ding Gou’er era un răsfăţat al securităţii publice şi al sistemului judiciar,
prin urmare era obişnuit ca el să impună regulile şi tonul discuţiei. Acum,
că un paznic îşi permitea să-l ia la întrebări atât de obraznic, începuseră să-l
mănânce palmele de furie. Îşi stricase tot cheful, aşa că l-a ocărât imediat pe
tânăr, spunându-i:
— Câine de pază!
Cel apelat astfel a tras un urlet şi dintr-un salt a ajuns foarte aproape de el,
spunându-i:
— Prăpăditule, cu cine vorbeşti tu aşa? Eşti mort!
De îndată, a scos de la brâu un pistol şi l-a îndreptat spre Ding Gou’er,
numai că acesta i-a răspuns râzând:
— Ai grijă să nu te împuşti singur! Dacă ai de gând să tragi cu gaze
lacrimogene, trebuie să stai în direcţia în care bate vântul.
— Hei, cine ar fi zis că un pârlit ca tine se pricepe la aşa ceva?
— Eu fac ceva pe pistoalele astea cu gaze lacrimogene, i-a răspuns Ding
Gou’er batjocoritor.
— Rahat!
— A venit şeful vostru! a continuat Ding Gou’er, ţuguindu-şi buzele în timp
ce îi arăta undeva, în spatele porţii.
Când paznicul a întors capul să privească spre locul indicat, Ding Gou’er
încetişor a ridicat găleata şi l-a pocnit cu ea peste mână; desigur că pistolul
i-a căzut imediat pe jos. A urmat apoi un şut lansat cu mare iuţeală,
lăsându-l şi fără bastonul electric, care a zburat cât colo.
Paznicul a dat să se aplece, ca să-şi recupereze pistolul, însă Ding Gou’er a
ridicat găleata, spunându-i:
— Îndrăzneşte să faci asta şi am să te zdrobesc, nemernicule!
Paznicul realiza că dăduse peste un personaj afurisit, aşa că s-a retras câţiva
paşi şi, cu capul între umeri, a rupt-o la fugă înspre clădirea aceea micuţă.
Lui Ding Gou’er nu i-a mai rămas nimic altceva de făcut, în aceste condiţii,
decât să între pe poartă zâmbitor.
O gaşcă de indivizi îmbrăcaţi la fel ca paznicul a ieşit din clădire în fugă,
printre ei fiind şi unul cu un fluier în care sufla din răsputeri. „Chiar ăsta
este! Chiar ăsta!” striga paznicul căruia Ding Gou’er tocmai îi dăduse o
lecţie. „Snopiţi-l în bătaie!” Toţi cei de la pază se adunaseră acolo, fluturând
în aer mai bine de zece bastoane electrice. Cu figurile lor ameninţătoare,
semănau cu o haită de câini turbaţi.
Extrem de calm, Ding Gou’er a dus mâna la brâu, cu gândul să-şi scoată
pistolul. Ah! Pistolul era în servietă, iar servieta era în maşină.
Un bărbat, cu o banderolă roşie pe braţ – pesemne vreun mic comandant pe
acolo – a strigat feroce, arătând cu bastonul electric către Ding Gou’er:
— Ce dracu’ vrei?
— Sunt şofer, s-a grăbit să-i răspundă Ding Gou’er, fluturând găleata din
mână.
— Şofer? a întrebat comandantul pe un ton care trăda neîncrederea. Şi ce
cauţi aici?
— Am venit după apă, fiindcă îmi fierbe radiatorul.
Atmosfera se detensionase considerabil, ba câţiva şi-au lăsat în jos
bastoanele electrice.
— Ăsta nu-i şofer! a intervenit paznicul care tocmai îşi primise porţia. Ştie
cum să-şi folosească mâinile şi picioarele.
— Asta nu arată decât ce neputincios eşti tu! i-a dat replica Ding Gou’er.
— Unde eşti şofer? a continuat tirul întrebărilor micul comandant.
Ding Gou’er şi-a amintit cuvintele care erau imprimate pe portiera
camionului şi a răspuns fără nicio ezitare:
— Universitatea Distileriei.
— Şi unde te duceai?
— La mină.
— Unde-ţi sunt documentele?
— În buzunarul de la jachetă.
— Unde-i jacheta?
— În maşină.
— Şi maşina unde e?
— La şosea.
— Cine mai este în maşină?
— O fată frumoasă.
— Voi, şoferii de la Universitatea Distileriei, sunteţi nişte nesimţiţi.
— Da, toţi suntem nişte nesimţiţi.
— Haide, haide! Mişcă-te! l-a îndemnat comandantul. În clădire este
destulă apă. La ce bun să mai zăboveşti pe aici?
În timp ce îi urma înăuntru, Ding Gou’er l-a auzit pe micul comandant
dojenindu-l pe paznic:
— Tâmpitule, nu te descurci nici măcar cu un şofer? Păi, dacă erau
patruzeci de hoţi, probabil că te lăsau şi fără ouă!
Când a intrat în clădire, pe Ding Gou’er l-a izbit o lumină orbitoare care l-a
ameţit. Pe culoar era întins un covor de culoare vişinie, făcut din fibre
sintetice, iar pe pereţi se aflau fotografii viu colorate, cu recoltele obţinute:
porumb, orez, grâu, sorg, la care se adăugau patru culturi pe care nu le mai
văzuse niciodată. Ding Gou’er s-a gândit că acelea sigur erau nişte hibrizi,
la care lucraseră cei de acolo, străduindu-se din răsputeri să scoată ceva
deosebit. Comandantul, destul de amabil, i-a indicat lui Ding Gou’er
direcţia în care să meargă spre toaletă, spunându-i, totodată, că acolo e un
robinet folosit pentru clătitul rufelor, dar putea să ia apă şi de acolo. Ding
Gou’er a îngăimat câteva vorbe de mulţumire, după care l-a urmărit cu
privirea cum se retrage împreună cu trupa lui într-o încăpere, de unde ieşea
un fum greu, iute. Fără să vrea, investigatorului i-a trecut prin cap gândul că
probabil acolo era o sală unde se juca poker sau mah-jong. Fireşte, tot atât
de posibil era şi ca acolo să se afle unii care studiau documente şi care,
desigur, fumau pe rupte. A zâmbit la acest gând, după care şi-a luat găleata
şi a pornit spre toaleta. Mergea şi citea inscripţiile de pe plăcuţele de lemn
lipite pe fiecare uşă: Departamentul tehnic, Departamentul de producţie,
Departamentul de statistică, Departamentul financiar, Sala documentelor,
Sala materialelor, Laborator, Sala de înregistrări. La această de pe urmă sală
uşa era întredeschisă, semn că acolo se lucra.
A intrat încetişor, cu găleata în mână, şi a observat că se aflau acolo două
persoane – o femeie şi un bărbat – care tocmai puseseră un video. Imaginile
de pe ecranul TV uriaş l-au uluit, fiindcă scria cu caractere frumoase,
caligrafiate în stilul oficial vechi:

Delicatesă rară – „Cap de pui cu orez”

Fondul muzical extrem de melodios, făcut parcă să mângâie corzile inimii,
era asigurat de o melodie cantoneză celebră – „Norii superbi fugăresc luna”.
La început, Ding n-a fost interesat prea tare de înregistrarea video, dar
curând imaginile uluitor de frumoase au reuşit să-i capteze atenţia – o linie
de producţie concepută pentru uciderea automată a puilor, care, odată
acţionată, făcea capetele de pui să cadă unele după altele, într-o ordine
desăvârşită. În fundal, se auzea vocea crainicului: „Marea masă a cadrelor
de la Centrul pentru Cercetarea Hranei Speciale, încurajaţi fiind de… cu
toată înţelepciunea şi inteligenţa de care dau dovadă, au luptat zi şi noapte,
sub lozinca: «Atunci când ataci o fortăreaţă, să nu te temi de nimic!»” Nişte
oameni traşi la faţă, cu capul mare şi îmbrăcaţi în uniforme de un alb
imaculat, aranjează nişte sticle de toate mărimile, destinate testelor. Un alt
grup de femei frumoase, cu părul strâns sub bonetele albe şi purtând şorţuri
albe, adună orezul crud şi-l îndeasă în capetele de pui. Un alt grup de femei,
la fel de frumoase şi cu aceeaşi vestimentaţie, îngroapă capetele de pui
îndesate cu orez în nişte ghivece de un roşu aprins. Scena se schimbă într-o
clipă şi mlădiţele de orez încep să se ivească în ghivece. Zeci de stropitori
udă orezul continuu. Din nou se schimbă scena şi vedem cum mlădiţele deja
au dat rod. În scena finală, sunt câteva boluri aburinde, de un roşu sângeriu,
cu boabe de orez lucios şi moale precum nişte periuţe sidefate, aşezate pe
masa înflorată. Câţiva demnitari – unii chipeşi, alţii corpolenţi, chiar masivi
– stau în jurul mesei şi savurează aceste delicatese foarte rare, cu chipurile
înnobilate de zâmbete ce trădează satisfacţia deplină. Oftând adânc, Ding
Gou’er pare că s-a dumirit cât de precare-i sunt propriile cunoştinţe în
domeniul culinar, ba s-ar putea spune chiar că se simţea precum broscuţa
din fântână care socoteşte, în naivitatea ei, că ştie ce este marea cea mare.
Până să se termine filmul, bărbatul şi femeia din cameră au început să
vorbească, dar Ding Gou’er, a să evite problemele inutile, şi-a luat găleata şi
a plecat grăbit. La ieşirea pe poartă, a trebuit să îndure privirile pline de ură
ale portarului, ca nişte săgeţi pe cale să-i străpungă spatele. În timp ce
străbătea lanul de porumb, frunzele uscate îi atingeau ochii, făcându-i să
lăcrimeze. Bătrânul care prindea greieri nu se mai zărea nicăieri, de parcă îl
înghiţise pământul. Investigatorul era încă departe de maşină când a auzit-o
pe şoferiţă urlând:
— Unde dracu te-ai dus să iei apă? La Fluviul Galben sau la Fluviul
Changjiang?
El a pus jos găleata şi, scuturându-şi braţul, ca să alunge durerea, s-a răstit
la ea:
112
— M-am dus la nenorocitul de râu Yalu Zangbu .
— La dracu! Am crezut că te-ai aruncat în râu şi te-ai înecat.
— M-am înecat pe dracu! Am mai şi văzut un film.
— Era vreun nenorocit de film cu arte marţiale sau unul porno?
— Nu era nici una, nici alta, ci un film despre o mare delicatesă – orez cu
căpăţâni de pui.
— Ce dracu e aşa de grozav la mâncarea asta de orez cu căpăţâni de pui?
— Era un film pentru care ar trebui să-ţi închid nenorocita aia de gură!
Ding Gou’er a apucat-o pe şoferiţă de mijloc, prinzând-o în braţe, după care
a sărutat-o cu gura lui cea plină de miresme.
2

Dragă domnule profesor Mo Yan,

Am primit scrisoarea dumneavoastră.
Tot n-am nicio veste de la Literatura poporului, fapt care mă nelinişteşte
profund şi sper ca domnia voastră să găsiţi răgazul de a-i zori pe cei doi
editori Zhou Bao şi Li Xiaobo, cu rugămintea să-mi răspundă mai repede.
Într-una din nopţile trecute am mai scris o poveste, intitulată Strada
Măgarului, în care am apelat la tehnici narative folosite în romanele cu arte
marţiale. Vă rog să aveţi bunăvoinţa de a arunca o privire competentă
asupra ei. Aveţi din partea mea mână liberă s-o trimiteţi oricărei publicaţii
veţi socoti domnia voastră că i s-ar potrivi.
V-am expediat deja materialul despre băutură. Cât despre cele treizeci de
sticle cu licoare din cel mai bun soi, am să le trimit cu un autobuz care face
curse la Beijing. Ca un profesor să consume băutură de la elevii săi este un
lucru în perfect acord cu mersul lucrurilor. Însuşi Confucius le-a cerut
discipolilor să-i ofere câte zece şiraguri cu carne uscată drept „taxă
şcolară”.
Lipsa de reacţie a revistei Literatura poporului m-a deprimat foarte mult, de
parcă m-ar fi părăsit sufletul. N-am nici cea mai măruntă îndoială că
domnia voastră, din postura celui care a avut de-a face cu asemenea lucruri,
îmi înţelegeţi starea de spirit.
Cu respect vă doresc să aveţi liniştea de a scrie!
Al dumneavoastră discipol,
Li Yidou
3
Frate Yidou,

Am primit scrisoarea ta şi manuscrisul. Materialul despre băutură încă nu a

ajuns, dar de regulă materialele tipărite fac mai mult pe drum decât
corespondenţa obişnuită.
Îţi înţeleg pe deplin starea, fiindcă eu însumi ştiu ce înseamnă un asemenea
chin. Ca să fiu sincer, am făcut sau am vrut să fac orice, numai să-mi văd
articolele ieşite de sub tipar. După ce am primit scrisoarea ta, imediat i-am
dat un telefon lui Zhou Bao, care mi-a mărturisit că ţi-a citit toate cele trei
poveşti, ba, mai mult, le-a citit de câteva ori, dar încă nu se poate hotărî în
privinţa lor, deocamdată nu ştie ce să spună. El a mai adăugat că tocmai se
gândeşte la această problemă cu mare seriozitate şi, drept dovadă, deja i-a
dat lucrările tale lui Liu Xiaobao şi l-a rugat să le citească de îndată, după
care să-i spună părerea. În final a mai adăugat că, deşi sunt multe locuri
care ar merita revizuite, talentul autorului este incontestabil, iar acest fapt ar
trebui să te facă să te simţi ceva mai bine, căci pentru un scriitor, talentul
este totul. Mulţi oameni au avut o carieră ca scriitori, elaborând numeroase
lucrări şi ştiind prea bine ce înseamnă să devii un nume în acest domeniu,
însă puţini sunt cei care au reuşit să atingă un atare ideal, pentru că le-a
lipsit talentul sau, chiar dacă acesta nu a lipsit, cu certitudine nu a fost
îndeajuns.
Am citit de trei ori Strada Măgarului, iar impresia generală este că e o
lucrare curajoasă, ca un măgar sălbatic care se rostogoleşte pe jos. Într-un
cuvânt: e sălbatică. Nu cumva ai scris-o după ce ai băut, Armăsarul cu
coama roşie”?
Sunt câteva locuri unde nu prea am înţeles şi îţi trimit câteva păreri pe care
mi le-am format deocamdată:
1. Băiatul cu solzi, din poveste, care mergea călare pe măgăruşul negru,
care putea zbura până la grindă şi care umblă pe pereţi ca şi cum ar fi călcat
pe cel mai neted sol, este un cavaler adevărat, sau un mare bandit? A apărut
şi în Copiii de carne şi în Copilul spirit (este cumva una şi aceeaşi
persoană?) şi pare să se comporte ca orice om obişnuit, însă acum, în
povestea de faţă, deodată s-a transformat într-un personaj supraomenesc –
pe jumătate spirit, pe jumătate demon. Pare un pic exagerat, nu crezi?
Desigur, tu nu ai spus niciodată că aceste povestiri se leagă într-un serial. Şi
ar mai fi încă o întrebare, şi anume ce relaţie este între el şi micul demon
îmbrăcat cu haină roşie. În povestea Copilul spirit, parcă se spune că micul
demon este o micuţă creatură, cu trupul acoperit de solzi, nu?
2. Eu niciodată n-am privit cu dispreţ romanele despre artele marţiale. Dacă
asemenea romane sunt capabile să atragă atât de mulţi cititori, asta este ceva
remarcabil. În vara anului trecut, mi-au căzut în mână o mulţime de romane
din această categorie şi pur şi simplu m-au captivat atât de tare, încât
adeseori uitam şi de mâncare, şi de somn. După ce le terminam de citit însă,
până şi eu eram bulversat. Totuşi, deşi ştiam că nu-i nimic adevărat acolo,
de ce oare eram atât de fascinat? Unii spun că romanele cu arte marţiale
sunt precum basmele pentru adulţi, o idee pe care o găsesc cât se poate de
convingătoare. Evident că, după ce am citit câteva zeci de asemenea
romane, am descoperit că toate sunt clădite pe o anumită formulă, aşa încât
nu mi-ar fi deloc greu să construiesc aşa ceva, dar ca să mă ridic la nivelul
artistic al lui Jin Yong sau Gu Long, n-ar fi deloc uşor. În roman, tu ai
încercat nişte „răsuceli”, n-am să discut aici dacă a fost un demers reuşit sau
nu, însă ideea aceasta mi s-a părut chiar interesantă. Există o scriitoare ce
aparţine curentului avangardist, pe nume Sora Hua, ale cărei încercări de a
realiza asemenea „răsuceli” s-au bucurat de un succes remarcabil. Socotesc
că ţi-ar fi de un real folos să-i citeşti câteva dintre lucrări. Persoana aceasta
se pare că locuieşte în judeţul Şapte Stele (o localitate celebră pentru că
vinde otravă de şoareci), nu departe de Ţara Vinului. Când ai să izbuteşti să-
ţi faci puţin timp liber, du-te să te întâlneşti cu această scriitoare
„buburuză”.
2. L-am auzit odată pe Zhao Gură-mare, masterand la Academia de
Literatură Lu Xun, spunând că „Phoenix şi Dragon sub semn de bun augur”
este o mâncare clasică din Canton, în care ingredientele principale sunt
şarpe otrăvitor şi pui sălbatic (desigur că în perioada în care s-au făcut
raţionalizări aceste ingrediente orii Fost înlocuite cu ţipari de râu şi pui de
casă). Pentru acest fel de mâncare pe care îl prepari tu văd că foloseşti ca
ingrediente organele genitale ale măgarului şi măgăriţei. Mă întreb cine ar
îndrăzni să Bage beţişoarele în aşa ceva şi, mai mult, să pună gura pe aşa
ceva. Mă tem că, dat fiind potenţialul lui de liberalizare capitalistă, acest fel
de mâncare nu va fi uşor acceptat de criticii literari. În mod obişnuit, în
lumea literară sunt acei „eroi” deosebit de talentaţi, care, cu nasurile lor de
copoi şi cu ochii lor de vultur, caută cu lupa în operele literate „cuvintele
murdare”. Este greu să scapi de ei, exact cum nu poate un ou crăpat să
scape de muştele care abia aşteaptă să-şi depună larvele înlăuntrul lui. De
când am scris lucrări precum Extazul şi Lăcustele roşii, am fost scuipat
întruna de ei. Au folosit metode de luptă ca în perioada Bandei celor
113
Patru , mi-au scos paragrafe din context, atacând pe bucăţele, fără să ia în
seamă restul textului. Au ignorat rolul acelor „fragmente mai murdare” în
contextul întregului şi, în loc să utilizeze perspectiva literară, ei au abordat
puncte de vedere specifice biologiei şi moralei pentru a lansa un atac
violent asupra mea, fără a-mi îngădui măcar să mă apăr. De aceea, bazându-
mă pe experienţa mea personală, îţi recomand să alegi un alt fel de mâncare,
căci altfel vei suferi consecinţe greu de bănuit.
3. Acum să vorbim despre Yu Yichi. Eu sunt deosebit de interesat de acest
personaj, deşi nu ai dedicat prea mult efort descrierii lui. Portretizarea
piticilor în operele literare nu este câtuşi de puţin un lucru neobişnuit, nici
în China şi nici în străinătate, însă puţine asemenea portrete pot fi numite
tipice. De aceea, eu sper să te slujeşti de întregul tău talent pentru a crea un
portret memorabil. Nu te-a rugat el, oare, să-i scrii biografia: Sunt
încredinţat de faptul că o poveste ca aceasta va fi cat se poate de fascinantă.
Un pitic, născut într-o familie de literaţi, a citit pe săturate cărţile clasice,
ştie poezie şi istorie, a îndurat decenii de umilinţe. Cu toate acestea, graţie
unei ascensiuni fulminante, a ajuns să aibă bani, renume, poziţie socială, iar
acum şi-a jurat că o să le aibă la pat pe toate femeile din Ţara Vinului. Dar
ce resort psihologic a generat asemenea vorbe mari? Ce fel de transformări
psihologice s-au produs pe parcursul împlinirii acestei fanfaronade? Şi ce
sentimente încearcă el acum, că duce la îndeplinire vorbe pline de năzuinţe.
În spatele acestor întrebări, se află poveşti strălucite; de ce nu-ţi încerci
mâna cu ele:
4. Începutul poveştii – scuză-mi, te rog, stilul direct – pare o adunătură de
vorbe fără rost. N-au niciun sens real, iar dacă ai putea să le elimini cu totul,
povestea ar fi ceva mai închegată.
5. În poveste, l-ai conceput pe tatăl celor două gemene pitice drept
conducător în Comitetul Central. Dacă vrei ca acest lucru să aibă un ecou
pozitiv, atunci cu cât poziţia este mai înaltă, cu atât mai mult este în
avantajul tău, dar în operele tale adeseori se formulează păreri depreciative
la adresa unor personaje importante, ceea ce este foarte rău, pentru că
societatea are forma unei pagode – cu cât eşti mai sus, cu atât sfera este mai
mică şi atunci poţi cu uşurinţă să faci o legătură între personaje literare şi
persoanele din viaţa reală. Dacă cineva din vârful pagodei pune ochii pe
tine, atunci e mult mai rău decât dacă te-ar lovi vreo boală. Prin urmare, eu
îţi propun să le conturezi un fundal ceva mai modest celor două gemene
pitice, iar tatălui lor să-i acorzi o poziţie mai joasă în ierarhie.
Sunt doar câteva idei pe care le-am aşternut aici într-o doară şi care pot
stârni numeroase contradicţii. Uită-le după ce le vei citi şi nu le lua prea în
serios! În lumea asta, e bine să nu fii prea serios, fiindcă atunci poţi să dai
uşor de belele.
Cred că cel mai bine ar fi să-ţi trimiţi lucrarea Strada Măgarului la revista
Literatura poporului şi, dacă o vor respinge, atunci mă gândesc eu unde s-o
recomand în altă parte.
Şi eu am scris câteva capitole din romanul Ţara Vinului (acesta este titlul pe
care i l-am dat deocamdată). Iniţial, am crezut că îmi va fi la îndemână să
scriu despre băutură, de vreme ce eu însumi am cunoscut beţia de câteva ori
în viaţă, dar, odată ce m-am pus pe scris, m-am trezit că dau piept cu tot
felul de greutăţi şi complicaţii. Relaţia dintre omenire şi băutură acoperă
mai toate contradicţiile implicate în existenţa şi procesul evoluţiei omenirii.
Cineva înzestrat cu har literar ar putea fi în stare să compună lucrări
impresionante pe această temă, n-am nici cea mai mică îndoială. Din
păcate, eu, cu talentul meu precar, îmi dezvălui neajunsurile la tot pasul.
Sper ca în scrisorile tale viitoare să-mi împărtăşeşti şi mie părerile tale
despre băutură, întrucât acestea în mod neîndoielnic mi-ar putea sluji drept
sursă de inspiraţie.
Îţi doresc mult noroc!
Mo Yan
4

STRADA MĂGARULUI
Dragi prieteni, nu cu multă vreme în urmă mi-aţi citit povestirile Băutura,
Copiii de carne şi Copilul spirit. Acum îndrăznesc să vă ofer una nouă,
intitulată Strada Măgarului, rugându-vă, totodată, să mă iertaţi şi să nu mă
judecaţi prea aspru. Comentariile total nerelevante pe care le-aţi citit mai
sus, formulate pe baza părerilor criticilor literari, nu pot fi inserate într-un
roman întrucât strică unitatea şi integritatea lucrării, dar eu sunt doctorand
în oenologie, care zi de zi priveşte băutura, o adulmecă, o înghite, care se
îmbrăţişează cu băutura, se sărută cu ea, o pipăie şi la fiecare respiraţie ştie
ce este aceea fermentaţia. Eu întrupez caracterul şi temperamentul băuturii.
Dar ce înseamnă a educa, dacă nu chiar aceste lucruri amintite de mine aici?
Chiar asta înseamnă. Băutura mă zăpăceşte aşa de tare. Încât sunt incapabil
să urmez regulile şi normele. Esenţa băuturii este sălbatică şi neînfrânată,
iar firea ei stârneşte vorbirea necontrolată.
Dragi prieteni, urmaţi-mă pe drumul de ieşire de la Universitatea Distileriei
din Ţara Vinului, pe sub frumoasa arcadă, să lăsăm în urma noastră clădirea
cu clase, în formă de sticlă de băutură, clădirea cu laboratoare, cu aceeaşi
formă minunată, să lăsăm în urmă furnalul fumegând de la distilerie.
Puneţi-vă jos bagajul, ca să mergeţi uşuraţi de greutate! Mergeţi alături de
mine, cu ochii larg deschişi, cu mintea limpede şi luaţi aminte la drum tot
timpul! Vom traversa râul Vinul Dulce pe podeţul cu ornamente din lemn de
brad chinezesc, vom trece peste apa învolburată, peste nuferii de pe apă,
peste fluturii de pe nuferi, plutind pe deasupra gâştelor albe jucăuşe. Peştii
care înoată în apă, agitaţia gâştelor albe, gândurile plantelor plutitoare,
somnolenţa apei curgătoare… toate dispar din capul nostru. Vă rog să nu
uitaţi un lucru: Poarta principală a Institutului Culinar ne vrăjeşte
trimiţându-ne arome rafinate! Aici munceşte soacra mea. De curând,
nebunia a pus stăpânire pe ea şi de aceea a rămas acasă, îndărătul
perdelelor, nefăcând altceva decât să compună scrisori de denunţ. Pentru
moment, nu ne batem capul cu ea şi mai mult, nu ne batem capul nici cu
aromele care se răspândesc de la Institutul Culinar. Există mult adevăr în
vorba aceea din popor, „Omul crapă umblând după bogăţie, iar pasărea –
umblând după hrană”. În vremurile tulburi şi corupte, omul e asemenea
păsării – în aparenţă liber, dar în realitate pândit peste tot de capcane şi
plase, arcuri şi puşti de vânătoare. Bine, nasul ne-a fost contaminat de
arome, aşa că acoperiţi-l degrabă şi să lăsăm deoparte Institutul Culinar!
Veniţi cu mine pe drumul în pantă, pe Strada Cerbului, drumul cel îngust,
unde auziţi boncăluitul cerbilor, imaginându-vă cum pasc ei ierburile din
sălbăticie. De-o parte şi de alta a drumului, la uşile prăvăliilor sunt agăţate
coarne de cerb, încrucişarea lor creând senzaţia că este o pădure de puşti şi
de săbii. Călcăm pe drumul cel vechi, pavat cu piatră verde, acoperită de
muşchi; printre pietre se strecoară firele verzi de iarbă; piatra e alunecoasă.
Aveţi grijă pe unde călcaţi, să nu cumva să alunecaţi! Mergem cu băgare de
seamă, cotim cu grijă, până când ajungem la Strada Măgarului, unde
drumul e pavat tot cu piatră, măcinată de vânt şi ploaie, de roţile nemiloase
ale căruţelor şi de copitele năvalnice ale animalelor, care le-au rotunjit
colţurile, dar le-au făcut şi lucioase precum oglinzile de bronz. Strada
Măgarului e un pic mai lată decât Strada Cerbului; pavajul este acoperit cu
mizerie, cu apă însângerată, cu piele neagră de măgar. Strada Măgarului e
mai lunecoasă decât Strada Cerbului. Pe drum, ciori negre ca smoala merg
legănat, croncănind întruna. E greu drumul, aşa că vă avertizez pe toţi să
aveţi mare grijă şi să călcaţi numai pe unde este voie: trupul să fie drept,
picioarele să se înfigă bine în pământ şi în niciun caz să nu vă alunece
privirea într-o parte sau într-alta, ca unui puştan de la ţară tocmai sosit la
oraş. De nu, o să vă împiedicaţi şi nu e nimic mai neplăcut decât să cazi pe
jos, să-ţi murdăreşti hainele sau, şi mai rău, să-ţi mai rupi şi vreun picior.
După cum spuneam, e foarte rău să cazi. Pentru fericirea cititorilor, ce-ar fi
să ne tragem un pic sufletul şi apoi să ne continuăm drumul?
Aici, la noi, în Ţara Vinului, trăiesc nişte eroi inegalabili, în stare să dea pe
gât nenumărate pahare fără să se îmbete, iar apoi să cânte cu patos şi tot aici
trăiesc şi bărbaţi care şterpelesc economiile nevestelor, ca să-şi cumpere de
băut sau huligani care fură pui, se bat şi se dedau Ta înşelăciuni. Îmi aduc
aminte că odinioară Zhang al Treilea – „Şarpele de Iarbă Verde”, cel bătut
zdravăn de călugărul cel ticălos, precum şi Niu al Doilea – „Netrebnicul” şi-
au lăsat progeniturile prin Ţara Vinului, aşa că răul nu va fi curmat pentru
următorii două mii de ani. Personajele de teapa lor se adună mereu pe
Strada Măgarului şi n-ai cum să le ratezi. Îi vedeţi pe cel care stă rezemat de
uşă cu ţigara în gură şi pe cel care stă cu sticla în mână şi muşcă din bucata
de carne şi pe cel care umblă cu colivia şi fluieră? Toţi fac parte din această
categorie. Prieteni, priviţi-i cu atenţie şi nu-i supăraţi! Oamenii la locul lor
nu se amestecă niciodată cu asemenea ticăloşi, tot aşa cum pantofii noi nu
calcă pe rahatul de câine.
Strada Măgarului este ruşinea Ţârii Vinului, dar putem socoti că totodată
este şi mândria ei, fiindcă nu degeaba se spune ci dacă nu calci în acest loc,
se cheamă că n-ai ajuns în Ţara Vinului. Pe Strada Măgarului se află
douăzeci şi patru de prăvălii unde s-au tăiat măgari fără întrerupere din
114 115
dinastia Ming până în timpul Republicii China . Când au venit
comuniştii însă. Măgarul a început să fie considerat un mijloc de producţie,
aţa încât tăierea lui a fost încadrată drept infracţiune şi vă puteţi imagina de
ce zile grele a avut parte Strada Măgarului. În aceşti ani, politica
„revigorării interne şi deschiderii externe” a determinat o creştere continuă
a nivelului de trai şi s-a constatat curând că era nevoie de consum de carne.
Prin urmare, Strada Măgarului a devenit din nou înfloritoare. „Ceea ce este
carnea de dragon pentru Cer este carnea de măgar pentru Pământ.11 Carnea
de măgar este aromată, este delicioasă, este o mare delicatesă pentru
oameni. Dragi cititori, onoraţi oaspeţi, dragi prieteni, doamnelor, domnilor,
„Thank you very much”, „Mister, Miss” şi nu ştiu ce vorbă precum
„bucătăria cantoneză e cea mai tare” sunt doar nişte vorbe în vânt, nişte
cuvinte ticluite ca să inducă în eroare masele de oameni. Ascultaţi la mine!
Despre ce vă vorbesc? Despre mâncărurile pentru care, în mod justificat,
Ţara Vinului se bucură de un mare renume. Vă rog să mă iertaţi, fiindcă am
să mă leg de un singur fel de mâncare, ceea ce înseamnă că mai bine de
zece mii vor rămâne în afara discuţiei. Când eşti pe Strada Măgarului, dai
cu ochii de mâncare peste tot; sortimentele rafinate acoperă strada precum
norii acoperă cerul şi mai multe decât ochii pot cuprinde: pe Strada
Măgarului se taie măgari, pe Strada Cerbului se taie cerbi, pe Strada Vacii
se măcelăresc vaci, pe Aleea Caprei se măcelăresc capre, în abatoarele de
porci se taie porci, pe Uliţa Calului se hăcuiesc caii, la târgul de câini şi
pisici se spintecă pisicile şi câinii… în număr foarte mare, atât de mare
încât inima se tulbură, mintea o ia razna, buzele se usucă, limba e pârjolită.
Într-un cuvânt, orice se mănâncă în lumea asta a noastră – delicatesele de pe
munţi, minunăţiile din mări, păsările de pe cer, animalele de pe pământ,
peştii şi insectele – toate se găsesc aici, la noi, în Ţara Vinului. Ce se
găseşte prin alte părţi avem şi noi aici; ce nu se găseşte prin alte părţi noi tot
avem aici. Şi nu numai că avem, însă ceea ce este mai semnificativ, mai
important, mai grozav este faptul că toate sunt cu specific, cu stil, cu istorie,
cu tradiţie, cu ideologie, cu valoare culturală, cu morală. Chiar dacă ar
putea suna a laudă, credeţi-mă că nu-i deloc aşa. În nebunia aceasta
naţională a îmbogăţirii, conducătorii Ţării Vinului au avut o viziune unitară,
o inspiraţie autentică şi un plan unic prin care să ne pună pe toţi pe drumul
îmbogăţirii. Dragi prieteni, domnilor, doamnelor, nimic în lumea asta
probabil că nu este mai important decât mâncarea şi băutura. Altfel, de ce i-
ar trebui omului gura, dacă nu pentru a mânca şi a bea? Aşadar, cine vine la
noi, în Ţara Vinului, trebuie să se ghiftuiască şi să bea pe săturate. Toţi să
mănânce variat, să mănânce de plăcere, să mănânce din nărav. Toţi să bea
variat, să bea de plăcere, să bea din nărav. Să înţeleagă că mâncatul şi
băutul sunt nu doar pentru susţinerea vieţii, ci prin mâncare şi băutură
oamenii pot să experimenteze cu adevărat sensul vieţii, pot deveni
conştienţi de filosofia vieţii! Să afle astfel că mâncatul şi băutul joacă un rol
important nu doar în procesul fiziologic, ci şi în procesul modelării
spirituale şi al aprecierii estetice!
Mergeţi încetişor, ca să vă bucuraţi de privelişte! Strada Măgarului are o
lungime de doi li, cu măcelării şi de-o pane şi de cealaltă. Sunt nouăzeci de
restaurante şi hanuri, unde se foloseşte ca materie primă carcasa de măgar,
iar meniurile se schimbă mereu, căci în mod constant sunt inventate noi
mâncăruri care atrag atenţia oamenilor. Aici, mâncatul de carne de măgar a
ajuns la rangul de înţelepciune. Cine mănâncă în toate cele nouăzeci de
restaurante de pe Strada Măgarului nu mai are nevoie, cât o trăi, să pună
gura pe carne de măgar şi numai acela poate să se bată cu pumnul în piept,
spunând: „Eu am mâncat carne de măgar!”
Strada Măgarului este ca un dicţionar bogat, atât de bogat încât, şi dacă aş
avea o gură care să trăncănească toată ziua, tot n-aş reuşi să-l isprăvesc, să-l
parcurg până la capăt cu voce tare. Dacă nu sunt în stare să explic limpede
şi nici să epuizez subiectul este pentru că într-adevăr bat câmpii. Vă rog,
aşadar, să mă iertaţi. Îngăduiţi-mi să golesc un pahar de, Armăsarul cu
coama roşie”, ca să-mi adun minţile. De sute de ani, nenumăraţi măgari au
fost măcelăriţi pe Strada Măgarului, atât de mulţi încât nu mai e cu putinţă
să ţinem socoteala. Putem doar să spunem că zeci şi sute de suflete de
măgari bântuie Strada Măgarului zi şi noapte şi că fiecare piatră din
caldarâm este îmbibată cu sânge de măgar sau că peste fiecare plantă a
trecut în zbor spiritul măgarilor. Se mai poate spune că sufletele măgarilor
înfloresc în fiecare toaletă de pe această stradă sau că oricine a fost pe
Strada Măgarului se înzestrează cu calităţile acestui animal. Prieteni, treaba
cu măgarii este ca fumul care se ridică pe cer şi slăbeşte din vigoarea
razelor strălucitoare ale soarelui. E de ajuns să închideţi ochii şi veţi vedea
cum hoarde de măgari, de toate formele şi toate culorile, aleargă care
încotro şi rag către cer.
Potrivit unei legende locale, în fiecare noapte, când oamenii se liniştesc, un
măgăruş negru (nu i se cunoaşte sexul) tare drăgălaş şi sprinten aleargă pe
drumul pavat cu pietre de la capătul de est la cel de vest şi înapoi. Copitele
lui frumoase, delicate, în formă de pahare de vin, cu montură de agate,
lovesc uşor caldarâmul alunecos, stârnind un clinchet limpede în aer. Aceste
sunete sunt precum muzica venită din tării în toiul nopţii – puţin
înfricoşătoare, puţin misterioase, puţin zăbavnice. Oricine le aude este
mişcat până la lacrimi, este vrăjit, este îmbătat şi oftează prelung. Dacă-i o
noapte cu lună plină…
În noaptea aceea, Yu Yichi, proprietarul cârciumii „La Pişpiriul” băuse mai
multe pahare de vin vechi, ca să-şi încălzească burtoiul mare ca o tobă. Şi-a
luat un scaun de bambus şi s-a dus sub bătrânul rodiu, de la uşa cârciumei,
să se răcorească. Lumina lunii, care se aşternea pe jos, dădea pietrelor o
strălucire ca de oglindă, însă răcoarea nopţii de toamnă îi făcuse pe localnici
şase retragă în case şi, dacă n-ar fi fost băutura care îl încinsese tare, nici Yu
Yichi n-ar mai fi zăbovit pe afară. Străzile pe care până mai acum ceva
vreme oamenii mişunaseră ca furnicile se transformaseră în locuri
cufundate într-o linişte ca de mormânt, dar din fiecare cotlon răsuna târâit
de insecte, ascuţit precum săgeata cea nemiloasă care străpunge ziduri de
aramă şi uşi de fier. Vântul cel răcoros adia peste buna umflată a lui Yu
Yichi, aducându-i un sentiment de fericire. Privind în sus la rodiile cele
dulci, mici şi mari, în formă de petale de flori, era pe cale să se lase cuprins
de somn când dintr-odată a simţit cum scalpul parcă i se strânge şi i se face
pielea de găină din cap până-n picioare. În clipa următoare somnul i-a
dispărut precum pala de vânt care suflă iute, iar corpul i-a îngheţat. Părea că
un luptător de kung fu l-ar fi lovit în plex, dar, totuşi, mintea îi judeca
limpede, iar ochilor lui nu le scăpa nimic. Apoi, a văzut un măgăruş negru
care şi-a făcut apariţia pe stradă de parcă ar fi coborât din cer, gras şi lucios
de jurai că a fost dat cu ceară. S-a rostogolit de câteva ori, s-a ridicat în
picioare, s-a zgâlţâit din tot corpul, parcă dornic să se scuture de praf, după
care a făcut o săritură înaltă, cu coada ridicată şi a pornit în galop. A
străbătut de trei ori, cu iuţeală, drumul de la capătul dinspre răsărit al străzii
la cel dinspre apus, atât de repede încât lăsa impresia că e doar un fum care
se răsfira dintr-un loc într-altul. Tropotul cel cristalin al măgăruşului a
înghiţit curând ţârâitul insectelor de toamnă, însă odată ce animalul s-a oprit
în mijlocul drumului, ţârâitul a reînceput. Atunci, Yu Yichi a auzit lătratul
câinilor de la piaţa de câini, mugetul vacilor de pe Strada Vacii, behăitul
caprelor de la târgul de capre de pe Aleea Caprei, nechezatul cailor de pe
Uliţa Cailor, cât şi cântecul cocoşilor, răsunând şi de departe, şi de aproape:
cucurigu, cucurigu, cucurigu! Măgăruşul cel negru se oprise în mijlocul
drumului de parcă ar fi aşteptat ceva anume. Ochii negri îi străluceau ca
două micuţe lampioane. Yu Yichi auzise demult povestea măgăruşului
negru, dar vederea lui aievea azi îl şocase de-a dreptul, mai ales că apariţia
aceasta îi dădea de înţeles cât se poate de limpede că legendele nu s-au
născut din văzduh. Şi-a ţinut respiraţia şi s-a făcut tot mai mic, ca un
buştean în care abia de mai pâlpâia viaţa, cu excepţia ochilor pe care îi ţinea
larg deschişi, ca să urmărească desfăşurarea poveştii măgăruşului cel negru.
Pe nesimţite au trecut câteva ore, iar într-un târziu pe Yu Yichi au început
să-l doară ochii. Măgăruşul negru stătea în mijlocul drumului neclintit ca o
statuie. Deodată, ca la un semn, toţi câinii din Ţara Vinului s-au pus pe
lătrat nebunesc – desigur că unii erau foarte departe –, trezindu-l pe Yu
Yichi din letargie. Auzea un zgomot de ţiglă, care devenea tot mai puternic
şi curând a zărit o umbră întunecată, plutind în zbor de pe acoperiş, până
când a aterizat drept pe spinarea animalului cel negru. În clipa aceea,
măgăruşul a pocnit din copite şi a ţâşnit, ducându-l în spate pe omul acela
căzut ca din cer. Yu Yichi, ca pitic ce era, nu fusese la şcoală, numai că
provenind dintr-o familie de literaţi – tata fusese profesor, bunicul reuşise la
examenele imperiale, iar timp de câteva generaţii în familia lui fuseseră
cărturari aleşi – memorase mii de caractere şi citise enorm de multe cărţi.
Scena la care tocmai asistase i-a amintit de un cavaler dintr-o poveste
fantastică din epoca Tang. De aici, gândurile lui au căpătat o tentă
filosofică: cu toată evoluţia uluitoare a ştiinţei, tot există anumite lucruri
greu de explicat. Şi-a controlat trupul şi a băgat de seamă că în afară de o
anume rigiditate pe ici-colo, putea să se mişte. S-a pipăit pe burtă – era
umedă, scăldată de o sudoare rece. Atunci când umbra aceea întunecată s-a
lăsat în jos, în bătaia razelor de lună Yu Yichi a observat un tânăr scund, cu
un strat de solzi pe corp, lucioşi, care ţinea între dinţi un pumnal în formă
de frunză de salcie, iar în spate ducea o legăturică…
Dragi cititori, aproape că vă aud ocărând: „Tu, ăsta priceput să tot baţi
câmpii, de ce nu ne duci la o crâşmă să bem ceva, în loc să ne tot învârţi pe
Strada Măgarului?” Ocara voastră este cât se poate de nimerită, ţinteşte bine
şi atinge problema la fix. Aşadar, să ne punem în mişcare şi să pornim cu
paşi mari! Iertaţi-mă dacă nu mai pot să vă prezint fiecare crâşmă, una câte
una, aici, pe Strada Măgarului. Fără îndoială că fiecare are propria istorie şi
fiecare are câte o lozincă a sa. Am să tac, oricât de mult m-ar durea acest
lucru. Acum, să-i lăsăm deoparte pe măgarii care ne urmăreau cu ochi
lucioşi pe stradă şi să ne aţintim privirea asupra obiectivelor noastre, aşa
cum sunt ele, unele mai mari, unele mai mărunte. Obiectivul nostru major
este să ne îndreptăm spre comunismul unde ideologia conducătoare se
ghidează după principiul „de la fiecare după posibilităţi şi fiecăruia după
nevoi”, în timp ce obiectivul nostru mărunt este să mergem spre capătul
Străzii Măgarului, unde lângă un rodiu bătrân de la poartă se află Cârciuma
Yichi. De ce se cheamă astfel? Ascultaţi şi am să vă spun pe îndelete.
Proprietarul cârciumii, Yu Yichi, în realitate are un metru înălţime, la fel ca
mai toţi piticii. Niciodată nu şi-a spus vârsta şi chiar că n-ai cum s-o
ghiceşti. După cum le spune memoria celor de pe Strada Măgarului, piticul
acesta nostim şi nespus de amabil nu şi-a schimbat atitudinea, dar în mod
surprinzător nici înfăţişarea, de câteva decenii. Atunci când oamenii îl
privesc uluiţi, el le răspunde cu un zâmbet dulce. Sunt zâmbete atât de
fermecătoare şi de dezarmante, încât le ajung oamenilor la suflet şi le
stârnesc sentimente de simpatie cum n-au mai cunoscut vreodată. Cu
farmecul zâmbetelor sale Yu Yichi îi fascinează pe toţi şi rezolvă orice
problemă, încât a ajuns să ducă o viaţă lipsită de griji. Provenind dintr-o
familie de oameni educaţi, are cunoştinţe vaste, poate descifra caracterele
şi, de câte ori deschide gura, spune vorbe minunate, aducându-le
amuzament oamenilor de pe Strada Măgarilor. Aceştia nici nu încearcă să-şi
imagineze cât de însinguraţi şi plictisiţi s-ar simţi ei fără Yu Yichi, care,
bizuindu-se pe înzestrarea sa naturală, ar fi putut să ducă o viaţă de huzur,
dar cum este un tip ambiţios şi nu vrea să mănânce din mila altora, a
profitat de vântul favorabil adus de reformă şi de politica de deschidere şi a
solicitat aprobarea pentru a iniţia o afacere. A scos atunci de la brâu o
mulţime de bani, pe care nu se ştie de câţi ani îi strângea, a chemat pe
cineva care să-i renoveze casa cea veche şi iată că aşa a luat naştere
„Cârciuma Yichi”, faimoasă pretutindeni în Ţara Vinului. Multe dintre
ideile ingenioase probabil că i-au fost inspirate lui Yu Yichi de romanul
clasic Flori în oglindă sau poate că îşi au originea în cartea Minuni de pe
alte meleaguri. După ce cârciuma şi-a început activitatea, el a publicat un
anunţ în Cotidianul Ţării Vinului, prin care căuta să angajeze chelneri care
aveau o înălţime sub un metru. Această chestiune, la vremea aceea, a
zdruncinat întreaga Ţară a Vinului şi a stârnit dezbateri aprinse, mai cu
seamă fiindcă unii socoteau că deschiderea unei cârciumi de către un pitic
reprezintă o insultă la adresa sistemului socialist, o pată pe steagul roşu cu
cele cinci stele. Ca urmare a creşterii numărului de turişti în Ţara Vinului,
Cârciuma Yichi putea deveni unul dintre cele mai mari subiecte de
dezonoare, unul care ar fi adus o mare ruşine nu doar pentru oraşul nostru,
ci pentru întreaga naţie chineză. Alţii considerau că existenţa unui pitic era
un fenomen universal, obiectiv. Piticii din alte ţări trăiesc din cerşit, în timp
ce ai noştri, iată, se întreţin cu munca proprie, prin urmare, acest lucru nu
numai că nu-i o ruşine, ci este un semn de mare glorie. Existenţa Cârciumii
Yichi îi va determina pe prietenii străini să recunoască superioritatea fără
egal a sistemului nostru socialist. Când aceste dezbateri erau mai aprinse şi
deveneau nesfârşite, Yu Yichi a ajuns în curtea primăriei, croindu-şi drum
prin şanţurile întunecate (cei de la pază erau ca nişte cerberi, aşa că n-ar fi
avut nicio şansă să intre pe poarta principală). De acolo, s-a strecurat în
clădirea de birouri a primăriei şi a ajuns în biroul primarului, cu care a avut
o lungă conversaţie. Ce au discutat ei acolo n-avem de unde şti. Primarul l-a
trimis pe Yu Yichi cu propria limuzină luxoasă înapoi la cârciumă, după
care dezbaterile din ziare s-au stins pe neaşteptate. Prieteni, doamnelor,
domnilor, am ajuns la Cârciuma Yichi – obiectivul nostru. Azi fac eu cinste.
Domnul Yu Yichi este un vechi prieten de-al meu, cu care adeseori stau la
băutură şi recit poezii. Am compus melodii stranii, dar superbe pentru
lumea aceasta colorată şi uluitoare. Ca un adevărat frate care preţuieşte
prietenia mai tare decât banii, ne va da un discount de 20.
Stimaţi prieteni, acum deja suntem la poarta Cârciumii Yichi. Vă rog să
ridicaţi capul şi să priviţi caracterele acelea aurite, înscrise pe firmamentul
negru. Debordează de vitalitate şi au multă energie, asemenea dragonilor
însufleţiţi şi tigrilor adevăraţi. Aceasta este opera lui Liu Banping – Liu
„Jumătate de Sticlă” un renumit caligraf al cărui nume face trimitere la un
adevărat maestru care nu poate să scrie fără să bea jumătate de sticlă cu
alcool tare.
Cu zâmbetul pe buze, două domnişoare „de buzunar”, nu mai înalte de
şaptezeci de centimetri, stau rezemate de-o parte şi de cealaltă a uşii,
purtând banderole brodate, trecute de-a curmezişul peste piept. Sunt
gemene şi după ce au citit anunţul de angajare publicat de Yu Yichi în
Cotidianul Ţării Vinului, s-au urcat într-un turbojet Trident şi au zburat
încoace. Ele sunt născute în familia unor cadre de rang înalt; tatăl lor este o
persoană atât de renumită încât, dacă aţi afla, v-aţi înspăimânta de-a dreptul,
aşa că mai bine n-am să mai scot o vorbă despre originea lor socială. Fetele
ar fi putut s-o ducă de minune pe spezele tatălui, să mănânce bine şi să fie
îmbrăcate luxos, însă au refuzat aşa un trai şi au preferat să vină aici, la noi,
în Ţara Vinului. Sosirea acestor zeiţe i-a tulburat atât de tare pe mai marii
din Partid încât, înfruntând o ploaie teribilă, s-au dus la Aeroportul „Izvorul
Piersicilor”, aflat la 75 km depărtare de oraş, ca să le întâmpine. Cele două
odoare veniseră însoţite de mama lor, soţia acelui „mare erou”, şi de tot
felul de secretare. A fost agitaţie mare, la casa de oaspeţi de la aeroport,
timp de două săptămâni, pentru pregătirea acestei vizite. Dar, prieteni, să nu
credeţi că Ţara Vinului a ieşit în pierdere cu chestiunea asta – nu, dacă am
socoti astfel, ar fi o abordare superficială a problemei, care ar dovedi că nu
vedem mai departe de lungul nasului. Desigur că Ţara Vinului s-a băgat la
ceva cheltuieli pentru întâmpinarea celor două zeiţe şi a mamei lor, însă de
atunci s-au stabilit relaţii de apropiere cu acel mare şef şi e de ajuns să pună
el mâna pe pix şi să scrie câteva cuvinte, că imediat Ţara Vinului se
pricopseşte cu afaceri fabuloase din care ies bani frumoşi. Anul trecut, când
a venit bătrânul în vizită aici, oare ştiţi cât am primit numai când a ridicat el
creionul şi a mâzgălit ceva pe hârtie? Ia gândiţi-vă! În atmosfera financiară
dificilă de anul trecut, când se acordau puţine credite, el ne-a aprobat un
credit de o sută de milioane de yuani, cu o dobândă foarte mică. O sută de
milioane de yuani prieteni! Cu bănetul ăsta a fost promovată băutura
noastră marca „Maimuţa”, s-a construit o fabuloasă clădire pentru Muzeul
Distileriei Chineze, iar în luna octombrie a fost organizat Primul Festival
Internaţional al „Licorii Maimuţei”. Toate au fost posibile numai graţie
acelei sume enorme de bani. Dacă n-ar fi fost cele două zeiţe, credeţi că ar
fi zăbovit el trei zile în Ţara Vinului? De aceea, prieteni, nu-i nicio
exagerare să-l numim pe domnul Yu Yichi o personalitate de seamă a
acestei localităţi. Am auzit chiar că cei de la Comitetul Municipal de Partid
pregătesc materialele pentru a cere permisiunea la conducerea superioară
să-l cinstească cum se cuvine, drept model în muncă, iar la 1 Mai, de Ziua
Muncii, să-i acorde un premiu pe măsură.
Aceste două zeiţe de viţă nobilă, zâmbitoare nevoie mare, au făcut
plecăciuni în faţa noastră. Au chipuri frumoase, sunt bine proporţionate şi
se poate spune că, în afară de faptul că sunt mici de statură, n-au nici cel
mai mic cusur. Le-am răspuns şi noi tot cu zâmbete, ca semn de respect faţa
de originea lor nobilă. „Bine aţi venit! Bine aţi venit!” „Mulţumim!
Mulţumim!”
Cârciuma Yichi, cunoscută şi sub numele „La Pişpiriul”, se înfăţişează ca
un loc foarte luxos, unde calci pe covoarele groase de lână, de ţi se afundă
piciorul până la gleznă. Pe pereţi, în rame din lemn de mesteacăn adus de pe
Muntele Changbai sunt prinse stampe ale unor caligrafi şi pictori renumiţi.
Acvariile enorme în care se scaldă în voie peşti aurii, mari cât palma,
precum şi ghivecele cu flori roşii ca focul îţi încântă privirea. În mijlocul
salonului principal se află un măgar negru în mărime naturală, cât se poate
de veridic, însă la o privire mai atentă se vede că nu-i decât o sculptură.
Fireşte, după cum era de aşteptat, Cârciuma Yichi a căpătat notorietate abia
după sosirea celor două zâne. Conducătorii Ţării Vinului nu-s proşti deloc;
cum ar fi putut ei să lase minunăţiile acelea de fete ale unui mare şef să
lucreze într-un restaurant micuţ şi ponosit, condus de un particular? Toată
lumea înţelege cum merg lucrurile acum, aşa că nu-i nevoie să detaliez
schimbările uriaşe care s-au petrecut la Cârciuma Yichi în acest ultim an.
Totuşi, vă rog să mă iertaţi dacă am să-mi amintesc câteva aspecte: chiar
înainte de întoarcerea la Shanghai a soţiei marelui şef, autorităţile din Ţara
Vinului au construit o vilişoară elegantă pentru cele două zâne, chiar lângă
Water Park, în centrul oraşului. În plus, le-au cumpărat fiecăreia câte o
maşinuţă Fiat. Nu ştiu dacă nu cumva le-aţi observat parcate sub bătrânul
rodiu când aţi intrat pe poartă.
Un recepţioner, îmbrăcat cu haine roşii şi cu chipiu pe cap, ne întâmpină la
intrare şi el având înălţimea unui copil de doi ani şi trăsături pe măsură. Se
cam leagănă când merge, iar atunci când calcă pe covorul gros, păşeşte
greoi, ca o raţă care a nimerit cu labele în noroi. El ne arată drumul, ca un
căţeluş dolofan, instruit să conducă nişte orbi.
Urcăm scările din lemn de pin, lăcuite în roşu, iar la etaj micuţul cel roşu a
deschis o uşă, stând într-o parte, ca un poliţist are dirijează traficul, cu
braţul stâng îndoit la piept, iar braţul drept întins bine. Ţine palmele rigide,
îndreptate în aceeaşi direcţie: Salonul Strugurilor.
Vă rog să intraţi, dragi prieteni, nu vă sfiiţi! Sunteţi oaspeţi de onoare şi
numai Salonul Strugurilor este pe măsura grandorii voastre. În timp ce
admirăm ciorchinii de struguri care atârnă din tavan, din întâmplare m-am
uitat la micuţul care ne-a condus până aici – ochii lui zâmbitori şi tulburi
săgetează raze otrăvite înspre noi. Asemenea săgeţilor înmuiate în otravă,
aceste raze transformă în putreziciune tot ce ating. Am simţit cum mă
înţeapă ochii, iar după o clipă nu mi-a mai fost cu putinţă să mai văd ceva.
În momentele acestea de beznă, fără să vreau îmi aud inima palpitând. În
poveştile mele Copiii de carne şi Copilul spirit, micul demon îmbrăcat în
haine roşii, născocit de mine, a apărut pe neaşteptate în faţa mea şi mă
ţintuieşte cu aceiaşi ochi siniştri. Este chiar el, este chiar el! Ochi mici,
urechi mari şi groase, părul creţ şi o înălţime în jur de şaptezeci de
centimetri. În povestea Copilul spirit, am descris în detaliu cum a plănuit şi
a condus revolta de la Departamentul de achiziţii speciale de la Institutul
Culinar. Acolo l-am portretizat ca pe un micuţ conspirator, un strateg genial,
însă m-am oprit după ce am relatat episodul când, în fruntea copiilor, l-a
omorât în bătaie pe paznicul lor – „Vulturul pleşuv”. Iniţial, plănuiam ca el
şi toţi copiii care participaseră la isprava aceasta şi care se ascundeau prin
diverse locuri din curte să fie prinşi, după care să fie trimişi la soacra mea,
la Centrul de Cercetări Culinare, pentru a fi fierţi în apă, în aburi sau chiar
fripţi. Numai micul demon a reuşit să se strecoare prin ţevile de evacuare
ale institutului, însă a ajuns repede în mâinile cerşetorilor care căutau de
mâncare pe acolo şi şi-a început o carieră legendară, doar că în loc să
urmeze traseul conturat de mine, el s-a revoltat şi a fugit din povestea mea
pentru a se alătura echipei de pitici, condusă de Yu Yichi. Aşa se face că m-
am trezit acum cu el în faţa ochilor, purtând o uniformă de lână roşie,
papion de un alb imaculat, chipiu roşu-aprins şi pantofi din piele neagră
lăcuită.
Indiferent ce întorsătură neprevăzută ar lua lucrurile, nu pot să-mi neglijez
oaspeţii, aşa că mi-am înăbuşit valurile de furie care mi-au năvălit în
adâncul sufletului şi am arborat un zâmbet forţat atunci când m-am aşezat
alături de voi. Scaunele cu perne de pluş, feţele de masă de un alb
strălucitor, florile uluitoare, muzica plăcută ne copleşesc simţurile. Aici
trebuie să intervin cu o precizare: mesele şi scaunele din această crâşmă a
piticilor sunt foarte joase, concepute special pentru a oferi confortul necesar
clienţilor. O chelneriţă micuţă precum o păsăruică a venit cu o tavă cu
şervete dezinfectate. Este atât de fragilă, că pare să facă mari eforturi să
ducă tava, stârnindu-ne puternice sentimente de compasiune. Micul demon
nu se vede nicăieri, pentru că, odată misiunea îndeplinită, trebuie să se ducă
să-i întâmpine pe noii musafiri. Este un lucru cât se poate de normal, însă
eu nu mă pot stăpâni să nu întrezăresc în dispariţia sa începutul unui plan
sinistru, diabolic.
Prieteni, vă rog să luaţi loc un pic până mă duc eu la prietenul meu, Yu
Yichi, ca să obţin discountul de 20. Aici vi se îngăduie să fumaţi, să beţi
ceai, să ascultaţi muzică şi să priviţi prin fereastra fără de pată peisajul din
curtea aflată în spatele cârciumii.
Dragi cititori, iniţial plănuiam să iau împreună cu voi această cina
somptuoasă, însă localul e neîncăpător pentru atâtea persoane, iar în Salonul
Strugurilor sunt numai nouă locuri. Îmi cer mii de scuze. Aici fiecare
mişcare trebuie să fie cât mai în văzul lumii, ca să nu existe suspiciuni că
am ticlui te miri ce planuri criminale. În acest restaurant mă simt ca o căruţă
uşoară pe un drum cunoscut, deci mi-e foarte la îndemână să-l găsesc pe Yu
Yichi. Abia când am deschis uşa biroului mi-am dat seama că n-am nimerit
într-un moment potrivit – prietenul meu, Yu Yichi, cocoţat pe masă, săruta o
femeie corpolentă. „Mă scuzaţi, mii de scuze”, tot ziceam eu întruna. „Mă
scuzaţi, am uitat bunele maniere. Ar fi trebuit să bat la uşă.”
Yu Yichi a sărit de pe masă, cu agilitatea unei pisici sălbatice. Văzându-mă
cât sunt de stânjenit, pe faţa lui comică s-a ivit surâsul.
— Domnule doctor în oenologie, a spus el cu o voce piţigăiata, tu erai!
Cum merge studiul despre licoarea „Maimuţa”? Vezi să nu ratezi festivalul
dedicat acestei băuturi. Un lucru este cert însă: socrul ăla al tău a fost un
prost, să se ducă el în munţi, să trăiască alături de maimuţe…
Vorbea fără şir, de mă adusese la capătul răbdărilor, dar cum eu venisem cu
un scop anume, mai precis spus cu o rugăminte, n-aveam de ales – trebuia
să-l urmăresc răbdător, cu o înfăţişare de om concentrat. Când, în sfârşit, s-a
oprit din peroraţiile sale, am profitat de ocazie şi am spus:
— Am invitat câţiva prieteni să mănânce carne de măgar…
Yu Yichi s-a ridicat în picioare şi s-a dus direct la femeia cu care se
giugiulea mai devreme. Imaginea care mi se desfăşura în faţa ochilor era
jalnică: el abia de ajungea cu capul la genunchii ei – o ţipă foarte frumoasă
şi, după toate aparenţele, deloc inocentă. Avea mai degrabă aerul unei femei
măritate, iar buzele cărnoase erau lipicioase, ca şi cum tocmai ar fi mâncat
melci. Pe neaşteptate, el a ridicat mâna şi i-a tras una peste fund, spunându-
i:
— Iubito, du-te tu înainte şi spune-i bătrânului Shen să fie liniştit! Yu Yichi
e un om de cuvânt, şi dacă a zis că face ceva, îşi ţine promisiunea negreşit.
Femeia părea o persoană foarte degajată, aşa că, Iară să se jeneze câtuşi de
puţin, s-a aplecat – cu sânii cât pe ce să-i iasă din rochie, lăsându-se greoi
peste faţa lui Yu Yichi, ceea ce i-a stârnit acestuia un rânjet înţepenit – şi l-a
îmbrăţişat. Judecând strict după dimensiuni şi greutate, parcă era o mamă
care îşi îmbrăţişa copilul, dar, desigur, relaţia dintre cei doi era cu mult mai
complicată. Apoi, aproape cu sălbăticie, ea l-a sărutat pe faţă şi, ca la
baschet, l-a aruncat pe canapeaua lipită de perete, după care şi-a ridicat
braţele şi a spus pe un ton seducător:
— La revedere, bătrâne!
Corpul lui Yu Yichi încă vibra pe canapeaua cu arcuri, în timp ce femeia îşi
unduia fundul acoperit de o fustă de un roşu ţipător, pierzându-şi urma după
colţ.
— Pleacă de aici, spirit viclean de vulpe! a strigat el, cu ochii pironiţi pe
spatele ei fermecător.
Am rămas singuri în încăpere şi numaidecât Yu Yichi a sărit de pe canapea,
s-a îndreptat spre oglinda rezemată de perete, s-a pieptănat şi şi-a aranjat
cravata. Apoi, şi-a frecat obrajii cu gheruţele şi şi-a întors brusc faţa spre
mine, cu un aer sobru, de om important. Dacă n-aş fi asistat la scena de mai
devreme, foarte probabil că m-aş fi simţit prea intimidat ca să glumesc cu
el.
— Hei, prietene, te descurci bine cu femeile! Unul aşa mic ca tine să se dea
la una cât casa! Zău că eşti tare, i-am spus eu pe un ton neruşinat.
El a afişat un zâmbet ce trăda cinismul şi parcă dintr-odată faţa a început să
i se umfle, căpătând nuanţe ba verzui, ba roşietice. În ochi îi scăpăra o
lumină verde. În momentul în care şi-a întins braţele ca un şoim, gata să-şi
ia zborul, înfăţişarea lui a devenit absolut înspăimântătoare. Îl ştiam pe Yu
Yichi de ceva vreme şi niciodată nu-i văzusem înfăţişarea aceasta.
Gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că poate îi rănisem demnitatea,
lucru care mă făcea să am remuşcări.
— Hei, micuţule! a spus el, scrâşnind din dinţi, în timp ce se apropia, pas cu
pas, de mine.
Eu m-am retras puţin, cu ochii pironiţi asupra ghearelor lui ascuţite şi
tremurânde de atâta furie. Simţeam că gâtul meu nu e deloc în siguranţă.
Da, ar fi putut sări fulgerător în orice moment să mi-l sfâşie. „Scuze,
frăţioare, scuze!” Deja eram cu spinarea lipită de tapetul înflorat de pe
perete, dar tot încercam samă retrag, deşi fără sorţi de izbândă. Apoi, am
avut o licărire de moment şi, ridicând mâna, mi-am tras mai multe palme cu
sete. Poc-trosc! mi-au răsunat obrajii şi mi-au vâjâit urechile, în timp ce
steluţe aurii îmi zburau prin faţa ochilor… „Scuză-mă, frate. Nu merit să
trăiesc. Nu sunt om, sunt un nenorocit, sunt o mătărângă de măgar negru…”
Sub impactul spectacolului de prost-gust pe care l-am dat, (aţa lui şi-a
schimbat culoarea din vineţiu în alb; aripile ridicate în înalt au căzut încetul
cu încetul şi odată cu ele şi trupul meu a încremenit, de parcă paralizasem
instantaneu.
El s-a întors la tronul lui rotativ, îmbrăcat în piele neagră, însă nu s-a aşezat
jos, ci s-a ciucit. După aceea, a scos o ţigară fină dintr-o cutie, a aprins-o cu
o brichetă care scuipa flăcărui strălucitoare, însoţite de un fâsâit uşor, a tras
cu sete din ţigară şi a eliberat fumul alene. Se uita fix la modelele tapetului
de pe pereţi, cufundat în gânduri, cu o privire misterioasă, ca şi cum ochii
lui erau două mlaştini întunecate. Eu mă ghemuisem lângă uşă, gândind cu
groază: „Ce forţă nevăzută l-o fi făcut pe bufonul ăsta, care odinioară era de
râsul lumii, să se transforme într-un tiran atât de puternic şi ameninţător?
Cum se poate ca eu, un demn doctorand, să ajung să prind frica acestei
creaturi hidoase, de numai o jumătate de metru înălţime şi mai puţin de
cincisprezece kilograme?” Răspunsul a venit ca un glonţ slobozit din ţeava
pistolului, însă nu-i cazul să mai discut aici.
— Vreau să le călăresc pe toate femeile frumoase din Ţara Vinului!
Pe neaşteptate, din poziţia în care stătea s-a ridicat în picioare şi, cu pumnul
ridicat ameninţător în aer, a anunţat solemn:
— Vreau să le călăresc pe toate femeile frumoase din Ţara Vinului!
Plin de vigoare, radiind de fericire şi cu pumnul înţepenit sus, în aer, a
zăbovit aşa, nemişcat, multă vreme. Vedeam cum vâsle imaginare loveau cu
iuţeală valurile gândurilor, iar conştiinţa lui, asemenea unei bărcuţe, se
clătina pe talazurile spiritului, albe ca zăpada. Mi-am ţinut respiraţia, de
teamă să nu cumva să-i spulber reveriile.
Într-un târziu, s-a relaxat, mi-a azvârlit o ţigară şi m-a întrebat cu blândeţe,
zâmbitor:
— O cunoşti?
— Pe cine? am întrebat eu.
— Pe femeia de adineaori.
— Nu o cunosc… dar parcă îmi este familiară faţa ei…
— E prezentatoare TV.
— A! Mi-am adus aminte! am spus eu, lovindu-mă, uşor, cu palma peste
frunte. Mi-am amintit… apare mereu cu microfonul în mână, cu un zâmbet
dulce pe buze şi nu ne spune mai nimic.
— Asta e a treia! a precizat el pe un ton duşmănos. Asta e a treia!
Brusc, a amuţit, iar lumina din ochi i-a pierit. Într-o clipa, faţa ca de
porţelan i-a fost acoperită de riduri şi din mic ce era s-a făcut şi mai mic,
până s-a chircit de tot pe tron.
Eu fumam şi îl priveam cu durere în suflet pe acest prieten straniu, însă
chiar mă simţeam incapabil, pentru moment, să mai rostesc vreo vorbă.
— Vreau să-ţi arăt… am îngăimat eu într-un târziu, rupând tăcerea.
El, ridicându-şi capul, m-a întrebat:
— Pe mine mă căutai?
— Am invitat câţiva prieteni în Salonul Strugurilor… am spus eu jenat.
Sunt o gaşcă de intelectuali scăpătaţi…
A luat telefonul şi a mormăit ceva în receptor, după care a închis şi s-a
întors spre mine.
— De vreme ce sunt prietenii tăi, am aranjat un banchet complet pe baza de
carne de măgar.
Prieteni, ăsta e norocul gurmandului! Un banchet complet pe bază de
măgar! Nespus de recunoscător, am făcut plecăciuni în faţa lui întruna.
Revenindu-şi un pic, cum stătea aşa în şezut, s-a aşezat din nou pe vine, în
timp ce lumina aceea strălucitoare i-a revenit în ochi.
— Am auzit că ai devenit scriitor. E adevărat? m-a iscodit el.
— Am scris doar nişte pârlite de articole, am spus eu temător.
Nici nu merită amintite. Le-am scris ca să mai câştig şi eu nişte bani
suplimentari pentru familie.
— Domnule doctor, ce-ar fi ca noi doi să facem un târg?
— Ce târg? m-am grăbit eu cu întrebarea.
— Tu îmi scrii autobiografia, iar eu îţi dau douăzeci de mii de yuani.
Eram atât de emoţionat, încât inima mea o luase la trap şi n-am putut rosti
decât:
— Mi-e teamă că talentul meu modest nu-i pe măsura unei sarcini atât de
importante.
— Termină cu falsa modestie! a spus el, fluturându-şi mâna. Gata, am
stabilit! În fiecare marţi seara, vii la mine, ca să-ţi povestesc despre
experienţele mele.
— Frăţioare, frăţioare, ce să mai discutăm despre bani? Pentru mine este o
onoare, ca un om mărunt ce sunt, să scriu biografia unei personalităţi atât de
impresionante. Ce să mai discutăm despre bani?
— Frate mai mic, a zis el rânjind, lasă-mă cu ipocrizia asta! Banii îl fac şi
pe diavol să mute munţii din loc. Poate că sunt oameni în lumea asta care
nu iubesc banul, dar eu n-am întâlnit niciunul până azi. De aceea,
îndrăznesc să declar sus şi tare că vreau să călăresc toate femeile frumoase
din Ţara Vinului. Fir-ar ai dracului de bani!
— Şi farmecul tău, frăţioare, este foarte important!
— Hm! a zis el. Du-te-n mă-ta! Preşedintele Mao a spus: „E esenţial să îţi
ştii limitele”. Scuteşte-mă cu chestiile astea! Hai, dispari de aici!
A scos din sertar un cartuş de ţigări Marlboro, pe care l-a aruncat spre mine.
De cum am prins ţigările în mâini, i-am mulţumit de mai multe ori şi m-am
întors în Salonul Strugurilor, alături de prieteni, doamne, domni.
Aici câţiva pitici turnau ceai şi vin, aduceau farfurii şi boluri, învârtindu-se
pe acolo de parcă aveau roţi la picioare. Ceaiul servit era marca Wulong, la
care se adăuga Maotai şi, deşi nu exista nimic cu specific local, era limpede
că acesta se dorea a fi un banchet de rang naţional. Mai întâi s-au servit
douăsprezece platouri cu mâncare rece, aşezate în formă de lotus: burtă de
măgar, ficat de măgar, inimă de măgar, intestinele măgar, plămân de măgar,
limbă de măgar, buze de măgar… toate părţile componente ale măgarului.
Prieteni, gustaţi câte un pic din bunătăţile astea şi mai lăsaţi ceva loc liber în
burtă, fiindcă, după îndelungata şi bogata mea experienţă, minunăţia-
minunăţiilor vine la sfârşit. Prieteni, aveţi grijă! A sosit mâncarea fierbinte.
Voi, domnişoarelor, să nu cumva să vă opăriţi! O pitică îmbrăcată toată în
roşu, cu buzele roşii şi cu bujori în obrăjori, cu pantofi şi chipiu roşii – într-
un cuvânt, roşie din cap până-n picioare, ca o lumânare însângerată,
aproape că s-a rostogolit până lângă masă, ţinând sus un platou cu mâncare
aburindă. A deschis gura micuţă şi a scos câteva cuvinte care s-au rostogolit
ca nişte periuţe fine: „Urechi de măgar fripte! Să aveţi poftă!”
— Creier de măgar fiert în abur! Vă rog să gustaţi!
— Perle-Ochi de măgar! Vă rog să gustaţi!
Ochii măgarului, atât de bine conturaţi, cu alb şi negru, pluteau pe un
platou. Prieteni, puneţi-vă beţişoarele în mişcare! Nu vă temeţi! Chiar dacă
par a fi adevăraţi, să ştiţi că totul e comestibil. Dar, atenţie, sunt doar doi
ochi la zece oameni! Cum o să-i împărţim în mod corect? Domnişoară, ia
arată-ne tu! Domnişoara „lumânare roşie” a surâs şi a apucat o furculiţă de
oţel, pe care a manevrat-o uşurel, făcând ca cele două periuţe negre să
plesnească. Lichidul gelatinos s-a revărsat şi a umplut platoul. Tovarăşi,
luaţi lingura şi sorbiţi câte un pic! Felul acesta de mâncare pare cam greţos,
dar în realitate are un gust extraordinar. Ştiu că la Cârciuma Yichi mai
există un fel de mâncare special, numit „Dragonul Negru se joacă cu perla”.
Ingredientele principale sunt mătărângă şi ochi de măgar. Totuşi, azi
bucătarul a folosit ochii ca să gătească „Perle-Ochi de măgar”, ceea ce
înseamnă că nu-i rost de „Dragonul Negru care se joacă cu perla”. Asta
dacă nu cumva azi mâncăm dintr-o măgăriţă, ceea ce ar exclude din discuţie
orice alte aspecte.
Fraţilor, în niciun caz să nu vă jenaţi! mai lărgiţi un pic cureaua la
pantaloni, scoateţi-vă burţile pe afară şi mâncaţi până crăpaţi! E o petrecere
cu oameni apropiaţi, aşa că nu-i cazul acum să vă mai împuiez eu capul cu
toasturi. Beţi cât poftiţi! Şi nu vă faceţi griji pentru nota de plată. Eu voi fi
cel care „sângerează”.
— Coaste de măgar fierte în vin. Vă rog să gustaţi!
— Limbă de măgar marinată. Vă rog să gustaţi!
— Tendoane de măgar prăjite. Vă rog să gustaţi!
— Gât de măgar cu lotus. Vă rog să gustaţi!
— Coadă aurie de măgar. Vă rog să gustaţi!
— Intestine de măgar fierte şi prăjite. Vă rog să gustaţi!
— Copite de măgar înăbuşite cu castravete de mare. Vă rog să gustaţi!
— Ficat de măgar cu cinci arome. Vă rog să gustaţi!
……………………………………………………………………………
Felurile de mâncare pe bază de carne de măgar au venit unele după altele şi
au invadat masa, în timp ce noi am făcut burţile cât tobele, iar râgâielile nu
mai conteneau. Feţele tuturor străluceau de atâta unsoare de măgar,
dezvăluind un aer de osteneală, cum vezi în ochii măgarilor când se întorc
acasă, după ce au audit o zi întreagă la moară. Tovarăşi, v-aţi ostenit. Am
profitat de un moment liber şi am oprit-o pe o domnişoară, întrebând-o:
— Câte feluri de mâncare mai sunt?
— Mai sunt douăzeci şi ceva de feluri, a răspuns ea. Nu sunt sigură, dar
oricum au fost deja pregătite. Eu nu fac altceva decât să le aduc la masă.
— Invitaţii s-au cam ghiftuit. Nu s-ar putea să aduceţi mai puţine
mâncăruri? am întrebat-o eu, arătând spre prietenii de la masă.
Cam întunecată la faţă, ea mi-a răspuns:
— Aţi comandat un măgar întreg şi de-abia dacă aţi mâncat un pic din el.
— Chiar că nu mai putem mânca, am spus eu pe un ton are implora milă.
Dragă domnişoară, te rog frumos să-i spui bucătarului să aleagă cele mai
bune feluri şi să ni le trimită pe acelea. Restul ne e peste putinţă să mai
mâncăm.
— Chiar mă dezamăgiţi, a răspuns ea. Bine, am să-l rog din partea voastră.
Rugăminţile ei au dat roade, fiindcă imediat a sosit cel din urmă fel de
mâncare.
— „Dragonul şi Pasărea Phoenix au noroc împreună”. Să aveţi poftă!
Domnişoara ne-a cerut mai întâi să admirăm mâncarea şi abia apoi să
gustăm.
O doamnă cam acră şi deloc deşteaptă, după toate aparenţele, a întrebat-o
pe chelneriţă:
— Ce părţi ale măgarului au fost folosite pentru felul acesta de mâncare?
— Organele sexuale, a răspuns chelneriţă fără nici urmă de ezitare.
La auzul acestor vorbe, femeia s-a înroşit până în vârful urechilor, dar,
incapabilă să-şi înfrâneze curiozitatea, a continuat cu întrebările:
— Noi am comandat doar un măgar şi atunci cum e cu putinţă să avem aici
şi…? a spus ea, ţuguindu-şi buzele înspre „Dragon” şi „Pasărea Phoenix”
de pe platou.
— Păi, aţi servit mai puţine feluri decât ar fi trebuit şi atunci bucătarul nu s-
a supărat, dar v-a adăugat, drept compensaţie, şi organele genitale de la o
măgăriţă. Aşa a luat naştere această mâncare fabuloasă.
Mâncaţi, domnilor, doamnelor, dragi prieteni! Nu vă sfiiţi, fiindcă acestea
sunt cele mai preţioase părţi ale măgarului. Nu arată ele grozav, dar au un
gust formidabil. Dacă nu mâncaţi, paguba voastră să fie; dacă mâncaţi, e tot
paguba voastră, mai devreme sau mai târziu, asta în cazul în care înţelegeţi
ce vreau să spun. Mâncaţi! Mâncaţi, mâncaţi, mâncaţi „Dragonul şi Pasărea
Phoenix au noroc împreună”!
Exact când toată lumea ezita, cu beţişoarele ridicate în aer, a intrat şi
prietenul meu, Yu Yichi. De îndată, am sărit în picioare, să fac prezentările:
— Acesta este renumitul domn Yu Yichi, patronul Cârciumii Yichi, membru
permanent al Conferinţei Politice Consultative, membru permanent al
Comitetului Director al Asociaţiei Metropolitane a Antreprenorilor, un
lucrător model la nivel de provincie şi candidat la titlul de lucrător model la
nivel naţional.
Cu chipul scăldat în zâmbete, el a făcut un tur al mesei pentru a da mâna cu
fiecare şi a le oferi cărţi de vizită care împrăştiau un parfum pătrunzător şi
pe care erau înghesuite cuvinte în chineză şi engleză. Fără să vreau, am
observat că toată lumea era plăcut impresionată de atitudinea lui.
Yu Yichi a aruncat o privire către mâncarea de pe platou şi a spus:
— Aţi ajuns şi la felul ăsta. Abia acum se poate spune că aţi mâncat cu
adevărat carne de măgar.
Cuvinte călduroase de mulţumire s-au făcut auzite în jurul mesei, de la voi,
fraţilor şi surorilor. Pe feţele voastre strălucesc zâmbete linguşitoare.
— Nu-i nevoie să-mi mulţumiţi. Lui să-i mulţumiţi! a spus el, arătând spre
mine. „Dragonul şi Pasărea Phoenix au noroc împreuna” nu e un fel de
mâncare uşor de preparat, ba mai mult, este considerat imoral. Anul trecut,
câteva persoane celebre au comandat acest fel la masă, însă n-au reuşit să-l
servească fiindcă nu se ridicau la rangul lui, aşa că eu vă spun: aţi avut cu
toţii norocul gurmandului!
Apoi, a băut cu fiecare din noi câte trei pahare de „Perla Neagră” (un
digestiv renumit din Ţara Vinului, o băutură puternică, ca un fel de maşină
de tocat carnea, care produce bolboroseli în burtă).
— Nu vă îngrijoraţi de zgomotele din burtă! Este aici doctorul în oenologie,
a spus Yu Yichi, arătând către mine. Mâncaţi, mâncaţi! Haideţi! Dacă se
răceşte, „Dragonul şi Pasărea Phoenix au noroc împreună” nu mai are pic
de savoare, aşa că daţi-i bătaie!
El a apucat cu beţişoarele capul dragonului şi l-a pus în farfuria doamnei
care îşi manifestase interesul faţă de organele sexuale ale măgarului. Fără
pic de jenă, femeia a înfulecat capul dragonului dintr-o îmbucătură, în timp
ce toţi ceilalţi s-au repezit cu beţişoarele asupra platoului. Mâncarea a
dispărut într-o clipă, ca şi cum o pală năprasnică de vânt s-ar fi abătut pe
acolo.
— La noapte n-o să mai aveţi un somn liniştit! a spus el, rânjind.
Înţelegeţi ce a vrut să spună cu asta, nu?
Prieteni, domnilor, doamnelor, povestea aceasta se cam încheie aici, însă
prietenia noastră a devenit atât de profundă şi tare aş vrea să mai stau la
taclale cu voi.
În noaptea aceea, după ce am terminat banchetul cu carne de măgar, am
ieşit cu toţii, bălăbănindu-ne, din Cârciuma Yichi. Se lăsase noapte adâncă
– cerul era împânzit de stele, pe pământ căzuse rouă, iar pavajul de pe
Strada Măgarului lucea verzui. Câteva pisici bete se băteau pe acoperiş,
făcând ţiglele să răsune surd. Apăsate de rouă răcoroasă, grea ca bruma,
frunzele copacilor de pe marginea drumului cădeau una după alta. Unii
dintre prieteni, numai uşor chercheliţi, au început să cânte cântece
revoluţionare. Frânturi de versuri răsunau care încotro, unele cu melodii din
sud, altele cu melodii din nord, doar că vocile lor nu erau plăcute auzului
nici cât mieunatul pisicilor de pe acoperiş. Alte gesturi mai puţin elegante
chiar n-am de gând să le mai amintesc aici. În toată hărmălaia aceasta, la un
moment dat s-a auzit un tropot răsunător, apropiindu-se dinspre capătul de
răsărit al străzii. Deodată, un măgăruş negru cu copite în formă de pahar de
vin şi ochi ca nişte beculeţe a trecut prin faţa noastră ca o săgeată
întunecată. M-am speriat şi la fel, se pare, şi ceilalţi, de vreme ce cântecele
au încetat, iar cei care erau pe cale să vomite s-au înfrânat dintr-odată. Toată
lumea îl privea pe măgăruşul cel năvalnic, cu ochii căscaţi de uimire. L-au
urmărit cum galopează de la capătul dinspre apus al străzii către cel dinspre
răsărit şi înapoi. După trei ture, s-a oprit liniştit în mijlocul Străzii
Măgarului. Trupul îi lucea ca abanosul şi nu scotea nici cel mai mic sunet,
de parcă ar fi fost o statuie. Ne simţeam trupurile rigide, cum stăteam aşa,
încremeniţi în loc, aşteptând să vedem dacă realitatea poate fi mărturie
pentru legendă. Şi după cum era de aşteptat, un zgomot s-a prelins pe ţigla
acoperişului în jos şi o umbră neagră a zburat, aterizând chiar pe spinarea
măgarului. Fără îndoială, era un tânăr, cu o bocceluţă în spate. Pielea îi
lucea precum solzii, iar în gură ţinea un pumnal în formă de frunză de
salcie, cu luciri reci.

5
Domnule Profesor Mo Yan,
Bună ziua!

Nu ştiu cum să exprim ceea ce simt în aceste clipe. Stimate, mult iubite
profesor, scrisoarea domniei voastre a fost ca o sticlă devin bun, ca un tunet
de primăvară, ca o doză de morfină, ca o bilă de opium, ca o tânără
frumoasă… mi-a adus aer primăvăratic în viaţă, sănătate trupului şi plăcere
spiritului. Eu nu sunt un domn modest şi ipocrit; ştiu şi îndrăznesc să anunţ
public faptul că am un talent debordant, însă acest talent a zăcut ascuns
precum Yang Yuhuan, concubina imperială din dinastia Tang, sau precum
116
calul forţat să tragă căruţa prin sat. Acum, în cele din urmă, Li Longji şi
117
Bole au apărut ţinându-se de mână. Talentul meu s-a bucurat de
recunoaşterea domniei voastre şi a domnului Zhou Bao, unul dintre cei mai
faimoşi nouă editori din China. Simt frenezia care l-a copleşit odinioară pe
poetul Du Fu atunci când şi-a strâns cărţile pentru a se întoarce în satul
natal atât de zguduit de război. Cum trebuie sărbătorit acest moment?
Numai cu băutura Du Kang, aşa că am luat o sticlă autentică din bar, i-am
desfăcut cu dinţii dopul, am pus sticla la gură, mi-am înălţat capul spre cer
şi am dat pe gât licoarea. Fericit, ameţit, parcă plutind, am luat pensula, cu
gândul să-i scriu dragului meu mentor. Inspiraţia venea în valuri, era ca un
păun care îşi desfăşura aripile, ca o sută de flori care îşi deschideau petalele
la unison.
Domnule profesor, cu tot programul extrem de încărcat, v-aţi făcut vreme să
citiţi cu deplină seriozitate umila mea lucrare Strada Măgarului, ceea ce m-
a făcut să vă port o recunoştinţă ce-mi stârneşte lacrimile. Acum îl rog pe
domnul profesor să-mi îngăduie să îi răspund la întrebări una câte una.
1. Micul demon îmbrăcat în haine roşii, care a făcut mare tărăboi în ţara
copiilor de carne, este un personaj real în Ţara Vinului. Unii oficiali de aici,
de la noi, sunt corupţi până-n măduva oaselor şi îndrăznesc să încalce cea
mai mare interdicţie din lume, mâncând băieţei. Povestea aceasta mi-a fost
relatată de soacra mea (fost conferenţiar la Institutul Culinar şi director al
Centrului de Cercetări Culinare). Ea spune că există un sat la periferia Ţării
Vinului specializat în producerea copiilor de carne, iar chestiunea aceasta
este socotită a fi un lucru cât se poate de obişnuit. Ei vând copii de carne ca
şi cum ar vinde purceluşi, lucru care nu le stârneşte vreo durere
impresionantă. Eu mă gândesc că soacra mea nu are cum să mă păcălească,
fiindcă n-ar obţine nimic de aici – nici renume şi nici vreun avantaj
personal. La ce bun m-ar minţi? În mod categoric nu ar avea de ce s-o facă.
Eu ştiu că asemenea fapte au consecinţe serioase şi că aş putea să dau de
bucluc scriind despre aşa ceva, însă domnia voastră m-aţi învăţat că un
scriitor trebuie să aibă curajul de a înfrunta destinul, riscându-şi chiar viaţa
sau atrăgând mutilarea trupului, mai cu seamă în cazul în care ar îndrăzni să
dea jos un împărat. De aceea, am continuat să scriu, tara să-mi pese de viaţa
mea. Desigur, îmi sună cunoscut şi faptul că operele literare „ar trebui să îşi
aibă originea în viaţă, dar să se ridice deasupra ei”, să creeze „personaje
tipice în împrejurări tipice”. De aceea, am dat mai multă viaţă micului
demon, adăugând pe ici-colo nişte ulei, nişte oţet, câte un praf de
potenţiator de arome. Băiatul cu solzi este un nuc erou care, umblând prin
Ţara Vinului ca un spirit, a făcut multe fapte bune şi s-a scuturat de rău,
furând de la bogaţi, ca să le dea celor săraci. Toţi ticăloşii de pe Strada
Măgarului au fost ajutaţi de el, aşa că nu-i de mirare că îl tratează ca pe un
zeu. Până în ziua de azi eu n-am avut ocazia să-i văd impunătoarea
înfăţişare, dar acest lucru nu este o dovadă că el nu ar exista. Mulţi oameni
de pe Strada Măgarului l-au văzut şi toată lumea din Ţara Vinului ştie
despre el. Orice ar face noaptea, ziua tot oraşul prinde de veste. Ori de câte
ori amintesc numele lui, cadrele de partid scrâşnesc din dinţi, oamenii de
rând sunt încântaţi peste măsură, iar şeful secţiei de poliţie are crampe la
picioare şi la burtă. Domnule profesor, existenţa acestui erou este o
consecinţă firească a dezvoltării sociale. Comportamentul lui elegant şi-a
atins scopul dea linişti inimile oamenilor, de a le ostoi furia, ceea ce a
condus la întărirea stabilităţii sociale şi solidarităţii. Existenţa lui vine să
redreseze legile imperfecte. De ce credeţi că oamenii nu s-au ridicat
împotriva cadrelor corupte din Ţara Vinului? Tocmai pentru că există
băiatul cu solzi. Toată lumea aşteaptă în taină ca el să-i pedepsească pe acei
demnitari corupţi, fiindcă a fi pedepsit de el este ca şi cum ai fi pedepsit de
justiţia cea mai neînduplecată, ceea ce înseamnă a fi pedepsit de popor. În
fapt, băiatul cu solzi a devenit întruparea dreptăţii, înfăptuitorul voinţei
poporului, valva de presiune care menţine ordinea socială. La noi, în Ţara
Vinului, dacă n-ar exista băiatul cu solzi, atunci ar fi mari tulburări. El nu
poate stopa faptele de corupţie ale cadrelor, însă poate să mai domolească
furia oamenilor. În realitate, băiatul cu solzi e de mare ajutor pentru
guvernul Ţării Vinului, însă nişte demnitari bătuţi în cap au ordonat
arestarea lui de către poliţie.
Nu cumva băiatul cu solzi este una şi aceeaşi persoana cu micul demon
îmbrăcat în haine roşii? Domnule profesor, iertaţi-mi nebunia, însă mi se
pare că întrebarea domniei voastre dovedeşte o mare naivitate. Ce
importanţă are dacă sunt sau nu sunt aceeaşi persoană? Şi ce dacă sunt? Şi
ce dacă nu sunt? Principiul fundamental al literaturii este să scoată ceva din
nimic şi să creeze poveşti. Operele mele nu sunt întru totul construite din
nimic şi nu sunt în întregime născute din poveşti. Sincer să fiu, băiatul cu
solzi şi micul demon îmbrăcat în haine roşii sunt tot unul, dar în acelaşi
timp ei se află în contradicţie. Uneori, unul poate fi divizat în doi; alteori,
doi pot fi contopiţi într-unul. Separările îndelungate sfârşesc în unificare,
unificările îndelungate sfârşesc prin separare. Astfel este Calea Cerului şi
atunci de ce oare ar fi altfel în cazul oamenilor?
În scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o, aţi susţinut că priceperea băiatului cu
solzi a fost descrisă într-o manieră atât de exagerată, încât şi-a pierdut
veridicitatea, o critică pe care o accept cu greu. În vremurile de azi, când
ştiinţa se dezvoltă enorm, iar oamenii pot planta fasole pe lună, ce mare
lucru mai e să zbori până la streaşină sau să umbli pe pereţi? În urmă cu
douăzeci de ani în satul nostru s-a proiectat un film cu un spectacol de balet
intitulat „Fata cu părul cărunt”, în care eroina mergea pe vârful picioarelor.
Noi am luat-o ca pe o provocare: „Dacă tu poţi să mergi în vârfuri, noi de ce
n-am putea? Exersaţi şi o să vă iasă!” Dacă nu reuşim într-o zi, atunci
încercăm în două zile; dacă nu reuşim în două zile, atunci încercăm în trei
zile; dacă nu reuşim în trei zile, atunci încercăm în patru sau cinci zile. În
şase-şapte zile trebuie să izbândim. După opt zile, în afară de prostovanul
ăla, Li Câinele al Doilea, un grup mare de copii a şi învăţat să meargă pe
vârfurile picioarelor, afară, pe drum. De atunci încolo, mamele noastre au
fost nevoite să mai adauge o întăritură în vârful încălţărilor noastre. De
vreme ce nişte copii neghiobi au fost în stare de aşa ceva, cum să nu
reuşească tânărul cu solzi care, pe lângă talentul său ciudat, mai nutrea şi o
ură profundă pentru acei oameni? Ca să se poată răzbuna, îşi exersa tehnica
şi oare se poate ca eforturile mari să nu fie răsplătite?
Domnia voastră aţi vorbit multă vreme despre romanele cu luptători, însă eu
nu am citit niciunul şi habar n-am cine sunt Jin Yong şi Gu Long. Eu sunt
adeptul literaturii serioase, în stilul lui Maxim Gorki sau Lu Xun; respect
strict singura metodă de a „îmbina realismul revoluţionar cu romantismul
revoluţionar”. Niciodată n-am acceptat nici în ruptul capului să sacrific
principiile pentru a-i satisface pe unii cititori. Pe de altă parte, de vreme ce
un scriitor atât de serios precum domnia voastră a fost vrăjit de romanele cu
luptători, eu, discipolul, cu siguranţă voi căuta să citesc câteva şi, cine ştie,
poate că voi avea de câştigat. Cât despre Domnişoara Buburuză, cred că am
auzit de numele ei într-o toaletă publică; mi se pare că îi place să scrie
romane cu scene în care „un stâlp de carne, roşu ca sângele, creşte din
pământ”, scene cu puternice conotaţii sexuale. Eu nu am citit nimic din ce a
scris ea, însă peste câteva zile, când voi avea timp, am să răsfoiesc câte ceva
când sunt la toaletă. Ivan Miciurin a deschis un bordel în grădina botanică a
lui Dumnezeu. Oare Sora Hua, care poartă pe cap laurii scriitorului, va
îndrăzni să deschidă un bordel în grădina romanului socialist?
2. Domnule profesor, vă temeţi că celebrul fel de mâncare „Dragonul şi
Pasărea Phoenix au noroc împreună”, de pe Strada Măgarului, va atrage
muştele, însă, iertaţi-mi îndrăzneala, socotesc că vă faceţi prea multe griji.
Ce este murdar la o asemenea mâncare pe care renumiţi critici şi mari
muzicieni din Beijing se grăbesc s-o înfulece? Ceea ce căutăm noi este
frumuseţea, nimic altceva decât frumuseţea, iar dacă nu o creăm noi, atunci
aceea nu este adevărata frumuseţe. Crearea frumuseţii prin frumuseţe nu
înseamnă adevărata frumuseţe; adevărata frumuseţe înseamnă să transformi
urâţenia în frumuseţe. Aici sunt două niveluri de sens, daţi-mi voie să vă
explic. În primul rând, nu-i nimic frumos în a înfige o mătărângă de măgar
într-o vulvă de măgăriţă, iar apoi să le pui pe farfurie – sunt negre şi
scârboase, urâte şi miros ca naiba. Evident că nu-i nimic frumos aici şi
nimeni nu va îndrăzni să se atingă de o asemenea mâncare. Dar bucătarii de
lux de la Cârciuma Yichi înmoaie cele două chestii în apă curată de trei ori,
apoi le spală în apă însângerată tot de trei ori, după care le fierb în saramură
tot de atâtea ori, le jupoaie părţile musculoase, le scot firele de păr şi le
prăjesc în ulei o singură dată. După aceea, le înăbuşă în oala de lut, le fierb
în abur în oala cu presiune, le taie după modele rafinate, le adaugă
condimente de soi, ornează platoul cu miez proaspăt de varză şi astfel
chestia aceea a măgarului se transformă într-un dragon negru, iar chestia
aceea a măgăriţei se transformă într-un phoenix negru. Dragonul şi Pasărea
Phoenix se sărută şi se îmbrăţişează, răsucindu-se în fel şi chip pe platoul
înţesat cu tot felul de lucruri purpurii şi roşii, răspândind o aromă minunată
şi vădindu-se pline de viaţă, ca o alinare a sufletului şi o încântare a
ochiului. Nu înseamnă asta oare a transforma urâţenia în frumuseţe? În al
doilea rând, cuvintele acestea – mătărângă şi vulvă – în sine sunt nişte
cuvinte urâte şi vulgare care ne duhnesc sub nas şi ne rănesc ochii, făcând
ca imaginaţia celor slabi de înger s-o ia razna. De aceea, am numit aceste
chestii „Dragon” şi „Pasăre Phoenix”, fiindcă acestea sunt nişte totemuri
pline de solemnitate ale naţiei chineze, înălţătoare, sacre, nişte simboluri ale
frumuseţii, care conţin semnificaţii numeroase, greu de enumerat aici. Uite,
oare nu înseamnă acest lucru a transforma marea urâţenie într-o mare
frumuseţe?
Domnule profesor, dintr-odată mi se pare că surprind asemănarea dintre
procesul preparării acestui renumit fel de mâncare de pe Strada Măgarului
şi procesul creaţiei literare şi artistice. Amândouă îşi au originea în viaţa
reală, dar, la fel, amândouă se înalţă deasupra vieţii reale. Amândouă
transformă natura spre fericirea omenirii şi tot aşa amândouă ridică ceea ce
este vulgar la nivelul a ceea ce este nobil, preschimbă dorinţa carnală în
artă, transformă cerealele în alcool şi durerea în forţă.
Domnule profesor, indiferent cu ce vorbe aţi încerca să mă înspăimântaţi, eu
sunt hotărât să nu risipesc acest fel de mâncare.
Presupun că Extaz şi Lăcustele roşii sunt cele mai bune lucrări ale domniei
voastre. Cei care vă înjură sunt aceia care, din pricină că au mâncat atât de
multe placente şi atâţia bebeluşi, au fost cuprinşi de fierbinţeală până li s-a
prăjit creierul. Ce rost are să le luaţi vorbele în seamă? Conducătorul
Asociaţiei Scriitorilor din Ţara Vinului este un individ care nu rezistă dacă
nu are o placentă pe zi; bea zilnic un bol mare de supă făcută din placentă şi
ouă de găină şi de aceea eseurile lui au o pronunţată „savoare umană”.
3. Domnule profesor, tipul ăsta, Yu Yichi este atât de misterios, încât mă
îngrozeşte. Mi-a cerut să-i scriu biografia şi mi-a promis o răsplată
consistentă, fapt pentru care în sufletul meu se dă o luptă, însă de vreme ce
domnia voastră m-aţi îndemnat să scriu, eu am băut „supa curajului” şi m-
am pus pe treabă. Totuşi, sper şi mai mult ca noi doi să putem colabora.
Domnia voastră sunteţi un nume, iar dacă aţi ajuta la scrierea acelei
biografii, Yu Yichi cu siguranţă ar fi atât de bucuros încât şi-ar legăna
fundul de colo-colo şi nici nu ştiţi cât de adorabil este Yu Yichi când face
acest lucru. Pur şi simplu parcă ar fi un căţeluş care se tăvăleşte prin
zăpadă. Omul ăsta are buzunarele largi şi este mână spartă, aşa că, vă
garantez eu, eforturile domniei voastre nu vor rămâne nerăsplătite. În plus,
domnul profesor chiar trebuie să ne viziteze Ţara Vinului, pentru a-şi lărgi
orizontul şi cred că acest lucru va fi benefic pentru creaţie, aşa cum
banchetul la care se servesc bebeluşi este benefic pentru sănătate. Domnule
profesor, dacă nu vă înduraţi să veniţi în Ţara Vinului, din orice unghi am
analiza, este o mare pierdere, măcar şi pentru faptul că numai aşa aveţi
ocazia de a gusta „Dragonul şi Pasărea Phoenix au noroc împreună”.
4. Cât despre începutul povestirii Strada Măgarului, de vreme ce lăudaţi
„grandilocvenţa”, ce-i rău în a presăra şi nişte „prostii” pe acolo? În ziua de
azi, se publică atâtea tâmpenii întortocheate, încât nu înţeleg de ce trebuie
eliminate „prostiile mele grandilocvente”. Nu sunt dispus câtuşi de puţin şi
nici nu pot să accept propunerea domniei voastre.
3. Tatăl celor două surori pitice este un conducător de rang înalt. Deci pe ce
vă bazaţi când îmi cereţi să-l retrogradez? În plus, chiar dacă aş vrea să fac
acest lucru şi să-i atribui funcţia de primar într-un sătuc îndepărtat, de
munte, ar fi el oare bucuros de aşa ceva? Mă tem că s-ar lupta cu mine pe
viaţă şi pe moarte. Pe de altă parte, literatura şi arta sunt numai imaginaţie.
Prin urmare, dacă cineva vrea să identifice personajele cu figuri din
realitate, este treaba lor. Asta nu are nicio legătură cu mine. Va trebui oare
să plătesc eu cu viaţa dacă acel cineva se supără atât de tare încât îi
explodează inima în piept? În regulă, viaţă pentru viaţă. „Un soldat adevărat
nu se teme de moarte, aşa că ar fi bine să nu încerci să-l sperii cu o
asemenea ameninţare.” „Decapitarea e ca atunci când bate vântul şi ai
rămas fără pălărie. „Peste douăzeci de ani, am să fiu din nou erou.”
Domnule profesor, vă rog să transmiteţi salutările mele lui Zhou Bao şi Li
Xiaobao şi să-i întrebaţi dacă nu vor nişte vin bun. În octombrie, Ţara
Vinului va găzdui Festivalul „Licorii Maimuţei”, o ocazie rară nu numai în
Ţara Vinului, ci şi în China, cât e ea de mare. La această ediţie, cele mai
bune vinuri din lume vor fi oferite eroilor veniţi din toate colţurile, ca să le
bea după bunul-plac. Toate bunătăţile din lume îl vor aştepta pe Mo Yan –
mentorul meu – pentru a le devora. Lesne de înţeles că este invitată şi
familia domniei voastre. Socrul meu, Yuan Shuangyu este directorul-
adjunct al Comitetului Tehnic Consultativ al Primului Festival al „Licorii
Maimuţei”, aşa că totul vă va fi pus la dispoziţie.
Vă doresc sănătate.

Li Yidou – discipolul domniei voastre

Scris la beţie
 Capitolul 5
1
Ding Gou’er a cuprins-o pe şoferiţă strâns, pe după mijloc, cu braţele lui
lungi, ca de urangutan şi în acelaşi timp a sărutat-o cu pasiune, ca un mare
cuceritor. Ea îşi sucea capul în toate direcţiile, încercând să scape, doar că el
n-avea de gând să cedeze aşa de uşor – îşi sucea şi el capul după ea, iar în
toiul acestei lupte, a reuşit să-i astupe cu gura buzele acelea cărnoase. Ea
îngăima ceva înjurături: „Fir-ai tu al naibii! Al naibii!”, pe care i le arunca
direct în gură lui Ding Gou’er, lăsându-i limba, gingiile şi gâtlejul să le
înghită. Experienţa îi spunea că lupta aceasta se va sfârşi repede şi curând
ea se va îmbujora toată, respiraţia îi va deveni precipitată, va simţi o
fierbinţeală în burtă şi i se va topi în braţe ca o pisicuţă bine dresată. Aşa se
întâmplă cu mai toate femeile, însă ceea ce s-a petrecut în realitate i-a
dovedit ce greşeală a făcut confundând generalul cu particularul. Şoferiţa nu
s-a lăsat deloc anesteziată de gura lui, iar lupta şi împotrivirea ei nu au
contenit din pricina unui sărut, ci dimpotrivă au devenit din ce în ce mai
aprige şi mai dezlănţuite. Şi-a înfipt unghiile în spinarea lui, l-a lovit cu
piciorul, ba mai mult, i-a tras şi un genunchi în burtă. Ea avea pântecul
încins de parcă ar fi înghiţit cărbuni aprinşi, iar respiraţia îi devenise
ameţitoare precum alcoolul cel mai tare. Stârnit peste măsură, Ding Gou’er
era dispus să suporte oricât de multă durere şi tot nu se îndura să-i elibereze
gura. Ba mai mult, a încercat să-şi strecoare limba printre dinţii încleştaţi ai
femeii. A fost momentul fatal pentru el.
Nu şi-ar fi putut imagina că ea şi-a descleştat dinţii doar pentru că avea un
plan ascuns. În momentul în care femeia a strâns din dinţi, investigatorul a
slobozit un strigăt jalnic, iar o durere ascuţită i s-a răspândit în tot corpul cu
mare repeziciune. Ding Gou’er a eliberat-o pe şoferiţă din strânsoare şi s-a
tras într-o parte, simţind un gust dulce-rânced, dar şi un lichid fierbinte care
îi năpădise gura. A dus mâna la gură, conştient de faptul că dăduse de
necaz. „La naiba!”, s-a gândit el cu jale în suflet, convins că a rămas fără
limbă. În istoria sa de cuceritor romantic, acest episod fără îndoială că putea
fi considerat un eşec dureros. „Fir-ai tu să fii de nemernică!”, înjura el în
sinea sa, în timp ce îşi aplecă capul şi scuipă sânge. Pe cer licăreau steluţe
mii, doar că pe pământ totul era atât de înceţoşat. Ştia sigur că scuipase
sânge, însă nu văzuse nicicum culoarea sângelui. Cel mai mult îl preocupa
acum limba – încercă să o dibuie încetişor cu dinţii şi buza superioară şi
descoperi că era la locul ei, doar că avea o gaură cât boaba de fasole, din
care ţâşnea sângele.
Faptul că nu rămăsese fără limbă îi dădea un sentiment de uşurare, doar că
preţul pe care îl plătise pentru acel sărut fusese cam mare, ceea ce îl enerva
nespus. S-ar fi cuvenit să-i dea o lecţie, aşa-i, dar acum avea sufletul
tulburat şi nu-i venea nimic în minte.
Stăteau faţă în faţă, atât de aproape încât el îi auzea respiraţia greoaie, iar
prin cămaşa subţire îi simţea fierbinţeala trupului. Ea îşi săltase capul şi îl
ţintuia cu privirea. Sub lumina tot mai scânteietoare a stelelor, Ding Gou’er
o vedea mai limpede cât era de bosumflată şi de stârnită, cu un aer de copil
obraznic, care l-a făcut să zâmbească amar.
— Ce dinţi ascuţiţi ai!
— M-am reţinut, să ştii! i-a replicat ea, gâfâind. Cu dinţii ăştia pot să
sfărâm şi un cablu de oţel.
Conversaţia aceasta a avut efect asupra investigatorului, înveselindu-l pe
neaşteptate, mai cu seamă că între timp, durerea din limbă se transformase
în amorţeală. A întins mâna, cu gândul s-o bată pe umăr, dar ea a tresărit
speriată şi, ridicând mâna. A zbierat:
— Să nu cumva să îndrăzneşti! Numai încearcă tu să mă mai atingi şi o să
te omor în bătaie.
— Dragă, a zis el, retrăgându-şi mâna, în mod categoric n-am să te ating.
Hai să discutăm paşnic, ce zici?
— Pune apă în radiator! i-a spus ea pe un ton poruncitor, printre gâfâieli.
Răcoarea nopţii se lăsa tot mai grea, lucru pe care l-a băgat de seamă şi
Ding Gou’er, căci îşi simţea spinarea rece. S-a grăbit să ridice găleata şi să
toarne apă în radiator, moment în care motorul a început să împrăştie multă
căldură, ceea ce nu era deloc rău, fiindcă abia aşa a reuşit şi el să se
încălzească. Apa care se strecura în radiator gâlgâind îi amintea de o vită
însetată care tocmai se adăpa cu lăcomie. O stea căzătoare alunecă prin
Calea Lactee, în timp ce insectele îşi urmau ţârâitul în noapte. De undeva,
din depărtare, răzbătea freamătul valurilor care scăldau ţărmurile.
Întors în cabina maşinii, el şi-a îndreptat privirea către luminile strălucitoare
din Ţara Vinului şi deodată l-a cuprins un sentiment de însingurare, de
parcă era un miel rătăcit de turmă.
Ding Gou’er stătea ca vrăjit pe canapeaua confortabilă din casa şoferiţei.
Hainele fuseseră abandonate pe balcon, ca să împrăştie către vasta întindere
a cerului mirosul de transpiraţie, îmbibată cu alcool. Trupul lui era învăluit
într-un halat de baie larg, moale, călduros. Pe măsuţa de ceai, pistolul micuţ
şi rafinat, cu cele câteva gloanţe înfipte în butoiaş, răspândea străluciri cu
tentă verzuie, în timp ce alături cartuşele reflectau o lumină aurie. Săltat pe
canapea, Ding Gou’er stătea cu ochii mijiţi şi urechile ciulite la clipoceala
apei din baie, încercând să-şi imagineze şuvoiul fierbinte cum se
rostogoleşte pe umerii şoferiţei pentru ca apoi să i se prelingă încetişor pe
sâni. Tot ce se întâmplase după ce ea îl muşcase de limbă părea să fie
desprins dintr-un vis. El nu mai scosese o vorbă după ce se urcase în cabina
camionului şi la fel şi ea a rămas tăcută. El asculta cu mare concentrare
duduitul monoton al motorului, dar şi foşnetul roţilor pe asfalt în timp ce
maşina aproape că zbura pe drum, apropiindu-se tot mai mult de Ţara
Vinului. Lumini roşii, lumini verzi; curbă la stânga, curbă la dreapta. Au
intrat pe poarta laterală a Universităţii Distileriei şi au oprit maşina în
parcare. Mai întâi, a coborât ea, iar el a urmat-o imediat. Când mergea ea,
mergea şi el; când se oprea ea, se oprea şi el. Deşi lucrurile erau cam bizare,
în acelaşi timp se arătau foarte fireşti, fiindcă el ar fi putut foarte bine să
treacă drept soţul ei sau un prieten foarte apropiat, după modul în care a
intrat în casa ei. Acum, stomacul lui digera mulţumit mâncarea apetisantă
gătită de ea, în timp ce el stătea pe canapea şi sorbea vinul, admirându-i
casa decorată elegant, care îţi dădea un sentiment de confort. O aştepta să
iasă din baie.
Din când în când îşi amintea de durerea de la limbă. Poate că ea pregătea o
capcană şi mai mare, poate că urma să apari pe neaşteptate vreun bărbat
fioros, de vreme ce după toate aparenţele aceasta era o casă locuită şi de un
bărbat. „Şi ce dacă? Chiar de-o fi să apară doi bărbaţi, tot nu plec de aici!”
gândi el. Şi-a băut paharul cu vin pe îndelete, după care s-a cufundat în
dulci reverii.
Când într-un târziu ea a ieşit din baie, purtând un halat de baie de culoare
crem şi papuci roşii de plastic lucios, investigatorului i-a trecut prin minte
gândul că femeia asta chiar ştia cum să meargă, unduindu-şi încetişor
fundul, ca o dansatoare profesionistă. La fiecare pas, podeaua răsuna sub
călcâiele ei. Era scăldată toată într-o lumină aurie; părul ud îi era lipit de
cap şi aşa îi ieşea în evidenţă mai bine ţeasta rotundă, ca o tigvă perfectă, ce
parcă plutea în strălucirea creată între halatul de baie şi luminile din tavan.
„Înşfacă prosperitatea cu o mână şi indecenţa cu cealaltă!” în mod cu totul
curios, sloganul acesta i-a venit în minte lui Ding Gou’er ca din senin. Când
s-a aşezat în faţa lui, cu picioarele încrucişate şi halatul legat lejer cu
cordonul, pe pulpa albă ca zăpada, un semn din naştere, închis la culoare, s-
a dezvăluit vederii lui ca un ochi vigilent. Ding Gou’er îi admira pieptul
proeminent, cu ochii mijiţi, fără ca ea să aibă nici cea mai mică tresăltare.
Era de ajuns să întindă mâna şi să desfacă acel cordon legat pe talie şi
şoferiţa i s-ar fi arătat în toată splendoarea. La rândul ei, şoferiţa se
comporta mai degrabă ca o femeie cu origini nobile şi, într-adevăr,
studiindu-i casa şi decoraţiunile, Ding îşi dădea seama că bărbatul ei nu era
deloc vreun oarecare. Îngândurat, şi-a aprins iar o ţigară şi a continuat să
urmărească totul, asemenea unei vulpi viclene care îşi observă momeala în
capcană.
— Numai priviri şi niciun pic de acţiune, a comentat la un moment dat
şoferiţa enervată. Ce fel de membru de partid eşti?
— Aşa se comportă comuniştii sub acoperire cu femeile spion, i-a răspuns
el.
— Serios?
— În filme.
— Eşti actor?
— Studiez acum, ca să devin actor.
Cu mişcări lente, ea şi-a desfăcut halatul şi apoi l-a lăsat să cadă,
scuturându-şi umerii înfiorată. „Suplă şi graţioasă!” – acestea au fost
adjectivele care i-au venit în minte investigatorului.
Ea şi-a acoperit sânii cu palmele şi a spus:
— Ce zici?
— Nu-i rău, i-a răspuns investigatorul.
— Şi mai departe?
— Continuu să observ.
Ea i-a luat pistolul şi, cu gesturi ce îi trădau priceperea, l-a încărcat, după
care s-a retras cu un pas, ca să creeze ceva distanţă între ei. Brusc, lumina
lămpii a devenit şi mai blândă, învăluind-o într-un strat auriu, dar nu tot
trupul ei era astfel, desigur, căci cercurile în jurul sfârcurilor erau cărămizii,
iar sfârcurile erau de un roşu aprins, ca două curmale. Ea a ridicat pistolul
uşurel şi a ţintit spre capul investigatorului.
El s-a scuturat un pic, cu ochii pironiţi pe ţeava pistolului – albastră,
lucioasă, dar şi pe gura ţevii, neagră ca noaptea. Întotdeauna el era cel care
îndrepta pistolul către capetele celorlalţi; întotdeauna el, ca o pisică,
urmărea şoarecele cum se zbate în ghearele lui. Cei mai mulţi dintre
şoarecii aceia, confruntaţi cu moartea, tremurau de frică atât de tare încât
făceau pe ei; doar câţiva se puteau pretinde calmi, deşi un tremurat la vârful
degetului sau o crispare în colţul gurii trăda spaima care le copleşea
sufletul. Acum, pisica se transformase în şoarece, iar judecătorul se
transformase în judecat. Îşi studia propriul pistol, de parcă acum îl vedea
pentru prima dată. Luciul acela ca de ţiglă albastră era la fel de fascinant ca
şi buchetul puternic al unui vin bun, Linia frumoasă dezvăluia o frumuseţe
malefică. În această clipă, pistolul acesta era Dumnezeu, era soarta, era
variabila cea neagră care îţi poate schimba destinul. Mâna ei mare şi albă a
apucat strâns mânerul pistolului, iar degetul arătător, lung şi suplu, s-a
aşezat pe trăgaci, pregătit să trimită glonţul pe ţeavă. Experienţa îi spunea
că un pistol aflat în această situaţie nu mai este câtuşi de puţin o bucată rece
de metal, ci un obiect viu, cu gânduri, sentimente, cultură, morală. În el se
ascunde un suflet agitat sufletul celui care ţine pistolul în mână. Această
reverie l-a făcut pe investigator să se relaxeze pe nesimţite, până când nu şi-
a mai concentrat atenţia asupra ţevii, din care putea ieşi glonţul în orice
clipă – gura ţevii era doar o parte a pistolului – ba chiar era atât de relaxat
încât a mai fumat o ţigară.
Un vânt răcoros de toamnă s-a abătut dinspre curte, fluturând uşor
draperiile de mătase, în timp ce de pe tavan, picături de condens rece
cădeau zgomotos în cadă. O privea pe şoferiţa cu pistolul în mână ca şi cum
ar fi privit un tablou într-un muzeu şi spre marea lui surprindere a
descoperit că o femeie în pielea goală, ţinând în mână un pistol, gata să
tragă, este incredibil de sexy. În clipa aceea, pistolul nu mai era unul
obişnuit, ci era un organ de cucerire sexuală, o armă sexuală încărcată de
vitalitate. Ding Gou’er nu fusese niciodată un investigator care închide
ochii în prezenţa unei femei. După cum am arătat mai înainte, avea o iubită
cu o dorinţă sexuală arzătoare. Acum, a să mai completăm cu nişte detalii,
el avusese parte de câteva ori şi de aventuri de o noapte. Odinioară, ar fi
prins cu uşurinţă această oiţă în ghearele lui, ca un tigru feroce coborât de la
munte. Motivele pentru care de data aceasta ezita erau, în primul rând,
faptul că, de când poposise în Ţara Vinului, se simţise ca într-un labirint –
confuz şi paranoic; în al doilea rând. Vârful limbii încă îl durea. Confruntat
cu acest fluturaş demonic, cu firea ei ciudată, el nu mai îndrăznea să facă
vreo mişcare necugetată, mai ales de când capul îi stătea în bătaia gurii
negre a pistolului. Cine ar fi putut să-i garanteze că demonul acesta nu va
acţiona trăgaciul? Gura ţevii pistolului muşca mult mai uşor decât gura
omului; în plus, era ceva civilizat, modern şi cu o mare încărcătură
romantică. Contrastul dintre casa spaţioasă şi încântătoare în care locuia
femeia şi meseria grea pe are şi-o alesese îl lăsa perplex. „Aproape că mi-
am pierdut limba într-un sărut… Cine ar putea garanta că acea comoară
dintre picioarele ei este o chestie sigură?” Investigatorul, stăpânindu-şi
„pornirile promiscue burgheze” şi dând avânt „neînfricării sale proletare”,
stătea acolo neclintit precum Muntele Tai. Încremenise plin de demnitate în
faţa femeii în pielea goală şi în faţa găurii negre a ţevii pistolului, iar pe faţă
i se aşternuse o expresie de nesfârşită seninătate. Era într-adevăr un erou
dârz, cum puţini sunt pe lume. Cu calm, privea scena cum se schimbă de la
o clipă la alta.
Femeia era din ce în ce mai congestionată la faţă, iar sfârcurile îi tremurau
stârnite, precum gurile animalelor lacome. Investigatorul abia se stăpânea să
nu se repeadă asupra lor şi să le muşte, însă durerea din limbă l-a făcut să
rămână nemişcat.
— Mă predau, a spus ea suspinând uşor.
Apoi, a aruncat pistolul pe masă şi a ridicat braţele ostentativ.
— Mă predau… mă predau…
Cum stătea ea aşa, cu braţele ridicate şi cu picioarele desfăcute, deodată
investigatorul a avut sentimentul că toate porţile erau deschise.
— Chiar nu mai vrei? l-a întrebat ea contrariată pe investigator. Sunt prea
urâtă pentru tine?
— Nu, eşti foarte frumoasă, a răspuns el pe un ton languros.
— Păi, şi atunci ce s-a întâmplat? a întrebat ea cu ironie. Nu cumva eşti
castrat?
— Mi-e teamă că ai să mă mănânci.
— Perechea văduvei negre moare întotdeauna după ce se acuplează şi cu
toate acestea masculul nu renunţă.
— Mai scuteşte-mă cu chestiile astea, că doar nu sunt perechea văduvei
negre!
— AJ dracului de nemernic! l-a ocărât şoferiţa, după care i-a întors spatele.
Pleacă de aici! Am să mă masturbez.
Investigatorul s-a năpustit asupra ei şi a îmbrăţişat-o, cuprinzându-i un sân
cu mâna. Ea s-a lăsat pe spate, şi-a întors capul spre el şi a rânjit. Nu şi-a
putut înfrâna dorinţa de a o săruta, însă de îndată ce buzele lui au atins
buzele ei fierbinţi, o durere crâncenă i-a cuprins limba din nou. „Ah!” a
strigat el speriat şi apoi şi-a desprins buzele din sărut.
— Nu te mănânc… a spus ea în timp ce s-a întors spre el şi a început să-l
dezbrace.
Hainele investigatorului zburau una câte una, căci el ridicase mâna, ca s-o
ajute, ca atunci când un călător singur se întâlneşte cu banditul şi se predă
fără să opună nici cea mai mică rezistenţă, ci, dimpotrivă, îl mai şi ajută pe
atacator. Mai întâi, ea i-a scos halatul de baie şi l-a aruncat într-un colţ, apoi
chiloţii şi maioul, pe care le-a zvârlit cât colo, drept pe braţul unui
candelabru care atârna din tavan. El a ridicat privirea către ele şi dintr-odată
în inimă i-a încolţit dorinţa de a le da jos, o dorinţă extrem de puternică, ce
îl îndemna la acţiune, aşa că a sărit cam treizeci de centimetri în înălţime.
Şi-a atins lucrurile cu vârful degetelor, dar până să le apuce, picioarele îi
erau din nou pe covor. La a doua încercare însă a venit şi un şut din partea
şoferiţei, are l-a pus jos, la pământ.
Nici n-a reuşit investigatorul să-şi vină în simţiri că şoferiţa deja încălecase
pe burta lui. L-a apucat de urechi şi a început să se bâţâie în sus şi în jos,
plesnindu-l zgomotos cu fundul. Ding Gou’er simţea cum toate măruntaiele
i se zguduie şi nu şi-a putut stăpâni un urlet de durere. Atunci, şoferiţa a
înşfăcat o şosetă urât mirositoare şi i-a îndesat-o în gură, un gest atât de
violent şi sălbatic că nici nu putea fi vorba de feminitate sau de blândeţe.
Ding Gou’er era îngreţoşat de gustul pe care îl avea în gură şi tare ar fi vrut
să urle. Oare asta însemna a face dragoste? Nu, nici gând, căci era cât se
poate de limpede că acţiunea ei semăna mai degrabă cu jugănitul porcului.
Exact în clipa în care conştiinţa sa îi trimitea mesaj să o înlăture pe femeia-
măcelar, aceasta, de parcă i-ar fi bănuit gândul, i-a ţintuit încheieturile
mâinilor la podea. Ding Gou’er a descoperit atunci că era prizonierul unei
stări confuze – ceva îl îndemna să se lupte cu ea, dar ceva parcă îi stătea în
cale. Motivele pentru care ar fi vrut să se lupte sunt destul de clare, aşa cum
au fost prezentate mai sus; motivul pentru care ar fi refuzat lupta era că
partea inferioară a trupului său trecea printr-un test de sânge şi foc, aşa că a
închis ochii şi şi-a pus soarta în mâna destinului.
Şi iată ce s-a întâmplat: în timp ce şoferiţa, leoarcă de transpiraţie, i se
zvârcolea pe burtă ca un tipar, investigatorul a auzit deasupra lui nişte
chicoteli batjocoritoare, care l-au determinat să deschidă ochii, iar în acel
moment a fost izbit de lumina orbitoare a blitzului, urmată de un ţăcănit
ritmic şi de fâsâitul care trăda rularea filmului în interiorul aparatului de
filmat. El a zvâcnit şi s-a repezit cu pumnul drept spre faţa înflăcărată a
şoferiţei, atingându-şi pe deplin ţinta. S-a auzit o plesnitură, urmată de o
explozie de flash-uri. Femeia s-a lăsat uşurel să cadă pe spate, până a ajuns
cu umerii pe picioarele lui. Astfel întinsă, cu burta în sus, îşi dezvăluia pe
deplin nenumăratele secrete. Şi mai multe lumini strălucitoare se
îngemănau cu lăcomie, căci postura în care se aflau cei doi era numai bună
pentru a fi imortalizată de conspiratorul femeii din toate unghiurile.
— În regulă, tovarăşe investigator Ding Gou’er, acum să stăm şi să
discutăm pe îndelete, spuse pe un ton ironic Jin Gangzuan în timp ce îşi
îndesa în buzunar filmul tocmai scos din aparat.
S-a aşezat pe canapea mai confortabil, cu picioarele încrucişate şi a început
să-i vorbească, doar că grimasele lui, modul în care îşi lăsa muşchii feţei să
tresalte i se păreau de-a dreptul dezgustătoare lui Ding Gou’er.
Acesta a împins-o în lături pe şoferiţa care se prăvălise năucă peste el şi a
încercat să se ridice, însă avea picioarele amorţite, de parcă îl lovise subit
paralizia.
— Minunat! a exclamat Jin Gangzuan, săltându-şi iar muşchii feţei. Un
investigator cu responsabilităţi excepţionale, paralizat de la brâu în jos de
dorinţe sexuale copleşitoare!
Cu ochii pironiţi asupra acelui chip frumos, bine îngrijit. Ding Gou’er
simţea cum un val de furie i se aprinde în piept, în timp ce sângele fierbinte
îi inundă întreg trupul. Picioarele reci ca gheaţa parcă îi erau invadate de
mii şi mii de insecte minuscule. S-a proptit pe palme şi s-a străduit să se
ridice, destul de nesigur pe el. Arterele până atunci blocate păreau să se
elibereze şi, cum se străduia el aşa să se mişte, îşi desluşea mişcările în
gând: „Investigatorul se ridică în picioare, îşi pune mâinile şi picioarele în
funcţiune, apucă un prosop şi îşi şterge sudoarea rece de pe tot corpul,
inclusiv de pe burta împroşcată de lichidul lipicios – semn al iubirii cu
nevasta sau iubita lui Jin Gangzuan, directorul adjunct al Departamentului
de Propagandă din Ţara Vinului. În timp ce se şterge, simte regrete faţă de
frica de mai devreme. N-am comis nicio crimă, ci doar am căzut în cursa
întinsă de infractori”.
A aruncat prosopul în aer şi l-a privit cum cade uşurel în faţa lui Jin, căruia
îi tremurau şi mai violent muşchii feţei cuprinse de nuanţe vineţii.
— Femeia asta e o minunăţie! a spus Ding Gou’er. Păcat că s-a încurcat cu
un nemernic ca tine.
Se aştepta ca Jin Gangzuan să explodeze de furie, însă acesta, în mod cu
totul neaşteptat, a izbucnit într-un râs ciudat, neliniştitor pentru Ding
Gou’er.
— De ce râzi? l-a întrebat. Crezi că dacă râzi, poţi să-ţi ascunzi slăbiciunea
sufletească?
Jin Gangzuan a încetat cu râsul; şi-a scos o batistă şi, ştergându-şi lacrimile,
a spus:
— Tovarăşe Ding Gou’er! La urma urmei, cine are o slăbiciune sufletească?
Ai dat buzna într-o casă privată, mi-ai violat nevasta şi am dovezi solide în
acest sens, continuă el, lovindu-se uşor peste buzunarul hainei. Un om care
trebuie să pună în aplicare legea, care ştie legea şi cu toate acestea o
încalcă, se face vinovat de fapte extrem de grave.
Jin Gangzuan a tras aer pe la colţul gurii şi a continuat pe un ton
batjocoritor:
— Cine are o slăbiciune sufletească?
— Nevastă-ta m-a violat, a spus Ding Gou’er, scrâşnind din dinţi.
— Asta este cea mai mare ciudăţenie pe care am auzit-o vreodată! a spus
Jin Gangzuan, în timp ce muşchii feţei continuau să tresalte. Un bărbat în
toată firea, care a făcut arte marţiale şi care, mai mult, are şi un pistol
asupra lui, să fie violat de o femeie lipsită de apărare!
Investigatorul a întors capul către femeie şi a observat că stătea întinsă cu
faţa în sus, cu privirea pierdută, de parcă era în transă. Îi curgea sânge din
nas. Ding Gou’er a simţit în clipa aceea cum îl străbat fiori, gândindu-se
deodată la plăcerea pe care i-o dăruise abdomenul femeii şi fără să vrea,
ochii au început să-l usture şi aproape că s-au umplut de lacrimi. S-a lăsat
pe vine, ca să ia halatul de baie aruncat pe jos, cu care a început să-i şteargă
femeii sângele de la nas şi de pe buze. Regreta forţa pumnului său de mai
devreme. A observat îndată pe dosul palmei lui două picături tulburi –
lacrimile ce se prelingeau cu foşnet din ochii femeii.
Ding Gou’er a ridicat-o în braţe, a aşezat-o pe pat şi a acoperit-o cu o
pătură. Apoi, dintr-un salt şi-a recuperat maioul agăţat de candelabru şi s-a
îmbrăcat, după care şi-a adunat hainele de pe balcon şi le-a îmbrăcat şi pe
acelea. Sub privirile atente ale lui Jin Gangzuan, căruia încă îi zvâcneau
muşchii feţei, şi-a luat pistolul de pe masă, l-a dezamorsat şi apoi l-a pus în
tocul agăţat la centură.
— Să dăm cărţile pe faţă! a propus el, aşezându-se pe scaun.
— Ce cărţi să dăm pe faţă? a replicat Jin Gangzuan.
— Nu face pe prostul cu mine!
— Nu fac pe prostul, sunt doar îndurerat, i-a răspuns Jin.
— Ce te îndurerează? a întrebat imediat Ding.
— Mă doare faptul că în rândul cadrelor noastre de partid a apărut un
degenerat ca tine, a spus Jin.
— Eu sunt un degenerat fiindcă ţi-am sedus nevasta. Asta este degenerare,
dar unii oameni gătesc şi mănâncă bebeluşi. Aia nu sunt nici măcar oameni,
sunt nişte animale.
— Ha, ha, ha… a izbucnit Jin Gangzuan în râs, bătând din palme în acelaşi
timp. Apoi, s-a oprit şi a continuat: Asta-i culmea! În Ţara Vinului chiar
există o mâncare celebră – rezultatul imaginaţiei şi creativităţii. Au mâncat
şi marii demnitari, ai mâncat şi tu. Dacă noi suntem nişte bestii canibale,
atunci şi tu eşti o bestie canibală.
— Dacă n-ai avut niciun gând ticălos, atunci de ce a trebuit să mă
ademeneşti în cursă cu o femeie frumoasă? a întrebat Ding Gou’er
dispreţuitor.
— Numai nişte jigodii de la Procuratura voastră sunt în stare de o
imaginaţie bolnavă ca asta! i-a răspuns Jin Gangzuan iritat. Acum aş vrea
să-i raportez Luminăţiei Tale, în numele Comitetului Municipal şi al
conducerii guvernului local, următoarele: „Bun venit investigatorului Ding
Gou’er de la Procuratură în oraşul nostru pentru a face investigaţii! Suntem
gata să-i oferim toate facilităţile necesare”.
— Îmi poţi bloca foarte uşor investigaţiile, i-a răspuns Ding Gou’er.
— În fapt, ca să fim mai exacţi, a spus Jin Gangzuan, lovindu-se uşor peste
buzunar, voi doi v-aţi înhăitat la rele. Comportamentul tău este deplorabil,
însă n-ai încălcat nicio lege. Deşi aş putea să te trimit acasă ca pe un câine
cu coada între picioare, totuşi interesele individuale trebuie să se supună
intereselor colective, aşa că eu n-am să te opresc de la îndeplinirea misiunii.
Jin Gangzuan a deschis barul, de unde a scos o sticlă cu Maotai, a desfăcut-
o şi a turnat două pahare, exact cât să se golească sticla. A împins unul
dintre pahare în faţa lui Ding Gou’er, şi-a luat şi el paharul şi a rostit
solemn:
— Să bem pentru succesul investigaţiilor tale!
Acestea fiind zise, a ciocnit paharul cu Ding Gou’er, a ridicat capul şi a dat
băutura pe gât. Stătea cu paharul în mână şi îl ţintuia pe Ding Gou’er cu
ochi lucioşi, dar muşchii feţei continuau să zvâcnească.
Vederea lui l-a înfuriat atât de tare pe Ding Gou’er încât a luat paharul şi,
fără să-i pese de viaţă sau de moarte, a dat şi el băutura pe gât.
— Bine! a spus Jin Gangzuan bucuros. Acum te porţi ca un bărbat adevărat!
S-a întors la bar, de unde a scos un braţ de sticle, toate cu băuturi renumite.
— Acum să vedem care e mai bărbat dintre noi! a spus el, arătând către
sticle.
După aceea, cu mare îndemânare a desfăcut dopurile şi a început să toarne.
Băuturile se rostogoleau în pahare, iar aromele se răspândeau delicat peste
tot.
— Cine nu bea e fiu de curvă!
Muşchii feţei tresăltau, în timp ce Jin se dezbăra de bunele maniere pentru a
aborda un aer de beţiv.
— Eşti în stare de aşa ceva? a spus el, provocându-l la întrecere.
Muşchii săltau necontrolat, iar el a înălţat capul şi a golit paharul.
— Unii preferă să fie cunoscuţi ca fii de curve decât să bea!
— Cine a spus că nu beau? a zis Ding Gou’er, după care a ridicat şi el
paharul şi a dat băutura pe gât cu un gâlgâit surd.
Cum în vârful capului i s-a deschis o lucarnă, conştiinţa sa a devenit un
fluture demonic, de mărimea unui evantai desfăcut, care a început să zboare
haotic în lumina lămpii „Beau… fir-ar mama voastră a dracului! Am să
beau până n-o să vă mai rămână niciun strop aici, la voi, în Ţara Vinului...”
Apoi şi-a văzut mâna mare cât o periniţă de papură şi din ea creşteau
nenumărate degete care se întindeau către sticlele de băutură, de acum
micşorate ca nişte cuie de tâmplărie, ca nişte ace de broderie, pentru ca apoi
să se mărească de câteva ori, până ajungeau cât găleţile de tablă sau cât
ciomegele. Lumina lămpii s-a preschimbat, iar fluturele a făcut tumbe în
aer. Doar muşchii feţei zvâcneau în continuare cât se poate de autentic. Bea!
Băutura unge oasele ca mierea. Limba şi papilele gustative erau în extaz,
greu de explicat în cuvinte. Bea! A sorbit băutura nerăbdător şi a privit
lichidul translucid cum îşi urmează cursul pe căile acelea întortocheate şi
maronii dinlăuntrul său, stârnindu-i o plăcere nespusă. Simţurile sale
alunecau pe lângă pereţi şi se înălţau în zbor.
Jin Gangzuan se mişca uşor în lumina lămpii şi pe neaşteptate a căpătat
iuţeală şi a ţâşnit precum o cometă. Expresia feţei lui a despicat auriul care
umplea încăperea ca un cuţit tăios, iar în crăpăturile create, el se mişca liber,
alunecos, până când a dispărut.
Fluturele acela multicolor părea istovit; aripile îi erau tot mai greoaie, de
parcă erau împovărate de rouă dimineţii. În cele din urmă, a poposit pe unul
din braţele candelabrului, cu antenele tremurându-i tragic, pentru ca de
acolo să-şi privească propriul schelet prăbuşindu-se greoi la podea.

2
Domnule profesor Mo Yan,

Sunt foarte îngrijorat, fiindcă de multă vreme nu am mai primit scrisori de

la domnia voastră. Nu cumva pentru că în scrisoarea precedentă mi-am
arătat orgoliul nemăsurat, iar vorbele nebuneşti care mi-au ieşit din gură v-
au cam mâhnit? Dacă situaţia se prezintă cu adevărat astfel, atunci
discipolul domniei voastre este cuprins de frică şi de nelinişte şi nici să
transpire de spaimă nu mai poate. Pentru vina sa ar merita să moară de zece
mii de ori. „Un om mare iartă ciudăţeniile unui om mărunt, tot aşa cum un
ministru de valoare cu mintea-i strălucită poate cuprinde un vapor întreg.”
Vă rog să nu-mi găsiţi vină mie, un copil neghiob. Oricum ar fi, eu nu vreau
să pierd afecţiunea pe care mi-o arată maestrul şi de azi înainte vă voi da
ascultare întru totul, niciodată nu voi mai îndrăzni să comentez spusele
domniei voastre.
Dacă socotiţi că felul de mâncare numit „Dragonul şi Pasărea Phoenix au
noroc împreună” are accente de gândire libertină, atunci am să-l elimin
definitiv din povestea mea Stradă Măgarului şi gata. Aş putea, de
asemenea, să mă duc la Cârciuma Yichi şi să-l caut pe patronul Yu Yichi, ca
să-l rog să scoată acest fel de mâncare din meniu. Zilele trecute vorbeam cu
el despre domnia voastră şi am văzut cum i s-au aprins ochii, după care a
spus: „Este cumva vorba despre cel care a scris Sorgul roşu?” Eu i-am
răspuns afirmativ, precizându-i şi faptul ca sunteţi maestrul meu. El a spus:
„Maestrul ăsta al tău e un derbedeu Iară pereche, genul care ce are în guşă,
şi-n căpuşă şi de aceea îl preţuiesc foarte mult”. Eu m-am repezit la el
imediat: „Hei, cum îndrăzneşti să-l faci pe maestrul meu derbedeu?” „Dar
asta este o înaltă apreciere”, s-a apărat el. „În vremurile astea de mare
ipocrizie peste tot în lume, un derbedeu fără pereche, genul care ce are în
guşă, şi-n căpuşă este preţios mai ceva ca aurul.44 Domnule profesor,
oamenii extraordinari nu pot fi judecaţi după o logică ordinară, iar acest
domn Yichi este o ciudăţenie, un mister greu de înţeles, aşa că vă rog să nu
puneţi la suflet vorbele lui neghioabe.
I-am spus că v-am rugat să îl ajutaţi cu scrierea biografiei sale şi a fost
foarte bucuros, precizând că numai Mo Yan este calificat pentru a scrie aşa
ceva. Atunci când l-am întrebat de ce, el mi-a răspuns: „Fiindcă eu şi Mo
Yan suntem enoţi din aceeaşi vizuină”. Eu însă l-am contrazis, spunându-i:
„Mo Yan este unul dintre marii scriitori tineri ai vremurilor noastre. Cum
îndrăzneşte un pitic ca tine să-şi asocieze numele cu el?” El a răspuns,
zâmbind dispreţuitor: „Să spun despre el că este un enot din aceeaşi vizuină
cu mine înseamnă a-i arăta o mare preţuire. Ştii tu oare câţi şi-ar dori să fie
numiţi astfel?”
Domnule profesor, sper din tot sufletul să nu vă coborâţi la nivelul lui de
înţelegere. În zilele noastre, când totul este cu fundul în sus, până şi
prezentatoarea TV considerată cea mai frumoasă femeie din Ţara Vinului s-
a culcat cu el. Se poate observa de aici cât de priceput este el. Are bani, dar
îi lipseşte faima; domnia voastră aveţi faimă, dar n-aveţi bani, aşa că tocmai
bine vă puteţi ajuta reciproc. Domnule, nu trebuie să susţineţi că sunteţi la
un nivel mult mai înalt, ci puteţi face cu el o mică afacere. El spune că, dacă
îi scrieţi biografia, atunci şi el va avea grijă să vă răsplătească aşa cum se
cuvine. Eu vă sfătuiesc să acceptaţi înţelegerea, fiindcă astfel mai întâi veţi
câştiga câteva mii de yuani, iar apoi veţi putea să schimbaţi imaginea de
sărăcie şi înapoiere cu care sunteţi asociat. În plus, Yu Yichi nu este un om
obişnuit şi sunt convins că vă va stârni interesul El este un pitic pocit, care a
jurat „să le călărească pe toate femeile frumoase din Ţara Vinului” şi cam
asta a făcut. Aici este un mister nesfârşit care vă va pune pe gânduri. Cu
talentul dumneavoastră nemărginit şi cu forţa artistică de care dispuneţi.
Biografia lui Yu Yichi cu siguranţă va fi o carte nemuritoare. El spune că,
dacă sunteţi de acord să-i scrieţi povestea vieţii, atunci o să vă invite în Ţara
Vinului şi o să vă ofere tot ceea ce vă este de trebuinţă – veţi sta în cel mai
luxos hotel, veţi bea cele mai rafinate băuturi, veţi mânca cele mai alese
mâncăruri, veţi fuma cele mai renumite ţigări, veţi sorbi cel mai ales ceai.
El chiar mi-a mărturisit cu viclenie în glas că, dacă aveţi şi alte pasiuni, va
face tot posibilul să vi le satisfacă. Domnule profesor, dacă vă temeţi că
interviurile vor fi plictisitoare, atunci puteţi să-mi spuneţi şi voi fi bucuros
să le fac chiar eu. Nu veţi găsi o ofertă mai bună nici dacă o căutaţi cu
lumânarea; prin urmare, eu îl rog pe maestru să nu mai ezite nicio clipă.
Domnule profesor, ca să vă stârnesc şi mai mult entuziasmul şi ca să vă
conving că Yu Yichi este un huligan tipic, dar de treabă, am scris o poveste
sub forma unei cronici, intitulată „Eroul Yichi”. V-o trimit pentru a o
supune criticii nemiloase. Dacă maestrul se hotărăşte să vină în Ţara
Vinului pentru a scrie biografia, atunci nu mai e nevoie să dau povestea
altundeva. Îmi faceţi o mare favoare şi nu vă voi putea răsplăti pentru
bunătatea domniei voastre niciodată. De aceea, socotiţi această poveste ca
pe un mic dar pe care vi-l ofer.
Vă doresc respectuos mult succes la scris.
Discipolul domniei voastre,
Li Yidou
3

Frăţioare Yidou,
Scrisoarea ta şi „povestea-cronică” Eroul Yichi au ajuns cu bine la mine.
Scrisoarea precedentă a fost plină de sinceritate şi te admir pentru lucrul
acesta, aşa că nu e cazul să-ţi faci griji. Ţi-am răspuns cu întârziere pentru
că am fost plecat din oraş.
„Dragonul şi Pasărea Phoenix au noroc împreună” este doar un fel de
mâncare; nu are conotaţii de clasă şi nici nu se pune problema „gândirii
libertine”. Aşadar nu e cazul să o scoţi din povestirea Strada Măgarului şi
cu atât mai mult nu trebuie scoasă din meniul de la Cârciuma Yichi. Dacă
vreodată voi ajunge în Ţara Vinului, aş vrea să încerc această mâncare
celebră în întreaga lume şi cum am să izbutesc dacă a fost scoasă din
meniu? În plus, de vreme ce acestea sunt nişte mâncăruri cu o înaltă valoare
culinară, ar fi păcat şi prostesc să nu le mâncăm; şi dacă tot trebuie
mâncate, atunci nu cred că există vreo metodă mai civilizată de preparare
pentru „Dragonul şi Pasărea Phoenix au noroc împreună”. Dacă aţi vrea să-l
scoateţi din meniu, proprietarul Yu nu va permite nici el aşa ceva.
Eu am devenit tot mai interesat de personajul acesta, Yu Yichi şi, de aceea,
în principiu, sunt de acord să-i scriu biografia. Cât despre răsplata pentru
această trudă, el este liber să ia o decizie singur. Cât îmi dă, atât am să iau
şi, dacă nu-mi dă nimic, nici că am să ridic vreo pretenţie, fiindcă nu banii
m-au atras ca să-i scriu biografia, ci experienţa lui aproape uluitoare. Am eu
o vagă senzaţie că tipul ăsta, Yu Yichi, este sufletul Ţării Vinului şi
întruchipează spiritul epocii pe care o trăim: jumătate înger, jumătate
demon. Relevarea lumii spirituale a acestui personaj probabil că va fi marea
mea contribuţie în sfera literaturii. Poţi să-i redirecţionezi mesajul lui Yu
Yichi, ca să afle care este evaluarea mea în ceea ce-l priveşte.
Nu am de gând să te flatez cu lucrarea Eroul Yichi. Spui că aceasta este o
poveste-cronică, însă mie mi se pare mai degrabă o adunătură cu de toate, în
mare parte la fel ca şi mâncărurile de la Cârciuma Yichi – o adunătură cu tot
felul de bucăţi din măgar. În această poveste, este inclusă şi scrisoarea pe
care mi-ai trimis-o, „Fragmente din Întâmplări ciudate din Ţara Vinului”,
dar şi aberaţiile lui Yu Yichi. Totul este atât de dezlănţuit încât seamănă cu
caii sălbatici care zburdă prin văzduh. În ultimii ani, am fost criticat pentru
că ceea ce scriu nu este bine chibzuit, dar dacă e să mă compar cu tine, eu
chiar că sunt prea chibzuit. Acum trăim nişte vremuri în care legea este
respectată cu stricteţe şi desigur că acest lucru priveşte şi scrierea
romanelor. De aceea, eu nu intenţionez să trimit acest manuscris la
Literatura poporului, pentru că realmente ar fi o pierdere de vreme.
Deocamdată, îl păstrez la mine şi când voi ajunge în Ţara Vinului am să ţi-l
returnez. Am să citesc eseul şi îţi mulţumesc pentru precizări.
Şi încă un lucru: Ai o copie a lucrării „Fragmente din întâmplări ciudate din
Ţara Vinului Dacă o ai, te rog să mi-o trimiţi cât poţi de repede. Şi dacă te
temi că s-ar putea pierde undeva pe drum, atunci ai putea să faci o copie
xerox şi să mi-o trimiţi pe aceea. Am să-ţi restitui eu banii pentru copiere.
Îţi doresc zile tihnite!
Mo Yan

4
EROUL YICHI
„Domnule doctor oenolog, ia stai jos, ca să avem şi noi o discuţie
deschisă!” a spus el cu voce mieroasă, aşezându-se pe vine, în scaunul de
piele rotativ. Expresia feţei şi tonul său semănau atât de bine cu norii la
apusul soarelui – încununaţi de strălucire şi imprevizibili. Arăta ca un
demon, unul dintre cavalerii aceia înfricoşători, nespus de răi, descrişi în
romanele cu arte marţiale; numai vederea lui îmi stârnea teama, cum
stăteam eu acolo, în faţa lui, pe canapeaua luxoasă. „Hei, micuţule”, mi s-a
adresat el batjocoritor, „de când te-ai înhăitat tu cu neisprăvitul şi puturosul
ăla de Mo Yan?” Cotcodăcind ca o găină care-şi hrăneşte puii (deşi tare aş fi
vrut să îi dau explicaţii, nu să cotcodăcesc), am spus: „Este mentorul meu,
mai bine zis suntem prieteni în sfera literaturii. Până în ziua de azi n-am
reuşit să-l întâlnesc personal, ceea ce constituie unul dintre marile mele
regrete”. „Ştii că Mo nu este numele lui de familie adevărat”, mi-a răspuns
el, însoţindu-şi vorbele cu chicoteli sinistre. „De fapt, pe el îl cheamă Guan
şi se laudă că face parte din a şaptezeci şi opta generaţie de descendenţi ai
118
lui Guan Zhong , dar asta e o prostie. Acum a ajuns mare scriitor, zici? Se
crede ei nemaipomenit, dar, lasă, că-i ştiu eu mai bine trecutul” „Cum poţi
tu să ştii trecutul mentorului meu?” am răbufnit eu. „Nu face nimic, dacă
vrei să nu ştie lumea nimic despre tine!” mi-a dat el replica. „Neisprăvitul
ăsta n-a fost bun de nimic nici când era mic. La şase ani a dat foc unui
şopron al echipei de producţie, iar la nouă ani a fost fascinat de o profesoară
pe nume Meng, după care se ţinea toată ziua, oriunde s-ar fi dus, ca o
adevărată pacoste. La unsprezece ani, a fost prins la furat roşii şi a primit o
chelfăneală pe cinste. La treisprezece ani, când l-au găsit la furat ridichi, a
trebuit să îngenuncheze la statuia Preşedintelui Mao şi să-şi ceară iertare în
faţa a peste două sute de muncitori. Puşlamaua asta are o memorie beton şi
era bun la carte, doar că îi plăcea să-i amuze pe oameni, ceea ce îl enerva pe
taică-su aşa de tare încât îi trăgea câte o mamă de bătaie când şi când, de-i
umfla fundul.44 „Nu-ţi permit să-mi insulţi maestrul!” am protestat eu cu
putere. „Să-l insult? Tot ce am zis eu aici e scris în articolele lui”, a spus el,
cu un zâmbet malefic pe buze. „De aceea, cel mai potrivit ca să-mi scrie
biografia era un nemernic ca el, înzestrat cu un talent ticălos, aşa că zoreşte-
l să vină degrabă în Ţara Vinului. Am să-l tratez cum se cuvine”, a precizat
el, lovindu-se cu palma în piept. Acestea fiind zise, cuprins de o forţă
neaşteptată, a dat avânt scaunului rotativ pe care stătea, transformându-l
într-un adevărat carusel. Se învârtea cu o viteză ameţitoare încât acum îi
vedeam faţa, acum îi vedeam ceafa. Faţa, ceafa, faţa, ceafa, viclenia
strălucind pe faţă, ceafa rotundă ca un dovleac, dar unul ticsit cu inteligenţă.
Şi cum se învârtea el aşa, dintr-odată a început să se înalţe.
„Domnule Yichi,” am spus eu, „deja i-am scris maestrului Mo Yan o
scrisoare, dar încă nu mi-a răspuns. Mă tem ca s-ar putea să nu fie dornic să
vă scrie biografia.”
El a râs batjocoritor şi a spus: „Nu-ţi face griji! O să fie dornic pentru că în
primul rând îi plac femeile; în al doilea rând, are patima fumatului şi
băuturii; în al treilea rând, n-are bani, iar în al patrulea rând, colecţionează
povestiri fantastice şi misterioase, cu care îşi înfrumuseţează romanele. O să
vină. Mă îndoiesc că mai e cineva în lumea asta care îl cunoaşte aşa bine ca
mine”.
El s-a rotit în aer, după care a revenit pe scaun şi a spus pe un ton maliţios:
„Domnule doctor în oenologie, ce fel de doctor eşti tu? Ai idee ce este
aceea băutura? Băutura este un lichid. La naiba! Băutura este sângele lui
Isus. La naiba! Este ceva ce îţi ridică moralul. La naiba! Băutura este mama
visurilor, iar visurile sunt fiicele băuturii. Şi ar mai fi ceva”, a spus el,
scrâşnind din dinţi şi holbându-se la mine. „Băutura este lichidul lubrifiant
al mecanismului statului, fără de care acest mecanism nu poate funcţiona.
Ai priceput ce vreau să zic? Când îţi văd faţa asta schimonosită, îmi dau
seama că n-ai priceput nimic. Nu-i aşa că plănuieşti să colaborezi cu
neisprăvitul de Mo Yan la scrierea biografiei mele? În regulă, am să vă fiu
alături, ca să vă atingeţi scopul. În fapt, experţii în biografii în niciun caz nu
se duc să ia vreun interviu, fiindcă datele obţinute prin interviu sunt în
proporţie de 90% false. Ceea ce aveţi voi de făcut este să înlăturaţi ce-i fals
şi să păstraţi ce-i real, să vedeţi adevărul ce stă în spatele minciunilor.
Să-ţi spun ceva, micuţule – şi poţi să-i transmiţi neisprăvitului de Mo Yan –
Yu Yichi a împlinit 85 de ani. O vârstă respectabilă, nu-i aşa? Mă întreb
unde eraţi voi, prăpădiţilor, pe când eu hălăduiam peste munţi şi mări.
Pesemne că eraţi în vreo boabă de porumb sau în frunzele de varză sau
poate în ridichile murate sau în seminţele de dovleac sau cine ştie pe unde
naiba bântuiaţi. Spui că neisprăvitul de Mo Yan tocmai scrie Ţara Vinului?
Pur şi simplu bate câmpii, căci n-are nici cea mai vagă idee despre propriile
sale limite. Cât a băut el de îndrăzneşte să scrie o carte intitulată Ţara
Vinului? Eu am băut mai mult alcool decât a băut el apă în toată viaţa lui!
Oare ştiţi voi cine este băiatul acela cu solzi, care galopează încoace şi
încolo pe Strada Măgarului în fiecare noapte cu lună strălucitoare? Ei, bine,
eu sunt acela, eu sunt acela! Nu mă întreba de unde vin, căci casa mea este
într-un loc scăldat de razele soarelui. Ce, nu vezi asemănarea? Nu mă crezi
capabil să zbor până la streaşină şi să merg pe pereţi? Bine, am să-ţi fac o
demonstraţie, ca să-ţi mai deschid ochii.”
Dragul meu Mo Yan, ceea ce a urmat a fost genul de întâmplare care te lasă
fără cuvinte şi cu privirea încremenită de uimire: ochii piticului cu
înfăţişarea atât de ciudată au slobozit pe neaşteptate fascicule de lumină ca
nişte pumnale. Cu ochii mei l-am văzut cum se strânge tot, acolo, pe
scaunul rotativ de piele, până devine o umbră întunecată care îşi ia zborul
încetişor. Scaunul a continuat să se rotească şi, trosc!, a ajuns la capătul
şurubului. Prietenul nostru, eroul acestei poveşti, era de acum lipit pe tavan.
Toate membrele lui, ba chiar tot trupul, păreau echipate cu guri de
absorbţie. Semăna cu o şopârlă enormă, dezgustătoare, care se căţăra
relaxată, fără nicio grijă, pe tavan. Vocea lui înfundată răzbătea dintr-acolo:
„Neisprăvitule, ai văzut? Nu-i mare şmecherie. Maestrul meu poate sta lipit
pe tavan o zi şi o noapte fără să se clintească câtuşi de puţin”. Şi, spunând
vorbele acestea, a coborât plutind uşor, asemenea unei frunze întunecate.
Întors pe scaun, m-a întrebat cu îngâmfare: „Ce zici? Acum ai încredere în
harul meu?”
Trucul acesta cu lipitul pe pereţi m-a băgat în sperieţi; tot trupul îmi era
scăldat de sudoare şi deodată am avut sentimentul că sunt în lumea viselor.
Nu mi-aş fi imaginat că eroul călare pe măgar era chiar piticul acesta.
Mintea mea se zbătea în confuzie, căci un idol fusese demolat, iar burta mea
era umflată de atâta dezamăgire. Maestre, nu ştiu dacă vă mai amintiţi
descrierea tânărului cu solzi pe corp, din povestea Strada Măgarului: luna
strălucitoare, măgăruşul acela misterios, de culoare neagră, rezonanţa
ţiglelor şi pumnalul în formă de frunză de salcie, pe care îl ţinea tânărul în
gură… Veţi fi dezamăgit şi domnia voastră.
„Nu mă crezi”, mi-a spus el, „şi nici nu suporţi ideea că eu şi băiatul cu
solzi suntem una şi aceeaşi persoană. Văd lucrul acesta în ochii tăi, dar n-ai
ce face, aceasta este realitatea obiectivă.
Dacă ai să mă întrebi de unde am deprins eu asemenea tehnici remarcabile,
să ştii că nu pot să-ţi fac nicio dezvăluire. Sincer vorbind, dacă cineva îşi
consideră propria viaţă mai uşoară decât o pană de gâscă, atunci chiar că n-
are ce învăţa.”
El şi-a aprins o ţigară, dar nu ca să fumeze de-adevăratelea, ci a scos
cerculeţe de fum, iar apoi le-a unit printr-un singur fum şi au rămas aşa,
unite, vreme îndelungată. Mâinile şi picioarele i se mişcau necontenit, de
parcă era una dintr-acele maimuţe care îşi fac culcuş pe Muntele Maimuţei.
„Micuţule,” a spus el tot învârtindu-se, „am să-ţi povestesc ţie şi lui Mo Yan
o istorioară despre băutură. Nu e născocită – numai voi vă pricepeţi să
născociţi poveşti.”
Mai departe, a grăit aşa:
„Odată, cândva, aici, la noi, pe Strada Măgarului, era o crâşmă, unde a fost
angajat un argat foarte slab, în jur de doisprezece ani. După ce că avea gâtul
lung şi subţire, se mai pricopsiseşi cu ditamai căpăţâna, cu ochi negri ca
nişte prăpăstii adânci. Era foarte vrednic – aducea apa, mătura podelele,
ştergea mesele, într-un cuvânt, făcea curăţenie lună peste tot şi de aceea,
stăpânul lui era foarte încântat de el. Dar n-a trecut multă vreme şi ceva
neobişnuit s-a petrecut: din ziua în care a venit băiatul ăsta la cârciumă,
băutura din butoi nu se mai vindea ca odinioară, spre uluirea stăpânului şi a
câţiva băieţi de prăvălie. Într-o zi, butoaiele au fost umplute până în vârf, iar
în noaptea aceea, cârciumarul a stat ascuns după butoi, ca să vadă ce se
întâmplă. Nicio mişcare până târziu în noaptea adâncă, dar taman când
acesta se pregătea să se culce, simţind cum îl doboară oboseala, a auzit nişte
zgomote uşoare, precum mersul unei pisici. Cu urechile ciulite, cârciumarul
a rămas la pândă înviorat, nerăbdător să găsească desluşirea misterului. O
umbră întunecată s-a strecurat pe lângă el. Cârciumarul a înlemnit, iar când
ochii i s-au obişnuit cu bezna, a băgat de seamă că umbra aceea era, de fapt,
tânărul argat. Avea ochii verzi ca smaraldul, ca nişte ochi de pisică. Băiatul
a dat la o pane capacul butoiului, gâfâind, plin de entuziasm, după care s-a
aplecat peste butoi şi a început să bea. Cârciumarul urmărea uluit toată
scena, pitit în beznă, bănuind că băutura din butoi scade tot mai mult, dar nu
îndrăznea să facă nici cea mai mică mişcare, ca nu cumva să-l sperie. După
ce a băut zdravăn din toate butoaiele, băiatul a plecat împleticindu-se pe
picioare. Cârciumarul aflase toată tărăşenia, însă nu a scos un sunet, ci s-a
îndepărtat uşor şi s-a dus la culcare. A doua zi, dis-de-dimineaţă,
cârciumarul a văzut că din toate butoaiele se cam dusese o bună parte din
băutură. Nu mai întâlnise niciodată pe cineva cu un sorb atât de mare. Ca
om cu educaţie ce se afla, ştia că în burta micului argat se găsea un lucru de
preţ, numit «molia de băutură». Dacă ar fi reuşit să pună aşa ceva în
butoaie, băutura nu s-ar mai fi sfârşit pe veşnicie, iar calitatea s-ar fi
îmbunătăţit cu mult şi, cu gândul acesta în minte, cârciumarul a pus câţiva
oameni să-l lege pe argat şi să-l pună lângă butoi. Nu-i dădea nimic de
mâncat şi nici apă de băut, ci doar îi punea pe ceilalţi argaţi să învârtă în
băutura din butoaie întruna, până când damful copleşea toată pivniţa.
Argatul legat lângă butoaie urla de poftă şi se zbătea din răsputeri. Aşa l-au
perpelit timp de şapte zile, după care cârciumarul i-a pus pe băieţi să-l
dezlege. Eliberat din strânsoare, argatul s-a repezit la butoi, şi-a aplecat
capul şi a început să bea cu nesaţ. Nu se auzea decât gâlgâitul, când, dintr-
odată, o creatură ca o broscuţă cu spinarea neagră şi burta galbenă, a sărit în
butoiul cu băutura”.
„Ştii cine era argatul acela?”, m-a întrebat Yu Yichi cu o voce tristă.
Eu i-am văzut durerea aşternută pe chip şi am întrebat şovăielnic: „Tu erai,
nu-i aşa?”
„La dracu! Păi, dacă nu eram eu, atunci cine să fi fost? Bineînţeles că eu
eram! Dacă n-ar fi fost cârciumarul care să-mi fare comoara din burtă,
probabil că în viaţa aceasta aş fi devenit Zeul Băuturii.”
„Dar eşti foarte bine şi acum”, l-am consolat eu. „Ai bani, ai putere, ai ce
mânca şi ce bea, ba te mai şi distrezi pe săturate. Eu nu cred că Zeului
Băuturii i-ar fi fost cu putinţă să aibă parte de mai mult.”
„Rahat! Mi-a furat comoara şi de atunci s-a terminat cu sorbul meu
nemăsurat. De aceea, am ajuns să cedez în faţa tiraniei unui ticălos ca Jin
Gangzuan.”
„Şi directorul adjunct Jin trebuie că are o molie de băutură”, am zis eu
„fiindcă poate să bea o mie de pahare fără să se îmbete”.
„Rahat! De unde să aibă el o molie de băutură? Are în bună o grămadă de
viermi de băutură. Cu o molie de băutură în bună. Poţi deveni Zeul
Băuturii, dar, dacă ai viermi de băutură, atunci cu siguranţă vei deveni un
demon al băuturii.”
„Şi de ce n-ai putut să înghiţi înapoi molia de băutură şi gata?
„Tu nu ştii, dar molia aceea, cat a fost la mine în burtă, a fost foarte
însetată; când a ajuns în butoi, a murit înecată.” Şi, cum povestea el aşa,
ochii i se înroşeau de supărare.
„Frăţioare Yichi, spune-mi mie cine este omul acela, că mă duc şi îi fac praf
cârciuma.”
Yu Yichi a izbucnit în râs şi a spus:
„Bietul de tine! Chiar ai crezut aşa ceva? Eu am inventat totul, ca să te
păcălesc. De unde să existe aşa ceva pe lume, precum molia de băutură?
Este o poveste spusă de cârciumar, fiindcă toţi cei asemenea lui, care au o
cârciumă, speră să aibă un butoi care să nu sece niciodată, dar acesta este
doar un vis. Eu am fost băiat de prăvălie într-o cârciumă vreme de câţiva
ani şi, fiindcă eram scund de înălţime, nu puteam să fac munci grele. De
aceea, cârciumarul se plângea mereu că mănânc prea mult şi am ochii prea
negri. Până la urmă, m-a izgonit de acolo. Am fost nevoit să hoinăresc de
colo până colo, să mai cerşesc mâncare sau să fac ceva munci mai uşoare,
ca să-mi câştig ceva de-ale gurii”.
„Te-ai chinuit, dar astăzi ai devenit un bărbat adevărat.”
„Rahat, rahat, rahat…!”, a zis el.
Apoi, după ce a scuipat vorbele acestea, a spus cu ură în voce: „Astea sunt
vorbe cu care să-i prosteşti pe alţii, dar nu pe mine. În lumea asta, milioane
şi milioane de oameni au suferit şi au fost nedreptăţiţi, dar cei care într-un
final au devenit oameni adevăraţi sunt atât de puţini precum penele păsării
Phoenix sau precum licornul. Totul e o chestie de noroc şi se vede în oase –
dacă te-ai născut cu oase de cerşetor, atunci toată viaţa n-ai să faci altceva
decât să fii cerşetor. Hai, las-o baltă! Ce rost are să-ţi spun eu ţie lucrurile
acestea? E ca şi cum aş cânta unei vaci un cântec la lăută. Ştii prea puţine,
ca să înţelegi ceva. În afară de a te pricepe să faci cerealele să fermenteze,
altceva nu prea îţi e la îndemână, la fel ca şi Mo Yan, care nu-i bun decât să
scrie romane. În rest, nimic. Voi doi – maestru şi discipol – sunteţi doi
tâmpiţi, fără habar de nimic. Invitându-vă să-mi scrieţi biografia, de fapt, v-
am făcut o mare onoare. Prăpădiţilor, curăţaţi-vă urechile şi ascultaţi-mă cu
atenţie: bătrânul vostru strămoş vă spune o poveste”.
Apoi, a grăit aşa:
„A fost odată ca niciodată un băiat foarte educat care privea reprezentaţia a
doi acrobaţi pe stradă. Unul dintre ei era o preafrumoasă fată de vreo
douăzeci şi ceva de ani, celălalt era un bătrân surdomut, după toate
aparenţele, tatăl fetei. Numai fata dădea reprezentaţia, în timp ce bătrânul
surdomut stătea ciucit, de-o pane, cu ochii pe recuzită şi pe toate lucrurile
lor, deşi nu era câtuşi de puţin nevoie de aşa ceva. Se vede treaba că
bătrânul era cam în plus pe acolo şi, totuşi, fără el trupa ar fi fost
incompletă, aşa încât se poate spune mai degrabă că prezenţa lui era
obligatorie, fiindcă servea drept element de contrast care să pună în
evidenţă mai bine frumuseţea fetei.
Ea a început cu un număr la care scotea ouă şi porumbei din aer, pentru ca
apoi să facă lucrurile să apară şi să dispară – unele mai mici, altele mai
mari. Privitorii se adunau tot mai mulţi în jurul ei şi, la un moment dat, fata,
însufleţită de prezenţa lor, a spus:
— Doamnelor şi domnilor, stimaţi spectatori, în continuare voi prezenta un
număr de plantat piersici. Înainte de aceasta, vă rog pe toţi să învăţaţi un
citat din preşedintele Mao: «Literatura şi arta noastră slujesc muncitorilor,
ţăranilor şi soldaţilor».
Fata a luat de jos o piersică şi a plantat-o în ţărână, după care a udat-o un
pic şi i-a poruncit: «Să creşti!» După cum era de aşteptat, curând un lăstar
de piersic a ieşit din pământ şi a început să se înalţe încetul cu încetul până
a devenit un copac în toată legea. Apoi, a făcut flori şi a legat rod. Fructele
au crescut şi s-au pârguit – erau albicioase şi cu nişte pete roşii la codiţă.
Fata a cules câteva piersici şi le-a oferit spectatorilor, dar nimeni nu
îndrăznea să mănânce. Doar un băieţel a luat piersica şi a înfulecat-o pe
nerăsuflate. Întrebat ce gust are, el a răspuns că e grozavă. Fata din nou i-a
îndemnat pe cei din jur să mănânce piersici, dar aceştia stăteau cu ochii
holbaţi şi nici că aveau curajul să mănânce. Cu un oftat, fata şi-a fluturat
mâna şi pe dată totul a dispărut ca prin vis, de a rămas numai ţărâna.
Când spectacolul s-a isprăvit, fata şi bătrânul şi-au strâns lucrurile, cu
gândul să plece. Numai băiatul acela o privea ca şi cum nu se îndura s-o
lase să se îndepărteze. Drept răspuns la privirile lui languroase, fata i-a
zâmbit dulce, arătându-şi buzele roşii şi dinţii albi. Era ca o piersică, absolut
încântătoare.
— Frăţioare, a zis ea, numai tu ai curajul să mănânci piersicile mele, ceea
ce dovedeşte că destinele noastre sunt cumva legate. Uite cum facem, îţi
dau adresa mea şi, ori de câte ori îţi va fi dor de mine, să mă cauţi.
Fata a scos un pix, o bucată de hârtie şi harş-harş, a scris câteva rânduri,
după care i-a dat-o băiatului. Acesta a pus hârtia bine, de parcă primise vreo
comoară nepreţuită, însă când fata şi bătrânul au plecat, el i-a urmat ca
electrizat, de parcă ar fi fost în transă. După ce au mers câţiva li, fata s-a
oprit în loc şi i-a spus:
— Frăţioare, du-te înapoi! O să mai avem ocazia să ne revedem.
Lacrimi fierbinţi scăldau obrajii băiatului. Fata a scos o batistă de satin roşu
şi i-a şters ochii, iar apoi i-a spus pe neaşteptate:
— Frăţioare, vin părinţii după tine!
Băiatul a întors capul şi şi-a văzut părinţii cum veneau cu mers precipitat,
fluturându-şi braţele şi mişcând din gură, ca şi cum ar fi strigat ceva, numai
că el nu auzea nimic. Când s-a întors către fată, a fost uluit să descopere că
atât ea cât şi bătrânul dispăruseră fără urmă. Din nou a întors capul şi nu şi-
a mai văzut nici părinţii. Atunci, s-a aruncat la pământ şi a început să
plângă amarnic şi a ţinut-o tot într-un plâns până când a obosit, după care s-
a pus în şezut şi a rămas cu privirea aţintită în gol. A stat aşa multă vreme,
iar apoi s-a întins pe pământ, cu faţa spre cerul albastru ca oceanul, pe care
norii albi şi pufoşi alunecau leneş.
După ce s-a întors acasă, băiatul a căzut ca lovit de boală – numai mânca şi
nici nu mai vorbea. În fiecare zi, bea doar un pahar de apă. Cu timpul, a
început să slăbească, până a rămas numai piele şi os. Stătea toată ziua cu
ochii larg deschişi, dar nu vedea nimic; cum îi închidea, înaintea lui se ivea
fata aceea minunată, cu respiraţia aromată şi pasiunea vibrându-i în ochi.
«Surioară iubită, mor de dorul tău!», striga el. Apoi, se repezea înainte şi
deschidea ochii mari, dar nu vedea nimic. Băiatul acesta părea că se
prăpădeşte, aşa că părinţii lui, nespus de îngrijoraţi, l-au chemat în ajutor pe
unchiul lui, un om învăţat, cu privire ageră, înţelept şi cu viziune. De cum l-
a văzut pe băiat, şi-a dat seama de unde i se trăgea suferinţa.
— Surioară, frăţioare, le-a spus el oftând, boala nepotului meu nu poate fi
vindecată cu leacuri, dar dacă o s-o ţină tot aşa, va fi păcat de viaţa lui. Eu
zic că cel mai bine ar fi «Să tratau un cal mort ca şi cum ar fi unul viu».
Daţi-i libertate şi, dacă o va găsi pe fată, atunci probabil că vor fi împreună;
dacă n-o va găsi, atunci o să renunţe la căutare.
Părinţii au vărsat multe lacrimi şi, înţelegând că n-au încotro, au încuviinţat.
Apoi, cei trei s-au apropiat de patul băiatului, iar unchiul a spus:
— Copile, am vorbit eu cu părinţii tăi şi îţi îngăduie să te duci s-o cauţi pe
fată.
la auzul acestor vorbe, băiatul a sărit din pat şi s-a prosternat în faţa
unchiului de mai multe ori. Probabil că din pricina emoţiei, faţa lui gălbejită
până atunci a prins a se îmbujora.
— Copile, i-au spus părinţii, ambiţiile tale sunt prea mari pentru cineva atât
de mic. Noi nu ne-am dat seama de acest lucru, dar acum am hotărât să
urmam părerea unchiului tău şi să te lăsăm s-o cauţi pe frumoasa aceea
misterioasă. Slujitorul nostru, Wang Bao, te va însoţi. Dacă ai s-o găseşti,
prea bine, dar dacă nu, atunci să vii acasă şi să ne liniştim. O să-ţi găsim o
fată minunată, dintr-o familie bogata. În lumea asta, e greu să găseşti o
broască în două picioare, dar fete cu două picioare sunt peste tot, aşadar nu-
i cazul să te spânzuri de primul pom care îţi iese în cale, din pricina
supărării.
Băiatul, protestând faţă de propunerea părinţilor, le-a spus că şi de-ar fi să-i
găsească vreo zeiţă, el tot pe fata aceea o doreşte, Tatăl, cu experienţa lui
bogată, şi-a povăţuit băiatul:
— Fiule, tu ai căzut sub vraja ticăloasei de fete, dar ştii tu cum e vorba
aceea: «N-ai cum să ştii ce umplutură are colţunaşul doar dacă te uiţi la el»,
iar calităţile unei fete nu se citesc pe chip. Frumuseţea sau urâţenia sunt
totuna de îndată ce închizi ochii.
Fireşte că băiatul era sub vrajă, lucru ce se vedea limpede din faptul că nu
voia deloc să-şi revină şi nici să dea ascultare spuselor părinţilor lui. Cum
n-au putut să-i stea în cale, aceştia i-au hrănit bine măgăruşul, au pregătit
provizii pentru vreo doua săptămâni şi l-au instruit cu lux de amănunte pe
slujitorul lor, Wang Bao. Apoi, bocind de mama focului, l-au condus pe
băiat – mai poticnit, mai opintit – până la ieşirea din sat.
Călare pe măgăruş, acesta se legăna în toate părţile, de parcă ar fi încălecat
pe nori şi pe ceaţă. Nu-i era gândul decât la momentul când o va reîntâlni pe
fata care îi căzuse cu tronc şi în starea aceea de euforie care îl cuprinsese,
pur şi simplu dansa în şa, ceea ce le stârnea celor întâlniţi pe drum bănuiala
că şi-a pierdut minţile.
Au mers ei zile de-a rândul, până când au băgat de seamă că proviziile şi
banii se cam isprăviseră şi tot degeaba. Nu era nimeni care să-i poată
îndruma către Peştera Caisului de pe Colina de Apus. Slujitorul cel bătrân îl
tot îndemna să se întoarcă, dar el nici gând să plece urechea la asemenea
sfaturi, căci era hotărât să ţină drumul drept spre Apus. Wang Bao a fugit pe
ascuns şi a fost nevoit să cerşească mâncare, ca să poată ajunge acasă. Apoi,
a murit măgăruşul, însă băiatul, rămas singur, nu s-a abătut de la drumul lui.
Zilele treceau, iar el se apropia de capăt şi, cum era nespus de trist, s-a
aşezat pe un bolovan şi s-a pus pe plâns, căci dorul de preafrumoasa fată îl
chinuia nespus. Deodată, a auzit un zgomot puternic şi în clipa următoare
bolovanul s-a prăvălit. Totul s-a petrecut fulgerător, încât băiatul n-a mai
putut reacţiona şi dus a fost şi el. Când a deschis ochii, s-a trezit în
îmbrăţişarea plină de căldură a fetei. Era atât de fericit, încât pe dată a
leşinat.
„Băiatul acela sunt chiar eu!” a spus Yu Yichi, zâmbind viclean. „Am
petrecut mult timp alături de trupa de circari, de la care am învăţat să înghit
săbii, să merg pe sfoară, să scuip foc şi altele. Circarii ambulanţi au parte de
o viaţă minunată, misterioasă şi romantică. Cine îmi va scrie biografia,
trebuie să descrie evenimentele viu şi să se afunde în profunzimea
lucrurilor.”
Domnule profesor Mo Yan, Yu Yichi este un maestru al imaginaţiei, un
individ cu o putere creatoare impresionantă. Aveam sentimentul că îmi era
familiară povestea pe care tocmai o spusese şi se prea poate s-o fi citit-o în
cărţile întâmplări din iatacul cărturarilor sau în Povestiri fantastice. Apoi,
nu cu multă vreme în urmă, am dat peste următorul fragment, în timp ce
răsfoiam Întâmplări ciudate din Ţara Vinului. L-am copiat şi vi-l ofer spre
lectură:
În primii ani ai Republicii, o fată dintr-o trupă de circ a venit în satul
Aroma Băuturii. Era frumoasă cum numai Zeiţa Lunii mai poate fi. Printre
cei adunaţi s-o vadă era şi un băiat pe numele de familie Yu şi cu prenumele
Yichi; porecla lui era „Căţeluşul”. Părinţii lui, nişte bogătani fără pereche,
ajunşi pe la patruzeci de ani, au avut acest copil pe care îl preţuiau ca pe
un odor şi îl creşteau în puf, ca pe o perlă din cele mai grozave. La vremea
aceea, copilul avea treisprezece ani şi era deştept, dar şi frumos ca o
bucată fină de jad. Când i-a zâmbit fata, el a simţit cum inima i se înalţă în
zbor pe aripile extazului. Apoi, fata şi-a început reprezentaţia – a invocat
vântul şi ploaia, a scuipat norii şi ceaţa, toate spre încântarea spectatorilor.
După aceea, a scos o sticluţă subţire cât degetul şi a ridicat-o în văzul
tuturor, spunând: „În această sticluţă se află peştera în care sălăşluiesc
zeităţile. Care dintre voi se încumetă să mă însoţească într-o călătorie
înlăuntrul ei? Cei de faţă s-au privit uluiţi, întrebându-se cum ar putea doi
oameni în toată firea să se strecoare într-aşa o sticluţă. Trebuie că exista un
truc prin care privitorii să fie păcăliţi, dar Yu Yichi era atât de fascinat de
frumuseţea fetei încât fără să mai stea mult pe gânduri a făcut un salt,
ieşind din mulţime, şi a spus: „Eu aş vrea să intru cu tine în sticluţă”.
Lesne de bănuit că mulţimea a izbucnit în hohote de râs, la auzul unei
asemenea nerozii. Fata i-a spus: „Domnia ta ai o înfăţişare minunată, iar
corpul îţi emană un parfum neobişnuit. E limpede că nu eşti un om
oarecare, dar ia aminte că dacă ne vom strecura împreună în sticluţă
înseamnă că destinul ne-a fost pecetluit pentru încă trei vieţi de acum
înainte”. Acestea fiind zise, fata şi-a ridicat degetele în chip de floare de
magnolie, din care se înălţau fuioare de fum. Din vârful degetelor ei au
început să se reverse peste spectatori umbrele lunii în valuri, sfărâmate,
legănate, cu greu adunate într-o formă. Yichi a simţit cum fata îl apucă de
încheietura mâinii, cu degete firave ca nişte şnuruleţe, cu pielea mătăsoasă
precum satinul, moale şi netedă. Fata i-a şoptit la ureche: „Urmează-mă!”
Vocea ei era suavă precum ciripitul de rândunică, iar respiraţia avea
aromă de mosc. Ea a aruncat sticluţa în aer, împrăştiind lumini multicolore
în jur şi nenumărate raze de bun augur. În această mişcare, gura sticlei a
119
început să se tot lărgească până când s-a înălţat de vreun zhang şi ceva,
căpătând forma unei „porţi-lună”. În urma fetei, Yichi s-a strecurat uşurel
în sticlă. Îi aştepta acolo o alee cu flori, străjuită de plopi verzi, cu păsări
rare şi animale neobişnuite, care se foiau în toate părţile. Yu era beat de
fericire şi simţea cum inima îi freamătă de o dorinţa nestăvilită. A prins-o
pe fată de mână şi a tras-o la pieptul lui, cu gândul de a împlini dansul
iubirii cât mai curând, însă fata i-a spus, chicotind: „Nu te temi că sătenii o
să râdă de tine?” Şi-a ridicat mâna şi a arătat în afara sticlei, unde se
zărea mulţimea cu gâturile înălţate zgâindu-se la ei. Atunci, cuprins de
teamă, Yu n-a mai simţit decât o amară suferinţă, însă dorinţa tot nu-l
părăsea, ci aproape că îl sufoca. „Profunzimea simţămintelor tale ma
emoţionează foarte tare”, a spus fata. „Dacă nu-ţi displace originea mea
modestă şi nici înfăţişarea mea lipsită de frumuseţe, atunci te rog ca peste
un an să vii la întâlnire la Peştera Florii de Cais de pe Muntele Vântului de
Apus. Atunci te voi aştepta cu patul pregătit.” Emoţia lui Yu năvălea în
valuri, ceea ce îl împiedica şi mai rostească vreo vorbă. Fata a ridicat
mâna, iar el s-a trezit din nou sub cerul liber, strălucitor, cu sticluţa cât un
degetar în palmă. Un parfum de flori proaspete, care venea dinspre hainele
lui, îi lua cu asalt nările.
La început, când fata l-a cuprins de încheietura mâinii, spectatorii au văzut
cum trupul lui se micşora tot mai mult, la fel şi trupul fetei, până când au
ajuns cât doi ţânţari şi s-au strecurat în zbor în sticluţa care apoi s-a înălţat
în aer, rotindu-se, ca într-o magie incredibilă. Oamenii erau uluiţi la
vederea acestor lucruri, dar nimeni nu îndrăznea să sufle o vorbă, abia
dacă mai respirau.
Fata a luat o sămânţă de dovleac, pe care a plantat-o în pământul roditor, a
scuipat asupra ei şi a spus: „Arată-te!” Mai întâi, s-a ivit un mugurel, care
uşor a devenit un vrej doldora de frunze, înălţându-se cu mare iuţeală.
Creştea contorsionat şi răsucit, atât cât îi era voia, ca şi cum ar fi fost un
fuior de fum pornit spre văzduh. Cu un sac pe umăr, fata a început să se
cocoaţe pe vrej, din frunză în frunză, până a ajuns la zeci de metri înălţime.
De acolo i s-a adresat lui Yu Yichi, zâmbitoare: „Nu uita să-ţi ţii
promisiunea Aceasta fiind zise, s-a ridicat în zbor, făcând frunzele să
tremure firav, în trecerea ei lină şi dusă a fost. Vrejul care crescuse din
sămânţa de dovleac s-a năruit la pământ şi într-o clipă s-a transformat în
nisip. Mulţimea de gură-cască a stat acolo multă vreme, într-o aşteptare
nedefinită, dar într-un târziu s-au împrăştiat cu toţii pe la casele lor.
Yu s-a întors şi el acasă, dar nu-şi putea lua mintea de la frumuseţea fetei şi
pace. Nu mai mânca, nu mai bea nimic, ci doar stătea toată ziua încremenit
în pat. Striga întruna în nebunia lui, încât ai fi zis că are viziuni cu demoni.
Părinţii erau nespus de îngrijoraţi şi au chemat doctorii care n-au reuşit
nici măcar să-i pună un diagnostic exact; pesemne că era o boală pentru
care nu se găsea leacul potrivit. Sănătatea lui Yu se şubrezea tot mai mult
de la o zi la alta şi nu doar trupul lui era măcinat de suferinţă, ci fi spiritul;
părea că va ajunge în curând pe patul de moarte. Părinţii lui plângeau
neputincioşi, când deodată au auzit la uşă clinchetul clopoţelului de la
gâtul unui cal, urmat de o voce care spunea: „Sunt eu, unchiul băiatului!”
Vorbele încă nu se stinseseră când un bărbat impunător s-a năpustit în
casă. A făcut câteva plecăciuni grăbite şi a spus: „Cumnate, surioară, de
când ne-am despărţit, nu v-a fost deloc bine!” Femeia îi privea nasul săltat,
gira mare, părul blond şi ochii albaştri – o înfăţişare cu totul neobişnuită
pentru un chinez – şi era atât de nedumerită, că nu putea să scoată o vorbă.
Bărbatul s-a îndreptat cu paşi mari către pat şi a spus: „Nepotul meu este
bolnav de dragoste. Să aibă oare leacurile vreun folos? Voi doi, nişte
bătrâni fără minte, îl trimiteţi la moarte cu bună ştiinţă. De atâtea zile stă
cu ochii închişi şi de-abia mai respiră, arată de parcă e în ghearele morţii
şi nu mai are vlagă nici cât să rostească o vorbă”. Oaspetele s-a aplecat,
ca să-l cerceteze mai îndeaproape şi a spus cu un oftat: „Paloarea aceasta
pe faţa lui tânără şi fragedă arată că nepotul meu are o suferinţă fără
margini”. Apoi, a scos trei pilule roşii, pe care i le-a vârât în gură
băiatului. Se vede treaba că acesta era leacul potrivit, căci, nu după multă
vreme, i-a revenit culoarea în obraji şi respiraţia grea şi-a reluat cursul.
Oaspetele a bătut de trei ori din palme şi a spus: „Prostuţule, promisiunea
făcută anul trecut se cam apropie de momentul împlinirii, iar tu aştepţi cu
sufletul la gură aniversând unui an de când ai întâlnit fata sortită ţie. Nu
vrei să fii la beul cuvenit, aşa cum v-a fost vorba?” Yu a deschis ochii mari,
în cart se zărea o licărire neasemuită, şi pe neaşteptate a sărit din pat. S-a
lovit uşor cu palma peste frunte şi a spus: „Dacă n-ar fi fost unchiul să-mi
dea ajutor, aş fi pierdut această întâlnire, nu mai încape vorbă”. Oaspetele
l-a zorit: „Trebuie să pleci degrabă! Trebuie să pleci!” Acestea fiind zise, a
ieşit cu fruntea sus. Băiatul n-a mai zăbovit o clipă să-şi schimbe hainele cu
unele curate, nici să-şi aranjeze părul ciufulit sau să-şi ia încălţările în
picioare, ci a pornit în urma unchiului său. Părinţii lui Yu plângeau
neîmpăcaţi, însă el nu i-a luat în seamă câtuşi de puţin, căci nu mai avea
ochi pentru ei.
Musafirul stătea în şaua calului, la marginea drumului, în aşteptarea lui Yu,
iar când l-a zărit, şi-a întins în jos braţele ca de maimuţă şi l-a ridicat pe
Yu pe cal, ca pe un prunc. Apoi, a dat bice calului care a nechezat o dată,
fremătând de nerăbdare să pornească în galop, după care s-a îndepărtat ca
vântul cel nărăvaş. Suit pe cal, Yu l-a prins zdravăn de coamă, căci în
goana aceea nebună simţea cum vântul îi şuieră necruţător pe la urechi.
Deodată, l-a auzit pe unchiul său spunând: „Nepoate, deschide ochii!” Yu
i-a dat ascultare şi, când a deschis ochii mari, a văzut că înaintea lor se
înfăţişă Deşertul Gobi, înţesat cu ierburi uscate şi stânci înghesuite de-a
valma. În jur nu se afla nici ţipenie de om. Fără să scoată o vorbă, bărbatul
a lovit calul cu palma şi a dispărut în zbor ca fumul, fără să lase nici cea
mai mică urmă.
Yu s-a aşezat jos şi a început să plângă, copleşit de singurătate. Deodată
însă a simţit cum se cufundă printre stânci, însoţit de nenumărate bubuituri
şi trosnete. Mii de fascicule de lumină i-au apărut în faţa ochilor, care l-au
speriat într-atât de tare încât a leşinat. Când şi-a revenit în simţiri, a băgat
de seamă cum degete fine îi atingeau obrajii, răsfirându-şi parfumul
împrejurul lui. A deschis ochii mirat şi atunci a văzut o fată alături de el.
Lacrimile de bucurie au început să se rostogolească din ochi. „De când te
aştept!” a exclamat ea. (Aici au fost eliminate cinci sute de cuvinte din
poveste.)
Au pornit la plimbare, ţinându-se de mână şi înaintea ochilor li s-a arătat o
grădină cu o puzderie de copaci neobişnuiţi şi flori exotice. Printre toate
acestea, le-a sărit în ochi un copac uriaş, cu frunzele cât palma, înţesat de
fructe, dar ce să vezi, toate fructele erau în chip de băieţei ce păreau a fi
nişte prunci adevăraţi. Mai târziu, la masa de prânz, au zărit pe masă, în
mijlocul platoului, un băieţel auriu, ce părea aievea; speriat, Yu n-a
îndrăznit să-l atingă cu beţişoarele. „Cum poţi dumneata, un flăcău atât de
înalt, să fii aşa de laş?”, a zis fata, după care a luat beţişoarele şi s-a înfipt
în cocoşelul băieţelului, care, sub puterea asaltului, s-a făcut praf
dimpreună cu restul corpului. După aceea, fata s-a năpustit şi a apucat o
bucată din braţ, pe care a înfulecat-o degrabă, mestecând cu poftă, ca un
tigru lacom. Inima lui Yu era copleşită de spaimă, însă fata râdea
batjocoritor şi spunea: „Ăsta nu-i un băiat de-adevăratelea, ci un fruct în
formă de copil. Nu-mi place deloc cum te porţi”. Yu se forţa să-i facă pe
plac, aşa că a apucat şi el o ureche şi a băgat-o în gură, unde s-a topit
numaidecât. Chiar că avea o savoare nemaiîntâlnită. Încurajat de această
descoperire cu totul neaşteptată, s-a repezit asupra mâncării ca un lup
flămând. Fata şi-a acoperit gura cu mâna şi a spus printre chicoteli: Până
să afli gustul, erai timid ca un miel iar acum, că ai aflat, te repezi ca un lup
hămesit. Yu era prea nerăbdător să mănânce ca să-şi mai bată capul să-i
dea un răspuns. Era atât de amuzant să-l vezi cu obrajii mânjiţi de grăsime.
Fata a adus o sticluţă cu alcool care, odată desfăcută, a împrăştiat un damf
pătrunzător în preajma lor. „Această licoare”, a spus fata, „a fost împlinită
prin fermentarea fructelor culese de maimuţele de pe munte. Are o mare
căutare peste tot în lume…”
Domnule profesor Mo Yan, cred că deja v-aţi săturat de citit, fiindcă şi mie
îmi este lehamite de copiat. Se cuvine însă să vă atrag atenţia asupra unui
aspect: În această poveste aiuritoare, se vorbeşte despre mâncatul
bebeluşilor şi băutul Vinului Maimuţelor, atât de importante în Ţara
Vinului, şi acestea ar putea fi cele două chei ale desluşirii misterului de aici.
Despre autorul întâmplărilor ciudate din Ţara Vinului nu se ştie nimic, iar
eu mărturisesc că nici nu auzisem de această carte. Ştiu doar cade câţiva ani
încoace circulă sub formă de manuscris copiat de mână şi aud că
Departamentul de Propagandă al Comitetului Municipal de Partid a ordonat
să fie confiscată. De aceea, am o bănuială cum că autorul acestei cărţi
trebuie să fie un contemporan de-al nostru, cât se poate de viu şi activ aici,
în Ţara Vinului. Eroul principal se numeşte tot Yu Yichi, prin urmare tare
mi-e teamă că autorul întâmplărilor ciudate din Ţara Vinului este numitul
Yu Yichi.
„Domnule Yu”, am zis eu, „m-aţi bulversat de tot. Ba sunteţi băiat de
prăvălie la cârciumă, ba sunteţi luptătorul cu solzi pe el, misterios peste
măsură, pentru ca mai apoi să fiţi clovnul din trupa de circ. Acum sunteţi
iarăşi proprietarul cel prestigios, de la cârciumă – viaţa domniei voastre este
un amestec de adevăruri şi închipuiri, cu nenumărate preschimbări şi
plăsmuiri. Cum ar putea cineva, în aceste condiţii, să vă scrie povestea
vieţii?”
El a izbucnit în hohote de râs. Nimeni nu şi-ar fi imaginat că un asemenea
râs răsunător şi limpede se va slobozi din pieptul ca de pui pricăjit al acelui
pitic. Apoi, a prins a bate cu furie pe tastele telefonului, cu siguranţă
zăpăcindu-i de tot circuitele electronice, după care a aruncat până la tavan o
ceaşcă de ceai din porţelanul cel mai fin, marca Jingdezhen, o mişcare în
urma căreia nu doar ceaşca, ci şi ceaiul din ea, ajutate de forţa gravitaţiei, au
ajuns pe covorul de lână scump şi nespus de elegant.
El a scos din sertar un pachet de cărţi cu fotografii color, pe care le-a
aruncat în sus. Cărţile au zburat prin aer asemeni unui stol de fluturi
multicolori. „Le cunoşti pe femeile astea?” a întrebat el cu îngâmfare. Eu
am ridicat fotografiile şi le-am studiat cu priviri lacome, afişând pe faţă o
timiditate prefăcută. Femeile acelea superbe, care îşi dezvăluiau trupul
dezgolit, îmi păreau cunoscute. „Numele lor sunt pe dosul fotografiilor”, a
precizat el. Când le-am întors, am găsit acolo locul lor de muncă, vârsta,
numele şi momentul când avuseseră relaţii sexuale cu el. Toate erau din
Ţara Vinului şi aş putea afirma, fără să risc vreo greşeală, că într-adevăr
piticul Yu Yichi era foarte aproape de împlinirea măreţei sale aspiraţii.
„Ce zici, domnule doctor în oenologie, ca un pitic aşa urât şi schimonosit să
aibă parte de un succes răsunător? N-ar merita oare o asemenea fiinţă să se
bucure de o biografie memorabilă? Adu-l mai repede pe neisprăvitul de Mo
Yan, căci nu se ştie, s-ar putea să mă sinucid între timp şi el să ajungă prea
târziu.
Eu, Yu Yichi, un personaj de vârstă incertă, nu mai înalt de şaptezeci şi
cinci de centimetri, m-am născut în sărăcie şi am hoinărit din loc în loc.
Când am ajuns la maturitate, mi-am găsit împlinirea, devenind preşedintele
Asociaţiei Antreprenorilor din oraş. Am primit distincţii ca model în
muncă, la nivel de provincie. Am fost directorul general al Cârciumii:
Yichi. Am avut relaţii sexuale cu optzeci şi nouă de femei frumoase din
Ţara Vinului şi mă bucur de o poftă de viaţă aparte, cum nu se poate lăuda
niciun om de rând. În plus, mai am şi experienţa extrem de bogată a
evenimentelor ce-mi alcătuiesc legenda. Biografia mea va fi prima şi cea
mai grozavă carte din lume. Spune-i neisprăvitului de Mo Yan să se
hotărască mai repede şi să spună dracului odată dacă vrea s-o scrie ori ba.”
 Capitolul 6
1
Ding Gou’er a băgat de seamă că Poarta Iadului, incrustată cu aur, s-a
deschis cu un uruit puternic şi, spre uluirea lui, a descoperit curând că iadul
nu era câtuşi de puţin locul acela întunecos, fără pic de lumină, după cum îl
descriu legendele, ci, dimpotrivă, un loc strălucitor, cu irizări aurii şi verzi a
smaraldul. Lumina roşiatică a soarelui şi razele albastre ale lunii se revărsau
deopotrivă dinlăuntru, odată cu deschiderea porţii, în timp ce puzderie de
creaturi acvatice, cu armură pe ele, împodobite cu striaţii splendide şi cu
picioruşe molatice, pluteau în jurul său. Deodată, a simţit cum un peşte cu
botul ascuţit îl ciugulea de fund, îndepărtând uşor acei hemoroizi nesuferiţi
cu precizia unui chirurg proctolog. Fluturii conştiinţei sale s-au întors la
trupul pe care îl părăsiseră vreme îndelungată, aducându-i o senzaţie de
răcoare. Ieşind uşurel din starea de amorţeală prelungită, investigatorul
special a deschis ochii şi a zărit-o pe şoferiţa care se afla lângă el, în pielea
goală, frecându-şi trupul cu un prosop îmbibat într-un lichid cu miros de
acru, pe care îl folosise ca să şteargă maşina. Descoperi că şi el însuşi era
gol-puşcă şi stătea întins pe podeaua din lemn de tec. Lucruri din trecut îi
reveneau încetişor în memorie. Ar fi vrut să se ridice, dar nu reuşea
nicicum. Şoferiţa îşi freca sânii cu multă migală şi cu mare concentrare, ca
şi cum ar fi fost singură în încăpere, ca o mamă care se pregătea să-şi
alăpteze copilul. Treptat însă lacrimi cristaline i-au inundat ochii, pentru ca
apoi să se prelingă uşurel pe obraji, precum două pârâiaşe, iar în momentul
acela o emoţie divină s-a stârnit în sufletul investigatorului. Ar fi vrut să
spună ceva, doar că femeia s-a năpustit asupra lui şi l-a sărutat cu foc. Apoi,
din nou a simţit că bancuri întregi de peşti plutesc în jurul lui, impregnând
aerul cu un miros pătrunzător de peşte. Ding avea chiar senzaţia că tot
alcoolul care se împrăştiase în trupul lui se transfera acum în chip subtil
către ea. El s-a trezit în cele din urmă, însă ea a tras cu strigăt ciudat, după
care s-a prăbuşit la pământ.
Investigatorul s-a ridicat bălăngănindu-se ameţit şi s-a grăbit să se sprijine
de zid, ca nu cumva să cadă din picioare. Simţea că niciodată nu mai fusese
atât de vlăguit, atât de golit pe dinăuntru, de parcă din cât fusese el
odinioară nu mai rămăseseră decât pielea şi oasele. Trupul şoferiţei era
înconjurat de un abur lăptos, asemenea unui peşte tocmai scos din oala în
care fusese fiert. Odată ce aburul s-a răsfirat, în locul lui s-a aşternut
sudoarea rece care-i ieşea prin toţi porii şi se prelingea cătinel până ajungea
pe podea. Aşa cum stătea, leşinată pe jos, femeia îi stârnea o milă nesfârşită.
Un asemenea sentiment creşte iute în suflet precum buruiana otrăvită, însă
investigatorul nu putea uita latura ei vicioasă şi perversă. Împresurat de
gânduri, deodată a simţit o nevoie aprigă de a se uşura chiar acolo, peste ea,
ca un animal sălbatic, însă la fel de repede şi-a scos din minte gândul
ticălos. Apoi, şi-a amintit de Jin Gangzuan şi de propria sa misiune nobilă,
aşa că şi-a încleştat dinţii, cuprins de o ambiţie stranie. „Hai, marş de aici!
Să mă bag în pat cu nevastă-ta e o chestiune care ţine de stilul meu de viaţă,
dar a găti şi a mânca bebeluşi reprezintă o crimă abominabilă” A aruncat o
privire către şoferiţă şi a înţeles imediat că ea reprezenta momeala vie a lui
Jin Gangzuan. „Deja am străpuns momeala vie, dar glonţul dreptăţii încă
zboară prin aer.” A deschis dulapul de haine şi şi-a ales de acolo un costum
de lână, verde-deschis, cu care s-a îmbrăcat. Îi venea de minune, de parcă ar
fi fost făcut special pentru el. Iar l-au cuprins gândurile: „M-am culcat cu
femeia ta, ţi-am îmbrăcat hainele şi într-un final îţi cer şi viaţa”. Apoi, şi-a
scos pistolul din hainele murdare şi l-a pus în buzunar, după care a luat un
castravete din frigider şi l-a mâncat. A dat pe gât nişte vin Zhangyu, moale
şi alunecos precum pielea unei femei. Tocmai când se pregătea să plece,
şoferiţa s-a ridicat de jos, răsucindu-se şi proptindu-se în patru labe ca o
broască sau mai degrabă ca un prunc. Privirea ei jalnică i-a adus brusc
aminte de fiul lui, moment în care nu şi-a putut stăpâni alte gânduri duioase,
căci inima îi era copleşită de dragostea paternă. S-a apropiat de femeie, ca
s-o mângâie uşor pe creştet şi să-i spună:
— Puiule, dragul de tine, puiule!
Ea şi-a cuprins genunchii cu braţele şi l-a privit cu blândeţe.
— Eu plec, i-a spus cu voce scăzută. N-am să-l las pe bărbată-tu să scape
aşa uşor.
— Ia-mă cu tine! l-a îndemnat ea. Îl urăsc şi zău că aş vrea să te ajut. Ei
sunt mâncătorii de bebeluşi.
Nici nu şi-a isprăvit bine vorba că s-a şi ridicat în picioare, s-a îmbrăcat în
mare grabă şi a scos din dulap o sticlă cu pudră gălbuie.
— Ştii ce se află aici? a întrebat ea.
Investigatorul a scuturat din cap.
— Este praf de bebeluşi, pe care ei îl servesc drept tonic.
I – Şi cum l-au făcut? a întrebat investigatorul.
— L-au făcut la Unitatea de Nutriţie Specială, din Spitalul Municipal.
— Din bebeluşi vii?
— Da, din bebeluşi vii. Îi auzi cum plâng…
— Haide! Să mergem la spital!
Şoferiţa a adus grăbită un satâr din bucătărie, dar la vederea ei, pe
investigator l-a apucat râsul şi imediat i l-a smuls din mână, aruncându-l pe
masă.
Ea a îngânat ceva, exact cum face o găină atunci când tocmai a lăsat ceva
ouă în cuibar sau poate că bâiguiala ei semăna mai degrabă cu o roată de
lemn care se învârte pe caldarâm. Apoi, râzând, ca un liliac în zbor, s-a
aruncat din nou asupra lui; cu blândeţe l-a apucat de gât cu braţele şi cu
aceeaşi blândeţe şi-a încolăcit picioarele în jurul picioarelor lui. Cu toată
puterea de care era capabil, el a reuşit s-o desprindă de pe el, însă ea s-a
repliat, ca un coşmar de care nu-i chip să scapi aşa uşor. Investigatorul
ţopăia de colo-colo, ca o maimuţă, în încercarea de a se scutura de ea.
— Mai încearcă tu o dată să te repezi asupra mea şi ai să vezi că te omor!
Pentru o clipă, ea a rămas încremenită, după care a izbucnit isterică:
— Hai, omoară-mă! Omoară-mă, ticălos ingrat ce eşti! Omoară-mă şi gata!
Apoi, şi-a desfăcut bluza cu o furie nestăvilită încât un nasture de sticlă
purpurie a zburat pe podea, rostogolindu-se zgomotos, ca un animal micuţ
şi ducându-se mai întâi într-o pane, apoi în cealaltă, de parcă o forţă neştiută
îl împingea de colo până colo, mânat de forţa de gravitaţie, dar şi de forţa de
frecare pe podea. Furios, investigatorul a călcat pe nasture, simţind cum îl
gâdilă prin talpa pantofului şi prin şosetă.
— La urma urmei, cine eşti tu? Te-a instruit Jin să faci asta?
Sentimentele pe care le avea faţă de femeia aceasta în urma apropierii fizice
începeau să se risipească, iar inima sa înmuiată mai devreme devenea acum
rigidă şi căpăta treptat culorile oţelului.
— Dacă zici aşa, atunci eşti ajutorul acestor conspiratori, a spus el ironic.
Înseamnă că şi tu ai mâncat bebeluşi. Probabil că Jin te-a îndemnat să faci
tot ce-ţi stă în putinţă ca să-mi blochezi investigaţia.
— Nefericită femeie mai sunt! a spus ea şi de îndată a început să plângă.
Un plâns amarnic care o făcea să se zguduie din toate încheieturile.
— Eu am rămas gravidă de cinci ori şi de fiecare dată am dus sarcina până
la cinci luni, când mă ducea la spital pentru avort… ca să mănânce el copiii.
Copleşită de disperare, ea se clătină, gata să cadă, însă investigatorul a
întins braţul s-o sprijine. Atunci, profitând de momentul favorabil, femeia i-
a sărit la piept şi l-a muşcat de gât, mai întâi uşor, după care dinţii i s-au
încleştat cu ură. Investigatorul a slobozit un răcnet şi imediat i-a tras un
pumn în burtă, făcând-o să se încovoaie de spate ca o broască şi apoi să se
prăbuşească pe spate, cu faţa în sus. Avea dinţii ascuţiţi, iar Ding Gou’er
ştia deja acest lucru din propria experienţă. S-a frecat repede pe gât, dar a
constatat imediat că degetele îi erau pline de sânge. Ea stătea întinsă pe jos,
cu ochii larg deschişi, inertă, numai că atunci când investigatorul s-a întors
ca să plece, s-a năpustit şi i-a aţinut calea.
— Frăţioare, frăţioare… se jelea ea. Nu mă lăsa aici. Stai să te sărut…
Investigatorului i-a venit o idee – s-a repezit pe balcon, de unde s-a întors
cu o cordeluţă de nylon şi niciuna, nici două a legat-o de scaun. Femeia se
zbătea şi striga:
— Ticălosule! Ticălosule! Am să te sfâşii cu dinţii până ai să mori!
La aşa o ameninţare, el a scos o batistă pe care i-a pus-o peste gură şi a
strâns-o bine la spate, după care a rupt-o la fugă, lăsând-o singură în
încăpere. Fugea de parcă ştia că este singura lui şansă de a scăpa cu viaţă,
dar într-o clipă i-a ajuns la urechi zgomotul înfundat al picioarelor de scaun
târâit pe podea şi deodată l-a fulgerat gândul că bandita aceea era în stare
să-l urmărească chiar şi aşa, cu scaunul legat de ea cu tot. Fugea de mânca
pământul şi, cum el alerga aşa, paşii îi răsunau asurzitor pe scările de beton.
Investigatorul ţinea minte că femeia locuia într-o clădire nu foarte înaltă,
însă scările acelea se răsuceau în fel şi chip, ca şi cum ar fi dus spre inima
Iadului. La o cotitură, s-a izbit de o bătrână care urca în fugă pe scări. I-a
simţit burta umflată, parcă plină cu un lichid, care în loc să se înfunde, mai
degrabă s-a mişcat într-o parte. Apoi, a văzut-o cum cade pe scări, agitându-
şi braţele groase şi scurte. Avea o faţă foarte mare, foarte albă, ca o varză
pusă la păstrare pentru jumătate de iarnă. Investigatorul a zis ceva în sinea
lui, simţind cum parcă o grămadă de ciuperci otrăvite îi creşteau în creier. A
sărit până la opritorul scării şi a întins grăbit mâna ca s-o ajute pe femeie.
Ea mormăia ceva cu ochii închişi, încetişor, dar pe un ton jalnic. Ding se
simţea vinovat, aşa că a apucat-o de mijloc cu ambele braţe, încercând s-o
salte, doar că femeia se lăsa greoaie şi tot continua să alunece în jos, fapt
care îl solicita atât de mult pe investigator încât simţea ca o să-i plesnească
o venă în cap dintr-o clipă în alta. Muşcătura de pe gât îl durea îngrozitor,
de parcă mii de ace îl străpungeau nemiloase. Până la urmă, femeia s-a prins
cu braţele de gâtul lui şi abia aşa a reuşit s-o ridice. Îl apucase de gât şi
apăsa cu degetele ei unsuroase chiar pe rană, ceea ce îi pricinuia o durere
cumplită, aşa că nici nu-i de mirare că imediat şi-a simţit tot corpul copleşit
de o năduşeală rece. Respiraţia femeii duhnea a fructe stricate atât de rău
încât bărbatul n-a mai suportat şi a dat drumul braţelor, trimiţând-o la vale,
pe scări, unde a continuat să alunece asemenea unui sac cu fasole. Cu toate
acestea, femeia se ţinea mai departe, strâns, de pantalonul investigatorului,
trăgându-l după ea. Ding a observat la un moment dat cum pe mâini îi
străluceau nişte solzi, dar apoi a zărit doi peşti care ieşeau dintr-o sacoşă de
plastic – un crap şi un ţipar. Cum se tot zvârcolea, crapul a ajuns cu uşurinţă
pe scări, unde a început să sară nebuneşte; ţiparul avea capul galben, ochii
verzi şi nişte mustăţi zbârlite de parcă erau de oţel. Se zvârcolea şi el
neîncetat, tot străduindu-se să scape. Odată cu peştii, şi apa din sacoşa de
plastic s-a vărsat pe scări şi a inundat mai întâi o treaptă, apoi pe celelalte
două.
— Unde te grăbeşti aşa, mătuşă? s-a auzit bărbatul spunând cu vocea
uscată.
— Mi-am rupt mijlocul, mi-am rupt şi intestinele, a răspuns ea.
Când a auzit-o cât de detaliat îşi descria rănile, investigatorul a înţeles
imediat că va avea din nou bătaie de cap, ba chiar că era într-o belea mai
mare decât crapul acela. Primul gând a fost să fuga de bătrână, însă în loc să
facă acest lucru, el s-a aplecat şi a spus:
— Mătuşă, te duc la spital.
— Mi-am rupt piciorul şi cred că mi-am distrus rinichii.
El simţea cum un aer toxic se stârneşte în burta lui. Crapul i-a sărit pe
picior; lui i-au zburat picioarele, iar crapul a zburat şi el şi s-a izbit de
balustrada scării.
— Să-mi plăteşti peştele!
El s-a ferit de ţiparul care aluneca pe lângă el şi a spus:
— Te duc la spital.
Femeia s-a agăţat de picioarele lui şi i-a spus:
— Nici să nu-ţi treacă prin cap.
— Mătuşă, a spus el, ţi-ai rupt piciorul, ţi-ai rupt mijlocul, ţi-ai făcut praf
intestinele, ţi-ai nenorocit şi rinichii. Dacă nu mergi la spital, ce faci? Stai
aici şi aştepţi moartea.
— Păi, dacă mor, te iau după mine, a spus femeia cu hotărâre şi s-a agăţat
de el şi mai strâns.
Investigatorul a oftat deznădăjduit. S-a uitat în jos pe sară, s-a uitat la cei
doi peşti care trăgeau să moară, iar apoi a privit dincolo de geamul span,
spre cerul mohorât, incapabil să decidă ce avea de făcut. În clipa aceea, a
simţit cum de afară sunt împresuraţi de un damf de alcool, însoţit de
zgomotul de metal lovit. Îi era frig şi tare bine i-ar fi prins ceva de băut.
Atunci, un râset batjocoritor s-a auzit pe deasupra capetelor lor. Şoferiţa
venea pe scări, tropăind, cu mersul rigid, căci legată de scaun n-avea încotro
decât să coboare cu paşi mici.
El a întâmpinat-o cu un zâmbet stânjenit, fiindcă apariţia ei nu-l speria, ci
mai degrabă revărsa asupra lui un soi de mângâiere. „Mai bine să porţi în
spinare povara unei femei tinere decât a uneia bătrâne”, i-a venit în minte o
vorbă din popor, iar acest gând i-a adus un surâs pe buze, urmat de o
neaşteptată stare de uşurare, ca şi cum de undeva, de departe, se iveau
razele speranţei pe cerul mohorât. A observat imediat că ea reuşise să sfâşie
cu dinţii batista care îi fusese legată la gură şi instantaneu a fost cuprins de
o nesfârşită admiraţie pentru dinţii ei ascuţiţi. Femeia mergea încet, căci
avea scaunul legat la spate, iar la fiecare pas lovea în marginea scărilor cu
picioarele din spate ale scaunului. El i-a făcut semn cu capul, iar ea i-a
răspuns la fel. Şoferiţa s-a oprit lângă bătrână, s-a înclinat puţin, ca un tigru
care îşi ridică lin coada, după care a izbit-o cu scaunul, în acelaşi timp
strigând cu furie:
— Dă-i drumul!
Bătrâna şi-a înălţat privirea către ea şi a mormăit ceva ce aducea a
înjurătură, însă pe dată şi-a descleştat mâinile. Odată eliberat din strânsoare,
investigatorul s-a dat câţiva paşi înapoi, ca să ia distanţă faţă de bătrână.
— Tu ştii cine-i omul ăsta? a iscodit-o şoferiţa.
Bătrâna a scuturat din cap.
— Este primarul.
Auzind aşa o grozăvie, bătrâna s-a sforţat să se ridice în picioare, apucându-
se cu mâinile de balustradă, incapabilă să-şi stăpânească tremurul, însă
investigatorul, impresionat de reacţia ei, a intervenit imediat în discuţie:
— Mătuşă, să te duc la spital pentru un control medical.
— Desfă-mi scaunul! i-a ordonat şoferiţa.
El s-a supus, iar de îndată ce scaunul a căzut pe podea, femeia a început să-
şi agite braţele, ca să le dezmorţească, în timp ce el s-a întors şi a rupt-o la
fugă. N-avea să scape însă, căci femeia a pornit imediat pe urmele lui.
Pe când ieşea pe uşa principală, el şi-a agăţat mâneca într-o bicicletă parcată
acolo – s-au auzit mai întâi un trosnet, când a căzut bicicleta, iar apoi un
sfâşiat de haină. Toate acestea i-au zădărnicit fuga, lăsându-i femeii destul
timp ca să-i arunce o sfoară pe după gât şi să-l prindă strâns, cât pe ce să-l
sufoce.
Apoi, l-a tras afară de parcă ar fi fost un căţeluş sau cine ştie ce alt animal.
Începuse să plouă mărunt şi picăturile de ploaie i se aşterneau pe pleoape,
împăienjenindu-i ochii, însă el era prea ocupat să slăbească strânsoarea din
jurul gâtului înainte de a fi sufocat, ca să mai bage de seamă. A văzut, apoi,
un obiect rotund cum îi zboară prin faţă, speriindu-l zdravăn, pentru ca mai
apoi să apară şi un băiat ras în cap, plin de noroi din cap până-n picioare,
urmărind obiectul acela. Investigatorul s-a înclinat puţin şi a implorat-o:
— Doamnă dragă, fii bună şi dă-mi drumul. N-aş vrea să mă vadă cineva
aşa.
Insensibilă la rugăminţile lui, femeia a răsucit puţin sfoara şi a strâns şi mai
bine, spunând:
— Păi nu eşti tu bun la alergare?
— Nu fug, nu fug, nu fug nici de o fi să mor.
— Promite-mi că n-ai să mă părăseşti şi că ai să mă iei cu tine.
— Îţi promit, îţi promit.
Femeia a mai slăbit strânsoarea puţin, astfel încât investigatorul să-şi poată
scoate capul. Acesta chiar în clipa în care voia să riposteze a auzit cum
vorbe rostite pe un ton dulce ies din gura femeii, ca un cântec suav:
— Tu eşti mai rău decât un copil mic! Dacă n-am eu grijă de tine, eşti în
bătaia vântului.
Vorbele ei îi stârneau valuri de căldură în burtă investigatorului care se
bucura de ploaia căzută din cer ca o binecuvântare, umezindu-i nu doar
pleoapele, ci şi ochii cu totul.
Ploaia fină şi deasă ţesea o plasă molatică în jurul clădirilor, copacilor, o
plasă ce cuprindea totul. Ding Gou’er a simţit cum ea întinde o mână şi îl
prinde de braţ, iar apoi a văzut o umbrelă roz pe care femeia a deschis-o cu
cealaltă mână şi a ridicat-o deasupra lor. Cu cel mai firesc gest cu putinţă, el
a prins-o de mijloc şi a preluat umbrela, într-un mod foarte serios şi hotărât,
ca un soţ grijuliu. Nu-şi dădea seama de unde apăruse umbrela aceea, dar
nici că-i mai păsa, fiindcă de îndată suspiciunile au fost spulberate de o
senzaţie de fericire greu de definit.
Cerul era aşa de mohorât încât nici nu puteai să-ţi dai seama dacă e
dimineaţă sau e trecut de miezul zilei. I-ar fi fost de mare folos ceasul, dacă
nu i-ar fi fost furat de micul demon. Picăturile fine de ploaie răsunau uşor la
atingerea umbrelei – un sunet dulce, dar melancolic, asemenea unui vin
franţuzesc cât se poate de fin, un sunet trist, sentimental, neliniştitor,
tulburat. El a cuprins-o şi mai strâns cu braţul pe după mijloc, până când i-a
simţit pielea rece pe sub pijamaua de mătase. Abdomenul îi tremura uşor.
Strânşi unul lângă celălalt, au luat-o pe jos către Universitatea Distileriei, pe
drumul îngust, plin de noroi, străjuit de copaci cu frunze lucioase, asemenea
unor unghii de domnişoare, vopsite cu ojă cafenie. Prin aburul lăptos care
se ridica pe deasupra stivelor de cărbuni, purtând cu el miasma cărbunelui,
fumul negru iţit din coşurile cuptoarelor era împins în sus de aerul greoi,
până ajungea să întruchipeze pe cer un dragon negru ce se răsucea şi se
încolăcea în zbor.
Cei doi au ieşit din curtea Universităţii Distileriei, parcă în urma aburului
plutitor şi au luat-o pe sub sălciile de pe malul pârâului din care se
răspândea un damf puternic de alcool. Când şi când, ramurile sălciilor
ştergeau umbrela, scuturându-i stropii de ploaie pe cărarea îngustă,
acoperită cu un covor de frunze uscate, aurii. Pe neaşteptate, investigatorul
a strâns umbrela şi a întrebat, cu privirea către crengile verzi de salcie.
— De când sunt în Ţara Vinului?
— Mă întrebi pe mine? i-a replicat şoferiţa. Eu de unde să ştiu?
— Nu se poate aşa ceva, este inacceptabil! a spus el. Trebuie să mă apuc de
treabă negreşit.
Ea şi-a strâmbat gura şi a spus ironic:
— Fără mine n-ai să fii în stare să faci nicio anchetă!
— Cum te cheamă?
— Ticălosule! l-a apostrofat ea. Cine te crezi? Te-ai culcat cu mine şi nici
măcar nu-mi ştii numele.
— Scuze! Eu te-am întrebat, dar n-ai vrut să-mi răspunzi, i-a replicat el.
— Nu-i adevărat.
— Te-am întrebat.
— Nici gând, i-a răspuns ea şi imediat i-a şi tras un picior.
— Bine, bine, n-am întrebat. Te întreb acum. Ce zici?
— Acum nu mai e cazul să întrebi. Tu eşti vânătorul, iar eu sunt de partea
ta, de acord?
— În regulă, suntem parteneri, a spus el, lovind-o uşor peste mijloc, după
care a continuat: Unde zici că ar trebui să ne ducem acum?
— Ce vrei să investighezi?
— O bandă de criminali nenorociţi, condusă de bărbatul tău, care omoară şi
mănâncă bebeluşi.
— Te duc eu la cineva care ştie tot ce se întâmplă în Ţara Vinului.
— Despre cine e vorba?
— Dacă mă săruţi, îţi spun…
El a pupat-o uşor pe obraz.
— Te duc la Yu Yichi, proprietarul Crâşmei Yichi.
Braţ la braţ, au pornit pe Strada Măgarului, sub aripa înserării.
Investigatorul putea intui că soarele deja coborâse dincolo de munţi, ba nu,
tocmai cobora. Se strădui să-şi imagineze o scenă fabuloasă: soarele – o
roată imensă de foc – aluneca în mod implacabil spre pământ, împrăştiindu-
şi razele strălucitoare peste acoperişurile caselor, copaci, feţele trecătorilor,
pavajul lucios al Străzii Măgarului. Părea că este drumul fără de întoarcere
al unui erou, copleşit de nuanţele tragice ale sfârşitului. Regele despotic
120
Xiang Yu , din statul Chu, stătea pe malul Râului Wu – într-o mână ţinea
suliţa, iar în cealaltă frâiele armăsarului său. Privea în gol către apele
învolburate, zi şi noapte. Numai că acum Strada Măgarului nu-i deloc
însorită. Biciuit de ploaia măruntă, investigatorul se simte copleşit de
melancolie şi mâhnire. Dintr-odată, înţelege absurdul călătoriei sale în Ţara
Vinului – totul părea ridicol peste măsură, dar şi nespus de amuzant. O
căpăţână de varză putrezită plutea în rigola de la marginea drumului, dar şi
o jumătate de căpăţână de usturoi, o coadă lucioasă de măgar, îngrămădite
laolaltă, în tăcere. În bătaia luminii slabe răsfirate de lămpile de iluminat
public, toate căpătau reflexii verzui, maronii, gri-albăstrui. Investigatorul s-
a gândit cu durere în suflet că aceste obiecte lipsite de viaţă ar trebui să
alcătuiască împreună blazonul de pe steagul vreunui regat sau, şi mai bine,
ar putea să-i fie încrustate pe piatra de mormânt. Cerul părea foarte jos,
apăsător, iar ploaia măruntă, în lumina gălbuie a lămpilor, semăna mai
degrabă cu fire de mătase plutitoare. Umbrela roz arăta şi ea ca o ciupercă
viu colorată. Pe Ding Gou’er îl răzbiseră de acum şi foamea, şi frigul,
senzaţii pe care cu siguranţă că i le stârnise vederea acelor lucruri murdare
din canal. În acelaşi timp, îşi simţea pantalonii uzi din pricina ploii, pantofii
murdari de noroi şi îmbibaţi de apă, scoţând un zgomot înfundat la fiecare
pas, de parcă ar fi fost nişte ţipari care se zbăteau pe fundul unui râu secat.
În urma acestor senzaţii stranii, şi braţul cu care o ţinea pe şoferiţă îi părea
rece şi amorţit, mai puţin palma, care atingea burta femeii, de unde
răzbăteau sunete jalnice. Ea purta doar o pijama roz, iar în picioare avea
nişte papuci de casă pufoşi. Cum mergea ea aşa, cu pasul târâit prin noroi,
nu lăsa deloc impresia că străbate drumul acela de bunăvoie, ci mai degrabă
că e trasă de nişte pisici soioase. Lunga istorie a bărbaţilor şi femeilor – s-a
gândit el în sinea lui – este de fapt ca o luptă de clasă – uneori câştigă
bărbaţii, alteori câştigă femeile, dar în final cel victorios este cel învins. S-a
mai gândit că în relaţia cu şoferiţă fuseseră când precum pisica şi şoarecele,
când precum doi lupi. Făcuseră dragoste, dar se şi luptaseră pe viaţă şi pe
moarte, iar tandreţea şi ferocitatea fuseseră dozate în mod egal, într-un
echilibru perfect. Se simţea îngheţat bocnă şi cu siguranţă că şi ea avea
aceeaşi senzaţie de frig. I-a atins un sân şi aşa a descoperit că ceva care
odinioară i se dezvăluise plăcut şi moale, era acum rece şi aspru, ca o
greutate de fier pe talerul cântarului, ca o banană coaptă pe jumătate sau un
măr, lăsate multă vreme într-o ladă frigorifică.
— Ţi-e frig?
Întrebarea lui suna de-a dreptul prostească, dar el a spus mai departe:
— Ce-ar fi dacă am merge la tine acasă, deocamdată, şi am să-mi continui
eu investigaţia după ce se mai încălzeşte puţin?
— Nu! a răspuns pe un ton categoric femeia, care de-abia îşi putea stăpâni
clănţănitul dinţilor.
Detectivul Hunter, de mână cu camaradul său cel mai apropiat, Mickey,
merg cătinel, prin ploaia măruntă, într-o noapte rece de toamnă, pe Strada
Măgarului… Acesta era gândul care i-a năvălit în minte investigatorului,
precum versurile care apar pe ecran la karaoke, cu cuvinte înscrise cât se
poate de limpede. El era puternic şi eroic; ea era încăpăţânată şi rigidă, însă
uneori putea fi tandră şi afectuoasă. Pe Strada Măgarului nici ţipenie de om;
gropile de pe drum, pline de apă îngheţată, lucioase ca sticla, străluceau
difuz. După atâtea zile de când venise în Ţara Vinului, el se învârtea tot pe
la periferie. Oraşul în sine era misterios, iar noaptea misterul parcă sporea şi
mai tare, însă abia acum reuşea şi el, la adăpostul nopţii, să-i desluşească
încetul cu încetul tainele. Această stradă străveche, numită Strada
Măgarului, îl ducea cu gândul la calea misterioasă dintre picioarele
şoferiţei, un gând care, numai ce i s-a înfiripat în minte, că l-a făcut să se
ruşineze profund. Era ca un adolescent palid, care nu-şi putea înfrâna
pornirile şi care nici nu putea stăpâni metaforele şocante ce i se învârteau
prin cap. Pe neaşteptate, amintiri minunate au început să plutească în jurul
lui, făcându-l să se întrebe dacă nu cumva şoferiţa aceasta îi era sortită drept
adevărata sa iubire, căci trupurile li se legaseră de acum cu un lanţ metalic
greu. Simţea faţă de ea o anumită afecţiune prostească în care se amestecau
în chip straniu uneori ura, alteori mila, alteori teama. Pesemne că aşa este
iubirea.
Era cam întuneric, mai cu seamă că prăvăliile de pe-o pane şi de pe cealaltă
a străzii se închiseseră, dar se mai zăreau totuşi, pe ici-colo, luminile din
curţile aflate în spate. Zgomote puternice, uneori înfundate se auzeau din
toate părţile, bun prilej pentru investigator să încerce să ghicească ce făceau
oamenii afară la ora aceea. Şoferiţa a venit repede cu un răspuns, care l-a
trezit din meditaţie:
— Profită de întunericul nopţii ca să taie măgarii.
Într-o clipă, drumul a devenit înşelător; femeia a alunecat şi a căzut pe
spate, iar Ding, străduindu-se s-o ridice, i-a urmat exemplul. În cădere au
rupt umbrela, pe care femeia s-a grăbit s-o arunce în şanţ. Curând, picăturile
fine de ploaie s-au transformat în grindină, căci peste umezeala nopţii se
lăsase un frig pătrunzător. Investigatorul simţea cum aerul acela reavăn se
insinua peste tot, ba chiar i se strecura prin spaţiile dintre dinţi. A îndemnat-
o pe femeie să meargă mai repede. Strada Măgarului, îngustă şi întunecată,
devenise înfricoşătoare, ca un cuib al activităţii criminale. De mână cu
iubita lui, investigatorul intra în vizuina tigrului şi începea să limpezească
situaţia. O turmă de măgari lucioşi, de culoare neagră, au ieşit în
întâmpinarea lor şi le-au blocat drumul chiar în clipa în care au zărit
firmamentul luminos al Crâşmei Yichi, scăldat de o lumină roşie de neon.
Măgarii stăteau grămadă, ca un zid. Investigatorul a numărat într-o doară
vreo douăzeci şi patru, douăzeci şi cinci de măgari negri, cu pielea netedă şi
lucioasă de atâta ploaie. După musculatura bine definită păreau să fie nişte
exemplare tinere. Fie ca să înfrunte mai bine frigul, fie pentru că simţiseră o
oarecare primejdie în apropiere, se adunaseră laolaltă, se înghesuiau unii
într-alţii şi, pe măsură ce cei din spate forţau drumul către mijlocul turmei,
cei aflaţi în faţă erau nevoiţi să înainteze. Frecându-se unii de alţii, pielea le
scrâşnea de parcă ar fi avut nişte ţepi numai buni să-i străpungă pielea
investigatorului care băgase de seamă că unii măgari stăteau cu capetele
plecate, alţii cu capetele săltate, dar toţi aveau urechile ciulite. Se tot
împingeau, ba într-o parte, ba într-alta, băteau cu copitele în caldarâm şi
scoteau nişte sunete precum aplauzele unei mulţimi de spectatori. Turma
aceea de măgari era asemenea unei coline mişcătoare, ce le trecea prin faţă,
însă curând investigatorul a observat cum în urma lor venea ţopăind un
tinerel negricios. I s-a părut chiar că acesta semăna foarte bine cu tânărul cu
solzi, care îi furase lucrurile. Când Ding a deschis gura, cu gândul să strige
la el, tânărul şi-a vârât degetele în gură şi a fluierat de au răsunat
împrejurimile. Fluieratul lui era precum un cuţit tăios care spinteca noaptea
adâncă, reuşind să stârnească răgetele asurzitoare ale măgarilor din turmă.
Din experienţă ştia că atunci când rag măgarii îşi înfig bine copitele în
pământ, îşi înalţă capetele şi urlă din toate puterile, însă măgarii aceştia
răgeau în timp ce alergau, lucru pe care Ding îl găsea de-a dreptul
înspăimântător. S-a desprins de femeie şi s-a avântat tot înainte, plin de
curaj, hotărât să pună mâna pe tânărul negricios care mâna turma, însă tot
ce a reuşit să facă a fost să cadă la pământ, ba mai mult, la atingerea
pavajului rece, de piatră, a reuşit să-şi spargă capul. Urechile îi vâjâiau de
mama focului, în timp ce două raze mari aurii s-au ivit în faţa ochilor.
Cam pe când investigatorul şi-a revenit în simţiri, turma şi tânărul care o
mâna dispăruseră deja fără urmă. Nu mai rămăsese decât Strada Măgarului
pustie şi rece. Femeia l-a strâns tare de mână şi a întrebat foarte grijulie:
— Te-ai lovit tare când ai căzut?
— Nu.
— Nu te cred. Ştiu că ai tras o căzătură zdravănă, a spus ea pe un ton
plângăcios. Sunt sigură că te-ai ales cel puţin cu nişte vânătăi…
Cuvintele ei l-au făcut să realizeze că îşi spărsese capul. Totul părea
desprins dintr-o fotografie – părul şoferiţei, ochii, gura aveau o paloare de
parcă ar fi fost argintate.
— Mi-e teamă să nu-ţi dai duhul pe aici…
— Nu-ţi face griji, a liniştit-o el. Abia mi-am început investigaţia. De ce
vrei să mă blestemi să mor?
— Când te-am blestemat eu să mori? a reacţionat ea cu furie. Am spus că
mi-e teamă să nu mori.
Deşi ar mai fi avut multe de spus, durerea violentă la cap l-a făcut să-şi
piardă cheful de a mai vorbi. A întins mâna şi a mângâiat-o pe faţă, în semn
de reconciliere. Apoi, şi-a pus mâna pe umărul ei; ca o infirmieră de pe
câmpul de luptă, ea l-a sprijinit să treacă Strada Măgarului. Pe neaşteptate,
o limuzină supla şi-a aprins luminile şi a demarat hoţeşte, cât pe ce să îi
orbească cu farurile. Ding Gou’er avea o presimţire că se punea la cale
săvârşirea unei crime, aşa că a împins-o pe şoferiţă cu putere, însă ea, în loc
să se desprindă de el, s-a agăţat şi mai tare. În realitate însă n-a fost vorba
de nicio tentativă de omor, fiindcă, odată ce a demarat, limuzina a trecut
iute de parcă ar fi zburat, în timp ce stopurile roşii din coada maşinii luceau
prin gazul de eşapament eliminat – o imagine extrem de frumoasă.
Crâşma Yichi era chiar sub nasul lor, cu un salon scăldat în lumină, de parcă
cine ştie ce ceremonie grandioasă urma să aibă loc acolo.
Două fete, care n-aveau nici măcar un metru înălţime, stăteau de-o parte şi
de alta a uşii împodobite cu flori. Purtau uniforme de culoare roşie, absolut
identice, iar părul le era pieptănat într-un coc înalt. Şi chipurile lor semănau
foarte mult, afişând acelaşi zâmbet. Pentru investigator, această asemănare
perfectă avea ceva artificial, ca şi cum fetele ar fi fost nişte manechine din
plastic sau ghips. Până şi florile aşezate în spatele lor păreau artificiale,
lipsite de viaţă.
— Bine aţi venit! au spus ele într-un glas.
Imediat, uşa de sticlă fumurie s-a deschis pentru cei doi şi, în momentul în
care au pătruns în salon, investigatorul a dat cu ochii de o coloană
pătrăţoasă, cu inserţii de sticlă, pe care se vedea un bătrân urât, proptit de o
femeie mizerabilă. Când a realizat că de fapt era reflectarea imaginii lui
alături de şoferiţă, pentru o clipă pe investigator l-a încercat un sentiment
ciudat de deznădejde. Ar fi vrut să dispară cât mai repede de acolo, însă în
clipa următoare un băieţel îmbrăcat în haine roşii s-a apropiat cu paşi
împiedicaţi, dar foarte iuţi.
— Domnule, doamnă, serviţi masa sau beţi ceai? Dansaţi sau cântaţi la
karaoke? a rostit el cu o voce ascuţită.
Băiatul era tot pitic, ajungea cu capul cam în dreptul genunchiului
investigatorului şi de aceea era nevoit să stea cu capul dat pe spate, în timp
ce investigatorul trebuia să se aplece de mijloc. Se priveau – unul cu capul
mare, unul cu capul mic, dar această postură îl făcea pe investigator să aibă
sentimentul că el deţine poziţia de comandă, lucru care îi îngăduia pentru
moment să se mai destindă puţin. Privirea maliţioasă a băiatului pur şi
simplu îţi dădea fiori, în ciuda zâmbetului pe care toţi cei de acolo erau
instruiţi să-l afişeze. În mod neîndoielnic era deţinătorul unei răutăţi greu de
mascat, o răutate care ieşea la iveală aşa cum tuşul trece cu uşurinţă prin
hârtia de proastă calitate.
— Vrem să bem ceva şi să mâncăm. Eu sunt prietenă bună cu patronul
vostru, domnul Yu Yichi.
Micuţul a făcut o plecăciune şi a spus:
— Vă cunosc, doamnă! Avem separeuri la etaj.
Acestea fiind zise, a pornit înaintea lor, invitându-i să-l urmeze.
Investigatorului i se părea că arătarea aceasta pipernicită seamănă întru totul
121
cu monstrul din romanul Călătorie spre Soare-Apune , ba chiar îşi
imagina că în pantalonii largi ascunde vreo coadă de vulpe sau de lup.
Marmura lucioasă făcea ca pantofii lor să pară şi mai murdari, ceea ce îi
dădea investigatorului un sentiment de umilinţă profundă. În salon, femei
dichisite dansau îmbrăţişate cu bărbaţi foarte îmbujoraţi, în timp ce un pitic
cu smoching şi papion stătea pe vine, cocoţat pe un scaun înalt şi cânta la
pian.
Investigatorul şi femeia l-au urmat pe pitic pe scările în spirală, până au
ajuns într-un separeu, unde două fetişcane, tot scunde de înălţime, au venit
în fugă, cu meniul în mână.
— Chemaţi-l pe directorul Yu! Anunţaţi-l că a sosit Numărul Nouă! a zis
şoferiţa.
În timp ce îl aşteptau pe Yu Yichi, şoferiţa, într-un mod cât se poate de
deşănţat, s-a descălţat de papuci şi şi-a şters picioarele de noroi pe covorul
moale. Apoi, probabil din cauza aerului îmbâcsit, a strănutat zgomotos de
mai multe ori. Când simţea că nu poate să strănute, îşi ridica privirea în sus,
mijea ochii şi îşi schimonosea gura, căutând să ajute strănutul să se
pornească mai iute. Investigatorului îi displăcea acest comportament, mai
cu seamă fiindcă îi amintea de un măgar în caiduri care adulmecă urina
măgăriţei.
În pauza dintre strănuturi, el a întrebat-o:
— Ai jucat vreodată baschet?
— Hapciu! Ce?
— De ce Numărul Nouă?
— Fiindcă sunt cea de-a noua amantă a lui. Hapciu!
2
Draga domnule profesor Mo Yan,
Bună ziua!

Deja i-am transmis mesajul dumneavoastră lui Yu Yichi, care mi-a replicat
bucuros: „Ei, ce zici de asta? Ţi-am spus eu că o să-mi scrie biografia şi
exact asta face”. Apoi, a ţinut să adauge că uşa restaurantului va fi
întotdeauna larg deschisă pentru domnia voastră. Nu cu multă vreme în
urmă, guvernul municipal a alocat o sumă mare de bani pentru renovarea
Cârciumii Yichi, un local cu program non-stop şi decoraţi uni somptuoase
care îi dau un plus de frumuseţe. Cu multă modestie evaluându-l, poţi spune
că este la nivel de trei stele şi jumătate. Recent, au avut o delegaţie de
japonezi invitaţi la masă, iar micuţii diavoli s-au distrat pe cinste acolo! La
scurt timp după întoarcerea acasă, şeful delegaţiei chiar a scris un articol în
revista Călătorul, în care şi-a exprimat preţuirea faţă de cârciuma
respectivă. De aceea, când veţi veni în Ţara Vinului, puteţi chiar să vă
cazaţi acolo şi să vă bucuraţi de plăceri nebănuite, fără să cheltuiţi un sfanţ.
În privinţa romanului-cronică Eroul Yichi, pe care vi l-am trimis, trebuie să
vă mărturisesc că m-am amuzat nespus. Şi în scrisoarea pe care v-am
adresat-o am precizat că acesta este darul meu pentru dumneavoastră, cu
rugămintea să vă aplecaţi asupra lui pentru a culege informaţii atunci când
veţi redacta biografia. Totuşi, eu mă gândesc încă foarte serios la critica pe
care mi-aţi făcut-o. Greşeala mea constă în faptul că am o imaginaţie
deosebit de bogată şi uneori pierd controlul, ajungând să fac prea multe
digresiuni şi să mă depărtez de principiile de bază ale ficţiunii. De acum
înainte am să-mi însuşesc foarte serios criticile domniei voastre şi am să
muncesc pe brânci, cu râvnă, ca să scriu romane care să-şi câştige pe merit
renumele.
Domnule profesor, nădăjduiesc din tot sufletul că veţi porni la drum cât mai
curând, către Ţara Vinului. Cine s-a născut pe pământul acesta şi nu vine
aici pur şi simplu a trăit degeaba. În luna octombrie, vom organiza Primul
Festival al Licorii Maimuţei, care ne va da prilejul de a organiza un banchet
opulent, fără precedent în Ţara Vinului, cu activităţi antrenante timp de o
lună de zile. Cu niciun chip nu se poate să-l rataţi Desigur că şi anul viitor
va avea loc o nouă ediţie a acestui festival, dar nu va mai fi la fel de
somptuos şi de memorabil ca acesta. Socrul meu a fost pe Muntele Maimuţa
Albă, la sud de oraş, şi a trăit acolo, între maimuţe, timp de trei ani, ca să
afle secretele Licorii Maimuţei. A petrecut atâta timp acolo încât aproape că
a devenit de-al locului, dar numai aşa a aflat cum se prepară aşa ceva şi
numai aşa a putut scrie un roman fabulos.
Acum câţiva ani, am dat, acasă la socrul meu, peste cartea pe care o doriţi
domnia voastră – întâmplări ciudate din Ţara Vinului, însă după o vreme,
când am căutat-o, n-a mai fost cu putinţă s-o găsesc. I-am telefonat unui
prieten de la Departamentul de Propagandă al Comitetului de Partid şi l-am
rugat să facă tot posibilul şi s-o procure din altă parte. În această cărticică,
sunt foarte multe scrieri cu insinuări răutăcioase, ceea ce demonstrează, fără
putere de tăgadă, că aparţin unui scriitor din zilele noastre, însă nu pot
afirma cu certitudine că acesta ar fi Yu Yichi. Întocmai precum aţi spus, Yu
Yichi este pe jumătate geniu, pe jumătate demon. Şi în Ţara Vinului unii îl
glorifică, în timp ce alţii îl ponegresc, dar pentru că este pitic, oamenii
obişnuiţi nu se angrenează cu adevărat în luptă aprigă cu el. De aceea, nimic
nu pare să-l deranjeze, ci, dimpotrivă, îşi permite să facă totul după placul
inimii şi să-şi dea frâu liber, cu bune şi cu rele. Eu sunt un om lipsit de
talent, înzestrat doar cu o brumă de cunoştinţe şi incapabil să pătrundă
lumea interioară a acestui personaj, însă după umila mea părere, aici se află
o comoară pe care numai domnia voastră o puteţi descoperi.
A trecut multă vreme de când am trimis nuvelele acelea la revista
Literatura poporului, prin urmare îndrăznesc să vă rog să-i mai îmboldiţi pe
editori. Totodată, vă rog să le transmiteţi că sunt aşteptaţi la prima ediţie a
Festivalului Licorii Maimuţei. Fireşte că eu mă voi ocupa de tot ceea ce
înseamnă cazarea şi masa lor şi sunt încrezător în faptul că generoşii
cetăţeni din Ţara Vinului vor fi cât se poate de ospitalieri cu ei.
În final, maestre, vă trimit ultima mea povestire – Lecţia de gătit. Înainte de
a mă apuca s-o scriu, am parcurs cu cea mai mare seriozitate aproape toate
operele scrise de îndrăgiţii scriitori „neorealişti”, absorbind esenţa scrierilor
respective şi încercând să le adaptez. Maestre, sper să vă fie la îndemână să
trimiteţi această povestire la redacţia revistei Literatura poporului, căci eu
sunt convins că, dacă le voi oferi continuu lucrări, în cele din urmă voi reuşi
să-i impresionez pe aceşti zei care locuiesc în palate de jad şi în fiecare zi
privesc către cer pentru a o zări pe Chang’E, Zeiţa Lunii, când îşi piaptănă
părul.

3
LECŢIA DE GĂTIT
Înainte s-o ia razna, soacra mea era o femeie frumoasă, extrem de graţioasă,
chiar dacă nu mai era tocmai tânără. Uneori mi se părea că e mai tânără,
mai frumoasă şi mai atrăgătoare decât fiica ei, adică soţia mea. Ştiu că este
o prostie, dar nu mă pot abţine să nu spun acest lucru. Nevasta mea lucrează
la o rubrică specială a Cotidianului Ţârii Vinului, unde a publicat deja
câteva interviuri ce au stârnit reacţii foarte puternice, ceea ce a ajutat-o să-şi
câştige o anumită notorietate. Nevastă-mea este o femeie slabă, negricioasă,
cu părul cam decolorat, cu faţa zbârcită şi o gură urât mirositoare. Soacra
mea, dimpotrivă, este destul de corpolentă, cu pielea albă şi moale, părul de
un negru lucios, iar gura îi răspândeşte toată ziua o aromă de carne friptă.
Când stau una lângă alta, diferenţa izbitoare dintre ele îmi reaminteşte în
mod firesc de lupta de clasă, căci soacra mea arată precum concubina bine
întreţinută a unui mare moşier, în timp ce nevastă-mea ai zice mai degrabă
că e fiica cea mare a unui ţăran bătrân, împovărat de sărăcie şi mizerie. Nu-i
de mirare că ura pe care şi-o poartă cele două a devenit atât de profundă
încât vreo doi-trei ani nu şi-au vorbit una alteia, ba mai mult, nevasta mea
mai degrabă ar dormi în curtea redacţiei decât să se mai ducă acasă şi să dea
ochii cu maică-sa. De fiecare dată când mă duceam în vizită la soacră,
nevasta mea devenea de-a dreptul isterică şi mă înjura cu cuvinte pe care cu
greu le îngăduie hârtia, de parcă m-aş fi dus la o prostituată, nu la propria ei
mamă.
Sincer vorbind, în zilele acelea, eu într-adevăr aveam anumite fantezii
stârnite de frumuseţea soacrei mele, dar asemenea gânduri rele au fost
ferecate cu o mie de lanţuri groase, împiedicându-le astfel să se înteţească şi
să evolueze, numai că ocara necontenită a soţiei mele a mistuit lanţurile
acelea precum focul nemilos. Aşa se face că într-o bună zi i-am spus
înfuriat:
— Dacă am să ajung vreodată să mă culc cu mama ta, atunci să ştii că tu
porţi întreaga responsabilitate.
— Ce? a întrebat ea mânioasă.
— Dacă nu mi-ai fi atras tu atenţia, niciodată nu m-aş fi gândit că ar fi
posibil ca un ginere să facă dragoste cu propria-i soacră, i-am răspuns eu
înveninat. Singurul impediment veritabil este vârsta, fiindcă altminteri nu
suntem rude de sânge, deci… în plus, de curând în ziarul vostru s-a publicat
o poveste interesantă despre un tânăr din New York, pe nume Jack, care,
după ce a divorţat de nevastă, s-a căsătorit cu fosta soacră.
Nevasta mea a tras un ţipăt plin de sălbăticie, după care a dat ochii peste
cap şi a leşinat. Am aruncat de îndată o găleata cu apă peste ea, iar apoi am
înţepat-o cu un cui ruginit sub nas, precum şi într-un anume punct între
degetul arătător şi degetul mare, ca să-şi revină, numai că acest lucru s-a
petrecut abia după vreo jumătate de oră, încetişor-încetişor. Arăta ca un
buştean uscat aşa cum zăcea ea acolo, pe jos, în noroi, cu ochii larg deschişi
şi avea o lucire în privire – pesemne lucirea disperării, care îmi dădea fiori
pe şira spinării. Lacrimi fierbinţi i-au inundat ochii şi au prins a se prelinge
către urechi. Mă gândeam că în clipa aceea un singur lucru mai puteam
face, şi anume să-i cer iertare din tot sufletul.
Am strigat-o pe nume, cu afecţiune în glas şi, învingându-mi sila nesfârşită,
am sărutat-o pe gura urât mirositoare. În acest timp, nu mă gândeam decât
la gura mamei ei, care întotdeauna răspândea aroma îmbietoare de carne
friptă. Nicio minunăţie nu putea fi mai mare decât să fi luat o gură de
coniac şi să-mi fi sărutat soacra pe gură; ar fi fost ca şi cum m-aş fi ospătat
cu o friptură, după care aş fi dat o gură de coniac pe gât. Ciudat e faptul că
trecerea timpului nu a ştirbit cu nimic farmecul şi tinereţea acelor buze;
chiar şi nerujate, buzele soacrei mele erau moi şi roşii, pline de dulceaţa
strugurilor de munte, pe când buzele fiicei ei nu se comparau nici măcar cu
pieliţele de struguri.
— Nu încerca să mă duci de nas! a spus ea cu glas ascuţit. Ştiu că pe mama
o iubeşti, nu pe mine. Eu sunt numai un substitut al mamei mele. Când mă
săruţi pe mine, nu faci altceva decât să te gândeşti la buzele ei, iar când faci
dragoste cu mine, n-ai în minte decât trupul ei.
Vorbele ei ascuţite parcă erau un cuţit tăios cu care îmi jupuia pielea. Plin
de furie i-am spus (de fapt mai întâi i-am tras o palmă, uşor, peste faţă):
— Am să-ţi dau o mamă de bătaie! Nu-ţi permit să spui tâmpeniile astea!
Totul e numai în imaginaţia ta bolnavă. Eşti isterică, iar dacă vor afla şi
ceilalţi, ai să te faci de râs, ca să nu mai spun cât de supărată va fi maică-ta.
Eu sunt doctor în oenologie, un bărbat demn şi respectabil. Oricât de
neruşinat aş fi, niciodată nu m-aş coborî la asemenea lucruri josnice la care
niciun animal nu se dedă.
— Aşa-i! N-ai făcut aşa ceva până acum, dar asta nu înseamnă că nu ţi-ar
plăcea! Poate că n-ai să faci nimic câte zile vei avea, dar mintea o să-ţi stea
tot acolo. Dacă nu vrei s-o faci ziua, ai să vrei noaptea; dacă nu vrei s-o faci
cât eşti treaz, ai să vrei în vis; dacă nu vrei s-o faci cât trăieşti, ai să vrei
după ce mori.
Eu am ţâşnit în picioare şi am răbufnit:
— Asta-i o insultă care îmi este adusă nu numai mie, ci şi mamei tale, ba
chiar şi ţie însăţi!
— Nu te înfuria aşa! mi-a spus ea. Chiar dacă ai avea o sută de guri şi cu
toate ai rosti numai vorbe dulci, mieroase, tot n-ai reuşi să mă păcăleşti. Ei,
ce rost are să mai continuăm aşa? Să trăiesc mai departe, ca să fiu o
piedică? Să fiu bătaia de joc a celorlalţi, să sufăr? Mai bine să mor şi să se
isprăvească odată toate astea! Dacă aş muri, aţi putea să trăiţi după bunul-
plac. Nu v-aş mai sta în cale…
Şi zicând vorbele acestea, a ridicat pumnii mici precum nişte copite de
măgar şi a început să se lovească în piept. Dar, cum stătea ea aşa întinsă pe
spate, tot ce se vedea pe pieptul ei zbârcit erau sfârcurile ca nişte curmale
mici. Pieptul soacrei mele, dimpotrivă, era generos ca al unei femei tinere şi
aproape că nu era niciun pic lăsat sau înmuiat. Până şi atunci când purta
pulovere împletite cu fir gros, sânii ei se arătau drepţi şi avântaţi precum
crestele munţilor. Trupurile inversate, ale soacrei şi nevestei, l-au adus pe
ginere pe marginea prăpastiei râului. Putea oare cineva să mă învinuiască pe
mine? Mi-am pierdut cumpătul şi am început să strig „Nu tu eşti de vină, ci
eu!”, moment în care ea şi-a desfăcut pumnii şi cu degetele firave, ca nişte
gheare de pui, a început să-şi sfâşie hainele. Nasturii au zburat cât colo,
lăsându-i la vedere sutienul. Cerule! Era precum omul cu picioarele
amputate, care s-a găsit să poarte pantofi. Îşi pusese sutien! Imaginea
pieptului ei osos m-a făcut să-mi întorc privirea, dezgustat.
— Ajunge! Nu mai e cazul să ne chinuim! Chiar dacă ar fi să mori, mai e şi
tatăl tău! am zis eu.
Ea s-a proptit cu palmele pe pământ şi s-a ridicat în capul oaselor. În ochi îi
sclipea o lumină ameninţătoare.
— Tata v-ar fi paravan. El nu ştie altceva decât băutură, băutură şi iar
băutură! Băutura îi tine loc de femeie. Dacă tata ar fi fost un om aşa cum se
cade, mi-aş mai fi făcut eu atâtea griji?
— În viaţa mea n-am văzut o asemenea fiică, am spus eu, pierzându-mi
răbdarea.
— De aceea, te rog să mă omori, a spus ea, îngenunchind şi lovind cu capul,
întruna, podeaua de ciment. Îţi cad în genunchi şi te rog să te înduri de mine
şi să mă omori. Domnule doctor, în bucătărie este un cuţit de inox nou-nouţ.
Adu-l şi omoară-mă cu el! Te implor să mă omori.
A ridicat capul şi şi-a arcuit gâtul, care era lung şi subţire ca al unei găini
jumulite de pene; avea o culoare vineţie, cu pielea aspră şi vreo trei aluniţe
negre, iar venele albăstrui îi zvâcneau cu iuţeală. Ochii îi erau pe jumătate
daţi peste cap, gura căscată, fruntea îi era mânjită de praf şi mizerie, prin
care se zăreau câteva picături de sânge; părul îi era răvăşit, de parcă ar fi
avut un cuib de coţofene pe cap. Putea fi numită această arătare femeie?
Totuşi, femeia aceasta era soţia mea şi, ca să spun adevărul golgoluţ,
comportamentul ei mă înspăimânta, iar ce-i şi mai rău, după spaimă venea
dezgustul. Tovarăşi, ce puteam face? Ea zâmbea batjocoritor, cu gura aia
care arăta ca o tăietură într-un cauciuc şi zău că îmi era teamă să nu cumva
s-o ia razna.
— Nevastă dragă, i-am zis eu, există o vorbă care spune că, odată ce doi
oameni au format un cuplu, sentimentele dintre ei sunt mai adânci decât
oceanul. Noi suntem împreună de atâţia ani, cum m-aş putea îndura să te
omor? Mai degrabă aş omorî un pui de găină, mai cu seamă că am face
după aceea o supă gustoasă pe care s-o mâncăm împreună, pe când aşa,
dacă te omor pe tine, tot ce am să mai pot înghiţi va fi un glonţ. Doar că eu
nu-s chiar atât de prost, să ştii!
Ea s-a frecat pe gât şi a spus cu voce blândă:
— Chiar n-ai să mă omori?
— Nu te omor, nu te omor!
— Eu zic s-o faci, a insistat ea, trasând cu degetul o linie orizontală pe gât,
ca şi cum ar fi avut în mână cuţitul acela ascuţit şi iute ca vântul. Harş! a
continuat ea, e de ajuns să tragi uite aşa, uşurel, şi venele de pe gâtul meu se
deschid, lăsând sângele să ţâşnească repezit, ca din fântână. După o
jumătate de oră, n-o să mai rămână din mine decât pielea transparentă. Şi
atunci, a continuat ea, cu un zâmbet sinistru pe buze, ai să poţi să te bagi în
aşternut cu vrăjitoarea aia bătrână, mâncătoare de bebeluşi.
A
— Împuţito! i-am strigat eu.
Tovarăşi, nu-i deloc uşor pentru un cărturar elegant şi rafinat ca mine să
rostească asemenea vorbe mizerabile, dar pur şi simplu nevastă-mea asta m-
a scos din minţi. Eram foarte ruşinat.
— Fir-ai a dracului! am ocărât-o eu. Cu ce drept îmi ceri să te omor? Ceva
bun nu m-ai pune să fac, în schimb vii cu asemenea nenorociri la mine! Să
te omoare cine o vrea, că eu n-am chef.
Furios, m-am dat la o parte. M-am gândit: „Păi, dacă nu-s în stare s-o scot
la capăt cu tine, oare n-aş putea să scap altfel?” Am luat o sticlă de vin,
„Armăsarul cu coama roşie” şi gâl-gâl! am dat-o pe gât. N-am uitat însă în
timp ce înghiţeam, să-i urmăresc mişcările cu coada ochiului. Am văzut-o
cum se ridică greoi şi porneşte surâzătoare spre bucătărie, simţind în clipa
aceea o strângere de inimă, dar auzind cum curge apa de la robinet, m-am
apropiat pe furiş şi am observat că îşi băgase capul sub jetul puternic de
apă. Cu amândouă mâinile se ţinea de chiuveta soioasă, înclinându-şi trupul
într-un unghi de 90 de grade. Din poziţia aceea, i se vedea fundul osos şi
fără viaţă, cu fesele alea ofilite, care semănau cu două bucăţi de carne puse
la uscat, în vânt, timp de vreo treizeci de ani. Nu era chip să fac vreo
comparaţie cu fundul soacrei mele, bombat ca o minge bine umflată. În
momentele acelea dramatice tocmai imaginea fundului bombat îmi sălta
prin minte. Până la urmă, mi-am dat seama că gelozia soţiei mele nu era
total nefondată. Jetul de apă curată ca neaua şi, fără îndoială, rece ca gheaţa
îi cădea pe spinare şi apoi se împrăştia cu stropi mari albi, ce răsunau
zgomotos. Părul ei arăta ca o scoarţă de palmier, îmbrăcată în spumă albă.
Suspina sub apă, ca o găină care se îneacă ciugulind boabe. De acum îmi
era teamă să nu cumva să răcească şi uite aşa, pe nesimţite, sufletul meu a
fost inundat de sentimente de milă faţă de ea. Simţeam că am ajuns să comit
o crimă cât se poate de gravă chinuind o femeie atât de slabă şi fără vlagă.
M-am apropiat şi i-am atins spatele – era foarte rece.
— Ajunge! Nu te mai chinui! Nu-i cazul să facem lucruri care îi îndurerează
pe cei apropiaţi şi îi bucură pe duşmani! am spus eu.
Ea s-a îndreptat de spate cu repeziciune şi m-a ţintuit cu ochii ei roşii ca
focul. N-a scos o vorbă preţ de câteva secunde, ceea ce m-a înspăimântat şi
m-a făcut să mă dau în spate cu câţiva paşi. Am văzut-o imediat cum ia un
cuţit lucios, tocmai cumpărat de la magazinul cu articole metalice, îşi
desenează un semicerc în faţa pieptului, după care ţinteşte către gât şi apasă.
Fără să-mi mai pese de nimic, m-am repezit, am apucat-o de încheietură şi
i-am smuls cuţitul din mână. Eram dezgustat de comportamentul ei.
— Netrebnico! Mă distrugi, nu-ţi dai seama?
Am înfipt cuţitul de vreo două degete în tocătorul de lemn, dar cu asemenea
furie că ar fi trebuit să te opinteşti cu toate forţele ca să-l mai scoţi de acolo.
Apoi, am izbit cu pumnul în peretele care a răsunat zdravăn, motiv pentru
care vecinul de alături a strigat enervat:
— Ce faceţi acolo?
Eu eram furios ca un leopard care se învârtea închis în cuşcă.
— Nu mai suport toate mizeriile astea, am spus. Pur şi simplu nu mai pot,
fir-ar să fie!
M-am plimbat încoace şi încolo de câteva zeci de ori, gândindu-mă întruna
cum am să-mi duc eu viaţa cu ea mai departe. Obţinerea unui divorţ
echivala cu o cerere la crematoriu.
— Să lămurim lucrurile! i-am zis eu. Să mergem şi să-i chemăm pe mama
şi pe tatăl tău să rezolve chestia asta! Şi atunci ai să poţi s-o întrebi direct pe
maică-ta dacă am avut ceva cu ea.
Ea s-a şters cu un prosop pe faţă şi a spus:
— Putem să mergem. Dacă voi, care aţi comis un incest, nu vă temeţi, de ce
m-aş teme eu?
— Cine refuză să meargă e o nenorocită de broască ţestoasă, am spus eu.
Aşa-i. Cine refuză să meargă e o nenorocită de broască ţestoasă.
Ne-am târât şovăielnici până la Universitatea Distileriei, iar pe drum ne-am
intersectat cu coloana de maşini de la guvern, care mergeau să întâmpine
oaspeţii străini. Pe motocicletele din fruntea coloanei erau doi poliţişti în
uniforme noi, cu ochelari de soare lucioşi şi cu mănuşi albe. Noi am încetat
a ne mai certa pentru câteva clipe şi am rămas încremeniţi lângă salcâmii de
pe marginea drumului. Din canal răzbătea un miros greu de animale
putrezite. Ea îşi înfipsese timid mâna rece ca gheaţa în braţul meu. Eu am
privit dispreţuitor către coloana de maşini pentru oaspeţii străini, simţind un
dezgust profund faţă de ghearele ei reci. Atunci i-am observat degetul mare
de ia mână, mult prea mare, cu mizeria verzuie adunată pe sub unghie, însă
nu mă înduram să-i desprind mâna de pe braţul meu, fiindcă aşa căuta ea
protecţie, ca o persoană gata să se înece care se agaţă de un pai. „Fir-ai tu a
naibii!” am ocărât-o eu în gând. O femeie bătrână şi cheală din mulţimea
are se ferea din calea coloanei de maşini şi-a întors privirea către mine. Era
îmbrăcată cu un pulover foarte larg, cu nasturi de plastic albi, mari, la piept.
Simţeam o repulsie fizică faţă de nasturii aceia mari şi albi, o senzaţie care
provenea din copilăria mea, când am suferit de oreion. Atunci, un doctor
care mirosea cam tare şi care avea asemenea nasturi mari, albi, de plastic, la
piept, m-a atins pe obraji cu degetele lui subţiri ca nişte tentacule, făcându-
mă să vomit de silă. Femeia avea un cap mare, înfipt pe umeri, faţa buhăită
şi dinţii gălbui. Când şi-a înclinat capul, a să mă privească mai bine, m-au
cuprins frisoanele. M-am întors, cu gândul să mă îndepărtez, dar ea m-a
urmat îndeaproape, alergând cu paşi mici. De fapt, era o cunoştinţă de-a
soţiei mele, pe care a prins-o de mâini cu afecţiune şi i le-a scuturat cu
putere, în acelaşi timp lăsându-se cu pieptul în faţă până când aproape că s-
au îmbrăţişat şi s-au pupat. Ai fi putut jura cade fapt ea era mama nevestei
mele şi fireşte că m-am gândit ce glumă proastă era să spui că frumuseţea
aia de soacră-mea a dat naştere unei arătări ca nevastă-mea. Mi-am
continuat drumul singur către Universitatea Distileriei; voiam să merg şi să-
mi întreb soacra dacă nu a luat-o pe fata ei de la vreun orfelinat sau dacă nu
cumva la naştere i-a fost schimbată în maternitate de către asistente. Şi
atunci, dacă se dovedea că nu-i era mamă de adevăratelea, eu ce-ar fi trebuit
să fac?
Nevasta mea m-a ajuns din urmă, veselă nevoie mare. Chicotea, ca şi cum
uitase că în urmă cu puţin timp încercase să-şi taie beregata cu cuţitul.
— Hei, doctore, ştii cine era bătrâna aia?
Eu am răspuns că nu.
— Este soacra domnului Hu, şeful Departamentului de Organizare de la
Comitetul Municipal de Partid.
Eu am pufnit pe nas.
— Ce pufneşti aşa? a zis ea. Nu-i cazul să-i priveşti cu dispreţ pe ceilalţi şi
nici nu-i cazul să-ţi imaginezi că numai tu eşti deştept în lumea asta. Chiar
vreau să-ţi spun că în curând voi fi şefa secţiei Cultură şi viaţă, de la
redacţie.
— Felicitări! i-am spus eu. Acum, dacă ai să fii şefa acestei secţii, sper să
scrii un articol despre experienţa ta personală, cum faci tu tărăboi şi scene.
— Zici că eu fac tărăboi şi scene? a întrebat ea uluită. Eu sunt cea mai bună
femeie din lume. Orice femeie, în locul meu, să afle că bărbatul ei îşi face
de cap cu propria ei mamă, ar fi făcut un scandal monstru de multă vreme.
— Haide, grăbeşte-te! Să vină părinţii tăi şi să rezolve situaţia asta!
— Eşti chiar prost! a zis ea, parcă trezită brusc dintr-un vis. De ce aş merge
eu cu tine, ca să te văd cum îţi faci ochi dulci cu destrăbălată aia bătrână?
Sunt bărbaţi în lume câtă frunză şi câtă iarbă, aşa că nu-ţi duc eu grija. N-ai
decât să te culci cu cine vrei, puţin îmi pasă.
Acestea fiind zise, s-a întors şi a plecat cu un aer nonşalant. Vântul toamnei
scutura coroana copacilor, iar frunzele aurii pluteau uşor în cădere, tăcute.
Nevasta mea străbătea poezia toamnei şi aveam sentimentul că între silueta
ei întunecată şi noţiunea de delicateţe se ţesea o anumită legătură. În mod
surprinzător, aerul ei detaşat părea că stârneşte în mine un vag regret, ca în
faţa unei pierderi iremediabile. Numele ei este Frumoasa Yuan, aşadar
Frumoasa Yuan şi frunzele toamnei în cădere alcătuiau împreună un poem
liric, cu aceeaşi aromă ca Vinul Generalului Lei, produs la Distileria
Zhangyu din Yantai. Am petrecut-o cu privirea, însă ea nu şi-a întors capul
nici măcar pentru o clipă, ceea ce mă ducea cu gândul la expresia aceea –
„înfăptuirea justiţiei fără nicio urmă de regret”. De fapt, eu îmi doream să-şi
fi întors capul să mă mai privească o dată, însă viitorul şef al secţiei Cultură
şi viaţă, de la Cotidianul Ţării Vinului n-a schiţat nici cel mai mic gest, ci a
plecat preocupată, probabil să-şi ocupe noua poziţie. Şefa Frumoasa Yuan.
Şefa Yuan. Şefa.
Silueta ei s-a pierdut printre clădirile cu ziduri albe şi ţigle albăstrui, de pe
Aleea Fructe de Mare. Un stol de porumbei pătaţi se avânta chiar de acolo
înspre tării; pe cer pluteau trei baloane mari, galbene, care trăgeau după ele
panglici roşii, cu caractere albe brodate pe ele. Un bărbat stătea încremenit
în loc. Eram chiar eu, Li Yidou, doctorul în oenologie. Li Yidou, n-ai să-ţi
pui capăt zilelor sărind în Râul Liquan cel înspumat şi care împrăştie
mireasma alcoolului. Cum să fac aşa ceva? Nervii mei sunt tăbăciţi ca o
piele de vacă tratată cu sare şi mirabilit – oricât ai rupe din ea, tot nu se
strică; oricât ai întinde-o, nu se sfâşie. Li Yidou, Li Yidou, cu capul sus şi
pieptul scos înainte, a intrat în Universitatea Distileriei şi s-a oprit în faţa
uşii soacrei lui.
Socotesc că se cuvine într-adevăr să fac unele lămuriri. Poate că eu percep
lucrurile într-un anumit fel, acolo unde chiar nu există nimic, dar se prea
poate ca o schimbare radicală să intervină în viaţa mea, nu încape nici cea
mai mică îndoială. Pe uşă era lipit un bilet:
„În dimineaţa aceasta, cursul de gătit se va ţine în laboratorul Centrului
Gurmanzilor”.
Auzisem eu demult că soacra mea, cu talentul ei neobişnuit, era vedeta
Institutului Culinar, dar în clasă nu o văzusem niciodată cu adevărat.
Aşadar, am hotărât să particip la cursul soacra, un prilej cât se poate de
nimerit pentru a-i admira personalitatea remarcabilă.
Am intrat pe portiţa din spate a Universităţii Distileriei, după care am ajuns
în grădiniţa Institutului Culinar. Aroma alcoolului încă mai adăsta în aer, iar
mirosul de carne îţi asalta şi el nările la tot pasul. În curte, nenumăraţi
copaci ornamentali şi flori exotice stranii mă priveau pieziş cu frunzele lor
asemenea unor ochişori tainici, pe mine, doctorul în oenologie, dar total
ignorant când venea vorba de plante. Mai bine de zece gardieni îmbrăcaţi în
uniforme bleumarin se plimbau agale prin campus, dar când m-au zărit au
devenit vigilenţi dintr-odată, ca nişte câini de vânătoare care îşi ochiseră
prada. Şi-au ciulit urechile care semănau nespus de bine cu nişte clătite
micuţe şi subţiri şi se vedea limpede că mă adulmecau, însă mie nu-mi
inspirau teamă câtuşi de puţin. Ştiam prea bine că în clipa în care aş fi
amintit numele soacrei mele, instantaneu şi-ar fi revenit la starea de
toropeală de odinioară. Campusul avea o structură cam ciudată, foarte
asemănătoare cu Grădina Guvernanţilor Nepricepuţi din Suzhou. O stâncă
uriaşă, de culoarea ficatului de porc, stătea în mod cu totul de neînţeles
chiar în mijlocul drumului, iar pe ea era o inscripţie cu vopsea galbenă –
„Graţioasa Stâncă îndreptată către Cer”. După ce am obţinut permisiunea
gardienilor să trec, am pornit-o agale până am dat de Centrul de Cercetări
pentru Mâncăruri Speciale. Apoi, am depăşit balustradele acelea, una după
alta, am trecut de clădirea superbă unde se creşteau copiii de carne, am
trecut şi de colina artificială şi de fântână, de camera de dresaj pentru
păsările exotice şi animalele ciudate, am intrat într-o grota întunecoasă,
unde m-am învârtit puţin până am dat de un loc luminat. Aici era deja zonă
interzisă. O domnişoară mi-a adus o uniformă şi mi-a cerut să-mi schimb
hainele. „Oamenii voştri îl filmează pe conferenţiat, a spus ea. Era limpede
că mă confundase cu vreun reporter de la televiziunea locală. Când mi-am
pus pe cap boneta albă, de formă rotundă, mi-a venit un miros proaspăt de
săpun. Chiar în clipa aceea, domnişoara m-a recunoscut. „Eu am fost colegă
de şcoală cu soţia dumneavoastră, Frumoasa Yuan”, mi-a zis ea. „La
vremea aceea, eu aveam note mult mai mari decât ea, însă acum ea a
devenit un reporter celebru, iar eu am rămas o biată portăreasă”, a continuat
ea cu amărăciune în glas, privindu-mă, totodată, cu ochi plini de ură, ca şi
cum eu eram cel care îi curmase viitorul glorios. Am dat din cap, în semn
de scuze, însă în clipa următoare pe chipul ei mohorât s-a ivit un aer de
mândrie. „Eu am doi fii”, s-a lăudat ea, „şi amândoi sunt foarte deştepţi”.
„Şi nu aveţi de gând să-i vindeţi Secţiei de Mâncăruri Speciale?” am
întrebat eu pe un ton răutăcios. Pe dată s-a făcut vânătă la faţă de furie şi
cum n-aveam deloc chef să mai văd încă o faţă vânătă, mi-am luat tălpăşiţa,
îndreptându-mă cu paşi mari către laborator. O auzeam în urma mea,
scrâşnind din dinţi: „într-o bună zi, o să apară cineva care să vă aranjeze şi
pe voi, canibalilor”.
Vorbele portăresei mi-au zguduit sufletul. Cine erau canibalii? Oare nu
eram şi eu unul dintre ei? Mi-au venit în minte imediat vorbele demnitarilor
din Ţara Vinului, atunci când, referindu-se la celebrele feluri de mâncare, au
ţinut să precizeze: „Noi nu mâncăm oameni, ci nişte delicatese trecute
printr-un proces special de preparare”. Creatorul acestor delicatese era chiar
frumoasa mea soacră, care tocmai ţinea o prelegere în faţa studenţilor din
laboratorul spaţios şi extrem de luminos. Era la catedră, scăldată în lumina
lămpilor, unde îi distingeam foarte limpede faţa rotundă, netedă şi
strălucitoare precum porţelanul cel mai fin.
Reporterii într-adevăr filmau, iar pe unul dintre ei, pe nume Qian, un tip cu
o gură ţuguiată şi obraji de maimuţă, redactorul unei rubrici speciale, îl
întâlnisem odinioară la o masă şi băusem împreună. Cu camera de filmare
pe umăr, se foia dintr-o parte în alta a sălii, urmat îndeaproape de asistentul
lui, un tip scund, palid şi gras, care ducea lămpile şi trăgea după el cablurile
negre. La indicaţiile lui Qian, îndrepta luminile când pe faţa soacrei mele,
când pe tocătorul din faţa ei, când pe studenţii care urmăreau prelegerea cu
maximă atenţie. Mi-am ales un loc liber şi m-am aşezat, simţind cum
lumina aceea blândă, revărsată de ochii ei căprui, a zăbovit pentru câteva
secunde asupra mea. Uşor jenat, mi-am plecat capul.
Câteva cuvinte încrustate adânc pe catedră mi-au sărit în ochi: „Vreau să mă
culc cu tine!” Parcă tot atâţia bolovani m-ar fi izbit în moalele capului,
stârnind adevărate valuri. Simţeam o amorţeală în tot corpul; ca şi cum aş fi
fost o broască supusa şocurilor electrice, toate membrele au început să-mi
tremure, iar un punct anume, din miezul trupului meu, era foarte neliniştit…
Vorbele soacrei mele, rostite pe îndelete, plăcute, erau asemenea unei maree
care se năpustea de undeva de departe, învăluindu-mă într-o curgere caldă şi
stârnindu-mă pe şira spinării în valuri iuţi, tot mai iuţi…
— … Dragi studenţi, v-aţi gândit vreodată că, odată cu dezvoltarea rapidă
122
generată de cele patru modernizări , precum şi cu îmbunătăţirea continuă a
nivelului de trai al populaţiei, mâncatul nu mai este doar o problemă de
satisfacere a nevoii de a ne sătura, ci este şi o nevoie de delectare estetică?
Prin urmare, gătitul nu mai este doar o simplă tehnică, ci a devenit o arta
rafinată. Un bucătar care corespunde standardelor trebuie să aibă mâini mai
dibace şi mai sensibile chiar decât un chirurg, să aibă o percepţie mai acută
a culorii decât un pictor, un nas mai fin decât un câine poliţist şi o limbă
mai moale decât a unui şarpe. Un bucătar este întruparea tuturor artelor. În
acelaşi timp, standardele gurmanzilor sunt din ce în ce mai înalte – vor
gusturi rafinate, preţuiesc tot ce-i nou şi detestă ceea ce-i învechit; poftesc
la ceva dimineaţa, dar se răzgândesc până seara. Nu-i deloc uşor să-i
mulţumeşti la masă, însă noi se cuvine să ne străduim din răsputeri să găsim
mereu ceva nou, ca să le satisfacem dorinţele. Aceasta are legătură cu
prosperitatea Ţării Vinului şi, desigur, şi cu viitorul luminos al fiecăruia
dintre noi. Înainte de a începe cursul de azi, aş vrea să vă recomand un fel
de mâncare special şi foarte rar…
A luat pixul electronic şi a scris pe tabla magnetică nişte cuvinte cu o
caligrafie superbă: „Ornitorinc înăbuşit”. Apoi, şi-a înclinat capul înspre
studenţi, într-o parte, într-o manieră politicoasă şi fermecătoare, a pus
deoparte pixul şi a apăsat pe un buton de sub catedră, moment în care un
ecran de pânză a început să coboare încetişor. Parcă era un general care
apăsa pe un buton pentru a scoate la iveală harta de luptă. În spatele
ecranului se afla un bazin cu apă, unde înotau neliniştiţi nişte ornitorinci
mici, cu blana lucioasă şi lame palmate.
— Acum am să vă dezvălui ingredientele şi metoda concretă de realizare,
aşa că vă rog să luaţi notiţe, a continuat ea. Acest animal urât, odinioară, l-a
făcut pe eruditul Engels, marele nostru conducător proletar, să se simtă
stânjenit, fiindcă reprezintă un fenomen aberant în evoluţia speciilor – este
singurul mamifer de pe pământ care face ouă. Ornitorincul este cu adevărat
un animal exotic, aşa încât, atunci când îl gătim, trebuie să fim extraordinar
de atenţi, ca să nu cumva să risipim o asemenea raritate din pricina unor
greşeli de tehnică. Prin urmare, eu propun ca toată lumea, înainte de a
pregăti ornitorincul, să exerseze pe broaşte. În continuare, am să vă prezint
metoda concretă de preparare:
Se ia un ornitorinc, se omoară, după care se agaţă cu capul în jos, ca să i se
scurgă tot sângele. Atenţie: folosiţi un cuţit de argint cu care îl înţepaţi sub
cioc, astfel încât înţepătura să fie cât mai mică. După ce se scurge sângele,
puneţi-l în apă fiarta la 75 grade Celsius, ca să i se desfacă blana. Apoi, cu
mare băgare de seamă scoateţi măruntaiele, ficatul, inima, ouăle (dacă
există aşa ceva). Aveţi grijă când scoateţi ficatul, ca nu cumva să spargeţi
fierea, fiindcă altfel, carnea va deveni imposibil de mâncat. Când extrageri
intestinele, să le întoarceţi pe dos şi să le spălaţi cu saramură. După aceea,
spălaţi ciocul şi labele cu apă clocotită, frecaţi bine partea tare a ciocului şi
pielea aspră de pe labe. Aveţi grijă ca pieliţa dintre degete să nu se strice
cumva. După spălare, gătiţi măruntaiele în ulei încins, iar apoi îndesaţi-le în
burta ornitorincului. Pentru sos, folosiţi sare, usturoi, felii subţiri de
ghimbir, ardei iute, ulei de susan – ţineţi minte să nu cumva să puneţi
glutamat de monosodiu – şi gătiţi-le uşor pe foc mic până când capătă
culoare brună şi răspândesc o aromă specifică. În general, ouăle şi
măruntaiele se călesc în acelaşi timp, după care se îndeasă în burta
ornitorincului. Dacă are ouă mari, deja formate, atunci ele se pot găti
separat, ca un fel special de mâncare, urmându-se reţeta de preparare a
broaştei ţestoase fripte.
După ce a prezentat reţeta pentru gătirea ornitorincului, ea şi-a dat părul pe
spate, ca şi cum ar fi vrut să facă un anunţ important. Şi-a aţintit privirea
asupra studenţilor şi fiecare în pane simţea cum privirea ei caldă îi atinge
faţa. Nici eu nu eram scutit de senzaţiile acestea, având percepţia acută a
capacităţii soacrei mele de a-mi atinge sufletul. Cu cea mai mare seriozitate,
ea a spus:
— În continuare, vom prezenta metoda de preparare a bebeluşilor fripţi.
Instantaneu am simţit că parcă o daltă ruginită mi-a făcut o gaură în inimă,
iar şuvoaie de lichid rece au pornit să-mi curgă prin piept, congelându-mi
toate organele interne şi copleşindu-mi inima. Palmele îmi erau scăldate de
sudoarea rece ca gheaţa. Toţi studenţii soacrei mele erau îmbujoraţi,
cuprinşi brusc de o stare de surescitare ce le accelera ritmul inimii. Parcă
erau un grup de studenţi la medicină, aflaţi pentru prima dată la disecţia
organelor genitale omeneşti; cu toţii simulau dezinvoltura, dar oricât
încercau să pară detaşaţi, nervozitatea li se dezvăluia pe deplin printr-o
zvâcnire a muşchilor feţei sau printr-o tuse nefirească.
— Aceasta este mândria şi bucuria Institutului Culinar de la noi, a spus
soacra mea. Este puţin probabil să oferim tuturor ocazia de a exersa direct,
întrucât ingredientele necesare sunt greu de procurat, iar preţurile ridicate.
De aceea, am să vă arăt întregul procedeu în detaliu, iar voi să mă urmăriţi
cu atenţie, mai cu seamă fiindcă acasă puteţi încerca prepararea acestui fel
de mâncare, folosind înlocuitori precum maimuţă sau purcel.
Mai întâi a subliniat cât se poate de clar faptul că inima unui bucătar trebuie
să fie de oţel, căci lui nu-i este niciodată îngăduit să facă exces de emoţii.
— Bebeluşii pe care urmează să-i omorâm şi să-i gătim de fapt nu sunt
fiinţe omeneşti, ci doar nişte micuţe animale cu formă umană care, pe baza
unui contract mutual, cât se poate de strict, au fost produse pentru a
satisface nevoile speciale de dezvoltare economică şi prosperitate ale Ţării
Vinului. În esenţă, ei nu se deosebesc prin nimic de micuţii ornitorinci care
se bălăcesc în bazinul de apă, aşteptând să fie sacrificaţi. Vă rog să vă
liniştiţi şi să nu vă lăsaţi imaginaţia s-o ia razna. Trebuie să vă spuneţi de
mii şi zeci de mii de ori în sinea voastră: Ei nu sunt fiinţe omeneşti, ci nişte
mici animale cu formă umană.
Foarte relaxată, a luat o vergea de trestie folosită pe post de baghetă şi a
izbit cu ea de câteva ori în marginea bazinului de apă, după care a repetat:
— În esenţă, nu e nicio diferenţă între ei şi ornitorinci.
Apoi, a înhăţat receptorul de pe perete şi a transmis un ordin, după care s-a
adresat studenţilor:
— Desigur că acesta este un fel de mâncare faimos, care într-o bună zi va
zgudui lumea, prin urmare nu putem tolera nici cea mai mică neglijenţă în
procesul preparării lui. În generai vorbind, presiunea emoţională uriaşă pe
care o suportă un animal înainte de a fi tăiat afectează cantitatea de glicogen
din carne, ceea ce scade savoarea produsului finit. Aşadar, un măcelar cu
experienţă preferă întotdeauna să curme viaţa animalului apelând la mişcări
fulgerătoare, pentru că în felul acesta carnea va avea o calitate superioară.
În comparaţie cu animalele domestice, copiii de carne sunt mult mai
inteligenţi şi de aceea, pentru a păstra calitatea superioară a principalului
ingredient din acest fel de mâncare, trebuie să folosim orice mijloace pentru
a-i menţine într-o stare de bucurie. Metoda tradiţională era de a-i lovi în
moalele capului cu un ciomag, însă în felul acesta ţesuturile moi pot fi
inundate în caz de hemoragie, ba chiar cutia craniană se poate sfărâmă şi
acest lucru în mod neîndoielnic va afecta grav aspectul produsului finit. În
ultimii ani, metoda loviturii cu ciomagul a fost eliminată treptat, fiind
înlocuită cu metoda anestezierii cu etanol. La Universitatea Distileriei s-a
obţinut recent, în urma cercetărilor, o băutură care este dulce şi plăcută la
gust, dar care conţine o concentraţie mare de alcool, deci este perfectă
pentru nevoile noastre. Experienţa ne-a demonstrat că prin omorârea
copiilor de carne după anestezierea cu alcool, datorită faptului că alcoolul
pătrunde în toate celulele, se reduce în mod eficient mirosul de lapte care ne
dădea bătaie de cap înainte, la gătit. Mai mult, testele de laborator au arătat
că, prin această metodă, valoarea nutritivă a acestui preparat a crescut
inimaginabil de mult.
Din nou a luat receptorul de pe perete şi a spus:
— Aduceţi înăuntru.
Doar o propoziţie simplă a rostit soacra mea la microfon, iar după cinci
minute, două tinere îmbrăcate cu halate albe, impecabile şi cu bonete
pătrate pe cap, au adus în sală un băieţel de carne despuiat, aşezat pe un
suport special creat. Femeile nu puteau fi considerate frumoase, însă nu asta
era problema, ci faptul că feţele lor foarte albe îmi dădeau un sentiment de
disconfort profund. Au pus suportul pe tocător, după care şi-au lăsat braţele
în jos şi s-au dat într-o parte. Soacra mea s-a aplecat ca să inspecteze
băieţelul de carne, pe care l-a împuns în piept cu degetul arătător, după care
a încuviinţat din cap, mulţumită. S-a îndreptat de spate şi le-a amintit
studenţilor încă o dată:
– Să nu cumva să pierdeţi din vedere vreo clipă că acesta este doar un
animăluţ cu formă umană!
Nici n-a apucat ea bine să-şi ducă vorbele la bun sfârşit, că micuţul animal
cu formă umană s-a răsucit, stârnind strigătele de uimire ale studenţilor din
sală. Toată lumea, inclusiv eu, credea că micuţul acela urma să se ridice în
picioare. Noroc că nu a făcut-o, ci pur şi simplu s-a răsucit, lăsând să se
audă în întreaga sală sforăiturile lui liniştite. Stătea cu faţa lui rotundă,
bucălată şi rozalie întoarsă către studenţi. Evident, şi către mine. Astfel, am
putut vedea limpede că era un băieţel frumos şi sănătos – avea părul negru
ca pana corbului, genele lungi, un năsuc rotund ca o căpăţână de usturoi şi o
guriţă roşie. Plescăia uşor din buze, ca şi cum în vis sugea o bomboană
dulce. Eu eram căsătorit de trei ani cu nevasta mea şi încă nu aveam copii,
dar tare mult îmi mai plăceau copiii şi poate că tocmai de aceea simţeam un
imbold teribil să fug până la tocătorul din faţa sălii, să-l iau în braţe pe
micuţ, să-i dezmierd faţa şi buricul, să-i ating cocoşelul şi să-i muşc
picioruşele drăgălaşe, grăsuţe, cu multe pliuri la încheieturi. După feţele
studenţilor, mai ales ale studentelor care priveau vrăjite, puteam să-mi dau
seama că în clipa aceea simţeau o dragoste nesfârşită pentru puiul acela de
om. Din această pricină, vocea soacrei mele, care devenise dintr-odată
foarte rece, a răsunat în întreaga sală atât de straniu, acoperind sforăiturile
micuţului.
— Vă spun cât se poate de limpede că trebuie să vă alungaţi din inimă orice
fel de sentimente nesănătoase. Altfel, nu vom putea continua acest curs.
L-a apucat de braţ şi l-a întors cu 180 de grade, până când a ajuns cu faţa
spre ornitorincii din bazinul de sticlă şi cu funduleţul către studenţi. Soacra
mea l-a pocnit uşor şi a spus: „El nu este fiinţă omenească, nu este”.
Ca şi cum ar fi protestat la vorbele ei, micuţul a dat un vânt răsunător, în
totală neconcordanţă cu dimensiunile trupuşorului său mărunt. Studenţii
încremeniseră şi s-au privit unii pe alţii vreme îndelungată, după care
hohotele de râs au umplut sala. Soacra mea a încercat să fie serioasă, dar în
cele din urmă a izbucnit şi ea în râs.
Apoi, a tot lovit cu palma în masă, străduindu-se să potolească râsetele
publicului.
— Chestiile astea mici, a spus ea, ştiu tot felul de şmecherii.
Studenţii erau pe cale să râdă din nou, însă ea nu le-a mai îngăduit.
— Gata, încetaţi cu râsul! Aceasta este cea mai importantă lecţie a voastră
în patru ani de colegiu. Atâta vreme cât veţi stăpâni tehnica preparării
băieţeilor de carne, nu va trebui să vă mai faceţi vreodată griji, oriunde v-aţi
duce în lumea asta. Nu toţi visaţi să plecaţi în străinătate? E de ajuns să
cunoaşteţi acest fel de mâncare extraordinar – e ca şi cum aţi deţine o viză
permanentă în buzunar. Îi veţi putea cuceri pe străini, indiferent dacă e
vorba de yankei, de nemţi sau de oricare altă naţie.
Pesemne că vorbele ei şi-au atins scopul, căci ei au revenit la starea de
concentrare de adineaori – fiecare a luat pixul într-o mână şi caietul în
cealaltă, cu ochii aţintiţi asupra soacrei mele.
— Băieţelul de carne, a continuat ea, e cufundat într-un somn profund şi
fericit, aşa că nu e câtuşi de puţin conştient de ceea ce facem noi şi, mai
mult, nu poate protesta.
Le-a făcut semn să se apropie celor două femei în haine albe, care aşteptau
indicaţiile în colţul sălii. Ele s-au grăbit s-o ajute să-l pună pe micuţ într-un
suport special conceput, în formă de colivie, în care se afla o agăţătoare,
legată de inelul suspendat deasupra mesei de lucru. Cu ajutorul celor două
femei îmbrăcate în haine albe, suportul în formă de colivie a fost suspendat
în aer. Înăuntru se afla băieţelul de carne despuiat; un picioruş îi atârna în
afara suportului – o imagine deosebit de drăgălaşă.
— Prima etapă este scurgerea sângelui, a spus soacra mea. Trebuie să vă
spun că într-o vreme unii tovarăşi socoteau că, dacă nu se scurge sângele,
carnea va arăta mai bine, iar valoarea nutritivă va fi mai ridicată. Teoria lor
se baza în principal pe practica coreenilor de a nu curge sângele atunci când
gătesc. Dunele, însă, după repetate teste şi comparaţii, noi am ajuns la
concluzia că băieţeii de carne sunt mai gustoşi şi mai fragezi după ce s-a
scurs sângele. Scopul acestei etape este foarte simplu: cu cât se scurge mai
mult sânge, cu atât carnea va arăta mai bine. Când sângele nu se scurge în
totalitate dintr-un băieţel, carnea capătă o culoare vineţie şi un iz greu. De
aceea, vă recomand să trataţi cu toată seriozitatea această etapă.
Soacra mea s-a întins şi a apucat cu mâna stângă picioruşul care atârna din
colivie. Băieţelul a mormăit ceva greu de desluşit, moment în care studenţii
şi-au ciulit urechile, încercând să înţeleagă ceva. Soacra mea a continuat:
— Trebuie să alegem locul unde facem tăietura, pentru a realiza procedura
complet. De regulă, adoptăm metoda tăierii la laba piciorului, unde se văd
arterele, pe care le retezăm şi astfel asigurăm scurgerea masivă a sângelui.
Cum vorbea ea aşa, un cuţit în formă de frunză de salcie, cu luciri argintii, i-
a apărut în mână, îndreptat spre piciorul băieţelului de carne… Eu degrabă
am închis ochii şi parcă auzeam zbieratul micuţului din colivie, în timp ce
în sală au răsunat izbiturile scaunelor. Studenţii păreau că se năpustesc
afară, urlând. După ce am deschis ochii, am realizat că totul era în mintea
mea. Băieţelul de carne nici nu plângea, nici nu ţipa. Tăietura deja fusese
făcută, iar picăturile roşii de sânge, ca nişte nestemate, se scurgeau unele
după altele într-un chip neobişnuit de frumos, grăbindu-se către întâlnirea
cu vasul de sticlă de sub picior. Sala se cufundase într-o linişte stranie. Toţi
studenţii – fete şi băieţi deopotrivă – se holbau, cu privirea aţintită asupra
piciorului băieţelului de carne şi asupra sângelui care se prelingea din el. La
fel, şi camera de la televiziunea locală era fixată tot pe piciorul din care
picura sângele, nespus de strălucitor în luminile revărsate de reflectoare.
Treptat, am auzit respiraţia greoaie a studenţilor, profundă precum mareea
de dimineaţă, dar şi susurul sângelui care se aduna în vasul de sticlă,
asemenea unui pârâu ce se strecura pe văile adânci. Soacra mea a ţinut să
precizeze:
— Într-o jumătate de oră o să se scurgă tot sângele din copilul de carne. În
etapa a doua, trebuie să vă străduiţi pe cât posibil să scoateţi organele
interne întregi. În etapa a treia, trebuie să scăpaţi de pilozitate,
scufundându-l în apă fiartă la 70 de grade Celsius…
Chiar că nu mai am chef să descriu cursul de gătit al soacrei mele, care este
şi plictisitor, şi îngrozitor de greţos în acelaşi timp. De vreme ce se lasă
noaptea, mintea doctorului în oenologie, plină de idei minunate şi stârnită
de alcool, s-ar cădea să născocească mai degrabă o povestire cu titlul Cuibul
de rândunică, în loc să-şi irosească talentul cu un banchet pentru canibali.
 Capitolul 7
1
Vorbele şoferiţei se împlântau în inima investigatorului precum un cuţit de
oţel. El şi-a apăsat pieptul cu mâna, ca un adolescent lovit de fiorul iubirii,
după care s-a aplecat, de parcă s-ar fi aflat în agonie. Vedea tălpile ei rozalii
cum se freacă de covor în toate părţile, mai agile chiar decât mâinile. Inima
îi era inundată de o pasiune tulburătoare.
— Curvă! a spus el printre dinţi, înainte de a se întoarce şi de a ieşi din
încăpere.
— Unde crezi că te duci, afemeiatule? a auzit-o pe şoferiţă strigând în urma
lui. Cine dracu te crezi tu, ca să terorizezi aşa o femeie?
El însă îşi continua drumul, cu paşi mari, spre ieşire. Un pahar de sticlă
lucioasă i-a vâjâit pe lângă ureche şi s-a izbit de uşă, după care s-a prăbuşit
pe podea. Când şi-a întors capul spre ea, a văzut-o cum rămăsese în loc,
respirând greoi, cu ochii scăldaţi în lacrimi. În sufletul lui nenumărate
sentimente şi emoţii se amestecau de-a valma şi, încercând să scape de
nodul din gât, a îngăimat:
— Nu-mi închipuiam că eşti aşa de neruşinată încât să te culci cu un pitic.
Ai făcut-o pentru bani cumva?
Ea a izbucnit în lacrimi şi suspine, însă la un moment dat a tras un strigăt
atât de ascuţit, că până şi componentele metalice ale candelabrului au
început să zornăie. Apoi, şi-a sfâşiat bluza şi a început să se lovească cu
pumnii în piept, să se zgârie pe faţă cu unghiile, să-şi smulgă părul şi să se
dea cu capul de peretele alb. În acest acces de nebunie, a zbierat isteric,
aproape asurzindu-l pe investigator.
— Pleacă… pleacă… pleacă de aici!
Investigatorul era îngrozitor de speriat. Nu i se mai întâmplase niciodată aşa
ceva, încât avea senzaţia că Zeul Morţii îi freca nasul cu mâinile lui reci, cu
gheare vopsite în roşu. Într-o clipă, urina şi-a urmat cursul în jos, pe cracul
pantalonului, deşi ştia cât de urât şi neplăcut era acest lucru, însă numai
această reacţie necontrolată l-a ajutat să nu se prăbuşească. Chiar şi aşa, a
izbutit să resimtă bucuria de a fi scăpat de o imensă povară emoţională.
— Te rog, te rog să încetezi… o implora el.
Neimpresionată de rugăminţile lui sau de faptul că nu fusese în stare să-şi
controleze urina, şoferiţa a continuat adevărata tortură la care se supunea.
Ba mai mult, şi-a intensificat forţa cu care îşi izbea capul de pereţi – la
fiecare lovitură peretele răsuna sec, în timp ce investigatorul se temea că în
orice clipă femeia avea să-şi întindă creierii pe pereţi. În cele din urmă, s-a
repezit şi a apucat-o pe după talie, dar ea s-a zbătut, ca să se elibereze. De
astă dată însă, a schimbat tactica şi nu şi-a mai izbit capul de pereţi, ci a
început să-şi muşte dosul palmei atât de violent, că nu i-a trebuit mult ca să-
i dea sângele – muşca asemenea unui porc, cu forţă, fără milă, câtuşi de
puţin prefăcut. Cuprins de disperare, dar şi de neputinţă, investigatorul a
simţit cum i se înmoaie genunchii şi s-a prăbuşit la pământ, făcând temenele
în faţa femeii:
— Draga mea, dacă îţi spun „draga mea”, e mai bine? Draga şi scumpa
mea, nu lua în seamă toate prostiile pe care le rostesc eu, un om de nimic!
mai bine să fii iertătoare şi înţeleaptă a un prim-ministru! Socoteşte că ai
auzit doar nişte zgomote neruşinate, nu nişte vorbe neghioabe!
În mod surprinzător, această metodă a dat roade, pentru că ea a încetat
imediat să-şi mai muşte mâna, a închis ochii, a deschis gura mare şi a
izbucnit în plâns ca un copil. Investigatorul s-a îndreptat de spate şi, cu
gesturi teatrale, ca într-un film cu bandiţi, a început să-şi dea singur palme,
în acelaşi timp ponegrindu-se fără milă:
— Nu merit numele de om. Sunt un animal, un netrebnic, un bandit, un
huligan, un câine, un vierme din bălegar. Am să te lovesc, am să te omor în
bătaie, nenorocitule!
Când şi-a articulat prima palmă peste faţă, a simţit din plin usturimea, însă
apoi, după a patra sau a cincea palmă, n-a mai avut nicio senzaţie – nici
durere, nici usturime, ci doar o vagă amorţeală. Încă vreo câteva palme şi
nici amorţeala n-a mai fost perceptibilă, ci doar lipăitul palmei peste faţă îi
mai amintea de ceea ce se întâmplă. Parcă ar fi plesnit carcasa unui porc sau
fundul unei femei moarte. Şi a tot ţinut-o aşa, palmă după palmă, până când
a ajuns să resimtă o oarecare plăcere din această răzbunare pe sine. La un
moment dat, a încetat a se mai ocări singur, iar energia astfel conservată a
fost transferată asupra palmei care lovea tot mai tare de fiecare dată. La
fiecare contact cu pielea, lovitura răsuna mai profund. O vedea cum închide
gura încetişor, până când s-a oprit din plâns şi a rămas cu ochii aţintiţi
asupra lui, ca vrăjită de acest spectacol incredibil. Investigatorul percepea
de acum limpede starea de mulţumire care pusese stăpânire asupra lui.
După încă câteva lovituri trase cu sete, s-a oprit. În clipa aceea, a auzit
zgomot pe coridor.
— Domnişoară, mai eşti supărată pe mine? a întrebat el temător.
Ea stătea încremenită, cu ochii ţintuiţi în gol, cu gura deschisă şi o expresie
a feţei care îi stârnea investigatorului fiori pe şira spinării; pur şi simplu,
semăna cu o statuie înfricoşătoare. El s-a ridicat uşurel în picioare şi a
început să rostească vorbe dulci, străduindu-se din răsputeri să-şi
stăpânească furia, în timp ce se strecura către ieşire.
— Nu te mai supăra, te rog! În niciun caz nu mai pune la suflet vorbele
mele pline de nerozie! Eu totdeauna am fost spurcat la vorbă. Gura asta m-a
băgat tot timpul în necazuri şi nicicum n-am reuşit să mă îndrept.
Se sprijinea cu spinarea de uşă şi de acolo continua să-i spună:
— Te rog din suflet să mă ierţi. Chiar că nu meritai aşa ceva.
Cum se tot lăsa pe spate, ca să iasă mai repede de acolo, uşa a început să
scârţâie tare.
— Sunt un om mizerabil, o lepădătură, o creatură imposibilă. Ştiu asta…
Mi-e silă, mi-e foarte silă de mine însumi…
În timp ce mormăia aşa, se mai retrăgea câte un pic până ce aerul rece pe
care l-a simţit în spinare i-a dat de înţeles că a ajuns deja afară. I-a mai
aruncat o ultimă privire femeii înainte de a se strecura pe uşă, pentru a o
lăsa să se închidă în urma lui. Odată despărţiţi de acea uşă, investigatorul a
rupt-o la fugă spre capătul celălalt al culoarului fără să-i mai pese câtuşi de
puţin de ea, doar că la mijlocul drumului i-a ieşit în faţă un bărbat micuţ,
îmbrăcat foarte frumos, care se ţinea cu pas iute după o femeie ce lucra
acolo. Alergând cât putea el de tare, investigatorul aproape că a sărit peste
ei, ca să-i depăşească, ignorând ţipetele de spaimă ale femeii. Când a ajuns
la capătul culoarului, a urmat drumul după colţ, unde a deschis o uşă
soioasă. L-a izbit un amestec neobişnuit de mirosuri dinăuntru – dulce,
acru, amar, iute şi s-a simţit împresurat de un abur fierbinte. În atmosfera
aceea înceţoşată a reuşit să distingă nişte omuleţi care se tot agitau de colo
până colo, ca nişte mici demoni. Unii, din câte putea să-şi dea seama,
încrustau ceva; alţii smulgeau pene şi blană: alţii spălau vase, iar alţii
amestecau ingredientele. La prima vedere, părea un haos de nedescris, dar,
de fapt, totul era foarte bine rânduit. S-a împiedicat de ceva, iar când a
privit în jos, a descoperit că era un şir de vreo patruzeci-cincizeci de
penisuri de măgar congelate. Pe dată şi-a amintit de felul acela de mâncare
„Dragonul şi Pasărea Phoenix au noroc împreună” şi de banchetul la care se
servea numai măgar. Câţiva bucătari micuţi s-au oprit din lucru, ca să-l
examineze curioşi. Imediat, investigatorul s-a întors şi a luat-o la fugă, iar
când a dat de scări, a pornit să urce, ţinându-se de balustradă. În momentul
în care a auzit strigătul sfâşietor al unei femei, din nou a simţit că băşica
udului dă drumul şi ultimilor stropi de urină pe care îi mai avea. În urma
strigătului, s-a lăsat o linişte de mormânt şi un gând îngrozitor i-a
străfulgerat prin minte. „S-o ia naiba!” Fără să se mai gândească nicio clipă
la băieţii şi fetele îmbrăcaţi în culori vesele, care dansau graţios pe podeaua
placată cu marmură roşie şi stricând în mod neruşinat ritmul superb al
acelei muzici de dans, asemenea unui câine râios, strunit cu băţul,
investigatorul a străbătut în goană sala principală a Cârciumii Yichi – fără
putere de tăgadă un loc al desfrâului.
A fugit până a ajuns pe aleea întunecoasă şi abia acolo şi-a dat seama că
cele două pitice gemene, care flancau intrarea, sloboziseră un ţipăt de
spaimă atunci când a trecut pe lângă ele. S-a rezemat cu spatele de zid, ca
să-şi tragă sufletul şi a întors capul către luminile strălucitoare de la crâşmă.
Firmamentul iluminat cu neon îşi tot schimba culorile – când roşu, când
verde, când galben. Abia atunci a realizat că stătea în ploaia rece, sprijinit
de zidul de piatră rece ca gheaţa. „Numai zidurile care împrejmuiesc
cimitirul probabil că mai sunt atât de reci”, s-a gândit el. După toate
întâmplările care îl legaseră de Ţara Vinului, dacă în noaptea aceasta nu se
chema că a scăpat din ghearele morţii, atunci cu siguranţă se chema că a
scăpat din gura tigrului. Acordurile unei melodii superbe răzbăteau dinspre
cârciumă şi pluteau, risipindu-se în noaptea adâncă. Ding Gou’er, cu
urechile ciulite, încerca să surprindă acele acorduri şi, deodată, inima i-a
fost cuprinsă de o tristeţe copleşitoare, iar câteva lacrimi reci au prins a se
prelinge pe obraji. Pentru o clipă, şi-a imaginat că este un mic prinţ
îndurerat, însă nu era nicio prinţesă pe acolo, ca să-l salveze. Aerul era
reavăn şi după durerea pe care o simţea în mâinile îngheţate ştia că
temperatura scăzuse deja sub zero grade. Vremea din Ţara Vinului pe
neaşteptate devenise nemilos de rece, încât picăturile de ploaie îngheţau pe
drum, ba mai degrabă, în timp ce cădeau din cer, deveneau mici bobiţe de
gheaţă care se sfărâmau imediat ce ajungeau pe pământ, dar numai pentru a
se aduna laolaltă, alcătuind o pojghiţă zdravănă de gheaţă. În depărtare, o
maşină solitară derapa în fel şi chip, pe drumul scăldat în lumina becurilor.
Imaginea turmei de măgari negri care alergau pe Strada Măgarului i-a
revenit în amintire asemenea unui vis străvechi. „Oare toate acestea se
întâmplaseră aievea? Oare chiar exista o femeie atât de bizară precum
şoferiţa? Oare chiar venise un investigator pe nume Ding Gou’er în Ţara
Vinului pentru a cerceta un caz de canibalism asupra bebeluşilor? Oare
chiar exista un om pe nume Ding Gou’er? Oare chiar eu sunt acela?” Pipăi
zidul rece ca un sloi de gheaţă; lovi cu piciorul în pământ şi descoperi că era
tare ca o stâncă; tuşi o dată şi simţi durere în piept. Tuşea lui s-a risipit în
depărtare şi s-a pierdut în beznă. Toate acestea dovedeau că era aievea, iar
sentimentul acela de împovărare nu voia să dispară, în pofida străduinţelor
lui.
Simţea cum stropii îngheţaţi de ploaie îl izbeau peste obraji, ca şi cum l-ar fi
zgâriat o pisicuţă cu ghearele, însă era o senzaţie cât se poate de plăcută. Se
gândi că probabil era îmbujorat la fiţi iar acest gând îi aminti de scena
neruşinată când se pălmuise de unul singur. Îi reveni amorţeala, apoi
senzaţia de usturime. După acestea, a urmat chipul fioros al şoferiţei, care
se legăna prin faţa lui; apoi chipul fioros a fost înlocuit de un chip drăgălaş
care, la fel, se legăna şi nu mai voia să plece de acolo. După aceea, în faţa
ochilor i-a apărut imaginea şoferiţei alături de Yichi şi după ce sentimentele
de furie şi gelozie se amestecau de-a valma, asemenea unui vin de proastă
calitate, începeau să-i otrăvească sufletul încetul cu încetul. Avea mintea
limpede şi îşi dădea seama că ceva îngrozitor se petrecuse: se îndrăgostise
de femeia aceea, iar acum destinele lor erau legate unul de celălalt
asemenea unei perechi de lăcuste legate cu un fir de aţă.
Investigatorul izbi cu pumnul în zidul cimitirului sau în piatra de mormânt a
unui martir sau ce o fi fost acolo şi strigă: „Eşti o curvă! Eşti o curvă! O
curvă de-adevăratelea! O curvă care se culcă cu bărbaţii pentru câţiva
bănuţi!” Durerea pe care o simţea la mână îi făcea durerea din suflet să
scadă în intensitate, aşa că izbi şi cu celălalt pumn în zidul de piatră. Apoi
veni rândul capului.
O rază de lumină strălucitoare s-a oprit asupra lui, după care doi gardieni l-
au chestionat pe un ton foarte sever:
— Ce faci aici?
El s-a întors încetişor şi şi-a dus mâna la ochi, ca să se protejeze de lumină.
Deodată, a simţit cum îi înţepeneşte limba şi îşi pierde puterea de a mai
rosti vreun cuvânt.
— Percheziţionează-l!
— Ce să percheziţionez? Nu vezi că-i nebun?
— N-ai voie să faci gălăgie! Ai înţeles?
— Du-te acasă, că dacă mai faci gălăgie va trebui să te săltăm.
După plecarea celor doi, investigatorul a rămas singur cu bezna care se
răşchira în faţa ochilor lui. Îi era frig, îi era foame şi, una peste alta, îl mai
durea şi capul de simţea că o să i se despice în două. Cu toată negura din
jurul lui, a izbutit până la urmă să-şi revină în simţiri şi, ca prin ceaţă,
interogatoriul la care fusese supus de gardieni i-a amintit de zilele lui
glorioase de odinioară. „Cine sunt eu? Sunt Ding Gou’er, faimosul
investigator de la Procuratura Provinciei. Ding Gou’er este un om de vârstă
mijlocie, care a umblat prin bordeluri şi care n-ar trebui s-o ia razna din
pricina unei femei, amanta piticului. Cât de absurd este totul!” a mormăit el
în timp ce îşi scotea batista, ca să-şi şteargă sângele de pe frunte. Sânge era
şi în scuipatul lui. „De o fi să ajungă la urechile celor de la Procuratură
isprăvile mele de aici, cu siguranţă că se vor tăvăli pe jos de râs.” S-a pipăit
la brâu şi, descoperind că obiectul acela metalic era la locul lui, a răsuflat
uşurat. „Ar fi vremea să găsesc un hotel, să mănânc ceva, să mă odihnesc o
noapte, iar mâine să mă apuc serios de treabă. Nu se poate să-mi scape din
mână gaşca asta de neisprăviţii Şi-a impus să ţină drumul drept şi să nu-şi
clintească privirea până când n-o să treacă de Cârciuma Yichi şi n-o să
scape de nebunia de acolo.
Nici n-a apucat investigatorul s-o pornească bine pe aleea întunecată, când a
tras o căzătură zdravănă pe spate, izbindu-se cu capul de pământ. În
momentul în care a început să caute ceva de care să se proptească pentru a
se ridica în picioare, a simţit cât era de rece şi de alunecos pe jos. S-a ridicat
cătinel şi şi-a continuat drumul, cam împleticit, ce-i drept. Mersul era
anevoios fiindcă aleea şerpuitoare era acoperită cu o pojghiţă zdravănă de
gheaţă. În viaţa lui nu-i umblaseră picioarele pe aşa un drum. Când a întors
capul să privească în urmă, luminile de la cârciumă i-au năvălit în ochi cu
sălbăticie, ca o săgeată care-i străpungea inima. Asemenea unui animal
nimerit de glonţul vânătorului, bărbatul s-a prăbuşit la pământ copleşit de
gemete; flăcări albastre îi pârjoleau creierul, odată cu sângele fierbinte care
îi năvălea în cap, ba avea senzaţia ca i se umflă ţeasta precum o minge care
urma să plesnească dintr-o clipă într-alta. Din pricina durerii a deschis gura,
cu gândul să urle, însă odată slobozit din gâtlej, urletul lui a pornit a se
rostogoli prin pietrele de pe alee ca un car de apă, cu roţi mari de lemn. La
rândul său, trupul n-a putut opune rezistenţă şi s-a rostogolit şi el, mai întâi
urmărind mişcarea roţilor de lemn; apoi s-a rostogolit în afara drumului, ca
să scape de roţi, pentru ca din rostogolirea aceea nărăvaşă şase unească din
nou cu roţile. Şi, cum urma el aşa răsucirea necontenită a roţilor de lemn,
deodată s-a pierdut în contemplarea străzii, a zidurilor de piatră, a copacilor,
a mulţimii de oameni, a clădirilor… totul se învârtea, se răsturna, se rotea
Eră încetare. În timpul acestei rostogoliri, deodată a simţit că un obiect dur
îl împunge la brâu, provocându-i o durere de nesuportat. Imediat şi-a
amintit de pistol şi l-a scos. De îndată ce a atins mânerul care îi era atât de
familiar, inima a început să-i bată de-a valma, căci gloria zilelor de
odinioară îi revenea în faţa ochilor. „Ding Gou’er, cum e cu putinţă să fi
decăzut atât de rău? Să ajungi să te prăvăleşti în noroi ca ultimul beţiv, să te
transformi într-un morman de gunoi din pricina unei femei care s-a culcat
cu un pitic… oare chiar merită? Câtuşi de puţin, câtuşi de puţin! Scoală-te,
ridică-te în picioare şi poartă-te ca un bărbat demn!” în momentul în care s-
a proptit cu palmele pe pământ, cu gândul să se salte de acolo, l-a cuprins o
ameţeală groaznică. Avea o senzaţie limpede că luminile de la Cârciuma
Yichi îşi exercitau din nou vraja asupra lui. De cum îşi îndrepta privirea
într-acolo, o flacără verde nemiloasă îi pârjolea creierul şi îi înăbuşea
lumina raţiunii. S-a forţat să nu mai privească înspre luminile acelea rele
care îşi revărsau strălucirea numai peste droguri şi plăceri carnale. Păcatul
invada cerul cu o forţă uriaşă, de nestăvilit, ca într-un vârtej imens, iar el era
doar un fir de iarbă la marginea acestui vârtej. S-a împuns cu ţeava
pistolului în coapsă, în speranţa că durerea aceea ascuţită va alunga
dorinţele din mintea sa. Când a izbutit într-un târziu să se ridice în picioare,
a pornit cu paşi mărunţi către inima întunecimii, icnind la fiecare mişcare.
Aleea cufundată în negură părea fără sfârşit. Nu existau lămpi care să
lumineze, ci doar razele palide ale stelelor din tării dădeau contur zidurilor
care străjuiau drumul de-o parte şi de alta. Stropii de ploaie, preschimbaţi
din ce în ce mai mult în zăpadă, cădeau greoi în noapte, însoţiţi de un foşnet
misterios, emoţionant, ce îi dădea de înţeles că dincolo de acele ziduri
stăteau semeţi nenumăraţi pini şi chiparoşi verzi ca smaraldul, simbolizând
nenumăraţii eroi care îşi duseseră traiul cândva în acest mic târg. De-a
lungul veacurilor, mii şi zeci de mii de oameni îşi sacrificaseră viaţa pentru
interesele poporului, înduraseră cele mai mari suferinţe şi atunci oare cei de
acum mai aveau vreo durere de care să nu se poată dezbăra? Parafrazând
astfel în minte o vorbă celebră de-a lui Mao, investigatorul simţea cum
durerea din suflet i se mai ostoieşte. Luminile de la Cârciuma Yichi fuseseră
deja înghiţite de clădirile înşirate una după alta, în timp ce aleea îngustă,
strânsă între zidurile de piatră, fusese, la rândul ei, înghiţită de gândurile lui
aiurite. Timpul trecea iremediabil; noaptea întunecată înainta prin ploaia
care foşnea îngheţat; lătratul înfundat al unui câine sporea şi mai mult
atmosfera misterioasă a acestui orăşel. Pe nesimţite, Ding a ieşit de pe aleea
pietruită, întâmpinat de o lampă cu gaz, care sfârâia şi a pornit cu iuţeală
înspre acea lampă, precum o molie atrasă de flacăra strălucitoare.
În bătaia luminii se profila o tarabă unde se vindea supă aburindă cu
colţunaşi. A zărit, apoi, cărbunii care pâlpâiau în cuptor, cu lumini galben-
aurii, a auzit lemnele care trosneau, muşcate de foc, a văzut scânteile care
zburau în aer şi a simţit mirosul de fasole arsă. Oala cu supă bolborosea pe
foc, răspândind o aromă ameţitoare. Nici nu-şi mai aducea aminte de când
nu mai mâncase, fiindcă maţele îi ghiorţăiau îngrozitor, iar picioarele i se
înmuiaseră şi de-abia îl mai duceau. Mai mult, tot corpul îi era prins de un
tremur uşor, însoţit de sudoarea rece care i se ivise pe frunte. S-a prăbuşit în
faţa tarabei cu supă cu colţunaşi.
Vânzătorul cel bătrân din spatele tarabei l-a tras de braţ, ca să-l ridice.
— Unchiule, aş vrea şi eu să mănânc nişte supă.
Bătrânul l-a aşezat pe un scăunel şi i-a dat un bol cu supă pe care
investigatorul l-a înşfăcat grăbit. Fără să-i pese dacă supa e fierbinte sau e
rece, a dat-o pe gât cu lăcomie, numai că, odată ce mâncarea i-a ajuns în
stomacul gol, senzaţia de foame a devenit crâncenă. A înfulecat patru boluri
pline ochi unul după altul, ca un hămesit şi parcă tot nu se sătura, dar când a
privit în jos, către burtă, a înţeles că încă un pic şi supa ar fi făcut cale
întoarsă.
— Mai mănânci? l-a întrebat vânzătorul cel bătrân.
— Nu mai vreau. Cât costă?
— Nu-i cazul să mă mai întrebi, i-a răspuns bătrânul, privindu-l cu milă.
Dacă ţi-e la îndemână, dă-mi patru bănuţi, dacă nu, socoteşte că ţi-am făcut
eu cinste.
Investigatorul se simţea îngrozitor de rănit în orgoliu şi atunci îşi imagină că
ar avea în buzunar o bancnotă de o sută de yuani nouă-nouţă, cu marginile
tăioase ca un cuţitaş şi că ar apuca-o cu vârfurile degetelor, făcând-o să
foşnească uşor, şi ar arunca-o bătrânului vânzător, înainte de a-l săgeta cu
privirea sa dispreţuitoare. Apoi, s-ar întoarce şi ar pleca fluierând, un
fluierat tăios care ar spinteca noaptea adâncă şi astfel i-ar lăsa o amintire de
neuitat pentru toată viaţa. Toate bune şi frumoase, doar că investigatorul n-
avea niciun sfanţ în buzunar. Atunci când înfulecase holurile cu supă, îşi
înfulecase deopotrivă stinghereala şi ruşinea. Colţunaşii îi veneau înapoi pe
gât, dar numai ca să-i mestece mai bine şi să-i înghită la loc; abia acum le
simţea gustul. Se gândea cu tristeţe că se transformase într-un animal care
îşi regurgitează nutreţul şi deodată îşi aminti furios de micul demon cu solzi
care îi furase portofelul, ceasul, bricheta, legitimaţia şi aparatul de ras, îşi
aminti de Jin Gangzuan, cel cu chipul unsuros, îşi aminti de şoferiţa cea
bizară, îşi aminti de celebrul Yu Yichi. Gândul la acest pitic i-a adus,
totodată, înaintea ochilor trupul voluptuos al şoferiţei şi astfel flacăra
geloziei aprige s-a reaprins în sufletul lui. Grăbit, s-a smuls dinlăuntrul
acelor amintiri primejdioase şi s-a întors la scena stingheritoare în care pur
şi simplu devorase supa bietului om, fără să fie în stare să-i plătească.
Pentru patru bănuţi amărâţi ajunsese să se comporte ca un cerşetor jalnic –
un erou îngenuncheat de patru bănuţi. S-a căutat bine în buzunare, dar nici
gând să găsească ceva. Chiloţii şi maioul încă atârnau de candelabrul
şoferiţei, acolo unde-i lăsase când fugise mâncând pământul, numai să
scape de urgie. Noaptea geroasă îi pătrundea în oase. Văzându-se fără cale
de ieşire, a scos pistolul şi l-a pus uşurel într-un bol de ceramica albă cu
flori albastre, de unde reflecta străluciri metalice.
— Unchiule, eu sunt investigator trimis de la Procuratura Provinciei, doar
ca am dat peste nişte răufăcători care mi-au furat bunurile şi m-au lăsat
numai cu pistolul ăsta care poate sta drept dovadă că nu sunt genul care
mănâncă pe degeaba.
Bătrânul s-a aplecat speriat şi, luând cu ambele mâini bolul în care se afla
pistolul, i-a spus:
— Ce om de ispravă! Ce om de ispravă! Este norocul meu că aţi ales să
mâncaţi aici supa cu colţunaşi. Acum vă rog să vă luaţi chestia asta de aici,
ca mă bagă în toţi sperieţii.
— Bătrâne, i s-a adresat investigatorul în timp ce îşi recupera pistolul, de
vreme ce mi-ai cerut doar patru bănuţi, probabil că ţi-ai dat seama că sunt
falit. Faptul că mi-ai dat să mănânc supă pe săturate, ştiind prea bine că n-
am cu ce să-ţi plătesc, înseamnă că m-ai luat drept un neisprăvit care ţi-ar
putea face rău, iar eu nu pot să îndur aşa ceva. Uite cum facem: am să-ţi dau
numele meu şi adresa, ca să mă cauţi la nevoie. Ai ceva de scris?
— Eu sunt un biet vânzător de supă cu colţunaşi, neştiutor de carte. De
unde aş putea să am ceva de scris? a spus bătrânul. Şefule, bunule şef, din
prima clipă mi-am dat seama că dumneavoastră sunteţi o persoană
importantă, în misiune sub acoperire. Nu trebuie să-mi lăsaţi numele şi
adresa. Tot ce vă cer este să-mi cruţaţi viaţa.
— Misiune sub acoperire? Pe dracu! Sunt omul cel mai lipsit de noroc din
lume! Este inacceptabil să-ţi mănânc supa pe degeaba. Uite cum facem…
Investigatorul a apăsat pe butucul pistolului şi a scos un glonţ lucios pe care
i l-a oferit bătrânului, spunându-i:
— Ţi-l las ca amintire.
Bătrânul îşi flutura mâna în semn de refuz.
— Nu trebuie, nu trebuie, a spus el. Şefule, ce înseamnă câteva boluri de
supă? Norocul meu a fost să întâlnesc un om atât de bun şi drept ca
dumneata, un noroc care o să ne fie de ajuns pentru trei generaţii de acum
înainte. Nu trebuie, nu trebuie…
Investigatorul nu voia să-l lase să tremure la nesfârşit, aşa că l-a prins de
mână şi i-a pus în palmă, cu forţa, un cartuş. A simţit în clipa aceea că
palma bătrânului ardea ca focul.
Imediat a auzit în spatele lui un râs lugubru precum strigătul ascuţit al unei
bufniţe cocoţate pe o piatră de mormânt. S-a speriat atât de tare încât şi-a
tras capul între umeri şi iarăşi un jet de urină s-a pornit nestăvilit.
— Bun investigator, nimic de zis! a răsunat o voce de om bătrân. E limpede
că e vorba de un condamnat care a evadat!
S-a întors speriat şi a observat că la poalele unui platan stătea un bărbat
slab, îmbrăcat cu nişte haine militare ponosite. Ţinea cu amândouă mâinile
o puşcă de vânătoare, iar alături de el un câine lăţos, tigrat, şedea cuminte
pe labele din dos. Ochii îi scânteiau de parcă lansau două fascicule laser,
încât câinele îl speria pe investigator mai tare decât omul acela.
— Unchiule Qiu, v-am deranjat! a spus cu voce înceată bătrânul vânzător
de supă.
— Liu al Patrulea, de câte ori ţi-am spus că n-ai voie să-ţi aşezi taraba aici?
Dar tu te încăpăţânezi să vii tot aici!
— Unchiule Qiu, te-am mâniat, dar ce poate face un om sărman ca mine?
Fata mea are nevoie de bani pentru şcoală şi n-am încotro. Pentru ea fac
orice, dar nu îndrăznesc să mă duc la oraş, fiindcă acolo îmi dau amendă,
dacă mă prind, iar amenda înseamnă banii pe jumătate de lună.
Unchiul Qiu a răsucit puşca în aer şi a strigat pe un ton aspru:
— Tu de acolo, aruncă pistolul imediat!
Ding Gou’er, ca un copil ascultător, a zvârlit pistolul la picioarele celui pe
care bătrânul vânzător de supă îl numise „unchiul Qiu”, iar apoi, încetişor, a
ridicat braţele, în timp ce îl urmărea cu privirea cum ţine puşca doar cu o
mână, pentru a avea liberă mâna cealaltă. Stătea cu picioarele uşor îndoite,
într-o poziţie care lăsa de înţeles că este pregătit să tragă, în caz de nevoie.
Slăbănogul unchi Qiu a studiat revolverul cu atenţie sporită înainte să se
pronunţe pe un ton dispreţuitor: „O porcărie!” Ding Gou’er s-a gândit să
profite de ocazie şi să-l linguşească, drept care a spus: „îmi dau seama că
sunteţi expert în privinţa armelor”. Faţa bătrânului s-a luminat pe dată. Cu
voce ascuţită, dar răsunătoare a spus: „Chiar că ai nimerit-o! Am umblat cu
cel puţin patruzeci-cincizeci de tipuri de arme la viaţa mea, de la puştile din
Cehia la cele marca Hanyang, mitraliere ruseşti şi pistoale automate… asta
ca să amintesc doar câteva. Dacă vine vorba de pistoale, am folosit Mauser
german, pistol spaniol cu încărcător mare, pistol japonez «Carapace de
broască», revolver chinezesc şi vreo trei tipuri de puşti. Pistolul ăsta…”
Odată ce a rostit aceste vorbe, a aruncat în aer pistolul lui Ding Gou’er, dar
l-a prins de îndată, cu mişcări foarte agile, total surprinzătoare pentru vârsta
lui. Avea un cap alungit, ochi mici, nas acvilin, sprâncene aproape
inexistente şi mai deloc perciuni. Faţa-i ridată era negricioasă ca o scoarţă
de copac prăjită în cuptor. „Pistolul ăsta”, a reluat el pe un ton dispreţuitor,
„este o jucărie pentru femei”. Investigatorul i-a răspuns calm: „Pistolul ăsta
ţinteşte foarte bine”. Bătrânul l-a studiat cu mare atenţie şi a comentat cu un
ton de expert: „Pe o distanţă de zece metri ţinteşte bine, într-adevăr, dar mai
departe de atât, nu face doi bani”. „Unchiule, dumneata le ştii pe ale
dumitale”, i-a dat replica Ding Gou’er. Bătrânul cel costeliv şi-a pus la brâu
pistolul şi a pufnit pe nas, sfidător.
— Unchiul Qiu este revoluţionar veteran. El este şeful care se ocupă de
Cimitirul Martirilor din Ţara Vinului, a sărit cu precizările vânzătorul de
supă cu colţunaşi.
— Nu-i de mirare, i-a răspuns Ding Gou’er.
— Tu cu ce te ocupi? l-a iscodit bătrânul revoluţionar.
— Sunt investigator la Procuratura Provinciei.
— Să-ţi vedem documentele!
— Mi-au fost furate.
— Mie mi se pare ca arăţi a fugar.
— Aşa-i, arăt a fugar, dar nu sunt.
— Cum poţi să dovedeşti?
— Poţi să-i dai un telefon Secretarului de Partid pe municipiu, primarului,
şefului Poliţiei, Procurorului General şi să-i întrebi dacă ştiu un investigator
special pe nume Ding Gou’er.
— Investigator special? a întrebat bătrânul revoluţionar, hlizindu-se. Da’ de
unde s-au pricopsit cu aşa un investigator?
— O femeie m-a adus în halul ăsta, a spus Ding Gou’er. Ar fi vrut ca
aceasta să fie o autoironie, însă nu-şi imaginase că rostirea acestor vorbe îi
va produce o durere copleşitoare în suflet. Neputincios, s-a lăsat pe vine în
faţa tarabei cu supaşi, lovindu-se cu pumnii însângeraţi pe fruntea şi ea
însângerata, a continuat cu o voce sfârşită:
— O femeie şi un pitic m-au adus în halul ăsta… Bătrânul revoluţionar s-a
apropiat şi l-a îndemnat, în timp ce îl împungea cu ţeava puştii în spinare:
— Ridică-te odată!
Prin pânza de lacrimi care i se aşternuse pe ochi, Ding Gou’er privea capul
negricios şi lunguieţ al bătrânului revoluţionar şi i se năzărea că vede un
consătean sau pe şeful lui sau mai degrabă se imagina în postura fiului care
îşi revede bucuros tatăl. Sub povara emoţiilor, a cuprins cu braţele
picioarele bătrânului revoluţionar şi i-a spus, plângând:
— Domnule, sunt un nimic. Am fost nenorocit de o femeie… Bătrânul l-a
înşfăcat de guler şi l-a săltat în sus. L-a privit cu ochi sfredelitori cam cât ţi-
ar lua să tragi câteva fumuri dintr-o pipă, după care a scuipat pe jos, i-a
aruncat revolverul la picioare şi i-a întors spatele, îndepărtându-se cu mers
legănat, în deplină tăcere. La fel de tăcut îl urma şi câinele cu blana lui
gălbuie şi umedă, care lucea în beznă ca un veşmânt împodobit cu perle.
Bătrânul vânzător de supă a pus glonţul cel lucios lângă pistol, iar apoi,
grăbit, şi-a strâns taraba, a stins lampa cu gaz şi a luat-o din loc, la fel de
tăcut.
Ding Gou’er rămăsese încremenit în bezna, urmărindu-l cu privirea pe
bătrân până când tot ce mai putea zări era doar o lumină palidă, în
depărtare, pâlpâind precum un foc demonic. Deasupra se întindea coroana
uriaşă a platanului, care îl apăra de puzderia de picături de ploaie ce cădeau
cu un freamăt uşor. Oamenii dispăruseră şi, odată cu ei, şi lumina, iar acum,
în liniştea adâncă a nopţii, foşnetul ploii prin crengile copacilor se amplifica
şi mai mult. Bulversat, s-a ridicat în picioare, fără să uite însă să-şi ia şi
pistolul de jos. Aerul reavăn devenise şi mai greu de suportat, făcându-l şi
mai tare să resimtă o durere puternică în tot corpul. Era un biet străin într-un
loc străin, împovărat de sentimentul că sfârşitul e pe-aproape.
Ochii ameninţători ai bătrânului revoluţionar ascundeau un gând rău, dar
Ding Gou’er simţise nevoia să i se destăinuie. Ce forţă îl determinase, oare,
într-un timp atât de scurt să se transforme dintr-un bărbat dur, capabil să
îndure orice, într-un prăpădit nevrednic de nimic? Era posibil ca o femeie
atât de banală să aibă o asemenea putere asupra lui? Aşa ceva nu era cu
putinţă, deci nu era deloc cinstit ca toată responsabilitatea pentru ceea ce i
se întâmplase să fie pusă în cârca ei. Se petrecea, totuşi, ceva misterios aici,
iar bătrânul acela care patrula împreună cu câinele se afla chiar în miezul
misterului. Cu siguranţă că în capul lui cel lunguieţ se adunase de-a lungul
timpului o bogată înţelepciune, aşa că Ding Gou’er n-a mai stat pe gânduri
şi s-a hotărât să pornească în căutarea bătrânului revoluţionar.
Şi-a pus în mişcare picioarele amorţite, îndreptându-se în direcţia în care îi
pierduse din vedere pe bătrân şi pe câinele lui. Auzea în depărtare un tren
cum trece pe pod, stârnind un zăngănit metalic ce sporea şi mai mult
misterul nopţii adânci. Drumul şerpuia mai întâi, pentru ca apoi să urmeze
pe o pantă abruptă care l-a determinat să se lase în jos şi să alunece la vale.
Când şi-a ridicat privirea, a observat în apropiere câteva cărămizi stivuite;
în bătaia luminii, şi-a dat seama că erau sparte, dar şi albicioase, ca şi cum
peste ele s-ar fi aşternut o pojghiţă de zăpadă. După câţiva paşi, s-a trezit
lângă o poartă laterală străveche. Lampa care ardea pe creasta zidului îşi
răsfira lumina peste poarta din fier forjat şi mai jos, peste placa de lemn
vopsită în alb, pe care erau caligrafiate câteva caractere roşii, mari:
„Cimitirul Martirilor din Ţara Vinului”. Ding Gou’er s-a repezit şi a apucat
barele metalice ale porţii, ca un deţinut ce aşteaptă cu nerăbdare să treacă
dincolo; din pricina frigului şi umezelii mâinile i se lipeau aşa de tare de
bare încât ar fi fost cu putinţă în orice clipă să rămână fără un strat de piele.
Dulăul gălbui s-a repezit spre el, dezlănţuindu-se cu un lătrat înfricoşător,
însă n-a reuşit să-l înspăimânte atât de tare încât să-l gonească de acolo.
Strigătele ascuţite ale bătrânului revoluţionar, care îşi făcuse deja apariţia în
spatele porţii, pe dată au potolit furia câinelui, ţintuit locului instantaneu, cu
capul plecat în jos, în tăcere. Bătrânul revoluţionar s-a înfăţişat în faţa lui
Ding Gou’er cu puşca atârnată pe umăr; nasturii metalici de la veston
aminteau de autoritatea sa de odinioară, pe când era comandant.
— Ce ai de gând să faci? l-a întrebat el cu asprime în glas.
Ding Gou’er şi-a tras nasul şi a spus pe un ton plângăcios:
— Şefule, eu chiar sunt investigator de la Procuratura Provinciei.
— Cu ce scop ai venit aici?
— Să fac investigaţii într-un dosar foarte important.
— Ce dosar?
— Un dosar cu o bandă de demnitari canibali din Ţara Vinului, care gătesc
şi consumă bebeluşi.
— I-am omorât eu, a răspuns furios bătrânul revoluţionar.
— Vă rog să nu vă enervaţi. Daţi-mi voie să intru şi să vă explic pe
îndelete!
Bătrânul revoluţionar a deschis o portiţă şi i-a spus:
— Strecoară-te pe aici!
Ding Gou’er a ezitat un pic, fiindcă a zărit nişte fire de păr gălbui agăţate
într-un colţ al portiţei.
— Intri, sau nu?
Ding Gou’er s-a aplecat şi a reuşit să intre astfel.
— Voi, ăştia burtoşi, nu vă comparaţi cu câinele meu are se strecoară pe
aici!
Investigatorul l-a urmat pe bătrânul revoluţionar în sala de primire din
stânga porţii, care i-a amintit dintr-odată de sala de la mina de cărbune
Luoshan şi de paznicul cu părul ciufulit ca blana de câine.
Sala era bine luminată, iar pereţii erau văruiţi cu un alb strălucitor. Patul
kang ocupa jumătate din cameră, iar la capăt era despărţit printr-un zid de
un cuptor pe care se afla o oală. În întreaga încăpere plutea un miros de pin
pe care cu siguranţă îl răspândeau buştenii ce ardeau mocnit în sobă.
Bătrânul revoluţionar şi-a desfăcut puşca de pe umăr şi a agăţat-o pe perete,
după care a zis, frecându-şi mâinile:
— Marele meu privilegiu este că pot să dorm pe kang-ul încălzit. Apoi,
privindu-l pe Ding Gou’er, a continuat: Nu crezi că merit şi eu atâta lucru
după ce am fost revoluţionar timp de câteva zeci de ani şi m-am ales cu
vreo şapte-opt cicatrici cât pumnul?
— Meritaţi, meritaţi pe deplin! i-a răspuns cu voce somnoroasă Ding
Gou’er, deja copleşit de căldura din încăpere.
— Doar că nenorocitul ăla de Yu, şeful de secţie, mi-a cerut să ard lemn de
salcâm în loc de lemn de pin! Cât am fost tânăr, am luptat în revoluţie şi
chiar bărbăţia mi-am pierdut-o din cauza diavolilor japonezi, lucru care m-a
afectat nespus, fiindcă am rămas fără urmaşi – fii şi nepoţi, aşa că ce mare
scofală dacă ardeam şi eu nişte lemn de pin? Am ajuns la optzeci de ani. La
urma urmei, câţi pini am să mai apuc eu să ard? Eu îţi spun că, şi dacă ar
veni Regele Cerului pe pământ, tot n-ar reuşi să mă împiedice să ard lemn
de pin!
Bătrânul se înflăcăra şi mai tare, spunând aceste vorbe, încât la un moment
dat începuse să-şi agite mâinile şi să facă spume în colţul gurii.
— Ce spuneai adineaori? ziceai că unii mănâncă bebeluşi? Sunt canibali?
Nişte animale! Cine sunt ăştia? Mâine mă duc şi îi omor cu mâna mea! Întâi
îi împuşc şi după aceea îi raportez. Cel mult o să fiu degradat. Eu am ucis
sute de oameni la viaţa mea, cei mai mulţi dintre ei nişte răufăcători:
trădători, contrarevoluţionari, agresori, dar acum am ajuns la bătrâneţe şi ar
fi cazul să omor şi câţiva canibali!
Ding Gou’er simţea o mâncărime pe tot corpul, poate şi din pricina hainelor
umede care răspândeau un miros puternic de cenuşă.
— Exact asta investighez eu acum, i-a spus el bătrânului revoluţionar.
— Investighezi pe dracu! i-a replicat bătrânul. Scoate-i tuia lumină şi eu îi
omor pe toţi. Investighezi pe dracu!
— Bătrâne, acum trăim într-o societate cu un sistem sănătos de legi. Nu poţi
să te duci şi să omori oamenii pur şi simplu, fără probe concludente!
— Atunci, du-te şi fa mai repede investigaţia aia, ce stai pe aici de pomană?
Ce s-a întâmplat cu conştiinţa ta de clasă? Ce s-a întâmplat cu loialitatea ta
pentru profesie? Duşmanul mănâncă oameni, iar tu te-ai aciuat aici, la
căldurică! Fac pariu că eşti de-al lui Troţki! Eşti un burghez! Eşti un lacheu
imperialist!
Avalanşa de invective pe care bătrânul revoluţionar a revărsat-o asupra lui a
avut darul de a-l trezi din letargia în care căzuse, de parcă ar fi fost
împroşcat cu sânge de câine. Brusc, o fierbinţeală i-a cuprins tot pieptul. Cu
un rânjet pe buze, s-a despuiat în pielea goală, lăsându-şi doar încălţările
ponosite în picioare, s-a aşezat pe vine în faţa kang - ului şi a aţâţat focul,
după care a mai vârât câţiva buşteni de pin. Simţea cum fumul albicios,
parfumat, îi asaltează nările. Apoi, şi-a pus hainele pe un băţ la uscat lângă
kang şi cum se uscau ele aşa, împrăştiau o duhoare ca de piele de măgar.
Focul îl încinsese de-a binelea şi îi dădea ba mâncărime, ba durere, însă cu
cât se scărpina mai tare cu atât se simţea mai bine.
— Nu cumva ai râie? i-a zis bătrânul revoluţionar. Eu am făcut râie odată,
când am dormit în fân şi de la mine a luat tot plutonul. De atâta mâncărime,
ne-am scărpinat până ne-a dat sângele. Scărpinatul n-ajuta la nimic, ne-am
lămurit noi curând, că ni se părea că ne mănâncă şi măruntaiele pe
dinăuntru. De acum ne scăzuse de tot forţa de a mai lupta şi ajunseserăm să
pierdem oameni în bătălii. Atunci, Ma Shan, adjunctul de la trupa a opta, a
găsit o soluţie: a cumpărat o legătură mare de ceapă, una de usturoi şi le-a
zdrobit cu piatra, după care le-a amestecat cu sare şi oţet şi ne-a frecat pe tot
corpul. Ustura îngrozitor, ne amorţise pielea, de parcă ne zgâria un câine cu
ghearele, dar era o senzaţie atât de plăcută şi, mai cu seamă, toată scabia aia
nenorocită s-a dus ca prin minune. Când te îmbolnăveşti, ar trebui să ai
tratament gratuit. Eu mi-am pus capul în laţ şi am luptat pentru revoluţie,
aşa că acum ar fi cazul să mă bucur şi eu de tratament gratuit…
Investigatorul simţea în vorbele bătrânului revoluţionar o doză de
amărăciune şi nemulţumire. Tocmai ascultase o istorisire apăsătoare,
înţesată cu multe potrivnicii, despre revoluţie. Dacă mai devreme tot ce-şi
dorise el era să-şi deschidă sufletul în faţa bătrânului, până la urmă sfârşise
prin a-i asculta nemulţumirile. Profund dezamăgit, investigatorul a înţeles
atunci că nimeni nu poate fi salvatorul nimănui în lumea aceasta, căci
fiecare îşi duce propriile necazuri în spinare – cel flămând tot flămând
rămâne, aşa cum şi cel însetat tot însetat rămâne. Şi-a scuturat hainele, a
curăţat noroiul uscat de pe ele, după care s-a îmbrăcat. Hainele fierbinţi îi
ardeau pielea, dar era o senzaţie care, în mod surprinzător, îl făcea să se
simtă de parcă s-ar fi înălţat în zbor până la nori, doar că acum, cu trupul
copleşit de plăcere, durerea sufletească revenea mai abitir şi aşa se face că
înaintea ochilor i-a apărut imaginea limpede a şoferiţei tăvălindu-se în pat
cu piticul crăcănat şi cu pieptul bombat. Era o imagine vie, ca desprinsă
dintr-un tablou, după cum o văzuse el atunci când se uitase pe gaura cheii.
Cu cât se gândea mai mult, cu atât imaginea devenea mai provocatoare.
Şoferiţa avea pielea aurie, ca un ţipar-femelă, foarte alunecos, cu trupul
acoperit de o peliculă uleioasă, care împrăştia un miros greu. Yu Yichi era
ca un broscoi râios şi o frământa întruna cu ghearele lui scârboase. Fiecare
orăcăit şi-l însoţea cu spume la gură… Inima lui Ding Gou’er fremăta
precum frunza în bătaia vântului. Tare ar fi vrut să-şi poată scoate inima din
piept şi s-o zdrobească în faţa ei fără milă. Curvă, curvă, o curvă
mizerabilă! Parcă şi vedea în faţa ochilor cât se poate de clar cum
investigatorul Ding Gou’er, impunător ca o statuie de marmură, doboară
dintr-un Şut, cu pantoful de piele, uşa de culoare bej. În faţă i se dezvăluia
un pat pe care stăteau uluiţi şoferiţa şi Yu Yichi – el se răsuceşte în pat ca un
broscoi râios – burta-i e plină de pete roşii, urâte, tremură tot într-un colţ –
cu pieptul bombat, cocoşat, crăcănat sau cu picioarele încrucişate, cu o
căpăţână enormă, ochii albi, nasul coroiat, gura fără buze, cu dinţii galbeni
şi rari; gura arată ca o gaură neagră din care iese o duhoare greu de suportat,
are urechi mari, uscate, pielea aproape transparentă şi gălbejită, braţele
subţiri şi lungi, ca de maimuţă, dar care de-abia dacă ajung la pământ;
corpul îi e acoperit de păr, iar labele picioarelor cu mai multe degete decât e
firesc. Şi mai era şi mădularul ăla ca de măgar, negru ca noaptea. Cum poţi
să te culci cu o asemenea arătare? Investigatorul, incapabil să-şi înfrâneze
pornirile, a tras un strigăt slobozit din toţi rărunchii.
— Ce spui? Ce dracu spui? a bălmăjit unchiul Qiu, bătrânul revoluţionar,
speriat.
Dulăul gălbejit a început să latre ameninţător.
Apoi, ea strigă speriată şi se acoperă în mare grabă cu pătura, aşa cum vezi
mereu că fac iubiţii în filme. Ea tremură sub pătură şi de îndată el zăreşte
trupul acela care-i era cunoscut de acum – voluptuos… bine legat…
parfumat… Parcă zeci de mii de săgeţi îi străpung inima, stârnindu-i o
durere crâncenă, aşa cum nu mai pătimise niciodată. O lumină albastră îi
trece prin faţă; faţa lui are culoare metalică şi pare înţepenită, râde
batjocoritor şi are pielea rece ca gheaţa. Ridică pistolul, pune degetul pe
trăgaci, îl flutură uşor, îl răsuceşte elegant, după care ţinteşte şi poc! răsună
o împuşcătură. Oglinda din spatele lui Yu Yichi se sparge, iar bucăţi
lucioase cad pe jos zornăind – Yu Yichi zace nemişcat – investigatorul
scoate pistolul şi se întoarce, fără sa scoată niciun cuvânt – să nu cumva să
întorci capul – iese cu paşi mari din crâşma Yu Yichi – Iartă-mă, iartă-mă!
se jeleşte ea în timp ce îngenunchează pe podea, învelită cu cearşaful – să
nu cumva să întorci capul – el merge pe strada însorită din Ţara Vinului, cu
mulţimea de oameni adunaţi şi de-o parte, şi de cealaltă a străzii, care se
holbează la el cu priviri în care se întrezăreşte respectul, dar şi teama – sunt
bărbaţi, femei, bătrâni, bătrâne, una dintre ele seamănă cu mama lui, cu
lacrimi în ochi şi buze tremurânde. Copile, spune ea, copilaşul meu – o iată
îmbrăcată cu rochie lungă, imaculată, cu plete aurii ce îi curg râuri pe
umeri, îşi croieşte drum prin mulţime; ochii îi sunt înecaţi în lacrimi,
umbriţi de genele dese şi arcuite, pieptul frumos conturat îi saltă la fiecare
respiraţie, căci trebuie să-şi facă loc, ca să străbată mulţimea. Strigă cu
vocea înlăcrimată: Ding Gou’er, Ding Gou’er – dar Ding Gou’er nu
întoarce capul şi nici măcar cu coada ochiului nu o priveşte, merge înainte
hotărât, cu paşi apăsaţi şi răsunători; iese la lumina soarelui, în bătaia
razelor multicolore, se îndepărtează şi în cele din urmă devine una cu
soarele roşu, mare cât roata carului…
Bătrânul revoluţionar şi-a aşezat mâna puternică pe umărul lui Ding Gou’er.
Investigatorul, care de acum era una cu soarele, tremura, dar parcă se
străduia, totuşi, să-şi revină. Inima încă îi bătea în ritm alert, iar ochii îi erau
împânziţi de lacrimile lui de erou.
— La dracu! Eşti cumva posedat de demoni? l-a întrebat bătrânul
revoluţionar dispreţuitor.
Investigatorul şi-a şters grăbit lacrimile cu mâneca şi a chicotit uşor, cam
stingherit.
După fanteziile tumultuoase, se simţea de parcă în pieptul lui ce ascundea
atâta melancolie se configurau crăpături adânci, în timp ce creierul obosit îi
devenea tot mai greoi; în urechi îi răsuna un bâzâit continuu.
— Arăţi de parcă ai fi făcut o nenorocită de răceală! i-a spus bătrânul
revoluţionar. Ai o faţă ca un fund de maimuţă!
Bătrânul revoluţionar a scos dintr-o gaură de sub kang o sticlă de băutură,
din ceramică albă, cu marca înscrisă cu culoare roşie.

— Îţi dau ceva ce o să-ţi vindece răceala asta păcătoasă, a spus el,
fluturându-i sticla prin faţă. Bea, fiindcă omoară viruşii şi îţi scoate otrava
din corp. Alcoolul este un leac bun care vindecă o sută de boli. În anul
acela, când am traversat Râul Roşu de patru ori cu Mao Zedong şi am trecut
de două ori prin satul Maotai, a trebuit să părăsesc plutonul, fiindcă m-am
îmbolnăvit de malarie. Atunci m-am ascuns într-o distilerie, iar când au
venit bandiţii albi, de la Guomindang şi au deschis focul, m-am speriat
îngrozitor, dar mi-am zis: „Bea! Asta te ajută să-ţi înăbuşi frica!” Gâl, gâl!
Şi uite aşa am dat pe gât trei pahare, unul după altul, altminteri n-aş fi reuşit
să mă calmez, să prind curaj şi să scap de tremurat. Apoi, am înşfăcat un
ciomag, am ieşit din distilerie şi am omorât în bătaie vreo doi bandiţi albi,
după care le-am luat puştile şi am ajuns din urmă trupele lui Mao Zedong.
La vremea aceea, Mao Zedong, Zhu De, Zhou Enlai şi Wang Jiaxiang beau
toţi Maotai. Când consuma alcool, Mao Zedong avea mintea ascuţită şi pe
dată era capabilă să conceapă? nişte strategii minunate, altfel ar fi avut mari
pierderi în rândul soldaţilor. Băutura asta – Maotai – a contribuit enorm la
revoluţia chineză. Tu probabil că îţi închipui că Maotai a fost ales la
întâmplare ca să fie băutură naţională, nu-i aşa? Nici vorbă, este
comemorativă! Eu, după o viaţă de revoluţionar, ar trebui să fiu şi eu mare
băutor, nu? Nemernicul de Yu, şeful de departament, vrea să-mi taie porţia
de Maotai şi s-o înlocuiască cu nu ştiu ce băutură, Armăsarul cu coama
roşie”. Să-i dea bunică-sii aşa ceva!
Bătrânul revoluţionar a turnat băutura într-o cană de ceramică ciobită pe
margine, a lăsat capul pe spate şi a dat totul pe gât dintr-o înghiţitură.
— Acum e rândul tău. E Maotai veritabil, bea până la ultima picătură!
Când a văzut ochii înlăcrimaţi ai lui Ding Gou’er, i-a spus dispreţuitor:
— Nu te încumeţi să bei? Numai trădătorii şi provocatorii n-au curajul să
bea alcool, fiindcă le e teamă că se îmbată şi îşi dezleagă limba, divulgând
cine ştie ce secrete. Eşti cumva trădător? Sau poate eşti vreun provocator?
Nu eşti? Păi, dacă nu eşti, atunci de ce n-ai îndrăzneala să bei alcool?
Din nou şi-a lăsat capul pe spate şi a turnat băutura, care gâlgâia uşor,
alunecându-i pe gât.
Dacă nu bei, eu n-am să te forţez, să ştii! Tu poate crezi că mie mi-a fost
uşor să ajung să beau picătura asta de Maotai Păi, şeful de departament, Yu,
mare adept al lui Troţki, nu mă slăbeşte cu privirea. Când coboară în zbor, o
pasăre phoenix e mai nepricepută ca un pui, tot aşa cum tigrul care ajunge
la câmpie este la mila câinilor.
Aroma băuturii îi stârnea lui Ding Gou’er o poftă de nestăpânit şi, iată, nu-i
de mirare că emoţiile năvalnice compun momentele cele mai potrivite
pentru beţie. De aceea, a întins mâna şi a înşfăcat cana de ceramică, a dus-o
la gură, a tras aer în piept şi în clipa următoare i-a îngăduit băuturii să-i
inunde stomacul, în faţa ochilor, un mănunchi de flori de lotus roz se
deschideau, revărsându-şi lumina ce stârnea gânduri năstruşnice într-o mare
înceţoşată. Era lumina băuturii Maotai, era spiritul băuturii Maotai, iar într-
o secundă Ding a simţit că lumea devine incredibil de frumoasă, alături de
Cer, alături de Pământ, alături de pomi, alături de zăpada neîntinată de pe
culmile munţilor Himalaya. Tot hlizindu-se, bătrânul revoluţionar a înşfăcat
cana de ceramică, pe care a umplut-o din nou, dar la auzul gâlgâitului
stârnit de băutura care se revărsa în cană, investigatorul a simţit deodată
cum urechile încep să-i vibreze şi gura i se umple de salivă.
Curând, a băgat de seamă că pe faţa bătrânului revoluţionar se aşternuse un
aer de bunătate greu de descris. A întins mâna şi s-a auzit spunând:
— Dă-mi şi mie. Mai vreau să beau.
Bătrânul revoluţionar ţopăia în faţa lui sprinţar nevoie mare, ca un tinerel şi
îi spunea:
— Nu-ţi mai dau, că nici mie nu mi-e deloc uşor să fac rost.
— Vreau să beau! a strigat el. Vreau să beau! Tu ai trezit şarpele lăcomiei în
mine şi acum nu te mai înduri să-mi dai nici măcar un strop?
Bătrânul revoluţionar a dus cana la gură, cu gândul să înghită băutura cât
mai iute, însă Ding Gou’er, furibund, s-a repezit să-i smulgă cana, deşi
bătrânul părea să-şi fi încleştat degetele pe toartă pentru veşnicie, l-a auzit
dinţii scrâşnind, şi ei încleştaţi pe cană, după care a simţit cum lichidul
răcoros i se prelinge pe mână. Cum se opintea el aşa, pe neaşteptate şi-a
adus aminte de o figură pe care o învăţase cândva – îţi îndoi genunchiul şi,
ridicându-l, îl înfigi în burta adversarului. Când bătrânul a slobozit un
răcnet, cana a ajuns în mâna investigatorului, care, nerăbdător peste măsură,
a dat pe gât toată licoarea, iar apoi a început să caute în jur sticla, însă
aceasta zăcea răsturnată pe jos ca un tânăr căzut în război. L-a cuprins brusc
dezolarea, de parcă el l-ar fi ucis pe bietul tânăr. Ar fi vrut să se aplece şi să
ridice sticla aceea albă, legată cu cureluşă roşie – să ajute tânărul cel frumos
să se pună pe picioare – însă, în mod cu totul inexplicabil, a căzut în
genunchi, iar tânărul s-a rostogolit până în colţul camerei, unde s-a înălţat şi
a început să crească în mare goană până a ajuns cam de un metru. El ştia că
acela era spiritul băuturii – spiritul Maotai, rezemat de zid, în colţul
camerei, râzând către investigator în bătaie de joc. Apoi, a sărit în picioare,
cu gândul să se năpustească asupra spiritului care îi dădea de furcă, doar că
n-a făcut altceva decât să se izbească aprig cu capul de perete.
Cuprins de senzaţia aceea fabuloasă că toată camera se învârte cu el, a
simţit deodată cum o mână rece ca gheaţa îl prinde de păr şi fireşte că a
bănuit a cui mână trebuie să fi fost. Îmboldit de durere, s-a ridicat în
picioare, cu sentimentul că parcă tot trupul lui era o grămadă de maţe de
porc, stivuite pe jos – reci, alunecoase, zbârcite, urât mirositoare, de te
umpleau de greaţă - se zvârcolea, aşa cum era smuls şi tras, cu toate că ştia
că, în momentul în care bătrânul revoluţionar îşi va retrage mâna, maţele de
porc se vor prăbuşi la pământ, ude, şiroinde.
Mâna cea mare s-a răsucit un pic, întorcându-l spre faţa prelungă,
negricioasă a bătrânului revoluţionar, astfel că a putut vedea cum zâmbetul
binevoitor de mai devreme se transformase într-un rânjet fosilizat. Deodată,
i s-a părut că pe faţa bătrânului revoluţionar se întrezăreşte cruzimea
conflictelor şi a luptei de clasă.
— Nenorocit de contrarevoluţionar ce eşti! Eu ţi-am dat băutură, şi tu cum
m-ai răsplătit? M-ai lovit drept în ouă! Eşti mai rău decât un câine
netrebnic! Dacă i-aş fi dat de băut unui câine, s-ar fi gudurat pe lângă mine
şi ar fi dat din coadă, drept mulţumire.
Şi spunând acestea, bătrânul l-a scuipat drept în ochi, ceea ce l-a făcut să
simtă atât usturime cât şi o durere apăsătoare. A deschis gura să ţipe, dar în
clipa aceea două gheare mari i s-au înfipt în umeri. În momentul următor
câinele l-a prins cu labele de gât, înţepându-l cu blana aspră şi atunci,
involuntar, şi-a tras capul între umeri, aşa cum face o broască atunci când
primejdia e pe aproape. Simţea respiraţia fierbinte a câinelui asupra lui,
aducătoare de iz acru, greţos. Dintr-odată, i-a revenit senzaţia vârtoasă că
nu-i decât o grămadă de maţe de porc încâlcite, în timp ce teama a început
din nou să-i ardă sufletul. Câinii înfulecă maţele de porc aşa cum copiii
sorbecăie tăiţei. Îngrozit, a slobozit un urlet, chiar înainte ca în faţa ochilor
să se aştearnă bezna.
Câtă vreme să fi trecut investigatorului îi era greu de spus, socotind că a
fost orbit de câine, însă la un moment dat raza de lumină s-a întors asupra
lui. Se răsfira treptat aşa cum soarele străpunge norii şi apoi – zbang! –
toate priveliştile de la recepţia Cimitirului Martirilor i s-au năpustit violent
în faţa ochilor. L-a văzut pe bătrânul revoluţionar în bătaia luminii revărsate
de lampă cum îşi curăţa meticulos, serios, atent puşca, asemenea unui tată
care îşi îmbăiază unicul fiu. Dulăul tărcat stătea întins în voie în faţa
cuptorului, cu botul alungit sprijinit pe o grămadă de vreascuri de pin. Cu
ochii aţintiţi asupra flăcărilor galben-roşietice din cuptor părea cufundat în
gânduri, ca un profesor de filosofie de la universitate. La ce se gândea el
oare? Investigatorul era fascinat de starea meditativă a câinelui cu privirea
pierdută în flăcările din cuptor. Şi el, la rândul său, îl privea pierdut pe câine
şi treptat tabloul strălucitor din mintea câinelui – unul pe care nu-l văzuse în
viaţa lui – a început să prindă contur în propria-i minte. Un tablou aparte,
impresionant, însoţit de o muzică precum curgerea norilor pe cer. Ding era
nespus de emoţionat; îşi simţea nasul de parcă tocmai ar fi fost pocnit de un
pumn aprig – îl durea, îl ustura şi, pe nesimţite, lacrimile s-au pornit la vale
pe obraji.
— Din câte bag de seamă, eşti fără speranţă! i-a spus bătrânul revoluţionar,
aruncându-i o privire. „Împrăştiem sămânţa tigrilor şi lupilor te miri pe
unde şi nu ne alegem decât cu nişte ciurucuri.”
Investigatorul şi-a şters ochii cu mâneca şi i-a răspuns cu tonul unui om
profund nedreptăţit:
— Unchiule, eu am căzut în mâinile unei femei…
Bătrânul revoluţionar i-a aruncat o privire plină de dezamăgire, după care s-
a îmbrăcat cu un palton greoi, şi-a pus puşca pe umăr şi a rostit chemarea:
— Câine, hai să patrulăm şi să-l lăsăm pe prăpăditul ăsta să-şi înece amarul
în lacrimi!
Dulăul s-a ridicat alene, l-a privit pe investigator cu compasiune, după care
şi-a urmat stăpânul afară. Uşa, trasă de balamaua cu arc, a pocnit zgomotos,
dar nu înainte de a lăsa o pală de aer rece şi umed să se strecoare înăuntru,
stârnindu-i un tremur uşor. Copleşit de singurătate şi spaimă, investigatorul
a strigat:
— Aşteaptă-mă!
Imediat, a tras de uşă şi a pornit în urma lor.
Lumina becului de la uşă îi transforma în nişte siluete înceţoşate. Ploaia
îngheţată se cernea mai departe pe pământ şi poate şi pentru că noaptea se
adâncea, cădea cu foşnet mai limpede şi mai înteţit, ca şi cum nenumărate
animăluţe fremătau prin preajmă. Bătrânul revoluţionar se îndrepta spre
inima cimitirului, către negura cea mai adâncă. Câinele îl urma
îndeaproape, el îl urma pe câine. La început, lumina de la uşă i-a îngăduit să
desluşească, de-o parte şi de alta a cărării pietruite, înguste, chiparoşii tăiaţi
în chip de pagodă, dar după câteva clipe totul a fost înghiţit de bezna grea.
Abia acum înţelegea şi el cât de adâncă este întunecimea, neputincios să-şi
mai zărească nici măcar degetele de la mână. Cu cât noaptea devenea mai
grea, cu atât ploaia îngheţată răsuna mai tare prin crengile copacilor;
răsunetul acela haotic, precipitat îi tulbura sufletul şi îi dădea senzaţia de
gol nesfârşit, dar numai zgomotele şi mirosul îl mai încredinţau de existenţa
bătrânului revoluţionar şi a dulăului galben. Bezna era atât de apăsătoare
încât putea zdrobi un om. Investigatorul era cuprins de spaimă, căci acum
simţea în nări mirosul mormintelor martirilor, aflate printre pinii cei verzi şi
chiparoşii de culoarea smaraldului. Toţi copacii aceia i se arătau în chip de
bărbaţi întunecaţi ce nutreau gânduri rele, ţinându-se pe după umeri, unii
lângă alţii, cu rânjete ticăloase pe buze şi planuri mârşave în minte. La
picioarele lor, spiritele martirilor îşi dormeau somnul cel de veci în
mormintele acoperite de iarba uscată. Spaima i-a spulberat pe dată toată
mahmureala. Instinctiv, şi-a căutat la brâu pistolul şi, cum dibuia după el,
şi-a simţit palmele scăldate de o sudoare rece. Un ţipăt ascuţit a străpuns
negura, urmat de un fâlfâit iute de aripi. A bănuit că era vreo pasăre, dar
care anume nu-i era cu putinţă să spună. O bufniţă, poate. Bătrânul
revoluţionar a tuşit, câinele a lătrat şi el, iar aceste zgomote au avut darul de
a-l face pe investigator să se simtă relaxat, căci ele însemnau o legătură de
netăgăduit cu lumea aceasta. A tuşit şi el tare, ostentativ, de parcă voia să se
audă el însuşi foarte clar. Cu siguranţă că bătrânul revoluţionar râdea de el
în beznă, s-a gândit el, şi probabil că şi dulăul ăla cu înfăţişare de filosof
meditativ chicotea amuzat. Îi vedea ochii care străfulgerau lumini verzi şi,
dacă n-ar fi ştiut limpede că este câine, ar fi jurat că-i un lup.
A început să tuşească necontrolat, dar la un moment dat o lumină puternică
aproape că l-a orbit. Şi-a acoperit ochii cu palmele şi când tocmai se
pregătea să deschidă gura, ca să protesteze, fasciculul de lumină şi-a
schimbat direcţia, fixându-şi strălucirea asupra unei pietre albe de mormânt.
Cuvintele gravate pe ea păreau să fi fost de curând vopsite în roşu aprins.
Vederea lor l-a şocat atât de tare, încât nu mai pricepea o iotă, mai cu seamă
că acea culoare roşie pur şi simplu îi întuneca privirea. Lumina a pierit la fel
de neaşteptat precum se ivise, însă el tot mai zărea steluţe de foc licărindu-i
prin faţa ochilor, iar creierul îi era scăldat în culoarea roşie, aceeaşi culoare
pe care o văzuse la buştenii de pin incandescenţi din soba aflată în săliţa de
la cimitir. Îl auzea pe bătrânul revoluţionar cum suflă greu undeva în faţa
lui. Foşnetul îngheţat al ploii a contenit brusc şi o bufnitură violentă, ca şi
cum s-ar fi despicat pământul, s-a auzit în apropierea sa, făcându-l să
tresară speriat. Nu înţelegea ce provocase explozia aceea, dar nici nu avea
vreme să-şi bată capul cu asemenea lucruri. Cel mai important era faptul că,
din clipa în care lumina aceea a revărsat strălucire peste piatra de mormânt,
un val uriaş de curaj i-a pătruns în trup şi a alungat gelozia asemănătoare cu
licoarea bolii, răutatea asemenea licorii văduvei, neliniştea şi tulburarea
asemenea licorii iubirii – toate s-au preschimbat în sudoare acră şi urină
urât mirositoare. Apoi, vodca, însufleţită precum un armăsar semeţ care
străbate în galop stepele kazache, devine el, iar coniacul, aspru şi îndrăzneţ,
cu o undă de fineţe în toată asprimea aceea, cu mult spirit de aventură, cu
multă îndrăzneală, ca un toreador spaniol dependent de luptele cu tauri,
devine el. Ca şi cum ar fi luat o gură de ardei roşu, ar fi muşcat o ceapă
verde, ar fi mestecat o căpăţână de usturoi cu coaja purpurie, ar fi înfulecat
dintr-o bucata uscată de ghimbir, ar fi înghiţit un borcan de piper negru, el
se simţea ca un foc înteţit cu ulei, ca florile din brocart, cu spiritul înălţat
precum coada cocoşului – adevăratul cocktail – în timp ce îşi ridica
minunatul pistol de serviciu „69”, creat cu aceeaşi dragoste ca şi cea mai
rafinată grappa; mergea cu paşi mari tot înainte, cu un aer ameninţător, de
parcă într-o clipă ar fi putut să se întoarcă la Cârciuma Yichi, unde ar fi
deschis uşa albă ca jadul dintr-un şut, ar fi ridicat pistolul, ar fi ţintit înspre
şoferiţa care stătea pe genunchii piticului Yichi şi poc! poc!, două capete ar
fi zburat. Secvenţele acestea s-au desfăşurat precum faimoasa „Băutura
cuţitului”: puternică şi plină de vigoare, cu o aromă în amestec de dulce şi
acru, aluneca uşor pe gât, ca atunci când lama ascuţită a cuţitului trece prin
frânghia de cânepă încurcată.
2

Frate Yidou,
Am primit ultima ta scrisoare şi povestea Lecţia de gătit. În privinţa vizitei
în Ţara Vinului, deja am avut o primă discuţie cu şeful meu care nu este
prea dornic să-mi îngăduie o permisie (ţin să-ţi reamintesc că eu sunt
militar). În plus, tocmai am fost promovat de la căpitan la maior (am pierdut
două stele, dar am câştigat o linie, doar că mi-ar fi plăcut mai mult să am
trei stele şi o linie, aşadar se poate spune că nu-s prea încântat de această
achiziţie). Motivul ar fi că se impune să mă duc la companie şi să mănânc,
să locuiesc şi să fac pregătire alături de soldaţi, în aşa fel încât să fiu în stare
să scriu reportaje care să reflecte viaţa soldaţilor în noua etapă. Dacă mă
deplasez în provincie, atunci se cuvine să descriu ce îmi iese în cale acolo,
ceea ce face ca lucrurile să se complice teribil, cu toată zarva aceasta care s-
a creat în jurul faptelor petrecute în Ţara Vinului în ultimii ani. Eu nu sunt
gata să renunţ la această deplasare, aşa că am să mă străduiesc în
continuare. Sunt multe scuze plauzibile pe care le-aş putea invoca.
Primul Festival al Licorii Maimuţei, din Ţara Vinului, trebuie cu siguranţă
să fie un eveniment de succes, interesant. Va fi un prilej de distracţie pentru
toată lumea, când aroma băuturii se va răspândi cu iuţeală şi va împânzi
totul; sper ca trupul meu dolofan să-şi facă şi el apariţia printre toţi acei
alcoolici care o să umble brambura, cu capul greu şi mersul uşor.
Am ajuns într-un impas cu romanul meu. Investigatorul acela diabolic de la
Procuratură, mă înfruntă la tot pasul, iar eu nu ştiu de n-ar fi mai bine să-l
las să se sinucidă trăgându-şi un glonţ în cap sau să moară doborât de
băutură. În capitolul precedent, iarăşi l-am lăsat să se îmbete şi, fiindcă nu
puteam scăpa de frământările dureroase ale creaţiei, m-am îmbătat şi eu,
însă, în loc să cunosc desfătarea clipelor de nemurire, am experimentat
viziunea Iadului. Peisajul de acolo este absolut înfiorător.
Am petrecut o noapte întreagă să citesc Lecţia de gătit (am parcurs-o chiar
de mai multe ori) şi descopăr că tot mai anevoioase sunt comentariile pe
care trebuie să le fac asupra poveştii tale, dar dacă sunt silit să spun ceva,
atunci probabil că am să repet ceea ce am mai spus şi altădată, şi anume că
nu are un stil unitar, că prea e totul pus grămadă, după bunul plac, şi nici
personajele nu sunt bine conturate. Şi dacă ar fi să mai caut vreun cusur,
fireşte că nu m-aş opri aici. De aceea, aş vrea să discut cu tine o problemă
pe care am mai abordat-o şi cu alte ocazii: mai bine ai păstra tăcerea decât
să aşterni pe hârtie toate grozăviile. Cu toate acestea, după cum mi-ai
adresat rugămintea, am făcut un drum special la revista Literatura
poporului. Zhou Bao şi ceilalţi lipseau din redacţie, aşa că le-am lăsat un
bilet pe masă. Depinde de norocul tău dacă va fi publicată povestirea sau
nu, însă din câte bag eu de seamă, din propria-mi experienţă, va fi greu ca o
asemenea lucrare să vadă lumina tiparului. Chiar dacă nu ne-am întâlnit faţă
în faţă niciodată, totuşi eu socotesc că suntem prieteni, astfel că pot să-mi
iau libertatea de a ţi-o spune direct.
Sunt ferm convins că poţi să scrii o povestire de foarte bună calitate şi care
să se conformeze standardelor de publicare ale revistei. E doar o chestiune
de timp. Mai devreme sau mai târziu povestea ta va fi publicată, deci nu-i
cazul să fii dezamăgit sau deprimat.
După socotelile mele, cu totul mi-ai trimis şase povestiri pe care să le
promovez, printre care şi Eroul Yichi. Dacă voi avea prilejul să merg în Ţara
Vinului, am să mă duc să recuperez manuscrisul de la redacţia revistei, ca să
ţi-l pot înapoia. Trimiterea prin poştă nu este sigură deloc şi, în plus,
stârneşte multă bătaie de cap. Ori de câte ori merg la poştă, sunt într-o stare
de tensiune timp de câteva zile, creată de vederea acelor feţe încremenite
ale domnilor şi doamnelor de la ghişeu, care parcă ar fi gata să înhaţe un
spion sau să percheziţioneze vreun individ pregătit să pună bombe. De
fiecare dată îţi dau un sentiment de vinovăţie, ca şi cum ai avea de gând să
expediezi un colet burduşit de manifeste contrarevoluţionare.
Nu-ţi face griji dacă nu găseşti întâmplări ciudate din Ţara Vinului! Multe
asemenea povestiri stranii au apărut în ultimii ani, o sumedenie dintre ele
fiind născocite la întâmplare şi, prin urmare, lipsite de orice valoare.

Îţi doresc să ai scrieri spornice!

Mo Yan
3
Domnule profesor Mo Yan,
Bună ziua!
Mărturisesc că sunt copleşit de bucurie aflând că există speranţa să veniţi în
Ţara Vinului. Cu nerăbdare aştept vizita dumneavoastră, după cum spune
cântecul: „Aştept luna, aştept stelele/ Aştept de după munţi să răsară
soarele”. Eu am câţiva foşti colegi de şcoală, care în prezent lucrează la
Comitetul Municipal de Partid şi la Guvern (nu au nişte slujbe de rând, ci,
dimpotrivă, sunt unele mai importante decât celelalte), aşa ca, dacă aveţi
nevoie de scrisoare de invitaţie sau de vreo dovadă anume din partea
acestor instituţii, eu pot să-i rog de îndată a vă ajute. Chinezii, în funcţii de
conducere, preţuiesc cel mai mult ştampilele oficiale şi mă gândesc că nici
cei din armată nu fac excepţie.
În privinţa povestirilor, recunosc că sunt cu adevărat întristat şi deprimat.
Ba chiar am obiecţii la adresa lui Zhou Bao şi Li Xiaobao, fiindcă mi-au
ţinut atâta vreme manuscrisele, fără ca măcar să-mi fi trimis o scrisoare,
ceea ce arată cât de puţin îi preţuiesc ei pe ceilalţi semeni. Desigur că sunt
foarte ocupaţi şi, dacă ar fi să scrie câte o scrisoare fiecărui autor, n-ar mai
avea timp de nimic altceva. Eu înţeleg acest lucru perfect, doar că aceasta
nu mă determină să fiu mai puţin supărat. „Dacă n-o fac de dragul
călugărului, atunci s-o facă de dragul lui Buddha” – ştiţi cum este vorba
aceea, mai ales că eu am fost recomandat de domnia voastră. Bineînţeles că
sunt perfect conştient de faptul că aceasta este o stare deloc sănătoasă şi
deloc profitabilă pentru procesul creaţiei literare, însă eu mă străduiesc să
lupt împotriva unei asemenea stări. Eu sunt genul de om care „nu renunţă
decât după ce a văzut Fluviul Galben” sau care „nu poate fi socotit bărbat
adevărat decât dacă a ajuns la Marele Zid”. Aşadar, dragul meu profesor,
voi continua să scriu, indiferent de opreliştile care îmi sunt puse în cale.
Toată lumea la noi în şcoală este prinsă până peste cap cu pregătirile pentru
Festivalul Licorii Maimuţei. Cei de la departament mi-au repartizat o
sarcină, şi anume să fac o baza de alcool, folosind băutura pentru boală din
depozitul nostru, şi să distilez o licoare specială pentru vânzare la festivalul
respectiv. Dacă voi izbuti, atunci voi fi răsplătit cu un mare premiu în bani,
un lucru foarte important pentru mine, însă evident că nu-mi voi abandona
povestirile de dragul banilor. Voi continua să scriu, iar o zecime din efortul
meu va fi dedicat prelucrării băuturii pentru boală, în timp ce restul va
rămâne pentru romanele mele.
Vă trimit ultima mea creaţie, Cuibul de rândunică, pe care vă rog s-o
analizaţi cât se poate de critic. Am făcut o analiza a creaţiei mele
precedente şi am ajuns la concluzia că motivul pentru care povestirile mele
se publică atât de greu este reprezentat de implicaţiile la nivel de societate.
De aceea, în povestirea Cuibul de rândunică am înlăturat această greşeală;
prin urmare, am creat o povestire care se detaşează de politică şi de viaţa
capitalei, dar dacă nici de astă dată nu voi avea sorţi de izbânda, atunci
înseamnă că „Cerul m-a părăsit cu totul”.
Vă doresc să aveţi parte de multă linişte,
Al dumneavoastră discipol,
Li Yidou
4

CUIBUL DE RÂNDUNICĂ

Cum se face că soacra mea nu îmbătrâneşte niciodată şi nu-şi pierde

frumuseţea câtuşi de puţin, că are sâni generoşi şi fundul bombat, în pofida
faptului că e trecută de şaizeci de ani? Cum se face că abdomenul ei este
plat, fără pic de depunere de grăsime, cu o elasticitate asemănătoare celui
mai rafinat oţel? Cum se face că are chipul neted precum luna în mijlocul
toamnei, cu tenul de culoarea florilor de primăvară, fără pic de rid în colţul
ochilor, iar dinţii îi sunt albi şi curaţi, fără nici cel mai mic cusur? De ce
pielea ei este moale şi fină ca netezimea unui jad preţios? De ce are buzele
roşii ca focul, iar gura ei răspândeşte o aromă de carne friptă, stârnindu-ţi
dorinţa unui sărut aprig? De ce nu se îmbolnăveşte niciodată şi nu are
niciun semn de menopauză?
Ca ginere al ei, probabil că n-ar trebui să întrec măsura în halul ăsta, dar eu
sunt un materialist convins şi din această postură n-am nici cea mai mică
temere, aşa că ceea ce trebuie spus am să spun pe şleau. Aş vrea să precizez
faptul că soacra mea, deşi e trecută de şaizeci de ani, dacă politica ar
permite acest lucru şi dacă ea însăşi şi-ar dori, ar putea să-mi dăruiască
multe cumnate şi mulţi cumnaţi. De ce soacra mea foarte rar trage vânturi,
iar atunci când o face, în mod cu totul întâmplător, în loc să miroasă urât,
răspândeşte o aromă de castane caramelizate? În general, în burta unei
femei frumoase se ascund mirosuri grele, încât nu-i de mirare că frumuseţea
unei femei este o chestiune de suprafaţă. În schimb, soacra mea nu numai
pe dinafară este frumoasă, dar şi pe dinăuntru este aromată şi apetisantă.
Toate aceste semne de întrebare m-au prins precum acul de pescuit care se
agaţă de peştele balon scăpat în apele primejdioase. Îmi stârnesc o suferinţă
atât de mare, probabil la fel de mare ca plictiseala pe care v-o stârnesc eu
dumneavoastră, dragi cititori. Poate că vă spuneţi în sinea dumneavoastră:
„Li Yidou ăsta vrea să-şi amaneteze soacra!” Dragii mei prieteni, eu n-am
de gând să-mi amanetez soacra, ci vreau s-o supun studiului. Cercetarea
mea va fi pentru binele omenirii şi poate va reprezenta un uriaş profit, chiar
dacă, probabil, o voi supăra foarte tare.
Pentru început, mă gândesc că dacă soacra mea este precum un Sherry
Oloroso, şi anume o băutură frumoasă, cu o culoare uniformă, cu un buchet
distinct şi foarte bogat, corpolentă, dar totuşi cu o aromă dulceagă,
mătăsoasă, numai bună pentru păstrare îndelungată, şi nu precum o băutură
rustică, făcută din cartofi dulci, de o culoare tulbure, cu miros puturos, acru,
fără inspiraţie şi de duzină, cu gust aproape asemănător cu un insecticid,
atunci motivul cel mai important este acela că ea s-a născut într-o familie de
culegători de cuiburi de rândunică.
Potrivit tehnicii narative la modă în momentul de faţa, putem spune că
povestea noastră e pe cale să înceapă. Înainte de a pătrunde în această
poveste care îmi aparţine mie, dar îţi aparţine şi ţie, cititorule, te rog să-mi
permiţi ca mai întâi să-ţi fac o pregătire de specialitate ce nu va dura mai
mult de trei minute, căci numai aşa vom putea evita anumite piedici în
lectură. Eu plănuiam să scriu o poveste pe care s-o poţi citi într-un minut
jumătate, iar în minutul şi jumătate rămas să poţi medita asupra poveştii,
aşa că să le lăsăm naibii de formule de genul „De îndată ce vulpea a început
să se gândească, tigrul a izbucnit în râs” sau „Cerul nu poate fi împiedicat
să trimită grindina pe pământ, aşa cum mama ta nu poate fi împiedicată să
123
se mărite” . Lăsaţi-i să râdă, fiindcă dacă sute de milioane de oameni vor
muri de râs, atunci nu va mai fi nevoie de nicio planificare familială, iar
soacra mea va putea să-şi folosească pe deplin organele încă viguroase
pentru a-mi mai dărui nişte cumnăţei sau nişte cumnăţele. Bine! Gata cu
trăncăneala, gata cu trăncăneala! Îţi aud strigătele de furie şi văd că ţi-ai
pierdut răbdarea, de parcă ai fi alcoolul produs în Mongolia Interioară.
Semeni atât de mult cu o sticlă de rachiu de sorg de 60 de grade, produs la
Harbin, din cel care te ameţeşte imediat.
Collocalia vestita, din clasa păsărilor, familia rândunicii de ploaie. Corpul
ei măsoară aproximativ 18 cm lungime, cu penaj negru sau maro, care are
un luciu albăstrui. Aripile sunt lungi şi ascuţite la vârf, picioarele scurte şi
roz, cu patru gheare îndreptate înainte. Se adună în stol şi sunt insectivore.
Îşi construiesc cuibul în peşteri. Masculul secretă o salivă care, odată
solidificată, se transformă în „cuib de rândunică”.
Collocalia restita trăieşte în Thailanda, în Filipine, în India, Malaysia şi în
insulele pustii de-a lungul coastei maritime a provinciilor Guangdong şi
Fujian. În fiecare an, la începutul lunii iunie, rândunelele îşi fac cuibul, ca
să scoată pui. Înainte de aceasta, rândunica şi rândunelul se împerechează în
zbor, iar după consumarea acestui moment, rândunelul se prinde cu
ghearele de stânca şi, clătinându-şi capul înainte şi înapoi, asemenea unui
vierme care întinde firul de mătase, secretă saliva în fire transparente,
lipicioase, ce se prind de peretele stâncii, pentru ca mai târziu să se
solidifice, transformându-se în cuib de rândunică. Cei care au asistat la
acest fenomen spun că pe tot parcursul rândunelul nici nu doarme, nici nu
mănâncă, ci doar îşi clatină capul de zeci de mii de ori, într-un proces
anevoios, care îl solicită mult mai mult decât dacă ar scuipa sânge. Cuibul
astfel plămădit nu are pic de impuritate, căci acolo este A numai saliva
bietei păsări. Fără impurităţi, translucid şi armonios, deţine calităţi ce
justifică numele care i-a fost dat – „cuibul alb” sau „cuibul demnitarului”.
După ce cuibul este cules de către oameni, rândunelul îl construieşte pe al
doilea, însă de astă dată nu mai are atât de multă salivă şi, prin urmare, este
nevoit să mai amestece ceva puf şi pene, ca să-l scoată la liman. Din pricină
că se sforţează din toate puterile, în saliva sa se amestecă şi sânge, astfel
încât cuibul clădit nu mai are aceeaşi calitate, fiind numit „cuibul cu pene”
sau „cuibul cu sânge”. Dacă şi acesta este cules, rândunelul n-are încotro şi
îl construieşte şi pe al treilea, care însă nu mai are nicio valoare nutritivă
întrucât este făcut din alge şi foarte puţină salivă.
Când am văzut-o pe soacra mea pentru prima dată, se străduia să
îndepărteze cu un ac de argint toate impurităţile de pe un cuib scufundat în
apă alcalinizată – sângele, penele şi ierburile de mare. Acum ştim că acela
era un „cuib cu sânge”. Soacra mea îşi ţuguia buzele şi bombănea ca un
ornitorinc nervos: „Ia uite, ia uite, de unde să fie ăsta un cuib de rândunică?
E numai o adunătură de pene, un cuib de coţofene sau de ciori bătrâne”.
„Calmează-te! Linişteşte-te odată!” i-a spus profesorul meu, Yuan
Shuangyu, după care a sorbit un pic din băutura pe care o preparase el
însuşi, un amestec cu un buchet elegant, nobil, de orhidee. „Anul acesta,
totul a ajuns să fie contrafăcut. Până şi rândunelele au învăţat şmecheria.
După părerea mea, peste vreo zece mii de ani, dacă oamenii vor mai exista,
rândunelele n-o să mai fie în stare să-şi construiască cuibul decât cu rahat
de câine.” Cuibul de rândunele tremura în palmele ei, în timp ce ea îl privea
uimită pe soţul ei, viitorul meu socru. Nu-mi puteam imagina cum un lucru
atât de mizerabil precum rahatul sau chiar creierul de câine putea sa se
transforme în ceva mai preţios decât aurul. Oare chiar era aici un mister
nedesluşit, precum spuneţi voi? Socrul meu studia cu luciditate obiectul pe
care îl ţinea ea în căuşul palmelor. „Tu în afară de băutură nu te pricepi la
nimic”, i-a spus ea. Apoi, îmbujorată până în vârful urechilor, a azvârlit
cuibul pe jos şi a plecat nu se ştie unde, ca o vijelie. Era prima dată când
mergeam în vizită la socrii mei. Nevasta mea spunea că mama ei era
pregătită să ne facă o demonstraţie de virtuozitate culinară, însă eu am fost
uluit şi jenat, totodată, s-o văd cum aruncă pe jos cuibul şi pleacă. „Nu vă
îngrijoraţi! O să vină înapoi! a spus bătrânul. Ea este expertă în cuiburi de
rândunică, tot atât de pricepută cum sunt eu într-ale băuturii, deci se poate
spune că amândoi suntem nişte aşi, fiecare pe domeniul lui.”
Exact cum prevăzuse socrul meu, ea s-a întors curând. A curăţat cuibul de
impurităţi şi ne-a făcut o supă din el. Socrul meu şi soţia mea au refuzat
amândoi băutura; el a spus că supa mirosea a găinaţ de pui, iar ea a spus că
avea gust de sânge şi, prin urmare, era o supă nemiloasă, plină de cruzime,
emblematica pentru faptul că omul este sursa tuturor relelor. Soţia mea, a
cărei inimă este plină de iubire, tocmai făcuse cerere de înscriere în
Asociaţia Internaţională pentru Protecţia Animalelor, de la Bonn. Soacra
mea mi-a spus: „Tinere Li, nu-i lua în seamă pe proştii ăştia! Aşa-numita lor
dragoste pentru oameni este o minciună sfruntată. Confucius spunea că un
bărbat trebuie să stea departe de bucătărie, însă el la nicio masă nu s-a putut
lipsi de sosul de carne. Şi mai spunea că la mâncare trebuie întotdeauna să
fii pretenţios, iar carnea să fie aleasă cu grijă. Când accepta discipoli,
Confucius le cerea zece pachete de carne uscată în locul taxei de studiu.
Dacă ei nu beau, noi bem”, a spus soacra mea. „Noi, chinezii, mâncăm
cuiburi de rândunică de mii de ani. Este cel mai preţios tonic din lume. Nu
îi subestima valoarea nutritivă doar pentru că arată urât, fiindcă ajută la
creşterea şi dezvoltarea unui copil mic, îi menţine unei femei înfăţişarea
tânără, iar unui bătrân îi prelungeşte viaţa. De curând, profesorul He Guoli,
de la Universitatea Chineză din Hong Kong, a descoperit un ingredient în
cuibul de rândunică, ce poate preveni şi vindeca SIDA. Dacă ea ar consuma
cuib de rândunică”, a spus soacra mea, arătând spre soţia mea, „n-ar mai
arata în halul ăsta”. Soţia mea i-a replicat furioasă: „Prefer să arăt aşa decât
să mănânc porcăriile astea.44 Apoi, holbându-se la mine, a spus: „Ia zi tu, e
bun?” Eu nu îndrăzneam să aduc vreo ofensă nici uneia, nici celeilalte, aşa
că am mormăit: „Păi, ce să zic? Ce să zic? Ha, ha, ha... Soţia mea a spus:
„Eşti tare alunecos!” Soacra mea mi-a mai turnat un polonic de supă din
cuib de rândunică în bolul din faţa mea, după care i-a aruncat o privire
provocatoare fiicei sale. „O să aveţi coşmaruri”, a continuat soţia mea. „Ce
coşmaruri?” a întrebat-o mama ei. „O să visaţi cum stoluri de rândunele vă
ciugulesc creierul”, i-a răspuns fata. „Tinere Li”, mi s-a adresat soacra „tu ai
grijă şi mănâncă supa, n-o lua în seamă pe fata asta, că e nebună. Ieri a
mâncat un crab mare. De ce oare nu se teme că pe dată crabii o s-o prindă
de nas cu cleştii lor? Când eram mică, îi uram de moarte pe cei care
culegeau cuiburile de rândunică, dar după ce m-am mutat la oraş mi-am dat
seama că ura mea n-avea niciun temei. Acum, tot mai mulţi oameni s-au
nărăvit la minunăţii dintr-astea, pentru că sunt foarte mulţi bogătani, însă
dacă ai bani nu înseamnă cavei avea parte de un «cuib al demnitarului» de
prim rang. Marfa de calitate superioară provine din Thailanda, şi anume
«Cuibul-tribut siamez», însă aşa ceva numai demnitarii de rang înalt au
prilejul să mănânce. Într-un orăşel mic ca al nostru, nu putem spera decât la
un asemenea «cuib cu sânge». Şi chiar şi aşa un kilogram ajunge la vreo opt
mii de yuani, ceea ce pentru omul de rând este de neatins”, mi-a spus soacra
pe un ton grav, ostentativ. „Deşi cuibul de rândunică este atât de grozav,
sincer vorbind, prostia asta nu-i deloc gustoasă. Eu prefer mai degrabă
carne de porc friptă, ca să-mi fac pofta.”
Soacra mea a continuat cu stăruinţă să-mi facă educaţia în privinţa cuibului
de rândunică. După ce mi-a explicat valoarea nutritivă, a început să discute
despre modul de preparare, ceea ce recunosc că nu mă interesa câtuşi de
puţin. De interes pentru mine era povestea culegătorilor de cuiburi de
rândunică, povestea familiei ei, povestea ei.
Soacra mea s-a născut într-o familie care se îndeletnicea cu culesul
cuiburilor de rândunică. Încă de când era în burta mamei, auzise ciripitul
plin de durere al rândunicilor şi se bucurase de valoarea nutritivă a
cuiburilor acestora. Mama ei era o femeie lacomă, care a devenit şi mai
lacomă după ce a rămas însărcinată. Adeseori mânca pe furiş, fără ştiinţa
soţului ei, din aceste cuiburi şi niciodată n-a fost descoperită, pentru că avea
o pricepere aparte să fure mâncare. Soacra mea spune că mama ei căpătase
prin născare nişte dinţi mai rezistenţi decât oţelul, care ar fi putut sfâşia
până şi cel mai uscat cuib de rândunele. Ea nu fura niciodată un cuib întreg,
căci soţul ei ţinea socoteala cuiburilor, ci cu mare abilitate rodea o bucăţică
de pe fundul fiecărui cuib, de acolo unde cuţitul lăsase urma de tăietură,
însă muşca atât de fin, mai ceva ca un cuţit, fără să lase nici cel mai mărunt
semn. Soacra mea spunea că mama ei fura numai „cuiburile demnitarului”,
de cea mai bună calitate, fiindcă acestea aveau cea mai mare valoare
nutritivă, nefiind uscate prin expunerea la foc. Ea mai spunea că orice
produs valoros, trecut printr-un proces de prelucrare, îşi pierdea în mare
măsură valoarea nutritivă. Tot ea preciza că orice progres are preţul lui, iar
dacă oamenii au inventat gătitul, atunci au făcut-o pentru a-şi delecta
papilele gustative, însă şi-au sacrificat, astfel, firea bravă şi curajul. Motivul
pentru care eschimoşii care trăiesc la Polul Nord sunt atât de viguroşi şi au
o mare capacitate de a îndura frigul extrem este în mod incontestabil legat
de faptul că ei consumă carne crudă de focă. Mama soacrei mele a mâncat
nenumărate cuiburi de rândunică crude şi de aceea soacra mea are o
sănătate de fier; încă de la naştere a avut părul negru ca smoala, pielea
rozalie, vocea de băiat, răsunătoare, şi patru dinţi în gură. Tatăl ei, ca un om
superstiţios ce era, socotea că un bebeluş născut cu dinţi în gură va aduce
ghinion familiei, drept care a aruncat-o pe soacra mea în bălăriile de pe
lângă casă. Era miezul iernii şi deşi în Guangdong iarna nu e aspră, totuşi în
nopţile din decembrie frigul îţi pătrunde în oase mintenaş. Soacra mea a
supravieţuit dormind toată noaptea în bălăriile îngheţate, fapt ce l-a
impresionat atât de tare pe tatăl ei, încât a luat-o înapoi în casă.
După cum povesteşte soacra mea, mama ei era o femeie frumoasă, pe când
tatăl ei avea genele dese şi lungi, ochii înfundaţi în cap, un nas turtit, buzele
subţiri şi un smoc de păr pe bărbia ascuţită. Din pricina orelor petrecute
cocoţat pe stânci ca să culeagă cuiburile de rândunică, tatăl ei era foarte slab
şi îmbătrânit, dar mama ei, care zi de zi lua pe ascuns cuiburile şi rodea câte
o părticică din ele, avea o piele rozalie, un ten curat, ca un nufăr în luna
iunie, din care răsar picăturile de rouă. Când soacra mea avea un an, mama
ei a fugit în Hong Kong cu un comerciant de cuiburi de rândunică,
abandonându-şi fata în grija tatălui. Soacra mea povesteşte că, după fuga
mamei, tatăl ei îi fierbea în fiecare zi câte un cuib de rândunică şi-i dădea să
mănânce, deci se poate spune că a crescut cu hrană aleasă. Soacra mea
spune că atunci când a rămas însărcinată cu soţia mea n-a mai avut un
asemenea privilegiu, fiindcă tocmai atunci era perioada dificilă de la
începutul anilor ’60 şi aşa se face că soţia mea s-a născut atât de urâtă, ca o
maimuţă negricioasă. Înfăţişarea ei s-ar fi schimbat dacă ar fi mâncat
cuiburi de rândunică mai apoi, dar soţia mea a refuzat să facă acest lucru.
Cu toate acestea, eu ştiu că, şi dacă ar fi dorit, n-ar fi fost deloc uşor; ea era
de puţin timp director la Centrul pentru Mâncăruri Speciale din cadrul
Institutului Culinar şi înainte de a deţine această funcţie nu ar fi putut
procura aşa ceva. Cuibul de calitate inferioară pe care mi-l oferise mie să-l
mănânc nu era procurat pe cale obişnuită, ci prin tot felul de tertipuri, aşa că
îmi dădeam seama de aici cât de mult mă îndrăgea, mai mult decât propria
mea soţie. Mă căsătorisem cu acea femeie în parte fiindcă tatăl ei era un
profesor care mă trata foarte bine, iar motivul principal pentru care nu
divorţasem de ea era faptul că o îndrăgeam nespus pe soacra mea.
Aceasta, mâncând supă de cuiburi şi pui de rândunele, devenise un copil
puternic şi sănătos. La vârsta de patru ani, avea înălţimea şi inteligenţa unui
copil de zece ani şi este convinsă că totul se datorează dietei cu rândunici.
Ea mai spune că într-o anumită măsură a fost crescută cu saliva preţioasă a
rânduneilor, de vreme ce propria ei mamă s-a temut s-o alăpteze din pricina
celor patru dinţi cu care se născuse. „Ce mamifer e în stare să Iacă aşa
ceva?” spunea ea cu multă nemulţumire în glas. De aceea, susţinea că omul
este cel mai crud şi cel mai nemilos mamifer, căci numai omul refuză să-şi
alăpteze puiul.
Familia soacrei mele locuia într-un colţ îndepărtat de pe coasta de sud-est.
În zilele senine, de pe malul mării se vedeau insulele umbroase, înţesate cu
vegetaţia de un verde metalic, unde se aflau nişte grote, în stâncile abrupte,
cu nenumărate cuiburi de rândunică. Cei mai mulţi dintre săteni erau
pescari şi numai tatăl soacrei mele şi cei şase unchi trăiau din culesul.
cuiburilor de rândunele, îndeletnicire pe care o moşteniseră din moşi-
strămoşi, o ocupaţie primejdioasă, dar foarte profitabilă, pe care oamenii
obişnuiţi nu o îmbrăţişau. De aceea am spus eu mai devreme că soacra mea
provine dintr-o familie de culegători de cuiburi de rândunică.
Soacra mea spune că tatăl şi unchii ei erau toţi nişte zdrahoni de bărbaţi, cu
trupul numai fibră, fără pic de grăsime, cu un nivel ridicat de proteină în
sânge, iar muşchii lor parcă erau o împletitură de sfoară. Oricine are
asemenea muşchi în mod firesc este extrem de puternic şi agil, mai ceva ca
maimuţele cele mai viguroase. Tatăl ei a crescut două maimuţe, pe care ea
le numea „dascălii” tatălui ei. În anotimpurile în care nu puteau merge la
cules de cuiburi, tatăl şi unchii ei erau nevoiţi să trăiască din agoniseala de
pe urma cuiburilor de anul trecut, dar nu se necăjeau, fiindcă în felul acesta
aveau răgazul necesar să facă pregătiri pentru următorul sezon de cules. În
fiecare zi le duceau pe maimuţe pe munte, unde le puneau să se caţere pe
stanei, în copaci, după care tot ceea ce făceau ei era să le imite. Soacra mea
spune că nişte culegători de cuiburi de rândunică din Peninsula Malaysia au
încercat să instruiască maimuţe pentru cules, însă n-au prea reuşit, pentru că
acest animal are o fire schimbătoare, lucru care în mod neîndoielnic ar fi
afectat recoltarea. Soacra mea spune că tatăl ei la şaizeci şi ceva de ani era
agil ca o rândunică şi putea să se cocoaţe pe bambusul cel mai lunecos
precum cea mai experimentată maimuţă. Într-un cuvânt, toţi cei din familia
soacrei mele, datorită genelor moştenite, dar şi datorită antrenamentului
constant, erau maeştri la căţăratul pe stânci. Ea mai spune că cel mai
remarcabil căţărător era unchiul ei cel mai tânăr, care, asemenea unei
şopârle, se putea agăţa cu mâinile goale, fără niciun instrument ajutător, pe
stânci de zeci de metri înălţime, în căutarea cuiburilor. Ea susţine că
aproape că a uitat cum arătau ceilalţi unchi, însă de acesta îşi aduce aminte
foarte bine: avea trupul acoperit cu un strat de solzi, ca o piele îmbătrânită,
o faţă uscăţivă, cu ochi albaştri, înfundaţi, în care se reflectau străluciri de
melancolie.
Soacra mea povesteşte că avea şapte ani în vara în care i-a însoţit pe tatăl şi
unchii ei la cules de cuiburi pe insulă. Au pornit într-acolo cu o barcă dublă,
din lemn de pin, unsă cu ulei de platan, care răspândea un iz de pădure
deasă. În ziua aceea, bătea vântul dinspre sud-est, stârnind valuri înspumate
şi nărăvaşe, iar pe plajă, nisipul alb lucea sub mângâierea razelor de soare.
Soacra mea spune că ea adeseori se trezea din vis cu strălucirea aceea albă,
orbitoare, în minte, ba mai mult, în Ţara Vinului fiind, în crucea nopţii,
când stătea lungită în pat, auzea uneori valurile Mării Chinei de Sud şi
simţea în nări mirosul apei. În ziua aceea, tatăl ei, cu pipa în gură, le dădea
indicaţii fraţilor lui mai mici cum să încarce pe barcă hrană, apă de băut şi
prăjine de bambus verde. La sfârşit, unul dintre unchii ei a adus un taur gras
de căpăstru, pe care îl trăgea de un corn cu o panglică roşie. Avea ochii
injectaţi şi spume la bot, ca un animal furibund. Copiii din satul de pescari
au venit în fugă să vadă barca culegătorilor de cuiburi cum porneşte la
drum. Mulţi dintre ei erau partenerii de joacă ai soacrei mele: Rândunica de
Mare, Izvorul Valului, Focă… Era acolo o bătrână care stătea pe o stâncă, la
intrarea în sat şi striga în gura mare: „Focă, Micuţule Focă, hai acasă!” La
această chemare, un băiat s-a îndepărtat şovăielnic de ceilalţi copii, dar
înainte de a pleca, i-a spus soacrei mele:
„Fată-Rândunică, poţi să-mi prinzi şi mie o păsăruică? Dă-mi tu una vie, iar
eu am să-ţi dau în schimb un glob de sticlă”. Şi, spunându-i acestea, a
răsucit în palme globul în aşa fel încât să-l facă să lucească. Am fost
surprins să aflu cu acest prilej că numele de răsfăţ al soacrei mele era „Fata-
Rândunică”. Cerule! Avea acelaşi nume ca şi nevasta lui Karl Marx.”
Soacra mea a ţinut că precizeze: „Copilul acela, Micuţul Focă, acum a ajuns
mare comandant militar”. Tonul ei trist lăsa să se înţeleagă o anume
nemulţumire faţă de socrul meu. „Ce-i aşa nemaipomenit la un comandant
militar?” a întrebat nevasta mea. „Tata e profesor la universitate, specialist
în distilarea băuturilor şi nu-i cu nimic mai prejos decât cel mai mărunt
comandant!” Soacra mea m-a privit şi mi-a spus pe un ton dojenitor: „Ea
întotdeauna îi ţine partea lui taică-su, desigur, împotriva mea”. „Aşa sunt
fetele, îşi iubesc taţii mai mult”, am comentat eu. Nevasta mea mi-a aruncat
o privire plină de ură. „În ziua aceea, când am plecat cu barca la culesul
cuiburilor de rândunică, momentele cele mai incitante au fost atunci când
am încercat să urcăm taurul în barcă”, a continuat soacra mea.
„Taurii sunt foarte inteligenţi”, a spus ea. „Sunt inteligenţi fiindcă n-au fost
jugăniţi. Ei ştiu ce-i aşteaptă după ce sunt uraţi pe barcă şi de aceea, atunci
când se apropie de mal, li se înroşesc ochii, suflă greu, îşi smucesc capul în
toate părţile, ca să sape de căpăstru. Aşa s-a întâmplat şi atunci, mai să-i
răstoarne pe unchii mei.” Soacra mea ne-a povestit mai departe că la sosiră
pe insulă se afla o placă de lemn îngustă, care servea drept podeţ între barcă
şi stânca de pe mal. „Podeţul era ridicat în aer şi înclinat, iar dedesubt era
numai apă tulbure. Copitele taurului s-au oprit la capătul podeţului; era
limpede că animalul nu mai voia să înainteze. Unchiul meu îl trăgea de
sfoară ca un copil care trage de mama, dornic să fie alăptat, până când
inelul din nasul taurului aproape că a fost smuls, stârnindu-i acestuia o
durere insuportabilă. Dar el stătea cu copitele bine înfipte în pământ şi nu
voia să se clintească nici mort. Chiar de i-ar fi smuls nasul, ce mai conta?”
Soacra mea a povestit apoi că unchii ei s-au îngrămădit cu toţii,
împingându-l cu toată forţa, însă oricât s-au opintit, taurul n-a vrut nici în
ruptul capului să se urce pe barcă, ci, dimpotrivă, a lovit furios cu copita de
l-a lăsat schilodit pe unul dintre unchii soacrei mele.
Unchiul cel mic nu numai că era cel mai puternic dintre toţi, dar era şi cel
mai inteligent, aşa că a luat o sfoară din mâna fratelui mai mare şi a plimbat
taurul pe malul mării, vorbindu-i continuu în tot acest răstimp. Amândoi şi-
au lăsat urmele paşilor pe nisip. Apoi, unchiul şi-a scos cămaşa şi i-a
acoperit capul taurului, ca să-l tragă mai uşor, numai că, atunci când au
ajuns pe podeţ, placa de lemn s-a îndoit ca un arc. Animalul ştia că merge
pe un drum primejdios, fiindcă păşea încetişor, temător, de parcă ar fi fost o
capră de munte, venită de la circ, care mergea pe sârmă. În cele din urmă, a
izbutit să urce animalul, au urcat şi oamenii, după care placa a fost aruncată
cât colo. Unchiul cel tânăr a descoperit capul taurului şi şi-a pus cămaşa pe
el, în timp ce taurul tremura din toate încheieturile, iar copitele care loveau
podeaua răsunau ca o tânguire fără margini. Treptat, pe măsură ce se
depărtau de uscat, insula li se arăta tot mai aproape, deşi era cufundată în
ceaţă. Cu toţii aveau senzaţia că acolo se află nişte munţi miraculoşi, ba
chiar şi un pavilion de jad.
Soacra mea spune că, ajunşi la destinaţie, tatăl şi unchii ei au aruncat
ancora, iar cel mai tânăr dintre ei a coborât taurul de pe barcă. Pe chipurile
tuturor se aşternuse o expresie gravă şi misterioasă. De îndată ce au pus
piciorul pe insula pustie, năpădită de ciulini, taurul cel nărăvaş dintr-odată a
devenit ascultător ca un mieluşel. Ochii nu-i mai erau injectaţi, ci
dimpotrivă aveau o culoare albastră profundă, precum culoarea mării.
Acum ochii lui semănau cu ochii unchiului cel mic al soacrei mele.
Soacra mea spune că atunci când au ajuns pe insulă deja se lăsase amurgul.
Razele roşietice ale soarelui licăreau pe luciul mării, iar stoluri de păsări se
înălţau de pe insulă şi pluteau în zbor, slobozind ţipete asurzitoare. Au
dormit pe insulă în aer liber şi de abia dacă au scos o vorbă cât a fost
noaptea de lungă. A doua zi, dis-de-dimineaţă, după ce au mâncat câte ceva,
tatăl ei i-a îndemnat pe toţi: „Haideţi la treabă!” Şi aşa a început misteriosul
şi primejdiosul cules al cuiburilor de rândunică.
Pe insula aceea erau nenumărate peşteri întunecoase. Soacra mea spune că
tatăl ei a aşezat un altar în faţa unei asemenea peşteri, a aprins bani de
hârtie, a făcut câteva plecăciuni şi apoi a zis răspicat: „Omorâţi animalul de
sacrificiu!” Toţi cei şase fraţi s-au repezit şi au doborât taurul la pământ. În
mod neobişnuit, animalul acela vânjos n-a opus niciun fel de rezistenţă, ci
mai degrabă se poate spune că s-a lăsat singur să cadă la pământ. Stătea
cuminte, întins pe jos, cu grumazul viguros proptit pe o piatră, cu căpăţâna
masivă şi coarnele acelea de culoarea oţelului, de parcă ar fi fost toate
sudate laolaltă – grumaz, căpăţână, coarne. După felul în care stătea întins
acolo părea cade bunăvoie şi-a acceptat soarta de animal sacrificat pentru
Zeul Peşterii. Soacra mea susţine că a avut o vagă senzaţie că acele cuiburi
de rândunică erau proprietatea particulară a zeului respectiv, iar tatăl şi
unchii ei îi ofereau la schimb, prin sacrificiu, o namilă de taur. De vreme ce
zeul era în stare să mănânce un animal de asemenea dimensiuni, trebuie că
era un monstru fioros. Soacra mea a ţinut să precizeze că numai gândul
acesta era îndeajuns ca să simtă o spaimă în suflet. După ce au doborât
taurul la pământ, unchii ei s-au dat într-o parte şi atunci l-a văzut pe tatăl ei
cum scoate un topor lucios de la brâu, îl apuca bine cu amândouă mâinile şi
se îndreaptă hotărât către animal. Inima ei, ce părea că este prinsă în
strânsoarea unei mâini uriaşe, aproape că se oprea în loc după fiecare
bătaie. În timp ce tatăl ei mormăia ceva, o licărire de spaimă se zărea în
ochii taurului, ochi negri ca smoala. Deodată, ea s-a simţit copleşită de
compasiunea faţă de tatăl ei, dar şi faţă de bietul taur, căci avea senzaţia că
bărbatul cel slab ca o maimuţă şi animalul care stătea întins în tăcere cu
grumazul pe piatră erau deopotrivă demni de milă; nici ucigaşul şi nici cel
sacrificat nu-şi acceptau soarta de bunăvoie, ci mai degrabă erau mânaţi de
o forţă ce se afla mai presus decât ei. La un moment dat, soacra mea,
văzând gura aceea uriaşă a peşterii, auzind zgomotele stranii care răzbăteau
dinlăuntrul ei, simţind aerul înfiorător pe care gura peşterii îl arunca în
afară, a fost însufleţită de gândul că ceea ce îi înfricoşa atât pe tatăl ei cât şi
pe animal era zeul din peşteră. L-a văzut pe taur cum închide bine ochii, în
aşa fel încât pleoapele strânse să devină o linie continuă. O muscă verde a
poposit la colţul ochiului umed şi a început să ciugulească ceva, dar greu de
spus ce anume. Soacra mea s-a simţit cuprinsă de o enervare crâncenă la
vederea muştei, încât dintr-odată a început s-o mănânce coada ochiului, însă
taurul nu se clintea câtuşi de puţin, era ca o stană de piatră. Tatăl soacrei
mele s-a apropiat de el şi a privit în jur cu ochi pierduţi, de parcă era în
transă. La ce se gândea el oare? Soacra mea a spus ca de fapt el nu vedea
nimic, iar faptul că privea în jur era o dovadă a faptului că mintea îi era
goală. N-a trecut mult şi bărbatul a înşfăcat toporul cu mâna stângă, a
scuipat în palma dreaptă, după care a prins toporul cu mâna dreaptă şi a
scuipat şi în palma stângă. În cele din urmă, a apucat toporul cu amândouă
mâinile şi s-a proptit mai bine pe picioare. A tras aer adânc în piept şi şi-a
oprit respiraţia pentru o clipă; faţa îi era adumbrită, ochii îi erau holbaţi. A
ridicat toporul deasupra capului, după care a izbit cu putere. Soacra mea a
auzit toporul cum despică ţeasta animalului, cu un sunet înfundat. Tatăl ei a
eliberat aerul din piept şi a rămas încremenit în loc; părea atât de vlăguit, ca
şi cum întreg trupul lui urma să se desfacă în bucăţele. A stat acolo multă
vreme, după care s-a aplecat, ca să smulgă toporul din ţeasta taurului.
Acesta a slobozit un urlet înfundat şi a mai încercat de câteva ori, zadarnic,
să-şi ridice capul, dar aşa ceva nu mai era cu putinţă, căci ligamentele de la
gât îi fuseseră secţionate. Apoi, diferite părţi din trupul lui au început să
zvâcnească unele după altele, în mod vădit necontrolate de creier. Tatăl
soacrei mele a mai ridicat toporul şi a lovit cu sălbăticie, mărind despicătura
de pe grumaz. La fiecare izbitură, striga „Hei-hei! u, iar precizia loviturii
făcea ca de fiecare dată tăietura să fie tot mai adânca. În cele din urmă, de
acolo sângele negru a ţâşnit şi într-o clipă mirosul puternic de sânge
fierbinte a izbit-o pe soacra mea. Mâinile tatălui ei erau mânjite şi ea îşi
dădea seama cât de alunecos era toporul după cum îşi ştergea bărbatul
mâinile cu smocuri de iarbă, însă odată ce toporul s-a împlântat şi mai tare,
sângele l-a împroşcat şi pe faţă. Din gâtlejul secţionat se auzea un gâlgâit
înfundat de sânge care năvălea înspumat. Soacra mea, cu mâinile în jurul
gâtului, şi-a întors capul, căci nu mai putea îndura să vadă un asemenea
spectacol, însă în momentul în care a privit din nou către animal l-a văzut
pe tatăl ei care se căznea să desprindă căpăţâna de trup. Cum nu-i era deloc
uşor, a zvârlit toporul, a apucat cu ambele mâini coarnele de culoare
metalică şi a târât căpăţâna până la altarul din faţa peşterii. Ceea ce o
nedumerea pe soacra mea erau ochii taurului care înainte de sacrificiu
fuseseră bine închişi, pe când acum erau larg deschişi. Aveau aceeaşi
culoare albastră ca marea, în care se reflectau imaginile oamenilor din jur.
Soacra mea spune că după ce a aşezat căpăţâna pe altar, tatăl ei s-a dat
câţiva paşi înapoi şi, mormăind ceva de neînţeles, a îngenuncheat şi a făcut
câteva temenele în faţa peşterii. Şi unchii ei l-au urmat cu aceleaşi gesturi
către peşteră.
După ce s-a încheiat sacrificiul, tatăl şi unchii soacrei mele au intrat în
peşteră cu toată recuzita, lăsând-o pe ea afară, casă păzească barca şi
uneltele. Soacra mea spune că intrarea lor în peşteră a fost precum o piatră
care se pierde în mare, urmată de o linişte desăvârşită. Înspăimântată de
faptul că era nevoită să vadă căpăţâna taurului, cu ochii ieşiţi din orbite şi
trupul din care încă mai gâlgâia sângele, soacra mea a rămas cu privirea
aţintită în zare, acolo unde cerul se unea cu marea. Zona de uscat se pierdea
dincolo de mare. Pe deasupra insulei pluteau în zbor multe specii de păsări
mari, cărora nu le ştia numele. Nu după multă vreme, câţiva şobolani graşi
s-au strecurat, chiţăind, prin crăpăturile dintre stânci şi s-au repezit asupra
taurului care zăcea acolo. Soacra mea a încercat să-i gonească, dar fără sorţi
de izbândă, căci ei au sărit vreo jumătate de metru în înălţime şi apoi şi-au
îndreptat atacul asupra ei, care la vremea aceea era doar o biată fetiţă. De
îndată ce le-a simţit ghearele pe piept, a luat-o la fugă spre peşteră,
însoţindu-şi fuga cu urlete de spaimă.
Şi-a tot strigat tatăl şi unchii până s-a trezit deja în întunecimea peşterii. Pe
neaşteptate, s-a făcut lumină, căci şapte torţe aprinse, strălucitoare, s-au ivit
deasupra capului ei. Soacra mea spune că, în perioadele în care nu culegea
cuiburi de rândunică, tatăl ei confecţiona torţe din lemn de brad îmbibat cu
grăsime. Unele aveau aproape un metru lungime, cu un mâner foarte
subţire, care putea fi ţinut şi în gură. Soacra mea susţine că, după ce s-au
aprins torţele, ea imediat s-a oprit din plâns, ca şi cum o forţă misterioasă ar
fi gâtuit-o. În comparaţie cu munca istovitoare în care erau angrenaţi tatăl şi
unchii, micile ei temeri chiar că nu meritau atâta zarvă.
Era o peşteră uriaşă, înaltă de vreo şaizeci de metri şi lată de optzeci, însă
această evaluare o face acum soacra mea, ca adult, bazându-se pe amintirile
de pe vremea când era copil. Cât de lungă era peştera nu-i este cu putinţă să
spună cu exactitate. Se auzea undeva un susur de apă, dar şi apă care picura
din tavan şi deodată a simţit cum adie un vânticel răcoros. Ea a ridicat
privirea către torţele care ardeau în înaltul peşterii şi astfel a văzut cum
lumina lor se răsfira pe chipurile tatălui şi unchilor ei. Mai ales chipul
unchiului cel tânăr, scăldat de lumina torţelor, căpătase o lucire de ambră,
atât de emoţionantă şi atât de greu de dat uitării, aşa cum se întâmplă cu
şampania Vedova, după care îţi rămâne în gură un gust minunat, ales.
Ţinând torţa între dinţi, el stătea cu trupul lipit de o crăpătură în stâncă; la
un moment dat, a întins cuţitul înspre ceva alb, translucid – acela era cuibul
de rândunică.
Soacra mea spune că atunci când a intrat în peşteră primul lucru care i-a
atras atenţia nu a fost nici vreo torţă de pin, bine îmbibată cu grăsime şi care
era suspendată undeva sus, deasupra capului ei, nici chipul fermecător al
unchiului cel tânăr, strălucind în lumina torţei, ci rândunelele care zburau
haotic prin toată peştera. Speriate de torţele aprinse, ieşiseră din cuib, dar nu
se încumetau să se îndepărteze prea mult. Stolurile acelea se agitau care
încotro, semănând cu nişte flori strălucitoare, împrăştiate pe culmile
muntoase sau poate mai degrabă cu nişte fluturi ce se roteau în cercuri
ameţitoare. Soacra mea spune că în ciripitul lor ascuţit precum sângele care
picura cu foşnet se simţeau furia şi amărăciunea. Tata, cocoţat pe o prăjină
de bambus deasupra capului ei, a reuşit destul de iute să ajungă pe peretele
opus, unde se aflau peste zece cuiburi abia închegate. Avea o cârpă albă
legată în jurul capului, iar când şi-a ridicat faţa, soacra mea i-a zărit nările
mari, care fremătau; chipul lui înflăcărat îl făcea să semene cu un purcel
fript. Bărbatul a întins cuţitul cu mâner alb şi dintr-o lovitură a izbutit să
desprindă cuibul, pe care l-a prins în mână din zbor şi l-a pus într-un săculeţ
agăţat la brâu. În acelaşi timp însă, la picioarele soacrei mele au picat nişte
chestii negre, stârnind ecoul la atingerea pământului. Ea a bâjbâit după ele
şi, când le-a dibuit, şi-a dat seama că erau nişte coji de ouă, mânjite de albuş
şi gălbenuş. Soacra mea a fost tare mâhnită de descoperirea făcută, dar şi
mai mâhnită era văzându-şi tatăl ei că îşi riscă viaţa doar ca să culeagă
cuiburile de rândunică, suspendat la câteva zeci de metri înălţime, bizuindu-
se doar pe câteva prăjine fragile de bambus. Rândunelele se repezeau în stol
către torţa tatălui ei, parcă vrând s-o stingă, pentru a-şi proteja cuiburile şi
urmaşii, dar în ultima clipă se îndepărtau, atunci când simţeau căldura
ameninţătoare a focului. Aripile lor căpătau reflexii albăstrui la lumina
flăcării. Soacra mea spune că tatăl ei nu lua în seamă câtuşi de puţin
hărţuiala la care îl supuneau rândunicile şi, chiar dacă aripile lor l-ar fi
plesnit peste cap, el nu-şi muta privirea de pe cuiburile agăţate pe stânci, ci,
dimpotrivă, apelând la o metodă cât se poate de precisă şi de hotărâtă, le
smulgea fără să mai stea pe gânduri.
Abia când făcliile erau pe cale să se stingă, tatăl şi unchii s-au îndurat să se
dea jos de pe prăjinile de bambus, sprijinindu-se de pereţii peşterii. S-au
adunat laolaltă şi au aprins alte torţe, după care au răsturnat cuiburile aflate
în săculeţe, unul peste altul, pe o bucată de pânză albă. Soacra mea spune
că, de regulă, tatăl ei culegea cuiburi numai cât ardea o torţă, iar pentru
celelalte trei torţe îi lăsa pe fraţii lui mai mici, însă el nu stătea degeaba, ci
rămânea acolo să păzească toate cuiburile adunate, ca nu cumva să vină
şobolanii şi să le mănânce. În tot acest răstimp, de fapt îşi odihnea trupul
vlăguit. Au fost cu toţii şi surprinşi, şi încântaţi atunci când a apărut soacra
mea. Tatăl ei a dojenit-o pentru că intrase în peşteră, însă ea i-a răspuns că
spaima pe care a simţit-o afară a făcut-o să nu mai ţină seama de nimic şi să
se năpustească înăuntru. Soacra mea spune că de îndată ce a rostit cuvântul
„spaimă, tata s-a schimbat la faţă instantaneu şi i-a croit o palmă peste
obraz. Abia apoi a aflat soacra mea că în peşteră nu-i era îngăduit nimănui
să folosească cuvinte precum „cădere”, „alunecare”, „moarte”, „spaimă”,
căci ele erau aducătoare de nenorocire. Odată ce şi-a încasat pedeapsa
pentru că nesocotise o lege nescrisă atât de importantă, fetiţa a început să
plângă, însă unchiul cel tânăr i-a spus: „Nu mai plânge, Fată-Rândunică!
Am să-ţi prind eu o rândunică mai târziu”.
Apoi, fiecare a fumat câte o pipă, şi-au şters sudoarea de pe corp cu
săculeţii de la brâu, şi-au pus torţele între dinţi şi au intrat din nou în
adâncul peşterii. Tatăl i-a spus soacrei mele: Acum că tot ai venit, stai şi
păzeşte cuiburile, cât mă mai duc eu preţ de o torţă să culeg cuiburi”. De
regulă, ei culegeau în fiecare zi cât timp ardeau patru torţe.
Soacra mea spune că tatăl ei a plecat cu torţa între dinţi. Ea a văzut cum pe
jos curgea o apă prin care înotau şerpi micuţi şi care era plină de bucăţi de
bambus şi crengi putrezite, iar pietrele erau acoperite cu găinaţ de
rândunică. Îi urmărea cu privirea pe unchiul cel tânăr, de vreme ce acesta îi
promisese că-i va aduce o rândunică vie. L-a văzut cum s-a cocoţat pe
câteva prăjine de bambus verde şi apoi, ca şi cum ar fi zburat, s-a ridicat la
mai bine de zece metri. Găsind acolo o crăpătură în perete, şi-a fixat
picioarele bine, după care s-a aplecat şi a ridicat prăjina, ca s-o înfigă în
crăpătură şi să-şi creeze astfel un sprijin. Apoi, iarăşi a ridicat altă prăjină,
pe care a aşezat-o pieziş, peste alta, şi încă una, astfel încât cele trei prăjine
formaseră o punte de-a dreptul înfricoşătoare. Unchiul cel tânăr a păşit pe
construcţia aceea extrem de fragilă şi s-a apropiat de tavanul arcuit al
peşterii, unde pe o stalactită în formă de ciupercă erau peste zece cuiburi
albe extrem de mari. În vreme ce în celelalte locuri rândunelele se
îndepărtau speriate la apropierea oamenilor, aici ele stăteau liniştite,
probabil pentru că ştiau prea bine că acolo cuiburile lor se aflau într-o
deplină siguranţă. Dintr-un cuib s-au ivit două capete de rândunele, după
care s-au mai zărit multe altele, agăţate pe stalactita aceea; îşi mişcau cu
iuţeală capetele, purtând firul imaculat, transparent, cu care împleteau
minunăţiile de cuiburi. Pesemne că nu băgaseră de seamă cum unchiul cel
tânăr stătea cu mâinile şi picioarele prinse pe stânca rece şi alunecoasă, ca o
şopârlă înspăimântătoare, ce se apropia din ce în ce mai mult de ele. Soacra
mea spune că, la fel, rândunelele stăteau cu ghearele bine prinse de stâncă,
străduindu-se din răsputeri să-şi clădească fiecare cuibul. Ciocurile lor
scurte erau ca nişte suveici iscusite care teşeau cu iuţeală pe suprafaţa
arcuită. După ce trăgeau o vreme firul lucios, îşi strângeau trupuşorul,
băteau din aripi, îşi scuturau coada şi scoteau saliva preţioasă, pe care mai
întâi o ţineau în cioc, pentru ca apoi să tragă din nou firul lucios. Într-o
clipă, ajunse în aer, firele acelea se cristalizau într-un minunat cuib ca de jad
alb, translucid. Soacra mea spune că modul în care îşi construiesc
rândunelele cuibul din propria salivă reprezintă o privelişte rar întâlnită în
natură, însă marilor demnitari şi personajelor importante le este peste
putinţă să înţeleagă toată cazna păsărelelor şi, mai mult, n-au cum să
bănuiască măcar cât de greu le este culegătorilor să adune cuiburile. De
aceea, nici nu ştiau să preţuiască asemenea rarităţi.
Unchiul cel tânăr aproape că atârna cu capul în jos, agăţat pe partea mai
groasă a stalactitei. Era de neimaginat cum era în stare să se ţină prins doar
cu picioarele pe suprafaţa aceea nespus de alunecoasă. Torţa era şi ea
suspendată, cu flacăra arzând puternic deasupra capului său, iar săculeţul de
la brâu atârna într-o parte, ca un steag năpăstuit să stea în ploaie. Evident că
nu-şi putea deschide gura ca să vorbească, însă poziţia nespus de incomodă
în care se afla îl împiedica să îndese în săculeţ cuiburile adunate. Soacra
mea spune că tatăl ei coborâse deja de pe perete şi acum, cu torţa în mână,
privea în sus către fratele mai mic, al cărui destin stătea aninat de tavanul
peşterii. Era pregătit în orice clipă să sară, ca să prindă în cădere cuiburile
retezate de fratele lui mai mic.
Soacra mea susţine că începând din ziua aceea n-a mai văzut niciodată
cuiburi atât de mari. Fără îndoială că acelea erau cuiburi ancestrale. Ea a
mai precizat că rândunelele au obiceiul de a-şi face cuibul pe un loc folosit
odinioară şi e de ajuns să găsească urmele sau cuibul vechi nestricat, ca să-
şi construiască acolo unul nou. Abia acestea devin apoi cuiburi fără
impurităţi, de calitatea cea mai bună.
Unchiul cel tânăr a întins mâna în care ţinea o lamă ascuţită, cu trei tăişuri.
Se lungise înfricoşător de mult, încât semăna cu un şarpe. Soacra mea spune
că a văzut picături de sudoare strălucitoare ca nişte diamante, care îi cădeau
din păr, chiar de pe vârful firelor de păr. Lama cuţitului abia dacă atingea
marginea cuibului uriaş, dar până la urmă a reuşit să-l atingă, a reuşit! 1 nu
s-a mulţumit cu atât, ci s-a mai lungit un pic, pentru ca lama să taie la baza
cuibului, unduindu-se într-o mişcare de du-te-vino. Sudoarea îi picura de pe
cap întruna. Pe neaşteptate, din cuib s-au ivit rândunelele cele mari, care s-
au avântat în zbor cu mult curaj şi au început să-l lovească peste faţă
nemiloase, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Soacra mea spune că probabil
cuibul era bine lipit pe piatră, mai ales că se afla de multă vreme acolo şi
poate chiar se pietrificase, de aceea sarcina tânărului unchi era nespus de
dificilă. Ignorând complet dezlănţuirea nebună a rândunelelor, el îşi păstra
calmul şi fermitatea mâinii, strângea din dinţi, închidea ochii şi încerca să
reziste. Îşi muşcase atât de rău buzele, în încordarea aceea teribilă, încât
simţea gustul sângelui.
Soacra mea spune că, Cerule!, parcă au trecut câteva sute de ani până când
cuibul acelor rândunele uriaşe s-a desprins în cele din urmă; încă o tăietură
şi cădea jos ca o enormă bucată de jad alb.
„Unchiule, mai străduieşte-te un pic!” a strigat soacra mea fără să vrea,
stârnită de toată tensiunea momentului. În urma strigătului ei, unchiul s-a
avântat şi mai tare, făcând cuibul acela alb să se desprindă de stâncă, să se
răsucească, să plutească în cădere, iar în cele din urmă să aterizeze la
picioarele soacrei mele şi ale tatălui ei. Dimpreună cu cuibul a căzut însă şi
unchiul cel tânăr şi dibaci, înzestrat cu o pricepere ieşită din comun. Am
mai spus mai devreme că el putea să cadă de la zece metri şi ceva fără să se
rănească, dar de astă dată s-a prăbuşit de la o înălţime mult prea mare şi mai
ales dintr-o poziţie care nu-i era deloc favorabilă. Într-o clipă, creierii i s-au
împrăştiat peste cuibul de rândunică proaspăt desprins de pe peretele de
piatră. Torţa mai pâlpâia când a ajuns jos, dar, întâlnind pârâiaşul de pe
pământ, s-a stins şi ea numaidecât.
Soacra mea spune că şi tatăl ei a murit căzând de pe stâncă, la cinci ani
după moartea fratelui său cel mic. Cu toate acestea, culesul cuiburilor de
rândunică nu a încetat odată cu aceste evenimente nefericite. Era imposibil
ca ea să moştenească îndeletnicirea tatălui şi nici nu-şi dorea să trăiască pe
spinarea unchilor ei, aşa că, într-o zi toridă de vară, a luat cuibul acela pătat
de sângele unchiului ei şi a pornit într-o călătorie îndelungată. În anul acela,
împlinea paisprezece ani.
Soacra mea susţine că în mod normal nu era cu putinţă ca ea să devină
vreodată o bucătăreasă renumită, deţinătoarea talentului de a pregăti cuiburi
de rândunică, întrucât de fiecare dată când se apuca de curăţat cuiburile de
impurităţi, îi reveneau în faţa ochilor scenele acelea înfricoşătoare şi
emoţionante în acelaşi timp. Gătea fiecare cuib cu regrete nesfârşite în
inimă, fiindcă ştia câtă durere şi câtă suferinţă se ascund în spatele lui –
durerea şi suferinţa rândunelelor, dar şi ale oamenilor deopotrivă. Astfel a
căpătat ea o experienţă nepreţuită în privinţa cuiburilor de rândunică. Cu
toate acestea, în adâncul inimii nu se simţea deloc împăcată, căci legătura
dintre cuiburi şi creierul omului o neliniştea. Acest disconfort însă s-a
spulberat ca fumul în momentul în care a aflat modalitatea de a găti şi de a
consuma băieţei în Ţara Vinului.
Neliniştită peste măsură, soacra mea mi-a spus că cererea de cuiburi de
rândunică în China continentală a crescut odată cu începutul anilor ’90, dar
culesul acestor cuiburi nu mai este o îndeletnicire în China de Sud. Acum,
culegătorii au echipamente moderne, cum ar fi lifturile hidraulice, care le
dau un sentiment de relaxare, mai ales că nu mai există primejdii câtuşi de
puţin. Doar că acum nu numai cuiburile sunt distruse, ci şi rândunelele sunt
ucise în procesul de culegere. China aproape că nu mai are cuiburi de cules.
În aceste condiţii, pentru a răspunde solicitărilor consumatorilor, chinezii
sunt nevoiţi să importe o cantitate mare din diverse ţări din Asia de Sud-Est
şi aşa se justifică preţul care a crescut ameţitor; în Hong Kong, de pildă, un
kilogram costă 2 500 de yuani şi probabil că preţul va continua să crească.
Acest lucru a stârnit o adevărată nebunie în rândul culegătorilor. Odinioară,
tatăl şi unchii soacrei mele culegeau o dată pe an, însă acum, în Thailanda,
culesul se face de patru ori pe an. „Peste vreo douăzeci de ani, copiii nu vor
mai şti cum arată un cuib de rândunică”, a spus soacra mea cu tristeţe în
timp ce termina de mâncat supa din bol.
„De fapt, chiar şi în zilele noastre, nu cred că sunt mai mult de o mie de
copii care au avut şansa de a gusta vreodată cuib de rândunică. Cât de mult
contează acest lucru pentru omul de rând e greu de spus, aşa că la ce bun să
ne frământăm noi pentru aşa ceva?” i-am răspuns eu.
 Capitolul 8
1
Dragă frăţioare Li Yidou,
Am primit povestea, dar şi scrisoarea ta.
După ce am citit Cuibul de rândunică, m-au asaltat fel şi fel de gânduri.
Când eram mic, bunicul îmi povestea că oamenii avuţi, când mănâncă, au
masa plină de bunătăţi care mai de care: copite de cămilă, labe de urs, creier
de maimuţă, cuib de rândunică şi nenumărate alte bunătăţi. Eu am văzut
cămile la viaţa mea şi n-am nicio îndoială că acele copite grase sunt foarte
gustoase, doar că n-am avut niciodată norocul să pun gura pe aşa ceva.
Odată, în copilărie, am mâncat nişte copite de cal, pe care le tăiase pe furiş
fratele al doilea de la un cal mort, la brigada de producţie. Evident că n-am
avut parte de un bucătar renumit care să ni le gătească, drept care mama le-a
fiert în apă cu sare. Nu era cine ştie ce carne pe ele, dar m-am săturat numai
cu zeama. Se vede treaba că supa asta de copite de cal mi-a lăsat o impresie
profundă, greu de şters din amintire până în zilele noastre, altfel nu se
explică de ce de fiecare dată când mă întâlnesc cu fraţii mei de Anul Nou
îmi amintesc episodul acela, ca şi cum încă aş simţi un gust minunat pe
limbă. Se întâmpla în 1960, în vremurile de foamete cruntă, dar iată că
amintirile nu m-au părăsit până în ziua de azi, ci sunt încă foarte vii în
mintea mea. Cât despre labele de urs, în urmă cu doi ani, un întreprinzător
m-a invitat la masă la el acasă. Ultimul fel de mâncare pus pe masă a fost
anunţat cu mare fast – un platou cu ceva negru şi lucios în mijloc. „Aceasta
este o labă de urs, adusă special pentru această masă tocmai din
124
Heilongjiang .” Înviorat brusc, am apucat cu beţişoarele o bucăţică şi am
băgat-o în gură, savurând-o pe îndelete. Mi s-a părut că era cleioasă, fără
vreun miros sau gust anume, cam în genul tendoanelor de la picioarele de
porc, însă i-am spus întruna gazdei că este o minunăţie. Întreprinzătorul a
gustat şi el un pic, după care a spus: „Nu s-a umflat bine!” şi l-a criticat pe
bucătar că nu ştie să pregătească mâncarea. Chiar că nu pricepeam ce vrea
să spună cu vorba asta, dar îmi era jenă să încerc să aflu mai multe. După o
vreme, am întrebat un prieten care a lucrat la un restaurant din Beijing şi
abia atunci am înţeles ce voia să spună cu umflatul. El m-a lămurit că ceea
ce mâncasem eu era labă de urs uscată, care trebuia ţinută în apă mai întâi,
ca să se umfle. Dacă ar fi fost o labă proaspătă, nu s-ar fi preparat astfel, ci
ar fi trebuit să se facă o groapă pe fundul căreia să se aşeze o piatră de
calcar, peste care să se pună laba de urs, acoperită tot cu piatră de calcar.
Peste toate acestea se toarnă apă caldă, iar în momentul în care se încălzeşte
suficient, laba se desface şi i se pot scoate ţepii. El a mai spus că, dacă vrei
să mănânci labă de urs, trebuie să ai răbdare, fiindcă este cu atât mai
gustoasă cu cât este mai moale. Dacă ai de gând să mănânci la cină aşa
ceva, atunci trebuie să începi s-o fierbi din zori de zi. Este prea mare bătaia
de cap! Din spusele bunicului, ursul hibernează iarna, drept care, atunci
când îi este foame, îşi suge laba. Aşadar, a spune că laba de urs este o
comoară nu prea se justifică, fiindcă se pierde mult din savoarea ei în acest
proces de preparare. Cât despre creierul de maimuţă, eu îmi imaginam că
într-adevăr este vorba de creier de maimuţă, însă cineva mi-a spus că nici
gând de aşa ceva, ci că ar fi o ciupercă de copac. Mărturisesc că eu n-am
mâncat niciodată aşa ceva, însă am luat pastile „Ciuperca-creier de
maimuţă” când eram bolnav de stomac. Mai zilele trecute, un domn de la o
fabrică farmaceutică, pe care l-am întâlnit în tren, mi-a dezvăluit faptul că
nu se folosesc atâtea ciuperci „Creier de maimuţă”, cum s-ar putea crede.
Uneori mai amestecă în preparatele medicamentoase şi ciuperci „urechi de
lemn” sau hribi. Vorbele lui m-au speriat pur şi simplu, fiindcă nu mi-aş fi
imaginat că până şi medicamentele sunt contrafăcute. Păi dacă nici în
medicamente nu mai poţi avea încredere, atunci ce mai este autentic?
Ultimul lucru despre care doresc să discut cu tine este povestea legată de
cuiburile de rândunică. Eu n-am văzut aşa ceva şi nici n-am mâncat
125
vreodată. În romanul Visul din Pavilionul Roşu , am citit despre Lin
Daiyu, care era bolnavă de plămâni şi mânca mai mereu supă din cuiburi de
rândunică, ceea ce înseamnă că este ceva foarte bun pe care omul de rând
nu şi-l poate permite, însă nu mi-am putut imagina că este un lucru atât de
scump. Cei mai mulţi dintre noi muncesc jumătate de viaţă şi tot nu câştigă
îndeajuns pentru a putea cumpăra câteva kilograme de cuiburi de rândunică.
După ce am citit povestirea ta, mărturisesc că nici prin gând nu-mi trece să
mănânc aşa ceva, în primul rând din pricina preţului, şi în al doilea rând din
pricina cruzimii implicate. Eu nu sunt unul dintre „rânduniştii” aceia
prefăcuţi, dar simt o durere nespusă în suflet doar gândindu-mă la bietele
rândunele care îşi clădesc cuibul cu propria salivă şi cu propriul sânge. Eu
mă situez cam la acelaşi nivel cu „nevasta” din povestea domniei tale. Mă
cam îndoiesc de faptul că acele cuiburi de rândunică sunt atât de mistice
precum spune „soacra” din poveste. Celor din Hong Kong le place să
mănânce cuiburi de rândunică, dar cei mai mulţi oameni pe care îi vezi pe
stradă sunt mici de înălţime şi slăbănogi. În Shandong, noi, mâncăm clătite
cu cartofi dulci şi ceapă şi cu toate acestea găseşti cu uşurinţă oameni înalţi,
iar cât despre femei, chiar dacă nu toate sunt frumoase, totuşi poţi întâlni la
tot pasul femei care să-ţi atragă atenţia cu înfăţişarea lor plăcută. Se vede
limpede că valoarea nutritivă a acelei şmecherii e departe până şi de
valoarea nutritivă a cartofilor dulci. Să cheltuieşti atâţia bani ca să mănânci
mizeria aceea mi se pare a fi o prostie nemăsurată. În ultimii ani, şi mai ales
după ce am citit povestirea ta, am descoperit că chinezii îşi frământă mintea
oricât numai să aibă parte de te miri ce lucruri exotice. Nu cred că e cazul să
spunem că majoritatea celor care au condiţii să-şi răsfeţe papilele gustative
nu scot bani din buzunarul propriu, în timp ce oamenii de rând ajung să se
sature mâncând ce le este la îndemână. Trăim într-o epoca a mâncării şi
băuturii, iar micii birocraţi din povestirea domniei tale sunt mai îngâmfaţi
126
decât ibovnica lui Liu Wencai , moşierul cel tiranic din Chengdu, care se
ospăta cu labe de raţă. Asemenea mâncare a devenit ceva obişnuit mai
târziu. Acum câţiva ani, cineva a publicat nişte articole într-un ziar, care
satirizau obiceiurile culinare, însă acum nici aşa ceva nu mai vedem.
Dar să revenim la subiect! Povestirea ta, Cuibul de rândunică „are conotaţii
politice prea puternice, aşa că eu socotesc că cel mai potrivit ar fi mai întâi
să scapi de revolta care te animă şi după aceea să o rescrii. Culesul de
cuiburi de rândunică – această îndeletnicire străveche şi primejdioasă,
învăluită în mister şi legendă – ar putea constitui o poveste foarte frumoasă.
Insist: mai mult accent pe mister şi legendă.
Şeful meu a fost în principal de acord cu deplasarea mea în Ţara Vinului,
însă nu pot să plec până când nu am scos la liman planul romanului meu.
Mi-am fixat bine în memorie primul vostru Festival al Licorii Maimuţei şi
în niciun caz n-am să-l ratez.
Îţi trimit manuscrisul prin poşta specială şi te rog să-mi dai de ştire când îl
primeşti.
Spor la scris!

Mo Yan

2
Dragă domnule profesor Mo Yan,

Am primit scrisoarea domniei voastre şi manuscrisul trimis prin poşta

rapidă. Chiar nu ar fi trebuit să cheltuiţi atâţia bani, fiindcă mă gândesc că
ar fi ajuns şi printr-o expediere recomandată. Nu era nicio problemă dacă
ajungea mai târziu cu câteva zile, mai ales că eu tocmai scriu o poveste
nouă, cu titlul „Zâna Băuturii” şi pentru moment n-am nici cel mai mic
gând de a modifica povestirea Cuibul de rândunică.
Aţi fost atât de înduioşat citind-o şi, mai mult, această poveste v-a trezit
amintiri din copilărie, din vremurile când aţi mâncat fiertura cu copite de
cal. De aceea, chiar dacă „Cuibul de rândunică” nu s-ar mai publica
niciodată, pot spune că deja şi-a atins scopul: dacă n-ar fi fost ea, oare mi-
aţi fi putut scrie vreodată o scrisoare atât de lungă?
După cum spuneaţi, valoarea nutritivă a cuiburilor de rândunică a fost cu
mult supraevaluată şi mă gândesc că putem spune că este vorba de o
secreţie a păsării, bogată în proteine. Nu are nici pe departe vreo proprietate
magică, fiindcă dacă aşa ar fi fost, în câteva zile, patru-cinci oameni ar fi
descoperit nemurirea. Eu am mâncat aşa ceva o singură dată şi este exact
cum am relatat în povestire. Când o să veniţi în Ţara Vinului, am să aranjez
cumva ca să gustaţi un pic. Nu mâncatul în sine este important, ci
experienţa ca atare.
Mă voi strădui să-mi controlez revolta de acum înainte. În situaţia dată,
nimeni nu are form de a se opune tendinţelor ne buneşti, iar când reflectezi
mai serios la ceea ce a ajuns societatea noastră îţi dai seama că fiecare
dintre noi este răspunzător. Eu am avut o muncă uşoară, şi anume să gust
băuturile renumite din întreaga lume, cele mai multe fiind cam tot atât de
scumpe cât cuibul de rândunică. Mă tem că oamenii de rând nici măcar nu
au văzut cum arată băuturi rafinate precum vinurile franţuzeşti Gevrey-
Cambertin şi Romanée-Conti, vinurile nemţeşti de Lay şi Doktor sau
vinurile italieneşti Barbaresco, Lacrima Christi şi rachiul grappa – toate
sunt băuturi nobile, adevărate licori divine. Domnule profesor, veniţi mai
repede! S-ar putea să nu fiu eu cine ştie ce priceput cu laudele, dar cu
siguranţă mă voi îngriji să vă ofer vinuri de soi. Nu trebuie să vă jenaţi. Mai
bine să bem noi doi decât demnitarii aceia lacomi şi corupţi.
Aş avea atâtea să vă povestesc, dar de vreme ce veţi veni în Ţara Vinului
curând, am să-mi domolesc nerăbdarea până când vom avea prilejul de a
discuta faţă în faţă.
Vă trimit ultima mea povestire – Licoarea Maimuţei, cu rugămintea să vă
exprimaţi părerile critice fără rezerve. Iniţial, mă gândeam s-o fac mai
lungă, dar de câteva zile mă simt fără vlagă, drept care am hotărât s-o închei
aşa cum era. Nu este nevoie să-mi returnaţi manuscrisul prin poştă, fiindcă
puteţi să mi-l aduceţi când veniţi aici. Eu am să-mi iau liber o zi, după care
am să încep o nuvelă, iar apoi am să mai revizuiesc „Cuibul de rândunica.
Vă doresc toate cele bune.
Li Yidou,
Discipolul dumneavoastră
3

LICOAREA MAIMUŢEI

Licoarea Maimuţei se mai numeşte şi Licoarea Yuan. Dar oare cine a

distilat-o pentru prima dată? Nimeni altul decât Yuan Shuangyu, socrul
meu, profesor la Universitatea Distileriei din oraşul Ţara Vinului. Dacă
spunem că oraşul Ţara Vinului este o perlă strălucitoare de pe harta măreţei
noastre patrii, atunci această universitate este o perlă strălucitoare a
oraşului, iar socrul meu este şi el o perlă strălucitoare a universităţii – cea
mai strălucitoare dintre toate, aş îndrăzni să spun. Să pot fi studentul unui
asemenea profesor şi, mai mult, să-i fiu şi ginere reprezintă o mare onoare
pentru mine. Atâţia oameni mă invidiază şi tânjesc la norocul meu. Când i-
am dat titlu povestirii, am ezitat vreme îndelungată, incapabil să mă
hotărăsc dacă să-i spun „Licoarea Maimuţei” sau „Licoarea Yuan”. M-am
tot gândit, până când m-am hotărât pentru prima variantă, chiar dacă sună
cam sălbatic. Socrul meu este un om erudit, cu un caracter ales. În căutarea
Licorii Maimuţei, a fost dispus să trăiască printre maimuţele Muntele
Maimuţa Albă, unde s-a hrănit cu aer şi a dormit sub cerul liber, pe iarba
scăldată de rouă, bătut de ploaie şi de vânt, însă în cele din urmă a cunoscut
gustul izbânzii.
Ca să înţeleagă mai bine şi cititorii care nu sunt băutori de alcool cât de
vaste sunt cunoştinţele socrului meu, am să inserez aici şi un material de
acum câţiva ani, de la un curs despre „Originea băuturii”.
La vremea aceea, eu eram un student buimac şi ignorant, care provenea
dintr-o familie de ţărani scăpătaţi şi tocmai intra în templul sacru al băuturii,
fără să ştie mai nimic. Atunci când socrul meu a urcat pe podiumul din
amfiteatru, cu multă eleganţă, îmbrăcat într-un costum alb şi cu un baston în
mână, m-am gândit în sinea mea că băutura este doar un lichid condimentat
şi atât. Ce ar mai fi putut acest bătrânel să ne împărtăşească pe tema asta?
Cum stătea în faţa catedrei, socrul meu a început să râdă înainte de a spune
orice, după care a extras. De la piept o sticluţă, i-a scos dopul şi a luat o
înghiţitură. Apoi, a plescăit încântat şi a spus: „Dragi studenţi, ce credeţi că
am băut eu?” „Apă de la robinet”, a spus cineva. „Apă fiartă”, a comentat
altcineva. „Un lichid transparent” a fost alt răspuns.
Alcool”, a zis un altul. Eu ştiam sigur că e alcool, fiindcă îi simţeam
mirosul, însă am spus în şoaptă: „Urină.11 „Bun!” Socrul meu a lovit uşor
cu palma în catedră şi a continuat: „Cine a spus alcool să se ridice în
picioare”. O fată cu părul împletit într-o coadă groasă s-a ridicat în picioare,
îmbujorată toată. I-a aruncat o privire socrului meu, după care şi-a plecat
capul şi a început să se joace cu vârful cozii împletite – un obicei al fetelor
care îşi purtau părul împletit, probabil învăţat de prin filme. „De unde ştii
că-i alcool?” a întrebat socrul meu. „Mi-a mirosit a alcool”, a răspuns fata
cu o voce aproape imperceptibilă. „Cum de ai un miros atât de fin?” a
continuat s-o interogheze socrul meu. Fata se îmbujorase toată, de parcă
obrajii îi luaseră foc. „Ei, ce zici?” „Zilele acestea, mirosul mi s-a
ascuţit…” a răspuns ea cu voce şi mai şoptită. Socrul meu s-a lovit cu
palma peste frunte şi, ca şi cum ar fi avut o iluminare neaşteptată, a spus:
„Bine. Am priceput. Stai jos!” Oare ce pricepuse el? Ştii tu cumva? Eu abia
mai târziu m-am dumirit, când mi-a spus el că fetele, în perioada ciclului
menstrual, au mirosul mai fin, dar şi o imaginaţie mai bogată. De aceea,
numeroase descoperiri importante ale umanităţii se leagă strâns de ciclul
menstrual al femeilor. „Studentul care a pus «urină» să se ridice în
picioare!” a spus socrul meu pe un ton grav. Mie îmi ţiuiau urechile şi am
început să văd steluţe aurii în faţa ochilor, de parcă tocmai primisem o bâtă
în moalele capului. Nu mi-aş fi imaginat că moşul ăsta avea auzul atât de
bun. „Hai, ridică-te în picioare! Nu te sfii!” a spus el. Stinghereala mea deja
atrăgea atenţia tuturor colegilor, inclusiv a fetei cu coada împletită, căreia îi
venise ciclul în zilele acelea. Numele ei era Jin Manii, un nume tipic pentru
o ţipă făcută să fie agent secret. Am să povestesc altă dată ce s-a întâmplat
între mine şi ea. Mai târziu, a devenit masteranda socrului meu. Mi-am zis:
„Fir-ar să fie! Gura asta spurcată a mea iar m-a băgat în belea! Li Yidou, Li
Yidou, ce te-au învăţat părinţii pe tine înainte să pleci de acasă? Nu ţi-au
spus să vorbeşti mai puţin şi să asculţi mai mult? Şi tu ce-ai făcut? Nici cu
un plasture lipit pe gură nu eşti în stare să taci. Aşa i se întâmplă şi
ciocănitoarei – tot din cauza ciocului ei moare în scorbura din copac”. M-
am ridicat în picioare, îngrozitor de jenat, că nici nu îndrăzneam să ridic
ochii din pământ. „Cum te cheamă?” „Li Yidou.” „Nu-i de mirare că ai o
imaginaţie aşa de bogată, de vreme ce eşti reîncarnarea Zeului Băuturii.”
Toată clasa a izbucnit în râs. El a potolit hohotele, făcându-le semn
studenţilor cu mâna, a luat o gură de băutură, a plescăit din nou şi a spus:
„Ia loc, Li Yidou! Sincer vorbind, îmi place foarte mult de tine. Nu eşti un
tip obişnuit”.
Complet bulversat, m-am aşezat pe scaun, în acelaşi timp privindu-l pe
socrul meu cum pune dopul la sticlă, după care o agită cu putere şi o ridică
în bătaia luminii strălucitoare pentru a-i admira bulele stârnite. Apoi, a spus
cu o intonaţie suavă: „Dragi studenţi, aceasta este o licoare sacră, este un
lichid indispensabil pentru viaţa oamenilor. În vremurile noastre de
deschidere şi reforme, are un rol din ce în ce mai mare. Nu exagerez deloc
spunând că fără acest lichid revitalizarea Ţării Vinului ar fi doar vorbă
goală. Alcoolul este lumina soarelui, este aerul, este sângele. Alcoolul este
muzica, este pictura, este baletul, este poezia. Cel care îl distilează este
marele maestru care cumulează toate aceste arte. Sper ca dintre voi să se
ridice într-o bună zi cel care va reuşi să câştige faimă pentru ţara noastră,
obţinând o medalie de aur la Târgul Internaţional de la Barcelona. De
curând am auzit că unii ne dispreţuiesc profesia, considerând că fabricarea
băuturilor alcoolice nu are niciun viitor. Dragi studenţi, pot să vă spun că,
dacă va fi ca într-o bună zi Pământul să cunoască extincţia, moleculele de
alcool tot vor pluti prin univers.
În aplauzele noastre furtunoase, socrul meu a ridicat sticluţa de băutură, cu
o expresie solemnă, chiar divină, pe chip, exact expresia aceea luminoasă
specifică eroilor din filme. Eram atât de ruşinat de faptul că socotisem în
mod cu totul batjocoritor lichidul acela cât se poate de onorabil urină, chiar
dacă mai devreme sau mai târziu tot urină ajungea.
Originile acestui lichid divin au rămas un mister până în zilele noastre.
Socrul meu a spus că de-a lungul mileniilor alcoolul s-a acumulat până a
format Fluviul Galben şi Fluviul Cel Lung, dar, cu toate acestea, tot nu-i
putem identifica începuturile. Putem doar să facem speculaţii. În analiza
spectrului universului, astronomii chinezi au descoperit o vastă cantitate de
molecule de alcool în spaţiu, iar de curând o americancă, astronaut, a
detectat, în mod cu totul neaşteptat, un miros puternic de alcool în naveta cu
care se afla în spaţiu, ba mai mult a avut o oarecare stare euforică, de parcă
s-ar fi îmbătat puţin. Acum vă întreb, oare de unde veneau acele particule
de alcool? De unde venea mirosul pe care l-a detectat femeia astronaut? De
pe altă planetă? Nu cumva se răspândise mirosul de aici, de la noi, din Ţara
Vinului? Dragi studenţi, desfaceri aripile imaginaţiei şi lăsaţi-vă purtaţi în
zbor!”
Socrul meu a continuat: „Strămoşii noştri atribuie zeilor descoperirea
băuturii şi au născocit, de-a lungul veacurilor, nenumărate povestiri
frumoase şi emoţionante în acest sens. Vă rog să citiţi materialul pe care vi
l-am oferit.
Vechii egipteni credeau că băutura a fost descoperită de către Osiris,
protectorul morţilor. Băutura era folosită ca ofrandă pentru strămoşi, ca
să-i facă să uite de suflet şi să le dea aripi cu care să zboare până în
Paradis. Noi, cei vii, am simţit adeseori această senzaţie de zbor atunci
când ne-am îmbătat, aşa că putem afirma fără putinţă de tăgadă că esenţa
băuturii este chiar spiritul zborului. Vechii mesopotamieni au pus laurii pe
creştetul lui Noe, recunoscându-l drept primul strămoş al producătoribr de
băutură. Ei spuneau că acesta nu numai că a făcut omenirea să renască
după Potop, dar le-a şi dăruit oamenilor o băutură aleasă, care să-i ajute
să se ferească de dezastre. Mesopotamienii chiar au stabilit unde se află
locul în care Noe a fabricat acea băutură, şi anume Erevan.
Grecii antici au şi ei un zeu al băuturii, pe nume Dionysos, aşezat la loc de
cinste între zeii şi zeiţele din Olimp. El simbolizează extazul dezlănţuit,
înlăturarea tuturor încătuşărilor şi eliberarea spiritului.
Religiile care s-au întemeiat pe baza unei bogate spiritualităţi împărtăşesc
viziuni diferite despre originea băuturii. Budismul şi islamismul privesc
băutura cu mare înverşunare, socotind-o sursa tuturor relelor. Pe de altă
parte, creştinismul consideră că băutura este sângele lui Isus, întruparea
sacrificiului său pentru salvarea lumii. Creştinii socotesc că, dacă beau vin,
pot să stabilească o legătură cu Dumnezeu, pot să comunice direct cu El.
Religia tratează băutură ca pe un spirit, ceea ce, trebuie să recunoaştem,
reprezintă o evaluare profundă, chiar dacă noi ştim foarte bine că băutura
este materie, însă eu vă avertizez că acela care priveşte băutura doar ca
materie cu greu va putea deveni un adevărat artist. Băutura este spirituală,
iar această credinţă îşi regăseşte urmele în limbile a numeroase popoare.
De pildă, în engleză băuturile tari se numesc spirits în franceză băuturile ce
au o concentraţie mare de alcool se numesc „spiritueux”. Aşadar, toate
aceste cuvinte au etimonul „spirit”, însă noi, până la urmă, suntem
materialişti fi evidenţiem faptul că băutura este spirituală doar pentru că
dorim să ne lăsăm mintea să prindă aripi şi să se înalţe. Atunci când mintea
noastră oboseşte de atâta zbor şi se întoarce pe pământ, tot trebuie să caute
originile băuturii în vraful de documente străvechi. Aceasta este într-adevăr
o muncă ce oferă bucurie enormă. Cele mai vechi texte religioase şi
scrierile literare străvechi — Vedele – vorbesc de două băuturi alcoolice
Soma şi Baoma, folosite în ceremoniile de sacrificii. În Vechiul Testament se
aminteşte de mai multe ori despre „vinul acru” şi „vinul dulce”. Pe
127
materialele cu caracter divinator din China se consemnează: Această
băutură… pentru Dajia… pentru Ding”, ceea ce vrea să însemne că
băutura este folosită drept ofrandă pentru defuncţii Dajia şi Ding. În textele
128
oraculare, mai apare un semn care se citeşte „chang”, pe care Ban Gu ,
din dinastia Han, în lucrarea Comentariul Tigrului Alb, îl interpretează
astfel: „Chang este o băutură în care se amestecă aromele tuturor
plantelor”. Aşadar, Chang este o băutură rafinată. Chang înseamnă
neînfrânat, bucuros, mulţumit, liber, neoprit; înseamnă să ai acces liber, să
fie bucurie după pofta inimii, vorbă nestăvilită, trecere liberă, gândire
liberă, băut liber… Băutura reprezintă acest tărâm al libertăţii. Cea mai
timpurie consemnare scrisă referitoare la băutură, descoperită în lume
până în prezent, este pe un dop scos la iveală dintr-un mormânt preistoric
din Egipt, pe care este înscris limpede sigiliul podgoriei lui Ramses al III-
lea (1198–1166î.Hr.).
Permiteţi-mi să vă mai ofer câteva exemple ale consemnărilor timpurii
referitoare la băutură. De pildă, cuvântul li din chineză face trimitere la o
băutură dulce; cuvântul bojah din limba hindi indică o băutură făcută din
substanţe extrase din cereale; in limba unui trib din Etiopia, cuvântul bosa
denumeşte o băutură făcută din orz. Cervisia din galeza veche, pior, eolo
din scandinava veche, bere din anglo-saxona veche sunt cuvinte care în
limbile respective fac referire la bere. Laptele de iapă fermentat este numit
koumiss de către populaţiile nomade din stepele mongole şi mazoun de
către mesopotamieni. Băutura cu miere era numită melikaton de către
grecii vechi şi chouchen de către celţi, în timp ce în Roma antică era numită
aqua mulsa. Scandinavii vechi ofereau băutura cu miere drept dar de nuntă
şi iată cum s-a format expresia „luna de miere” folosită în întreaga lume.
Asemenea consemnări scrise există în toate culturile străvechi ale lumii,
însă, dat fiind spaţiul limitat, nu putem aici să le amintim pe toate.
Acest citat masiv din cursul socrului meu cu siguranţă că v-a plictisit
îngrozitor şi de aceea vă rog respectuos să mă scuzaţi.
Şi pe mine mă plictiseşte de moarte, dar n-am avut încotro, a trebuit să-l
citesc. Vă rog să mă mai răbdaţi un pic şi voi termina pe dată. Din păcate,
nu putem decât să ne întoarcem tocmai în secolul X î.Hr. Pentru a stabili
originile alcoolului pe baza textelor scrise. Este absolut corect să deducem
astfel că aceste origini se află în trecutul îndepărtat, înainte de zorii istoriei
omenirii, fapt dovedit de numeroasele descoperiri arheologice. Printre
acestea se numără tripodul din lut, folosit pentru vin, care a fost scos la
129
iveală în situl arheologic de la Longshan , vasele pentru vin zun şi jia, cu o
lucrătură minunată, de la Da Wenkou, ritualurile în care ofranda adusă
zeilor consta în carafe cu vin, ilustrate în frescele din peştera Altamira din
Spania şi multe altele. Toate sunt dovezi ale faptului că producerea
alcoolului are o istorie ce depăşeşte zece mii de ani.
„Dragi studenţi”, a spus socrul meu, „vinul este un compus organic, care se
poate produce în mod natural, ca una dintre cele mai ingenioase creaţii ale
Naturii. Se produce cu zahăr transformat în alcool sub efectul enzimelor, la
care se mai adaugă câteva ingrediente. În lumea naturală plantele care
conţin zahăr sunt atât de multe, încât este imposibil să se epuizeze vreodată.
Fructele cu un conţinut mare de zahăr, precum strugurii, pot fi uşor
descompuse de enzime. Dacă o grămadă de struguri este dusa de vânt, apă,
păsări sau animale într-un loc adâncit şi umed, o cantitate de apă şi
temperatura adecvată pot activa enzimele din coaja strugurelui în aşa fel
încât zeama fructului să se transforme într-o licoare dulceagă. În China
există o vorbă care spune că «Maimuţa face vinul», idee întărită şi de textul
130
străvechi Discuţii nocturne la Penglong în care se consemnează că: «Pe
Muntele Huang erau multe maimuţe. Primăvara şi vara ele adunau flori şi
fructe, pe care le puneau într-un loc adâncit, între pietre, unde amestecul
fermenta, transformându-se în vin. Aroma lui se răspândea peste tot, astfel
încât putea fi detectată de la o sută de paşi depărtare». În «Însemnări răzleţe
131
din Guang de Apus», capitol din cartea Antologia lucrurilor mărunte , se
spune: «Pe munţii din prefectura Pingle, din Guang de Apus, trăiesc
nenumărate maimuţe pricepute să culeagă flori bune pentru fermentare.
Tăietorii de lemne care umblă pe aceşti munţi, când le dibuiesc lăcaşurile,
se aleg cu ceva vin de acolo, un vin aromat şi delicios, pe care l-au numit
Vinul Maimuţei». Dacă maimuţele ştiu cum să culeagă o varietate de fructe
şi să le pună între pietre, într-o adâncitură, ca să fermenteze şi să se
transforme în vin, oare strămoşii noştri să nu fi deţinut asemenea secrete? Şi
în alte ţări există poveşti similare cu această poveste despre maimuţele
pricepute să facă vin. De pildă, în Franţa producătorii de vin, în general,
consideră că păsările îşi adună fructe în cuib, dar incidente neprevăzute le
împiedică uneori să le mănânce, drept care, odată cu trecerea timpului,
cuiburile lor devin containere pentru fermentarea băuturii. În mod
neîndoielnic, oamenii trebuie să fi Fost inspiraţi de păsări şi de animale în
producerea băuturii. Apariţia naturală a vinului trebuie să se fi petrecut în
acelaşi timp cu apariţia plantelor cu un anumit conţinut de zahăr şi de aceea
spunem că de pe vremea când omul încă nu exista, planeta era deja
învăluită în aroma alcoolului.
Atunci, când au început oamenii să producă vinul? Răspunsul la această
întrebare priveşte momentul în care omul a descoperit vinul în natură. Unii
dintre cei mai curajoşi oameni sau cei care mureau de sete au băut licoarea
aflată în adâncitura dintre pietre sau în cuiburile păsărilor, iar de îndată ce
au gustat acest elixir miraculos au fost copleşiţi de o stare de mare frenezie.
Prin urmare, s-au grăbit cu toţii să mai scormonească printre pietre şi în
cuiburile păsărilor, în căutarea bucuriei. Motivaţia de a produce vinul a
apărut abia atunci când au băut tot ceea ce se putea bea şi fireşte că ceea ce
a urmat a fost imitaţia – oamenii le-au imitat pe maimuţe, aruncând fructele
în adânciturile dintre pietre, dar nu întotdeauna le-a ieşit aşa cum se
aşteptau. Uneori, fructele se uscau sau pur şi simplu putrezeau. De multe
ori, oamenii încetau să mai înveţe metodele de fabricare a vinului de la
maimuţe, însă forţa irezistibilă de seducţie pe care o exercita această licoare
asupra lor îi îndemna să-şi recapete curajul şi s-o ia de la capăt cu
experimentele. Şi tot aşa, din încercare în încercare, s-a născut o băutură de
fructe cu ajutorul Naturii. Cuprinşi de extaz, oamenii au dansat despuiaţi în
jurul focului, în peşterile lor. Apoi, au învăţat în acelaşi timp să producă
vinul, să cultive plantele, să domesticească „animalele. Când cerealele au
ajuns să înlocuiască peştele şi carnea care constituiau hrana principală, au
apărut şi experimentele în privinţa fermentării cerealelor. Motivaţia pentru
aceste experimente se prea poate să fi apărut în mod accidental, dar se poate
la fel de bine să fi fost şi o revelaţie venită de la Dumnezeu. Când prima
picătură de băutură s-a format din aburul acumulat în vasul de lut, oamenii
au întors o nouă pagină a istoriei, iar acesta a fost începutul unei perioade
glorioase a civilizaţiei”, a spus socrul meu, după care a anunţat solemn:
„Cursul a luat sfârşit”.
Acum, că se terminase ora, el a dat pe gât ce mai rămăsese în sticluţă, a
plescăit zgomotos de câteva ori, după care a îndesat sticluţa la piept, şi-a
luat mapa sub braţ şi, aruncându-mi o privire parşivă, dar plină de înţeles, a
ieşit din clasă, cu capul dat pe spate, pieptul scos în faţă şi privirea aţintită
tot înainte.
Patru ani mai târziu, am absolvit facultatea şi am dat examen pentru a
deveni masterandul socrului meu. Tema disertaţiei mele era „Romanele
realismului magic din America Latină şi fabricarea alcoolului”. Lucrarea s-
a bucurat de o puternică apreciere din partea socrului meu, iar susţinerea în
şedinţa publică a fost încununată de mult succes. Mai mult, a fost
recomandată la Revista Universităţii Distileriei, unde a fost publicată sub
forma unui studiu de înaltă ţinută academică. Imediat după aceea, socrul
meu m-a acceptat ca doctorand al său, iar domeniul de cercetare ales de
mine privea manifestarea intensă a emoţiilor fabricantului de băutură în
procesul fizic şi chimic al distilării şi influenţa acestora asupra gustului
general al licorii. Socrul meu a apreciat în mod deosebit această direcţie de
cercetare, considerând că alegerea mea aducea o perspectivă nouă,
semnificativă şi extrem de interesantă totodată. Mi-a propus să nu mă reped
să scriu, ci mai degrabă să petrec un an în bibliotecă, unde să citesc cărţile
relevante şi să adun materiale bibliografice.
Am urmat învăţămintele socrului meu şi m-am cufundat în studiu la
biblioteca din oraşul Ţara Vinului. Într-o zi, am descoperit acolo o cane
bizară – întâmplări ciudate din Ţara Vinului, în care se afla un articol care
mi-a stârnit interesul. De îndată i l-am recomandat socrului meu, fără să mă
gândesc nicio clipă cât de profund îl va afecta, determinându-l chiar să
plece pe Muntele Maimuţa Albă, ca să trăiască printre maimuţe. Am să
redau aici întreaga poveste. Dacă vă puteţi îngădui un mic răgaz ca s-o
citiţi, foarte bine; în caz contrar, săriţi peste ea.
În Ţara Vinului trăia un bătrân pe nume Sun, care dăduse în patima
băuturii. Cum era înzestrat de la natură cu o mare capacitate de a bea
alcool, de fiecare dată când trăgea câte o beţie era în stare să înghită vedre
de vin fiară să păţească nimic. Cândva avusese zece hectare de pământ
mănos, casă cu zece încăperi, acoperită cu ţiglă, însă toate s-au dus pe apa
sâmbetei din pricina băuturii. Nevasta lui, pe numele de familie Liu, l-a
părăsit, luându-şi şi copiii cu ea, şi şi-a întemeiat o nouă familie. Bătrânul
ajunsese să umble pe străzi, cu părul răvăşit, cu faţa soioasă, cu hainele
ponosite, ca un adevărat cerşetor. Când întâlnea pe cineva care cumpărase
vin, pe dată îngenunchea în faţa lui şi cerea de băut, făcând plecăciuni cu
capul la pământ până când începea să-i sângereze fruntea. Era de-a dreptul
jalnic. Într-o bună zi, pe neaşteptate, i s-a ivit în faţă un bătrân cărunt, dar
cu chipul tânăr, care a grăit către el: „La vreo sută de li spre sud-est se află
un munte numit Maimuţa Albă, cu pădure bogată, în adâncul căreia se
găsesc heleştee pline cu vin. De ce nu te duci acolo, că să bei după placul
inimii? N-ar fi oare mai potrivit pentru tine decât să cerşeşti pe aici toată
ziua?” La auzul acestor vorbe, bătrânul Sun a făcut o plecăciune şi, fiară
să mai adreseze vreo mulţumire, a fugit valvârtej. Trei zile mai târziu, a
ajuns la poalele muntelui şi, ridicând privirea, a zărit o pădure deasă, dar
nici urmă de vreo cărare, aşa ci a urcat mai mult agăţându-se de liane şi de
rădăcinile copacilor, încetul cu încetul s-a afundat în pădure, unde copaci
seculari îşi uneau coroanele, astfel încât razelor de soare nu le era cu
putinţă şi pătrundă acolo. Viţa sălbatică atârna încâlcită, iar strigătele
pisărilor veneau în valuri. Deodată, un animal uriaş i-a tăiat calea. Era
mare cât un bivol, cu privirea sfredelitoare şi răgetul precum un tunet care
stârnea tremuratul copacilor şi plantelor. Înspăimântat, Sun a încercat să
fugă, însă a căzut într-o prăpastie adâncă. A rămas acolo agăţat în vârful
unui copac, încredinţat că îşi va găsi sfârşitul cât de curând. Pe dată însă
un damf de vin i-a împresurat nările, înviorându-l. A coborât din copac şi,
urmând mirosul, a ajuns într-un loc înţesat de arbuşti, unde flori
neobişnuite şi fructe rare atârnau de vârful crengilor. O maimuţă albă a
înşfăcat un ciorchine de fructe de culoare purpurie, asemenea agatei, şi a
zbughit-o imediat. Bătrânul a pornit pe urmele ei şi a ajuns într-un spaţiu
deschis, unde a zărit o stâncă uriaşă, de vreo treizeci de metri lăţime, cu o
scobitură în mijloc, ce părea foarte adâncă. Când maimuţica a aruncat
fructele înăuntru, în urmă s-a auzit un răsunet ca de ţigle ciobite. De
îndată, mirosul de vin a început să răzbată în valuri dintr-acolo ţi, când s-a
apropiat ca să privească mai bine, a observat că în scobitura aceea se afla
un vin minunat. O mulţime de maimuţe au venit degrabă cu frunze mari în
mâini, îndoite la margini ca nişte farfurii micuţe, cu care au scos vin din
scobitură. N-a trecut multă vreme că maimuţele au început să se clatine pe
picioare, să-ţi arate dinţii şi să-ţi arunce priviri languroase, într-un chip
foarte amuzant. Bătrânul s-a apropiat grăbit, însă maimuţele s-au retras
câţiva păţi şi s-au pornit să ţipe cu furie. El nu le-a luat în seamă, ci s-a
repezit către stâncă, ţi-a vârât capul în scobitură şi a început să soarbă
licoarea cu poftă, ca o balenă. Nu s-a ridicat de acolo vreme îndelungată,
iar când s-a îndurat să se desprindă, într-un târziu, a simţit că toate
măruntaiele îi erau curăţate, gura îi era copleşită de o aromă minunată, iar
el plutea asemenea unui nemuritor. Apoi, a imitat maimuţele îmbătate,
ţopăind şi strigând în fel şi chip. Liota de maimuţe l-a urmat şi din clipa
aceea au ajuns să se înţeleagă minunat. De aici înainte, bătrânul Sun a
rămas în apropierea stâncii; când îl cuprindea oboseala, se culca acolo, iar
când se trezea, continua să bea. Uneori, chiar se juca împreună cu
maimuţele şi era atât de fericit, încât nici nu-i trecea prin cap să se mai
întoarcă de unde venise. Toţi sătenii spuneau că bătrânul Sun a murit şi
depănau adeseori poveşti despre el, pe care le ştiau până şi copiii. După
câteva zeci de ani, un tăietor de lemne a intrat în pădure şi l-a întâlnit pe
Sun pe care l-a luat drept o zeitate a muntelui, căci avea părul alb, chipul
tânăr şi era nespus de vioi. De îndată, bărbatul a îngenuncheat şi a început
să facă temenele în faţa lui Sun. Acesta l-a cercetat cu atenţie şi l-a
întrebat: „Numele tău este Sanxian?” Tăietorul de lemne i-a răspuns:
„Da”. Sun a continuat, spunându-i: „Eu sunt tatăl tău Pe vremea când era
copil, tăietorul de lemne aflase că tatăl lui fusese un beţiv care se lăsase
păcălit să plece pe munte, unde de al fel şi murise. Acum era de-a dreptul
înspăimântat la gândul că îţi reîntâlnise tatăl. Bătrânul i-a povestit despre
aventurile sale şi apoi i-a vorbit pe îndelete despre întâmplări de pe vremea
când era acasă, alături de familie. În cele din urmă, crezare spuselor lui,
tăietorul de lemne l-a invitat pe bătrân să se întoarcă acasă, astfel încât să-
i poată purta de grijă. Sun însă i-a răspuns râzând: „De unde să ai tu
acasă un heleşteu cu vin, din care să beau eu pe săturate ori de câte ori am
chef T Apoi, l-a rugat pe băiat să-l aştepte, după care s-a căţărat pe liane,
în copaci, cu mare agilitate, ca o maimuţă. S-a întors cu un tub de bambus,
la capetele căruia erau îndesate flori purpurii. I l-a oferit fiului, spunându-
i: „înăuntru e Licoarea Maimuţei. Dacă ai s-o bei, ai să devii mai sănătos
şi ai să-ţi păstrezi tinereţea Băiatul s-a întors cu tubul de bambus acasă, iar
când l-a desfăcut şi a turnat conţinutul într-un lighean, a observat că era de
o culoare albastru închis, cu un buchet puternic şi bogat, fără egal în lume.
Ca fiu mânat de pietate filială, tăietorul de lemne a pus lichidul într-o sticlă
pe care i-a oferit-o socrului său. Acesta, la rândul lui, a dat sticla mai
departe maestrului său, un nobil pe nume Liu. Când a văzut vinul, Liu a fost
nespus de surprins şi a tot întrebat despre provenienţa lui. Socrul
tăietorului de lemne a spus ce aflase de la ginerele lui, iar când domnul Liu
a raportat totul la guvernatorul provinciei, acesta a trimis zeci de oameni
în căutare pe munte. După câteva luni, tot ce au găsit au fost copaci
crescuţi unul lângă altul şi arbuşti plini de spini şi până la urmă au fost
nevoiţi să se întoarcă acasă dezamăgiţi.
După ce am citit povestea, am avut sentimentul că am pus mâna pe o
comoară nepreţuită, aşa că degrabă am făcut o copie pe care i-am oferit-o
socrului meu. Într-o seară, acum vreo trei ani, când m-am dus în vizită la
socrii mei, i-am găsit certându-se la masă. Afară se pornise o furtună
teribilă, cu fulgere şi tunete. Fulgerele albastre izbeau în fereastră ca nişte
bice lungi, nemiloase, făcând geamul să zăngăne cu putere. Eu am scuturat
din ap, ca să mai scap de picăturile de ploaie care îmi adăstau în păr. Mă
durea şaua nasului din pricina grindinei care mă izbise pe drum
necruţătoare, iar ochii îmi lăcrimau din belşug. Soacra mea m-a privit şi a
spus furioasă:
— O fiică măritată este precum apa vărsată din căldare. Rezolvă-ţi singur
problemele! Aici nu e tribunalul civil.
Bănuiam că e o neînţelegere la mijloc şi când tocmai mă pregăteam să-i
explic cum stau lucrurile, am fost întrerupt de un strănut zdravăn. În
mijlocul spasmelor nazale care mă cuprinseseră, am auzit-o pe soacra mea
mormăind:
— Nu cumva şi tu eşti unul dintre bărbaţii ăia care iau băutura drept
nevastă? Oare…
La momentul acela, chiar că nu pricepeam o iotă din ce voia să spună, însă
acum fireşte că m-am dumirit şi lucrurile mi se arată limpede în faţa ochilor.
Atunci, doar am văzut-o cum mormăie şi cum se înroşeşte toată la faţă,
parcă mânată de o ură adâncă ce-i copleşise inima. Părea că mi se adresează
mie, însă ochii ei – încremeniţi, cu privirea fixă, îngheţaţi şi reci precum
ochii unui şarpe – erau aţintiţi asupra socrului meu. Nu mai văzusem în
viaţa mea o asemenea privire; şi acum, când îmi amintesc, un fior rece îmi
străbate inima.
Socrul meu stătea la masă, păstrându-şi aerul de profesor universitar. Sub
mângâierea blândă a luminii răsfirate de lampă, părul lui cărunt semăna cu
firele de mătase fină, dar de fiecare dată când încăperea se lumina din
pricina fulgerelor albastre semăna mai degrabă cu tăiţeii de soia, cu reflexe
verzui, reci. El nu o lua în seamă pe femeie, ci îşi vedea mai departe de
băutura lui. Avea în faţă o sticlă de şampanie italienească Vedova, cu un
lichid auriu, asemănător cu pieptul alunecos şi cald al unei fete occidentale;
bulele fine se ridicau uşor, susurând aşa cum numai o fată occidentală ştie s-
o facă. Aroma de fructe era rafinată, plăcută şi înviorătoare. Cu cât miroseai
mai mult această licoare, cu atât gustul era mai prelung, ceva fără egal într-
adevăr. Să-ţi poţi încânta ochii cu o asemenea băutură însemna o bucurie
mai presus de plăcerea pe care ţi-ar fi provocat-o admirarea unei fete
occidentale dezbrăcate; să-ţi poţi încânta nasul însemna o bucurie mai mare
decât cea pe care ţi-ar fi provocat-o sărutul unei fete occidentale; să-ţi poţi
încânta papilele cu această licoare…
Cu o mână mângâia sticla aceea lucioasă ca jadul, iar cu mâna cealaltă
umbla după un pahar cu picior. Degetele lui lungi şi subţiri alunecau blând
pe pahar, pe sticlă. La un moment dat a ridicat paharul la nivelul ochilor,
lăsând lumina lămpii să se reverse peste lichidul de culoare blândă. A
admirat conţinutul paharului cu o oarecare nerăbdare în privire, a dus
paharul la nas şi a mirosit un pic, după care şi-a ţinut respiraţia pentru o
clipă şi apoi a deschis gura cu o expresie de mulţumire pe faţă.
A sorbit uşor din pahar, dar numai un strop, atât cât să-şi înmoaie buzele şi
vârful limbii. Ochii îi scânteiau de încântare. Pe dată a golit paharul dintr-o
înghiţitură mare şi, cu respiraţia tăiată, a ţinut băutura în gură, fără s-o
înghită. Cum stătea el aşa, cu fălcile umflate, părea că are o faţă neobişnuit
de rotundă, dar cu o bărbie foarte ascuţită. Surprins, am observat că n-avea
niciun fir de barbă şi nici măcar perciuni, ceea ce îţi dădea senzaţia că aceea
nu era gura unui bărbat, şi nici bărbia. El şi-a plimbat lichidul prin gură,
ceea ce fără îndoială îi dădea o senzaţie minunată. Îi apăruseră nişte pete
roşii pe faţă, ca şi cum nu şi-ar fi întins bine fardul roşu. Faptul că ţinea
lichidul acela atâta timp în gură îmi stârnea reacţii fizice, creându-mi
senzaţia că îmi gâlgâie apa în urechi. Dincolo de fereastră a scăpărat un
fulger care a inundat întreaga încăpere cu o lumină verde. Abia în tremurul
acesta verde a înghiţit şi el băutura, pe care eu pur şi simplu o vedeam cum
coboară pe gât. După aceea, şi-a lins buzele; avea ochii umezi, de parcă
tocmai plânsese. Îl mai văzusem că bea în clasă şi nu găsisem nimic
neobişnuit atunci, însă acasă devenea sentimental, iar acest lucru mi se
părea cu totul neobişnuit. Gesturile socrului meu care mângâia paharul şi
admira lichidul m-au făcut să mă gândesc, în mod cu totul de neînţeles, la
homosexuali. Chiar dacă eu n-am văzut în viaţa mea homosexuali, îmi
imaginam că gesturile bărbaţilor, atunci când erau singuri, departe de
privirile celorlalţi, trebuie să fi fost asemănătoare cu gesturile socrului meu
faţă de sticlă, pahar şi lichid.
— Dezgustător! a răbufnit soacra mea pe neaşteptate, aruncând beţişoarele
la întâmplare pe masă, după care s-a ridicat şi a plecat în dormitor, unde a
închis bine uşa.
Eu mă simţeam nespus de stânjenit. La momentul acela chiar nu pricepeam
ce o dezgusta aşa de tare, acum însă mi-am dat seama în chipul cel mai
firesc cu putinţă de mersul lucrurilor.
Buna dispoziţie a socrului meu se spulberase. S-a ridicat în picioare, cu
mâinile sprijinite de marginea mesei. A privit pierdut încăperea verde, fără
să se clintească multă vreme, însă expresia de pe faţa lui continua să se
schimbe cu repeziciune, de la deznădejde la durere, iar mai apoi la furie.
Expresia de deznădejde a fost însoţită de un căscat prelung; a pus dopul la
loc, după care s-a aşezat pe canapeaua de lângă perete, de parcă era carcasa
unui om, nicidecum un om în carne şi oase. Dintr-odată mi se părea că
bătrânul era vrednic de toată mila şi aş fi vrut să-l consoleze, însă chiar nu
ştiam cum. Apoi, mi-am amintit de documentul ciudat care se afla în
servieta mea şi de motivul acestei vizite, aşa că l-am scos degrabă şi i l-am
dat. Nu îmi formasem obiceiul de a-i spune „tată”, ci întotdeauna mă
adresam cu formula „domnule profesor”, ceea ce pe nevasta mea o deranja,
dar, din fericire, socrului meu nu-i păsa de lucrul acesta. După părerea lui,
faptul că mă adresam aşa era mult mai natural, mai plăcut, ba chiar spunea
că i se pare ipocrit şi greţos ca ginerele să-şi numească socrul „tată”. I-am
turnat o ceaşcă de ceai, dar am constatat de îndată că apa era doar călduţă şi
de aceea frunzele pluteau la suprafaţă şi nici gând să se facă infuzia
cuvenită. Ştiam că pe el nu-l interesa deloc ceaiul, aşa încât, până la urmă,
n-avea nicio importanţă dacă apa era hartă sau nu. A pus palma peste
capacul ceştii, ca un gest prin care îmi mulţumea că îl servisem, iar apoi m-
a întrebat cu jumătate de gură:
— Iar v-aţi certat? Păi, certaţi-vă! Certaţi-vă! Continuaţi să vă certaţi!
Din vorbele lui am simţit cât de mult îl înduioşau relaţiile existente în
familiile celor două generaţii. O tristeţe profundă învăluia micuţa
sufragerie. Eu i-am oferit copia poveştii şi i-am spus:
— Domnule profesor, azi am găsit acest articol la bibliotecă. E foarte
interesant şi de aceea vi l-am adus ca să vă aruncaţi o privire asupra lui.
Îmi dădeam seama cu uşurinţă că nu avea nici cel mai mic interes faţă de
articol şi cu atât mai mult faţă de mine, ginerele lui. După toate aparenţele,
era mai degrabă nerăbdător să plec de acolo, ca să zacă mai departe pe
canapea, cufundat în gustul prelung al şampaniei italieneşti Vedova. Numai
politeţea îl făcea să nu mă gonească şi tot numai din politeţe a întins o mână
molatică, asemenea mâinii unui bărbat ce îşi urma întru totul dorinţele
sexuale, şi a luat hârtia pe care i-am întins-o.
— Domnule profesor, am ţinut eu să-i precizez, este un articol despre cum
fac maimuţele vin şi, mai mult, este vorba despre exemplarele de pe
Muntele Maimuţa Albă, nu departe de Ţara Vinului.
La auzul vorbelor mele, a ridicat hârtia lipsit de chef şi a trecut cu o privire
leneşă peste text – ochii îi păreau a fi două cicade care se foiau pe creanga
unui copac. Dacă ar fi continuat astfel, aş fi fost deznădăjduit peste măsură
şi atunci aş fi spus că nu-l înţeleg deloc, dar eu l-am înţeles, căci ştiam că
acest articol îi va stârni interesul şi îi va bucura inima. Voiam să-i aduc
încântarea în suflet, şi nu pentru ca să profit eu cu ceva, ci pentru că îmi era
din ce în ce mai limpede că în adâncul sufletului acestui bătrânel se
ascundea un mic animal inocent, cu blana lucioasă, cu botul scurt şi
urechile mari, cu nasul de un roşu aprins, cu picioare scurte, un animal care
nu era nici pisică, dar nici câine. Animalul acesta micuţ mă atrăgea ca şi
cum mi-ar fi fost frate geamăn. Fireşte că aceste senzaţii erau absurde,
neîntemeiate, stranii. După cum mă aşteptam, ochii i-au scăpărat, iar trupul
lui inert s-a înviorat brusc, căci surescitarea se dezvăluia prin culoarea roşie
care îi cuprinsese urechile şi degetele tremurânde. Îmi părea că văd
animăluţul acela cum sare din trupul lui, cum face tumbe la un metru
deasupra capului, alunecând pe nişte fire ca de mătase – sare, ţopăie,
alunecă, pluteşte. Eram cu adevărat bucuros, cu adevărat încântat, cu
adevărat fericit, cu adevărat exuberant.
Din nou a trecut iute cu privirea peste foile acelea, după care a închis ochii,
în timp ce degetele lui băteau în mod inconştient pe ele, stârnindu-le
foşnetul uscat.
— M-am hotărât! a spus el în clipa în care a deschis ochii.
— Ce v-aţi hotărât?
— Eşti de atâţia ani în preajma mea şi tot nu eşti în stare să ghiceşti ce m-
am hotărât?
— Studentul domniei voastre are prea puţin har, nu deţine decât o brumă de
cunoştinţe superficiale şi de aceea nu poate pătrunde profunzimea
gândurilor voastre.
— Clişee! Numai clişee! a spus el întristat. Vreau să merg pe Muntele
Maimuţei Albe în căutarea Licorii Maimuţei.
În timp ce un val de emoţii, contopite cu multă nelinişte, năvălea din
subconştientul meu, am simţit că o poveste îndelung aşteptată era pe cale să
se săvârşească. Viaţa mea liniştită ca o apă moartă era şi ea pe cale să fie
stârnită de o tulburare fără margini. O poveste fascinantă, croită pentru
petrecerile cu băutură, urma cât de curând să se răspândească peste tot în
Ţara Vinului şi să cufunde acest oraş, Universitatea Distileriei, ba chiar şi
pe mine personal într-o atmosferă romantică alcătuită prin amestecul
literaturii culte cu literatura populară. Şi toate acestea erau rezultatul
descoperirii pe care o făcusem eu accidental în Biblioteca Municipală.
Socrul meu era pe cale să plece pe Muntele Maimuţei Albe în căutarea
Licorii Maimuţei, iar cohorte de curioşi urmau să plece în căutarea lui.
— Domnule profesor, am spus eu, ştiţi că articolul acesta într-o bună
măsură este invenţia unor cărturari care nu prea au cu ce să se
îndeletnicească. Ar trebui s-o tratăm ca pe o fantezie căreia nu-i putem da
crezare.
El deja sărise de pe canapea, vioi, ca un soldat care porneşte în forţă către
câmpul de luptă.
— Deja am luat hotărârea, aşa că nu-ţi mai răci gura de pomană!
— Domnule profesor, într-o chestiune de o asemenea importantă ar trebui
să vă sfătuiţi cu soţia dumneavoastră.
El mi-a aruncat o privire rece şi a răspuns:
— Ea n-are nicio legătură cu mine.
Şi-a scos ceasul şi ochelarii şi a pornit spre uşă, ca şi cum ar fi plecat la
culcare. A deschis uşa fără cea mai mică urmă de şovăială şi cu aceeaşi
atitudine a trântit-o în urma lui. Această placă subţire de lemn ne trimitea
dintr-odată în două lumi diferite.
Foşnetul vântului, susurul ploii, lumina fulgerului şi aerul reavăn al nopţii
ploioase care s-au strecurat înăuntru atunci când a deschis uşa s-au
spulberat ca prin vis în clipa în care uşa s-a trântit în urma lui. Rămăsesem
în loc ca prostit, ascultând răsunetul paşilor săi târşâiţi pe nisipul de pe
scările de ciment şi foşnetul foilor, zgomote care se stingeau încet-încet, pe
măsură ce el se îndepărta. Odată cu plecarea socrului meu, încăperea
devenise dezolant de goală, chiar dacă eu, înalt cum sunt, stăteam
încremenit în mijlocul ei. Cumva aveam sentimentul că nu mai contez ca
om, că sunt mai puţin însemnat până şi decât un stâlp de ciment. Totul se
petrecuse atât de repede încât părea o iluzie, dar nu despre iluzii era vorba
aici, căci mărturie a realităţii stăteau ceasul şi ochelarii, întinşi pe măsuţa de
cafea, încă păstrând căldura atingerii lui. Cele două foi de hârtie pe care i le
dădusem ceva mai devreme erau tot pe canapeaua unde le pusese; şi sticla şi
paharul pe care le mângâiase stăteau stinghere pe masă. Filamentul lămpii
cu neon ţârâia, în timp ce un ceas demodat de pe perete continua să
marcheze trecerea timpului: tic-tac, tic-tac. Deşi ne despărţea doar uşa, o
auzeam pe soacra mea cum şuiera încetişor în camera alăturată. Cu
siguranţă că era întinsă pe pat, cu faţa lipită de braţul îndoit, respirând
zgomotos, ca atunci când o ţărăncuţă tânără sorbecăie terciul fierbinte.
M-am gândit vreme îndelungata şi am hotărât că trebuie să dau totul în
vileag. Prin urmare, mai întâi am încercat uşa cătinel, după care am ciocănit
cu putere. Între ciocăniturile în uşă, o auzeam cum suspină şi apoi cum îşi
suflă nasul. Dar oare unde îşi sufla nasul? Gândul acesta complet
nesemnificativ se încăpăţâna să mi se învârtă prin cap, ca o muscă
nesuferită de care nu mai poţi să scapi. Mi-am dat seama pe dată că
înţelesese foarte bine ce se petrecea dincolo de încăperea ei, însă eu tot am
spus pe un ton nefiresc:
— A plecat… A spus că se duce pe Muntele Maimuţei Albe în căutarea
Licorii Maimuţei…
Ea şi-a suflat nasul din nou. Oare unde şi-l sufla? Plânsul a încetat, iar în
locul lui se auzea un suspin ca un foşnet, care mă ajuta aproape să o văd
cum se ridică de pe pat şi stă încremenită în loc, privind către uşă. Sau poate
că privea înspre peretele pe care atârna fotografia lor de la căsătorie, pe care
o admirasem eu atât de mult. Prinsă într-o ramă de lemn negru, cu
ornamente, arăta precum portretul strămoşilor, ce urma să fie transmis din
generaţie în generaţie. La momentul când fusese realizată, socrul meu încă
era un tinerel chipeş, cu colţurile gurii lăsate uşor în jos, ceea ce-i dădea un
aer amuzant, dar şi interesant totodată. Părul îi era împărţit în două de o
cărare pe mijloc – o linie albă, asemenea unei cicatrici lăsate de lama unui
cuţit tăios care îi despicase capul în două. Stătea cu gâtul înclinat chiar
deasupra capului soacrei mele, iar bărbia lui proeminentă se afla la doar trei
centimetri de părul ei pieptănat neted – o postură ce simboliza autoritatea şi
dragostea soţului. Sub apăsarea acestor elemente indispensabile, soacra mea
îşi dezvăluia chipul rotund, cu sprâncene groase, cu nasul micuţ şi gura
fermă, plină de vitalitate. La vremea aceea, soacra mea arăta cumva ca un
bărbat îmbrăcat în haine femeieşti, căci chipul ei încă păstra trăsăturile
descendenţilor săi, culegătorii de cuiburi de rândunică, neînfricaţi în faţa
tuturor vicisitudinilor şi capabili să se caţere pe orice stâncă abruptă.
Imaginea ei de atunci contrastează puternic cu înfăţişarea de astăzi –
languroasă, răsfăţată, strălucitoare asemenea concubinei imperiale Yang
132
Guifei . De ce devenise aşa? Şi cum era posibil ca ea şi soţul ei să fi dat
viaţă unei fiice atât de urâte care putea face de râs cu brio întreaga naţie
chineză? Puteai spune că mama era sculptată în fildeş, pe când fiica era
plămădită din lutul cel mai ordinar. Eram încredinţat că mai devreme sau
mai târziu aveam să aflu răspunsul. Rama fotografiei nu mai fusese curăţată
de multă vreme, după praful prins în pânzele fine ţesute de nişte neisprăviţi
de păianjeni de-a lungul timpului. Oare ce era în mintea soacrei mele, cum
stătea ea aşa, cu privirea încremenită asupra acestei relicve istorice? Poate
că rememora clipele fericite de odinioară? Dar eu habar n-aveam dacă ei
avuseseră vreodată parte de aşa ceva. Conform teoriei mele, orice cuplu
care a reuşit să reziste mai multe decenii este format din persoane calme, în
deplin control al propriilor emoţii. Asemenea persoane sunt capabile să
experimenteze o fericire precum amurgul – lentă, ambiguă, acră, lipicioasă.
Este o fericire precum depunerile de sedimente de pe fundul butoiului de
vin. Cei care divorţează după trei zile sunt precum armăsarii cu coama roşie
– emoţiile lor ard precum focul năprasnic, îndeajuns pentru a lumina tot
ceea ce este în jurul lor şi a pârjoli totul. Este soarele arzător din miezul
zilei, este furtuna tropicală, este sabia cea tăioasă, este băutura cea
ameţitoare, este pensula deasă şi culoarea pregnantă. O astfel de căsătorie
reprezintă bogăţia spirituală a omenirii. Prin comparaţie, căsătoria amintită
mai devreme este ca o înnămolire lipicioasă, care amorţeşte capacitatea
oamenilor de a se ilumina şi care încetineşte procesul evoluţiei istorice. De
aceea, am respins bănuielile mele iniţiale: privirea ei încremenită asupra
fotografiei nu trăda amintirea clipelor fericite, ci e foarte probabil că ceea ce
îi revenea ei în minte era comportamentul necioplit al socrului meu, care o
dezgustase profund. Faptele au dovedit curând cât de bine o nimerisem.
Am mai bătut o dată la uşă, spunând:
— … Ce credeţi că ar trebui să facem? Să mergem după el, sau să raportăm
conducerii şcolii?
A urmat o tăcere profundă timp de un minut, o tăcere absolută, ba chiar şi
respiraţia ei se oprise, ceea ce mă neliniştea nespus de mult. Deodată, ea a
tras un urlet asurzitor, ascuţit ca o ţeapă de bambus, total nepotrivit cu
vârsta, statutul, eleganţa şi demnitatea cu care mă obişnuise. Nepotrivirea
aceasta a produs un efect cutremurător, care mă înspăimânta de-a dreptul.
Mă temeam ca nu cumva să se spânzure de vreun cui din perete, goală-
goluţă, ca o lebădă friptă la cuptor. Sau poate că alegea chiar cuiul de care
era agăţată fotografia lor? Sau poate cel de care atârna calendarul? Sau
poate cel pentru pălării? Două dintre aceste cuie erau prea subţiri, iar
celălalt era şi subţire şi scurt şi n-ar fi fost cu putinţă să susţină trupul
gingaş, cu pielea albă ca zăpada, al soacrei mele, aşa că îmi făceam griji
degeaba, însă strigătul ei răsunător chiar îmi dădea fiori pe şira spinării şi
mă gândeam că singurul mod în care puteam să-i închid gura era să bat în
uşă mai departe.
Între bătăile în uşă încercam să-i explic situaţia şi s-o consolez. În acele
momente, soacra mea era ca un ghem încurcat din păr de cămilă şi de aceea
era esenţial s-o consolez cu răbdare, bătăi ritmice în uşă şi cu vorbe
domoale precum băutura de ierburi Wujia, care are un efect liniştitor şi ajută
la circulaţia sângelui. Şi mai exact ce i-am spus? Păi, probabil că am spus
ceva de genul: „Socrul meu de ani de zile îşi doreşte să fugă într-o noapte
pe Muntele Maimuţei Albe. El este în stare să-şi sacrifice viaţa pentru
băutură”. I-am mai spus că plecarea lui nu avea nicio legătură cu ea. Apoi,
i-am spus că e foarte probabil ca el să găsească Licoarea Maimuţei, ceea ce
va fi o imensă contribuţie pentru omenire, o sporire a deja bogatei culturi a
vinului, o nouă pagină pentru tehnica producerii alcoolului, o întărire a
gloriei naţiunii noastre, împlinirea unei aspiraţii măreţe a naţiunii şi, în cele
din urmă, mărirea profitului pentru Ţara Vinului. Am adăugat că „Dacă nu
intri în vizuina tigrului, n-ai cum să pui mâna pe puiul lui”. Aşadar, dacă nu
urci pe Muntele Maimuţei, n-ai cum să găseşti Licoarea Maimuţei. Mai
mult decât atât, indiferent dacă găseşte acest vin sau nu, socrul meu cu
siguranţă se va întoarce acasă şi va trăi până la adânci bătrâneţi alături de
ea.
— Cui îi pasă dacă se întoarce sau nu? Să nu mai vină înapoi! Îmi face
greaţă să-l mai văd aici. Sper să-i rămână oasele pe Muntele Maimuţei
Albe. Sper să se transforme într-o maimuţă păroasă.
Vorbele ei îmi făceau părul măciucă; simţeam cum sudoarea rece îmi ieşea
prin toţi porii. Până atunci, doar intuisem vag lipsa de armonie a vieţii lor
de cuplu şi faptul că existau anumite fricţiuni între ei, însă sub nicio formă
nu-mi imaginasem că ura pe care o simţea soacra mea faţă de el era mai
profundă decât ura unui ţăran sărac pentru moşier, decât ura muncitorului
un capitalist. Prin urmare, credinţa că „Ura de clasă e mai puternică şi decât
Muntele Tai” pe dată s-a prăbuşit. Ca ura unui om faţă de altcineva să
ajungă la un asemenea nivel Iară îndoială că era o manifestare a frumuseţii,
o contribuţie măreaţă pentru omenire. Ura aceasta semăna cu un mac
purpuriu, otrăvitor ce înflorea în mlaştina sentimentelor umane; atâta vreme
cât nu-l atingi şi nu-l înghiţi, există ca o formă de frumuseţe, înzestrată cu o
forţă de atracţie pe care nicio altă floare, oricât de blândă şi prietenoasă ar
fi, nu o deţine.
Apoi, a început să-i contabilizeze socrului meu toate faptele rele – fiecare
cuvânt, fiecare sunet era scăldat în lacrimi şi sânge.
— Poţi oare să-l numeşti om? a spus ea. Poţi să-l numeşti bărbat? De zeci
de ani, tratează băutura ca pe o femeie. El este cel care a instituit moda
nefastă de a compara o femeie frumoasă cu o băutură aleasă şi de aceea
băutul alcoolului a luat locul contactului sexual. Şi-a dedicat toată dorinţa
sexuală băuturii, sticlei de băutură, paharului… Domnule doctor Li, de fapt
eu nu sunt soacra ta. N-am născut niciodată – cum aş fi putut oare? Nevasta
ta este un copil abandonat pe care eu l-am adunat din lada de gunoi.
Adevărul ieşea la iveală! Am oftat prelung, ca şi cum o povară apăsătoare
mi-ar fi fost luată de pe inimă.
— Tu eşti un om inteligent, doctore, şi nisipul din ochi nu te împiedică să
vezi. Ea nu este fiica mea biologică, lucru de care trebuie să-ţi fi dat seama
de mult. Tocmai de aceea cred că putem deveni buni prieteni şi pot să-ţi
împărtăşesc toate gândurile mele. Doctore, sunt şi eu femeie, nu sunt un leu
de piatră de la poarta Palatului Imperial, nu sunt nicio giruetă de pe coama
acoperişului, ba mai mult, cu siguranţă nu sunt un vierme asexuat, de joasă
speţă. Am dorinţele unei femei, dar eu nu am avut parte de împlinirea lor…
Nimeni nu ştie durerea pe care o simt…
— Dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce nu aţi divorţat de el?
— Sunt un om slab şi mă tem de ocara celorlalţi…
— Cât de absurd! am comentat eu.
— Da, este absurd, dar zilele absurde s-au încheiat. Doctore, ţie pot să-ţi
explic de ce nu am divorţat de el – pentru că el a creat special pentru mine o
băutură din ierburi, foarte puternică, pe care a numit-o „Ximen Qing”. După
ce o bei, ai tot felul de halucinaţii minunate, chiar mai grozave decât sexul
însuşi…
Detectam o timiditate dulce în vocea ei.
— Dar, de când ai apărut în faţa mea, puterea miraculoasă a acestei băuturi
a dispărut pe neaşteptate…
Eu nu-mi mai doream să bat în uşă.
— Femeia aceasta care, asemenea unei labe de urs cufundată în tot felul de
arome, a fiert mocnit zeci de ani la foc mic acum în sfârşit este pregătită.
Împrăştie o aromă îmbietoare. Oare tu nu o simţi, dragul meu doctor?
Uşa camerei s-a deschis larg şi aroma îmbietoare a labei de urs gătite s-a
rostogolit în valuri. Eu am apucat strâns tocul uşii, ca un om care este pe
cale să se înece şi în ultima clipă se agaţă de marginea bărcii salvatoare.
4

După ce piticul cel negricios a fost împuşcat, trupul i-a săltat în sus, ca şi
cum se pregătea să-şi ia zborul, însă glonţul cel fierbinte cu iuţeală i-a
afectat sistemul nervos central, făcându-i membrele să zvâcnească cuprinse
de spasme. Acest lucru spunea limpede că nu mai era capabil să invoce
acele puteri misterioase, descrise în povestirea Eroul Yichi a doctorului
oenolog, în care el se înălţa în aer şi rămânea lipit de tavan ca o şopârlă
uriaşă. Dimpotrivă, după ce s-a zvârcolit câţiva centimetri în aer, a căzut în
poala şoferiţei şi apoi a aterizat pe podea. Ding Gou’er l-a văzut cum se
zbătea să-şi întindă trupul; toţi muşchii i se încordaseră, tremurând precum
firul de înaltă tensiune la vreme de furtună. Creierul însângerat împroşcase
podeaua de stejar lustruit. Apoi, un picior a început să-i zvâcnească puternic
de parcă era gâtul unui cocoş retezat de lama cuţitului; trupul lui, cu totul,
se răsucea sub forţa spasmelor, trasând cercuri largi. După mai bine de zece
asemenea răsuciri, picioarele n-au mai lovit podeaua şi iată ce a urmat:
spasmele au încetat, însă piticul a început să tremure violent. Mai întâi,
întreg trupul lui a tremurat, aproape cu foşnet, însă după o vreme tremuratul
a început să se localizeze în anumite părţi – vibraţia aceea se transmitea pe
grupe de muşchi aşa cum îi vedem pe microbişti că fee în tribune, atunci
când imită mişcarea unui val. Tremuratul a început de la vârful piciorului
stâng, apoi s-a transmis la gamba stângă şi a urcat pe coapsă, a ajuns la şold
în partea stângă şi la umărul stâng; de acolo, s-a transmis la umărul drept,
apoi a coborât în jos spre şold, coapsă, gambă şi până la vârful piciorului
drept. De acolo, tremurul a schimbat direcţia şi s-a îndreptat din nou spre
punctul de plecare. A trecut multă vreme până când, într-un final, mişcarea
a încetat. Atunci, Ding Gou’er l-a auzit pe pitic cum suflă o dată adânc,
după care trupul lui răşchirat a rămas inert pe podea. Aşa mort cum era
semăna cu un aligator negru cufundat într-o mlaştină. În timp ce piticul îşi
dădea duhul, Ding Gou’er n-a scăpat-o din ochi pe şoferiţă. În clipa în care
piticul a alunecat de pe genunchii ei dezgoliţi, femeia s-a lăsat pe spate pe
patul acela cu arcuri, acoperit cu un cearşaf imaculat, pe care se găseau
perne cu forme ciudate, umplute cu fulgi de gâscă. Odată ce capul ei a atins
pernele mari, cu tiv înflorat, de culoare roz, câţiva fulgi nărăvaşi s-au ridicat
în aer într-o plutire uşoară. Zăcea acolo, cu picioarele desfăcute, atârnate pe
marginea patului, cu faţa în sus – o poziţie care îi stârnea investigatorului
simţămintele înăbuşite în inimă. Rememorând scenele pasionale pe care le
trăise alături de ea, Ding Gou’er a simţit o gelozie înfiorătoare şi, deşi şi-a
muşcat cu putere buzele, focul cumplit din inimă s-a transformat într-o
durere apăsătoare care l-a făcut să elibereze un urlet ca de animal rănit de
lovitura glonţului. A tras un şut trupului inert al piticului şi a rămas în
picioare lângă şoferiţă, cu pistolul încă fumegând în mână. Trupul ei îi
stârnea din nou amestecul acela de iubire şi ură pe care îl tăinuia în adâncul
inimii. Spera ca ea să fie moartă, dar şi mai mult spera ca ea doar să fi
leşinat de frică. Când i-a ridicat capul, a zărit printre buzele ei moi, dar
rigide, uşor întredeschise, o sclipire palidă a dinţilor frumoşi ca nişte scoici
perfecte. Scenele din acea dimineaţă târzie de toamnă de la mina de cărbune
Luoshan i-au revenit pe neaşteptate în Faţa ochilor: buzele ei s-au lipit de
buzele lui reci, moi, stranii, ca nişte ghemotoace de bumbac… acolo, între
ochii ei, a zărit el un orificiu negru, de mărimea unei boabe de mazăre,
mărginit de o pilitură metalică fină, care ştia bine că provenea de la glonţ.
El s-a clătinat pe picioare şi din nou a simţit cum un lichid cu gust fetid se
ridică din stomac. În clipa în care s-a prăbuşit în genunchi lângă ea, sângele
i-a ţâşnit pe gură direct pe abdomenul ei, pictându-l într-o culoare roşie
aprinsă.
— Am omorât-o! s-a gândit el, cuprins de spaimă.
A întins mâna şi a pipăit cu degetul arătător gaura lăsată de glonţ între
sprâncenele ei. Simţea fierbinţeala puternică pe care o elibera orificiul
acela, iar pielea jupuită aproape că îl zgâria. Parcă era o senzaţie familiară
şi, străduindu-se să găsească un sprijin în amintirile sale, în cele din urmă a
realizat că aceea era senzaţia din copilărie, când dibuia cu vârful limbii un
dinte care abia îi răsărise în gură. Apoi, imediat şi-a amintit cum îşi certase
propriul fiu când a descoperit că făcea acelaşi lucru – feţişoara aceea
rotundă, cu ochi mari; un băieţel care, indiferent cât de curat se îmbrăca, tot
arăta soios, cu un ghiozdan mare în spate, cu o cravată roşie legată aiurea la
gât, cu o nuieluşă de salcie în mână, venise în faţa lui, împingându-şi cu
vârful limbii un dinte care abia se mai ţinea. Investigatorul i-a tras o palmă
peste cap, însă băiatul l-a pocnit cu nuiaua peste picioare şi i-a strigat,
enervat: „Răule! De ce mă loveşti în cap? Nu ştii că din cauza unei lovituri
ca asta oamenii se prostesc?” Avea un aer foarte serios, cum stătea el aşa, cu
capul înclinat într-o parte şi cu ochii mijiţi. Investigatorul i-a răspuns
râzând: „Prost mai eşti! Loviturile în cap nu prostesc pe nimeni, dar dacă
dai cu limba peste dinţi, fii sigur că o să crească strâmbi!” O nostalgie
puternică i-a stârnit o fierbinţeală cumplită în suflet. De îndată şi-a retras
degetul de pe fruntea femeii, iar ochii i s-au înecat în lacrimi. A rostit în
şoaptă numele copilului, după care s-a izbit cu pumnul în cap cu sălbăticie.
— Nenorocitule! a strigat el. Ding Gou’er, nenorocitule, cum ai putut să
faci aşa ceva?
Băieţelul îl privea dezgustat, însă deodată s-a întors cu spatele şi s-a
îndepărtat. Picioruşele lui durdulii se mişcau cu repeziciune şi într-o clipă
băiatul a dispărut în marea de maşini.
Crima este un lucru extrem de grav, se gândea el, iar pedeapsa capitală este
inevitabilă, însă tare şi-ar fi dorit ca înainte de moarte să-şi mai vadă o dată
fiul. Deodată, gândul i-a zburat la capitala provinciei, care, în clipele acelea,
i se părea atât de îndepărtată, de parcă ar fi fost pe altă planetă.
Şi-a luat pistolul, care nu mai avea decât un glonţ, şi a ieşit în fugă pe
poarta Cârciumii Yichi. Cele două pitice postate de-o parte şi de cealaltă a
uşii l-au apucat de haină atunci când a trecut pe lângă ele, însă
investigatorul le-a îndepărtat şi, fără să se teamă vreo clipă de moarte, s-a
strecurat printre maşinile care curgeau una după alta. A auzit în jurul lui
scârţâit de frâne, ba chiar a avut senzaţia că una dintre maşini l-a izbit în
coapsă, însă nici că i-a păsat, ci şi-a continuat drumul până a ajuns pe aleea
pietonală. Auzea zarvă mare şi strigăte dinspre uşa restaurantului. Cum
alerga pe aleea acoperită cu un covor de frunze uscate, şi-a dat seama că era
deja dimineaţa devreme, iar cerul, care în zori fusese limpede, se adumbrise
acum cu norii însângeraţi. Ploaia aceea îngheţată care căzuse toată noaptea
transformase străzile într-un patinoar. Crenguţele plecate ale copacilor se
înfrumuseţaseră cu stratul de gheaţă aşternut. I se părea că într-o clipă
ajunsese pe străduţa pietruită, atât de familiară lui. Un abur lăptos se ridica
din şanţul de la marginea drumului, în care pluteau tot felul de bunătăţi,
precum carne de pe căpăţâna de porc, chiftele prăjite, carapace de broască
ţestoasă, creveţi prăjiţi, picioare de porc în sos. Câţiva bătrâni zdrenţăroşi
pescuiau minunăţiile acestea cu plase legate la capătul unor beţe lungi. Erau
unsuroşi la gură şi îmbujoraţi, ceea ce reprezenta dovada cea mai grăitoare,
se gândi el, pentru valoarea nutritivă a hranei adunate din gunoi. Dezgustaţi,
câţiva biciclişti s-au strâmbat şi apoi au strigat speriaţi, unii vrednici de
toată mila, căci s-au trezit că îşi pierd echilibrul şi ajung în şanţul îngust, de
la marginea drumului. Trupurile şi bicicletele lor au tulburat liniştea apei,
stârnind în aer duhoarea cerealelor fermentate şi a cadavrelor de animale.
Mirosul pestilenţial aproape că i-a dat o stare de voma. S-a sprijinit de zid,
dar tot s-a dezechilibrat şi a căzut. A auzit strigăte în urma lui, iar după ce s-
a adunat de pe jos şi a întors capul, a zărit o mulţime de oameni care se
agitau în toate părţile, însă niciunul nu a luat-o pe urmele lui. Şi-a continuat
drumul, de data aceasta ceva mai domol, simţind bătăile puternice ale
inimii, gata să-i spargă pieptul. Dincolo de zidul de piatră se afla Cimitirul
Martirilor, unde pinii veşnic verzi, cu formă de pagodă, îşi dezvăluiau
coroana pe jumătate albă – semn al unei purităţi extreme.
În timp ce fugea, se gândea: „Oare de ce trebuie să fug? Cerul îşi răsfiră
plasa deasă asupra mea; eu fug, dar unde o să-mi găsesc scăparea?” Cu
toate acestea, picioarele îl purtau în fugă mai departe. A zărit acel ginko
uriaş, la poalele căruia bătrânul vindea supă cu colţunaşi. Stătea ţintuit
locului, aşijderea copacului. Aburul supei, ce se strecura din coşurile cu
colţunaşi, se ridica în fuior, oferindu-i chipului său înfăţişarea urâtă, ca de
lună plină învăluită de norii deşi. Ca prin vis şi-a amintit că bătrânul acela
probabil stătea acolo încă ţinând în mână cartuşul de cupru dat în schimbul
supei cu colţunaşi cu care îşi ostoise foamea. S-a gândit că poate s-ar fi
cuvenit să-şi recupereze cartuşul, însă în timpul acesta a simţit cum din
stomac i se ridică gustul de supă de carne cu ceapă verde; la începutul
iernii, ceapa verde era tare gustoasă, dar şi foarte scumpă. Şi-a mai amintit
apoi cum odinioară mergea de mână cu nevasta lui la piaţa din capitala
provinciei, să cumpere legume. Acolo, vânzătorii de legume veniţi din
suburbii stăteau ciuciţi în spatele tarabelor şi mâncau pe înfundate din
pâiniţele reci; pe dinţi le rămâneau lipite firicele de ceapă verde. L-a văzut
pe bătrân cum desface palma şi îi arată cartuşul acela frumos; pe faţa
învăluită în ceaţă s-a aşternut o expresie ca şi cum ar fi cerut îndurare. El ar
fi vrut să se lămurească din ce pricină avea această expresie, însă lătratul
câinelui i-a întrerupt firul gândurilor. Câinele dungat ca un tigru părea a fi o
arătare care se ivise în faţa lui fără nici cel mai mic zgomot, deşi lătratul lui
părea să vină de departe, rostogolindu-se peste vârfurile copacilor şi
buruienilor. Pe măsură ce se apropia, părea tot mai stins. L-a văzut, apoi, pe
câine cum şi-a plecat capul greoi într-un mod cu totul neobişnuit – a deschis
gura mare, însă n-a mai scos niciun zgomot, ca şi cum s-ar fi cufundat într-
un somn adânc. Scăldate de razele soarelui roşiatic de dimineaţă, frunzele
răzleţe de pe crengile acelui ginko uriaş aşterneau umbre palide, asemenea
unei reţele dese, peste trupul câinelui galben. Îşi dădea seama din privirea
lui că acesta nu avea niciun fel de duşmănie faţă de el, căci lătratul nu-i era
ameninţător, ci mai degrabă era ca un semnal sau un îndemn prietenesc. El a
mormăit ceva către vânzătorul cel bătrân, dar, de îndată ce a deschis gura să
vorbească, o pală de vânt i-a purtat vorbele în zbor. De aceea, atunci când
bătrânul l-a rugat să repete ceea ce tocmai spusese, el s-a bâlbâit buimac:
— Trebuie să-mi găsesc fiul!
A dat din cap către câinele cel galben, după care s-a îndepărtat de el şi s-a
dus în spatele copacului. Acolo l-a văzut pe bătrânul paznic de la Cimitirul
Martirilor, care stătea lipit de trunchiul copacului, cu puşca la piept, dar
îndreptată spre coroană. Aceeaşi privire şi în cazul bătrânului – un îndemn
sau un semn făcut cu prietenie. El a făcut o plecăciune în faţa bătrânului,
plin de recunoştinţă, iar apoi a rupt-o la fugă tot înainte, către zona cu
clădiri reci şi pustii. În spatele lui a răsunat o împuşcătură care i-a speriat
atât de tare încât s-a aruncat la pământ, iar apoi s-a rostogolit într-o parte, ca
să se ascundă îndărătul tufelor de trandafiri cu frunze degerate. A urmat o
altă împuşcătură, însă de astă dată a întors capul şi a văzut o pasăre mare şi
neagră cum cade din înalt, ca o piatră zvârlită cu putere. Frunzele acelui
ginko uriaş tremurau, ba câteva frunze galbene îşi urmau căderea lină, în
bătaia razelor roşietice ale soarelui. Totul era încărcat de poezie, precum
muzica în miez de toamnă. Bătrânul paznic de la cimitir stătea nemişcat,
lipit de copac, şi privea fumul ce ieşea pe ţeava puştii sale. Câinele cel
vărgat a dat un ocol copacului, cu pasărea vânată în bot, a pus-o jos şi apoi
s-a ghemuit la picioarele stăpânului. În ochi i se reflectau razele soarelui ca
nişte bobiţe de aur.
Înainte de a intra în zona de clădiri, a traversat un părculeţ dezolant, unde
câţiva bătrâni îşi scoseseră coliviile cu păsărele, iar câţiva copii săreau
coarda. A ascuns pistolul la brâu şi a trecut pe lângă ei, cu aerul unui om
care n-avea nici cea mai mică grijă pe lume. Când a ajuns la complexul de
clădiri, şi-a dat seama că făcuse o greşeală foarte mare, şi anume nimerise la
talciocul de dimineaţă. Pe tarabe se găseau frumos aşezate orologii şi
ceasuri de mână vechi, insigne cu Mao Zedong şi busturi din ghips ale
aceluiaşi personaj, la modă în timpul Revoluţiei Culturale, dar şi câteva
gramofoane foarte vechi, precum şi multe alte fleacuri, dar niciun
cumpărător nu se arăta pe acolo. Vânzătorii urmăreau cu privirea avidă
fiecare trecător pe care îl zăreau, în speranţa că în sfârşit vor avea parte de
un cumpărător. Deodată, a avut senzaţia că totul era o capcană în care
fusese ademenit, iar vânzătorii erau poliţişti sub acoperire. După o
experienţă de o viaţă, Ding Gou’er cu cât privea mai mult scena aceea, cu
atât era mai convins de faptul că aceia nu erau nici pe departe vânzători. S-a
retras grăbit după un plop alb, ca să observe mai bine toate mişcările. Vreo
şapte-opt tineri, băieţi şi fete, şi-au făcut apariţia din spatele blocurilor, iar
după privirile şi gesturile lor investigatorul a conchis că erau o gaşcă pusă
pe comiterea vreunei infracţiuni. Căpetenia lor era o fată care mergea în
mijloc, îmbrăcată cu o haină gri, care îi ajungea până la genunchi, cu o
şapcă roşie pe cap şi un colier făcut din monede din aramă, specifice
133
dinastiei Qing . Cum era foarte aproape de el – încă puţin şi l-ar fi strivit –
investigatorul i-a observat ridurile de pe gât şi a simţit că respiraţia ei avea
un miros acru, de tutun străin. Ding Gou’er o cerceta cu atenţie şi n-a mai
durat mult până când a început să bage de seamă că trăsăturile şoferiţei se
conturau treptat pe chipul acestei fete necunoscute, de parcă era o cicadă
care ieşea la iveală din coconul subţire. Mai mult, a văzut cum dintre ochii
ei, din gaura aceea perfect rotundă, se ivise un firicel de sânge de culoare
trandafirie, care se prelingea pe coama nasului, pe mijlocul gurii şi tot aşa,
în jos, până la buric, împărţindu-i trupul în două jumătăţi egale. Din burtă îi
răzbătea un ghiorăit de maţe. Investigatorul a tras un ţipăt de spaimă, s-a
întors şi a rupt-o la fugă, dar, oricât ar fi alergat, tot nu reuşea să iasă din
talcioc, în cele din urmă, s-a oprit în faţa unei tarabe, pretinzând că este un
cumpărător interesat de vechiturile ruginite de acolo, dar numaidecât a avut
senzaţia că în spatele lui fata aceea împărţită în două jumătăţi îşi înfăşură
trupul în hârtie verde. Fata se mişca foarte repede: la început, îi vedea
mâinile cu mănuşi de culoare crem cum alunecă iute, dar nu după multă
vreme mâinile au devenit nişte umbre gălbui care au fost iute înghiţite de
panglicile acelea verzi, asemenea unor alge proaspete. Verdele era atât de
profund, un verde neobişnuit, care depăşea limitele vitalităţii debordante.
Apoi, panglicile de hârtie au început să se mişte singure şi în câteva clipe au
împachetat-o strâns din cap până-n picioare. El a simţit un fior de gheaţă,
însă şi-a impus să se poarte degajat – a luat un revolver cu ornamente
frumoase şi a încercat să-i răsucească butoiaşul ruginit, dar fără succes.
Atunci, l-a întrebat pe vânzător: „Ai cumva oţet vechi de Shanxi?”
Răspunsul a fost negativ. Investigatorul a oftat, dezamăgit. „Pari a fi
specialist, dar de fapt eşti un diletant”, a comentat vânzătorul. „Nu am oţet
vechi de Shanxi, dar am oţet alb coreean, care scoate rugina de o sută de ori
mai bine.” Ding Gou’er a văzut cum îşi vâră mâna lui albă şi firavă la piept
şi începe să caute ceva, după care a observat că avea acolo două sticluţe
prinse în pieptarul roşu. Sticluţele erau de culoare verde, mată, cam tot aşa
cum sunt sticlele în care vin îmbuteliate foarte multe băuturi străine. Sticla
aceea verde, mată, nu prea arăta a sticlă, deşi nu încăpea nicio îndoială că ar
fi fost altceva. Poate că de aceea era atât de scumpă. Pornind de la această
frază care îi venise în gând, a mers mai departe cu deducţiile şi a formulat o
altă frază minunată: „Deşi e limpede că pe platou se afla un băieţel
adevărat, totuşi, parcă nu era un băieţel şi cu siguranţă că de aceea era atât
de scump. Pe de altă parte, dacă spunem că în mod cert pe platou nu era un
băieţel adevărat, totuşi, parcă era de-adevăratelea, aşa că acea chestie care
nu era băieţel era foarte preţioasă”. Mâna vânzătorului a scos din pieptar o
sticluţă, pe care erau imprimate nişte litere contorsionate. El nu înţelegea
nimic, dar orgoliul l-a determinat să spună cu un aer afectat: „Este ori
whisky, ori brandy!”, de parcă limbile străine nu mai constituiau un mister
pentru el. „Uite oţetul coreean pe care îl căutai”, a spus vânzătorul. Ding a
luat sticluţa şi, când şi-a ridicat privirea, i s-a părut că vânzătorul semăna
foarte bine cu şeful acela căruia îi oferise ţigări chinezeşti. L-a privit mai
bine şi, totuşi, parcă nu semănau. Când vânzătorul i-a zâmbit, a observat că
avea nişte dinţi mici şi lucioşi, care îi dădeau un aer cam infantil. A
desfăcut dopul sticlei, moment în care spuma albă a răbufnit în afară. „Cum
se face că oţetul ăsta e la fel ca berea?” La auzul acestei întrebări,
vânzătorul i-a spus: „Oare în lumea asta numai berea poate să facă spumă?”
Investigatorul s-a gândit ce s-a gândit şi a spus: „Crabii nu sunt bere şi
totuşi fac spumă, aşa că tu ai dreptate, iar eu am greşit”. După aceea, a
turnat nişte lichid peste butoiaşul revolverului, lăsând mirosul puternic de
alcool să-i invadeze nările. Înecat în spumă, pistolul a început să trosnească,
exact ca un crab mare şi verzui, însă când a vrut să-l apuce mai bine, a
simţit că ceva îl ciupeşte rău de deget, de parcă l-ar fi înţepat un scorpion.
„Ştiai că traficul cu arme reprezintă o infracţiune?” l-a întrebat el cu voce
tare. „Tu crezi că eu sunt cu adevărat traficant?” Şi cu astea fiind zise, a
băgat mâna şi a scos hamul pe care apoi l-a învârtit în aer. Suportul de piele
a căzut, iar în clipa aceea o pereche de cătuşe americane, inoxidabile,
lucioase s-au dezvăluit privirii. Pe dată, vânzătorul s-a transformat într-un
poliţist tipic, cu sprâncene stufoase, cu ochii mari, nasul proeminent şi
favoriţi, care l-a înşfăcat de mână şi dintr-o mişcare, poc-trosc, i-a legat
mâna de mâna sa cu cătuşele. „Acum suntem legaţi de încheieturile
mâinilor, ca să nu mai fugi. Doar dacă nu cumva ai forţă cât nouă vite sau
doi tigri, ca să mă cari pe umăr.” Disperarea i-a dat forţe nebănuite lui Ding
Gou’er, drept care l-a ridicat pe poliţistul cel voinic şi l-a aruncat pe umăr,
de parcă n-ar fi fost mai greu decât un om decupat din hârtie. De acum,
spuma dispăruse, lăsând la iveală un revolver argintiu, fără pic de rugină.
Cu aceeaşi uşurinţă, Ding Gou’er s-a aplecat şi l-a luat în mână. Îi simţea
mânerul cu încheietura mâinii, iar palma îi capta căldura. „Ce minunăţie de
pistol!” l-a auzit el pe vânzător spunând, cu un oftat, de pe umărul lui, unde
stătea cocoţat. Scuturându-se cu toată vigoarea, investigatorul l-a aruncat pe
poliţist de pe umăr, izbindu-l de un zid năpădit de iedera care crescuse de-a
valma, încâlcită, de parcă era un model decorativ. Pe alocuri, frumuseţea
sporea datorită frunzelor roşii. L-a văzut pe poliţist cum se izbeşte de zid cu
încetinitorul şi cade lat chiar în faţa lui. Cătuşele se întinseseră ca nişte
bucăţi de cauciuc, dar tot mai legau laolaltă mâinile celor doi bărbaţi.
„Astea sunt cătuşe americane”, a spus poliţistul. „Nici prin cap să nu-ţi
treacă gândul că ai putea să le vii de hac.” Ding Gou’er era tot mai panicat,
aşa că a izbit ţeava revolverului de cătuşele lucioase, aproape transparente,
ceea ce a făcut arma să se descarce. Din pricina reculului, braţul i-a zvâcnit
puternic, cât pe ce să-i zboare revolverul din mână. A privit în jos şi a
observat că pe mână strânsoarea era aceeaşi, iar cătuşele neatinse. A mai
încercat de câteva ori, dar tot cu acelaşi rezultat. Poliţistul a scos din
buzunar, cu mâna liberă, un pachet de ţigări şi o brichetă. Ţigările erau
americane, bricheta – japoneză, toate de foarte bună calitate. „Voi, cei din
Ţara Vinului, aveţi un nivel de trai ridicat”, a spus Ding Gou’er. Poliţistul i-
a răspuns zâmbind batjocoritor: „în ultimul an, cei curajoşi au devenit mai
lacomi, iar cei fricoşi au ajuns muritori de foame. Bancnotele zboară prin
aer peste tot. Chestia este dacă ai curajul să le înşfaci sau nu”. „Atunci”, a
continuat Ding Gou’er, „e adevărat că voi, în Ţara Vinului, gătiţi şi mâncaţi
copii.” „Şi ce mare chestie e asta?” a venit replica poliţistului ca un trăsnet.
„Şi tu ai mâncat?” „Dar ce, tu n-ai mâncat până acum? u i-a răspuns
poliţistul tot cu o întrebare. „Ceea ce am mâncat eu era un simulacru de
băieţel, făcut din tot felul de chestii”, a spus Ding Gou’er.» Şi de unde ştiai
că nu-i adevărat? Dacă-i pe-aşa, atunci cum se face că Procuratura a trimis
un tâmpit ca tine aici?” a continuat poliţistul cu întrebările. „Frăţioare”, i s-a
adresat Ding Gou’er, „nu-ţi ascund nimic, dar zilele acestea am căzut în
mrejele unei femei.” „Ştiu. Şi ai omorât-o, ceea ce reprezintă o infracţiune
foarte gravă: omucidere”, i-a replicat poliţistul. „Sunt conştient de acest
lucru, dar aş vrea să mă duc în capitala provinciei, să-mi mai văd fiul o
dată, înainte de a mă preda.” „Ăsta este doar un pretext. Numai părinte să
nu fii! Bine, te las să pleci”, a spus poliţistul, după care a aplecat capul şi,
dintr-o muşcătură, a deschis cătuşele de la mâini. Cătuşele acelea, care au
rezistat în faţa glonţului, acum, sub muşcătura lui, se dovedeau a fi ca nişte
tăiţei bine gătiţi. „Frăţioare”, a continuat poliţistul, „deja eşti căutat în tot
oraşul, dar vor să te prindă viu. Îţi dai seama că îmi asum un mare risc
lăsându-te să pleci, dar am şi eu un băiat şi îţi înţeleg sentimentele, aşa că
am să te las liber.” „Frăţioare, Ding Gou’er nici când o să ajungă la Cele
134
Nouă Izvoare n-o să uite bunătatea ta”, a spus investigatorul, făcând
plecăciuni adânci.
Apoi, fără să mai stea pe gânduri, a rupt-o la fugă, iar când a trecut pe lângă
o poartă mare, a observat că în curte erau înghesuite o mulţime de limuzine
luxoase şi câteva persoane, îmbrăcate la patru ace, care tocmai se urcau în
maşini. Simţind că situaţia nu era deloc favorabilă, s-a grăbit să intre pe o
alee îngustă, unde a dat peste o fetiţă care repara nişte pantofi. Stătea acolo
cu privirea pierdută, de parcă era cufundată în gânduri. Din spatele unui
banner colorat, agăţat deasupra intrării într-un mic restaurant, a ieşit o
femeie corpolentă care, aţinându-i calea, i s-a adresat: „Haide, intră un pic
aici ca să mănânci ceva, să bei. Facem reducere 20 pentru orice produs”.
Femeia se trăsese lângă el, cu un chip ce dezvăluia o cordialitate rar
întâlnită. „Nu vreau să mănânc nimic şi nici nu vreau să beau”, i-a răspuns
Ding Gou’er. Femeia însă l-a tras de braţ, îndemnându-l: „Bine, bine! Nu
mănânci, nu bei, dar poţi să stai puţin, ca să-ţi mai dezmorţeşti picioarele”.
Înfuriat, Ding Gou’er a împins-o, încercând să scape de ea. Femeia a căzut
la pământ şi a început să se jelească: „Frate, vino degrabă! Derbedeul ăsta a
dat în mine!” Ding a încercat să facă un salt, ca să treacă peste femeia
prăbuşită, însă aceasta şi-a încolăcit braţele în jurul picioarelor lui şi nu a
mai vrut să-i dea drumul. Atunci, el s-a lăsat cu toată greutatea asupra ei, iar
în momentul în care s-a ridicat în picioare, i-a tras un şut cu sete, făcând-o
să se chircească de durere, cu mâinile pe burtă. În clipa aceea, a văzut un
bărbat cât muntele cum iese din restaurant ţopăind, cu o sticlă de băutură în
mâna stângă şi un cuţit de tăiat legume în mâna dreaptă. Era de rău, aşa că a
rupt-o la fugă sau cam aşa i se părea lui, că se mişcă precum apa curgătoare,
fiindcă alerga relaxat şi frumos, fără să gâfâie sau să-i bată inima cu
repeziciune. După ceva timp, s-a uitat în urma lui şi a observat că bărbatul
acela renunţase să-l mai urmărească, iar acum se uşura lângă un stâlp de
beton. Abia atunci a simţit cum îl cuprinde oboseala; inima îi bătea cu
putere, în timp ce trupul îi era scăldat de o sudoare rece. Îşi simţea
picioarele moi, incapabile să se mai urnească din loc.
Mirosul nu l-a înşelat câtuşi de puţin pe investigatorul cel lipsit de noroc,
căci imediat s-a apropiat de o tarabă pe trei roţi, unde vânzătorul tocmai
frigea clătite, iar o femeie, cel mai probabil mama lui, stătea lângă el şi
încasa banii de la clienţi. Era atât de flămând încât simţea că-i ajunge
stomacul în gât, dar n-avea un sfanţ la el şi nu putea cumpăra nimic.
Deodată, a apărut o motocicletă militară, de culoare verde, care s-a oprit
lângă taraba ambulantă. Investigatorul era tare speriat şi, exact când se
pregătea să se îndepărteze, l-a auzit pe sergentul din maşină spunând: „Hei,
şefii, fă-mi şi mie două clătite! La auzul acestor vorbe, investigatorul a
răsuflat uşurat.
El i-a studiat cu atenţie pe cei doi soldaţi: unul era mai înalt, cu ochii mari şi
sprâncenele stufoase, iar celălalt, mai scund, avea trăsături mai delicate. S-
au aşezat în jurul tarabei şi au început să trăncănească numai prostii
împreună cu vânzătorul. După ce s-au fript, clătitele au fost unse cu pastă de
ardei iute, aşa fierbinţi-aburinde cum erau. Cei doi şi-au răsucit clătitele şi
le tot pasau dintr-o mână în alta, ca să mai înlăture fierbinţeala; s-au pus pe
mâncat cu multă poftă, dar fiindcă erau fierbinţi, tot trăgeau aer pe gură, să
mai ostoiască usturimea. N-a trecut multă vreme până când cei doi au
mâncat trei clătite. Soldatul cel mic de înălţime a scos o sticluţă din
buzunarul paltonului şi l-a întrebat pe cel înalt: „Bei o gură?” Soldatul cel
înalt a răspuns, hlizindu-se: „S-ar putea să beau şi eu ceva”. Imediat,
investigatorul l-a văzut cum prinde cu buzele gura acelei sticle minunate şi
drăgălaşe şi dă pe gât o înghiţitură zdravănă; apoi, trage aer în piept,
satisfăcut şi plescăie din buze foarte zgomotos. „O băutură pe cinste! O
băutură pe cinste!” Soldatul cel scund a luat sticla, şi-a dat capul pe spate şi
a tras şi el o duşcă. Avea ochii întredeschişi, de parcă trăia un moment de
maximă intensitate. Apoi, şi-a continuat spusele: „Chiar că e grozav! A
naibii băutură, e mai bună ca toate!” Soldatul cel lungan s-a dus la
motocicletă şi a scos la iveală două cepe, cărora le-a curăţat frunzele uscate,
iar pe una i-a oferit-o însoţitorului său. „Mănâncă!” l-a îndemnat el, „Asta e
ceapă autentica, din Shandong.” „Am ardei iute”, a fost replica soldatului
cel scund şi, acestea fiind zise, a scos din buzunar câţiva ardei roşii iuţi.
Apoi, a exclamat cu mândrie: „E ardei autentic din Hunan. Vrei şi tu? Nu
eşti revoluţionar dacă nu mănânci ardei iute, iar dacă nu eşti revoluţionar
înseamnă că eşti contrarevoluţionar.” „Doar dacă mănânci ceapă eşti
revoluţionar!” a venit replica lunganului. Şi tot vorbind aşa, cei doi soldaţi
au cam pierdut măsura şi au început să se îndrepte unul către celălalt,
furioşi. Unul flutura în mână firul de ceapă, iar celălalt învârtea ardeiul de
codiţă. Lunganul l-a pocnit pe cel scund cu ceapa în cap, în timp ce acesta,
la rândul lui, i-a îndesat un ardei iute în gură. Vânzătorul de la taraba de
clătite a venit degrabă, ca să-i împace, spunându-le: „Tovarăşi, tovarăşi, nu
vă mai bateţi! După părerea mea, amândoi sunteţi destul de revoluţionari”.
Cei doi s-au despărţit, cu nişte feţe furioase. În timpul acesta, vânzătorul se
prăpădea de râs. Şi lui Ding Gou’er i se părea nespus de amuzant, drept care
a izbucnit şi el în râs. Atunci, mama vânzătorului s-a apropiat de el şi l-a
luat la întrebări: „De ce râzi? Mie mi se pare că nu eşti deloc un om bun!”
Ding Gou’er s-a grăbit să-i răspundă: „Sunt om bun. Categoric sunt om
bun”. „Păi, aşa râde un om bun?”
Dintr-o răsucire de mână, femeia a scos la iveală o oglindă micuţă şi
rotundă, de parcă ar fi prins-o de undeva, din aer, şi i-a dat-o lui Ding.
„Uită-te şi tu să vezi cum arăţi!” Când s-a privit în oglindă, a avut un şoc
văzând că şi el, între ochi, avea o gaură sângerândă, lăsată de un glonţ şi nu
i-a fost deloc greu să observe cum glonţul cel lucios se mişca printre
circumvoluţiunile creierului său. Nu şi-a putut controla spaima şi a aruncat
pe jos oglinda, ca şi cum ar fi aruncat o bucată de oţel încins. Când a atins
pământul, oglinda s-a rostogolit de câteva ori pe muchie, proiectându-şi
petele de lumină strălucitoare pe zidul de un roşu şters, pe care erau scrise
nişte caractere mari. La o privire mai atentă, a băgat de seamă că era un
slogan: „Eliminaţi răul pricinuit de alcool şi sex!” înţelegând aproape
instantaneu noima acestor cuvinte, s-a apropiat de zid şi a pus mâna pe
caracterele pictate; degetele îl ardeau, de parcă atinseseră o bucată de oţel
incandescent. Când a întors capul, a văzut că cei doi soldaţi dispăruseră şi
acelaşi lucru se întâmplase şi cu vânzătorul şi mama lui. Doar motocicleta
mai rămăsese acolo stingheră. S-a apropiat şi a descoperit că în ataşul
motocicletei se afla o sticlă. A luat-o şi a agitat-o un pic, admirând dansul
bulelor micuţe ca nişte periuţe în lichidul de culoarea jadului, pesemne
făcut din boabe de fasole verde. A adulmecat mirosul puternic pe care îl
emana sticla, deşi era închisă. A scos grăbit dopul şi, de îndată ce a dus
sticla lucioasă la gura sa înfierbântată, un sentiment de relaxare nesfârşită a
pus stăpânire pe el. Lichidul verzui aluneca pe gât precum un lubrifiant
nestăvilit, stârnindu-i stomacului său zvâcniri de bucurie, de parcă era un
şcolar cu un buchet de flori în mână. Simţea cum capătă puteri exact aşa
cum se întâmplă cu mlădiţele stropite de ploaia răcoroasă în vreme de
arşiţă. Pe nesimţite a isprăvit băutura. A privit cu regret sticla goală înainte
de a o arunca, după care a încălecat pe şaua motocicletei, a apucat bine
coarnele ghidonului şi a răsucit cheia. În clipa aceea, a simţit cum
motocicleta freamătă, ca un armăsar care pufăie pe nări, loveşte pământul
cu copitele şi îşi scutură coama, nerăbdător să pornească la drum. În
momentul în care a eliberat frâna, motocicleta s-a repezit pe drum,
clătinându-se la început, pentru ca mai apoi să gonească însoţită de un uruit
puternic. Părea că motocicleta pe care încălecase ştia singură unde trebuie
să-l ducă, aşa că nu era nevoie s-o conducă câtuşi de puţin. Tot ce trebuia să
facă era să stea pe şa şi să se ţină bine, ca să nu se răstoarne. Uruitul
motocicletei devenise un nechezat impetuos; calul îi încălzea picioarele cu
burta lui caldă, iar mirosul puternic al sudorii lui îi împresura nările. Lăsau
în urmă maşinile strălucitoare una după alta, în timp ce maşinile de pe
sensul celălalt, maşinile cu faruri orbitoare se trăgeau într-o parte
înspăimântate. Parcă mergea pe un spărgător de gheaţă care despica
banchiza în două sau pe un vapor cu abur care înfrunta valurile în plin,
creându-i senzaţii cu adevărat îmbătătoare. În mai multe rânduri a fost sigur
că se vor izbi de celelalte maşini, ba chiar le-a auzit lansând nişte semnale
de spaimă, însă dezastrul era evitat de fiecare dată în ultima clipă. Ca şi
cum s-ar fi strecurat prin urechile acului, obiectele acelea legănate se
dădeau într-o parte şi în cealaltă, de parcă ar fi fost un jeleu moale, pe care
putea să-l taie pe din două, croindu-şi drum mai departe, călare pe
armăsarul lui. În faţa ochilor i-a apărut un râu, însă nu se zărea niciun pod,
ci doar apa învolburată, jos, în râpa adâncă, arunca în aer picăturile reci,
înspumate. A tras de ghidon, însă motocicleta n-a avut încotro decât să se
ridice în aer; deodată, s-a simţit uşor ca o foaie de hârtie, suflat de pala
puternică de vânt; steluţe enorme, nenumărate scânteiau în jurul său, atât de
aproape încât, dacă ar fi întins mâna, le-ar fi prins din zbor. „Oare nu
aceasta este senzaţia când ai ajuns în Ceruri?” se întreba el. „Şi dacă am
ajuns acolo se cheamă că am devenit nemuritor?” Cum se străduia el aşa, în
căutarea răspunsurilor la frământările sale, avea sentimentul că lucruri care
odinioară îi păruseră imposibil de împlinit, acum îi erau la îndemână fără să
mai întâmpine nici cea mai mică oprelişte. Apoi, a văzut cum o roată a
zburat, tot învârtindu-se, de sub motocicletă, apoi încă una şi încă una. A
tras un strigăt de groază, care s-a ridicat peste vârful copacilor, aşa cum
trece pala de vânt, scuturându-le coroana. Apoi, el a aterizat pe pământ, în
timp ce motocicleta fără roţi a ajuns printre crengile unui copac. Câteva
veveriţe speriate s-au apucat numaidecât să roadă ce mai rămăsese din ea.
Nu şi-ar fi imaginat niciodată că veveriţele au nişte colţi atât de ascuţiţi şi
duri, capabili să străpungă metalul de parcă ar fi fost un lemn putred. Şi-a
mişcat picioarele şi a constatat cu bucurie că şi le mişca la fel ca înainte,
fără să fi suferit vreo rană. Apoi, s-a ridicat în picioare şi a privit uluit în jur.
Copacii se ridicau maiestuoşi către cer, cu nenumărate liane atârnate de ei,
pe care se înghesuiau flori purpurii, atât de mari şi de frumoase, încât
păreau mai degrabă confecţionate din hârtie. Lianele erau doldora de
ciorchini de fructe, asemenea strugurilor, purpurii şi galbeni, care prin
prospeţimea şi forma lor perfectă dădeau senzaţia că sunt mai degrabă
sculptate în jad, nicidecum adevărate. Boabele cu coaja transparentă stăteau
gata să plesnească din pricina miezului dulce; neîndoielnic, aici sălăşluia
materia primă pentru vin. Ca prin ceaţă şi-a amintit că parcă şoferiţa sau
poate o altă femeie frumoasă al cărei nume nu şi-l amintea acum i-a povestit
cum că un profesor cu părul cărunt trăia pe munte, unde împreună cu
maimuţele făcea cel mai bun vin din lume. Vinul acesta avea pielea mai
frumoasă decât pielea unei vedete de la Hollywood, avea ochii mai
fermecători decât ochii unui înger şi buzele mai apetisante decât buzele
rujate ale unei regine… Acela pur şi simplu nu putea fi socotit vin, ci
creaţia zeilor, născută din inspiraţie divină. Pe neaşteptate, a zărit, strecurat
printre frunze, un fascicul strălucitor de lumină, învăluit de aburul alb prin
care se tot agitau nenumărate maimuţe: unele rânjeau sau se strâmbau,
altele scormoneau prin blana suratelor, în căutare de ceva insecte. Un
mascul puternic, cu sprâncenele cărunte, ceea ce îi dădea înfăţişarea unei
maimuţe bătrâne, a luat o frunză, a răsucit-o şi a suflat prin ea. La unison,
celelalte maimuţe s-au înşiruit pe trei rânduri, ca o imitaţie comică a
oamenilor care stau la coadă, privind când în dreapta, când în stânga, de
parcă ar fi încercat să se alinieze mai bine. „Ce amuzant!” se gândi
investigatorul.
Era caraghios modul în care se încolonaseră: cu genunchii îndoiţi, aduşi de
spate, cu capul scos în faţă. Nu aşa se stă într-o coloană, dar la urma urmei
erau nişte biete maimuţe, aşa că nu poţi ridica pretenţii prea mari.
Oamenilor le trebuie un antrenament de vreo şase luni, ca să ajungă să aibă
o postură cum se cuvinte, iar acest lucru presupune să le fie legate
picioarele cu sfoară, să le fie pusă o placă de lemn la mijloc, să doarmă
noaptea fără pernă. „Nu putem avea pretenţii prea mari de la nişte
maimuţe”, s-a gândit el. Coada lor ridicată seamănă cu un ciomag. Multe
din crengile doldora de fructe erau proptite cu beţe, ca nu cumva să se
frângă de atâta greutate. Şi omul, când ajunge bătrân, se sprijină în baston,
dar tot aşa se întâmplă şi cu maimuţele. În Beijing, este o alee care se
numeşte Bastonul din faţă, ceea ce înseamnă că trebuie să existe şi una
numită Bastonul din spate. Păi, dacă aleile au nevoie de bastoane, să se
proptească în faţă şi în spate, atunci ce se întâmplă cu maimuţele? Ele se
sprijină numai în spate, iar când se urcă în copac, îşi expun fundul în văzul
tuturor. La îndemnul unei maimuţe bătrâne, toate celelalte au rupt rândul şi
s-au căţărat pe liane, balansându-se în toate părţile în timp ce culegeau
strugurii aceia mari, roşii şi verzi, cu boabe cât mingea de ping-pong. El îşi
lingea buzele şi saliva. Ar fi întins mâna să culeagă şi el, dar nu ajungea.
Maimuţele îşi puneau strugurii pe cap şi îi cărau până la un puţ, unde îi
aruncau înăuntru. Din fundul puţului răsuna ecoul înfundat al strugurilor
trântiţi unii peste alţii, iar parfumul licorii alcoolizate, plăcut ca o femeie
frumoasă, se ridica în chip de aburi îmbătători. Investigatorul şi-a întins
gâtul, ca să vadă ce se află în puţul acela şi tare surprins a fost când a zărit
luna aurie reflectată pe fundul puţului, ca într-o oglindă. Maimuţele se
atârnau cu câte un braţ de liane, una lângă alta, întocmai după cum le
vedem în poveşti. Era o imagine minunată, cu maimuţele acelea drăgălaşe,
cu înfăţişare neobişnuită. „Ce bine ar fi fost să fi avut o cameră foto, ca să
pozez fiinţele astea ci udate!” se gândea el. „Fără îndoială că aş fi făcut
nişte poze care ar fi zguduit lumea fotografică şi aş fi avut şansa să iau
marele premiu internaţional de un milion de dolari, pe care l-aş fi schimbat
în opt milioane de yuani. Mi-ar fi ajuns să beau şi şi mănânc pe săturate
pentru tot restul zilelor, să-mi trimit băiatul la facultate şi să am bani pentru
el când o fi să se însoare.” Băiatului îi crescuseră deja dinţii, dar avea o
strungăreaţă mare care îi dădea o înfăţişare de fetişcană prostuţă. În mod cu
totul neaşteptat, maimuţele au intrat în puţ rând pe rând, stricând reflecţia
lunii în apă. Razele aurii zburau în toate părţile. Din adâncul puţului răsuna
un foşnet lipicios, ori de câte ori maimuţele se propteau de pereţii puţului,
parcă tapetaţi cu sirop, pe care crescuseră un muşchi verde şi o ciupercă de
culoare roşcat-aurie. Un cocor cu creasta roşie a coborât în zbor şi a luat în
cioc una dintre ciuperci, după care a bătut din aripi şi s-a ridicat până la
lună. Fără îndoială că se pornise să ducă ciuperca în dar lui Chang’e, Zeiţa
Lunii. Acolo, pe nisipul auriu şi moale, erau urme de paşi lăsate de
astronauţii americani, care vor dăinui cinci sute de mii de ani, căci ei erau
precum nişte spectre încă prezente în acel loc. Reflecţia luminii soarelui pe
lună este prea puternică pentru ca ochii oamenilor s-o îndure. Un bărbat
stătea în bătaia razelor de lună şi desigur că părul lui avea culoarea argintie.
Nu avea barbă, era îmbrăcat în zdrenţe, iar faţa îi era plină de răni. Ducea
un butoiaş de lemn într-o mână şi un tâlv în cealaltă. Scotea vin cu tâlvul
din butoiaş, îl ridica sus, după care îl turna încetişor, iar şiroiul de lichid
devenea o fâşie de culoarea mierii, translucidă. Fâşia aceea, odată ajunsă pe
pământ, devenea vâscoasă, de parcă era o gumă proaspăt turnată. Îi părea
de-a dreptul delicios şi tare şi-ar fi dorit să guste. Se gândea să întrebe:
„Sunteţi cumva profesorul de la Universitatea Distileriei, cel despre care se
crede că nu e tocmai cu minţile la locul lor?” El a răspuns: „Eu sunt Regele
Lear al Chinei, stând sub razele fermecătoare ale lunii. Regele Lear stătea în
ploaie şi furtună şi blestema Cerul şi Pământul, în vreme ce eu stau sub
razele lunii şi preamăresc omenirea. Legendele străvechi mai devreme sau
mai târziu devin realitate. Vinul este cea mai mare descoperire a omenirii
Fără el, n-ar fi existat Biblia, n-ar fi existat piramidele egiptene, n-ar fi
existat Marele Zid, n-ar fi existat muzica, n-ar fi existat fortăreţele, n-ar fi
existat scările de acces la fortăreţele celorlalţi, n-ar fi existat berbecele de
spart porţile fortăreţelor şi nici fisiunea nucleară, n-ar fi existat somonul cel
mare din Râul Wusuli, dar nici migraţia peştilor sau a păsărilor. Fetusul
detectează damful de alcool în burta mamei, iar din pielea de aligator se
face cel mai bun burduf de vin. Romanele de arte marţiale au inspirat
profund artişti producători de alcool. Şi atunci de ce se lamenta poetul Qu
135
Yuan ? se lamenta fiindcă nu avea vin de băut. Traficul şi consumul de
droguri în provincia Yunnan reprezintă un fenomen ce nu poate fi stăvilit,
136
iar motivul este tocmai lipsa alcoolului de bună calitate. Cao Cao a
interzis producerea alcoolului pentru a face economie la cereale – iată un
exemplu perfect de om inteligent care a ştiut să ia măsuri stupide. Poate
cineva să interzică alcoolul? A interzice alcoolul este ca şi cum ai interzice
contactele sexuale, cerând, totodată, o creştere a populaţiei – un lucru
imposibil de realizat în aceste condiţii. Este mai greu să scapi de băutură
decât să scapi de forţa gravitaţională; ziua în” care un măr va cădea în sus
este ziua în care alcoolul va putea fi interzis. Craterele de pe lună arată
exact ca nişte superbe păhăruţe de vin, Colosseumul roman ar putea fi
foarte bine transformat într-o pivniţă pentru fermentarea băuturii. Vinul din
prună acră, Verde Frunză de Bambus, Roşul Cărturarului Imperial, Aroma
Pătrunzătoare, Primăvara însorită, împăratul Beat, Satul Migdalilor, Albul
de Lotus… toate acestea sunt vinuri de soi, dar alăturate Licorii Maimuţei,
sunt total diferite unele de altele, întocmai ca noaptea şi ziua. Un neghiob
spunea că poţi îmbunătăţi calitatea alcoolului dacă îl amesteci cu urină.
Aceasta este doar o ilustrare a forţei imaginaţiei. În Japonia, tratarea
durerilor cu urină a devenit o practică frecventă, căci se spune că dacă bei
un pahar de urină dimineaţa devreme, poţi preveni o sută de boli. Li
Shizhen spunea că urina de copil poate scădea febra şi fără îndoială că avea
argumente pentru acest lucru. Adevăraţii băutori nu au nevoie să mănânce
atunci când consumă alcool, aşa că Jin Gangzuan şi ai lui au dovedit cât de
puţin se pricep la băutură atunci când au hotărât că trebuie să gătească
bebeluşi…
 Capitolul 9
1
Dragă domnule Mo Yan,
Bună ziua!
Dacă nu mă înşel, până în prezent v-am trimis opt povestiri, dar nu am
primit încă nici cel mai mic semn din partea stimabililor editori ai revistei
Literatura poporului. După părerea mea, este total nepotrivit să fii atât de
indiferent faţă de un tânăr literat. De vreme ce au deschis o asemenea
prăvălie, ar trebui să-i trateze mai bine pe cei care contribuie cu manuscrise.
După cum se spune în popor, „Treizeci de ani râul curge spre răsărit,
treizeci de ani curge spre apus”, „Cerul se răsuceşte şi pământul se roteşte;
eu urc, tu cobori”, „Să se întâlnească doi munţi este imposibil, dar să se
întâlnească doi oameni este cât se poate de uşor”. Cine ştie, poate că într-o
bună zi Zhou Bao şi Li Xiaobao se vor trezi în bătaia puştii mele! Domnule
profesor, de azi înainte eu refuz să mai trimit materiale pentru revista
Literatura poporului. Om fi noi săraci, dar nu ne lipseşte voinţa, iar
revistele sunt la tot pasul, aşa că ce rost are să mă spânzur de copac? Ce
părere aveţi?
Pregătirile pentru prima ediţie a Festivalului Licoarea Maimuţei în linii
generale sunt gata; eu am făcut deja un plan pentru revigorarea rezervelor
noastre de vin destinate tratării bolilor. Am dus o mostră la Grupul
Municipal de Control al Calităţii Băuturilor Alcoolice. După ce au plimbat
vinul prin gură, câţiva specialişti au apreciat că este un vin cu un gust
deosebit, comparabil cu o preafrumoasă fată, delicată şi copleşită de
melancolie.
Asociaţia Municipală pentru Denumirea Băuturilor Alcoolice a stabilit ca
137
numele acestei băuturi să fie „Xi Shi cea bolnavă” dar în opinia mea, nu
este un nume adecvat, căci cuvântul „bolnav” este de rău augur, cu o forţă
ce poate adumbri sufletul consumatorilor, ceea ce cu siguranţă va afecta şi
vânzările. De aceea, eu propun ca numele „Xi Shi cea bolnavă” să fie
138
înlocuit de numele „Xi Shi cea încruntată” sau „Daiyu îngroapă
139
florile” .
În felul acesta, în denumirile respective sunt prezente numele unor fete
frumoase şi bolnăvicioase, însă exprimarea se face cu mai multă căldură,
este mai afectuoasă şi stârneşte simpatie. Dar cei de la Asociaţia Municipală
pentru Denumirea Băuturilor Alcoolice sunt geloşi şi conservatori totodată,
aşa că nu au cedat în privinţa numelui „Xi Shi cea bolnavă” şi au vrut să-l
păstreze cu orice preţ. În aceste condiţii, mi-am pierdut răbdarea, drept care,
cu sticla de băutură în mână, m-am dus în vizită la secretarul primarului,
care a fost atât de impresionat de vinul pe care i l-am oferit în dar şi de
spiritul meu neînduplecat încât m-a dus la doamna primar. Aceasta mi-a
ascultat relatarea, iar apoi a căscat ochii mari, s-a încruntat şi a lovit cu
palma în masă, ridicându-se în picioare. Din nou a lovit cu palma în masă şi
s-a aşezat pe scaun, a luat telefonul şi a strigat în receptor, până când
preşedintele Asociaţiei Municipale pentru Denumirea Băuturilor Alcoolice
a răspuns, moment în care s-a năpustit asupra lui cu forţa justiţiei, cu
hotărâre şi putere, chiar dacă astfel Muntele Tai s-ar fi prăbuşit, chiar dacă
muşuroiul de furnici s-ar fi inundat cu apă fiartă, chiar dacă stupul de albine
ar fi luat foc, chiar dacă ar fi zgândărit cineva ascunzătoarea scorpionului.
Deşi nu-l vedeam pe interlocutorul ei de la celălalt capăt al firului, în linii
mari mi-l puteam imagina: preşedintele Asociaţiei Municipale pentru
Denumirea Băuturilor Alcoolice stătea pe jos, cu picioarele încrucişate;
fruntea îi era plină de broboane de sudoare mici cât nişte bobiţe de fasole.
Doamna primar m-a copleşit cu laudele, zicându-mi că eforturile pe care le-
am depus pentru prima ediţie a Festivalului Licorii Maimuţei au fost şi în
folosul Ţării Vinului. Apoi, m-a întrebat cu o voce blândă despre situaţia
mea familială şi profesională, precum şi despre hobby-urile mele şi despre
relaţiile cu profesorii şi prietenii. Mă simţeam ca pe aripile vântului de
primăvară, aşa că i-am dezvăluit totul, fără rezerve. S-a arătat foarte
preocupată de situaţia domniei voastre, domnule profesor, şi v-a lansat prin
intermediul meu invitaţia de a participa la festival. Când a venit vorba de
cheltuielile de transport, cazare şi masă, doamna primar a pufnit pe nas şi a
spus că, dacă ar fi s-o spună cinstit, numai drojdia de pe fundul sticlelor de
băutură din Ţara Vinului e de ajuns ca să asigure traiul pentru zece Mo Yan.
Domnule profesor Mo Yan, am hotărât să vă cedez dumneavoastră dreptul
de a stabili denumirile noilor băuturi. „Xi Shi cea încruntată” şi „Daiyu
îngroapă florile” sunt nume alese de dumneavoastră, doar dacă nu cumva
aţi putea veni cu nume şi mai frumoase. Doamna primar a promis că o să vă
răsplătească cu o mie de yuani pentru fiecare cuvânt, ca drepturi de autor. În
plus, vă roagă să scrieţi nişte reclame pentru acest vin, în aşa fel încât să-l
putem promova în prime time la postul central de televiziune atât pe plan
naţional cât şi internaţional. Prin urmare, textul acestei reclame este extrem
de important; el trebuie să fie amuzant, dar şi plin de viaţă, ca şi cum fiecare
telespectator s-ar întâlni de adevăratelea cu Lin Daiyu sau cu Xi Shi: cu
sprâncenele încruntate, mâna care apasă pe piept, o sapă aruncată pe umăr,
guriţa ca o cireaşă, ea merge fredonând şi legănându-se ca o salcie în bătaia
vântului blând. Cine s-ar îndura să nu cumpere aşa ceva? În special tinerii şi
tinerele care tânjesc după iubire, cei care suferă din dragoste pierdută,
precum şi cei cu nervii mai fragili, care au un anumit gust literar, care şi-ar
amaneta şi pantalonii de pe ei doar să poată să-l cumpere, să-l bea, să-l
admire, să-l folosească pentru a-şi vindeca suferinţele provocate de iubire
sau să-l ia drept un obuz îmbrăcat în zahăr numai bun de lansat ca un atac
material cu tonalităţi psihologice sau ca un stimul psihologic cu tonalităţi
materiale, doar ca să-şi atingă scopul. Sub îndrumarea reclamei,
sentimentale şi impresionante, gustul acestui vin de boală se va transforma
într-un gust al iubirii, capabil să stârnească obsesii fascinante şi va anestezia
inimile sensibile ale hoardelor de fete şi băieţi, mici burghezi, care se
modelează după personajele din romanele siropoase atât de îndrăgite.
Acestea le oferă idealuri, speranţe, putere şi îi împiedică să-şi caute sfârşitul
din pricini sentimentale. Vinul acesta va deveni vinul iubirii, care va zgudui
lumea; dacă are vreun cusur, cât de mărunt, atunci acesta se va preschimba
într-o minunată calitate şi astfel oamenii vor fi fascinaţi. Domnule profesor,
este foarte adevărat că multe gusturi au fost astfel formate, nu sunt
înnăscute, dar eu ştiu prea bine ca nimeni nu îndrăzneşte să spună că este
rău ceva despre care toţi ceilalţi susţin că-i bun. Gustul maselor este
atotputernic, el face jocurile, aşa cum se întâmplă cu directorul Organizaţiei
Municipale de Partid în raport cu cadrele de partid aflate la baza ierarhiei –
dacă el îţi spune că eşti bine, atunci eşti bine, chiar dacă ţi-e râu, iar dacă îţi
spune că ţi-e rău, atunci aşa simţi şi tu, indiferent de starea ta. În plus,
băutul alcoolului, ca şi mâncatul, reprezintă un obicei care poate deveni
obsesie: tot timpul îţi doreşti ceva nou şi îţi displace ceea ce e vechi, eşti
gata întotdeauna să rişti şi cauţi ceva care să te stârnească. Multe din aşa-
numitele delicatese sunt rezultatul anti-tradiţionalismului şi dispreţului
pentru reguli. Când cineva se satură să tot mănânce tofu alb şi aromat, la un
moment dat caută tofu puturos, crud, cu mucegai pe el; când se satură de
mâncat carne de porc proaspătă, gustoasă, atunci ajunge să mănânce larvele
din carnea stricată. Urmând această logică, atunci când cineva se satură de
băut licoarea cu aromă de ambrozie şi jad, caută gusturi amare, iuţi, acre,
fade pentru a stârni papilele gustative şi a ferici limba. De aceea, atâta
vreme cât noi vom conduce, nu vor exista băuturi care să nu aibă căutare.
Sper ca atunci când vă veţi scrie romanul să vă faceţi vreme ca să includeţi
şi aceste lucruri. Cum mi-a fost dat să aud comentariile laudative ale
doamnei primar din oraşul nostru, cu siguranţă că veţi fi răsplătit din
belşug. Aţi putea chiar să câştigaţi mult mai mult într-o lună cu aceste texte
modeste pentru reclame decât dacă v-aţi căzni să scrieţi un roman timp de
vreo şase luni…
În ultima vreme, am fost foarte ocupat cu ideea măreaţă pe care a aruncat-o
în treacăt doamna primar atunci când a discutat cu mine, şi anume ca eu să
adun un grup de oameni pricepuţi care să elaboreze Legea Băuturii. Desigur
că aceasta ar trebui să cuprindă regulile de bază ce trebuie respectate atunci
când bem şi să acopere toate situaţiile. Nu exagerez deloc atunci când spun
că, dacă va avea succes, vom deschide o nouă eră a băuturii, în care se va
croi o cale luminoasă pentru o mie de ani, cu lumina care se va răsfira peste
capul a zece mii de generaţii. Aceasta este o creaţie istorică şi de aceea, vă
invit cu cea mai mare căldură să faceţi parte din grupul de redactare a Legii
Băuturii. Chiar dacă nu puteţi participa la scrierea concretă, veţi putea să vă
asumaţi rolul de consilier principal. Sper să nu-mi refuzaţi oferta.
Totodată, sper că mă veţi ierta pentru stilul dezlânat şi amestecat în care am
scris această scrisoare, căci motivul este, desigur, băutura. Vă trimit o
poveste pe care am scris-o aseară, pe când eram ameţit şi vă invit cu tot
respectul pe care vi-l port să vă exprimaţi părerile critice. Rămâne la
aprecierea dumneavoastră dacă să trimit această lucrare spre publicare sau
nu. Am scris-o pe când eram în căutarea numărului norocos. Întotdeauna
am avut un sentiment de veneraţie pentru cifra 9 şi de aceea, această
lucrare, intitulată Oraşul Vinului, este a noua povestire din seria celor scrise
de mine şi mi-aş dori să strălucească precum o stea nouă care să-mi
lumineze trecutul întunecat, dar şi drumul bolovănos ce se aşterne în faţa
mea.
Aştept sosirea dumneavoastră, aştept sosirea. Dragul meu profesor, munţii
de aici vă aşteaptă, apele de aici vă aşteaptă, dar şi tinerii, tinerele care sunt
ca nişte boboci de floare. Aceştia simt deja în gură aroma unei muzici
celeste…
Cu deosebit respect, vă doresc linişte şi pace,
Al dumneavoastră învăţăcel,

Li Yidou

ORAŞUL VINULUI

Chiar dacă ai merge cu avionul, cu vaporul, cu cămila sau măgarul, ba chiar

călare pe o scroafa, de oriunde ai porni de pe planetă tot la noi vei ajunge,
în Oraşul Vinului. Toate drumurile duc la Roma şi toate apele curg spre
acest oraş. Sunt multe locuri pitoreşti în lume, dar nu multe întrec în
frumuseţe Oraşul Vinului. De fapt, a spune „nu multe” e o formulare care
stârneşte confuzii, aşa că aş zice mai degrabă „niciunul”. Locuitorii oraşului
nostru sunt nişte oameni direcţi, exact ca nişte proiectile, doar că
proiectilele mai au nişte trasee spiralate înlăuntrul lor, pe când oamenii
aceştia de la gură până la rect au un traseu direct, fără niciun fel de răsuceli.
Aşa este natura lor. Ca să spun mai limpede, Oraşul Vinului este chiar
capitala Ţării Vinului şi sper ca explicaţia mea să nu creeze vreo
neînţelegere.
Damful de alcool pe care îl răspândeşte Ţara Vinului în toate zările poate fi
detectat de la o sută de li distanţă şi până şi cei care stau foarte prost cu
mirosul tot îl adulmecă de la vreo cincizeci de li. Să nu mă acuzaţi de vreo
vrăjitorie, căci eu nu fac altceva decât să descriu realitatea, şi anume în
momentele când avioanele Boeing trec peste Ţara Vinului, involuntar fac
nişte volute, într-un mod foarte inocent şi vioi, foarte romantic, cuprinse de
o beţie neaşteptată, de parcă ar fi avioane utilitare, folosite pentru
însămânţare, însă întotdeauna securitatea zborului este garantată. Tovarăşi,
domnilor, doamnelor, prieteni, nu trebuie să fiţi neliniştiţi, pentru că atunci
când staţi în avion sunteţi ca nişte căţeluşi inocenţi, vioi, care par să se fi
îmbăiat. Aroma aceea minunată, exotică este ca o invitaţie de a cunoaşte cel
mai grozav miros din lume, zburând pe deasupra Ţării Vinului.
Guvernul municipal şi sediul Partidului se află în centrul Oraşului Vinului.
Un cazan mare de băutură, de culoare albă, tronează în curtea sediului
Partidului, în timp ce în curtea guvernului municipal se găseşte o platformă
mare pentru băutură. Nu mă suspectaţi că ar fi vorba de vreo ironie aici,
fiindcă departe de mine aşa ceva. De când cu epoca reformei şi deschiderii,
în vederea îmbunătăţirii vieţii oamenilor, cei din comitetele de partid şi
birourile guvernamentale de peste tot şi-au bătut capul ca să găsească soluţii
pentru a adapta realităţile concrete la spiritul de la nivel central, pentru a
crea numeroase strategii şi metode, cum ar fi: Cine stă la munte să trăiască
din ce-i oferă muntele; cei ce stau pe lângă un curs de apă să se descurce cu
ce le oferă apa; cei care au pane de peisaje pitoreşti să-şi dezvolte turismul;
cei care au tutun să fabrice ţigări… După ce planurile acestea s-au tot
învârtit şi răsucit timp de câteva decenii, au apărut Oraşul Fantomă,
Capitala Ţigării, Oraşul Artificiilor… Ţara Vinului are o trăsătură proprie:
vinul este mult şi este bun, aşa încât Comitetul de Partid şi guvernul local
au pus mâna pe vin, au înfiinţat o Universitate a Distileriei, au deschis un
Muzeu al Băuturii, au extins douăsprezece distilerii mai vechi şi au
construit trei distilerii gigantice, în care se utilizează cea mai rafinată
metodă de distilare din întreaga lume. Băutura este motorul tuturor
activităţilor, aşa încât am impulsionat dezvoltarea unor servicii speciale, o
industrie a restaurantelor, creşterea păsărilor şi animalelor exotice… Acum,
mirosul de băutură pluteşte peste tot şi se poate spune că în fiecare casă se
află o mică distilerie. Sunt mii de restaurante unde luminile stau aprinse de
dimineaţă până a doua zi dimineaţa, învăluind clinchetul de pahare. Cele
mai rafinate băuturi şi cele mai delicioase mâncăruri din Ţara Vinului au
atras puhoaie de turişti, gurmanzi şi băutori împătimiţi, atât din ţară cât şi de
peste hotare, pe care nu-i interesează decât să vină ca să mănânce şi să bea
pe săturate. Desigur că cei mai importanţi vizitatori sunt distribuitorii de
băutură, care poartă băuturile noastre minunate şi renumele nostru peste tot
în lume. Băuturile de soi se duc şi odată cu plecarea lor ne vin şi dolarii. În
ultimii ani. Ţara Vinului a ajuns să plătească anual la stat impozite de sute
de milioane de yuani, o contribuţie uriaşă pentru naţiune, iar în timpul
acesta nivelul de trai al oamenilor de aici s-a ridicat considerabil. Cu mult
timp în urmă s-a observat un mic reviriment, iar acum ne îndreptăm către
un reviriment mediu şi vrem să atingem un reviriment major, adică să ne
îmbogăţim. Ce înseamnă acest lucru? Acesta este comunismul! Acum că a
venit vorba, dragi cititori, cred că v-aţi lămurit ce semnificaţie deosebită are
faptul că guvernul local şi comitetul municipal de partid au construit un
cazan uriaş şi o platformă uriaşă.
Stimaţi cititori, acum că am isprăvit toată această sporovăială, să revenim la
povestea noastră şi să mă întorc în Oraşul Vinului. Cât timp domniile
voastre vă veţi bucura privirea cu culoarea minunatului vin din Ţara
Vinului, vă veţi încânta nasul cu mirosul lui şi îl veţi degusta cu mare
plăcere, ascultaţi-mă cum vă povestesc despre băutură. Totodată, bucuraţi-
vă de cântecele de băutură interpretate de frumoasele noastre fete. Bucuraţi-
vă după pofta inimii şi nu vă formalizaţi! Când prietenii beau împreună, o
mie de pahare nu sunt de ajuns, dar când nu sunt pe aceeaşi lungime de
undă, nu sunt în stare să lege două cuvinte. Rastelul din faţa dumneavoastră
este plin cu cele mai rafinate băuturi din Ţara Vinului, iar pe masa din
spatele lui sunt numai delicatese. Vă invit pe fiecare să mâncaţi şi să beţi cât
poftiţi şi cât vă este necesar, căci totul este pe gratis. În calitate de director
executiv al Comitetului Pregătitor al Conferinţei de Publicitate Media, am
intenţionat să cer de la fiecare câte o taxă pentru mâncare în valoare de
140
cinci mao , dar doamna primar a spus că suma aceasta este echivalentul
ipocrit al monumentului prostituatei, că nu tace nici cât o mătărângă de
măgar, aşa că la ce bun să mai strâng eu banii ăştia? În plus, cu toţii sunteţi
înalţi oaspeţi care astăzi au venit de departe şi de aceea, dacă v-am fi
perceput taxă, ar fi râs toată lumea de noi până le cădeau dinţii, iar acest
lucru ar fi dus doar la îmbogăţirea dentiştilor. În treacăt fie spus, grupul de
intervenţie ştiinţifico-tehnică de la spitalul stomatologic al Ţării Vinului a
realizat recent un material pentru plombarea dinţilor care nu se uzează
niciodată, aşa încât, dacă este cineva printre domniile voastre care are vreo
problemă cu dinţii, să se trateze aici, unde nu costă niciun sfanţ. Materialul
folosit este rezistent la frig, la căldură, la gustul acru sau dulce; vă ajută să
mestecaţi orice şi mâncarea nu vă intră printre dinţi. Dar să revenim la
subiectul nostru! Aici la noi, în Ţara Vinului, oamenii produc băutură de cel
puţin trei mii de ani, după cum ne spun nenumăratele descoperiri
arheologice. Vă rog să urmăriţi materialul video; sub locul acesta numit
Dâmbul Luminii Lunii zac ruinele unui oraş antic, de unde au fost scoase la
iveală peste trei mii de obiecte. Jumătate dintre acestea sunt vase pentru
băutură: iată că avem aici un pocal, o carafa, o urnă pentru băutură, un bol,
un butoiaş, ba chiar şi un tripod folosit pentru băutură. Tot ce trebuie să fie
se află la locul lui. Specialiştii au demonstrat că acest sit datează de acum 3
141
300 de ani, ceea ce înseamnă de la sfârşitul dinastiei Shang . Încă din
vremuri imemoriale, acesta era un loc unde paharele se ciocneau zgomotos,
iar aroma băuturii rafinate plutea în aer.
Acum, o tendinţă nocivă a început să-şi facă simţită prezenţa în Ţara
Vinului, şi anume fiecare îşi doreşte să-şi facă o piele de tigru din propriul
 142
steag. Dacă tu spui că l-ai îmbătat pe Marele Yu cu vinul tău, atunci spun
143
şi eu că l-am îmbătat pe împăratul Kang Xi cu vinul meu; dacă vinul tău a
doborât-o pe concubina Yang Guifei, atunci şi vinul meu l-a amorţit pe Han
144
Wudi … şi tot aşa, creându-se o tradiţie absurdă în care unii fac rău altora.
Aici, în Ţara Vinului, căutăm adevărul în fapte şi aducem dovezi. Prieteni,
priviţi, vă rog, această placă din teracotă. Nu-i o placă obişnuită, ci este o
parte dintr-o pictură din dinastia Han, scoasă la iveală aici, la noi, în Ţara
Vinului. Pictura ilustrează fabricarea alcoolului şi cu mare bucurie putem
observa faptul că încă din acele vremuri îndepărtate exista o diviziune a
muncii şi un spirit de colaborare deplină în procesul de fabricaţie. În partea
de sus a picturii se află o femeie cu un vas rotund în mâna stângă, pe care îl
ţine deasupra butoiului de băutură, în timp ce cu mâna dreaptă învârte
lichidul de răcire din vas… desenul acesta descrie foarte viu procesul
fabricaţiei alcoolului de acum mii de ani şi corespunde întru totul descrierii
făcute de Mo Yan, mentorul meu, în capitolul „Rachiu de sorg”, din
romanul Sorgul roşu. Vă rog să priviţi şi cea de-a două placă, numită
„Prăvălia de vin”: prăvălia dă la stradă, cu oalele de vin ticsite una lângă
alta, cârciumarul stă în spatele tejghelei; din partea stângă se apropie cu
mare zor doi clienţi. Să mai privim şi cea de-a treia placă, intitulată
„Ospăţul”. Desenul prezintă şapte persoane – trei în centru şi câte două de-a
stânga şi de-a dreapta – un ospăţ în toată legea. Paharele şi carafele stau
aliniate în faţa platourilor doldora de mâncare. Mesenii ridică paharele,
apucă farfuriile şi se îndeamnă unii pe alţii să mănânce, cam tot aşa cum
facem şi în zilele noastre. Dar să isprăvim cu toată trăncăneala asta! Aceste
trei plăci reprezintă o dovadă fermă şi cât se poate de profundă pentru faptul
că în Oraşul Vinului îşi are originea cultura băuturii, proprie naţiei chineze,
ceea ce spulberă toate bârfele ţesute în jurul istoriei băuturilor alcoolice –
145
sfărâmă Sticla Regele Yu, înlătură Paharul Tiranul Xiang Yu . Concubina
Yang Guifei a plecat să se mărite chiar din Ţara Vinului şi se spune că, de
fiecare dată când se ducea la izvoarele termale să-şi cureţe sulemeneala de
pe faţă, turna în bazinul de apă un butoiaş de rachiu de sorg produs în Ţara
Vinului. Altfel cum ar fi fost cu putinţă ca pielea ei să fie atât de
strălucitoare, iar spiritul ei, ca un măr pădureţ care aduce ploaia de
146
primăvară? Împăratul Gaozu din dinastia Han, tot fiu al Ţării Vinului, a
fost lipsit de laptele mamei sale când era mic şi atunci tatăl lui a găsit
soluţia salvatoare: i-a turnat băutură pe gât. În aceste condiţii, cum să se
poată compara cineva care a crescut hrănit fiind cu băuturi tari cu un copil
crescut cu laptele matern? Voi, mincinoşilor şi lăudăroşilor, vărsaţi-vă
degrabă băuturile în râu! Băutura Oraşului Vinului este băutură istorică, iar
clasicele culturii Han sunt îmbibate cu ea.
Tovarăşi, mincinoşii au omis nişte cunoştinţe obişnuite, şi anume că
băuturile distilate au apărut pentru prima oară în epoca Han, în timp ce
primele băuturi fermentate au apărut chiar din vremea Marelui Yu. Desenele
de pe plăcile de teracotă din timpul acestei dinastii demonstrează că
revoluţia care s-a petrecut în istoria producerii băuturii a izbucnit chiar aici,
în Ţara Vinului.
Prieteni, tot aşa cum apa curge zi şi noapte în Râul Băuturii Dulci, tot astfel
băutura rafinată din Ţara Vinului curge neîntrerupt de multă vreme, intrând
în etapa maturizării. În anii de început ai dinastiei Qing, a apărut o distilerie
pe nume „Marea Binecuvântare”, precum şi primul vin renumit din Oraşul
Vinului, numit „Marele Cânt al Norilor şi Ploii”.
147
Legenda spune că în timpul domniei împăratului Shunzhi din dinastia
Qing, trăia un cârciumar, al cărui nume era Yuan, iar prenume Sanliu, adică
Yuan Trei-Şase. El a început prin a vinde băutură, dar apoi, după o vreme, a
deschis o distilerie. A izbutit să asimileze tehnicile tradiţionale folosite în
distileriile din Ţara Vinului la acea vreme şi aspira să devină celebru în
acest domeniu, doar că neşansa a făcut ca el să cadă bolnav şi să moară de
tânăr. Abia stră-strănepotul său i-a putut împlini dorinţa. În timpul domniei
148
împăratului Qian Long , din dinastia Qing, acesta, pe nume Yuan Jiuwu,
adică Yuan Nouă-Cinci, preluând experienţa strămoşilor săi şi bazându-se
pe o cunoaştere mult mai bogată a pieţei, a deschis o prăvălie pe strada
Fântâna Fiicei, lângă Templul Zeiţei, de dincolo de Poarta Răsăriteană a
Oraşului Vinului.
Umbla vorba pe atunci cum că sub Templul Zeiţei se află ochiul mării, iar
dacă acesta era tulburat, atunci întreg Oraşul Vinului ar fi devenit totuna cu
marea. Ca să împiedice revărsările de ape, oamenii au adunat bani pentru a
înălţa un templu, după care au ridicat o zeiţă din aur şi au pus-o deasupra
ochiului mării. Templul Zeiţei era învăluit în filmul beţişoarelor arse acolo,
mai cu seamă în cea de-a opta zi a celei de-a patra luni după calendarul
lunar. În acea zi, cu prilejul aprinderii beţişoarelor era multă animaţie în
templu – tinere femei veneau în cârduri, urmate îndeaproape de tot felul de
derbedei, care se amestecau printre ele doar ca să le pipăie sânii şi să le
ciupească de fund, stârnindu-le strigăte ascuţite. Locul acesta, într-adevăr
era o comoară pentru cei care vindeau şi cumpărau băutură, bucurându-se
de un fengshui perfect. Prin urmare, Yuan Jiuwu a cumpărat o bucată de
pământ lângă templu şi a înfiinţat o prăvălie numită „Binecuvântare şi
Frumuseţe”, iar lângă Fântâna Fiicei a construit o distilerie.
Această fântână, aflată la o distanţă de un li faţă de Templul Zeiţei, era
alimentată cu apă care venea din Râul Băutura Dulce şi care, după ce trecea
prin filtrarea naturală efectuată de nisip şi stânci, ţâşnea purificată, limpede
şi rece ca gheaţa. De aceea, a căpătat numele „Cea Dintâi Fântână”.
Legenda spune că odinioară o preafrumoasă fată s-a înecat în această
fântână, iar după moarte s-a preschimbat într-un nor care a învăluit fântâna
vreme de mai mulţi ani. Stră-strănepotul lui Yuan nu a uitat faptul că
Fântâna Fiicei fusese cândva sursa unei ape minunate pentru vinul
„Preafrumoşii paşi” drept care el nu doar că a devenit un maestru al
preparării băuturii rafinate, ci a şi ajuns să aibă o viziune profundă,
specifică marilor oameni. La prăvălia „Binecuvântare şi Frumuseţe” se
folosea apă din Fântâna Fiicei şi iată cum a luat naştere o băutură nouă –
„Preafrumoşii paşi”, dar nu numai pentru că „apa este pentru băutură
precum sângele pentru trup”, ci şi pentru faptul că „Zeii sunt sufletul
băuturii”. Or din toate acestea se poate desprinde cu uşurinţă bogăţia unei
culturi cu o vastă istorie.
Fireşte că ambiţia nemaipomenită, tehnica extraordinară şi apa limpede din
fântână au condus către un început neobişnuit. Imediat ce şi-a făcut apariţia
în lume, „Marele Cânt al Norilor şi Ploii” a înregistrat un mare succes. La
prăvălia „Binecuvântare şi Frumuseţe” era vânzoleală mare – salahori de tot
felul, cărturari de soi, bătrâni nepricepuţi, derbedei făcuseră potecă bătută
până la intrare. Un poet pe nume Li Sandou (Li Trei-Măsuri) a scris un
poem care elogiază vinul „Nori şi ploaie”:

În Templul Zeiţei primăvara-i ferecată,

Apa cea parfumată din fântână în aburi se transformă,
Cât de plăcut îşi arată chipul frumoasa fată!
Şi totuşi băutura bună te duce pe culmi îmbelşugate.
Apa îi este strai de îmbrăcat, norii îi sunt chip de purtat,
Liu Ling zace despuiat, în beţie-i adânc cufundat.
După ce nori şi ploaie a băut, la ce-i mai face visul trebuinţă?
Mai bună viaţa i se arată decât pe muntele Song cu a sa drăguţă.
Cu toate că poemul acesta e marcat de o oarecare vulgaritate, el reuşeşte
într-un mod admirabil să surprindă farmecul unic al vinului „Nori şi
ploaie”.
Acolo, în faţa Templului Zeiţei, la prăvălia „Binecuvântare şi Frumuseţe”,
băutorii se pot trezi cu uşurinţă faţă în faţă cu te miri ce licori, prinşi între
prăvălia din faţă şi distileria din spate. Pelerinii care vin la Templul Zeiţei
văd de departe firmamentul auriu pe care sunt înscrise caracterele negre,
realizate în stilul „ierbos”, într-o manieră lejeră, dar totuşi elegantă, de către
maestrul Jin Broasca-Păroasă, un caligraf celebru în întreaga ţară. Pe
rulourile aflate de-o parte şi de cealaltă a uşii, o învăţată strălucită – doamna
Ma Kuni – a scris nişte versuri, după cum urmează:

Când intri aici, sprâncenele-s încruntate şi simţămintele amestecate.

Când ieşi pe poartă, ţii în palmele făcute căuş o inimă cu iubire încărcată.
Prăvălia era amenajată foarte frumos, elegant – o adevărată reflectare a
căldurii şi blândeţii. În mijloc atârna o stampă cu o pictură în tuş colorat,
realizată de unul dintre cei mai renumiţi artişti din Ţara Vinului, doamna
Meng. Pictura o întruchipează pe concubina Yang Guifei beată, cu hainele
în~dezordine, scoţând la iveală goliciunea trupului, mai ales sfârcurile roşii
ca nişte cireşe. Cei care veneau aici să bea găseau plăcere şi prilej de
delectare a privirii.
Recipientele pentru băutură din această prăvălie erau unice în întreg Oraşul
Vinului, de pildă, carafa avea forma unui picior de femeie, cu capacitate de
una, două sau opt uncii, după placul clienţilor. Ţinând în mână carafa –
picior, savurând gustul băuturii, plăcerea care îi copleşea pe clienţi era de
neînchipuit. Câtă frumuseţe! Câtă încântare! Frumuseţe şi încântare fără
seamăn!
Băutura bună, prăvălia elegantă, renumele măreţ au stârnit nenumărate
poveşti stranii şi amuzante, cum nu mai există nicăieri în lume.
Legenda povesteşte că într-o noapte geroasă din timpul domniei împăratului
Qian Long din dinastia Qing, printre fulgii de zăpadă rostogoliţi în zborul
lor către pământul acoperit de o pătură albă de zăpadă, când negustorul
tocmai se pregătea să încuie uşa şi să plece la culcare, la prăvălia
„Binecuvântare şi Frumuseţe” a poposit un om cu lampionul în mână, ivit
din negura nopţii. A intrat în prăvălie cu hainele acoperite de un strat gros
de zăpadă şi a spus că o doamnă de o frumuseţe desăvârşită pofteşte să bea
vinul „Nori şi Ploaie”; de aceea înfruntase el viscolul, tocmai pentru a
cumpăra aşa ceva. Se întâmplă însă că în ziua aceea la prăvălie vânzările
fuseseră fabuloase, drept care nu era cu putinţă ca dorinţa frumoasei
doamne să poată fi împlinită. Negustorul n-a avut încotro decât să-şi
exprime în mod repetat regretele şi scuzele, totodată, dar omul n-a vrut să
plece nici în ruptul capului. Confruntat cu o asemenea situaţie, negustorul s-
a lăsat impresionat de dorinţa aprigă şi de rugăminţi, aşa că l-a trimis pe
băiatul de prăvălie la beci, să aducă ceva vin, orice soi. Numai că atunci
când s-a deschis uşa beciului, damful parfumat de alcool a năvălit înăuntru,
făcându-l pe bietul om să-şi piardă cumpătul. Nerăbdător, s-a repezit în
beci, cu lampionul agăţat de băţul cocoţat pe umăr. Când a încercat să-i
aţină calea, băiatul de prăvălie, din neatenţie a atins lampionul, care
numaidecât a luat foc, fiind confecţionat din hârtie şi pe dată beciul s-a
aprins, stârnind un incendiu fără seamăn. În toate părţile curgea băutura
înflăcărată. După ce au luat foc şi prăvălia „Binecuvântare şi Frumuseţe”, şi
beciul, râuri de băutură asemenea unor dragoni de foc, albaştri, strălucitori,
s-au prelins către Templul Zeiţei, transformându-l în ruine. Dragi cititori, să
nu uitaţi că în noaptea aceea ninsese abundent, aşa încât peste tot părea că
jadul cel mai fin fusese mărunţit şi răsfirat peste pământ. Şuvoaiele de foc
albăstrui curgeau însă nemiloase, dând strălucire cerului şi pământului şi
pârjolind totul în calea lor. Peisajul era de o frumuseţe greu de descris în
cuvinte. După ce a trecut prăpădul, pricina incendiului şi întreaga
desfăşurare a evenimentelor au dat naştere unor povestiri învăluite în mister.
De aceea, atunci când s-a reconstruit prăvălia „Binecuvântare şi
Frumuseţe”, renumele căpătat a stârnit o creştere fără precedent a
vânzărilor. Nu mai încape îndoială că marele incendiu i-a făcut prăvăliei o
reclamă neaşteptată.
Vinul „Nori şi Ploaie 4 era nu doar o băutură dulce şi aromată, ci era pur şi
simplu un adevărat deliciu. Într-un an, la sfârşitul primăverii, un ucenic care
lucra la distilerie a deschis un coş, cu gândul să scoată nişte băutură cu
tâlvul, dar din neatenţie a vărsat totul pe jos. Într-o clipă, damful puternic s-
a răspândit în toate zările, aşa încât băieţii şi fetele care treceau pe drum s-
au trezit că le lăcrimează ochii, se îmbujorează la faţă şi rămân locului, într-
o stare de ameţeală incredibilă. Stolurile de păsări care treceau în zbor pe
acolo şi-au pierdut şi ele direcţia, ameţite, iar după puţină vreme au căzut
toate la pământ. Peştii se cufundau în apă, gâştele sălbatice picau din cer.
Spiritul era răvăşit, sufletul era vrăjit. O mie de emoţii năvăleau, zeci de mii
de moravuri uşoare se stârneau. Un poem spune astfel:
O cupă din băutura Norilor şi Ploii gâtlejul îl înmuia,
Zeci de mii de privelişti în faţa ochilor se aşterneau.
Băutura numai în Cer locul şi-l mai poate afla,
De câte ori cineva din lumea omenească o poate gusta?
Dragi oaspeţi, dragi prieteni, am spus deja foarte multe lucruri despre
atributele vinului „Nori şi Ploaie”. Tot ceea ce ar trebui să mai adaug este
faptul că socrul meu, profesorul Yuan Shuangyu, de la Universitatea
Distileriei, face pane din a şasea generaţie de strănepoţi ai domnului Yuan
Jiuwu, creatorul acestei băuturi. Ca profesor la acest colegiu, el, cu multă
generozitate, a împărtăşit şi celorlalţi secretele reţetelor transmise în familie
din generaţie în generaţie. Sub conducerea sa, prin grija şi îndrumarea
Comitetului de partid şi a guvernului local, noi, cei din Ţara Vinului, am
încălecat pe armăsarul reformei şi deschiderii şi, într-o scurtă perioadă de
numai zece anişori, pe baza pe care am moştenit-o am creat peste zece noi
băuturi comparabile cu Vinul Norilor şi Ploii, unele dintre ele fiind chiar
mai bune. Aşa sunt, de pildă, mărci precum „Muşuroi de furnici verzi”,
„Armăsarul cu coama roşie” sau „Dragoste la prima vedere”, „Nori în
flăcări”, „Ximen Qing” şi „Lin Daiyu îngroapă florile”… dar şi mai
însufleţitor este faptul că socrul meu, profesorul Yuan, singur, a plecat pe
Muntele Maimuţa Albă. Avea părul răvăşit, faţa soioasă. S-a împrietenit cu
maimuţele, a învăţat de ia animalele sălbatice, a asimilat înţelepciunea
maimuţelor, a moştenit tradiţia strămoşilor, a luat lecţii de la necunoscuţi,
făcând ca trecutul să fie în slujba prezentului, ca lucrurile străine să fie în
slujba Chinei, iar maimuţele – în slujba omului. În felul acesta, într-un final,
a dobândit succesul şi şi-a asigurat un loc important în lume cu Licoarea
Maimuţei.
Acest vin va fi promovat într-un cadru solemn la Primul Festival al Licorii
Maimuţei!
Două mii de uncii de aur se obţin uşor, pe când o picătură din Licoarea
Maimuţei se dobândeşte cu greu!
Prieteni, nu ezitaţi nicio clipă şi veniţi degrabă în Ţara Vinului!
Nu rataţi această ocazie!
3
Frăţioare Yidou,
Am primit manuscrisul tău.
Taman bine venise la mine un prieten care lucrează la editură, aşa că am
profitat de ocazie şi i-am arătat Oraşul Vinului. După ce a isprăvit de citit, a
izbit cu palma în masă şi a strigat: „Asta va fi o lovitură de piaţă!” El
spunea că dacă ai putea să dezvolţi povestea aceasta şi să ajungi la vreo 70–
80 de mii de caractere, să adaugi nişte ilustraţii şi fotografii, atunci o vei
putea publica sub forma unei cărţi. Editura lor va repartiza un număr cărţii
şi se va ocupa de munca redacţională. Oraşul vostru însă va trebui să vină
cu o subvenţie şi să garanteze achiziţionarea a o sută de mii de exemplare.
El a mai spus că de vreme ce tot trebuie să pregătiţi materiale promoţionale
pentru prima ediţie a Festivalului Licorii Maimuţei, de ce nu aţi include şi
nişte exemplare din această carte ilustrată? În felul acesta, participanţii vor
avea câte un exemplar din care vor ajunge să cunoască istoria Ţării Vinului.
Ar fi un material la îndemâna tuturor, uşor de citit, care poate fi păstrat şi
care, în plus, are şi o valoare promoţională. Mie mi se pare că este o idee
minunată, aşa că ai putea să te sfătuieşti cu doamna primar. Ca să scoateţi
cartea aceasta, probabil că aveţi nevoie de vreo cincizeci de mii de yuani pe
care să-i daţi editurii Bănuiesc că pentru Ţara Vinului suma asta este o
nimica toată, nu-i aşa? Te rog să mă anunţi de îndată ce aţi hotărât ceva.
Prietenul meu este foarte interesat, iar înainte să plece, i-am dat adresa ta,
aşa că s-ar putea să ia legătura direct cu tine.
În ceea ce priveşte numele vinului vostru, precum şi participarea la grupul
de elaborare a Legii Băuturii, de vreme ce se întrevăd mari beneficii, eu
unul nu văd motive de falsă modestie, aşa încât accept invitaţia voastră. De
îndată ce voi termina de scris ultima parte a romanului la care lucrez acum,
voi face o vizită în Ţara Vinului. Discutăm atunci detaliile legate de aceste
chestiuni.

Mult spor să aveţi cu ceea ce scrieţi!

Mo Yan
4
................oh, oh, oh! Numai ce gândurile lui Ding Gou’er s-au întors la Jin
Gangzuan şi la bebeluşii aceia care, după ce erau mâncaţi, ajungeau în
toaletă, că un sentiment al responsabilităţii personale, precum şi un
sentiment al dreptăţii au început să-i lumineze, mai ceva ca Steaua Polară,
mintea ce bâjbâia în beznă. În momentul acela, a simţit o durere
insuportabilă în urechi şi în vârful nasului, de parcă l-ar fi nimerit deodată
mii de săgeţi ascuţite şi otrăvite. În mod instinctiv, s-a ridicat în picioare –
cerul se învârtea, pământul se răsucea, iar el avea capul cât un coş de
răchită. Cu greu a reuşit să-şi ridice pleoapele umflate şi imediat a zărit vreo
patru-cinci umbre cum se depărtau de el, după care s-a auzit o bufnitură
înfundată. În acelaşi timp, i-a ajuns la urechi şi un ciripit ascuţit. Să fi fost
vreo pasăre rară? Sau vreun animal sălbatic? Investigatorului i-a zburat
gândul la cocoşul-de-munte sau vreun iepure sălbatic sau poate un dragon
zburător, o veveriţă – toate erau mâncăruri servite pe platou, la masă, în
Ţara Vinului. Pe fundalul tulbure care se teşea în faţa lui au lucit deodată
nişte ochi verzi ca smaraldul. S-a sforţat să-şi rotească ochii lucioşi, scăldaţi
de lacrimile din care răzbătea un iz de băutură ieftină. Şi i-a şters cu dosul
palmei, făcând ca imaginea să i se limpezească încetul cu încetul şi primul
lucru pe care l-a văzut a fost o grămadă de vreo şapte-opt şobolani, de
culoare cenuşie, care îşi îndreptaseră asupra lui ochii negri, sticloşi, ce îţi
provocau silă. Stomacul investigatorului s-a zvârcolit la vederea lor, dar mai
ales când a luat aminte mai bine la boturile lor ascuţite, cu mustăţile
ţepoase, la burţile cărnoase şi lăsate, la cozile lungi şi subţiri; nu i-a trebuit
mult până să deschidă gura şi să lepede mâncarea exotică pe care o
consumase şi bunătatea de băutură. Se simţea de parcă un cuţit cu lama
tăioasă îi despicase gâtul, iar nasul îl durea, căci era ceva acolo care îi bloca
nările. Apoi, o puşcă strălucitoare, cu ţeava lungă, atârnată pieziş pe perete,
i-a atras atenţia şi l-a scos din bezna în care se afundase. Pe dată, în minte i-
au venit imaginile cu fuga lui nebunească de mai devreme, cu bătrânul
ciudat, ca un spectru, care vindea clandestin supa cu colţunaşi şi bătrânul
revoluţionar care păzea Cimitirul Martirilor. Fără să vrea, se gândea la
spiritul înflăcărat al băuturii Maotai, la panglica roşie de la brâu şi dulăul cu
blana aurie, înfricoşător peste măsură… Mintea îi lucra nărăvaşă, cu mare
repeziciune, dar gândurile îi erau atât de încâlcite, de parcă sute de flori se
deschideau odată. Totul părea ca într-un vis, dar nu tocmai. Amintirea
voluptuoasei şoferiţe i-a făcut pe neaşteptate inima să bată cu repeziciune,
exact în clipa în care un şobolan i-a sărit pe umăr, iar apoi, cu agilitatea unui
animal de pradă, l-a muşcat de gât, trezindu-l la realitate. Întreg trupul i s-a
zgâlţâit, de parcă era cuprins de frisoane şi numaidecât l-a îndepărtat pe
şobolan. Involuntar, a tras un ţipăt, dar imaginea din faţa sa l-a curmat
imediat, căci pe kang bătrânul revoluţionar stătea întins pe spate, cu gura
căscată şi privirea încremenită şi cu o mulţime de şobolani peste el. Nasul şi
urechile îi erau mâncate de şobolanii cei flămânzi (sau poate nici nu erau
flămânzi). Nici buze nu mai avea, aşa încât gingiile se dezvăluiau cu
uşurinţă. Gura, care altădată rostise atâtea vorbe de duh, era acum nespus de
dizgraţioasă; craniul bătrânului revoluţionar, devastat de lighioane, arăta
groaznic. De acum, şobolanii, cuprinşi de frenezie, îi rodeau mâinile
bietului bătrân; oasele mâinilor care odinioară fuseseră atât de pricepute în a
mânui puşca sau bâta, arătau ca nişte crengi de salcie decojite.
Investigatorul îi era recunoscător bătrânului revoluţionar, acest personaj
încăpăţânat care îi venise în ajutor atunci când avusese cel mai mult nevoie
de acest lucru. Cu gesturi ce trădau faptul că era istovit peste măsură, s-a
repezit să alunge şobolanii, dar a fost uluit să constate că ochii şobolanilor
îşi schimbau culoarea cu mare iuţeală – de la negru ca smoala treceau la
roz-pal, apoi la verde închis. Speriat, investigatorul s-a tot retras până când
s-a lipit de zid, forţat să rămână în loc. De acolo îi privea pe şobolani cum
îşi dezvăluie colţii, îşi zbârlesc mustăţile şi holbează ochii, pentru ca apoi să
se alinieze unul lângă altul, alcătuind o unitate de luptă, pregătită să atace în
orice clipă. Cum stătea el aşa, lipit de zid, a simţit puşca agăţată în cui
împungându-l în spinare şi atunci, făcând dovada unei prezenţe de spirit
deosebite, s-a întors de îndată şi a înşfăcat-o. Cu degetul arătător fixat pe
trăgaci, ca şi cum s-ar fi confruntat cu o trupă duşmană, investigatorul a
strigat:
— Stai pe loc! Dacă te mişti, te omor!
Şobolanii se priveau unii pe alţii şi se foiau întruna, parcă în bătaie de joc.
Atunci, investigatorul a răbufnit de furie şi i-a înjurat printre dinţi:
— Fir-aţi ai dracului de şobolani! O să vedeţi voi cu cine aveţi de-a face!
Nici n-a apucat bine să rostească aceste cuvinte că o explozie puternică a
răsunat în încăpere, asemenea unui tunet. O lumină orbitoare a fost urmată
de nori de fum care se rostogoleau spre tavan şi, odată cu împrăştierea lor,
investigatorul a constatat cu satisfacţie că şobolanii fuseseră spulberaţi
dintr-o singură lovitură; cei care supravieţuiseră îşi blestemau neamul
şoricesc că nu îi zămislise cu încă vreo patru picioare, să poată fugi mai
repede – alergau pe grinzile încăperii, pe pereţi şi dispăreau fără urmă.
Investigatorul a constatat speriat ca odată cu împuşcătura care îl scăpase de
şobolani şi faţa bătrânului revoluţionar fusese găurită, semănând de acum
cu o sită. Cu puşca în braţe, rezemat de zid, simţea cum i se înmuiaseră
picioarele de spaimă. S-a lăsat uşor în jos până a ajuns pe podea, în timp ce
inima îi bătea în agonie. Nu mai încăpea nicio îndoială că bătrânul
revoluţionar murise sub asaltul şobolanilor, însă acum cine ar mai fi crezut
acest lucru, văzându-i faţa ciuruită? Toţi se vor grăbi să tragă concluzia că
mai întâi a fost împuşcat şi abia după aceea a fost desfigurat de şobolani.
Ding Gou’er, Ding Gou’er, şi de-ar fi să te arunci în Changjiang, tot n-ai să
mai speli tu ruşinea asta! Changjiang e chiar mai murdar decât Fluviul
Galben. „Când îşi face apariţia un înţelept, Fluviul Galben se limpezeşte.
Mii de familii agaţă la poartă lampioane făcute din bostani. Ce fel de
lampioane? Din bostani, din pepeni, din dovleci. Ce lampioane? Ce
lampioane? Lampioane făcute din castraveţi, din tărtăcuţe, din tigve.”
Cântecul copilăriei răsuna de departe, într-un mod misterios, în urechile
investigatorului, aflat în stare de şoc. Cântecul se apropia tot mai mult şi se
limpezea, devenind tot mai sonor până când s-a transformat într-un cor
compus din voci răsunătoare, impresionante, care păreau să plutească în aer
asemenea norilor şi curgerii de apă. Şi acolo, în faţa acelui cor ce număra
mai bine de o sută de suflete, nimeni altul decât fiul său, pe care nu-l mai
văzuse de atâta amar de vreme, îndeplinea rolul de dirijor. Băiatul purta
haine albe ca zăpada şi pantaloni albaştri ca cerul, ceea ce îl făcea să arate
precum un nor alb, pufos, plutind în văzduhul nesfârşit sau precum un
pescăruş pe valurile mării albastre înspumate. Lacrimi tulburi, asemenea
alcoolului fierbinte, i se prelingeau din ochi, scăldându-i obrajii şi colţurile
gurii. S-a ridicat în picioare şi a întins mâna spre copil, însă năzdrăvanul
acela alb-albastru s-a îndepărtat încetişor, iar imaginea copilului a fost
înlocuită de dezastrul creat de către el şi şobolani – un caz de omucidere
(chiar dacă era fals, greu de descris) care va zgudui Ţara Vinului din
temelii.
Atras de expresia fermecătoare de pe chipul fiului său, investigatorul a ieşit
din clădirea de la poarta Cimitirului Martirilor, unde a dat cu ochii de dulăul
tigrat, cu înfăţişarea aceea care îi făcuse părul măciucă. Zăcea tolănit la
poalele unui plop verde, pe o parte, cu labele rigide; după toate aparenţele
părea otrăvit, căci un firicel de sânge i se prelinsese pe la colţul botului.
Îngrozit, investigatorul s-a aplecat şi s-a strecurat pe portiţa pentru câine.
Nu era nici ţipenie pe drumul asfaltat, plin de gropi; numai un stâlp de
beton însingurat stătea la marginea drumului, proiectând o umbră alungită
pe drum. Razele însângerate ale soarelui la apus străluceau pe faţa
investigatorului. A stat multă vreme acolo adâncit în gânduri, însă fără ca
aceste gânduri să fie bine conturate, limpezi.
Uruitul trenului care traversa Ţara Vinului l-a inspirat însă pentru acţiune.
Pornind pe drum, ca prin vis a realizat că se îndrepta spre gară, doar că s-a
trezit curând în faţă cu un râu scăldat de razele aurii ale soarelui care îi
bloca trecerea. Imaginea râului era fabuloasă, cu bărci colorate, ce alunecau
pe luciul apei, parcă spre a se contopi cu soarele. Într-una din bărci se afla o
pereche de îndrăgostiţi, fără îndoială erau îndrăgostiţi, fiindcă numai ei pot
sta ţinându-se de gât, cu privirile aţintite tot înainte şi cufundaţi în tăcere.
La coada bărcii, o femeie scundă de înălţime, cu haine în stil străvechi, se
legăna odată cu vâsla care agita apa ce părea glazurată în nuanţe
multicolore. În acelaşi timp, stârnea damful puternic de alcool şi duhoarea
leşurilor putrezite care împânziseră râul. După părerea investigatorului,
strădania ei avea ceva artificial, ca şi cum nu pe apa râului vâslea, ci undeva
într-un spectacol în plină desfăşurare pe o scenă. A trecut o barcă, apoi încă
una, alunecând uşor, după care alta şi alta. Toate bărcile purtau perechi de
îndrăgostiţi şi toate femeile care vâsleau făceau aceleaşi mişcări artificiale.
Investigatorul era ferm convins că atât călătorii cât şi femeile care vâsleau
veneau de la o şcoală anume, unde fuseseră instruiţi cu multă rigoare. Apoi,
pe nesimţite a pornit în urma bărcuţelor încolonate, însoţindu-le de pe mal,
pe drumul pietruit cu dale de ciment octogonale. Era miezul toamnei, la
vremea când frunzele copacilor se cam aşternuseră pe pământ, aşa că
puţinele frunze rămase pe crengi arătau de parcă ar fi fost foiţe decupate în
aur – frumoase şi preţioase. Pe măsură ce mergea tot mai mult alături de
bărcile de pe râu, Ding Gou’er simţea cum o stare de împăcare pune
stăpânire pe inima lui, făcându-l să dea uitării toate treburile lumeşti. Unii
oameni se îndreptau spre soarele aflat la răsărit; el se îndrepta spre soarele
aflat la apus.
La cotul râului, apele se lăţeau şi mai mult. La ferestrele multor clădiri
vechi, roşietice, se zăreau lămpile deja aprinse. Una după alta, bărcile
acostau, iar perechile de îndrăgostiţi coborau pe mal şi treptat se pierdeau
pe străzile forfotitoare ale oraşului. De îndată ce a păşit acolo, în urma lor,
investigatorul a avut senzaţia că pătrunsese într-o atmosferă falsă,
neobişnuită, de lume străveche. Trecătorii arătau ca umbrele unor demoni.
Plutirea lor fără destinaţie îl făcea să se simtă uşor ca fulgul, ba mai mult, i
se părea că nici măcar nu atingea pământul cu picioarele.
Într-un târziu, i-a urmat pe oameni în Templul Zeiţei, unde a zărit mai multe
femei frumoase care se prosternau în faţa unei statui aurii, cu chipul rozaliu
şi buzele roşii ca focul. Stăteau toate în genunchi, cu fundul proptit pe
călcâie. El privea fascinat tocurile ascuţite ale acelor femei şi le-a tot privit
aşa multă vreme, gândindu-se numai la găurile pe care trebuie că le lăsau în
pământ pe unde treceau. Un călugăr mititel, ras în cap, stătea ascuns după
un stâlp, cu o praştie în mână. Când şi când mai trăgea cu cocoloaşe de
pământ lutos în fundurile femeilor. De fiecare dată le nimerea, iar femeile
protestau de acolo, de jos, cum stăteau ele în genunchi. La fiecare ţipăt,
călugărul îşi împreuna palmele, închidea ochii şi recita din incantaţiile
budiste. Investigatorul tare ar fi vrut să ştie ce era în mintea acelui călugăr,
aşa că s-a apropiat şi i-a tras un bobârnac în scăfârlie. Strigătul slobozit de
acesta însă i-a dezvăluit vocea unei fete. Pe neaşteptate, a fost înconjurat de
vreo zece oameni care strigau la el şi îl acuzau de huliganism şi de
comportament necuviincios faţă de călugăriţă, scenă care îl făcea să se
149
simtă de parcă era personajul Ah Q din nuvela scriitorului Lu Xun.
Niciuna, nici două, a fost înşfăcat de ceafa de către un poliţist, care l-a şi
scos din templu, iar când l-a aruncat pe scări, i-a mai tras şi un şut în fund.
Din îmbrânceala aceea, investigatorul s-a trezit în patru labe, dar s-a izbit cu
gura de scări atât de tare, încât şi-a spart buza, a rămas fără un dinte şi i s-a
umplut gura de sânge.
După această ispravă, a trecut pe un pod arcuit, de unde a putut admira pe
luciul apei scânteierile lampioanelor aprinse. Pe apă plutea când şi când
câte o luntre mare de pe care răsunau cântece de tot soiul. Era o atmosferă
fabuloasă ce îl ducea cu gândul la o procesiune a zeităţilor în toiul nopţii.
Mai târziu, a intrat într-o cârciumă unde mai bine de zece oameni şedeau
adunaţi în jurul unei mese. Cu toţii purtau pălării cu boruri largi şi se
ospătau cu peşte şi alcool. Aromele puternice i-au umplut nările, făcându-l
să saliveze şi numai de ruşine nu s-a dus să cerşească ceva de mâncat şi de
băut, căci altfel tare îl îmboldea pofta. N-a trecut însă multă vreme şi chiar
că a cedat în faţa dorinţei sau poate că l-a răzbit foamea, aşa că a pândit un
moment favorabil şi s-a repezit asupra mesei cu lăcomie, ca un tigru
flămând. A înşfăcat o sticlă de băutură, a smuls un peşte, după care a rupt-o
la fugă. Ajunsese departe de acum şi tot mai auzea în spate hărmălaie în
urma sa.
Apoi, s-a ascuns la umbra unui zid ca să-şi bea licoarea şi să-şi înfulece
peştele, dar nu i-a luat mult, căci a isprăvit repede totul – nici măcar oasele
n-au mai rămas din peşte, iar băutura s-a dus pe gât până la ultima picătură.
Mai târziu, a pornit să se plimbe alene, ca să admire puzderia de stele
reflectate în apă şi luna uriaşă, roşie, ca un bebeluş cu părul de aur, care
tocmai ieşea de la îmbăiat. Pleoscăitul apei se auzea tot mai limpede şi,
privind cu atenţie, a băgat de seamă că zgomotele acelea veneau dinspre
barca de agrement uriaşă care se apropia încetişor. În bătaia luminii care se
revărsa din cabină, se zăreau câteva tinere costumate în stil antic, care
cântau, dansau, ba unele chiar băteau darabana şi suflau în fluiere. În
cabină, peste zece tinere şi tineri frumos îmbrăcaţi stăteau în jurul unei
mese şi jucau jocul de ghicit cu degetele, pe care mulţi au obiceiul să-l
joacă la băutură. Cu toţii se ospătau din mâncărurile exotice şi băuturile
rafinate aşezate în faţa lor. Mai bine spus, se îmbuibau – şi femeile, şi
bărbaţii deopotrivă. Alte vremuri, alte stiluri! O femeie cu buzele roşii
stătea cu capul plecat asupra farfuriei şi mânca asemenea unei scroafe.
Numai privind-o, investigatorul simţea cum îl ia ameţeala. Pe măsură ce
barca de agrement se apropia, el vedea mai limpede personajele şi le simţea
mai pregnant duhoarea. Printre ei a observat şi multe feţe cunoscute, cum ar
fi Jin Gangzuan, şoferiţa, Yu Yichi, directorul Wang, secretarul Li… ba
chiar şi o faţă ce semăna izbitor cu a sa. Toţi bunii săi prieteni, iubitele şi
duşmanii deopotrivă, păreau să ia parte la acest festin canibalic. De ce
spunem un festin canibalic? Pentru că piesa de rezistenţă, aşezată în
mijlocul unui platou aurit, era un băieţel durduliu, unsuros şi parfumat, cu o
faţă scăldată de zâmbet.
— Vino încoace, dragul meu Ding Gou’er, vino încoace!
Investigatorul a auzit vocea obraznică, dar încântător de blândă a şoferi tei,
ba mai mult, a zărit-o făcându-i semn cu mânuţa ei albă, săltată deasupra
capului. În spatele ei, măreţul Jin Gangzuan, aplecat, îi şoptea ceva la
ureche lui Yu Yichi. Pe chipul lui Jin se aşternuse un zâmbet batjocoritor, la
care Yu Yichi îi răspundea cu un zâmbet complice.
— Eu protestez! a strigat Ding Gou’er, în timp ce, adunându-şi ultimele
forţe, s-a repezit spre barca de agrement. Pe drum, însă, a căzut într-o
latrină plină cu zoaie în care fermentau mâncarea şi băutura regurgitate de
cei din Ţara Vinului, dar şi excrementele lor, printre care pluteau şi alte
mizerii uşor de imaginat, cum ar fi, de pildă, prezervativele umflate. Aici
era teritoriul fertil pentru toate bacteriile şi microorganismele purtătoare de
microbi, paradisul muştelor şi raiul viermilor. Investigatorul simţea ca nu
acesta trebuie să-i fie sălaşul şi de aceea, pe când aproape că terciul acela
mizerabil îi ajunsese la gură, a început să urle din răsputeri: „Protestez!
Protestez!” Mizeria însă n-a prididit să se ridice şi să-i astupe gura, în timp
ce forţa de atracţie a pământului îl trăgea în jos, în pofida protestelor sale
disperate. După câteva secunde, idealurile, dreptatea, respectul, onoarea,
iubirea şi multe alte lucruri sfinte l-au urmat pe investigatorul special, cel
atât de greu încercat, în drumul lin, dar sigur către străfundurile latrinei?!
 Capitolul 10
1
Dragul meu frate Yidou,
Am făcut deja rezervarea la trenul care va pleca spre Ţara Vinului pe 27
septembrie. Voi ajunge acolo la ora 2:30, noaptea, pe data de 29. Ştiu ca
este o oră groaznică, dar acesta este singurul tren cu care pot merge, aşa că
n-am încotro decât să te pun la cazne.
Am citit Licoarea Maimuţei şi mi-au venit în cap multe idei, dar am să-ţi le
spun mai în amănunt când o fi să ne vedem.
Cu cele mai bune urări,
Mo Yan
2

Cum stătea întins pe patul din cuşetă – un pat destul de tare – cu siguranţă
la clasa a doua, rotofei, ciufulit, cu ochii mijiţi, cu gura strâmbă, pe Mo Yan
cel între două vârste nu-l lua somnul deloc. Odată cu sosirea nopţii,
luminile din plafonul cuşetei s-au stins şi doar nişte spoturi din podea au
mai rămas să săgeteze împrejur câte o lumină palidă. Ştiam că mă asemăn
cu acest Mo Yan în multe privinţe, dar îmi era limpede şi că există multe
contradicţii între noi doi. Eu sunt pagurul, iar Mo Yan îmi este carapacea; el
este protecţia mea împotriva furtunii, în timp ce eu sunt ca o blană de câine
pe care ţi-o arunci pe spinare când e vreme rea sau ca o mască purtată când
vine vorba de sedus femeile din familii bune. Uneori chiar socoteam că Mo
Yan ăsta e o mare pacoste, însă din câte bag de seamă cu greu aş fi putut să
mă dezbar de el, cam tot aşa cum un pagur cu greu poate să se desprindă de
propria-i carapace. În beznă mă puteam descotorosi de el, dar numai pentru
o vreme. Îl vedeam cum se lăţise molatic pe patul îngust, aflat la mijloc. Îşi
tot sucea căpăţâna pe perna bătută, căci anii îndelungaţi cât a trudit ca
scriitor, cu capul aplecat peste foaia de hârtie, i-au adus ceva vertebre
strâmbe care acum îi dădeau dureri şi fi făceau cam ţeapăn uneori. Adevărul
este că Mo Yan ăsta mă dezgustă profund, în momentul de faţă, prin cap i se
perindă tot felul de evenimente stranii, cum rar ţi-e dat să întâlneşti:
maimuţe care prepară băutură şi pescuiesc luna; investigatorul care se luptă
cu piticul; rândunici cu coada aurie care îşi construiesc cuibul din salivă;
piticul care dansează pe burta dezgolită a unei femei superbe; doctorul
oenolog care îşi face de cap cu soacra; reporteriţa care îi fotografiază pe
bebeluşii prăjiţi; plata pentru manuscris, plecări în străinătate; înjurături
adresate unora… Ce bucurii mai poate avea cineva a cărui minte este
înţesată de asemenea trăsnăi?
— Următoarea staţie – Ţara Vinului! Următoarea staţie – Ţara Vinului! a
anunţat o femeie-conductor slăbănoagă şi plăpândă în timp ce trecea pe
culoar legănându-se şi lovind cu palma peste snopul de bilete. Următoarea
staţie – Ţara Vinului! Călătorii fără bilet să poftească degrabă la mine!
Într-o clipă, m-am contopit cu Mo Yan într-un singur trup. El s-a ridicat în
capul oaselor pe patul de la mijloc, ceea ce înseamnă că şi eu m-am ridicat.
Mă simţeam balonat, aveam gâtul înţepenit, respiram greoi şi aveam un gust
groaznic în gură. Mo Yan ăsta e aşa de murdar că e tare greu de suportat. L-
am văzut cum îşi scoate o plăcuţă metalică din jacheta gri pe care o poartă
de atâţia ani şi o dă în schimbul biletului, după care se dă jos de pe pat, cam
neîndemânatic, şi cu picioarele lui puturoase îşi caută pantofii, tot puturoşi
şi ei. Labele picioarelor par a fi doi paguri în căutarea carapacelor.
A tuşit de două ori, după care şi-a învelit grăbit cana murdară într-o cârpă
soioasă, cu care se ştergea şi pe faţă şi pe picioare. Apoi, şi-a vârât cana în
rucsac şi s-a aşezat în fund, dar privirea i-a rămas aţintită preţ de câteva
minute bune asupra pletelor femeii de pe patul de jos – agent de vânzări la o
fabrică de medicamente – care respira greu. Mo Yan s-a dat jos din pat şi a
pornit împiedicat către uşa cuşetei.
Când am coborât din tren, am observat picăturile albe ale ploii de toamnă
cum dansau în bătaia luminii difuze ce se răsfira de la lămpile de pe drum.
Peronul era gol, am putea spune, dacă e să nu-i luăm în seamă pe cei câţiva
bărbaţi îmbrăcaţi cu paltoane albastre, care mergeau cu pas şovăielnic.
Conductorii se retrăgeau grăbiţi şi tăcuţi în vagoane, ca nişte puicuţe care
mai trecuseră peste o noapte lungă. Trenul stătea liniştit, de parcă ar fi fost
pustiu, însă gâlgâitul apei, undeva în spatele lui, lăsa de înţeles că tocmai se
făcea alimentarea cu apă. În faţă, proiectoarele străluceau orbitor, în timp ce
pe lateral, un om îmbrăcat în uniformă lovea uşor cu un ciocănel în roţile
trenului, ca o ciocănitoare apatică. Vagoanele, ude de sus până jos, suflau
greu, pregătite să pornească spre locuri îndepărtate. Sub lumina
proiectoarelor, şi calea ferată lucea puternic, din pricina apei care o scălda.
Pesemne că plouase vreme îndelungată, însă eu, în tren fiind, nici că am
băgat de seamă.
Nu mi-aş fi imaginat că gara din Ţara Vinului poate fi atât de liniştită, cu
ploaia măruntă de toamnă, cu luminile strălucitoare, calde, aurii, cu calea
ferată lucind de udă ce era. Vremea se cam răcise în această perioadă şi de
aceea aerul reavăn venea în valuri necruţătoare. Pe sub calea ferată se aflau
pasaje întunecoase, pentru traversare. Gara aceasta chiar că este învăluită în
mister, întocmai ca în romanele poliţiste. Tare îmi mai place!… Când Ding
Gou’er a trecut prin pasaj, a simţit în nări o aromă apetisantă de bebeluşi
prăjiţi. Pe chipul rotofei al micuţului se prelingea grăsimea de culoare
stacojie, lucioasă, iar la colţurile gurii îi zăbovea un zâmbet enigmatic, greu
de desluşit… Am petrecut cu privirea trenul care se îndepărta cu un uruit
sfâşietor şi abia după ce, la un viraj, au dispărut luminile roşii din coada
trenului, abia după ce s-a apropiat tot mai mult duduitul trenului care venea
de departe, ca o iluzie răsfirată, mi-am luat bagajul şi am rupt-o la fugă prin
tunelul subteran, slab luminat de becurile palide. Sub tălpi, drumul îmi
părea denivelat. Aveam o valiză cu rotile, aşa că am pus-o jos, ca s-o trag
după mine, însă zgomotul produs mi se părea insuportabil, şi atunci n-am
avut încotro decât s-o ridic şi s-o car în spinare. În tunelul acela nespus de
lung ecoul paşilor mei se amplifica, dându-mi sentimentul că şi eu, la
rândul meu, sunt gol pe dinăuntru… Experienţa lui Ding Gou’er în Ţara
Vinului ar trebui legată strâns de tunelul acesta subteran. Trebuie că este
undeva pe aici o piaţă secretă unde se comercializează băieţei; ar trebui să
fie acolo o droaie de beţivi, prostituate, cerşetori şi câini pe jumătate turbaţi.
De acolo se alesese el cu indicii importante… Unicitatea scenei reprezintă
un factor important pentru succesul unui roman. Romancierii de prim rang
întotdeauna îşi pun personajele să se mişte într-o atmosferă care se schimbă
necontenit, fiindcă astfel nu numai că se ascund neajunsurile romancierului,
dar este şi stimulat entuziasmul cititorilor faţă de lectură. Prins în mrejele
gândurilor sale, Mo Yan a schimbat direcţia şi, pe neaşteptate, a dat cu ochii
de un bătrân ghemuit într-un colţ, cu o pătură ponosită aruncată neglijent pe
umeri. Alături avea o sticlă de băutură verde. Pe mine mă încerca un
sentiment de uşurare, căci până şi cerşetorii din Ţara Vinului au alcool la
îndemână. Li Yidou, doctorul oenolog, a scris atâtea povestiri şi toate au
legătură cu băutura. Oare de ce n-o fi scris şi povestiri despre cerşetori?
Unul care cerşeşte băutură nu vrea nici bani, nici mâncare. Tot ce-ţi cere
este băutura, iar odată ce s-a îmbătat, dansează şi cântă, trăind liber ca o
zeitate. Li Yidou, ciudăţenia asta de om, mă întreb cum o fi? Sunt nevoit să
recunosc faptul că el mi-a transformat radical toate povestirile, una câte
una. Ding Gou’er al meu ar fi trebuit să fie un agent special cu puteri
supranaturale, un om strălucit, cu un har extraordinar. Eu deja nu mai pot
continua povestea lui Ding Gou’er şi de aceea am venit în Ţara Vinului: să-
mi caut inspiraţia şi să născocesc pentru investigatorul meu special un
sfârşit mai de soi decât să se înece într-o latrină publică.
Apropiindu-se de ieşire, Mo Yan l-a zărit pe Li Yidou, doctor oenolog şi
romancier anonim, identificându-l în mod instinctiv după înălţime şi faţa
colţuroasă, ascuţita. S-a îndreptat de îndată spre ochii aceia mari, cu privire
ameninţătoare.
Bărbatul a întins o mână uscăţivă peste balustradă şi a spus:
— Dacă nu mă înşel, dumneavoastră sunteţi domnul profesor Mo Yan.
Mo Yan i-a strâns mâna rece ca gheaţa şi a răspuns:
— Îmi pare rău că ţi-am dat atâta bătaie de cap, Li Yidou!
Angajata care controla biletele l-a îndemnat pe Mo Yan să scoată mai
repede biletele.
— Ce să vă arate? a strigat Li Yidou. Voi ştiţi cine este domnia sa? Este
creatorul romanului după care s-a făcut filmul Sorgul roşu, iar acum este
înaltul oaspete al Comitetului de Partid şi al guvernului local.
Controloarea de bilete a înlemnit, după care i-a aruncat o privire prelungă
lui Mo Yan. Acesta se simţea cam jenat, aşa că a scos grăbit biletul, dar Li
Yidou l-a tras peste balustradă şi a spus:
— N-o luaţi în seamă!
Li Yidou i-a luat rucsacul lui Mo Yan şi şi l-a pus pe umăr. Trebuie că avea
1,80 m înălţime, cam cu un cap mai înalt decât Mo Yan, însă acesta găsea
pricină de mândrie în faptul că Li Yidou era mai slab decât el cu cel puţin
douăzeci şi cinci de kilograme.
— Domnule, a spus Li Yidou pe un ton călduros, de îndată ce am primit
scrisoarea dumneavoastră, am comunicat vestea cea bună la Comitetul
Municipal de Partid, iar secretarul Hu, de acolo, a spus: „Este bine-venit!
Este cât se poate de bine-venit!” Mărturisesc că eu am venit astă-noapte aici
cu maşina, ca să vă întâmpin.
— Dar cred că eu m-am exprimat cât se poate de clar în scrisoarea mea,
spunând că ajung în zorii zilei de 29.
— Mie mi-a fost teamă ca nu cumva să sosiţi mai devreme, i-a replicat Li
Yidou, şi să vă treziţi singur într-un oraş necunoscut, aşa că am preferat să
fac eu un drum în plus, decât să vă las să mă aşteptaţi.
— V-am pus la cazne prea mari, i-a răspuns Mo Yan râzând.
— Iniţial, autorităţile municipale ar fi vrut să-l trimită pe deputatul Jin
Gangzuan, dar eu le-am spus că Mo Yan îmi e prieten apropiat şi că nu-i
cazul să ne formalizăm, drept care am venit eu să vă întâmpin.
Am pornit înspre o limuzină elegantă din parcarea scăldată în lumina
generoasă a stâlpilor de iluminat. Ploaia aşternută pe limuzină o făcea să
strălucească, dându-i un aer de şi mai mare eleganţă.
— Directorul general Yu este în maşină, a precizat Li Yidou. Maşina
aceasta aparţine restaurantului lor.
— Care director general Yu?
— Yu Yichi, desigur.
Mo Yan a simţit o puternică strângere de inimă, în timp ce nenumărate
descrieri ale lui Yu Yichi i-au trecut fulgerător prin minte. Dacă piticul, care
n-avea nicio legătură cu investigatorul, ar fi murit în mod surprinzător în
visul acestuia, lucrurile ar fi evoluat până într-acolo încât duhurile şi
demonii ar fi condus toate ostilităţile. „Aş putea foarte bine să folosesc şi
povestea însemnările investigatorului, ca să mai încălzesc un pic
atmosfera”, s-a gândit el.
— Directorul general Yu Yichi a insistat să vină, a comentat Li Yidou. Voia
să aibă el plăcerea de a vă întâmpina primul, pentru că el ştie să fie un
camarad adevărat. Domnule, vă rog să nu-l judecaţi numai după înfăţişare.
Este genul de om care ştie să-ţi răspundă înzecit la gesturile de curtoazie.
Cum vorbeau ei aşa, s-a deschis portiera şi din maşină a coborât un bărbat a
cărui înălţime în mod categoric nu depăşea un metru. Mic de înălţime, dar
bine legat, şi îmbrăcat elegant, chiar că semăna cu un burghez educat.
— Mo Yan, băiete, ai venit până la urmă! a rostit el de îndată ce a coborât
din maşină, cu o voce răguşită, dar de o veselie molipsitoare.
Apoi, s-a repezit la cel căruia tocmai i se adresase şi i-a strâns mâna cu
putere, aşa cum faci cu un vechi prieten, după o despărţire îndelungată. În
timp ce îi strângea mânuţa nervoasă, Mo Yan a fost cuprins de remuşcări, la
gândul că în roman îl lăsase pe Ding Gou’er să-l ucidă pe acest om. Oare de
ce a trebuit neapărat să-l omoare? Un omuleţ aşa de haios, drăgălaş ca o
jucărioară întoarsă cu cheia! Şi ce dacă făcuse dragoste cu şoferiţa? N-ar fi
trebuit să-i îngăduie moartea, ci ar fi trebuit să-l lase să-i devină prieten lui
Ding Gou’er şi să desluşească împreună cazul cu mâncătorii de bebeluşi.
Yu Yichi a deschis portiera pentru ca Mo Yan să se urce în maşină şi, de
îndată ce s-a aşezat lângă el, i-a spus, răspândind în jur respiraţia sa
impregnată de mirosul de alcool.
— Doctorul oenolog vorbeşte toată ziua de tine. Tipul ăsta te venerează mai
ceva ca pe un zeu, însă acum, că stau în faţa ta, îmi dau seama că nu eşti
atât de frumos precum te descrie el, ci, dimpotrivă, arăţi ca un traficant de
băutură ieftină şi proastă.
Atins de asprimea vorbelor sale, Mo Yan i-a răspuns pe un ton sarcastic.
— De aceea sunt şanse mari ca într-o bună zi să devin prieten la cataramă
cu directorul general Yu.
Yu Yichi a pufnit în râs ca un copil. Când s-a potolit, într-un final, a spus:
— Asta chiar e bună! O pocitanie şi un pitic să se împrietenească! Hai,
porneşte maşina!
Femeia de la volan nu era pitică, dar era foarte tăcută. În bătaia luminilor
difuze din scuarul de la gară, Mo Yan i-a observat frumuseţea şi gâtul lung,
delicat, însă deodată a tresărit speriat, căci un gând i-a năvălit în suflet
nestăvilit: şoferiţa asta era sora geamănă a şoferiţei din romanul lui, cea
care îl chinuise de moarte pe Ding Gou’er.
Farurile luminau calea tot înainte, în timp ce femeia, cu multă pricepere, a
scos maşina din scuar, împroşcând cu apă în urma lor. În interiorul maşinii
plutea un parfum rafinat, iar pe bord, un tigru pufos, de jucărie, se balansa
ritmic. Pe muzica aceea de vis, pe care o emitea radioul, maşina aluneca de
parcă ar fi fost într-o curgere lină de apă. Nici măcar o pisică nu se arăta pe
drumul neted şi larg, deşi Ţara Vinului părea a fi un oraş mare, cu clădiri în
stil nou, aliniate de-o parte şi de cealaltă a drumului. Doctorul oenolog nu
exagerase câtuşi de puţin atunci când apreciase acest loc ca fiind o
metropolă plină de viaţă.
Mo Yan l-a urmat pe Yu Yichi în restaurant, cu Li Yidou urmându-i
îndeaproape, cu rucsacul oaspetelui pe umăr. Restaurantul era după cum se
aşteptase – frumos decorat, cu podea de marmură în salonul principal, bine
lustruită cu ceară, ceea ce îi dădea o nesfârşită strălucire. La recepţie se afla
o fată cu ochelari, care nici ea nu era pitică.
De îndată ce Yu Yichi i-a dat instrucţiuni, cerându-i să le deschidă sala 310,
fata s-a conformat fără să cârtească, pornind cu cheile în mână, către lift. Ba
s-a străduit, zeloasă, să apese butonul de chemare a liftului înaintea
celorlalţi, iar după deschiderea uşii, Yu Yichi a intrat primul şi a întins mâna
ca să-l tragă şi pe Mo Yan. Acesta însă părea cam şovăielnic. Au intrat şi Li
Yidou, şi fata, după care s-a închis uşa. Când liftul a început să urce, Mo
Yan a observat că pe peretele metalic se oglindea o fată urâtă, extrem de
obosită, şi mare i-a fost mirarea când şi-a dat seama că, de fapt, chipul acela
îi aparţinea. Nu-i venea să creadă că arată atât de jalnic şi abia acum
descoperea că în numai câţiva ani îmbătrânise foarte mult. Văzând că lângă
chipul lui se reflecta şi faţa somnoroasă a fetei cu ochelari, Mo Yan imediat
şi-a îndreptat privirea asupra numerelor de pe panoul de afişaj al liftului. Se
gândea… „Investigatorul cel surmenat se află faţă în faţă cu rivalul său, Yu
Yichi, în spaţiul strâmt al unui lift. Când se întâlnesc, inamicilor le scapără
foc în priviri… Eu însă pe neaşteptate mi-am ţintuit privirea asupra pielii
albe care se zăreşte deasupra gulerului ochelaristei şi pe nesimţite m-au
împresurat gânduri năstruşnice, asemenea unor cai celeşti dezlănţuiţi.
Amintiri de demult îmi năvălesc în minte. Cam pe când aveam paisprezece
ani, mi-am vârât mâna în sânul unei fete. Ea a chicotit şi mi-a spus: «Deci,
şi tu te pricepi să pui mâna pe aşa ceva! N-ai vrea să vezi cum arată?» Eu i-
am încuviinţat, chinuit de curiozitate. «Bine.» Am simţit cum frisoane reci
îmi iau în stăpânire şi uite aşa, s-a deschis poarta purpurie către pubertatea
mea, odată cu fata aceea care îşi desfăcea nasturii la bluză. M-am repezit
duduind pe poarta larg deschisă, fără să mă mai gândesc la consecinţe,
lăsând în urmă vremurile copilăriei, când păşteam animalele şi creşteam
păsările. În urmă rămâneau toate, pentru totdeauna…”
Liftul s-a oprit cu zgomot, iar uşa s-a deschis. Când a ajuns la camera 310,
ochelarista a descuiat şi a rămas lângă intrare, făcându-ne loc ca să intrăm.
Mo Yan nu mai avusese parte niciodată de o asemenea cazare luxoasă. Cu
toate acestea, afişa pe faţă un aer de superioritate şi s-a aşezat calm pe
canapea.
— Aceasta este cea mai bună cameră a noastră. Aici veţi locui! i-a spus Yu
Yichi.
— Prea bine! a încuviinţat Mo Yan, satisfăcut. Eu am fost în armată la viaţa
mea, aşa că sunt obişnuit să mă adaptez oriunde.
— Iniţial, cei mari ar fi vrut să vă trimită la casa de oaspeţi a Comitetului
Municipal de Partid, a spus Li Yidou, dar toate camerele bune de acolo au
fost rezervate de către onorabili oaspeţi din străinătate şi compatrioţi din
Hong Kong, Macao şi Taiwan, care participă la primul Festival al Licorii
Maimuţei.
— Aici e mai bine, fiindcă eu n-am niciun chef să dau ochii cu demnitarii, a
spus Mo Yan.
— Ştiu că domnul Mo Yan evită să fie în centrul atenţiei şi preferă liniştea
şi pacea, a remarcat Li Yidou.
— Carevasăzică cel care a scris Sorgul roşu caută să nu fie în centrul
atenţiei şi să aibă parte de linişte. Oare este cu putinţă? a întrebat Yu Yichi
chicotind. Tu, tinere, ai lucrat doar două zile la Departamentul de
Propagandă şi ai şi devenit un lingău notoriu!
— Domnule Mo Yan, să nu-l luaţi în seamă pe domnul director general Yu,
fiindcă i s-a dus buhul în tot oraşul că are limba ascuţită, a spus Li Yidou,
jenat.
— Nu-i nicio problemă, a răspuns Mo Yan, că nici eu nu mă las mai prejos.
— Am uitat să vă anunţ, domnule profesor, că luna trecută am fost
transferat la Departamentul de Propagandă din cadrul Comitetului
Municipal de Partid, s-a grăbit să adauge Li Yidou.
— Şi cu teza ta de doctorat ce se întâmplă? Ai terminat-o? a întrebat Mo
Yan.
— Mai poate să aştepte. Mi se potriveşte mult mai bine munca aceasta,
fiindcă activitatea jurnalistică este mai apropiată de activitatea de creaţie, a
spus Li Yidou.
— E bine şi aşa, i-a răspuns Mo Yan.
— Domnişoară Ma, pregăteşte nişte apă fierbinte pentru Mo Yan, să se
îmbăieze, ca să nu mai miroasă aşa!
Ochelarista a încuviinţat imediat şi a plecat spre baie, de unde într-o clipă a
început să răsune gâlgâitul apei.
Yu Yichi a deschis barul, scoţând la iveală zeci de sticle cu băutură.
— Ce bei? l-a întrebat el pe Mo Yan.
— Nimic. E prea devreme pentru mine ca să beau acum.
— Cum se poate aşa ceva? a întrebat Yu Yichi surprins. Când vii în Ţara
Vinului, prima grijă este să tragi o beţie.
— Aş bea un pahar de ceai, a spus Mo Yan.
— În Ţara Vinului nu avem ceai. Poţi să bei alcool în loc de ceai, i-a
răspuns Yu Yichi.
— Domnule profesor Mo Yan, păi, când eşti într-un loc, trebuie să te supui
obiceiurilor locului, l-a îndemnat Li Yidou sfătos.
— Bine! a acceptat Mo Yan.
— Vino să-ţi alegi ce-ţi place! a spus Yu Yichi.
Vederea acelor sticle pline cu băuturi rafinate aproape că i-a dat lui Mo Yan
o senzaţie de ameţeală.
— E adevărat ce se spune, că eşti băutor de rangul întâi? l-a iscodit Yu
Yichi.
— La drept vorbind, nu sunt în stare să beau cine ştie cât, că am şi eu
limitele mele. Nici prea multe cunoştinţe în domeniu nu am.
— Nu-ţi stă deloc bine să fii modest! i-a replicat Yu Yichi. Am citit
scrisorile pe care i le-ai trimis lui Li Yidou.
Mo Yan i-a aruncat o privire încărcată de nemulţumire lui Li Yidou care a
sărit repede să se apere:
— Directorul general Yu este de-al nostru. Nu e cazul să vă îngrijoraţi.
Apoi, Yu Yichi a scos o sticlă de „Muşuroiul de furnici verzi” şi a spus:
— După o noapte de mers cu trenul, ar fi bine să încerci ceva mai blând.
— „Muşuroiul de furnici verzi” este o alegere excelentă, a completat Li
Yidou cu plăcere vădită în glas. Este creaţia socrului meu, realizată prin
fermentarea boabelor de fasole verde, la care s-au adăugat peste zece plante
medicinale aromatice. Când bei licoarea asta este ca şi cum ai asculta o
femeie de o frumuseţe clasică cântând la ţiteră, care, prin forţa magică a
sunetelor, te îndeamnă să te cufunzi în amintiri din cele mai îndepărtate.
— Gata, ajunge! i-a tăiat Yu Yichi avântul. Nu mai face atâta reclamă!
— Păi, nu de asta m-au transferat la Departamentul de Propagandă? De
reclamă avem nevoie pentru Festivalul Licorii Maimuţei şi, la urma urmei,
eu sunt doctor în oenologie, s-a apărat Li Yidou.
— Deocamdată doar candidat la udul de doctor, i-a aruncat-o Yu Yichi
zeflemitor.
Apoi, a scos din bar trei pahare de cristal, în care a turnat „Muşuroiul de
furnici verzi” – o licoare de un verde tulburător.
Înainte să ajungă în Ţara Vinului, Mo Yan citise câte ceva din studiile de
oenologie, aşa că era în cunoştinţă de cauză cu privire la regulile degustării.
A dus paharul la nas şi a inspirat adânc, după care, cu respiraţia întretăiată,
a închis ochii, luând înfăţişarea unui adevărat cunoscător, cufundat în
meditaţie profundă. După câteva clipe, a deschis ochii şi a exclamat:
— Într-adevăr, nu-i rău! Are gustul şi parfumul antichităţii, este rafinat şi
solemn. Chiar că nu-i rău.
— Măi, să fie! a zis Yu Yichi. De-abia dacă ştii şi tu câte ceva despre toate
astea.
— Domnul Mo Yan este un cunoscător înnăscut într-ale băuturilor rafinate,
a intervenit Li Yidou.
Mo Yan râdea cu satisfacţie.
Atunci, a apărut ochelarista şi a spus:
— Domnule director, baia este pregătită.
— Să bem până la fund! a propus Yu Yichi, ciocnind paharul cu Mo Yan.
După baie, poţi să te odihneşti un pic, poţi chiar să dormi vreo două ore,
fiindcă oricum micul dejun începe abia la ora şapte. Am să le rog pe fete să
te trezească.
După ce a dat paharul pe gât, l-a lovit uşor pe Li Yidou peste genunchi şi i-a
spus:
— Să mergem, doctore!
— Rămâneţi şi voi aici să dormiţi, i-a îndemnat Mo Yan. Ne înghesuim un
pic şi gata.
— Regulile hotelului nu permit ca bărbaţii să împartă aceeaşi cameră, a
spus Yu Yichi, mijindu-şi ochii.
Li Yidou era pe punctul de a mai comenta ceva, doar că Yu Yichi l-a împins
şi i-a spus grăbit:
— Haide odată!
Abia acum am putut să scap de carapacea mea Mo Yan. Am căscat, mi-am
curăţat gâtul şi mi-am scos pantofii şi ciorapii. A urmat o bătaie uşoară în
uşă. Grăbit, mi-am ridicat pantalonii pe care apucasem să-i dau jos pe
jumătate, mi-am netezit cămaşa şi m-am dus să deschid uşa. Fără să apuc să
reacţionez în vreun fel, domnişoara Ma, ochelarista, a şi trecut fulgerător pe
lângă mine, intrând în cameră.
Era toată numai zâmbet şi nici urmă de aerul adormit de mai devreme.
— S-a întâmplat ceva? a întrebat Mo Yan pe un ton serios.
— Directorul general mi-a spus să torn nişte „Muşuroi de furnici verzi” în
apa de baie, a răspuns fata.
— Să torni băutură în apa de baie?
— Da, asta e descoperirea directorului nostru, a explicat domnişoara Ma. El
susţine că îmbăiatul în alcool e benefic pentru sănătate. Alcoolul omoară
microbii, relaxează muşchii şi stimulează circulaţia sângelui.
Domnişoara Ma a scos dopul şi s-a îndreptat către baie cu sticla în mână, cu
Mo Yan urmând-o îndeaproape. În baie pluteau aburi lăptoşi, care dădeau
atmosferei un aer extrem de romantic. Domnişoara a golit sticla în cada
plină cu apă fierbinte şi de îndată un parfum pătrunzător, nespus de
relaxant, de alcool s-a ridicat în aer.
— Este gata, domnule Mo Yan. Poftiţi în cadă! i s-a adresat domnişoara pe
un ton răspicat.
Apoi, a ieşit surâzătoare, însă Mo Yan a desluşit un oarecare romantism în
zâmbetul ei. Simţea cum emoţiile sale sunt atât de stârnite încât aproape că
a întins mâna, s-o prindă pe domnişoara Ma şi să-i tragă un pupic pe
obrăjorii îmbujoraţi, însă a strâns din dinţi, ca să-şi ţină pornirile în frâu,
lăsând-o să plece netulburată.
Mo Yan a ieşit din baie şi a rămas o vreme ca prostit, înainte să înceapă să
se dezbrace în încăperea aceea copleşită brusc de-o atmosferă caldă,
primăvăratică. S-a dezbrăcat de tot şi, frecându-se pe burta proeminentă, s-a
privit în oglindă. Imaginea pe care o vedea nu era deloc încurajatoare, aşa
că s-a felicitat în gând pentru că mai devreme nu greşise, lăsându-se pradă
emoţiilor.
A intrat în apa fierbinte din cadă, moment în care a simţit efectele
stimulatoare ale alcoolului şi şi-a scufundat tot mai mult trupul, până când
nu i-a mai rămas afară decât capul pe care şi l-a rezemat de marginea umedă
a căzii. Apa amestecată cu alcool, cu irizările ei verzui, îşi dovedea efectul
– parcă nenumărate ace fine îi ciupeau pielea, stârnind o durere uşoară, dar
nespus de reconfortantă. „Al naibii pitic! Asta chiar că ştie să se bucure de
viaţă!” a zis el plin de admiraţie.
După câteva minute, durerea a dispărut; îşi simţea sângele cum îi curge prin
vine mai iute ca niciodată, iar încheieturile parcă erau unse, dar după câteva
minute broboane mici de sudoare i s-au ivit pe frunte. Curând, tot trupul îi
era relaxat, aşa cum numai o sudoare abundentă îl poate face să se simtă.
„De ani de zile n-am mai transpirat în halul ăsta”, se gândea el. „Cu
siguranţă că toţi porii îmi erau astupaţi… S-ar cuveni să-l las pe Ding
Gou’er să se cufunde într-o cadă plină cu apă în care s-a turnat «Muşuroi de
furnici verzi», după care să poposească la el o tinerică, aşa cum se întâmplă
în orice thriller...”
După ce s-a desfătat îndeajuns cu baia, Mo Yan a ieşit şi, trăgându-şi pe
spate un halat de baie care mirosea a iarbă aromată, s-a aşezat leneş pe
canapea. Cum se simţea un pic însetat, şi-a scos o sticlă de vin alb din bar
şi, tocmai în clipa în care se pregătea s-o desfacă, domnişoara Ma şi-a făcut
din nou apariţia în cameră. De astă dată nici măcar nu s-a mai sinchisit să
bată la uşă. Uşor încordat, Mo Yan s-a grăbit să-şi lege cordonul halatului şi
să se acopere pe picioare. În fapt, a spune despre el că era încordat nu
corespunde întocmai realităţii, ci mai degrabă ar trebui să spunem că era
cuprins de o încordare plăcută, apropiată de sentimentul de fericire.
Domnişoara Ma l-a ajutat să deschidă sticla de vin, după care i-a turnat în
pahar nişte vin, spunându-i:
— Domnule Mo Yan, m-a trimis Yu Yichi, directorul general, să vă fac un
masaj.
Sudoarea a năvălit şi mai avântat pe chipul lui Mo Yan.
— Nu… nu-i nevoie, acuşi se crapă de ziuă, a încercat el să se eschiveze
cam bâlbâit.
— Aşa a poruncit domnul director general Yu, aşa că nu puteţi refuza, i-a
replicat ea.
Mo Yan şi-a dat seama că n-avea încotro, aşa că s-a întins pe canapea,
îngăduind masajul fetei, însă cu atenţia concentrată asupra unei perechi de
cătuşe imaginare, reci ca gheaţa, ca nu cumva să comită vreo nerozie.
Cât au luat micul dejun împreună, Yu Yichi n-a făcut altceva decât să
rânjească, o atitudine absolut stânjenitoare. Mo Yan se gândea să spună
ceva, dar, pe de altă parte, îşi dădea seama că orice ar fi rostit era de prisos.
Oricum, şi tăcerea aceea părea să spună multe.
Li Yidou s-a apropiat în fugă, cu respiraţia întretăiată. Observându-i
cearcănele pronunţate şi expresia obosită de pe faţă, Mo Yan i-a spus cu
îngrijorare în glas:
— N-ai mai dormit deloc?
— Cei de la ziarul judeţean mă presează cu o povestire, aşa că am fost la
birou, ca s-o termin.
Mo Yan i-a umplut un pahar şi i l-a oferit.
— Domnule profesor Mo Yan, a spus el după ce a luat o gură de vin,
secretarul Hu vrea să vă plimbe într-un tur al oraşului, iar după-amiază vă
invită la masă.
— Nu-i nevoie, a zis Mo Yan, că doar ştiu cât de ocupat e secretarul Hu.
— Aşa ceva nu se poate, a respins Li Yidou încercarea lui de a scăpa.
Sunteţi un distins oaspete şi, mai mult decât atât, Ţara Vinului se bizuie pe
măiestria dumneavoastră de scriitor pentru a deveni un loc faimos.
— Pe măiestria mea? s-a arătat Mo Yan uimit.
— Dragul meu Mo Yan, serveşte-ţi micul dejun!
— Da, domnule Mo Yan, mâncaţi, vă rog! a adăugat Li Yidou.
Ascultător, Mo Yan şi-a tras scaunul mai în faţă şi şi-a proptit coatele pe
masa acoperită cu o faţă de masă albă ca zăpada. Razele strălucitoare ale
soarelui se strecurau perfide pe fereastră şi scăldau în lumină întreaga
încăpere. Muzica de jazz cobora din tavan, de undeva de foarte departe, cu
nişte acorduri nespus de emoţionante. Ca din senin şi-a amintit de
domnişoara Ma, ochelarista care îi făcuse masajul.
Pe masă erau aşezate frumos şase farfurioare drăgălaşe, cu mâncăruri
colorate – roşii şi verzi. Festinul mai cuprindea şi lapte, ouă prăjite, pâine
prăjită, gem, terci de orez, ouă de raţă sărate, tofu puturos, prăjituri cu
susan, gogoşi răsucite… Erau atât de multe feluri încât nu le mai puteai ţine
socoteala şi atât de variate – şi chinezeşti, şi străine.
— O chiflă fiartă în aburi şi un bol cu terci sunt de ajuns pentru mine, a
ţinut Mo Yan să precizeze.
— Mănâncă, mănâncă! l-a îndemnat Yu Yichi. N-o să sărăcească Ţara
Vinului dintr-atâta.
— Ce bea domnul Mo Yan? s-a băgat şi Li Yidou în vorbă.
— Dimineaţa, pe stomacul gol, nu beau nimic, a venit răspicat răspunsul lui
Mo Yan.
Bea un pahar, bea un pahar! Aşa e regula aici, a zis Yu Yichi.
— Domnul Mo Yan nu stă prea bine cu stomacul. Un pahar de rachiu cu
ghimbir o să-l încălzească.
— Domnişoara Yang, a strigat Yu Yichi, vino să ne torni băutură!
De îndată a apărut o chelneriţă, şi mai apetisantă decât domnişoara Ma, că l-
a lăsat cu gura căscată pe Mo Yan.
— Dragă domnule Mo Yan, a zis Yu Yichi, împungându-l uşor cu cotul, ce
zici de fetele de la restaurantul nostru?
— Toate sunt de-o frumuseţe răpitoare.
— Ţara Vinului e renumită nu doar pentru vin, ci şi pentru femeile
frumoase. Mamele preafrumoaselor Xi Shi şi Wang Zhaojun sunt tot de
aici, de la noi, a precizat Li Yidou.
Yu Yichi şi Mo Yan au râs.
— Nu râdeţi, nu râdeţi! le-a zis Li Yidou. Am dovezi pentru ceea ce spun.
— Termină cu prostiile! a zis Yu Yichi. Dacă astea toate sunt scornelile tale,
mai bine las-o baltă. Mo Yan este maestru la aşa ceva şi nu-l întrece nimeni.
— Aşa-i! Fac pe deşteptul tocmai unde nu trebuie, a zis Li Yidou, râzând şi
el.
Şi tot aşa, printre conversaţie şi râsete, s-au trezit că au încheiat micul
dejun. Domnişoara Yang a intrat în salon şi i-a oferit lui Mo Yan un prosop
fierbinte, care răspândea în jur un parfum suav. Acesta l-a luat şi s-a şters pe
faţă şi pe mâini, cu sentimentul că niciodată nu fusese atât de bine omenit.
Când şi-a atins obrazul, a simţit că pielea era atât de moale şi lucioasă. Ce
senzaţie plăcută!
— Domnule Yu Yichi, ne bazăm pe dumneavoastră pentru masa de prânz, a
spus Li Yidou.
— Oare e nevoie să-mi spui tu? Mo Yan este un oaspete preţuit, aşa că nici
nu mi-ar trece prin gând să-i ofer altceva decât mâncărurile şi băuturile cele
mai rafinate.
— Am chemat o maşină, domnule Mo Yan, a spus Li Yidou. Dacă vreţi să
mergeţi pe jos, este în regulă; dacă nu, puteţi merge cu maşina.
— Lăsaţi-l pe şofer să-şi vadă de treaba lui. Noi mergem încetişor pe jos, a
spus Mo Yan.
— Este în regulă şi aşa, a spus Li Yidou.
3
Mo Yan mergea pe Strada Măgarului, împreună cu Li Yidou.
Pavelele străvechi fuseseră spălate de ploaia de peste noapte, dar cu toate
acestea un miros acru, înţepător răzbea din toate crăpăturile, amintindu-i lui
Mo Yan de una din povestirile lui Li Yidou.
— Chiar există duhul unui măgăruş negru, care bântuie pe strada asta? s-a
grăbit Mo Yan să întrebe.
— Aşa umblă o legendă pe aici, însă nimeni nu l-a văzut, i-a răspuns Li
Yidou.
— Trebuie să fie nenumărate duhuri de măgari care umblă pe strada asta.
— Este cât se poate de adevărat. Strada asta are o istorie de vreo două sute
de ani, aşa că nu-i chip să poţi ţine socoteala măgarilor sacrificaţi.
— Câţi tăiaţi zilnic acum? a vrut Mo Yan să afle.
— Cel puţin douăzeci, a venit răspunsul.
— Dar mai sunt atâţia măgari? a întrebat Mo Yan uimit.
— Sigur că sunt, altfel ar mai deschide oamenii măcelării pentru măgari?
— Şi se vinde atâta carne de măgar? a continuat Mo Yan interogatoriul.
— Se întâmplă că uneori nu mai au ce vinde, aşa de mare e cererea, a
răspuns Li Yidou.
Cum stăteau ei aşa de vorbă, a apărut un om cu înfăţişare de ţăran, care
ducea doi măgari negri de dârlogi. Mo Yan s-a apropiat şi l-a întrebat:
— Moşule, ăştia-s de vânzare?
Bărbatul i-a aruncat o privire rece lui Mo Yan şi, fără să scoată o vorbă, şi-a
continuat drumul.
— Vreţi să vedeţi cum se taie măgarii? a întrebat Li Yidou.
— Desigur că vreau, a zis Mo Yan.
Pe dată, s-au întors şi au pornit pe urmele bărbatului. Când au ajuns în
dreptul măcelăriei de familiei Sun, bărbatul a strigat:
— Şefule, au sosit măgarii!
Un bărbat chelios, între două vârste, a ieşit grăbit şi i s-a adresat:
— Ce ţi-a luat atât să ajungi, bătrâne Jin?
— Am avut de aşteptat la trecerea cu barca.
Cheliosul a deschis uşa unui şopron şi i-a zis:
— Adu-i încoace!
— Bătrâne Sun! a zis, apropiindu-se de ei.
— O! a exclamat cheliosul surprins. Frăţioare, ai venit aşa devreme în
plimbare?
— Dânsul este un mare scriitor din Beijing, a spus Li Yidou, arătând spre
Mo Yan. Este Mo Yan, cel care a scris cartea după care s-a făcut filmul
Sorgul roşu.
— Yidou, ajunge! a încercat Mo Yan să-i tempereze entuziasmul.
— Sorgul roşu, zici? a spus cheliosul, cu privirea aţintită asupra lui Mo
Yan. Aha, ştiu… Nu-i chestia aia din care facem rachiu?
— Domnul Mo Yan ar vrea să vadă cum se taie măgarii, a continuat Li
Yidou.
— Păi… păi, a rostit cheliosul, vădit stânjenit. O să fie sânge împroşcat
peste tot şi sigur nu vreţi să vă încărcaţi cu atâta ghinion…
— Haide, nu ne ameţi cu astea! i-a dat replica Li Yidou. Domnul Mo Yan
este oaspetele secretarului Hu, de la Comitetul Municipal de Partid, şi o să
scrie un articol despre Ţara Vinului.
— Aha, este ziarist! Să vină să vadă, să vină! apoi să scrie şi despre
magazinaşul meu, să-mi crească şi mie cota! a spus cheliosul.
Mo Yan şi Li Yidou au pornit în urma măgarilor către curtea din spate, unde
cheliosul s-a învârtit un pic în jurul celor doi măgari ce păreau foarte
temători, judecând după modul în care se fereau într-o parte.
— Pentru ei, individul ăsta e măcelarul Iadului.
— Bătrâne Jin, afacerea nu prea merge cine ştie ce în ultima vreme, nu-i
aşa? a spus cheliosul la un moment dat.
— Carne fragedă, piele neagră, măruntaie îngrăşate cu prăjituri făcute din
fasole. Ce altceva ai putea să-ţi doreşti?
— Chiar vreţi să ştiţi? Măgarii ăştia doi au fost hrăniţi cu hormoni. Aşadar,
carnea lor nu are un gust prea bun, a spus Cheliosul.
— De unde naiba să fac eu rost de hormoni? a replicat bătrânul Jin. Mai
bine spune cinstit, îi vrei sau nu? Dacă nu-i vrei, îi duc de aici. Strada asta e
plină de măcelării pentru măgari.
— Frăţioare, calmează-te! a spus Cheliosul. Suntem prieteni de atâţia ani şi
chiar, dacă mi-ai aduce doi măgari din hârtie, tot i-aş arde ca ofrandă pentru
Zeul Cuptorului.
— Care-i preţul? a spus bătrânul Jin în timp ce întindea mâna.
Cheliosul a întins şi el mâna şi astfel mâinile lor s-au unit, acoperite de
mânecile hainelor.
Lui Mo Yan i se părea ciudat.
— Aşa e regula aici, i-a explicat Li Yidou. Preţul pentru vite este
întotdeauna dat cu ajutorul degetelor.
Expresia feţei cheliosului şi a negustorului de măgari spunea tot, de parcă
erau nişte actori care jucau într-o piesă.
Imaginaţia lui Mo Yan era stârnită de această expresie.
Cheliosul şi-a scuturat braţul şi a spus:
— Asta e ultima mea ofertă. Nu pot să ofer niciun sfanţ mai mult.
Negustorul de măgari şi-a scuturat şi el braţul şi a spus:
— Eu atâta vreau.
Cheliosul şi-a retras mâna şi a spus:
— Ţi-am spus. Nu mai pot să adaug niciun ban. Accepţi, sau pleci cu
măgarii înapoi?
Negustorul a oftat şi a spus cu voce tare:
— Chelbosule Sun, chelbosule Sun, n-ai decât să te duci în Iad, unde o să te
mănânce măgarii de n-o să mai rămână nimic din tine.
Cheliosul şi-a răsfrânt buza de jos a silă şi a spus:
— Ba o să te mănânce pe tine, traficant de măgari ce eşti!
Negustorul a desfăcut căpăstrul, căci negoţul a fost săvârşit.
— Nevastă, toarnă-i lui nea Jin un bol de rachiu!
O femeie soioasă din cap până-n picioare, între două vârste, s-a şi înfăţişat
cu un bol mare pe care i l-a dat bătrânului Jin. Acesta l-a luat, însă nu a
băut, ci, privind-o pe femeie, a spus:
— Cumătră, astăzi ţi-am adus doi măgari negri. Să-ţi ajungă mătărângile lor
de ros o vreme!
Femeia i-a tras un scuipat, după care a spus:
— N-o să mă ating eu niciodată de aşa ceva, dar nevastă-ta trebuie să se
mulţumească doar cu mătărânga pe care o are acasă!
Bătrânul Jin a izbucnit în râs şi a dat peste cap rachiul, după care,
înapoindu-i femeii bolul, şi-a prins în jurul brâului sfoara cu care îi adusese
pe măgari şi a spus cu voce tare:
— Chelbosule, o să vin mai târziu după bani.
— Du-te şi vezi-ţi de treabă, dar nu uita să cumperi „o ofrandă de carne”, ca
să-ţi arăţi respectul faţă de văduva Cui.
— Are ea ce-i trebuie acasă, nu-i cazul să-i ofer eu „respectul” meu.
Şi cu astea fiind zise, a intrat cu paşi mari în prăvălie, a trecut de tejghea,
după care a ieşit pe Strada Măgarilor.
De acum, cheliosul, cu cele necesare în mână, se pregătea să-i taie pe
măgari.
— Frăţioare, dă-te într-o parte cu reporterul, să nu vă murdăriţi pe haine! l-a
sfătuit pe Li Yidou.
Mo Yan i-a observat pe cei doi măgari cum stăteau înghesuiţi într-un colţ,
neîndrăznind nici să fugă, nici să ragă. Nu mai erau în stare decât să
tremure.
— Oricât de fioros ar fi un măgar, a comentat Li Yidou, când dă cu ochii de
el, îl apucă un tremurat groaznic.
Cheliosul s-a dus în spatele măgarului, cu reteveiul plin de pete de sânge, l-
a ridicat în aer şi a lovit cu sete în punctul unde piciorul se îmbină cu copita.
Pe dată, măgarul a căzut în fund, după care Cheliosul a ridicat din nou
reteveiul şi l-a pocnit în frunte, trimiţând bietul animal direct la pământ, cu
picioarele întinse de parcă erau nişte beţe. Celălalt măgar, în loc să încerce
să fugă, ca să-şi salveze viaţa, stătea cu capul înfipt în perete, ca şi cum ar fi
vrut să-l străpungă şi să iasă pe partea cealaltă.
Cheliosul a adus un lighean cu apă şi l-a aşezat sub gâtul măgarului, după
care a apucat un cuţit de măcelărie şi i-a tăiat carotida animalului, moment
în care sângele a ţâşnit violent în lighean…
După ce au asistat la tăierea măgarului, Mo Yan şi Li Dou s-au întors pe
Strada Măgarului.
— Câtă cruzime! a exclamat Mo Yan.
— În comparaţie cu ce se întâmpla înainte, pot să spun că a fost multă
blândeţe.
— Da’ cum era înainte? s-a interesat Mo Yan.
— La sfârşitul dinastiei Qing era o măcelărie aici, pe Strada Măgarului,
renumită pentru carnea de măgar gătită. Iată cum o pregăteau: mai întâi
săpau o groapă în pământ şi o acopereau cu o placă de lemn, cu patru găuri
– fiecare pentru câte un picior de-al măgarului, pentru că în felul acesta, cu
picioarele înfipte acolo, nu mai putea să se zbată. După aceea, aduceau apă
opărită, pe care o aruncau pe măgar şi îl frecau de nu-i mai rămânea niciun
fir de păr. Astfel, clienţii puteau să-şi aleagă orice bucată ca s-o mănânce,
iar măcelarul o tăia pe loc. Uneori se întâmpla ca toată carnea să se fi
vândut, dar încă mai puteai să-l auzi pe măgar cum geme de suferinţă. Păi,
nu-i asta cruzime?
— Asta da cruzime! a spus Mo Yan cu un plescăit.
— Nu cu multă vreme în urmă la măcelăria familiei Xue a fost reintrodusă
această metodă. Se înghesuiau clienţii la uşa lor de mama focului până când
primăria le-a interzis asemenea practici, a precizat Li Yidou.
— Bine au făcut! a exclamat Mo Yan.
— Ca să spun cinstit, procedând în felul ăsta, carnea nici măcar nu era
gustoasă.
— Soacra ta spunea că spaima care îl cuprinde pe animal schimbă calitatea
cărnii. Parcă aşa spuneai într-una din povestirile tale, nu? a spus Mo Yan.
— Ce memorie bună aveţi!
— Am mâncat peşte viu prăjit şi am văzut că, până şi atunci când este
cufundat în uleiul încins, peştele tot mai cască gura întruna, de parcă ar vrea
să spună ceva, a ţinut Mo Yan să precizeze.
— Sunt nenumărate exemple de mâncăruri preparate cu cruzime. Soacra
mea este expertă în aşa ceva.
— Cât de mari sunt diferenţele dintre soacra din povestirile tale şi cea din
realitate? s-a interesat Mo Yan.
— Ca de la cer la pământ, a venit răspunsul.
— Chiar că eşti curajos! a spus Mo Yan. Dacă se va întâmpla ca povestirile
tale să fie publicate, fără îndoială că nevastă-ta şi socrii o să te prăjească în
ulei încins.
— Chiar nu-mi pasă. Măcar să se publice povestirile mele, că după aceea
sunt gata să fiu prăjit în ulei încins sau gătit în abur.
— Nu cred că merită, l-a liniştit Mo Yan.
— Merită, a afirmat Li Yidou cu deplină convingere.
— Hai mai bine să discutăm diseară despre toate astea! l-a îndemnat Mo
Yan. Eşti aşa cum trebuie, m-ai depăşit în privinţa talentului.
— Mă simt de-a dreptul măgulit, domnule profesor.

4
Prânzul a avut loc la Cârciuma Yichi.
Mo Yan ocupa locul de onoare, în timp ce secretarul Hu stătea pe locul
gazdei; ceilalţi şapte-opt invitaţi erau şi ei adunaţi în jurul mesei – toţi cadre
importante din oraş. Se aflau acolo şi Yu Yichi împreună cu Li Yidou.
Graţie experienţei şi priceperii sale, Yu Yichi făcea o figură aparte acolo, în
timp ce Li Yidou se simţea foarte stânjenit şi nu-şi găsea locul.
Secretarul Hu era un tip în jur de treizeci şi cinci de ani, cu o faţă
pătrăţoasă, ochi mari şi părul pieptănat spre spate. Faţa lucioasă îi strălucea
tare; cu un aer solemn, vorbea elegant, afişând multă autoritate.
După trei rânduri de băutură, secretarul Hu s-a ridicat în picioare,
pretextând că mai este aşteptat la câteva mese. Deputatul Jin, de la
Departamentul de Propagandă a preluat el rolul de amfitrion şi a început să
toasteze. După vreo jumătate de oră, Mo Yan simţea deja că se învârteşte
sala cu el, iar buzele îi erau înţepenite, ca şi cum ar fi fost de lemn.
— Domnule deputat Jin… a rostit Mo Yan, n-aş fi crezut că sunteţi un om
atât de remarcabil… ba eu credeam că sunteţi… Un monstru devorator de
copii…
Li Yidou asuda din greu şi s-a grăbit să-i curme vorba.
— Deputatul nostru Jin este un reputat muzician, a spus el cu voce tare, şi e
capabil să cânte din voce, dar şi la câteva instrumente. Ar trebui să-l
ascultaţi cum interpretează partitura legendarului magistrat Bao, cu o voce
impresionantă, cum numai Qiu Shengxiu avea!
La auzul acestor vorbe, Mo Yan a adresat degrabă o rugăminte:
— Domnule deputat, să te auzim…
— Doar să n-aveţi mari aşteptări de la mine, i-a replicat deputatul Jin.
Apoi, s-a ridicat în picioare, şi-a dres glasul, după care, cu o voce puternică
precum tunetul s-a pus pe cântat o arie lungă, când cu inflexiuni înalte, când
joase, fără ca măcar să se înroşească la faţă sau să facă pauză pentru a
respira. Când a isprăvit, şi-a împreunat mâinile şi a spus:
— Vă rog să nu râdeţi de mine!
Mo Yan îl aclama în gura mare.
— Dacă-mi permiteţi, domnule profesor Mo Yan, aş vrea să vă întreb de ce
trebuie să urinăm în butoiul cu băutură? a spus deputatul Jin.
Îmbujorat, Mo Yan a spus:
— Astea-s prostiile pe care le împrăştie scriitorii. Nu le luaţi în seamă!
— Am să beau trei pahare cu băutură dacă domnul Mo Yan cântă aria
„Surioara merge tot înainte curajoasă”, a declarat deputatul Jin.
— Nu sunt în stare nici să beau alcool, nici să cânt arii, i-a răspuns Mo Yan.
— Un bărbat adevărat nu bea niciodată fără să cânte. Haide, haide… Uite,
beau eu mai întâi, a spus deputatul Jin.
Nici nu şi-a isprăvit bine vorba că deputatul a aliniat trei pahare în faţă, le-a
umplut şi apoi, aplecând capul şi ţinându-şi respiraţia, a ridicat cu gura toate
cele trei păhăruţe. Când şi-a dat capul pe spate, băutura i s-a prelins în gură,
iar apoi, cu aceeaşi precizie, s-a aplecat şi a pus păhăruţele la loc pe masă.
— Bravo! a strigat unul dintre comeseni. „Floarea de piersic joacă de trei
ori.”
— Domnule Mo Yan, a intervenit Li Yidou, aceasta este piesa de rezistenţă
a deputatului Jin.
— Superb! a exclamat Mo Yan.
— Este rândul dumneavoastră, domnule scriitor Mo Yan, a spus deputatul
Jin.
I-a aşezat trei păhăruţe în faţă şi le-a umplut.
— Dar eu nu ştiu nicio arie „Floarea de piersic joacă de trei ori”, a protestat
Mo Yan.
— Puteţi să le daţi pe gât unul câte unul, i-a spus deputatul, încercând să-şi
arate generozitatea. Nu vrem să vă punem într-o situaţie delicată.
După ce s-a conformat indicaţiilor, Mo Yan a simţit că îl cuprinde ameţeala
şi mai rău. Toţi ceilalţi îi cereau să cânte.
Mo Yan îşi dădea seama că nu prea putea să-şi controleze gura, iar buzele şi
limba păreau amorţite.
— Domnule Mo Yan, dacă ne cântaţi ceva, am să vă demonstrez cum cânt
eu „Submarinul”, a spus deputatul Jin.
Mo Yan a cântat ceva ca dracu:
Surioară, tu mergi înainte curajoasă,
Mergi tot înainte şi nu te întorci acasă…
N-a apucat să-şi termine cântecul, că toată băutura i-a ţâşnit pe gură ca un
gheizer.
Mulţimea prezentă îl ovaţiona.
— Bine! Acum am să cânt şi eu „Submarinul”, a spus deputatul Jin.
Mai întâi şi-a pus un pahar mare de bere, apoi încă unul micuţ de rachiu, pe
care l-a răsturnat în paharul de bere. Într-un final, a ridicat paharul de bere
şi l-a dat pe gât.
În clipa aceea, a intrat o femeie care râdea zgomotos.
— Ha, ha! Unde-i scriitorul? Vreau să închin trei pahare în cinstea lui!
Li Yidou s-a aplecat uşor spre Mo Yan şi i-a şoptit:
— E doamna primar Wang! Nimeni nu-i face faţă la băutură.
Mo Yan o privea cu mare atenţie în timp ce femeia se apropia de el: avea
faţa colţuroasă, cu un ten deschis şi proaspăt, ochii umezi, ca spălaţi de
ploaia de toamnă; îmbrăcată elegant, ca un personaj din vremurile apuse.
Mo Yan ar fi vrut să se ridice în picioare, ca s-o salute, dar fără să vrea a
alunecat sub masă. De acolo o auzea pe doamna primar Wang spunând cu
mirare în glas:
— Cea păţit marele scriitor? S-a ascuns de mine? Nu-i chip să scape el aşa
uşor. Scoateţi-l afară, să bea! Dacă refuză, îl ţineţi de nas şi îi turnaţi
băutura pe gât!
Mo Yan a simţit două braţe vânjoase cum îl smulg de sub masă. Când s-a
ridicat, a zărit mâinile ca de jad trandafiriu ale doamnei primar Wang,
ţinând un bol mare, din ceramică grosolană, plin cu băutură. I l-a împins în
faţă şi i-a spus pe un ton poruncitor:
— Bea-l până la fund!
Şovăielnic, Mo Yan a deschis gura, îngăduindu-i doamnei primar Wang, pe
care o asemuia unei nemuritoare, să-i toarne băutura pe gât. Auzea gâlgâitul
lichidului care se prelingea înlăuntrul său şi, în acelaşi timp, simţea aroma
de carne pe care o răspândeau braţele ei. Ca din senin, inima i-a fost
cuprinsă de o recunoştinţă imensă, iar lacrimile i s-au pornit în şuvoi
nestăvilit.
— Ce-ai păţit, domnule scriitor? l-a întrebat doamna primar Wang,
aţintindu-l cu o privire blândă.
El încerca să-şi înfrâneze emoţia năvalnică şi, cu voce gâtuită, n-a mai
reuşit să rostească decât câteva vorbe:
— Cred că m-am îndrăgostit!
Septembrie 1989 – februarie 1992
Scris la Beijing şi Gaomi
Revizuit la Beijing, noiembrie 1999
 Sporovăială de după beţie
Însemnări finale
În vremea copilăriei mele, în sat a poposit cu domn, pe nume Xiang Mian,
care trăgea după el nişte cămile. Fireşte că s-a adunat multă lume în jurul lui
şi m-am dus şi eu, curios, să văd de ce era atâta agitaţie. Zărindu-mă acolo,
domnul Xiang Mian a făcut o prevestire, pe care a ţinut s-o comunice
mulţimii de oameni: „Băiatul ăsta are un semn din naştere la sprânceană,
ceea ce înseamnă că, atunci când o să fie mare, o să ţină la băutură”. La
vremea aceea, sătenii îşi potoleau foamea cu fructe dulci, în timp ce
alcoolul era un produs de mare lux. Eu îmi doream tare să pot împlini
prevestirea făcută şi să fiu un mare băutor de alcool, căci mă gândeam că,
atunci când voi fi mare, voi avea băutură la discreţie, caz în care viaţa mea
în mod neîndoielnic va fi minunată. Oamenii nu conteneau să mă măsoare
cu priviri neobişnuite, pe mine, beţivul de mai târziu, dar îmi amintesc că eu
eram mândru nevoie mare.
În anii 70, viaţa s-a îmbunătăţit destul de mult. Odată, tata a primit vizita
unui musafir de vază, pe care l-a tratat cu băutură, iar după plecarea
acestuia, a pus ceea ce mai rămăsese – cam jumătate din sticlă – pe pervazul
ferestrei din fundul încăperii. Cu ochii pironiţi pe sticla aceea, ca din senin
mi-am amintit profeţia domnului Xiang Mian, aşa că am înşfăcat sticla pe
dată, i-am scos dopul şi am tras cu lăcomie o duşcă. Instantaneu, am simţit
o amorţeală în toată gura, mi-au dat lacrimile şi iată prima mea întâlnire cu
băutura, dar totodată şi începutul carierei mele de mare băutor.
După aceea, era de ajuns să mă trezesc singur acasă, că beam pe furiş
băutura din sticlă. Fireşte că pe zi ce trecea băutura se împuţina şi de acum
începusem să-mi fac mari griji că voi fi descoperit şi numai pielea mea ştia
ce aveam să îndur, însă într-un moment de inspiraţie neaşteptată am găsit
soluţia: m-am dus la butoi şi am luat nişte apă pe care am turnat-o în sticlă,
completând astfel lichidul evaporat cu ajutorul meu nemijlocit. Odată cu
această mare descoperire pe care o făcusem, mi-am dat frâu liber la băut pe
furiş, căci, nu-i aşa, butoiul avea apă din belşug. Treptat, am simţit că
băutura din sticlă era tot mai tare văduvită de gustul de odinioară, aşa că n-
am mai avut curajul să beau, dar în sinea mea eram zi de zi tulburat. Au mai
trecut câteva zile şi iar ne-am pomenit cu nişte musafiri pe la noi pe acasă.
Tata a scos sticla aceea umplută doar pe jumătate şi i-a tratat, însă n-a băgat
de seamă că băutura era cam slabă sau poate că a băgat de seamă, dar n-a
zis nimic. Aş îndrăzni să spun că scăpasem nedescoperit cu sticla aceea şi
pentru moment mi se luase un pietroi de pe inimă.
Mama se prinsese de drăcovenia săvârşită de mine, dar nu m-a dat în vileag
în faţa tatii. Eu de mic am fost lacom, de parcă eram burtă spartă şi nici nu-i
de mirare, căci sufeream prea mult de foame şi de aceea îmi era greu să-mi
înfrânez lăcomia. Când ştiam că e câte ceva de mâncare prin casă, oriunde
ar fi fost ascunzătoarea, făceam eu ce făceam şi tot dibuiam. Se vede treaba
că mama era neputincioasă în faţa lăcomiei mele. Într-o zi, împungându-mă
cu degetul în frunte, mi-a spus cu nesfârşită durere în glas: „Cum de eşti aşa
de lacom? Cu toată strădania mea, tu tot refuzi să te îndrepţi. De câte ori n-
ai fost certat din pricina mâncatului? Şi de câte ori nu m-ai făcut să-mi
crape obrazul de ruşine? Oare când ai să te descotoroseşti de apucătura
asta? Iar acum, nu doar mâncare furi, ci ai început să furi şi băutură. I-ai
furat lui taică-tu băutura şi ai pus apă în loc. Tu chiar crezi că nu m-am
prins de toate şmecheriile tale?” Cum mă dojenea mama aşa, eu nu-mi
doream decât să se crape pământul şi să mă înghită, atât de ruşine îmi era.
La vremea aceea, băutura se făcea prin fierberea batatelor uscate. Dintr-o
asemenea materie primă ieşea o băutură de proastă calitate, cu gust amar şi
iute. Dacă beai un pic mai mult, simţeai arsuri în inimă, aveai dureri de cap
şi vomai numai acreală. Pe de altă parte, băutura făcută din sorg era
minunată – indiferent cât ai fi consumat, n-aveai parte de dureri de cap.
Bunicul meu era expert într-ale băutului şi aşa se face că multe din
cunoştinţele mele despre băutură lui i le datorez.
El a fost medic de medicină tradiţională. Tata spune că abia pe la treizeci şi
cinci de ani s-a hotărât să se apuce de medicină, dar a reuşit să-şi
împlinească dorinţa, în pofida vârstei. Chiar dacă n-a ajuns el la nivelul
150 151
unor doftori precum Pian Que sau Zhang Zhongjing , totuşi îşi făcuse un
renume pe o rază de vreo cincizeci de kilometri, deci se poate socoti că era
un medic recunoscut. Tata adeseori încerca să mă îmboldească la studiu,
dându-mi-l drept exemplu pe bunicul care reuşise cu învăţătura, ba mai
mult, mă trimitea să învăţ de la el. „Oricine poate să rămână fără slujbă,
numai doctorii nu, fiindcă până şi împăraţii se îmbolnăvesc şi au nevoie de
ei”, spunea tata. „E de ajuns să înveţi tu bine şi atunci negreşit o să ai de
mâncat şi de băut după pofta inimii pentru restul vieţii.”
La momentul acela, eu fusesem exmatriculat de la scoală pentru că
organizasem „micul grup de rebeli”, dar nici cu munca câmpului nu prea
mă omoram, aşa că aveam vreme din belşug să tot atârn pe la casa
bunicului. Aşa-numita învăţare a medicinei însemna, de fapt, să zăbovesc
pe acolo şi să asist la toată agitaţia, dar mai cu seamă să ascult tot felul de
poveşti personale, interesante, ale celor care veneau din toate zările ca să
ceară sfatul doctorului. Bunicul meu se trăgea dintr-o familie de moşieri şi
numai faptul că se îndeletnicea cu medicina l-a salvat de la moarte în timpul
Reformei Agrare. După Eliberare, guvernul s-a preocupat foarte mult de
soarta lui, nu l-a obligat să meargă la muncile agricole, ci i s-a permis să
stea acasă şi să practice medicina. La vremea aceea, se apropia de optzeci
de ani, dar, în pofida vârstei, avea simţurile ascuţite şi o minte brici. Era un
om tare vorbăreţ, mai ales după ce dădea pe gât vreo trei păhăruţe de alcool
şi aşa se face că multe povestiri le-am auzit din gura lui. Acesta este
adevărul gol-goluţ, şi nu pentru că Marx avea o bunică mare povestitoare
m-am găsit şi eu să-mi inventez un bunic după acelaşi calapod. Apoi, i-am
auzit pe sătenii mai vârstnici povestind în taină că, pe când era tânăr,
bunicul dusese o viaţă de desfrâu şi episoade ale destrăbălării lui erau
celebre prin târg. Aflând istoria secretă a bunicului meu, ajunsesem să am
un sentiment de apropiere profundă; în niciun caz aceste lucruri nu-mi
ştirbiseră respectul pe care îl nutream faţă de el, ci, dimpotrivă, aveam şi
mai mult respect. Cum bunicul avea nostalgia trecutului, mereu îşi exprima
nemulţumirea în privinţa alcoolului făcut din batate. Rachiul din sorg nu se
găsea decât foarte greu, ba aş îndrăzni să spun că nici nu-şi permitea să-l
cumpere, aşa că nu-i rămânea decât să bea rachiu de batate şi să-i ducă
dorul, în continuare, rachiului de sorg.
Bunicul spunea că odinioară în sătucul nostru, care cuprindea numai vreo
treizeci şi ceva de gospodării, existau două distilerii foarte mari. Satele din
nord-est cultivau peste tot sorg şi fireşte că în distilerii se folosea sorgul.
Fiecare distilerie îşi avea numele ei propriu: una se numea „însemnări
generale”, iar cealaltă – „Reunirea banilor”. În perioada Reformei Agrare,
ambele familii au fost etichetate drept familii moşiereşti, drept care urmaşii
lor cu toţii au îndurat decenii întregi, cu capul plecat, suferinţa lăsată ca
moştenire de strămoşii lor. La „însemnări generale” era un băieţaş care a
devenit student în perioada de început de după Eliberare, însă în perioada
luptei împotriva celor de dreapta a fost etichetat ca „element de dreapta”, iar
în perioada Revoluţiei Culturale a fost demis din funcţie şi trimis la ţară, ca
să se reformeze prin muncă. Constituţia lui firavă nu prea îi permitea să se
înhame la munci grele şi n-avea altceva de făcut decât să stea cu noi, copiii
cei mai măricei. Adeseori i-am observat ochii injectaţi din pricina rachiului
de batate şi îl auzeam spunând vorbe de-a dreptul nebuneşti: „Băutură!
Băutură! O sticlă de băutură e mai ceva ca propria mamă!” După ce s-a
încheiat Revoluţia Culturală, el şi-a reluat slujba, dar, înainte de a pleca din
sat, a aşezat un butoi pe stradă, pe care l-a umplut ochi cu alcoolul cumpărat
de la trei magazine din jur. Apoi, s-a urcat în copac şi de acolo aprindea
artificii, îndemnând pe toată lumea să cumpere băutură de la el, ca să
sărbătorească reabilitarea lui. În acelaşi timp, a lansat şi un anunţ
matrimonial. Pe dată s-a găsit fata unui ţăran nevoiaş care a venit la poartă
să se recomande singură. În anii ’80, câţiva moştenitori ai „însemnărilor
generale” şi-au propus să reconstruiască distileria în cinstea strămoşilor şi
au spus că vor produce nu doar rachiu de sorg, ci şi vin de struguri. Au făcut
rost de nişte joarde de viţă-de-vie, despre care umblă vorba că fuseseră
aduse tocmai din Italia ca să fie plantate de către săteni. Păcat că
entuziasmul adus de aceste fantezii s-a domolit pe când viţa-de-vie încă nici
nu prinsese rod.
Pe atunci, în sătucul nostru uitat de lume damful de alcool te împresura la
tot pasul şi cam toţi bărbaţii în puterea vârstei munciseră pe la distilerie.
Acest lucru însemna că aveai băutura la discreţie, cu condiţia să nu-ţi
neglijezi munca, spre satisfacţia proprietarului care n-avea nimic de
obiectat. Un văr mai mare de-al meu mi-a spus că la vremea aceea băieţii de
prăvălie de la distilerie aveau parte de mâncare foarte bună: pâine albă la
toate cele trei mese zilnice, ba mai mult, dimineaţă aveau patru mici porţii
de mâncare, care cuprindeau câte un ou de raţă murat, la prânz şi seara
aveau carne sau peşte, iar băutura curgea în râuri. Aşa se face că nu era
niciunul printre ei care să nu se străduiască din răsputeri la muncă. Vărul
ăsta al meu şchiopăta la un picior şi fireşte că a ostenit repede trudind la
distilerie. Bunicul, pe atunci, îşi deschisese o farmacie şi de aceea era
socotit un personaj de vază în sat. Fireşte că nu se punea problema să se
ducă să muncească la distilerie, dar cu toate acestea cunoştea tot procesul
tehnologic pe care îl parcurgea alcoolul. Din viaţa trecută a acestor oameni
m-am inspirat eu de multe ori atunci când am scris Sorgul roşu.
Pe când împlinise optzeci de ani, bunicul meu bea alcool în doua reprize
zilnice – la masa de prânz şi la cină şi de fiecare dată consuma cam
jumătate de jin. Pâi, atunci cât era în stare sa bea în tinereţile lui? Nu era
nimeni în stare să desluşească acest mister. El însuşi mi-a povestit despre
două experienţe personale cu băutura. Prima dată, plecase pe teren ca să îi
pună diagnosticul unui pacient. Pe drum, a dat nas în nas cu un prieten, care
ducea în spinare o oală în care pusese vreo zece litri ~ Era cumplit de grea.
Au făcut ei doi schimb de ceva politeţuri şi apoi s-au aşezat jos, ca să bea pe
îndelete. N-aveau la ei carne, ca să meargă cu băutura, dar, cum au zărit pe
marginea drumului nişte usturoi sălbatic, s-au grăbit să-l smulgă şi să-l
consume în loc de mâncarea cu care se însoţea rachiul. Au tot dat de la unul
la celălalt oala, îndemnându-se care mai de care la băut, până când au
isprăvit toată oala. Usturoiul însă nu-l isprăviseră, tot mai aveau câteva fire
de care nici măcar nu se atinseseră. Şi dacă tot săvârşiseră treaba, s-au şters
la gură, s-au ridicat în picioare şi şi-au făcut câteva plecăciuni reciproc, în
semn de curtoazie, după care au plecat fiecare pe drumul lui, ca şi cum
nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă ne gândim că au revenit fiecăruia cam trei
litri de alcool şi au fost în stare să plece pe picioarele lor, atunci după
standardele de azi, cei doi pur şi simplu aveau o capacitate uriaşă de a
absorbi alcoolul. Altă dată, la un banchet dintr-un sat învecinat, omul acela
a băgat de seamă că în faţă îi stătea un duşman de moarte, pe care n-a răbdat
să-l vadă în faţa ochilor. Prin urmare, a băut un pahar şi, scuzându-se, a
plecat de la banchet. Pe drum, de abia dacă-l mai ţineau picioarele, ba
simţea cum un foc mistuitor îi arde creierul, aşa că, după ce a trecut un
podeţ de piatră, care făcea legătura între două sate, a pus capul jos, lângă un
parapet din stuf, de la capătul satului şi a rămas acolo, mort de beat, toată
noaptea. L-a trezit soarele roşu, mare cât roata carului, ridicându-se în tării
şi răsfirându-şi strălucirea peste bruma ce învelea pământul.
Apoi, odată ce am crescut, a trebuit să mă duc la munca ogorului, ca să-mi
câştig şi eu traiul. Aşadar, nu-mi mai puteam îngădui să irosesc timpul prin
casa bunicului, ceea ce a dus, inevitabil, la abandonul studiului de medicină.
I ata era grozav de nemulţumit de lenea mea, dar era neputincios de-a
binelea. Fiindcă la vremea aceea mâncarea nu era îndeajuns, în casă adăsta
întotdeauna o atmosferă sumbră şi aşa se face că, în afară de momentele
când eram nevoiţi să ne întoarcem acasă pentru a mânca şi a dormi, eu cu
fraţii şi surorile mele ne petreceam tot timpul liber acasă la Unchiul al
Şaselea. Şi la casa acestuia era lipsă mare şi de mâncare, şi de haine
călduroase, dar era o atmosferă de mare bucurie, iar oamenii aceia amuzanţi
din sat erau musafirii permanenţi ai Unchiului al Şaselea. Eu eram nelipsit
de acolo în nopţile lungi de iarnă. Fiind o casă mică, nu puteam decât să ne
înghesuim, iar locul meu era într-un colţ, lipit de un leandru pus într-un vas
de apă spart, ca să treacă iarna în casă. Cum în camera aceea nu se (acea
niciodată focul, eu aveam tot timpul picioarele bocnă. Flacăra lămpiţei, care
pâlpâia ca o boabă de fasole, aşternea o lumină blândă, plină de căldură, pe
chipurile tuturor. În camera aceea aburită, povestitorii populari din sat se
întreceau în a ţese poveşti care mai de care mai neobişnuite. Uneori
discutau despre economie, alteori despre politică, însă cele mai multe
povestiri vorbeau despre poveştile de dragoste dintre oamenii din sat şi
duhurile ciudate.
Într-o noapte, a dat o fulguială uşoară, însă oamenii tot au venit acolo şi nu
ştiu cine a zis la un moment dat: „Ce bine ar fi picat un ulcior de rachiu!”
N-au avut rachiu, dar cu toţii şi-au imaginat cat de fericiţi ar fi fost să aibă
de băut într-o noapte cu zăpadă. Atunci, Unchiul al Şaselea a avut o
iniţiativă: a scos o sticluţă umplută pe jumătate cu soluţie dezinfectantă pe
152
care o injecta la porci (el era medic veterinar „în picioarele goale” ). Apoi,
a adus un bol cu apă rece, a scos din butoiul cu murături o varză albă
murată, care să meargă la băutură şi s-au pus cu toţii pe băut. Am dezvăluit
acest episod în Ţara Vinului însă în realitate n-a orbit nimeni, poate pentru
că noi, băutorii începători, n-ajunseserăm încă la nivelul la care să ne
distrugem sănătatea.
În anii ’80, viaţa a luat o întorsătură mai bună şi băutul alcoolului a devenit
o chestiune obişnuită. Industria producătoare de alcool a luat un avânt
nemaipomenit, iar distileriile au apărut ca ciupercile după ploaie; rachiul de
batate vândut în vrac a dispărut cu totul, iar alcoolul a început să fie ambalat
în tot felul de sticluţe, unele mai arătoase şi mai luxoase ca altele. În ziare,
tot mai des găseam articole care dezvăluiau situaţii în care oamenii aveau
de suferit fiindcă beau alcool industrial vândut ca alcool de consum.
Încremeneam citind astfel de ştiri. Peste tot erau fabrici care produceau
alcool contrafăcut prin orice mijloace, un lucru absolut reprobabil.
Producătorii de băutură contrafăcută şi vânzătorii produselor lor s-au
îmbogăţit peste măsură şi poate că numai unul la suta de milioane era
descoperit. Atunci când, totuşi, erau descoperiţi, luau o mică amendă, dar
dacă ar fi să facem un raport între mica amendă şi cât câştigau ei altfel, nici
că încape vreo comparaţie. De aceea, tot mai mulţi producători care
contrafăceau alcoolul au continuat să le facă rău oamenilor cu otrava lor. În
numeroase locuri, autorităţile tolerau, ba chiar protejau grupurile
producătoare de băutură contrafăcută şi fireşte că ne putem imagina ce se
află în spatele acestor episoade. De fapt, sunt oare mult mai multe situaţii de
contrafacere a alcoolului? Există chiar o vorbă amuzantă: „În afară de ceea
ce este fals, care e cu adevărat fals, restul este fals”. Bine că am ajuns să ne
obişnuim cu faptul că suntem păcăliţi, iar viaţa omului nu mai e preţuită la
adevărata ei valoare, aşa că atunci când cumpărăm marfa contrafăcută,
scuturăm doar din cap şi până şi interesul pentru manifestarea indignării
pare să se fi diluat cu mult. În zilele noastre, tocmai se desfăşoară o mişcare
de demascare a mărfurilor contrafăcute, însă toţi îşi doresc ca această
mişcare să treacă mai repede şi să nu mai fie reluată niciodată. Când sunt la
Beijing, ca să evit să fiu păcălit, nu prea cumpăr mărfuri din buticuri
private, pentru că în asemenea locuri nu sunt prea multe lucruri originale. În
plus, oamenii ăştia au cu toţii cuţite ascuţite în dotare şi niciuna, nici două
le spală în cineva numaidecât. Din ziare aflăm că până şi cele mai
impunătoare magazine sunt înţesate cu marfa contrafăcută şi nu cred că mai
e cazul să amintim aici cât de bogaţi au devenit importatorii de mărfuri. Se
vede treaba că avalanşa de situaţii de producere şi comercializare de
produse false nu reprezintă doar o simplă problemă economică, ci în spatele
acestor fenomene se ascunde un fundal profund şi până ce corupţia nu va
cunoaşte un declin, mărfurile contrafăcute vor fi cu greu stăvilite. Corupţia
demnitarilor constituie cauza fundamentală a fenomenelor urâte din
societate. Această corupţie nu poate fi controlată, iar dacă producerea şi
comercializarea de produse falsificate nu vor fi stăvilite, nu vor putea fi
rezolvate nici situaţia atmosferei sociale degradate şi nici problema poluării
mediului. Chiar şi pentru acele animale rare, aflate pe cale de dispariţie,
duşmanul natural este tot demnitarul corupt.
Ceea ce m-a incitat şi, totodată, m-a inspirat să mă apuc de scris romanul
Ţara Vinului a fost un articol apărut într-o anumită publicaţie, cu titlul
„Cândva îi însoţeam pe alţii la băutură”. Autorul acestui articol era un tip cu
o situaţie familială proastă, căci pe când era la şcoală fusese etichetat drept
„element de dreapta”. A studiat chineza şi după absolvire a fost repartizat ca
profesor la o şcoală primară dintr-o zonă minieră, în China de Nord-Est.
Lesne de înţeles că acest lucru l-a cufundat într-o stare de tristeţe nesfârşită,
că nici măcar nevastă n-a mai fost în stare să-şi găsească. Odată, după ce şi-
a luat leafa, a cumpărat patru litri de rachiu, cu gândul să bea până moare şi
cu asta, basta. A compus o scrisoare de adio şi, cu băutura în spinare, a
urcat pe munte, a găsit o pădurice şi a băut toată licoarea, aşteptându-şi
sfârşitul, însă în afară de faptul că i s-a umflat burta, altă senzaţie de
disconfort nu a avut. Aşa a aflat bietul de el că este o persoană care
niciodată nu va putea să se îmbete, descoperire care l-a făcut să izbucnească
în hohote amarnice de plâns. Când colegii de ia şcoală i-au găsit
testamentul, au pornit degrabă în căutarea lui, de teamă că s-ar putea
întâmpla vreo grozăvie. Când l-au dibuit, au dat peste nenumărate sticle
goale împrăştiate pe pământ în jurul lui. L-au întrebat care-i pricina
suferinţei lui şi astfel au aflat despre planul lui de a bea până moare,
adăugând că nu şi-a imaginat nicio clipă că atâta băutură va rămâne fără
efect asupra lui. Acum, situaţia era disperată – îşi irosise leafa pe o lună
întreagă. Oamenii adunaţi în jurul lui nu ştiau ce s-ar fi cuvenit să facă, să
plângă sau să râdă. Treptat, i s-a dus buhul că a băut o mie de pahare şi nici
gând să cadă la pământ mort de beat. Într-una din zile, Comitetul de Partid
din Kuangshan a trimis pe cineva să-i testeze rezistenţa la băutură, aşa că
omul a băut trei sticle de rachiu extrem de tare, una după alta, însă nu i s-a
întâmplat nimic: nu i s-a schimbat culoarea la faţă şi nici inima n-a luat-o la
trap. Prin urmare, a fost transferat la Departamentul de Propagandă al
Comitetului de Partid de la Kuangshan, iar sarcina lui concretă era să fie
însoţitor la băutură pentru cadrele de partid din acea localitate, care
participau ia banchete.
Din acel moment, el s-a simţit ca peştele în apă. Nenumăraţii oaspeţi cădeau
în faţa lui, doborâţi de băutură, dar el era tot neclintit. Cum studiase la
Secţia de chineză, îi era foarte la îndemână să rostească nişte cuvinte
meşteşugite, drept toast, la masă. Era foarte priceput la asta şi adeseori
înşiruia vorbe iscusite, de parcă erau nişte periuţe pe aţă, ceea ce i-a
determinat pe şefii lui să-l adore pur şi simplu. Când ieşea pe stradă, foarte
mulţi oameni îi aruncau priviri admirative. Unele mari companii din
apropiere chiar erau dispuse să pună la bătaie bani grei pentru a-l convinge
să lucreze pentru ei, însă cei din Kuangshan nu l-ar fi lăsat nici în ruptul
capului să plece. Fireşte că şi-a găsit şi nevastă, chiar o frumuseţe
cunoscută, din zonă. Băutura i-a adus o casă poleită în aur, băutura i-a adus
mâncare rafinată, băutura a dat culoare vieţii.
Articolul fusese scris după ce acest geniu al băuturii fusese transferat în
satul natal din sudul Chinei, iar printre rânduri răzbătea durerea experienţei
trecute. Dacă ar mai lucra în China de Nord-Est, probabil că n-ar scrie aşa
ceva.
Am început să scriu Ţara Vinului în septembrie 1989. Iniţial, am scris un
roman de dimensiuni medii, de vreo cincizeci de mii de caractere, însă, de
îndată ce m-am pornit, am fost nestăvilit. Iniţial, aş fi vrut să mă ţin departe
de politică şi să scriu doar despre băutură şi despre relaţia dintre această
licoare miraculoasă şi viaţa omenirii. Odată ce m-am aşternut pe scris, mi-
am dat seama că aşa ceva nu va fi cu putinţă. În societatea de azi, consumul
de alcool deja s-a transformat într-o luptă aprigă, iar locul unde se bea a
devenit un loc de negociere, în care nenumărate lucruri se rezolvă în timpul
toasturilor făcute reciproc. Dacă analizăm în profunzime, pornind de la
locul unde se bea, vom putea descoperi toate tainele acestei societăţi. Prin
urmare, Ţara Vinului a ajuns să satirizeze politicul, iar critica ideilor eronate
şi-a arătat şi ea colţii.
Potrivit statisticilor oficiale, cantitatea de alcool pe care o consumăm anual
este înspăimântătoare. Deşi s-au dat publicităţii, în mod repetat, ordine care
interzic mâncatul şi băutul din bani publici, efectele au fost minuscule, iar
rectificările făcute de fiecare dată au creat o reacţie de bumerang nebun.
Variatele metode de obţinere a alcoolului au apărut la momentul oportun.
Eu sunt prieten cu mulţi demnitari de rang mărunt şi de multe ori am mers
cu ei la băutură, unde n-a fost cazul să scot bani, ceea ce reprezintă o faptă
de corupţie, ştiu prea bine. Am simţit pe propria-mi piele cum acele
întreceri la băutură nu sunt deloc o chestiune de bucurie, ci e de ajuns să pui
preţ pe loialitate, să existe un impuls şi atunci cu siguranţă vei fi doborât;
doar acei oameni cu chipul rece, cu inima rece şi cu multă stăpânire de sine
nu pot fi doborâţi la băutură. Mahmureala este greu de suportat, mult mai
greu decât cea mai serioasă răceală. M-am îmbătat şi eu o dată şi am avut
senzaţia de amorţeală a creierului cel puţin o săptămână. Însă, cum
ajungeam la câte un chef, după ce trăgeam vreo trei pahare la măsea, uitam
de chinul suferit la beţia trecută; de fiecare dată beam cu lăcomia unui erou
şi cădeam doborât cu măreţia unui câine. Acei demnitari mărunţi ar fi vrut
să se ducă acasă, să ia masa cu familia, dar atmosfera veselă îi făcea să se
simtă obligaţi să meargă la băutură. Pe de-o parte, erau înjuraţi de oameni
pentru că risipeau banii publici pentru chiolhanuri cu toate bunătăţile, pe de
altă parte, experimentau din plin suferinţa banchetului. Probabil că aceasta
este o contradicţie specială a Chinei. Mă gândesc că, dacă China ar putea
tăia mâncatul şi băutul din banii publici măcar un an, cu banii adunaţi s-ar
153
putea repara digul de la Cele Trei Defilee ; dacă ar putea tăia aceste
cheltuieli trei ani, ar fi de ajuns pentru eradicarea sărăciei ţăranilor. Dar
acesta este iarăşi un vis. Aşa cum nu putem arunca în aer luna, tot aşa nu
putem anula banchetele din bani publici şi, atâta vreme cât nu putem stopa
acest fenomen, nici nemulţumirea oamenilor nu va putea fi stopată.
Faţă de cele câteva personaje care, în Ţara Vinului, întruchipează micii
funcţionari, mi-am arătat deplina înţelegere şi toleranţă, pentru că ştiu prea
bine că, dacă eu însumi aş fi pus pe poziţia lor, aş proceda la fel ca şi ei.
154
Adeseori mă gândesc dacă aş putea fi precum Zhu Yuanzhang , să-i jupoi
pe demnitarii corupţi şi să le atârn pieile într-un loc public. Aş mai fi în
stare să-mi păstrez funcţia după aceea? Discutam cu prietenii această soluţie
şi toţi au râs de mine, spunând că sunt naiv. Zhu Yuanzhang n-a reuşit să
stăvilească în regatul său corupţia, chiar dacă i-a jupuit pe demnitari şi le-a
agăţat pieile în băţ. Sunt prea naiv, aşa-i!
Desigur că Ţara Vinului este mai întâi de toate un roman. Cel mai tare m-a
consumat nu dezvăluirea unor lucruri sau critica lor, ci găsirea unei structuri
pentru a-l construi. În prezent, deşi nu pot spune că structura acestui roman
este ideală, totuşi eu socotesc că este bunicică. Şi limbajul m-a solicitat
foarte mult. Cel mai uşor se scrie sporovăială de după beţie, dar cel mai
greu de scris este tot sporovăială de după beţie. Dacă cititorul va putea găsi
în această carte lucruri diferite faţă de romanele mele din trecut, atunci eu
mă îmbăt de încântare.
Mă opresc aici cu scrisul, fiindcă socotesc că şi acest eseu trebuie să aibă o
încheiere. Dar nu mă îndur să plec. Oare din ce pricină? Pentru că am prea
multe regrete. Din istoria noastră de cinci mii de ani, am povestit doar
câteva episoade ce privesc istoria băuturii. La câte împliniri a dus băutura?
La câte rele a dus băutura? Prinşi în mrejele ei, oare câţi ani remarcabili au
trăit oamenii şi câte poeme strălucite au creat? Pe când eu, beat fiind, am
fost în stare să scriu un eseu obiectiv şi rece. Sunt sigur că în viitor vor
apărea mari opere dedicate băuturii; romanul meu, Ţara Vinului, este doar
un strigăt prelung, în spatele căruia vin strigăte puternice precum şuieratul
vântului.
Notă explicativă:
„Strigătul de la Sumen” – Qian Zhonglian, citând din Cronica lui Wei,
spunea: „Ruan Ji… odinioară a făcut o călătorie la Muntele Sumen, unde
trăia un pustnic al cărui nume nu era cunoscut de nimeni; acesta avea
oboroc din bambus şi mojar de piatră, în care pisa cerealele. Ji auzise despre
el şi s-a dus să-l întâlnească pentru a discuta despre Calea Non-Acţiunii din
vechimea îndepărtată, despre simţul dreptăţii pe care îl aveau cei cinci
împăraţi legendari şi cei trei regi. Bătrânul de la Sumen stătea liniştit şi nici
măcar o privire piezişă nu i-a aruncat. Ji a tras un ţipăt prelung ce a răsunat
în gol. Bătrânul de la Sumen s-a întors către el şi a râs. Atunci, Ji a cedat,
iar când bătrânul a strigat din toţi rărunchii, strigătul lui a răsunat precum
şuieratul vântului”.
Un ţipăt prelung e doar ceva neobişnuit, dar şi mai mult contează strigătul
asurzitor care-l urmează.

Mai 1992
 MO YAN
OBOSIT DE VIAŢĂ, OBOSIT DE MOARTE
 PREMIUL NOBEL
PENTRU LITERATURĂ 2012

Traducere din chineză şi note Dinu Luca

Editura Humanitas

Buddha a spus:
„Oboseala de viaţă, oboseala de moarte
Din lăcomie şi dorinţe se iscă.
Împuţinând dorinţele, jură făptuire,
Trupul şi inima în largul lor au să fie“.
 TABLOUL PERSONAJELOR
PRINCIPALE

Ximen Nao („Ximen Tărăboi“) - moşier din satul Ximen. După ce a fost
împuşcat, s-a reîntors ia viaţă ca măgar, taur, porc, câine, maimuţă şi
drept Lan Qiansui („Lan O-mie-de-ani“), pruncul cu capul mare. Unul
dintre naratorii acestei cărţi.
Lan Jiefang („Lan Eliberare“) - fiul lui Lan Lian şi al lui Yingchun. A avut
funcţia de director al Cooperativei de Aprovizionare şi Desfacere a
judeţului, subprefect etc. Unul dintre naratorii acestei cărţi.
Bai - soţia principală a lui Ximen Nao.
Yingchun („Întâmpină Primăvara“) - prima concubină a lui Ximen Nao,
155
recăsătorită după Eliberare cu Lan Lian.
Wu Qiuxiang („Wu Aromă-de-toamnă“) - concubina a doua a lui Ximen
Nao, recăsătorită după Eliberare cu Huang T'ong.
Lan Lian („Faţă-Albastră“) - iniţial argatul lui Ximen Nao. După Eliberare
s-a gospodărit întruna individual, în cadrul singurei gospodării din
China care a rămas până la sfârşit individuală.
Huang Tong („Pupile-Galbene“) - comandantul miliţiei din satul Ximen,
preşedintele marii brigăzi de producţie.
Ximen Jinlong (,Ximen Dragon-de-aur“) - fiul lui Ximen Nao şi al lui
Yingchun, a purtat un timp după Eliberare numele tatălui adoptiv, Lan.
156
În vremea Revoluţiei Culturale, a fost preşedintele Comitetului
Revoluţionar al brigăzii din satul Ximen, iar apoi a devenit şeful
crescătoriei de porci şi secretarul filialei Tineretului Comunist. În
157
perioada de deschidere şi reformă , a devenit secretarul filialei de
partid din satul Ximen şi directorul zonei de dezvoltare turistice.
Ximen Baofeng („Ximen Phoenix-preţios“) - fiica lui Ximen Nao şi a lui
Yingchun, „doctor desculţ“ în satul Ximen. S-a măritat mai întâi cu Ma
Liangcai, apoi a început să trăiască împreună cu Chang Tianhong.
Huang Huzhu („Huang întrajutorare“) - fiica lui Huang Tong şi a lui Wu
Qiuxiang. S-a măritat mai întâi cu Ximen Jinlong, apoi a început să
trăiască împreună cu Lan Jiefang.
Huang Hezuo („Huang Cooperare“) - fiica lui Huang Tong şi a lui Wu
Qiuxiang, soţia lui Lan Jiefang.
 158
Pang Hu („Pang Tigrul“) - erou în armata de voluntari , directorul şi
secretarul de partid al Fabricii de Prelucrare a Bumbacului numărul 5
din judeţ.
Wang Leyun („Wang Nori-de-bucurie“) - soţia lui Pang Hu.
Pang Kangmei („Pang Impotriva-Americii“) - fiica lui Pang Hu şi a lui
Wang Leyun. Secretara consiliului judeţean de partid, soţia lui Chang
Tianhong şi amanta lui Ximen Jinlong.
Pang Chunmiao („Pang Mlădiţe-primăvăratice“) - fiica lui Pang Hu şi a lui
Wang Leyun. Amanta lui Lan Jiefang, după aceea soţia aceluiaşi.
Chang Tianhong („Întotdeauna Cer-roşu“) - absolvent al Institutului de Arte
al provinciei, Secţia de muzică vocală. A fost membru în echipa de
lucru însărcinată cu Cele patru curăţenii în satul Ximen, iar în timpul
Revoluţiei Revoluţiei Culturale a fost vicepreşedinte al Comitetului
revoluţionar judeţean. A devenit apoi directorul adjunct al trupei
159
judeţene de maoqiang .
Ma Liangcai („Ma Talent-deosebit“) - profesor la şcoala primară din satul
Ximen, directorul şcolii.
Lan Kaifang („Lan Deschidere“) - fiul lui Lan Jiefang şi al lui Huang
Hezuo, comandant-adjunct al secţiei de poliţie din gara capitalei
judeţului.
Pang Fenghuang („Pang Phoenix“) - fiica lui Pang Kangmei şi a lui Chang
Tianhong; tatăl ei biologic este Ximen Jinlong.
Ximen Huan („Ximen Veselie“) - fiul adoptiv al lui Ximen Jinglong şi al lui
Huang Huzhu.
Ma Gaige („Ma Reformă“) - fiul lui Mai Liangcai şi al lui Ximen Baofeng.
Hong Taiyue - mai-marele satului Ximen, preşedintele cooperativei,
secretarul filialei de partid.
Chen Guangdi - mai întâi preşedinte la regiune, apoi avansat prefect al
judeţului, prietenul lui Lan Lian.
 PARTEA ÎNTÂI
CHINURI MĂGĂREŞTI

CAPITOLUL 1
Răbdând cazne îngrozitoare, îmi strig nedreptatea în palatul lui Yama;
tras pe sfoară, mă întorc iar pe lume ca măgar cu copite albe

Povestea mea începe la 1 ianuarie 1950. Timp de mai bine de doi ani
înainte de acea zi, răbdasem pe lumea cealaltă preaplin de cazne
îngrozitoare, greu de închipuit de mintea omenească. De fiecare dată când
mă aduceau la judecată, îmi strigam nedreptatea în fel şi chip. Vocea mea -
tragică, înălţătoare, cu totul dezolantă - se propaga în fiecare ungher din
sala de audienţe a lui Yama, regele iadului, pricinuind ecouri în cascadă.
Trupul meu răbdase cazne îngrozitoare, dar eu nu mă căiam cu niciun chip,
câştigându-mi astfel renumele de bărbat neînduplecat. Ştiam că numeroşi
draci mă stimează în taină; ştiam şi că regele Yama se sastisise de mine
până peste cap. Ca să mă facă să-mi mărturisesc vinovăţia şi să mă recunosc
înfrânt, au întrebuinţat cea mai parşivă dintre caznele îngrozitoare ale
iadului, aruncându-mă în cazanul cu ulei clocotit, întorcându-mă pe toate
feţele şi prăjindu-mă ca pe un copan de pui vreme de o oră: e greu de pus în
cuvinte cum mi-a fost durerea. Dracii m-au înfurcat apoi cu furcile lor şi, cu
mine ridicat sus de tot, au urcat pas cu pas treptele care duceau spre sala de
audienţe. Şi cei din stânga, şi cei din dreapta fluierau sugându-şi buzele, aşa
cum se piţigăie stolurile de lilieci băutori de sânge. Uleiul picura ropotind
de pe corpul meu, cădea pe trepte şi scotea rotocol după rotocol de fum
galben... Dracii m-au depus după aceea cu cea mai mare grijă pe dalele de
piatră vineţie din faţa sălii, au îngenuncheat şi i-au raportat regelui Yama:
„Mărite rege, l-am prăjit“.
Ştiam că sunt crocant de cât mă pârjoliseră şi că doar uşurel să mă fi
atins, şi ţăndări mă făceam. Am auzit cum din sala aceea înaltă-înaltă, din
lumina splendidă a lumânărilor din sala aceea înaltă-înaltă, vine spre mine
întrebarea aproape în zeflemea a regelui Yama:
— Ximen Tărăboi, mai faci tu tărăboi?
 Ca să-ţi spun cinstit, în acea clipă chiar am şovăit. Zăceam rumenit
într-o băltoacă de ulei, iar carnea plesnea pe mine, pocnind. Ştiam că
puterea mea de a suporta durerea ajunsese la limita maximă şi că, dacă nu
mă supun, cine ştie cu ce cazne îngrozitoare o să mă mai muncească
dregătorii şi slujbaşii aceştia ai iadului, lacomi şi stricaţi cum sunt. Dar,
dacă mă supun în acest punct, nu înseamnă că am îndurat totul degeaba? M-
am zbătut să-mi înalţ capul - care părea că o să se frângă în orice clipă de
gât - şi-am căutat spre lumina lumânărilor, unde i-am zărit pe regele Yama
şi pe judecătorii de lângă el; pe chipurile lor se închegase un zâmbet
alunecos.
Un val de mânie mi s-a ridicat pe negândite din inimă. Fie ce-o fi, mi-
am zis, şi dacă m-or măcina pe roată până mă fac praf şi pulbere, şi dacă m-
or pisa în piuă până mă fac mici fărâme, tot trebuie să strig:
— Nedreptate!
Şi am strigat, scuipând cu stropi de ulei urât mirositori:
— Nedreptate! Eu, Ximen Nao, în treizeci de ani în lumea oamenilor
am avut râvnă de muncă, mi-am ţinut casa cu hărnicie şi chibzuială, am dres
poduri şi am reparat drumuri şi-am avut drag să fac bine şi să dau altora; în
fiecare templu din ţinutul Gaomi din nord-est se găsesc statui de zei pentru
care am dat bani să se facă din nou; fiecare om sărman din ţinutul Gaomi
din nord-est a mâncat din grânele bune pe care le-am dat pomană. Fiecare
bob de grâu din hambar a fost udat de sudoarea mea şi fiecare bănuţ din
scrin a fost făcut prin chinul meu. M-am îmbogăţit prin muncă şi-am făcut
avere prin înţelepciune. Am credinţa că toată viaţa mea n-am vreo faptă
care să-mi întunece inima. Dar uite că, am aolit eu ascuţit, pe unul aşa de
bun ca mine, aşa de drept, aşa de de treabă, tot l-au legat cu mâinile la
spate, l-au împins până la capul podului şi l-au împuşcat!... Cu un puşcoci
încărcat cu o jumate de tigvă de praf de puşcă şi o jumate de farfurie de
boabe de fier, au tras de la doar o palmă de mine. A urmat un bubuit uriaş,
iar jumătate din căpăţâna mea s-a prefăcut într-o băltoacă de noroi
însângerat care a mânjit şi podul, şi pietrele alb-cenuşii şi mari cât pepenii
de iarnă de sub el... Nu mă las, am suferit nedreptate, vă rog stăruitor să-mi
daţi drumul să mă întorc, să mă duc să-i întreb în faţă pe oamenii ăia ce
nelegiuire am săvârşit eu la urma urmei.
Sub tirul continuu al vorbelor mele, am văzut cum faţa mare şi
uleioasă a regelui Yama se încreţeşte fără întrerupere. Judecătorii care
stăteau lângă el îşi tot fereau privirile, neîndrăznind să şi le încrucişeze cu
mine. Ştiam că le e limpede că fusesem nedreptăţit, ştiuseră de la început că
sunt un duh nedreptăţit, însă din pricini necunoscute mie faceau pe proştii şi
pe niznaii. Am continuat să strig, iar vorbele mi se repetau ciclu după ciclu,
precum transmigraţia. Regele Yama a schimbat cu voce joasă câteva vorbe
cu judecătorii, iar după aceea a spus, lovind în plăcuţa de lemn cu care se
cere ordine în sală:
— De-ajuns, Ximen Nao, ştim că ai fost nedreptăţit. Pe lume sunt
mulţi care ar fi trebuit să moară, dar n-au murit, şi mulţi care n-ar fi trebuit
să moară, dar uite că tot au murit. Este o realitate pe care nici curtea aceasta
nu are cum să o schimbe. Acum însă, curtea îţi va arăta o îngăduinţă
dincolo de ce spune legea şi îţi va da drumul să te întorci la viaţă.
Marea bucurie care s-a pogorât deodată peste mine, asemenea unei
pietre grele de moară, aproape mi-a făcut bucăţi trupul. Regele Yama a
aruncat pe jos o tăbliţă triunghiulară de culoarea cinabrului cu porunca lui
pe ea şi a rostit pe un ton de mare nerăbdare: „Cap-de-bou, Chip-de-cal,
duceţi-l înapoi!“
Regele Yama s-a retras din sala de audienţe fluturându-şi mânecile
robei şi urmat de mulţimea de judecători. În curentul stârnit de robele lor
mari cu mâneci largi, lumânările au început să pâlpâie. Doi draci îmbrăcaţi
în haine păcurii şi încinşi cu cingători late de culoarea mandarinei s-au
apropiat dinspre lateral, venind în faţa mea. Unul s-a îndoit de şale, a
pescuit tăbliţa cu porunca regelui şi şi-a vârât-o la brâu; celălalt m-a prins
de braţ, căutând să mă tragă sus în picioare. Am auzit cum braţul îmi
sloboade un zgomot aspru, de parcă se frângeau oasele şi muşchii din el.
Am scos un strigăt ascuţit. Dracul care-şi îndesase tăbliţa la brâu i-a dat un
brânci celui care mă prinsese de braţ, zicându-i pe tonul celui bătrân şi cu
bogată experienţă care dăscăleşte un puşti cu caş la gură:
— Fir-ar mama ei, mă, ţie-ţi sună apa-n cap? Ai orbul găinilor? Ce,
nu vezi că ăsta-i crănţănicios şi ars ca o gogoaşă de pe strada 18 din
Tianjin?
Dăscălit aşa de celălalt, dracul cel tânăr şi-a dat ochii peste cap,
pierdut şi neştiind de unde s-o apuce. Cel care-şi îndesase tăbliţa la brâu i-a
zis:
— Ce-ai încremenit aşa? Du-te s-aduci sânge de măgar!
Cel tânăr şi-a dat una peste frunte, iar pe faţă i-a apărut o expresie ca
de subită iluminare. S-a răsucit şi-a alergat afară din sală, dar s-a întors cât
ai bate din palme, în mână cu o găleată toată numai pete de sânge. S-ar fi
zis că găleata era deosebit de grea - dracul se gârbovise, paşii i se
împleticeau şi părea că stă să se răstoarne la pământ în orice clipă.
A lăsat găleata să cadă greu lângă mine, făcându-mă să mă cutremur
tot. Am adulmecat un iz care te-ngreţoşa - un iz fierbinte-fierbinte, ce părea
să fi reţinut în el căldura unui corp de măgar. Trupul unui măgar ucis mi-a
fulgerat prin creier, apoi a dispărut. Dracul cu tăbliţa a înşfăcat din căldare o
pensulă din păr de porc, a înmuiat-o în sângele gros şi lipicios şi de un roşu
întunecat şi mi-a dat cu el pe creştetul capului. Am scos fară să vreau un
ţipăt ciudat, provocat de această trăire stranie în care se amestecau şi
suferinţă, şi amorţeală, de parcă m-ar fi înţepat o mie de ace. Am auzit cum
pielea şi carnea îmi scot un sunet mărunt, poc!, poc!, iar ce-am resimţit
când sângele mi le-a umezit, pârjolite cum erau, m-a dus cu gândul la
pământul aflat îndelung sub secetă peste care dă deodată ploaie
binecuvântată. În acele momente, inima mi-era încâlcită precum cânepa şi
mă-ncercau simţiri fel de fel. Ca un meşter vopsitor cu mişcări iuţi şi
precise şi o artă şi tehnică excepţionale, dracul cel tânăr a întins, pensulă
după pensulă, sânge de măgar peste tot pe corpul meu. La urmă, a ridicat
găleata şi mi-a turnat drept în faţă ce mai rămăsese în ea. Am simţit cum
viaţa se avântă din nou vijelioasă în trupul meu. Am simţit cum mi-au
revenit puterea şi curajul. Fără să mă rezeme ei, m-am ridicat în picioare.
Deşi se numeau Cap-de-bou şi Chip-de-cal, nu semănau deloc cu
dracii cu trup de om şi cap de bou sau căpăţână de cal pe care îi vedem noi
în desenele înfăţişând lumea cealaltă. Aveau corpul alcătuit întocmai ca
oamenii, deosebirea fiind doar că pielea, care parcă le fusese vopsită cu un
lichid miraculos, scânteia cu raze albăstrii ce îţi luau ochii. În lumea
oamenilor, văzusem foarte rar un albastru atât de nobil: nu există pânză de o
asemenea culoare, nu există nici frunze de o asemenea culoare, însă sigur
există flori de o asemenea culoare - e vorba de o mică floare din mlaştinile
tinutului Gaomi din nord-est care înfloreşte dimineaţa şi după-amiaza s-a şi
ofilit.
Ţinut de subsuori de cei doi draci zvelţi, înalţi de statură şi cu feţele
albastre, am străbătut un tunel întunecos al cărui capăt părea că n-o să-l
vedem niciodată. Cam la fiecare 40-50 de metri, din pereţi ieşeau pe
amândouă părţile atârnători pentru lămpi cu forme cu totul şi cu totul
ciudate, asemenea unor corali, iar pe ele spânzurau lămpi cu ulei de soia în
formă de farfurioare; mireasma uleiului arzând în acestea era uneori mai
intensă, alteori mai slabă, facându-mă şi pe mine să am uneori mintea
limpede, alteori tulbure. La lumina lămpilor, am zărit numeroşi lilieci uriaşi
atârnând de bolta tunelului: ochii lor lucitori scânteiau în întuneric, iar
căcărezele lor urât mirositoare în formă de biluţe îmi cădeau deseori în cap.
Într-un sfârşit, am ieşit din tunel, iar după aceea ne-am suit pe o terasă
înaltă. O bunicuţă cu părul tot înspicat a întins o mână grăsuţă, albicioasă şi
foarte fină, deloc pe potrivă cu vârsta ei, şi, cu un linguroi negru ca pana
corbului, a scos dintr-o oală murdară de fier un lichid negru cu miros stricat,
pe care l-a turnat într-un bol mare smălţuit în roşu. Dracii au ridicat bolul şi
mi l-au întins. Pe feţe le-a răsărit un zâmbet care clar nu era cu gând bun.
— Bea! Ia bea tu bolul ăsta de supă şi o să uiţi toate durerile,
supărările şi duşmăniile.
Am dat din mână şi-am răsturnat bolul, zicându-le dracilor:
— Nu, nu, vreau să ţin bine minte toate durerile şi toate supărările şi
toate duşmăniile, altminteri înapoierea mea pe lumea omenească îşi pierde
tot rostul.
Am coborât semeţ de pe terasă, treptele din scânduri de lemn
tresăltând sub paşii mei. I-am auzit pe draci strigându-mi numele şi apoi
dându-se şi ei în fugă jos de pe terasă.
În continuare, am început să mergem pe pământurile ţinutului Gaomi
din nord-est. Aici, fiecare munte şi fiecare apă, fiecare fir de iarbă şi fiecare
copac îmi erau foarte cunoscute. Nefamiliari îmi erau în schimb stâlpii albi
înfipţi în pământ pe care erau scrise cu tuş negru şi nume cunoscute, şi
nume necunoscute; până şi pe pământurile roditoare ale familiei mele
şedeau drepţi în picioare numeroşi stâlpi de acest fel. Am aflat de-abia mai
apoi că în răstimpul cât am stat eu în lumea umbrelor strigându-mi
nedreptatea în fel şi chip, în lumea oamenilor se desfăşurase reforma agrară,
iar pământurile marilor gospodării fuseseră toate repartizate săracilor fără
pământ; pământurile mele nu făcuseră nici ele, fireşte, excepţie.
Redistribuirea pământurilor nu era lucru lipsit de precedent istoric, dar,
înainte să o facă, chiar nu era necesar să mă şi împuşte!
Dracilor părea că le e frică să nu o iau la sănătoasa, aşa că mă
încopciaseră între ei, ţinându-mă strâns-strâns de umeri cu mâinile sau mai
degrabă cu ghearele lor reci ca gheaţa. Soarele strălucea, aerul era curat şi
proaspăt, păsările cântau în înaltul cerului, iar iepurii alergau peste câmpuri;
în locurile umbrite ale canalelor de irigaţie şi ale căilor de apă, maldăre de
zăpadă răsfrângeau razele soarelui, înţepându-ţi ochii. Am săgetat cu
privirea feţele albastre ale diavolilor şi mi-am dat subit seama că seamănă
cu nişte personaje frumos boite şi bogat sulemenite de pe o scenă - atât doar
că nicio culoare de pe lumea asta n-o să poată vreodată zugrăvi feţele acelea
albastre, atât de nobile şi atât de pure.
Am urmat drumul care mergea de-a lungul râului, am trecut prin mai
bine de zece sate şi ne-am încrucişat cu numeroşi oameni. Am recunoscut
destul de mulţi prieteni din satele vecine, dar de fiecare dată când voiam să
deschid gura să le dau bineţe, dracii îşi încleştau, neîntârziat şi cu mare
precizie, mâinile de gâtul meu, facându-mă incapabil să scot până şi cel mai
mic sunet. Mi-am arătat intensa nemulţumire faţă de această stare de
lucruri: i-am lovit cu piciorul în pulpe, dar n-au zis nici pâs, de parcă nici n-
ar fi avut nervi acolo; le-am tras câte un cap peste faţă, dar feţele parcă le
erau de cauciuc. Îşi descleştau mâinile de pe gâtul meu numai când nu mai
era nimeni de faţă. La un moment dat, o căruţă cu roţi de cauciuc care
trăgea după ea nori de praf a gonit în zbor pe lângă noi, iar mirosul de
sudoare al calului mi s-a părut mai mult decât cunoscut. L-am văzut pe
vizitiu, Ma Wendou, înfăşurat într-o haină albă de oaie fără păr, stând pe
capră cu biciul în mână; pipa lui cu ţeavă lungă şi punga de tutun erau
legate laolaltă şi vârâte pieziş în guler, la ceafă. Punga de tutun se tot
zdruncina, ca însemnul unei cârciumi. Căruţa era căruţa de la mine de-
acasă, calul era tot de-acolo, dar căruţaşul nu era argatul meu. Am vrut să
mă reped la el să-l întreb ce se întâmplă, însă dracii parcă erau vrejuri
încolăcite în jurul meu şi de care îmi era greu să mă scutur. Eram sigur că
Ma Wendou, căruţaşul, îmi văzuse silueta, că auzise zgomotele pe care le
scoteam zbătându-mă din răsputeri şi că-mi adulmecase mirosul ciudat şi
atât de greu de găsit în lumea oamenilor; el însă şi-a mânat cu iuţeala
vântului căruţa prin faţa mea, de parcă voia să scape de vreo urgie. Mai apoi
ne-am întâlnit şi cu o trupă de actori pe catalige care jucau istoria
călugărului plecat în vremurile Tang să aducă sutrele budiste din India: cei
în rolul Maimuţei şi al Râtanului erau cunoscuţi de-ai mei din sat. După
cele scrise pe steagurile înălţate de ei şi din vorbele lor, mi-am dat seama că
era prima zi a anului 1950.
Când să ajungem la podeţul de piatră din capul satului nostru, am
simţit că mă trec valuri-valuri de neastâmpăr. Peste o clipă, am zărit pietrele
de sub pod care, pătate toate de carnea şi sângele meu, îşi schimbaseră
culoarea. De ele se aflau lipite fâşii-fâşii de pânză şi fire murdare de păr, ce
răspândeau un miros greu de sânge. Sub arcul părăginit al podului se
strânseseră trei câini sălbatici - doi stăteau întinşi, unul în picioare, doi erau
negri, unul galben. Toţi aveau însă blana lucioasă, limba de un roşu aprins,
dinţii albi şi imaculaţi şi ochii sticlindu-le vii.
160
În povestirea „Însemnări despre fiere“ ,Mo Yan a scris despre acest
podeţ de piatră şi despre aceşti câini care au mâncat oameni morţi până au
înnebunit. A mai scris şi despre un fiu plin de iubire de părinţi care a scobit
afară fierea din corpul unui om de-abia împuşcat şi i-a dus-o mamei acasă
ca tratament pentru ochi. S-au auzit multe despre tratarea bolilor cu fierea
ursului, dar nu şi cu fierea omului - asta e încă o plăsmuire plină de mare
curaj şi nesăbuinţă a lui băieţică ăla de Mo Yan. Cele descrise în povestirile
sale sunt în mare măsură ticluiri de-ale lui, în adevărul cărora nu trebuie în
niciun caz să ne încredem.
Pe drumul de la podeţ până la poarta noastră, mi-a răsărit în minte
scena împuşcării mele. Îmi legaseră mâinile la spate cu sfoară subţire de
cânepă, iar la ceafă îmi vârâseră plăcuţa de condamnat la moarte. Era în
ziua a douăzeci şi treia din ultima lună a anului, la doar şapte zile de
Sărbătoarea Primăverii. Vântul era rece şi geros, iar norii plumburii se
ţeseau strâns pe cer. Mână după mână de măzăriche asemenea boabelor albe
de orez mi se lăsa pe lângă gât. Soţia mea, Bai, bocea nu departe în spate;
nu le auzeam însă pe concubina întâia, Yingchun, şi nici pe cea de-a doua,
Qiuxiang. Yingchun avea copii mici de îngrijit, aşa că era de înţeles că nu
venise să mă conducă pe ultimul drum, însă Qiuxiang nu era în situaţia asta,
era şi tânără, iar faptul că nu venise îmi amăra inima. După ce m-am oprit
pe pod, am întors brusc capul şi m-am uitat la Huang Tong, şeful miliţiei
populare, şi la cei mai bine de zece oameni ai lui, care stăteau la doar câţiva
paşi depărtare de mine. Am spus:
— Domnilor, suntem din acelaşi sat, între noi n-a fost vrajbă în
vremuri vechi şi nici gâlceavă în cele noi, dacă fratele vostru v-a greşit cu
ceva, spuneţi doar - de ce e nevoie de una ca asta?
Huang Tong m-a ţintuit cu privirea, apoi şi-a-ntors-o imediat. Pupilele
lui galben-aurii erau atât de luminoase, că semănau cu două steluţe aurii.
Huang Tong, Huang Tong, când părinţii ţi-au dat numele ăsta de „Pupile-
Galbene“, tare bine ţi l-au mai potrivit!
— Mai lasă vorbăria, aşa e politica! a zis el.
Am continuat să-mi pledez nevinovăţia:
— Domnilor, trebuie să mă faceţi să pricep de ce mor, la urma urmei
ce lege am încălcat?
Huang Tong a răspuns:
 — Du-te la regele Yama să te facă el să pricepi!
Şi-a ridicat deodată puşcociul, a cărui ţeavă se afla la doar o palmă de
fruntea mea, iar după aceea am simţit cum îmi zboară capul, apoi am văzut
o flacără, am auzit o explozie care părea că răzbate de foarte departe şi-am
adulmecat mireasmă de praf de puşcă plutind prin aer...
Poarta noastră era descuiată, iar printre crăpăturile ei se vedeau cu
totul nelimpede oameni - să fi ştiut oare că urmează să mă întorc? M-am
adresat celor doi draci-slujbaşi:
— Fraţilor, v-am ostenit cu drumul ăsta!
Le-am zărit zâmbetul viclean de pe feţele albastre, dar n-am mai
apucat să mă gândesc la înţelesul lui, că m-au şi înşfăcat de braţe şi m-au
dus înainte cu toată puterea. Totul a pălit în faţa ochilor mei, de parcă aş fi
fost cufundat într-o apă. În urechi mi-a răsunat deodată un strigăt voios:
— S-a născut!
Am deschis ochii şi-am văzut că tot corpul mi-e înmuiat într-un lichid
lipicios şi că stau culcat lângă bucile unei măgăriţe. Cerule! Cui i-ar fi
trecut prin minte că Ximen Nao, un domn de ţară plin de gânduri înalte,
bine şcolit şi cu ştiinţă mare de carte, o să se transforme într-un măgăruş cu
copite albe ca zăpada şi bot rozaliu?
 CAPITOLUL 2
Ximen Nao face o faptă bună şi-l salvează pe Lan Lian; Bai Yingchun
alină cu mare drag un măgar orfan
Bărbatul care stătea în picioare în spatele măgăriţei şi pe faţa căruia se
citea atâta voioşie era argatul meu, Lan Lian. Îmi aminteam de el ca de un
tânăr slăbănog şi nu mi-ar fi trecut prin cap că în scurtul răstimp, de doar
doi ani, trecut de la moartea mea, avea să se prefacă într-un bărbat voinic cu
statură aşa impunătoare.
Pe Lan Lian îl culesesem din zăpadă din faţa templului închinat zeului
Guandi, pe când era copil, şi-l luasem cu mine. Era învelit atunci într-un sac
rupt de cânepă şi n-avea încălţări în picioare; era ţeapăn cu totul, cu faţa
vânătă şi părul încâlcit vâlvoi. Tatăl meu numai ce se prăpădise, dar mama
era în viaţă şi sănătoasă. De-abia primisem din mâinile tatii cheia de alamă
de la cufărul de lemn de camfor, în care era pus la păstrare titlul de
161
proprietate asupra celor 80 de mu de pământ roditor ai noştri, precum şi
tot aurul, argintul şi cele de valoare ale familiei. Aveam doar 24 de ani şi mă
căsătorisem nu demult cu cea de-a doua fiică a lui Bai Lianyuan, bogătaşul
din târgul Baima. Numele ei de copil era Xing’er, dar nu căpătase şi nume
de adult, aşa că atunci când s-a măritat în familia noastră a devenit „doamna
Ximen, născută Bai“. Bai era dintr-o familie veche şi bogată, avea ştiinţă de
carte şi creştere aleasă, un trup fraged şi delicat şi sânii ca două pere dulci;
prin părţile de mai de jos era de asemenea cu totul încântătoare, iar în
treburile patului îmi era întocmai după pofta inimii. Singurul neajuns în
toată această desăvârşire era că nu-mi născuse încă niciun copil în câţiva ani
de căsătorie.
În acele vremuri, se putea spune despre mine că de tânăr aveam parte
de reuşită: an după an belşug la recoltă, arendaşi întrecându-se să-şi
plătească arenda, iar grânarele - cele mari cu preaplin, cele mici dând pe
dinafară. Şi dobitoacelor le pria, iar iapa noastră cea neagră chiar fătase doi
mânji - o adevărată minune, întâlnită în legende, dar rareori şi pe lume.
Oamenii din ţinut se perindau fără contenire să-mi vadă mânjii, iar
măgulelile lor nu mai conteneau nici ele în urechile mele. Pregătisem acasă
ceai de iasomie şi ţigări „Bateria verde“, ca să-i tratez pe consăteni. Un
băieţică din sat, nici om mare, nici copil, Huang Tong, a furat un pachet de
ţigări, şi oamenii l-au adus în faţa mea trăgându-l de urechi. Băieţică ăsta
avea părul galben şi faţa galbenă, iar pupilele galbene i se tot roteau de jur
împrejur, de parcă în cap i se-nvolburau numai gânduri rele. Am dat din
mână să-i dea drumul şi i-am mai şi dăruit un pachet de ceai pentru taică-
său. Acesta, Huang Tianfa, era un om drept şi cinstit şi care ştia să facă un
doufu foarte bun; era arendaşul meu, cultiva cinci mu din pământul meu
mănos de lângă râu şi nu mi-ar fi trecut prin cap că are o aşa pramatie de
fiu. Mai apoi, Huang Tianfa a adus o cobiliţă de doufu aşa de uscat că
puteai să-l atârni într-un cârlig şi două târne de vorbe de iertăciune, iar eu
am pus-o pe soţie să-i dăruiască doi coţi de stofă neagră groasă din cea mai
bună, ca să-şi facă o pereche nouă de pantofi de anul nou. Huang Tong,
Huang Tong, măcar în temeiul prieteniei mele de-atâţia ani cu taică-tău şi
tot nu trebuia să mă omori cu puşcociul. Fireşte că ştiu că ascultai de
ordinele altora, dar puteai la fel de bine să ţinteşti spre pieptul meu şi să-mi
laşi leşul întreg. Pui de lele nerecunoscător ce eşti tu!
Eu, Ximen Nao, eram om mândru şi falnic, darnic şi mărinimos, şi de
toţi venerat. Când am luat asupra mea treburile familiei, vremurile erau
162
tulburi şi-a trebuit să fac faţă şi partizanilor, şi Pieilor galbene , dar în
câţiva ani averea noastră tot a sporit îndoit: am mai cumpărat o sută de mu
de pământ roditor, animalele de povară din patru s-au făcut opt, am rostuit
şi o căruţă mare cu roţi de cauciuc, argaţii din doi s-au făcut patru,
slujnicele din una s-au făcut două şi-am mai adăugat şi două servitoare în
vârstă, să se ocupe de mâncare. Aşa stăteau lucrurile când, din faţa
templului lui Guandi, l-am adus acasă în braţe pe Lan Lian, care îngheţase
de abia mai răsufla. Mă trezisem devreme în acea zi ca să strâng rahaţi
pentru îngrăşământ - nici n-o să mă crezi cu vorba asta, dar, deşi familia
noastră era cea mai bogată din ţinutul Gaomi din nord-est, eu tot îmi
păstrasem obişnuinţa de-a trudi. În luna a treia plugăream, în a patra
semănăm, în a cincea seceram grâul, în a şasea plantam dovlecii, în a şaptea
săpam fasolea, în a opta tăiam cânepa, în a noua ciupeam spicul, în a zecea
întorceam pământul, iar în a douăsprezecea lună, în toiul iernii, tot nu-mi
pica cu tronc căldura patului şi, de cum se crăpa de ziuă, şi cocoţam coşul
pentru rahat pe umăr şi plecam să culeg rahaţi de câine. Prin sat se
răspândise gluma că, trezindu-mă odată prea devreme, luasem nişte
pietricele drept rahat de câine şi mă întorsesem cu ele acasă; astea erau doar
palavre, aveam nasul ascuţit şi adulmecam de tare departe mirosul rahatului
de câine. Dacă un proprietar de pământ nu pune preţ pe rahatul de câine, se
cheamă că nu e un bun proprietar.
 Ninsese zdravăn în acea zi, iar casele, copacii şi uliţele fuseseră toate
acoperite de o întindere nesfârşită de alb. Câinii se pitiseră şi nu era niciun
rahat de cules, dar eu tot am ieşit din casă călcând prin zăpadă. Aerul era
răcoros şi proaspăt, iar un vânticel bătea viforos. În zorii zilei se petrec tot
felul de fenomene stranii şi misterioase şi, dacă nu te trezeşti de dimineaţă,
cum o să le vezi? Am trecut de pe uliţa din faţă pe cea din spate, m-am suit
pe împrejmuirea de pământ a satului şi i-am dat ocol. Am văzut cum la
răsărit zarea se face din albă roşie, am văzut norii de foc ai dimineţii, am
văzut roata soarelui urcându-se-n cer; pe pământul cel uriaş zăpada
răsfrângea raze roşii, ca în regatul de lapislazuli din legendă. L-am
descoperit pe băieţică în faţa templului lui Guandi, învelit pe jumătate în
zăpadă. La început am crezut că murise şi cugetam să dau câţiva bănuţi să-i
cumpere un sicriu din coajă subţire să-l îngroape, ca să nu-l mănânce câinii
sălbatici. Cu un an mai înainte, un bărbat dezbrăcat murise îngheţat în faţa
templului închinat zeului solului. Era tot împurpurat, scula şi-o avea ridicată
ca o puşcă, iar privitorii din jurul lui se prăpădeau de râs. Despre treaba asta
a scris prietenul ăla mai anapoda al tău, Mo Yan, în povestirea „Omul
moare, mătărânga ba“. Pentru omul ăsta de se prăpădise - el da, mătărânga
ba - la margine de drum, eu fusesem ăla care scosese banii să-l îngroape în
cimitirul cel vechi de la apusul satului. Asemenea fapte bune aveau un
răsunet uriaş, mult peste cel iscat de monumente şi cronici. Am pus jos
coşul de rahat şi l-am ghiontit niţel pe băiat, i-am pipăit şi coşul pieptului şi-
am simţit în el un firicel de căldură. Mi-am dat seama că n-a murit, aşa că
mi-am dat jos mantaua de bumbac şi l-am înfăşurat în ea. M-am întors
acasă pe uliţa mare, cu faţa spre soare şi ţinându-l în braţe pe acest copil
îngheţat. În fapt de zi, între cer şi pământ erau o mie de raze de lumină, aşa
că cei cu casă la uliţa mare deschiseseră porţile să cureţe zăpada, iar mulţi
săteni au văzut fapta de milostenie înfăptuită de mine, Ximen Nao. Măcar
în temeiul acestui lucru şi nu trebuia să mă omorâţi cu puşcociul! Măcar în
temeiul acestui lucru, mărite rege Yama, şi nu trebuia să mă pui să mă
întorc iar pe lume ca măgar! Se zice adesea că să salvezi o viaţă de om e
mai bine decât să durezi o pagodă cu şapte etaje, şi e cât se poate de
adevărat că eu, Ximen Nao, am salvat o viaţă de om. Dar cum să fi salvat
eu, Ximen Nao, o singură viaţă de om? În anul cu marea foamete am vândut
în primăvară la preţ drept cincizeci de baniţe de sorg şi i-am iertat de arendă
pe toţi arendaşii, ţinând astfel în viaţă un mare număr de oameni. Şi uite în
ce fel întristător am ieşit eu din scenă - în cer şi pe pământ, între oameni şi
între spirite, se mai află dreptate? Mai e omenie? Nu mă las, nu pot să
înţeleg!
L-am adus pe braţe acasă pe băieţică ăla şi l-am aşezat pe kang, patul
cel cald din odaia argaţilor. La început m-am gândit să fac focul să-l
încălzesc, dar mai marele argaţilor, Zhang, care avea o bogată experienţă de
viaţă, a spus:
— Stăpâne, nu care cumva să-l pui la foc. Varza şi napii degeraţi nu
se dezgheaţă decât încet-încet, dacă îi pui lângă foc, se prefac numaidecât
într-o băltoacă de nămol.
Vorbise cu temei. L-am lăsat pe băieţică ăla să se încălzească cu
încetul pe kang şi-am pus să-i fiarbă un bol de sirop de ghimbir, să-i desfacă
dinţii cu beţişoarele şi să i-l verse pe gât. De cum i-a intrat în burtă fiertura
de ghimbir, băieţică s-a pus pe gemete. După ce i-am salvat aşa viaţa, l-am
pus pe Zhang să-i dea jos cu briciul tot părul ăla zbârlit din cap dimpreună
cu păduchii din el. După ce l-au îmbăiat şi l-au primenit, l-am dus pe
băieţică să o vadă pe mama. Era tare drăgălaş. A îngenuncheat în faţa ei şi i-
a zis „Bunico“, bucurând-o astfel nemăsurat de mult pe mama, care a
incantat o dată numele lui Buddha şi s-a întrebat de la care templu o fi
călugărul acela micuţ. Întrebat ce vârstă are, a scuturat din cap că nu ştie;
întrebat de unde e de baştină, a zis că nu-şi aduce aminte; întrebat de ceilalţi
din familia lui, a scuturat din cap, de căpăţâna-i semăna şi mai mult cu o
talangă de negustor de mărunţişuri. Şi uite aşa l-am păstrat la noi, socotind
că mi-am luat un fiu de suflet. Era o maimuţică deşteaptă, care ştia cum să
se caţere sus dacă-i dădeai un băţ; când mă vedea, îmi zicea „Tată de
suflet“, iar când o vedea pe Bai îi zicea „Mamă de suflet“. Fiu de suflet,
nefiu de suflet, tot trebuia să robotească pentru mine. Până şi eu, stăpânul
locului, tot trebuia să robotesc. „Cine nu munceşte nu mănâncă“: e drept că
vorba asta e de mai târziu, dar ideea există încă din vechime. Băieţică n-
avea nici nume mare, nici nume mic, dar cum pe partea din stânga a feţei
avea o pată albastră cât o palmă de mare, am spus primul lucru care mi-a
venit pe limbă:
— Băieţică, o să te numeşti Lan Lian, „Faţă-Albastră“: numele mare
o să fie Lan, numele mic, Lian.
El a zis:
— Tată de suflet, vreau să iau numele tău de familie, să mă numesc
Ximen, cu numele mic Lanlian - Ximen Lanlian.
 I-am zis că nu se poate una ca asta, că nu se poate numi Ximen aşa
după bunul-plac şi că să muncească bine şi, după vreo douăzeci de ani de
muncă, mai vedem. Băieţică a făcut mai întâi tot felul de munci pe lângă
argaţi, a dus caii la păscut, a dus şi măgarii - mărite rege Yama, cum de-ai
fost aşa de negru la inimă să mă prefaci într-un măgar!? -, iar mai apoi a
trecut treptat-treptat la muncile grele. O fi fost el slăbănog, dar mâinile şi
picioarele îi erau iuţi şi precise, vederea o avea bună şi învăţase toate
chiţibuşurile, compensând astfel neajunsurile în privinţa tăriei trupeşti.
Acum, când îi fixam cu privirea umerii largi şi braţele vânjoase, îmi dădeam
seama că ajunsese bărbat cu totul pe picioarele lui şi fără teamă de nimic.
— Ha, ha, s-a născut! a strigat el tare, apoi s-a lăsat în jos şi şi-a întins
mâinile cele mari înspre mine, rezemându-mă să mă ridic. Simţeam o ruşine
şi o indignare fară pereche, aşa că m-am străduit să zbier:
— Nu sunt măgar! Sunt om! Sunt Ximen Nao!
Dar gâtul îmi era întocmai ca mai devreme, când mă sugrumau cei doi
draci cu feţe albastre; deşi făceam tot ce-mi stătea în puteri, nu izbuteam să
scot niciun sunet. M-a cuprins deznădejdea, m-am îngrozit, m-am înfuriat,
am făcut spume albe la gură, iar din ochi mi-au dat lacrimi groase şi
lipicioase. Mâinile lui au alunecat de pe mine, iar eu m-am prăbuşit la
pământ, drept în lichidul amniotic cel cleios şi în placenta cea asemenea
unei meduze.
— Mai repede, adu un ştergar!
În urma strigătului lui Lan Lian, o femeie însărcinată căreia i se
ţuguia mult burta a ieşit din cameră. Pe neaşteptate, i-am zărit faţa pistruiată
şi uşor umflată şi ochii cei mari şi plini de mâhnire. Iiiiih!... iiiiih!... Era
femeia mea, a lui Ximen Nao, concubina mea, Yingchun. Venise după Bai
când se măritase, ca slujnică; numele de familie nu-i era ştiut, aşa că purta
numele stăpânei, Bai. În cel de-al treizeci şi cincilea an al Republicii, în
1946 în primăvară, am luat-o de concubină. Fata asta avea ochii mari şi
nasul drept, fruntea largă, gura mare şi fălcile puternice - o faţă pe care
citeai numai semne bune -, şi dacă mai pui şi ţâţele cu sfârcurile răsucite în
sus şi şoldurile late, îţi dădeai seama dintr-o privire că o să aibă meşteşug la
facerea de copii. Ruşinată că de-atâta vreme nu-mi dăruise copii, soţia mea
o mânase pe această Yingchun în culcuşul meu. Îmi zisese câteva vorbe de
rând şi uşor de priceput, dar cu greutate şi venite din toată inima:
— Bărbate, ia-o! Apa rodnică să nu se ducă pe ogorul străinului!
 Yingchun chiar a fost ogor mănos. În prima noapte în care am
împărţit odaia cu ea, am lăsat-o grea, şi nu doar grea, grea cu gemeni. La
începutul primăverii următoare, mi-a născut dragon şi phoenix, aşa că pe
băiat l-am numit Ximen Jinlong, iar pe fată, Ximen Baofeng. Potrivit
spuselor moaşei, nu mai văzuse niciodată o femeie atât de pricepută să
nască: cu bazinul acela lat, cu o cale de ieşire aşa de elastică, a fost ca
atunci când răstorni afară pepenii dintr-un sac - i-a născut pe bebeluşii ăia
voinici cu mare uşurinţă. La prima naştere, aproape toate femeile se chinuie
cu cerul şi cu pământul, scoţând urlete jalnice; când a născut Yingchun a
mea însă, în odaie n-a fost niciun sunet, nicio şoaptă. Tot potrivit spuselor
moaşei, în timpul naşterii pe faţa lui Yingchun a rămas întipărit de la
început până la sfârşit un zâmbet misterios, de parcă ar fi fost prinsă în
vreun joc amuzant; asta a făcut-o pe moaşă să fie deosebit de încordată, de
teamă ca din Yingchun să nu se strecoare afară vreun demon.
Naşterea lui Jinlong şi Baofeng a fost mare bucurie pentru familia
Ximen, dar de frică să nu-i sperii pe bebeluşi şi pe lăuză i-am pus pe mai-
marele argaţilor, Zhang, şi pe argatul cel mic, Lan Lian, să cumpere zece
şiraguri cu opt sute de pocnitori, să le ducă pe împrejmuirea de pământ din
sudul satului şi să le dea foc acolo. Zgomotul pocnitorilor răzbătea valuri-
valuri, înnebunindu-mă de bucurie. Aveam şi eu o ciudăţenie, ca toţi
oamenii: de cum mă încerca o bucurie, mă mâncau mâinile şi, dacă nu
trudeam cu hărnicie, nu scăpăm. În zgomot de pocnitori, mi-am suflecat
mânecile, am sărit în grajdul vitelor şi m-am pus să azvârl afară cele câteva
zeci de roabe de bălegar care se strânseseră acolo o iarnă întreagă. Ma
Zhibo, un geomant din sat care obişnuia să facă tot felul de lucruri să pară
de neînţeles, a dat fuga la grajd şi mi-a spus misterios:
— Menshi (acesta era numele meu de politeţe), vrednice Menshi,
când ai acasă o lăuză, nu poţi să durezi ziduri şi să întorci pământul şi cu-
atât mai puţin să scoţi bălegar sau să denisipezi o fântână: asta îi aduce
jignire lui Taisui şi duce la nenoroc pentru nou-născut.
Mi s-a strâns inima la vorbele lui Ma Zhibo, dar când ai slobozit
arcul, săgeata n-o mai întorci. Orişice lucru, dacă l-ai început, trebuie să-l
faci până la capăt, nu poţi să-l laşi la jumătatea drumului - iar eu cum
dădusem afară jumătate din bălegarul din grajd, nu mai puteam să-l aduc
înapoi şi să-l pun la loc. I-am zis geomantului:
— E o vorbă din vechime care spune: „Când de înflorire lungă ai
parte, dracii şi spiritele se ţin deoparte“. Eu, Ximen Nao, am inima dreaptă
şi nu mi-e frică de rele, am fapta potrivită şi nu mi-e teamă de draci: să dau
şi peste Taisui, ei, ce-o să fie?
Gura cea spurcată a lui Ma Zhibo a brodit-o, pentru că am scos cu
lopata afară din bălegar o ciudăţenie cu aspect de tigvă. Era ca un gel şi
semăna cu un aspic, părea transparent dar şi nelimpede, şi era atât plăpând,
cât şi mlădios. L-am luat cu lopata şi l-am pus la marginea grajdului,
măsurându-l cu privirea: ăsta să fi fost Taisui din legende? Am văzut cum
lui Ma Zhibo faţa i se face cenuşie şi ţăcălia începe să-i tremure; şi-a
încrucişat mâinile în dreptul pieptului, a făcut plecăciune după plecăciune în
faţa ciudăţeniei aceleia, în acelaşi timp dându-se şi înapoi, iar când a ajuns
lângă zid, s-a răsucit şi a luat-o la sănătoasa. Am zâmbit cu răceală şi-am
zis:
— Dacă Taisui chiar are înfăţişarea asta, nu merită atâta teamă şi
respect. Taisui, Taisui, o să te strig de trei ori la rând şi dacă tot n-ai tulit-o
de-aici, să nu zici după aia că nu mă arăt cuviincios cu tine. Taisui, Taisui,
Taisui!
Am închis ochii şi am zbierat de trei ori, iar când i-am deschis am
văzut că lucrul ăla era tot cum fusese mai înainte, strâmtorat la marginea
grajdului şi cu balega ţinându-i companie. Era cu totul şi cu totul mort, aşa
că am fâlfâit în sus lopata şi l-am despicat dintr-odată în două. M-am uitat
la lăuntrul lui, era aceeaşi substanţă precum gelul sau aspicul şi asemenea
răşinii care se prelinge din cicatricile unui piersic. L-am ridicat cu lopata şi
l-am azvârlit cu putere peste zid ca să se amestece cu balega de cai şi pişatul
de măgari - măcar să fi fost rodnic, să fi făcut cocenii să dea în luna a şaptea
ştiuleţi cât colţii de elefant şi firele să facă în luna a opta spice mari cât
coada câinelui.
Băieţică ăla de Mo Yan a scris aşa în povestirea sa, „Taisui“:
... Într-o sticlă transparentă cu gura mare, am turnat apă şi am adăugat
ceai negru şi zahăr nerafinat, iar apoi am aşezat-o în spatele sobei; zece zile
mai târziu, în sticlă crescuse o ciudăţenie cu aspect de tigvă. După ce sătenii
au auzit, au dat cu toţii fuga să se uite. Fiul lui Ma Zhibo, Ma Congming, a
spus plin de încordare: „Vai de mine, ăsta e Taisui! Taisui ăla de l-a scos
atunci cu lopata moşierul Ximen Nao aşa era“. Eu sunt un tânăr modern,
care se încrede în ştiinţă, nu în draci şi spirite. L-am uşuit pe Ma Congming,
am turnat afară din sticlă prostioara aia, am tăiat-o, am mărunţit-o şi am
perpelit-o în tigaie până a început să răspândească o aromă aparte, care te
făcea să-ţi lase gura apă. Când am pus-o în gură, era ca piftia, avea un gust
extrem de bun şi era şi extrem de hrănitoare... După ce am mâncat un
Taisui, în trei luni m-am înălţat cu zece centimetri...
Băieţică ăsta tare se mai pricepe el să te-mbrobodească! Sunetul
pocnitorilor a alungat zvonurile cum că Ximen Nao nu poate avea copii;
numeroşi oameni au cumpărat cadouri, pregătindu-se să vină să mă felicite
în a noua zi de la naştere. Dar de cum au tăcut zvonurile vechi, s-a şi născut
o vorbă nouă: vestea că Ximen Nao i-a adus jignire lui Taisui pe când
scotea bălegarul din grajd s-a transmis într-o singură noapte peste tot în cele
optsprezece sate şi târguri ale ţinutului Gaomi din nord-est. şi vestea nu
numai că s-a dus, dar a fost şi înflorită şi înzorzonată. Se spunea că Taisui e
un ou mare de carne cu cele şapte deschizături toate în bună stare şi care se
tot rostogolea încoace şi-ncolo prin grajd; că atunci când l-am despicat cu
lopata, o rază albă s-a repezit în sus până la cer; şi că, dacă îi aduci jignire
lui Taisui, în răstimp de o sută de zile negreşit o să se petreacă o grozăvie cu
vărsare de sânge. Ştiam că bate vântul peste copacii înalţi, că averea cea
mare stârneşte invidie şi că mulţi sunt cei ce aşteptau în taină ca familia
Ximen să dea de necaz. Mă zbuciumam şi eu întrucâtva, dar nu mi-am
pierdut pacea lăuntrică - dacă zeii voiau să mă pedepsească, de ce să-mi mai
fi trimis cele două minuni, pe Jinlong şi Baofeng?
Când m-a văzut, voioşia i-a apărut şi lui Yingchun pe faţă. S-a îndoit
cu greutate din şale şi-n acea clipă am văzut limpede fătul din burta ei: era
băiat, pe partea din stânga a feţei avea şi el o pată albastră, şi iară nicio
umbră de îndoială era din sămânţa lui Lan Lian. Ce umilinţă uriaşă! Focul
mâniei mi s-a aprins în inimă, ca veninul şi otrava de aprig. Îmi venea să fac
moarte de om, să înjur, să-l toc mărunt pe Lan Lian. Lan Lian, dobitoc
nerecunoscător ce eşti, eşti un netrebnic mârşav fără urmă de inimă! „Tată
de suflet“ în sus, „tată de suflet“ în jos, mai apoi doar „Tată“ - păi dacă eu
îţi sunt tată, atunci Yingchun îţi e mamă, şi tu ţi-ai făcut-o pe maică-ta
nevastă şi-ai lăsat-o grea cu fiu-tău! Ai făcut stricăciune în legile oamenilor,
trăsnetul ar fi trebuit să te bage-n pământ! Şi, ajuns în iad, ar fi trebui să te
jupoaie de piele şi să ţi-o umple cu paie şi după aia să te trimită în
transmigraţie în lumea dobitoacelor! Doar că Cerul nu-şi mai are Cale şi
nici iadul temei, iar cel ajuns în transmigraţie în lumea dobitoacelor sunt eu,
Ximen Nao, care în viaţa mea n-am făcut nicio faptă rea. Iar tu, mică
Yingchun, mică scârnăvie, câte vorbe pline de dulceaţă n-ai spus tu la
pieptul meu şi câte juruinţe de iubire cât munţii şi mările de mare n-ai
făcut? Dar nici n-au apucat să mi se răcească bine oasele că ai şi împărţit
patul cu argatul. Desfrânato ce eşti, mai ai obraz să trăieşti pe lumea asta?
Ar trebui să te omori numaidecât, îţi dăruiesc eu câţiva coţi de damasc alb
pentru funie - pfui!, nu eşti tu vrednică de damasc alb, pentru tine e bună
doar sfoara însângerată cu care au ţinut legat porcul, du-te şi te spânzură cu
ea de grinda unde-şi lasă şoarecii căcărezele şi-şi împrăştie liliecii pişatul! E
bun doar arsenicul, să înghiţi patru măsuri şi să mori otrăvită! E bună doar
fântâna aia din afara satului în care s-au înecat câinii sălbatici, să te arunci
şi să te-neci şi tu în ea! În lumea asta ar trebui să te plimbe pe uliţe călare
pe-un măgar de lemn ca să te-arate oamenilor, iar pe lumea cealaltă să te
arunce în groapa cu şerpi veninoşi unde sunt pedepsite anume desfrânatele,
ca să te omoare ei cu muşcăturile lor! Şi după aceea să te surghiunească şi
pe tine în transmigraţie în lumea dobitoacelor şi nici în zece mii de generaţii
să nu te desprinzi de ea! Iha!, iha!, cel surghiunit în lumea dobitoacelor sunt
eu, Ximen Nao, om ales şi drept, şi nu concubina mea!
S-a lăsat anevoios pe vine lângă mine şi a şters atentă lichidul lipicios
de pe corpul meu cu un ştergar albastru cadrilat făcut din bumbac. Ştergarul
uscat pe pielea mea udă mă făcea să mă simt deosebit de bine. Avea mişcări
blajine, de parcă şi-ar fi şters propriul bebeluş.
— Măgăruş drăgălaş, pui drag ce eşti, când o să creşti mare ce bine o
să-mi mai arăţi, ia uite ce ochi mari, ia uite-i, albaştri şi umezi, şi ce
urechiuşe, pufoase-pufoase...
Părţile despre care vorbea, pe acelea le şi ştergea. I-am desluşit inima
la fel de bună ca mai înainte şi am simtit cum iubirea îi vine din străfundul
sufletului. Am fost tare mişcat, focul otrăvit şi plin de răutate din mine s-a
stins treptat-treptat, iar amintirile de pe vremea când eram om au devenit
îndepărtate şi nedesluşite. Eram uscat şi mi-era bine. Nu mai tremuram. Am
simţit că oasele mi s-au întărit şi că am vlagă în picioare. O forţă, o dorinţă
mă mânau să-mi încerc puterile.
— Aha, măgăruşul e băieţel, a zis în timp ce mă ştergea pe membru.
Am simţit cum mă trece un val de ruşine, iar jocurile noastre de iubire
de altădată, când eram om, au căpătat instantaneu o claritate fără pereche. Şi
al cui fiu sunt eu? Sunt fiul unei măgăriţe, am văzut-o stând acolo
fremătând din tot corpul: mama mea? O măgăriţă? Mânat de furie şi
neastâmpăr, m-am ridicat. M-am ridicat proptindu-mă pe patru picioare,
parcă eram un taburet de lemn cu picioare înalte şi butucănoase.
— S-a ridicat, s-a ridicat! a spus cu însufleţire Lan Lian, bătând din
palme.
 A întins mâna şi a tras-o în picioare pe Yingchun, încă pe vine. În
ochi avea multă blândeţe - s-ar zice că îi purta o mare afecţiune. Mi-am
adus pe neaşteptate aminte de unele lucruri din trecut - parcă îmi sugerase
cineva să mă arăt precaut cu micul argat crescut acasă, să nu facă tulburare
prin iatac. Să fi fost de mai demult treburi necurate între aceştia doi?
Stăteam în picioare în soarele dimineţii din prima zi a anului şi, ca să
nu mă prăbuşesc, mă propteam în ele. Am făcut primul pas ca măgar şi am
început astfel un drum nefamiliar şi plin de amărăciune şi umilinţe. Am mai
făcut un pas, corpul mi s-a zdruncinat tot şi pielea de pe burtă mi s-a întins
puternic. Am văzut un soare foarte mare, un cer foarte albastru şi porumbei
foarte albi rotindu-se în aer. L-am văzut pe Lan Lian sprijinind-o pe
Yingchun să meargă înapoi în casă. Am văzut doi copii, o fetiţă şi un băiat,
îmbrăcaţi cu haine vătuite nou-nouţe, încălţaţi cu botoşi cap-de-tigru şi cu
căciuli din blană de iepure, intrând în fugă pe poartă. Ca picioarele lor
scurte să treacă peste pragul înalt a fost treabă istovitoare. N-aveau decât
vreo trei-patru ani. Lui Lan Lian îi ziceau tată, lui Yingchun, mamă. Iha!,
iha!, ştiam că erau copiii mei, pe băiat îl chema Ximen Jinlong, pe fată
Ximen Baofeng. Copiii mei, grozav îi mai e tatii dor de voi! Tata încă mai
trăgea speranţă să vă prefaceţi unul în dragon şi celălalt în phoenix şi s-
aduceţi lumină şi strălucire strămoşilor, dar voi aţi ajuns copiii altcuiva, iar
tata a ajuns măgar. Inima mi-a fost cuprinsă de dezolare, m-a luat ameţeala
şi ochii mi s-au împăienjenit, picioarele mi-au intrat în trepidaţie şi m-am
răsturnat la pământ. Nu voiam să fiu măgar, voiam să-mi recapăt trupul de
om, să fiu iar Ximen Nao şi să-mi fac cu ei socotelile. În aceeaşi clipă în
care eu m-am prăbuşit, măgăriţa care mă născuse a căzut cu o bubuitură la
pământ, ca un zid părăginit.
Măgăriţa care mă născuse murise, avea picioarele ţepene ca nişte beţe
şi ochii larg deschişi; nu murise împăcată, ci părând să se fi simţit profund
nedreptăţită. Nu mă trecea niciun fior de întristare la moartea ei: eu doar îi
luasem trupul cu împrumut ca să mă nasc, iar totul era un şiredic al regelui
Yama, sau poate doar o greşeală rezultată dintr-un joc al întâmplării. Nu
băusem nicio gură din laptele ei, iar când i-am văzut ugerul umflat dintre
picioare m-a apucat sila. Eu am crescut bând terci apos din faină de sorg,
fiert de Yingchun cu mâna ei - ea a avut bunătatea asta să mă crească.
Scotea terciul cu un linguroi de lemn şi mă hrănea, iar până m-am făcut
mare am muşcat linguroiul ăla de înfăţişarea i-a ajuns de nerecunoscut. Pe
când mă hrănea cu terci, i-am văzut ţâţele umflate, unde era acumulat
laptele ei albastru deschis la culoare. Îi ştiam gustul laptelui, băusem din el,
era bun, îi făcea pe copii să crească bine, cei doi ai mei nu se mai săturau; al
altor femei e otrăvit, îi omoară şi pe copiii zdraveni. Hrănindu-mă, mi-a
spus:
— Măgăruşule, săracul de tine, de-abia ce te-ai născut şi ţi-a murit
mama.
Vedeam că are ochii umezi când spune asta, plini de lacrimi - chiar
mă îndrăgea din adâncul inimii. Copiii, Jinlong şi Baofeng, au întrebat-o
curioşi:
— Mamă, cum de-a murit mama măgăruşului?
— I-a venit sorocul, a chemat-o regele Yama la el.
— Mamă, pe tine să nu te cheme regele Yama, că dacă te cheamă, o
să fim şi noi ca măgăruşul fără mamă. şi nici Jiefang n-o să mai aibă mamă.
— Mama n-o să plece niciodată, regele Yama are datorie la noi şi nu-
ndrăzneşte să vină pe aici, a răspuns ea.
Din cameră s-a auzit ţipătul lui Lan Jiefang.
— Ştii cine e Lan Jiefang? m-a întrebat deodată povestitorul, Cap-
Mare Lan Qiansui, cel mic de ani, dar cu privirea de om învechit în rele, cu
trup de nici trei coţi, dar cu vorba ca râurile învolburate.
— Fireşte că ştiu, eu sunt Lan Jiefang, Lan Lian a fost tatăl meu, iar
Yingchun, mama. Carevasăzică, tu ai fost odată unul din măgarii noştri?
— Da, am fost odată unul din măgarii voştri. M-am născut în prima zi
din 1950, dimineaţa, iar tu, Lan Jiefang, te-ai născut în prima zi din 1950,
pe înserat: amândoi suntem copii ai vremurilor noi.
 CAPITOLUL 3
Hong Taiyue e cuprins de mânie şi ceartă familia cea căpoasă; Ximen
Măgarul dă de bucluc când roade coajă de copac
Deşi nu mă împăcasem să fiu măgar, de corpul de măgar n-aveam
cum să mă lepăd. Sufletul nedreptăţit al lui Ximen Nao alerga în toate
părţile, ca o magmă incadescentă, prin trupul de măgar, dar şi obişnuinţele
şi preferinţele măgăreşti se dezvoltau cu vigoare şi erau greu de înăbuşit.
Oscilam aşa între om şi măgar, conştiinţa de măgar şi amintirile de om se
amestecau laolaltă, şi deşi voiam întruna să le separ, rezultatul era o şi mai
intimă contopire; iar de cum amintirile de om mă îndurerau, viaţa de măgar
îmi aducea desfătare. Iha!, iha!, Lan Jiefang, fiu al lui Lan Lian, înţelegi tu
ce vreau să spun? Vreau să spun că, de pildă, când îi vedeam pe Lan Lian şi
Yingchun drăgostindu-se ca doi phoenicşi pe kang, eu, Ximen Nao, îi
vedeam de fapt pe argatul meu şi pe concubina mea făcând-o şi mă durea
aşa de tare că mă dădeam cu căpăţâna de poarta staulului şi mă puneam să
rod marginile coşărcii cu nutreţ; dar când boabele negre de soia din coşarca
aceea, proaspăt prăjite şi mestecate cu paie tocate mărunt, îmi intrau în
gură, începeam vrând-nevrând să le mestec şi să le înghit, iar mestecatul şi
înghiţitul mă făceau să trăiesc cea mai curată desfătare măgărească.
Într-un răstimp care a părut să fie doar o clipă, am crescut şi-am ajuns
un măgar la jumătatea drumului spre maturitate; anii în care zburdam după
voie prin curtea familiei Ximen se încheiaseră. Mi-au pus căpăstru pe cap şi
m-au priponit de iesle. Între timp, Jinlong şi Baofeng, cărora le schimbaseră
deja numele de familie în Lan, s-au înălţat cu un lat de palmă, iar Lan
Jiefang, tu, cel născut cu mine în aceeaşi zi, aceeaşi lună şi acelaşi an, ai
învăţat să mergi. Te legănai ca o răţuşcă prin curte. Tot în acest timp, în
familia care locuia în aripa de est a casei s-au născut într-o zi cu vijelie şi
potop două fete gemene. Se vede bine de aici că în gospodăria familiei
Ximen, pământul nu se sleise de puteri şi că încă năştea belşug de gemeni.
Pe prima venită pe lume au numit-o Huzhu, pe cealaltă, Hezuo. Numele lor
de familie era Huang, erau sămânţa lui Huang Tong, copii născuţi din
uniunea lui cu cea de-a doua concubină a lui Ximen Nao, Qiuxiang.
Stăpânului meu - tatălui tău - i se repartizase după reforma agrară aripa de
vest a casei familiei Ximen. Aici fuseseră pe vremuri odăile primei
concubine, Yingchun. Lui Huang Tong i se repartizase aripa de est, iar
stăpâna de acolo, cea de-a doua concubină, Qiuxiang, parcă fusese darul
adăugat pe lângă casă, devenindu-i soţie. Impunătoarea clădire principală a
familiei Ximen, cu cinci odăi, devenise acum sediul gospodăriei săteşti din
satul Ximen, şi în fiecare zi venea cineva aici la şedinţe sau cu treburi.
Într-o zi, mă aflam în curte şi rodeam la caisul acela mare de acolo.
Coaja lui aspră se freca de buzele mele fragede şi delicate facându-le să mă
ardă ca focul, dar nu voiam să renunţ, voiam să ştiu ce se ascunde în spatele
cojii. Hong Taiyue, mai-marele satului şi în acelaşi timp secretarul
organizaţiei de partid, a orăcăit puternic şi-a zvârlit în mine cu o piatră
ascuţită. M-a nimerit cu ea în picior, s-a auzit clar şi răsunător zgomotul;
lucrul era deosebit de supărător - asta însemna durerea? O senzaţie de mare
fierbinţeală, sângele curgând şuvoaie, iha!, iha!, mor de durere, eu,
sărmanul măgăruş orfan. Când am zărit sângele de pe picior, am tremurat
fără să vreau din tot corpul. Beteag de un picior, am fugit şchiopătând şi
şontorogind din partea de răsărit a curţii, unde era caisul, refugiindu-mă în
cea de apus. În faţa porţii noastre, îndreptat spre răsărit şi lângă zidul de
sud, se afla un staul durat din bârne şi rogojini de trestie. Acolo era cuibul
meu, care mă ferea de vânt şi mă adăpostea de ploaie, locul unde mă
duceam să mă pitesc după ce trăgeam câte vreo sperietură. Dar acum nu
puteam intra - stăpânul meu era înăuntru şi curăţa locul de balegile pe care
le făcusem peste noapte. A văzut cum mă apropii şchiopătând şi
şontorogind, cu sângele curgându-mi pe picior. Presupun că îl zărise pe
Hong Taiyue zburând înspre mine o piatră şi nimerindu-mă cu ea în picior.
Când piatra zburase prin aer, marginile ei ascuţite spintecaseră văzduhul
incolor, scoţând un sunet care îţi făcea inima să palpite, ca atunci când sfâşii
mătăsurile de cea mai bună calitate. L-am văzut pe stăpân în picioare în
gura staulului. Corpul lui enorm semăna cu o pagodă de fier, iar razele
soarelui i se prelingeau pe el ca apele unei cascade; o jumătate din faţă îi era
albastră, iar cealaltă jumătate roşie, nasul slujindu-le drept hotar - parcă
erau zona ocupată de duşman şi zona deja eliberată. Astăzi, o asemenea
comparaţie e desosebit de învechită, dar pe atunci era deosebit de proaspătă.
Stăpânul a strigat îndurerat:
— Măgarul meu!
A zbierat apoi furios:
— Hong, pe ce te bazezi de-mi baţi tu mie măgarul?
A trecut pe lângă mine şi cu mişcări agere ca de panteră i s-a pus în
cale lui Hong Taiyue.
 Hong Taiyue era conducătorul cel mai însemnat din satul Ximen, iar
din pricina trecutului său glorios, încă mai purta asupra sa un mauser şi
după ce cadrele de rând înapoiaseră armele primite. Tocul cărămiziu din
piele de vacă îi atârna fudul nevoie mare peste fund, răsfrângând razele
soarelui, răspândind miros de revoluţie şi avertizând toate elementele rele:
nu faceţi fapte nesăbuite, lăsaţi-vă de urzit ticăloşii, nu căutaţi să vă
împotriviţi! Purta un chipiu militar gri ca olanele şi cu cozorocul mare,
cămaşă albă din stofa, butonată pe mijloc, centură de piele lată de patru
degete, haină căptuşită din stofă gri, pantaloni largi, tot gri, şi încălţări din
gabardină neagră şi cu talpă groasă, dar nu şi moletiere. Aducea oarecum cu
membrii brigăzilor înarmate de muncă din timpul războiului. Dar în anii
războiului, în anii în care nu eram măgar, ci Ximen Nao, în anii în care
eram cel mai bogat om din satul Ximen, în anii mei, ai proprietarului
luminat de pământuri, Ximen Nao, în anii cu soţie şi două concubine, cu
două sute de mu de pământ roditor şi herghelii de cai şi turme de măgari, tu,
Hong Taiyue, da, Hong Taiyue, tu, ce mare lucru erai? Pe vremea aia tu erai
netrebnicul netrebnicilor, drojdia societăţii, un calic care cerşea de mâncare
ciocănind într-un os de bou. Scula aia a ta de milog era făcută dintr-un os de
la şoldul unui taur, era gălbuie şi lustruită de-ajunsese neobişnuit de
lucioasă, avea nouă inele de aramă înşiruite pe margini, şi când o scuturai
uşurel, facea talang!, talang! Ţineai osul ăla de-un mâner şi la târgurile
noastre din satul Ximen, care se faceau în fiecare a cincea zi din lună, te
boiai pe faţă, te dezbrăcai de la brâu în sus, îţi spânzurai o trăistuţă de pânză
de gât, îţi ţuguiai burta rotunjindu-ţi-o bine şi, desculţ şi cu capul gol, îţi
holbai ochii cei negri ca tăciunele, săgetând luminos din ei în toate părţile;
şedeai aşa în picioare pe aria goală pavată cu pietriş alb din faţa tavernei
„La bună primire“, cântând din gură şi arătându-ţi dibăcia. Nu mai era pe
lumea asta un al doilea în stare să facă atâtea şmecherii cu un os de bou.
Talang, talang, langa-dang, lang, dang, talalalang... Osul de bou se învârtea
zburând în sus şi-n jos în mâinile tale, era tot o întindere de lumină albă
scânteietoare care devenea centrul privirilor pentru tot târgul. Atrăgeai
atenţia oamenilor, toţi gură-cască se-mbulzeau, se forma un punct de
atracţie, iar atunci milogul care lovea un os de bou, Hong Taiyue, îşi curăţa
gâdejul şi se punea să cânte tare. Deşi aveai o voce de răţoi, urca şi cobora
cu bună măsură, avea ritm şi-avea cadenţă şi era întru totul fermecătoare:

Razele de soare zidul îl lovesc,

 Un loc răcoros la apus găsesc.
Fac focul în vatră, pe kang mă-ncălzesc,
Dorm întins pe spate, iute mă pârlesc.
Terciul arde gura, suflu să-l răcesc.
Dacă fac un bine, bine şi-eu primesc.
Dacă-n voba asta nu vă-ncredinţaţi,
Mergeţi iute-acasă, pe mama-ntrebaţi...

Şi uite că o asemenea comoară, când şi-a făcut publică identitatea, s-a

arătat a fi tocmai ilegalistul cu cea mai mare vechime din ţinutul Gaomi din
nord-est, care dăduse informaţii secrete
Armatei a opta şi de mâna căruia murise şi trădătorul înveterat Wu
163
Sangui . Tot el a fost cel care, după ce eu am predat cu onestitate averile şi
comorile, a luat o faţă severă, a fulgerat din priviri, s-a oţelit la obraz şi-a
declarat solemn:
— Ximen Nao, la prima reformă agrară, măruntele fapte de bunătate
pe care le-ai făcut, precum şi omenia şi cinstea prefăcute pe care le-ai arătat,
au orbit masele şi tu ai izbutit să ieşi basma curată. De astă dată, eşti ca
racul fiert bine care greu o mai tuleşte şi ca ţestoasa din butoi care greu mai
are scăpare. Ai jecmănit averea poporului, te-ai priceput să-l exploatezi, ai
împilat bărbaţii şi-ai oprimat femeile şi-ai luat pielea de pe toţi cei din sat.
Nelegiuirea ţi-e mare, răutatea nespusă, şi doar moartea ta ostoieşte mânia
poporului. Dacă nu te dăm la o parte pe tine, piatra asta neagră care ne stă
în drum, dacă nu te doborâm pe tine, un copac atât de mare, reforma agrară
din ţinutul Gaomi din nord-est n-o să aibă cum să meargă mai departe, iar
sărmanii din satul Ximen n-o să poată deveni până la capăt stăpâni pe soarta
lor. Acum, în temeiul aprobării de la regiune comunicate deja la judeţ, se
hotărăşte: Moşierul samavolnic Ximen Nao să fie pe dată dus la podeţul de
piatră din afara satului şi executat!
Un bubuit uriaş, o scânteiere de fulger, şi creierii lui Ximen Nao au
mânjit pietrele cât pepenii de iarnă din prundişul de sub pod, răspândind un
miros greu şi stricând aerul pe o mare întindere de jur împrejur. Gândindu-
mă la asta, mă umpleam de obidă. Nici cu o sută de guri nu m-aş fi putut
dezvinovăţi, căci nici nu mi-au dat voie să stau la discuţii: „Jos moşierii!“,
„Rupeţi-le capetele câinilor turbaţi!“, „Cosiţi iarba înaltă!“, „Smulgeţi perii
mari!“ - dacă vrei să-i pui cuiva o nelegiuire în spate, ce grijă ai că n-o să
găseşti vorbele? „O să te facem să fii din toată inima convins că trebuie să
mori“, zisese Hong Taiyue, însă nu-mi dăduseră ocazia să mă explic. Hong
Taiyue, vorba ta a fost fără temei, m-ai îmbătat cu apă rece.
Stătea cu mâinile în şold în dreptul porţii, faţă în faţă cu Lan Lian,
arătându-se cu totul maiestuos, din cap până-n picioare. Deşi numai ce-mi
amintisem de el cum dădea din cap şi se lăsa jos din şale în faţa mea bătând
în osul de bou, fiecare-şi are soarta sa - calul pune grăsime pe el, iar
iepurele fără noroc dă peste şoim. Iar eu acum eram un măgar care fusese
rănit şi mi-era teamă de omul ăsta. Stăpânul meu şi-a încrucişat privirea cu
Hong Taiyue, distanţa dintre ei fiind nu cu mult peste-un stânjen. Stăpânul
meu îşi avea originea de clasă în rândul celor nevoiaşi, era „din rădăcini
roşii, mlădiţe drepte“, dar îşi spusese cu Ximen Nao „tată de suflet“ şi „fiu
de suflet“, iar relaţia dintre ei fusese echivocă; deşi mai apoi conştiinţa de
clasă i-a sporit, iar în combaterea mea s-a aflat în avangardă, redobândindu-
şi bunul renume de muncitor sărman al câmpului şi astfel repartizându-i-se
casă, pământ şi nevastă, relaţia specială pe care o avea cu familia Ximen
mereu îi făcea pe cei în drept să aibă dubii.
Cei doi bărbaţi şi-au susţinut unul altuia privirea vreme îndelungată,
iar cel care a vorbit primul a fost stăpânul meu:
— Pe ce te bazezi de-mi baţi tu mie măgarul?
— Dacă mai îndrăzneşti să-l laşi să roadă coaja de copac, o să-l şi
împuşc! a spus cât se poate de tranşant Hong Taiyue, bătându-se cu mâna
peste tocul de pistol din piele de vacă care-i atârna peste fund.
— E doar un dobitoc, n-ai de ce să faci o faptă aşa de neagră!
— Eu zic că ăia care beau apă, dar nu se gândesc la izvor, şi care
ajung stăpâni pe soarta lor, dar îşi uită rădăcinile nu fac nici cât un dobitoc!
a spus Hong Taiyue, ţintuindu-l cu privirea pe Lan Lian.
— Adică ce vrei să spui?
— Lan Lian, ascultă-mă cum se cuvine, ascultă atent fiecare cuvinţel.
Hong Taiyue a făcut un pas înainte, a întins un deget ca o ţeavă de pistol
înspre pieptul stăpânului şi a spus: După ce reforma agrară a izbândit, te-am
sfătuit să nu te însori cu Yingchun. Deşi e de origine dintre cei sărmani şi i
s-a dat lui Ximen Nao cu de-a sila şi neavând încotro şi deşi guvernul
nostru popular le încurajează cu tărie pe văduve să se mărite din nou, tu eşti
din clasa celor mai nevoiaşi şi trebuia să te însori cu o femeie ca văduva Su
din capătul de apus al satului. Văduva n-are nici măcar o odaie în care să
trăiască, pământ nicio palmă, iar după ce soţul i-a murit din pricina bolii, şi-
a dus traiul cerşind. Chiar de are faţa toată ciupită de vărsat, este proletară,
este de-a noastră, te putea face să-ţi păstrezi integritatea şi să duci revoluţia
până la capăt. N-ai vrut să-mi urmezi îndrumarea, trebuia musai să te însori
cu Yingchun; cu gândul la libertatea căsătoriei, n-am putut să mă pun
împotriva legilor guvernului, şi-a fost cum ai vrut tu. Aşa cum m-am
aşteptat, în doar trei ani voinţa ta revoluţionară s-a molcomit complet: eşti
cu gândul numai la tine, eşti un înapoiat, vrei să faci avere şi să te-
mbogăţeşti şi vrei să duci viaţa descompusă a stăpânului tău, Ximen Nao.
Eşti un exemplu tipic de degenerare şi dacă nu-ţi recapeţi conştiinţa, mai
devreme sau mai târziu ai să o iei la vale până ai să ajungi duşman al
poporului.
Stăpânul meu l-a privit năuc şi o bună bucată de vreme n-a făcut nicio
mişcare, parcă înţepenise. Într-un sfârşit, şi-a recăpătat suflarea şi-a întrebat
fără vlagă:
— Hong, dacă văduva Su are aşa de multe însuşiri, de ce nu te-ai
însurat tu cu ea?
Vorba aceasta care părea moale şi fără vlagă l-a lăsat pe Hong Taiyue
cu gura căscată şi limba înnodată şi o bună bucată de vreme n-a replicat,
părând a fî la mare ananghie. Într-un sfârşit a şi răspuns, clar pe lângă
subiect, dar cu vorbe aspre rostite din convingere:
— Nu fi obraznic cu mine, Lan Lian, eu reprezint Partidul, reprezint
guvernul, îi reprezint pe cei săraci din satul Ximen, îţi mai dau o ultimă
ocazie, te mai salvez o dată, sper ca măcar la marginea prăpastiei să pui frâu
cailor, sper să ştii să te-ntorci după ce-ai rătăcit drumul, să vii înapoi în
tabăra noastră, îţi vom ierta slăbiciunea, îţi vom ierta zilele deloc vrednice
de cinste când ai primit din toată inima să-l slugăreşti pe Ximen Nao şi nici
n-o să te încadrăm în altă clasă socială decât cea de muncitor al câmpului
pentru că te-ai însurat cu Yingchun. Ehei, să fii muncitor al câmpului
înseamnă să ai tăbliţă cu margini aurite, n-o lăsa să ruginească, n-o lăsa să
se prăfuiască, îţi spun în mod oficial, sper să intri numaidecât în
cooperativă, să aduci după tine şi măgăruşul ăsta obraznic şi pus pe rele,
roaba pe care ţi-am dat-o la reformă, plugul de semănat pe care ţi l-am
repartizat, lopeţile, sapele şi cârligele toate, să-ţi aduci şi nevasta şi copiii,
fireşte că şi pe Ximen Jinlong şi Ximen Baofeng, puii ăia de cuc moşieresc
rămaşi de la Ximen Nao, să intraţi în cooperativă, să nu mai fiţi gospodărie
individuală şi să nu mai faci tărăboi că vrei pe picioarele tale. E o vorbă
care spune: „Crabul urmează apa cea mai iute ca să treacă râul“ şi mai e şi
alta: „Cel ce înţelege mersul vremurilor e om desăvârşit înzestrat“; nu fi
neclintit în căpoşenie, nu fi piatră care se pune în drum, nu face pe bărbatul
neînduplecat, oameni cu mai mare destoinicie decât tine sunt cu sutele şi
miile şi pe toţi i-am dres noi după cum e nimerit. Eu, Hong Taiyue, la o
adică primesc şi să-mi doarmă în nădragi o pisică, dar nu primesc cu niciun
chip să faci tu gospodărie individuală aici, sub ochii mei. Mi-ai priceput
vorba?
Hong Taiyue avea o voce bună, bine şlefuită pe vremea când bătea la
osul de bou ca să vândă cataplasme: cu o asemenea voce, cu un asemenea
dar al vorbirii, mare ciudăţenie ar fi fost să nu ajungă demnitar! Îi ascultam
vorbele, care mă prinseseră întru câtva, şi-i vedeam şi atitudinea de
superioritate cu care îl dojenea pe Lan Lian: deşi la statură era mai scund
decât acesta cu o jumătate de cap, mi se părea că e cu mult mai înalt. Când
l-am auzit pomenindu-i pe Ximen Jinlong şi Ximen Baofeng, m-a cuprins o
panică fără pereche: Ximen Nao cel ascuns în trup de măgar nu-şi găsea
liniştea în privinţa celor sânge din sângele lui şi came din carnea sa, pe care
îi lăsase în urmă pe lumea asta neaşezată şi neîmpăcată. Era îngrijat în
privinţa sorţii lor, căci Lan Lian Ie putea fi pavăză care să-i apere, la fel de
bine cum le putea fi şi năpastă care să le facă viaţa numai amar. În acel
moment, stăpâna mea, Yingchun - să uit pe cât cu putinţă că a împărţit
odată patul şi perna cu mine şi că mi-a născut băiat şi fată! - a ieşit din aripa
de vest; înainte să iasă, sigur se aranjase la chip în ciobul de oglindă
încastrat în perete. Era îmbrăcată cu o bluză încheiată într-o parte de culoare
albastru indantren, purta pantaloni de pânză neagră la modă, largi pe picior,
peste care legase un şorţ din pânză albastră cu flori albe, iar capul şi-l
acoperise cu o basma tot din pânză albastră cu flori albe - acelaşi material
ca şi şorţul: toate aveau rânduială, toate erau în armonie. Soarele îi lumina
faţa trasă, fruntea, ochii, gura, nasul, stârnindu-mi amintiri ce-şi urmau
neîntrerupt una-alteia: chiar era o femeie bună, o comoară pe care de-abia te
ţii să nu ţi-o bagi cu drag în sân! Lan Lian, nemernicule, ai ochi bun! Dacă
te-însurai cu văduva Su din apusul satului, cea cu faţa toată ciupită de
vărsat, şi să fi ajuns tu împăratul de Jad, la ce ţi-ar fi folosit? Yingchun s-a
apropiat, a făcut o plecăciune adâncă în faţa lui Hong Taiyue şi a spus:
— Frate Hong, un om mare ca dumneata nu are supărare cu unul aşa
mărunt. Nu te coborî la unul d-ăsta aşa de din tipar.
Am văzut cum faţa brăzdată de cute ţepene a lui Hong Taiyue de
îndată se îmblânzeşte şi l-am auzit cum se-apucă să bată fierul cât e cald:
 — Yingchun, tu ştii întocmai cum stau lucrurile cu trecutul vostru.
Voi doi puteţi să ziceţi că, dacă tot s-a ciobit toarta, hai să spargem şi vasul,
dar copiii voştri au un viitor luminos înainte, ţineţi seama şi de ei! Când o
să te uiţi în urmă peste vreo opt-nouă ani, Lan Lian, o să pricepi. Vorba mea
de azi e spre binele tău, spre binele nevestei şi-al copiilor tăi. De aur e vorba
mea, de aur şi-argint!
— Frate Hong, eu pricep gândul dumitale cel bun. Yingchun l-a prins
pe Lan Lian de braţ, l-a tras de el şi i-a zis: Ia cere-ţi iertăciune fratelui tău
mai mare! Iar cu intratul în cooperativă, mergem acasă să vorbim.
— N-avem ce să vorbim, a zis Lan Lian, şi fraţii buni îşi împart
averea. Dacă o ceată de străini se-amestecă între ei şi tot pipăie după
linguroi în aceeaşi oală, cum o să-l găsească?
— Tu ăsta chiar eşti ou de piatră pus la murat, nu te pătrunde nici
uleiul, nici sarea, a zis Hong Taiyue cu furie. Bine, Lan Lian, dacă poţi, stai
tu singur pe dinafară, şi hai să vedem, să vedem dacă puterile noastre
colective sunt mai mari sau dacă puterea ta, Lan Lian, o fi mai mare. Acum
te mobilizez să intri în colectivă, mă rog de tine cu vorbă mustrătoare şi
inimă plină de căldură; dar o să vină o zi când tu, Lan Lian, o să stai în
genunchi să te rogi de mine, şi ziua aia nu e deloc îndepărtată.
— Nu intru în colectivă! şi niciodată n-o să stau în genunchi să mă
rog de tine. Lan Lian şi-a lăsat pleoapele în jos: Legea cârmuirii spune:
„Intri în colectivă de bunăvoie, ieşi din colectivă după plac“. Nu mă poţi
sili.
— Căcat împuţit ce eşti! a răcnit mânios Hong Taiyue.
— Frate Hong, să nu cumva să...
— Ia nu mă mai lua cu frate pe mine, ce atâta frate în sus, frate în jos!
i-a zis Hong Taiyue cu dispreţ şi parcă şi cu un dram de aversiune. Eu sunt
secretarul de partid, mai-marele satului şi îndeplinesc şi funcţia de agent de
securitate publică în judeţ!
— Tovarăşe secretar de partid, mai-mare al satului şi agent de
securitate publică, a rostit Yingchun cu timiditate, ne întoarcem acasă ca să
vorbim... După aceea l-a îmbrâncit pe Lan Lian, spunându-i printre suspine:
Mă omori cu căpoşenia asta, căpăţână de piatră ce eşti, hai cu mine acasă...
— Nu vin acasă, n-am terminat ce-aveam de spus, a zis cu
îndărătnicie Lan Lian. Mai mare al satului, mi-ai rănit măgăruşul, trebuie să
mă despăgubeşti cu cheltuielile pentru medicamente.
 — O să te despăgubesc pentru un glonţ! Hong Taiyue şi-a atins tocul
pistolului, hohotind fără oprire. Lan Lian, Lan Lian, grozav îmi mai eşti tu!
După aceea a ridicat neaşteptat glasul: Caisul ăsta cui i-a fost repartizat?
— Mie! Răspunsul l-a dat Huang Tong, şeful miliţiei populare, care
stătuse de la început în uşa aripii de est să se uite la vânzoleală şi care acum
a venit în fugă în faţa lui Hong Taiyue: Tovarăşe secretar de partid, mai-
mare al satului şi agent de securitate publică, la reforma agrară mie mi-a
fost repartizat acest cais, numai că de când mi-a fost repartizat şi până acum
n-a făcut nicio caisă: tocmai mă pregăteam să-l tai. Caisul ăsta e ca Ximen
Nao, are vrajbă cu noi, muncitorii sărmani ai câmpului.
— Mănânci rahat! a zis cu mare răceală Hong Taiyue, astea-s palavre
fără niciun temei, dacă vrei să ai trecere la mine trebuie să cauţi adevărul
din fapte. Caisul nu rodeşte pentru că nu te pricepi să te ocupi de el, n-are
nicio legătură cu Ximen Nao. Şi, deşi ţi-a fost repartizat ţie, mai devreme
sau mai târziu tot o să fie în proprietate colectivă: păşind pe drumul
colectivizării, vom lichida proprietatea privată, iar lumea se va îndrepta
toată către eradicarea fenomenului exploatării. De aceea trebuie să păzeşti
bine caisul ăsta: dacă mai laşi măgarul să-i roadă coaja, o să-ţi jupoi eu ţie
coaja de pe tine!
Huang Tong a dat necontenit din cap în faţa lui Hong Taiyue, cu faţa
numai zâmbet prefăcut, cu ochii mijiţi săgetând raze aurii, rânjind,
dezvelindu-şi dinţii galbeni şi lăsându-şi la iveală gingiile violete. În acea
clipă, nevasta lui, Qiuxiang, odinioară concubina a doua a lui Ximen Nao, a
venit şi ea, pe umeri cu o cobiliţă cu două târne în care erau aşezate două
fetiţe, Huzhu şi Hezuo. Qiuxiang îşi pieptănase părul în sus, şi-l dăduse cu
ulei îmbătător de aromat, se pudrase şi purta o rochie cu bordură înflorată şi
pantofi de satin verde brodaţi cu flori purpurii. Chiar că avea curaj cu carul
- cu rochie de pe vremea când îmi era mie concubină, rujată, pudrată, ochii
alunecoşi, toată numai supunere, toată numai unduiri, cum să pară ea om al
muncii? Pe femeia asta o cunoşteam îndeaproape, nu avea o fire bună, era
rea de gură şi haină la inimă, era bună doar de jucărie în pat, nu putea să-ţi
fie altfel aproape. Ştiam că ţinteşte foarte sus, dacă n-aş fi înfrânat-o, Bai şi
Yingchun ar fi murit amândouă de mâna ei. Înainte să-mi rupă mie capul de
câine turbat, femeia asta a văzut limpede cum stau lucrurile şi a întors
armele, spunând că am siluit-o, că am pus cu forţa stăpânire pe ea şi că-n
fiecare zi a trebuit să sufere purtarea crudă a lui Bai. A mers până într-acolo
că, la marea întrunire de demascare şi tragere la răspundere, şi-a ridicat
piepţii cămăşii în faţa unei mulţimi de bărbaţi, ca să-i vadă toţi cicatricile de
pe piept. „P-astea le-a făcut Bai, nevasta moşierului, care m-a ars cu un bol
înroşit de pipă, iar p-astea le-a făcut samavolnicul de Ximen Nao când m-a
înţepat cu o sulă.“ Plângea şi ţipa cu voce bogată şi simţire adâncă, se vedea
că învăţase actorie şi ştia prin ce mijloace să cucerească inima omului. Eu,
Ximen Nao, o luasem pe femeia asta în grijă din pricina inimii mele bune:
pe vremea aceea era doar o fetiţă cu codiţe la spate, nu cu mult mai mare de
zece ani, care-şi urma tatăl orb pe uliţe câştigându-şi traiul prin cântat. Din
nefericire, tatăl i-a murit la colţ de stradă, iar ea s-a vândut ca să aibă cu ce-l
îngropa, devenind slujitoare în casa noastră. Femeie nerecunoscătoare ce
eşti, dacă eu, Ximen Nao, n-aş fi întins mâna să te salvez, ai fi murit
îngheţată pe străzi sau ai fi ajuns curvă la tractir! Curva asta plângea şi mă-
nvinuia, şi ce era minciună spunea mai adevărat decât adevărul, de femeile
de la poalele ridicăturii de pământ unde se ţinea întrunirea erau toate
scuturate de sughiţuri: când îşi ridicau mânecile de la haină să-şi şteargă
lacrimile, le vedeam scânteind. Toţi s-au pus pe strigat lozinci, focul mâniei
s-a înteţit, venise vremea să mor. Şi ştiam că mor de mâna curvei ăleia.
Plângea şi striga şi deseori mă privea pe furiş cu ochii ei migdalaţi. Dacă
doi miliţieni, amândoi puternici şi vânjoşi, nu m-ar fi ţinut cu mâinile la
spate, n-aş mai fi ţinut seama de nimic şi m-aş fi repezit la ea şi i-aş fi dat o
palmă, două palme, trei palme. Mărturisesc, pentru că semăna discordie în
casă, chiar îi trăsesem odată trei palme. Ea îngenunchease şi-mi înlănţuise
picioarele, uitându-se la mine cu lacrimile dănţuindu-i în ochi, iar privirea
din ei, atât de drăgălaşă, atât de vrednică de milă, atât de plină de afecţiune,
îmi înmuiase pe negândite inima şi-mi întărise pe neaşteptate mătărânga. O
femeie ca asta, şi de face zâzanie, şi de-i iute la mâncare şi-nceată la treabă,
ce mai contează? Aşa că după cele trei palme, a urmat înlănţuire în
îmbătătoare iubire - oh, femeia asta cu cele o mie de cochetării ale ei leac
miraculos şi vindecător a fost pentru mine! „Stăpâne, stăpâne, frate drag,
bate-mă, omoară-mă, taie-mă în opt, şi duhul meu tot n-o să-ţi dea pace...“
A dibuit brusc din sân o foarfecă şi-a dat să mă înţepe cu ea în cap, dar
câţiva miliţieni i s-au pus în cale şi au tras-o jos de pe ridicătură. Până în
acel moment, încă mai socoteam că joacă teatru ca să se protejeze, nu
putusem să cred că o femeie cu care mă culcasem şi care se lipise de mine
ca marca de scrisoare chiar putea să mă urască până în măduva oaselor...
Cu Huzhu şi Hezuo în cobiliţă, s-ar zice că voia să meargă la târg. S-a
pisicit pe lângă Hong Taiyue, cu făţuca ei neagră-neagră asemenea unui
bujor negru. Hong Taiyue a rostit:
— Huang Tong, trebuie să o ţii în frâu, trebuie să o reformezi, să o
faci să-şi schimbe obişnuinţele astea de soţioară de moşier, trebuie s-o pui
să meargă pe câmp să trudească şi să n-o mai laşi la toate târgurile.
— Ai auzit? Huang Tong s-a întors spre Qiuxiang şi a zis: Tovarăşul
secretar de tine vorbeşte!
— Vorbeşte de mine? Da’ ce-am făcut? Dacă nu e voie la el, de ce
mai ţineţi târgul? Dacă nu-ţi e pe plac că fata le ia ochii oamenilor, du-te şi
rostuieşte o sticlă de vitriol şi umple-mă toată de ciupituri!
Guriţa lui Qiuxiang clămpănea aşa, stânjenindu-l grozav pe Hong
Taiyue.
— Femeie proastă, bag seama că te mănâncă pielea, ai nevoie de-o
scărmăneală! a zis Huang Tong spumegând de mânie.
— Îndrăzneşti să dai în mine? Un fir de păr dacă îmi clinteşti din cap,
îţi umplu pieptul de sânge!
Cu o mişcare extrem de iute şi precisă, Huang Tong i-a dat o palmă.
Preţ de o clipă, fiecare a rămas încremenit ca o stană de piatră. Mă aşteptam
ca Qiuxiang să se prostească şi să facă scene, să se dea de-a rostogolul pe
jos şi să ameninţe că-şi ia viaţa - astea erau trucurile ei obişnuite. Dar n-am
nimerit-o, Qiuxiang n-a ripostat, doar şi-a dat jos cobiliţa, şi-a acoperit faţa
cu mâinile şi s-a pus pe plâns. Huzhu şi Hezuo trăseseră o sperietură şi
plângeau amândouă înăuntrul târnelor. Din depărtare, căpşoarele lor, aurii şi
pufoase, semănau ca două picături de apă cu două capete de maimuţă.
Cât ai zice peşte, cel care stârnise războiul, Hong Taiyue, s-a prefăcut
în făcător de pace şi a căutat să-i împace pe Huang Tong şi pe soţie. Apoi,
fără să-şi mai abată deloc privirea, a intrat în ceea ce era altădată clădirea
principală a familei Ximen. Lângă uşă, pe zidul de cărămizi, atârna o
plăcuţă de lemn pe care stătea scris, cu semne repezite şi neîngrijite,
„Comitetul sătesc din satul Ximen“.
Stăpânul meu mi-a prins capul în braţe şi cu mâinile lui mari şi aspre
m-a mângâiat pe urechi; nevasta stăpânului, Yingchun, mi-a curăţat cu apă
sărată rana de la piciorul din faţă, iar după aceea m-a bandajat cu o bucată
de cârpă albă. În acest moment, îndurerat dar şi plin de dulceaţă, nu mai
eram cine ştie ce Ximen Nao, ci un măgar, un măgar care avea în curând să
crească mare şi să împartă cu stăpânul bucuriile şi amărăciunile. Aşa cum
spun versurile unui cântec din „Cronica măgarului negru“, opera în stil
Shandong compusă recent de băieţică ăla, Mo Yan:
La trup, măgar negru, la suflet, om,
Cele vechi încet se duc, nori plutitori.
Pe lume, toate se află în transmigraţie,
Amar nesfârşit, de dorinţe pricinuit,
Doruri greu de înăbuşit, orbire în inimă.
De ce să nu uite de întruparea de dinainte
Şi să nu fie măgar vesel şi dimineaţa, şi seara?
 CAPITOLUL 4
Cu surle şi trâmbiţe şi zarvă până la cer, masele intră în colectivă;
măgarului cu copite zăpezii i se pun potcoave
Ziua naţională, 1 octombrie, a coincis în 1954 cu ziua în care a fost
întemeiată prima cooperativă agricolă din ţinutul Gaomi din nord-est, cât şi
cu ziua de naştere a lui băieţică ăla de Mo Yan.
Dis-de-dimineaţă, tatăl lui Mo Yan a dat fuga în grabă mare la noi
acasă; când l-a văzut pe stăpân, n-a scos nicio vorbă, doar şi-a şters
lacrimile cu mâneca hainei sale căptuşite. Stăpânii tocmai mâncau, dar
văzând această scenă, şi-au lăsat grabnic jos bolurile din mână şi-au
întrebat:
— Ce e, măi cumetre?
Tatăl lui Mo Yan a spus plângând şi suspinând:
— A născut, a născut băiat.
— Cumătră a născut băiat? a întrebat stăpâna mea.
— Da, a zis tatăl lui Mo Yan.
— Şi de ce plângi? l-a întrebat stăpânul meu, ar trebui să te bucuri.
Tatăl lui Mo Yan a făcut ochii mari:
— Cine zice că nu-s bucuros? Dacă nu de bucurie, de ce să plâng?
— Da, da, a râs stăpânul meu, plângi doar de bucurie, dacă nu de
bucurie, de ce să plângi? Adu rachiul, i-a zis mai apoi stăpânei mele, să
beau cu fratele nostru un pahar.
— Azi nu beau, a zis tatăl lui Mo Yan, am venit doar să vă dau vestea
cea bună, o să bem peste câteva zile. Cumătră Yingchun, a continuat tatăl
lui Mo Yan făcând o plecăciune adâncă în faţa stăpânei mele, că eu am
acum băiat e numai în temeiul alifiei de făt de căprioară de la dumneata.
Soaţa mea a zis că după ce trece luna de lăuzie o să vină în braţe cu copilul
să facă închinăciune până la pământ în faţa dumitale. Şi-a mai zis soaţa că
dumneata ai soarta bună şi că vrea să-ţi aducă băiatul să ţi-l faci şi
dumneata, cum ar veni, fiu de suflet. Şi-a zis că, dacă nu te învoieşti, să mă
pun în genunchi în faţa dumitale.
Stăpâna mea a râs şi-a zis:
— Tare nostimi mai sunteţi. Fie, mă învoiesc, ca nu care cumva să
ajungi să mi te pui în genunchi!
Şi aşa, Mo Yan nu ţi-e doar prieten, ţi-e, cum ar veni, şi frate.
 De-abia ce-a plecat tatăl lui Mo Yan, fratele tău, cum ar veni, că toată
curtea familiei Ximen - ar trebui să spun curtea gospodăriei săteşti - s-a
animat. Mai întâi, Hong Taiyue şi Huang Tong şi-au unit puterile ca să
lipească pe poartă urări în versuri; mai apoi a venit o trupă de muzicanţi,
care s-au lăsat pe vine în curte, în aşteptare. După înfăţişare, mi se păreau
cunoscuţi. Amintirile lui Ximen Nao mă năpădeau dese ca grindina, noroc
că nutreţul adus de stăpân mi-a pus capăt şirului de aduceri-aminte. Prin
poarta pe jumătate deschisă a staulului, izbuteam să observ, în timp ce-mi
mâneam nutreţul, situaţia din curte. Pe la jumătatea dimineţii, un băiat nici
mare, nici mic, ţinând în mână un steguleţ făcut din hârtie roşie, a zburat
înăuntru strigând tare: „Au venit, au venit, mai marele satului a zis să
cântaţi!“
Muzicanţii au sărit în sus într-o îmbulzeală de mâini şi de picioare.
Dong!, dang!, dong!, au bătut ei de trei ori din gonguri şi tobe, iar apoi,
dum!, dum!, dum!, a început muzica de întâmpinare a oaspeţilor. L-am
văzut pe Huang Tong cum se răsuceşte şi, din alergare, întoarce des capul şi
strigă: „Faceţi loc, faceţi loc, a venit preşedintele de la regiune!“
Condus de preşedintele cooperativei, Hong Taiyue, preşedintele Chen
de la regiune şi cele câteva gărzi înarmate care îl însoţeau au intrat pe
poartă. Preşedintele Chen avea ochii duşi în fundul capului, era costeliv şi
purta o veche uniformă militară care se bălăngănea pe el. După ce a păşit pe
poartă, ţăranii care intraseră în cooperativă, trăgând după ei animale
acoperite cu pânze roşii şi ghirlande şi cu unelte agricole pe umeri, au ţâşnit
şi ei înăuntru. Într-o clipă, în curtea familiei mele se aflau soiuri şi soiuri de
dobitoace, toate grase şi plesnind de sănătate, şi o mare de capete de oameni
îngrămădindu-se laolaltă - un tablou plin de viaţă. Preşedintele de la regiune
s-a aşezat în picioare pe un taburet aflat sub cais şi le-a făcut în repetate
rânduri oamenilor cu mâna. Cum făcea aşa o bucată de vreme, cum urma un
val de ovaţii; animalele s-au molipsit şi ele, şi caii s-au pus pe nechezat,
măgarii pe răgit şi vacile pe mugit, înfrumuseţând şi însufleţind şi mai mult
tabloul. În acest moment de măreţie, înainte ca preşedintele de la regiune să
deschidă gura şi să-ţi ţină cuvântarea, stăpânul meu m-a tras după el - sau
mai bine spus, Lan Lian şi-a tras după el măgarul -, croindu-şi drum prin
mulţimea de oameni şi animale şi ieşind pe poartă sub privirile tuturor.
După ce-am ieşit pe poartă, am mers drept înspre sud. Când am trecut
pe lângă terenul de sport al şcolii primare de lângă Cotul-cu-lotuşi, am
văzut toate elementele rele ale satului, mutând pietre şi cărând pământ sub
supravegherea a doi miliţieni înarmaţi cu suliţe cu ciucuri: înălţau şi măreau
ridicătura de pământ aflată la nord de terenul de sport, locul acela unde se
jucaseră piese mari, se făcuseră şedinţe mari şi fusese ţinut în picioare,
combătut şi criticat şi Ximen Nao. Doar ce mă cufundam în amintirile lui
Ximen Nao şi toţi oamenii ăştia îmi deveneau cunoscuţi. Uite, bătrânul cel
slab care de-abia-şi mai târâie picioarele strâmbe şi poartă în braţe piatra
aceea mare este Yu Wufu, care a fost mai mare peste o sută de familii timp
de trei luni, când erau momâile colaboraţioniste la putere. Uite, mărunţelul
ăla negricios care duce cu cobiliţa două târne de pământ este Zhang
Dazhuang - pe vremea când regimentele de restituire a pământurilor
lansaseră contraofensiva ca să ia înapoi bunurile confiscate, s-a dat de
partea duşmanului, luând cu el şi o puşcă. Fusese cinci ani de zile vizitiul
meu, iar soaţa lui, Bai Susu, era nepoata nevestei mele, Bai, care şi slujise
de mijlocitoare la căsătoria lor. Când m-au combătut şi criticat, au tot ţinut-
o că eu m-am culcat în prima noapte cu Bai Susu şi de-abia după aceea s-a
măritat cu Zhang Dazhuang: vorbe de rahat şi scornituri, să fie Bai Susu
martoră! Ea-şi ridicase însă un piept de la cămaşă şi-şi acoperise faţa,
ţinând-o întruna într-un plâns îndurerat şi nerostind nicio vorbă, şi astei
făcuse prin plânsul ei ca lucrul mincinos să devină adevărat şi ca Ximen
Nao s-o apuce pe drumul către Izvoarele Galbene de pe tărâmul morţii.
Uite, tânărul acela cu faţa slabă şi ovală ca sămânţa de pepene şi
sprâncenele stufoase ca mătura care cară în spate un salcâm japonez este
ţăranul chiabur Wu Yuan, prietenul meu apropiat. Se pricepea să cânte la
jinghu, ştia să sufle şi în suona, iar în anotimpul tihnit al câmpului îi plăcea
să se ţină pe uliţe şi ulicioare după muzicanţii cu tobe şi tambururi, nu cu
gând să facă vreun ban, ci ca să se veselească. Mai uite, insul ăla cu câteva
fire ca mustăţile de şoarece în barbă şi care stă în picioare pe ridicătură cu o
cazma tocită în mâini, părând ocupat, dar tândălind şi lenevind, este Tian
Gui, altădată proprietarul unei căzănării cu vad, dar şi un hapsân care a fost
în stare, cu douăzeci şi cinci de baniţe de grâu puse la păstrare, să-şi lase
nevasta şi copiii să mănânce pleavă şi ierburi sălbatice. Uite-l şi pe, şi pe, şi
pe... şi uite-o şi pe femeia aceea care şchioapătă cu picioruţele ei înfăşate şi
care cară gârbovită o jumătate de coş de pământ, oprindu-se să se
odihnească la fiecare câţiva paşi: era Bai, soţia mea principală, a mea,
Ximen Nao. Uite-l şi pe Yang al Şaptelea, şeful jandarmilor din sat, cu o
ţigară în gură şi o vargă în mână, oprindu-se în faţa ei şi spunându-i sever:
„Ximen Bai, munceşti în dorul lelii?“ Pe soţia mea, Bai, a cuprins-o panica
de-aproape a căzut, iar coşul greu şi plin de pământ a ajuns jos, izbind-o pe
unul din picioruşele ei înfăşate. Un strigăt ascuţit a scos atunci soţia mea,
Bai, iar după aceea a plâns îndurerată pe înfundate, au!, au!, uf!, uf!,
întocmai ca o fetiţă. Yang a ridicat varga şi-a altoit brusc cu ea în jos - iar eu
la fel de brusc m-am scuturat de frâul din mâna lui Lan Lian şi m-am
repezit spre Yang; varga a despicat aerul cu un şuierat, la o palmă de nasul
lui Bai. N-a rănit-o în niciun fel, Yang exersase mişcarea până devenise
expert. Puiul ăsta de lele, găinarul ăsta, toate patimile le avea, pe toate - şi
mâncatul, şi băutul, şi curvăsăreala, şi jocul de noroc, şi fumatul de opiu -,
risipise averea strânsă de taică-său şi o supărase pe maică-sa de-şi pusese
capăt zilelor spânzurându-se de-o grindă; cu toate acestea, fusese băgat la
ţăranii dintre cei mai nevoiaşi, avangarda revoluţiei. Vrusesem să-i dau un
pumn, dar de fapt n-aveam cum să-i dau un pumn - puteam doar să-i dau o
copită, puteam doar să-l muşc cu gura mea cea mare de măgar şi cu dinţii
mei cei mari de măgar: Yang, măi pui de lele cu mustăcioară pe buza de sus,
cu ţigară-n gură şi vargă în mână ce eşti, eu, Ximen Măgarul, mai devreme
sau mai târziu tot o să te muşc crunt!
Stăpânul a înşfăcat neîntârziat frâul de care mă scuturasem, ferindu-l
pe viermele de Yang de prăpăd. Dar din instinct, eu tot mi-am cocoţat
fundul în sus şi mi-am ridicat picioarele din spate. Am simţit cum copitele
nimeresc pe loc moale - era burta lui Yang. După ce devenisem măgar,
cuprindeam cu ochii un orizont mult mai larg decât pe vremea când eram
Ximen Nao, de puteam vedea chiar şi ce se află în spatele meu. Am văzut
deci cum Yang, fiul de căţea, pică în buci la pământ, cum făţuca i se face
galbenă ca ceara şi cum multă vreme nu-şi mai vine în fire: când şi-a venit
totuşi în fire, a strigat „Mamă!“. Pui de lele, pe maică-ta ai supărat-o într-
atâta că s-a spânzurat, de ce mai strigi după ea acum?
Stăpânul meu a aruncat frâul din mână şi s-a dus grabnic să-l ridice pe
Yang înapoi pe picioare. Yang şi-a cules varga de pe jos, s-a arcuit înapoi de
şale, a ridicat varga şi-a altoit din ea înspre căpăţâna mea. Stăpânul l-a prins
de încheietură, nelăsând varga să se coboare spre mine. Dacă vrei să dai
într-un măgar, uită-te bine şi la stăpân, Yang al Şaptelea!
— Lan Lian, s-o fut pe mă-ta care te-a făcut ea pe tine, fiu de suflet al
lui Ximen Nao ce eşti tu, element rău de nu te-au băgat în clasa care trebuie,
las că dau eu şi în tine! Yang făcea tămbălău, dar stăpânul meu nu-i dădea
drumul la încheietură şi pe nebăgate de seamă îşi şi sporea tăria strânsorii,
fâcându-l pe Yang, care zi de zi îşi istovise puterile tot trăgând-o stricatelor,
să scoată vaiet după vaiet şi să lase varga din mână. Stăpânul l-a împins la o
parte şi i-a zis:
— Socoteşte-te norocos că nu l-am potcovit încă!
Am ieşit tras de stăpân pe poarta de sud a împrejmuirii de pământ a
satului, pe marginea căreia numeroase fire de mohor galben şi ofilit se
legănau în bătaia slabă a vântului. Nu era doar ziua întemeierii cooperativei,
ci şi ziua celor rânduite pentru mine, Ximen Măgarul, la atingerea
maturităţii. Stăpânul mi-a vorbit:
— Măgarule, azi te duc să-ţi pun potcoave, adică e ca şi cum o să ai
încălţări, n-o să te mai doară picioarele de la pietre şi lucrurile ascuţite n-o
să te mai înţepe în copite. După ce-ţi pune potcoave, să cheamă că te-ai
făcut mare, trebuie să mă ajuţi la muncă.
Să muncească la stăpân - asta o fi pesemne soarta fiecărui măgar? Mi-
am înălţat capul şi-am început să strig, iha-ha! iha-ha!: era prima oară când
răgeam de când devenisem măgar, iar glasul meu, puternic şi limpede, a
adus pe faţa stăpânului o expresie de plăcută surprindere.
Meşterul potcovar avea şi un atelier de fierărie. Avea faţa tuciurie şi
nasul de un roşu aprins; sprâncene nu mai avea peste arcadele sale mândre,
genele i se duseseră şi ele, pleoapele le avea roşii şi umflate, iar în cele trei
cute adânci care îi brăzdau fruntea era strânsă cenuşă de cărbune. După
dârele de sudoare care spălau faţa ucenicului ştiam în schimb că pielea
acestuia este foarte albă. Tânărul era lac de sudoare, mă temeam că o să iasă
toată apa din el. Fierarul mai în vârstă avea corpul cu totul uscat, de parcă
focul din cuptor îi zvântase de-a lungul anilor toată apa din trup. Cu mâna
stângă, tânărul aţâţa focul cu foalele, iar în dreapta strângea cleştii cu care
învârtea un fier sub flacără. Când fierul s-a înroşit complet, l-a scos din
cuptor, numai lumină în curgere şi şuvoi de splendoare, iar apoi meşterul şi
ucenicul şi-au unit puterile izbind grozav cu ciocanul cel mare şi mai uşor
cu cel mic, bong-bong!, bang-bang!, dong-dong!, dang-dang!; scânteile
ţâşneau şi se-mprăştiau, iar zgomotul cutremura pereţii, toate acestea
stârnind în inima mea, Ximen Măgarul, tulburare şi confuzie.
M-am gândit că tânărul acela cu faţa albă e un copil atât de înzestrat şi
atât de firesc şi lipsit de reţineri, că locul lui adevărat ar fi trebuit să fie pe
scenă, unde să se ţină de şotii şi cochetării cu fetele, să spună vorbe de
iubire, cu duioase simţiri ca apa de mângâietoare, cu întâlniri dulci de-amor
ca de vis; faptul că bătea fierul era chiar o greşeală rezultată dintr-un joc al
întâmplării. Nu mi-ar fi trecut prin cap că, înzestrat şi chipeş ca Pan Yue,
poetul din vechime, cum era, are în el strânsă aşa putere uriaşă - un ciocan
cu mâner flexibil cântărind nouă kile, dacă nu esti meşter mare în ale
fierăriei şi cât un taur de puternic, e greu să-l stăpâneşti! În mâna tânărului
însă, ciocanul se afla cu totul în largul său, de parcă i-ar fi fost acestuia o
prelungire a corpului. Sub bătăile sale, fierul de pe nicovală era parcă o
bucată de lut, pe care meşterul şi ucenicul acestuia modelau în ce formă le
era după voie. Dintr-o bucată de fier cam de mărimea unei perne au forjat o
tocătoare de paie - cea mai mare dintre uneltele de fier din casa ţăranului.
Stăpânul, profitând de scurta clipa de odihnă a celor doi, s-a apropiat şi a
glăsuit:
— Meştere Jin, îndrăznesc să te necăjesc să pui potcoave măgarului
nostru.
Fierarul mai în vârstă a tras dintr-o ţigară, iar fumul i-a ieşit rotocol
după rotocol şi din nas, şi din urechi; cel tânăr a luat un bol mare din
porţelan grosolan şi şi-a vărsat apa din el pe gât, gâl!, gâl!, gâl! Apa părea
că iese numaidecât înapoi la iveală, prefăcută în sudoare, iar eu am
adulmecat o mireasmă stranie - era vorba de mirosul pe care îl scotea trupul
acelui tânăr cu chip frumos, inimă neprihănită şi mare râvnă de muncă.
— Frumos zăpeziu! a rostit oftând meşterul după ce m-a măsurat din
ochi. Stăteam în afara şopronului, lângă uliţa largă care ducea spre capitala
judeţului, iar când mi-am lăsat capul într-o parte, mi-am zărit pentru prima
dată copitele albe. Amintirile legate de Ximen Nao au dat buzna vijelioase,
„copite zăpezii“ se spune despre un cal măreţ ca un pui de dragon..., însă
vorbele fierarului mai în vârstă m-au izbit de parcă mi-ar fi turnat în cap o
găleată de apă rece:
— Păcat că e măgar, dacă era cal...
— Nici calul nu e mai cu folos, a rostit tânărul punând jos bolul. La
gospodăria de stat au adus nu demult două tractoare „Estul este roşu“ şi
fiecare are o sută de cai putere, adică face cât o sută de cai. Un plop cât să-l
cuprindă doi oameni în braţe l-au priponit la mijloc cu un fir mare de oţel pe
care l-au agăţat de „Estul este roşu“, iar ăsta numai ce-a băgat niţel cărbuni
şi dum!, dum!, l-a scos afară cu rădăcină cu tot! Iar rădăcina pe care o
trăgea era lungă cât juma’ de uliţă!
— Numai tu le ştii pe toate! l-a mustrat fierarul în vârstă, spunându-i
apoi pe dată lui Lan Lian: Lian, o fi el doar un măgar, dar cu asemenea
înfăţişare e vrednic de toată cinstea. Când cine ştie ce mare general o să fie
sătul să călărească pe armăsari de soi şi-o să vrea deodată să călărească un
măgar, tu, Lan Lian, o să dai de noroc de pe urma măgărului ăstuia.
Fierarul cel tânăr a zâmbit cu răceală, în continuare a râs în hohote,
iar mai apoi s-a oprit deodată din râs, de parcă râsul şi expresia de pe chipul
lui, apărută la fel de brusc ca un fulger şi dispărută la fel de inopinat, ar fi
avut treabă numai cu el şi nicio legătură cu ceilalţi. Meşterul fusese clar
zdruncinat de râsul ciudat al ucenicului şi avea privirea uşor pierdută,
părând, deşi nu-şi ţinea ochii într-un punct fix, că-l ţintuieşte pe celălalt.
Mai apoi a zis:
— Jin Bian, mai sunt potcoave?
Jin Bian, care avea răspuns pentru toate, a zis:
— Avem multe, dar toate sunt de cal. Le punem în cuptor, le încălzim
şi le batem până facem din ele potcoave de măgar.
A durat cam cât să fumezi o pipă şi potcoavele de cal au fost
transformate în potcoave de măgar. Fierarul cel tânăr a aşezat un taburet
greu în spatele unuia dintre picioarele mele, pe care cel în vârstă mi l-a
ridicat, scurtându-mi apoi unghia cu o daltă ascuţită. După ce mi-a terminat
toate cele patru picioare, s-a dat câţiva paşi înapoi, m-a măsurat din priviri
şi a spus încercat de simţiri nenumărate:
— Bun măgar, în viaţa mea n-am văzut unul mai frumos!
— Şi mai frumos să fi fost, tot nu s-ar fi putut asemui cu o combină!
Gospodăria de stat a adus din Uniunea Sovietică o combină, e roşie şi poate
să taie dintr-odată grâul pe zece brazde: prin faţă înghite spicele şi pe la
spate scuipă boabele, care curg fâş-fâş, de în cinci minute umpli un sac! a
spus cu mare avânt tânărul Jin Bian.
Fierarul în vârstă a oftat prelung:
— Jin Bian, după cum se vede treaba, nu pot să te mai ţin aici. Dar
chiar de-o fi să pleci mâine, azi tot trebuie să-i pui potcoave măgarului.
Jin Bian s-a apropiat de mine şi mi-a apucat un picior cu braţul stâng;
în mâna dreaptă ţinea un ciocan, iar în gură, cinci cuie. A fixat cu stânga
potcoava pe copită şi din două lovituri de ciocan a băgat înăuntru fiecare
cui, curat şi îngrijit; şi uite aşa, gata potcoava. Le-a pus pe toate patru în nu
mult peste zece minute. După aceea a lăsat unealta din mână şi a intrat în
şopron. Meşterul i-a zis stăpânului meu: „Lan Lian, ia-l să facă vreo două
ocoluri, să vedem dacă şchioapătă sau nu“. Stăpânul m-a tras după el să
facem un ocol pe uliţă, de la Cooperativa de Aprovizionare şi Desfacere
până la măcelărie; acolo tocmai tăiau un porc negru, iar cuţitul a intrat alb
în el şi-a ieşit roşu - o treabă tare supărătoare. Omul care ucisese porcul
purta o cămaşă de un verde ca jadul, şi aşa se face că era mult roşu şi era şi
mult verde, contrastul fiind izbitor. De la măcelărie am mers până la
administraţia regiunii, unde am dat nas în nas cu preşedintele Chen şi cu
gărzile lui; mi-am dat seama că ceremonia în cinstea cooperativei agricole
de producţie din satul Ximen se încheiase. Bicicleta preşedintelui se stricase
şi unul din garda lui o căra pe umăr. De cum m-a văzut, preşedintele Chen
nu şi-a mai mutat multă vreme privirile în altă parte. Ştiam că înzestrările şi
puterile mele îi atrăseseră ochii. Ştiam că în rândul măgarilor sunt unul
mare şi robust - regele Yama o fi socotit că i-a greşit lui Ximen Nao şi de-
aia îmi dăduse mie anume capul, ochii, copitele şi picioarele măgăreşti cele
mai frumoase.
— Grozav măgar, cu copite zăpezii! l-am auzit spunând pe preşedinte.
— Am putea să-l ducem la staţia zootehnică, măgar de sămânţă, l-am
auzit pe cel care căra bicicleta pe umăr.
— Eşti Lan Lian din satul Ximen?
— Da, a răspuns stăpânul meu, dându-mi apoi o palmă peste fund,
dornic foarte să ocolească discuţia.
Preşedintele Chen i s-a pus în cale, a ridicat mâna şi m-a pipăit pe
spate, iar eu pe dată am sărit în sus.
— N-are firea prea bună, a zis stăpânul meu.
— Dacă n-are firea bună, trebuie dresat cu încetul, să nu care cumva
să fii fără răbdare. Dacă eşti fără răbdare, o să dai rasol şi n-o să mai ai cum
să-l dresezi.
Preşedintele Chen îi vorbea stăpânului meu pe un ton de expert:
— Înainte să particip la revoluţie, am fost negustor de măgari: am
văzut măgari cu sutele şi miile, le ştiu firea ca pe propriul buzunar.
A început apoi să râdă în hohote, iar stăpânul meu l-a urmat şi el,
râzând prosteşte.
— Lan Lian, Hong Taiyue mi-a vorbit de situaţia ta. L-am criticat şi i-
am spus că Lan Lian e un măgar îndărătnic, trebuie să-l mângâi pe firul
părului, nu în răspăr, nu se poate fără răbdare, dacă eşti fără răbdare, o să-ţi
dea una cu copitele de dinapoi şi-o să te muşte. Lan Lian, pentru moment
poţi să nu intri în colectivă. Dar ia ia-te tu la întrecere cu cooperativa! Ştiu
că ai repartizaţi opt mu de pământ. Până toamna viitoare, să vedem câte
grâne faci tu în medie pe mu şi câte grâne face cooperativa în medie pe mu.
Dacă faci tu pe mu mai mult decât cooperativa, atunci continui cu
gospodăria individuală, dar dacă recolta cooperativei e mai mare, ne mai
punem o dată pe vorbit.
— Vorba asta ai spus-o cu gura dumitale! a spus cu însufleţire
stăpânul meu.
— Am spus-o eu cu gura mea, toţi cei de-aici îţi sunt martori, a zis
Chen arătând spre gărzile sale şi spre cei din jur cu degetul.
Stăpânul m-a tras înapoi la fierărie şi i-a spus meşterului:
— Nu şchioapătă, păşeşte sigur, cu tăria potrivită. N-aş fi crezut că
unul aşa de tânăr de ani ca meşterul Jin Biao poate să facă o treabă atât de
nemaipomenită.
Fierarul în vârstă a scuturat din cap zâmbind amar, ca apăsat de-o
mare greutate pe suflet.
În acel moment, l-am văzut pe tânărul fierar Jin Bian cum iese din
atelier ducându-şi în spinare aşternuturile - o plapumă cenuşie în jurul
căreia era înfăşurată o piele de câine - şi spune:
— Meştere, eu plec.
— Pleacă, i-a spus întristat celălalt, aleargă după viitorul tău cel
luminos!
 CAPITOLUL 5
Săpând după averi şi comori, oamenii o supun cercetărilor pe Bai;
după tărăboi în sala cea mare, măgarul sare peste zid
Pentru că îmi atârnaseră potcoave noi şi mai primisem şi atâtea
complimente, eram plin de bucurie; pentru că auzise vorba preşedintelui de
la regiune, stăpânul era şi el vesel. Stăpânul şi măgarul - Lan Lian şi cu
mine - ne zbenguiam alergând pe câmpia întomnată auriu: era ziua cea mai
fericită de când devenisem măgar. Chiar aşa, decât vreun terchea-berchea
fără minte, mai bine măgar pe care-l iubeşti de cum îl vezi! Era întocmai
cum a scris Mo Yan, fratele tău cum ar veni, în opera sa, Cronica măgarului
negru:
Cu potcoavele noi, copitele-s uşoare,
Alerga acum pe drum iute ca vântul.
Uitase de prostiile din viaţa de dinainte,
Ximen Măgarul era vesel şi cu totul destins:
Înălţa capul spre cer şi răgea: Iha! Iha! Iha!
Când ne-am apropiat de capul satului, Lan Lian a cules de la marginea
drumului o mână de ierburi mlădioase şi nişte crizanteme sălbatice galbene,
din care a împletit o ghirlandă alungită pe care mi-a pus-o pe după urechi.
Ne-am întâlnit apoi cu măgăriţa pietrarului Han Shan de la capătul de apus
al satului şi cu fiica lui, Han Huahua. Măgăriţa căra în spinare două
paporniţe lăsate fiecare într-o parte: într-una se afla un copilaş acoperit pe
cap cu o căciulă din blană de iepure, în cealaltă, un purceluş alb. Lan Lian a
schimbat câteva vorbe cu Huahua, iar eu şi cu măgăriţa ne-am încrucişat
privirile. Oamenii au vorbirea lor, iar noi, măgarii, avem felul nostru de a
schimba informaţii - prin mirosuri şi poziţii ale trupului, precum şi prin
intuiţii primare. În urma scurtei conversaţii, stăpânul a aflat că Huahua, care
se măritase şi locuia într-un sat îndepărtat, se întorsese acasă pentru
aniversarea de şaizeci de ani a mamei sale. Bebeluşul din paporniţă era fiul
ei; purceluşul din cealaltă era darul pe care i-l făcuseră cei de acasă. În acei
ani, oamenii când îşi faceau daruri preferau animalele vii - purceluşi, miei
sau pui -, iar când cârmuirea dădea vreo primă, aceasta era şi ea uneori câte
vreun mânz, viţel sau iepuraş cu blană bogată. Vedeam limpede că legătura
dintre stăpân şi Huahua nu era una obişnuită şi mi-am adus aminte că pe
când eram Ximen Nao, Lan Lian păştea vacile, iar Huahua oile şi că cei doi
se jucaseră prin iarbă de-a măgarii care se dau de-a rostogolul. De fapt nu
prea îmi stătea gândul la treburile lor, ca măgar plin de vlagă şi tărie ce
eram, cel mai mult îmi păsa de măgăriţa aceea din faţa mea, care căra în
spinare bebeluşul şi purcelul. Era mai în vârstă decât mine, s-ar fi zis că
avea între cinci şi şapte ani. Puteam să-i apreciez vârsta după adânciturile
duse mult în fundul capului pe care le avea deasupra ochilor; desigur, putea
şi ea perfect de bine să-mi aprecieze vârsta, chiar cu şi mai mare uşurinţă.
Să nu crezi că dacă eram Ximen Nao întors iar pe lume eram şi măgarul cel
mai deştept de pe faţa pământului, deşi o vreme nutrisem şi eu această
iluzie; pesemne că şi ea era reîncarnarea unui personaj important. Eu, când
mă născusem, avusesem părul cenuşiu, care se înnegrise pe măsură ce
crescusem: dacă n-aş fi fost acum negru, doar copitele mele n-ar fi fost de-
ajuns ca să ia ochii şi să fure vederile. Ea era cenuşie, cu trupul destul de
mlădiu, sprâncenele delicate şi dinţii foarte ordonaţi şi curaţi; când şi-a
apropiat botul ca să ne împrietenim, am adulmecat mireasma de turtă de
soia şi tărâţe de pe buzele şi dintre dinţii ei. I-am adulmecat şi mirosul care-
mi spunea că e stârnită şi în acelaşi timp am simţit cum arde pe dinlăuntru şi
cât tânjeşte să o încalec. Aşa s-a iscat în mine dorinţa intensă de a mă
cocoţa pe ea.
Stăpânul a întrebat-o pe Huahua:
— Aţi făcut şi voi cooperativă?
— Ne conduce acelaşi şef la judeţ, cum să nu facem? a răspuns ea
fără grabă.
M-am răsucit până în spatele măgăriţei sau poate că ea şi-a mutat
singură bucile spre mine. Odoarea excitantă a devenit şi mai puternică, iar
când am mirosit-o o dată, m-am simţit de parcă aş fi dat pe gât o tărie; fără
să vreau, mi-am ridicat capul şi mi-am înălţat botul, mi-am dezvelit dinţii şi
mi-am ferecat nările ca să nu las odoarea aceea să iasă afară, iar această
postură foarte frumoasă a îmbătat-o pe măgăriţă, aducând-o în extaz. În
acelaşi timp, maiul meu cel negru s-a sculat şi el cu vitejie, zdroncănindu-
mi drept peste burtă. O asemenea ocazie se iveşte la o mie de ani şi e iute
trecătoare, dar tocmai pe când îmi ridicam picioarele din faţă cu gândul s-o
încalec, l-am văzut pe copilicul din paporniţă care dormea deosebit de
adânc, precum şi pe purcelul care guiţa bezmetic. Dacă aş fi încălecat-o
atunci, picioarele mele din faţă, de-abia potcovite, ar fi şters de bună seamă
de pe faţa pământului cele două vieţi dinăuntrul paporniţelor. Iar atunci, mi-
e teamă că eu, Ximen Măgarul, aş fi rămas pe vecie în iad, până şi ca
dobitoc fiind greu să mai renasc. În acest moment de ezitare, stăpânul a
smucit de frâu, iar copitele mele din faţă s-au coborât în spatele măgăriţei.
Huahua a început să strige înspăimântată şi-a tras-o grabnic pe măgăriţă
înainte, la o oarecare distanţă de mine.
— Tata înadins mi-a spus că măgăriţa e în călduri şi să mă păzesc, dar
eu tocmai de-asta am uitat! şi mi-a zis să mă păzesc de măgarul familiei lui
Ximen Nao - ia uite, Ximen Nao e mort de-atâţia ani, dar tata tot crede că tu
eşti argatul lui şi zice de măgarul tău că e al familiei lui Ximen Nao!
— Dacă n-a zis că măgarul e Ximen Nao reîncarnat şi întors iar pe
lume, tot e bine, a zis râzând stăpânul meu.
Auzindu-l, am tras o sperietură zdravănă: pătrunsese oare secretul
meu? Şi, dacă ştia că măgarul e stăpânul lui reîncarnat şi întors iar pe lume,
era de bine sau de rău pentru măgar? Când soarele roşu dădea să apună,
Huahua şi stăpânul meu şi-au luat şi ei rămas-bun:
— Frate Lan, a zis ea, mai vorbim şi cu alt prilej, acum trebuie să mă
duc, mai am cinsprezece li până acasă.
— Dar măgăriţa nu se-ntoarce în seara asta? a întrebat-o preocupat
stăpânul meu.
Huahua a zâmbit subţire, şi-a coborât glasul şi a spus pe un ton
misterios:
— Măgăriţa asta a noastră e foarte isteaţă, după ce mănâncă nutreţ pe
săturate şi bea şi apă îndeajuns, îi dau jos frâul şi se-ntoarce singură acasă.
E la fel de fiecare dată.
— Da’ de ce-i dai jos frâul?
— De frică să n-o tragă de el vreun om rău! Şi oricum, cu frâul nu
poate să fugă prea repede, iar în caz că dă peste vreun lup, nu-i prea
lesnicios.
— Hm, a zis stăpânul frecându-se pe bărbie, nu vrei să te petrec o
bucată de drum?
— Nu, nu, a zis Huahua, aveţi piesă în sat în seara asta, du-te să te uiţi
şi dumneata. După ce-a făcut câţiva paşi mânându-şi măgăriţa, şi-a întors
capul şi-a adăugat:
— Frate Lan, tata a zis că nu trebuie să te-ndărătniceşti aşa ca un
măgar, mai bine să mergi laolaltă cu toată lumea, e mai sigur.
 Stăpânul a scuturat din cap fără să zică nimic, m-a ţintuit cu un ochi
şi-a zis:
— Hai, flăcăule, că până şi tu te gândeşti la bunătăţuri! Mai era puţin
şi mă băgai în mare bucluc. Ia zi, să-l pun eu pe jugănitor să te scopească au
ba?
De cum am auzit asta, am început să dârdâi din toate încheieturile şi-
am simţit cum mi se strânge punga boaşelor şi cum mă ia cu asalt un val de
spaimă uriaş. Stăpâne, să nu care cumva să mă jugăneşti! - aşa voiam să
zbier, dar când vorbele îmi ieşeau pe gâtlej, se prefăceau într-un lung şir de
răgete: Iha! Iha! Iha!...
Am intrat în sat şi pe când mergeam pe uliţa mare, potcoavele mele se
ciocneau de pietre şi scoteau sunete clare şi melodioase, cu un ritm bine
desluşit. Chiar dacă mintea îmi era în altă parte, prin faţa ochilor mi se
legăna chipul plăcut al măgăriţei, cu buzele ei rozalii, fragede şi delicate, iar
nasul îmi era învălătucit de mirosul ei de urină atât de plin de pasiune, ceea
mă făcea în fiece clipă să-mi pierd minţile; totuşi, cele trăite ca om în viaţa
de dinainte mă făceau să nu fiu asemenea măgarilor obişnuiţi. Întorsăturile
neaşteptate din lumea oamenilor aveau o mare atracţie asupra mea. Am
văzut numeroşi oameni care alergau cu mare iuţeală undeva, iar din vorbele
pe care le slobozeau în goana lor am aflat că în curtea familiei Ximen -
acum curtea gospodăriei săteşti şi a birourilor cooperativei, precum şi,
fireşte, curtea stăpânului, Lan Lian, şi a lui Huang Tong - tocmai fusese
expusă la vedere o oală smălţuită din porţelan colorat, plină de aur, argint şi
comori. Fusese descoperită după-amiaza, în timp ce săpau ca să
construiască scena pentru piesă. Pe loc am văzut cu ochii minţii privirea
vagă şi echivocă a celor care, în acele momente, se aflau în faţa
scânteierilor de perle şi comori ce răzbateau afară din oală.
Amintirile lui Ximen Nao au năpădit ca un şuvoi, slăbind dragul cel
mare pe care-l resimţea Ximen Măgarul faţă de măgăriţă. Nu ţineam minte
să fi îngropat acolo aur, argint şi alte lucruri de valoare; mia de arginţi
îngropată în grajdul vitelor, dimpreună cu multele averi şi comori puse bine
într-un perete despărţitor le luaseră deja brigăzile de ţărani sărmani la
reverificare, când cu reforma agrară. Din pricina asta, soţia mea, Bai, avuse
parte de-atâta şi-atâta amărăciune.
... La început, Huang Tong, Yang al Şaptelea şi ai lor le-au închis pe
Bai, Yingchun şi Qiuxiang într-o odaie ca să le interogheze, sub comanda
personală a lui Hong Taiyue. Eu eram închis în altă odaie şi nu puteam
vedea ce se întâmplă la interogatoriu, dar puteam auzi vocile.
— Vorbeşte! Unde-a ascuns Ximen Nao aurul şi comorile? Vorbeşte!
Am auzit răpăială de vergi şi de bastoane zdroncănind în masă. Am
auzit-o pe târfa de Qiuxiang plângând şi strigând:
— Mai mare al satului, comandante, unchilor, fraţilor, eu sunt de
origine dintre cei sărmani, în familia Ximen mănânc pleavă şi înghit ierburi
sălbatice, niciodată nu m-au socotit om, Ximen Nao m-a siluit, iar când el
mă siluia, Bai mă apăsa de picioare şi Yingchun de mâini, ca să-l lase pe
măgarul de Ximen Nao să mă fută!
— Mănânci rahat!
Yingchun era cea care strigase.
Zgomot că se lovesc, zgomot că le trage cineva deoparte.
— Spune numai vorbe neadevărate! adăugase Bai.
— La ei în casă eram mai rău ca un porc sau un câine, unchiule, frate,
cumnaţilor, mi-s om care a răbdat mare amar, sunt din aceeaşi clasă ca voi,
sunt soră de clasă cu voi, voi m-aţi scăpat din marea de amărăciune, vă port
mare recunoştinţă şi am mare îndatorare la voi, de-abia mă ţin să nu-i
scobesc creierul din cap lui Ximen Nao şi să vi-l dau vouă să-l mâncaţi, i-aş
smulge şi inima şi ficaţii din el să vi le dau vouă să meargă la băutură... Ia
gândiţi-vă, dumneavoastră, când şi-au îngropat ei averile şi comorile, cum o
să-mi zică ei mie ce şi cum? Dragii mei tovarăşi de clasă, ia cântăriţi
dumneavoastră niţel treaba asta!
Aşa plângea şi ţipa Qiuxiang.
Yingchun în schimb nu plângea şi nu făcea tărăboi, ţinând-o una şi
bună:
— Eu toată ziua nu făceam decât treabă şi vedeam de copii, de alte
lucruri nu ştiu nimica-nimicuţa.
Aşa e, niciuna nu ştia unde ascunsesem aurul şi cele de preţ, doar eu
şi cu Bai ştiam. Concubina e concubină, nu poţi să te încrezi în ea, cea în
care poţi să te încrezi e soţia.
Bai nu zicea nici pâs, dar după ce-au strâns-o cu uşa, a spus:
— Era de ochii lumii, de ziceai că scrinurile-s pline de aur şi cuferele
de-argint, dar adevărul e că de multă vreme intra mai puţin decât ieşea, iar
când mai picau nişte bani, nu mi-i dădea mie.
Am presupus că zicând aceasta, le-a ţintuit plină de vrăjmăşie, cu
ochii ei mari şi goi, pe Yingchun şi Qiuxiang. Ştiam că o urăşte pe
Qiuxiang, dar Yingchun fusese în fond servitoarea ei, adusă cu ea de-acasă
şi apropiată de ea cum e pielea de os; a ei fusese şi ideea s-o iau pe
Yingchun de concubină, ca să-mi dăruiască urmaşi să ducă neamul mai
departe, iar Yingchun şi-a dat toată silinţa, în anul următor avea să-i nască
pe gemeni. C-am luat-o însă concubină şi pe Qiuxiang a fost din pricina
uşurinţei mele. Cu toate mergând strună, te fuduleşti de uiţi de tine: câinele
când se fuduleşte îşi ţine coada pe sus, iar omul când se fuduleşte îşi ţine
scula pe sus. Desigur că de vină fusese şi dracul ăsta mic de femeie, care în
fiecare zi mă provoca cu privirea şi mă zgâria cu sfârcurile ţâţelor. Iar eu,
Ximen Nao, nu eram vreun sfânt, şi nu putusem face faţă acestei ispite. Bai
mă ocărâse crunt din această pricină:
— Jupâne, mai devreme sau mai târziu o sa-ţi găseşti pieirea de mâna
dracului ăsta de muiere!
Iar ce zisese Qiuxiang că Bai o apăsase de picioare ca s-o siluiesc eu
era cu totul şi cu totul scorneală şi făcătură. Bai o bătuse, asta era adevărat,
dar Bai o bătuse şi pe Yingchun.
Mai apoi, le-au dat drumul lui Yingchun şi lui Qiuxiang, iar eu, închis
într-o odaie din aripa de vest, am străpuns cu privirea prin grilajul de la
fereastră şi le-am văzut pe cele două când au ieşit din clădirea principală:
lui Qiuxiang, chiar cu părul zburlit şi faţa murdară, i se putea citi pe obraz
voioşia ascunsă, în timp ce ochii i se învârteau bezmetici de jur-împrejur.
Yingchun, toată o frământare, s-a năpustit drept în camera din aripa de
răsărit de unde veneau plânsetele răguşite ale lui Jinlong şi Baofeng. Băiatul
meu, fata mea, se tânguia inima-n mine, nu ştiu unde am greşit de-am
vătămat noima firii şi-am nimerit peste o aşa grozavă încercare,
nenorocindu-mă nu numai pe mine, dar aducând năpastă şi peste soaţă şi
copii! Mă gândeam însă şi că proprietari de pământ combătuţi, demascaţi şi
traşi la răspundere, măturaţi la o parte şi aruncaţi afară pe uşă din casele lor
sau cărora li se rupea gâtul de câine turbat se găseau în toate satele, dintr-
unul nu lipseau, erau în lumea asta largă cu sutele şi miile: toţi să fi făcut
fapte rele şi toţi să fie musai să primească asemenea răsplată? Aşa era
sorocit să fie, cerul şi pământul se rotesc, Soarele şi Luna îşi au mersul lor,
n-ai scăpare dacă eşti sortit pieirii: eu, Ximen Nao, încă îmi mai aveam
căpăţâna pe umeri doar din pricină că mă bucuram de ocrotirea strămoşilor.
Într-o lume ca asta, ai noroc cu carul să te poţi păstra în viaţă, cum să mai
cutezi să şi ceri cu nesăbuinţă altceva? Totuşi eram deosebit de îngrijat de
Bai - în caz că nu putea să facă faţă şi dădea în vileag locul în care aveam
ascunsă comoara, treaba nu numai că nu-mi micşora mie vinovăţia, dar îmi
mai şi arunca un blestem de moarte iute peste cap. Bai, Bai, soaţa mea, tu ai
gând adânc, eşti cu mare chibzuinţă, în clipa asta de cumpănă să nu te
zăpăceşti!
Cel ce stătea de santinelă era Lan Lian, care se sprijinise cu spatele de
fereastră şi îmi bloca vederea: puteam doar să aud, şi auzeam cum în
clădirea principală se desfăşoară încă o rundă de interogatoriu. Iar runda
asta era de-adevăratelea. Strigătele erau asurzitoare, vergile, joardele,
bicele, toate răpăiau plesnind în masă, toate pocneau plesnind-o pe soţia
mea, Bai, iar ea, soţia mea, aolea ascuţit, facându-mă să mă simt de parcă-
mi răsucea cineva cuţitul în inimă şi să dârdâi din toate încheieturile.
— Vorbeşte! Unde-s ascunse averile şi comorile?
— N-avem averi şi comori...
— Bai, Bai, tare căpoasă mai eşti, se vede treaba că, dacă nu-i dăm să
simtă niţică usturime, n-o să-şi dea drumul la gură.
Părea să fie vocea lui Hong Taiyue, deşi parcă nu semăna.
A urmat un moment de pace, fără niciun zgomot, iar după aceea a
venit urletul lui Bai, un urlet care mi-a făcut părul măciucă. Nu eram în
stare să ghicesc ce fel de caznă îngrozitoare poate să facă o femeie să scoată
un urlet atât de înfricoşător.
— Vorbeşti? Dacă nu vorbeşti, o luăm de la capăt!
— Vorbesc... vorbesc... iar mie mi s-a luat o piatră de pe inimă, bine,
vorbeşte, oricum, o moarte are omul. Decât să rabde toate chinurile astea ca
să mă ocrotească pe mine, mai bine mor eu.
— Vorbeşte, unde sunt ascunse?
— Sunt ascunse, sunt ascunse în templul zeului solului de la răsăritul
satului, în templul lui Guandi din nordul satului, la Cotul cu lotuşi, în burta
vacii... Nu ştiu, zău nu ştiu, chiar n-avem averi şi comori, la prima reformă
agrară am dat toate lucrurile!
— Mare curaj pe tine, Bai, îndrăzneşti să te ţii de goange cu noi!
— Daţi-mi drumul, chiar nu ştiu nimic...
— Trageţi-o afară!
Am auzit ordinul maiestuos slobozit în clădirea principală. Cel care-l
dăduse stătea pesemne în balansoarul de santal în care stăteam eu de obicei:
lângă balansoar se afla o masă pătrăţoasă pe care erau aranjate pensule,
hârtii şi celelalte dintre comorile literaţilor, iar pe peretele din spatele ei
atârna un tablou cu tema „Cei cinci fii urează viaţă lungă“. În spatele
acestuia se afla peretele despărţitor, în care erau ascunse patruzeci de
164
lingouri de argint în formă de potcoavă în greutate de 50 de liang fiecare,
douăzeci de lingouri mici de aur de câte un liang fiecare şi toate bijuteriile
lui Bai. Pe ea am văzut cum o trag afară doi miliţieni. Avea părul încurcat şi
vâlvoi, hainele ferfeniţite, fâşii-fâşii, şi era murată toată; de pe corp îi picura
ceva, nu ştiu dacă sânge sau sudoare. Când mi-am văzut soaţa arătând aşa,
în mine, Ximen Nao, toate năzuinţele s-au făcut cenuşă. Bai, Bai, ţi-ai ţinut
fălcile încleştate, aur curat ţi-a fost credinţa faţă de mine, cu o asemenea
soţie se cheamă că eu, Ximen Nao, n-am făcut umbră pământului degeaba!
În urma ei au ieşit doi miliţieni cu puştile în mâini, iar eu mi-am dat pe
neaşteptate seama că se duc să o împuşte. Aveam mâinile legate la spate, în
poziţia numită „Su Qin cu spada-n spate,“ aşa că m-am văzut silit să
zupăiesc cu căpăţâna în grilajul ferestrei, strigând tare în acelaşi timp:
— Puşca jos, daţi-i drumul!
I-am zis lui Hong Taiyue:
— Măi pui de lele care băteai în os de bou, netrebnicul netrebnicilor
ce eşti, mă, tu nu faci nici cât un floc de pe mătărânga mea, dar uite că
băiatu’ n-a avut noroc şi-a picat la laba şlehtei ăsteia de sărăntoci care
sunteţi voi. Nu te poţi pune împotriva voinţei Cerului, aşa că trebuie să mă
las şi eu moale şi spun, na: Voi sunteţi bunicii, băiatu’ e nepotu’!
Hong Taiyue a râs:
— E bine că poţi să-ţi dai seama de asta. Da, eu, Hong Taiyue, sunt
fără doar şi poate netrebnicul netrebnicilor, dacă nu era Partidul, teamă mi-e
mie că bateam la osul ăla de bou până la moarte. Dar acum, ţie ţi s-a întors
norocul şi roata s-a-nvârtit de partea noastră, a fârtaţilor sărmani, şi-aşa ne-a
venit nouă apa la moară. Când v-am demascat şi v-am tras pe voi la
răspundere, de fapt ne-am luat nouă averile înapoi. Adevărul cel mare ţi l-
am repetat de o mie de ori deja - nu tu, Ximen Nao, ai hrănit şi-ai ţinut
argaţii şi arendaşii, arendaşii şi argaţii te-au ţinut şi te-au hrănit pe tine,
Ximen Nao, şi pe toţi ai tăi. Aţi dosit averi şi comori, iar nelegiuirea asta nu
poate fi iertată, dar dacă ni le daţi pe toate, o să vă tratăm cu mărinimie.
— Treaba asta cu îngropatul de averi şi comori am făcut-o eu de unul
singur, femeile nu ştiu nimica-nimicuţa, că doar ştiu eu bine că nu poţi avea
încredere într-o femeie, cum dai cu pumnul în masă şi-ţi holbezi ochii la
ele, se scapă de toate tainele. Pot să scot acum toate averile şi comorile, să
vă uimească pe toţi de cât de multe sunt şi să vă ajungă să vă cumpăraţi şi
un tun, dar tu trebuie să garantezi că o laşi slobodă pe Bai şi că nu le faci
viaţa grea lui Yingchun şi Qiuxiang. Ele nu ştiu nimic.
— Să stai liniştit în privinţa asta, o să facem potrivit prevederilor.
— Bine, dezlegaţi-mă.
Câţiva miliţieni m-au privit neîncrezători, uitându-se apoi la Hong
Taiyue.
Acesta a zâmbit:
— Le e teamă că dacă tot s-a ciobit toarta, să nu spargi şi vasul şi să
vrei să te lupţi ca o fiară încolţită.
Am râs şi eu. Hong Taiyue m-a ajutat cu mâna lui să mă dezleg şi a
scos o ţigară şi mi-a dat-o. Am luat-o cu o mână amorţită şi m-am aşezat pe
balansoarul meu, cu infinită întristare în inimă. După aceea am ridicat
mâna, am tras jos tabloul cu cei cinci fii aducând daruri de viaţă lungă şi le-
am zis miliţienilor:
— Păliţi aici cu patul puştii!
Averile şi comorile care au ieşit din peretele dintre camere i-au făcut
pe cei de faţă să facă ochii mari şi să rămână cu gura căscată. După privirea
din ochii lor, am priceput bine ce le trece prin minte. Unul nu era să nu vrea
să-şi însuşească pe nedrept averea asta mare, ba chiar să şi viseze pe loc la
tot felul de posibilităţi: „Dacă mi-ar fi repartizat mie casa asta, iar eu aş fi
descoperit întâmplător locul unde era ascunsă comoara.
Profitând de faptul că toţi ţintuiau vrăjiţi averile şi comorile de-acolo,
am întins mâna şi-am dibuit de sub balansoar un revolver şi-am tras un
glonţ către podeaua din cărămizi negre; glonţul a ricoşat şi-a rămas înfipt în
perete. Miliţienii s-au trântit alandala la pământ, doar Hong Taiyue
rămânând în picioare. Puiul ăsta de lele chiar avea şira spinării.
— Ascultă aici, Hong Taiyue, am zis, glonţul de-adineauri, dacă
ţinteam cu el spre capul tău, acum zăceai la pământ ca un câine mort. Dar n-
am ţintit spre tine şi n-am ţintit nici spre vreunul dintre oamenii tăi, pentru
că n-am cu niciunul dintre voi vreo ranchiună anume. Dacă nu veneaţi voi
să mă combateţi, veneau alţii să mă combată, astea-s vremurile, cu
potrivnicie pentru cei bogaţi, aşa că n-o să mă ating de niciun fir de păr de-
al vostru.
— Ai spus foarte bine, a zis Hong, eşti un om care pricepe punctele
cele mai însemnate şi înţelege situaţia în întregul ei. Ca de la om la om, te
stimez foarte mult, chiar aş merge până la a mă lega cu tine şi-a mă face
frate juruit; fiind eu însă element al clasei revoluţionare, am obligaţia să
simt că nu am loc de tine sub soare, am obligaţia să te lichidez. Aici nu e
vorba de duşmănie individuală, e vorba de duşmănie de clasă. Tu acum poţi
să-ţi reprezinţi clasa care urmează să fie până la capăt lichidată, să deschizi
focul şi să mă omori, făcând din mine un martir al clasei revoluţionare; în
continuare, guvernul nostru o să te împuşte, făcând din tine un martir al
moşierimii contrarevoluţionare.
Am râs, am râs foarte răsunător. Am râs în hohote, am râs până mi-au
dat lacrimile, multe lacrimi. După aceea am spus:
— Hong Taiyue, mama mea credea în Buddha. Eu toată viaţa n-am
ucis nicio făptură, ca să-mi arăt cea mai adâncă iubire de fiu pentru ea. Mi-a
zis că, dacă o să ucid vreo făptură după ce moare ea, o să rabde amar pe
lumea umbrelor. Aşa că dacă vrei să devii martir, te rog să te duci la altul.
Eu, unul, de trăit am trăit de-ajuns, mă gândesc să mor, dar moartea mea n-
are nicio treabă cu nu ştiu ce clase de care vorbeşti tu. Prin deşteptăciune şi
hărnicie şi noroc, aşa am strâns eu avere mare, şi nu mi-a trecut niciodată
prin cap să intru în vreo clasă. şi după ce mor, n-o s-ajung eu nu ştiu ce
martir. Simt doar că de-ar fi trăiesc în felul ăsta de-acum înainte, chiar că
m-aş sufoca de supărare. Multe lucruri mă gândesc la ele şi nu le pricep şi
asta mă face să fiu tare neînlargul meu, aşa că tot mai bine e să mor.
Mi-am sprijinit arma de frunte şi-am zis:
— În grajd mai e îngropată o oală, în care sunt o mie de arginţi. Îmi
pare rău că trebuie să daţi la o parte bălegarul din grajd ca să scoateţi oala,
mai întâi o să vă umpleţi cu totul de putoare şi de-abia după aia o să vedeţi
arginţii.
— N-are însemnătate, pentru o mie de arginţi, nu numai că dăm afară
un grajd de bălegar, ne băgăm şi-n căcat şi mai facem şi tumbe. Te sfătuiesc
totuşi să nu te omori, poate că o să-ţi lăsăm şi ţie câte ceva să-ţi duci zilele,
să ne vezi pe noi, şleahta de sărăntoci, cum devenim cu totul stăpâni pe
soarta noastră, cum stăm noi cu capul sus şi pieptul scos înainte, cum ne
facem noi stăpâni şi ne ocupăm noi de treburi şi construim o societate justă.
— Iartă-mă, dar nu vreau să mai trăiesc. Eu, Ximen Nao, am
obişnuinţă ca ceilalţi să dea din cap şi să se lase jos din şale în faţa mea şi
nu vreau s-ajung eu să dau din cap şi să mă las jos de şale în faţa altora. În
viaţa următoare, dacă aşa e sorocit, o să ne vedem din nou, flăcăi!
Am apăsat pe trăgaci, dar arma n-a pocnit - un glonţ prost. Pe când o
dădeam la o parte de la frunte căutând să aflu unde e problema, Hong
Taiyue, ca un tigru fioros care se năpusteşte peste hrană, mi-a smuls
revolverul din mână. Miliţienii au venit în urma lui şi m-au legat din nou cu
sfoară.
— Flăcăule, nu prea le ştii, a zis Hong Taiyue ridicând revolverul, de
ce-ai dat ţeava la o parte? Cea mai mare calitate la revolver e că n-ai de ce
să te temi că e glonţul prost, doar mai apeşi o dată pe trăgaci şi vine glonţul
următor; iar dacă ăla nu era unul prost, zăceai acum pe podea ca un câine
rozând din cărămizile astea negre.
Mândru de sine, a râs puternic şi le-a ordonat miliţienilor să
organizeze oamenii şi să se ducă la iuţeală să sape în grajd. După aceea mi-
a zis:
— Ximen Nao, am credinţa că nu ne-ai amăgit, un om care are de
gând să se omoare n-are de ce să mai spună minciuni...
Stăpânul mă trăgea după el, chinuindu-se să se strecoare pe poartă -
asta pentru că, în aceste momente, miliţienii, în conformitate cu ordinele
cadrelor din sat, mânau afară din curte masele de oameni. Cei mai puţin
curajoşi erau păliţi peste fund cu paturile puştilor şi erau nerăbdători să iasă;
cei mai curajoşi, în schimb, ardeau de nerăbdare să se îngrămădească şi mai
mult înăuntru, să vadă ce avea să se întâmple. Stăpânul mă trăgea şi el
înăuntru, pe mine, măgarul minunat care eram, dar e uşor de închipuit cât
ne era de greu să intrăm în acest moment pe poartă. La nivel sătesc,
căutaseră deja să dea familiile Lan - a noastră - şi Huang afară din curte şi
să pună toată reşedinţa familiei Ximen sub stăpânirea gospodăriei săteşti,
dar, în primul rând, n-au putut găsi nicio altă casă liberă şi, în al doilea, nici
stăpânul şi nici Huang Tong nu erau oameni să joace cu uşurinţă după cum
le cântă alţii. Să vrei să-i muţi afară din curte era, pe termen scurt, o treabă
mai grea decât să te urci până la cer. Aşa că eu, Ximen Măgarul, puteam în
fiecare zi să intru şi să ies pe aceeaşi poartă cu cadrele din sat, ba chiar cu
cele venite în inspecţie de la regiune sau judeţ.
După multă larmă, numeroşi oameni încă se mai buluceau în curte;
miliţienii obosiseră, aşa că şi-au zis că mai bine se retrag într-o parte să
fumeze o ţigară. Eu stăteam în staul, uitându-mă cum soarele de seară
mânjeşte într-un auriu luminos ramurile caisului cel mare. Sub pom stăteau
de gardă, cu puşca în mână, doi miliţieni, iar mulţimea bloca de privirea
mea ce se afla la picioarele lor; ştiam însă că acolo se găsea oala aceea plină
de averi şi comori şi că pricina pentru care oamenii se buluceau aşa
grămezi-grămezi era chiar averile şi comorile acelea. Jur în faţa Cerului că
averile din oala aia nu aveau nicio legătură cu mine, Ximen Nao. Iar atunci
am văzut-o pe Bai, soţia principală a lui Ximen Nao, intrând pe poartă
escortată de un miliţian şi de şeful jandarmilor, cu puşti în mână. Am
început să dârdâi din toate încheieturile.
Soţia mea, Bai, cu părul încâlcit precum claia de cânepă, era plină de
pământ pe tot corpul, de parcă tocmai s-ar fi strecurat afară din mormânt. Îşi
înfoia braţele, bătând din ele de trei ori la fiecare pas, numai aşa putându-şi
păstra echilibrul ca să înainteze anevoios pe drum. Văzând-o, oamenii din
curte care făcuseră tărăboi fără răgaz au tăcut de îndată, de nici pasărea nu
se mai auzea. Mulţimea s-a tras înapoi, lăsând liberă, fară să le spună
cineva, poteca pietruită care ducea spre clădirea principală. În faţa intrării,
la poarta mare, se afla înainte un perete paravan pe care era incrustat
semnul „fericire“, cât o boabă de mare; la reverificare la reforma agrară,
fusese pus la pământ peste noapte de doi miliţieni orbiţi de pofta de avere,
care se potriviseră din întâmplare să viseze amândoi că în peretele paravan
se află câteva sute de lingouri de aur. N-au scos până la urmă de-acolo decât
o foarfecă ruginită.
Soţia mea, Bai, s-a împiedicat de o piatră care se ţuguia pe potecă, iar
corpul i-a plecat înainte şi-a căzut lată la pământ. Yang al Şaptelea n-a
pierdut ocazia să-i tragă un picior, ocărând-o în acelaşi timp:
— Scoală-te sus de acolo, ce faci pe moarta!
Am simţit cum un mănunchi de mlădiţe de foc de un albastru pur mi
se aprind bubuinde în creier şi cum agitaţia şi indignarea mă fac să scutur
fără întrerupere din copite. Cei din curte aveau toţi figurile serioase, iar
atmosfera se făcuse deodată fără pereche de întristată. Soţia lui Ximen Nao,
plângând şi suspinând, şi-a cocoţat fundul în sus şi s-a sprijinit cu
amândouă mâinile pe pământ, cu gând să se caţere înapoi în picioare: în
poziţia aceea, semăna cu o broască rănită.
Yang a ridicat iar piciorul să lovească, dar Hong Taiyue, care stătea în
picioare pe trepte, l-a oprit cu un răcnet:
— Ce faci acolo? A trecut atâta vreme de la Eliberare şi tu încă mai
deschizi gura să ocărăşti oamenii, ridici mâna să-i loveşti, ce-i asta? Pătezi
obrazul Partidului!
Yang, stânjenit tot, a început să-şi frece mâinile, bâiguind ceva.
Hong Taiyue a coborât de pe trepte, s-a oprit în faţa lui Bai, s-a îndoit
de şale şi-a proptit-o să se ridice. Picioarele ei s-au înmuiat şi-a dat să se
lase în genunchi, spunând înecată în suspine:
 — Şef al satului, cruţă-mă, de-adevăratelea n-am ştiut nimic, arată-te
îngăduitor, cruţă-mi viaţa asta de câine...
— Ximen Bai, nu trebuie să faci una ca asta.
Numai după ce-a ţinut-o cu putere cu amândouă mâinile a reuşit Hong
să o împiedice să îngenuncheze. Expresia de pe faţa lui era foarte
binevoitoare, dar pe dată s-a făcut iarăşi severă; la fel de sever, le-a zis şi
privitorilor din curte:
— Ia împrăştiaţi-vă, ce v-aţi bulucit toţi? Ce-i de văzut aici? Ia
împrăştiaţi-vă!
Oamenii şi-au plecat capetele şi s-au împrăştiat cu încetul.
Hong i-a făcut cu mâna unei femei dolofane care-şi ţinea părul răsfirat
pe spate:
— Yang Guixiang, vino aici şi sprijin-o!
Yang Guixiang fusese în conducere la Federaţia Femeilor pentru
Salvarea Ţării, iar acum era responsabila cu femeile. Era verişoara lui Yang
al Şaptelea. A venit lângă Hong plină de voioşie, a prins-o bine pe doamna
Bai şi-a pornit cu ea spre clădirea principală.
— Bai, gândeşte-te bine-bine, oala asta cu comori a-ngropat-o Ximen
Nao sau nu? şi tot aşa, gândeşte-te bine-bine, unde mai sunt comori
îngropate? Să nu-ţi fie frică, vorbeşte, nu e vina ta, toată vina e a lui Ximen
Nao.
Zgomotele acestui interogatoriu sever ieşeau din clădirea principală şi
se repezeau în urechile mele ciulite de măgar. În acest moment, Ximen Nao
şi măgarul s-au amestecat şi s-au făcut unul, eu eram Ximen Nao, iar Ximen
Nao era măgar - eu, Ximen Măgarul.
— Şef al satului, de-adevăratelea nu ştiu, locul ăla nu e locul nostru,
jupânul meu dacă voia să-ngroape averi, nu le-ngropa acolo.
Plici!, a făcut o palmă bătând în masă.
— Dacă nu vorbeşte, spânzuraţi-o!
— Frângeţi-i degetele!
Soţia mea se văita amarnic, cerând întruna îndurare.
— Bai, gândeşte-te bine-bine, Ximen Nao a murit deja, averile şi
comorile îngropate în pământ nu-i mai folosesc la nimic, dacă le scoatem
de-acolo, sporim puterea cooperativei noastre. Nu-ţi fie frică, Eliberarea s-a
petrecut, acum doar îţi explicăm politica noastră, nu te batem şi nici nu te
punem la cazne. Doar să vorbeşti, şi îţi promit că o să primeşti şi citaţie
pentru fapta cea bună.
 Era vocea lui Hong Taiyue.
Inima mi-era plină de mâhnire, inima mi-era toată o flacără; parcă mă
ardeau pe fund cu un fier înroşit, parcă îmi împungeau carnea cu cuţitul.
Soarele apusese deja şi luna se ridicase pe cer, iar lumina ei gri-argintie şi
răcoroasă se cernea peste pământ, se cernea peste copaci, se cernea peste
puştile miliţienilor şi se cernea şi peste oala scânteietoare din ceramică
smălţuită. Asta nu era oala noastră, familia Ximen nu-şi îngropa comorile în
locul acela, acolo muriseră oameni, căzuseră bombe, duhurile nedreptăţite
de pe mal de la Cotul-cu-lotuşi erau o mulţime, cum o să mă duc să îngrop
o comoară acolo? Familii bogate fuseseră mai multe în sat, de ce trebuia să
o ţină una şi bună că era a noastră?
Nu mai aveam cum să rabd, nu mai puteam să aud plânsetele lui Bai,
mă îndurerau şi mă umpleau de remuşcări, îmi părea rău că în timpul vieţii
nu fusesem bun cu ea, că de când le luasem pe Yinghcun şi Qiuxiang nu mă
mai suisem nici măcar o dată în patul ei şi lăsasem o femeie de treizeci de
ani să stea noapte de noapte în odaia pustie, să citească din sutrele budiste şi
să bată ritmul cu bucata de lemn în formă de peşte cu care-l bătuse şi mama,
bang, bang, bang, bang, bang, bang... Mi-am înălţat capul brusc, dar eram
priponit de un stâlp. Am ridicat picioarele dinapoi şi-am aruncat în aer un
coş stricat. M-am scuturat, m-am zgâlţâit, am scos răgete încinse din gâdej.
Am simţit cum frâul se slăbeşte. Când m-am eliberat, prin poarta care
rămăsese neîncuiată m-am repezit afară în curte şi l-am auzit pe Jinlong,
care tocmai se uşura la rădăcina zidului, strigând tare:
— Tată, mamă, măgarul nostru a fugit!
M-am zbenguit niţel prin curte, am încercat puţintel şi potcoavele, de
sub copite se auzea clop!, clop!, iar scânteile ţâşneau şi se-mprăştiau peste
tot. Am văzut cum scânteiază luna pe fundul meu cu totul şi cu totul rotund,
l-am văzut şi pe Lan Lian alergând afară şi-am văzut şi câţiva miliţieni
ieşind în fugă din clădirea principală. Uşa de-acolo s-a deschis larg, făcând
ca lumina strălucitoare de lumânare să scalde jumătate de curte. Am galopat
drept spre cais, am zvâcnit cu copitele de dinapoi în oala de ceramică
smălţuită şi trosc!, un zgomot, şi oala s-a făcut ţăndări; câteva cioburi au
zburat mai sus chiar decât coroana caisului şi-au căzut pe olanele casei,
iscând sunete clare şi melodioase. Huang Tong a ieşit în fugă din clădirea
principală, iar Qiuxiang din aripa de est. Miliţienii au tras închizătoarele de
la puşti. Nu-mi era frică, ştiam că într-un om sunt în stare să tragă şi să-l
omoare, dar nu şi într-un măgar. Măgarul e doar un dobitoc, nu pricepe
lucrurile oamenilor, dacă ucizi un măgar, te prefaci şi tu în dobitoc. Huang
Tong a călcat cu picioarele pe frâul meu, dar cum am ridicat capul, m-am
smucit şi l-am făcut să cadă. Frâul s-a ridicat pălălăind, asemenea unui bici,
altoind-o pe Qiuxiang peste faţă.
Vaietele ei amarnice m-au înveselit foarte. Curviştină cu inimă neagră
ce eşti, ia să vezi cum te încalec eu! Am sărit pe deasupra capului ei.
Oamenii se apropiau de mine din toate părţile. Mi-am luat inima în dinţi şi
m-am repezit în clădirea principală. Sunt eu, Ximen Nao, m-am întors!
Vreau să stau pe balansoarul meu, să-mi ţin căuş narghileaua în mâini, să-
mi iau şi butelca de rachiu, să beau câteva cinzeci de rachiu erguotou şi să
mănânc pui înăbuşit. Am simţit deodată că locul devenise sufocant de
strâmt, de-abia ce-am dat din picioare c-am şi auzit zdronc!, zdronc!, şi
toate oalele şi ulcelele din odaie s-au făcut ţăndări, iar mesele, scaunele,
băncile şi taburetele s-au întors cu picioarele în sus sau s-au lăsat într-o
parte la pământ. Am văzut faţa mare, plată şi aurie a lui Yang Guixiang, pe
care o silisem să se ducă la marginea peretelui; ţipetele ei ascuţite îmi
înţepau dureros urechile. Am văzut-o şi pe Bai, vrednica mea soaţă, şezând
paralizată pe podeaua de cărămizi negre, iar inima mi s-a răzleţit încâlcită
toată şi am uitat că am bot de măgar şi corp de măgar. Voiam s-o îmbrăţişez,
dar am descoperit deodată că leşinase în faţa picioarelor mele. Voiam să-i
dau o sărutare, dar mi-am dat pe neaşteptate seama că îi curge sânge din
cap. Oamenii şi măgarii nu se pot iubi, vrednică soţie, la bună vedere! Pe
când dădeam semeţ să o zbughesc din odaia principală, o umbră neagră a
fulgerat din spatele uşii şi m-a cuprins pe după gât, iar nişte gheare tari m-
au înhăţat de urechi şi de căpăstru. Am simţit o durere intensă la rădăcina
urechii şi fără voie am lăsat capul în jos. Pe dată m-am limpezit însă şi-am
văzut că cel care stătea apăsat peste gâtul meu, ca un liliac care suge sânge,
era şeful satului, Hong Taiyue, vrăjmaşul meu de moarte. Eu, Ximen Nao,
cât am fost om nu m-am luptat cu tine, iar acum, că m-am făcut măgar, tu
tot trebuie să mă înfrângi? Gândindu-mă la asta, focul mâniei s-a înălţat în
mine şi, forţându-mă să rabd durerea, am ridicat capul şi m-am repezit
afară. Am simţit cum cadrul uşii parcă îmi retează o tumoare de pe corp,
făcându-l pe Hong Taiyue să rămână înăuntru.
Am tras un răget prelung, m-am repezit în curte, în timp ce câţiva
oameni închideau neîndemânatici poarta. Îmi simţeam inima largă şi fără de
margini, nu mai puteam să rabd hotarele unei curticele atât de mici, aşa că
am început să galopez prin ea, în timp ce oamenii toţi nu pridideau să se
ferească. Am auzit-o pe Yang Guixiang strigând:
— Măgarul a muşcat-o pe Bai de i-a spart capul şi şefului satului i-a
rupt mâna!
— Foc, împuşcaţi-l! a ţipat cineva. Am auzit cum miliţienii trag
încărcătoarele şi i-am văzut pe Yingchun şi Lan Lian repezindu-se spre
mine. Am alergat cu cea mai mare viteză şi, adunându-mi toate puterile, am
făcut un salt prin deschizătura din zid pe care o făcuseră acolo ploile
furtunoase de vară: copitele mi s-au înălţat în văzduh, corpul mi s-a întins şi
am zburat afară din curte.
Legenda măgarului lui Lan Lian care ştia să zboare e istorisită de
bătrânii din satul Ximen până în ziua de azi. Desigur, în povestirile lui Mo
Yan ăla, treaba e descrisă drept ceva cu totul miraculos.
 CAPITOLUL 6
Simţirile duioase şi adâncul ataşament se împlinesc în frumoasă
căsnicie; înţelepciunea şi curajul se îmbină în lupta cu lupii fioroşi
Am galopat drept către sud, trecând în zbor, cu totul destins şi graţios,
peste zidul împrejmuitor al satului, prăbuşit în ruină. M-am împotmolit cu
picioarele din faţă în nămolul dintr-un şanţ, de-aproape mi le-am frânt. Am
intrat în panică şi-am început să mă zbat, dar cu cât mă zbăteam mai tare, cu
atât mă împotmoleam mai adânc. M-am calmat, mi-am coborât picioarele
din spate pe pământ tare, m-am întins, m-am lăsat într-o parte, m-am dat o
dată de-a rostogolul şi mi-am scos afară din nămol picioarele din faţă; după
aceea m-am căţărat afară din şanţ. Aşa cum a spus Mo Yan: „Capra se poate
sui în copac, măgarul se pricepe să se caţere“.
Am galopat de-a lungul drumului de pământ, către sud-vest.
Trebuie că ţii minte, ţi-am povestit deja, cum măgăriţa pietrarului Han
o ducea pe Han Huahua acasă, cărându-i în spate fiul, precum şi un purcel.
Să-i fi dat deja măgăriţei frâul jos şi deci să fi fost ea pe drumul de
întoarcere? Când ne despărţiserăm, stabiliserăm deja că noaptea aceea avea
să fie noaptea nunţii noastre. La oameni se zice: „Vorba odată ce-a ieşit, cu
patru cai tot e greu de urmărit“; la măgari se zice: „O promisiune, o mie de
bani de aur“ - aveam să aşteptăm oricât ca să ne întâlnim.
Eram în căutarea mesajelor sentimentale lăsate de ea în aer şi alergam
pe drumul pe care mersese ea pe înserat. Zgomotul copitelor, trop-trop, se
ducea foarte departe, şi era de parcă ba eu alergam în urma lui, ba el alerga
în urma mea. Era vremea toamnei târzii, trestiile se făcuseră pământii, roua
cea albă se făcuse brumă, licuricii zburau printre ierburile uscate, iar
flăcăruile lor verzi ca jadul stăteau lipite de pământ în faţa mea, scânteind şi
săltând. Deseori vântul aducea un miros împuţit - ştiam că e de la un hoit cu
totul venerabil, pe care carnea şi pielea putreziseră deja, dar ale cărui oase
încă răspândeau putoare. Socrii lui Han Huahua erau din satul Zhenggong,
iar Zheng Zhongliang, cel mai bogat din sat, fusese, în ciuda diferenţei de
ani, prieten bun cu Ximen Nao. Mi-au venit în minte vremurile în care,
după ce rachiul le-ncălzea bine urechile, Zheng Zhongliang îl bătea pe umăr
pe Ximen Nao şi-i zicea: „Frăţioare, strângi avere, strângi vrajbă, risipeşti
avere, strângi fericire! Mai bine neîntârziat veselire, chef cu femei şi
băutură, iar când averea sfârşeşte, fericirea-i deplină: n-are rost să te pui
împotrivă!“ Ximen Nao, du-te-n măta, Ximen Nao, ia nu veni tu să-mi
tulburi mie treburile cele bune, eu sunt acum un măgar pârjolit de focul
poftelor, iar de cum vine vorba de Ximen Nao, chiar de doar mă cufund în
amintirile lui, tot ajung la aspecte din istorie în care sângele nu se mai
desluşeşte de carne şi totul e putred şi urât mirositor. Între satul Ximen şi
satul Zhenggong se afla o pustietate traversată prin mijloc de un râuleţ; pe
amândouă părţile acestuia se găseau mai bine de zece dune de nisip
şerpuind ca dragonii şi pline de cătină roşie, pâlc lângă pâlc şi tufiş lângă
tufiş, de nu-i vedeai marginile. Aici avusese loc cândva o bătălie de mare
amploare, la care au intrat în acţiune şi avioane, şi tancuri şi-n urma căreia
dunele ajunseseră înţesate de cadavre. Uliţa mare din satul Zhenggong
fusese toată numai tărgi, iar gemetele răniţilor, dimpreună cu croncănitul
ciorilor, le dăduseră oamenilor fiori pe şira spinării. De ajuns, nu pot vorbi
de război, războiul îi face pe măgari unelte de transport - cărând mitraliere
şi gloanţe în spate, măgarii merg înainte înfruntând focurile de armă. În
vremurile de război, unui măgar negru atât de drăguţ, viguros şi arătos ca
mine i-ar fi fost cu siguranţă greu să scape de soarta de a fi rechiziţionat în
armată.
Trăiască pacea! În anii de pace, un măgar poate avea o întâlnire
secretă cu măgăriţa pe care o iubeşte. Locul fusese ales la malul pârâului,
unde, asemenea unor şerpi de argint încolăcindu-se, undele apei deloc
adânci răsfrângeau lumina lunii şi a stelelor. Tot acolo insectele de toamnă
îşi şopteau cântarea, iar vântul de seară era proaspăt şi răcoros. Am părăsit
drumul de pământ, am trecut dincolo de plajă şi m-am oprit în mijlocul
pârâului, cu apa trecându-mi de copite. Suflările apei mi-au înţepat nările,
mi-am simţit gâtlejul uscat şi însetat şi m-a prins pofta să beau. Am băut
puţină apă de râu, dulce şi cristalină, dar n-am cutezat să beau prea multă,
căci mai aveam de alergat, iar prea multă apă în burtă mi-ar fi făcut maţele
să ghiorăie. Am ajuns pe malul opus al râului şi-am urmat o potecă
întortocheată care intra şi ieşea dintre tufişurile de cătină. Am trecut aşa de
o dună, iar când mă aflam sus pe pantă mirosul ei a ţâşnit deodată către
mine, atât de bogat, atât de intens. Inima mi-a săltat nebuneşte zupăind
peste coaste, sângele fierbinte s-a avântat tot în mine, iar excitarea mi-a
atins punctul culminant: nici nu mai eram în stare să zbier prelung, puteam
doar să scot răgete scurte. Măgăriţa mea iubită, comoara mea, cea mai
preţioasă, cea mai aproape mie, cea mai dragă măgăriţă! Cât îmi vine să te-
mbrăţişez, să te prind strâns-strâns între picioarele mele, să-ţi sărut urechile,
să-ţi sărut găoacele ochilor, să-ţi sărut genele, să-ţi sărut nasul rozaliu şi
buzele ca nişte petale, ale tale, cea mai dragă şi cea mai preţioasă, mi-e şi
frică să respir ca să nu te topesc, mi-e frică să te-ncalec ca să nu te fac
fărâme, măgăriţa mea cu copite mici, eşti deja atât de aproape! Măgăriţa
mea cu copite mici, nici nu ştii cât de mult te iubesc eu!
Am galopat drept înspre mirosul acela, iar când am ajuns la jumătatea
dunei, am văzut un tablou care m-a făcut să simt o oarecare teamă. Printre
tufişuri de cătină, măgăriţa mea alerga în toate părţile, se învârtea, deseori
îşi înălţa copitele, răgea ca să-şi arate vitejia şi nu se potolea nicio clipă,
pentru că ba în faţa şi în spatele ei, ba în stânga şi în dreapta, se găseau
mereu doi lupi mari şi suri. Fără pripă şi fără grabă, fără zor şi fără
repezeală, cei doi ba-şi răspundeau din faţă şi din spate, ba se coordonau din
stânga şi din dreapta, lansând atac după atac de probă, pe jumătate de-
adevăratelea, pe jumătate nu. Perfizi şi diabolici, îi istoveau răbdători
măgăriţei mele şi forţele, şi voinţa, aşteptând-o să obosească şi să cadă la
pământ ca să se năpustească peste ea, să-i ia gâdejul cu o muşcătură, să-i
bea apoi tot sângele, iar după aceea să-i spintece pieptul şi să-i mănânce
măruntaiele. Pentru un măgar, să dea noaptea, pe o dună de nisip, peste doi
lupi care conlucrează perfect e moarte sigură. Măgăriţa mea, dacă nu te
întâlneai cu mine, cu greu mai scăpai în noaptea asta de potrivnicie. Iubirea
e cea care ţi-a salvat viaţa. Căci mai există oare pe lumea asta vreo altă
situaţie care să facă un măgar să nu-i mai pese de moarte şi să se arunce
înainte cu tot curajul şi avântul? Nu mai există, sigur nu mai există. Eu,
Ximen Măgarul, răgind, m-am repezit dintr-o parte, galopând drept spre
lupul care se ţinea scai în spatele iubitei mele măgăriţe. Copitele mele
purtau cu ele nisip, spulberând în aer rotocol după rotocol de praf, iar în faţa
elanului celui care se prăvăleşte de sus peste tine, nu lup, tigru să fi fost, şi
tot ai fi căutat să te fereşti. Lupul acela bătrân a fost luat pe nepregătite, a
fost împuns de pieptul meu, a făcut două tumbe şi-a fulgerat la o parte din
calea mea. Am schimbat direcţia şi i-am zis măgăriţei mele: „Iubita mea,
nu-ţi fie frică, am venit!“ Măgăriţa mea s-a lipit strâns de mine şi-am simţit
cât de violent i se ridică şi i se coboară pieptul, i-am auzit gâfâitul şi i-am
atins pielea lac de sudoare. Am muşcat-o uşor de gât, am alinat-o, am
încurajat-o, să nu-ţi fie frică, să nu ai grijă, am venit, mie nu mi-e frică de
lupi, o să le fac ţăndări ţestele cu potcoavele mele. Cei doi lupi, cu ochii lor
verzi ca jadul, stăteau umăr la umăr şi, ca şi noi, nu se clinteau din loc. Era
clar că erau deosebit de supăraţi de faptul că apărusem şi eu ca picat din cer,
pentru că altminteri în acest moment ar fi mâncat pe săturate carne de
măgar. Ştiam că n-o să se dea bătuţi, lupii ăştia fugiţi din zona deluroasă ca
să pribegească n-aveau să lase să le scape o asemenea ocazie. O mânaseră
pe măgăriţa mea printre dune şi tufişuri de cătină ca s-o facă să se
împotmolească cu copitele în nisip şi a avea astfel avantaj. Ca să îi
învingem, trebuia să ne desprindem dintre dune cu cea mai mare iuţeală, aşa
că pe ea am pus-o să meargă încet înainte, în timp ce eu o urmam, dar cu
spatele. Ne-am căţărat aşa pas cu pas pe dună. Cei doi lupi s-au ţinut mai
întâi neputincioşi după mine, iar după aceea s-au separat, ocolind ca să
ajungă în faţa noastră, de unde să lanseze un atac surpriză. I-am spus
măgăriţei mele:
— Iubito, ai văzut? În josul dunei e pârâiaşul acela, iar pragurile lui
sunt înţesate de pietre: pământul e tare, apa e limpede şi ne ajunge doar
până la încheietură. Trebuie doar să ne facem curaj şi să ne repezim în
pârâu, pentru că în apă lupii îşi pierd orice avantaj şi o să putem sigur să-i
învingem. Iubita mea, ia-ţi inima-n dinţi şi aleargă în jos, noi avem
corpurile enorme şi inerţia uriaş de mare, copitele din spate o să mai şi
ridice nisipul pulbere în aer tulburându-le lupilor vederea, doar să gonim
nebuneşte şi-o să fim în deplină siguranţă!
Măgăriţa mea m-a ascultat şi s-a repezit în jos, umăr la umăr cu mine.
Profitând de inerţia noastră, săream peste tufiş după tufiş de cătină, cu
ramurile lor moi alunecându-ne pe sub piele; parcă pluteam pe o mare
laolaltă cu valurile şi talazurile, noi înşine ca două mănunchiuri uriaşe de
spumă ţâşnind bogate în jos. Am văzut cu coada ochiului cât de la ananghie
se aflau lupii în spatele nostru, ba dându-se de-a dura, ba mergând târâş-
grăpiş. De-abia după ce noi ne-am oprit în mijlocul pârâului şi ne-am potolit
suflarea au ajuns şi lupii pe malul apei, acoperiţi de un strat gros-gros de
nisip spulberat.
Am pus-o pe măgăriţa mea să bea apă.
— Iubito, umezeşte-ţi gâdejul, bea încet, să nu te-neci, nu bea prea
mult, să nu răceşti.
Măgăriţa mea m-a muşcat uşor de fund, cu ochii scăldaţi în lacrimi,
şi-a zis:
— Frăţiorul meu bun, te iubesc, dacă nu veneai să mă scapi, acum
zăceam deja îngropată în burtă de lup.
— Surioară bună, iubita mea surioară, că te-am salvat pe tine
înseamnă că m-am salvat pe mine. De când am renăscut ca măgar, inima
mi-a fost întruna mohorâtă, şi de-abia după ce te-am văzut pe tine mi-am
dat seama că şi ceva aşa umil ca un măgar, de are parte de iubire, poate să
aibă o viaţă iară pereche de fericită. În viaţa mea de dinainte am fost bărbat,
un bărbat cu soţie şi două concubine, dar doar cu sex, nu şi cu iubire;
altădată greşeam, crezând că bărbatul acela a fost foarte fericit, de-abia
acum am înţeles cât de vrednic de milă era de fapt. Un măgar mistuit de
focul iubirii e mai fericit decât orice om! Iar un măgar care-şi scapă iubita
din gura lupului nu numai că şi-a arătat în faţa ei bravura şi înţelepciunea,
dar şi-a satisfăcut şi vanitatea masculină. Surioară, tu m-ai făcut să devin un
măgar acoperit de glorie, m-ai făcut să devin animalul cel mai fericit de pe
faţa pământului!
Ne-am muşcat uşor, ne-am şi frecat uşor pielea unul de altul, numai
duioase simţiri şi-adânc ataşament, şoapte necurmate de iubire. Simţirile ne-
au devenit din ce în ce mai adânci pe când ne frecam aşa unul de celălalt,
aproape făcându-mă să uit de lupii de pe malul râului, care şedeau acolo pe
labele din spate.
Carnea delicioasă a corpurilor noastre îi făcea pe cei doi lupi flămânzi
să le lase gura apă. Nu s-ar fi dat duşi în ruptul capului. Deşi de-abia mă
ţineam să nu mă împreunez imediat cu iubita mea, ştiam că asta ar fi fost
totuna cu a-mi săpa singur mormântul. Era clar că lupii aşteptau exact o
asemenea şansă. Mai întâi, aşezaţi pe pietrişul de pe mal, şi-au întins limbile
şi-au lipăit apă ca nişte câini, iar după aceea, tot ca nişte câini, s-au aşezat
pe labele din spate, şi-au înălţat capetele şi-au început să scoată hăulituri
stridente către jumătatea de lună, rece şi dezolantă, de pe cer.
De nu puţine ori mi-am pierdut complet capul, mi-am ridicat
picioarele din faţă şi m-am căţărat pe măgăriţa mea, dar până să se lase în
jos corpul meu, lupii o şi zbugheau către noi. Mă opream fără întârziere, iar
lupii se retrăgeau şi ei pe malul apei. După câte se părea, aveau îndeajunsă
răbdare. Mi-am dat seama că trebuie să lansez eu un atac, iar pentru asta
aveam nevoie de cooperarea măgăriţei mele. Ne-am repezit amândoi spre
lupii de pe mal, care s-au dat la o parte cu un salt şi-apoi s-au retras încetul
cu încetul în direcţia dunelor. Nu am picat în capcana lor ticăloasă. Am
traversat pârâul şi ne-am pus pe goană către satul Ximen. Lupii s-au repezit
în apă, care le venea până la burtă şi le încetinea mişcările. I-am spus
măgăriţei: „Iubito, acum, hai să punem capăt vieţii fiarelor astea sălbatice!“
Potrivit celor discutate în prealabil, am sărit în apa pârâului cu iuţeala
vântului şi-am început să-i călcăm în picioare pe lupi, anume împroşcând cu
multă spumă ca să le tulburăm vederea. Lupii se zbateau rău, apa le
îngreuna corpurile. Eu am ridicat brusc picioarele din faţă, l-am ţintit pe
unul dintre ei şi l-am izbit; el s-a ferit fără întârziere, dar eu m-am răsucit pe
negândite şi cu amândouă picioarele din faţă l-am izbit pe celălalt lup peste
şale, care s-au frânt numaidecât. L-am ţinut apăsat în apă ca să se sufoce, în
timp ce şirag după şirag de bule de aer gâlgâiau în sus. Celălalt lup s-a
înălţat drept şi s-a năpustit la gâtul iubitei mele, pericol!, i-am dat drumul
lupului de sub picioare, am zvâcnit dintr-una din copitele de dinapoi şi l-am
pocnit pe celălalt în cap. Am simţit cum potcoavele îi fac ţăndări oasele
capului, şi l-au văzut cum cade secerat în apele pârâului; zăcea întins, dar
coada încă îi flutura, nu murise de tot. Celălalt, pe jumătate mort de câtă apă
înghiţise, se zbătea să se caţere pe plajă, cu coada lui lungă lipită de corp,
cu toate coastele ieşite la iveală şi groaznic de urât la înfăţişare. Iubita mea
s-a repezit, i s-a pus în cale şi-a început să-i care copită după copită,
făcându-l să se rostogolească chircit pe plajă şi să ajungă înapoi în apă. Am
ridicat o copită din faţă, i-am ţintit capul şi s-a auzit un trosnet. Ochii i-au
fulgerat verzi ca jadul, iar după aceea s-au stins cu încetul. De teamă că cei
doi încă nu muriseră, i-am călcat în picioare pe rând, până când i-am
îngropat în crăpăturile dintre pietre. Mâlul şi sângele de lup au murdărit
jumătate din apa pârâului.
Am mers cu ea umăr la umăr către cursul superior al pârâului, până
când am ajuns într-un loc cu apa limpede-limpede şi unde nu puteam
adulmeca nici cel mai mic miros de sânge; aici ne-am oprit. M-a privit cu
coada ochiului, m-a muşcat uşor, a piuit ceva, iubirea toată pe vecie, şi-a
răsucit corpul, oferindu-mi poziţia cea mai prielnică, iubitule, te vreau,
încalecă-mă. Eu, un măgar pur, un măgar neprihănit, la trup viguros şi
arătos, cu excepţională zestre genetică garantând superioritate urmaşilor -
această superioritate, dimpreună cu virginitatea mea măgărească, ţi le dau
ţie pe-amândouă, numai ţie pot să ţi le dau, Huahua, măgăriţa mea cea
iubită! M-am înălţat ca un munte, i-am îmbrăţişat şalele cu picioarele din
faţă, iar după aceea mi-am ridicat tot corpul în faţă, şi un val uriaş de
plăcere a ţâşnit bogat, răspândindu-se în tot corpul meu şi răspândindu-se
peste tot şi în corpul ei. Cerule!
 CAPITOLUL 7
Huahua se sperie la greu şi-şi încalcă juruinţele; Naonao îşi arată
vitejia şi-l muşcă pe vânător
În noaptea aceea, ne-am împreunat de şase ori, ceea ce, din punctul de
vedere al fiziologiei măgarului, e aproape cu neputinţă. Nu mint, depun
mărturie în faţa împăratului de Jad, jur pe lumina lunii care cădea peste apa
pârâului, e-adevărat, pentru că eu nu eram un măgar obişnuit şi nici
măgăriţa familiei Han nu era o măgăriţă obişnuită. În viaţa de dinainte, ea
fusese o femeie care se omorâse din dragoste, iar poftele ţinute îndelung la
păstrare, odată dezlănţuite, au fost greu de oprit. Pe când soarele roşu
începea să se suie pe cer, am obosit în sfârşit. O oboseală golaşă, străvezie
şi transparentă. Sufletele noastre parcă fuseseră sublimate de această iubire
cutremurătoare şi răvăşitoare, devenind fără pereche de bune şi frumoase.
Ne-am ţesălat cu botul coamele în neorânduială şi cozile pătate toate de
noroi; ochii ei trădau o infinită blândeţe. Soiul omenesc îşi dă cu nesăbuinţă
ifose cum că înţelege cel mai bine simţămintele de iubire, însă de fapt
măgăriţele sunt animalele care ştiu cel mai mult să stârnească emoţiile - mă
refer desigur la măgăriţa mea, măgăriţa Han, măgăriţa lui Han Huahua.
Stând în mijlocul pârâului, am băut puţină apă proaspătă, iar după aceea ne-
am dus pe plajă să mâncăm nişte trestie, deja îngălbenită dar din care seva
nu se dusese cu totul, precum şi nişte bobiţe doldora de lichid purpuriu.
Deseori, păsărelele se speriau de noi, iar din când în când din mijlocul
tufişurilor o tulea şi câte un şarpe gras, aflat probabil în căutarea unui loc
unde să hiberneze şi deloc dornic să se încurce în vreun fel cu noi. După ce
am schimbat între noi toate noutăţile, am hotărât să ne dăm unul altuia şi
nume de alint: ea mi-a zis Naonao, eu am numit-o Huahua.
Naonao, iha! Huahua, iha-ha!
— O să rămânem veşnic împreună, nici tata cer nici mama pământ să
nu creadă că pot să ne despartă, iha! Da?
— Iha-ha! Sigur că da!
— Hai să ne facem măgari sălbatici, să stăm aici, în mijlocul dunelor
astea şerpuitoare, în risipa şi belşugul ăsta de cătină şi pe malurile pârâului
celui limpede unde uiţi de toate grijile. Dacă ne e foame, o să roadem iarbă
verde, dacă ne e sete, o să bem din apa râului, o să dormim îmbrăţişaţi, o să
ne împreunăm adesea, o să ne purtăm de grijă unul-altuia, o să ne ocupăm
unul de celălalt, eu jur că n-o să mai iau în seamă altă măgăriţă, să-mi juri şi
tu că n-o să mai laşi alt măgar să te încalece.
Iha-ha, iubite Naonao, jur!
— Iha, iubită Huahua, şi eu jur!
— Naonao, nu numai că nu poţi să mai iei în seamă altă măgăriţă, nu
mai trebuie să iei în seamă nici iepele, a spus Huahua muşcându-mă. Soiul
omenesc e fără ruşine, adesea pune măgarii să se împreuneze cu iepele, de
se naşte un animal ciudat care se cheamă catâr.
— Să stai liniştită, Huahua, şi de-o fi să mă lege la ochi n-o să mă duc
să încalec o iapă. Şi jură şi tu că n-o să laşi vreun armăsar să se-mperecheze
cu tine - când armăsarul se-mperechează cu măgăriţa se naşte tot catâr.
— Să stai liniştit, Naonao, şi de-o fi să mă lege, o să-mi ţin coada
strâns-strâns între picioare, a mea e numai a ta...
Cu cea mai adâncă pasiune, gâturile noastre se înlănţuiau, de parcă
eram două lebede jucându-ne cu apa. Cu-adevărat, totul era o înlănţuire de
iubire de nepus în cuvinte, duioase simţiri de nepus în vorbe. Stăteam umăr
lângă umăr în faţa unei întinderi nemişcate de apă de la malul pârâului şi ne
uitam la înfăţişările noastre reflectate de suprafaţa apei. Ochii ne aruncau
lumini, buzele ni se umflaseră, iubirea ne făcea frumoşi, eram o pereche de
măgari făurită de fire însăşi.
Pe când ne pierdeam aşa în iubire în mijlocul naturii, din spate s-a
auzit gălăgie. Am ridicat brusc capul şi-am văzut cam douăzeci de oameni,
răspândiţi în evantai şi care ne învăluiau din lateral.
— Iha! Huahua, repede, să fugim!
— Iha-ha! Naonao, n-avem de ce să ne temem, uită-te îndeaproape,
toţi sunt oameni cunoscuţi.
Atitudinea lui Huahua aproape a îngheţat inima în mine. Cum să nu
ştiu eu că erau toţi oameni cunoscuţi? Aveam ochii ascuţiţi, văzusem
limpede că în grupul de oameni se aflau stăpânul meu, Lan Lian, stăpâna
mea, Yingchun, şi bunii prieteni ai lui Lan Lian, sătenii Fang Tianbao şi
fratele lui, Fang Tianyou - cei doi fraţi sunt personaje principale în
povestirea lui Mo Yan intitulată „Halebarda lui Fang Tianhua“, în care sunt
înfăţişaţi drept experţi în artele marţiale. Lan Lian avea legat la brâu frâul
acela de care mă scuturasem eu, iar în mână ţinea o prăjină lungă, la capătul
căreia era legat un laţ. Yingchun ducea un lampion de pe care hârtia roşie
arsese până la capăt, lăsând vederii cadrul de metal negru ca pana corbului.
Unul dintre cei doi fraţi ducea o frânghie lungă, celălalt târa după el o bâtă.
Printre ceilalţi se aflau pietrarul Han, cel cocoşat, fratele lui mai mic, Han
Qun - frate vitreg, din acelaşi tată, dar din altă mamă -, şi mai erau şi alţi
câţiva cu feţe cunoscute, dar cu nume care nu-mi veneau imediat pe limbă.
Aveau toţi chipurile ostenite şi trupurile acoperite de ţărână, fiind clar că
alergaseră încoace şi-ncolo toată noaptea.
— Huahua, fugi!
— Naonao, nu pot să fug.
— Prinde-mă cu dinţii de coadă, te trag eu după mine.
— Naonao, unde putem noi să fugim? Mai devreme sau mai târziu tot
o să ne prindă. Huahua şi-a lăsat docilă privirea în jos. Şi unde mai pui că o
să aducă şi puşti şi cât de repede o să alergăm noi, tot n-o să putem alerga
mai repede ca glonţul.
— Iha, iha, iha! am răgit eu deznădăjduit. Huahua, ai uitat jurămintele
pe care le-am făcut adineauri? Te-ai învoit să rămâi pe vecie cu mine, te-ai
învoit să ne facem amândoi măgari sălbatici, slobozi şi în largul nostru, fără
piedici şi fără oprelişti, pierduţi în iubire în mijlocul naturii!
Huahua şi-a plecat capul şi din ochii ei cei mari lacrimile au dat
deodată pe dinafară. A spus:
— Iha-ha! Naonao, tu eşti bărbat, după ce-ai scos mătărânga
dinăuntru, eşti pe deplin în largul tău şi nu mai ai nicio apăsare, dar eu sunt
acuma grea cu mânzul tău. Şi cum voi ăştia care veniţi din curtea familiei
Ximen, oameni, măgari, ce-oţi fi, aveţi tărie mare, de împuşcaţi mereu doi
iepuri deodată, în burta mea mai mult ca sigur sunt acuma doi mânji. şi
burta o să mi se facă repede mare, şi-o să am nevoie de hrană, îmi place să
mănânc boabe negre de soia bine prăjite, tărâţe proaspăt măcinate, sorg
pisat mărunt şi paie mărunţite cu tocătoarea şi cernute de trei ori cu
dârmonul ca să rămână fără pietre, pene şi alte alea, şi fără nisip. Acum e
deja luna a zecea, vremea se răceşte încetul cu încetul, iar când afară e frig
şi pământul a îngheţat, mai dă şi spulberare mare de zăpadă şi pârâul prinde
gheaţă, iar iarba uscată e toată acoperită de omăt, eu, trăgându-mi după
mine burta grea cu pui, ce-o să mănânc? Iha-ha!, ce-o să beau? Iar după ce
făt, unde o să-mi faci culcuş? Iha-ha!, şi să zicem că eu îmi aspresc inima şi
fug cu tine să pribegim printre dune: dar mânjii noştri, ei cum o să îndure
vânturile, zăpada şi frigul? Iha-ha!, dac-ar fi ca mânjii să ne-ngheţe în
zăpadă, să le-nţepenească trupurile, să ajungă ca lemnele şi ca pietrele, tu,
ca tată al lor, n-ai simţi nicio durere? Măgarii pot să-şi lase fără pic de inimă
mânjii, Naonao, dar măgăriţele nu. Poate că alte măgăriţe da, dar Huahua
nu. Din convingere, femeile pot să-şi părăsească fiii şi fiicele, dar
măgăriţele nu. Iha-ha!, Naonao, poţi tu să-nţelegi trăirile unei măgăriţe
grele cu pui?
În faţa tirului de vorbe al lui Huahua, eu, măgarul Naonao, aproape că
n-am mai avut loc să mă pun împotrivă. Am întrebat moale şi fără vlagă:
— Iha, iha!, Huahua, eşti sigură că ai rămas grea?
— Vorbe fără rost! Huahua m-a pironit cu privirea şi a spus,
spumegând de mânie: Naonao, iha-ha!, Naonao, de şase ori într-o noapte, şi
de fiecare dată parcă vărsai cu găleata, parcă turnai, şi o măgăriţă de lemn,
şi una de piatră, şi o ramură uscată rămâneau grele cu mânzul tău, darmite o
măgăriţă care tocmai se întâmpla să fie în căldurile cele mai mari!
— Iha! Iha! Iha! am răgit eu încet, cu capul plecat şi descurajat,
privind-o pe Huahua îndreptându-se supusă către stăpânul ei.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi fierbinţi, pe care însă un foc al
mâniei fără de nume le-a uscat repede - voiam să fug, voiam să sar, nu
voiam să îndur această trădare pusă în vorbe aspre şi rostite din convingere,
nu puteam să-mi continui viaţa de măgar în curtea familiei Ximen,
înăbuşindu-mi mânia şi înghiţindu-mi umilinţa. Iha!, iha!, m-am repezit
către apa luminoasă a pârâului, ţinta mea fiind dunele cele înalte-înalte şi
cătina care creştea acolo, pâlc lângă pâlc şi ghem lângă ghem, ca ceaţa, cu
rămurele roşii fară pereche de mlădioase între care îşi făceau culcuşul
vulpile cu blană roşie, viezurii cei înfloraţi la chip şi găinuşele de nisip cu
penajul lor de rând. Adio, Huahua, du-te să te bucuri de onoruri şi bogăţii,
mie nu mi-e aşa drag de staulul cel cald, mai bine libertatea traiului în
sălbăticie! Dar nici n-am apucat să alerg până pe plaja de pe partea cealaltă
a pârâului că mi-am dat seama că în tufişurile de cătină stăteau la pândă mai
mulţi oameni. Se deghizaseră pe cap cu pălării împletite din ramuri de
cătină şi erau înfăşuraţi în pelerine de paie la culoare asemenea cu iarba
uscată; în mâini ţineau puşcoace din acelea care îi făcuseră odată căpăţâna
bucăţi lui Ximen Nao. O groază uriaşă m-a făcut să fac stânga împrejur şi să
galopez către est de-a lungul plajei, drept către soarele care începea să se
înalţe pe cer. Pielea mi-era ca o flacără de un roşu adânc, eram un bulgăre
de foc în alergare, un măgar săgetând raze în toate părţile. Nu-mi era deloc
frică de moarte, în faţa lupilor cei cumpliţi nu mă încercase nicio teamă,
însă puşcoacele negre ca smoala mă îngrozeau - de fapt nu de puşcoace mi-
era mie frică, ci de starea nenorocită la care te aduc ele, cu creierii
împrăştiaţi peste tot. Stăpânul meu pesemne că ghicise demult drumul pe
care aveam să alerg, aşa că trecuse dintr-o parte peste râu, fără să mai stea
să-şi dea jos încălţările şi ciorapii. Picioarele lui greoaie agitau apa, făcând
spuma să se împrăştie peste tot. A venit înspre mine din faţă, iar eu m-am
lăsat într-o parte ca să schimb direcţia, şi în acea clipită prăjina din mâna lui
a zburat către mine, iar frânghia de pe ea s-a încolăcit de gâtul meu. Nu m-
am dat înfrânt, nu m-am împăcat să mă las supus în felul ăsta. Am făcut tot
ce mi-a stat în putinţă să înaintez, am ridicat capul şi-am scos pieptul
înainte. Laţul mă strângea însă de gât, îngreunându-mi respiraţia. Am văzut
cum mâinile stăpânului se încleştează pe prăjină şi cum îşi lasă corpul pe
spate, la un unghi foarte mic faţă de pământ. Călcâiele lui apăsau în pământ,
dar şi înaintau, trase de mine. Semănau cu nişte brăzdare, lăsau pe plajă
două şanţuri adânci-adânci.
Într-un sfârşit, cu carnea ostenită toată pe mine şi secătuit de puteri,
dar şi mai mult din pricină că laţul de pe gât mă făcea să mă sufoc, m-am
văzut silit să mă opresc din alergat. Toţi oamenii se îmbulzeau în mare
harababură, dar se părea că băgasem spaima în ei, se dădeau mari şi tari, dar
nu cutezau să se apropie. De aici mi-am dat seama că numele meu rău, de
măgar priceput să muşte oameni, se dusese departe. În satele cu viaţă
liniştită, dacă un măgar răneşte un om muşcându-l, treaba devine, fireşte, o
ştire importantă şi cât ai bate din palme se transmite în întregul sat. Dar cine
dintre ei putea să ghicească toată povestea? Cine să-şi dea seama că gaura
din capul lui Bai nu era decât urma lăsată de sărutarea soţului ei întors iar
pe lume ca măgar, care, într-un moment de rătăcire, a uitat de trupul lui
măgăresc şi s-a socotit iarăşi om?
Yingchun, mai curajoasă, s-a apropiat cu încetul cu un braţ de iarbă,
uguind mereu:
-— Negruţule, nu-ţi fie frică, nu-ţi fie frică, nu te bat, hai cu mine
acasă...
S-a apropiat de mine, m-a prins cu braţul stâng pe după grumaz, iar cu
mâna dreaptă mi-a îndesat în gură iarba. M-a mângâiat, mi-a acoperit ochii
cu pieptul ei, i-am simţit sânii calzi şi moi, iar amintirile lui Ximen Nao m-
au luat pe neaşteptate cu asalt şi lacrimi fierbinţi mi-au ţâşnit din ochi. Ea
vorbea încet-încetişor la urechea mea, un miros fierbinte-fierbinte, o femeie
fierbinte-fierbinte, şi-am simţit cum mă ia ameţeala şi mi se împăienjenesc
ochii, picioarele mi-au intrat în trepidaţie şi-am căzut în genunchi pe plajă.
Am auzit-o spunând:
 — Negruţule, Negruţule, ştiu că ai crescut, te gândeşti la nevastă,
băieţii cresc şi trebuie să se-nsoare, fetele cresc şi trebuie să se mărite,
Negruţul o să devină şi el tată, nu e vina ta, e firesc, s-a făcut şi nunta,
sămânţa s-a coborât şi ea, acum hai acasă cuminţel...
Mi-au aranjat fără întârziere căpăstrul, au legat şi frâul, iar pe căpăstru
au mai pus un lanţ rece ca gheaţa şi care răspândea un miros de rugină. Mi-
au îndesat lanţul ăsta de fier în gură, au smucit o dată cu putere şi mi-au tras
în sus buza de jos; durerea era greu de răbdat, oh! Mi-am deschis larg nările
şi-am început brusc să gâfâi, cu răsuflarea întretăiată. Yingchun a dat peste
mâna care trăgea strâns zăbala şi-a zis:
— Slăbeşte-o, nu vezi că deja l-ai rănit?
Oamenii au căutat să mă facă să mă ridic. Şi eu voiam acelaşi lucru.
Vacile şi oile, porcii şi câinii, toţi pot să stea întinşi la pământ, dar măgarii
stau întinşi doar dacă trag să moară. Mă zbateam să mă ridic, însă corpul
îmi atârna greu şi nu mi-era lesne să stau în picioare. Aşa urma să mor eu,
măgar care de-abia împlinise trei ani? Deşi nu era grozav să fii măgar, să
mori aşa chiar era prostesc. În faţa mea se întindea un drum larg, din care se
desprindeau numeroase cărărui, fiecare ducând într-un loc frumos, eram
curios, eram fermecat, nu se poate să mor: ridică-te! La comanda lui Lan
Lian, fraţii Fang au trecut bâta cu care venise unul dintre ei pe sub burta
mea. Lan Lian a trecut în spatele meu şi mi-a ridicat coada, Yingchun mi-a
îmbrăţişat gâtul, fraţii Fang au ridicat de bâtă şi toţi au strigat într-un glas:
„Sus!“ Bizuindu-mă pe elanul lor, am izbutit să mă ridic. Picioarele îmi
trepidau, căpăţâna îmi atârna grea. M-am proptit din toate puterile, nu se
putea cu niciun preţ să cad din nou; am izbutit să mă ţin aşa pe picioare.
Mi-au dat ocol de jur împrejur, privind surprinşi şi încurcaţi rănile
pline de sânge încleiat de pe picioarele mele din spate şi de pe piept. S-o fi
vătămat în halul ăsta de la împreunarea cu o măgăriţă? În acelaşi timp, i-am
auzit şi pe cei din familia Han comentând în fel şi chip despre rănile de pe
corpul măgăriţei lor.
— Ce-or fi făcut măgarii ăştia doi toată noaptea, nu s-or fi împreunat,
s-or fi sfâşiat? l-a întrebat Fang cel mare pe fratele său, care a scuturat din
cap, nezicând nici da, nici ba.
Unul dintre oamenii care îi ajutau pe cei din familia Han să-şi caute
măgăriţa şi care se afla în josul râului, nu departe, a arătat cu degetul spre
apă, strigând tare:
— Veniţi repede, ia uite ce-i acolo!
 Erau hoiturile lupilor - unul se rostogolea încetişor, celălalt era blocat
de o piatră uriaşă.
Toţi au alergat într-acolo, ochind locul şi cercetându-l cu privirea. Mi-
am dat seama că văzuseră părul de lup plutind la suprafaţa apei, că văzuseră
pietrele pătate de sânge - de sânge de lup şi de sânge de măgar - şi că
adulmecaseră mirosul urât care nu se risipise încă de tot din aer,
imaginându-şi ce aprig război avusese loc acolo; dovadă stăteau urmele de
gheare de lup şi copite de măgar care se îndeseau în neorânduială pe plajă,
precum şi puzderia de pete de sânge şi rănile înfricoşătoare de pe corpul
meu şi al lui Huahua.
Doi oameni şi-au dat jos încălţările şi ciorapii, şi-au sumes nădragii şi
s-au coborât în apă, de unde i-au tras de coadă sus pe plajă pe cei doi lupi
morţi, şiroind de apă. Am simţit că toţi oamenii sunt plini de respectul cel
mai cuviincios faţă de mine. Ştiam că şi Huahua se bucură de aceeaşi
onoare. Yingchun mi-a cuprins capul cu braţele şi mi-a mângâiat faţa, în
timp ce lacrimile ei fierbinţi îmi cădeau una după alta pe vârful urechilor.
Lan Lian a spus mândru către ceilalţi:
— Fir-ar mama ei, ăla de-o mai zice că măgarul meu nu e bun, mă
pun cu el pe viaţă şi pe moarte! Toată lumea zice că măgarul n-are sânge în
el şi că dacă vede lupul se sfârşeşte de groază, dar uite că măgarul meu a
omorât cu copitele doi lupi fioroşi.
— Nu numai măgarul vostru i-a omorât cu copitele, a zis pietrarul
Han ofensat foarte, şi măgăriţa noastră are merit.
Lan Lian a zis râzând:
— Aşa e, aşa e, şi măgăriţa voastră are merit. Iar măgăriţa voastră îi e
nevastă măgarului nostru.
— Cu aşa răni grele, dacă nunta asta nu s-o fi făcut? a-ntrebat cineva
pe jumătate glumind.
Fang Tianbao s-a îndoit de şale şi s-a uitat la membrul meu, apoi s-a
dus şi la bucile măgăriţei, i-a ridicat coada şi-a iscodit ce-a iscodit, spunând
apoi hotărât:
— S-a făcut, mă pun chezaş că familia Han aşteaptă un mânz.
— Han, să vii cu două kile de boabe negre de soia la noi, să-şi vină în
fire şi măgarul nostru negru, a rostit Lan Lian, serios de parcă citea din
scriptură.
— Ha! Visează tu!
 Oamenii care stătuseră la pândă în tufişurile de cătină s-au apropiat şi
ei cu puşcoacele în mâini. Aveau pasul sprinten şi mişcarea cu fereală şi-ţi
dădeai seama dintr-o privire că nu sunt săteni adevăraţi. Şeful lor era scund
de statură şi avea privirea tăioasă. Când a ajuns în faţa lupilor, s-a îndoit de
şale şi-a împuns cu ţeava puştii capul unuia dintre ei; l-a împuns apoi în
burtă pe celălalt şi a zis, surprins şi nu fară o urmă de regret:
— Astea-s fiarele care ne-au făcut nouă aşa pagubă!
Un alt om cu o puşcă în mână şi care stătea cu faţa spre oameni, a
ţipat tare:
— De data asta, gata, putem să raportăm că ne-am încheiat treaba.
Un al treilea, tot cu o puşcă în mână, s-a adresat plin de sine lui Lan
Lian şi celorlalţi:
— Voi n-aţi mai văzut sălbăticiunile astea, nu? Nu-s câini sălbatici,
sunt lupi cenuşii, rar îi vezi la câmpie, ăştia au fugit să pribegească încoace
tocmai de pe stepele din Mongolia Interioară. Au săvârşit fel şi fel de rele
de-a lungul drumului, au văzut multe şi-au aflat multe, s-au arătat şi vicleni,
şi ticăloşi, au comis fapte de mare cruzime şi-au ajuns cu pribegia până aici
acum mai bine de-o lună. În răstimpul ăsta au înfulecat mai bine de zece
dobitoace, şi cai, şi vaci, ba chiar şi-o cămilă; nu mai era mult şi-aveau să
mănânce şi vreun om. Când s-a aflat la judeţ de asta, de frică să nu
stârnească teamă în rândul oamenilor, s-a organizat în secret o echipă de
vânători, împărţită în şase grupe, care zi şi noapte au patrulat şi-au stat la
pândă: acuma, gata!
A dat cu piciorul într-unul dintre lupii morţi şi-a ocărât:
— Dobitocule ce eşti, nu credeai că o să vină şi ziua de azi!
Şeful vânătorilor a ţintit capul unuia dintre lupi şi a tras. O dâră
luminoasă de foc l-a înghiţit pe lup. După fulgerarea de foc, din gura puştii
s-a revărsat un fum alb. Căpăţâna lupului fusese făcută bucăţi, precum cea a
lui Ximen Nao, mânjind pietricelele în alb şi roşu.
Un alt vânător, pricepându-l bine pe celălalt, a zâmbit, şi-a prins
puşca în mâini, a ochit burta celuilalt lup şi a tras şi el un foc. Prin gaura cât
un pumn de mare căscată în burta fiarei, au ţâşnit afară numeroase lucruri
murdare.
Acţiunile lor i-au făcut pe Lan Lian şi pe ceilalţi să facă ochii mari şi
să rămână cu gura căscată, iar pe urmă să se uite încurcaţi unii la alţii. După
îndelungă vreme, fumul de praf de puşcă s-a risipit, zgomotul apei s-a auzit
iarăşi, clar şi melodios şi plăcut urechii, iar un stol de vrăbii, puţin spus trei
sute, au venit în zbor de departe, ridicându-se şi coborându-se ca un vălătuc
de nori castanii; după aceea, vrăbiile s-au coborât uniform deasupra unui
tufiş de cătină, ale cărui ramuri s-au încovoiat ca un arc, de parcă ar fi fost
îngreunat de puzderie de fructe. Toate ciripeau pe o singură voce şi o dună
întreagă a prins viaţă din pricina asta. Un firicel de voce s-a pornit din gura
lui Yingchun:
— Ce vreţi să faceţi? De ce trageţi în lupi morţi?
— Ce mama mă-sii faceţi voi, mă, vreţi să trageţi spuza pe turta
voastră? a răcnit mânios Lan Lian. Pe lupi i-a omorât cu picioarele măgarul
meu, nu i-aţi vânat voi.
Şeful vânătorilor a dibuit în buzunar două bancnote noi-nouţe,
vârând-o pe una în căpăstrul meu şi pe cealaltă, după ce a mers câţiva paşi
într-o parte, în căpăstrul lui Huahua.
— Vrei să ne închizi gura cu bani? a întrebat Lan Lian şuierând de
furie. Asta nu se poate.
— Ia-ţi banii înapoi, a zis pietrarul Han cu fermitate. Lupii i-au
omorât cu picioarele măgarii noştri, o să-i tragem după noi înapoi acasă.
Vânătorul a zâmbit cu răceală:
— Fraţilor, ochii cine-nchide poate, treaba merge ca pe roate. De
pomană o să vă stricaţi gurile, nimeni n-o să vă creadă că un măgar poate
omorî cu picioarele un lup. şi apoi, proba limpede e că unuia i-a făcut capul
fărâme un glonţ, iar celuilalt tot de glonţ i-a fost străpunsă burta.
— Măgarii au pe corp răni făcute de muşcătură de lup, sunt toţi numai
pete de sânge! a strigat tare Lan Lian.
— Aşa e, măgarii voştri sunt pătaţi peste tot de sânge, au răni
puzderie, şi nimeni n-o să se îndoiască cum că n-au fost făcute de
muşcătură de lup, însă asta, a spus zâmbind cu răceală vânătorul, numai
bine aduce dovadă pentru următoarea situaţie: pe când cei doi măgari erau
în pericol, scăldaţi în sânge de muşcăturile lupilor, cei trei membri ai grupei
a şasea din echipa de vânători au alergat neîntârziat la ei. N-au mai ţinut
seama de primejdie şi s-au repezit înainte, pornind luptă pe viaţă şi pe
moarte cu lupii. Şeful grupei, Qiao Feipeng, s-a năpustit în faţa unuia dintre
ei, a ţintit către capul lui şi a tras, iar după ce s-a auzit zgomotul
împuşcăturii, jumătate din capul lupului zburase deja. Unul dintre membrii
grupei, Liu Yong, a ţintit spre celălalt lup şi a tras, însă glonţul n-a bubuit,
pentru că, stând noi toată noaptea la pândă în tufişurile de cătină, praful de
puşcă s-a umezit. Acel lup fioros, căscându-şi botul care aproape că i se
întindea până la urechi, dezvelindu-şi dinţii albi ca zăpada şi scoţând un
hăulit care-ţi făcea părul măciucă, s-a năpustit spre Liu Yong. Liu Yong s-a
dat la o parte, ferindu-se de primul asalt al lupului, dar s-a poticnit cu
călcâiele de o piatră, prăbuşindu-se apoi cu faţa în sus pe plajă. Lupul şi-a
înălţat trupul şi, târându-şi după el coada cea pământie, s-a năpustit ca un
talaz de fum galben drept spre Liu Yong. În acest moment critic, cât ai zice
peşte, cel mai tânăr membru al echipei, Lü Xiaopo, a ochit capul lupului şi a
tras; lupul fiind o ţintă în mişcare, de nimerit a nimerit burta, iar lupul s-a
prăvălit în aer, rostogolindu-se pe pământ, cu maţele curgându-i pe dinafară,
lungi-lungi. Arăta mizerabil, chiar de era vorba de o fiară crudă şi haină,
priveliştea tot era de neîndurat. Acum, Liu Yong, care îşi pusese din nou
praf de puşcă în armă, a mai tras un glonţ în lupul care se rostogolea peste
tot pe jos. Distanţa fiind mare, când muniţia a ieşit din cămară a măturat
totul în cale, iar lupului, lovit în multe locuri, i-au înţepenit picioarele şi în
sfârşit a murit.
La indicaţia şefului de grupă, Qiao Feipeng, Liu Yong s-a dat patru-
cinci paşi înapoi, a ridicat puşcociul şi a tras în lupul cu burta găurită.
Câteva zeci de alice au lovit uniform corpul lupului, blana ajungându-i toată
o întindere pârjolită plină de găurele.
— Ei, ce ziceţi? a râs mândru Qiao Feipeng, oamenii o să creadă
povestea mea sau pe-a voastră? A turnat apoi pe ţeavă praf de puşcă şi-a
zis: Chiar dacă sunteţi mai mulţi, să nu care cumva să vă vină gândul să
înhăţaţi lupii de-aici. În tagma vânătorilor e o lege nescrisă - când apar
neînţelegeri pentru că toată lumea a tras în acelaşi timp, prada merge la ăla
de i-a rămas glonţul în ea. şi mai e o lege care spune că dacă cineva înhaţă
prada altuia, vânătorul poate să deschidă foc asupra tâlharului, ca să-şi
apere astfel onoarea.
— Ei, fir-ar mama ei, mă, tu eşti un bandit! a zis Lan Lian. O să te
chinuie numai vise negre peste noapte! şi pentru că smulgi aşa cu de-a sila
de la alţii, tot o să-ţi ai tu cuvenită răsplată!
Vânătorul Qiao a râs:
— D-astea că te-ntorci iar în viaţă şi „cuvenită răsplată“ sunt aiureli
ca să amăgeşti babele, eu nu cred în aşa ceva. Totuşi, cine ştie, poate c-o fi
şi aici ceva soartă, uite, dacă vreţi să ne căraţi cu măgarii voştri lupii până la
capitala judeţului ca să raportăm noi îndeplinirea trebii, prefectul o să vă
dea un dar gras, iar eu o să-i dăruiesc fiecăruia dintre voi o sticlă de rachiu
bun.
 Nu i-am mai răbdat vorbăria, am făcut gura mare şi mi-am dezvelit
dinţii din faţă, ochindu-i căpăţâna cea plată. S-a ferit fără întârziere şi,
reacţionând aşa rapid, capul şi l-a păzit, însă umărul tot i-a ajuns sub gura
mea. Banditule, ia să afli tu acum ce-i poate pielea unui măgar! Voi ştiţi că
doar felinele şi canidele cu gheare şi colţi ascuţiţi ucid şi sunt carnivore, iar
noi, măgarii cei imparicopitaţi, suntem vrednici doar să mâncăm iarbă şi să
dăm pe gât pleavă: sunteţi nişte formalişti, nişte dogmatişti, nişte livreşti şi
nişte empirişti! Azi o să te fac eu să înţelegi un adevăr: măgarul dacă l-ai
scos din sărite, muşcă şi el omul!
L-am apucat cu dinţii de umăr, mi-am înălţat brusc capul, mi l-am
vânturat în stânga şi în dreapta, până când am simţit în gură ceva acru, urât
mirositor şi cleios, iar insul acela care ştia fel şi fel de şiretlicuri şi-avea
limba aşa de iscusită s-a ofilit şi-a leşinat la pământ, rănit la umăr şi cu
sângele curgând.
Putea desigur să-i spună prefectului că pielea şi carnea de pe umăr i le
muşcase un lup sălbatic în toiul luptei. Putea şi să spună că atunci când
lupul l-a prins cu dinţii de umăr, l-a prins şi el pe lup cu dinţii de frunte; cât
despre cum au făcut ei măscări pe trupurile lupilor ăia, fie după voia lor!
Stăpânii au văzut că treburile nu stau bine, aşa că ne-au zorit să
plecăm, lăsându-i pe plajă pe vânători şi hoiturile lupilor.
 CAPITOLUL 8
Ximen Măgarul îşi pierde îndurerat un ou; eroul Pang onorează curtea
cu prezenţa-i
24 ianuarie 1955 a fost prima zi din prima lună a anului yiwei, după
calendarul lunar. Băieţică ăla de Mo Yan avea mai apoi să şi-o ia drept zi de
naştere. La începutul anilor ’80, mulţi demnitari, ca să mai rămână
demnitari câţiva ani sau ca să ajungă demnitari şi mai mari, şi-au micşorat
anii la vârstă şi şi i-au mai mărit pe cei de şcoală; de necrezut, dar Mo Yan,
care nu e nici pomeneală de demnitar, a intrat şi el în hora asta. Vremea era
bună, iar dis-de-dimineaţă stolurile de porumbei au început să se rotească în
aer, gânguritul lor care se înălţa şi cobora melodios răsunând încoace şi-
ncolo. Stăpânul meu s-a oprit din treabă şi-a privit în sus spre ei, iar cu
jumătatea lui de faţă albastră, acum chiar era extraordinar de arătos.
În anul în care trecuse, recolta familiei Lan de pe opt mu de pământ
fusese de 1400 de kilograme, cu o producţie medie pe mu de 175 de
kilograme; în afară de asta, de pe marginile şanţurilor de demarcare
recoltaseră 28 de dovleci mari şi 10 kilograme de urzică chinezească de cea
mai bună calitate. Deşi cooperativa de producţie făcuse publică o producţie
de 200 de kilograme pe mu, Lan Lian nu se încredea deloc în cifra asta. L-
am auzit spunându-i de multe ori lui Yingchun:
— Cu culturi din alea ca ale lor, să ajungă la 200 de kile - asta să i-o
spună lu’ mutu!
Stăpâna râdea, dar chipul râzător îi masca greu îngrijarea, şi-apoi îl
îndemna:
— Jupâne, nu te pune cu ăilalţi, ăilalţi s-au strâns şi s-au unit, şi noi
am rămas gospodărie individuală. Nici tigrul cel mai tare nu face faţă singur
la o haită de lupi.
— De ce ţi-e frică? o întreba Lan Lian holbându-se la ea. Ne sprijină
preşedintele Chen de la regiune!
Stăpânul avea pe cap o pălărie de lână fină maronie şi purta o haină de
bumbac nouă-nouţă; la brâu avea legată o cingătoare de stofă neagră, iar în
mână ţinea o ţesală de lemn cu care mă ţesăla pe mine. Ţesala stăpânului
mă făcea să mă simt foarte bine la trup, iar laudele lui mă făceau să mă simt
foarte bine la suflet:
 — Negrule, spunea el, flăcău bun, anul trecut ai asudat şi tu din greu,
pe jumătate e meritul tău c-am făcut aşa de multe grâne. Anul ăsta, să
băgăm şi mai mulţi cărbuni, să batem definitiv sulica aia de cooperativă!
Lumina soarelui era din ce în ce mai strălucitoare, iar trupul meu a
început treptat-treptat să se încălzească. Porumbeii încă se roteau pe cer. Pe
jos se întindea un strat de resturi de hârtie albă şi roşie - era vorba de
pocnitori făcute fărâme-fărâmiţe. În noaptea de dinainte tunaseră şi
fulgeraseră peste tot, fuseseră valuri-valuri de zgomote, când urcând, când
coborând, iar fumul de praf de puşcă înecase totul, de parcă ar fi izbucnit
războiul. Şi mirosul de colţunaşi pătrunsese până în curte, în el
amestecându-se şi mirosul de prăjituri de Anul Nou şi cel de bomboane.
Stăpâna trecuse un bol de colţunaşi prin apă rece, iar apoi îl vărsase la mine
în troacă, mestecându-l cu paiele de orez. Mângâindu-mă pe căpăţână,
zisese:
— Negruţule, e Anul Nou, mănâncă şi tu nişte colţunaşi!
Recunosc, ca măgar să mănânci din colţunaşii pe care îi fac stăpânii la
trecerea anului e lucru de mare curtenie. Stăpânii mă tratau aproape ca pe
un om, ca pe un membru al familiei. După marele război cu cei doi lupi, mă
bucuram de îndoită grijă din partea stăpânului şi dobândisem, pe o rază de o
sută de li şi în cele optsprezece sate din ţinutul Gaomi din nord-est, cea mai
bună reputaţie pe care o poate dobândi un măgar. Deşi nenorociţii ăia de
vânători luaseră cu de-a sila cu ei cei doi lupi morţi, oamenii ştiau toţi cum
stătuseră de fapt lucrurile. Nu nega nimeni că măgăriţa familiei Han
participase şi ea la luptă, dar toţi oamenii ştiau că eu fusesem principala
forţă în bătălia cu lupii şi că măgăriţa Han avusese doar un rol secundar; de
asemenea, că eu îi salvasem viaţa. Şi uite aşa, deşi demult ajunsesem la
vârsta de castrare, iar stăpânul băgase odată spaima în mine în această
privinţă, nu mai adusese vorba de asta după ce ucisesem în luptă cei doi
lupi. În toamna care trecuse, pe când mergeam la câmp în spatele
stăpânului, Xu Bao, doctorul de animale care castra măgari, scopea porci şi
jugănea cai, se ţinea scai în spatele meu, cu-o desagă în spate, scuturând din
mână un clopoţel şi iscodind hoţeşte locul dintre picioarele mele din spate.
Adulmecasem de mult mirosul urât şi cu totul crâncen de pe corpul lui şi de
mult îmi dădusem seama că n-avea cu mine gând bun. Sămânţa asta rea de
om care mânca ouă de măgar sau de taur ca să meargă la băutură era sorocit
să nu moară de moarte bună! Eram vigilent, eram pregătit, doar să se
apropie el la distanţa potrivită şi-aveam să-i zburătăcesc copitele din spate
drept în unealta din nădragi. Voiam să-l fac pe stricăciunea asta de om care
săvârşise puzderie de rele să iasă din scenă fără de nici unele. Şi dacă trecea
cumva în faţa mea, eram gata să-l ronţăi de cap. Muşcatul oamenilor era
numărul meu cel mai tare. Insul ăsta era însă foarte viclean, se ferea şi se
păzea mereu şi se ţinea tot timpul la distanţa la care era în siguranţă,
nedându-mi nicio ocazie. Gură-cască de pe uliţă, văzându-l pe căpăţânosul
de Lan Lian trăgând după el măgarul căruia i se dusese aşa buhul şi pe
stricăciunea aia de om care castra măgari urmându-i, se aşteptau deja la un
spectacol pe cinste. Vorbind alandala şi toţi deodată, au întrebat;
— I le tai măgarului?
— Xu Bao, ai pus ochii pe ceva să meargă la băutură?
— Lan Lian, să nu cumva să-l jugăneşti, ştie să omoare lupii cu
picioarele, dar se bizuie cu totul pentru asta pe cuibul ăla de ouă! La fiecare
ou, o oca de sânge-n vine. Are ouă multe, parcă-i cuib de cartofi, nu de ouă!
O ceată de copii care tocmai se duceau spre şcoală se ţineau scai de
Xu Bao ţopăind şi hârjonindu-se şi tot cântând o poezea făcută pe loc:

Xu Bao, Xu Bao, băiat-băiat,

Cum vede oul, l-a şi muşcat,
Şi dacă oul nu-i de muşcat,
Capul peste tot îi e transpirat.
Xu Bao, Xu Bao, băiat-băiat,
Puţă de măgar, de măgar bărbat,
I se rupe-ntruna, e zero barat,
Iar pe drumul drept de mult n-a umblat...
Xu Bao s-a oprit, s-a holbat la obrăznicăturile alea, a dibuit prin
desagă după un cuţitaş lucitor şi-a zis mânat de-o furie cruntă:
— Măi puişori de lele, ia ţineţi-vă gura! Care-ndrăzneşte să mai facă
vorbe despre meşterul Xu, l-am jugănit de ouă!
Obrăznicăturile s-au strâns laolaltă şi s-au hlizit prosteşte către Xu
Bao. Xu Bao a făcut câţiva paşi înainte, iar ei au făcut câţiva paşi înapoi.
Xu Bao s-a repezit înspre ei, iar ei s-au risipit cu chirăituri. Xu Bao şi-a
urmat în continuare gândul de a-mi tăia ouăle, iar obrăznicăturile cele mici
iar s-au strâns ciorchine şi-au mers în spatele lui, cântând:

Xu Bao, Xu Bao, băiat-băiat,

Cum vede oul, l-a şi muşcat...
 Xu Bao n-a mai luat în seamă şleahta de obrăznicături sâcâitoare, a
făcut un ocol şi-a alergat în faţa lui Lan Lian şi, mergând cu spatele, a intrat
în vorbă cu acesta:
— Lan Lian, fârtate, ştiu că măgarul ăsta a muşcat şi-a rănit mulţi
oameni, iar când se întâmplă aşa, trebuie să-i despăgubeşti pentru
cheltuielile pe medicamente şi să-i alini şi cu vorba. Mai bine scopeşte-l, le
retez dintr-o mişcare, în trei zile-i trece, garantez că se va preface într-un
măgar supus şi la locul lui.
Lan Lian nu l-a băgat în seamă, dar mie inima îmi bătea deja
bezmetic. Lan Lian îmi ştia firea, aşa că mi-a apucat strâns zăbala,
nelăsându-mi loc să mă reped la Xu Bao.
Călcâiele lui Xu Bao stârneau în sus praful de pe uliţă - puiul ăsta de
lele mergea cu sprinteneală, pesemne că mergea adesea aşa cu spatele. Avea
o faţă mică şi sfrijită, ochii triunghiulari cu pungi mari sub ei şi o
strungăreaţă între dinţii din faţă. Prin deschizătura aceea îi zburau deseori
stropi de salivă când vorbea.
— Lan Lian, îţi dau un sfat, e mai bine să-l scopeşti, e bine să-l
scopeşti, e bine. Dacă-l scopeşti, o să scapi de multe griji. Ca să scopesc
dobitoacele altora, le iau cinci yuani, dar de la tine nu iau niciun bănuţ.
Lan Lian s-a oprit din mers şi-a zis cu răceală:
— Xu Bao, du-te acasă şi scopeşte-l pe tac-tu.
— Măi omule, cum poţi să vorbeşti aşa? a rostit Xu Bao ridicându-şi
glasul.
— Nu-ţi place că zic vorbe greu de auzit? Atunci ascultă-l niţel pe
măgarul meu cum vorbeşte! a zis Lan Lian râzând, după care mi-a slăbit
frâul şi-a zis: Negrule, du-te!
Am răgit plin de furie şi mi-am ridicat picioarele din faţă ca atunci
când m-am căţărat pe Huahua, ca să-l pocnesc pe Xu Bao peste căpăţâna aia
posmăgită. Oamenii de pe uliţă veniţi să se uite la vânzoleală au scos ţipete
înspăimântate şi şleahta de mici derbedei s-a oprit şi ea cu hărmălaia. Mă
aşteptam să simt şi să aud cum trosneşte căpăţâna lui Xu Bao sub copitele
mele, însă aşteptările mi-au fost înşelate - n-am zărit deloc făţuca aia
schimonosită de frică pe care trebuia s-o văd şi n-am auzit nici strigătul
înspăimântat ca de câine care schelălaie pe care trebuia să-l aud. Nelămurit,
mi s-a părut că o umbră alunecoasă se strecoară sub burta mea, prin creier
mi-a fulgerat o senzaţie de răcoare care prevestea de rău, dar când am dat să
mă feresc, era deja prea târziu - pe sub şolduri m-a străbătut o senzaţie rece
ca gheaţa şi a urmat pe dată o durere intensă. Mă simţeam de parcă
pierdusem ceva, ştiam că fusesem victima unei urzeli ascunse, iar când m-
am răsucit repede, am văzut că pe partea interioară a picioarelor din spate
îmi curge sânge şi că, pe uliţă, Xu Bao ţine în mână un ou alb-cenuşiu
mânjit de pete de sânge. Chipul îi era tot un zâmbet şi se grozăvea în faţa
privitorilor, în timp ce de pe drum răsuna un val de aclamaţii.
— Xu Bao, pui de lele ce eşti, mi-ai nenorocit măgarul... a scos
stăpânul meu un urlet plin de întristare, gata să mă lase şi să se ducă să se
pună pe viaţă şi pe moarte cu Xu Bao. Acesta însă a îndesat oul în desagă
şi-a scos din nou la vedere în mână cuţitaşul acela luminos, iar stăpânul
meu s-a moleşit.
— Lan Lian, nu poţi să mă ţii pe mine vinovat, a rostit Xu Bao
ridicând mâna şi arătând spre privitori, e limpede ca lumina zilei, până şi
copiii ăştia au văzut, tu, Lan Lian, i-ai dat drumul măgarului ca să mă
rănească, iar eu, Xu Bao, am fost în legitimă apărare. Dacă Xu Bao, eu, nu
eram cu ochii-n patru, copitele măgarului îmi făceau terci căpăţâna. Lian,
nu poţi să mă ţii pe mine vinovat.
— Mi l-ai nenorocit...
— lu’ băiatu’ i-a trecut prin gând să ţi-l nenorocească, băiatu’ are prea
bine priceperea să ţi-l nenorocească, dar tot băiatu’ s-a arătat păsător de
simţirile consăteanului său şi a fost milostiv. Ca să-ţi zic cinstit, măgarul tău
avea trei ouă şi eu i-am luat doar unul; asta o să-i mai strunească niţel
sălbăticia, dar tot o să-l poţi socoti un măgar cu sângele năvalnic în el. Fir-
ar mama ei, tot nu-mi mulţumeşti, ce mai aştepţi?
Lan Lian s-a aplecat şi şi-a întors faţa, cercetând situaţia dintre
picioarele mele, iar după ce a înţeles că vorba lui Xu Bao nu fusese
mincinoasă, s-a liniştit şi s-a potolit în mare măsură. Să-i mulţumească însă
era cu neputinţă - în fond, dracul ăsta de om, până să apuce să discute ceva
cu el, şi dăduse jos cu iuţeala fulgerului un ou de măgar.
— Xu Bao, îţi spun din capul locului, dacă măgarul meu păţeşte ceva,
treaba mea cu tine n-are să se termine prea curând.
— Dacă nu-i amesteci tu şoricioaică în grâne să-i dai să mănânce, îţi
garantez eu că măgarul tău o să trăiască o sută de ani. Azi mai bine nu-l
duce la muncă la câmp, du-l înapoi acasă, dă-i mâncare bună, dă-i şi nişte
apă sărată să bea şi-n două zile se închide şi rana.
 Din gură, Lan Lian n-a zis că da, dar tot a ţinut cont de sugestia lui şi
m-a dus înapoi acasă. Durerea se mai uşurase puţin, dar încă era foarte
intensă. L-am ţintuit cu o privire plină de duşmănie pe puiul ăla de lele care
avea să-mi mănânce oul, chibzuind în minte cum să mă răzbun; ca să
vorbesc însă din inimă, trebuie să spun că după ce lucrurile luaseră, ca
vântul şi ca fulgerul de iute, această întorsătură neaşteptată, respectul şi
teama faţă de scălâmbul ăsta, faţă de piticania asta cu totul nearătoasă, îmi
sporiseră mult. Uite că în lumea oamenilor exista o ciudăţenie ca el, unul
care-şi făcea meserie din luatul ouălor, şi le mai şi lua cu asemenea
desăvârşită măiestrie - felul necruţător cu care se punea pe treabă,
acurateţea mişcărilor de început, iuţeala cu care acţiona, dacă nu trăiai una
ca asta pe propria piele, cu niciun chip nu credeai că-s adevărate! Iha!, iha!,
oul meu!, în seara asta o să intri cu nişte rachiu încălzit în burta lui Xu Bao,
iar mâine o să te cobori în groapa de rahat, oule, oul meu!
După ce ne-am îndepărtat la câteva zeci de paşi, l-am auzit pe Xu Bao
strigând:
— Lan Lian, ştii cum se cheamă mişcarea de mai devreme?
— Să-ţi fut morţii mă-tii, Xu Bao! a înjurat Lan Lian întorcând capul.
Râsetele oamenilor au răzbătut până la noi, iar printre ele s-a auzit şi
vocea plesnind de mândrie a lui Xu Bao, strigând tare:
— Ascultă bine, Lan Lian, şi tu, măgarule, ascultă şi tu bine, mişcarea
de-adineauri se cheamă „să furi piersica de sub frunză“!

Xu Bao, Xu Bao, băiat-băiat,

Piersica sub frunză uite c-a furat!
Lan Lian, Lan Lian, om nemulţumit,
Uite-acum aicea ce s-a mai prostit...

Ceata aia de obrăznicături atât de meştere la vorbă strigau în spatele

nostru, conducându-ne aşa până la curtea familiei Ximen...
În curte era veselia în toi, cei cinci copii din aripa de est şi din cea de
vest, cu haine viu colorate pe ei, se hârjoneau toţi laolaltă. Lan Jinlong şi
Lan Baofeng ajunseseră deja la vârsta de şcolar, dar nu mergeau încă la
şcoală. Jinlong avea un chip melancolic, arătând de parcă era apăsat de o
mare greutate pe suflet; Baofeng era cu totul inocentă şi pură şi dădea
semne că o să fie o mare frumuseţe. Ei erau seminţele lăsate de Ximen Nao
pe faţa pământului, seminţe care cu mine, Ximen Măgarul, nu aveau o
legătură directă; cei care aveau o legătură directă cu mine erau cei doi mânji
născuţi de măgăriţa Han Huahua şi care, din păcate, până să împlinească o
jumătate de an, îşi urmaseră mama în moarte. Moartea lui Huahua era o
rană dureroasă pentru Ximen Măgarul. Huahua mâncase nutreţ otrăvit, iar
cei doi mânji, copiii mei buni, băuseră laptele ei otrăvit şi muriseră şi ei.
Când măgăriţa născuse o pereche de mânji, sărbătorise tot satul; când trei
măgari s-au prăpădit deodată, toată lumea a avut inimile frânte. Pietrarul
Han s-a prefăcut într-un râu de lacrimi, însă hotărât că cineva râdea în taină
- cel care pusese otrava. Treaba i-a alertat pe cei de la regiune, care l-au
trimis anume pe Liu Changfa, un agent experimentat de la securitatea
publică, să vină să rezolve cazul; omul s-a arătat însă destul de stângaci, i-a
chemat doar pe cei din sat în grupuri-grupuri până la sediul gospodăriei
săteşti şi i-a interogat cu nişte vorbe care veneau parcă de pe-un disc de
gramofon. Rezultatul a fost, fireşte, că treaba a rămas în coadă de peşte.
Mai apoi, Mo Yan ăla, în „Cronica măgarului negru“ i-a pus în cârcă lui
Huang Tong vina de a-i fi otrăvit pe măgarii familiei Han: deşi le-a ţesut el
de toate firele se potriveau strâns, în vorbele scriitorilor nu se poate pune cu
niciun preţ temei.
În continuare, o să-ţi vorbesc despre cel născut în acelaşi an, în
aceeaşi lună şi în aceeaşi zi cu Ximen Măgarul, despre Lan Jiefang, adică
despre tine - tu să ştii că „el“ eşti „tu“, şi e în regulă, eu, pentru comoditate,
o să mă refer tot la „el“. Avea deja mai bine de cinci ani şi, pe măsură ce
creştea în vârstă, pata aceea de pe faţă era şi ea din ce în ce mai albastră.
Trăsăturile feţei îi erau foarte urâte, însă era deschis la fire, vioi şi zglobiu,
cu mâinile şi picioarele nestându-i locului, şi gura, mai ales, neodihnindu-
şi-o aproape nicio clipă. Purta haine de acelaşi fel cu cele cu care era
îmbrăcat fratele lui vitreg, Lan Jinlong, dar, nefiind la fel de înalt ca acesta,
hainele-i erau mari, aşa că îşi sumeţea crăcii pantalonilor şi-şi sufleca
mânecile, având, când îl priveai, un aer de bandit. Dar eu ştiam în adâncul
meu că e un băiat cu inima bună, iar faptul că nu era pe plac aproape
nimănui avea de-a face, cred eu, cu vorbăria lui, precum şi cu pata albastră
de pe faţă.
Am terminat de vorbit despre Lan Jiefang, iar în continuare am să zic
ceva despre cele două fete ale familiei Huang, Huang Huzhu şi Huang
Hezuo. Cele două purtau haine vătuite şi înflorate de acelaşi fel, îşi
prindeau părul în acelaşi fel de funde şi aveau acelaşi fel de piele albă şi
curată şi acelaşi fel de ochi migdalaţi şi încântători. Relaţia complexă dintre
cele două familii, Huang şi Lan, care nu erau nici rude, dar nici străini, îi
făcea pe cei mari să fie mereu stingheri şi neînlargul lor când erau laolaltă,
asta pentru că, în fond şi la urma urmei, Yingchun şi Qiuxiang împărţiseră
amândouă perna lui Ximen Nao, şi fuseseră şi duşmane, şi surori. Acum
fiecare se măritase cu altcineva, dar parcă spiritele şi duhurile îşi vârâseră
coada şi nimeriseră, fiecare, în casa în care locuiseră înainte: stăpânii
caselor se schimbaseră însă, la fel cum se schimbaseră şi vremurile. Faţă de
complicata relaţie a celor mari, relaţiile dintre copii erau simple şi
nevinovate. De Lan Jinlong, cu firea lui mai sumbră, era greu să te apropii:
Lan Jiefang şi cele două frumuseţi din familia Fluang aveau în schimb
legături foarte strânse. Fetele îl strigau amândouă „frate Jiefang“, iar acesta,
lacom la mâncare cum era, tot izbutea să pună deoparte câte două
bomboane, să le dea şi lor.
— Mamă, mamă, Jiefang le-a dat bomboanele lui Huzhu şi Hezuo, îi
spunea Lan Baofeng încetişor mamei.
— Dacă i le-am dat lui, poate să le dea şi el cui vrea, spunea
neputincioasă Yingchun, mângâind-o pe cap.
Povestea copiilor nu a început încă, piesa lor va ajunge de-abia peste
zece ani şi mai bine la punctul culminant; acum, nu le venise încă rândul să
joace rolurile principale.
A urcat în schimb pe scenă un personaj important. Se numea Pang
Hu, avea faţa roşie şi maronie ca o smochină uscată, iar ochii îi erau ca
stelele lucitoare. Pe cap purta un chipiu militar din bumbac, era îmbrăcat cu
o haină vătuită cu cusături largi, pe piept avea atârnate două decoraţii, în
buzunarul de la haină avea vârât un stilou, iar la încheietură avea un ceas
care scânteia cu raze argintii. Se sprijinea în cârje - piciorul drept îl avea
intact, în schimb stângul, de la genunchi în jos, nu mai exista. În locul unde
îi fusese retezat, cracul galben de la pantaloni era legat ceremonios cu un
nod. Deşi avea doar un picior, acesta era încălţat cu un pantof de piele
întoarsă nou-nouţ. De cum a intrat pe poartă, toţi cei de-acolo, inclusiv
copiii, inclusiv eu, măgarul, am fost cuprinşi de respectul cel mai adânc: în
acei ani, un asemenea om putea fi doar un erou din armata de voluntari care
participase la războiul din Coreea.
Soldatul a mers către Lan Lian. Cârjele împungeau cărămizile pătrate
din pavaj făcând boc! boc!, în timp ce piciorul rămas lovea greu pe pământ,
părând că prinde rădăcini la fiecare pas; cracul pantalonilor de pe celălalt
picior se legăna încoace şi încolo. Pang Hu s-a oprit în faţa stăpânului şi-a
spus:
 — Dacă nu greşesc, eşti Lan Lian.
Faţa lui Lan Lian a zvâcnit puţin, răspunzând în acest fel la vorba
celuilalt.
— Bună ziua, unchiule din armata de voluntari, trăiască unchiul din
armata de voluntari! Lan Jiefang cel vorbăreţ şi gălăgios a venit în goană,
spunând cu infinită veneraţie: Sunteţi fără îndoială un adevărat erou şi-aţi
împlinit fapte măreţe! Da’ de ce-l căutaţi pe tata? Lu’ tata nu-i place să
vorbească, dacă aveţi întrebări, mai bine mă întrebaţi pe mine, vorbesc eu în
locul lui.
— Jiefang, gura!, a rostit Lan Lian. Când cei mari au de vorbit, copiii
nu trebuie să se bage-n vorbă.
— N-are nimic, a zâmbit înţelegător soldatul. Eşti fiul lui Lan Lian, te
cheamă Jiefang, aşa e?
— Te pricepi la ghicit? a întrebat Jiefang surprins.
— Nu mă pricep la ghicit, dar ştiu să citesc feţele oamenilor, a spus
cu viclenie soldatul, care apoi şi-a recăpătat pe loc expresia gravă pe faţă, s-
a prins cu braţele de cârje şi i-a întins o mână lui Lan Lian, spunând:
Omule, să ne cunoaştem, eu sunt Pang Hu, sunt noul director al
Cooperativei de Aprovizionare şi Desfacere de la regiune. Wang Leyun,
care vinde unelte agricole la raionul de vânzare a mijloacelor de producţie,
e soţia mea.
Lan Lian a încremenit un moment, a dat mâna cu soldatul, dar după
privirea încurcată din ochii lui, celălalt şi-a dat seama că e încă în ceaţă.
Soldatul a strigat atunci:
— Hei, intraţi şi voi!
O femeie scundă cu totul rotundă la corp a intrat pe poartă ţinând în
braţe o fetiţă delicată. Femeia purta o uniformă albastră, iar pe şeaua
nasului avea încălecaţi nişte ochelari cu rama albă; îţi dădeai seama de la
prima privire că nu e de la sat. Fetiţa avea ochii foarte mari şi obrajii roşii-
roşii, asemenea merelor târzii de toamnă. Faţa îi era numai zâmbet, avea
mina standard a unui copil fericit.
— A, despre tovarăşa asta era vorba! a strigat Lan Lian bucuros,
ţipând după aceea în direcţia aripii de vest: Mamă, hai repede, avem oaspeţi
de seamă!
Fireşte că am recunoscut-o şi eu şi mi-am amintit limpede de ce se
întâmplase anul trecut în prima lună a iernii: într-o zi, Lan Lian mă trăsese
după el la capitala judeţului ca să aducem nişte sare, iar pe drumul de
întoarcere dădusem peste această Wang Leyun. Era cu burta mare, care-i
atârna greu, şi gemea la marginea drumului. Era îmbrăcată într-o uniformă
albastră, ai cărei ultimi trei nasturi de jos se desfacuseră din cauza burţii ei
prea mari. Purta ochelari cu rame albe, avea obrazul alb şi curat şi-ţi dădeai
seama de la prima privire că mănâncă pâinea statului. Când ne-a zărit, parcă
şi-ar fi văzut salvatorii, şi a zis anevoie:
— Frate, fă o faptă bună, salvează-mă...
— De unde eşti? Ce-i cu tine?
— Mă numesc Wang Leyun, sunt de la Cooperativa de Aprovizionare
şi Desfacere de la regiune, trebuia să mă duc la şedinţă, sorocul nu-mi
venise încă, dar... dar...
Am zărit bicicleta prăbuşită de-a curmezişul în iarba uscată de la
marginea drumului şi ne-am dat seama că femeia se afla într-o situaţie
periculoasă. Lan Lian era atât de încordat, că a început să se învârtă de
colo-colo, frângându-şi mâinile:
— Cu ce pot să te ajut? Cum să te ajut?
— Du-mă la spitalul judeţean, repede.
Stăpânul a descărcat cei doi saci de sare din spatele meu, şi-a dat jos
haina vătuită de pe el şi-a prins-o cu o funie de spinarea mea; după aceea a
ridicat-o pe femeie şi-a aşezat-o pe mine.
— Tovarăşă, ţine-te bine!
Femeia m-a prins de coamă, gemând cu voce joasă. Stăpânul cu o
mână a apucat de frâu, în timp ce pe cealaltă şi-a trecut-o pe după ea. Mi-a
zis:
— Negrule, aleargă repede.
Mi-am fluturat copitele, eram foarte însufleţit - cărasem deja în
spinare o grămadă de lucruri, sare, bumbac, recolta de grâne, pânză, dar o
femeie niciodată. Am făcut un giumbuşluc şi corpul femeii s-a zdruncinat,
înclinându-se pe umărul stăpânului.
— Pasul sigur, Negrule! a poruncit el.
Am înţeles, Negrul a înţeles. M-am pornit la trap, dându-mi în acelaşi
timp silinţa să-mi păstrez stabilitatea - să fiu precum norul călător şi apa
curgătoare, adică exact punctul forte al măgarului. La cai, numai când
zboară în goană poţi avea stabilitate pe spatele şi şalele lor; măgarii sunt
buni la tropăit, când aleargă însă, te hurducăie tot. Simţeam că lucrul pe
care-l făceam este solemn şi sacru, dar, desigur, şi foarte supărător - în acele
momente, conştiinţa mi-era prinsă între cea de om şi cea de măgar, dar
simţeam şi cum un lichid cald îmbibă haina stăpânului şi îmi murează
spatele, la fel cum picăturile de sudoare din părul femeii îmi cad pe gât.
Eram la nu cu mult peste zece li de capitala judeţului, iar acum mergeam pe
o scurtătură; bălăriile de pe amândouă părţile drumului îmi veneau până la
genunchi. Un iepure s-a şi ciocnit bezmetic de piciorul meu. Şi aşa am ajuns
în oraş şi la Spitalul Poporului. În anii aceia, atitudinea personalului
medical era foarte bună. Stăpânul s-a oprit în poarta spitalului şi-a zbierat
tare: „Veniţi! Ajutor!“ Nici eu n-am pierdut ocazia să încep să rag. Un grup
de femei şi de bărbaţi înfăşuraţi în halate albe au alergat imediat afară şi-au
purtat-o pe femeie înăuntru. De cum a coborât de pe mine, am auzit cum
din nădragii ei vine un ţipăt de bebeluş.
Pe drumul de întoarcere, stăpânul nu era deloc în apele lui, tot
iscodindu-şi haina căptuşită, murdară acum, şi bodogănind. Ştiam că e
foarte superstiţios şi că socoteşte fără temei că treburile de la o femeie care
naşte sunt murdare şi aduc nenoroc. Când am ajuns la locul unde ne
întâlniserăm cu femeia, stăpânul s-a încruntat şi-a zis albăstrindu-se la faţă:
— Negrule, ce socoteală e asta? O haină vătuită nouă e acum de
aruncat, când ajung acasă, cum mă explic eu cu stăpâna casei?
-— Iha, iha! am răgit eu tare, bucurându-mă niţel de necazul altuia -
chipul stăpânului aflat la ananghie mă veselea foarte.
— Măi măgarule măi, mai şi râzi, măi!
Stăpânul a desfăcut funia şi-a dat jos din spatele meu haina folosindu-
se de trei degete de la mâna dreaptă. Pe haină era - oh!, nu mai spun!
Stăpânul şi-a înclinat capul, şi-a ţinut răsuflarea, a apucat între degete haina
care, murată toată, se-ngreunase şi semăna cu o piele de câine putrezită, a
pălălăit-o prin aer şi-a azvârlit-o de-parte cu toată puterea; iar haina, ca o
pasăre mare şi ciudată, a zburat în bălării. Şi funia era mânjită de pete de
sânge, dar pentru că tot trebuia să mai lege cu ea sacii de sare, nu putea s-o
arunce, aşa că s-a văzut silit s-o pună în drum şi s-o mototolească cu
picioarele, până când ţărâna i-a schimbat culoarea. Stăpânul mai purta doar
o cămaşă scurtă cu nasturi lipsă, iar pieptul i se învineţise de frig; dacă mai
puneai la socoteală şi faţa lui cea albastră, aducea binişor cu judecătorii din
palatul lui Yama. Şi-a făcut mâinile căuş şi-a luat de pe jos câteva mâini de
pământ pe care l-a cernut pe spinarea mea, şi-a mai rupt şi nişte iarbă uscată
ca să mă frece şi să mă cureţe. În timp ce făcea asta, mi-a zis:
— Negrule, se cheamă că am strâns virtute şi-am făcut faptă bună,
nu?
 — Iha, iha! i-am replicat.
Stăpânul a legat sacii de sare pe spatele meu, dar când a văzut
bicicleta de la marginea drumului, a zis:
— Negrule, s-ar cuveni ca bicicleta asta să fie acum a noastră, am
plătit pentru ea cu o haină vătuită, am plătit şi cu muncă, dar, dacă ne
lăcomim acum la puţină avere, virtutea strânsă mai înainte se risipeşte, nu?
— Iha, iha!
— Bine, hai să facem un lucru bun până la capăt, dacă petrecem
omul, să-l petrecem până acasă.
A-nceput să-mpingă bicicleta, mânându-mă şi pe mine - de fapt, nici
n-a fost nevoie să mă mâne - şi ne-am întors din nou în capitala judeţului şi
la poarta spitalului. Stăpânul a strigat tare:
— Hei, femeia care a născut, ascultă aici, ţi-am lăsat bicicleta la
intrare!
— Iha, iha!
Iar au mai dat fuga afară câţiva oameni.
— Hai repede, Negrule, m-a altoit stăpânul cu frâul peste fund,
aleargă repede, Negrule!...
Yingchun, cu mâinile pătate de faină, a ieşit în fugă din casă. Cu ochi
scăpărători, a ţintuit-o pe fetiţa cea frumoasă din braţele lui Wang Leyun, şi-
a întins mâinile şi-a-nceput să-ngâne:
— Fetiţă frumoasă... fetiţă... grăsulie... ce bucurie...
Wang Leyun i-a trecut fetiţa în braţe, iar ea a luat-o, a strâns-o la
piept, şi-a lăsat capul în jos şi-a adulmecat-o şi-a sărutat-o, spunând tot
timpul:
— Ce bine miroase... ce bine miroase...
Fetiţa nu era obişnuită cu asemenea căldură, aşa că a început să
plângă cu suspine. Lan Lian a rostit mustrător:
— Dă-i acuşica înapoi copilul tovarăşei, uită-te la tine, parcă eşti o
lupoaică mare, toţi copiii se înfricoşează de tine şi se pun pe plâns.
— Nu-i nimic, nu-i nimic. Wang Leyun şi-a luat bebeluşa înapoi, a
mângâiat-o, a ogoit-o, iar apoi plânsetul s-a slăbit şi s-a oprit.
Yingchun s-a şters de faina de pe mâini şi a spus, cerându-şi iertare:
— Chiar îmi pare rău... ia uitaţi-vă-n ce hal sunt, i-am mânjit hainele
copilului...
 — Toţi suntem ţărani la origine, a spus Pang Hu, nu e nimic deosebit.
Astăzi am venit înadins să vă aducem mulţumire pentru bunătate. Fără
ajutorul tău, frate, urmările ar fi fost cu neputinţă de închipuit.
— Şi, pe lângă că m-ai condus la spital, tot ai mai alergat o dată şi-ai
adus şi bicicleta, a spus Wang Leyun încercată de emoţie. Şi doctorii şi
infirmierele au spus că nici dacă umbli cu lampionul în mână nu găseşti un
om aşa de bun ca fratele Lan Lian.
— Cel mai însemnat a fost măgarul, el a mers repede, a mers cu pas
sigur, a rostit Lan Lian încurcat.
— Da, da, aşa e, şi măgarul a fost bun, a râs Pang Hu. Măgarului
ăstuia al tău i s-a dus buhul peste tot, e un măgar renumit! Renumit!
— Iha, iha!
— Ha! a rostit Wang Leyun. Înţelege vorba omenească!
— Lan, dacă ţi-aş fi adus vreun obiect scump în dar, ar fi-nsemnat că
nu pun preţ pe tine şi-aş fi adus stricăciune prieteniei noastre. Pang Hu a
dibuit din buzunar o brichetă, a aprins-o cu un clic şi-a spus: Pe-asta am
capturat-o de la un diavol american, ţi-am adus-o ţie ca amintire. Tot din
buzunar a mai scos şi un clopoţel mic de alamă, de un galben curat, şi-a zis:
Pe-ăsta am pus pe cineva să-l rostuiască anume de la piaţa de vechituri, i l-
am adus măgarului.
Soldatul-erou Pang Hu s-a apropiat de mine şi mi-a priponit
clopoţelul de gât, iar după aceea m-a bătut uşor cu palma peste căpăţână şi-
a zis:
— Şi tu eşti un erou, îţi confer o medalie!
Mi-am legănat puţin capul. Eram atât de mişcat, că-mi venea să
izbucnesc în hohote de plâns. Iha, iha! Clopoţelul de alamă a scos un sunet
clar şi melodios.
Wang Leyun a scos o pungă de bomboane şi le-a împărţit copiilor din
familia Lan, până şi Huzhu şi Hezuo avându-şi partea lor.
— Mergi la şcoală? l-a întrebat Pang Hu pe Jinlong.
Jiefang a fost mai iute de gură şi s-a aruncat el să răspundă:
— Nu.
— Trebuie să mergeţi la şcoală, neapărat trebuie să mergeţi la şcoală,
în noua societate, în noua ţară, generaţia tânără, urmaşii noştri roşii, nu se
poate în niciun caz să fie lipsiţi de cultură.
— Familia noastră n-a intrat în colectivă, suntem gospodărie
individuală, tata nu ne lasă să mergem la şcoală.
 — Ce? Încă sunteţi la individual? Un om cu asemenea conştiinţă ca
tine încă e la individual? E adevărat sau nu? Lan, e adevărat?
— E adevărat! a răspuns o voce răsunătoare din dreptul porţii. Ne-am
uitat şi l-am văzut pe Hong Taiyue, şeful satului, secretarul filialei de partid
şi totodată preşedinte al cooperativei, îmbrăcat cu aceleaşi haine ca
întotdeauna, doar că şi mai slab, uscat, numai pielea şi osul, apropiindu-se
cu paşi mari şi întinzându-i mâna lui Pang Hu: Tovarăşe director Pang,
tovarăşă Wang, la mulţi ani!
— La mulţi ani, la mulţi ani! O grămadă de oameni au ţâşnit în curte,
facându-şi urări de Anul Nou, dar nu cu vorbele de altădată, ci toţi cu gura
plină de urările pe stil nou. Şi aici se vedea o mică părticică din marile
schimbări ale timpurilor.
— Tovarăşe director Pang, noi ne-am reunit ca să discutăm problema
organizării unei cooperative superioare, să reunim cooperativele mai mici
din satele dimprejur într-o cooperativă mare. Dumneavoastră sunteţi soldat-
erou, ţineţi-ne o cuvântare.
— N-am pregătit nimic, a zis Pang Hu, am venit să-i mulţumesc
tovarăşului Lan Lian, a salvat două vieţi în familia mea.
— Nu trebuie pregătire, prezentaţi cum vă vine, dacă ne vorbiţi
despre înfăptuirile dumneavoastră eroice este foarte bine, tuturor o să le
placă.
Hong a luat iniţiativa să bată din palme, stârnind un val de aplauze.
— Bine, o să vorbesc, vorbesc cum îmi vine. Cu oamenii strânşi
ciorchine în jur, Pang Hu a mers sub cais, unde cineva i-a vârât în spate un
scaun. S-a ferit de el, nu s-a aşezat, a vorbit în picioare, cu o voce puternică:
Tovarăşi din satul Ximen, vă doresc o Sărbătoare a Primăverii fericită! Anul
acesta Sărbătoarea Primăverii e fericită, iar la anul Sărbătoarea Primăverii o
să fie şi mai fericită, pentru că, sub conducerea Partidului şi a tovarăşului
Mao Zedong, ţăranii deveniţi stăpâni pe soarta lor au pornit pe drumul
cooperativizării. Aceasta este o adevărată cale aurită, care se lărgeşte pe
măsură ce mergi pe ea!
— Mai sunt totuşi unii care încă merg căpoşi pe drumul gospodăriei
individuale şi care vor să se întreacă cu cooperativa noastră, iar când pierd,
tot nu vor să se recunoască învinşi! i-a tăiat Hong Taiyue vorba lui Pang
Hu. Lan Lian, de tine vorbesc!
Privirile oamenilor s-au concentrat pe stăpânul meu. El stătea cu
capul plecat, jucându-se cu bricheta pe care i-o adusese în dar soldatul-erou.
Clic!, o mlădiţă de foc, clic!, o mlădiţă de foc, clic!, o mlădiţă de foc.
Stăpânei îi crăpa obrazul de ruşine, i-a dat un brânci, iar el a pironit-o din
priviri, spunând:
— Du-te înapoi în casă!
— Lan Lian este un tovarăş cu conştiinţă, a spus Pang Hu cu voce
tare, şi-a dus măgarul să se lupte curajos cu o haită de lupi şi şi l-a dus şi să-
mi salveze soţia. Dacă n-a intrat în colectivă e că nu s-a lămurit încă, nu
trebuie silit cu ordin, am încredere că tovarăşul Lan Lian cu siguranţă va
intra în cooperativă şi va alerga cu noi laolaltă pe calea cea aurită.
— Lan Lian, acum întemeiem o cooperativă superioară, dacă nici
acum nu intri, o să mă pun în genunchi în faţa ta, a zis Hong.
Stăpânul mi-a desfăcut frâul şi m-a tras către poartă. Clopoţelul pe
care mi-l dăduse în dar eroul-soldat clinchetea la gâtul meu.
— Lan Lian, până la urmă intri, sau nu intri? a urlat Hong.
Stăpânul meu s-a oprit în picioare în afara porţii, şi-a întors capul şi-a
spus către curte cu o voce înăbuşită:
— Nici dacă te pui în genunchi, tot nu intru!
 CAPITOLUL 9
Ximen Măgarul o întâlneşte în vis pe Bai; miliţienii primesc ordin să-l
prindă pe Lan Lian
Flăcăule, vreau să povestesc despre anul 1958. Băieţică ăla de Mo
Yan a povestit de multe ori despre anul 1958 în istoriile sale, dar toate-s
palavre şi vorbe-n vânt, fără mare credibilitate. Cele pe care le povestesc eu
sunt experimentate de mine direct, au valoare de document istoric. Pe
vremea aceea, cei cinci copii din curtea familiei Ximen, inclusiv tu, erau
elevi în clasa a doua a şcolii primare comuniste din ţinutul Gaomi din nord-
est. N-o să vorbim despre Marea călire a oţelului şi nici despre cum peste
tot s-au făcut furnale - n-are niciun sens. N-o să vorbim nici de-spre
mâncatul la cazan în cantinele colective şi nici despre marea migraţie a
ţăranilor la nivelul întregului judeţ - le-aţi trăit pe toate şi n-are rost să
pălăvrăgesc eu despre ele. N-o să vorbim nici despre eliminarea regiunilor,
judeţelor şi satelor şi transformarea tuturor în mari brigăzi de producţie şi
nici despre cum au apărut comunele populare într-o singură noapte în
întregul judeţ - acestea vă sunt limpezi şi e şi plicticos să vorbeşti despre
ele. Ca măgar, măgar crescut într-o gospodărie individuală, în anul acela
special care a fost 1958 am avut unele experienţe cumva aproape legendare
şi despre ele vreau să vorbesc şi despre ele vrei şi tu să auzi, nu? Vom căuta
pe cât e cu putinţă să nu discutăm despre politică, dar dacă am să mă refer
totuşi la ea, te rog să mă ierţi.
Era o noapte de mai cu o lună strălucioasă şi curată. Dinspre câmp
venea adiere după adiere de vânt călduţ, plin de mirosuri plăcute - mirosul
de grâu copt, mirosul trestiilor de pe malul apei, mirosul de cătină de pe
dune, mirosul copacilor tăiaţi... Mirosurile acestea mă înveseleau, însă nu
erau de-ajuns ca să mă facă să fug de la familia voastră cea neclintită în
căpoşenia ei de a rămâne gospodărie individuală. Ca să-ţi spun cinstit,
mirosul care m-a atras, care m-a făcut să retez frâul cu dinţii şi să mă pun pe
fugă fără să-mi mai pese de nimic era răspândit de corpul unei măgăriţe.
Era reacţia fiziologică normală a unui măgar adult plin de vlagă, nu-mi era
deloc ruşine. De când puiul ăla de lele de Xu Bao îmi tăiase un ou,
socotisem mereu că-mi pierdusem puterile în această privinţă şi că, deşi
între picioare mai aveam două ouă, ele erau un fel de mobilier inutil. În
acea seară s-au trezit însă deodată din adormire, s-au încălzit şi s-au umflat,
făcând maiul meu de sub burtă să se facă tare ca un fier şi să se lungească o
dată şi încă o dată, coborându-şi aşa temperatura. Zarva şi vânzoleala din
lumea oamenilor nu mă mai atrăgeau, în creier îmi răsărise forma unui
măgăriţe - cu corpul bine proporţionat, cu picioarele lungi şi zvelte, privirea
limpede şi pielea lucioasă. Voiam să-mi dau întâlnire cu ea, să mă
împreunez cu ea, asta era cel mai important, restul era căcat de câine.
Poarta de la curtea familiei Ximen fusese deja luată de la locul ei şi se
spunea că o trăseseră până la şantierele unde căleau oţel, unde o despicaseră
şi-o făcuseră vreascuri. Din această pricină, o dată ce-mi retezam frâul cu
dinţii se chema că eram în libertate. În fapt, cu câţiva ani înainte ieşisem
trecând peste zid, aşa că şi cu poartă să mă oprească, tot aş fi putut zbura
afară din curte: darmite acum, că nu mai era nicio poartă?
Eram pe uliţă, gonind nebuneşte în urmărirea acelui miros care îmi
lua minţile. De-a lungul uliţei erau multe de văzut, însă n-aveam răgaz să
mă preocup de ele şi oricum toate aveau de-a face cu politica. M-am repezit
afară din sat, gonind în direcţia gospodăriei de stat. Acolo scânteiau
luminile focului, înroşind jumătate din cer - acolo se afla cel mai mare
furnal din ţinutul Gaomi din nord-est, care mai apoi s-a dovedit a fi şi
singurul unde s-a călit oţel adevărat, asta din pricină că la gospodăria de stat
se strânseseră mulţi oameni înzestraţi, printre care şi câţiva deviaţionişti de
dreapta veniţi la reformare prin muncă şi care erau ingineri metalurgişti cu
studii în străinătate.
Inginerii metalurgişti stăteau în picioare în faţa furnalului şi, serioşi de
parc-ar fi citit din scripturi, dădeau ordine ţăranilor transferaţi temporar la
călirea oţelului; luminile focului ardeau aţâţate, înroşindu-le fizionomiile.
Mai bine de zece furnale mari se-nşiruiau unul după altul de-a lungul râului
cel larg pe care se transportaseră odată grânele; la vest de el erau
pământurile satului Ximen, iar la est era teritoriul gospodăriei de stat. Cele
două cursuri de apă din ţinutul Gaomi din nord-est se vărsau amândouă în
acest râu, iar în locul în care cele trei ape confluau erau mlaştini, trestii şi
ostroave, precum şi tufişuri de cătină care se întindeau pe o rază de câteva
zeci de li. Sătenii nu-şi încrucişau de obicei drumurile cu cei de la
gospodărie, însă acum lumea toată era unită, iar marile armate ale
oamenilor se porniseră toate la război. Pe drumul cel mai lat din zonă se
aflau căruţe trase de boi, de cai şi de oameni, toate încărcate cu un soi de
pietre castanii despre care se spunea că e minereu de fier; se găseau şi
măgari şi catâri cu poveri în spate, toate un soi de pietre castanii numite
minereu de fier; mai erau şi bătrâni, bătrâne şi copii, cu toţii cărând în spate
un soi de pietre castanii numite minereu de fier. Căruţe şi cai câtă frunză şi
iarbă şi-un furnicar întreg de oameni mergeau pe drumul acesta, către
furnalele de pe pământul gospodăriei de stat. Oamenii care au spus mai apoi
că Marea călire a oţelului a produs o grămadă de reziduuri n-au dreptate,
conducătorii din ţinutul Gaomi aveau mintea ascuţită şi i-au folosit pe
deplin pe cei câţiva ingineri deviaţionişti de dreapta, călind oţel adevărat.
Cuprinşi în şuvoiul cel puternic al colectivizării, cei din comuna
populară uitaseră pentru moment de Lan Lian, ţăranul cu gospodăria
individuală, ba chiar îl lăsaseră să zburde în voia lui câteva luni bune; pe
când grânele cooperativei n-apucaseră să fie strânse şi putrezeau pe câmp,
el îşi recoltase cu mare calm toate grânele de pe cei opt mu de pământ ai săi
şi mai tăiase şi câteva mii de fire de trestie de pe pământurile necultivate şi
fară stăpân, cu gândul să împletească din ele rogojini în vremea de tihnă a
iernii şi să iasă cu câştig. Dacă-l uitaseră pe ţăranul cu gospodăria
individuală, îl uitaseră, fireşte, şi pe măgarul lui. şi uite aşa, când până şi
cămilele rămase numai piele şi os erau mânate să care minereu, eu, măgarul
cel vânjos, puteam să zburd liber şi în largul meu în căutarea mirosului de
amor care mă stârnea.
În alergare, am depăşit mulţi oameni şi multe dobitoace, printre care
se aflau şi câteva zeci de măgari, dar măgăriţei care răspândea acea odoare
ce mă chema la ea nu-i zăream umbra. Mirosul acela, iniţial intens şi
concentrat, era acum din ce în ce mai slab, ba ascunzându-se, ba arătându-
se din nou, de parcă ţinta mea era din ce în ce mai îndepărtată. Mă
încredeam în nasul meu, dar mă încredeam şi mai mult în intuiţie: nu
puteam să fac stânga împrejur şi s-o iau în partea opusă, probabil că
măgăriţa în căutarea căreia mă aflam eu cară şi ea minereu sau trage la o
căruţă, pentru că în vremurile acestea, cu o organizare atât de strânsă şi cu
ordine ca oţelul de ferme, unde să se ascundă o măgăriţă zburdând la fel de
liberă ca mine şi pe deasupra şi în călduri? Înainte de întemeierea comunei
populare, Hong Taiyue îl ocărise pe stăpânul meu aproape zbierând:
— Îţi fut morţii mă-tii, Lan Lian, eşti singurul cu gospodărie
individuală din întreg ţinutul Gaomi, eşti exemplu negativ, stai tu să treacă
treburile de-acum şi-o să vezi cum te aranjez eu pe tine!
Luându-şi o figură ca de porc mort căruia nu-i mai pasă dacă e opărit,
stăpânul meu îi răspunsese apatic:
— Stau.
 Am trecut în fugă peste podul cel mare, care cu mai bine de zece ani
în urmă fusese dărâmat de bombe şi mai nou fusese proaspăt refăcut, şi am
dat ocol furnalelor încinse, dar n-am descoperit măgăriţa. Cei care căleau
oţelul, ameţiţi de somn ca de băutură, s-au însufleţit la apariţia mea. M-au
înconjurat ţinând în mâini cârlige lungi-lungi de fier şi cazmale, cu gând să
pună mâna pe mine, însă nu le stătea în putinţă aşa ceva. Se clătinau pe
picioare şi, cât de mult s-ar fi sforţat, tot n-ar fi putut atinge iuţeala de care
aveau nevoie ca să mă ajungă; şi, chiar dacă m-ar fi ajuns, tot n-aveau în
mâini puterea să mă prindă. Scoteau ţipete mari şi strigăte mărunte, dar
totul doar ca să se dea mari şi tari. Lumina focului îmi sporea grandoarea şi-
mi făcea pielea să lumineze scânteietor ca nişte mătăsuri negre şi eram sigur
că în ochii lor, în amintirile lor de-o viaţă, nu se regăsea şi nu avea să se mai
regăsească un măgar atât de mândru şi falnic. Iha!, m-am repezit eu peste
cei care căutau să mă împresoare, iar ei au fugit care încotro, unii
răsturnându-se la pământ, alţii târându-şi cazmalele şi luând-o la sănătoasa,
ca nişte soldaţi înfrânţi care fug în debandadă ca să scape cu viaţă. Doar
unul scund de înălţime şi purtând pe cap o pălărie făcută din ramuri de
salcie s-a arătat mai îndrăzneţ şi m-a împuns în fund cu un cârlig de fier.
Iha!, javra asta! Cârligul era încins şi-am adulmecat pe dată mirosul de
pârjolit: băieţică ăla îmi lăsase un semn greu de şters! Am zvâcnit de câteva
ori din copite, m-am repezit dincolo de lumina focului şi-am scăpat cu fuga
în întuneric; călcând pe pragurile nămoloase ale râului, m-am strecurat în
stufăriş.
Trestiile proaspete şi aburii răcoritori ai apei m-au făcut, treptat-
treptat, să mă potolesc: durerea de la fund mi s-a mai uşurat, însă tot a
rămas foarte violentă, depăşind-o cu mult în intensitate pe cea stârnită de
muşcăturile lupilor. Călcând pe nămolul buretos am ajuns până la marginea
râului şi am băut câteva guri de apă; aceasta avea un iz de urină de broască
şi era şi plină de nişte lucruri asemenea unor umflături - mi-am dat seama
că înghiţisem mormoloci. Era uşor scârbos, dar n-aveam ce face. Poate că
mormolocii au efect în suprimarea durerii, ceea ce însemna că de fapt
dădusem pe gât nişte medicamente. Pe când stăteam aşa, cu toate simţurile
răvăşite, neştiind încotro să o apuc, mirosul acela demult rătăcit a apărut din
nou, ca un fir roşu de mătase fluturând în vânt. Mi s-a făcut frică să nu-l
pierd, aşa că l-am urmat, încredinţat că o să mă călăuzească la măgăriţă.
Îndepărtându-mă de lumina focurilor de la furnale, luna începuse să se facă
luminoasă; dinspre râu se auzea orăcăitul a nenumărate broaşte, iar uneori
mai răzbăteau îndepărtate şi valuri-valuri de urale, dimpreună cu zăngănit
de gonguri şi bubuit de tobe: ştiam că oamenii, fanatizaţi, îşi dădeau frâu
liber isteriei în cinstea unei victorii plăsmuite de mintea lor.
În acest fel, am mers mult timp în căutarea firului roşu al mirosului
acela, până când am lăsat departe în urmă ceata de furnale de la gospodăria
de stat, în care focul fierbinte se înălţa până la cer. După ce am străbătut un
sat părăsit în care liniştea era desăvârşită, am apucat-o pe o potecă strâmtă
dintre ogoare. La stânga era un câmp de grâu, la dreapta o pădure de plopi
albi. Grâul se copsese şi, chiar sub lumina răcoroasă a lunii, tot răspândea o
odoare de rumenit; câte un animăluţ alerga din când în când pe câmp,
iscând şuşuiturile spicelor care se frângeau sau ale boabelor căzând la
pământ. Frunzele plopilor luceau cu toatele, de parcă toţi copacii ar fi fost
plini de bani de argint. În fapt, nu-mi stătea deloc gândul să privesc
frumoasele peisaje de sub lumina lunii, îţi vorbesc acum despre ele doar în
trecere. Deodată...
Acel miros excitant, bogat ca vinul şi ca mierea şi ca tărâţele prăjite
de-abia scoase din tigaie, acel fir roşu imaginar s-a transformat într-o
frânghie roşie, mare şi groasă. Alergasem încoace şi-ncolo jumătate din
noapte, trecusem prin greutăţi şi necazuri nespus de multe şi în sfârşit îmi
găsisem iubirea, în acelaşi fel în care, urmând vrejul, în cele din urmă atingi
cu mâna şi pepenele. M-am năpustit înainte câţiva paşi, iar apoi pe loc am
început din nou să păşesc cu cea mai mare grijă. În mijlocul potecii, sub
lumina lunii, stătea cu picioarele încrucişate o femeie îmbrăcată toată în
haine albe; nu era nici urmă de măgăriţă. Dar mirosul bogat de măgăriţă în
călduri exista fără putinţă de tăgadă - să se fi ascuns în toate acestea vreo
lucrătură sau vreo capcană? Oare femeile pot şi ele să işte un asemenea
miros care îi face pe măgari să-şi piardă minţile? Îndoit de o groază de
bănuieli, m-am apropiat cu încetul de femeia aceea, şi pe măsură ce eram
mai aproape de ea, amintirile lui Ximen Nao erau din ce în ce mai vioaie în
mine, ca nişte scântei din care se încheagă ruguri după ruguri arzând;
conştiinţa măgărească s-a întunecat, iar trăirile omeneşti au devenit
precumpănitoare. Deşi nu-i vedeam faţa, ştiam deja cine e: în afară de
Ximen Bai, nu se mai află altă femeie al cărei corp să işte miros de migdală
amară. Soţia mea, oh!, femeie fără noroc!
De ce o numesc o femeie fără noroc? Pentru că dintre cele trei femei
ale mele, soarta ei a fost cea mai jalnică: Yingchun şi Qiuxiang s-au măritat
amândouă cu oameni săraci deveniţi „stăpâni pe soarta lor“ şi şi-au
modificat astfel statutul, şi numai ea, purtând pe cap tichia cu eticheta de
moşier pe ea, locuia în cămăruţa paznicului de la mormintele familiei
Ximen, răbdând o reformare prin muncă pe care corpul ei nu o putea îndura.
Cămăruţa aceea avea pereţii de pământ şi acoperişul de paie, era scundă şi
strâmtă şi fusese lăsată în paragină de ani de zile; bătută de vânturi şi ploi,
putea să se surpe în orice clipă, iar odată surpată avea să-i devină şi
mormânt. Elementele rele ca ea făceau şi ele parte din comuna populară, iar
în comună aveau parte de supravegherea ţăranilor săraci şi mijlocaşi, fiind
supuse reformării prin muncă. Ar fi fost logic ca acum să se afle, laolaltă cu
celelalte elemente rele, în echipele de transport al minereului sau pe
şantierul pe care se sfărâma minereul, sub supravegherea lui Yang al
Şaptelea şi a celorlalţi, cu părul zburlit şi faţa murdară, cu hainele rupte şi
zdrenţuite, asemenea unui diavol: de ce stătea însă în mijlocul acestui peisaj
ca de tablou, îmbrăcată în haine de un alb imaculat şi răspândind această
mireasmă?
— Jupâne, ştiu că ai venit, ştiam că o să vii, ştiam că trecut prin ploile
şi vânturile din anii ăştia şi văzând atâta trădare şi neruşinare, o să te
gândeşti la credinţa arătată de mine. Părea să vorbească în sinea ei, dar
parcă îşi şi revărsa către mine simţirile cele mai adânci. Vocea îi era adâncă
şi tremurătoare şi dezolantă: Jupâne, ştiu că te-ai preschimbat deja în măgar,
dar şi măgar, tot jupânul meu eşti, stânca mea pe care mă sprijin. Jupâne,
de-abia după ce te-ai prefăcut în măgar am simţit eu ce mare potrivire e-ntre
inimile noastre. Mai ţii minte când te-ai întâlnit cu mine la prima sărbătoare
a morţilor după ce te-ai născut? O urmai pe Yingchun când s-a dus să
scobească în câmp după ierburi sălbatice şi-ai trecut pe lângă casa
paznicului de la morminte unde îmi fac eu veacul, iar eu te-am văzut. Eu
tocmai adăugam pe furiş pământ nou pe mormintele socrilor şi pe
mormântul tău, iar tu ai alergat drept la mine şi cu buzele tale mici şi cu
totul şi cu totul rozalii m-ai prins de colţul hainei. De cum am întors capul,
te-am zărit - un măgăruş atât de drăgălaş! Ţi-am mângâiat şaua nasului, ţi-
am mângâiat urechile, iar tu ai scos limba şi mi-ai lins mâna, iar atunci am
simţit deodată în inimă şi durere, şi cald; întristarea s-a amestecat cu
căldura, iar lacrimile mi s-au zbătut să iasă din găoacele ochilor. Ochii mei
pâcloşi de lacrimi au văzut ochii tăi umezi şi luminoşi; m-am zărit răsfrântă
în ei şi-am văzut şi expresia aceea cunoscută ieşind la iveală din ei. Jupâne,
ştiu că ai fost nedreptăţit. Mi-am făcut mâinile căuş şi-am luat pământ
proaspăt, pe care l-am pus pe mormântul tău. M-am trântit peste mormântul
tău şi mi-am lipit faţa de pământ, scuturată pe dinăuntru de suspine. Atunci
tu m-ai ciocănit uşurel cu copita peste fund, şi de cum am întors capul,
iarăşi am văzut acea expresie ieşind la iveală în ochii tăi. Jupâne, cred cu
străşnicie că ai renăscut ca măgar şi ai coborât din nou în lumea oamenilor.
Jupânul meu, cel mai iubit dintre oameni, cum de-a fost regele Yama aşa de
nedrept de te-a făcut să te reîncarnezi ca măgar? M-am mai gândit că
pesemne asta o fi fost alegerea ta, nu-ţi găseai liniştea în privinţa mea şi-ai
primit să te facă măgar ca să mergi alături de mine, dacă te punea regele
Yama să te duci în familie nobilă şi bună să renaşti acolo, tu tot nu te
duceai, de dragul meu ai primit să te faci măgar, jupânul meu... Tristeţea m-
a năpădit, n-aveam cum să o stăpânesc, şi fără să vreau strigătele de jale mi
s-au făcut şi mai adânci. Exact atunci, de departe au răzbătut sunete de
goarne, tobe de bronz şi talgere. Yingchun a spus uşor în spatele meu: „Nu
mai plânge, au venit oamenii“. Yingchun nu ajunsese cu totul lipsită de
omenie, în coşurile pe care le ducea în spate avea, acoperit de ierburi
sălbatice, un teanc de bani de hârtie pentru morţi, cred că venise să îi ardă
pe furiş pentru tine. M-am forţat să mă opresc din plâns şi te-am zărit
pierzându-te zorit în urma lui Yingchun în păduricea de pini negri, dar după
fiecare trei paşi întorceai capul, după fiecare patru şovăiai. Jupâne, ştiu ce
adâncă ţi-e iubirea pentru mine... Grupul de oameni se apropia, muzica şi
tobele clopoţeau şi dăngăneau, steagurile roşii erau roşii ca sângele,
coroanele mortuare erau albe ca zăpada - erau elevii şi învăţătorii de la
şcoala primară veniţi să măture mormintele martirilor. Dădea o bură
măruntă. Rândunelele zburau jos. Acolo unde se găseau mormintele
martirilor, florile de piersic erau asemenea norilor rozalii, iar cântecele se
revărsau ca valurile, în timp ce pentru jupânul meu, în faţa mormântului tău,
soţia nu cuteza să scoată niciun suspin sau plânset... Jupâne, în seara aia în
care ai făcut mare tărăboi în sediul gospodăriei săteşti şi m-ai muşcat,
ceilalţi au socotit că ai înnebunit, că erai în călduri, dar numai eu am ştiut că
erai indignat din pricina mea. Averile şi comorile familiei noastre le-au
dezgropat de mult, de unde să mai avem noi îngropate altele la Cotul cu
lotuşi? Jupâne, muşcătura aia am socotit-o un sărut de mi l-ai dat, unul cam
sălbatic, dar numai unul sălbatic putea să mă pătrundă până la oase şi să mi
se întipărească în inimă. Îţi mulţumesc pentru sărut, jupâne, sărutul tău m-a
salvat, de cum au văzut că mi s-a spart capul şi-mi curge sânge, li s-a făcut
frică să nu se-ajungă la pierdere de viaţă omenească şi mi-au dat drumul să
mă-ntorc acasă. Acasă, adică în cămăruţa părăginită din faţa mormântului
tău, unde am stat culcată pe micul kang umed făcut din chirpici, tânjind să
mor repede şi după moarte să mă prefac şi eu în măgar, să fim soţ şi soţie în
rândul măgarilor...
— Xing’er, Bai Xing’er, soţia mea, draga mea... strigam, dar vorbele
care-mi ieşeau pe gură erau tot răget de măgar. Gâtlejul de măgar mă făcea
să nu pot scoate sunete omeneşti. Uram corpul de măgar, mă zbăteam,
voiam să discut cu tine cu voce omenească, dar realitatea era nemiloasă,
oricât mă străduiam să dau glas la atâtea şi atâtea vorbe de adâncă iubire,
scoteam tot câte un iha!, iha! M-am văzut silit să te sărut cu gura, să te
mângâi cu copitele, să-mi las lacrimile să-ţi picure pe faţă - lacrimi de
măgar, toate groase şi mari, ca cele mai mari picături de ploaie. Ţi-am
spălat faţa cu lacrimile mele, tu stăteai culcată drept pe drum, uitându-te în
sus la mine, aveai şi tu ochii scăldaţi în lacrimi şi repetai fără oprire:
„Jupâne, jupâne...!“ Ţi-am sfâşiat cu dinţii hainele cele albe, te-am înlănţuit
cu buzele mele şi mi-am amintit pe negândite de tine ca mireasă - Bai
Xing’er era sfioasă-sfioasă, gângurea mărunt, chiar era o domnişoară cu
bună creştere dintr-o familie veche şi bogată, care ştia să coasă flori de lotus
pereche pe un vrej, să incanteze poemele celor o mie de poeţi...
O mulţime de oameni au intrat urlând în curtea familiei Ximen,
trezindu-mă speriat din visul meu, făcând ca fericirea mea şi juruinţa de
iubire pentru soaţă să nu se împlinească şi aducându-mă înapoi din starea de
jumătate om şi jumătate măgar în cea de măgar din creştet până la coadă.
Oamenii erau cu toţii cu sprâncenele încruntate şi ochii scăpărând şi mistuiţi
de flăcările unei trufii neînfrânate; s-au repezit în aripa de apus şi l-au tras
afară pe Lan Lian, vârându-i la ceafa un mic steag din hârtie albă. Stăpânul
a căutat să se împotrivească, dar oamenii l-au supus fluierând. Stăpânul mai
voia să pălăvrăgească ceva, dar ei i-au zis:
— Suntem veniţi cu ordin. Cei de sus au zis că dacă vrei gospodărie
individuală, n-avem ce-ţi face, o să te lăsăm la gospodărie individuală, dar
Marea călire a oţelului şi îndeplinirea lucrărilor de irigaţie sunt treburi
însemnate ale statului şi fiecare cetăţean are obligaţia să participe. La
construcţia rezervorului am uitat de tine, dar de data asta n-o să te mai
fofilezi.
Doi oameni l-au escortat afară, iar unul m-a tras afară din staul. Cel
care m-a tras avea experienţă bogată şi părea obişnuit să aibă de-a face cu
dobitoacele; s-a lipit de grumazul meu şi cu mâna dreaptă a apucat strâns-
strâns zăbala care-mi era prinsă în gură - doar să fi dat eu cel mai mic semn
de împotrivire că mâna i se şi întărea, iar zăbala îşi sporea strânsoarea la
colţurile gurii mele, îngreunându-mi respiraţia şi făcând durerea greu de
răbdat.
Stăpâna a alergat afară din casă, căutând să mă smulgă înapoi:
— Puteţi să-mi luaţi bărbatul la muncă, pot să merg şi eu să sfarm la
minereu şi să călesc oţel, dar nu puteţi să-mi trageţi după voi măgarul!
Oamenii aceia i-au răspuns nerăbdători şi mânaţi de o furie cruntă:
— Cetăţeanco, drept cine ne iei? Crezi că suntem piei-galbene care-au
venit să-ţi ia măgarul? Noi suntem din miliţia populară la nivelul comunei,
ascultăm de instrucţiunile superiorilor şi acţionăm potrivit prevederilor.
Măgarul vostru este rechiziţionat temporar, după ce o să terminăm să-l
folosim, o să vi-l înapoiem.
— Merg eu în locul măgarului! a zis Yingchun.
— Iartă-ne, dar superiorii noştri nu ne-au dat această instrucţiune, nu
îndrăznim să hotărâm de unii singuri.
Lan Lian s-a scuturat din mâinile celor doi şi-a zis:
— Nu e nevoie să vă purtaţi aşa. Construcţia rezervorului, călirea
oţelului sunt muncile statului, se cuvine să mă duc să le fac, n-am a mă
plânge de nimic. Dacă trebuie muncă, sigur că mă duc să o fac, dar am o
cerinţă - trebuie să-mi daţi voie să stau cu măgarul.
— În privinţa asta, nu contează ce zicem noi, dacă ai vreo cerinţă,
vorbeşte cu superiorii noştri.
Pe mine omul acela mă trăgea cu maximă vigilenţă, iar pe Lan Lian
cei doi îl purtau sub escortă, ca pe dezertori; aşa am ieşit din sat şi-am
grăbit drept pe lângă locul unde fierarul acela cu nasul roşu şi ucenicul său
îmi atârnaseră mie primele potcoave şi unde în trecut fusese administraţia
regiunii, iar acum era sediul comunei populare. Când am trecut pe drum pe
lângă mormintele familiei Ximen, am văzut o ceată de şcolari mari care,
sub conducerea câtorva profesori, tocmai distrugeau mormintele şi spărgeau
cărămizile; mai apoi, o femeie îmbrăcată în haine albe de doliu a zburat
afară din cămăruţa paznicului de la morminte şi s-a năpustit asupra lor. S-a
aplecat asupra unui elev, gata parcă să-l strângă de gât, însă o bucată de
cărămidă a izbit-o pe dată în ceafa. Avea faţa albă ca zăpada, ca dată cu un
strat de var, iar vocea ei stridentă îţi înţepa urechile, stârnind în mine o mare
iritare. Nişte flăcări mai luminoase decât cele de la fierul topit mi s-au
aprins în inimă şi mi-am auzit vocea de om împroşcând câteva vorbe prin
gâtlejul meu:
 — Opriţi-vă, eu sunt Ximen Nao! N-aveţi voie să-mi distrugeţi
mormintele strămoşeşti! N-aveţi voie să-mi loviţi soţia!
Mi-am înălţat brusc în sus copitele din faţă şi, răbdând durerea intensă
pe care o resimţeau buzele mele sfâşiate, l-am ridicat pe omul acela şi l-am
vânturat în nămolul de lângă drum. Ca măgar, puteam să trec cu vederea
peste scenele din faţa ochilor mei, dar ca om, nu puteam să primesc să vină
cineva să-mi răvăşească mormintele strămoşeşti şi să-mi lovească soţia. M-
am repezit în mulţime, am muşcat rău capul unui profesor înalt de statură şi
i-am dat o copită, punându-l la pământ, unui elev care se îndoise de şale să
deschidă un mormânt. Elevii au zbughit-o care încotro, iar profesorii s-au
ghemuit la pământ. I-am aruncat o privire lui Ximen Bai, care se rostogolea
pe pământ, am aruncat una şi spre groapa neagră ca smoala iar apoi m-am
răsucit şi-am luat-o la goană spre pădurea neguroasă de pini.
 CAPITOLUL 10
Intrându-i în graţii, cu onoare îl cară în spate pe prefect; într-o
împrejurare neprevăzută, jalnic îşi frânge copita din faţă
După ce am alergat nebuneşte timp de două zile pe teritoriul ţinutului
Gaomi din nord-est, focul mâniei din inima mea s-a molcomit treptat-
treptat, iar foamea m-a făcut să n-am încotro şi să rod ierburi sălbatice şi
coajă de copac. Această mâncare grosieră m-a făcut să experimentez viaţa
grea de măgar sălbatic. Gândul la nutreţul dulce mirositor m-a făcut şi el să
redevin încetul cu încetul un măgar de rând. Am început să vin mai aproape
de sate, mai aproape de locurile unde se găseau oameni.
La ora prânzului, în capul satului Taojiaguan, sub un gingko mare şi
gros, am zărit o căruţă. Mireasma tare de turtă de soia amestecată cu paie
mi-a gâdilat nările. Cei doi catâri care trăgeau căruţa stăteau lângă o coşarcă
cu nutreţ sprijinită pe un suport triunghiular, mâncând după voia inimii.
Dispreţuisem întotdeauna catârii, puii ăştia de lele care nu-s nici cai,
nici măgari, şi la vederea lor, de-abia mă ţineam să nu-i muşc până să-i
omor. Însă azi nu voiam să mă iau la harţă cu cei doi, voiam doar să mă
înghesui şi eu cu ei la marginea coşărcii şi să mă bucur de câteva guri de
nutreţ adevărat, ca să-mi recapăt energia consumată prea din plin din cauza
alergăturii nebuneşti.
Am înaintat încetişor, mergând în vârful copitelor şi ţinându-mi
respiraţia şi căutând pe cât cu putinţă să nu-mi fac clopoţelul de aramă de
sub bărbie să scoată vreun sunet. Clopoţelul pe care mi-l atârnase de gât
soldatul-erou cel şchiop îmi sporea fala, dar îmi aducea şi necazuri: când
zburam în goană pe drum, clinchetele îşi urmau ciorchine, fâcându-mă să
par şi eu un măgar-erou; în acelaşi timp însă, mă făceau să nu pot să mă
scutur niciodată de oamenii de pe urma mea.
Clopoţelul de aramă a răsunat şi acum. Cei doi catâri negri, amândoi
mai bine făcuţi decât mine, şi-au ridicat brusc capetele. Au citit dintr-o
singură privire ce încercam să fac. Au săpat în pământ cu copitele din faţă
şi-au fornăit spre mine, ca să mă ameninţe şi să mă avertizeze că nu trebuie
să le invadez teritoriul. Dar mâncarea cea bună era chiar în faţa mea, cum să
mă dau bătut? Am cercetat o clipă situaţia: catârul mai în vârstă era înhămat
la căruţă şi în esenţă nu putea să lanseze niciun atac asupra mea, iar celălalt
catâr, mai tânăr, era împiedicat de hamuri şi de hulubă şi nu putea nici el să
lanseze un atac eficient la adresa mea; doar să le evit boturile şi puteam să
înhaţ şi eu ceva mâncare.
Cei doi catâri negri scoteau amândoi răgete iritate, ameninţându-mă.
Puişorilor de lele, ia nu mai fiţi voi aşa sălbatici, când e de mâncare
mănâncă toată lumea, nu trebuie să mănânci singur. Acum e vremea
comunismului, ce-i al meu e şi-al tău, ce-i al tău e şi-al meu, ce mai e de
împărţit? Am găsit un spaţiu liber şi m-am năpustit în faţa coşărcii, am
deschis gura şi-am luat o înghiţitură mare. M-au muşcat, iar zăbalele le-au
tălăngănit. Puişorilor de lele, dacă-i vorba de muşcat, eu sunt mai ştiutor
decât voi. Am dat pe gât o gură de nutreţ, apoi am deschis gura şi l-am prins
cu dinţii de ureche pe catârul înhămat la căruţă, m-am oprit brusc şi o
bucată de ureche a căzut la pământ. După aceea, l-am muşcat de gât şi pe
puişorul ăla de lele mai tânăr şi m-am ales cu o gură de păr din coama lui.
De îndată s-a făcut harababură. Ţinând în gură marginea coşărcii, m-am dat
înapoi cu rapiditate câţiva paşi. Catârul cel tânăr s-a repezit înainte, iar eu
mi-am ridicat bucile şi i-am tras două copite. Prima n-a nimerit nimic, dar
cealaltă l-a nimerit peste şaua nasului. În faţa durerii, individul a dat cu
capul de pământ, iar după aceea s-a rotit cu ochii închişi, cu funia în
neorânduială înfăşurându-i-se de picioare. Am prins ocazia ca să mănânc
din nutreţ. Situaţia prielnică n-a durat prea mult, pentru că vizitiul, la brâu
înfăşurat cu o legătură albastră şi în mână cu un bici lung, a alergat afară
dintr-o curte din capul satului, chirăind tare. M-am îndesat să mănânc din
nutreţ. El s-a repezit spre mine rotind din bici: umbra acestuia era asemenea
unui şarpe şi scotea nişte răpăituri clare. Era un om robust, cu picioarele
răscrăcărate, şi-ţi dădeai seama dintr-o privire că e meşter la mânatul
căruţei: ştia să dea bine cu biciul, nu puteai să te uiţi de sus la el. Nu mi-era
frică de băţ, nu era uşor să mă bată cineva cu băţul, însă biciul nu stă locului
nicio clipă şi e greu să te fereşti de el: unul care ştie bine cu biciul poate să
pună cu el la pământ şi un cal nărăvaş, văzusem asta cu ochii mei şi teama
îmi rămăsese în inimă. Nu e bine, umbra biciului zbura către mine. N-am
avut încotro şi am luat-o la goană. Când am scăpat din zona de pericol, am
aruncat o privire coşărcii. Vizitiul m-a prins din urmă, şi eu iar am scăpat cu
fuga. Nu m-a mai urmărit, iar eu m-am oprit, cu ochii aţintiţi pe coşarcă.
Vizitiul s-a uitat la catârii lui răniţi şi-a dat drumul unui şuvoi de înjurături.
A spus că dacă ar avea o puşcă în mână, m-ar băga în pământ dintr-un
foc. M-am veselit auzindu-l - iha!, iha!, răgetul meu însemnând: dacă n-ai
avea biciul în mână, m-aş repezi la tine şi te-aş muşca de cap. În mod clar
înţelegea ce voiam să spun şi tot în mod clar ştia că eu sunt măgarul acela
rău care rănise mulţi oameni prin muşcăturile sale. De la început până la
sfârşit n-a îndrăznit să-şi lase biciul jos din mână şi nici să se apropie prea
mult. Se uita cu coada ochiului în toate părţile, evident căuta ajutor. Ştiam şi
că-i e frică de mine, şi că vrea să mă captureze.
Din depărtare au început să mă înconjoare nişte oameni. După miros,
mi-am dat seama că sunt miliţienii care de câteva zile mă urmăreau întruna
ca să mă prindă. Deşi nu mă săturasem nici pe jumătate, o gură de nutreţ
atât de bun face cât zece guri de altceva, sporindu-mi puterile şi întărindu-
mi spiritul de luptă. N-o să mă înconjuraţi voi pe mine, animale toante pe
două picioare ce sunteţi!
În acel moment, de pe drumul de pământ din depărtare a gonit,
hurducăindu-se toată, dar în cea mai mare viteză, o ciudăţenie pătrată verde
ca iarba, care târa după fundul ei un vârtej de praf galben. Astăzi bineînţeles
că ştiu că acela era un jeep sovietic - astăzi recunosc nu numai jeepurile
sovietice, dar şi un Audi, Mercedes, BMW sau Toyota, ba chiar şi o navetă
spaţială americană sau un portavion rusesc, dar pe vremea aceea eram un
măgar, un măgar din anul 1958. Pe drum neted, ciudăţenia asta cu patru roţi
de cauciuc în partea de jos alerga cu o viteză clar superioară faţă de a mea;
pe drum accidentat însă, n-aveam în ea adversar. Mo Yan a spus demult:
„Capra se poate sui în copac, măgarul se pricepe să se caţere pe munţi“.
Pentru uşurinţa relatării, să zicem că am recunoscut şi pe vremea
aceea că era vorba de un jeep sovietic. Mi se părea cumva înspăimântător,
mi se mai părea şi oarecum curios. În această stare de nehotărâre, miliţienii
care mă urmăriseră ca să mă prindă m-au împresurat în evantai, iar jeepul
sovietic care venea din faţă mi-a blocat drumul înainte. La câteva zeci de
metri de mine, jeepul s-a potolit şi din el au coborât trei oameni. Cel mai
din faţă era vechea mea cunoştinţă, fostul preşedinte de la regiune, acum
prefect la judeţ. În cei câţiva ani cât nu-l văzusem, fizicul nu i se schimbase
prea mult, şi până şi hainele de pe el păreau să fie tot cele pe care le purta
cu câţiva ani mai înainte.
N-aveam nimic de împărţit cu prefectul Chen, laudele nemăsurate pe
care mi le adusese cu câţiva ani în urmă încă îşi exercitau efectul,
încălzindu-mi inima. Experienţa lui de negustor de măgari mă făcea şi ea să
mă simt apropiat de el. Una peste alta, era un prefect căruia îi păsa de
măgari, aveam încredere în el, aşa că l-am aşteptat să se apropie.
 A dat din mână spre cei de lângă el facându-le semn să se oprească şi
a dat din mână şi spre miliţieni, care erau nerăbdători să mă captureze sau
să mă omoare şi astfel să fie răsplătiţi pentru fapta lor meritorie, făcându-le
semn să-şi oprească mişcările. Doar prefectul, de unul singur, cu o mână
ridicată şi fluierând ceva blând şi plăcut urechii, a venit spre mine cu
încetul. S-a apropiat cam la trei-patru metri de mine. Am văzut că în mână
avea o bucată de turtă de soia de un galben uscat care răspândea o mireasmă
ce-mi gâdila nările. L-am auzit cum fluieră o melodie deosebit de familiară,
facându-mi inima să se umple de o uşoară mâhnire. M-am destins pe
dinlăuntru, muşchii mei încordaţi s-au relaxat şi ei. M-a cuprins dorinţa de a
mă sprijini de acest om şi de a primi mângâierile lui. El în sfârşit a venit
lângă mine, m-a cuprins cu mâna dreaptă pe după grumaz, iar cu stânga mi-
a îndesat în gură bucata aceea de turtă din soia. Şi-a înălţat după aceea mâna
stângă şi m-a mângâiat pe şaua nasului, tot repetând apoi:
— Zăpeziule, zăpeziule, eşti un măgar bun, păcat că indivizii ăştia
care nu se pricep la măgari au ameţit-o aşa! Acum e bine, hai cu mine, o să
te dresez eu bine-bine, o să te fac un măgar nemaipomenit, cuminte şi
curajos, pe care toată lumea să-l iubească de cum îl vede!
Prefectul a strigat la miliţieni să se îndepărteze şi a trimis şi jeepul
sovietic înapoi la capitala de judeţ. Deşi n-avea şa şi pânză de pus sub ea,
tot s-a suit în spinarea mea. Mişcările cu care s-a suit au fost foarte iscusite,
iar în poziţia în care m-a încălecat îmi era cel mai uşor să car greutate.
Chiar era un călăreţ bun, un om care înţelegea măgarii. M-a lovit uşor peste
grumaz şi mi-a zis:
— Mergi, flăcăule!
De atunci am devenit măgarul prefectului Chen, cărându-l în spinare
pe acest comunist slăbănog dar peste măsură de plin de vlagă şi alergând
încoace şi-ncolo pe întinsul teritoriu al judeţului Gaomi. Înainte de aceasta,
activitatea mea nu ieşise din hotarele ţinutului Gaomi din nord-est, dar cu
prefectul, urmele mele au ajuns la nord până la plajele Mării Bohai, la sud
până la minele de fier din Munţii Wulian, la apus până la Râul Scroafei, cel
cu talazuri clocotitoare, iar la răsărit până la plaja Stâncii Roşii, unde se
poate adulmeca mirosul sărat şi de peşte al Mării Galbene.
Aceasta a fost cea mai încântătoare perioadă din cariera mea
măgărească. În aceste vremuri am uitat de Ximen Nao, am uitat de oamenii
şi treburile care aveau legătură cu Ximen Nao şi l-am uitat şi pe Lan Lian,
care avea sentimente atât de profunde pentru mine. Gândindu-mă la toate
acestea mai apoi, pricina pentru care eram aşa de mândru trebuie să fi fost
în subconştient legată de „statutul de demnitar“ - măgarii privesc şi ei
demnitarii cu teamă şi respect. Chen era prefect şi îmi purta o iubire adâncă,
una greu de uitat o viaţă întreagă. El însuşi îmi amesteca grânele şi mă
ţesăla, îmi legase de gât şi un cordon, de care erau prinşi cinci ciucuraşi
roşii, iar de clopoţelul de aramă prinsese mănunchiuri de şnuruleţe de
catifea roşie.
Prefectul călare pe mine mergea în inspecţie în teritoriu şi, de fiecare
dată când ajungeam undeva, oamenii îmi acordau cea mai mare curtenie cu
putinţă. Amestecau furajele cele mai bune ca să mă hrănească, mă adăpau
cu apă de izvor pură şi cristalină, mă ţesălau cu ţesale de os şi mai întindeau
şi câte un strat neted de nisip alb fin în care să mă rostogolesc ca să mă
înviorez. Ştiau cu toţii că dacă slujesc bine măgarul prefectului, acesta o să
fie din cale afară de bucuros. A sta după fundul meu era totuna cu a sta
după fundul prefectului. Acesta era un om bun şi îşi lăsase maşina ca să
meargă călare pe măgar, în primul rând ca să facă economie de benzină, iar
în al doilea pentru că trebuia să meargă des în zonele muntoase ca să
inspecteze minele şi abatajele - dacă n-ar fi mers călare pe măgar, ar fi
trebuit să meargă pe jos. Bineînţeles că ştiam însă că pricina cea mai
adevărată din spatele acestei situaţii era că, în cariera lui îndelungată de
negustor de măgari, ajunsese să iubească profund măgarii. Unor bărbaţi le
lucesc ochii când văd o femeie frumoasă; prefectul îşi freca întruna mâinile
când vedea un măgar frumos. Eu eram un măgar cu copite zăpezii şi cu o
ascuţime a minţii nu inferioară rasei omeneşti, drept care era cu totul
normal să-i câştig bunăvoinţa.
De când devenisem măgarul lui, frâul îşi pierduse în mare măsură
orice rost. Un măgar căpos, cu nume atât de rău şi care muşcase şi rănise
mulţi oameni, fusese dresat de prefect şi devenise într-un răstimp foarte
scurt un măgar supus, cu capul plecat şi docil, deştept şi ascuţit la minte -
un adevărat miracol. Fan, secretarul prefectului, îi făcuse o poză pe când,
călare pe mine, se afla în inspecţie la minele de fier, o însoţise de un articol
scurt şi o trimisese la ziarul provinciei, care le publicase la loc de cinste.
În zilele acestea, m-am întâlnit o dată şi cu Lan Lian. Am dat peste el
pe o potecă strâmtă de munte. Lan Lian purta o cobiliţă cu două coşuri de
minereu de fier, coborând cu ea de pe munte; prefectul, călare pe mine,
urca. Văzându-mă, Lan Lian a aruncat cobiliţa, coşurile s-au răsturnat, iar
minereul s-a rostogolit în josul muntelui. Prefectul s-a mâniat şi l-a certat:
 — Ce faci? Minereul e o comoară, nicio bucată nu poţi s-o arunci:
coboară şi strânge-le pe toate!
Mi-am dat seama că Lan Lian de fapt nici nu-i auzise vorbele; cu
ochii aruncându-i lumini, s-a năpustit spre mine şi m-a cuprins cu braţele pe
după grumaz, rostind tot timpul:
— Negrule, Negrule, în sfârşit te-am găsit...
Şi prefectul l-a recunoscut pe Lan Lian şi şi-a dat seama că s-a întâlnit
cu vechiul proprietar. Şi-a întors capul şi i-a aruncat o privire secretarului
Fan, care ne urma întruna în peregrinările şi alergăturile noastre călare pe
un cal slăbănog, sugerându-i să rezolve această problemă. Pricepându-l bine
pe celălalt, secretarul a descălecat de pe calul lui slăbănog şi l-a tras pe Lan
Lian într-o parte, zicând:
— Ce vrei tu să faci? Asta e măgarul prefectului.
— E măgarul meu, Negrul meu, de când s-a născut a rămas fără
mamă, nevasta mea l-a crescut cu terci de mei. E viaţa noastră.
— Chiar de e măgarul vostru, dacă nu l-ar fi salvat prefectul, de mult
l-ar fi omorât miliţienii să-l mănânce. Acum, el îndeplineşte o muncă
importantă, îl cară în spinare pe prefect prin ţinut şi face ţării economie un
jeep. Prefectul nu se poate lipsi de ei nicio clipă - ar trebui să te bucuri că
are un rol atât de însemnat.
— Nu-mi pasă, a zis Lan Lian cu îndărătnicie. Ştiu că e măgarul meu,
vreau să-l duc cu mine acasă.
— Lan Lian, vechiul meu prieten, a zis prefectul, ne aflăm într-o
perioadă deosebită. Măgarul ăsta merge pe potecile de munte de parc-ar
călca pe pământ neted şi îmi e de mare ajutor; să-l considerăm rechiziţionat
temporar, când o să se încheie această etapă din Marea călire a oţelului, o să
ţi-l înapoiez. În perioada de rechiziţionare, guvernul va lua în considerare să
îţi acorde o indemnizaţie.
Lan Lian încă mai voia s-o mai lungească cu vorbăria, dar un cadru de
la comună a venit la el, l-a tras la marginea drumului şi, sever şi la vorbă, şi
la chip, i-a zis:
— Fir-ar mama ei, tu chiar eşti câinele ăla care s-a suit în lectică şi nu
pricepe că-l poartă alţii! Prefectul îţi încalecă măgarul, iar asta o s-aducă
noroc în familia ta vreme de trei generaţii!
Prefectul a ridicat mâna şi-a pus capăt acţiunii pline de mojicie a
cadrului de la comună:
 — Lan Lian, las-o aşa. Tu ai multă personalitate, iar eu admir mult
asta, însă în acelaşi timp îmi pare rău de tine; ca prefect al acestui judeţ,
sper să ajungi cu cea mai mare iuţeală să intri cu măgarul tău în comună.
Nu trebuie să te împotriveşti cursului istoriei.
Cadrul de la comună l-a împins pe Lan Lian la marginea drumului,
făcându-i loc prefectului să treacă - de fapt făcându-mi mie. L-am văzut pe
Lan Lian urmărind privirea din ochii mei, iar în inimă am simţit un firicel
de ruşine. Mă gândeam: se cheamă sau nu că îi întorc spatele stăpânului ca
să mă caţăr acum pe o treaptă mai înaltă? Prefectul parcă mi-a ghicit
gândurile, m-a bătut uşor cu palma peste cap, alinându-mă:
-— Zăpeziule, hai repede la drum, îţi aduci o contribuţie cu mult mai
mare cărându-l pe prefect decât urmându-l pe Lan Lian. El mai devreme sau
mai târziu tot o să intre în comuna populară, iar când o să intre, şi tu ai să te
transformi în proprietate publică. şi nu e lucru drept şi cinstit ca prefectul
judeţului să încalece un măgar al comunei populare în cele legate de munca
lui?
E întocmai după cum se spune: preaplinul bucuriei naşte întristare,
lucrurile ajunse la punctul cel mai de sus trebuie să o ia înapoi. Pe înserat, la
cinci zile după ce mă întâlnisem cu stăpânul, mă întorceam cu prefectul în
spinare de la un abataj de pe Muntele Vacii Culcate, când mi-a sărit în faţă
un iepure sălbatic care traversa poteca; m-a înfricoşat de-am făcut un salt şi
din neatenţie copita din dreapta din faţă mi-a rămas înţepenită într-o
crăpătură dintre stânci. Am căzut într-o parte la pământ, iar prefectul a picat
şi el cu capul înainte. S-a izbit de marginea unei stânci de pe drum, sângele
îi curgea şuvoaie şi a leşinat. Secretarul a strigat după oameni, care l-au
coborât pe prefect de pe munte. Câţiva ţărani au căutat să mă elibereze, însă
copita mi-era prinsă adânc-adânc în crăpătura dintre stânci şi nu exista nici
cea mai mică posibilitate să mi-o scoată de-acolo. M-au împins cu forţa, m-
au tras cu forţa, până când am auzit un trosc! venind dinspre crăpătură, iar
un val de durere intensă m-a pus brusc la pământ. Când m-am limpezit, am
descoperit că şi copita mea cea dreaptă, şi chişiţa îmi rămăseseră în
crăpătură, iar sângele care ţâşnea din locul unde mi se rupsese piciorul
înroşise o bună bucată de drum. Eram tot o întindere de tristeţe, pentru că
ştiam că deja, ca măgar, nu mai eram de niciun folos, şi că nu numai că
prefectul n-o să mă mai vrea, dar nici stăpânul meu n-o să mai primească la
el un măgar care şi-a pierdut întru totul puterea de muncă; viitorul meu era
cuţitul cel lung de la măcelărie. O să-mi ia gâtul cu acel cuţit, o să mă lase
să sângerez, o să mă jupoaie, iar după aceea o să mă tranşeze fâşii-fâşii şi o
să mă prefacă în mâncăruri delicioase, care vor intra în burţile oamenilor...
Decât să mă măcelărească ei, mai bine îmi iau gâtul singur. Am privit cu
coada ochiului pantele abrupte de la marginea exterioară a drumului şi
satele de sub munte învăluite în aburi de ceaţă, am făcut o dată iha! şi m-am
rostogolit cu putere spre exterior - iar în acel moment, un ţipăt plâns al lui
Lan Lian m-a oprit.
Stăpânul alergase sus de la poalele muntelui. Era scăldat tot în
sudoare şi avea genunchii numai de pete de sânge - în mod clar căzuse
undeva în drum. Văzându-mi starea nenorocită, a început să plângă în
hohote puternice:
— Negrule, Negrul meu...
M-a îmbrăţişat cu braţele pe după grumaz, iar câţiva ţărani veniţi să
ajute mi-au ridicat unii coada, alţii picioarele din spate, iar eu m-am zbătut
să ajung în picioare; în clipa în care piciorul meu rupt a atins pământul, m-a
săgetat o durere intensă şi greu de îndurat. Sudoarea curgea în jos de pe
trupul meu ca un şuvoi, iar eu, ca un zid năruit, m-am mai prăvălit o dată la
pământ.
Un ţăran a comentat cu o voce plină de compătimire:
— S-a dus. Nu mai e de niciun folos. Totuşi n-are rost să te-ngrijorezi,
e un măgar gras, când o să-l vinzi la măcelărie, o să primeşti bani buni pe
el.
— Nu mai mânca în mă-ta atâta rahat! l-a ocărât cu mare mânie Lan
Lian. Dacă tac-tu s-ar răni la picior, te-ai duce să-l vinzi la măcelărie?
Cei din jur au încremenit o clipă, iar ţăranul care vorbise a zis furios:
— Băi puleo, cum vorbeşti tu aşa, mă? Ce, măgarul ăsta e tac-tu?
Ţăranul şi-a suflecat mânecile şi şi-a făcut mâinile pumn, cu gând să-l
lovească pe Lan Lian şi să se ia la bătaie cu el, dar a fost tras la o parte de
ceilalţi şi îndemnat:
— Gata, gata, nu-l mai stârni pe nebunul ăsta, ăsta e singurul cu
gospodărie individuală din tot judeţul, îl au în evidenţă şi la prefect, şi la
regiune.
Oamenii s-au risipit şi-am mai rămas doar eu şi stăpânul. Luna şedea
încovoiată pe munţi, atârnând în cer, şi starea în care mă aflam şi peisajul
părându-mi întru totul tragice. Stăpânul l-a ocărât pe prefect, i-a ocărât şi pe
ţăranii aceia, apoi şi-a dat jos cămaşa, a sfâşiat-o făcând-o fâşii şi m-a
bandajat cu ea, înfăşurând-o în jurul piciorului rănit. Iha, iha!, mor de
durere... Stăpânul mi-a îmbrăţişat capul, şi lacrimile lui mi-au curs şirag
după şirag pe urechi. „Negrule, Negrule... Ce să-ţi spun eu ţie de bine? Cum
ai putut tu să ai încredere în vorba de dregător? Cum se-ntâmplă ceva, lor le
pasă doar cum să-şi scape scaunul şi pe tine te-aruncă la o parte... Dacă ar fi
trimis un pietrar, să sfredelească în crăpătura asta şi să spargă pietrele,
copita ta ar fi fost poate salvată...“ Ajuns cu vorba aici, stăpânul, de parcă
şi-ar fi dat brusc seama de ceva, mi-a lăsat capul din mâini, a alergat până la
crăpătură, a întins mâna şi-a băgat-o înăuntru, căutând să-mi scobească
afară copita. Plângea şi ocăra obosit de-a-nceput să geamă şi să gâfâie
adânc cu respiraţii întrerupte şi în sfârşit mi-a scobit-o afară de-acolo.
Ţinând-o căuş în palme, s-a pus să hohotească puternic. Văzând potcoava
pe care potecile de munte o frecaseră de-o făcuseră argintie şi lustruită, şi pe
mine m-au podidit lacrimile puhoi.
Stăpânul m-a încurajat şi m-a ajutat ca în cele din urmă să mă ridic.
Înfăşurat cum era cu o bucată groasă-groasă de pânză, piciorul meu cel rupt
putea cu mare greutate să atingă pământul, însă trupul meu îşi pierduse, vai
mie, echilibrul. Ximen Măgarul, cel care păşea iute de parcă avea aripi, nu
mai exista, exista doar un măgar şchiop care dădea din cap la fiecare pas şi
care se lăsa într-o parte la fiecare pas. De câteva ori m-am gândit să mă
arunc cu capul drept înainte de pe munte şi să pun capăt acestei vieţi
întristătoare, dar iubirea stăpânului m-a înduplecat să nu fac una ca asta.
Distanţa dintre abatajele de pe Muntele Vacii Culcate şi satul Ximen
din ţinutul Gaomi din nord-est este de o sută douăzeci de li. Cu copitele
întregi, un drum aşa de scurt nici n-ar fi meritat pomenit. Dar îmi lipsea o
copită, păşeam anevoios, pe drum sângele nu mi se mai desluşea de carne,
iar ţipetele tânguitoare nu mi se mai opreau. Durerea îmi facea pielea să
freamăte incontrolabil, ca nişte unde mărunte pe care le formează un vânt
slab suflând peste suprafaţa apei.
Când am intrat pe teritoriul ţinutului Gaomi din nord-est, piciorul meu
rupt a început să răspândească putoare, iar muştele strânse în grupuri mari şi
care mă urmăreau au început să scoată tunete cu totul asurzitoare. Stăpânul
a rupt câteva rămurele dintr-un copac, le-a legat mănunchi şi s-a folosit de
ele ca să împrăştie muştele. Coada mea deja nu mai avea forţă să se agite,
iar diareea îmi făcea partea din spate a corpului fără pereche de murdară.
Fâlfâind doar o dată din mănunchiul de rămurele, stăpânul putea să omoare
câteva zeci de muşte, însă pe dată se năpusteau asupra mea şi mai multe.
Stăpânul şi-a dat jos atunci şi nădragii şi i-a sfâşiat ca să mă bandajeze la
piciorul rănit. Purta doar nişte chiloţi cât să-şi acopere ruşinea cu ei, în
schimb în picioare avea pantofi mari şi grei, cu talpa groasă şi care pe
partea de deasupra aveau cusute petice groase din piele: avea o înfăţişare
sucită şi caraghioasă.
Pe drum, hrana ne-am luat-o bătuţi de vânturi şi somnul ni l-am făcut
în roua nopţii: eu am mâncat iarbă uscată, iar stăpânul a cules cartofi dulci
putrezi din câmpurile de la marginea drumului ca să-şi potolească foamea.
Nu mergeam pe drumul mare, ci pe poteci, şi când vedeam mulţime de
oameni ne ascundeam, ca doi soldaţi răniţi care reuşiseră să scape de pe
câmpul de luptă. În ziua în care am intrat în satul Huangfu, am nimerit
exact când se servea masa la cantina comunală; când mireasma cea bogată
ne-a atacat prin surprindere, am auzit burta stăpânului ghiorţăind. Stăpânul
s-a uitat la mine cu lacrimi în ochi. S-a şters cu braţul lui murdar - ochii îi
erau de un roşu aprins - apoi a strigat deodată tare:
— Fir-ar mama ei, Negrule, de ce ne e frică? De ce ne ascundem? Am
făcut noi faptă să nu ne putem arăta oamenilor? Suntem cinstiţi şi drepţi şi
nu ne e frică de nimic. Negrule, tu ai suferit o rană în serviciul public, s-ar
cuveni ca statul să se îngrijească de tine: dacă mă îngrijesc eu de tine, se
cheamă că muncesc pentru stat. Hai, să intrăm în sat!
Stăpânul m-a tras după el de parcă ar fi condus un regiment de muşte
şi a intrat în cantina cea mare, unde tocmai se servea masa. Masa, în aer
liber, însemna pâinici cu carne de oaie. Aduceau coşuleţ după coşuleţ de
pâinici din bucătărie, le aşezau pe masă şi cât ai bate din palme erau
înhăţate de nu mai rămânea nimic. Unii le înţepau cu beţişoare de lemn şi le
rodeau cu capul într-o parte, alţii şi le puneau în palme şi şi le răsturnau
dintr-una într-alta, scoţând clefaială după clefaială.
Când am dat noi buzna, am devenit centrul atenţiei tuturor. Eram prea
la ananghie, prea urâţi, prea murdari, corpurile noastre răspândeau putoare,
eram flămânzi şi istoviţi - i-am băgat în sperieţi, pesemne le-am făcut şi
silă, le-am stricat şi pofta de mâncare. Stăpânul a agitat din mănunchiul de
ramuri, altoind cu el peste corpul meu, iar muştele surprinse s-au pus să
danseze prin aer, răspândindu-se apoi peste tot, coborându-se pe pâinicile
cele aburinde, coborându-se pe ustensilele de bucătărie ale cantinei
comunale şi enervându-i pe oameni de-au început să se ţâţâie.
O femeie dolofană îmbrăcată în haine albe de lucru şi care părea să fie
administratorul cantinei a alergat hurducându-se spre noi, iar când a juns la
câţiva paşi distanţă s-a prins de nas şi-a spus cu o voce înăbuşită:
 — Ce căutaţi aici? Hai, plecaţi, plecaţi!
Cineva l-a recunoscut pe stăpânul meu şi a răcnit de departe:
— Eşti Lan Lian din satul Ximen? Tu eşti ăla? Cum de-ai ajuns în
halul ăsta... ?
Stăpânul i-a aruncat o privire, n-a zis nici pâs şi-a mers spre mijlocul
curţii trăgându-mă după el. Cei de-acolo s-au ferit alandala cu toţii.
— E singurul care are gospodărie individuală din judeţul Gaomi, l-au
luat în evidenţă până şi la zona specială Changwei! a continuat omul să
strige. Are un măgar fermecat, ştie să zboare, a omorât cu muşcăturile lui
doi lupi fioroşi şi-a rănit mai bine de zece oameni. Ce păcat, şi-a vătămat
piciorul!
Femeia cea dolofană ne-a prins din urmă şi a scos un zbieret:
— Plecaţi repede de-aici, noi nu-i primim pe cei cu gospodării
individuale!
Stăpânul şi-a oprit paşii şi-a strigat cu o voce amărâtă, dar aprigă:
— Scroafa grasă ce eşti, băiatu’ se gospodăreşte individual şi nici
mort de foame nu-i trebuie să-l primeşti tu! Dar măgarul a fost călărit de
prefect şi şi-a sucit şi rupt piciorul într-o crăpătură dintre pietre pe când
cobora de pe munte cu prefectul în spinare: asta nu se cheamă accident de
muncă? Dacă da, atunci aveţi obligaţia să-l primiţi.
Era prima oară când stăpânul meu ocăra pe cineva cu vorbe aşa
aprige. Faţa lui albastră era inundată de vineţiu. Semăna, cu corpul lui slab
şi colţuros, cu un cocoş jumulit, şi răspândea putoare din tot trupul pe când
înainta aşa unduindu-se. Femeia cea dolofană a fost forţată să se dea
necontenit înapoi, până când şi-a acoperit faţa, a-nceput să plângă
suspinând şi-a luat-o la fugă.
Un om îmbrăcat cu o uniformă veche, cu părul pieptănat cu cărare şi
cu înfăţişare de cadru de partid s-a apropiat, scobindu-se între dinţi. Ne-a
măsurat pe amândoi din cap până în picioare, iar după aceea a zis:
— Ce anume doreşti?
— Vreau să-mi hrăniţi pe săturate măgarul, vreau să încălziţi un cazan
de apă să mi-l spălaţi şi să chemaţi un veterinar să-i panseze rana.
Cadrul de partid a strigat spre bucătărie, şi mai bine de zece oameni
au ieşit la auzul vocii lui:
— Pregătiţi totul potrivit cerinţelor lui.
Mi-au spălat şi curăţat corpul cu apă caldă. L-au pus pe veterinar să-
mi dezinfecteze rana cu tinctură de iod, să mi-o dea cu unguent şi să mi-o
înfăşoare cu o etamină groasă-groasă. Mi-au rostuit şi orz şi lucernă.
Pe când mâneam furajele, au adus şi o farfurie de pâinici încă
fierbinţi, pe care au aşezat-o în faţa stăpânului. Un om cu aspect de bucătar
a zis uşor:
— Frate, mănâncă, nu fi catâr! După ce mănânci masa asta, nu te mai
gândi la următoarea, şi după ce trece azi, nu te mai gândi la mâine. În zilele
astea de căcat, n-apuci să te chinui prea mult, cu cât chinul se termină mai
repede, cu atât lampa se stinge iute. Cum, chiar nu mănânci?
Stăpânul, gârbovit de spate, s-a aşezat pe două bucăţi de cără-midă
puse una peste alta, ţintuind cu privirea piciorul meu rănit care se proptea
fără rost de pământ, părând că n-a auzit vorbele spuse cu fereală de bucătar.
Am auzit cum îi ghiorţăie maţele de foame şi ştiam că pâinicile acelea, albe
şi mari, erau o ispită uriaşă. De câteva ori am văzut cum mâna lui neagră şi
murdară se întinde către pâinici, dar până la urmă tot s-a înfrânat.
 CAPITOLUL 11
Cu ajutorul eroului, o copită de lemn; flămânzi, oamenii ucid cu
cruzime măgarul şi-i împart leşul
Piciorul meu rănit s-a cicatrizat şi viata nu mi-a mai fost în pericol,
dar mi-am pierdut puterea de muncă, devenind un invalid. În această
perioadă, cei de la măcelăria comunei au venit la poartă de câteva ori,
oferind un preţ ca să mă cumpere şi din carnea mea să îndulcească viaţa
cadrelor de partid; de fiecare dată, au fost goniţi de ocările stăpânului meu.
Mo Yan a scris în „Cronica măgarului negru“:
Stăpâna Yingchun a cules nu se ştie de unde un pantof stricat, s-a
întors acasă şi l-a clătit bine, a îndesat în el cocoloaşe de vată, a cusut pe
deasupra nişte şireturi şi l-a legat de piciorul măgarului invalid, facându-i
astfel corpul să-şi poată cât de cât păstra echilibrul. Mai apoi, în primăvara
anului 1959, pe uliţa satului s-a putut vedea o scenă aparte: ţăranul cu
gospodărie individuală Lan Lian, cu braţele dezgolite şi faţa toată o furtună,
împingea o căruţă cu roţi de lemn încărcată ochi cu bălegar, în timp ce
măgarul care o trăgea purta un pantof rupt şi mergea cu capul plecat,
şchiopătând şi şontorogind. Căruţa înainta încetişor, iar osia făcea scârţ,
scârţ!, înţepându-ţi urechile. Lan Lian era arcuit de şale, cu toată puterea din
corp concentrată pe hulube, iar măgarul invalid făcea şi el eforturi tragice şi
înălţătoare, ca să-şi mai cruţe stăpânul. La început, oamenii au privit cu
coada ochiului această întovărăşire sucită şi mulţi dintre ei şi-au râs în
pumni pe înfundate, dar mai apoi nu le-a mai venit să râdă. Când de-abia se
porniseră, numeroşi şcolari au mers în urma lor să se uite, iar unii copii mai
obraznici chiar au azvârlit cu pietre spre măgarul invalid, însă cei mari i-au
mustrat sever pentru această faptă.
Pământul semăna primăvara cu aluatul fermentat, iar roţile se
prindeau în el până la butuc şi la fel şi copitele mele. Trebuia să ducem
bălegarul până în mijlocul câmpului. Dă-ţi silinţa! Ca să-l mai cruţ pe
stăpân, mă chinuiam din răsputeri, dar numai ce-am făcut o duzină de paşi
că pantoful stricat legat de stăpână de piciorul meu a rămas în pământ.
Piciorul rupt s-a vârât drept în pământ, ca un bulumac; durerea era greu de
răbdat, iar sudoarea îmi curgea şuvoaie, nu din cauză de oboseală, ci din
pricina durerii. Iha-iha!, ucide-mă, stăpâne, nu mai sunt de niciun folos! Am
zărit cu colţul ochiului jumătatea de faţă albastră ca olanele a stăpânului
meu şi ochii lui bulbucaţi: pentru bunătatea lui, pentru a da replică
rânjetelor alea, pentru a da un exemplu puişorilor ăia de lele, şi dacă era să
mă târăsc, tot trebuia să-l ajut să ducem căruţa în mijlocul câmpului. Mi-am
pierdut echilibrul şi-am căzut în faţă, iar genunchii mi-au atins pământul,
ah!, era mult mai bine să ating pământul cu genunchii decât cu ciotul de la
picior, aveam mai multă tărie aşa, hai deci să trag la căruţă în genunchi! În
genunchi, cu mişcările cele mai iuţi, cu cea mai mare tărie, am înaintat.
Simţeam cum hamurile îmi prind strâns gâtlejul, îngreunându-mi respiraţia.
Ştiam că să munceşti într-o asemenea poziţie e deosebit de urât şi că
oamenii o să-şi râdă de mine - să râdă!, doar să pot eu să trag căruţa până
unde vrea stăpânul şi o să dobândesc o mare izbândă, o mare onoare!
După ce a răsturnat bălegarul pe pământ, stăpânul s-a năpustit la mine
şi mi-a îmbrăţişat căpăţâna. L-am auzit cum rosteşte, înecat în plâns şi fără
voce:
— Negrule... măgarul meu bun...
A scos apoi pipa, a umplut-o cu tutun, a făcut foc şi-a aprins-o, a tras
un fum şi după aceea mi-a vârât-o mie în gură.
— Trage un fum, Negrule, se mai duce din oboseală, a zis stăpânul.
După mulţi ani în slujba stăpânului, mă molipsisem şi eu de patima
fumatului. Am tras din pipă, sfâr!, sfâr!, şi două fire de fum gros mi-au
ţâşnit afară pe nări.
În iarna acelui an, stăpânul, inspirat de faptul că Pang Hu,
preşedintele de la Cooperativa de Aprovizionare şi Desfacere, îşi pusese
recent un picior artificial, a luat hotărârea să-mi facă şi mie unul. În baza
prieteniei lor vechi de câţiva ani, stăpânul şi stăpâna au căutat-o pe soţia lui
Pang Hu, Wang Leyun, spunându-i ce le stătea pe suflet; cu ajutorul ei, au
întors pe toate feţele piciorul artificial al lui Pang, până i-au pătruns bine
rosturile. Acesta fusese făcut la comandă la o fabrică din Shanghai care
deservea anume militarii revoluţionari cu handicap, iar eu, un măgar, nu
puteam să mă bucur de un asemenea tratament. şi chiar dacă fabrica ar fi
primit să facă o copită artificială de măgar, stăpânul meu tot nu şi-ar fi putut
permite preţul exorbitant de producţie. Mai apoi, stăpânul şi stăpâna s-au
hotărât să-mi facă ei o copită artificială. Timp de trei luni de zile, au făcut şi
au stricat, au stricat şi au făcut la loc, până când, în cele din urmă, au
meşterit o copită artificială care din exterior părea adevărată şi mi-au legat-
o de ciotul piciorului.
 M-au tras să fac câteva tururi prin curte, iar senzaţia era mult mai
bună decât atunci când îmi legaseră pantoful stricat. Deşi mersul mi-era
ţeapăn, şchiopătatul mi s-a dus în mare măsură. Trăgându-mă după el,
stăpânul s-a pornit pe uliţă, cu capul sus, pieptul scos înainte şi plesnind de
mândrie, de parcă ar fi vrut anume să-şi arate tăria. Şi eu căutam pe cât cu
putinţă să merg cât mai bine, străduindu-mă să adaug lustru la gloria
stăpânului. Copiii din sat mergeau în spatele meu să se uite la vânzoleală, în
timp ce eu mă uitam la privirile oamenilor de la marginea drumului şi le
ascultam comentariile. Erau plini de admiraţie faţă de stăpân. Am dat apoi
nas în nas cu Hong Taiyue. Acesta, galben la faţă şi slăbănog, a zâmbit cu
răceală şi-a spus:
— Lan Lian, ţi-arăţi tăria în faţa comunei populare?
— Nu cutez una ca asta, eu şi comuna populară suntem fiecare cu
ciorba noastră.
— Dar mergi pe uliţa cea mare a comunei populare. Hong a lăsat
degetul în jos arătând spre pământ, apoi a ridicat mâna şi-a arătat spre cer,
zicând cu mare răceală: Şi respiri şi aerul comunei populare şi te luminează
şi soarele comunei populare.
— Înainte să fie comuna populară, uliţa asta mare era tot aici, şi tot
aşa şi aerul şi soarele. Pe astea le-a dat Cerul fiecărui om şi fiecărui animal,
n-aveţi voi dreptul, ăştia din comuna populară, să le faceţi numai ale
voastre! Stăpânul meu a respirat adânc-adânc, a bătut ce-a bătut din picior
în drum şi, înălţându-şi faţa şi lăsându-şi-o scăldată de soare, a zis: Ce aer
bun, ce soare bun! E bine! Apoi m-a bătut pe umăr şi-a zis: Negrule, ia o
gură mare de aer, calcă cu toată puterea pe pământ şi lasă soarele să te
lumineze!
— Lan Lian, nu mi-e mie frică de căpoşenia ta, o să vină şi vremea
când o să te moleşeşti tu! a rostit Hong Taiyue.
— Hong, dacă ai aşa destoinicie, ia ridică tu drumul ăsta în picioare,
acoperă şi soarele şi înfundă-mi mie nările!
— Las’ că mai vedem noi, a zis Hong îmbufnat.
Vrusesem ca încălţat cu copita asta nouă să mai trudesc din răsputeri
pentru stăpân vreo câţiva ani, însă a urmat marea foamete, în care oamenii
s-au prefăcut în fiarele cele mai haine. După ce-au terminat de mâncat
scoarţa copacilor şi firele de iarbă, o şleahtă s-a repezit în curtea familiei
Ximen ca o haită de lupi flămânzi. Stăpânul la început m-a apărat înarmat
cu o bâtă, dar razele verzi ca jadul şi înfiorătoare care le scăpărau în ochi l-
au îngrozit de şi-a pierdut curajul. A aruncat bâta şi-a luat-o la sănătoasa. În
faţa acestei şlehte înfometate, am fremătat din tot trupul - ştiam că viaţa mi-
a ajuns la sfârşit, că existenţei de măgar o să i se pună punct. Scena din
urmă cu zece ani când renăscusem ca măgar în acest loc mi-a revenit
limpede înaintea ochilor. I-am închis şi-am auzit pe cineva urlând în curte:
— Puneţi mâna, puneţi mâna, puneţi mâna pe grânele ăstuia cu
gospodăria individuală! Omorâţi-i, omorâţi-i, omorâţi-i măgarul şchiop!
Am auzit vaietele triste ale stăpânei şi ale copiilor şi-am auzit şi
zgomotele luptelor dintre oamenii înfometaţi. Am simţit deodată o lovitură
drept în frunte, iar sufletul meu şi-a părăsit sălaşul şi, atârnat în aer, i-a
văzut pe oameni ciopârţind şi mărunţind cu topoarele şi cuţitele şi apoi
decupând în nenumărate bucăţele leşul unui măgar.
 PARTEA A DOUA
ÎNDĂRĂTNICIE DE TAUR

CAPITOLUL 12
Cap-Mare dezvăluie mersul transmigraţiei; Ximen Taurul se aşază în
casa lui Lan Lian

— Dacă ghicesc corect, am spus eu şovăielnic şi uitându-mă drept în

ochii lui Cap-Mare Lan Qiansui, care mă sfredelea cu privirea lui plină de
sălbăticie, pe când erai măgar, oamenii flămânzi ţi-au spart ţeasta cu
ciocanul, după care te-ai prăbuşit şi ai murit. Corpul ţi l-au porţionat şi l-au
mâncat. Aceste scene le-am văzut eu cu ochii mei. Presupun că duhul tău
cel nedreptăţit nu s-a risipit pe dată, ci a mai zăbovit un moment în aer în
curtea familiei Ximen, iar apoi a galopat drept spre lumea cealaltă de unde,
după multe complicaţii, te-ai reîncarnat încă o dată. De data asta, ai revenit
în viaţă ca taur.
— Ai ghicit foarte bine, a spus el pe un ton în care se simţea o undă
de mâhnire. Înfăţişându-ţi viaţa mea ca măgar, ţi-am spus mai bine de
jumătate din tot ce avea să mi se întâmple mai apoi. În cei câţiva ani cât am
fost taur, noi doi am fost nedespărţiţi ca omul şi umbra lui, iar cele ce mi s-
au întâmplat îţi sunt în mare măsură limpezi ca lumina zilei. Nu prea mai
are rost să mai vorbesc despre ele, nu?
M-am uitat la căpăţâna aceea disproporţionat de mare faţă de vârsta şi
corpul său, m-am uitat la gura lui mare care povestea cu şuvoi necontenit de
vorbe, m-am uitat la faţa pe care se regăseau, când ascunse, când vădite,
expresiile multor animale - firescul şi lipsa de reţineri a măgarului,
onestitatea şi îndărătnicia taurului, lăcomia şi ferocitatea porcului,
loialitatea şi servilismul câinelui, agerimea şi obrăznicia maimuţei - şi m-
am uitat şi la expresia lui întristată, a unuia care a trecut prin multe, pe care
toate elementele descrise mai sus o formau laolaltă, iar atunci amintirile
legate de taur m-au năpădit dese ca grindina, ca valurile care se urmează
când ţâşnesc bogate pe plajă, ca fluturii care se năpustesc roiuri-roiuri în
flacără, ca pilitura de fier care se lipeşte cu iuţeala vântului de magnet, ca
mirosul care se strecoară, dâră după dâră şi şuviţă cu şuviţă, în nări, precum
culoarea care se îmbibă în hârtia de caligrafie de cea mai bună calitate, sau
ca dorul meu faţă de femeia cu cea mai frumoasă faţă de pe lumea asta, care
nu poate pieri, care veşnic nu poate pieri...
Tata m-a luat cu el la târg să cumpărăm un taur. Era 1 octombrie
1964. Cerul era senin şi limpede, soarele strălucea luminos şi încântător,
stoluri întregi de păsări ciripeau în văzduh şi nenumărate lăcuste îşi vârau
burţile moi în suprafaţa tare a drumului, lăsându-şi acolo ouăle. Pe drum,
am prins şi eu mai multe şi le-am înşirat pe un pai, să le prăjesc şi să le
mănânc acasă.
La târg era vânzoleală mare. Zilele cele grele trecuseră deja. În
toamnă recolta fusese iar bogată, iar feţele oamenilor erau pline de voioşie.
Tata mă trăgea de mână, gonind drept spre obor. Tata, Lan Lian, era Faţa-
Albastră cea mare, eu eram Faţa-Albastră cea mică. Vazându-ne laolaltă,
mulţi oftau: „Ăştia au amândoi semnul ăla, să nu se găsească vreunul să şi-i
ia de suflet!“
La obor erau de vânzare şi catâri, şi cai, şi măgari - doar doi dintre
aceştia din urmă. Unul era cenuşiu - o măgăriţă: avea urechile lăsate în jos,
capul şi-l ţinea plecat, avea un aer descurajat, o privire stinsă şi urdori la
colţurile ochilor. Nu era nevoie să-i mai desfereci botul să te uiţi la dinţii ei
ca să-ţi dai seama că era bătrână. Celălalt măgar, un mascul negru castrat,
era foarte înalt de statură, semăna puţin cu un catâr şi avea o faţă albă care-
ţi stârnea aversiunea: un măgar cu faţa albă şi fără de urmaşi, semănând cu
un curtean trădător din piesele de teatru şi părând perfid şi diabolic, cine să
cuteze să-l cumpere? Mai bine să-l ducă la prima ocazie la măcelărie să-l
omoare: „În Cer, carne de dragon, pe pământ, carne de măgar“ - cadrele de
la comună mureau după carnea de măgar, iar secretarului nou-venit îi plăcea
mai mult decât orice. Era vorba de cel care îi fusese secretar prefectului
Chen: se numea Fan, avea prenumele Tong şi era poreclit, printr-o joacă cu
cuvintele, Căldarea-de-orez - avea o poftă de mâncare uimitoare.
Dacă prefectul Chen nutrea sentimente produnde faţă de măgari,
secretarul Fan arăta o pasiune singulară pentru carnea de măgar. Văzând cei
doi măgari, şi bătrâni, şi urâţi, faţa tatii s-a lăsat grea, iar ochii i s-au umezit
de lacrimi. Mi-am dat seama că se gândeşte din nou la măgarul nostru
negru, la zăpeziu, la măgarul care ajunsese la ziar şi care avusese înfăptuiri
excepţionale, ca niciun alt măgar de pe lumea asta. Nu-i era numai lui dor
de el, şi mie mi-era. Îmi aduceam aminte cum în anii de şcoală primară,
măgarul ăsta ne aduse multă fală nouă, celor trei copii din familia Lan. Nu
numai că ne adusese nouă fală, dar până şi asupra gemenelor Huang Huzhu
şi Huang Hezuo se răsfrânsese câte ceva din fala asta. Deşi tata şi mama
aveau relaţii reci cu Huang Tong şi Qiuxiang şi când se vedeau aproape că
nu se salutau, eu întotdeauna simţisem că între mine şi fetele din familia
Huang e o relaţie apropiată şi specială. Ca să vorbesc din adâncul inimii,
eram mai apropiat de ele decât de sora mea vitregă, Lan Baofeng.
Cei care vindeau măgarii păreau să-l ştie pe tata şi amândoi au dat din
cap spre el, pe faţă având întipărit un zâmbet plin de subînţeles. Părând că
vrea să scape de-acolo, sau poate prin voia Cerului, tata m-a tras afară din
târgul de măgari în oborul de vite. Nu puteam să mai cumpărăm un măgar,
pentru că niciun măgar de pe lumea asta nu avea cum să se asemuiască cu
cel pe care-l avusesem noi.
Dacă târgul de măgari era rece şi părăsit, oborul de vite era plin de
viaţă, cu vite de toate felurile şi culorile, şi mari, şi mici. Tată, cum de sunt
aşa de multe vite? Încă mai socoteam că greutăţile ultimilor trei ani
uciseseră toate vitele - cum aşa, cât să clipeşti din ochi, răsăriseră parcă din
borţile pământului aşa de multe vite? Erau vite de toate rasele, Lunan,
Qinchuan, mongole, Yuxi, precum şi vite din rase încrucişate. Am intrat în
obor şi aproape fără să ne uităm deloc într-o parte sau alta, am galopat drept
spre un tăuraş încăpăstrat nu demult. Avea, la o apreciere aproximativă, cam
un an, era castaniu, avea pielea alunecoasă ca satinul, ochii luminoşi,
indicând agerime şi obrăznicie, şi picioarele robuste, sugerând iuţeală şi
forţă. Deşi era tânăr, corpul lui avea deja conturul unui taur adult; din rândul
oamenilor, l-ai fi asemănat cu un adolescent căruia îi dau tuleiele negre pe
deasupra buzelor. Mama lui era o vacă mongolă zveltă şi înaltă de statură,
cu coada măturând pământul şi coarnele răsucite spre înainte.
Soiul ăsta de vacă are pasul mare, firea iute, rabdă frigul aspru, rabdă
şi greul, are capacitatea de a trăi şi în aer liber, poate să tragă la plug, la arat
ogorul, şi poate să tragă şi la căruţă, înhămată între hulube. Stăpânul lor era
un om de vârstă mijlocie, galben la faţă şi cu buze slabe şi subţiri, care nu-i
acopereau dinţii; în buzunarul uniformei negre de la care îi căzuse un
nasture avea vârât un stilou; semăna cu un contabil sau gestionar de la o
brigadă de producţie. În spatele lui stătea în picioare un băiat cu părul
vâlvoi şi cu ochii fugindu-i într-o parte, cam de-o vârstă cu mine şi care
părea să fie ca şi mine - un adolescent care se văzuse nevoit să se lase de
şcoală. Ne-am măsurat din priviri şi-am simţit că ne cunoaştem parcă deja.
— La cumpărat de vite? Băiatul m-a salutat din proprie iniţiativă, iar
după aceea mi-a spus misterios: Viţelul e rasă încrucişată, tatăl e un taur
Simmenthal de origine elveţiană, iar mama e o mongolă, am mers la
crescătorie pentru împreunare şi au însămânţat-o artificial cei de-acolo.
Taurul Simmenthal avea opt sute de kilograme, parcă era un munte mai mic.
Dacă vreţi să cumpăraţi, luaţi viţelul, să nu care cumva să cumpăraţi vaca.
— Obrăznicătură, ţine-ţi gura! Bărbatul cu faţa galbenă l-a dojenit
răstindu-se la el şi-a zis: Dacă o mai deschizi, ţi-o cos!
Băiatul a scos limba, a râs, s-a ascuns în spatele bărbatului şi-a arătat
uşor cu degetul coada şerpuitoare a vacii, în mod clar dorind să-mi atragă
atenţia.
Tata s-a îndoit de şale şi a întins o mână către viţel ca un domn cu
purtare plină de graţie şi eleganţă care, pe o scenă scăldată în splendide
lumini, invită la dans o doamnă toată numai scânteieri de perle şi comori.
La mulţi ani după aceea, când vedeam în filmele străine o asemenea scenă,
încă îmi aminteam de mâna întinsă de tata spre viţelul acela. Ochii tatii erau
luminoşi, scânteind cu o splendoare emoţionantă - cred că numai în ochii
celui care a trecut printr-o urgie, iar apoi a dat peste cineva drag, mai poate
să se întrevadă o asemenea splendoare. Uluitor şi minunat a fost apoi că
viţelul şi-a legănat coada, s-a dus în faţa tatii, şi-a scos limba de un albastru
deschis şi i-a lins mâna, iar imediat după aceea i-a mai lins-o o dată. Tata l-a
mângâiat pe grumaz şi-a spus:
— Vreau să cumpăr viţelul ăsta.
— Cine vrea să cumpere, cumpără amândouă vitele, nu pot să despart
mama de pui, a spus vânzătorul cu un ton hotărât şi care nu mai lăsa loc de
discuţii.
— Am doar o sută de yuani, vreau să cumpăr viţelul! a zis tata cu
încăpăţânare, dibuind dintr-un loc adânc dinăuntrul hainei sale căptuşite un
teanc de bani şi întinzându-i-l vânzătorului.
— Cu cinci sute de yuani le tragi după tine pe amândouă, a rostit
vânzătorul. Nu spun a doua oară aceeaşi vorbă, vrei, bine, nu vrei, te rog dă-
te la o parte, nu mă ţine din vânzare.
— Am doar o sută de yuani, a spus tata cu îndărătnicie aşezând banii
la picioarele vânzătorului, vreau doar viţelul.
— Ia-ţi banii de-acolo! a zbierat la el vânzătorul.
În acest moment, tata s-a aşezat pe vine în faţa viţelului şi, cu faţa
îndurerată toată, l-a mângâiat - cuvintele stăpânului clar îi trecuseră pe
lângă urechi.
— Unchiule, vinde-i-l... a zis băiatul.
 — Nu mai vorbi fară rost! Vânzătorul i-a înmânat băiatului frâul
vacii: Ţine-o bine! După aceea s-a dus lângă viţel, s-a îndoit de şale şi l-a
împins pe tata la o parte, după care a îmbrâncit viţelul către mama lui,
rostind: N-am mai văzut niciodată soi de om ca tine - poate-oi fi vrând să
mi-l furi!
Tata stătea în fund pe pământ, cu privirea pierită, şi a zis ca unul
pradă lucrăturii duhurilor rele:
— Nu-mi pasă, oricum îl vreau.
Acum, fireşte că am priceput de ce tata voia cu atâta îndărătnicie să
cumpere viţelul, însă atunci n-avea cum să-mi treacă prin cap că viţelul este
Ximen Nao - Ximen Măgarul - întors iar pe lume; socoteam doar că tatii,
din pricină că fusese supus la presiuni uriaşe din cauza încăpăţânării cu care
persista în eroarea de a avea gospodărie individuală, spiritul îi era cumva
tulburat. Acum, sunt încredinţai că între viţel şi tata exista un fel de
corespondenţă spirituală.
În cele din urmă, am reuşit să cumpărăm viţelul - aşa era sorocit şi aşa
se aranjaseră de mult treburile pe ascuns. Tocmai pe când tata şi vânzătorul
se încâlceau în vorbe, Hong Taiyue, secretarul filialei de partid a marii
brigăzi din satul Ximen, împreună cu Huang Tong, şeful brigăzii, precum şi
cu alţi oameni, şi-a făcut apariţia la târg. Ochiseră vaca şi bineînţeles că
ochiseră şi viţelul. Hong Taiyue a desferecat cu iscusinţă botul vacii, şi-a
zis:
— Băbătie, trebuie dusă la măcelar!
Vânzătorul şi-a răsfrânt buzele şi-a zis:
— Frate, poţi să nu cumperi vaca mea, dar nu poţi vorbi cu
nedreptate. Cu asemenea dinţi, cutezi să zici că-i băbătie? Îţi spun eu, dacă
în brigadă n-aveam urgenţă de nişte bani, n-o vindeam cu niciun chip. Vaca
asta poţi să mergi şi la prăsire cu ea, şi la anul în primăvară o să-ţi fete viţel.
Hong Taiyue şi-a întins mâinile trase înapoi sub mânecile largi ale
hainei şi-a vrut să se tocmească cu vânzătorul la preţ după felul în care se
face la vânzarea vitelor la târg, însă celălalt a dat din mână:
— Nu-i loc de din astea, vă zic limpede, vaca şi viţelul le vând
laolaltă, amândouă vitele pe cinci sute de yuani, un bănuţ mai puţin şi n-are
rost să-ţi răceşti gura de pomană.
Tata a îmbrăţişat tăuraşul pe după grumaz şi-a zis spumegând de
mânie:
— Viţelul ăsta vreau eu să-I cumpăr, o sută de yuani.
 — Lan Lian, a zis Hong Taiyue batjocoritor, nu-ţi mai da aşa
osteneala, du-te acasă şi ia-ţi nevasta şi copiii şi intraţi în comună. Dacă-ţi
plac vitele, o să aranjăm să te facem crescător la vite cu slujbă permanentă.
I-a aruncat apoi o privire şefului de brigadă: Tu ce zici, Huang Tong?
— Lan, a spus Huang, de catârenia ta am avut parte cu vârf şi îndesat,
ne-am lămurit, acum intră în comună, de dragul nevestei şi-al copiilor şi
pentru renumele brigăzii noastre din satul Ximen. De fiecare dată când
merg la comună la şedinţă, se găseşte cineva să întrebe: „A, ăla cu
gospodăria individuală de la voi din sat e tot la individual?“
Tata nici nu i-a luat în seamă - membrii flămânzi ai comunei populare
omorâseră măgarul negru al familiei mele şi-l împărţiseră să-l mănânce şi
ne mai şi jefuiseră de toate grânele puse deoparte, iar aceste acte
destestabile, deşi erau de înţeles, îi lăsaseră tatii în inimă o rană greu de
vindecat. Tata spunea de multe ori că între el şi măgarul acela nu existase
legătura obişnuită dintre stăpân şi dobitocul lui, ci o mare potrivire a
inimilor, ca între fraţi. Deşi nu putea să ştie că măgarul cel negru era o
reîncarnare a proprietarului său, Ximen Nao, hotărât că percepuse cum
destinul lui şi al măgarului erau legate. Vorbele lui Hong Taiyue şi ale
celuilalt erau tot poliloghiile lor dintotdeauna, iar tatii îi lipsea până şi
interesul de a le mai răspunde, aşa că a zis iar, cu braţele în jurul tăuraşului:
— Viţelul ăsta îl vreau eu.
— Tu eşti ăla cu gospodăria individuală? a întrebat surprins
vânzătorul. Frate, chiar eşti cineva! A măsurat faţa tatii şi faţa mea si-a zis
luminându-se subit: Lan Lian, Fată-Albastră, chiar ai faţa albastră! Bine, o
sută de yuani, viţelul e-al tău! Vânzătorul a cules banii de pe jos, i-a
numărat, i-a ascuns în sân şi după aceea i-a spus lui Hlong Taiyue: Sunteţi
din acelaşi sat, aşa că vă las să aveţi şi voi parte de pe urma fratelui Lan
Lian, vaca v-o dau cu 380 de yuani, mai ieftin cu douăzeci de yuani, luaţi-o
cu voi!
Tata a dezlegat o funie de la brâu şi a prins-o de grumazul viţelului. Şi
Hong Taiyue, şi ceilalţi i-au pus vacii mongole frâu nou şi i-au înapoiat
frâul vechi stăpânului. Cumperi dobitocul, nu cumperi frâul, aşa era regula.
Hong Taiyue l-a întrebat pe tata:
— Lan Lian, mergi cu noi? Dacă nu, viţelului tău o să-i fie dor de
mamă şi n-o să poţi să-l tragi după tine acasă.
Tata a scuturat din cap şi s-a pus pe drum trăgând viţelul după el.
Acesta l-a urmat supus şi deşi vaca mongolă a iscat ţipete tânguitoare şi deşi
şi-a întors şi el capul şi a mugit de câteva ori către ea, nu s-a zbătut. Atunci
mă gândeam că pesemne viţelul e îndeajuns de mare, aşa că ataşamentul
faţă de mama lui e deja foarte slab; acum ştiu însă că destinul care te lega
pe tine, Ximen Taurul, înainte măgar şi mai înainte om, de tata nu îşi găsise
toată împlinirea, drept care fireşte că de cum v-aţi văzut, v-aţi plăcut - de
cum v-aţi văzut, aţi fost prieteni vechi, de cum v-aţi văzut, n-aţi mai vrut să
vă despărţiţi.
Mă pregăteam să-l urmez pe tata când băiatul a alergat la mine şi mi-a
zis pe înfundate:
— Să ştii că mongoleza e o ţestoasă fierbinte.
„Ţestoasă fierbinte“ se referă la vita care vara, de cum o pui la muncă,
face spume albe la gură şi nu se mai opreşte din gâfâială. Atunci n-am
desluşit ce înseamnă „ţestoasă fierbinte“, dar după chipul lui serios mi-am
dat seama că nu e o vită bună. Până în ziua de azi n-am priceput de ce
băiatul ăla a vrut să-mi spună asta şi nici nu ştiu de unde venea senzaţia că
mă cunosc cu el.
Pe drumul de întoarcere, tata s-a păstrat întruna tăcut. De câteva ori
am vrut să vorbesc câte ceva cu el, dar văzându-i expresia de om cufundat
în gânduri misterioase, mi-am reprimat pornirea. Oricum, tata izbutise să
cumpere viţelul, unul pe care îl plăceam şi eu deosebit de mult, iar ăsta era
un lucru foarte bun - tata era bucuros şi eram şi eu.
Când ne-am apropiat de sat, tata şi-a oprit paşii, a aprins o pipă, a tras
din ea, te-a măsurat din priviri, iar apoi s-a pus deodată pe râs.
La tata râsul era ceva foarte rar, iar un asemenea râs era şi mai rar de
văzut. Eram oarecum încordat, de teamă să nu fi dat cumva dracii în el.
— De ce râzi, tată?
— Jiefang, a zis tata fără să se uite la mine, ci ţintuind cu privirea
ochii viţelului, ia uită-te în ochii tăuraşului şi zi-mi cu cine seamănă.
Chiar am tras o sperietură, părându-mi-se că spiritul tatii s-a tulburat,
dar tot i-am ascultat porunca şi m-am uitat în ochii animalului: erau limpezi
ca apa, negri-albăstrui, iar în pupilele negre ca tăciunele mi-am zărit umbra
răsturnată. Viţelul părea şi el să se uite la mine. Rumega, iar botul lui de un
albastru deschis mesteca fără zor şi fară repezeală: deseori, câte un cocoloş
de iarbă, asemenea unui şoricel, i se rostogolea în burtă coborându-i pe
gâdej, urmat pe dată de altul nou care ţâşnea în sus ca să-l mestece.
— Tată, ce vrei să spui? l-am întrebat confuz.
 — Nu vezi? Ochii lui sunt cu totul şi cu totul la fel ca ochii măgarului
nostru cel negru.
Călăuzit aşa de vorba lui, mi-am amintit de măgarul cel negru - mai
ţineam nedesluşit minte un animal sclipicios, care-şi deschidea adesea botul
mare, dezvelindu-şi dinţii albi, îşi înălţa grumazul şi răgea prelung: cum îi
arătau însă ochii nu reuşeam să-mi amintesc, oricât mă chinuiam.
Tata nu m-a mai sâcâit cu întrebarea asta, însă mi-a spus câteva
poveşti legate de transmigraţie. Mi-a povestit despre un om care şi-a visat
tatăl care murise şi care îi spunea: „Fiule, am să mă reîncarnez ca taur,
mâine mă cobor înapoi în viaţă“. A doua zi, într-adevăr, vaca lor a fătat un
viţel. Omul s-a îngrijit din cale afară de bine de viţel, îl striga întruna „tată“,
nu i-a prins belciug în nas, nu l-a priponit cu frâul şi de fiecare dată când
mergea la câmp, întreba: „Tată, mergem?“, iar taurul îl urma la câmp. Când
obosea de la muncă, omul îi zicea: „Tată, odihneşte-te oleacă!“, şi taurul se
odihnea. Tata a mers cu povestea până aici şi s-a oprit, iar eu, nemulţumit, l-
am pisat: „Şi, şi?“ Tata a rostit, după un moment de nehotărâre: „Lucrurile
de felul ăsta nu e bine să le povesteşti copiilor, dar o să-ţi spun totuşi. Într-o
zi, taurul ăsta juca table pe acolo - mai apoi am priceput că «a juca table» se
referă la masturbare - şi numai bine că l-a văzut stăpâna casei, care i-a zis:
«Tată, cum de faci dumneata aşa ceva? Nu ai ruşine!» Mai apoi, taurul s-a
dat cu capul de un zid din piatră, curmându-şi singur viaţa. Of!“, a scos tata
un oftat prelung.
 CAPITOLUL 13
Cei veniţi cu lămurirea umplu casa; gospodarul individual primeşte
ajutor de la un mare demnitar
— Qiansui, nu îndrăznesc să te mai pun să-mi zici „bunic“, i-am zis
eu bătându-l cu timiditate pe umăr. Deşi acum eu sunt un bărbat trecut de
cincizeci de ani, iar tu un copil de doar cinci ani, întorcându-ne în timp
acum 40 de ani, adică în 1965, în acea primăvară neaşezată şi neîmpăcată,
relaţia noastră era cea dintre un adolescent de 15 ani şi un viţel.
A dat din cap cu gravitate şi a spus:
— Lucrurile din trecut îmi sunt limpezi înaintea ochilor.
Mai apoi, am zărit în ochii lui chipul acela obraznic, inocent, sălbatic
şi neîmblânzit al viţelului...
Hotărât că n-ai uitat presiunea uriaşă pe care a îndurat-o în primăvara
aceea familia noastră. Lichidarea celei din urmă gospodării individuale
parcă devenise o lucrare măreaţă pentru marea brigadă din satul Ximen şi
pentru comuna noastră populară, Calea Laptelui. Hong Taiyue a mobilizat
bătrânii cei mai virtuoşi şi mai respectaţi ai satului - unchiaşul Mao
Shunshan, moşul Qu Shuiyuan şi bătrânul Qin Buting; de asemenea, pe
femeile cele mai iscusite la vorbă şi mai bune de gură - tuşa Yang Guixiang,
taţa Su Erman, dada Chang Suhua, lelea Wu Qiuxiang; tot aşa, pe şcolarii
cei mai iuţi la minte şi mai meşteri la vorbă - Mo Yan, Li Jinzhu, Niu
Shunwa. Cei zece oameni enumeraţi mai sus sunt doar cei de care îmi
amintesc, dar în fapt au fost numeroşi alţii, care năvăleau pâlcuri-pâlcuri la
noi în casă, de parcă ar fi venit să facă peţitorie pentru fetele lor sau să
propună căsnicii pentru fiii lor, de parcă ar fi venit ca să se umfle în pene cu
învăţătura lor sau ca să-şi dea frâu liber darului vorbirii. Bărbaţii îl
înconjurau pe tata, femeile o înconjurau pe mama, iar şcolarii îi urmăreau
pe fratele şi pe sora mea şi bineînţeles că nu mă cruţau nici pe mine. Fumul
de la pipele bărbaţilor a afumat şopârlele de pe zidurile casei de le-a ameţit,
fundurile femeilor ne-au tocit rogojinile, iar şcolarii ne-au tras de haine de
ni le-au rupt. „Intraţi în comună, vă rugăm să intraţi în comună.“ „Treziţi-
vă, nu vă mai prostiţi, dacă nu pentru voi, atunci pentru copii.“ Cred că tu,
în acele zile, tot ce auzeai şi vedeai cu ochii şi urechile tale de taur avea de-
a face cu intratul în comună. Când tata curăţa bălegarul din grajdul tău,
bătrânii, ca nişte bătrâni soldaţi credincioşi, păzeau gura grajdului şi
spuneau:
— Lan Lian, vrednice nepot, intră, dacă n-o să intri, nici tu n-o să fii
bucuros, şi nici taurul n-o să fie bucuros.
— Da’ eu de ce să nu fiu bucuros? Eram foarte bucuros! De unde să
ştie ei că eu fusesem Ximen Nao şi Ximen Măgarul, un moşier pe care îl
împuşcaseră şi un măgar pe care îl tranşaseră - şi deci cum să fi vrut eu să
mă amestec cu vrăjmaşii ăştia? Pricina pentru care îmi arătam aşa ataşament
faţă de tatăl tău e tocmai pentru că ştiam că merg cu el la individual.
Femeile şedeau pe kang cu picioarele încrucişate, ca o şleahtă de
rubedenii cu obrazul gros şi fără ruşine care vin de departe să te
năpădească. Făceau spume pe la colţurile gurii şi semănau cu difuzoarele
din prăvălioarele de la marginea drumului, care repetau aceleaşi şi-aceleaşi
lucruri, sastisindu-mă. Zbieram plin de furie:
— Yang Ţâţe-mari şi tu, Su Buci-mari, căraţi-vă odată de la noi, m-
am plictisit de voi de moarte!
Nu se supărau deloc şi spuneau zâmbăreţe şi sfruntate:
— Doar să vă învoiţi voi să intraţi în comună şi plecăm acuşica; dacă
nu vă învoiţi, o să ne prindă bucile rădăcini în casa voastră, şi-o să dăm
lăstar, să facem frunză, să dăm flori, să prindem rod, să ne facem copaci şi
să creştem să vă spargem acoperişul!
Din rândul femeilor, cea mai nesuferită îmi era Wu Qiuxiang. Se
bizuia pesemne pe relaţia specială pe care o avea cu mama pentru că
împărţiseră cândva un soţ şi nu-i arăta acesteia pic de cuviinţă:
— Yingchun, tu nu eşti la fel ca mine, eu am fost o slujitoare pe care a
siluit-o Ximen Nao, pe câtă vreme tu ai fost concubina lui preaiubită şi i-ai
mai născut şi doi copii; ai avut noroc cu carul că nu ţi-au pus pe cap tichia
de moşier şi n-ai trecut prin reformarea prin muncă. Astea toate s-au
petrecut pentru că, părându-mi-se că nu te-ai purtat totuşi rău cu mine, am
cerut milă pentru tine în faţa lui Huang Tong. Dar trebuie să ştii să
deosebeşti cenuşa de flacără!
Pe obrăznicăturile de copii, în frunte cu Mo Yan, îi mâncau oricum
buzele şi-aveau preaplin de energie; acum, când căpătaseră sprijinul satului
şi încurajarea şcolii, se cheamă că prinseseră ocazia de a face hărmălaie
după pofta inimii. Erau plini de însufleţire şi săreau şi ţopăiau ca nişte
maimuţe bete. Unii se căţărau în copaci, alţii se suiau călare pe zidurile
noastre şi, ridicându-şi goarnele din tablă, faceau din familia noastră un
bastion al reacţiunii împotriva căruia lansau campanii psihologice:

Lucrul de-unul singur e un pod stricat,

La un singur pas, te-a şi scuturat,
De ai şi căzut şi te-ai şi înecat.
Comuna noastră în cer s-a-nălţat,
Socialismul e pod de-aur curat,
Smulgi sărăcia, capeţi rod bogat.

Lan Lian, un bătrân căpos,

Merge de-unul singur, fără de folos:
Doar o căcărează de la şoricel
Strică singurică vinul cel gustos.

Voi, copiii mari, şi tu, Jiefang Lan,

Cugetaţi acuma, nu peste vreun an:
De-l urmaţi pe tata, cel încăpăţânat,
Rămâneţi în urmă, e greu de progresat.

Versurile astea de duzină erau toate compuse de Mo Yan, asta era

specialitatea lui de când era mic, iar eu eram cu totul indignat şi-i uram pe
băieţii ca ăla, care mai era şi fiul de suflet al mamei, cum ar veni, şi deci
frate cu mine! În fiecare an, în ajun de Anul Nou, mama mă punea să-ţi duc
în dar un bol de colţunaşi, măi băieţică, să-i mănânci! Ce fiu de suflet, ce
frate, rahat! Niciun fel de afecţiune din partea ta, aşa că nici eu n-am fost
cuviincios cu tine. M-am ascuns la colţul zidului, am dibuit praştia, am
ochit tărtăcuţa strălucitoare a lui Mo Yan, care urla prin goarnă către noi, cu
ochii mijiţi şi călare pe crăcana unui copac, şi am lansat un proiectil. Mo
Yan a tras un răcnet jalnic şi a căzut din copac, dar până s-apuci să fumezi o
pipă, băieţică iar s-a căţărat în copac şi a strigat spre casa noastră, în timp ce
cucuiul însângerat i se umfla pe frunte:

Lan Jiefang căpos e şi prost,

Merge după tac-su pe drum fără rost,
Dacă mai cutezi în mine să dai,
Te duc la miliţie, să te ia la post!
 Iar am ridicat praştia şi i-am ochit capul, iar el a aruncat goarna şi a
alunecat jos din copac.
Jinlong şi Baofeng n-au mai făcut faţă şi-au discutat cu tata.
— Tată, mai bine să intrăm, a zis Jinlong, fratele meu. La şcoală nici
nu se uită la noi ca la oameni.
— Când mergem pe drum, în spate ne-arată câte unul cu degetul şi
zice: „Uite, ăia sunt fii-su şi fie-sa ăluia de se gospodăreşte singur“, a zis
Baofeng, sora mea.
Jinlong a continuat:
— Tată, uită-te la oamenii din brigada de producţie, muncesc
împreună, chicotesc şi se hăhăie, e cu mare tămbălău şi veselie şi nu
seamănă deloc cu tine şi cu mama, care sunteţi singuri singurei. Şi de facem
câteva sute de kilograme mai mult, ce rost are? Dacă e să sărăcim, să
sărăcim cu toţii, dacă e să ne-mbogăţim, tot aşa.
Tata n-a suflat nicio vorbă. Mama, care niciodată nu îndrăznise să se
pună contra voinţei lui, de data asta şi-a făcut curaj şi-a spus:
— Tată, copiii vorbesc cu dreptate, mai bine să intrăm şi noi!
Tata a fumat o pipă, şi-a ridicat capul şi-a zis:
— Dacă nu m-ar pisa în halul ăsta, pesemne c-aş intra pe bune, dar în
felul ăsta, fierbându-mă la foc mărunt cum mă fierb ăştia, păi chiar nu mai
intru. Uitându-se la Jinlong şi Baofeng, a zis apoi: Voi mai aveţi puţin şi
terminaţi primele clase la liceu. S-ar cuveni să vă dau ce vă trebuie ca să
continuaţi şcoala, să terminaţi liceul, să mergeţi la facultate şi să vă duceţi
la învăţat şi-n străini, dar nu-s în stare. Ce-am pus deoparte în ultimii ani,
mi-au înhăţat ei tot. Şi, chiar de-aş avea să vă dau, tot nu v-ar lăsa să vă
ridicaţi la carte, şi nu doar pentru că eu mă gospodăresc singur, pricepeţi voi
asta?
Jinlong a scuturat din cap şi-a spus neprefacut:
— Tată, pricepem, deşi n-am trăit nicio zi de cocon şi domnişorică de
moşier şi deşi nu ştim de Ximen Nao nici dacă-i alb, nici dacă-i negru, tot
suntem din sămânţa lui, ne curge sângele lui în vine şi el ne sâcâie de
moarte, ca un duh rău. Noi suntem tineri din epoca Mao Zedong şi, dacă
originea socială n-am putut să ne-o alegem, drumul putem să-l alegem. Nu
mai vrem să rămânem cu tine în gospodărie individuală, vrem să intrăm în
comună, dacă voi nu intraţi, eu şi Baofeng intrăm.
— Tată, îţi mulţumesc pentru bunătatea cu care ne-ai crescut
şaptesprezece ani, a făcut Baofeng o plecăciune către tata, şi iartă-ne că ne
arătăm lipsiţi de iubirea cuvenită din partea unor copii. Cu un aşa tată de
sânge însă, dacă nu căutăm acum să progresăm, toată viaţa n-o să apucăm
să ne ridicăm şi noi capetele.
— Bine, aţi vorbit bine, a zis tata, m-am gândit şi răzgândit şi nu pot
să vă pun să mergeţi după mine pe calea cea întunecată. Voi, iar aici tata ne-
a arătat pe toţi, intraţi toţi în comună, iar eu o să merg singur la individual.
M-am jurat de mult că o să merg până la capăt la individual şi nu pot să-mi
dau singur peste gură.
— Tată, a zis mama cu lacrimi în ochi, dacă e să intrăm, să intrăm
toţi, cum o să stai tu singur în afară şi să ai gospodărie individuală?
— Am mai spus, dacă e să intru în comună, să dea Mao Zedong însuşi
poruncă. Dar porunca lui Mao Zedong a fost: „Intri după voie, ieşi după
plac“. Pe ce se bazează ei să mă forţeze pe mine? Ce, au ei slujbe în
cârmuire mai sus ca Mao Zedong? Nu joc eu cum cântă ei, vreau să văd eu
prin faptele mele dacă vorba lui Mao Zedong stă sau nu-n picioare.
— Tată, a zis Jinlong pe un ton batjocoritor, nu trebuie să zici Mao
Zedong la fiecare vorbă, oamenii ca noi nu folosesc numele Mao Zedong.
Noi trebuie să-l numim preşedintele Mao!
— Ai dreptate, a zis tata, trebuie să-l numim preşedintele Mao. Chiar
dacă merg la individual, şi eu fac parte din poporul preşedintelui Mao.
Pământul şi casa mea tot Partidul Comunist condus de preşedintele Mao mi
le-a dat. Alaltăieri, Hong Taiyue a trimis om să-mi aducă vorbă că, dacă tot
nu intru în comună, o să ia măsuri să mă oblige. Dacă vaca nu bea apă, îi
bagi capul cu forţa în apă? Nu merge aşa, o să mă duc la mai-marii lor, la
judeţ, la provincie, la Beijing. Apoi a dăscălit-o pe mama: După ce plec eu,
iei copiii şi intraţi în comună. Familia noastră are opt mu şi suntem cinci
oameni, la fiecare revine un mu şi şase fen: luaţi cu voi 6 mu şi patru fen,
restul îmi rămâne mie. Avem un plug, pe care ni l-au repartizat la reforma
agrară, îl luaţi şi p-ăla cu voi în comună, dar tăuraşul mi-l lăsaţi mie.
Camerele astea trei e limpede că n-avem cum le-mpărţi şi oricum copiii s-
au făcut mari şi nu mai au loc în odăiţele astea; după ce intraţi, puteţi să
cereţi de la brigada mare loc de casă să faceţi casă pe el şi să vă mutaţi
acolo când e gata. Eu mă ţin cu dinţii de locul ăsta, şi dacă nu cade casa, nu
plec; iar de o fi să cadă, înalţ eu un şopron pe ce mai rămâne din ea şi tot nu
plec.
— Tată, de ce trebuie să faci aşa? a întrebat Jinlong. Te pui de unul
singur împotriva mersului societăţii - asta nu înseamnă să te zgârii singur pe
ochi şi-apoi să zici că eşti urât când te uiţi în oglindă? Oi fi eu tânăr, tată,
dar am simţit şi eu că lupta de clasă stă să înceapă. Oamenii ca noi, care n-
au rădăcini roşii şi nu-s mlădiţe drepte, poate că o să izbutească să se
ferească de urgie dacă urmează mersul lucrurilor. Să te pui împotrivă
înseamnă să iei ouă să dai cu ele în pietre, cu gând că o să spargi
cataroaiele.
— De-aia vă şi pun să intraţi în comună, că eu sunt muncitor al
câmpului, n-am nicio teamă. Am deja patruzeci de ani, n-am ieşit cu nimic
în evidenţă toată viaţa şi nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că o să ajung
cineva doar pentru că mă gospodăresc individual. Ha-ha, ha-ha-ha!, a râs
tata, în timp ce lacrimile îi curgeau pe faţa albastră. Mamă, a zis apoi, fă-mi
şi mie ceva provizii de drum, mă duc la mai-marii ăstora.
Mama a zis plângând:
— Tată, te-am urmat atâta amar de ani, nu pot să te las, hai să intre
copiii în comună şi eu o să rămân cu tine la individual.
— Nu merge, tu n-ai temelii bune, dacă intri în comună mai ai o
apărare, dacă rămâi cu mine la individual, o să aibă motiv să-ţi dezgroape
rădăcinile şi să-mi pricinuiască şi mie necazuri.
— Tată, am strigat eu tare, rămân eu cu tine la individual.
— Palavre, măi copile, ce înţelegi tu?
— Înţeleg, pe toate le înţeleg. Şi mie mi-s nesuferiţi Hong Taiyue şi
Huang Tong. Deosebit de nesuferită mi-e Wu Qiuxiang, ce mare sculă mai e
şi ea? Cu ochii ăia mijiţi de căţea, cu gura aia de ba o ţuguiază, ba o lăţeşte,
de seamănă c-un cur de găină, ce calitate are ea să vină la noi în casă şi să
se dea mare progresistă?
Mama m-a pironit cu privirea:
— Copile, nu mai fi aşa spurcat la gură!
Am continuat:
— Merg cu tine la individual, când duci bălegarul o să mân eu taurul.
Căruţa noastră face mult zgomot cu roţile ei de lemn, tot scârţ!, scârţ!, nu-i
la fel ca sunetele de rând şi e plăcut la auzit. Să fim independenţi, să facem
fapte de eroism individual! Tată, eu te admir tare mult, merg cu tine la
individual! La şcoală tot nu mă mai duc, că de când sunt n-am avut stofă de
carte şi, cum mă duc la ore, mă trage la somn. Tată, tu ai faţa pe jumătate
albastră, eu am jumătate de faţă albastră. Două feţe albastre, cum o să se
despartă? De multe ori m-au batjocorit pentru faţa mea albastră, aşa că mai
bine să râdă pe săturate, să moară de râs. Două feţe albastre gospodari
individuali, o să fim singurii din tot judeţul, singurii din toată provincia,
grozav de ca lumea! Tată, trebuie să te învoieşti!
Tata s-a învoit. La început am vrut să merg cu el la mai-marii la care
voia să se ducă, dar m-a pus să rămân să am grijă de viţel. Mama a scos
dintr-o gaură din perete câteva bijuterii pe care i le-a dat tatii - se vede că
reforma agrară nu mersese până la capăt, pentru că tot izbutise să ascundă
ceva avere. Tata a vândut bijuteriile să aibă bani de drum, iar mai întâi a
mers la judeţ, unde l-a găsit pe prefectul Chen, cel care ne nenorocise
măgarul negru, şi i-a cerut dreptul să se gospodărească individual. Prefectul
Chen a încercat să-l convingă multă vreme, dar tata nu s-a lăsat şi i-a ţinut
piept cu tărie şi cu multe argumente. Prefectul a spus:
— Din punct de vedere politic, bineînţeles că poţi să te gospodăreşti
singur, însă sper să nu vrei una ca asta.
— Tovarăşe prefect, a zis tata, în contul măgarului ăla negru, dă-mi
un talisman să mă apere şi unde să scrie că Lan Lian are dreptul să meargă
la individual. O să-l lipesc pe perete şi n-o să mai îndrăznească nimeni să
vrea să mă aranjeze.
— Măgarul negru... chiar a fost un măgar bun, a spus prefectul cu
părere de rău, am datorie la tine pentru măgarul ăla, dar să ştii, Lan Lian, că
talisman să te apere nu pot să-ţi dau. O să-ţi scriu o scrisoare în care o să
explic situaţia ta, iar tu du-te cu ea la departamentul cu munca de la sate din
cadrul comitetului de partid de la provincie.
Tata a luat scrisoarea prefectului, s-a dus unde l-a trimis şi a fost
primit de şeful departamentului. Şi acesta a încercat să-l convingă, dar tata a
zis că nu intră în comună şi că vrea să aibă dreptul să meargă la individual:
— Când preşedintele Mao o să dea ordin că nu e voie să mergi la
individual, o să intru, dar, dacă preşedintele Mao nu dă ordinul, nu intru.
Şeful departamentului cu munca de la sate a fost mişcat de
îndărătnicia tatii şi a adăugat câteva rânduri pe scrisoarea de la prefect:
„Deşi noi sperăm ca toaţă ţărănimea să intre în comunele populare şi să
meargă pe drumul colectivizării, dacă un ţăran individual continuă să nu
intre, acesta este un drept legitim, iar organizaţia de bază nu trebuie să-l
silească şi cu atât mai puţin să îl oblige să intre prin mijloace ilegale“.
Scrisoarea a fost un adevărat edict imperial, iar tata a prins-o în cadru
de sticlă şi a spânzurat-o pe perete. După ce s-a întors de la provincie, era
mereu binedispus. Mama i-a luat pe Jinlong şi Baofeng şi-a intrat în
comună, iar din cei opt mu înconjuraţi de pământurile colective au mai
rămas doar trei mu şi doi fen, o fâşie lungă şi îngustă, ca un dig în mijlocul
oceanului nesfârşit. Pentru a avea şi mai multă independenţă, tata a separat
cu chirpici cele trei odăi ale casei şi-a făcut şi o uşă, să fie mai lesnicios. A
mai înălţat şi o sobă şi un kang, iar eu m-am dus să locuiesc cu el. În afară
de această odaie, şi staulul de lângă zidul de sud ne-a revenit tot nouă, celor
două feţe albastre. Aveam trei mu şi doi fen de pământ, un tăuraş, o căruţă
cu roţi de lemn, un plug de lemn, o sapă, o lopată, două seceri, un târnăcop,
o furcă cu doi dinţi, precum şi o oală de fier, patru boluri pentru orez, două
farfurii de porţelan, o oală de noapte, un cuţit de bucătărie, o paletă tot de
bucătărie, o lampă cu kerosen şi un amnar cu care băteai în pietre şi făceai
foc.
Ne mai lipseau unele unelte, dar urma să le completăm noi pe toate,
încet-încet. Tata m-a bătut uşor pe cap şi-a zis:
— Fiule, la urma urmei de ce-ai vrut să mergi cu mine la individual?
Fără să stau pe gânduri, i-am răspuns:
— Te distrezi bine!
 CAPITOLUL 14
Ximen Taurul o ia mânios în coarne pe Wu Qiuxiang; Hong Taiyue îl
laudă bucuros pe Lan Jinlong
În perioada aprilie-mai 1965, când tata s-a dus la mai-marii din
capitala provinciei, Jinlong şi Baofeng au luat-o pe mama şi-au intrat în
comuna populară. În ziua intrării, în curtea familiei Ximen s-a desfăşurat o
ceremonie solemnă. Hong Taiyue a ţinut o cuvântare pe treptele clădirii
principale. Mama, Jinlong şi Baofeng purtau la piept flori mari roşii făcute
din hârtie, şi până şi pe plug priponiseră o pânză roşie. Fratele meu, Jinlong,
a ţinut şi el o cuvântare înfocată şi înflăcărată, în care şi-a exprimat
hotărârea fermă de a merge pe drumul socialismului. Fratele ăsta al meu
avea obiceiul să stea mut şi să nu sufle nicio vorbă, şi nici prin gând nu mi-
ar fi trecut că la cuvântările măreţe vorba-i va fi porţelan de Boshan - cu
toate piesele potrivindu-se între ele. Am început să simt o mare aversiune
faţă de el. Şedeam ascuns în staul, cu braţele după grumazul tău, de frică să
nu vină să te tragă după ei cu forţa.
Înainte să plece, tata m-a dăscălit repetat:
— Fiule, ai grijă de taurul nostru, câtă vreme-l avem, n-avem de ce să
ne facem griji şi putem să mergem până la capăt la individual.
I-am promis tatii că o să am grijă şi tu m-ai auzit, mai ţii minte? I-am
zis:
— Tată, pleacă repede şi vino înapoi repede. Cât trăiesc eu, trăieşte şi
tăuraşul.
Tata a pipăit coarnele care tocmai îţi ieşiseră pe frunte şi-a spus:
— Tăuraşule, să-i dai ascultare! Mai e o lună şi jumătate până la
recoltarea grâului, dacă nu-ţi ajunge iarba, pune-l să te tragă până pe
pragurile râului, unde e plin de bălării să le ronţăi. O să ne descurcăm aşa
până se coace grâul şi creşte păşunea, şi-atunci n-o să avem nicio grijă.
Am văzut ochii scăldaţi în lacrimi ai mamei, împodobită cu flori roşii
cum era, pe când se uita deseori către staul. De fapt ea nu voia să facă acest
pas, dar trebuia să-l facă. Fratele meu, Jinlong, n-avea decât şaptesprezece
ani, dar avea deja planuri mari şi vorba lui avea mare greutate, iar mama
avea o oarecare teamă de el. Simţisem că sentimentele mamii faţă de tata nu
erau nici pe departe atât de adânci ca faţă de Ximen Nao. Măritişul cu tata
se făcuse pentru că n-avusese încotro. Nici iubirea pe care mi-o purta mie
nu era la fel de adâncă precum cea pentru Jinlong şi Baofeng. Seminţele de
la cei doi bărbaţi nu erau la fel. Însă în fond şi eu eram băiatul ei şi, chiar de
voia să fie fără păsare, nu putea.
Mo Yan, ducând după el o şleahtă de şcolari, a slobozit o rimă proastă
de-a lui în faţa staulului:

Ăl bătrân căpos, ăl mic tot căpos,

Singuri ei lucrează, zic şi că-i frumos,
Mai au şi viţelul, tot piele şi os,
Mai au şi căruţa, roţile-i s-au ros.
Intră în comună, nu e loc de-ntors,
Devreme de intri eşti mai bucuros...

În situaţia în care mă aflam, mă încerca o oarecare frică, dar o şi mai

mare însufleţire. Mi se părea că cele dinaintea ochilor fac parte toate dintr-o
piesă, în care eu jucam personajul negativ secundar. Deşi era un rol negativ,
era mai important decât cel pozitiv jucat de oamenii strânşi acolo. Simţeam
că trebuie să-mi fac intrarea în scenă. Pentru personalitatea tatii, pentru
demnitatea lui, dar şi pentru a-mi dovedi curajul şi bineînţeles pentru
onoarea ta de taur, trebuia să urc pe scenă şi să fiu văzut. Sub privirile
tuturor, te-am tras după mine afară din staul. Crezusem la început că o să ai
trac - nu mi-ar fi trecut prin cap că n-o să te încerce niciun firişor de teamă.
Frâul tău nu era decât o funie subţire, care te ţinea legat de grumaz numai
cu numele, o dată să te fi zbătut şi l-ai fi dat jos; dacă n-ai fi vrut să mă
urmezi, n-aş fi avut ce-ţi face. M-ai urmat însă, supus şi vesel, şi ne-am
făcut apariţia în curte. Am atras privirile tuturor. Anume am scos pieptul
înainte şi mi-am înălţat capul, încercând să semăn cu un bărbat adevărat.
Nu-mi puteam vedea înfăţişarea, dar după râsetele oamenilor îmi dădeam
seama că sunt foarte caraghios, asemenea unui clovn. În acest moment
inoportun, te-au apucat giumbuşlucurile şi-ai tras un zbierat cu vocea ta
moale - în fond, erai doar un tăuraş, nu un taur adult. După aceea te-ai
repezit drept spre mărimile satului, care şedeau în faţa uşii de la clădirea
principală.
Cine era acolo? Hong Taiyue era acolo, Huang Tong era acolo, Yang
al Şaptelea era acolo, nevasta lui Huang, Wu Qiuxiang, era şi ea acolo - o
înlocuise pe Yang Guixiang ca responsabilă cu femeile. Am tras de frâu, nu
voiam să te las să te duci într-acolo. Vrusesem doar să te trag afară cât să fii
văzut, să-i fac să se uite la tine, la tăuraşul gospodăriei individuale, cel atât
de înzestrat şi atât de frumos şi care în nu multă vreme avea să devină cel
mai frumos taur din satul Ximen. Dar a dat boala rea deodată în tine şi doar
cu niţică sforţare, m-ai tras după tine, făcându-mă să ţopăi şi să sar ca o
maimuţică. Cu puţin mai mult efort, te-ai zbătut şi-ai rupt frâul. Cu mâna
încleştată pe capătul de funie retezată la jumătate, te-am privit neajutorat
cum galopezi drept către mărimile acelea. Credeam că o să te duci să-l iei în
coarne pe Hong Taiyue, sau poate pe Huang Tong, şi nu mi-ar fi trecut prin
cap că o să te năpusteşti de-a dreptul la Wu Qiuxiang. Pe atunci nu ştiam de
ce voiai s-o iei în coarne pe Wu Qiuxiang, dar acum, desigur, am înţeles.
Purta o bluză violet închis şi pantaloni albastru-închis, părul îi era sclipicios
şi-şi prinsese în el o clamă de plastic în formă de fluture, arătând foarte
frumuşică şi cochetă. Întorsătura neaşteptată pe care o luau lucrurile i-a
făcut pe oameni să facă ochii mari şi să rămână cu gura căscată, şi până să
reacţioneze, tu o împunseseşi deja pe Qiuxiang, rostogolind-o la pământ. O
împungeai şi-o rostogoleai şi nu te potoleai, încontinuu o împungeai aşa, iar
ea se văita amarnic şi se rostogolea, până când s-a căţărat la loc în picioare
şi-a dat să scape cu fuga, dar n-a izbutit, era stângace ca raţele, iar fundul ei
voinic se tot balansa; tu i-ai mai dat un cap peste şale, iar ea a orăcăit o dată,
corpul i s-a înclinat şi s-a prăbuşit sub ochii lui Huang Tong. Acesta s-a
răsucit şi-a luat-o la fugă, iar tu ai pornit în urmărire. Fratele meu, Jinlong, a
venit la tine cu paşi mari şi te-a şi încălecat - aşa de lungi avea picioarele -,
te-a cuprins pe după grumaz şi s-a lipit strâns de spinarea ta, de parcă era o
panteră neagră. Tu ai zvâcnit din copite, ai sărit în sus, ai dat din cap, ai
scuturat din grumaz, dar n-ai putut să-l lepezi de pe tine. Te-ai năpustit
bezmetic ba-ntr-o parte, ba-ntr-alta, iar oamenii s-au strâns toţi într-un ghem
încâlcit, ţipând ca din gură de şarpe. Jinlong te-a apucat cu mâinile de
urechi, iar apoi s-a pus să scobească cu degetele în nările tale şi uite-aşa te-a
îmblânzit. Ceilalţi oameni au roit la voi ca albinele şi te-au apăsat la
pământ, ţipând alandala şi toţi deodată:
— Prindeţi-i belciug! Jugăniţi-l la iuţeală!
Eu îi altoiam cu frâul retezat pe jumătate, ocărându-i cu glas ridicat:
— Daţi-i drumul tăuraşului meu, bandiţilor ce sunteţi, daţi-i drumul!
Jinlong, frate-meu - pfui!, ce mai frate! - tot mai stătea călare pe tine.
Faţa îi era alb-cenuşie, avea ochii goi, iar cu degetele scobea în nările tale.
L-am altoit şi pe el pe spate cu frâul meu retezat pe jumătate, ocărându-l
mânios:
— Trădătorule ce eşti! Dă drumul la mână, dă drumul!
 Sora mea, Baofeng, m-a împiedicat şi nu m-a mai lăsat să-mi altoiesc
fratele. Era îmbujorată toată şi din gură scotea un şuierat plângăcios, dar
poziţia ei părea deosebit de echivocă. Mama înlemnise acolo şi striga, în
timp ce colţurile gurii îi tremurau:
— Fiilor... potoliţi-vă, of, ce păcat o mai fi şi-ăsta...
Hong Taiyue a strigat tare:
— Duceţi-vă şi-aduceţi o frânghie!
Fiica cea mare a lui Huang Tong, Huzhu, a fugit cu iuţeala vântului
până în casă, de unde a ieşit trăgând după ea o frânghie de cânepă, pe care a
aruncat-o în faţa tăuraşului; s-a răsucit apoi şi-a sărit de-acolo. Sora ei mai
mare, Hezuo, a îngenuncheat la rădăcina caisului şi-a frecat-o pe mama ei
pe piept, spunând printre suspine:
— Mamă, mamă, nu-i nimic grav...
Hong Taiyue a pus chiar el mâna şi i-a legat tăuraşului picioarele din
faţă şi-n cruciş, şi-n curmeziş de vreo zece ori şi după aceea l-a sprijinit pe
Jinlong de braţe să se tragă jos de pe spinarea viţelului. Fratelui meu i se
strâmbaseră picioarele şi-i zvâcneau, dum!, dum!, faţa i se uscase şi i se
îngălbenise, iar mâinile îi rămăseseră ţepene. Oamenii s-au dat toţi la o
parte cu iuţeală şi-am rămas doar eu şi tăuraşul. „Tăuraşule, tăuraşul meu
viteaz care merge la individual, ăsta care ne-a trădat familia noastră cea care
merge la individual te-a făcut să suferi de moarte!“ Aşa ziceam, lovindu-l
uşor peste fund şi bocindu-l. „Ximen Jinlong, mi-ai făcut tăuraşul să sufere
de moarte, eu şi cu tine nu mai avem amândoi loc sub soare!“ am zbierat eu
tare, schimbându-i fără să stau pe gânduri numele din Lan Jinlong în Ximen
Jinlong, printr-o mişcare deosebit de diabolică. În aşa fel, în primul rând
arătam că între mine, Lan Jiefang, şi el, există o linie clară de demarcaţie,
iar în al doilea, le atrăgeam oamenilor atenţia să nu-i uite originea socială -
el e sămânţă de moşier, prin vine îi curge sângele moşierului samavolnic
Ximen Nao, iar între voi şi el se află vrajbă după ce i-aţi ucis tatăl!
Am văzut cum faţa lui Ximen Jinlong se face deodată ca o foaie albă
de hârtie, veche şi mototolită. Corpul a-nceput şi el să i se zdruncine de
parcă ar fi primit o bâtă drept în cap. În acelaşi timp, tăuraşul care şedea
întins ţeapăn pe pământ a-nceput brusc să se zbată. Fireşte că atunci nu
ştiam că eşti reîncarnarea lui Ximen Nao şi bineînţeles că habar nu aveam
că în faţa lui Yingchun, Qiuxiang, Jinlong şi Baofeng, trăirile tale erau atât
de complicate - de o mie şi unul de feluri, nu-i aşa? Când te-a lovit Jinlong
se cheamă că fiul şi-a lovit părintele, nu? Iar când eu l-am ocărât pe Jinlong
se cheamă că l-am ocărât pe fiul tău, nu? Cum să fie de-ajuns doar cuvântul
„tulburare“ pentru trăirile din inima ta? Tulburare, tulburare, tulburare, o
întindere de tulburare, inima tulburată şi încâlcită precum cânepa, numai tu
poţi să spui limpede.
— Nici eu nu pot spune limpede!
Tu te-ai căţărat în picioare, dar era clar că eşti puţin ameţit şi că-ţi
amorţiseră şi picioarele. Tot mai voiai să faci nefăcute, dar ţi-a pus piedică
pe dată frânghia din jurul picioarelor din faţă; ai şontâcăit puţin, aproape te-
ai prăbuşit, iar apoi, într-un târziu, te-ai proptit pe picioare. Ochii ţi se
înroşiseră, erai vădit pârjolit de focul mâniei, iar respiraţia ţi-era repezită -
în mod limpede, totul era din cauza supărării înăbuşite în tine. Din nările
tale de un albastru deschis se prelingea sânge de un roşu întunecat; îţi
curgea sânge şi din urechi, un sânge de un roşu aprins. Într-una dintre ele
aveai o gaură pe care ţi-o făcuse probabil Jinlong muşcându-te de ea, iar eu
n-apucasem, în pripă, să găsesc locul unde se afla bucăţica aceea din
pavilionul urechii - pesemne că o dăduse pe gât Jinlong şi-acum era în burta
lui. Când regele Wen din Zhou a fost silit să mănânce din carnea propriului
său fiu, a scuipat afară câteva cocoloaşe de carne, care s-au prefăcut în
iepuri şi-au luat-o la sănătoasa. Când Jinlong ţi-a înghiţit bucata din ureche,
se cheamă că fiul a mâncat din carnea tatălui, pe care n-avea s-o scuipe însă
afară niciodată - avea să se prefacă doar în rahat pe care el avea să-l dea
afară: şi, după ce avea să-l dea afară, în ce avea să se mai prefacă?
Şedeai în mijlocul curţii - mai precis ar fi să spun că şedeam amândoi
în mijlocul curţii - şi nu se putea spune limpede dacă eram învingători sau
învinşi; de aceea nu se putea spune nici dacă suferiserăm o umilinţă sau ne
bucuraserăm de glorie. Hong Taiyue l-a bătut pe umăr pe Jinlong şi-a spus:
— Bună treabă, flăcăule, în prima zi intrat în comună şi-ai şi făcut
faptă de mare merit! Eşti ager şi curajos şi n-ai teamă în faţa primejdiei,
comuna noastră populară are nevoie de un tânăr aşa bun ca tine!
Am văzut cum feţişoara lui Jinlong se îmbujorează toată - lauda lui
Hong Taiyue clar îl emoţionase. Mama s-a dus lângă el, l-a mângâiat pe
braţ, l-a ciupit de umăr, toată faţa ei exprimând un singur cuvânt:
preocupare. Jinlong n-a apreciat bunătatea ei, s-a ferit de ea şi s-a dus mai
aproape de Hong Taiyue.
Ţi-am şters cu mâna sângele de pe nas şi-am aruncat o ocară în
direcţia oamenilor:
— Bandiţilor ce sunteţi, despăgubiţi-mă pentru tăuraş!
 Hong Taiyue a spus serios:
— Jiefang, taică-tău nu e aici, aşa că o să-ţi zic ţie ce am de spus.
Tăuraşul tău a rănit-o pe Wu Qiuxiang şi cheltuielile cu tratamentul ei o să
fie în seama voastră. Când se întoarce taică-tău, să vorbeşti cu el
numaidecât să-i prindeţi taurului belciug în nas: dacă mai ia în coarne vreun
membru al comunei, o să-i luăm viaţa.
— Pe cine vrei tu să bagi în sperieţi? Eu m-am făcut mare mâncând
mâncare, nu sperieturi din astea. Politica statului, ce, eu n-o ştiu? Tăuraşul e
din rândul vitelor mari, e mijloc de producţie, să-l ucizi înseamnă să încâlci
legea, n-aveţi voi dreptul să mi-l ucideri!
— Jiefang, m-a mustrat mama cu severitate, copile, cum de
îndrăzneşti să vorbeşti cu unchiul aşa?
— Ha-ha! ha-ha-ha! a hohotit de câteva ori Hong Taiyue, rostind apoi
către oameni: Ia ascultaţi aici ce gură mare are ăsta! Ştie şi că taurul e
mijloc de producţie! Îţi spun eu cum stă treaba, vitele comunei populare
sunt mijloace de producţie, vitele din gospodăriile individuale sunt mijloace
de producţie reacţionare. Aşa e, dacă o vită a comunei populare ia în coarne
un om, tot n-o omorâm, dar dacă una dintr-o gospodărie individuală face
asta, o condamn pe loc la moarte!
Hong Taiyue a luat o poziţie cu totul neşovăielnică, de parcă ar fi ţinut
în mână un cuţit ascuţit, dar invizibil, şi-ar fi fost de-ajuns să dea din mână,
iar tăuraşului meu i-ar fi stat capul unde-i stăteau picioarele. Eu eram tânăr,
tata nu era cu mine, aşa că m-a cuprins neliniştea, limba mi s-a împleticit şi
elanul mi-a pierit şi el. În faţa ochilor mi-a apărut o imagine
înspăimântătoare - Hong Taiyue ridicând un cuţit albastru şi tăind capul
taurului meu. Din gâtul lui tăiat însă răsărea pe dată încă un cap, iar i-l tăia
şi iar răsărea altul, şi aşa de multe ori până când Hong Taiyue îşi arunca
cuţitul şi scăpa cu fuga, iar eu râdeam în hohote...
— Băieţică ăsta o fi luat-o razna, şopăcăiau oamenii între ei,
comentând râsul meu inoportun.
— Fir-ar mă-sa, aşa tată, aşa fiu! l-am auzit pe Huang Tong rostind
neputincios.
Am auzit-o apoi pe Wu Qiuxiang, care-şi recăpătase suflarea,
ocărându-l aprig pe Huang Tong:
— Şi mai ai obraz să-ţi deschizi gura aia împuţită! Ţestoasă ce eşti cu
capul sub carapace, laşule, când l-ai văzut că mă ia în coarne, nu m-ai
salvat, ba m-ai şi împins în faţă, dacă nu era Jinlong, muream sigur sub
coarnele dracului ăsta împieliţat de taur...
Privirile oamenilor s-au aţintit încă o dată pe faţa fratelui meu,
Jinlong. Pfui, ce mai frate! Era însă fiul mamei mele şi e greu să te lepezi de
legăturile dintre fraţi. În rândul privilor care îl fixau pe fratele meu, cea a lui
Wu Qiuxiang era uşor aparte, în timp ce privirea fiicei ei celei mari, Huzhu,
era încărcată de simţiri. Astăzi pricep, fireşte, că pe atunci conformaţia
fratelui meu începea să capete conturul lui Ximen Nao; Wu Qiuxiang îşi
vedea în el primul bărbat, şi deşi spusese că fusese o slujitoare siluită de el
şi că era plină de amărăciune şi adâncă vrajbă în privinţa lui, adevărul-
adevărat stătea cu totul altfel. Ximen Nao fusese un drac care supunea
femeile şi ştiam că în ochii lui Qiuxiang, cel de-al doilea bărbat al ei, Huang
Tong, era doar o grămadă de căcăreze galbene de câine. Cât despre privirea
încărcată de simţiri a lui Huang Huzhu, aceasta era expresia primilor
muguri ai iubirii.
— Şi uită-te dumneata, Lan Qiansui - nu prea-ndrăznesc să mă
adresez dumitale cu numele ăsta -, cum cu sula lui Ximen Nao ai spart la
lumea asta simplă până ai îmbârligat-o de nu se poate!
 CAPITOLUL 15
Pe pragurile râului la păscut vitele, fraţii se iau la bătaie; când firele
lumii de ţărână nu-s rupte, în stânga şi-n dreapta greutăţile-s multe
La fel ca atunci când măgarul a făcut mare tărăboi la gospodăria
sătească şi a stârnit atenţia generală a ţăranilor, tu, hibridul rezultat din
încrucişarea unui taur Simmenthal cu o vacă mongolă, ai devenit renumit în
urma marelui tărăboi pe care l-ai făcut la întrunirea de primire în comună a
mamei, a lui Jinlong şi a lui Baofeng. În acelaşi timp cu tine, a devenit
renumit şi fratele meu vitreg, Ximen Jinlong, căci oamenii au văzut cu
propriii lor ochi îndemânarea plină de vitejie arătată de el şi purtarea lui
bărbătească şi fără teamă în faţa primejdiei, atunci când te-a supus. Potrivit
spuselor celei care mai târziu avea să-mi fie soţie, Huang Hezuo, sora ei,
Huzhu, s-a îndrăgostit de el exact în clipa în care s-a suit pe spinarea
tăuraşului.
Tata nu se întorsese încă din drumul lui la mai-marii provinciei, iar tu
ai mâncat toată iarba de-acasă, aşa că, în conformitate cu instrucţiunile date
de el înainte de plecare, te trăgeam în fiecare zi să paşti pe pragurile râului
pe care se transportaseră odată grânele. Pe vremea când erai măgar,
hoinăriseşi pe-acolo multe zile la rând şi topografia locului nu-ţi era deloc
nefamiliară. În acel an, primăvara venise târziu şi, deşi era deja luna a patra,
gheaţa trainică din mijlocul râului încă nu se topise complet. Iarba uscată de
pe pragurile râului foşnea - mereu îşi găseau loc prin ea gâştele sălbatice,
băgând adesea spaima în câte vreun iepure gras; mai puteai zări întâmplător
şi câte o vulpe cu blana strălucitoare, care fulgera ca o flacără prin păpuriş.
La fel ca la noi, şi iarba marii brigăzi de producţie se terminase, iar
animalele crescute la colectiv - douăzeci şi patru de capete de vită, patru
măgari şi doi cai - au fost şi ele mânate acolo să pască în sălbăticie. Păstorii
erau doi, crescătorul Hu Bin şi Ximen Jinlong. Pe atunci, sora mea vitregă,
Ximen Baofeng, fusese deja trimisă la clasa pregătitoare pentru moaşe
organizată de departamentul de sănătate al judeţului ca să înveţe tehnicile
de moşit şi să devină prima moaşă învăţată de la noi din sat. Şi sora şi
fratele meu primiseră însărcinări importante de cum intraseră în comună.
Poate că o să mă întrebi: Baofeng s-a dus să înveţe să moşească şi se poate
spune că a primit o însărcinare importantă, dar ce mare însărcinare a primit
Jinlong când l-au trimis să pască vitele? Bineînţeles că să paşti vitele nu e o
însărcinare importantă, însă, în afară de asta, Jinlong ţinea şi socoteala
punctelor de muncă. În fiecare seară, la lumina lămpii, el însemna cu mare
conştiinciozitate în catastif, în camera unde se consemnau punctele de
muncă, situaţia muncii prestate peste zi de fiecare membru al comunei: dacă
să ţii tocul în mână nu e însărcinare importantă, atunci ce e?
Datorită acestor însărcinări importante, bucuria dădea pe dinafară pe
faţa mamei. Când mă vedea pe mine ieşind cu tăuraşul în urma mea, scotea
în schimb un oftat prelung: în fond, şi eu eram fiul ei.
Bine, să nu mai vorbesc iară rost, să vorbesc de Hu Bin. Acesta era
scund de statură, afecta un accent din alt loc şi la încheierea fiecărei
propoziţii îşi ridica exagerat vocea. Fusese diriginte la poşta comunei, dar în
urma adulterului cu logodnica unui militar activ fusese condamnat la muncă
silnică, iar după ce-şi ispăşise pedeapsa şi-l lăsaseră slobod îşi stabilise
domiciliul în satul Ximen. Soţia lui, Bai Lian, era telefonistă la staţia de
telefonie instalată de poştă în satul nostru. Bai Lian avea o găluşcă mare de
faţă, buzele roşii şi dinţii albi, vocea clară şi melodioasă şi relaţii strânse cu
foarte multe cadre de la comună. În faţa ferestrei ei se înălţa un stâlp din
brad, pe care se aflau optsprezece fire telefonice; acestea se strecurau pe
fereastră la ea în casă. O jucărioară care semăna cu o măsuţă de toaletă era
conectată cu firele alea. Când mergeam la şcoala primară, o puteam auzi din
clasă cum strigă lungindu-şi vocea de parcă ar fi cântat: „Aloooo, cu cine
doriiiiţi? Doriţi cu satul Zhenggong, un moooooment, vă rog, aveţi
legătuuuuura...“ Copiii fără minte care eram ne trânteam adesea sub
fereastra ei şi ne iţeam înăuntru prin găurile din hârtia ferestrei: o vedeam
cu căştile pe cap, cu o mână petrecută pe după copilul căruia îi dădea să
sugă şi cu cealaltă vârând sau scoţând din găurelele de la maşinăria aia nişte
fişe foarte elastice. Priveliştea era misterioasă şi minunată şi ne uitam în
fiecare zi, fără să ne plictisim. Cadrele din sat ne uşuiau de-acolo, dar noi ne
strângeam din nou. Am văzut aici nu numai cum munceşte Bai Lian, dar şi
numeroase scene pe care copiii nu s-ar fi cuvenit să le vadă. Am văzut cum
cadrele de la comună care staţionau în sat se ţineau de şotii şi cochetării cu
Bai Lian, luându-şi tot felul de libertăţi cu ea, şi am văzut şi cum Bai Lian,
cu un ton ridicat ca de cântec, îl ocărăşte mânioasă pe Hu Bin. Ne-am dat şi
seama de ce copiii lui Bai Lian au fiecare altă înfăţişare. Mai apoi în cadrul
ferestrei ei au prins geam, iar pe dinăuntru au pus perdele şi nu mai puteam
vedea nimic - mai auzeam de-afară doar mişcările de dinăuntru. Şi mai
apoi, au îngropat nişte fire electrice în afara ferestrei, prin care circula
curent, iar băieţică ăla de Mo Yan s-a curentat sus pe pervaz, punându-se să
strige în gura mare şi udându-şi nădragii; eu am întins mâna să-l trag de-
acolo şi m-am curentat şi eu. Şi eu am strigat în gura mare, dar nu mi-am
udat nădragii. După păţania asta rea, n-am mai îndrăznit să mergem acolo să
ascultăm mişcările de dinăuntru.
Hu Bin purta pe cap o pălărie din pluş cu apărătoare de urechi şi pe
nas avea ochelari de protecţie de felul celor folosiţi de mineri; era îmbrăcat
într-o uniformă veche şi ruptă şi se-nfaşura într-o manta militară unsuroasă
toată, în buzunarul căreia ţinea un ceas şi o carte de coduri. Să-l pui să
pască vitele chiar însemna să-l obideşti. Dar cine-i pusese scula să nu stea
cuminte? Îl punea pe frate-meu să se ducă să strângă laolaltă vitele risipite,
iar el şedea pe zăgazul scăldat de soare, răsfoia codul, mormăia tot felul de
cuvinte, şi pe când le mormăia, îl podideau lacrimile, după aceea hohotea de
plâns şi după aceea zbiera tare:
— M-au nedreptăţit de moarte, m-au nedreptăţit de moarte! O clipă,
nici trei minute, şi mi-am stricat viitorul!
Vitelor marii brigăzi de producţie le dăduseră jos frâul, iar ele se
risipiseră pe pragurile râului; erau toate slabe de le numărai coastele şi erau
pline de fire moarte de păr, dar, dobândindu-şi pentru prima oară libertatea,
ochii le aruncau lumini şi s-ar fi zis că erau într-o dispoziţie veselă. Ca să te
împiedic să te amesteci cu ele, te trăgeam de frâu şi nu îndrăzneam să-ţi dau
drumul. Te-am dus până la nişte plante de apă veştejite, cu gândul să te pun
să ronţăi ierburile acelea hrănitoare şi cu gust bun, dar tu erai chitit să nu
ronţăi din ele şi m-ai tras după tine la marginea apei, acolo unde trestiile de
anul de dinainte stăteau drepte fir lângă fir, ducând la vârf frunze alb-
cenuşii ca nişte cuţite ascuţite, şi unde vitele brigăzii ba se arătau, ba se
ascundeau. Faţă de puterea ta, a mea era atât de măruntă, că nici nu merită
menţionată, aşa că, deşi te ţineam de frâu, de fapt n-aveam cum să te abat
din drum - unde voiai să te duci, acolo mă trăgeai şi pe mine. În acea vreme,
fizic vorbind, erai în mare măsură un taur adult, iar pe frunte îţi răsăriseră
deja două coarne verzui, care semănau la formă cu mugurii de bambus şi
erau lucioase ca jadul. În ochii tăi nu se mai găsea doar puritatea copilului -
se adăugase nu puţină viclenie şi întunecime. După ce m-ai tras între trestii,
ne-am apropiat treptat-treptat de vitele brigăzii. Trestiile se legănau în timp
ce vitele le sfâşiau frunzele veştede din partea de sus; animalele mâncau cu
capul ridicat, clefăind şi plescăind, de parcă ar fi mestecat fier. Nu semăna
deloc cu felul de a mânca al vitelor, ci mai degrabă cu al girafelor. Am
văzut-o pe vaca mongolă cu coada şerpuitoare, mama ta. Privirile vi s-au
încrucişat şi ea a scos un muget, dar tu n-ai răspuns, ci doar ai iscodit-o din
priviri, de parcă ţi-ar fi fost străină şi de parcă ai fi resimţit oarecare
ostilitate faţă de ea. Fratele meu ţinea în mână un bici şi răpăia cu el în
trestii, vărsându-şi parcă supărarea înăbuşită în inimă. De când intrase în
comună nu mai vorbisem cu el şi bineînţeles că nu puteam să mă bag eu să
intru în vorbă cu el; dacă era să vină el să intre în vorbă cu mine, luasem
hotărârea să nu-l bag în seamă. Am văzut cum îi scânteiază stiloul de la
piept în lumina soarelui, iar inima mi-a fost cuprinsă de emoţii greu de pus
în cuvinte. Când îl urmasem pe tata la individual, nu stătusem să cuget
adânc şi să chibzuiesc totul, acţionasem dintr-un impuls de moment, de
parcă într-o piesă ar fi lipsit un actor iar pornirile actoriceşti m-ar fi făcut să
mă ofer să joc eu. Actoria are nevoie de scenă şi, şi mai mult, de spectatori,
însă acum nu existau nici scenă, nici spectatori. Mă simţeam însingurat. Îi
furişam câte o privire fratelui meu, dar el nu se uita la mine - stătea cu
spatele la mine şi dădea lovitură după lovitură de bici, căreia trestiile îi
răspundeau frângându-se, de parcă Jinlong n-ar fi ţinut în mână un bici, ci o
sabie. Gheaţa de pe râu începuse să se topească, iar suprafaţa ei se umpluse
de găuri; prin ele ieşea la iveală apa albastră a râului, care răsfrângea
soarele, trimiţând fire de lumină ce-ţi luau ochiii De partea cealaltă se
întindea domeniul gospodăriei de stat, pe care o întindere de case ca ale
străinilor, cu olane roşii, alcătuia un contrast vădit cu colibele cu pereţi de
pământ şi acoperiş de paie din sat; avea aerul acela de bogătan a cărui vorbă
cântăreşte mai greu ca a celorlalţi pe care îi vezi la proprietăţile de stat. De-
acolo răzbatea deseori câte un duduit asurzitor. Ştiam că aratul de primăvară
stă să înceapă şi că ce se aude e echipa de întreţinere a gospodăriei
verificând şi reparând utilajele. Am zărit ruinele furnalelor rămase de pe
urma Marii căliri a oţelului, asemenea unor morminte părăginite,
nemăturate de nimeni şi la care nimeni nu aduce sacrificii. Frate-meu s-a
oprit din biciuit trestii, s-a ţinut ţeapăn şi mi-a zis cu o voce rece ca gheaţa:
— Nu ajuta tiranul când săvârşeşte cruzime!
— Nu te mai fuduli aşa să uiţi de tine! i-am răspuns eu dinte pentru
dinte.
— De azi încolo, am să te chelfănesc în fiecare zi, până când o să intri
cu taurul după tine în comună, mi-a zis el, stând ca şi mai înainte cu spatele
la mine.
 — Să mă chelfăneşti? Uitându-mă că era cu mult mai voinic decât
mine, i-am zis fioros la chip, dar fricos la inimă: Hai, chelfăneşte-mă,
încearcă, încearcă! Ha! dacă o să-ndrăzneşti, o să mori şi-o să rămâi
neîngropat!
S-a răsucit şi, cu faţa la mine, a zâmbit:
— Bine, hai să văd cum o să mă faci tu să mor şi să rămân
neîngropat!
A întins mânerul biciului şi mi-a ridicat îndemânatic cu el şapca de pe
cap, aşezând-o apoi cu cea mai mare grijă pe un smoc de ierburi uscate:
— Să nu-ţi murdăreşti şapca şi s-o superi pe mama.
După aceea mi-a tras în cap un mâner de bici.
Când m-a trosnit cu mânerul biciului, se cheamă că m-a durut, dar nu
cine ştie ce - la şcoală mă izbisem adesea de tocul uşii cu capul, iar
cărămizile şi bucăţile de olan lansate de colegi mă nimeriseră şi ele adesea
tot în cap, durerea de la acele lovituri depăşind-o de departe pe cea
provocată de un mâner de bici; nimic însă nu mă indignase ca atacul acesta.
Am simţit în creier un bubuit fără oprire, care se confunda cu duduitul
tractoarelor de pe malul de răsărit al râului, în timp ce-n faţa ochilor îmi
jucau scânteietoare steluţe aurii. N-am mai stat mult pe gânduri, am aruncat
frâul şi m-am năpustit peste el. S-a dat la o parte ferindu-se de mine şi cu
acest prilej mi-a tras şi un şut în fund. M-am bălăbănit şi-am căzut pe burtă
între trestii; la rădăcina lor am dat peste o piele de şarpe, care aproape mi-a
intrat în gură. Pielea de şarpe sau năpârlitura de şarpe, cum i se mai zice,
are putere de medicament - într-un an, pe piciorul lui Ximen Jinlong
crescuse o bubă mare cât o ceaşcă pentru ceai, care-l durea de răcnea cu
cerul şi pământul, iar mama a aflat de un leac, omleta cu piele de şarpe. M-a
trimis în păpuriş să caut o piele de şarpe. N-am găsit, m-am întors şi i-am
zis, iar ea m-a ocărât că nu-s bun de nimic, după care tata m-a luat cu el să
căutăm din nou. În adâncul păpurişului am găsit una care să fi avut vreo doi
metri. Era foarte nouă, şarpele acela mare care de-abia ce şi-o lepădase nu
era departe şi scuipa către noi cu limba lui lungă şi forfecată. Mama a făcut
cu pielea aia o omletă din şapte ouă, de-a umplut ochi o farfurie: era aurie la
culoare, răspândea o mireasmă care-ţi umplea nările şi mă facea să-mi lase
gura apă. M-am forţat să nu mă uit la ea, dar ochii voiau singuri să
privească pieziş într-acolo. Pe vremea aceea, tu, Ximen Jinlong, erai un
frăţior plin de bunătate şi cinste şi mi-ai zis: „Frăţioare, hai, vino să
mâncăm amândoi“. „Nu, nu mănânc, e ca să te vindece pe tine de boală, nu
mănânc.“ Am văzut cum îţi picură lacrimile în farfurie, rop!, rop!, rop!...
Însă acuma ai dat în mine... Am apucat între buze pielea de şarpe de pe jos,
mi-am închipuit că m-am prefăcut şi eu într-un şarpe cu otravă mortală şi
m-am năpustit din nou asupra lui.
De data asta nu s-a mai putut feri de mine. L-am cuprins cu braţele pe
după şale şi l-am împuns cu căpăţâna în bărbie, căutând să-l răstorn. El şi-a
vârât viclean un picior între picioarele mele, m-a apucat pe după umeri şi-a
început să ţopăie într-un picior, fără să cadă. Te-am zărit întâmplător şi pe
tine, corcitura rezultată din împreunarea taurului Simmenthal cu vaca
mongolă, cum stăteai deoparte, liniştit, cu privirea plină de melancolie şi
neputinţă, ceea ce mă nemulţumea mult. Eu mă înfruntam cu vrăjmaşul care
îţi muşcase o bucată din ureche şi-ţi scobise cu degetele în nări, tu de ce nu
mă ajutai? Doar să-i fi luat la ţintă spinarea şi să-l fi luat uşurel în coarne,
şi-l şi răsturnai. Cu doar puţin mai mare putere, îl faceai să zboare, iar el
cădea la pământ, eu mă apăsam peste el şi gata, era înfrânt. Dar tu nu te
mişcai. Acum bineînţeles că înţeleg de ce nu te mişcai, el era fiul tău bun,
iar eu îţi eram prieten foarte apropiat, care îţi arăta atâta căldură, te ţesăla,
îţi gonea tăunii şi vărsa lacrimi pentru tine, aşa că tu erai prins la mijloc, îţi
era greu să alegi. Cred că cel mai mult îţi doreai ca noi să ne oprim din
înfruntare, să ne separăm, să ne strângem mâinile şi să ne împăcăm şi să fim
fraţi buni ca în trecut. De câteva ori Jinlong s-a împiedicat de trestii şi
aproape s-a prăbuşit, dar ţopăia de câteva ori şi-şi recăpăta echilibrul.
Puterile îmi erau pe terminate, gâfâiam ca un taur şi simţeam o apăsare în
piept. Cuprins de panică, am simţit deodată o durere intensă în urechi - îşi
mutase mâinile de pe umerii mei pe urechi şi mă înhăţase de ele. Tot atunci
am auzit şi vocea ca de eunuc a lui Hu Bin răsunând alături:
— Bine! Bine! Dă-i! Dă-i! Dă-i!
După aceea a urmat sunetul aplauzelor lui Hu Bin. Eram năpădit de
durere, mă mai distrăgea şi Hu Bin, bineînţeles că mai era şi deznădejdea
provocată de faptul că tu nu mă ajutai, iar când piciorul lui Jinlong s-a
încolăcit în jurul piciorului meu stâng, m-am prăbuşit în fund, iar el pe dată
s-a apăsat peste mine cu corpul. Mă apăsa cu genunchii în burtă, durerea
surdă era greu de suportat şi simţeam că aproape mi-am udat nădragii. Mă
trăgea cu mâinile de urechi, ţinându-mi capul cu fermitate apăsat la pământ.
Am zărit cerul azuriu, vălătucii de nori de un alb imaculat şi soarele care-ţi
înţepa ochii, iar după aceea am văzut faţa slabă şi prelungă a lui Ximen
Jinlong, cu marginile şi colţurile ei uşor de distins, cu buzele subţiri, dar
ferme, tuleiele de un negru uleios de deasupra buzei de sus, şaua semeaţă a
nasului şi ochii din care scânteiau fire întunericite de lumină. Insul ăsta
hotărât că nu e rasă galbenă pură, pesemne că e şi el, ca taurul, de sânge
amestecat - îmi puteam închipui, după faţa lui, înfăţişarea lui Ximen Nao,
omul acela pe care nu-l întâlnisem, dar despre care oamenii povesteau
adesea. Voiam să-l înjur mânios, dar mă trăgea de urechi atât de tare că mi
se întinsese pielea pe obraji şi-mi erau greu să deschid gura. Am slobozit
nişte cuvinte pe care nici eu nu le-am auzit limpede. M-a tras sus de cap şi
m-a apăsat din nou tare-tare la pământ, iar după aceea a spus, cu pauză,
după fiecare cuvânt:
— Intri sau nu în comună?
— Nu... nu intru... au ţâşnit în sus vorbele mele, dimpreună cu saliva.
— De azi înainte, o să te chelfănesc în fiecare zi, întruna o să te
chelfănesc până te învoieşti să intri în comună. Şi, pe deasupra, de fiecare
dată o să te chelfănesc şi mai zdravăn ca înainte!
— Mă duc şi te spun lu’ mama!
— Mama m-a pus să te chelfănesc.
— Şi dacă vreau să intru, tot trebuie să-l aştept pe tata să se-ntoarcă,
am încercat eu un compromis.
— Nu ţine, trebuie să intri înainte să vină taică-tău şi nu doar tu,
trebuie să vii şi cu taurul!
— Tata s-a purtat frumos cu tine, nu trebuie să fii nerecunoscător!
— Aşa mi-arăt recunoştinţa, trăgându-vă să intraţi în comuna
populară.
Pe când eu şi Ximen Jinlong stăteam la discuţii, Hu Bin se-nvârtea în
jurul nostru. Era foarte însufleţit, se ciupea de urechi şi de obraji, îşi freca
mâinile şi aplauda, iar pe gură bombănea fară răgaz. Individul ăsta căruia
nevasta îi punea coarne avea o inimă rea, se socotea mai presus de ceilalţi,
era plin de duşmănie faţă de toată lumea, dar nu îndrăznea să se revolte:
când noi doi ne-am luat la harţă, şi-a găsit bucurie în necazul altora -
nenorocirile şi durerile celorlalţi se transformau pentru el în remediu care-i
uşura durerea din inimă. În acest moment, ţi-ai arătat şi tu vitejia.
Urmaşul taurului Simmenthal şi al vacii mongole şi-a lăsat capul în
jos, a ţintit fundul lui Hu Bin şi l-a împuns, iar Hu Bin, pipernicit cum era,
s-a ridicat în zbor ca o haină ruptă, a zburat paralel cu solul la o înălţime de
doi metri, iar după aceea, tras de gravitaţie în jos, a căzut pieziş în mijlocul
păpurişului. După ce-a căzut acolo, a tras un răcnet jalnic, iar sunetul s-a
prelungit mult, lung şi şerpuitor, asemenea cozii vacii mongole. S-a căţărat
apoi în picioare, izbindu-se şi ciocnindu-se de toate prin păpuriş, fără nicio
noimă. Trestiile se scuturau, toate numai un foşnet. Taurul meu iar s-a
năpustit şi Hu Bin iar s-a ridicat în zbor.
Ximen Jinlong a dat drumul la mâini, a sărit în picioare, a pescuit
biciul de pe jos şi s-a apucat să-mi biciuiască taurul. M-am căţărat şi eu în
picioare, l-am prins pe la spate cu braţele pe după şale, i-am îndepărtat
picioarele de pământ şi l-am pus jos, apăsându-l:
— N-ai voie să-mi baţi taurul! Trădătorule, ţi-au mâncat câinii orice
urmă de inimă! Pui de cuc moşieresc ce eşti, care nu mai ştii nici de mamă,
nici de tată şi care plăteşti bunătatea cu vrajbă!
Puişorul de cuc moşieresc şi-a cocoţat brusc fundul şi m-a dat la o
parte, s-a căţărat în picioare, s-a întors şi mi-a dat mai întâi mie un bici, iar
după aceea s-a dus să-l salveze pe Hu Bin. Acesta încerca să scape cu fuga
din mijlocul păpurişului, ba dându-se de-a dura, ba mergând târâş-grăpiş,
schelălăind ciudat, asemenea unui câine schilodit; cu aerul lui de om aflat la
ananghie, chipul îi era foarte caraghios. Cei răi într-un târziu îşi primesc
răsplata cuvenită, dreptatea de la sine se găseşte în inimile noastre. În acea
clipă, singurul neajuns în toată această desăvârşire mi se părea că vine din
faptul că ar fi trebuit să-l pedepseşti mai întâi pe Ximen Jinlong şi apoi pe
Hu Bin; acum ştiu însă că aveai dreptate, tigrul cel fioros nu-şi mănâncă
puiul, asemenea simţiri sunt de înţeles. Fiul tău, Ximen Jinlong, te-a prins
din urmă, cu biciul în mână. Hu Bin alerga în faţă - deşi „a alerga“ nu e
cuvântul potrivit. Nasturii de la mantaua sa militară veche şi ruptă care
simboliza istoria lui plină de onoare îi căzuseră în timpul zborului, licărind
şi scânteind acum şi semănând cu aripile rupte ale unei păsări moarte. Îi
căzuse şi pălăria, pe care copitele taurului călcaseră până o băgaseră în
pământ. „Ajutor!... ajutor!...“ - în fapt el nu prea putea să scoată vorbele
acestea, însă eu pricepeam că sunetele pe care le slobozea includeau şi
chemarea de a-i veni cineva în ajutor. Taurul meu, taurul meu curajos şi
care pricepea firea omenească, nu-l slăbea deloc, alerga cu capul lăsat în jos
şi cu ochii răsfrângând lumini roşii ca focul: razele din ei săgetau în toate
părţile, străpungând perioadele istorice şi răsărind şi acum în faţa ochilor
mei. Copitele lui ridicau bucăţele de sărătură albă de pe pământ, iar acestea,
ca nişte şrapnele, loveau în trestii, loveau în corpul meu şi al lui Ximen
Jinlong, ajungeau chiar şi până la suprafaţa apei şi cădeau acolo peste
gheaţa care se topea cu gâlgâieli şi bolboroseli, iscând plescăituri după
plescăituri. Am adulmecat deodată mirosul limpede şi cristalin al apei
râului, dimpreună cu cel al gheţii care tocmai se topea cu iuţeală, cel al
pământului în urma dezgheţului şi cel puturos al urinei fierbinţi de vacă.
Acest miros puturos era semn că vaca e-n călduri şi că astfel primăvara a
venit - toate făpturile prinseseră din nou viaţă, iar anotimpul împreunării
stătea să înceapă. Şerpii, broaştele râioase şi multele şi numeroasele insecte
care hibernaseră toată iarna cea îndelungată se trezeau din nou la viaţă,
toate soiurile şi felurile de ierburi şi buruieni fuseseră alertate şi se treziseră
şi ele, iar aburii albi care se rotocoleau sub pământ se aruncau spre înalt:
venise primăvara. În acest fel, cu taurul urmărindu-l pe Hu Bin, Ximen
Jinlong urmărind taurul şi eu urmărindu-l pe Ximen Jinlong, am întâmpinat
noi primăvara anului 1965.
Cu o mişcare de câine care zgârâie după rahat, Hu Bin s-a aruncat la
pământ. Cu capul lui foarte mare, taurul îl lua în coarne o dată şi încă o
dată, ducându-mă cu gândul la un fierar care bate fierul. Cum îl împungea
taurul, Hu Bin cum trăgea un răcnet jalnic, din ce în ce mai slab. Corpul
parcă i se subţiase, i se lungise dar i se şi lărgise, şi semăna cu nişte balegi
de vacă făcute grămadă pe pământ. Ximen Jinlong te-a prins din urmă, a
fluturat biciul şi te-a altoit brutal peste fund. Şfichiul răpăia şi fiecare
lovitură însemna o dâră de sânge. Dar tu n-ai întors capul şi nu te-ai
împotrivit - nădăjduiam atunci să-ntorci brusc capul, să-l arunci din-tr-odată
pe Ximen Jinlong în aer şi să-l faci să se prăvale drept în mijlocul râului,
unde să crape gheaţa scârţâicioasă şi să se scufunde printr-o gaură din ea,
apa să-l ude până să fie pe jumătate mort şi să-l îngheţe până să fie pe
jumătate mort, iar jumătate mort şi cu jumătate mort înseamnă mort pe de-
a-ntregul; cel mai bine ar fi fost totuşi să nu-l faci să moară, dacă murea,
mama avea să se-ntristeze - ştiam eu bine că poziţia pe care o ocupa el în
inima ei era cu mult mai importantă decât a mea. Am frânt câteva fire de
trestie şi pe când te biciuia peste fund, îl biciuiam şi eu peste ceafă, îl
sâcâiam cu biciuitul meu, aşa că s-a întors şi mi-a tras şi mie un bici - aoleu,
mamă! - lovitura lui sălbatică şi diabolică mi-a spintecat haina cea stricată,
iar şfichiul mi-a măturat obrazul, de pe care pe dată s-a prelins sânge. De
data asta, te-ai răsucit şi tu.
Mă aşteptam să-i dai un cap, dar nu i-ai dat. El era însă încordat, se
dădea necontenit înapoi. Ai tras un muget grav, cu o privire nespus de
întristată în ochi. Mugetul tău era de fapt urletul unui tată la fiul său. Fiul
fireşte că n-a înţeles. Te apropiai pas cu pas, cu gândul să mergi să-ţi
mângâi fiul, dar fiul n-a înţeles. Fiul a crezut că vrei să-l ataci şi brusc a
fâlfâit biciul şi te-a altoit cu el. A dat sălbatic şi a dat precis, pentru că
şfichiul te-a nimerit în ochi. Te-ai lăsat moale în genunchi pe picioarele din
faţă şi aşa, îngenuncheat, lacrimile din ochi au început să-ţi picure firicel
după firicel, pic! pic!, poc! poc!, rip!, rip!, rop!, rop! Am strigat
înspăimântat:
— Ximen Jinlong, banditule, mi-ai orbit taurul!
Ţintindu-ţi capul, ţi-a mai tras un bici, o lovitură şi mai grea, care ţi-a
crăpat pielea şi ţi-a sfâşiat carnea de pe bot; iar au început să-ţi picure
firicele după firicele de sânge. Taure! M-am năpustit înainte, ca să-ţi
protejez capul. Lacrimile mele curgeau peste coarnele care-ţi crescuseră nu
demult. Te-am apărat cu corpul meu firav - hai, Ximen Jinlong, loveşte, fă-
mi haina asta ruptă fâşii-fâşii plutind alandala ca nişte bucăţele de hârtie, fă-
mi pielea şi carnea de pe mine bucăţele să stropească precum noroiul iarba
uscată de primprejur, dar nu mai da în taurul meu! Îţi simţeam capul cum îţi
tremură la pieptul meu, am luat o mână de sărătură şi-am întins-o pe rana ta
şi-am apucat şi-un cocoloş de vată din haina mea de bumbac şi ţi-am şters
cu el lacrimile. Mă preocupa mai ales gândul că o să orbeşti la acel ochi, dar
a fost întocmai ca-n vorba din popor - „Piciorul de câine nu i-l poţi rupe,
ochiul de bou nu i-l poţi scoate“ - şi n-ai orbit.
În luna care a urmat, secvenţa s-a repetat aproape identic: Ximen
Jinlong mă îndemna să profit de absenţa tatii ca să intru cu taurul în
comună. Eu nu mă învoiam, şi el mă lovea. De cum mă lovea, taurul se
ducea să-l ia în coarne pe Hu Bin. Hu Bin se speria şi se ascundea în spatele
fratelui meu. Acesta şi taurul stăteau faţă în faţă, niciunul nevrând să se
clintească; după câteva minute, fiecare bătea în retragere, iar ziua trecea
apoi fără incidente. La început, totul era pe viaţă şi pe moarte, dar mai apoi
s-a transformat în joacă. Ce mă făcea să stau însă cu capul sus şi pieptul
scos înainte era că lui Hu Bin îi era groază de taurul meu ca de tigru, iar
gura aia a lui haină şi parşivă nu mai cuteza să fie aşa de impertinentă. Doar
să-l audă taurul pălăvrăgind, că-şi şi lăsa capul în jos şi scotea un muget
prelung, ochii i se injectau şi se pregătea să-şi fluture copitele şi să
pornească în urmărire şi la atac. Hu Bin se înfricoşa de nu putea decât să se
ascundă în spatele fratelui meu. Iar Ximen Jinlong, fratele meu vitreg, nu
mi-a mai lovit niciodată taurul, poate fiindcă simţise ceva? În fond, voi eraţi
tată şi fiu - să fi fost între voi înţelegere fără de vorbe? Şi bătaia pe care mi-
o dădea devenise protocolară, pentru că în urma acelei lupte, la brâu îmi
apăruse un cuţit ascuţit, iar pe cap o cască de oţel - comori pe care le
furasem dintr-o grămadă de fier vechi în anul Marii căliri a oţelului şi le
ţinusem ascunse în staul, dar care acum îşi găseau bună folosinţă.
 CAPITOLUL 16
Fetei fragede de ani cu gând primăvăratic inima-i bate; Ximen Taurul
ară ogorul arâtându-se în toată fala
Ximen Taure, anotimpul aratului de primăvară din 1966 a fost o
perioadă fericită pentru noi. Pe atunci, talismanul de protecţie cu care se
întorsese tata din capitala provinciei îşi îndeplinea încă rolul. Tot pe atunci,
tu crescuseşi deja şi deveniseşi un taur matur, iar staulul scund şi strâmt al
familiei noastre deja era obidă pentru trupul tău. Iarăşi pe atunci, cei câţiva
viţei din cadrul marii brigăzi de producţie fuseseră deja castraţi. În fine, tot
pe atunci, numeroşi oameni îi atrăseseră tatii atenţia să-ţi prindă belciug ca
să-i fie mai uşor la muncă, dar tata nici nu-i băgase în seamă. Eu am fost de
acord cu hotărârea lui - credeam şi eu cu străşnicie că relaţiile dintre noi
depăşiseră de mult legăturile dintre ţăran şi vita lui de povară şi că nu eram
doar prieteni cu mare potrivire între inimi, ci şi tovarăşi de arme care, mână
în mână şi umăr la umăr, uniţi în gând şi faptă, continuă să meargă la
individual şi să se pună împotriva colectivizării.
Cei trei mu şi doi fen de pământ pe care-i aveam eu şi tata erau
înconjuraţi de pământul comunei populare. Locul era aproape de râu,
pământul era pământ lutos de luncă, cu strat gros, roditor şi bun pentru
plugărit. „Cu pământul ăsta bun, cu taurul ăsta vânjos, măi fiule, noi ăştia
doi chiar putem să ne lăsăm burţile să mănânce“, zicea tata. De când se
întorsese de la capitala provinciei, tata căpătase insomnii şi se întâmpla
adesea ca eu, după ce dormeam pe săturate, să-l văd stând îmbrăcat pe
kang, cu spinarea sprijinită de perete, trăgând puf!, puf!, din pipă. Mirosul
gros de gudron mă afuma de-mi stârnea uşor sila. Îl întrebam:
— Tată, cum se face că tot nu dormi?
— Dorm eu, dorm. Hai culcă-te, mă duc să-i mai dau taurului nişte
paie.
Odată, m-am trezit să mă piş - trebuie să ştii că aveam cusurul de mă
pişam pe kang, iar tu, pe când erai măgar sau taur, hotărât că ai văzut puse
la uscat în curte aşternuturile mele udate de pipi. Doar s-o vadă Wu
Qiuxiang pe mama ieşind în braţe cu salteaua s-o pună la uscat, că şi
orăcăia tare, chemându-şi fiicele: „Huzhu, Hezuo, ia ieşiţi voi repede să
vedeţi cum iar a desenat Jiefang pe saltea harta lumii“. Mai apoi, cele două
fătuce fără minte alergau la saltea şi indicau cu un beţişor petele de pipi de
pe ea: „Aceasta e Asia, aceasta e Africa, aceasta e America Latină, aici e
Oceanul Pacific, aici Oceanul Indian...“ Din pricina umilinţei uriaşe, îmi
venea să mă vâr în pământ şi să nu mai ies vreodată de-acolo, precum şi să
dau foc saltelei cu o torţă. Dacă Hong Taiyue era cumva cel care vedea
scena, îmi zicea: „Jiefang, cu salteaua asta poţi să-ţi acoperi capul şi să
elimini cazematele diavolilor de soldaţi inamici, că gloanţele nu pot să o
pătrundă şi şrapnelul de la bombe ricoşează de ea!“ Să nu mai vorbesc de
umilinţele din zilele de altădată; norocul a fost că de când am mers cu tata
la individual, cusurul cu udatul patului s-a lecuit de la sine - iar acesta a fost
şi el un motiv important pentru care am fost pentru mersul la individual şi
m-am împotrivit colectivizării.
Lumina lunii era ca apa, scăldându-ne într-o strălucire argintie
cămăruţa, de până şi şoriceii care culegeau resturile de mâncare stând pe
vatră pe labele din spate deveneau şoareci de argint. De-alături răzbăteau
oftaturile mamei, ştiam că şi ea are adesea insomnii, se neliniştea din
pricina mea şi spera ca tata să mă ia şi să intrăm cu cea mai mare iuţeală în
comună şi familia toată să îşi ducă zilele în cea mai bună înţelegere: dar
cum s-o asculte tata, cel neclintit în căpoşenia lui? Atât de frumoasă era
lumina lunii că mi-a alungat şi mie somnul şi mi-a trecut prin minte să văd
ce se întâmplă în staul noaptea - dacă taurul nu închide un ochi toată
noaptea sau doarme şi el ca oamenii. Iar dacă doarme, stă întins sau în
picioare? Şi stă cu ochii deschişi sau şi-i închide? M-am înfăşurat cu o
haină căptuşită şi m-am prelins afară în curte în deplină tăcere. Eram cu
picioarele goale, iar pământul era răcoros, dar mie nu-mi era rece. În curte,
lumina lunii era şi mai groasă, pe caisul cel mare scânteiau raze argintii, iar
pe pământ era o întindere întreagă de umbre pale de copac. L-am văzut pe
tata cernând paie cu dârmonul, silueta îi părea cu mult mai înaltă şi mai
mare decât ziua; o rază de lună lumina exact dârmonul şi mâinile cele mari
cu care îl apuca bine tata. Se auzea şi un zgomot dinspre acolo, rop rop!,
rop rop! Dârmonul părea să atârne în aer clătinându-se singur, mâinile tatii
fiind doar un adaos peste el. Când paiele din dârmon erau răsturnate în
troaca de piatră, se auzea pe dată clefăitul cu care le răsucea limba taurului.
Am zărit ochii luminoşi ai acestuia şi i-am mirosit aroma fierbinte, apoi l-
am auzit pe tata: „Negrule, Negrule, mâine trebuie să pornim arătura pe
anul ăsta. Mănâncă bine, mănâncă să te saturi, ca să ai putere. Mâine o să
facem noi grozăvie, să vadă ăia de la colectivă că Lan Lian e ţăranul cel mai
tare de pe lumea asta şi taurul lui e vita cea mai tare de pe lumea asta!“
Taurul îşi legăna capul lui cel foarte mare, de parcă îi răspundea tatii. Tata a
mai spus: „Ăştia vor să-ţi prind belciug, mănâncă rahat, aia e! Taurul meu e
ca un copil pentru mine, pricepe firea omenească, iar eu sunt bun cu tine, nu
te socot taur, te socot om, iar omului, ce, îi pui belciug? Unii mi-au zis şi să
te jugănesc, rahat cu polonicul! Le-am zis să se ducă la ei acasă şi să-şi
jugănească ei băieţii! Ia zi, Negrule, am sau nu dreptate? Înainte de tine am
avut un măgar, Negrul îi ziceam, care chiar a fost cel mai bun dintre măgarii
de pe lumea asta, îi plăcea munca, pricepea şi el firea oamenilor; el la fire
era sălbatic rău, dar dacă n-ar fi fost Marea călire a oţelului să-l
nenorocească sigur mai trăia şi acum. Oricum, ca să vin cu vorba înapoi,
dacă nu pierea măgarul, nu te-aveam pe tine, că eu la târg te-am ochit dintr-
o privire. Negrule, eu simt mereu că tu eşti măgarul ăla negru care s-a
reîncarnat şi s-a întors iar pe lume, pe noi ne uneşte destinul, aia e!“
Faţa tatii era între umbre şi n-o mai puteam vedea. Îi vedeam însă
mâinile cele mari cu care ţinea marginea troacei, la fel cum vedeam şi ochii
taurului, albaştri asemenea unei pietre preţioase. Când de-abia-l
cumpărasem, viţelul era castaniu, dar mai apoi culoarea pielii i se închisese
din ce în ce în ce mai mult, apropiindu-se de negru, aşa că tata îl numise
Negrul. Am strănutat, alertându-l pe tata. Panicat, a ieşit afară în fugă, de
parcă un hoţ s-ar fi furişat afară din staul, nu el.
— Fiule, tu eşti, de ce stai acolo? Du-te înapoi la culcare!
— Tată, dar tu de ce nu dormi?
Tata şi-a ridicat privirea către stele şi-a zis:
-— Bine, o să dorm şi eu.
Mai târziu l-am simţit ca prin ceaţă cum iarăşi se caţără încetişor în
picioare. Cuprins de suspiciuni, am aşteptat să iasă din cameră şi m-am
ridicat şi eu. De cum am păşit în curte, luna mi s-a părut şi mai luminoasă
ca mai devreme, semănând cu ceva mătăsos care pluteşte prin aer, ceva alb,
lucios şi răcoros, pe care ţi se pare că poţi să-l smulgi, mână după mână, şi
să-l înfăşori în jurul corpului sau să-l frămânţi cocoloş şi să ţi-l îndesi în
gură. M-am uitat înspre staul, iar acesta era acum larg şi plin de lumină,
făzră nici urmă de umbră; balegile de pe jos erau şi ele ca nişte pâinici albe-
albe. Nici tata şi nici taurul nu erau însă înăuntru - ceea ce mi s-a părut cu
totul uluitor şi minunat. În mod limpede ieşisem pe uşă ţinându-mă scai de
tata şi-l zărisem intrând în staul - cum aşa, cât ai clipi din ochi, nu mai era
acum nici urmă de el, şi nu numai de el, ci nici de taur? Să se fi prefăcut şi
ei în lumină de lună? M-am dus la poartă, pe care am găsit-o larg deschisă
şi deodată m-am lămurit: tata şi taurul ieşiseră pe ea. Dar unde se duceau ei
în adâncul nopţii?
Pe uliţă era linişte desăvârşită, pomii, zidurile, pământul erau toate
argintii şi până şi lozincile scrise cu caractere negre mari ajunseseră de un
alb care-ţi lua ochii: „Izgoniţi-i afară din Partid pe cei de la putere care
165
merg pe drumul capitalist, puneţi în aplicare Cele patru curăţenii până la
capăt!“ Această lozincă fusese scrisă de Ximen Jinlong, care chiar era
talentat - nu-l mai văzusem scriind caractere mari, dar atunci, cu o căldare
plină ochi cu cerneală în mână, apucase o pensulă împletită din fire de
cânepă, o înmuiase înăuntru şi se apucase să scrie direct pe zid. Caracterele
erau toate rotofeie, cu trăsăturile orizontale plate şi cele verticale drepte şi
cârligele făcute cu forţă; fiecare caracter era mare cât o oaie cu făt, stârnind
oftat după oftat admirativ din partea privitorilor. Fratele ăsta al meu era deja
tânărul cel mai cultivat şi care se bucura de cea mai mare apreciere din sat;
până şi membrii brigăzii studenţeşti din cadrul echipei de lucru însărcinate
cu Cele patru curăţenii îl preţuiau şi se împrieteniseră cu el. Frate-meu
intrase deja în Tineretul Comunist, se spunea că făcuse deja cerere să intre
în Partid, iar acum se manifesta activ, apropiindu-se de Partid şi luptând să
intre în rândurile lui. În echipa de lucru însărcinată cu Cele patru curăţenii
se găsea şi Chang Tianhong, un tânăr care mustea de talent, student la secţia
de muzică vocală din cadrul Institutului de Arte al provinciei; el l-a învăţat
pe fratele meu bel canto în stilul străinilor. În multele zile ale iernii aceleia,
cei doi tineri, scoţând sunete mai prelungi decât răgetele măgarului, cântau
arii revoluţionare; aceasta a devenit apoi un program permanent, înainte de
fiecare şedinţă a membrilor comunei. Chang apărea adesea prin curtea
noastră - avea părul cârlionţat natural, o feţişoară albă ca zăpada, ochii
luminoşi, gura mare, o bărbuţă albăstruie şi un măr al lui Adam proeminent;
era şi înalt de statură şi nu semăna deloc cu tinerii din sat. Îi auzisem pe
mulţi flăcăi invidioşi numindu-l cu porecla „Măgarul-cel-mare-care-rage-
tare“: frate-meu, care studia cu el, căpătase porecla „Măgarul-cel-mic-care-
rage-un-pic“. Cei doi măgari puşi pe răgit se înţelegeau de minune şi erau
apropiaţi ca fraţii, de-ar fi împărţit şi cămaşa de pe ei.
Mişcarea Celor patru curăţenii răsturnase toate cadrele de la noi din
sat: Huang Tong, şeful miliţiei şi al marii brigăzi, fusese suspendat din
funcţie din pricină că delapidase fonduri publice, iar Hong Taiyue,
secretarul filialei de partid, fusese şi el suspendat pentru că îşi gătise în
pepiniera comunei o căpriţă neagră din şeptelul comunei; fuseseră însă
repede repuşi în funcţie, şi doar gestionarul care furase nutreţul pentru caii
brigăzii de producţie fusese dat de-adevăratelea afară. Mişcarea curăţeniilor
era o piesă de teatru, era să te uiţi la vânzoleală, era surle şi trâmbiţe până la
cer, steaguri care dansează în aer şi lozinci suite pe pereţi, aşa că membrii
comunei ziua trudeau şi seara făceau şedinţă. Adevărul e că şi mie, micului
gospodar individual, îmi plăcea să mă dau mai aproape de unde era
vânzoleala. În acele zile, chiar voiam să intru în comună. Voiam să intru în
comună şi după aia să mă ţin după fundul celor doi măgari puşi pe răgit şi
să umplu lumea de alergătură bezmetică. Acţiunile cu mare conţinut
cultural ale celor doi măgari atrăgeau privirile fetelor, iar iubirea creştea şi
ea încetul cu încetul. Observam totul de pe margine cu un ochi rece şi mi-
am dat seama cum sora mea vitregă, Ximen Baofeng, se îndrăgostise lulea
de Chang, iar cele două gemene, Huang Huzbu şi Huang Hezuo, se
îndrăgostiseră probabil în acelaşi timp de fratele meu. Pe mine nimeni nu
mă iubea. Pesemne că mă socoteau un copil care nu înţelege treburile
oamenilor mari - de unde să ştie ei că iubirea mea era deja deosebit de
puternică? Mă îndrăgostisem pe ascuns de fata cea mare a lui Huang Tong,
Huang Huzhu.
De-ajuns, hai să ne-ntoarcem la ale noastre. Spuneam că mergeam pe
uliţă, dar că tot nu vedeam nici urmă de tata sau de taur: or fi zburat în lună,
sau cum? Mi s-a părut că-l zăresc pe tata călare pe spinarea taurului, în timp
ce acesta călca cu picioarele pe vălătucii de nori, legănându-şi coada
asemenea unei vâsle uriaşe şi înălţându-se lin. Ştiam că e o iluzie, dacă tata
chiar voia să fugă în lună călare pe taur, nu m-ar fi lepădat aici. Trebuia să
rămân pe pământ şi tot pe pământ trebuia să-i găsesc. M-am oprit, mi-am
concentrat puterile, mi-am făcut mari nările, mi-am călăuzit simţul
mirosului şi iată că am izbutit să adulmec ceva. Nu plecaseră deloc departe,
erau înspre sud-est, aproape de zidul părăginit care împrejmuia satul. Acolo
fusese cândva văioaga copiilor morţi, locul special unde cei din sat îşi
aruncau copiii morţi de mici; mai apoi aduseseră pământ şi nivelaseră,
făcând acolo aria de treierat a brigăzii. Aria era netedă ca un ostrov în râu şi
era înconjurată de un zid de pământ înalt cam cât o jumătate de om, lângă
care se aflau numeroase tăvăluguri de piatră; grupuri mari de copii, în
fundul gol şi doar cu un şorţ roşu în jurul burţii, îşi căutau de joacă pe-
acolo. Ştiam că sunt spiritele copiilor morţi, care ies la joacă în fiecare
noapte cu lună plină. Erau tare drăgălaşe spiritele astea ale copiilor, se
înşiruiseră şi alergau de pe-un tăvălug pe altul şi tot aşa. Şeful lor era un
băieţel care avea părul legat într-o codiţă răsucită în sus şi care ţinea în gură
un fluier de fier lucitor, din care scotea câte un fluierat cu ritm limpede,
făcându-i pe copii să se armonizeze în salt şi ţopăială, extraordinar de
ordonat şi cu totul plăcut privirii. Jocul m-a captivat şi-aproape mi-a venit
să intru şi eu în rândurile lor. După ce s-au săturat să sară pe tăvăluge, s-au
căţărat pe zid, iarăşi s-au aliniat şi, cu picioarele lăsate în jos şi zdroncănind
cu călcâiele în zidul de pământ, s-au pus să cânte:

Lan Lian cel mare, Lan Lian cel mic,

Lan Lian e bun, sau e bun de nimic?
Bun, bun, vă zic!
Lan Lian e bun, Lan Lian e bun, aşa vă zic,
Când mănânci la el, mereu rămâne-un pic:
Singur să munceşti, ca el, iar vă zic:
Bine-i?
Rău nici atâtic!

M-a mişcat foarte mult cântecul cetei ăsteia de copilaşi în roşu, aşa că
am dibuit prin buzunar un pumn de boabe negre de soia prăjite pe care li le-
am împărţit să le mănânce. Toţi au întins mânuţele acoperite cu puf mărunt
gălbui, iar eu am pus în fiecare câte cinci boabe. Aveau toţi ochii limpezi,
dinţii albi şi trăsăturile plăcute. Mai apoi, pe zid a răsunat molfăitul
boabelor de soia, iar lumina lunii s-a înecat şi ea de mireasma boabelor arse.
Când l-am zărit pe tata, care tocmai făcea pe arie pregătire cu taurul, pe
zidul înconjurător iarăşi s-au strâns greu de spus câţi copilaşi în roşu. M-am
pipăit pe buzunar şi m-a cuprins preocuparea: ce-o să mă fac dacă o să vrea
toţi să mănânce boabe de soia? Tata purta o cămaşă strânsă pe corp, cu
umerii decoraţi cu câte o bucată de pânză verde în formă de frunză de lotus,
iar pe cap avea o caschetă înaltă asemenea unei goarne de tablă; pe obrazul
drept era plin de vopsea roşie de faţă, iar aceasta, împreună cu pata albastră
de pe obrazul stâng, îşi adăugau strălucire şi frumuseţe una alteia. Tata
stătea în mijlocul ariei, mânând animalul cu voce tare; nu-i auzeam limpede
vorbele, care erau parcă un şir lung de incantaţii, dar copiii în roşu de pe
zidul care înconjura aria din toate părţile hotărât că le auzeau limpede, aşa
că băteau din palme, zdroncăneau cu călcâiele în zid şi scoteau fluierături
stridente. Unii au dibuit prin şorţuleţele acelea din faţa burţilor după vreo
goarnă micuţă, în care suflau, du!, du!; alţii au apucat nişte tobiţe de dincolo
de zid, şi le-au pus între picioare şi au început să bată în ele, dum!, dum! În
acelaşi timp, taurul nostru, cu mătase roşie atârnată de coarne şi o floare
mare tot din mătase roşie înghesuită pe creştetul capului, asemenea unui
mire, alerga de-a lungul marginilor ariei, plin de voioşie. Tot corpul îi
scânteia sclipicios, luminile ochilor îi erau precum cristalul, iar copitele ca
nişte lampioane mari: alerga elegant şi cu mare fluiditate. În locurile pe
unde alerga, copiii în roşu de pe zid făceau şi mai mare tevatură şi urlau şi
mai tare ca nebunii. Aşa a făcut ocol după ocol după ocol, uralele urcând şi
coborând valuri-valuri. A făcut mai bine de zece ture. S-a dus apoi în
mijlocul ariei, unde i s-a alăturat tatii, care a dibuit în buzunar o bucăţică de
turtă din soia şi i-a îndesat-o în gură drept răsplată. După aceea l-a mângâiat
pe frunte şi i-a dat una şi cu palma peste fund, spunând:
— Priviţi, vă rog, minunea! A strigat apoi cu un glas şi mai sonor şi
mai răsunător decât al Măgarului-cel-mare-care-rage-tare, cel ce ştia să
cânte arii din străini: Priviţi, vă rog, minunea!
Cap-Mare Lan Qiansui mi-a aruncat o privire neîncrezătoare. Ştiam
că avea îndoieli în privinţa celor povestite de mine. Treaba s-a petrecut cu
mulţi ani în urmă, ai uitat şi tu, sau poate că ce-am văzut eu atunci ţinea de
tărâmul imaginar al viselor; chiar şi aşa însă, tot avea de-a face cu tine,
adică dacă nu erai tu, n-ar fi existat nici felul ăsta de vis.
Tata a strigat cu voce tare: „Stai!“ şi a dat niţel cu biciul în pământul
strălucitor - era de parcă ar fi dat cu el în sticlă -, iar acesta a scos un sunet
clar şi melodios. Taurul şi-a ridicat brusc picioarele din faţă, întregul corp i
s-a îndreptat şi el, şi se mai ţinea pe pământ doar cu picioarele din spate. Să
facă o asemenea mişcare de căţărare nu era deloc greu, toţi taurii o fac când
se suie călare pe vacă; lucrul rar era să-şi atârne aşa în aer picioarele din
faţă şi corpul, folosindu-se doar de picioarele din spate ca să-şi proptească
trupul enorm, şi să meargă înainte pas cu pas. Deşi păşea deosebit de
stângaci, îi făcuse deja pe spectatori să rămână cu ochii holbaţi şi gura
căscată. Nu-mi trecuse niciodată prin minte că un taur greu de carne şi de
oase poate să meargă stând drept, şi nu trei-patru paşi şi nici nouă-zece, ci
cât să facă un ocol complet al ariei. Coada şi-o târa pe jos, iar picioarele din
faţă i se încovrigau în faţa pieptului, ca două cioturi de braţ. Burta îi era cu
totul lăsată vederii, iar cele două testicule ca nişte papaya de mari dintre
picioarele din spate se balansau într-o parte şi-ntr-alta, de parcă mersul ăsta
drept al lui era pentru a-şi arăta jucărioarele. Copiii în roşu de pe zid, cărora
le plăcea aşa de mult să facă gălăgie, se păstrau acum tăcuţi, uitaseră să
sufle din goarne, uitaseră şi să bată din tobe, stăteau toţi cu gurile căscate şi
cu o expresie prostească pe feţele lor mici. De-abia după ce taurul a făcut un
ocol complet, şi-a lăsat corpul în jos şi a atins pământul cu toate cele patru
picioare şi-au venit înapoi în fire şi copilaşii în roşu, iar apoi o mare de
urale s-a amestecat cu una de aplauze şi cu una de sunete de tobă, de goarnă
şi de fluierături.
Reprezentaţia care a venit în continuare a fost şi mai ieşită din comun:
taurul şi-a lăsat capul în jos, a atins pământul cu fruntea lui lată şi netedă,
iar după aceea şi-a răsucit cu putere în sus picioarele din spate. Figura putea
fi comparată cu statul în cap la oameni, însă faţă de acesta avea o dificultate
mult sporită. Taurul cântărea cam patru sute de kilograme şi era aproape
imposibil să-şi proptească toată greutatea doar prin puterea grumazului. Dar
taurul nostru a izbutit această mişcare de mare dificultate. Dă-mi voie să
descriu încă o dată testiculele acelea ca papaya de mari - erau acum lipite de
burtă, arătând cu totul singure şi neajutorate şi de prisos...
A doua zi de dimineaţă, ai fost pus prima dată la muncă - la arat.
Foloseam un plug de lemn, cu brăzdarul luminos ca o oglindă - fusese
turnat de meşterii turnători din provincia Anhui. Marea brigadă de producţie
scosese deja din uz plugurile de lemn şi folosea pluguri de fier marca
„Recoltă bogată“. Noi păstram tradiţia şi nu foloseam produsele acelea
industriale care răspândeau miros aşa înţepător de vopsea. Tata spunea că
mergând la individual, trebuie să ne distanţăm de cei de la stat. Plugurile de
fier marca „Recoltă bogată“ erau produse ale statului, aşa că n-aveam să le
folosim. Noi îmbrăcam haine ţesute de mână, ne foloseam de unelte făcute
de noi, aveam lămpi cu ulei de soia şi aprindeam focul cu cremenea şi
amnarul. În acea zi, brigada de producţie a scos la arat nouă pluguri, de
parcă voia să se ia la întrecere cu noi. Pe malul de est, tractoarele de la
gospodăria de stat ieşiseră şi ele la arat. Cele două tractoare marca „Estul
este roşu“ erau vopsite cu totul în roşu şi de la depărtare semănau cu nişte
draci roşietici. Scuipau un fum albastru şi scoteau un duduit care-ţi
cutremura urechile. Cele nouă pluguri ale brigăzii, fiecare având înhămate
câte două vite, stăteau înşiruite ca un stol de gâşte sălbatice. Cei care ţineau
plugurile erau meseriaşi vechi, cu experienţă bogată: toţi aveau feţele
încruntate, de parcă n-ar fi venit să are pământul, ci ar fi luat parte la vreo
ceremonie solemnă.
Hong Taiyue, îmbrăcat într-o uniformă neagră nouă-nouţă, a venit în
capătul ogorului. Îmbătrânise mult, părul îi încărunţise, muşchii feţei i se
veştejiseră, iar colţurile gurii i se lăsaseră. Fratele meu, Jinlong, stătea în
spatele lui, ţinând în stânga un caiet cartonat, iar dreapta ţinându-şi-o
încleştată pe stilou: semăna cu un reporter. Chiar nu-mi puteam închipui ce
anume avea de consemnat - oare avea de gând să noteze fiecare vorbă pe
care urma să o rostească Hong Taiyue? Hong Taiyue era doar un secretar de
filială de partid într-un sat mărunt şi, deşi avea experienţă revoluţionară,
toate cadrele de la nivelul de bază al satelor din acei ani erau toate la fel şi
nu se poate să fi avut el aşa multe fapte bune pe răboj; unde mai pui că
omul mâncase o capră din proprietatea publică, iar în timpul Celor patru
curăţenii scăpase la mustaţă să nu fie inculpat - era clar că nu avea o
conştiinţă foarte ridicată.
Fără zor şi fără repezeală, cu rost şi rânduială, tata a potrivit bine
plugul de lemn şi a mai verificat o dată hamurile taurului. N-aveam nimica
de făcut, venisem doar să mă uit la vânzoleală, în timp ce în cap îmi
dăinuiau cascadoriile pe care le făcuseră tata şi taurul nostru cu o noapte
înainte pe aria de treierat. Văzând cât de plin de vlagă şi de tărie era taurul
percepeam şi mai puternic gradul ridicat de dificultate al spectacolului din
noaptea anterioară. N-adusesem vorba cu tata despre asta, preferam să fie
vorba de ceva care se petrecuse cu totul şi cu totul de-adevăratelea decât de
un vis.
Hong Taiyue şi-a pus mâinile în şold şi-a ţinut o cuvântare, vorbind
166
despre Jinmen şi Mazu şi Războiul din Coreea, despre reforma agrară şi
lupta de clasă, adăugând după aceea că aratul de primăvară reprezintă prima
bătălie purtată împotriva imperialismului, capitalismului şi a celor care
merg spre capitalism gospodărindu-se individual. Şi-a pus în acţiune
abilităţile exersate pe vremea când bătea în osul de bou şi, deşi cuvântarea
avea greşeli cu sutele, glasul lui puternic şi vorbirea coerentă îi zguduiau şi-
i intimidau pe ţăranii care se sprijineau de coarnele plugurilor, prefacându-i
în nişte găini înlemnite. Vitele înlemniseră şi ele. Am zărit-o pe mama
taurului nostru - vaca mongolă, al cărei semn distinctiv era coada
şerpuitoare, lungă şi groasă.
Privirea ei părea să se lase deseori pieziş către noi - ştiam că se uită la
fiul ei. Hm, că veni vorba, mi-a roşit obrazul de ruşine pentru tine.
Primăvara de dinainte, pe când eram la păscut pe pragurile râului, ai prins
prilejul când eu şi Jinlong ne luaserăm la harţă şi te-ai suit călare în spinarea
vacii mongole - incest, faptă împotriva firii! Ca vită, bineînţeles că nu e
mare lucru, dar tu nu erai o vită obişnuită, în viaţa de dinainte ai fost om.
Desigur, e cu putinţă ca vaca mongolă să-ţi fi fost şi ea în viaţa de dinainte o
persoană iubită, dar în fond ea te-a născut - cu cât mă gândesc mai mult la
aceste mistere profunde ale vieţii, morţii şi transmigraţiei, cu atât sunt mai
nelămurit!
— Ia să-mi uiţi tu mie repejor de asta! a zis Cap-Mare extrem de
nerăbdător.
— Bine, am uitat.
Îmi amintesc însă scena cu frate-meu, Jinlong, care stătea cu un
genunchi pe pământ, în timp ce pe celălalt sprijinise caietul, în care scria cu
frenezie. A urmat ordinul lui Hong Taiyue: „Începeţi aratul!“ Toţi membrii
colectivei care se sprijineau de coamele plugurilor au fluturat din bicele cele
lungi care le atârnau peste umăr şi au strigat toţi în acelaşi timp „Niiiiii!“,
porunca prelungă pe care toate vitele o înţeleg. Plugurile de fier ale marii
brigăzi de producţie au înaintat unduindu-se, iar pământul a început să se
răstoarne ca nişte valuri pe brăzdarele lor. M-am uitat frământat la tata şi i-
am zis cu voce joasă:
— Tată, să pornim şi noi arătura!
Tata a zâmbit subţire şi i-a zis taurului:
— Negruţule, să facem şi noi treabă!
Tata n-avea bici, a zis doar uşurel vorba aceea, iar taurul nostru s-a
repezit brusc înainte. Rezistenţa produsă de brăzdar şi pământ l-a smucit
puţin. Tata i-a zis:
— Stai aşa, ia-o încet!
Taurul nostru era îngrijorat tot, făcea paşi mari, îşi forţa toţi muşchii
corpului, iar plugul de lemn tresălta, în timp ce bulgări după bulgări de
pământ, scânteind luminos, se rostogoleau într-o parte. Tata scutura deseori
din coarnele plugului, reducând în acest fel rezistenţa - era argat ca origine
socială, drept care tehnica lui de plugărit era excepţională. Ciudat era însă
taurul, care muncea pentru prima oară şi care, deşi era puţin pripit şi
nechibzuit în mişcări şi avea respiraţia încă nerânduită şi împiedicată, tot
mergea drept ca varga şi în esenţă nici nu avea nevoie de comenzile tatii.
Deşi la noi o singură vită trăgea la plug, iar la brigada de producţie trăgeau
două, plugul nostru l-a depăşit foarte repede pe cel mai din faţă al brigăzii.
Eram tare mândru şi nu puteam să-mi înăbuş însufleţirea. Alergam înainte şi
alergam înapoi, simţind nelămurit că taurul şi plugul sunt o barcă cu
pânzele umflate de vânt, iar pământul răsturnat reprezintă valurile. I-am
văzut pe plugarii comunei cum se uită toţi la noi, în timp ce Hong Taiyue şi
fratele meu vin de-a dreptul la tata şi la mine. S-au oprit într-o parte şi s-au
uitat la noi cu ochii plini de vrajbă. Când am ajuns cu aratul la capătul
ogorului şi ne-am întors, Hong Taiyue ni s-a aşezat în faţă şi-a urlat tare:
— Lan Lian, opreşte-te!
Taurul nostru a înaintat cu paşi mari, cu ochii sticlindu-i ca nişte
cărbuni încinşi; vigilent, Hong Taiyue a sărit într-o parte lângă arătura în
lături - ştia prea bine firea taurului nostru. S-a văzut silit să meargă în
spatele plugului, zicându-i tatii:
— Lan Lian, bagă de seamă, când ari până la capătul sau marginile
ogorului tău, n-ai voie să calci pe pământul statului.
Tata i-a răspuns, nici umil, nici de sus:
— Dacă vitele voastre nu calcă pe pământul meu, nici taurul meu n-o
să calce pe al vostru.
Mi-am dat seama că Hong Taiyue caută anume să ne pună beţe în
roate - aceşti trei mu şi doi fen de pământ ai noştri erau un ic vârât în
mijlocul pământurilor brigăzii de producţie. Pământul nostru era lung de o
sută de metri şi lat de doar douăzeci şi unu, când arai până la capete sau la
margini şi trebuia să întorci vita, era dificil să nu calci pe ogoarele statului;
şi pentru ei, dacă voiau să are până la margini, era greu să nu calce pe
pământul nostru. În asta îşi avea temei tata ca să stea fără frică. Hong
Taiyue a zis însă:
— Mai bine lăsăm nearat ceva pământ decât să călcăm pe ăştia trei
mu şi doi fen ai tăi!
Pământul brigăzii de producţie era întins şi Hong Taiyue putea să zică
aşa vorbă mare. Dar noi? Noi n-aveam decât bucăţica asta de pământ, nu
ne-nduram să lăsăm nimic deoparte. Dar tata a zis părând că are gând
limpede de mult încolţit în inimă:
— Eu n-o să las deoparte din pământul meu nicio palmă, niciun deget,
dar nici n-o să las pe pământul statului vreo urmă de vită!
— Ai spus-o cu gura ta!
-— Am spus-o cu gura mea.
— Jinlong, ţine-te după ei, a rostit Hong Taiyue, şi doar să calce
taurul lor pe pământul public... Lan Lian, dacă taurul tău calcă pe pământul
statului, ce-i facem?
— Îi retezaţi picioarele cu cazmaua! a spus tata cât se poate de
tranşant.
Vorbele tatii m-au făcut să trag o sperietură zdravănă - între pământul
nostru şi al lor nu era o demarcaţie clară, se afla doar câte o piatră de hotar
înălţată la fiecare cincizeci de metri şi chiar şi omul când mergea nu putea fi
sigur că n-o să păşească într-o parte, darmite o vită trăgând la plug.
Tata folosea arătura „despicată“ - aratul începea din mijlocul
câmpului -, aşa că pe termen scurt nu exista posibilitatea să calce pe
pământul public. Hong Taiyue i-a zis fratelui meu:
— Jinlong, du-te acum în sat ca să scoţi ziarul pe tablă şi vino înapoi
după-amiază să-i supraveghezi!
Când ne-am întors acasă să mâncăm de prânz, tabla neagră atârnată de
zidul curţii familiei Ximen era deja înconjurată de o mulţime de oameni,
care se uitau la ea. Tabla era înaltă de doi metri şi lată de trei şi reprezenta
frontul opiniei publice din sat. Fratele meu mustea de talent, în doar câteva
ore o acoperise toată de fel de fel de comori strălucitoare care-ţi luau ochii.
Folosise trei culori diferite de cretă, roşie, galbenă şi verde, şi desenase pe
margini tractoare, floarea-soarelui şi plante verzi, dimpreună cu membri ai
comunei sprijinindu-se de pluguri şi cu feţele toate numai zâmbet, alături de
vitele proprietate colectivă, şi ele cu feţele toate numai zâmbet. În colţul din
dreapta jos al ziarului de pe tablă folosise cretă albă şi albastră ca să
deseneze o vită slabă şi doi oameni, tot slabi, unul mare şi unul mic. Mi-am
dat seama că ne desenase pe mine, pe tata şi taurul nostru. Textul din mijloc
avea drept titlu: „Oameni bucuroşi şi vite mugind se veselesc la aratul de
primăvară“. Caracterele folosite erau o imitaţie a stilului Song, cu margini
înflorate. Textul propriu-zis era scris cu caractere regulate. La finalul
articolului scria: „În vădit contrast cu scena aratului de primăvară, în care
comuna populară şi gospodăria de stat se arată cuprinse de o înflăcărare
nestăvilită şi o vioiciune nespusă, se găseşte familia lui Lan Lian, ţăranul
cel neclintit în căpoşenia lui de a se gospodări individual. Ei au o singură
vită care trage la un plug de lemn - vita e cu capul plecat, iar oamenii sunt
descurajaţi. Sunt singuri cuc, oamenii sunt ca nişte găini jumulite, iar vita e
ca un câine de pripas. Sunt plini de groază şi tristeţe, căci au apucat-o pe un
drum fără ieşire“.
— Tată, am zis, ia uită-te cum ne-a adus jignire ăsta!
Tata, pe umăr cu plugul de lemn şi trăgând după el taurul, avea
întipărit pe faţă un zâmbet cristalin şi luminos, proaspăt şi răcoritor.
— Lasă-l să zică. Copilul ăsta chiar are mintea iute şi mâinile iscusite,
tot ce desenează seamănă.
Privirile oamenilor au căzut uniform asupra noastră, iar mai apoi toţi
au slobozit râsete pline de subînţeles. Faptele vorbesc însă mai tare decât
vorbele: taurul nostru era plin de vlagă şi tărie, ca un munte, feţele noastre
albastre erau scăpărătoare, eram veseli, munca ne mergea bine, aveam de ce
să ne fudulim.
Jinlong stătea în picioare la mare depărtare, urmărindu-şi cu interes
capodopera şi pe cei care se uitau la ea. Huang Huzhu se sprijinea de cadrul
porţii, muşcându-şi la vârf coada în care-şi strânsese părul; îl privea de
departe pe Jinlong, iar din privirea aceea concentrată şi pierită vedeai
limpede că iubirea ei nu mai era una uşurică. Sora mea vitregă, Baofeng,
venea dinspre apus purtând în spate o geantă de medicamente din piele pe
care era desenată o cruce roşie: învăţase noile metode de moşit şi mai
învăţase şi să facă injecţii şi să dea medicamente, devenind agentul sanitar
permanent al satului. Huang Hezuo, gonind strâmb pe o bicicletă, venea
dinspre capătul de răsărit al uliţei - s-ar fi zis că de-abia învăţase să meargă
pe bicicletă şi nu ştia încă să o stăpânească eficient. Când l-a zărit pe
Jinlong, sprijinit de marginea unui zid scund, a strigat: „Nu-i bine!“ Nu era
bine, roata bicicletei urma să-l izbească direct pe Jinlong. Acesta şi-a
desfăcut picioarele şi-a prins roata între ele şi-n acelaşi timp a apucat cu
îndemânare ghidonul, în vreme ce Huang Hezuo aproape că i-a căzut în
braţe.
Am văzut-o pe Huang Huzhu răsucindu-şi capul, vânturându-şi coada,
împurpurându-se la faţă, fremătând din fund şi luând-o la fugă spre casă. A
amorţit inima în mine, plină cum era de înţelegere pentru Huzhu şi ură
pentru Hezuo. Huang Hezuo avea o cărare mică în păr, ca de băiat. Aceasta
era tunsoarea la modă, din ce în ce mai răspândită în liceul comunei
populare. Cel care le tundea pe fete era un profesor, pe nume Ma Liangcai,
care ştia să joace bine ping-pong şi se pricepea şi să cânte bine la muzicuţă.
În mod obişnuit îmbrăca o uniformă albastră albită de la spălat; avea părul
aspru şi tare, ochii negri ca tăciunele şi oarece coşuri pe faţă, iar corpul îi
răspândea întotdeauna un miros curat şi proaspăt de săpun. Pusese ochii pe
sora mea, Baofeng, şi venea adesea la noi în sat să vâneze păsări cu o armă
pneumatică: doar ce punea arma la ochi şi pasărea şi cădea la pământ.
Vrăbiile de la noi din sat, de cum îi zăreau umbra, o şi zbugheau disperate
în înaltul cerului. Cabinetul sanitar al brigăzii era într-o cameră din fosta
clădire principală a familiei Ximen, la răsărit, ceea ce însemna că era de-
ajuns ca flăcăul ăsta mirosind tot a săpun să-şi facă apariţia în cabinet că
greu mai ieşea din bătaia ochilor noştri, iar dacă totuşi ieşea, nu mai ieşea
din bătaia ochilor familiei Huang. Încerca să se împrietenească cu sora mea,
iar ea, încruntată şi stăpânindu-şi aversiunea, stătea de vorbă cu el cam în
doi peri. Ştiam că îl iubea pe Măgarul-cel-mare-care-rage-tare, dar acesta se
retrăsese împreună cu echipa de lucru însărcinată cu Cele patru curăţenii,
dispărând fără umbră, fără urmă, ca o nevăstuică strecurându-se într-o
pădure deasă. Mama ştia că nu exista absolut nicio posibilitate ca o
asemenea căsătorie să se împlinească, aşa că, după vaiete şi oftaturi, i-a dat
călăuzire cu vorbe cu greutate şi venite din suflet:
— Baofeng, mama s-a limpezit în privinţa trebii tale de inimă, dar
cum să se poată una ca asta? El e din capitala judeţului, e student, e şi
chipeş, e şi înzestrat şi are tot viitorul înaintea lui - cum să pună el ochii pe
tine? Ascultă vorba mamii, goneşte gândul ăsta, nu ridica ochii prea sus, Ma
e profesor la stat, mănâncă pâinea statului, e frumuşel de felul lui, are ştiinţă
mare de carte, cântă şi din gură, şi din instrument, mai are şi mână aurită la
trasul cu puşca, eu zic că unul la o sută găseşti ca el. De vreme ce el are
aplecare către tine, tu ce nehotărâre mai ai? Învoieşte-te la iuţeală, nu mai
sta! Şi uită-te tu cum se holbează la el fetele Huang, carnea de la gură, dacă
tu n-o mănânci, vine altul şi ţi-o înhaţă...
Vorbele mamii aveau şi noimă, şi-aveau şi rost, iar mie mi se părea că
Ma Liangcai şi sora mea sunt o pereche foarte potrivită. Deşi nu putea să
sloboadă aşa tare cântece precum Măgarul-cel-mare, ştia să sufle din
muzicuţă ca un ciripit dulce de la o sută de păsări şi să tragă cu puşca de
păsările din sat fugeau numai când îi vedeau umbra; acestea erau însuşiri pe
care Măgarul-cel-mare nu le avea. Dar sora asta a mea era căpăţânoasă din
fire, hotărât moştenise firea lui taică-său, pentru că oricât îşi strica mama
gura, ea răspundea mereu cu o singură vorbă:
— Mamă, în treaba cu căsătoria eu sunt singură stăpână!
După-amiaza ne-am dus din nou la arat. Jinlong, pe umăr cu o cazma,
a venit după noi, neslăbindu-ne niciun pas. Cazmaua avea lama ascuţită şi
scânteia cu o lumină rece: îi retezai cu ea picioarele unei vite dintr-o
lovitură. Simţeam cea mai mare aversiune faţă de acţiunea sa de om care nu
mai ştie nici de mamă, nici de tată şi-l înţepam tot timpul cu vorba.
Spuneam că e câinele pe care-l plimbă Hong Taiyue, un dobitoc
nerecunoscător. Se făcea că nu mă aude şi doar când îi stăteam în drum lua
extrem de nerăbdător o cazma de pământ şi mi-o arunca drept în faţă.
Voiam şi eu să iau pământ şi să arunc în el, dar tata mă dojenea mereu
răstindu-se la mine. Tata parcă avea ochi la spate, vedea fiecare mişcare şi
acţiune de-a mea. Cum înşfăcam un bulgăre de pământ, tata zbiera:
 — Jiefang, ce vrei să faci?
— Vreau să-l învăţ minte pe dobitocul ăsta! spuneam eu crunt.
Tata mă ocăra:
— Ţine-ţi gura, că-ţi fac fundul ferfeniţă cu bătaia! E fratele tău mai
mare, îndeplineşte acum o sarcină publică, nu trebuie să te pui în drum.
După ce araseră două brazde, animalele brigăzii suflau şi gâfâiau, cu
deosebire vaca aceea mongolă, care gâfâia cel mai rău - îi auzeai de la mare
depărtare sunetul slobozit din coşul pieptului şi care semăna mult cu cel al
unei găini ce învăţase, printr-o inversare a sexelor, să cânte ca un cocoş. Mi-
am amintit de vorbele spuse încetişor cu câţiva ani în urmă de băiatul acela
care vindea vite: îmi zisese că mongoleza e o „ţestoasă fierbinte“, că nu
poate să trudească din greu şi că vara în esenţă nu are putere de muncă, iar
eu mi-am dat acum seama că vorba nu fusese mincinoasă. Mongoleza nu
numai că gâfâia fără oprire, dar mai şi făcea spume albe la gură, arătând
deosebit de înfricoşător. Mai apoi s-a prăbuşit cu capul înainte şi şi-a dat
ochii peste cap, ca moartă. Toate vitele brigăzii de producţie s-au oprit, iar
plugarii au mers toţi la ea, comentând în fel şi chip. Vorba „ţestoasă
fierbinte“ a ieşit din gura unui ţăran în vârstă, cineva a zis că trebuie chemat
veterinarul, iar altcineva a zâmbit cu răceală şi a spus că nici veterinarul n-
are şmecherii cu care s-o vindece.
Când plugul a ajuns la capătul ogorului, tata a oprit taurul şi i-a zis
fratelui meu:
— Jinlong, n-are rost să te ţii după noi, dacă am zis că n-o să lăsăm pe
pământul statului nicio urmă de copită, de ce te mai pui la oboseală?
Jinlong a strâmbat din nas a batjocură şi n-a binevoit să-i arunce nicio
privire. Tata i-a spus:
— Taurul meu nu calcă pe pământul statului şi, potrivit înţelegerii,
nici vită, nici om de la stat nu calcă pe pământul meu, dar tu ai mers întruna
pe pământul meu - în clipa asta stai pe el!
Jinlong a privit năuc, iar după aceea a sărit ca un cangur speriat afară
de pe pământul nostru, rămânând în picioare pe drumul de lângă zăgazul
râului.
Am strigat înveninat:
— Trebuie să-ţi tăiem cu cazmaua copitele alea două!
Jinlong era tot împurpurat şi a rămas fără vorbe.
— Jinlong, am fost tată şi fiu o bucată de vreme, hai să ne iertăm unul
pe altul de data asta, bine? Tu eşti în căutarea progresului, iar eu nu pot să te
opresc - nu numai că nu te opresc, te şi sprijin din toate puterile. Tatăl tău a
fost moşier, dar a fost şi binefăcătorul meu, iar când l-am criticat şi
combătut, am făcut-o forţat de împrejurări, de ochii celorlalţi; sentimentele
pe care i le-am purtat au rămas de la început până la sfârşit ascunse în inima
mea. Pe tine te-am socotit întruna fiul meu, aşa că, dacă tu vrei să alergi
spre viitorul tău, nu pot să te opresc. Sper doar că ai ceva căldură în inimă -
să nu ţi-o laşi să se răcească şi să devină o bucată de fier.
— E drept că am călcat pe pământul vostru, a spus Jinlong nemilos,
puteţi să-mi tăiaţi picioarele cu cazmaua! A aruncat brusc cazmaua înainte,
iar capul ei s-a înfipt în pământ; a rămas după aceea dreaptă în mijlocul
nostru. Jinlong a continuat apoi: Dacă nu mi le tăiaţi, e problema voastră,
dar de cum vita voastră sau voi călcaţi pe pământul statului, cu sau fără
pricină, eu n-am să mă arăt îngăduitor cu niciun preţ!
M-am uitat la faţa lui şi la ochii aceia care păreau să scuipe în afară
flăcări verzi şi deodată am simţit că mă ia cu frig pe spinare şi că mi se face
pielea de găină. Fără doar şi poate, fratele ăsta vitreg al meu nu era un
personaj obişnuit şi mi-am dat seama că o să facă ce-a zis - doar să ne
treacă nouă piciorul sau taurului copita dincolo de hotar şi-avea să ni le taie
fară nicio urmă de îngăduinţă. E puţin păcat când oameni ca ăştia se nasc în
vremuri de pace - dacă el s-ar fi născut cu câteva zeci de ani mai devreme,
în oricare tabără ar fi fost, ar fi devenit erou, iar dacă ar fi fost bandit, cu
siguranţă ar fi ajuns regele ucigaşilor; epoca de acum era însă una a păcii,
aşa că ura, curajul şi hotărârea sa, precum şi oţelirea şi nepărtinirea lui
păreau să nu aibă prea mult loc să se exercite.
Tata părea să se fi înfricoşat şi el, şi nu puţin: i-a aruncat doar o
privire şi apoi şi-a luat-o grabnic de pe el. A ţintuit cazmaua înfiptă în
pământ şi-a zis:
— Jinlong, am vorbit mult, toate-s vorbe de rahat, nu le pune la
inimă. Ca să te linişteşti şi ca să-mi fac şi eu ambiţia din sufletul meu, am să
ar acum marginile, uită-te: dacă e să retezi, o să ai devreme ce reteza, ca să
nu-ţi iroseşti timpul dumitale.
Tata s-a dus apoi lângă taur, l-a mângâiat pe ureche, l-a lovit uşurel
peste frunte şi i-a spus cu o voce gravă:
— Taure! Taure... Hm, nu mai zic nimic, ai grijă doar să vezi bine
piatra aia de hotar, să mergi drept ca varga şi să n-o iei într-o parte nicio
juma’ de pas!
 A potrivit bine plugul de lemn, a ochit marginea ogorului şi a mânat
uşurel animalul: taurul s-a pornit înainte. Frate-meu ţinea cazmaua în mână
şi se holba cu ochii rotunjiţi la picioarele taurului. Acesta nu părea câtuşi de
puţin conştient de pericolul care-l pândea, nu-şi încetinise viteza cu care
înainta, corpul îi era relaxat şi spinarea cu totul stabilă - atât de stabilă, că i-
ai fi putut foarte bine aşeza pe ea un vas plin ochi de apă. Tata se sprijinea
de coarnele plugului, călca pe brazdele nou făcute şi mergea într-o linie
perfect dreaptă. În fapt, munca aceasta se bizuia toată pe taur, dar cum a
putut el să păstreze direcţia dreaptă cu ochii lui aflaţi de-a dreapta şi de-a
stânga capului, eu nu am cum să ştiu. Am văzut doar cum brazda proaspăt
răsturnată separa distinct pământul nostru de cel al statului, iar pietrele de
hotar se aflau drept lângă ea. Când au arat până la ele, taurul a încetinit şi i-
a dat tatii ocazia să ridice brăzdarul. Urmele copitelor lui se aflau toate între
marginile ogorului nostru; nici după ce-a făcut ocolul complet urmele lui n-
au trecut dincolo de hotar, răpindu-i lui Jinlong ocazia de-a intra în acţiune.
Tata a răsuflat o dată prelung şi i-a zis lui Jinlong:
— Te poţi întoarce acuma liniştit, nu?
Jinlong a plecat. Înainte să plece, a aruncat o privire, nedornic să se
rupă de noi, spre picioarele drepte şi luminoase ale taurului, iar eu mi-am
dat seama cât de mult regretă că n-a avut prilejul să i le reteze cu cazmaua.
Tăişul ei ascuţit scânteia pe umărul lui cu lumini argintii într-un fel pe care
n-am să-l uit toată viaţa.
 CAPITOLUL 17
Gâştele pică, oamenii se prăpădesc, taurul se sminteşte; vorbe
nebuneşti şi cuvinte fără noimă alcătuiesc o scriere
— Cele de mai jos să continui eu să le povestesc sau le spui tu? i-am
cerut eu părerea lui Cap-Mare.
Şi-a mijit ochii, părând că se uită la mine, dar mi-am dat seama că
gândul nu-i stă deloc la faţa mea. A scos o ţigară din tabachera mea, şi-a
dus-o la nări şi-a adulmecat-o, şi-a ţuguiat buzele şi n-a zis nimic, părând că
stă să cugete la vreo chestiune însemnată.
— Eşti mic-mic de ani, am spus, nu se poate să te molipseşti de
obiceiul ăsta rău. Dacă la cinci ani ai şi-nvăţat să fumezi, la cincizeci n-o să
ajungi să fumezi praf de puşcă?
Nu mi-a băgat în seamă vorbele, şi-a înclinat capul şi şi-a ciulit uşurel
urechile, de parcă ar fi ascultat cu atenţie ceva.
— Nu mai vorbesc eu, am spus, sunt lucruri pe care le-am
experimentat împreună, nu e nimic de povestit.
— Nu, a zis el, dacă ai început, trebuie să închei.
I-am spus că nu ştiu de unde să încep. Şi-a dat ochii peste cap şi-a
rostit:
— Zi de târg, de când am făcut vânzoleala.
Am asistat la târg la numeroase parade de combatere a elementelor
rele, de fiecare dată cu entuziasm debordant şi cu inima plină de voie bună.
L-am văzut la târg pe prefectul Chen, care se împrietenise cândva cu
tata, în timp ce-l plimbau pe uliţe ca să-l arate oamenilor. Era ras în cap şi
pielea capului îi era vineţie - în memoriile lui avea să scrie mai apoi că se
răsese pe cap ca să împiedice gărzile roşii să-l înhaţe de păr; cu un măgar
făcut din hârtie prins în jurul şalelor, alerga şi dansa în sunet de gonguri şi
tobe după un ritm limpede şi cu un zâmbet de idiot întipărit pe faţă. Semăna
deosebit de bine cu artiştii populari care se costumează în fel şi chip în
vremea primei luni a anului. Pentru că în perioada Marii căliri a oţelului se
ducea peste tot în inspecţie călare pe măgarul nostru cel negru, unii îl
porecliseră atunci „Prefectul măgar“. De cum a început Revoluţia Culturală,
gărzile roşii, pentru a spori amuzamentul şi spectaculosul paradelor de
combatere a celor ce mergeau spre capitalism, cât şi pentru a atrage
spectatori şi mai numeroşi, îi dăduseră lui Chen să călărească un măgar din
hârtie al artiştilor populari. Multe cadre vechi şi-au scris memoriile şi,
amintindu-şi de Marea Revoluţie Culturală, au scris despre vremuri
însângerate şi înlăcrimate, descriind China din timpurile acelea ca pe un iad
pe pământ, şi mai înspăimântător decât lagărele de concentrare ale lui
Hitler; prefectul nostru, în schimb, a scris despre nefericitele întâmplări din
timpul Revoluţiei Culturale cu umor şi într-un stil foarte viu. A scris cum,
călare pe măgarul de hârtie, a fost dus în paradă de combatere la toate cele
optsprezece târguri ale judeţului, în acest fel călindu-se şi devenind fară
pereche de robust şi vindecându-se fără tratament de hipertensiune arterială,
insomnii şi alte neplăceri pe care le avusese înainte. Spunea că, de cum
auzea bătaia gongurilor şi a tobelor, se însufleţea şi picioarele îi tresăltau şi
fremătau, aşa cum scutura din copite şi fornăia măgarul cel negru când
vedea vreo măgăriţă. Făcând legătura cu memoriile lui, mi-am amintit de
scena în care el dansa cu măgarul de hârtie prins de şale şi-am priceput de
ce avea zâmbetul acela de idiot pe faţă. Scria că era de-ajuns să calce în
bătaia gongurilor şi a tobelor şi se şi punea să danseze, mişcând încoace şi-
ncolo măgarul de hârtie. Simţea aşa cum el însuşi se preface treptat-treptat
într-un măgar, în acel măgar negru al familiei lui Lan Lian, singura care se
gospodărea individual din tot judeţul, iar mai apoi gândurile îi pluteau prin
aer, zăbovind acolo fără grabă, de parcă trăia în realitate, dar intrase
nelămurit şi într-o splendidă iluzie. Simţea că picioarele i se separă
prefăcându-se în patru copite, că la fund îi creşte o coadă şi că de la piept în
sus fuziona cu grumazul măgarului de hârtie, ajungând asemenea făpturilor
acelora pe jumătate om şi pe jumătate cal din mitologia greacă şi astfel
experimentând bucuriile şi durerile unui măgar. La târgurile din vremea
Revoluţiei Culturale nu era cine ştie ce neguţătorie, masele gălăgioase de
oameni venind în marea lor majoritate să se uite la vânzoleală. Atunci era
deja prima lună a iernii, majoritatea oamenilor erau îmbrăcaţi cu haine
vătuite, dar erau şi unii tineri care, pentru a fi mai atrăgători, purtau doar o
haină necăptuşită. Toţi oamenii aveau prinsă în jurul braţului o banderolă
roşie. La tinerii care purtau haine necăptuşite imitând uniformele militare,
galbene sau albastre, banderolele roşii prinse în jurul braţului aveau un aer
cu totul deosebit şi adăugau multă culoare, în timp ce la bătrânii cu haine
vătuite negre, rupte şi murdare de luceau, banderolele roşii prinse în jurul
braţului nu erau nici cal, nici măgar. O bătrână care vindea păsări ţinea una
cu capul în jos şi stătea la intrarea în Cooperativa de Aprovizionare şi
Desfacere, şi ea purtând pe umăr o banderolă roşie. Cineva a întrebat-o:
 — Mătuşă, şi dumneata ai intrat la gărzile roşii?
Ea şi-a ţuguiat buzele şi-a zis:
— Dacă-i cu roşu, cum să nu intru?
— Şi din care grupare eşti, Jinggangshan sau Maimuţa-de-aur-ridică-
167
viguros?
— Du-te-n mă-ta, ce vii la mine cu prostii d-astea, dacă vrei să
cumperi, cumpără, dacă nu, cară-te-n ouăle mă-tii!
A sosit maşina de propagandă. Era un camion sovietic, GAZ 51, care
fusese scos din uz în timpul Războiului din Coreea şi care trecuse prin
multe vânturi şi ploi şi zile cu soare: vopseaua lui verde ca ierba se
spălăcise deja. Pe acoperiş, îi sudaseră un cadru de metal, iar de el legaseră
patru megafoane de mare putere; în partea din spate fixaseră un generator
pe benzină. Pe laterale şedeau înşiruite gărzi roşii îmbrăcate în imitaţii de
uniforme militare, fiecare ţinându-se cu o mână de marginea camionului şi
având încleştată în cealaltă Cărticica Roşie. Feţele le erau de un roşu aprins,
poate pentru că îngheţaseră sau poate pentru că le erau arse de fervoarea
revoluţionară. O fată din rândurile lor, căreia îi fugeau ochii într-o parte,
avea colţurile gurii răsucite în sus şi era toată numai zâmbet. Megafoanele
scoteau sunete care cutremurau cerul şi mişcau pământul - au făcut o
ţărancă tânără să se sperie şi să lepede, un porc să se sperie, să se dea cu
capul de-un zid şi să leşine, mai multe găini care se ouau în cuiburile lor să
se ridice speriate în zbor şi numeroşi câini să latre înnebuniţi şi fară oprire,
răguşindu-şi cu totul gâtlejurile. Mai întâi au pus imnul Estul este roşu,
după aceea s-au oprit. S-a auzit duduitul generatorului şi un zgomot strident
ieşit din megafoane, iar după aceea a răsunat o voce clară şi melodioasă de
femeie.
Acum m-am căţărat şi eu într-un copac bătrân şi am văzut că în
camion erau aşezate o masă şi două scaune: pe masă se afla o maşinărie şi
un microfon înfăşurat în stofă roşie, în timp ce pe scaune şedeau drepţi o
fată cu părul prins într-o codiţă, precum şi un tânăr cu părul pieptănat cu
cărare. Pe fată nu o cunoşteam, dar tânărul era Chang, Măgarul-cel-mare-
care-rage-tare, cel ce venise la noi în sat să participe la mişcarea Celor patru
curăţenii. De-abia apoi am aflat că Chang fusese repartizat la trupa de teatru
a judeţului şi că de asemenea făcuse rebeliune, devenind comandantul
Maimuţei de-aur. Am strigat tare din copac: „Chang, Chang! Măgarule-
mare-care-rage-tare!“, dar vocea mi-a fost înecată de sunetele înalte ieşite
din megafon.
 Fata striga spre microfon, megafoanele îi amplificau vocea făcând-o
asurzitoare şi întregul ţinut Gaomi din nord-est auzea cuvinte ca acestea:
— Chen Guangdi, care merge spre capitalism, un negustor de măgari
infiltrat în rândurile Partidului, s-a opus Marelui salt înainte, s-a opus Celor
168
trei steaguri roşii, s-a legat frate cu Lan Lian, ţăranul individual care
merge cu încăpăţânare pe drumul capitalismului în ţinutul Gaomi din nord-
est, şi i-a slujit acestuia drept pavăză de apărare. Chen Guangdi nu este doar
reacţionar în gândire, are şi o morală coruptă, s-a împerecheat de multe ori
cu o măgăriţă şi-a lăsat-o grea, iar ea a născut monstru cu cap de om şi corp
de măgar!
— Bineeeeee!
Din rândul maselor a izbucnit un val de urale, iar gărzile roşii din
maşină au început să răcnească lozinci sub conducerea Măgarului-cel-mare:
— Jos cu Chen Guangdi, prefectul-măgar! Jos cu Chen Guangdi,
prefectul-măgar! Jos cu criminalul care se împerechează cu măgarii, Chen
Guangdi! Jos cu criminalul care se împerechează cu măgarii, Chen
Guangdi!
Glasul Măgarului-cel-mare-care-rage-tare, amplificat de megafoane, a
dus la un dezastru sonic: un stol de gâşte sălbatice care tocmai se roteau la
mare înălţime prin văzduh au căzut ca nişte pietre, buf!, buf!, la pământ.
Carnea de gâscă are aromă delicată şi e hrănitoare, e o delicatesă rară, iar în
epoca în care nimeni nu se hrănea prea bine, să-ţi cadă gâşte din înalt părea
să fie o mare binefacere căzută din cer; în realitate s-a dovedit o nenorocire
pogorâtă peste oameni. Cei de la târg au înnebunit şi s-au bulucit toţi, aolind
cu voci ascuţite, mai înfricoşător decât o haită de câini înnebuniţi de foame.
Cel care a izbutit să înhaţe primul o gâscă pesemne că a trăit o bucurie
nebună, dar pasărea i-a fost trasă pe dată din mână de nenumărate alte
mâini. Penele au căzut la pământ, puful fin s-a ridicat în zbor, aripile au fost
sfâşiate-n bucăţi, picioarele au căzut în mâinile unuia, capul şi o bucată de
gât au fost smulse de altul şi ridicate sus-sus deasupra capului, lăsând să
picure sângele, pic!, pic! Numeroşi oameni au apăsat pe umerii şi capetele
celor din faţa lor, zbughind-o înainte ca ogarii. Unii au fost răsturnaţi şi
călcaţi în picioare, alţii au fost storciţi în înghesuială, iar altora le-au spart
burţile în picioare, în timp ce mai erau şi unii care plângeau şi ţipau ascuţit:
„Mamă, mamă... aoleu... ajutor!“ Cei veniţi la târg s-au strâns şi s-au
prefăcut în câteva zeci de grupuri negre-negre şi-au început să se
rostogolească fără oprire, strigându-şi amarul până la cer, cu ţipetele lor
amestecându-se cu mugetul megafoanelor - „Aoleu, capul meu...“
Devălmăşia s-a preschimbat în luptă bezmetică, iar aceasta s-a prefăcut în
bătaie. Din socotelile de după, a reieşit că şaptesprezece oameni au murit
călcaţi în picioare, cei răniţi în înghesuială fiind nenumăraţi.
Unii dintre morţi au fost duşi de rubedenii, pe alţii i-au tras până în
dreptul măcelăriei aşteptând să vină să-i ia; răniţii au fost, unii, duşi de
rubedenii la spital sau acasă, alţii s-au târât singuri la marginea drumului,
alţii au pornit şchiopătând şi şontorogind către locurile unde voiau să ajungă
şi încă alţii s-au trântit la pământ hohotind tare. Era prima oară când mureau
oameni în timpul Revoluţiei Culturale în ţinutul Gaomi din nord-est: mai
apoi, deşi au avut loc bătăi adevărate şi atent plănuite, cu cărămizi şi olane
umplând cerul în zbor şi cuţite şi bâte dansând laolaltă, numărul morţilor şi
răniţilor nu a mai ajuns atât de mare ca acum.
În copac, eu am fost în deplină siguranţă. Am privit totul de sus şi-am
zărit cu ochii mei desfăşurarea completă a treburilor - fiecare detaliu l-am
văzut limpede. Am văzut cum au căzut gâştele sălbatice şi cum au fost
sfârtecate barbar de oamenii de-acolo. Am văzut expresiile lacome,
smintite, stupefiate, îndurerate şi pline de hidoşenie de pe chipurile
oamenilor, am auzit sunetele gălăgioase, pline de jale şi durere, dar şi de
bucurie nebună, pe care le-au scos, am adulmecat mirosul greu de sânge şi
acreală, am simţit curenţi de răceală de gheaţă şi valuri de căldură încinsă şi
toate m-au dus cu gândul la războaiele din legende. Deşi analele judeţului
compilate după Revoluţia Culturală explică căderea gâştelor din cer drept
rezultat al gripei aviare, eu am să rămân mereu neclintit în convingerea că
le-au cutremurat jos din zbor sunetele intense şi ascuţite ieşite din megafon.
După ce tulburarea s-a liniştit, parada a continuat să se desfăşoare.
După ce trecuseră prin asemenea eveniment petrecut pe neaşteptate,
oamenii erau mai rezervaţi; prin târgul în care înainte se îngrămădiseră
laolaltă zece mii de capete se deschidea acum un drum alb-cenuşiu, plin de
băltoace de sânge şi cadavre de gâşte făcute ferfeniţă. Pe unde bătea vântul,
izul dădea pe dinafară, iar penele de gâscă se rostogoleau peste tot. Bătrâna
care vindea păsări mergea şovăielnică pe uliţă ştergându-şi nasul şi ochii cu
banderola roşie, plângând şi ţipând:
— Puii mei, puii mei... Dar-ar glonţul peste voi de tâlhari, daţi-mi puii
înapoi...
Camionul GAZ 51 s-a oprit în locul unde se mărgineau târgul de
animale şi cel de lemne, iar gărzile roşii au coborât în majoritate din el,
aşezându-se cu expresii epuizate pe o grămadă de lemne care răspândea
mireasmă de răşină de pin. Meşterul Song, bucătarul cu faţa ciupită de
vărsat de la cantina comunei, a adus cu cobiliţa două căldări de ciorbă de
fasole ca să-şi exprime sprijinul pentru micii generali din gărzile roşii veniţi
din capitala judeţului: din căldări ieşeau aburi calzi, iar mireasma ciorbei
dădea pe dinafară în toate părţile.
Song Ciupitul-de-vărsat a dus căuş în mâini un bol până în faţa
maşinii, l-a ridicat deasupra capului şi i-a invitat pe comandantul Măgarul-
cel-mare şi pe crainica din rândul gărzilor roşii să mănânce. Comandantul
nu l-a luat în seamă şi a strigat în microfon fierbând de mânie:
— Aduceţi încoace monştrii şi demonii!
Mai apoi, monştrii şi demonii, avându-i în fruntea lor pe prefectul-
măgar Chen Guangdi, s-au repezit cu nemăsurat de mare bucurie afară din
curtea comunei. Aşa cum am descris mai înainte, corpul prefectului-măgar
fuzionase cu măgarul de hârtie: când a intrat în scenă, capul îi era încă de
om, dar după ce a fluturat o clipă din el, transformarea s-a şi petrecut, iar
urechile lui, întocmai ca în efectele speciale pe care le-am văzut mai apoi în
filme şi la televizor, s-au mărit treptat-treptat, s-au înălţat şi, aşa cum se
strecoară afară din tulpinile plantelor tropicale frunzele lor cele grase şi
voinice sau aşa cum se strecoară afară din pupă o molie uriaşă, şi-au
scânteiat mătăsos lucirea nobilă şi cenuşie şi şi-au adăugat un strat de peri
fini şi lungi, care, atinşi cu mâna, ar fi fost hotărât extrem de plăcuţi la
pipăit. După aceea faţa i s-a lungit, ochii i s-au mărit şi i-au deviat spre
lateral, şaua nasului i s-a lăţit, i s-a şi albit şi şi-a adăugat un puf alb şi
mărunt care, atins cu mâna, ar fi fost şi el hotărât extrem de plăcut la pipăit.
Gura i s-a plecat în jos, s-a separat într-o parte inferioară şi una superioară,
buzele i s-au făcut groase şi cărnoase şi, atinse cu mâna, ar fi fost şi ele
hotărât extrem de plăcute la pipăit. Dinţii mari şi albi ca zăpada au fost la
început acoperiţi de buzele de măgar, însă de cum a văzut femeile din
rândul gărzilor roşii, cu banderolele lor roşii pe braţ, el şi-a răsfrânt cu
putere buza de sus, dezvelindu-şi-i. Noi avusesem acasă măgar, iar
obişnuinţele măgarilor îmi erau deosebit de limpezi. Ştiam că măgarul de
cum îşi răsfrânge buza de sus urmează să intre-n călduri, iar după aceea îşi
şi întinde la vedere scula cea foarte mare ţinută înainte ascunsă. Din
fericire, firea omenească a prefectului Chen încă exista, transformarea în
măgar nu avusese loc până la capăt, aşa că, deşi îşi dezvelise dinţii, scula i-a
rămas reţinută. Urmându-l îndeaproape venea fostul secretar al comunei,
Fan Tong, da, cel care îi fusese înainte secretar prefectului Chen şi care
murea după carnea de măgar; pentru că-i plăcea cel mai mult să mănânce
scula de măgar, gărzile roşii îi sculptaseră una dintr-un nap mare dintre cei
care creşteau din belşug în ţinutul Gaomi din nord-est - în fapt nu dăduseră
cine ştie ce din cuţit, strunjiseră niţel capul napului cu cuţitul, îl înnegriseră
cu cerneală şi gata. Imaginaţia maselor era foarte bogată şi nu era nimeni să
nu ştie ce simboliza acest nap vopsit în negru. Celui numit Fan i se citea
amărăciunea pe faţă, grăsimea îi încetinea mişcările, păşea în neorânduială
şi nu se potrivea cu bătaia gongurilor şi tobelor, creând devălmăşie în
gruparea monştrilor şi demonilor. O gardă roşie cu o vargă în mână îl altoia
peste fund, şi cum îl altoia, el şi sărea puţin, plângând şi văitându-se. Garda
roşie a schimbat apoi mişcarea şi s-a pus să-i dea cu varga în cap, iar el a
parat grabnic loviturile cu chestia aia din mână care imita bărbaţia
măgarului; imitaţia de mătărângă de măgar s-a rupt, lăsând la vedere
înfăţişarea adevărată a napului - alb şi fragil şi zemos. Oamenii au izbucnit
în hohote de râs. Nici gărzile roşii nu şi-au putut stăpâni chicotelile şi l-au
ridicat pe Fan Tong pe sus, dându-l pe mâna unor fete din rândurile lor, care
l-au forţat să mănânce, atunci şi acolo, bărbăţia măgarului secţionată în
două. Fan Tong a spus că cerneala e otrăvitoare şi nu poate fi mâncată.
Feţişoarele fetelor s-au colorat într-un roşu aprins, de parcă ar fi răbdat o
insultă extrem de mare.
— Golanule, golan împuţit ce eşti!
Nu l-au lovit cu pumnii, doar cu picioarele, alternând poziţiile. Fan
Tong se rostogolea peste tot, văicărindu-se fără oprire şi strigând:
— Micilor generali, micilor generali, nu mai daţi, nu mai daţi, o
mănânc, o mănânc...
A înşfăcat napul şi a muşcat cu toată tăria din el.
— Mănâncă mai repede!
A mai luat o gură, obrajii i s-au umflat până sus, de nu mai avea cum
să mestece. Cuprins de îngrijorare, a dat totul pe gât şi s-a înecat de şi-a dat
ochii peste cap. Sub conducerea prefectului-măgar, cei mai bine de zece
monştri şi demoni şi-au făcut fiecare numărul, ghiftuindu-le spectatorilor
privirile. Cei care zăngăneau în gonguri, bubuiau în tobe şi dădeau în
talgere erau specialişti, fuseseră înainte percuţionişti în trupa de teatru a
judeţului şi ştiau să bată câteva zeci de ritmuri: cei din trupele modeste de la
ţară n-aveau cum să se compare cu ei. Faţă de ei, cei din trupa de gonguri şi
tobe de la noi din sat erau doar nişte obrăznicături bune să bată în fier vechi
ca să bage vrăbiile în sperieţi.
Trupele de paradă din satul Ximen au venit dinspre capătul de est al
târgului. În spate cu toba era Sun Long, cel ce bătea la ea era Sun Hu, din
gonguri zăngănea Sun Bao, iar din talgere lovea Sun Biao. Cei patru fraţi
din familia Sun erau din familie de ţărani sărmani, aşa că gongurile, tobele,
talgerele mari şi cele mici, toate uneltele astea care puteau să scoată sunete
uriaşe, se cuvenea să stea în mâinile lor. În faţa lor se aflau monştrii şi
demonii din sat care mergeau spre capitalism. Hong Taiyue scăpase de Cele
patru curăţenii, dar nu putuse scăpa şi de Revoluţia Culturală. Purta pe cap
o tichie din hârtie, iar pe spate avea lipită o lozincă scrisă cu caractere mari.
Caracterele erau o imitaţie a stilului Song, erau scrise apăsat şi, cu vigoare
şi, de cum le vedeai, şi ştiai că ieşiseră din mâna lui Ximen Jinlong. Hong
Taiyue mai ţinea în mână şi un os de bou împodobit pe margini cu inele de
aramă, ceea ce mă ducea cu gândul la istoria lui glorioasă. Tichia din hârtie
nu se potrivea cu dimensiunile capului său, îi cădea şi se apleca în toate
părţile şi trebuia neîntârziat îndreptată. Dacă nu putea să facă acest lucru, un
tânăr cu sprâncene groase şi nas înalt îi dădea în fund cu genunchiul. Acest
tânăr era fratele meu vitreg, Ximen Jinlong. Numele lui oficial era în
continuare Lan Jinlong. Inteligent, nu vrusese să-şi schimbe numele de
familie, pentru că de cum şi l-ar fi schimbat, originea lui ar fi devenit cea de
moşier samavolnic, iar el ar fi devenit un om mai prejos decât toţi ceilalţi;
tata, pe de altă parte, deşi se gospodărea individual, nu-şi schimbase statutul
de muncitor al câmpului, şi să fii muncitor al câmpului era tichie de
mărgăritar, care scânteia lucitor în acele vremuri şi nici cu o mie de galbeni
n-o puteai cumpăra.
Fratele meu purta o haină adevărată de armată, pe care o rostuise de la
Chang, Măgarul-cel-mare-care-rage-tare. În partea de sus avea haina asta
adevărată de armată, iar jos nişte pantaloni albaştri de trening, în timp ce în
picioare era încălţat cu pantofi cu bot îngust din pânză kaki şi cu talpă albă
de plastic, iar la brâu era încins cu o centură de piele cu nasturi de aramă şi
lată de trei degete: cu centuri de felul ăsta erau încinşi întotdeauna bravii
ofiţeri din Armata a Opta sau din Noua Armată a Patra, iar acum şi fratele
meu era încins cu una. Îşi ţinea mânecile suflecate sus de tot, iar în jurul
braţului îi era prinsă larg banderola gărzilor roşii. Banderolele roşii ale celor
din sat erau cusute din pânză roşie, iar caracterele de pe ele erau pictate cu
vopsea galbenă picurată printr-un decupaj de carton. Banderola fratelui meu
era din mătase roşie de cea mai bună calitate, iar caracterele de pe ea erau
brodate cu fir auriu de mătase. În tot judeţul erau doar zece banderole de
acest fel, pe care le făcuse într-o singură noapte o lucrătoare excepţional de
înzestrată de la atelierele de artizanat de la judeţ. Brodase doar nouă
banderole şi încă o jumătate, iar apoi scuipase sânge şi murise. Sângele
pătase ultima banderolă într-un fel deosebit de tragic şi înălţător: pe aceasta
o purta acum frate-meu, pătată de sânge şi doar cu caracterul „roşu“ brodat
pe ea. Celelalte două caractere rămase le brodase sora mea, Ximen
Baofeng. Fratele meu dobândise această comoară când se dusese la judeţ la
comandamentul Maimuţei-de-aur să-şi viziteze prietenul, pe Măgarul-cel-
mare-care-rage-tare. Când cei doi Măgari s-au revăzut după multă vreme,
însufleţirea le-a fost fără pereche: şi-au strâns mâinile şi s-au îmbrăţişat, s-
au salutat cu saluturile vremurilor revoluţionare, iar după aceea s-au pus la
curent unul pe celălalt cu privire la ce se petrecuse de când se despărţiseră,
precum şi la starea revoluţiei la judeţ şi în sat. Deşi nu fusesem de faţă,
ştiam că Măgarul-cel-mare hotărât întrebase despre sora mea - în creierul
lui sigur mai dăinuia imaginea ei.
Fratele meu se dusese Ia judeţ să aducă învăţătură. Când se stârnise
Marea Revoluţie Culturală, toţi cei din sat erau neliniştiţi şi gata de acţiune,
numai că nimeni nu ştia cum anume trebuia făcută revoluţia asta. Jinlong
era inteligent şi putea să pătrundă esenţa problemei. Măgarul-cel-mare îi
spusese o singură vorbă:
— Combate cadrele de partid cum i-au combătut atunci pe moşierii
samavolnici! Bineînţeles că nici pe moşierii, chiaburii şi
contrarevoluţionarii deja combătuţi şi răsturnaţi nu-i poţi lăsa să aibă zile
bune.
Pricepându-l bine pe celălat, fratelui meu parcă a început să-i
clocotească sângele în corp. La despărţire, Măgarul-cel-mare i-a dăruit
fratelui meu această banderolă roşie neterminată şi un buchet de fire aurii
de mătase, spunându-i:
— Sora ta are mintea iute şi mâinile iscusite, pune-o pe ea s-o termine
de brodat.
Frate-meu a dibuit în raniţă cadoul trimis de sora mea pentru
Măgarul-cel-mare - o pereche de branţuri migălos brodate cu fir de mătase
multicolor. Când fetele de la noi dau cuiva branţuri în dar înseamnă că se
leagă să se mărite cu omul în cauză. Pe branţuri erau brodate două raţe
mandarine care se jucau în apă. Firele roşii, dar şi verzii, cusături şi fire, mii
şi iar mii, formă bogată şi foarte vie, iubirea toată pe veşnicie. Măgarilor li
s-a înroşit amândurora uşor faţa. Măgarul-cel-mare a primit branţurile şi a
spus:
— Te rog să-i transmiţi tovarăşei Lan Baofeng că raţele mandarine şi
fluturii ţin de sentimentalismul burghezo-moşieresc; estetica proletară are
de-a face cu pinii, soarele roşu, marea, munţii înalţi, torţele, secerele,
topoarele, dacă vrea să brodeze, să brodeze aceste lucruri.
Fratele meu a încuviinţat solemn din cap - sigur avea să transmită
vorbele comandantului. Acesta şi-a dat jos haina militară de pe el şi a spus
cu gravitate:
— Mi-a adus-o în dar un coleg care e instructor politic în armată, uită-
te, are patru buzunare, face parte din efectele militare adevărate, băieţică ăla
de la societatea Wujin de la judeţ a venit cu o bicicletă „Căprioara de aur“
nouă-nouţă, dar tot nu m-am îndurat să o dau la schimb!
După ce s-a întors în sat, fratele meu a întemeiat detaşamentul din
satul Ximen al gărzilor roşii din gruparea Maimuţa-de-aur, şi de cum
steagul lui s-a înălţat, masele s-au ridicat în întâmpinare. Tinerii din sat
aveau o stimă nemăsurată pentru Jinlong chiar şi în vremurile obişnuite, iar
acum se cheamă că găsiseră ocazia să-l sprijine. Au ocupat sediul brigăzii,
au vândut un catâr şi două vaci şi s-au ales cu o mie cinci sute de yuani. Au
cumpărat de ei pânză roşie - din care au făcut la iuţeală banderole, steaguri
roşii şi ciucuri pentru suliţe - precum şi nişte megafoane; din banii rămaşi,
au cumpărat zece găleţi de vopsea roşie, cu care au făcut din uşa, ferestrele
şi pereţii sediului brigăzii o întindere de roşu; până şi caisul din curte l-au
vopsit în roşu. Când tata şi-a exprimat împotrivirea, Sun Hu i-a tras o
bidinea de vopsea peste faţă, făcându-i-o pe jumătate roşie, pe jumătate
albastră. Tata a înjurat bombănind, în timp ce Jinlong stătea deoparte şi se
uita cu ochi reci, nebăgându-l deloc în seamă. Tata, neînţelegând prea bine
cum stăteau lucrurile, s-a apropiat de Jinlong şi-a întrebat:
— Feciorule, iar vrei să schimbi stăpânirea?
Jinlong, cu mâinile în şold şi pieptul scos înainte, a răspuns cât se
poate de tranşant:
— Da, vreau să schimb stăpânirea!
Tata iar l-a întrebat:
— Adică dumneata vrei să spui că Mao Zedong nu mai e preşedinte?
Jinlong a rămas fără vorbe, dar după un moment a rostit cu mare
mânie:
 — Înroşiţi-i şi jumătatea aia de faţă albastră!
Fraţii Sun - Long, Hu, Bao şi Biao - au dat năvală grămadă peste el,
doi i-au sucit braţele, unul l-a înhăţat de păr, iar ultimul a pălălăit cu
bidineaua, mânjindu-l pe toată faţa cu un strat gros-gros de vopsea roşie.
Tata a dat drumul unui şuvoi de înjurături, iar vopseaua roşie i-a curs aşa şi
în gură, înroşindu-i dinţii. Avea un aspect chiar înfiorător, ochii i se
prefăcuseră în două găuri negre, iar vopseaua de pe sprâncene stătea să i se
scurgă înăuntru în orice clipă. Mama a dat fuga afară din casă şi-a început
să strige plângând:
— Jinlong, Jinlong, e tatăl tău, cum poţi să-i faci una ca asta?
Jinlong a răspuns cu mare răceală:
— Toată ţara e o întindere roşie, niciun loc nu rămâne neatins. Marea
Revoluţie Culturală înseamnă să faci revoluţie împotriva facţiunii ce merge
spre capitalism, a moşierilor, chiaburilor şi contrarevoluţionarilor!
Gospodăriile individuale nu rămân nici ele neatinse! Dacă nu renunţă să se
gospodărească individual şi continuă să meargă pe drumul capitalist, o să-l
punem în găleată să se îmbibe în vopsea roşie!
Tata şi-a frecat o dată faţa, apoi încă o dată, şi frecându-şi-o a simţit
că vopseaua stă să-i intre în ochi: se freca exact de frică să nu-i intre în ochi,
dar sărmanul de el de cum s-a apucat să se frece şi-a băgat şi mai multă
vopsea roşie în ochi! Aceasta îi ardea ochii, atât de tare că s-a pus să sară în
sus şi să schelălăie de durere. După ce-a obosit să sară, s-a dat peste tot pe
jos de-a rostogolul, umplându-se de găinaţ de pasăre. Curtea toată roşie şi
omul acesta şi el cu faţa roşie au înfricoşat păsările mamei şi pe cele ale lui
Wu Qiuxiang de li s-au răvăşit minţile - n-au mai cutezat să intre la loc în
coteţe şi-au zburat peste zid, au zburat în cais, au zburat pe coama casei.
Ghearele li se pătaseră şi ele de vopsea roşie, aşa că pe unde mergeau, lăsau
urme roşii de gheare. Plângând amarnic şi fără oprire, mama m-a strigat:
„Jiefang, fiule, du-te repede şi caută-ţi sora, să-i scape ochii tatii...“ În mână
cu o suliţă cu ciucuri smulsă de la o gardă roşie şi sufocat de mânie, mă
pregăteam să-l împung pe Jinlong şi să-i fac în corp nişte găuri transparente,
ca să văd ce lichid îi curge la urma urmei prin el insului ăsta care nu mai
ştia nici de mamă, nici de tată - presupuneam că sângele îi e negru.
Rugămintea disperată a mamii şi starea nenorocită a tatii m-au făcut să n-
am încotro şi să las pentru moment gândul de-a-l găuri pe Jinlong:
chestiunea de primă importanţă era acum să salvez ochii tatii. Trăgând după
mine suliţa cu ciucuri, am luat-o la fugă pe uliţă. „Ai văzut-o pe soră-mea?“
am întrebat o bătrână cu părul alb. Bătrâna îşi freca ochii înlăcrimaţi şi
scutura necontenit din cap, părând că nu înţelege ce-i spun. Am întrebat un
moş rămas fără păr în cap: ,Ai văzut-o pe soră-mea?“ Gârbovindu -se de
spate şi zâmbind prosteşte, a arătat spre ureche - oh!, era surd, n-auzea
niciun fel de sunet. ,Ai văzut-o pe soră-mea?“ L-am tras de umăr pe unul
care împingea o bicicletă, iar aceasta i s-a răsturnat într-o parte: tot pietrişul
pe care-l avea într-un coş i s-a rostogolit pe uliţă, frecându-se, alunecând şi
răsunând clar şi melodios. A scuturat din cap, zâmbind amar, dar nu i-a sărit
ţandăra - s-ar fi cuvenit să-i sară, dar nu i-a sărit, era chiaburul Wu Yuan,
cel care cânta bine la flaut, numai şoapte şi suspine, cu eleganţă de maestru.
Era un om din vremurile de altădată, aşa cum ai spus şi tu, fusese prieten
bun cu Ximen Nao, moşierul samavolnic. Am zburat mai departe, în timp
ce în spatele meu Wu Yuan s-a apucat să culeagă pietrele să le pună înapoi
în coş. Pietrele le ducea către curtea familiei Ximen, conform ordinului dat
de Ximen Jinlong, comandantul detaşamentului din satul Ximen al gărzilor
roşii din gruparea Maimuţa-de-aur. M-am lovit nas în nas cu Huang Huzhu,
care venea alergând din faţă. Cele mai multe fete din sat îşi purtau părul
scurt, cu cărare băieţească, lăsându-şi la iveală pielea negricioasă a capului
şi ceafa cea albă; ea era singura care se căpoşea să şi-l poarte strâns într-o
coadă mare, legată la capăt cu un şnur roşu: feudală, conservatoare,
inflexibilă, putea să rivalizeze cu felul în care tata continua fără urmă de
şovăială să se gospodărească individual. Nu avea să treacă însă multă vreme
şi coada ei cea mare avea să-şi găsească bună folosinţă; jucând-o pe Li
Tiemei din opera revoluţionară model însemnări despre lampionul roşu, ea
nici că va mai avea nevoie de machiaj, căci Li Tiemei exact o coadă mare
din asta are! Până şi actriţele din trupa de teatru a judeţului care o jucau pe
Li Tiemei trebuiau să-şi prindă o coadă falsă, în timp ce Li Tiemei a noastră
avea coadă adevărată, cu fiecare fir de păr lipit de pielea capului. De-abia
apoi am aflat că Huang Huzhu nici moartă nu voia să-şi taie părul din
pricină că acesta era străbătut de vase capilare - dacă-l tăiai, din el se
prelingeau firicele de sânge. Fiecare fir era aspru şi tare şi-l simţeai cărnos
când trăgeai de el; păr de acest fel rar se vede pe lume. După ce m-am lovit
nas în nas cu ea, am întrebat-o:
— Huzhu, ai văzut-o pe soră-mea?
A deschis gura şi-a închis-o la loc, dând să zică ceva şi-apoi oprindu-
se - rece, dispreţuitoare, nedând nici doi bani. Fără să-mi pese de expresia
ei, am ridicat glasul:
 — Te-am întrebat dacă ai văzut-o pe soră-mea!
Făcând pe neştiutoarea, a întrebat şi ea:
— Dar cine e soră-ta?
— Pizda mă-sii, Huzhu, tu nu ştii cine-i soră-mea? Dacă nu ştii cine-i
soră-mea atunci nu ştii nici cine-i maică-ta! Soră-mea, Lan Baofeng, agent
sanitar, doctor desculţ!
— A, de ea întrebi? A strâmbat din gura ei mică şi, pe un ton peste
măsură de dispreţuitor, a adăugat, prefăcându-se că răspunde cum se cuvine,
dar cu evidentă acreală: E la şcoală, se îmbârligă cu Ma Liangcai, du-te
repede să-i vezi. Un câine şi o căţea, care mai de care mai destrăbălat, mai
că nu s-au împreunat deja!
Auzind-o, am tras o sperietură zdravănă - nu mi-ar fi trecut prin cap
că Huzhu cea atât de desăvârşită în toate cele poate să scoată asemenea
vorbe grosolane...
— Din cauza Marii Revoluţii Culturale! a spus cu mare răceală Cap-
Mare Lan Qiansui.
... Degetele îi sângerau iarăşi fără pricină, aşa că i-am înmânat în mare
grabă leacul miraculos pregătit din timp; şi l-a pus pe degete, iar sângele s-a
oprit numaidecât.
Faţa ei îmbujorată şi pieptul rotunjit m-au făcut pe loc să pricep: deşi
nu era musai că era îndrăgostită în taină de Ma Liangcai, faptul că îl văzuse
lipicios cu soră-mea o făcuse să nu se simtă în largul ei.
— Nu te rezolv pe tine acum, te-aranjez eu altă dată, stricată
destrăbălată ce eşti tu, îndrăgostită de frate-meu - care frate? nu mai e frate-
meu, de mult nu mai e frate-meu, e doar sămânţa rea rămasă de pe urma lui
Ximen Nao.
— Atunci şi soră-ta e tot sămânţa rea rămasă de pe urma lui Ximen
Nao.
Mi-a închis gura cu vorba asta, parcă dădusem pe gât o prăjitură
fierbinte de orez lipicios.
— Nu-s la fel, am zis, ea e bună, e blândă, are inima bună, sângele
roşu, miroase a om, e soră-mea.
— În curând n-o să mai miroasă a om, o să aibă iz de câine pe tot
corpul, că doar e javră corcită ieşită din împreunarea lui Ximen Nao cu o
căţea, cum vine vremea ploioasă, cum începe să dea pe dinafară putoare de
câine, a zis Huzhu scrâşnind din dinţi.
 Mi-am răsucit suliţa cu ciucuri roşii cu gândul s-o împung cu ea - în
vremuri revoluţionare, poporul organizează execuţiile! Comuna populară
Jiashan a transferat dreptul de a face execuţii la nivelul satului, iar în satul
Mawan într-o zi şi o noapte au omorât treizeci şi trei de oameni, cel mai în
vârstă de optzeci şi opt de ani şi cel mai tânăr de treisprezece: pe unii i-au
bătut cu bâtele până i-au omorât, pe alţii i-au tocat în două bucăţi cu
tocătoarea de paie. Am ridicat suliţa şi-am ţintit spre pieptul ei; ea şi l-a
ridicat şi şi l-a scos înainte: „Împunge! Împunge şi fă-mi felul dacă ai sânge
în tine! Am trăit de-ajuns, de-ajuns şi mai de-ajuns!“ În timp ce zicea asta,
din ochii ei frumoşi se rostogoleau lacrimi. Treaba era oarecum de neînţeles
şi cumva greu de cântărit - era totuşi Huzhu, cea care crescuse cu mine de
mică şi care odată, pe când ne jucam cu toţii în fundul gol pe o grămadă de
nisip, deodată devenise interesată de cocoşelul dintre picioarele mele şi se-
ntorsese plângând la mama ei, Wu Qiuxiang, cerându-i un cocoşel, de ce
Jiefang are şi eu n-am? Wu Qiuxiang mă ocărâse straşnic stând sub cais:
„Jiefang, golan mic ce eşti, dacă mai îndrăzneşti s-o necăjeşti pe Huzhu, să
fii atent să nu ţi-o tai!“ Lucrurile din trecut îmi erau limpezi înaintea
ochilor, dar uite că Huzhu devenise, cât ai clipi din ochi, şi mai de
nemăsurat de adâncă decât Cotul-ţestoaselor din râu. M-am răsucit şi-am
luat-o la sănătoasa, nu pot să rabd lacrimile femeilor. De cum plânge una,
nasul începe să mă furnice şi mă ia cu ameţeală. Această fire slabă mi-a
făcut rău toată viaţa. Am spus:
— Ximen Jinlong a vărsat vopsea roşie în ochii tatii, mă duc s-o caut
pe soră-mea să-i scape ochii...
— Aşa vă trebuie, în familia aia vă muscaţi între voi ca nişte câini...
Vorbele ei crunte răsunau la mare depărtare. Se chema totuşi că
scăpasem de Huzhu - fata faţă de care simţeam o oarecare ură, o oarecare
frică şi o oarecare iubire. Ştiam că ea nu mă place, dar, în fond, tot îmi
spusese unde era soră-mea.
Şcoala primară se afla la capătul de apus, lângă zidul de împrejmuire
al satului. Avea o curte mare şi solitară, ale cărei ziduri fuseseră ridicate cu
cărămizi din morminte, aşa că spiritele multor morţi erau ataşate de zidurile
acestea şi ieşeau noaptea să rătăcească. Dincolo de ziduri se afla o pădure
întinsă de pini negri în care se găseau bufniţe; ţipetele lor pline de jale şi
durere le îngheţau oamenilor sângele în vine. Era o minune că nu puseseră
pădurea la pământ ca să slujească drept combustibil la călirea oţelului.
Aceasta era întru totul din pricina unui cedru bătrân din mijlocul ei - cum îi
dădeai un topor, începea să clipocească afară din el sânge. Cine a mai văzut
copac din care să curgă sânge? Era întocmai ca părul lui Huzhu, cum îl
tăiai, cum dădea sângele din el. Se vede că toate cele ce pot dăinui au câte
ceva ieşit din comun.
Într-adevăr, am găsit-o pe sora mea în cancelaria şcolii. Nici gând să
cocheteze cu Ma Liangcai, îi pansa acestuia o rană. Nu se ştie cine îi
spărsese capul, iar sora mea i-l lega cu bandaj şi-n cruciş, şi-n curmeziş,
lăsându-i neacoperit doar un ochi, cât să vadă pe unde merge, nasul, ca să
respire cu el, şi gura ca să vorbească, să bea şi să mănânce. Semăna foarte
mult cu soldaţii naţionalişti schilodiţi în filme de cei comunişti. Ea arăta
întru totul ca o soră medicală, fără nicio expresie pe faţă, de parcă era
sculptată dintr-o marmură lucioasă rece ca gheaţa. Geamul din fereastră era
spart, iar cioburile fuseseră luate toate de copii - le luaseră pentru mamele
lor, să le folosească la curăţatul cartofilor. Cioburile mai mari erau acum
prinse în grilajele de şipci de la ferestre - puteai să te uiţi dinăuntru la
oamenii de-afară şi lăsau să treacă şi lumina soarelui. Vântul care bate pe
înserat în toamna târzie s-a pornit dinspre pădurea de pini, aducând cu el
miros de ace şi răşină de pin şi suflând pe jos hârtiile de pe masa din
cancelarie. Din geanta ei cărămizie de medicamente făcută din piele de
vacă, sora mea a scos o sticluţă din care a vărsat nişte pastile, pe care le-a
împachetat într-o hârtie culeasă de pe jos, spunându-i:
— Le iei după masă, câte două deodată, de trei ori pe zi.
El a zâmbit amar:
— N-are rost să le iroseşti, gata cu înainte şi după masă, gata şi cu
masa, intru în greva foamei ca să protestez împotriva atrocităţilor fasciste...
Noi suntem ţărani sărmani de trei generaţii, cu rădăcini roşii şi mlădiţe
drepte, pe ce se bazează ei să vină să mă ia la bătaie?
Sora mea i-a aruncat o privire plină de înţelegere şi a spus cu voce
joasă:
— Tovarăşe profesor Ma, nu te mai agita, nu-ţi face bine să te agiţi...
El şi-a întins brusc mâinile şi le-a apucat pe ale ei, bâiguind dezlânat:
— Baofeng, Baofeng, fii a mea, hai să fim amândoi... De-atâţia ani de
zile, mănânc şi mă gândesc la tine, dorm şi mă gândesc la tine, merg pe
drum şi mă gândesc la tine, sunt cu toate simţurile răvăşite, îmi pierd
minţile, de multe ori când mă izbeam de vreun zid sau de vreun copac, alţii
credeau că stau şi cuget la învăţătură, dar de fapt eu mă gândeam la tine...
 Părea de necrezut că atâtea vorbe de pasiune pierdută dau pe dinafară
din gura cea împresurată de bandaje, în timp ce ochiul neacoperit, cu
lumina lui aparte, semăna cu un cărbune îmbibat în apă. Sora mea şi-a
scuturat cu putere mâinile dintre ale lui şi şi-a înălţat căpăţâna spre înapoi,
balansându-şi-o ca să evite gura lui bandajată.
— Fă după voia mea... fă după voia mea... trăncănea Ma Liangcai
frenetic.
Tipul ăsta pur şi simplu dăduse în sminteală. Am strigat tare: „Soră!“
Am deschis după aceea cu piciorul uşa rămasă descuiată şi, îndreptând
suliţa cu ciucuri, m-am repezit înăuntru. Ma Liangcai a dat grabnic drumul
mâinilor lui Baofeng şi s-a dat zduncinându-se înapoi. S-a izbit de un cadru
pentru ligheane, răsturnându-l şi făcând o jumătate de lighean de apă
murdară să se prelingă pe podeaua din cărămizi pătrate. „Te omor!“ am
ţipat eu tare, împungând cu suliţa în perete. Ma Liangcai a picat în fund pe
un teanc de ziare ferfeniţite, părând să fi leşinat de frică. Am scos suliţa din
perete şi i-am spus lui Baofeng:
— Soră, Jinlong i-a stârnit pe unii să-i dea cu vopsea roşie tatii peste
ochi şi-acuma îl doare de se dă peste tot pe jos de-a rostogolul. M-a pus
mama să te caut şi-am alergat prin tot satul până să dau în sfârşit de tine.
Du-te la iuţeală înapoi şi găseşte un fel să-i scapi ochii tatii...
Baofeng şi-a luat la spinare geanta de medicamente, l-a săgetat cu
privirea pe Ma Liangcai care zvâcnea într-un colţ şi-a pornit în fugă în urma
mea. Alerga foarte repede şi într-o clipă m-a şi depăşit. Geanta de
medicamente se bălăngănea, zdroncănindu-i, tronca!, tronca!, peste fund.
Stelele ieşiseră deja la iveală, iar pe cerul de la apus se afla Luceafărul cel
strălucitor însoţind secera lunii.
Tata se dădea de-a rostogolul prin toată curtea şi nici mai mulţi
oameni la un loc nu-l puteau stăpâni. Se freca cu mâna la ochi cu toată
puterea, trăgând nişte răcnete jalnice de le făcea celorlalţi părul măciucă.
Ciracii lui frate-meu se furişaseră încetişor afară din curte, doar cei patru
fraţi Sun, câini credincioşi, rămânând să-l apere. Mama şi Huang Tong l-au
prins fiecare pe tata de câte un braţ, nelăsându-l să se mai frece la ochi.
Braţele lui aveau însă o putere uimitoare şi, asemenea unor somni mari
acoperiţi cu lichid lipicios pe tot corpul, se scuturau deseori dintre mâinile
celorlalţi. Mama ocăra, suflând şi gâfâind:
— Jinlong, dobitoc fără inimă ce-ai ajuns tu, nu ţi-e tată bun, dar el
te-a crescut mare, cum ai putut să faci aşa faptă neagră...
 Sora mea s-a repezit în curte, asemenea unui mântuitor coborât din
ceruri. Mama a zis:
— Tată, poartă-te cum se cuvine, a venit Baofeng. Baofeng, salvează-
l pe tata, nu-l lăsa să orbească, tata e doar căpos din fire, nu-i om rău, n-a
fost neomenos cu voi...
Deşi nu se înnegurase încă de tot, roşul din curte şi roşul de pe faţa
tatii se transformaseră în verde neguriu. Curtea era toată un miros tare de
vopsea. Sora mea a spus gâfâind:
— Aduceţi apă! Mama a dat fuga în casă şi-a adus un căuş plin. Nu-i
de-ajuns! E nevoie de apă, cu cât mai multă, cu-atât mai bine! Sora mea a
luat apoi căuşul, a ochit faţa tatii şi i-a zis:
— Tată, închide ochii!
Tata în fapt întruna ţinuse ochii strâns închişi, şi să fi vrut să-i
deschidă tot n-ar fi putut. Baofeng i-a aruncat căuşul de apă peste faţă.
„Apă! Apă! Apă!“ a zbierat apoi tare cu o voce răguşită, asemenea unei
lupoaice. M-a surprins nu puţin să văd cum surioara mea cea blajină poate
să scoată asemenea sunete. Mama a adus cu cobiliţa dinăuntru o căldare
întreagă, bălăbănindu-se toată. Nevasta lui Huang Tong, Qiuxiang, femeia
asta căreia îi era frică doar că lumea n-are să mai fie în haos şi care spera ca
toţi să se îmbolnăvească de boli ciudate, a adus şi ea cu cobiliţa din casă o
căldare. În curte era şi mai întuneric. Printre umbre negre, sora mea a
poruncit: „Aruncaţi-i apa peste faţă!“ Căuş după căuş de apă împroşca faţa
tatii, scoţând sunete răsunătoare. „Aduceţi lumină!“ a ordonat Baofeng.
Mama a alergat în casă şi-a adus o lămpiţă cu kerosen; apăra flacăra cu
mâna, mergând cu mare atenţie, dar flacăra sălta şi tremura şi, la prima
adiere, s-a stins. Mama a călcat în gol şi-a căzut lată. Lampa a fost azvârlită
şi ea departe, iar eu am simţit mirosul de kerosen răspândindu-se neuniform
dinspre colţul zidului. L-am auzit pe Ximen Jinlong ordonându-le cu voce
joasă ciracilor lui să se ducă şi să aprindă lampa cu gaz. În afară de soare,
lampa cu gaz era cea mai puternică sursă de lumină pe care o aveam în
acele timpuri în satul Ximen. Sun Biao avea doar şaptesprezece ani, dar era
specialistul satului în privinţa lămpii: alţii izbuteau s-o aprindă de-abia după
o jumătate de oră, el în doar zece minute. Alţii stricau adesea plasa de
azbest, el nu. Privea deseori în gol cu ochii fixaţi pe plasa de azbest
strălucitor de albă, ascultând şuieratul lămpii şi având întipărită pe chip o
expresie ca de tâmp, ca de om beat. Curtea era un ghem de negreală, dar în
clădirea principală treptat-treptat a început să se lumineze, ca şi cum s-ar fi
făcut focul înăuntru. Oamenii erau sideraţi. L-au văzut apoi pe Sun Biao,
care, cărând lampa cu gaz pe un băţ de parcă ar fi cărat chiar soarele, a ieşit
pe uşa comandamentului gărzilor roşii din satul Ximen. Pereţii roşii ai curţii
şi pomul roşu din ea au început să ilumineze splendoare în urma lămpii -
roşie de-ţi lua ochii, roşie ca focul. Dintr-o privire i-am văzut pe toţi cei
care umpleau curtea. Pe Huang Huzhu, care se sprijinea de poarta ei,
jucându-se ca o domniţă nobilă din vremuri medievale cu capătul părului ei
prins în coadă. Pe Huang Hezuo, care stătea sub cais cu ochii învârtindu-i-
se bezmetic de jur-împrejur, cu părul despicat în cărare care-i crescuse puţin
şi aruncând deseori afară prin strungăreaţă dinţilor bulă după bulă de salivă.
Pe Wu Qiuxiang, care se agita încoace şi-ncolo prin curte, părând să aibă
multe de spus celorlalţi, dar fără ca cineva să schimbe o vorbă cu ea. Pe
Ximen Jinlong, care stătea cu mâinile în şold în mijlocul curţii, cu o privire
serioasă şi pătrunzătoare şi cu sprâncenele încruntate, de parcă ar fi cugetat
la vreo problemă importantă. Pe trei dintre fraţii Sun aşezaţi în evantai,
apărându-i spatele lui Ximen Jinlong, ca nişte câini credincioşi. Pe Huang
Tong, ţinând în mână un căuş făcut dintr-un tâlv, scoţând cu el apă şi
aruncând-o pe faţa tatii. De asemenea, apa, care o parte ricoşa înapoi,
aterizând în lumină, şi altă parte îi picura tatii de pe faţă. Tata şedea în capul
oaselor pe pământ, cu picioarele întinse drept, apăsându-şi pulpele cu
mâinile şi ţinând faţa în sus, să primească apa împroşcată pe ea. Era foarte
liniştit, nu mai dădea din picioare, nu făcea hărmălaie - pesemne că venirea
lui Baofeng îl potolise pe dinăuntru. Mama se târa pe jos, tolocănind pe
înfundate: „Lampa mea? Lampa mea?...“ Era plină de apă noroioasă pe tot
corpul, arăta întristător: scăldat în lumina puternică a lămpii, părul îi era o
întindere alb-argintie. Mama n-avea nici cincizeci de ani, dar văzând-o aşa
de bătrână şi căruntă, fără să vreau inima mi-a fost cuprinsă de obidă.
Vopseaua de pe faţa tatii părea să se fi subţiat puţin, dar faţa tot îi rămăsese
toată roşie: picăturile de apă se rostogoleau şi cădeau de pe ea ca şi cum s-ar
fi rostogolit şi căzut de pe nişte frunze de lotus. În afara curţii se strânseseră
mulţi oameni veniţi să se uite la vânzoleală; dincolo de poartă, totul era o
întindere neagră şi apăsătoare. Sora mea stătea în picioare calmă, parcă era
un general. „Adu lampa“, a zis. Mişcându-se iute cu paşi mici, Sun Biao a
adus-o mai aproape. Cel de-al doilea frate Sun, Sun Hu, poate la indicaţia
fratelui meu, a tras afară din „comandament“ un taburet cu care a venit în
zbor înapoi, amplasându-l la doi metri de tata, într-o pane, şi zicându-i lui
Sun Biao să pună lampa pe el. Baofeng a deschis geanta de medicamente, a
scos din ea vată şi o pensetă, a apucat vata cu penseta şi după ce a umezit-o
în apă, a şters cu ea ochii tatii, mai întâi de jur împrejur, iar după aceea
pleoapele - totul cu cea mai mare grijă, dar cu mişcări extrem de iuţi şi
precise. A tras după aceea apă curată într-o seringă groasă şi l-a pus pe tata
să-şi deschidă ochii. Dar ochii nu se lăsau deschişi. „Cine vine să i-i
deschidă?“ a întrebat Baofeng. Mama s-a grăbit să se caţere la loc pe
picioare, trăgând după ea apă şi noroi. „Jiefang“, a spus sora mea, „vino să-l
ajuţi pe tata să deschidă ochii.“ Fără să vreau, m-am dat înapoi câţiva paşi,
faţa vopsită în roşu a tatii era prea înspăimântătoare. „Mai repede!“ a zis ea.
Am vârât suliţa cu ciucuri roşii în pământ şi, înălţându-mi picioarele şi
mergând pe vârfuri ca un cocoş care umblă prin zăpadă, am călcat prin apă
şi noroi şi m-am apropiat. M-am uitat la Baofeng, care mă aştepta cu
seringa în mână. Am încercat să-i deschid tatii ochii, dar el a scos un vaiet
amarnic - iar sunetul acela, ca un cuţit, ca un pumnal, m-a înfricoşat de-am
făcut brusc un salt, ajungând în afara cercului de oameni. Baofeng era
mânioasă: „Ce-i cu tine? Te rabdă inima să-l laşi pe tata să orbească?“
Huang Huzhu, care se sprijinea de uşa casei lor, a venit sprintenă spre noi.
Purta o haină cadrilată cu roşu şi o cămaşă înflorată, al cărei guler răsfrânt
era suprapus peste gulerul de la haină. Coada i se rostogolea pe spinare. Au
trecut numeroşi ani de-atunci, dar scena asta o am încă foarte proaspătă în
minte. De la uşa lor până la staulul nostru era o distanţă de cam treizeci de
paşi. Aceşti treizeci de paşi, în lumina lămpii de gaz a cărei strălucire doar
cea a soarelui o depăşea, i-a străbătut într-un fel care chiar poate fi numit
frumos şi minunat - umbra de pe pământ era cea a unei femei superbe.
Toată lumea se uita prosteşte la ea, mai ales eu, care eram prostit şi mai şi
din cauză că numai ce-o suduise adineauri cu vorbe înveninate pe Baofeng,
iar acum, cât ai clipi din ochi, se oferea să-i slujească drept ajutor. A strigat
o dată: „Vin eu!“ şi ca o pasăre mică cu pieptul roşu a zburat într-acolo. Nu
i-a păsat câtuşi de puţin de apa şi noroiul de pe jos şi nu i-a fost frică că-şi
murdăreşte pantofii din pânză albă făcuţi cu migală. Huzhu era renumită
pentru mintea ei iute şi mâinile iscusite: branţurile brodate de sora mea erau
arătoase, cele brodate de ea erau şi mai şi. Când caisul din curte era în
floare, şedea dedesubt şi, cu ochii la el, degetele-i zburau încoace şi-ncolo,
mutând florile din cais pe branţurile din pantofi - şi erau acolo şi mai
frumoase, şi mai delicate decât în pom. Toate branţurile pe care le broda,
teancuri-teancuri, şi le pusese sub pernă şi nu se ştia cui o să le dea:
Măgarului-cel-mare? lui Ma Liangcai? lui Jinlong? sau poate mie?
 În lumina ţipătoare a lămpii cu gaz, ochii îi erau lucitori, dinţii îi erau
şi ei lucitori, fără nicio umbră de îndoială era o femeie frumoasă, o femeie
frumoasă cu fundul sus şi pieptul înainte – iar mie îmi păsase doar de
gospodărirea cu tata la individual şi pierdusem din vedere frumuseţea asta
de lângă mine. În acest scurt răstimp, în scurtul răstimp cât a făcut drumul
dintre uşa ei şi staulul nostru, m-am îndrăgostit pe viaţă şi pe moarte de ea.
S-a aplecat în spatele tatii, şi-a întins mâinile subţiri şi gingaşe şi i-a deschis
acestuia ochii. Tata a strigat plin de jale, am auzit zgomotul mărunt făcut de
pleoapele lui când s-au deschis, glup!, glup!, ca un peştişor care scoate
bulbuci pe fundul apei. Am văzut ochii ca o rană ai tatii, cu sângele
ţâşnindu-i dinăuntru. Baofeng a ţintit spre ei şi a împins seringa, iar un
şuvoi de apă curată, luminos ca argintul, s-a descărcat înăuntru. S-a
descărcat cu încetul, căci Baofeng controla forţa de împingere - prea lent, şi
impulsul ar fi fost insuficient, prea rapid, şi ar fi existat posibilitatea de a-i
străpunge tatii globii oculari. Intrată în ochii lui, apa se prefăcea în sânge şi
curgea apoi în jos cu încetul de-a lungul pleoapelor. Tata gemea de durere.
Amândouă la fel de precise, amândouă la fel de sprintene, aceste două
femei între care nu era cu putinţă împăcare au conlucrat perfect, clătindu-i
tatii şi celălalt ochi. După aceea iarăşi i-au clătit, pe rând, ochiul stâng, cel
drept, iar cel stâng, iar cel drept. În cele din urmă, sora mea i-a pus tatii în
ochi nişte picături şi i i-a acoperit cu un bandaj. „Jiefang, mi-a zis, du-l pe
tata în casă.“ Am alergat la el, l-am prins de subsuori şi l-am ridicat cu
putere, făcându-l să stea în picioare: era parcă aş fi smuls din pământ un nap
mare, care trăgea după el apă şi noroi.
În acel moment, am auzit un zgomot ciudat venind dinspre staul, ceva
ca un plâns, ca un râs, dar şi ca un oftat. Taurul îl făcuse. La urma urmei, ce
făceai atunci, plângeai, râdeai sau oftai?
— Zi mai departe, mi-a zis Cap-Mare Lan Qiansui cu mare răceală,
nu mă mai întreba.
Toată lumea a tras o sperietură şi toţi şi-au îndreptat privirile într-
acolo: staulul era tot o întindere de lumină, ochii taurului semănau cu două
mici lampioane iscând luminiţe albastre, iar pe corp razele îi săgetau în
toate părţile, vopsindu-l parcă într-un strat de auriu. Tata s-a zbătut şi a vrut
să se ducă înspre staul, iar apoi a strigat: „Taure! Taurul meu! Doar pe tine
te am pe lumea asta!“ Vorbele îi erau deznădăjduite la culme şi la auzul lor
inima ni s-a amărât inima - Jinlong s-a răzvrătit, dar eu şi Baofeng şi mama
încă te-ndrăgeam din adâncul inimii, cum puteai tu să spui că doar pe taur îl
ai pe lumea asta? Şi dacă e să spunem lucrurile până la capăt, taurul ăsta era
la trup taur, dar inima lui, sufletul lui erau ale lui Ximen Nao - iar în faţa
mulţimii de oameni din curte, cu fiul lui, fiica lui, prima concubină, a doua
concubină, argatul lui şi fiul acestuia, adică eu, în el se amestecau într-o
oală de terci nedesluşit afecţiune, pasiune şi ură, o mie de simţiri şi zece mii
de trăiri.
— Probabil că lucrurile n-au fost aşa de complicate, a rostit Cap-Mare
Lan Qiansui, probabil că mi se-nţepenise în gâtlej o gură de iarbă şi de-aia
am slobozit sunetul ăla aşa de sucit. Dar povestirea asta a ta care trage şi
hăis şi cea şi e toată stufoasă şi buruienoasă, talmeş-balmeşul ăsta de vorbe
de seamănă cu ce-a făcut ursul în zicătoare - „ursul negru prinde peşte, pe-
unul îl aruncă, pe-altu-l nimereşte“ - a prefăcut un lucru simplu într-o „oală
de terci nedesluşit“.
Lumea de-atunci chiar asta era de fapt - o oală de terci nedesluşit, cat
de limpede să vrei să povesteşti, tot e greu. Să reiau firul de unde l-am lăsat
însă - trupele de paradă din satul Ximen venind din capătul de răsărit al
târgului, cu surle şi trâmbiţe şi zarvă până la cer şi steaguri roşii unduindu-
se. Escortat de Jinlong şi de gărzile lui roşii spre a fi plimbat pe uliţe şi
arătat oamenilor era, în afară de fostul secretar de filială, Hong Taiyue, şi
şeful brigăzii, Huang Tong. Tot aşa, în afară de vechea gardă a elementelor
rele - Yu Wufu, mai marele peste o sută de familii în vremea momâilor
colaboraţioniste, ţăranul chiabur Wu Yuan, trădătorul Zhang Dazhuang şi
soţia moşierului, Ximen Baishi - mai era şi tatăl meu, Lan Lian. Hong
Taiyue îşi muşca dinţii şi stătea cu ochii holbaţi. Faţa lui Zhang Dazhuang
era plină de frământare. Lui Wu Yuan, lacrimile îi şiroiau necontenit din
ochi. Bai avea părul zburlit şi faţa murdară. Vopseaua de pe faţa tatii încă nu
se ştersese toată, iar din ochii lui, de un roşu aprins, picurau lacrimi fără
întrerupere. Lacrimile nu erau deloc semn că s-ar fi înmuiat pe dinăuntru -
vopseaua îi vătămase corneea. Avea atârnată de gât o pancartă de hârtie, pe
care frate-meu scrisese cu mâna lui, în caractere mari: „Gospodar individual
împuţit şi îndărătnic“. Ducea pe umeri plugul de lemn, cel pe care i-l
repartizaseră la reforma agrară. Era încins la brâu cu o frânghie de cânepă,
de ea era ataşat un frâu, iar de frâu era prins un taur - un taur, tu, prin care
moşierul samavolnic Ximen Nao se întorcea din nou pe lume. Dacă vrei,
poţi să mă întrerupi şi să continui tu vorba, să povesteşti tu ce s-a întâmplat
mai departe. Dacă povestesc eu, o să fie lumea văzută prin ochii omului;
dacă zici tu, o să fie universul văzut de taur. Povestit de tine, poate o să fie
mai minunat, dar, dacă nu vrei, o să continui eu. Erai un taur bine făcut, cu
coarnele ca fierul, greabănul lat, muşchii dezvoltaţi, ochii sticlind şi privirea
cruntă. De coarne îţi atârnau doi pantofi stricaţi - îi atârnase la nimereală
acolo băieţică ăla din rândul fraţilor Sun care se pricepea să se îngrijească
de lampa de gaz, cu gând să te urâţească, nu ca să simbolizeze că eşti un
taur stricat. Lepădătura de Jinlong vrusese la început să mă plimbe şi pe
mine pe uliţe şi să mă arate oamenilor, dar îndreptasem suliţa cu ciucuri să
mă pun cu el pe viaţă şi pe moarte. Îi zisesem că-mpung pe oricare vrea să
mă plimbe pe uliţe. Jinlong era zurbagiu, dar dând de unul aşa de disperat
ca mine, a evitat ciocnirea. Mă gândeam că doar să se fi îndărătnicit şi tata
ca mine, să fi dat jos tocătoarea de paie şi s-o fi pus de-a curmezişul la
intrarea în staul, despicându-l pe oricare s-ar fi apropiat, că Jinlong s-ar fi
înmuiat. Dar uite că tata s-a înmuiat în loc şi i-a lăsat supus să-i atârne de
gât pancarta de hârtie. Mă gândeam că doar să-şi fi ieşit taurul niţel din fire,
că nimeni n-ar fi avut cum să-i atârne pantofi stricaţi de coarne şi să-l tragă
la paradă pe uliţe: taurul s-a supus însă şi el.
În mijlocul târgului, adică pe aria aceea goală din faţa cantinei
Cooperativei de Aprovizionare şi Desfacere, Chang, adică Măgarul-cel-
mare-care-rage-tare, comandantul gărzilor roşii din gruparea Maimuţa de
aur la nivelul judeţului, a făcut joncţiunea cu Jinlong, Măgarul-cel-mic-
care-rage-un-pic, comandantul detaşamentului din satul Ximen al gărzilor
roşii din gruparea Maimuţa de aur. Cei doi şi-au strâns mâinile, s-au salutat
cu salut revoluţionar, au scăpărat amândoi din ochi lumini roşii, în inimi le
vălureau nobile simţiri revoluţionare, pesemne că se duceau cu gândul la
joncţiunea de la Jinggangshan care a dus la formarea Armatei roşii a
muncitorilor şi ţăranilor chinezi, voiau să înfigă steagul roşu în întreaga
Asie, Africă şi Americă şi să elibereze proletariatul cel greu încercat al
lumii din străfundurile suferinţelor sale. Cele două detaşamente ale gărzilor
roşii, cel de la nivelul judeţului şi cel de la nivelul satului, au făcut
joncţiunea. Cele două loturi din rândul celor ce merg spre capitalism au
făcut şi ele joncţiunea: Chen Guangdi, Prefectul-măgar; secretarul Fan
Tong, Mătărângă-de-măgar; Hong Taiyue, elementul străin de clasa sa care
bate din os de bou şi merge pe drumul capitalist; Huang Tong, lacheul lui
Hong Taiyue însurat cu o concubină de moşier. Toţi iscodeau pe furiş,
transmiţându-şi prin priviri gândirea reacţionară. „Capul jos!, capul jos!,
capul şi mai jos!“, aşa îi apăsau şi iar îi apăsau pe cap gărzile roşii, iar când
îi apăsau cât se putea de jos, de fundurile li se răsuceau cât se putea de sus,
mai faceau un efort şi zdup!, îi îngenuncheau la pământ, după care îi apucau
de păr şi-i înhăţau de guler, ridicându-i iarăşi la loc. Tata nici mort nu-şi
lăsa capul în jos, iar gărzile roşii, împiedicate de relaţia specială dintre el şi
Jinlong, îi arătau clemenţă. Mai întâi a ţinut o cuvântare Măgarul-cel-mare,
stând în picioare pe o masă pătrată adusă provizoriu din cantină. Şedea cu
mâna stângă în şold, în timp ce cu dreapta flutura prin aer, mişcându-şi-o în
fel şi chip, uneori parcă despicând cu o sabie, alteori parcă împungând cu
un pumnal, uneori parcă lovind cu pumnul într-un tigru feroce, alteori parcă
desfacând cu palmele bolovani uriaşi. Acţiunile i se coordonau cu vorbele,
intonaţia urca şi cobora cu bună măsură, spuma albă îi dădea pe dinafară pe
la colţurile gurii, iar vorbele îi dădeau în clocot de atâtea porniri ucigaşe şi
erau cu totul şi cu totul goale, ca nişte prezervative în formă de tărtăcuţă şi
la vârf cu un sfârc ca de ţâţă, umflate cu aer şi vopsite în roşu, care dansau
prin aer, se ciocneau, boncăneau, iar după aceea plesneau unul câte unul cu
un poc. În istoria ţinutului Gaomi din nord-est a existat odată o frumoasă
soră medicală care a suflat într-un prezervativ până l-a făcut să explodeze,
urmarea fiind că ochii i-au crăpat: întâmplarea a devenit o ştire însemnată.
Măgarul-cel-mare era un vorbitor talentat, care în cuvântări căuta din
răsputeri să-i imite pe Lenin şi Mao Zedong. Cu deosebire când îşi întindea
braţul drept într-un unghi de 45 de grade, îşi lăsa capul uşor pe spate, îşi
răsucea niţel bărbia în sus şi privirea i se îndrepta către un punct înalt şi
îndepărtat, în vreme ce cu gura răcnea: „Să atacăm, atacăm şi iar să atacăm
duşmanul de clasă!“, era pur şi simplu Lenin revenit la viaţă - Lenin din
filmul Lenin în anul 1918 venise în ţinutul Gaomi din nord-est; masele
rămâneau tăcute un moment, de parcă gâdejurile oamenilor ar fi fost strânse
cu cleştele, iar după aceea urma un val de urale, câţiva tineri cultivaţi
strigau bezmetic câte un „Ura!“, ca în rusă, cei necultivaţi strigau
„Trăiască!“, şi deşi nici „Ura!“ şi nici „Trăiască!“ nu erau pentru Măgarul-
cel-mare, acesta, iară pricină, se umplea de aere ca un prezervativ umflat.
Mai era şi unul care în taină a ocărât printre dinţi:
— Puiul ăsta de lele, nu prea poţi să-l socoteşti de nimic!
Era un bătrân care avusese la vremea lui învăţător acasă şi cunoştea
nenumărat de multe semne şi care adesea le spunea plin de sine în frizerie
celor veniţi să se tundă:
— Dacă e vreun semn de nu-l ştii, întreabă-mă pe mine, şi dacă nu pot
să-ţi răspund, dau eu banii de tunsoare.
 Câţiva profesori de la gimnaziu au găsit în dicţionar câteva semne
rare şi l-au examinat, dar n-au putut să-l încurce. Unul dintre profesori a
inventat el un semn, a desenat un cerc şi-a pus un punct în el, întrebându-l
ce semn e acela. El a rostit zâmbind cu răceală:
— Vrei să mă-ncurci? Nu poţi, ăsta e semnul peng, e vorba de
zgomotul pe care-l face o piatră când o arunci în fântână.
Profesorul a zis:
— Greşit, eu am inventat semnul ăsta.
El a răspuns:
— Toate semnele la început au fost inventate de oameni.
Profesorul a rămas fără vorbe, în timp ce lui i se vedea pe faţă cum
plesneşte de mândrie.
După ce Măgarul-cel-mare a terminat cuvântarea, Măgarul-cel-mic a
sărit şi el pe masă şi a ţinut în continuare o cuvântare, însă aceasta a fost
doar o imitaţie proastă a celei ţinute de Măgarul-cel-mare.
Acum trebuie să vorbesc despre felul în care te-ai comportat tu,
Ximen Taure, în această zi de târg greu de uitat.
La început, ai fost foarte docil, mergând în spatele tatii şi călcând
întru totul pe urmele lui, însă figura ta strălucitoare şi comportamentul tău
docil îi făceau pe oameni, cu deosebire pe mine, să se simtă stingheri. Erai
un taur cu sângele năvalnic, care în anii de dinainte avusese purtări ieşite
din comun - iar dacă aş fi ştiut atunci că în trupul tău se ascunde sufletul cel
plin de înfumurare al lui Ximen Nao şi splendidele amintiri ale unui măgar
renumit, aş fi simţit şi mai mare deznădejde văzându-te cum te porţi.
Trebuia să te împotriveşti, trebuia să faci tărăboi mare la târg, să devii
personajul principal din carnavalul acela, asemenea taurilor din coridele
spaniole. Dar tu nu făceai asta, lăsaseşi capul în jos, de coarne îţi atârnau
pantofi stricaţi, ca emblemă a umilinţei, şi rumegai fără zor şi fără
repezeală, cu maţele şi burta scoţându-ţi câte un ghiorăit. Aşa ai făcut din
zori până la prânz, de la răcoare până la căldură şi de când razele soarelui
au început să încălzească până când mireasma pâinicilor prăjite dădea pe
dinafară din cantina Cooperativei de Aprovizionare şi Desfacere.
Un tânăr chior şi care şchiopăta, înfăşurat într-o haină stricată, a trecut
prin târg trăgând după el un câine galben mare şi puternic. Era un ucigaş de
câini vestit; orfan şi cu origine socială între cei mai nevoiaşi, statul îl
dăduse pe gratis la şcoală, însă el detesta învăţătura din adâncul sufletului şi
şi-a distrus singur viitorul cel luminos. Nu învăţa nici mort, tânjea după o
viaţă slobodă în care să fie în largul său, aşa că, dacă el n-a avansat, nici
Partidul n-a avut ce-i face. Acum ucidea câini şi le vindea carnea şi-avea un
trai dulce şi bun; în acea epocă era ilegal să sacrifici animalele de capul tău,
fie că era vorba de porci, fie că era vorba de câini, sacrificarea lor era
monopolul statului, însă cârmuirea închidea ochii în privinţa lui - faţă de
unul ca el, orice fel de cârmuire s-ar fi arătat tolerantă. Tânărul ăsta era
duşmanul natural al neamului câinesc: nu era deloc mare sau înalt, nu era
nici agil, iar vederea îi era deficitară, şi câinilor nu le-ar fi fost prea greu să-
i facă felul. Şi totuşi, toţi câinii, fie cei buni şi blânzi ca mieluşeii, fie cei
cruzi şi aprigi ca leii şi tigrii, de cum îl vedeau îşi şi băgau strâns coada
între picioare, se chirceau şi, cu lumini înspăimântate ieşindu-le din ochi şi
scoţând din gâtlej câte un lătrat prin care cereau îndurare, auuu!, auuuu!, îl
lăsau, întru totul resemnaţi şi fără nici cea mai mică împotrivire, să le lege
funia de gât şi să-i stranguleze atârnaţi de ramurile vreunui copac. Îi târa
după aceea la sălaşul pe care şi-l construise sub arcul podului şi care-i era şi
punct de lucru, unde-i opărea şi-i jupuia, îi clătea în apa curată şi molcomă
a râului, îi tranşa şi-i felia, îi mărunţea şi-i ciopârţea şi îi arunca apoi în
oală, punea lemnele, flăcările ardeau aţâţat, apa dădea în clocot, un fum
gros ieşea de sub arcul podului şi se răspândea plutind de-a lungul apei, iar
aroma de carne fiartă îneca tot râul... Un vânt rău s-a învârtoşit, steagurile
roşii au scos un şuierat, iar băţul unuia s-a frânt. Stindardul acela a dansat
prin aer făcând câteva rotocoale şi s-a coborât pe capul taurului, iar mai
apoi tu ai înnebunit, exact ceea ce nădăjduiam eu şi ceea ce nădăjduiau şi
foarte mulţi dintre cei veniţi la târg să se uite la vânzoleală - farsa asta
trebuia să aibă un deznodământ cu mare vânzoleală.
Tu mai întâi ţi-ai scuturat şi legănat violent căpăţâna, cu gândul să
vânturi la o parte steagul roşu care ţi-o acoperea - ştiu şi eu cum e să te uiţi
la soare printr-o pânză roşie care-ţi acoperă capul, totul e o întindere
sângerie de roşu, ca o mare, iar soarele pare să se fi cufundat în marea asta,
făcându-te să simţi subit că a venit sfârşitul lumii. Nu sunt taur, aşa că n-am
cum să ghicesc ce simţeai tu când steagul cel roşu ţi-a acoperit capul, dar
pot să judec, în baza acţiunilor tale violente, că te-ai înspăimântat rău.
Coarnele tale de fier erau îndreptate spre înainte - coarne de taur de luptă,
dacă ai fi prins de ele două pumnale, ar fi fost nişte coarne cu care să te-
arunci asupra liniilor inamice, spărgând rândurile şi măturând totul în cale.
Ai scuturat încontinuu din cap şi-ai dat din coadă de câteva zeci de ori, dar
n-ai izbutit să te descotoroseşti de steagul de pe coarne; ai panicat şi ai
început să alergi orbeşte, dar frâul tău era prins de şalele tatii - tu cântăreai
aproape 500 de kilograme, nu erai nici slab, nici gras, aveai doar patru ani,
erai în primăvara vieţii şi forţa îţi era nesfârşit de mare -, iar tata tras de tine
parcă era un şoarece priponit de coada unei pisici. Trăgându-l aşa pe tata,
taurul s-a repezit în mulţime şi totul s-a prefăcut într-o mare de ţipete şi
răcnete. Cât de minunat să fi vorbit acuma fratele meu, nimeni nu-l mai lua
în seamă. Spunând vorba până la capăt, oamenii veniseră să se uite la
vânzoleală, aşa că nici unuia nu-i păsa dacă tu făceai revoluţie sau
contrarevoluţie. Cineva a strigat: „Trageţi-i jos steagul de pe cap!“ Dar cine
să cuteze să se pună înaintea ta să-ţi tragă steagul jos de pe cap, şi cine să
fie dornic să facă una ca asta? Că doar trăgându-ţi steagul jos de pe cap,
comedia lua sfârşit! Oamenii se fereau, strigau, se buluceau vrând-nevrând,
femeile plângeau, copiii ţipau, ,Aoleu, mamă! mi-a călcat ouăle în
picioare!“, „A omorât un copil!“, „Mi-a spart farfuriile de lut, lepădăturilor
ce sunteţi!“ Mai adineauri, când căzuseră gâşte din cer, oamenii alergaseră
din toate părţile către mijloc; acum, când taurul făcea tărăboi, oamenii
alergau din faţa lui, se fereau într-o parte sau în cealaltă, se strângeau ghem
la un loc, se lipeau de ziduri prefacându-se toţi în minciunele sau se
înghesuiau în tarabele unde se vindea carne, picând la pământ dimpreună cu
carnea cea preţioasă de porc şi rozând la ea aşa crudă. Taurul l-a străpuns pe
unul cu coarnele între coaste, iar cu copitele a omorât un purceluş.
Vânzătorul de carne, Zhu Jiujie, care lucra la măcelăria comunei şi era
mojic de parcă era neam cu împăratul, a pălălăit cuţitul cu care tranşa
carnea şi-a despicat sălbatic o dată cu el înspre capul taurului. Danglang!, s-
a auzit un sunet uriaş - tăişul nimerise în cornul taurului. Cuţitul s-a
cutremurat zburând în aer, iar jumătate dintr-un corn de taur a căzut la
pământ. Prinzând ocazia, steagul cel roşu a alunecat şi el jos de pe capul
taurului. Lovitura parcă l-a încremenit pe acesta, şi-a oprit paşii, a-nceput să
gâfâie tare, burta i se ridica şi-i cobora violent, facea spume albe la gură,
din ochi i se prelingea sânge, iar un lichid transparent ţâşnea din locul unde
cuţitul îi retezase cornul. Lichidul acesta care avea în el firicele-firicele de
sânge era chintesenţa însăşi a taurului, se şi numea „esenţă de taur“, se
spunea că are o mare capacitate de a revigora potenţa bărbatului şi că e de
zece ori mai puternic decât seva de cocotier de pe insula Hainan. Gărzile
roşii demascaseră un element extrem de degenerat din clica la putere în
vechiul comitet de partid al provinciei: când se grizonase pe la tâmple, se
însurase cu o nevestică de douăzeci de ani, şi pentru că membrul nu i se
ridica, leacul tradiţional de care aflase interesându-se în rândul oamenilor
fusese esenţa asta de taur. Lacheii de sub stăpânirea lui siliseră gospodăriile
ţărăneşti din fiecare judeţ şi cele care ţineau de provincie să dea tribut câte
un tăuraş vânjos, necastrat şi care nu se împerechease încă; tăuraşii erau
apoi transportaţi într-o locaţie secretă, unde le retezau coarnele şi extrăgeau
esenţa din ele şi le spărgeau oasele ca să sugă din ele măduva afară. Pe
acestea i le ofereau apoi înaltului demnitar ca să le mănânce, cu urmarea că
părul lui alb se înnegrise, cutele i se descreţiseră, iar penisul i se mărise de
la zi la zi, ajungând să semene cu o mitralieră cu mânerul ponciş, de putea
să culce ca iarba la pământ şi o mie de femei.
Trebuie să vorbesc şi de tata. Rana lui nu se vindecase încă şi ce
vedea în faţa ochilor era o întindere nedesluşită de roşu. Când lucrurile au
luat această întorsătură neaşteptată, o vreme n-a ştiut care e stânga şi care e
dreapta şi pe ce lume se află, putând mai întâi doar să alerge bălăbănindu-se
în spatele taurului, iar mai apoi pur şi simplu să se facă tot cocoloş, cu capul
între mâini, şi să se rostogolească ca un ghem de mătase. Din fericire avea
haină căptuşită pe el şi-a putut să îndure toate ciocnirile fără să păţească
mare vătămare. Când taurului i s-a retezat cornul şi s-a oprit şi-a rămas pe
loc, tata a prins prilejul şi s-a ridicat, a desfăcut cu iuţeală funia de la brâu,
desprinzând astfel legătura dintre el şi taur. Dar apoi, pe dată, a văzut
jumătatea de corn retezată la pământ, a văzut şi starea nenorocită a taurului,
şi a ţipat o dată tare, aproape să leşine. Tata spusese că doar pe taurul ăsta îl
are pe lume, aşa că acesta păţind acum aşa vătămare, cum să nu se-
ngrijoreze, cum să nu se-ndurereze, cum să nu se mânie? L-a zărit pe
măcelarul Zhu Jiujie, cu faţa lui grasă ce lucea cu o lumină roşie uleioasă:
în anii aceia, când din burţile tuturor chinezilor lipsea grăsimea, numai
demnitarii şi măcelarii mâncau de le luceau feţele aşa de uleios, de se ţineau
cu nasul aşa de pe sus, de plesneau de aşa mândrie şi de-o duceau aşa de
bine ca Zhu. Tata se gospodărea individual, nu-i păsa lui de treburile din
comuna populară, dar acum uite că măcelarul comunei populare retezase cu
o lovitură de cuţit cornul taurului nostru. Tata a strigat o dată tare: „Taurul
meu!“ şi-a leşinat. Ştiam că, dacă n-ar fi leşinat neîntârziat, primul lucru pe
care l-ar fi făcut tata ar fi fost să culeagă satârul acela greu cu mâner gros şi
să izbească din toate puterile cu el în capul cel mare şi gras al măcelarului,
iar la ce ar fi dus asta e cu neputinţă de închipuit. E bine că a leşinat. Dar,
deşi el a leşinat, taurul şi-a revenit. Cu cornul retezat, durerea lui e uşor de
imaginat. A scos un muget, şi-a lăsat capul în jos, s-a aruncat înainte cu
toată puterea, repezindu-se către măcelarul cel dolofan. În acea clipă, ceea
ce mi-a atras privirile a fost buricul de pe burta taurului: acolo se afla un
smoc de păr lung cam de douăzeci de centimetri care semăna cu
o pensulă uriaşă făcută din păr de nevăstuică şi care tresărea şi se legăna,
urmând paşii compoziţiilor clasice, ca şi cum ar fi scris semne sigilare în
stilul zis al florilor de prun. Când ochii mei au părăsit această pensulă
miraculoasă, am văzut cum taurul îşi înclină capul şi cum îşi înfige dintr-o
parte cornul acela de fier ce nu-i fusese retezat în burta cea mare şi grasă a
lui Zhu Jiujie. Împingea cu capul fără încetare, dar până să ajungă cornul tot
înăuntru, a vânturat brusc din cap şi, asemenea unui munte de carne care se
lasă la pământ, din gaura făcută în burta lui Zhu Jiujie a început să gâlgâie
afară cocoloş după cocoloş de grăsime galbenă ca orezul.
După ce mulţimea s-a risipit în fugă, tata şi-a revenit. Primul lucru pe
care l-a făcut după ce s-a trezit a fost să culeagă satârul cel mare de pe jos,
ca să-şi apere taurul cu un singur corn. N-a zis nimic, dar atitudinea lui
hotărâtă le semnala limpede gărzilor roşii care se îmbulzeau într-acolo: jur
să trăiesc sau să mor dimpreună cu taurul. Văzând grăsimea care-i umplea
burta lui Zhu Jiujie, gărzile roşii şi-au amintit de actele lui detestabile şi de
cum prigonea şi persecuta oamenii bizuindu-se pe puterea şi poziţia lui, aşa
că în sinea lor toţi erau nemăsurat de bucuroşi.
Mai apoi, tata a pornit pâş-pâş către casă, trăgând după el taurul şi
ţinând satârul în mână, asemenea unui bărbat viteaz care a descins la locul
execuţiei spre a-l salva pe condamnat. Soarele cel strălucitor a luat-o acum
la fugă şi-au venit în loc vălătuci de nori cenuşii, şi fulg după fulg de
zăpadă a început să danseze prin aer în adierea vântului de miazănoapte,
coborându-se apoi pe pământurile ţinutului Gaomi din nord-est.
 CAPITOLUL 18
Dregând haina cu mâini iscusite, Huzhu îşi vădeşte iubirea; nămeţii
cotropesc satul, iar Jinlong se proclamă rege
În acea iarnă îndelungată în care la fiecare trei zile dădea o ninsoare
uşoară şi la cinci una grea, liniile de telefonie dinspre satul Ximen către
comuna populară şi capitala judeţului au fost rupte sub zăpezile cele mari.
Pe vremea aceea, radiodifuziunea prin fir din judeţ folosea circuitele
telefonice, deci dacă telefonul nu mergea, amuţeau şi transmisiunile.
Drumurile fuseseră şi ele astupate de zăpadă, aşa că nimeni nu venea să
aducă ziarul. Satul Ximen a devenit un loc complet rupt de lume.
Trebuie că-ţi aminteşti zăpada mare din anul acela. În fiecare
dimineaţă, tata te trăgea după el să te preumbli în afara satului. Dacă se
nimerea o zi senină, când soarele îşi trimitea roşeaţa, pământul acoperit de
gheaţă şi zăpadă devenea tot o întindere de splendoare. Tata trăgea frâul cu
mâna dreaptă, iar în stânga ţinea satârul acela rostuit de la măcelar. Gurile şi
nările voastre scuipau aburi rozalii, iar pe părul de lângă botul tău şi pe
barba şi sprâncenele tatii se prindeau flori de brumă. Mergeaţi spre câmpie
cu faţa către soare, iar zăpada de pe jos scârţâia sub picioarele voastre.
Fratele meu vitreg, Ximen Jinlong, bizuindu-se pe căldura
revoluţionară, şi-a dat pe deplin frâu liber imaginaţiei şi le-a ordonat celor
patru fraţi Sun - care erau pentru el precum cei Patru apărători războinici
din templele budiste - ca, împreună cu o gaşcă întreagă de puşti plictisiţi de-
atâta stat degeaba şi, bineînţeles, cu numeroşi adulţi cărora le plăcea să se
uite la vânzoleală, să înfăptuiască în mod independent şi din proprie
iniţiativă Marea Revoluţie Culturală până la întoarcerea primăverii pe
pământ în anul următor.
Au înălţat o platformă din scânduri în caisul cel mare şi au priponit de
crăcile acestuia câteva mii de fâşii de stofă roşie, făcându-l să arate ca un
pom cu belşug de floare. În fiecare seară, cel mai mic dintre fraţii Sun, cel
numit Biao, se căţăra pe platformă şi, umflându-şi obrajii, sufla din goarnă
ca să adune masele. Era o goarnă mică şi foarte frumoasă din alamă, şi avea
legaţi de mâner şi nişte ciucuri roşii. Când de-abia o rostuise, Sun Biao îşi
umflase în fiecare zi obrajii învăţând să sufle şi scoţând mugete ca de bou.
Până în ajunul Anului Nou chinezesc, ştia deja să sufle foarte bine. Sunetul
goarnei era dulce şi plăcut şi plin de emoţie, iar melodiile erau, majoritatea,
dintre cele cu largă răspândire printre oameni. Sun era un tânăr talentat, care
făcea bine tot ce învăţa. Fratele meu le-a ordonat oamenilor să plaseze pe
platformă un tun artizanal tot numai pete de rugină şi să scobească în
zidurile curţii câteva zeci de găuri de tragere, lângă care să îngrămădească
pietre. Lângă găurile acestea stăteau în fiecare zi tineri, fără arme de foc,
dar cu suliţe cu ciucuri în mâini, în alertă şi gata de luptă. La fiecare câteva
ore, Jinlong se căţăra pe platformă, se iţea în toate părţile printr-un binoclu
făcut de el însuşi, întocmai ca un ofiţer de grad înalt cercetând poziţia
inamicului. Era un frig aspru, degetele îi îngheţau ca morcovii de-abia scoşi
de la spălat dintr-o apă îngheţată, iar obrajii îi erau de un roşu aprins,
asemenea merelor în toamna târzie. Ca să-şi menţină statutul, purta doar
haina aceea militară şi pantaloni necăptuşiţi, şi îşi ţinea mânecile suflecate
sus de tot: mai purta doar pe cap o imitaţie de chipiu militar, de culoare
kaki. Urechile îi degeraseră, îi curgea din ele puroi şi-i picura sânge; nasul
de un roşu aprins îi curgea fără încetare. Fizic nu o ducea bine, în schimb
spiritual stătea extrem de bine, iscând mereu cu ochii splendoare
înfierbântată.
Mama, văzându-l cum îngheaţă în halul ăla, i-a cusut peste noapte o
haină vătuită şi, ca el să-şi menţină statutul de comandant, a rugat-o pe
Huzhu să o croiască în stil militar. La guler a mai adăugat cu fir alb de
mătase o bordură înflorată. Fratele meu a refuzat să o îmbrace, spunând
solemn: „Mamă, lasă-mă cu mămoşenia asta, duşmanul o să atace în orice
clipă, iar soldaţii mei stau lungiţi pe gheaţă şi trântiţi în zăpadă: pot eu să
pun pe mine haină căptuşită?“ Mama s-a uitat de jur împrejur şi a descoperit
că cei Patru apărători războinici, ca şi ciracii înveteraţi ai lui Jinlong, purtau
şi ei imitaţie de haine militare făcute din stofă grosolană vopsită în kaki, că
fiecăruia îi curgeau mucii şi că vârful nasului le îngheţase de ajunsese să
semene cu păducelul. Pe feţişoarele lor se citea aceeaşi expresie sacră şi
solemnă.
În fiecare dimineaţă, fratele meu şedea în picioare pe platformă, în
mână cu o goarnă rulată din tablă, şi, tărăgănându-şi vocea ca un om de
seamă, după cum învăţase de la Măgarul-cel-mare-care-rage-tare, ţinea
cuvântări adresate ciracilor lui de la baza platformei, sătenilor veniţi să vadă
vânzoleala şi satului acoperit de gheaţă şi zăpadă. Făcea apel către micii
generali revoluţionari şi către ţăranii săraci şi mijlocaşi să-şi ascută vederea,
să-şi sporească vigilenţa, să apere cu îndârjire orice palmă de pământ, să
continue până la momentul final şi să aştepte primăvara cea caldă, când
florile aveau să se deschidă şi avea să se petreacă joncţiunea cu
detaşamentul principal condus de comandantul general Chang. Cuvântările
lui erau întrerupte deseori de accese violente de tuse - toracele lui scotea un
cotcodăcit, gâtlejul îi hârâia şi noi ştiam că e flegma care ţâşneşte în sus; un
comandant care stă pe platformă şi scuipă flegmă în jos clar strică mult
peisajul, aşa că frate-meu, în mod cu totul scârbos, dădea cu forţa înapoi pe
gât flegma ţâşnită în sus. Cuvântările lui erau întrerupte nu numai de tuse, ci
adesea şi de sunetele lozincilor strigate de la picioarele platformei. Cel care
îi conducea pe ceilalţi în strigarea de lozinci era cel de-al doilea frate Sun,
cel numit Hu - avea un glas puternic şi limpede, avea şi oarece cultură şi
ştia în ce momente trebuie să strigi lozinci ca să creezi în felul cel mai
eficient o atmosferă revoluţionară marcată de nestăvilită înflăcărare.
Într-o zi, a dat spulberare mare de zăpadă, de parcă în văzduh ar fi
fost sfâşiate zece mii de perne cu pene de gâscă. Fratele meu s-a urcat pe
platformă, şi-a ridicat goarna şi tocmai când voia să strige, deodată a
început să se zdruncine, iar goarna de tablă i-a alunecat din mână, i-a căzut
pe platformă şi de-acolo i-a sărit în zăpadă; imediat după aceea a picat şi el
cu capul înainte, scoţând un uriaş zgomot înăbuşit. Oamenii au rămas un
moment încremeniţi, iar după aceea l-au înconjurat scoţând cu toţii ţipete
ascuţite, vorbind alandala şi toţi deodată: „Comandante... comandante...“
Mama s-a năpustit afară din cameră ţipând şi plângând - era frig, mama era
înfăşurată într-o haină veche şi stricată din blană de oaie şi era enormă,
semăna cu un mic grânar.
Haina asta de oaie era din lotul de haine stricate de blană cumpărate
în ajunul Revoluţiei Culturale din Mongolia Interioară de către Yang al
Şaptelea, fostul şef al jandarmilor de la noi din sat, ca să le revândă.
Blănurile erau pătate de balegă de vacă şi de pete uscate de lapte şi
răspândeau un miros de oaie care-ţi înţepa nările, în comerţul lui cu blănuri,
Yang fusese suspectat că face speculă şi fusese escortat de miliţienii trimişi
de Hong Taiyue până la secţia de miliţie a comunei ca să-l disciplineze, iar
blănurile fuseseră încuiate în magazia brigăzii, urmând să se ocupe comuna
de ele. Izbucnind Revoluţia Culturală, Yang fusese eliberat şi se întorsese
acasă. I se alăturase apoi lui Jinlong în rebeliune, devenind cel mai viteaz
luptător în combaterea şi criticarea lui Hong Taiyue. Încercase din răsputeri
să se dea bine pe lângă Jinlong, făcându-şi cu nesăbuinţă gând să ajungă
comandant adjunct al detaşamentului din satul Ximen al gărzilor roşii. S-a
izbit însă de refuzul fratelui meu, care i-a spus cât se poate de tranşant:
„Detaşamentul gărzilor roşii din satul Ximen are o conducere centralizată şi
postul de adjunct nu există“. În sinea lui, frate-meu nu dădea doi bani pe
Yang al Şaptelea. Cu capul lui de ţap şi ochii de şobolan, cu pupilele care i
se învârteau rostogolindu-se bezmetic şi cu mintea pusă pe rele, Yang ţinea
de lumpen-proletariat, avea un potenţial distructiv extrem de mare şi putea
fi doar folosit, nu pus într-o poziţie însemnată. Acestea erau vorbele spuse
de fratele meu într-o discuţie secretă cu oamenii lui de încredere pe când se
afla ascuns în sediu - l-am auzit cu urechile mele. Neizbutind să
dobândească postul, Yang era cu totul la pământ, dar apoi a uneltit cu
lăcătuşul Han şi-a forţat magazia brigăzii, a luat dinăuntru lotul de blănuri şi
le-a scos pe uliţă la vânzare cu preţ redus. Vântul bătea tare şi zăpada cădea
sălbatic, iar ţurţurii de sub streşini semănau cu nişte dinţi de fierăstrău -
chiar era vremea în care să te-mbraci în blană. Sătenii s-au strâns în capul
uliţei şi-au răscolit blănurile murdare: lâna le căzuse, căcărezele de şoarece
se rostogoleau dintre ele, iar putoarea de pişat şi putregai strica zăpada şi
aerul. Yang avea limba iscusită şi făcea din fiecare blană putrezită haină
purtată cândva de împăratul însuşi. A cules o scurtă din păr negru de capră,
a bătut în pielea uleioasă şi cheală scoţând un răpăit şi a spus:
— Ascultaţi, priviţi, pipăiţi, îmbrăcaţi! Când asculţi, parcă e sunet de
gong de aramă; când priveşti, e ca panglica groasă de damasc; când priveşti
iar, culoarea părului se-ntrece la negreală cu vopseaua neagră; când o pui pe
tine, te trec sudorile mari. Dacă te-nfăşori cu blană ca asta, şi de te târăşti pe
gheaţă sau te trânteşti pe burtă în zăpadă, tot nu simţi frigul. Pe haina asta
din păr negru de capră aproape nouă cer doar zece yuani, mai că o iei pe
gratis! Unchiule Zhang, pune-o pe dumneata şi încearc-o, aiyo!, unchiule,
croitorul ăla din Mongolia Interioară chiar a făcut-o cu gândul la măsurile
dumitale, un deget să mai fi adăugat şi-ar fi fost prea lungă, unul să fi scos
şi-ar fi fost prea scurtă. Cum e, ţine cald? Nu ţine? Ia pipăie-te dumneata pe
frunte, ia uite ce îmbrobonată e! Şi mai zici că nu ţine de cald! Opt yuani?
Nu se poate cu opt yuani, dacă n-aş ţine cont că suntem vecini, nici cu
cinşpe n-aş da-o! Opt yuani numai? Unchiule, ce să zic eu acum? Toamna
trecută am fumat două pipe de la dumneata, îţi datorez un hatâr. De-ai hatâr
de făcut, dar nu l-ai făcut, somnul, mâncarea, nimic nu-i plăcut. Bine, nouă
yuani, vând în pierdere şi cu preţ redus, nouă yuani, pleacă cu ea pe
dumneata şi când ajungi acasă caută mai întâi un ştergar să-ţi ştergi
sudoarea de pe frunte, să nu te prindă vreun curent şi să răceşti. Doar opt?
Hai, opt jumate! Eu mai las, dumneata mai pui, of!, cine te-a pus să fii mai
bătrân ca mine? Să fi fost altul, îi pocneam o palmă de mi ţi-l trimiteam
drept în râu! Doar opt? Of, să fi dat peste un ciudos ca dumneata, nici regele
ceresc nu şi-ar fi ieşit din fire, şi dacă el nu şi-ar fi ieşit, eu cum o să-mi ies?
Socoteşte că ţi-am donat o seringă de sânge, am grupa zero, la fel ca
169
doctorul Bethune, opt yuani?, opt yuani să fie!, bătrâne Zhang, de data
asta dumneata o să ai să-mi faci un hatâr. A numărat apoi bancnotele acelea
lipicioase: Cinci, şase, şapte, opt, bine, blana e a dumitale. Pune-o pe
dumneata şi du-te acasă să te vadă mătuşa! Mă pun chezaş că după o oră o
să ţi se topească zăpada aia groasă de pe casă şi de la depărtare o să vezi
aburii ridicându-se deasupra acoperişului; în curte, zăpada o să picure până
o să se prefacă într-un pârâiaş iar ţurţurii de la streşini o să pârâie şi-o să-ţi
cadă la pământ. Blana asta e de ieduţ, uite, pe dinafară încă mai are faţa de
satin, cea mai frumoasă fată din Mongolia Interioară a purtat-o lipită de
piele, ia pune nasul aici şi miroase, zi!, miros de fată mare! Lan Jiefang, du-
te acasă şi dibuie portofelul lui taică-tău ăla de merge la individual şi vino
înapoi cu el, ca să pleci apoi acasă cu blana asta, să i-o dai lui soră-ta
vitregă, Baofeng, să se îmbrace ea în blana asta de ieduţ şi să meargă să-şi
vadă bolnavii cu geanta de medicamente în spate, ia gândeşte-te, cum o să
arate? Toată neaua asta zburătoare care umple cerul o să se topească la trei
coţi deasupra capului ei. O blană ca asta chiar e o sobiţă, dacă înveleşti
ouăle cu ea, nici n-apuci să fumezi o pipă că s-au şi făcut. Doişpe yuani,
Lan Jiefang, ţin cont că soră-ta a fost moaşă când a născut nevastă-mea, aşa
că-ţi dau blăniţa asta la juma’ de preţ, altul fără douăşcinci de yuani niciun
fir n-ar fi tras din ea după el. Cum? Nu vrei să cumperi? Ha-ha, Lan
Jiefang, eu te-am socotit întruna un copil, dar când colo te-ai făcut flăcău,
uite, ţi-a dat şi mustaţa peste buze, ia zi, şi jos? Pe băieţi la şaptişpe-optişpe
ani îi înţeapă la fel şi flocii, şi barba. La vârsta asta, le e scula cum e cornul
de bou! Ştiu că te interesează fetele alea două ale lui Huang, dar în noua
societate şi în noul stat, legea e un soţ cu o soţie, dintre Huzhu şi Hezuo poţi
alege doar una, nu poţi să te-nsori cu amândouă deodată. Dacă era în anii
lui Ximen Nao, sigur că se putea, că Ximen Nao a avut trei neveste şi a mai
avut şi iubite. Ce te-ai înroşit aşa? A, am amestecat-o în vorbă şi pe maică-
ta, nu-i nimic, nu-i nimic, şi ea a avut de suferit. Nu i-a fost uşor să te
crească, uite, zic să cumperi blana asta mică de ied pentru ea, ca să-ţi arăţi
respectul şi iubirea. Mama ta e om bun, pe vremea când era concubină în
casa Ximen, când veneau cerşetorii la poartă, chiar ea îi petrecea şi era largă
de mână, dădea câte două turte din făină albă odată. Oamenii niţel mai în
vârstă ştiu toţi asta. Dacă o cumperi pentru ea, mai cobor preţul, zece yuani,
sst!, mai încet, să n-audă ăilalţi, zece yuani, dă fuga până acasă după bani,
ţi-o pun deoparte. Băiete, dacă în locul tău ar fi venit puiul ăla de lele de
Jinlong, nici pe o sută nu i-aş fi vândut-o. Ce comandant de detaşament,
ăsta-şi face împărăţie în spatele uşilor închise şi-şi dă singur titlurile! Da’
ce, oi socoti eu c-o fi vreo mare brânză să-i fiu lui comandant adjunct!
băiatu’ îşi dă singur titlul de general peste toţi generalii de pe lume, care
culcă întocmai ca iarba la pământ şi o mie de ostaşi!
Din afara grupului de oameni s-a auzit un urlet:
— Au venit gărzile roşii!
Fratele meu, Jinlong, stătea vitejeşte în frunte, cei Patru apărători
războinici stăteau de pază cu mare cutezanţă de-a stânga şi de-a dreapta lui,
iar în spate era strâns ciorchine un grup de gărzi roşii făcând mare larmă.
Lui frate-meu îi răsărise la brâu o armă, un pistol de dat startul la alergări
rechiziţionat de la profesorul de educaţie fizică al şcolii primare; patul
nichelat al armei scânteia cu lumini argintii. La formă, pistolul semăna cu o
sculă de câine. Cei Patru apărători războinici erau încinşi cu centuri de piele
făcute din pielea unui bou Luxi al brigăzii de producţie care numai ce
murise de foame - era piele netăbăcită, uscată numai pe jumătate, cu păr pe
ea şi răspândind un iz împuţit. La centurile lor din piele de bou spânzurau
patru mausere, cele pe care le folosise trupa de teatru din satul nostru la
reprezentaţii şi pe care le sculptaseră din lemn de ulm mâinile iscusite ale
tâmplarului Du Luban. Erau vopsite în negru şi arătau desosebit de realist -
căzute în mâini de bandiţi, ar fi putut fi folosite fără probleme la tâlhării.
Mauserului care spânzura la brâul lui Sun Long îi scobiseră în spate o gaură
în care fixaseră un arc şi un percutor şi puseseră o capsă făcută din praf
galben de puşcă: scotea un zgomot mai clar şi mai melodios decât un pistol
adevărat. Pistolul fratelui meu era cu capse, avea trăgaci şi trăgea două
focuri unul după altul. Ciracii lui frate-meu din spatele celor Patru apărători
războinici duceau toţi suliţe cu ciucuri cărora le şlefuiseră capetele până le
lustruiseră - erau fără pereche de ascuţite, dacă le înfigeai în vreun copac, le
trăgeai afară doar cu mare efort. Conducându-şi trupele, frate-meu înainta
cu repeziciune. Zăpada cea mare era de un alb imaculat, ciucurii roşii erau
minunat de frumoşi, alcătuind împreună un tablou splendid. Când trupele au
ajuns la cam 50 de metri de locul unde îşi vindea Yang blănurile putrezite,
fratele meu a scos de la brâu pistolul de dat startul, a tras în aer, poc!, poc!,
şi două dâre de fum alb s-au răspândit plutind în aer. A dat apoi ordin:
„Tovarăşi, la atac!“ Grupul gărzilor roşii, în mâini cu suliţele cu ciucuri şi
strigând „Omorâţi-i!“ de se cutremura văzduhul, s-au repezit înainte cât să
clipeşti din ochi, nămolind zăpada de pe drum care le troscănea sub
picioare. Fratele meu a făcut un gest şi gărzile roşii i-au împresurat pe Yang
şi pe cei mai bine de zece oameni care voiau să cumpere blănuri.
Jinlong m-a pironit cu o privire cruntă. L-am pironit şi eu cu o privire
la fel de cruntă. Ca să spun drept, pe dinăuntru mă simţeam foarte singur,
grozav aş fi vrut să intru şi eu în rândul gărzilor. Acţiunile lor misterioase şi
solemne mă stârneau - mai ales mauserele celor Patru apărători războinici,
chiar şi făcături cum erau, erau aşa de ca lumea, că simţeam cum mă
mănâncă pe dinăuntru. O rugasem pe Baofeng să-i transmită lui Jinlong
dorinţa mea de-a mă alătura gărzilor. El îi răspunsese: „Cei la individual
sunt ţintă a revoluţiei, n-au calitatea să se facă gărzi; doar să intre el în
comună cu taurul după el şi pe loc îl încadrez la noi şi-l mai fac şi şef de
grup“. Vorbise cu voce tare, nici nu mai era nevoie să-mi mai spună
Baofeng ceva, auzisem şi eu cât se poate de limpede. Dar intratul în
comună, şi cu deosebire intratul cu taurul după mine, nu era ceva să zic eu
că vreau şi gata. După cele petrecute în acea zi la târg, tata nu mai rostise
niciun cuvânt. Îşi păstra privirea neabătută, avea o expresie şi prostească, şi
mojică pe faţă, şi în mână ţinea satârul cel mare, părând că vrea în orice
clipă să se pună pe viaţă şi pe moarte cu vreunul. De când îi retezase
măcelarul cornul la jumătate, şi taurul se prostise, avea privirea sumbră, se
uita pieziş la oameni, îşi ridica şi-şi cobora burta şi scotea mugete grave, de
parcă în orice clipă avea să-i spintece pieptul şi să-i sfâşie burta vreunuia cu
singurul lui corn. Staulul în care stăteau el şi cu tata devenise un colţ al
curţii în care nimeni nu mai îndrăznea să intre. Frate-meu se foia cu gărzile
lui prin curte zi de zi, zăngănind din gonguri şi bubuind din tobe,
încercându-şi tunul, combătând elementele rele şi strigând lozinci, în timp
ce tata şi taurul parcă aveau urechile astupate cu ceva. Ştiam însă că doar să
fi cutezat vreunul să intre în staul si-ar fi ieşit moarte de om. În situatia asta,
şi dacă tata s-ar fi învoit să intru cu taurul în colectivă, taurul nu s-ar fi
lăsat. Ieşisem pe uliţă să mă uit la Yang cum vinde blănurile alea pentru că
de-adevăratelea mă plictiseam de-atâta stat degeaba.
Frate-meu a ridicat braţul şi a arătat cu pistolul lui de dat startul către
pieptul lui Yang, tremurând tot şi poruncind:
— Înhăţaţi-l pe speculant!
 Cei Patru apărători războinici s-au aruncat cu tot curajul şi avântul,
sprijinindu-şi mauserele de căpăţâna lui Yang în patru locuri diferite şi
strigând pe o singură voce:
— Mâinile sus!
Yang a zâmbit cu răceală:
— Măi băieţi, pe cine vreţi voi să băgaţi în sperieţi cu cioturile alea de
ulm? Dacă aveţi destoinicie, ia scuipaţi voi foc din ele, că băiatu’ e gata să
moară moarte de erou şi să-şi dea viaţa pentru patrie!
Sun Long a apăsat pe trăgaci, s-a auzit un zgomot uriaş, un fir de fum
galben s-a spulberat în sus, patul mauserului s-a retezat cutremurat,
tendonul de la mâna lui Sun Long s-a cutremurat şi el începând să
sângereze, iar aerul a fost înecat de mirosul de salpetru. Yang a tras o
sperietură, s-a îngălbenit la faţă, a clănţănit din dinţi şi-a bătut din fălci o
bună bucată de vreme iar apoi, uitându-se la gaura pe care i-o făcuse praful
de puşcă arzându-i haina căptuşită, a zis:
— Băieţi, aţi făcut-o de-adevăratelea!
Fratele meu a zis:
— Revoluţia nu înseamnă să chemi oaspeţii la masă, revoluţia
înseamnă violenţă!
Yang a rostit:
— Şi eu sunt în rândul gărzilor.
— Noi suntem gărzile roşii ale preşedintelui Mao, tu eşti o gardă roşie
de soi prost!
Yang încă mai voia să stea la discuţii cu ei, dar frate-meu i-a pus pe
cei patru fraţi Sun să-l escorteze până la comandament, ca să fie combătut şi
criticat. După aceea le-a ordonat gărzilor să confişte în totalitate blănurile
pe care Yang le aşezase pe nişte căpiţe la marginea drumului.
Şedinţa în care Yang a fost combătut şi criticat s-a ţinut peste noapte.
Au făcut în curte foc de lemne - lemne care erau mesele, scaunele şi
taburetele pe care elementele rele ale satului fuseseră silite să şi le facă
bucăţi. Multă mobilă valoroasă de santal şi lemn de trandafir a fost distrusă
în acest fel. Făceau foc de tabără în fiecare seară în curte ca să combată pe
vreunul, de-au topit toată zăpada de pe acoperişuri şi-au făcut să se prelingă
pe pământ nămol negru ca pana corbului. Fratele meu ştia că lemnele pe
care le putea colecta din sat erau limitate la număr, dar un plan iscat deodată
în mintea lui i-a umplut faţa de bucurie. Îl auzise odată pe Feng Ju, Faţă-cu-
cicatrice, un sătean care rătăcise prin nord-est, că pinii şi cedrii au răşină
care face ca până şi lemnul verde să se aprindă. Şi-a trimis prin urmare
gărzile să escorteze elementele rele din sat în spatele şcolii ca să taie pini.
Pin cu pin a fost tras de cei doi cai slăbănogi din sat până pe uliţă, în faţa
comandamentului.
L-au combătut pe Yang, l-au criticat că face capitalism, că îi insultă pe
micii generali revoluţionari şi că a căutat cu nesăbuinţă să întemeieze o
organizaţie reacţionară, l-au bătut cu pumnii şi cu picioarele, iar apoi l-au
mânat afară din curte. Lotul de blănuri a fost distribuit de frate-meu gărzilor
care erau de serviciu peste noapte. De când se stârnise revoluţia, Jinlong
dormise întruna îmbrăcat în biroul care fusese iniţial al brigăzii de producţie
şi care era acum sediul comandamentului. Cei Patru apărători războinici şi
mai bine de zece dintre ciracii lui de încredere îl însoţiseră întruna. Îşi
făcuseră culcuşuri în birou, întinzând pe podea paie şi două rogojini. Cu
cele câteva zeci de blănuri ale lui Yang, peste noapte avea să le fie mult mai
confortabil.
Să continuăm însă vorba de mai înainte: mama, înfăşurată într-o blană
mare şi semănând cu un mic grânar, a ieşit din casă. Haina aceea din blană
de oaie fratele meu i-o distribuise lui Baofeng, pentru că era în primul rând
doctorul gărzilor roşii şi de-abia apoi doctorul satului. Supusă şi plină de
iubire, sora mea i-o dăduse mamei, să se apere de frig. Mama s-a năpustit în
faţa lui Jinlong, a îngenuncheat şi, prinzându-l pe după gât, a început să
plângă:
— Fiule, ce-i cu tine?
Jinlong se-nvineţise tot la faţă, avea buzele uscate şi crăpate şi din
urechi îi picura sânge - părea un martir.
— Unde-i soră-ta? Unde e?
— S-a dus s-o moşească pe nevasta lui Chen Dafu.
Plângând şi văitându-se, mama mi-a spus:
— Jiefang, fiul meu bun, du-te repede şi cheam-o...
M-am uitat la Jinlong, m-am uitat la gărzile alea roşii care erau ca oile
fară stăpân şi un val de mâhnire mi-a cuprins inima. Eram în fond născuţi
din aceeaşi mamă, simţeam eu oarecare invidie văzându-l cum se
împăunează şi se semeţeşte, dar şi mai mult simţeam stimă; îmi dădeam
seama că e un geniu şi nu voiam să moară. Am zburat în fugă afară din
curte şi-am gonit pe uliţă drept spre apus, am alergat vreo două sute de
metri, iar după aceea am cotit spre nord pe o ulicioară unde am mai fugit cu
iuţeală o sută de metri: prima curte din apropierea zăgazului, înconjurată de
un zid de pământ şi cu o căscioară cu trei camere, era a lui Chen Dafu.
Căţelul numai pielea şi osul al lui Chen Dafu a început să mă latre
înnebunit, iar eu am cules o bucată de cărămidă de pe jos şi l-am trosnit
sălbatic cu ea. L-am nimerit în picior, a început să schelălăie şi s-a întors în
casă sărind pe trei picioare. În mână cu un băţ mare, Chen Dafu a ieşit ca un
uliu afară:
— Care-ai dat, mă, în câinele meu?
— Eu am dat! am răspuns eu ridicând din sprâncene şi bulbucându-mi
ochii la el.
De cum a văzut că e vorba de mine, bărbatul ăsta cât muntele de
îndată s-a înmuiat, iar aerele i s-au şters de pe chip, lăsând loc unui zâmbet
ambiguu. De ce-i era frică de mine? Pentru că-l aveam la mână. Îi văzusem
pe el şi pe Wu Qiuxiang, soţia lui Huang Tong, făcând treaba aceea între
sălciile de pe malul râului. Wu Qiuxiang se aplecase de şale şi-o luase la
fugă, roşie toată la faţă. Nici nu-i mai trebuiseră ligheanul de rufe şi maiul
de pe malul râului şi nici haina cadrilată care plutea în josul apei. Chen
Dafu îşi legase cureaua şi mă ameninţase:
— Dacă îndrăzneşti să zici ceva, te sparg!
— Până să mă spargi tu pe mine, o să te spargă Huang Tong pe tine!
Pe loc s-a moleşit, m-a luat cu vorba bună, mi-a zis că o să aranjeze să
mi-o dea de soţie pe nepoata nevesti-sii. În faţa ochilor mi-a răsărit pe dată
înfăţişarea unei fete cu păr deschis la culoare, urechi mici şi cu mucii
curgându-i mereu peste buza de sus.
— Pfui! nepoata aia a nevesti-tii nu-i aşa mare comoară, mai bine
rămân holtei toată viaţa decât să-mi iau vreo urâtanie ca ea de nevastă!
— Ehei, băieţică, ţinteşti tu mai sus, dar pe fata asta aşa urâtă cum e
tot trebuie s-o aranjez eu pentru tine!
— Hai, du-te mai bine şi rostuieşte repede o cărămidă, să mă spargi
cu ea.
— Băiete, hai să facem o înţelegere ca între domni, tu nu vorbeşti cu
nimeni despre ce-ai văzut şi eu n-o să aranjez cu nepoata nevesti-mii să-ţi
fie soţie. Dacă încalci înţelegerea, o pun pe loc pe nevastă-mea s-o aducă pe
nepoată-sa la tine pe kang şi-o s-o pun pe urâta aia să spună că deja ai siluit-
o, să te văd atunci!
Stătusem şi mă gândisem niţel că, dacă fata aia şi urâtă, şi proastă
cum era ar fi fost să stea la noi pe kang şi să o ţină una şi bună că am siluit-
o eu, treaba chiar mi-ar fi făcut necazuri. Spune o vorbă că „Cine se ţine
drept, umbra nu-i e strâmbă, iar rahatul uscat nu se prinde de tencuială“, dar
totuşi într-o treabă de-asta nu prea ai cum să lămureşti lucrurile. Aşa că
încheiasem înţelegerea de domni cu Chen Dafu. Pe măsură ce trecuse
timpul, simţisem din atitudinea lui că de fapt tot lui îi era mai frică de mine,
aşa că de-aia am îndrăznit să dau cu piatra să-i schilodesc câinele şi tot de-
aia am îndrăznit să-i vorbesc cu aşa mojicie.
— Unde-i soră-mea? l-am întrebat. O caut pe soră-mea!
— Băiete, soră-ta o moşeşte pe nevastă-mea.
Le-am văzut în curte pe cele cinci fete mucoase ale lor, născute una
după alta, şi-am rostit batjocoritor:
— Putincioasă nevastă-ta, ca o căţea, fată coteţ după coteţ.
Şi-a dezvelit dinţii la mine:
— Băiete, nu mai vorbi aşa, asta-i vorbă cu jignire, eşti mic încă, o să
creşti şi-o să înţelegi tu.
— N-am eu vreme să mă încontrez cu tine, o caut pe soră-mea acum.
Am strigat tare către fereastra lui:
— Baofeng, Baofeng, m-a pus mama să te chem, Jinlong dă să
moară!
În acel moment din cameră s-a auzit un ţipăt răsunător de prunc, iar
Chen Dafu a zbughit-o la fereastră de parcă l-ar fi ars la fund, întrebând cu
voce tare:
— Ce e, ce e?
Dinăuntru s-a auzit o voce slabă de femeie:
— Are treabă de-aia între picioare.
Chen Dafu şi-a acoperit faţa cu mâinile şi-a început să plângă
învârtindu-se în cerc pe omătul din faţa ferestrei:
— Oh!... ohhh!... Cerule, de data asta ai deschis ochii, eu, Chen Dafu,
am acum urmaşi să aprindă lumânare după mine...
Soră-mea a alergat afară ca vântul de iute şi m-a întrebat cuprinsă de
îngrijorare despre ce e vorba.
— Jinlong e pe moarte, a picat în cap de pe platformă şi-a rămas lat.
Baofeng şi-a croit drum printre oameni, s-a lăsat pe vine lângă Jinlong
şi mai întâi şi-a apropiat degetele de nările lui, l-a pipăit şi la încheieturi, iar
după aceea şi la frunte. S-a ridicat şi a spus maiestuoasă: „Ridicaţi-l şi
duceţi-l repede în odaie!“ Cei Patru apărători războinici l-au ridicat şi s-au
dus spre birou. Soră-mea a zis: „Duceţi-l acasă şi aşezaţi-l pe kang.“ Au
schimbat numaidecât direcţia şi l-au dus pe Jinlong pe kang-ul cald al
mamei. Baofeng le-a privit pieziş pe fetele Huang, Huzhu şi Hezuo. Ochii
le erau încărcaţi de lacrimi, iar pe obraji le apăruseră degerături. Erau
amândouă albe la faţă, iar degerăturile purpurii păreau la fel de viu colorate
ca nişte cireşe coapte.
Baofeng a desfăcut centura de piele de vacă de la mijlocul lui Jinlong,
de care el nu se despărţise zi şi noapte, şi a aruncat-o, dimpreună cu
pistolul, într-un colţ; un şoricel care ieşise să se uite la vânzoleală a fost
izbit în plin de ele, a scos un ţipăt ascuţit, i-a dat sângele pe nas şi-a murit.
Baofeng i-a tras apoi fratelui meu pantalonii jos de pe el, lăsând la vedere
jumătate din fundul lui vânăt şi păduchii gălăgioşi strânşi grămadă. Ea a
încruntat din sprâncene, a spart o fiolă cu penseta, a tras medicamentul
dinăuntru cu seringa, iar după aceea a împuns la nimereală în fundul lui
Jinlong. I-a făcut două injecţii, una după alta, şi i-a pus şi o perfuzie. Era
pricepută, când înţepa în venă, nimerea sângele din prima. În această clipă,
Wu Qiuxiang a intrat cu o farfurie de fiertură de ghimbir în mână, cu gând
să i-o verse lui Jinlong pe gât. Mama i-a cerut din ochi părerea lui Baofeng,
dar ea a dat din cap, nezicând nici da, nici ba. Wu Qiuxiang a început să-i
verse fiertura lui frate-meu pe gât, folosindu-se de o lingură. Gura ei se
deschidea şi se închidea în pas cu a lui - o manifestare tipică de mamă.
Văzusem cum multe mame, când îşi hrănesc copiii, îşi deschid şi ele
inconştient gura când copilul şi-o face mare pe a lui, şi mestecă şi ele când
acesta mestecă. Aşa ies la iveală simţirile cele adevărate, nu e chip să te
prefaci, iar din asta mi-am dat seama că Wu Qiuxiang îl socotea deja pe
fratele meu drept propriul ei copil. Ştiam că sentimentele ei faţă de fratele şi
sora mea sunt destul de complexe, legăturile dintre familiile noastre erau
toate o amestecătură şi-un mare talmeş-balmeş, dar ce-o făcea pe ea să-şi
închidă şi să-şi deschidă gura în pas cu a lui Jinlong n-avea de-a face cu
legăturile speciale dintre familiile noastre, ci cu faptul că, văzând deja ce
gânduri le încearcă pe fetele ei precum şi talentul arătat de fratele meu în
cele ale revoluţiei, luase deja hotărârea să-şi mărite una dintre fete cu
Jinlong şi deci să şi-l facă pe acesta o mândreţe de ginere. Gândindu-mă la
asta, inima mi s-a opărit toată şi multă vreme nu mi-a mai stat gândul la
viaţa sau moartea lui Jinlong. Niciodată n-avusesem drag de Wu Qiuxiang,
dar de când o văzusem aplecându-se de şale şi furişându-se în fugă dintre
sălcii, începusem totuşi să simt pentru ea o oarecare apropiere, pentru că, în
urma acelei întâmplări, de fiecare dată când mă vedea, se înroşea deodată la
faţă şi-şi ferea privirea. I-am remarcat talia mlădioasă, urechile albe şi
aluniţa roşie de pe lobul uneia. Avea un râs grav, magnetic. Într-o seară, pe
când îl ajutam pe tata să hrănească taurul în staul, s-a furişat încetişor
înăuntru, mi-a vârât în mâini două ouă fierbinţi, iar după aceea mi-a cuprins
capul cu mâinile şi mi l-a frecat de pieptul ei, şoptind: „Băieţel bun ce eşti,
n-ai văzut nimic, nu-i aşa?“ În întuneric, taurul a izbit cu cornul într-un par,
cu ochii arzându-i ca nişte făclii. Surprinsă, m-a împins într-o parte, s-a
răsucit şi s-a prelins afară. I-am urmărit umbra alunecoasă sub lumina
stelelor şi inima mi-a fost cuprinsă de sentimente greu de pus în vorbe.
Ca să fiu cinstit, când Wu Qiuxiang mi-a cuprins capul cu mâinile şi
m-a frecat de pieptul ei, sula mi s-a întărit: simţeam că e mare nelegiuire şi
mă munceam întruna din pricina asta. Părul prins în coada aceea mare a lui
Huang Huzhu mă făcea să fiu cu totul pierit, şi de la iubire mare pentru
părul ei ajunsesem la iubire mare pentru ea. Îmi lăsam gândurile să zboare
şi speram ca Wu Qiuxiang să i-o dea de nevastă lui frate-meu pe Hezuo cea
cu părul făcut cărare, şi pe Huzhu cea cu coada mare de păr să mi-o dea
mie. Însă pe Huzhu cea cu coada mare de păr era foarte probabil să i-o dea
lui Jinlong. Deşi Huzhu se născuse cu nici zece minute mai devreme decât
Hezuo, şi cu un minut să fi ieşit mai devreme, tot ea ar fi fost sora mai
mare, aşa că la măritiş fireşte că ea era prima. O iubeam pe fiica lui Wu
Qiuxiang, Huang Huzhu, dar Wu Qiuxiang mă îmbrăţişase în staul, îmi
frecase faţa cu ţâţele făcându-mi sula să se întărească, aşa că între noi nu
mai erau toate albe şi curate şi cu niciun preţ n-avea să mi-o dea mie de
nevastă pe fiică-sa. Simţeam durere, simţeam îngrijorare, simţeam
remuşcare şi, dacă mai pui şi că, pe când păşteam vitele cu Hu Bin,
căpătasem din gura golanului ăluia bătrân tot felul de cunoştinţe greşite
despre sex - treburi de genul: „Zece picături de sudoare, una de sânge, zece
de sânge, una de spermă“ sau: „După ce-ai scos o dată, nu mai creşti“ -, mă
sâcâiau şi tot felul de idei murdare şi porcoase. Simţeam că viitorul e
întunecat, mă uitam la silueta cea înaltă a lui Jinlong, mă uitam şi la trupul
meu pipernicit, mă uitam şi la felul în care i se înălţa bogat trupul lui Huzhu
şi mă cuprindea deznădejdea, îmi venea să mor. Mă gândeam pe atunci că
tare ar fi fost bine să fi fost eu un taur fără gânduri în căpăţână; acum ştiu
bineînţeles că şi taurul are gânduri în căpăţână şi nu numai că are gânduri,
dar gândurile îi sunt şi extrem de complexe - tu nu te gândeai doar la cele
omeneşti, te gândeai şi la cele din lumea umbrelor, şi nu doar la vremurile
prezente, ci şi la cele trecute şi la cele viitoare.
 Când a început să se înzdrăvenească după boala lui gravă, Jinlong,
palid, a ieşit sprijinindu-se să conducă revoluţia. Profitând de cele câteva
zile în care mintea i-a fost rătăcită, mama l-a despuiat de haine, pe care le-a
opărit cu apă fierbinte, omorând astfel toţi păduchii; uniforma lui cea
frumoasă din poliester s-a zbârcit însă toată, de parcă i-ar fi mestecat-o vreo
vacă şi-ar fi scuipat-o apoi afară înapoi. Imitaţia de chipiu militar s-a
decolorat şi s-a încreţit, ajungând să semene cu punga boaşelor unui tăuraş.
Când a văzut în ce hal i-au ajuns uniforma şi chipiul, frate-meu s-a înfuriat,
a-nceput să tropăie ca turbatul şi două şuvoaie de sânge negru i-au ţâşnit pe
nări. „Mai bine mă omorai, mamă“, a zis el, uitându-se la uniformă şi la
chipiu. Mama era toată numai remuşcări, se înroşise până în vârful urechilor
şi nu-şi găsea vorbele. După ce şi-a ieşit aşa din fire, Jinlong a fost năpădit
de tristeţe şi lacrimile l-au podidit puhoi. S-a căţărat pe kang, şi-a acoperit
capul cu plapuma, n-a mai mâncat şi n-a mai băut, n-a mai răspuns şi n-a
mai reacţionat, încontinuu aşa timp de două zile şi două nopţi. Mama tot
intra şi ieşea din odaie, iar de îngrijorare i-au apărut şiraguri-şiraguri de
bubiţe pe faţă. Din gură tot repeta, îndrugând mereu: „Of, babă zăpăcită!
Of, babă zăpăcită!“ Baofeng n-a mai putut să stea să se uite, a ridicat
plapuma de pe frate-meu şi a scos la vedere un Jinlong veştejit, cu barba
zburlită şi ochii duşi în fundul capului.
— Frate, a zis Baofeng enervată zdravăn, era doar o uniformă ruptă!
De dragul ei vrei tu s-o faci pe mama să se spânzure pentru tine?
Jinlong s-a ridicat în capul oaselor şi, cu ochii goi, a oftat prelung.
Până să apuce să zică ceva, l-au podidit lacrimile. A spus apoi:
— Baofeng, cum să ştii tu ce însemna haina asta pentru mine! Spune
vorba că „Haina dă la om temei, iar la cal pui baza-n şei“, şi eu, ca să dau la
toţi ordine şi comenzi şi să supun elementele rele, în uniforma aia aveam
temei.
— Ce-a fost a fost, mortul de la groapă nu se mai întoarce, ce, dacă o
să stai trântit în pat şi-o să te prefaci mort o să faci uniforma la loc cum a
fost?
Jinlong s-a gândit ce s-a gândit şi-a zis:
— Bine, mă scol, vreau să mănânc ceva.
Auzindu-l că vrea să mănânce, mama s-a învârtit ca un titirez şi-a
frământat tăieţei şi a prăjit ouă, de mireasma a umplut toată curtea.
Pe când frate-meu devora mâncarea ca un lup, Huang Huzhu a intrat
sfioasă pe uşă. Mama a spus cu însufleţire:
 — Fată, se cheamă că locuim în aceeaşi curte, dar de zece ani nu mi-
ai intrat pe uşă.
A măsurat-o apoi din cap până în picioare, privirea din ochii ei lăsând
să se vadă multă căldură. Huzhu nu s-a uitat la frate-meu, nu s-a uitat nici la
soră-mea şi nu s-a uitat nici la mama - a ţintuit cu ochii uniforma motolită şi
făcută cocoloş si-a zis:
— Mătuşă, ştiu că i-ai stricat la spălat uniforma lui Jinlong. Eu am
învăţat croitoria, mă pricep niţel la materiale, poate e doar frecţie la picior
de lemn, dar daţi-mi-o mie, să încerc şi eu, să văd dacă nu pot s-o aranjez.
— Fată, a spus mama apucând-o de mână şi scăpărând lumini din
ochi, fată bună, fata mea, dacă poţi să faci uniforma lui Jinlong cum a fost,
nouă închinăciuni şi trei mătănii îţi bat!
Huzhu a plecat doar cu uniforma, imitaţia de chipiu militar a împins-o
cu piciorul lângă gaura de şoarece din perete. Huzhu a plecat, dar speranţa
s-a întors. Mama a vrut să se ducă să vadă cu ce metodă miraculoasă o să
facă ea uniforma să fie cum a fost, dar când a ajuns la cais n-a mai avut
curaj să meargă mai departe, pentru că, la el în dreptul uşii, Huang Tong
despica cu un hârleţ, zdronc!, zdronc!, rădăcinile unui ulm. Aşchiile săreau
razant, de ziceai că-s şrapnele. Şi mai înfricoşătoare era expresia de nici
laie, nici bălaie care se citea pe feţişoara lui Huang. În satul nostru, el era
numărul doi pe drumul capitalist, fusese epurat la începutul Revoluţiei
Culturale de fratele meu, şi acum stătea pe margine, de bună seamă se
înăbuşea de focul furiei în sinea lui şi de-abia se ţinea să nu-l mistuie cu el
pe Jinlong. Îmi dădeam seama însă că tipul e încercat de multe porniri
conflictuale, se vânturase ani buni prin lume şi era obişnuit să măsoare
oamenii şi să le cântărească vorbele - nu se poate să nu fi văzut afecţiunea
pe care i-o purtau lui Jinlong comorile lui de fete. Mama a trimis-o pe
Baofeng să vadă ea ce şi cum, dar ea a strâmbat din nas. Nu-mi era prea
limpede care erau relaţiile dintre ea şi fetele Huang, dar din vorbele de
ocară scrâşnite atunci printre dinţi de Huzhu se putea vedea că ura şi vrajba
dintre ele erau adânci. Mama m-a trimis atunci pe mine să văd, zicând că la
copii obrazul e mai gros. Mama încă mă socotea copil, şi asta chiar era
pricină de jale. În sinea mea, de fapt chiar voiam să aflu în ce chip o să-i
facă la loc haina, aşa că m-am apropiat de casa Huang ocolind până şi
umbrele: când am văzut aerul plin de răutate cu care Huang Tong despica
rădăcinile, mi s-au înmuiat picioarele.
 A doua zi de dimineaţă, Huang Huzhu a venit la noi cu o legăturică
sub braţ. Jinlong a săltat cu însufleţire jos de pe kang, iar mama, cu buzele
tremurându-i toate, nu putea să zică nimic. Huzhu avea o figură senină, dar
mândria îi dădea pe dinafară pe la colţurile buzelor şi la coada sprâncenelor.
A pus legăturica pe kang, a desfăcut-o, şi din ea a apărut uniforma
împăturită şi ţeapănă şi un chipiu militar nou aşezat culcat peste ea. Şi
chipiul ăsta era o imitaţie din stofă albă vopsită kaki, dar era lucrat aşa de
meşteşugit, că părea aproape adevărat. Sărea cu deosebire în ochi steaua
roşie în cinci colţuri pe care o brodase din mătase roşie pe partea din faţă a
chipiului. I l-a înmânat fratelui meu, iar mai apoi a scuturat uniforma: se
mai vedeau încă urme de încreţituri, dar în mare măsură îşi recăpătase
înfăţişarea originală. Şi-a plecat ochii în jos, s-a înroşit uşor la faţă şi a spus
cerându-şi iertare:
— Mătuşă, ai fiert-o prea mult, n-am putut s-o fac la loc mai mult de-
atât.
Cerule, modestia asta atât de mare a izbit greu ca un baros inima lui
Jinlong şi inima mamei. Mamei au început să-i gâlgâie lacrimile din ochi.
Jinlong nu s-a putut stăpâni de emoţie şi a apucat-o pe Huzhu de mână. L-a
lăsat să o ţină aşa o clipă, apoi s-a scuturat cu încetul şi s-a aşezat într-o
parte pe marginea patului. Mama a deschis scrinul, a scos o bucăţică de
zahăr candel, a îmbucăţit-o cu vârful cuţitului şi i-a dat-o lui Huzhu. Huzhu
nu voia, aşa că mama i-a îndesat-o cu forţa în gură. Cu zahărul în gură,
Huzhu a vorbit către perete:
— Pune-o pe tine să vedem, dacă ceva nu e bine, se poate schimba.
Frate-meu şi-a dat jos de pe el haina vătuită, a îmbrăcat uniforma, şi-a
pus chipiul, s-a încins cu centura din piele de vacă şi şi-a atârnat de ea
pistolul: comandantul era acum din nou plin de forţă şi vigoare, parcă
arătându-se acum şi mai impunător ca înainte. Iar ea semăna cu un croitor,
dar parcă şi mai bine semăna cu o soţie, învârtindu-se în faţa lui frate-meu
şi în spatele lui, netezindu-i colţurile, îndreptându-i gulerul şi întorcându-se
apoi iarăşi în faţă şi îndreptându-i chipiul cu amândouă mâinile. A spus cu
regret apoi:
— Chipiul e cam strâmt, dar n-am avut decât materialul ăsta, asta e
acum, dar la anul când vine primăvara, o să mă duc la judeţ să cumpăr
câţiva coţi de stofă bună şi-o să-ţi fac altul.
Mi-am dat seama că nu mai am nicio speranţă.
 CAPITOLUL 19
Jinlong repetă o operă ca să întâmpine Anul Nou; Lan Lian nici mort
nu se leapădă de vechile idei
De când era cu Huang Huzhu, sălbăticia lui Jinlong se strunise în
mare parte. Revoluţiile reformează societatea, femeile schimbă bărbaţii.
Deja de cam o lună nu mai organizase şedinţele acelea de combătut şi
criticat în care-i băteau pe oameni cu pumnii şi picioarele, organizând în
schimb câteva zeci de întruniri pentru a cânta operă pekineză
contemporană. Huang Huzhu şi-a schimbat felul sfios în care îşi juca
rolurile, devenind curajoasă şi vitează şi dând pe dinafară de entuziasm. Nu
mi-ar fi trecut prin cap că are o asemenea voce şi nici că poate să cânte aşa
de multe bucăţi din operele revoluţionare model. Când ea cânta aria lui
Aqing, Jinlong o cânta pe a lui Guo Jianguang, când o cânta pe cea a lui Li
170
Tiemei, Jinlong o cânta pe a lui Li Yuhe. Se potriveau ca două nestemate
puse laolaltă - ca băiatul de aur şi fata de jad din poveste. N-am încotro şi
trebuie să recunosc că iluziile mele în privinţa lui Huzhu erau ca cele nutrite
de broasca râioasă când stă cu gândul la prinţesă. Mulţi ani după aceea,
băieţică ăla de Mo Yan mi-a dezvăluit ce ţinuse şi el în cuget, spunându-mi
că şi el îşi făcuse iluzii cu privire la Huzhu. Broscoiul cel mare stătea cu
gândul la prinţesă, dar uite că şi ăla mic făcea la fel. O vreme, în curtea
familiei Ximen, flautul şi huqin-ul se înlănţuiseră şi vocea de bărbat şi
glasul de femeie cântaseră laolaltă. Centrul de comandă al revoluţiei se
metamorfozase într-un club artistic. Când combaţi, critici şi iei la bătaie
oameni în fiecare zi, de totul e o mare de ţipete şi răcnete, treaba e
stimulantă la început, dar pe măsură ce trece timpul devine deranjantă.
Schimbarea neaşteptată în forma revoluţiei le-a fost pe plac oamenilor, iar
pe feţele tuturor voioşia dădea pe dinafară.
Ţăranul chiabur Wu Yuan, care ştia să cânte la huqin, fusese încadrat
în orchestră. Hong Taiyue, care avea o bogată experienţă de cântăreţ, fusese
şi el încadrat. Zdroncănea din osul acela glorios de bou, slujind orchestrei
drept dirijor.
Elementele rele, care fuseseră puse să cureţe zăpada de pe uliţe,
fredonau şi ele, pe când dădeau omătul la o parte cu lopeţile, melodiile ce se
răspândeau din curte.
 În ajun de Anul Nou, frate-meu şi Huzhu au înfruntat vânturile şi
zăpezile şi s-au dus la capitala judeţului. S-au pornit când cocoşii cântau a
doua oară şi s-au întors de-abia a doua zi pe înserat. De plecat, plecaseră pe
jos, dar de întors, s-au întors într-un tractor cu şenile marca „Estul este
roşu“, fabricat la Luoyang. Numărul de cai-putere al tractorului era uriaş,
fusese făcut ca să tragă brăzdarul la arat sau secerătoarea la secerat, dar
acum devenise mijloc de transport pentru gărzile roşii de la judeţ. Cu un
asemenea mijloc de transport, nici nămeţii şi mai mari şi nici drumurile şi
mai nămoloase nu te puteau opri. Tractorul n-a luat-o peste podul care
tremura de ziceai că o să se prăbuşească, ci a gonit peste râul îngheţat, a
traversat zăgazul, a intrat în sat, şi-a gonit cu iuţeala vântului pe uliţa cea
mare din mijlocul satului, înspre curtea noastră. Nu-i păsa de nimeni şi de
nimic, era în ultima treaptă de viteză, şoferul călca acceleraţia şi tractorul
alerga ca vântul de iute; şenilele lui mari şi puternice apăsau zăpada şi
zloata împroşcându-le în toate părţile şi lăsând în urma lor două făgaşuri
adânci-adânci. Prin coşul lui, rotocol după rotocol de fum negru se repezea
plin de vlagă în sus, asemenea unor talgere zburând unul după altul în aer,
învârtindu-se, ciocnindu-se, dăngănind, stârnind ecou după ecou,
înfricoşând vrăbiile şi ciorile cât să înceapă să ţipe ascuţit şi pline de spaimă
şi apoi plutind către nu se ştie unde. Oamenii i-au văzut cu ochii lor pe
frate-meu şi Huzhu coborând din cabina tractorului, iar după aceea a sărit la
pământ şi un tânăr slab la faţă şi cu o expresie melancolică. Avea părul tuns
perie şi pe şaua nasului îi stăteau încălecaţi nişte ochelari cu rame negre;
obrajii îi zvâcneau deseori, iar urechile îi îngheţaseră de i se făcuseră de un
roşu aprins. Era îmbrăcat cu o uniformă albastră căptuşită, albită de la
spălat pe pieptul căreia atârna o insignă foarte mare cu chipul preşedintelui
Mao; o banderolă roşie, foarte largă, îi era prinsă nu sus, ci jos în jurul
braţului. De cum vedeai felul în care arăta, îţi dădeai seama că era vorba de
un veteran în rândul gărzilor, care văzuse scene măreţe la vremea lui.
Frate-meu l-a pus pe Sun Biao să sune în grabă strângerea maselor, iar
acesta a sunat deci semnalul de urgenţă. În fapt, nici nu era nevoie să mai
sune, toţi oamenii din sat care puteau să meargă pe picioare veniseră.
Înconjuraseră tractorul, ochii parcă nu le erau de ajuns să vadă, iar gurile nu
le mai încetau să comenteze despre monstrul ăla gigantic cu puteri
nesfârşite. Cei ce se pricepeau arătau ce şi cum: ,Ăstuia dacă-i sudează un
acoperiş şi-i montează un tun, îl fac tanc!“ Cerul deja se vopsea în negru, la
apus erau nori roşietici de seară; cu aşa întindere de nori de cinabru, a doua
zi avea să ningă din nou. Frate-meu a dat ordin urgent să se aprindă lampa
cu gaz şi să se facă focul, căci avea o mare bucurie de împărtăşit. După ce a
terminat de dat ordinele, Jinlong a vorbit în grabă cu veteranul din rândul
gărzilor. Huang Huzhu a alergat repede înapoi în casă şi a pus-o pe mama ei
să facă două farfurii de ouă ochiuri, invitându-l apoi pe omul acela, ca şi pe
şoferul care rămăsese tot timpul în cabină, să intre să mănânce. A fost
refuzată însă cu un gest. Când au fost invitaţi să intre în birou să se
încălzească, iarăşi n-au vrut. Wu Qiuxiang, care n-avea niciodată măsură, a
ieşit cu Huang Hezuo, cu farfuriile cu ochiuri sfârâind în mâini. Vocea-i era
dulce, afectată a toată, parcă era o femeie rea dintr-un film. Veteranul a
refuzat, cu o expresie de aversiune pe faţă. Jinlong le-a mustrat cu voce
joasă:
— Duceţi-le înapoi de-aici, ce-i asta?
Au apărut probleme cu lampa, a început să împroaşte flăcări galbene
şi să scoată fum negru. Focul de tabără a fost aprins însă şi-a-nceput să ardă
aţâţat; trunchiurile verzi de pin îşi lepădau uleiurile cu un zumzăit şi
răspândeau o mireasmă care-ţi asalta nările. Fratele meu s-a suit pe
platformă, iar în lumina tremurândă a focului, înflăcărat şi exaltat cum era,
semăna cu o panteră care tocmai a prins viu un fazan aurit. Jinlong a spus:
— La judeţ, am beneficiat de primirea cordială a tovarăşului Chang
Tianhong, vicepreşedintele comitetului revoluţionar al judeţului, şi i-am
raportat situaţia revoluţionară din satul nostru. Vicepreşedintele Chang s-a
arătat mulţumit de munca noastră revoluţionară. Jinlong a mai spus:
Vicepreşedintele Chang l-a numit pe tovarăşul Luo Jingtao, vicepreşedintele
secţiei de muncă politică a comitetului revoluţionar de la judeţ, să vină să
ghideze munca revoluţionară din satul nostru şi să dea citire listei cu
numele membrilor din comitetul revoluţionar al satului nostru. Tovarăşi, a
strigat frate-meu tare, nici măcar comuna noastră, Calea Laptelui, nu a
întemeiat comitet revoluţionar, dar iată că noi întemeiem unul la noi în sat!
Aceasta este rodul măreţei activităţi de pionierat a vicepreşedintelui Chang,
o onoare cum mai mare n-a avut satul nostru! În continuare, îl invit pe
tovarăşul Luo să se suie pe platformă, să ia cuvântul şi să dea citire listei de
nume.
Jinlong a sărit jos şi a vrut să-l sprijine pe vicepreşedintele Luo să se
suie. Acesta a refuzat şi, stând cam la cinci metri depărtare de focul de
tabără, cu jumătate din faţă strălucitoare şi jumătate neguroasă, a scos din
buzunar o hârtie albă împăturită în formă de pătrat, a scuturat-o, şi cu o
voce gravă şi răguşită a dat citire:
— Prin prezenta, Lan Jinlong este numit în funcţia de preşedinte al
comitetului revoluţionar al marii brigăzi din satul Ximen, comuna Calea
Laptelui, judeţul Gaomi; vicepreşedinţi sunt numiţi Huang Tong şi Ma
Liangcai...
Un vălătuc de fum gros a fost împins de vânt în faţa vicepreşedintelui
Luo, care s-a ferit de el, n-a mai citit data numirii în funcţie, i-a înmânat
hârtia lui frate-meu, a spus la revedere, a dat mâna la nimereală cu Jinlong,
s-a răsucit şi a plecat. Acţiunile lui Luo l-au înmărmurit pe Jinlong, care o
vreme n-a ştiut ce să spună şi-a rămas cu gura căscată, urmându-l apoi pe
Luo şi văzându-l cum se suie în tractor şi se strecoară în cabină. Tractorul a
scos pe dată un duduit, a făcut un ocol pe loc şi s-a răsucit, punându-se pe
goană pe drumul pe care venise. În spatele lui rămăsese o gaură mare în
pământ. L-am petrecut cu toţii din priviri, am văzut cum farurile din faţă
aruncă două lumini albe intense care ne prefac uliţa într-o cale luminoasă;
lămpile mici din spatele lui semănau cu ochii de un roşu aprins ai unei
vulpi...
În a treia zi după întemeierea comitetului revoluţionar, pe înserat,
megafonul cel mare fixat pe cais a tuşit o bucată şi apoi a slobozit deodată,
asurzitoare, melodia Estul este roşu. După ce muzica s-a terminat, o voce
afectată de femeie a transmis ştirile din judeţ. Prima ştire exprima calde
felicitări pentru primul comitet revoluţionar la nivel sătesc din judeţ -
comitetul revoluţionar întemeiat în marea brigadă din satul Ximen, comuna
Calea Laptelui. Femeia spunea că organizaţia de conducere a comitetului,
alcătuită din tovarăşii Lan Jinlong, Huang Tong şi Ma Liangcai, dă
171
substanţă principiului revoluţionar al „celor trei într-una“. Oamenii au
înălţat capetele să asculte atent, fiecare tăcut şi fară să scoată niciun
zgomot, în sinea lor admirându-l toţi pe frate-meu, care, deşi fraged la ani,
era deja preşedinte şi îi mai trăsese după el, ca vici, şi pe Huang Tong, care
avea să-i ajungă în curând socru, şi pe Ma Liangcai, care avea lipici la soră-
sa.
A mai trecut o zi şi un flăcău îmbrăcat din cap până în picioare într-o
uniformă verde şi cărând în spate un maldăr mare de ziare şi scrisori a intrat
suflând şi gâfâind în curtea noastră. Era un poştaş nou venit la noi, copilăros
la chip şi cu ochii scânteindu-i de curiozitate. A lăsat jos ziarele şi scrisorile
şi a dibuit dinlăuntrul genţii lui de poştaş o cutiuţă pătrată de lemn pe care
era lipită o etichetă de recomandată şi i-a pus-o lui Jinlong în mâini. A scos
după aceea un caiet şi un creion şi l-a pus pe frate-meu să semneze de
primire. Ţinând căuş în mâini cutia de lemn, Jinlong s-a uitat la numele
expeditorului şi i-a zis apoi lui Huzhu, aflată lângă el: „E trimisă de
vicepreşedintele Chang“. Ştiam că vicepreşedintele ăsta Chang era de fapt
Măgarul-cel-mare-care-rage-tare - rebeliunea lui băieţică ăsta avusese
succes şi el ajunsese vicepreşedinte la comitetul revoluţionar pe judeţ,
responsabil cu propaganda şi artele. Auzisem de treburile astea când frate-
meu tolocănea pe tema asta în faţa soră-mii. Am remarcat că pe faţa lui
Baofeng, când Jinlong vorbea de Chang, apărea o expresie complexă. Ştiam
că nutrea sentimente adânci pentru el, dar zborul lui către înălţimile carierei
punea piedici în calea iubirii ei - iubirea dintre un student cu multe talente şi
înzestrări de la Institutul de Arte şi o frumoasă fată de la ţară mai era cu
putinţă, dar posibilitatea ca un om care la douăzeci şi ceva de ani era deja
cadru de conducere la nivelul judeţului să se însoare cu o fată de la ţară era
aproape zero, chiar de ea ar fi fost la chip ca prea frumoasa Xishi din
legende şi la înfăţişare asemenea zânelor. Fratele meu ştia şi el, bineînţeles,
ce era în inima lui Baofeng, şi-l auzisem sfătuind-o:
— Caută adevărul în fapte, Ma Liangcai a fost la început cu
conservatorii, mai apoi cu neimplicaţii, dar uite că e vicepreşedinte, de ce?
Tu chiar nu pricepi adânca iubire şi preocupare arătate de vicepreşedintele
Chang?
Baofeng l-a întrebat îndărătnică:
— El l-a pus vice pe Ma Liangcai?
Jinlong a încuviinţat tăcut din cap.
— Adică vrea să mă mărit cu Ma Liangcai?
— Nu asta ţi-arată el limpede?
-— A zis el cu gura lui să mă mărit eu cu Ma Liangcai?
— E nevoie să mai şi zică? Personajele importante e nevoie să spună
limpede ce-au de spus? Ele sugerează, de priceput pricepi singur!
— Nu, o să mă duc să-l caut şi, dacă el îmi zice să mă mărit cu Ma
Liangcai, mă mărit!
Zicând asta, ochii lui Baofeng se umpluseră de lacrimi.
Jinlong a desfăcut cutia aceea de lemn cu o foarfecă ruginită, a
înlăturat un strat de ziare vechi, două straturi de hârtie de pus în fereastră şi
unul de hârtie creponată galbenă, scoţând la iveală o pânză roşie de mătase;
când a înlăturat-o şi pe aceasta, a apărut o insignă de porţelan cu chipul
preşedintelui Mao pe ea, mare cam cât gura unui bol de ceai. Ţinând insigna
cu mâinile făcute căuş, Jinlong avea ochii scăldaţi în lacrimi - nu ştiu dacă îl
mişcase chipul amabil şi surâzător al preşedintelui Mao de pe insignă sau
iubirea profundă şi trainica prietenie pe care i le arăta Chang. Cu insigna
între mâinile făcute căuş, Jinlong a arătat-o privirilor pline de reverenţă ale
celor de faţă. Atmosfera era sacră şi solemnă. După ce toţi s-au uitat pe
rând, plini de reverenţă, cea care îmi era aproape cumnată, Huang Huzhu, i-
a prins cu cea mai mare grijă insigna lui Jinlong de piept: insigna era grea şi
a îngreunat pieptul uniformei lui Jinlong, facând-o să se plece în jos.
În seara de ajun a Anului Nou chinezesc, fratele meu şi ai lui au oferit
o reprezentaţie completă a piesei Însemnări despre lampionul roşu: Tiemei
a fost fireşte Huzhu şi, aşa cum am descris mai sus, coada ei cea mare şi-a
găsit bună folosinţă; Li Yuhe a fost iniţial frate-meu, dar pentru că a răguşit
şi vocea a-nceput să-i semene cu un miorlăit de pisică, s-a văzut silit să-i
dea acest rol principal lui Ma Liangcai. Ca să spun cu mâna pe inimă, Ma
Liangcai semăna mai bine cu Li Yuhe decât frate-meu. Cum Jinlong
bineînţeles că nu voia să-l joace pe Hatoyama şi cu atât mai puţin pe
trădătorul Wang Lianju, s-a văzut silit să-l joace pe agentul de legătură care
a sărit din tren ca să transmită codul secret şi care apare pe scenă o singură
dată, pentru ca apoi să se sacrifice eroic. Să te sacrifici pentru revoluţie era
mai pe gustul lui frate-meu. Celelalte roluri au fost înhăţate toate de tinerii
lui. În acea iarnă, sătenii arătau piesei un interes deosebit. La repetiţiile care
aveau loc în fiecare seară în biroul comitetului revoluţionar şi la lumina
albă a lămpii cu gaz, oamenii se înghesuiau unul într-altul, de până şi pe
bârne ajungeau să stea câte unii. Mulţi dintre cei veniţi să se uite la
vânzoleală se trânteau pe la ferestre şi în dreptul crăpăturilor din uşă
iscodind înăuntru cu privirea, dar numai ce iscodeau de câteva ori că cei din
spate îi împingeau la o parte. Hezuo prinsese şi ea un rol, o juca pe vecina
lui Tiemei, pe Guilian. Mo Yan se lipise zi de zi de fundul lui Jinlong,
mormăind că vrea şi el un rol. Jinlong a răcnit la el:
— Cară-te-n mă-ta, nu mai face tămbălău!
Mo Yan a clipit din ochii lui cei mici:
— Comandante, dă-mi şi mie un rol, sunt talentat!
Spunând asta, s-a pus să stea în mâini pe zăpadă şi s-a dat peste cap.
Frate-meu i-a zis că de-adevăratelea n-are ce rol să-i dea, dar Mo Yan a
continuat:
— Adaugă unul!
 Jinlong s-a gândit ce s-a gândit şi-a zis:
— Bine, o să fii unul dintre agenţi.
Bunica Li era unul dintre rolurile principale, cu multe versuri, aşa că o
fată lipsită de cultură n-ar fi putut să-şi ia asupră-şi o asemenea sarcină
însemnată. Oricum socoteai lucrurile, doar Baofeng putea să şi-l asume,
însă ea avea o atitudine foarte rece, refuzând categoric.
În sat era un bărbat căruia vărsatul de vânt îi lăsase faţa plină de
ciupituri: numele lui era Zhang Youcai, avea o voce extrem de puternică şi
limpede şi s-a oferit să o joace el pe bunica Li, dar a fost categoric refuzat
de Jinlong. Chiar avea însă o voce bună, era şi plin de foarte mult
entuziasm, aşa că Ma Liangcai, vicepreşedintele cel plin de talent artistic, şi
cu Jinlong s-au aşezat să discute:
— Tovarăşe preşedinte, entuziasmul revoluţionar al maselor nu poate
fi decât întreţinut, nu poate fi combătut, eu zic să-l punem să o joace pe
mătuşa Tian.
Aşa că l-au pus s-o joace pe mătuşa Tian, care avea doar patru versuri
de cântat:

Sărac cu sărac se ajută, altmintrelea cum?

Tărtăcuţe asemenea, amândouă pe-un vrej.
O s-o ajut pe fătuca asta să scape acum
Să iasă din gura lupului, să-şi croiască un drum.
De cum a deschis Zhang gura, aproape că a ridicat acoperişul casei,
iar hârtia albă din ferestre s-a cutremurat şi-a-nceput să zumzăie.
Rolul bunicii Li nu fusese hotărât cui o să-i revină. Văzând că se
apropie sfârşitul anului şi că în prima lună a anului următor va avea loc
reprezentaţia, vicepreşedintele Chang a dat telefon şi a spus că e foarte
posibil să vină să conducă repetiţiile, ca să sprijine satul nostru să devină
model de popularizare a operei revoluţionare. Frate-meu era şi însufleţit şi
frământat, la gură i-au dat şi nişte bube, şi vocea i s-a făcut şi mai răguşită.
A mobilizat-o iarăşi pe soră-mea, spunându-i că vicepreşedintele Chang
vine să conducă, iar lui Baofeng i-au dat lacrimile şi a spus înecându-se în
plâns:
— O să joc.
De la începutul Revoluţiei Culturale, eu, acest mic gospodar
individual care eram, am simţit cum sunt lăsat deoparte în toate. Şi şchiopii
şi orbii din sat ajungeau în rândul gărzilor, dar eu nu. Ei făceau revoluţie cu
o înflăcărare nestăvilită, mie doar mi se scurgeau ochii stând deoparte.
Aveam şaisprezece ani în anul acela, numai bine vârsta la care te dai peste
cap şi răstorni munţii şi mările, dar eram literalmente băgat în celălalt
registru, aşa că sentimentul de inferioritate, umilinţa, agitaţia, invidia,
năzuinţele, visele şi câte şi mai câte simţiri mi se uneau toate în inimă. Îmi
luasem odată inima în dinţi, îmi îngroşasem pielea obrazului şi mă rugasem
de Ximen Jinlong, cel care simţea aşa vrajbă adâncă şi aşa mare ură faţă de
mine. Ca să intru în şuvoiul cel puternic al revoluţiei, îmi lăsasem în jos
capul meu cel nobil. Mă refuzase ferm. Acum, ispita trupei de teatru m-a
făcut să-mi mai las o dată în jos capul cel nobil.
Jinlong a ieşit din latrina publică amenajată provizoriu în drepta porţii
şi care avea paravanul făcut din coceni de porumb; se închidea cu
amândouă mâinile la nasturii de la pantaloni, iar faţa îi era scăldată de
strălucirea roşie a soarelui. Peste acoperişurile acoperite de zăpadă ale
caselor se rotocolea în sus fum de la bucătării. Pe ziduri se găsea un cocoş
mare cu pene minunate şi o găină cu penaj de rând, mai era şi un câine
alergând cu coada între picioare, toată scena era simplă şi solemnă - era cu-
adevărat o bună ocazie ca să stau de vorbă cu el. M-am apropiat în grabă
mare şi i-am blocat drumul. A tras o sperietură şi-a rostit răstit:
— Ce vrei?
Eram cu limba înnodată, urechile mi se înroşiseră, am mormăit nu ştiu
câtă vreme, printre dinţi mi s-a înghesuit anevoie afară un „frate“ - de când
mersesem la individual, era prima oară când îi ziceam aşa - şi-apoi am
bâiguit:
— Frate... vreau să intru în rândul gărzilor tale... vreau să-l joc pe
trădătorul Wang Lianju... Ştiam că rolul ăsta nu voia nimeni să-l joace,
oamenii ar fi jucat mai degrabă roluri de diavoli japonezi decât de trădători.
A ridicat din sprâncene, m-a privit din creştet până în tălpi şi-apoi din tălpi
până în creştet şi mi-a zis pe un ton extrem de dispreţuitor:
— N-ai calitatea!...
— Da’ de ce? l-am întrebat iritat. De ce până şi Lü chelbosul şi Cheng
Cap-mic pot să joace soldaţi de-ai diavolilor japonezi, de ce până şi Mo Yan
poate să joace un agent, dar eu în schimb n-am calitatea?
— Lü chelbosul e fiu de muncitor al câmpului, pe taică-său al lui
Cheng Cap-mic l-au îngropat de viu regimentele de restituire a
pământurilor, ai lui Mo Yan sunt ţărani mijlocaşi, dar bunică-sa i-a dat
adăpost unui soldat rănit din Armata a Opta. Tu însă eşti gospodar
individual! Ştii, nu? Gospodarul individual e şi mai reacţionar decât
moşierul şi chiaburul, moşierul şi chiaburul rabdă cu cinste reformarea
cuvenită, pe când gospodarii individuali se opun făţiş comunei populare.
Cine se opune comunei populare se opune socialismului, cine se opune
socialismului se opune Partidului, cine se opune Partidului se opune
preşedintelui Mao, iar cine se opune preşedintelui Mao o apucă pe un drum
fară întoarcere!
Cocoşul de pe zid a slobozit un cucurigu atât de sfâşietor, că m-a
înfricoşat de-aproape mi-am udat nădragii. Frate-meu s-a uitat în toate
părţile şi, văzând că nu e nimeni nici aproape şi nici departe, şi-a coborât
vocea şi mi-a zis:
— Şi în judeţul Pingnan aveau un gospodar individual. Când a
început mişcarea, ţăranii săraci şi mijlocaşi l-au spânzurat de copac şi l-au
omorât şi toată averea din casă i-au confiscat-o. Dacă nu vă apăram eu pe
ascuns pe tine şi pe tata, de mult v-aţi fi pierdut viaţa şi-aţi fi ajuns la
Izvoarele Galbene, în lumea morţilor. Să vorbeşti încetişor cu tata de treaba
asta, să-i faci o deschizătură în căpăţâna aia de lemn de ulm, să prindă
momentul, să intre cu taur cu tot în comună, să se topească în marea familie
172
colectivă şi să-şi pună toate faptele nelegiuite pe seama lui Liu Shaoqi:
cei care au fost orbiţi nu sunt socotiţi vinovaţi, întorcând armele, dintr-o
singură lovitură a şi izbutit. Dacă tot persistă în eroare şi se opune cu
încăpăţânare până la capăt, o să fie ca gândacul care se pune în calea căruţei
şi-şi aduce singur năpasta asupra lui. Spune-i tatii că să-l plimbăm pe uliţe
şi să-l arătăm mulţimii e cea mai blândă dintre acţiunile noastre; la pasul
următor, când masele vor căpăta conştiinţă de clasă, nici eu n-o să mai pot
face nimic. Dacă masele revoluţionare o să vrea să vă spânzure, n-o să pot
decât să-i dau pieirii pe ai mei de dragul dreptăţii. Ai văzut crengile alea
groase din caisul cel mare? Sunt cam la vreo trei metri de pământ, nici că-s
altele mai potrivite ca să spânzuri pe vreunul. De multă vreme vreau să-ţi
zic despre asta, dar n-am găsit niciodată prilejul, aşa că-ţi spun acuma, te
rog să-i zici tatii mai departe, intrat în comună toate o să fie lesnicioase,
toată lumea o să fie veselă, oamenii o să fie veseli, vitele o să fie vesele şi
ele; neintrat în comună, şi-un pas o să-i fie greu să-l facă, iar oamenii şi
Cerul o să fie mânioşi. Şi ca să-ţi mai zic ceva ce n-o să-ţi placă, dacă o să
continui să mergi cu tata la individual, mi-e teamă mie că nici nevastă n-o
să-ţi găseşti, că nici şchioapele şi oarbele n-o
să vrea să se mărite cu unul care se gospodăreşte individual. Vorbirea asta
lungă a lui Jinlong m-a făcut să dârdâi din toate încheieturile - ca să
folosesc o vorbă cu largă răspândire pe atunci, „mă mişcase până în
străfundurile sufletului“. M-am uitat la cele două crengi groase ale caisului
care creşteau către sud-est, iar în creier mi-a răsărit numaidecât un tablou
întristător cu două feţe albastre - eu şi tata - spânzurate de ele. Trupurile
noastre erau mult alungite, iar în bătaia vântului rece se legănau încoace şi-
ncolo, deshidratate, rămase fără mare parte din greutatea lor, ca nişte
tărtăcuţe mari şi posmăgite...
M-am dus la staul să-l caut pe tata. Acesta îi era lui şi refugiu, şi loc
de răgaz şi bucurii. În urma paradei de combatere care lăsase urme adânci
în analele ţinutului Gaomi din nord-est, tata aproape că se transformase într-
un mutulică, un prostălău. N-avea decât patruzeci şi ceva de ani şi avea deja
părul alb. Avusese un păr tare, care după ce albise se făcuse şi mai tare şi se
înălţa drept, fir cu fir, ca acele unui arici. Taurul şedea în spatele ieslei, cu
capul lăsat în jos, lipsit de o jumătate de corn şi cu fala mult micşorată. O
rază de soare îi scălda capul în lumină, facându-i ochii, asemenea unor
cristale pline de mâhnire, să devină violet închis şi umezi de să îţi frângă
inima. Taurul nostru cel atât de violent din fire se prefăcuse într-un alt taur.
Ştiam că taurii după ce sunt castraţi îşi schimbă foarte mult firea, că şi
cocoşii după ce sunt jumuliţi cu totul de pene îşi schimbă foarte mult firea,
dar nu mi-ar fi trecut prin cap că după ce taurului i se retează un corn, şi
firea acestuia se schimbă foarte mult. Văzându-mă că intru în staul, m-a
iscodit din ochi, iar privirea i s-a coborât şi mai tare, de parcă pătrunsese ce
aveam eu pe inimă. Tata şedea pe un maldăr de paie de lângă iesle,
sprijinindu-se cu spatele de un sac de cânepă plin ochi cu paie şi stând cu
mâinile încrucişate şi vârâte în mânecile hainei sale vătuite; tocmai se
odihnea, cu ochii închişi, când o rază de soare numai ce i-a luminat faţa şi
capul. Părul lui cel alb s-a înroşit puţin - între firele de păr se aflau şi nişte
paie, de parcă el de-abia ce s-ar fi strecurat afară dintr-o căpiţă. Vopseaua
roşie i se dusese în mare măsură de pe faţă, numai pe la margini şi colţuri
ce-i mai rămăseseră nişte stropi mărunţi. Jumătatea albastră a feţei îi ieşise
iar la iveală, iar culoarea ei era şi mai intensă, aproape indigo. Mi-am pipăit
şi eu pata albastră şi mi s-a părut că pipăi o bucată de piele aspră de animal.
Acesta era semnul urâţeniei mele. Când eram mic şi oamenii mă strigau
„Micul Faţă-Albastră“, nu socoteam că e lucru de ruşine, ci, din contră,
ceva de mândrie; după ce-am crescut mare, treptat-treptat, dacă mai
îndrăznea cineva să-mi zică „Faţă-Albastră“, mă puneam cu el pe viaţă şi pe
moarte. Îi auzisem odată pe unii zicând că din pricina feţelor noastre
albastre mergeam noi la individual; mai erau şi unii care ziceau că tata şi cu
mine ne ascundem ziua şi nu ne arătăm oamenilor, şi doar seara ieşim şi noi
la câmp. E-adevărat că de câteva ori ieşisem la munca câmpului noaptea,
profitând de lumina lunii, dar asta n-avea nicio legătură cu petele albastre
de pe feţele noastre. Iar ăia care puneau mersul nostru la individual pe
socoteala unei anomalii a spiritului cauzate de defectul nostru fizic mâncau
rahat. Mergeam la individual întru totul în baza unei convingeri,
convingerea că trebuie să ne păstrăm independenţa. Vorbirea cea lungă a lui
Jinlong îmi zgâlţâise convingerea asta, căci în fapt de la început eu nu
fusesem la fel de ferm ca tata - mersesem cu el la individual pentru că
urmăream să am parte de ceva tărăboi. Acum un tărăboi şi mai mare şi de
un grad superior mă chema la el. Desigur, şi soarta jalnică a ţăranului care
se gospodărise individual în judeţul Pingnan înfăţişată de frate-meu îmi
îngheţa sângele în vine, iar crengile alea de cais... Mai mult, ce mă îngrijora
pe mine şi mai tare era ce zisese Jinlong despre femei - era cu totul
adevărat, şi şchioape şi oarbe dacă erau şi tot n-ar fi vrut să se mărite cu un
gospodar individual, darmite cu un gospodar individual cu faţa albastră. Am
ajuns chiar să am ceva păreri de rău că mersesem cu tata la individual. Am
ajuns chiar să urăsc niţel faptul că tata mergea la individual. Am ţintuit cu
aversiune faţa lui albastră - nu încăpea nicio umbră de îndoială că îl uram
atunci, n-ar fi trebuit să-mi dea moştenire faţa asta albastră. Tată, unul ca
tine n-ar fi trebuit să se însoare, iar dacă s-a însurat, n-ar fi trebuit să aibă
copii!
— Tată, am strigat tare, tată!
Tata si-a deschis încet ochii şi s-a holbat la mine.
— Tată, vreau să intru în comună.
Tata clar ştiuse dinainte de ce venisem, pentru că pe faţa lui nu s-a
putut vedea nici cea mai mică schimbare. A dibuit în sân după cele pentru
fumat, şi-a umplut o pipă, şi-a pus-o în gură, a făcut scântei cu cremene şi
amnar iar acestea s-au împrăştiat pe miezul de tulpină de sorg cu care-şi
aprindea pipa, a aţâţat flacăra, şi-a aprins pipa, a pufăit din ea şi după ce-a
tras adânc de câteva ori, două fire de fum alb i-au ţâşnit drepte afară prin
nări.
— Vreau să intru în comună, hai să luăm taurul, să intrăm toţi în
comună... Tată, mi-a ajuns...
 Tata a deschis pe neaşteptate ochii şi-a spus făcând o pauză după
fiecare cuvânt:
— Trădătorule ce eşti! Dacă vrei să intri, intră singur, eu nu intru, şi
nici taurul!
— De ce, tată? am întrebat eu, şi obidit, şi plin de supărare. Lucrurile
au ajuns la situaţia că la începutul mişcării un gospodar individual din
judeţul Pingnan a fost spânzurat de masele revoluţionare şi omorât în
bătaie. Frate-meu a spus că te-a plimbat pe uliţe ca să te apere pe ascuns. Şi-
a mai spus că în pasul următor, după ce-i termină pe moşieri, chiaburi,
reacţionari, elemente rele şi capitalişti, trebuie să combată individualii. Tată,
Jinlong a spus că ramurile alea groase din cais sunt pregătite pentru noi doi!
Tata a ciocnit vatra pipei de talpa pantofului, s-a ridicat, a înşfăcat
dârmonul şi-a început să-i cearnă taurului paiele. M-am uitat la spatele lui
uşor cocoşat şi la ceafa lui vânjoasă şi cărămizie la culoare şi mi-am adus
nu ştiu cum aminte cum am mers odată cu el la târg, în copilărie, călare pe
gâtul lui, să cumpărăm curmale japoneze. Un val de obidă mi-a străbătut
inima şi am spus surescitat:
— Tată, societatea s-a schimbat, prefectul Chen a fost răsturnat, şeful
ăla de departament care ţi-a dat ţie talismanul de protecţie a fost şi el cu
siguranţă răsturnat. Să continuăm la individual n-are pic de rost. Hai să
profităm că Jinlong e conducător, să ne grăbim să intrăm în comună. Dacă-i
facem lui obrazul mai luminos, o s-avem şi noi parte de lumina asta...
Tata stătea mut cernând paiele, nebăgându-mi deloc în seamă
vorbirea. Treptat-treptat m-am înfuriat şi-am zis:
— Tată, nu-i de mirare că oamenii zic de tine că eşti mai împuţit şi
mai ţeapăn decât pietrele din fundul latrinei. Iartă-mă, tată, dar nu pot
merge cu dumneata pe un drum fără întoarcere până ajung cu totul în
întuneric, dacă nu ţii seama de mine, o să mă salvez singur. Am crescut,
vreau să mă bag în comună, să-mi iau nevastă, să merg pe calea mare şi
luminoasă: tu fă tot ce poţi.
Tata a turnat paiele din dârmon în ieslea taurului, l-a mângâiat pe
cornul acela retezat, şi-a întors faţa şi s-a uitat la mine - avea faţa foarte
calmă - şi mi-a zis apoi domol:
— Jiefang, tu eşti fiul meu bun, tata fireşte că-ţi vrea binele. Situaţia
de-acum a priceput-o bine şi tata. Băieţică ăsta de Jinlong are inima din
piept mai tare ca piatra şi sângele din vine mai otrăvit decât coada
scorpionului; pentru revoluţia aia a lui, e în stare de orice. Tata şi-a înălţat
capul, şi-a mijit ochii în bătaia firelor de lumină şi-a spus încurcat: Jupânul
ăl bătrân avea inima bună, cum de-a putut să facă un fiu aşa de parşiv? Cu
lacrimi în ochi, a continuat: Avem trei mu şi doi fen de pământ, ţie îţi revin
un mu şi şase fen, iei pământul ăsta cu tine în comună. Plugul ăsta de lemn e
din „roadele izbânzii“ pe care ni le-au repartizat la reforma agrară, îl iei şi
pe el, şi iei şi odaia. Tot ce poţi să iei cu tine, ia cu tine, şi dacă după ce intri
vrei să te uneşti cu maică-ta şi ceilalţi, uneşte-te, dacă nu, fă-ţi rost singur.
Tatii nu-i trebuie nimic, doar taurul ăsta şi staulul...
— Tată, dar de ce, la urma urmei, de ce? am strigat eu cu glas
plângăreţ, ce rost are la urma urmei să mergi în continuare la individual?
Tata mi-a spus calm:
— N-are niciun rost, poftesc doar să am parte de linişte, vreau să-mi
fiu singur stăpân, nu să vină alţii să mă rânduiască!
L-am găsit pe Jinlong şi i-am spus:
— Frate, am vorbit cu tata, gata, în comună.
Şi-a încleştat mâinile cu însufleţire făcându-şi-le pumn şi s-a bătut cu
ele în piept, spunând:
— Bine, foarte bine, încă o măreaţă împlinire a Marii Revoluţii
Culturale! Singurul gospodar individual al judeţului în sfârşit merge pe
calea socialistă! Este o veste extraordinar de bună, trebuie să o raportăm
comitetului revoluţionar al judeţului!
— Dar tata nu intră, doar eu, cu un mu şi şase fen de pământ, cu un
plug de lemn şi cu unul de semănat.
— Cum? Jinlong s-a întunecat la faţă şi a spus cu mare răceală: Ce
vrea să facă la urma urmei?
— A spus că nu vrea să facă nimic, doar că s-a obişnuit să aibă singur
linişte şi nu vrea să primească porunci de la alţii.
— Asta chiar e o lepădătură bătrână! Jinlong a trosnit brusc cu
pumnul în masa pătrăţoasă, veche şi stricată, şi aproape că a răsturnat
călimara de pe ea.
Huang Huzhu l-a alinat:
— Jinlong, nu te lăsa cuprins de îngrijorare.
— Cum să nu mă îngrijorez? a rostit Jinlong cu voce joasă. Mă
pregăteam să ofer două cadouri mari vicepreşedintelui Chang şi comitetului
revoluţionar de la judeţ cu prilejul sărbătorii primăverii, unul era piesa
Însemnări despre lampionul roşu jucată de satul nostru, iar celălalt era
lichidarea singurei gospodării individuale din judeţ, poate din provincie sau
din întreaga ţară. Ce n-a reuşit să facă Hong Taiyue, reuşeam eu, şi în acest
fel căpătăm prestigiu în ochii tuturor, de sus până jos. Dar aşa, tu intri, el
nu, şi asta înseamnă că tot mai rămâne unul la individual! Nu ţine, hai,
mergem să vorbesc cu el!
Jinlong a intrat spumegând de mânie în staul, un loc în care nu-i mai
călcase piciorul de ani buni.
— Tată - deşi nu eşti potrivit să-ţi zic tată, o să-ţi zic totuşi aşa...
Tata a dat din mână:
— Nu-mi zice, în niciun caz să nu-mi zici, nu cred că sunt vrednic să
mă numeşti aşa.
— Lan Lian, am o singură vorbă să-ţi spun - de dragul lui Jiefang şi
de dragul tău, intraţi amândoi în comună. Acum eu zic ce şi cum în toate.
După ce intri, cu niciun preţ n-o să te pun să munceşti din greu nici măcar o
zi; dacă n-o să vrei să faci nicio muncă uşoară, atunci o să te odihneşti, la
vârsta dumitale se cuvine să te bucuri de pace şi mulţumire.
— N-am eu norocul ăsta, a zis tata rece.
— Urcă-te pe platformă şi uită-te în toate părţile, uită-te dumneata în
judeţul Gaomi, uită-te în provincia Shandong, uită-te la cele douăzeci şi
nouă de provincii, municipalităţi şi zone autonome ale Chinei mai puţin
Taiwanul - munţii şi mările întregii ţări sunt o întindere roşie, şi doar la noi
în satul Ximen e un punct negru. Iar punctul ăla negru eşti tu!
— În mă-sa, ce onoare pe capul meu, singurul punct negru din toată
ţara!
— O să ştergem noi punctul ăsta negru care eşti tu!
Tata a dibuit din iesle o funie de cânepă pătată de bălegar de vacă şi i-
a aruncat-o lui Jinlong în faţă:
— Nu voiai să mă spânzuri de cais? Poftim!
Jinlong a sărit brusc înapoi, de parcă n-ar fi fost vorba de o funie, ci
de un şarpe. Şi-a dezvelit dinţii şi a rânjit, şi-a încleştat mâinile făcându-şi-
le pumn şi apoi le-a dat drumul, şi le-a vârât în buzunarele pantalonilor şi
apoi şi le-a scos iar afară. A dibuit o ţigară din buzunarul de la haină - după
ce se făcuse conducător, se apucase de fumat - şi şi-a aprins-o cu o brichetă
aurie. A încruntat din sprâncene, cugetând vădit la ceva anume. După ce s-a
gândit aşa o vreme, a aruncat mucul la pământ şi l-a strivit cu piciorul.
— Ieşi afară, Jiefang!
M-am uitat la funia de pe jos, m-am uitat la trupul cel slab şi înalt al
lui Jinlong şi la cel vânjos al tatii şi-am început să chibzuiesc cine o să
câştige şi cine o să piardă dacă ridică mâna unul asupra celuilalt; de
asemenea, dacă eu o să stau cu mâinile în sân să mă uit, odată ce încep să se
lupte, sau dacă o să dau ajutor şi eu cu pumnii mei, şi dacă da, cui anume ar
trebui să i-l dau.
— Spune orice vorbă ai de spus, arată-ţi orice destoinicie ai de arătat,
a zis tata. Nu-i nevoie să plece Jiefang, să stea aici să se uite şi să asculte.
— Bine, a zis Jinlong. Crezi că nu cutez să te spânzur de cais?
— Ba da, cutezi. Tu cutezi orice.
— Nu-mi tăia vorba. De dragul mamii, o să-ţi las o portiţă de scăpare.
Dacă nu intri în comună, n-o să insistăm, proletariatul nu s-a rugat niciodată
de burghezie. Mâine o să facem şedinţă mare să-l întâmpinăm pe Jiefang în
colectivă, trebuie să vină cu pământul, cu plugul de lemn, cu plugul de
semănat, şi trebuie să vină şi cu taurul. Pe Jiefang o să-l înfâşurăm în roşu
şi-o să punem flori pe el şi aşa o să facem şi cu taurul. Atunci în staulul ăsta
n-o să mai rămâi decât tu. Afară o să fie zăngănit de gonguri şi bubuit de
tobe, şiragurile de pocnitori o să bubuie laolaltă în faţa staulului ăsta gol, şi
ţie o să-ţi fie şi mai rău. Eşti părăsit de toţi şi lăsat şi de cei apropiaţi,
nevasta stă separat de tine, fiul tău bun te părăseşte şi el, singurul care nu
vrea să-ţi întoarcă spatele, taurul ăsta, o să-ţi fie şi el luat cu forţa, ce rost
mai are să trăieşti? Dacă aş fi în locul tău, a zis Jinlong dând cu piciorul în
funia de pe jos şi aruncând un ochi spre grinda staulului, de-aş fi în locul
tău, aş cocoţa funia aia de grindă şi m-aş spânzura!
Jinlong s-a întors şi a plecat.
— Pui de lele parşiv ce eşti!
Tata s-a agitat niţel, a tras o înjurătură şi apoi s-a veştejit deznădăjduit
pe grămada de paie din faţa ieslei.
Inima mi-a fost cuprinsă de o obidă nesfârşită - nemernicia lui Jinlong
mă cutremurase şi-mi băgase spaima-n suflet. Deodată mi s-a făcut tare
milă de tata, iar faptul că-l părăseam mi s-a părut cu totul ruşinos - eram
unealta celui rău, ajutor tiranului în faptele sale crude. M-am năpustit în faţa
tatii, i-am apucat mâna şi-am spus plângând:
— Tată, nu intru în comună, mai bine rămân holtei şi stau cu tine,
merg la individual până la sfârşit...
Tata mi-a cuprins capul cu braţele, a scos câteva suspine, iar după
aceea m-a împins la o parte. Şi-a şters ochii, şi-a îndreptat spinarea şi-a zis:
— Jiefang, eşti deja bărbat, vorba de-ai scos-o pe gură nu trebuie să
ţi-o iei înapoi. Du-te şi intră în comună, ia plugul, ia-l şi pe ăla de semănat,
taurul - tata a aruncat un ochi spre taur, taurul l-a privit şi el pe tata - trage-l
şi pe el după tine!
— Tată, am strigat înspăimântat, chiar vrei să mergi pe drumul ăla de
ţi l-a arătat el?
— Stai liniştit, fiule, a spus tata ridicându-se abrupt dintre paie, tata
nu merge pe drumul arătat de alţii, tata merge pe drumul lui.
— Tată, nu care cumva să te spânzuri...
— Cum aşa? Jinlong tot mai are un dram de bunătate, ar putea foarte
bine să organizeze oamenii să mă omoare, aşa cum cei din Pingnan şi-au
omorât gospodarul individual, dar s-a înmuiat. Speră să mă omor eu singur.
Cu mine mort, singurul punct negru din întregul judeţ, întreaga provincie şi
întreaga Chină se şterge singur! Dar uite că eu n-o să mor, dacă ei vor să mă
omoare n-am cum să mă împotrivesc, dar îşi fac cu nesăbuinţă gând şi
speranţă că o să mă omor eu singur! Vreau să trăiesc şi de-acum înainte, să-i
rămână întregii Chine punctul ăsta negru!
 CAPITOLUL 20
Lan Jiefang se răzvrăteşte împotriva tatii şi intră în comună; Ximen
Taurul se lasă ucis pentru o cauză nobilă
Aducând după mine un mu şi şase fen de pământ, un plug, încă unul
de semănat şi un taur, am intrat în comună. Când te-am tras afară din staul,
pocnitorile bubuiau laolaltă în curte, iar surlele şi trâmbiţele făceau zarvă
până la cer. O şleahtă de copii nici mari, nici mici, cu chipie gri care le
imitau pe cele militare, se luptau să înhaţe, în mijlocul prafului de puşcă şi
al bucăţilor de hârtie, pocnitorile cărora li se retezase fitilul. Mo Yan a greşit
şi-a pus mâna pe una căreia nu i se retezase fitilul şi, după un pocnet
răsunător, tendonul i-a crăpat - iar el şi-a dezvelit dinţii şi-a rânjit de durere,
las’ că aşa-i trebuie! Când eram mic, îmi explodaseră şi mie pocnitori peste
degete, rănindu-mă, iar scena în care tata m-a lecuit cu aluat mi-a ţâşnit
instantaneu în minte. Am întors capul şi i-am aruncat tatii o privire - ce
simţeam în sinea mea era de neîndurat. El şedea pe paiele mărunţite cu
tocătoarea, iar în faţa ochilor avea aşezată funia aceea şerpuitoare. Cu inima
grea, i-am zis:
— Tată, nu cumva să vrei să...
Tata a dat de două ori din mână, sastisit, spre mine. Am ieşit în
lumina soarelui, lăsându-l pe el în întuneric. Huzhu mi-a atârnat pe piept o
floare mare şi roşie făcută din hârtie şi mi-a aruncat o privire, zâmbind. Faţa
ei răspândea mireasma cremei „Floarea-soarelui“. Hezuo a atârnat o floare
de hârtie la fel de mare şi de cornul retezat al taurului. Acesta a scuturat din
cap o dată şi floarea de hârtie a fost vânturată la pământ. Hezuo a ţipat
ascuţit şi exagerat:
— Taurul opune rezistenţă!
S-a răsucit în fugă, năpustindu-se drept la pieptul lui Jinlong. Frate-
meu a împins-o la o parte cu o figură rece, a mers de-a dreptul în faţa
taurului, l-a bătut uşor peste funte, l-a mângâiat pe cornul întreg şi l-a
mângâiat şi pe cel retezat la jumătate.
— Taure, ai apucat pe calea mare şi luminoasă. Bine ai venit!
Am văzut cum în ochii taurului a fulgerat o rază, asemenea unei
flăcări: erau de fapt lacrimi. Taurul tatii semăna cu un tigru căruia i-au fost
smulse mustăţile, îşi pierduse toată fala, era docil ca o pisicuţă.
 Voia mi s-a împlinit şi m-am alăturat gărzilor roşii ale lui Jinlong, iar
în Însemnări despre lampionul roşu l-am jucat pe Wang Lianju. De fiecare
dată când Li Yuhe mă mustra cu vorbe aspre rostite din convingere -
„Trădătorule ce eşti!“ -, gândul mă ducea pe loc la mustrarea tatii. Simţeam
din ce în ce mai tare că intrarea mea în comună însemna că-l trădasem pe
tata. Mă preocupa mult gândul că tata o să pună la suflet şi o să caute să-şi
ia zilele, dar tata nu s-a atârnat de grindă şi nici nu s-a aruncat în râu, doar
s-a mutat afară din odaie şi s-a dus să doarmă în staul. Şi-a durat o sobă de
pământ într-un colţ al grajdului şi drept oală a început să se slujească de o
cască de soldat. În anii cei îndelungaţi care au urmat, nemaiavând taur să
are cu el ogorul, şi l-a săpat cu săpăliga. De unul singur nu putea să se
folosească de roaba cea mare ca să care îngrăşământ la ogor, aşa că-l ducea
cu târnele şi cobiliţa.
Nemaiavând plug pentru semănat, săpa brazdele cu sapa şi şi-a făcut
semănătoare dintr-o tărtăcuţă. Între 1967 şi 1981, acel mu şi şase fen de
pământ al tatii a stat vârât ca un spin în ochi şi ca o sulă în coastă în
mijlocul largilor pământuri ale comunei populare. Existenţa tatii era şi
absurdă, şi solemnă, şi vrednică de milă, şi demnă de respect. Într-o vreme
în anii ’70, lui Hong Taiyue, redevenit secretar de filială, i-a mai trecut de
câteva ori prin minte ideea de a-l lichida pe cel din urmă gospodar
individual, dar de fiecare dată a fost întors cu vorba de tata. Şi tot tata îi
arunca de fiecare dată funia aceea în faţă:
— Spânzură-mă de caisul ăl mare!
Jinlong crezuse la început că în baza intrării mele în comună şi a
punerii încununate de succes în scenă a unei opere revoluţionare model o să
poată să transforme satul Ximen în model pentru întregul judeţ, iar odată ce
aceasta se va fi întâmplat, el, ca cel cu iniţiativa, o să urce în carieră
zburând spre înălţimi. Dar lucrurile nu s-au petrecut deloc aşa cum şi-a
imaginat el. Mai întâi, Chang, la care el şi Baofeng stăteau cu gândul zi şi
noapte, n-a venit călare pe tractor să ia conducerea repetiţiilor; la nu multă
vreme, a răzbătut vestea că, din pricina unor confuzii în privinţa relaţiilor
dintre sexe, fusese eliberat din funcţie. Când Chang a picat, propteaua lui
Jinlong a picat şi ea.
După ce a trecut sărbătoarea morţilor, vântul dinspre răsărit s-a stârnit
treptat, razele soarelui s-au încălzit, suflările yang s-au suit deasupra, iar
zăpada din locurile expuse la soare s-a topit aproape complet. Drumurile s-
au înglodat şi peste tot s-a nămolit. Sălciile de pe malul râului au început să
se inunde în verde, iar în caisul cel mare din mijlocul curţii au apărut
primele semne slabe de înflorire. În acele zile, frate-meu n-avea pic de
astâmpăr, era ca o panteră închisă în cuşcă, ţopăind în sus şi-n jos prin curte.
Pe mica terasa de scânduri din cais se oprea cel mai mult. Zăbovea acolo în
picioare, sprijinindu-se de ramurile negre şi fumând ţigară după ţigară. De
la atâta fumat, căpătase o laringită şi tuşea fară încetare, iar când îşi curăţa
gâtlejul, scuipa cu cea mai mare nesimţire la baza copacului flegmă după
flegmă, de ziceai că-s găinaţuri căzând din cer. Privirea îi era dezorientată şi
goală, iar pe chipul lui se vedea că e singuratic şi nemângâiat; situaţia în
care se afla era plină de solitudine şi vrednică de milă.
După ce vremea s-a încălzit treptat, situaţia lui a ajuns şi mai
anevoioasă: el voia să continue să pună în scenă piesa lui revoluţionară, dar
masele deja nu-i mai ascultau ordinele. Câţiva ţărani bătrâni din clasa celor
mai nevoiaşi i-au spus lui Jinlong, care stătea fumând în copac:
— Comandante Jinlong, n-ar trebui să aranjezi dumneata munca
câmpului? Dacă oamenii greşesc pământului un anotimp, pământul le
greşeşte oamenilor un an. Dacă muncitorul face revoluţie, statul tot îi dă
salariul; ţăranul, ca să-şi ducă traiul, nu poate decât să însămânţeze
pământul.
Pe când vorbeau aşa, l-au văzut pe tata ieşind pe poartă cu două târne
pline de bălegar de vacă pe o cobiliţă. Mirosul de balegă proaspătă în
vremea începutului de primăvară le sporea ţăranilor voia bună.
— De lucrat, trebuie lucrat şi pământul revoluţiei, nu se poate să-ţi
pese doar să fii pe deplin angajat în producţie şi să nu urmăreşti linia
revoluţionară! Jinlong a scuipat mucul de ţigară din colţul gurii, a coborât
jos din cais cu un salt, dar nu s-a ţinut bine când a ajuns la pământ şi a căzut
rău. Ţăranii cei bătrâni s-au apropiat să-l sprijine înapoi pe picioare, dar el a
rânjit dezvelindu-şi dinţii şi le-a împins mâinile la o parte: Mă duc pe loc la
comitetul revoluţionar al comunei să primesc indicaţii, aşteptaţi liniştiţi, nu
faceţi fapte nesăbuite!
Frate-meu şi-a pus în picioare o pereche de cizme înalte de cauciuc şi
s-a pregătit să pornească pe drumul înglodit înspre comună. Înainte să
plece, s-a dus să urineze în latrina provizorie de pe partea de dinafară a
zidului, întâlnindu-se întâmplător acolo cu Yang al Şaptelea. Din pricina
trebii aceleia cu blănurile de oaie, între Yang şi fratele meu se făcuse vrajbă,
dar la suprafaţă, Yang era în continuare numai zâmbet.
 — Comandante Ximen, unde te duci? Aşa gătit, nici nu semeni cu o
gardă roşie, ci cu unul din poliţia militară japoneză, a zis tot numai zâmbet
Yang.
Ţinându-şi membrul în mână şi scuturându-l, Jinlong a fornăit
batjocoritor pe nas, exprimându-şi astfel dispreţul peste măsură de mare pe
care îl resimţea faţă de Yang. Acesta a continuat să fie tot numai zâmbet:
— Băieţică, propteaua ţi-a picat, în nici câteva zile, zic eu, o să te duci
şi tu. Fii deştept, lasă scaunul şi dă-i-l unuia care se pricepe la producţie; cu
cântat de opere, n-o să scoţi tu turte de mălai la iveală pentru oameni!
Frate-meu a râs rece şi-a spus:
— La conducere m-a numit pe mine direct comitetul revoluţionar
judeţean: dacă e să mă răstoarne, tot comitetul judeţean trebuie să mă
răstoarne, comitetul comunei n-are dreptul ăsta!
Ceva însă trebuia să se petreacă. Tocmai pe când Jinlong, mânat de o
furie cruntă, îi replica aşa lui Yang, insignei aceleia uriaşe de porţelan de la
pieptul său i s-a desprins şi i-a căzut cârligul, iar ea a picat în latrină.
Jinlong a înlemnit. Yang a încremenit. Până când frate-meu să se
limpezească şi să dea să se arunce grabnic înăuntru să pescuiască insigna, s-
a limpezit Yang. L-a înhăţat pe frate-meu de piepţii hainei şi s-a pus să ţipe
tare:
— Am prins un contrarevoluţionar! Am prins un contrarevoluţionar
activ!
Frate-meu a fost, ca Hong Taiyue şi ceilalţi, moşierii, chiaburii,
contrarevoluţionarii, elementele rele şi capitaliştii, pus la muncă
supravegheată.
După ce-am intrat în comună, am fost trimis la grajdurile brigăzii, la
hrănirea animalelor. Crescătorul mai vechi, Fang al Şaselea, şi cu Hu Bin,
elementul eliberat după executarea pedepsei, mi-au devenit instructori. În
grajduri erau concentrate animalele întregii comune, printre care un cal
negru orb, iniţial utilizat în armată, dar lăsat la vatră după ce orbise - avea
pe fund un semn făcut cu fierul roşu care-i demonstra statutul de cal de
armată -, precum şi un catâr cenuşiu cu un temperament foarte irascibil şi
căruia îi plăcea să muşte oameni - trebuia să fii mereu precaut când îţi
încrucişai paşii cu el. Calul şi catârul erau special folosiţi la trasul căruţei
celei mari şi cu roţi de cauciuc a comunei. Restul animelelor erau vite,
douăzeci şi opt cu totul. Taurul nostru, ca nou-venit, nu avea loc la iesle, aşa
că a trebuit să i se aşeze provizoriu, între ieslea vitelor şi cea a calului şi a
catârului, un butoi de benzină pe post de iesle.
Devenind crescător, mi-am luat aşternuturile şi m-am strămutat de
acasă pe kang-ul cel mare din grajd. În sfârşit, părăseam curtea pe care o
iubeam şi o uram în acelaşi timp. Mă strămutasem să dorm în grajd şi ca să
las locul liber. De când declarasem că o să intru în comună, tata dormea de
unul singur în staulul nostru. Staulul era un loc bun, dar în fond era doar un
staul, pe câtă vreme odaia, chiar şi mai stricată să fi fost, era totuşi odaie. Îi
zisesem tatii:
— Du-te înapoi în odaie ca să dormi. Şi-i mai zisesem: Să stai liniştit,
o să am grijă bine de taur.
În grajd se afla o cantitate mare de paie mărunţite, iar kang-ul era
încălzit de ajunsese încins ca tava de plăcinte. Cei cinci copii ai lui Fang
dormeau cu el pe kang. Ai lui Fang erau lipiţi pământului, n-aveau nici
saltele, aşa că cei cinci fii, cinci mătărânge goale-goluţe, se dădeau de-a
rostogolul peste tot pe kang. Când s-a luminat de ziuă, în culcuşul meu se
strecuraseră doi copiii cu bucile goale.
Kang-ul era prea cald, fierbinte de te dureau pielea şi carnea pe tine,
aşa că eu mă-ntorceam pe toate feţele ca o clătită. Luna lumina prin
fereastra spartă, învăluindu-i pe copiii ăia cu bucile lor goale - şi ei se
dădeau de-a rostogolul încoace şi încolo, sforăind în acelaşi timp de
duduiau. Fang sforăia într-un chip sucit, parcă era o pereche de foale chelită
de toate penele ei, scoţând un sunet hârâit şi monoton. Hu Bin dormea la
capătul kang-ului, cu plapuma strâns înfăşurată în jurul lui, ca nu cumva să-
l invadeze copiii lui Fang. Omul ăsta era cam sucit, purta ochelari de miner
şi când dormea, iar când luna îi lumina faţa, scânteiau peste tot lumini
alunecoase, ca la şerpi.
La jumătatea nopţii, calul şi catârul au început să scuture fără încetare
din copite şi să fornăie, iar clopoţelul de aramă de la gâtul catârului a
răsunat clar şi melodios. Sforăitul Iui Fang s-a oprit, iar el s-a rostogolit şi
s-a ridicat în picioare, atingându-mă în trecere şi pe mine peste căpăţână şi
spunând tare:
— Trezirea, hrăneşte animalele!
Era a treia oară când le adăugam nutreţ - fără paie noaptea, calul nu se
face gras şi nici vita voinică. M-am înfăşurat în haină şi-am coborât de pe
kang urmându-l pe Fang, l-am văzut cum aprinde o lampă şi m-am dus
după el în adâncul grajdului. Catârul şi calul au început să-şi scuture şi să-şi
legene căpăţânile cu însufleţire, iar vitele care stăteau întinse s-au ridicat şi
ele una după alta.
Fang al Şaselea mi-a arătat cum se face, deşi n-ar fi fost nevoie, îl
văzusem pe tata de nenumărate ori adăugând noaptea paie măgarului, şi
apoi taurului nostru. Am apucat dârmonul şi mai întâi am cernut nişte paie
pentru catâr şi cal, pe care le-am turnat în iesle; animalele au împins paiele
şi nu s-au atins de ele, aşteptând nutreţul şi apa. Fang s-a uitat la mişcările
iscusite cu care cerneam paiele şi n-a suflat o vorbă, însă eu ştiam că e
foarte mulţumit. A luat din butoiul cu furaje un căuş de turtă de soia bine
înmuiată şi l-a turnat în iesle. Catârul a înhăţat turta cu botul lui ascuţit, dar
Fang l-a lovit rău cu furca peste el, iar animalul şi-a ridicat capul, împovărat
de durere. Momentul era prielnic pentru amestec, aşa că mireasma paielor s-
a amestecat cu cea a turtei de soia. Acum calul şi catârul au început să
înfulece nutreţul cu îmbucături mari, scoţând clefaială după clefăială. În
lumina lămpii cu ulei, ochii catârului erau albaştri-albaştri, dar nici pe
departe la fel de adânci ca ai unei vite. Taurul nostru stătea foarte
însingurat, ca un şcolar transferat de la o altă şcoală. Vitele şedeau toate
acolo cu capul lăsat într-o parte către noi, aşteptând o nouă porţie de paie.
Taurul nostru ocupa o poziţie foarte bună, avea să fie primul să primească
mâncare din nou. În noaptea aceea, urma să hrănim vitele cu tulpini de
fasole mărunţite cu tocătoarea şi amestecate cu vrejuri de cartofi dulci
scurtate tot cu tocătoarea: era o hrană de cea mai bună calitate pentru vite,
hrănitoare şi aromată, iar pe deasupra pe tulpinile de fasole din când în când
se mai mai găseau şi boabe care nu fuseseră toate culese. După ce frate-meu
începuse să-i conducă pe membrii comunei în revoluţie, munca din grajd se
petrecuse la fel ca mai înainte, lucru din care se poate vedea ce ţăran de
treabă era Fang, care niciodată nu se arătase în curtea familiei Ximen. Hu
Bin semăna în schimb cu un şarpe cu ochelari şi se-nvârtise adesea încoace
şi încolo în jurul curţii. Pe zidul acesteia apăruseră des afişe scrise cu
caractere mari care demascau trecutul dubios al fratelui meu. Caracterele
erau scrise cu mare îndemânare, iar Jinlong îşi dăduse seama dintr-o privire
că erau făcute de mâna lui Hu Bin. În timp ce distribuiam furajul cu o
lopată cu coada scurtă în ieslea fiecărei vite, acestea s-au aşternut pe
mâncat, sunetele lor însoţindu-se într-unul singur. În faţa taurului nostru am
zăbovit un moment şi, profitând de neatenţia lui Fang, am adăugat încă o
jumătate de lopată de furaj la el în iesle. L-am mângâiat pe frunte şi pe nas,
iar el şi-a întins limba cea înţepătoare şi m-a lins pe mână. Era singurul din
rândul celor douăzeci şi opt de vite care nu avea belciug prins în nas, dar nu
ştiam dacă va putea scăpa acum de această nenorocire.
N-a scăpat. În ziua în care caisul cel mare dădea să înmugurească, a
început aratul de primăvară. Conduşi de Fang, Hu Bin şi cu mine am scos
dis-de-dimineaţă vitele în curte şi am dat jos de pe ele noroiul şi firele
moarte de păr, de parcă urma să le arătăm oamenilor rezultatele muncii din
iarna cea îndelungată.
Deşi Yang al Şaptelea fusese cel care demascase fapta nelegiuită a lui
Jinlong, făcând ca acesta să fie demis din funcţia de conducere şi să i se
pună pe cap tichia cu eticheta de contrarevoluţionar activ, pălăria de mătase
a conducătorului nu ajunsese pe capul lui. Comitetul revoluţionar al
comunei îl numise pe Huang Tong în funcţia de preşedinte al comitetului
revoluţionar al satului nostru. Huang Tong fusese ani mulţi şef al brigăzii de
producţie şi era expert în dirijarea producţiei. Stătea acum la marginea ariei
de treierat, ca un general desfăşurându-şi trupele şi ofiţerii, spunându-i
fiecărui membru al comunei ce are de făcut. Pe membrii cu originea bună îi
trimitea la munci mai uşoare, în timp ce pe elementele rele le trimitea să are
cu vitele ogorul. Frate-meu şedea laolaltă cu Yu Wufu, mai marele peste o
sută de familii în vremea momâilor, cu trădătorul Zhang Dazhuang, cu
ţăranul chiabur Wu Yuan, cu proprietarul căzănăriei Tian Gui, cu
capitalistul Hong Taiyue şi alţii asemenea. Faţa îi era plină de mânie. Pe
figura lui Hong Taiyue se întindea în schimb un zâmbet batjocoritor.
Elementele rele, supuse deja reformării de mulţi ani, se păstrau, fiecare,
tăcute. Aratul pământului la începutul primăverii era de multă vreme munca
lor şi exista un tipic pentru cine foloseşte care plug sau care se foloseşte de
care vite. Au scos din magazie plugurile, au adus şi laţurile, şi fiecare s-a
dus să-şi tragă vita lui. Şi vitele îi recunoşteau. Fang al Şaselea i-a dăscălit:
„Vitele astea s-au odihnit toată iarna, n-au vlagă în oase, luaţi-o încet în
prima zi, doar daţi-le frâu“. Fang l-a ajutat pe Hong Taiyue să-şi
împerecheze animalele, un bou negru Bohai cu unul Luxi. Hong Taiyue a
strigat cu iscusinţă la animale ca să le înhame - deşi fusese ani mulţi
secretar, era în fond ţăran, aşa că avea mişcări de cunoscător. Frate-meu,
luând învăţătură de la alţii, a îndreptat plugul, a potrivit laţurile şi, ţuguindu-
şi în duşmănie buzele, i-a zis lui Fang:
— Care-s ale mele?
Fang l-a măsurat din ochi şi a părut că-şi spune ceva în sinea lui, deşi
în fapt i-a vorbit lui frate-meu:
 — Tinerii, să se oţelească, da, să se oţelească!
De la stâlpul de care era priponită, i-a adus vaca mongolă cu coada
şerpească - o vită cu care Jinlong era chiar obişnuit, pentru că, pe când
păşteam vitele împreună pe pragurile râului la început de primăvară în urmă
cu câţiva ani, în pupilele ei se răsfrânsese adesea umbra răsturnată a fratelui
meu. Vaca a stat foarte supusă în spatele lui - tocmai rumega, şi un cocoloş
mare de iarbă venit iar la mestecat i s-a rostogolit cu un gâlgâit înapoi pe
gâtlej. Jinlong i-a legat laţul de grumaz, iar vaca a conlucrat activ cu el.
Fang a măturat cu privirea stâlpii de care erau priponite vitele şi ochii i-au
căzut pe taurul nostru. Părea că acum descoperea pentru prima oară
calităţile lui şi, scăpărând din ochi şi ţâţâindu-se din gură, mi-a zis:
— Jiefang, adu-l încoace pe taurul vostru, pune-l în pereche cu mama
lui. Ar putea foarte bine să tragă plugul şi singur, a spus apoi Fang dându-i
ocol taurului, uite, are capul lat şi fruntea netedă, botul mare şi ochii
luminoşi, grumajii înalţi de un pumn care o să-i răpăie la arat, picioarele din
faţă drepte ca săgeţile şi cu putere nesfârşită, iar cele din spate îndoite ca un
arc şi iuţi ca vântul la mers. Păcat doar că-i lipseşte o jumătate de corn,
dacă-l avea, chiar nu i-aş fi putut găsi nici cel mai mărunt cusur. Jinlong, ţi-l
dau ţie să-l foloseşti, e viaţa lui taică-tău, să ai drag de el.
Jinlong a luat frâiele taurului şi a slobozit o poruncă, cu gândul să-l
facă pe acesta să se mişte înainte şi înapoi, ca să ajungă în poziţia cea mai
bună ca să-i lege laţul pe după grumaz. Taurul însă îşi plecase capul şi îşi
vedea doar de rumegat cu cea mai mare încetineală. Jinlong a strâns frâul,
ca să-l oblige să înainteze, dar taurul nu s-a mişcat niciun centimetru.
Neavând prins belciug, oricum îl trăgea Jinlong, taurul rămânea ca o piatră
de moară, îndărătnicia asta a lui l-a făcut să treacă prin caznele îngrozitoare
ale îmbelciugării. Ximen Taure, puteai să preîntâmpini caznele astea - dacă,
aşa cum făceai sub mâna tatii, ai fi priceput tu rosturile firii omeneşti şi te-ai
fi supus, e foarte probabil că ai fi ajuns primul taur din ţinutul Gaomi din
nord-est care, din vechime până azi, n-a avut prins belciug. Dar n-ai ascultat
comenzile şi n-au putut să te clintească nici câţiva oameni la un loc. Fang al
Şaselea a zis:
— Cum să stăpâneşti taurul fără belciug? O fi avut Lan Lian vreo
vorbă vrăjită cu care mâna taurii!
Ximen Taure, prietene, ţi-au priponit picioarele cu funii, iar între ele
au băgat un băţ de lemn, pe care l-au răsucit şi-au strâns cu el funiile până
ce tot corpul ţi s-a făcut un cocoloş iar tu n-ai mai putut să te ţii bine pe
picioare şi te-ai răsturnat la pământ. Potrivit vorbelor lui Fang, când i se
prinde belciug unui taur obişnuit, nu e nevoie de aşa forţă, dar lor le era
frică de tine, îţi ştiau toţi istoria eroică şi le era teamă că dacă o să
răbufneşti, cu firea ta cea sălbătică, n-o să te poată stăpâni. Tu te-ai
răsturnat la pământ, iar Fang al Şaselea a trimis pe cineva să înroşească un
fier şi să i-l aducă prins între cleşti. Mai mulţi bărbaţi bine legaţi ţi-au
apăsat capul, băgându-ţi în pământ cornul ăla care stătea singur pe capul
tău. Fang ţi-a lărgit nările cu degetele, ţi-a găsit locul cel mai strâmt de pe
şaua nasului, iar după aceea l-a pus pe unul să-ţi înfigă fierul ăla înroşit
acolo. Ţi l-a înfipt brusc şi l-a învârtit ca să-ţi mărească gaura acolo; un fum
de un galben uscat s-a iscat din locul ăla, iar un miros de piele arsă s-a
revărsat peste tot. Tu ai scos un muget înăbuşit, iar bărbaţii care îţi apăsau
capul s-au chinuit din toate puterile să ţi-l ţină aşa, neîndrăznind să-ţi dea
drumul. Cine era cel care îţi înfigea ţie fierul înroşit în nări? Fratele meu,
Jinlong. Pe vremea aceea, eu nu ştiam că tu eşti Ximen Nao întors iar pe
lume, aşa că nu aveam cum să ştiu ce trăiri te încercau în clipele acelea. Dar
fiindcă cel ce-ţi scobea o gaură în puntea nasului cu un fier înroşit şi care
avea să-ţi petreacă prin ea un belciug în formă de ┌╨┐ era chiar fiul tău
bun, ce putea la urma urmei să fie în inima ta în acele clipe?
După ce ţi-au prins belciugul, te-au tras pe câmp. Toate făpturile lumii
prinseseră din nou viaţă pe pământul împrimăvărat şi peste tot mirosurile
vieţii dădeau pe dinafară. Ximen Taure, prietene, în acest frumos anotimp tu
ai jucat o piesă tragică şi înălţătoare, iar încăpăţânarea ta, puterea ta de a
răbda durerea cărnii precum şi spiritul tău care nu s-a lăsat îmblânzit nici cu
preţul vieţii au stârnit şuierăturile pline de minunare ale oamenilor, povestea
ta ducându-se din gură în gură până în ziua de azi în satul Ximen. Nouă,
celor de-atunci, ne-ai părut cu totul şi cu totul de neînţeles, iar celor din ziua
de azi li se pare că eşti o legendă; chiar şi mie, care îţi ştiu soarta cea aparte,
mi se pare că acţiunile tale îmi depăşesc puterea de înţelegere. Ai fi putut să
te ridici în revoltă şi, cu trupul tău cel mare şi robust, cu tăria strânsă în
muşchii, oasele şi carnea de pe el, ai fi putut, întocmai ca atunci când ai
făcut tărăboi în curte la ceremonia de intrare în comună, ca atunci când l-ai
luat mânios în coarne pe Hu Bin pe pragurile râului sau ca atunci când ai
făcut tărăboi în târg la întrunirea de combatere şi critică, să îi ridici în
coarne unul câte unul pe membrii comunei care încercau nesăbuiţi să te
pună la muncă, să îi faci să se ridice în zbor plutind uşor, să cadă greu
înapoi şi, izbindu-se în pământul aburind din primăvară, să facă gaură
adâncă după gaură adâncă. Şi aşa să le fi frânt tu oasele oamenilor ălora
sălbatici şi crânceni, să le fi cutremurat măruntaiele şi să-i fi făcut să scoată
pe gură orăcăieli ca de broască. Iar treaba cu Jinlong ca fiu al tău era de
dinainte să ajungi tu măgar şi apoi taur; în ciclul transmigraţiei, câţi nu şi-or
fi mâncat tatăl şi câţi n-or fi făcut-o cu propria lor mamă - de ce trebuia tu
să fii aşa de scrupulos? Unde mai pui că Jinlong era aşa de anormal şi aşa
de sălbatic, că îşi revărsa asupra ta cu asupra şi asupra de măsură
dezamăgirile politice şi ura de a fi fost pus la muncă supravegheată; dar
chiar şi socotind că nu ştia că altădată îi fuseseşi tată - neştiutorul nu poate
fi ţinut de vinovat -, totuşi nu poţi trata o vită cu atâta sălbăticie! Ximen
Taure, nu mă rabdă inima să-ţi descriu atrocităţile la care te-a supus, ai mai
intrat în transmigraţie de patru ori după ce ai fost taur, ai făcut naveta între
lumea de lumină şi cea de întuneric şi numeroase detalii pesemne că le-oi fi
uitat. Scena din acea zi mie mi-a rămas în schimb săpată în minte - dacă
toate cele întâmplate atunci ar fi un copac mare cu bogăţie de ramuri şi
frunză, atunci aş zice că n-am uitat nu numai crengile cele mari, ci nici
rămuricile şi frunzele din el. Ximen Taure, ascultă-mi vorba, tot trebuie să
spun, pentru că lucrurile aşa s-au întâmplat: lucrurile care s-au întâmplat
sunt istorie, iar repovestirea istoriei spre a fi ascultată de cei părtaşi la ea,
dar care au uitat detaliile, este răspunderea mea.
În acea zi, de cum ai ajuns la marginea câmpului, tu te-ai culcat la
pământ. Plugarii erau toţi meseriaşi vechi de la noi din sat, care te văzuseră
cu ochii lor trăgând singur plugul cu pas iute de parcă aveai aripi şi făcând
pământul ieşit de sub brazda plugului să semene cu nişte valuri. Văzându-te
aşa culcat la pământ şi în grevă, tuturor li s-a părut lucru curios şi au intrat
la bănuieli. Ce-o fi cu taurul ăsta? În acea zi şi tata muncea pe câmp - n-
avea nicio vită, săpa doar cu săpăliga la fâşia lui lungă şi îngustă de un mu
şi şase fen. Era aplecat de şale, cu mintea la ale lui, nu-şi abătea deloc
privirea şi-şi săpa pământul, săpăligă după săpăligă. Cineva a zis:
— Taurul ăsta tânjeşte după zilele de altădată, ar vrea la individual cu
Lan Lian!
Jinlong s-a dat înapoi câţiva paşi, şi-a tras jos de pe umăr biciul de
mânat vitele, şi-a vânturat braţele cu toată puterea şi-a biciuit brusc cu el
peste spinarea taurului. Pe spinarea ta pe dată s-a umflat o dâră albă lăsată
de lovitura de bici. Erai pe atunci un taur în floarea vârstei, cu pielea tare şi
mlădioasă, plină de elasticitate şi rezistentă la lovituri - dacă în locul tău ar
fi fost o vită bătrână şi slăbită sau un viţel cu oasele încă nu prea bine
dezvoltate, garantat că lovitura asta de bici a lui Jinlong le-ar fi crăpat
pielea şi le-ar fi sfâşiat carnea.
Jinlong chiar putea fi socotit un om capabil, doar să vrea să facă ceva,
că făcea treaba mai bine decât alţii. Oameni care să poată lovi bine cu un
bici lung de patru metri pentru mânatul vitelor mai erau câţiva în sat, dar
Jinlong de cum a pus mâna la treabă, a devenit specialist. Biciul te izbea pe
spinare, iar sunetul înăbuşit se răspândea către cuprinderea din jur. Cred că
tata a auzit cu siguranţă zgomotul făcut de Jinlong când te biciuia, dar a
rămas îndoit de şale şi cu capul în jos, săpând fără oprire. Ştiam că tata are
mare drag de tine şi că trebuie să fi fost foarte întristat că suferi aşa biciuire,
dar îşi vedea doar de săpatul lui şi nu s-a repezit să te apere. Tata îndura şi
el biciuiala aia.
Jinlong ţi-a dat una după alta douăzeci de lovituri de bici, a obosit de-
a început să sufle şi să gâfâie, şi pe frunte i-a dat transpiraţia, dar tu ai
rămas culcat pe jos, cu bărbia atingând pământul şi ţinându-ţi strâns închişi
ochii din care ţi se rostogoleau lacrimi fierbinţi; lacrimile îţi făceau pielea
de pe faţă să-şi închidă adânc culoarea. Nu făceai nicio mişcare şi nu ziceai
nici pâs, dar dungile care-ţi zvâcneau pe piele arătau că încă mai trăieşti;
dacă n-ar fi fost dovada asta, garantat că nimeni nu s-ar fi îndoit că ai murit.
Frate-meu a venit în faţa ta suduind de mama focului şi ţi-a dat o lovitură cu
piciorul peste bot:
— Ridică-te! Ridică-te!
Dar tu ţineai ochii strâns închişi şi nu făceai nicio mişcare. Jinlong
zbiera turbat şi te lovea cu fiecare picior pe rând în cap, peste faţă, peste
bot, peste burtă; privind din depărtare, părea un vrăjitor dând vesel din
mâini şi din picioare în timp ce dansa un dans şamanic. Dar indiferent cum
dădea el, tu nu te mişcai niciun centimetru. Pe când te lovea el aşa smintit
cu picioarele, vaca mongolă cu coada ca de şarpe care şedea în picioare
lângă tine, mama ta, s-a pus să tremure din întregul corp, iar coada ei cea
şerpuitoare a înţepenit, ca un şarpe mare îngheţat de frig. Tata era tot pe
ogorul lui, unde se forţa să sape adânc şi cu şi mai mare iuţeală.
Ceilalţi bărbaţi care mânau vitele s-au întors înapoi după ce araseră o
tură. Văzând că taurul lui Jinlong stătea întins tot unde-l lăsaseră, li s-a
părut lucru ciudat şi s-au îmbulzit toţi, unul după altul. Wu Yuan, chiaburul
cu inima bună, a zis:
— S-o fi îmbolnăvit de ceva?
 Tian Gui, elementul cel rău ce pretindea neabătut că a făcut progrese,
a spus:
— E gras, sclipicios şi neted la piele, iar anul trecut îi trăgea singur lui
Lan Lian la plug, pe când acum zace la pământ prefăcându-se mort: taurul
ăsta se opune comunei populare!
Hong Taiyue l-a ţintit cu privirea pe tata, care se aşternuse pe săpat
pământul, şi a zis cu mare răceală:
— E adevărat ce se spune, cum e stăpânul, aşa e şi vita lui! Cum e
sacul e şi peticul!
— Bateţi-l, nu cred că nu-l scoli în picioare cu bătaia! a propus
trădătorul Zhang Dazhuang, iar oamenii au făcut ca el.
Şapte-opt bărbaţi au făcut un cerc în jurul taurului şi toţi şi-au dat jos
de pe umăr bicele, care s-au întins lungi în spatele lor; mânerele le ţineau
strânse în palme. Tocmai se pregăteau să-nceapă să-l bată, când vaca
mongolă s-a prăvălit la pământ ca un zid care se năruie. După ce s-a
prăbuşit, pe dată s-a grăbit să dea din picioare şi s-a ridicat înapoi. Fremăta
din tot corpul, privirea i se ferea într-o parte, iar coada cea şerpuitoare şi-o
ţinea strânsă-strânsă între picioare. Oamenii au râs şi unul a zis:
— Ia uite, nici n-am început cu bătaia şi-am înfricoşat-o pe asta de s-a
sfârşit toată.
Frate-meu, Jinlong, a desfăcut frâul vacii mongole şi-a tras-o într-o
parte. De parcă ar fi fost iertată de o pedeapsă, vaca a rămas acolo,
continuând să freamăte, dar cu privirile calme.
Ximen Taure, tu stăteai în continuare întins acolo, tăcut, parcă erai o
dună de nisip. Plugarii s-au aşezat în poziţie şi unul după altul, ca la o
întrecere, de parcă şi-ar fi arătat care mai de care dibăcia, au agitat bicele şi
te-au plesnit cu ele pe spinare - bici după bici şi şfic! după şfic! Pe spatele
taurului, urmele de bici se încrucişau şi se întretăiau de-a lungul şi de-a
latul, iar într-un târziu a început să se prelingă şi sânge. Şfichiurile bicelor
s-au pătat de sânge, zgomotul loviturilor a devenit şi mai clar şi mai
melodios, puterea loviturilor a sporit şi ea în sălbăticie, de spinarea şi burta
ta semănau cu un fund de tocat pe care sângele nu se mai desluşeşte deloc
de carne.
De când au început să te bată, lacrimile au început să mi se prelingă
pe faţă, m-am pus pe plânsete şi ţipete, i-am implorat, am vrut să mă
năpustesc acolo să te salvez, să mă întind pe spinarea ta, să împărtăşesc şi
eu durerea ta, dar braţele îmi fuseseră cuprinse strâns de oamenii adunaţi
grămadă să se uite la vânzoleală şi care mi-au răbdat loviturile de picior şi
muşcăturile şi nu mi-au dat drumul - voiau toţi să vadă tragedia asta
sângeroasă. Nu pricepeam, erau consătenii mei cei omenoşi, uncheşii şi
moşii, tuşicile şi fraţii, copilaşii, de ce se prefacuseră toţi în asemenea stane
de piatră...
Într-un târziu au obosit de atâta lovit, şi-au frecat mâinile amorţite şi
s-au apropiat să se uite îndeaproape. „A murit?“ „N-a murit.“ Ţineai ochii
strâns închişi, iar din găurile pe care ţi le sfâşiaseră pe obraji cu şfichiurile
bicelor sângele curgea de înroşise pământul. Gâfâiai tare, cu botul vârât în
pământ. Burta îţi tresălta violent, ca a unei vaci care stă să fete.
— N-am văzut niciodată o vită aşa de căpăţânoasă, au oftat din
rărunchi oamenii care te loviseră.
Toţi aveau pe feţe o expresie uşor nefirească, uşor ruşinată. Dacă ar fi
lovit o vită care se împotrivea violent, ar fi avut conştiinţa împăcată, dar
aşa, lovind un taur întru totul resemnat, suspiciunile le încolţiseră în inimă
şi numeroase precepte morale din vechime şi numeroase legende despre
spirite începeau să li se răsucească prin minte. O fi o vită? Sau o fi vreun
spirit, poate vreun Buddha, care, răbdând în felul ăsta durerea, vrea să îi
lumineze pe oamenii cei prinşi în rătăcirile lor, să îi facă să se trezească?
Oamenilor, nu urgisiţi alţi oameni şi nu urgisiţi nici vitele, nu siliţi alţi
oameni să facă ce nu vor şi nici pe vite nu le siliţi aşa!
În toţi cei care-l bătuseră pe taur s-au stârnit simţirile de compasiune
şi l-au sfătuit pe Jinlong să se potolească, dar Jinlong nu s-a potolit - acel
aspect din firea lui în care se asemuia cu taurul ardea cu flăcări aţâţate ca
nişte văpăi sinistre, înroşindu-i ochii şi schimonosindu-i faţa. Gura îi şedea
pieziş, scuipând o putoare urâtă, trupul îi fremăta, iar pasul îi plutea uşor, de
parcă era beat. Nu era beat, dar îşi pierduse raţiunea, şi dracii cei răi îl
controlau cu totul. Aşa cum taurul nu voia să se scoale în picioare nici mort,
ca să-şi demonstreze voinţa şi să-şi apere demnitatea, tot aşa, fratele meu,
Jinlong, nu precupeţea nimic şi se folosea de orice mijloace ca să-l scoale
pe taur în picioare şi astfel să-şi demonstreze el voinţa şi să-şi apere
demnitatea. Într-adevăr, cei uniţi prin duşmănie sfârşesc prin a se întâlni, iar
îndărătnicul dă mereu peste unul şi mai îndărătnic. Frate-meu a tras vaca
mongolă cu coada ei şerpească în faţa lui Ximen Taurul şi a priponit frâul
care trecea prin belciugul proapăt prins în nasul lui de băţul orizontal legat
la spatele laţului ei. Cerule, frate-meu voia să tragă nasul lui Ximen Taurul
folosindu-se de toată forţa unei vite. Toată lumea ştie că nasul este locul cel
mai plăpând din corpul unei vite - pricina pentru care vita poate fi pusă de
om la muncă e că acesta îi sfredeleşte în nas o gaură de care îi prinde un
belciug. Cât de sfruntată să fie vita, de cum îi controlezi nasul, se
preschimbă cât ai bate din palme într-un animal docil. Ximen Taure, scoală-
te la iuţeală în picioare, ai răbdat deja o durere pe care vitele obişnuite n-au
cum s-o îndure, dacă ai să te scoli acum în picioare n-o să fii nevrednic de
bunul tău renume. Dar nu te-ai sculat, ştiam că n-ai să te scoli, dacă ai fi
făcut-o, n-ai fi fost tu, Ximen Taure.
Frate-meu a dat violent un pumn peste fundul vacii mongole care
tresălta din tot corpul, iar ea, cu spatele fremătând, a zbughit-o înainte.
Laţul s-a întins, iar belciugul s-a întins, fireşte, şi el. Nasul tău, oooh!,
Ximen Taure! Jinlong, drac împieliţat cu faptă împotriva firii ce eşti, dă-i
drumul taurului meu! M-am zbătut, dar oamenii care mă ţineau strâns parcă
se prefăcuseră în stane de piatră reci ca gheaţa. Nasul lui Ximen Taurul a
fost întins şi iar întins, ca o bucată alb-cenuşie de cauciuc. Nasul cel umed
şi asemenea petalelor violet deschis de lucerna al lui Ximen Taurul avea să
fie sfâşiat în bucăţi dintr-o clipă într-alta. Mongolezo cu coadă şerpească,
dă-te înapoi, împotriveşte-te, nu ştii că Ximen Taurul, cel care stă întins
acolo pe pământ, e fiul tău bun? Nu-l ajuta pe Jinlong să facă rele, revoltă-
te, lasă-ţi în jos capul ăla cu două coarne ascuţite pe el şi împunge-l pe
Jinlong în burtă, ca să opreşti barbaria asta! Dar vaca mongolă cu coada ei
şerpească era un dobitoc lipsit de conştiinţă, iar sub loviturile lui Jinlong s-a
repezit cu toată puterea din trup spre înainte. Capul lui Ximen Taurul a fost
forţat să se ridice, dar corpul lui a continuat să rămână nemişcat; ţi-am
văzut picioarele din faţă părând că o să se îndoaie, dar văzusem greşit, n-
aveai de gând să te scoli în picioare. Nările tale au slobozit un zgomot
asemenea unui plânset ascuţit de sugar, iar zgomotul ăsta mi-a sfâşiat inima,
oooh!, Ximen Taure! După aceea, nasul lui Ximen Taurul s-a spintecat din
mijloc cu un sunet limpede. Capul ridicat al vitei s-a izbit greu de pământ.
Picioarele din faţă ale mongolei s-au prăbuşit la pământ, dar ea pe dată s-a
căţărat înapoi.
Ximen Jinlong, potoleşte-te odată! Dar el nu s-a potolit, înnebunise
deja definitiv. Văitându-se amarnic asemenea unui lup rănit, a alergat la
marginea şanţului şi-a luat câţiva snopi de frunze de porumb, pe care i-a
făcut grămadă la fundul taurului: netrebnicule, vrei să-i dai foc? Da, voia
să-i dea foc! A aprins focul, un fum alb a început să se înalţe şi o aromă
delicată s-a răspândit în aer - era mireasma aparte a frunzelor de porumb
arzând în foc. Oamenii îşi ţineau toţi răsuflarea şi toţi îşi holbau ochii, dar
unul nu s-a dus să pună capăt acţiunilor lui pline de ferocitate. Oooh!,
Ximen Taure! Oooh!, Ximen Taure, tu nici ars în foc n-ai vrut să te ridici în
picioare să tragi plugul pentru comuna populară! L-am văzut pe tata cum îşi
aruncă săpăliga din mână, se trânteşte la pământ, îşi vâră adânc mâinile în
ţărână, îşi lasă şi faţa în ţărână şi tremură din tot corpul, ca la un atac de
malarie. Ştiam că tata îndură cazne la fel de îngrozitoare ca ale taurului.
Pielea şi carnea taurului au început să ardă, iar putoarea s-a răspândit
greţos; nimeni n-a vomitat însă. Ximen Taure, tu împingeai cu botul în
pământ, iar spinarea îţi semăna cu un şarpe cu capul ţintuit într-un cui,
zvârcolindu-se şi răpăind. Funia legată de corpul tău a luat foc - era în
proprietate colectivă, nu putea fi stricată, aşa că cineva a alergat şi-a
desfăcut legătura din lemn de salcâm de după gâtul taurului şi-a aruncat-o
într-o parte, călcând apoi cu picioarele pe funie şi stingând focul care o
cuprinsese. Flăcările s-au stins treptat-treptat, un fum alb iar s-a încolăcit în
sus, iar putoarea a înecat toată cuprinderea din jur; până şi păsările din
văzduhul cerului au fugit departe. Oooh!, Ximen Taure, jumătatea din spate
a trupului îţi fusese aşa mistuită de foc, de nu te mai îndurai să te uiţi la ea.
— O să te ard până mori... a ţipat Jinlong şi iar a alergat până la
frunzele de porumb. Ca şi mai înainte, nimeni nu l-a reţinut, oamenii voiau
deliberat ca Jinlong să facă un rău şi mai mare, până şi Hong Taiyue, ins cu
conştiinţa înaltă şi care întruna îi călăuzise pe oameni să poarte de grijă
proprietăţii colective, stătea deoparte şi se uita cu ochi reci. Intrat în
comună, de fapt şi Ximen Taurul era proprietate colectivă, taurul era acum
dobitocul tuturor, un mijloc de producţie important, iar să ucizi o vită
folosită la plugărit e o nelegiuire gravă - oameni, de ce lăsaţi nelegiuirea
asta să se petreacă şi nu-i puneţi capăt?
Târând după el câţiva snopi de frunze, Jinlong a alergat hurducându-
se cu ei înapoi; fratele meu vitreg era deja pe jumătate nebun. Jinlong,
Jinlong, dacă ai fi ştiut că e tatăl tău întors iar pe lume, la ce te-ai fi gândit?
Ximen Taure, Ximen Taure, la ce te gândeai când fiul tău bun se purta cu
tine atât de nemilos? Of, în lumea asta omenească cea nesfârşită s-au strâns
atâta recunoştinţă şi atâtea resentimente, atâta drag şi atâta vrajbă! Atunci
însă, s-a petrecut ceva care ne-a cutremurat pe toţi de spaimă - tu, Ximen
Taure, te-ai sculat trepidând în picioare, fără laţ pe după grumaz, fără
belciug de aramă în nas, fără funie pe după gât, te-ai sculat în picioare ca
taur liber, care a lepădat întru totul jugul sclaviei omeneşti. Ai înaintat
anevoios, cu picioare moi care nu-ţi puteau propti bine corpul ce se
zdruncina tot şi cu sângele albastru şi sângele negru care picura din nasul
tău sfâşiat adunându-se pe burtă şi, asemenea catranului închegat, picurând
de acolo pe pământ. Una peste alta, nu mai era nicio bucăţică de piele
întreagă pe corpul tău. Era un miracol că o vită fără nicio bucăţică întreagă
de piele pe corp putea să se scoale în picioare şi să meargă - o credinţă
măreaţă te susţinea pe tine atunci, spiritul tău mergea, o idee mergea.
Oamenii veniţi să se uite la vânzoleală făcuseră ochii mari, făcuseră gura
mare, şi nu se auzea niciun sunet, doar un şirag de ţipete ascuţite de
ciocârlie, pline de amărăciune şi întristare, departe în înaltul cerului. Taurul
a mers pas cu pas către tata. Taurul a ieşit de pe pământul comunei şi a
intrat pe ogorul de un mu şi şase fen al singurului ţăran care se gospodărea
individual din întreaga Chină, Lan Lian, iar după aceea s-a prăbuşit greu la
pământ, ca un zid.
Ximen Taurul a murit pe pământul tatii, iar ceea ce a făcut el le-a
limpezit minţile multora dintre cei care, în valurile Marii Revoluţii
Culturale, îşi pierduseră capul şi direcţia. Ximen Taure, înfăptuirile tale s-au
prefăcut în poveste, s-au prefăcut în legendă. După moartea ta, au fost unii
care au vrut să-ţi mănânce carnea, dar când au luat cuţitele în mâini şi au
grăbit spre tine, au văzut lacrimile de sânge care curgeau din ochii tatii şi
ţărâna care-i umplea gura, aşa că s-au prelins încetişor înapoi.
Tata te-a îngropat pe pământul lui şi ţi-a înălţat o movilă uriaşă, care
astăzi a devenit „Mormântul taurului cel plin de simţ al dreptăţii“ din
peisajul ţinutului Gaomi din nord-est.
Ca taur, e foarte probabil că bunul tău renume va dăinui pentru
posteritate.
 PARTEA A TREIA
ZBENGUIALĂ DE PORC

CAPITOLUL 21
Iar glăsuiesc „Nedreptate!“ şi din nou urc în palatul lui Yama; iarăşi
mi se aruncă praf în ochi şi mă cobor în viaţă în cocină de scroafa

După ce s-a lepădat de trupul de taur, sufletul meu neîmblânzit s-a

rotit prin văzduhul de deasupra acelor un mu şi şase fen de pământ al lui
Lan Lian. Viaţa ca taur fusese şi ea tragică şi înălţătoare. După ce fusesem
măgar, regele Yama hotărâse în sala de judecată să mă întorc iar pe lume
drept om, dar când colo eu mă strecurasem afară din burta unei vaci cu
coada şerpească. Eram nerăbdător să dau ochii cu regele Yama, să-l mustru
că şi-a bătut joc de mine; dar m-am şi rotit îndelungă vreme prin văzduh
deasupra lui Lan Lian, neîndurându-mă să plec. Mă uitam la corpul taurului
în care sângele nu se mai desluşea de carne, la capul lui Lan Lian, care
stătea trântit peste capul taurului plângând îndurerat şi văitându-se amarnic,
la faţa pe care se citea o expresie prostească a fiului meu cel înalt de stat,
Ximen Jinlong, la micul Lan Jiefang, Faţă-Albastră cel născut de concubina
mea, Yingchun, la faţa cea murdară pătată toată de muci şi lacrimi a lui Mo
Yan, prietenul micului Lan Jiefang, şi la numeroase alte feţe pe care mi se
părea că le cunosc. După ce sufletul s-a desprins de corpul de taur,
amintirile taurului au început treptat-treptat să se piardă, iar amintirile lui
Ximen Nao au devenit din nou distincte - fusesem un om bun care nu
trebuia să moară, dar a fost împuşcat, chiar şi regele Yama n-a avut încotro
şi a recunoscut că fusesem un om bun care a murit împuşcat, numai că
greşeala era acum greu de reparat. Regele Yama m-a întrebat rece:
— Aşa e, am greşit, dar chiar tu ai zis, ce e de făcut? Nu am dreptul să
te fac Ximen Nao ca să te naşti din nou, ai fost deja de două ori în
transmigraţie, trebuie să-ţi fie limpede că epoca lui Ximen Nao s-a încheiat
deja, fiii şi fiicele lui Ximen Nao au crescut şi s-au făcut mari, corpul lui
Ximen Nao a putrezit şi el şi s-a făcut ţărână, dosarul lui Ximen Nao de
mult a ars şi s-a făcut cenuşă, iar datoriile vechi de ani de zile au fost şi ele
de mult şterse cu o trăsătură de condei. De ce nu poţi să uiţi aceste lucruri
deloc vesele şi să te bucuri de o viaţă fericită?
 — Mărite rege, am spus îndurerat după ce îngenuncheasem pe
podeaua de marmură rece ca gheaţa a sălii de audienţe a lui Yama, mărite
rege, şi eu vreau să uit trecutul, dar nu pot. Amintirile acelea straşnic de
dureroase parcă sunt o rană cu rădăcini adânci sau un microb încăpăţânat, şi
de moarte mă sâcâie - când m-ai trimis să fiu măgar, m-am gândit la
vrăjmăşiile lui Ximen Nao, iar când am fost taur, mi-a fost greu să uit
nedreptatea suferită de Ximen Nao. Amintirile vechi de ani de zile mă
muncesc amarnic, mărite rege.
— Oare Ceaiul de cinci ori aromat al uitării al mamei Meng, care e de
o mie de ori mai aprig ca eterul ameţitor, să nu fi avut efect asupra ta? a
întrebat regele Yama nedumerit. Te-ai repezit jos de pe Terasa contemplării
celor de-acasă fără să bei ceaiul?
— Mărite rege, ca să-ţi spun cinstit, când am fost măgar chiar n-am
băut ceaiul făcut de bătrâna aia, dar când m-am făcut taur, cei doi draci-
slujbaşi m-au ciupit de nas şi mi-au vărsat cu de-a sila pe gât un bol, iar de
frică să nu vomit, mi-au mai şi astupat gura cu o pânză ruptă.
— Cât e de ciudat, a zis regele Yama către judecătorii de lângă el, o
cuteza mama Meng să contrafacă până şi Ceaiul uitării?
Judecătorii au scuturat din cap, negând presupunerea regelui.
— Ximen Nao, trebuie să ştii că am ajuns cu tine la capătul răbdărilor.
Dacă cu fiecare suflet mi-ar fi aşa de greu să ajung la învoială, atunci la
mine, regele Yama, în palat toate ar fi harababură. Cu gândul că, în vieţile
de dinainte, ca om ai făcut multe fapte de milostenie, iar ca măgar şi taur ai
suferit nu puţină amărăciune, curtea îţi va arăta de data asta o îngăduinţă
dincolo de ce spune legea şi te va trimite să te reîncarnezi într-o ţară
îndepărtată. Acolo societatea este potolită, oamenii au belşug, munţii şi
apele sunt cu limpezime şi frumuseţe, iar cele patru anotimpuri sunt toate ca
primăvara de blânde. Tatăl tău are acum 36 de ani, este cel mai tânăr primar
din ţara aceea. Mama ta este o cântăreaţă blândă şi frumoasă, care a obţinut
nenumărate mari premii internaţionale. Tu ai să le fii unic copil şi, de cum
ai să te naşti, ai să fii lumina ochilor lor. Tatălui tău toate îi vor merge ca pe
roate în ale dregătoriei lui, iar la 48 de ani va fi promovat prefect al
provinciei. Mama ta, după ce va termina cu cântatul, se va lăsa de cele
artistice şi va intra în comerţ, devenind patroana unei companii vestite de
cosmetice. Maşina tatălui tău va fi un Audi, cea a mamei un BMW, iar a ta
va fi un Mercedes. În viaţa asta te vei bucura de onoruri şi bogăţii fără capăt
şi vei avea noroc cu asupra de măsură în ale amorului, îndeajuns cât să
compenseze durerile şi obida pe care le-ai răbdat în ultimele treceri prin
transmigraţie. Regele Yama a ciocănit apoi cu degetele în masă, a făcut o
mică pauză, şi-a înălţat ochii spre bolta negrulie a sălii de audienţe şi-a
rostit plin de subînţeles: Aranjamentul ăsta o să te mulţumească, nu?
Numai că regele Yama iarăşi şi-a bătut joc de mine.
La această renaştere, după ce am ieşit din sala cea mare, mi-au
acoperit ochii cu o pânză neagră. Pe Terasa contemplării celor de-acasă, un
vânt rău purtând în el miasmele iadului sufla de mă răcea până în măduva
oaselor. Bătrâna aceea cu vocea răguşită m-a ocărât aprig că îi spusesem
regelui Yama despre vicleniile ei. A zdroncănit cu zgomot cu un linguroi de
abanos tare ca o limbă de clopot peste ţeasta mea, după aceea m-a tras de
urechi şi mi-a vărsat în gură linguroi după linguroi de ceai. Ceaiul avea o
aromă stranie, parcă era o fiertură de căcăreze de liliac cu piper în ea. „O să
te înec cu ceaiul ăsta, purcel prost ce eşti, să mai îndrăzneşti să zici că e
denaturat! O să te înec, o să-ţi înec amintirile, o să-ţi înec existenţele şi
vieţile de dinainte, să ţii minte doar gustul de lături şi căcăreze!“ Pe când
bătrâna asta vicleană mă muncea aşa, dracii-slujbaşi care mă escortau mă
ţineau tot timpul ferm pe după umeri, în acelaşi timp scoţând rânjete de
bucurie la necazul altuia.
După ce am coborât hurducându-mă de pe Terasa contemplării celor
de-acasă, dracii-slujbaşi m-au apucat de subsuori şi-am început să alerg iară
ca picioarele să-mi atingă pământul, cu viteză extrem de mare, de parcă
zburam în înalt. Picioarele mele călcau pe ceva catifelat, parcă era vată de
nori. De câteva ori am vrut să deschid gura să întreb unde suntem, dar, de
cum o deschideam, o gheară păroasă îmi îndesa în ea o pastilă urât
mirositoare. Deodată am adulmecat un miros cu totul şi cu totul acru, parcă
era borhot vechi de ani de zile, sau poate turtă de soia fermentată. Ăsta era
mirosul din grajdul animalelor din satul Ximen, Cerule, amintirile de pe
când eram taur încă există, oare sunt taur în continuare şi tot ce s-a
întâmplat mai înainte ţine de tărâmul viselor? M-am zbătut pe viaţă şi pe
moarte de parcă voiam să mă lepăd de un coşmar, iar pe gură mi-a ieşit un
guiţat. M-am înfricoşat singur de zgomotul pe care l-am scos şi-am făcut un
salt, iar când mi-am pironit ochii să mă uit, am descoperit că în jurul meu se
târşâiau mai bine de zece cocoloaşe de carne - unele negre, unele albe,
unele galbene, unele albe cu negru. În faţa cocoloaşelor stătea întinsă o
scroafă albă. Am auzit o voce extrem de cunoscută de femeie strigând
plăcut surprinsă:
 — Al şaişpelea! Cerule, scroafa noastră a bătrână a fătat deodată
şaişpe purcei!
Am clipit cu putere, dându-mi astfel la o parte lichidul lipicios din
ochi şi mi-am dat seama, fară să-mi fi zărit încă forma, că dedata asta mă
reîncarnasem ca porc; ăia micii care fremătau, se târşâiau şi guiţau
bezmetici în faţa mea erau fraţii şi surorile mele şi, văzându-i cum arată,
ştiam cum arăt şi eu. Inima mi s-a umplut de focul mâniei - îl uram pe
ticălosul ăla hârşit în rele, pe regele Yama, care îşi bătuse încă o dată joc de
mine. Îmi displăceau porcii, sunt dobitoace murdare. Aş fi preferat să mă
mai facă o dată măgar sau taur, dar nu porc care se dă de-a rostogolul prin
rahat. Am luat hotărârea să refuz mâncarea şi să mor de foame, ca să pot
zori apoi cu cea mai mare iuţeală înapoi pe lumea cealaltă, să-l caut pe
Yama să mă socotesc cu el.
Era o zi toridă. Judecând după cele câteva fire voinice de floarea-
soarelui de lângă zidul cocinii care nu se deschiseseră încă, am apreciat că
trebuie să fim într-o zi din luna a şasea după calendarul lunar. În cocină
dansau în aer roiuri-roiuri de muşte, iar deasupra se roteau în aer roiuri-
roiuri de libelule. Mi-am simţit picioarele întărindu-se repede, iar ochii mi
s-au limpezit şi ei cu iuţeală. I-am văzut clar pe cei doi care o moşiseră pe
scroafă: erau fiica cea mare a lui Huang Tong, Huzhu, şi fiul meu, Ximen
Jinlong. De cum am văzut faţa familiară a fiului meu, am simţit cum toată
pielea se întinde pe mine, cum ţeasta mi se umflă şi mă doare, de parcă un
trup foarte mare de om şi un suflet nebunesc şi sălbatic fuseseră închise în
acest corp mititel de purcel. Suferinţa asta înăbuşită, oh!, suferinţa asta
înăbuşită, durerea, oh!, durerea asta, cât aş vrea să fiu slobod, să mă întind,
să umplu corpul ăsta murdar şi odios de porc până-l sparg, să mă extind, să-
mi recapăt forma mândră de bărbat, forma lui Ximen Nao! Dar toate acestea
clar nu erau cu putinţă. Deşi mă zbateam din răsputeri, Huang Huzhu tot m-
a luat în mâna ei şi, jucându-se cu urechile mele, a spus:
— Jinlong, purceluşul ăsta parcă a luat-o razna.
— A luat-o razna pe mă-sa, oricum scroafa tot n-are atâtea ţâţe, numai
bine dacă mai mor câţiva, a zis Jinlong cu oarecare duşmănie.
— Nu se poate, niciunul nu poate să moară.
Huang Huzhu m-a pus jos pe pământ şi mi-a şters corpul cu o pânză
roşie şi moale. Avea mişcări blajine şi mi-era bine. Vrând-nevrând am scos
un guiţat, sunetul ăla nesuferit pe care-l scot porcii.
 — A fatat? Câţi a fătat? a răsunat vocea tare şi puternică a unui bărbat
în afara cocinii. Vocea asta cunoscută m-a făcut să-mi închid ochii
deznădăjduit. Nu numai că am auzit limpede vocea lui Hong Taiyue, dar
mi-am dat seama auzind-o că fusese reinstalat în vechea sa funcţie. Rege
Yama, rege Yama, cu vorbele tale înflorate şi meşteşugite m-ai îmbrobodit
că o să mă reîncarnez ca vlăstar nobil de dregător în ţară străină, dar când
colo m-ai azvârlit în cocina satului Ximen ca purceluş! Câtă amăgire, ce
lucrătură, ce neruşinare şi câtă făţărnicie! Mi-am umflat burta cu putere şi
m-am scuturat din mâna lui Huzhu, prăvălindu-mă la pământ. M-am auzit
scoţând un ţipăt ascuţit, iar după aceea am leşinat.
Când mi-am venit în simţiri, am descoperit că stăteam întins pe o
grămadă de vrejuri voinice de tărtăcuţă, în timp ce nişte frunze bogate de
cais mă fereau deasupra de lumina intensă a soarelui. Am adulmecat miros
de tinctură de iod şi am văzut nişte fiole lucitoare răspândite peste tot de-a
valma în jurul meu. Am simţit dureri şi la ureche, şi la fund şi mi-am dat
seama că tocmai ce-mi salvaseră viaţa. Nu m-au lăsat să mor. În mintea mea
a răsărit deodată un chip atrăgător - cea care-mi făcuse injecţia hotărât că
trebuie să fi fost fiica mea, Ximen Baofeng, şi aşa şi era.
Studiase medicina umană, dar adesea trata şi animalele. Purta o
cămaşă cadrilată bleu cu mânecile până la cot şi avea faţa palidă şi privirea
îngrijată, părând apăsată de o mare greutate pe suflet - asta îi era mereu
expresia. Şi-a întins degetele reci şi mi-a pipăit urechile, zicându-le apoi
celor de alături:
— Nu e nicio problemă, puteţi să-l puneţi în cocină să sugă.
În acel moment, Hong Taiyue s-a apropiat şi cu mâna lui mare şi
aspră a pipăit părul meu lucios ca mătăsurile:
— Baofeng, să nu crezi că dacă tratezi purceii faci o treabă nedemnă
de înzestrările tale!
— Tovarăşe secretar, nu mi-a trecut prin gând aşa ceva, a spus
Baofeng, nici umilă, dar nici de sus, în timp ce-şi strângea geanta de
medicamente, în inima mea nu e nicio deosebire între oameni şi animale.
— E bine dacă ştii asta, a rostit Hong Taiyue, preşedintele Mao a
făcut apel să creştem din belşug porci, creşterea porcilor e acţiune politică,
iar dacă îi creştem bine ne arătăm credinţa faţă de preşedintele Mao.
Jinlong, Huzhu, aţi înţeles?
Huang Huzhu a încuviinţat repetat, în timp ce Jinlong zăcea sprijinit
pieziş cu umărul de trunchiul unui curmal japonez, fumând cu căpăţâna
înclinată o ţigară din cele proaste, de nouă fen pachetul.
— Jinlong, te-am întrebat ceva! a spus Hong Taiyue nemulţumit.
— Nu te ascultam eu cu urechile ciulite? a spus Jinlong lă-sându-şi
capul într-o parte. Sau vrei dumneata să-ţi recit una câte una indicaţiile
preţioase ale preşedintelui Mao cu privire la creşterea porcilor?
— Jinlong, a spus Hong Taiyue mângâindu-mi spinarea, ştiu că în
inima ta ţii întruna supărare, dar trebuie să ştii că Li Renshun din satul
Taiping, care a împachetat un peşte sărat cu un ziar pe care era tipărită
preţioasa fotografie a preşedintelui Mao, a fost condamnat la opt ani şi încă
e reeducat prin muncă la ferma dintre dune. Iar treaba ta a fost cu mult mai
gravă decât a lui!
— Eu n-am făcut-o anume, nu e la fel ca la el!
— Dacă o făceai anume, trebuia împuşcat! a spus Hong Taiyue furios.
Ştii de ce te-am apărat? a continuat acelaşi Hong cu un ochi la Huzhu.
Pentru că Huzhu şi cu maică-ta au îngenuncheat în faţa mea cerând îndurare
pentru tine! Bineînţeles, cea mai importantă e judecata mea fundamentală în
ce te priveşte - deşi ai origine nesănătoasă, ai crescut totuşi de mic sub
flamura roşie, înainte de Revoluţia Culturală ai fost supus acţiunilor noastre
formatoare, ai fost şi la liceu, eşti educat, iar noi avem nevoie de oameni
educaţi ca să facem revoluţie. Să nu cumva să crezi că dacă te punem să
creşti porci, te punem la o treabă nedemnă de pregătirea ta, în situaţia
curentă, să fii la porci înseamnă să fii în poziţia cea mai de onoare şi cu cea
mai mare nevoinţă: te-am pus aici ca Partidul să te încerce, ca linia
revoluţionară a preşedintelui Mao să te încerce!
Jinlong a aruncat mucul ţigării, şi-a îndreptat corpul, şi-a plecat capul
şi-a ascultat dojana lui Hong Taiyue.
— Aveţi mare noroc - deşi proletariatul nu vorbeşte de „noroc“, noi
vorbim de „starea lucrurilor“, a spus Hong Taiyue, ţinându-mă pe sub burtă
şi ridicându-mă sus de tot. Scroafe ca asta a noastră care să fete odată şaişpe
purcei sunt puţine în judeţ şi chiar în provincie. La nivelul judeţului se caută
acum un model pentru acţiunea de creştere din belşug a porcilor. Hong
Taiyue şi-a coborât vocea şi a spus misterios: Un model, pricepeţi? Înţelesul
cuvântului „model“ îl pricepeţi voi? La Dazhai au făcut ogoare pe terase şi-
a ajuns model, Daqing a sfredelit după petrol şi-a devenit model, Xiadingjia
a plantat pomi şi-a devenit model, Xujiazhai a organizat femeile în vârstă să
danseze şi-a devenit model; noi în satul Ximen creştem porci, de ce să nu
devenim model? Tu, Lan Jinlong, nu ai pus în scenă o operă revoluţionară
model acum câţiva ani şi nu i-ai tras cu forţa pe Jiefang şi pe taurul lui
taică-tău să intre în comună tocmai pentru că voiai să devenim model?
Jinlong şi-a ridicat capul şi ochii îi scânteiau cu însufleţire - ştiam
dispoziţia fiului ăsta al meu, ştiam că, odată ce mintea aia înzestrată a lui se
pune să lucreze, tot felul de mutări ciudate se vor tot petrece, iar el va avea
înfăptuiri care văzute dinspre vremurile de azi par absurde şi ridicole, dar
care în acele timpuri puteau să-i câştige valuri-valuri de aclamaţii.
— Am îmbătrânit deja, a rostit Hong Taiyue. M-am ridicat din nou în
funcţie doar cu gândul să fac bine treburile din sat şi să nu dezamăgesc
încrederea maselor revoluţionare şi a eşalonului superior. Voi nu sunteţi la
fel, voi sunteţi tineri, aveţi tot viitorul înaintea voastră. Faceţi treaba bine,
şi, dacă sunt rezultate, sunt ale voastre, iar dacă apar probleme, iau eu totul
asupra mea. Hong Taiyue i-a arătat apoi pe membrii colectivei care, în
livada de caişi, săpau gropi şi înălţau ziduri. Vrem ca în răstimp de o lună să
construim două sute de cocine ca grădinile de flori şi să îndeplinim ţinta de
a avea un om la cinci porci. Porci mulţi - îngrăşământ mult, îngrăşământ
mult - grâne multe, iar „cine-n mână grână are, n-are frică de mâncare“: o
să săpăm gropi adânci, o să strângem grâne din belşug, nu căutăm
dominaţie, sprijinim revoluţia mondială, fiecare porc este un obuz lansat
împotriva imperialiştilor, revizioniştilor şi contrarevoluţionarilor. Aşa că
atunci când scroafa noastră a fătat odată şaişpe purcei, în realitate a fătat
şaişpe obuze lansate împotriva imperialiştilor, revizioniştilor şi
contrarevoluţionarilor, iar cele câteva scroafe ale noastre sunt în realitate
portavioane care desfăşoară ofensiva generală împotriva imperialiştilor,
revizioniştilor şi contrarevoluţionarilor! Acum aţi priceput, cred eu,
însemnătatea faptului că v-am plasat pe voi, tinerii ăştia, în această poziţie.
Urechile mele auzeau vorbele mândre şi cuvintele eroice ale lui Hong
Taiyue, dar cu ochii îl ţintuiam întruna pe Jinlong. Reîntors deja pe lume de
câteva ori, legătura dintre el şi mine se slăbise treptat devenind o amintire,
ca o scriere nedesluşită într-un catastif cu istoria familiei. Cuvintele lui
Hong Taiyue i-au stimulat creierul lui Jinlong ca un tonic tare şi aprig,
făcându-i inima să pompeze sânge fierbinte, iar pe el să-şi strângă pumnii,
gata de luptă. Frecându-şi mâinile, s-a dus în faţa lui Hong Taiyue, cu
muşchii obrajilor fremătându-i din obişnuinţă şi făcându-i urechile cele
subţiri şi lungi să tresalte uşurel; ştiam că acesta este semn că avea să ţină o
îndelungă cuvântare, însă de data asta n-a ţinut niciuna - piedicile
întâmpinate pe drumul vieţii clar îl făcuseră pe individul ăsta să se coacă. În
schimb m-a luat pe mine din mâna lui Hong Taiyue, m-a cuprins strâns
făcându-mă să-i simt îndeaproape inima cea plină de ambiţie săltându-i
smintită în piept, şi-a lăsat capul în jos şi m-a sărutat pe ureche - în
materialele model de mai târziu, acest fapt va fi ridicat la rangul de detaliu
însemnat în rândul înfăptuirilor meritorii ale lui Lan
Jinlong, exemplu în creşterea porcilor: „Pentru a-l salva pe purceluşul
de-abia născut şi care se sufoca, Lan Jinlong i-a făcut acestuia respiraţie
artificială, permiţându-i purceluşului aproape mort, cu tot corpul acoperit de
ulceraţii violete, să capete o viaţă nouă şi să guiţe; purceluşul a fost salvat,
dar Jinlong, din pricina oboselii fără margini, a leşinat în cocină“ -, spunând
apoi tranşant:
— Tovarăşe secretar Hong, de azi înainte, vierii îmi sunt tată şi
scroafele mamă!
— Aşa e bine! a spus bucuros Hong Taiyue, avem nevoie de tineri
care să slujească porcii colectivi ca pe mamele şi taţii lor.
 CAPITOLUL 22
Purcelul al Şaişpelea ocupă singur ugerul scroafei; Bai Xinger are
onoarea să fie numită crescător de porci
Chiar dacă oamenii aceştia fanatici le confereau porcilor un înţeles
aşa de plin de strălucire, porcii nu erau în fond decât porci. Câtă adâncă
bunătate să-mi fi arătat ei, eu tot hotărâsem să-mi pun capăt vieţii de porc
prin greva foamei. Voiam să dau ochii cu regele Yama, să fac tărăboi mare
în tribunalul lui, să lupt pentru dreptul de a redeveni om şi să dobândesc o
reînviere onorabilă.
Când m-au dus înapoi în braţe în cocină, scroafa cea bătrână stătea
deja culcată pe un maldăr de paie mărunţite, cu toate picioarele întinse şi cu
un şir de purceluşi înghesuindu-se strâns la burta ei. Fiecare purceluş ţinea
în gură un sfârc şi sugea de parcă şi-ar fi pierdut minţile, scoţând ghiorţăială
după ghiorţăială. Cei câţiva care nu înhăţaseră niciun sfârc scoteau ţipete
ascuţite pline de frământare, dându-se de ceasul morţii să se strecoare
printre cei care beau lapte. Unii izbuteau să-şi facă loc, alţii erau împinşi
afară şi încă alţii se căţărau pe burta scroafei, bătând din picioare şi ţipând
ascuţit. Scroafa închisese ochii şi gemea, într-un fel care-mi părea şi odios,
şi vrednic de milă.
Jinlong m-a trecut în mâinile lui Huzhu, s-a îndoit din şale şi a tras la
o parte unul din purceluşii care tocmai bea lapte. Individul ăla a tras cu gura
de sfârcul scroafei, întinzându-l de parcă era un elastic. Sfârcul eliberat a
fost numaidecât luat în gură de un alt purceluş.
Jinlong i-a tras la o parte unul câte unul pe indivizii ăia care se
înstăpâneau peste sfârc şi nu-i dădeau drumul nici morţi şi i-a aşezat
dincolo de peretele cocinii, iar ei s-au pus fără oprire pe plâns şi tărăboi,
ocărându-i pe oameni cu vorbirea lor cea încă lipsită de fluiditate; în faţa
burţii rămăseseră doar zece purceluşi şi două sfârcuri în plus. Ceilalţi
purceluşi le muşcaseră de se umflaseră şi se înroşiseră, iar văzându-le mi s-
a făcut silă. Jinlong m-a luat de la sânul lui Huzhu şi m-a pus la buna
scroafei. Am închis ochii strâns-strâns, în vreme ce sunetele pe care le
scoteau gurile fraţilor mei şi care mă umpleau de ruşine îmi întorceau
maţele pe dos - îmi venea să vărs, dar n-aveam ce. Am mai spus, mai bine
muream decât să vâr în gură ţâţele alea murdare. Ştiam că doar să apuc un
sfârc de animal cu gura că natura mea omenească va fi pe jumătate pierdută
şi voi aluneca iremediabil în prăpăstia animalităţii. Doar să apuc sfârcul
scroafei şi voi fi capturat de natura porcească, iar temperamentul,
preferinţele şi dorinţele de porc o să-mi năvălească în sânge odată cu
laptele, prefâcându-mă astfel într-un porc cu doar puţine amintiri omeneşti
rămase în el, şi prin aceasta împlinind o reîncarnare murdară şi umilitoare.
— Bea, bea!
Ţinându-mă de dedesubt, Jinlong mi-a sprijinit gura de un sfârc
voinic; văzând cum mă pătează pe gură balele lipicioase pe care le lăsaseră
acolo fraţii mei cei fără ruşine, m-a apucat sila. M-am dat de ceasul morţii
să-mi închid gura, mi-am încleştat strâns-strâns fălcile şi-am rezistat
provocării sfârcului ăla.
— Purcelul ăsta prost, îi pui sfârcul la gură şi nu ştie să şi-o deschidă!
m-a ocărât Jinlong, dându-mi uşor o palmă peste fund.
— Ai mişcarea prea din topor!
Spunând aceasta, Huzhu l-a îmbrâncit la o parte pe Jinlong, m-a luat
la ea şi m-a scărpinat pe burtă uşurel cu degetele ei moi; era nespus de bine
şi-am început să grohăi - şi să fi vrut să nu grohăi, tot nu s-ar fi putut.
Scoteam tot sunete de purcel, dar deja nu îmi mai înţepau urechile. Huzhu a
piuit spre mine:
— Bebeluşule, purceluşule Al Şaişpelea, prostuţule care nu ştii că
laptele mamei e bun de băut, hai, gustă!, gustă!, dacă nu bei, cum o să creşti
mare?
Din uguitul ei, mi-am dat seama că sunt al şaisprezecelea în rândul
purceluşilor, adică ultimul care s-a strecurat afară din burta mamei; deşi
aveam o experienţă neobişnuită, iar înţelepciunea mea pătrundea limpede şi
lumea luminii şi pe cea a întunericului şi cuprindea şi lumea oamenilor, şi
pe cea a animalelor, în ochii oamenilor nu eram decât un purceluş. Era
pricină de uriaşă jale - însă o jale şi mai mare încă urma să vină.
Huzhu m-a întărâtat cu sfârcul ăla pe la buze şi la nări. Am simţit cum
mă mănâncă nările şi, pe neaşteptate, am strănutat. După mişcarea mâinilor
lui Huzhu, mi-am dat seama că a tras o sperietură, dar mai apoi am auzit-o
râzând în hohote:
— Nu mi-ar fi trecut prin cap că şi porcii strănută. Al Şaişpelea,
purceluşule Al Şaişpelea, dacă ştii să strănuţi, trebuie să ştii şi să bei lapte!
A tras sfârcul scroafei, a ţintit spre gura mea şi l-a stors uşurel de câteva ori:
un şuvoi cald mi-a ţâşnit pe la colţurile buzelor, aşa că fără voie am plescăit
de câteva ori din limbă, oh!, Dumnezeule!, nu mi-ar fi trecut prin cap că
laptele de scroafa, laptele mamei mele, e aşa de dulce, de aromat, asemenea
mătăsii, asemenea iubirii, cât ai bate din palme m-a făcut să uit de orice
umilinţă, cât ai bate din palme m-a făcut să-mi schimb impresiile faţă de
cele din jurul meu, şi tot cât ai bate din palme m-a făcut să simt că scroafa
care şedea culcată pe maldărul de paie mărunţite dându-le să sugă fraţilor şi
surorilor mele e atât de nobilă, sfântă şi pură, atât de plină de solemnitate şi
frumuseţe! Neputând să mă mai ţin, am înşfăcat sfârcul ăla în gură, aproape
prinzând în gură şi degetele lui Huzhu. După aceea, şuvoi după şuvoi de
lapte mi-a murat lăuntrul gurii şi mi-a intrat în stomac, iar eu am simţit cum
atât puterile, cât şi iubirea arzătoare faţă de mama mea, scroafa, îmi cresc
amândouă cu fiecare minut şi cu fiecare secundă şi i-am auzit pe Jinlong şi
Huzhu bătând veseli din palme şi râzând. Le-am văzut cu coada ochiului
feţele tinere asemenea unor flori bogate de creasta cocoşului şi le-am văzut
şi mâinile încleştându-se strâns laolaltă; deşi mi-au fulgerat atunci prin
creier la iuţeală nişte cioburi de amintiri din alte vremuri, în acel moment
voiam doar să uit - mi-am închis ochii şi am trăit bucuria unui purceluş care
bea lapte.
În zilele care au urmat, am devenit cel mai hotărât din rândul celor
şaisprezece purceluşi. Pofta mea de mâncare era aşa de sănătoasă, că i-a
surprins pe Jinlong şi Huzhu - în privinţa mâncatului, demonstram o
înzestrare extrem de mare. Puteam întotdeauna, cu mişcările cele mai iuţi şi
cele mai precise, să înhaţ sfârcul de pe burta mamei care dădea cel mai mult
lapte. Fraţii mei cei nătângi doar ce luau sfârcul în gură că şi închideau
ochii; eu stăteam cu ochii larg deschişi de la început până la sfârşit. Când
sugeam ca smintitul sfârcul ăla cel mai mare, cu corpul ascundeam vederii
un altul. Mă uitam vigilent şi-n stânga şi-n dreapta şi de fiecare dată când
un individ din ăia vrednici de toată mila încerca cu nesăbuinţă să vină să se
lupte ca să mănânce, dădeam din fund cu putere şi-l împingeam la o parte.
Reuşeam mereu să usuc de lapte, cu cea mai mare viteză, sfârcul cel umflat,
iar după aceea înhăţam sfârcul celălalt. Eram tare mândru, dar desigur că
simţeam şi o uşoară ruşine - în zilele acelea, beam o cantitate de lapte mai
mare decât cea cu care se săturau trei purceluşi. Din punctul de vedere al
oamenilor, nu beam laptele degeaba, îi răsplăteam prin corpul meu care
creştea cu repeziciune. Înţelepciunea şi curajul pe care le arătam şi corpul
meu pe zi ce trece mai minunat îi făcea să se uite la mine cu alţi ochi. Aşa
am priceput eu că a fi porc înseamnă să mânânci ca nebunul şi să creşti ca
nebunul - asta e ce le place oamenilor. Desigur, mamei mele, scroafa care
mă născuse, n-avea cum să-i fie prea bine din pricina mea, iar de dragul pe
care-l arătam faţă de sfârcurile ei se sastisise până peste cap. Chiar şi când
stătea în picioare să se hrănească, eu tot mă strecuram sub burta ei, înălţăm
capul şi o capsam de un sfârc.
— Fiule, fiule, îmi zicea mama, las-o pe mama să se hrănească, dacă
n-o laşi, de unde să aibă lapte să vă dea? N-ai văzut că mama s-a slăbănogii
de nu se poate, de nici nu se mai poate ţine bine pe picioarele din spate?
La şapte zile de la naştere, Jinlong şi Huzhu au pus mâna pe opt dintre
fraţii mei şi i-au dus să-i aşeze în cocina de alături, începând să-i hrănească
cu terci de mei. Cea însărcinată cu hrănirea celor opt era o femeie pe care,
din cauza zidului despărţitor, n-o puteam vedea, auzindu-i în schimb vocea.
Era una cunoscută şi plăcută urechii, dar de figura şi numele ei nu izbuteam
să-mi aduc aminte. De fiecare dată când voiam să-mi concentrez puterile şi
să deschid cutia cu amintiri, un val de somnolenţă adâncă mă copleşea. Să
mănânce, să doarmă şi să pună carne pe el sunt cele trei mari semne ale
unui porc bun, iar eu le aveam pe toate. Uneori, tolocăneala plină de iubire
maternă a femeii de dincolo de zid se transforma într-un fel de melodie
hipnotică. Îi hrănea pe cei opt purceluşi de şase ori pe zi, iar aroma dulce
mirositoare a terciului de porumb sau de mei dădea pe dinafară şi trecea
dincolo de zid. Îi auzeam pe fraţii mei strigând şi mâncând voioşi şi-o
auzeam şi pe femeia aceea tolocănind mereu: „Aveţi grijă, drăguţilor,
mititeilor!“; aşa îmi dădeam şi mai bine seama ce inimă bună are - chiar îi
trata pe purceluşi ca pe propriii ei copii.
La o lună de la naştere, corpul meu era mai bine de două ori cât al
fraţilor şi surorilor mele. Fiecare din cele douăsprezece sfârcuri care
funcţionau ale mamei erau în mare măsură monopolizate de mine. Dacă se
întâmpla ca vreunul din ăia mici, înnebunit de foame, să se repeadă fără să-i
mai pese de viaţă şi de moarte ca să pună gura pe unul dintre sfârcuri, îl
împungeam cu râtul în burtă de-l ridicam uşurel făcându-l să se
rostogolească până la zidul din spatele scroafei. Mama gemea fără vlagă:
„Al Şaişpelea, Al Şaişpelea, lasă-i şi pe ei să mănânce niţel, bine? Şi ei sunt
carne din carnea mea, dacă flămânzeşte vreunul, mă doare inima!“ Vorbele
ei îmi stârneau aversiune şi nu le luam în seamă, doar sugeam ca smintitul
de-o faceam să-şi dea toată ochii peste cap. Mai apoi am descoperit că
picioarele mele din spate, asemenea copitelor măgarului, pot sări cu
sprinteneală şi putere. În felul ăsta, nici nu mai era nevoie să dau afară din
gură sfârcul şi să ridic râtul ca să mă ocup de cei ce dădeau să înhaţe
mâncarea; doar ce-i vedeam cum se-mbulzesc, cu ochii lor mici de un roşu
aprins şi scoţând ţipete ascuţite, că mă arcuiam, săltăm în zbor picioarele
din spate - uneori pe amândouă, alteori doar pe unul - şi-i călcam cu
copitele mele cele tari ca nişte olane pe creştetul capului. Indivizii ăştia care
o încasau aşa se vedeau siliţi să se umple de invidie şi duşmănie, să dea
ocol după ocol scoţând urlete şi blesteme şi, groaznic de flămânzi, să lingă
rămăşiţele din troaca scroafei.
Situaţia aceasta a fost repede descoperită de Jinlong şi Huzhu, care i-
au chemat pe Hong Taiyue şi Huang Tong şi-au rămas cu ei dincolo de zidul
de pământ, ca să observe lucrurile. Ştiam că se păstrau în deplină tăcere, ca
eu să nu-i descopăr, aşa că şi eu m-am prefăcut că nu i-am descoperit. Beam
lapte cu mişcări deosebit de exagerate, sugând de mama gemea fără
contenire, şi izbeam cu vioiciune cu un singur picior sau cu mare putere cu
amândouă, căznindu-i pe fraţii mei cei vrednici de toată mila, de guiţau şi
ţipau bezmetic, dându-se peste tot de-a rostogolul. Am auzit vocea plină de
o veselie nemăsurată a lui Hong Taiyue:
— Fir-ar mama ei, ăsta nici nu-i porc, e de-a dreptul măgar!
— Aşa e, ştie să dea din copite, a rezonat Huang Tong.
Am scos din gură sfârcul posmăgit, m-am ridicat şi am început să mă
plimb prin cocină, plin de fudulie. Am înălţat capul şi-am ţipat către ei, mi-
am curăţat gâtlejul şi-am scos un grohăit de i-am surprins şi mai tare.
— Scoateţi-i afară şi pe ceilalţi şapte, a zis Hong Taiyue, pe individul
ăsta îl lăsăm vier de prăsilă, doar el să bea laptele scroafei de-acuma, să i
se-ntărească soiul.
Jinlong a sărit în cocină, a făcut ţugu!-ţugu! din gură, s-a aplecat de
şale şi s-a apropiat de indivizii ăia mititei. Mama scroafă a ridicat capul, să-
şi arate tăria în faţa lui Jinlong. Acesta era ager în mişcări şi cât ai clipi din
ochi a şi apucat în mâini doi purceluşi. Mama scroafă s-a repezit la el, dar
Jinlong a împins-o înapoi cu o lovitură de picior. Inşii ăia doi atârnau de
picioare în mâinile lui Jinlong, cu gurile rânjite toate, plângând cu ţipete
ascuţite. Huzhu s-a chinuit să i-l ia pe unul, pe celălalt i l-a luat Huang
Tong. După zgomote, mi-am dat seama că i-au pus în cocina de dincolo de
zid, laolaltă cu cei opt tontălăi care fuseseră separaţi mai înainte. Le-am
auzit pe cele opt lepădături mititele muşcându-le toate laolaltă pe cele două
lepădături mititele nou-venite şi inima mi s-a umplut toată de plăcere - nu
simţeam nici urmă de compătimire. Până să termine Hong Taiyue de fumat
o ţigară, Jinlong i-a înşfăcat şi i-a scos afară pe toţi cei şapte tăntălăi. În
cocina de dincolo de perete, totul era o mare devălmăşie, în care primii opt
veniţi se sfâşiau cu cei şapte nou-veniţi într-un ghem de muşcături.
Rămăsesem doar eu, care ascultam nepăsător de pe partea asta zgomotele
de-acolo. Am privit-o pieziş pe mama scroafa şi mi-am dat seama că se
simţea întristată, dar şi de parcă i s-ar fi luat o piatră grea de pe inimă. La
urma urmei nu era decât o scroafa obişnuită, nu putea să fie la fel de
simţitoare ca oamenii. Uite, deja uitase de durerea de a-şi fi pierdut şleahta
de fii şi fiice şi şedea lângă troacă, hrănindu-se.
Mirosul mâncării a plutit înspre mine şi s-a apropiat foarte repede.
Huzhu a venit la poarta cocinii în mână cu o căldare de furaj. Avea pe ea un
şorţ alb, pe care erau brodate, în caractere de un roşu aprins, cuvintele
„Crescătoria de porci din livada de caişi a brigăzii din satul Ximen“. Avea şi
acoperitoare albe de mâneci şi o beretă, tot albă, semănând astfel foarte bine
cu un meşter brutar de la o cofetărie. A luat furajul cu un linguroi de fier şi
l-a răsturnat în troacă. Mama scroafa a ridicat capul şi şi-a băgat copitele
din faţă în troacă. Furajul i-a căzut peste faţă şi părea să fie alcătuit din
grămezi-grămezi de căcăreze galbene. Răspândea un miros putred cu totul
şi cu totul acru, care îmi stârnea peste măsură aversiunea. Era un furaj
zaharisit pregătit laolaltă de cei doi intelectuali de prim rang ai brigăzii din
satul Ximen, Lan Jinlong şi Huang Huzhu, şi conţinea găinaţ, balegă şi
plante verzi amestecate cu drojdie şi fermentate laolaltă în butoi. Jinlong a
ridicat căldarea şi a vărsat-o complet în troacă. Scroafa a început
neputincioasă să mănânce.
— Mănâncă doar furaj din ăsta? a întrebat Hong Taiyue.
— În ultimele câteva zile am adăugat de fiecare dată câte două
linguroaie de turtă de soia, a zis Huzhu, dar începând de ieri Jinlong a zis să
nu mai punem.
Hong Taiyue s-a iţit în interiorul cocinii şi a cercetat scroafa:
— Pentru a garanta dezvoltarea acestui mic vier de prăsilă, trebuie să-
i dăm meniu îmbelşugat scroafei şi să-i adăugăm îndeajuns furaj.
Huang Tong a zis:
— Nu prea mai sunt multe grâne furajere în grânarul brigăzii.
— Dar nu mai e un hambar de porumb?
— E rezerva pentru caz de război! Dacă e să ne folosim de ea, trebuie
să cerem aprobarea de la comitetul revoluţionar al comunei.
— Şi noi creştem porci pentru caz de război! Dacă de-adevăratelea e
să înceapă războiul şi Armata noastră de Eliberare nu are carne să mănânce,
cum o să poată învinge? Vazându-l pe Huang Tong încă ezitant, Hong
Taiyue a spus cu fermitate: Deschide hambarul, dacă apar probleme, îmi iau
eu răspunderea! Mă duc după-amiază la comună să raportez şi să cer
indicaţii, dar creşterea din belşug a porcilor precumpăneşte faţă de toate
sarcinile politice şi sunt încredinţat că ei n-au să cuteze să ni se pună în faţă.
Important este, a continuat Hong Taiyue pe un ton misterios, să ne lărgim
ferma şi să sporim şeptelul, când o să vină momentul, toate grânele din
grânarele judeţului o să fie ale crescătoriei noastre de porci.
Pe feţele lui Huang Tong şi Jinlong a încolţit un zâmbet ştiutor.
Acum, mireasma de terci de mei se apropia din ce în ce mai mult, oprindu-
se când a ajuns la poarta cocinii de dincolo de zid. Hong Taiyue a spus:
— Ximen Bai, începând de mâine te ocupi şi de hrana scroafei ăsteia.
— Am înţeles, tovarăşe secretar Hong.
— Varsă-i acum în troacă jumate din căldarea de terci.
— Am înţeles, tovarăşe secretar Hong.
Ximen Bai, Ximen Bai, oh, cât de cunoscut îmi era numele ăsta - m-
am pus să chibzuiesc cu toată stăruinţa, ca să-mi amintesc legătura dintre
mine şi acest nume. O faţă familiară a apărut în faţa cocinii. Când am văzut
faţa aceea mare de om trecut prin ciur şi prin dârmon, corpul a-nceput să mi
se cutremure fără oprire, de parcă l-ar fi străbătut un curent electric; în
acelaşi timp, zăvorul amintirilor a fost pe neaşteptate tras la o parte, iar
lucrurile din trecut m-au năpădit ca un şuvoi. Am strigat tare: „Xing’er, mai
trăieşti!“, dar vorbele, odată ce mi-au ieşit pe gâtlej, s-au prefăcut într-un
urlet prelung şi strident. Sunetul nu numai că i-a înfricoşat pe cei din faţa
cocinii de-au sărit în sus, dar m-a făcut şi pe mine să trag o sperietură
zdravănă. Aşa că m-am întors, cu infinită jale, din nou la realitate, m-am
întors la prezent, iar în prezent eu nu mai eram niciun Ximen Nao, eram un
purcel, fiul scroafei celei albe din această cocină.
M-am străduit să-i socotesc vârsta lui Bai, dar mireasma de floarea-
soarelui începuse să mă tulbure. Floarea-soarelui tocmai înflorise, avea
tulpina vânjoasă ca cea de copac, seminţele negre ca pana corbului erau
mari şi grase, discul era cât un lighean, petalele parcă erau forjate din aur,
iar ghimpii cei albi de pe frunze şi tulpină să tot fi avut cam un centimetru:
toate acestea creau o impresie de ferocitate şi hotărâre. Chiar dacă nu
puteam să-i socotesc lui Bai vârsta exactă, mi-am dat seama că trecuse de
cincizeci de ani, la tâmple îi apăruseră deja fire albe, de jur împrejurul
ochilor migdalaţi i se târau cute dese ca un câmp de cânepă, iar dinţii cei
albi şi ordonaţi i se îngălbeniseră şi se tociseră puternic. Am avut subit
senzaţia că de mulţi ani femeia asta trăise mâncând ierburi. Mâncase paie
uscate de orez şi vrejuri tari de fasole, pe care le mestecase scoţând molfăit
după molfăit.
Bai a scos terci cu un linguroi de lemn şi l-a vărsat cu încetul în
troacă. Picioarele din faţă ale bătrânei scroafe s-au ridicat sprijinindu-se de
poarta cocinii, întâmpinând acea mâncare frumos mirositoare. Prostănacii
ăia de dincolo de zid erau ispitiţi de mirosul cel frumos şi scoteau un val de
sunete asurzitoare.
Pe fundalul plescăielilor pe care le scoteau scroafa şi purceluşii de
dincolo de perete, Hong Taiyue i-a ţinut cu seriozitate o cuvântare lui
Ximen Bai. Vorbele îi păreau nemiloase şi fără inimă, dar privirea din ochii
lui scotea lămurit la iveală o tandreţe plină de echivoc. Ximen Bai şedea cu
mâinile lăsate în jos sub lumina soarelui, iar firele ei albe de păr luminau
scânteietor ca argintul. Prin crăpăturile largi din uşa cocinii vedeam cum
picioarele îi freamătă uşurel.
— Ai înţeles vorbele mele? a întrebat sever Hong Taiyue.
— Să staţi liniştit, tovarăşe secretar Hong, a spus Ximen Bai cu vocea
joasă, dar neobişnuit de plină de fermitate. Eu toată viaţa n-am avut copii,
iar purceluşii ăştia sunt fiii şi fiicele mele.
— Aşa e bine, a spus mulţumit Hong Taiyue, avem nevoie de femei
care să se îngrijească de porcii colectivi ca de fiii şi fiicele lor.
 CAPITOLUL 23
Purcelul al Şaişpelea e strămutat într-un loc de răgaz şi bucurii; Diao
Xiaosan greşeşte şi mănâncă pâinică înmuiată în rachiu
— Fârtate, sau omule, pari să te fi sastisit niţel, pleoapele alea umflate
ţi-au acoperit deja ochii, iar pe nări parcă ai slobozit şi un sforăit, mi-a zis
pe un ton hain băieţelul cu capul mare, Lan Qiansui. Dacă nu te interesează
viaţa de porc, o să ţi-o povestesc pe-aia de câine.
— Nu, nu, nu, mă interesează foarte tare, ştii doară, când dumneata ai
fost porc, eu nu ţi-am stat mereu alături. La început am lucrat şi eu la
crescătorie, dar n-am avut deloc în sarcină hrănirea dumitale, iar mai apoi
am fost trimis cu Huang Hezuo să muncim la fabrica de prelucrare a
bumbacului, aşa că ştiu mai mult din auzite câte ceva despre ilustrele
dumitale realizări. Sunt foarte dornic să te ascult povestind, vreau să ştiu
prin tot ce ai trecut, să nu laşi deoparte niciun detaliu. Nu-mi băga în seamă
pleoapele, când îmi acoperă ochii e semn că îmi concentrez toată energia ca
să te ascult povestind...
— Treburile care au urmat au fost extrem de învălmăşite şi
complicate, nu pot să le aleg decât pe cele însemnate şi mai cu tărăboi ca să
ţi le povestesc, a rostit băieţelul cu capul mare. Deşi Ximen Bai o hrănea pe
mama mea, scroafa, cu toată migala, eu am continuat să sug ca smintitul -
să o storc de lapte, ce mai -, iar asta a făcut-o să paralizeze în partea din
spate. Îşi târşâia picioarele din spate ca nişte tărtăcuţe veştejite după ea şi se
târa prin cocină proptindu-şi cu mare greutate jumătatea din faţă a corpului
în picioarele din faţă. Între corpul ei şi al meu nu mai era acum cine ştie de
diferenţă. Aveam părul lucios, de parcă mi l-ar fi dat cu un strat de ceară, iar
pielea îmi era rozalie şi răspândea o mireasmă frumoasă. Pielea sărmanei
mele mame, scroafa, era murdară, iar partea din spate a corpului îi era
pătată de rahat şi pişat, slobozind putoare. Când voiam să-i sug sfârcurile,
urla ca din gură de şarpe, cu lacrimile ţâşnindu-i din ochii triunghiulari. Se
târa trăgându-şi după ea corpul cel schilodit, se ferea de mine, se ruga de
mine: „Fiule, fiul meu bun, cruţ-o pe mama, ai uscat-o pe mama de toată
măduva, nu vezi în ce stare nenorocită m-ai adus? Te-ai făcut deja mare
acum, poţi să te hrăneşti foarte bine şi de unul singur“. Dar eu nu-i băgăm
în seamă rugăminţile disperate, o răsturnam cu râtul şi-i luam două sfârcuri
în gură în acelaşi timp, iar pe când ea scotea ţipete ascuţite de parcă era sub
cuţit, eu simţeam cum ţâţele care altădată dădeau lapte dulce şi bun erau
acum la fel de seci şi serbede ca o bucată de cauciuc vechi - mai puteau să
dea, în cantitate extrem de mică, doar un lichid lipicios, sărat, urât mirositor
şi care nici nu mai era lapte, ci otravă. O împingeam cu aversiune, făcând-o
să facă o tumbă. Se văita amarnic şi mă ocăra mânioasă:
— Al Şaişpelea, dobitoc fără urmă de inimă ce eşti, eşti un drac,
taică-tău n-a fost vier, a fost lup...
Din cauza paraliziei de la picioarele din spatele ale scroafei, Ximen
Bai a răbdat dojana lui Hong Taiyue. S-a justificat cu ochii înlăcrimaţi:
— Tovarăşe secretar, mi-am dat toată silinţa, dar purcelul ăsta e peste
poate, nu l-ai văzut cum bea lapte, ca lupii şi ca tigrii - şi vacă, nu scroafa,
să fi fost, şi-ar fi damblagit-o cu suptul ăsta...
Hong Taiyue s-a sprijinit de zidul cocinii să se uite înăuntru, iar pe
mine m-a trecut deodată un gând, mi-am ridicat picioarele din faţă şi m-am
înălţat drept. Nu mi-a trecut prin cap că să te înalţi aşa, proptindu-te doar pe
picioarele din spate, e o mişcare pe care numai porcii de la circ, care au fost
dresaţi îndelungă vreme, sunt în stare să o facă - eu am făcut-o cu totul în
largul meu. Mi-am atârnat copitele din faţă deasupra zidului, aproape
atingându-i cu căpăţâna barba lui Hong Taiyue. Acesta a tras o sperietură, s-
a tras înapoi, a iscodit să vadă dacă mai era cineva în jur, apoi i-a zis cu
voce joasă lui Ximen Bai:
— Te-am învinuit degeaba, pe loc o să trimit pe cineva să-l scoată, ca
să-l creştem separat pe regele ăsta al porcilor!
— Eu i-am zis tovarăşului vicepreşedinte Huang, dar el a zis că
trebuie să te aşteptăm pe dumneata să te întorci ca să cercetezi.
— Tâmpitul ăla, a rostit Hong Taiyue, nici în asemenea privinţă
măruntă nu îndrăzneşte să ia o hotărâre!
— Pe dumneata te cinsteşte toată lumea. Bai a ridicat capul şi i-a
aruncat o privire lui Hong Taiyue, apoi şi l-a lăsat grabnic în jos, îngânând:
Dumneata eşti revoluţionar vechi, eşti om cinstit şi faci treburile cu
dreptate...
— Bine, bine, să nu mai zici din astea de-acum încolo, a dat Hong
Taiyue din mână. A ţintuit apoi faţa de pe care se revărsau valuri de roşeaţă
a lui Bai şi-a zis: Încă locuieşti în cămăruţa paznicului de la morminte?
Mută-te aici în staul, vino să stai cu Huang Huzhu şi ceilalţi.
— Nu, a zis Bai, n-am origine sănătoasă, sunt o babă murdară, nu
vreau să le fiu nesuferită tinerilor...
 Hong Taiyue a ţintuit-o cu vigoare o vreme, apoi şi-a răsucit capul şi-
a ţintuit frunzele cele voinice de floarea-soarelui, rostind cu voce joasă:
— Bai, Bai, dacă n-ai fi fost cu moşierii, ce bine-ar fi fost...
Am scos un grohăit, dând astfel glas trăirilor complicate din inima
mea. Ca să spun cinstit, nu mai simţeam o gelozie deosebit de intensă, dar
relaţia pe zi ce trece mai subtilă dintre Hong Taiyue şi Bai mă făcea
instinctiv să nu mă simt prea vesel. Treaba dintre ei fireşte că nu se
terminase încă, iar rezultatul tragic din final îl ştii, dar am să-ţi povestesc
totuşi detaliat ce şi cum.
M-au mutat într-o cocină deosebit de largă. Când am părăsit locul
unde m-am născut, am aruncat pentru ultima oară un ochi scroafei care
şedea prostită într-un colţ: în inimă nu simţeam nici urmă de duioşie pentru
ea. Orice s-ar zice însă, venisem pe această lume ieşind din pântecul ei, din
ţâţele ei storsesem hrana cu care mă făcusem mare, avusese bunătatea să mă
crească şi trebuia să o răsplătesc, dar chiar nu-mi trecea prin minte cum. În
cele din urmă, am slobozit o pişare la ea în troacă, pentru că se spune că
pişarea de vier tânăr conţine o mare cantitate de hormoni, care au un efect
curativ aparte în cazul scroafelor paralizate din pricina alăptatului excesiv.
Noul meu sălaş era cea mai spaţioasă dintr-un şir de cocini separate,
care se aflau la o distanţă de o sută de metri de cele două sute de cocini nou
construite. În spatele casei mele se găsea un cais mare, iar jumătate din
coroana lui învăluia văzduhul de deasupra cocinii. Aceasta era de tip
deschis, cu streaşina din spate lungă şi cea din faţă scurtă, soarele putând
astfel să lumineze fără nicio piedică. Pe jos era toată pardosită cu cărămizi
pătrate. La colţuri se aflau găuri acoperite cu grilaje prin care excrementele
puteau să se scurgă afară lesnicios. În colţul unde era dormitorul meu, se
găsea o grămadă de paie aurii care răspândeau o odoare curată şi proaspătă.
M-am învârtit încoace şi-ncolo în sălaşul meu cel nou, adulmecând mirosul
cărămizilor celor noi precum şi pe cel al pământului cel nou, al lemnului
proaspăt de arţar japonez şi al cocenilor proaspeţi de sorg. Eram foarte
mulţumit. Faţă de locuinţa scundă şi murdară a bătrânei scroafe, noul meu
sălaş era o adevărată reşedinţă nobilă. Era un loc bine aerisit şi ventilat,
excelent luminat, construit numai din materiale ecologice şi complet lipsit
de orice fel de emanaţii periculoase. Uite de pildă, grinda aceea, e un
trunchi de arţar de-abia retezat, cu tăietura albă ca zăpada lăsând să se
prelingă un lichid amărui. Împletitura de coceni de sorg care slujea drept
acoperiş pentru casă era şi ea făcută recent, seva paielor încă nu se uscase,
şi ele răspândeau un miros dulce-acrişor; mestecate, ar fi avut hotărât un
gust foarte bun. Asta era însă odaia mea, n-aveam să-mi demolez singur
casa ca să-mi satisfac apetitul pentru delicatese, dar să iau aşa o gură cât să
simt gustul nu era de nepermis. Puteam să mă ridic cu uşurinţă, să-mi
proptesc corpul doar pe picioarele din spate şi să merg la fel ca oamenii:
această îndemânare unică trebuia pe cât cu putinţă să o păstrez secretă.
Presimţeam că m-am coborât în viaţă într-o epocă porcească marcată de o
înflorire fără precedent; niciodată în istoria oamenilor nu mai fusese poziţia
porcilor atât de nobilă, însemnătatea lor atât de mare şi influenţa atât de
profundă - oamenii, cu miile şi milioanele, se vor prosterna, la apelul
conducătorilor, în faţa porcilor. Mă gândeam că, la apogeul epocii porceşti,
vor exista mulţi oameni care vor năzui ca în viaţa viitoare să se reîncarneze
în porci şi şi mai mulţi vor fi încercaţi de simţirea că oamenii nu fac cât
porcii. Presimţeam că mă născusem sub o stea norocoasă - din acest punct
de vedere cred că regele Yama nu s-a purtat nedrept cu mine. Voiam să fac
minuni în epoca porcilor, dar în prezent situaţia nu era coaptă, trebuia să
continui să fac pe prostul şi nătângul, să-mi ascund înzestrările şi să le
păstrez nevăzute, să prind toate ocaziile, să-mi întăresc oasele şi muşchii, să
pun carne pe mine, să-mi oţelesc corpul şi să-mi călesc voinţa şi să aştept
venirea zilelor cele ca focul de fierbinţi. Din acest motiv, tehnica aparte a
mersului precum oamenii nu trebuia cu niciun preţ să le-o arăt acestora cu
uşurinţă - presimţeam că ea îmi va fi de mare folos, iar pentru a nu-mi ieşi
din formă, continuam să o exersez în adâncul nopţii, când oamenii sunt toţi
în pace.
Am izbit o dată cu râtul meu cel tare în perete, şi pe dată a apărut o
gaură. Am apăsat puţin cu picioarele din spate în podea, şi o cărămidă s-a
rupt în două. M-am ridicat drept în picioare şi am atins cu gura împletitura
din acoperiş: am muşcat uşurel o dată, şi o bucată dintr-un cocean de sorg
mi-a căzut în gură. Ca să nu mi se descopere urmele, am sfărâmat coceanul
ăla în bucăţi, l-am înghiţit şi n-am dat afară nici măcar rămăşiţele. În curte –
să o socotim curte - m-am ridicat drept în picioare şi mi-am pus copitele din
faţă peste o crăcană de cais groasă cât un mâner de sapă. În urma acestor
experimente detectivistice, am priceput cum stăteau lucrurile. Această
cocină care unui porc de rând i-ar fi părut splendidă, solidă şi bine făcută
era pentru mine o jucărioară din pastă de hârtie, pe care în doi timpi şi trei
mişcări puteam s-o fac una cu pământul. Desigur că nu eram atât de nătâng,
înainte să vină momentul potrivit, n-aveam să-mi distrug singur sălaşul. Nu
numai că n-aveam să-l distrug, aveam chiar să îi port bine de grijă. Aveam
să păstrez curăţenia, aveam să păstrez ordinea, aveam să-mi fac nevoile
într-un loc prestabilit, aveam să-mi controlez pofta de a râma peste tot când
mă mănâncă râtul şi aveam să le las oamenilor cea mai frumoasă impresie.
Înainte să devin rege atotstăpânitor, să fiu cetăţean model. Eram un porc cu
173
mare ştiinţă a celor vechi şi bună pricepere a celor noi - Wang Mang, cel
din dinastia Han, îmi era model.
Lucrul care mă bucura cel mai tare era că noul meu sălaş avea
electricitate - un bec de o sută de waţi spânzura de grinda cea mai înaltă.
Am aflat mai apoi că toate cele două sute de cocini nou construite aveau
electricitate, dar becurile din ele erau de doar 25 de waţi. Firul de care
trăgeai ca să aprinzi şi să stingi lumina se lăsa în jos lipit strâns de perete.
Am ridicat o copită, l-am prins între degete şi-am tras uşurel de el: cu un
clic, becul a luminat alb. Era amuzant, iată, şi în satul Ximen începuse în
sfârşit să bată vântul primăvăratic al modernizării, după cel iernatic al Marii
Revoluţii Culturale. Am stins lumina la iuţeală, să nu-şi dea seama că ştiu s-
o aprind. Ştiam că instalaseră becuri cu scopul de a ne supraveghea
mişcările - mi-am imaginat atunci o instalaţie care să fie fixată în cocini,
permiţându-le oamenilor să nu facă altceva decât să stea în casele lor
confortabile şi să nu le scape nimic din activităţile noastre.
Mai apoi, o asemenea instalaţie chiar a apărut - este vorba de
sistemele de monitorizare TV cu circuit închis montate astăzi peste tot, în
fiecare fabrică mare, atelier, şcoală, bancă, ba chiar şi toaletă publică. Îţi
spun însă că, şi dacă ar fi avut o asemenea instalaţie pe vremea aceea, iar în
sălaşul meu ar fi montat o cameră de supraveghere, tot aş fi lipit de ea nişte
rahat de porc, să li se umple ochii numai de el.
Când m-am mutat în sălaşul cel nou era deja toamnă târzie, iar razele
soarelui cele roşii sporiseră şi cele albe scăzuseră. Soarele roşu înroşise cu
totul frunzele caisului, facându-le cu nimic mai prejos faţă de cele de pe
174
Colinele Parfumate - bineînţeles că ştiam unde se află Colinele Parfumate
şi bineînţeles că ştiam că frunzele roşii simbolizează iubire şi că pe ele se
pot scrie poeme; în fiecare zi, în zori şi pe înserat, când soarele urca şi
cobora de pe cer şi când crescătorii de porci mâncau de dimineaţă şi de
seară, iar în cocini era neobişnuit de multă linişte, mă ridicam drept în
picioare, îmi încovrigam copitele din faţă în dreptul pieptului şi culegeam
frunze roşii din cais, le îndesam în gură şi le mestecam. Erau proaspete şi
amărui, bogate în fibre, coborau tensiunea arterială şi-ţi curăţau bine dinţii.
Mestecam frunze de cais în acelaşi fel în care tinerii la modă de astăzi
mestecă gumă. Priveam către sud-vest, unde şir după şir de cocini, în bună
ordine, semănau cu nişte cazărmi, scoase în relief de câteva sute de caişi;
sub soarele de un roşu aprins al amurgului sau scăldaţi în razele zorilor,
frunzele acestora erau strălucitoare, ca focul sau ca norii cei roşietici, într-
un tablou fără pereche de frumos. În acele vremuri de lipsuri de toate
felurile, oamenii erau destul de insensibili la frumuseţile naturii, dar dacă
acei caişi şi acele cocini s-ar fi păstrat până astăzi, sigur ar fi putut atrage
orăşenii să vină să admire frunzele roşii - primăvara s-ar fi putut organiza o
sărbătoare a florilor de cais, toamna una a frunzelor roşii, cu vizitatorii
mâncând în staul şi dormind în cocini şi experimentând astfel în mod
concret viaţa la ţară. M-am luat cu vorba, iartă-mă. Eram un porc cu
imaginaţie bogată, cu mintea plină de numeroase fantezii de neînţeles, iar
scenele pe care le închipuiam singur adesea mă înfricoşau de-mi ţâţâia
fundul şi mă scăpăm pe mine sau mă amuzau de râdeam în hohote. Porci
cărora le ţâţâie fundul şi se scapă pe ei de frică se puteau vedea peste tot,
dar porci care să râdă în hohote nu mai existau alţii - o să mai pomenesc
despre asta mai încolo, deocamdată nu mai spun însă nimic.
Într-una din acele zile în care frunzele erau toate de un roşu aprins, să
fi fost cam ziua a zecea din luna a zecea după calendarul lunar, da, da, a
zecea din a zecea, negreşit, am încredere în memoria mea, în ziua a zecea
din a zecea deci, în geana dimineţii, când soarele de-abia ce-începea să se
înalţe în cer şi era mare şi roşu şi blând, Lan Jinlong, care de mult nu se mai
arătase la faţă, s-a întors. În fruntea celor patru fraţi Sun, care în anii de
altădată îi fuseseră şi cal, şi şa, slujindu-l zi şi noapte, şi împreună cu
contabilul brigăzii, Zhu Hongxin, se întorsese din zona muntoasă Yimeng
cu 1057 de porci, pe care dăduse doar cinci mii de yuani. Nu se ajungea nici
la cinci yuani, în medie, pe porc, ceea ce chiar era surprinzător de ieftin. Îmi
făceam atunci gimnastica de dimineaţă în nobila mea reşedinţă: prinsesem
cu copitele din faţă creanga de cais care se întindea deasupra curţii mele şi
făceam exerciţii de întindere a corpului pe verticală. Creanga de cais era
mlădioasă dar robustă, elastică dar şi puternică; această tărie a ei îmi făcea
trupul să se depărteze deseori de pământ, iar frunzele roşii şi îmbrumate de
cais să plutească în jos una după alta. Mişcându-mă aşa, eram de trei ori
câştigat - îmi oţeleam trupul, experimentam bucuria de a-mi simţi temporar
corpul desprinzându-se de atracţia gravitaţiei, iar frunzele căzute la pământ
le mutam cu copitele în locul unde dormeam. Îmi pregăteam un culcuş
buretos şi călduţ. Presimţeam că urma să vină o iarnă aspră, iar eu trebuia să
mă pregătesc să fac faţă bine frigului şi să mă încălzesc. Tocmai când mă
căţăram plin de bucurie pe fundul crăcanei, am auzit duduit de motor; când
am ridicat ochii, am văzut trei camioane cu remorcă venind pe drumul de
pământ din afara livezii. Camioanele păreau ostenite după un drum lung,
arătând de parcă de-abia s-ar fi strecurat afară dintr-un deşert - boturile le
erau acoperite de un praf gros, de greu le mai deosebeai culoarea originală.
Au intrat hurducăindu-se în livadă şi s-au oprit pe terenul gol din spatele
cocinilor nou construite. Pe acesta se găseau răspândite de-a valma, printre
fire de pir pătate de noroi, bucăţi de cărămidă şi de olane. Cele trei
camioane semănau cu nişte monştri cu coada prea mare ca să mai dea din ea
şi s-au foit nu ştiu câtă vreme până să se oprească în chipul potrivit. Atunci
l-am zărit pe Lan Jinlong, cu părul zburlit şi faţa murdară, strecurându-se
afară din cabina primului camion, în timp ce din cabina camionului din
spate s-au strecurat afară contabilul Zhu Hongxin şi cel mai mare dintre
fraţii Sun, Sun Long. După aceea, din remorca celui de-al treilea camion s-
au ridicat în picioare ceilalţi fraţi Sun şi Mo Yan, cel asemenea unui
drăcuşor. Pe capetele şi feţele băieţeilor ăstora stratul de praf şi ţărână era
atât de gros, că semănau ca două picături de apă cu soldaţii de teracotă ai
Primului împărat. În acel moment, am auzit guiţat de porc venind din
remorci; guiţatul a crescut treptat-treptat, transformându-se într-un cor de
ţipete ascuţite. Eram fără pereche de însufleţit, căci îmi dădeam seama că
zilele prosperităţii porceşti au venit. Încă nu îi văzusem la chip pe porcii
ăştia din munţii Yimeng, doar le auzisem ţipetele şi le adulmecasem mirosul
ciudat al excrementelor. Presimţeam însă că era vorba de o turmă de
indivizi tare urâţi.
Hong Taiyue a venit în zbor călare pe o „Căprioară de aur“ nouă-
nouţă - pe vremea aceea, bicicletele erau încă marfă la mare căutare şi doar
secretarul filialei de partid de la fiecare brigadă putea să-şi cumpere una în
baza bonurilor. Hong Taiyue şi-a proptit bicicleta la marginea terenului
aceluia gol, în apropiere de un cais căruia i se tăiase coroana pe jumătate;
nici nu şi-a mai pus lacăt la ea, de aici văzându-se că însufleţirea lui nu era
una obişnuită. Parcă venind în întâmpinarea unor soldaţi întorşi dintr-o
expediţie de departe, şi-a deschis amândouă braţele şi a alergat spre Jinlong
- să nu crezi că voia să-l îmbrăţişeze, ăsta e un obicei din străinătate, iar în
vremea creşterii din belşug a porcilor, chinezii încă nu-l adoptaseră. Ajuns
în faţa lui Jinlong, Hong Taiyue şi-a plecat deodată braţele desfăcute, a
întins o mână, l-a bătut pe Jinlong pe umăr şi i-a zis:
— I-ai cumpărat?
— O mie cincizeci şi şapte, am îndeplinit sarcina cu depăşire de plan!
a zis Jinlong, în timp ce corpul a început să i se zdruncine. Hong Taiyue n-a
mai apucat să-l sprijine, că a picat la pământ cu capul înainte.
După ce Jinlong a leşinat aşa, cei patru fraţi Sun şi contabilul Zhu
Hongxin, care ducea o geantă neagră din imitaţie de piele, au început şi ei
să se zdruncine din toate încheieturile. Doar Mo Yan era încă plin de
vioiciune, îşi rotea braţele şi striga tare:
— Ne-am întors învingători! Am învins!
Soarele roşu-roşu îi scălda pe toţi în lumină, făcând ca scena să aibă
ceva tragic şi înălţător în ea. Hong Taiyue a pus cadrele de la brigadă şi pe
câţiva miliţieni să-i sprijine pe cei ce trebuiau sprijiniţi şi să-i care pe cei ce
trebuiau căraţi din rândul şoferilor şi al acestor merituoşi şi trudiţi
cumpărători de porci şi să-i ducă la şirul de case unde locuiau crescătorii de
animale. Hong Taiyue a poruncit apoi tare:
— Huzhu, Hezuo, luaţi cu voi câteva femei şi faceţi tăieţei şi fierbeţi
ouă, ca să ne arătăm recunoştinţa pentru truda lor; restul, veniţi toţi la
descărcat!
Când au deschis grilajul de la spate al remorcilor, am văzut şi eu
chestiile alea înfricoşătoare. Care porci, cum o să fie ăia porci, cum să li se
potrivească numele de porc? Erau de toate mărimile şi de toate culorile, dar
toţi, fară excepţie, erau pătaţi de rahat pe corp, răspândind o duhoare care îţi
lua nasul. Am apucat grabnic câteva frunze şi mi-am astupat nările.
Crezusem că o să aducă o turmă de purceluşe frumuşele să-mi fie mie
însoţitoare, ca eu, viitorul rege al porcilor, să mă bucur din plin de plăcerile
iubirii, şi nici nu-mi trecuse prin cap că, dimpotrivă, o să vină cu o turmă de
monştri ieşiţi din împreunare de lup cu mistreţ! La început nici n-am mai
vrut să mă uit la ei, dar accentul lor străin atât de puternic m-a făcut din nou
curios. Lan, deşi aveam suflet de om, eram în fond doar un porc, nu trebuie
să ai aşteptări prea mari în privinţa mea. Nu se află om să nu fie curios,
darmite un porc?
Ca să mai uşurez supărarea pe care ţipetele lor ascuţite o provocau
timpanelor mele, am mototolit două frunze, le-am făcut cocoloş şi mi-am
astupat cu ele urechile. Punând la lucru picioarele din spate şi ridicându-le
pe cele din faţă, m-am apucat de cele două crăci de cais, dobândind astfel
un câmp vizual vast şi cuprinzând complet cu privirea scena de pe terenul
gol de lângă cocinile nou construite. Ştiam că duc pe umeri o sarcină
însemnată, că voi juca un rol de frunte în istoria ţinutului Gaomi din nord-
est în anii 1970 şi că înfăptuirile mele vor fi într-un final puse în scriptură
de băieţică ăla de Mo Yan. Trebuia să port de grijă corpului meu şi să-mi
protejez vederea, mirosul şi auzul - toate acestea erau condiţii esenţiale
pentru a-mi întemeia legenda.
Mi-am pus copitele din faţă şi bărbia pe crăcană, ca să uşurez
presiunea pe care o îndurau picioarele mele din spate. Crăcile s-au plecat
sub apăsarea mea şi-au început să freamăte uşurel. O ciocănitoare lipită de
coaja copacului, cu capul ponciş, m-a privit curioasă cu ochii ei mici şi
negri. Nu înţelegeam limba păsărilor, n-aveam cum să comunic cu ea, dar
îmi dădeam seama că felul în care arătam i se părea uluitor şi minunat. Am
străbătut cu privirea printre frunzele cele rărite ale caisului şi m-am uitat la
indivizii ăia pe care îi descărcaseră din camioane; ameţiţi, cu ochii
împăienjeniţi şi cu picioarele moi cum erau, toţi erau vrednici de milă. O
scroafă cu râtul ca o colivie şi urechile ascuţite, poate din pricină că era
bătrână şi slăbită, nu îndurase hurducăielile drumului şi, de cum a coborât
din maşină, a leşinat. Stătea culcată într-o parte pe jos, cu ochii daţi peste
cap şi cu spume albe la gură. Alte două scroafe tinere cu trăsături uşor mai
regulate şi care foarte probabil fuseseră fătate de aceeaşi mamă, îşi
arcuiseră spinarea şi vomitau. Vomitatul lor s-a transmis cu iuţeală,
asemenea unei viroze, făcând jumătate dintre porci să-şi arcuiască şi ei
spinările pentru vomat. Dintre ceilalţi inşi, unii şedeau pe-o parte, alţii
stăteau trântiţi, iar încă alţii se scărpinau de coaja aspră a caişilor, scoţând
hârjâit după hârjâit - Cerule, ce piele aspră aveau! Da, ăştia aveau păduchi,
aveau şi pecingine, trebuia să-mi păstrez vigilenţa şi să mă ţin la distanţă de
ei. Un vier negru mi-a atras atenţia. Individul era slab, dar capabil, cu botul
straniu de lung, coada târându-se pe pământ, coama deasă şi tare, umerii
laţi, fundul ascuţit, picioarele mari şi groase, ochii mărunţi, dar cu privirea
tăioasă şi doi colţi de un galben uscat ieşindu-i afară pe lângă colţurile gurii.
Era în mare măsură un mistreţ încă nedomesticit, aşa că, pe când ceilalţi
făceau fel de fel de măscări din cauză că-i lăsaseră puterile de la drumul cel
lung cu maşina, insul ăsta se plimba agale privind peisajul şi semănând cu
un golan care stă cu braţele încrucişate fluierând. După câteva zile, Jinlong
avea să-i dea un nume răsunător: Diao Xiaosan. Diao Xiaosan este un
personaj antagonic – soiul ăla rău care îi smulge fetei legăturica şi vrea s-o
înhaţe şi pe ea - din opera revoluţionară model Râuleţul Shajia, cu largă
răspândire pe atunci. Au existat multe piese cu mine şi Diao Xiaosan, le las
pentru mai târziu şi nu le dau glas acum.
Am văzut cum, la comanda lui Hong Taiyue, membrii comunei s-au
apucat să bage porcii în cele două sute de cocini aşezate pe cinci rânduri.
Prinderea porcilor s-a petrecut cu învălmăşeală şi gălăgie. Indivizii ăştia cu
IQ-ul scăzut erau obişnuiţi cu traiul în sălbăticie în zona muntoasă Yimeng
şi nu pricepeau că odată intraţi în cocini o să huzurească, socotind în loc că
a intra în cocini înseamnă a merge la abator; din această pricină, slobozeau
plânsete îndurerate, scoteau urlete ascuţite, izbeau şi bocăneau şi o tuleau
care încotro, întrebuinţându-şi ultimele puteri şi luptându-se ca nişte fiare
încolţite. Hu Bin, cel care făcuse multe rele pe vremea când eram taur, a
fost izbit în burtă de un porc alb care înnebunise cu totul; după ce s-a
prăbuşit cu faţa în sus, Hu s-a chinuit să se ridice la loc, cu faţa palidă,
capul scăldat în sudori reci şi gemând cu mâinile pe burtă. Nefericitul ăsta
avea o inimă neguroasă, se vedea plin de înzestrări şi voia să se bage în
toate, dar de suferit suferea întotdeauna tot el - era vrednic şi de ură, şi de
milă. Mai ţii minte cum l-am dres eu pe vremea când eram taur pe băieţică
ăsta pe pragurile râului, nu? Nu-l văzusem de câţiva ani. Îmbătrânise, dinţii
din faţă îi căzuseră şi îşi bălmăjea vorbele din cauza asta; eu în schimb eram
porc de doar o jumătate de an şi eram în primăvara vieţii, în anii mei de aur:
să nu vorbim mereu de amarul transmigraţiei, îşi are şi ea avantajele ei. Într-
un acces de furie, un mascul castrat, cu jumătate de ureche sfâşiată şi
belciug de fier prins în nas, l-a muşcat pe Chen Dafu de deget. Stricatul ăsta
care se încurcase cu Wu Qiuxiang a scos un urlet exagerat, de parcă porcul
îi retezase toată mâna şi nu-l rănise doar la un deget. În vădit contrast cu
aceşti bărbaţi nefolositori erau femeile de vârstă mijlocie precum Yingchun,
Qiuxiang, Bai Lian sau Zhao Lan, care, aplecate de şale, cu mâinile întinse,
slobozind ţugu!-ţugu! pe gură şi cu zâmbete prietenoase pe faţă, se mişcau
încet şi se apropiau de porcii care fuseseră forţaţi să se ducă la colţurile
zidurilor. Deşi porcii ăştia din Yimeng răspândeau o duhoare rea, pe feţele
femeilor nu se citea nici urmă de aversiune, iar zâmbetele le erau cu totul
sincere. Porcii mai slobozeau câte un grohăit plin de groază, dar n-o mai
luau la fugă. Mâinile femeilor se întindeau spre ei, atingându-i fără să se
ferească de mizerie, şi-i scărpinau pe corp. Porcul nu ţine la scărpinat, omul
nu face faţă la periat. Spiritul de luptă al celor din Yimeng s-a făcut cât ai
bate din palme praf şi pulbere, iar ei, unul după altul, şi-au mijit ochii şi,
zdruncinându-se cu totul, s-au moleşit la pământ. Femeile au profitat şi i-au
luat în braţe pe aceşti porci căzuţi prizonieri blândeţii şi, scărpinându-i pe
pântec, s-au pus să îi care în cocini.
Hong Taiyue le-a lăudat din belşug pe femei, iar pe bărbaţii cei
grosolani şi repeziţi i-a luat în zeflemea şi batjocură pe toate părţile. Lui Hu
Bin, care gemea fără oprire la pământ, i-a zis:
— Ce, ţi-a muşcat porcul sula? Uită-te la tine cât eşti de căcăcios,
ridică-te de-acolo, dă-te deoparte, nu te mai face de râs aici în faţa
oamenilor!
Lui Chen Dafu, care răcnea şi el jalnic fără încetare, i-a spus:
— Şi tu, mă, bărbat eşti tu? Nici dacă-ţi rupea două degete nu trebuia
să plângi şi să te vaieţi aşa!
Cu degetele încleştate, Chen Dafu a zis:
— Tovarăşe secretar, e accident de muncă, statul trebuie să-mi
plătească tratamentul şi hrana!
— Du-te tu acasă şi-aşteaptă, aşteaptă să trimită Consiliul de stat şi
Comisia Militară Centrală un elicopter să te ducă la Beijing să-ţi tratezi
rana! Cine ştie, poate cadrele de conducere de la centru o să te şi primească
în audienţă!
— Tovarăşe secretar, nu mă lua peste picior, sunt eu prost, dar ştiu să
deosebesc vorba bună de aia rea!
Hong Taiyue l-a scuipat pe toată faţa şi i-a mai tras şi un picior în
fund, ocărându-l:
— Cară-te, mă, în mă-ta de-aici! Eşti prost, ai? Dar când te ţii de
muierlâcuri nu mai eşti prost? Când faci gâlceavă la punctele de muncă nu
mai eşti prost?
Spunând aceasta, i-a mai tras un picior în fund.
Chen Dafu s-a ferit şi a urlat:
— Ce, Partidul dă în oameni?
— Partidul nu dă în oamenii buni, dar pe pierde-vară din ăştia ca tine
doar cu bătaia îi vindeci! Piei din ochii mei, numai când te văd mă ia
apăsarea în inimă! Pontatorul de la grupa a doua a venit? În dimineaţa asta,
pui o juma’ de punct la toţi care au ajutat la prinderea porcilor, doar la Hu
Bin şi la Chen Dafu nu!
— Pe ce bază? a zbierat Chen Dafu ridicându-şi glasul.
— Pe ce bază? a zbierat şi Hu Bin piţigăindu-şi-l pe al lui.
— Fără nicio bază, voi doi îmi staţi ca un spin în ochi!
 Punct de muncă, punct de muncă, Cin’ nu te-are nu mănâncă! Chen
Dafu a uitat de rana de la deget şi şi-a încleştat mâna vătămată într-un
pumn, fluturându-i-o lui Hong Taiyue în faţa ochilor şi strigând:
— Îmi scazi punctul de muncă, ce, vrei să-mi moară de foame nevasta
şi copiii? În seara asta, îi iau cu mine şi dormim la tine acasă!
Hong Taiyue a zis dispreţuitor:
— Tu crezi că eu m-am făcut mare că au băgat alţii frica-n mine?
băiatu’ face revoluţie de câteva zeci de ani şi-a mai văzut ciurucuri d-astea
cu care n-o scoţi la capăt ca tine, poate că la alţii o ţine cu manevre d-astea
de scârnăvie, da’ nu la băiatu!
Hu Bin vrusese la început să facă şi el tărăboi alături de Chen Dafu,
dar soţia lui, Bai Lian, i-a tras o palmă cu o mână grasă pătată toată de rahat
de porc, iar după aceea a luat o faţă surâzătoare şi i-a zis lui Hong Taiyue:
— Tovarăşe secretar, nu te coborî la unul ca ăsta.
Hu Bin şi-a ţinut gura, arătând de parcă ar fi avut o suferinţă
înăbuşită, de parcă ar fi vrut să plângă dar nu îndrăznea.
— Ridică-te de-acolo, i-a zis Hong Taiyue, oi fi trăgând speranţă c-o
să vină să te ridice cu lectica cu patru oameni?
Hu Bin s-a căţărat obidit înapoi pe picioare şi-a urmat-o, cu gâtul între
umeri, pe Bai Lian, cea mare cât un cal, înapoi spre casă.
Cu mare gălăgie, o mie cincizeci şi şapte de porci din munţii Yimeng
au fost căraţi în marea lor majoritate înăuntru; trei însă n-au intrat în cocini.
O scroafă galben-pământie a murit, la fel şi un purcel negru cu pete albe.
Cel de-al treilea, porcul mistreţ Diao Xiaosan cel negru la culoare, s-a
strecurat sub un camion şi nu ieşea de-acolo nici mort. Miliţianul Wang
Chen a adus din staul o prăjină din lemn de arţar, cu gândul să-l împungă
afară de-acolo, doar că numai ce-a băgat-o dedesubt, că Diao Xiaosan a
prins-o între dinţi. Nici porcul, nici omul nu se clinteau, ceea ce a dus la o
situaţie ca la trasul de odgon. Nu-l puteam vedea pe Diao Xiaosan sub
maşină, dar îmi puteam bine imagina înfăţişarea lui. Ţinea cu dinţii de
prăjină, cu toată coama sculată pe el şi aruncând din ochi lumini verzui cu
totul crunte. În mare măsură nu era un porc domestic, ci o fiară sălbatică. În
anii care au urmat, această fiară sălbatică m-a învăţat multe. Mai întâi mi-a
fost duşman, apoi mi-a devenit sfetnic. Aşa cum am spus mai înainte, istoria
mea şi a lui Diao Xiaosan va da contururi pronunţate şi culori vii capitolelor
care urmează.
 Miliţianul acela cu statură impunătoare şi-a încercat aşa puterile cu
Diao Xiaosan, care se afla sub remorcă: erau unul pe măsura altuia, iar când
prăjina se întâmpla să mai înainteze sau să se dea înapoi, nu o făcea mai
mult de câteva degete. Oamenii priveau prostiţi. Hong Taiyue se lăsase într-
o parte, ca să se uite sub camion. Numeroşi alţii l-au imitat şi s-au lăsat într-
o parte ca să se uite şi ei dedesubt. Văzându-le poziţiile ciudate, m-am
străduit să mi-l imaginez pe porcul de sub camion, pe voinicul acela
sălbatic, neîmblânzit şi plin de ticăloşie. În sfârşit, cineva s-a trezit şi-a
venit să-i dea lui Wang Chen o mână de ajutor. M-am umplut de dispreţ faţă
de oamenii aceia: într-o luptă cinstită, eşti unul contra unul, aşa, cu mai
mulţi oameni punându-se cu un singur porc, mari oameni ce mai sunt ei!
Mă preocupa gândul că porcul de sub camion va fi tras afară de prăjina
aceea în orice clipă, ca un nap uriaş de mare smuls din pământ, dar pe dată
s-a auzit limpede un trosc!, şi numai ce i-am văzut pe oamenii care trăgeau
de prăjină prăbuşindu-se pe spate şi făcându-se grămadă unul peste altul.
Prăjina cobiliţei se rupsese, iar tăietura era albă ca zăpada - era clar că Diao
Xiaosan o retezase.
Fără să vrea, oamenii s-au pus pe ovaţii. Toate vietăţile de pe lumea
asta sunt la fel: un rău mărunt, ca şi o ciudăţenie măruntă, stârnesc
vrăjmăşia oamenilor, pe când răul cel mare, ca şi ciudăţenia cea mare, sunt
venerate de aceştia. Acţiunile lui Diao Xiaosan, chiar dacă nu puteau fi
socotite vreun rău mare sau vreo ciudăţenie mare, depăşiseră deja în chip
lămurit statutul de rău mărunt sau măruntă ciudăţenie. A mai dat unul să
împungă cu prăjina înăuntru, însă de sub camion a răsunat un trosc! care l-a
înfricoşat pe omul acela de-a aruncat prăjina şi-a luat-o la fugă. Oamenii
comentau în fel şi chip: unii sugerau ca Diao să fie împuşcat cu puşcociul,
alţii să fie străpuns cu lancea, iar alţii să fie ars în vâlvătaia focului. Toate
aceste sugestii barbare au fost respinse de Hong Taiyue, care a zis cu o
expresie gravă pe faţă: „Păreri mai de căcat decât căcatul! Noi vrem să
facem aici creşterea din belşug a porcilor, nu omorârea din belşug a
porcilor!“ Mai apoi a venit unul cu sugestia să fie trimisă să se strecoare sub
camion o femeie cu mult sânge în ea, care să ia porcul la scărpinat - un vier
aşa de rău o şti el să respecte femeile, nu? Şi unui vier aşa de rău scărpinat
de-o femeie o să-i piară valvârtej sălbăticia, nu? Ideea nu era rea, dar pe
cine să trimită înăuntru a devenit numaidecât o problemă, în acel moment,
Huang Tong, care încă deţinea funcţia de vicepreşedinte al comitetului
revoluţionar, dar care în realitate era lipsit de orice putere, a rostit:
 — Cu bună răsplată, se găseşte femeie curajoasă! Cui poate să se
strecoare acolo şi să supună porcul ăsta sălbatic - recompensă punctele pe
trei zile de muncă!
Hong Taiyue a zis cu mare răceală:
— Să se bage nevastă-ta!
Wu Qiuxiang a fugit în spatele oamenilor şi l-a ocărât pe Huang Tong:
— Dai din gură şi trăncăneşti, de te faci singur de ruşine! Nu pe trei
zile, pe trei sute de zile să fie punctele de muncă, şi fata tot nu se bagă
înăuntru acolo!
În acest moment de impas, Ximen Jinlong a ieşit dintr-una din cele
cinci odăi din capătul livezii care slujeau drept dormitor îngrijitorilor şi
unde se pregătea şi hrana animalelor. Când a ieşit de pe uşă, cele două
frumuseţi din familia Huang îl sprijineau fiecare dintr-o parte, dar după ce-a
făcut câţiva paşi, le-a împins la o parte. Umăr la umăr, cele două îl urmau,
de parcă i-ar fi fost frumoase gărzi de corp. În spatele lor mai veneau
Ximen Baofeng, în spate cu geanta ei de medicamente, precum şi Lan
Jiefang, Bai Xing’er, Mo Yan şi încă alţii, o ceată întreagă. Am zărit faţa
serioasă a lui Ximen Jinlong, ostenită aşa cum era după drumul cel lung, am
zărit şi găleţile de mâncare pentru porci pe care le duceau cu cobiliţele Lan
Jiefang, Bai Xing’er şi mai bine de zece alţi oameni şi, chiar cu nările mele
astupate cu frunze de cais, tot am putut adulmeca mireasma furajelor. Era
ceva păstos făcut dintr-un amestec de turtă din seminţe de bumbac, uscătură
de cartofi dulci, resturi de boabe negre de soia şi frunze de cartofi dulci.
Scăldate în razele aurii ale soarelui, găleţile acelea de lemn trimiteau în sus
aburi albi ca laptele, în urma cărora aroma se împrăştia peste tot. Am zărit
şi aburii care se ridicau vijelioşi, asemenea vălătucilor de nori, prin uşa
odăilor acelora. Oamenii din ceata aceea, mari şi mici de-a valma cum erau,
căpătaseră în zorii zilei un caracter profund solemn, semănând cu trupele de
sprijin care duc raţiile soldaţilor pe linia frontului. Ştiam că porcii din
Yimeng, aproape turtiţi de foame, se vor apuca pe loc de mestecat cu mare
bucurie, iar viaţa lor fericită îşi va avea astfel începutul. Deşi sunt de
origine nobilă şi dispreţuiesc să mă alătur vouă, totuşi, de vreme ce am
renăscut ca porc, mă văd silit să fac după obiceiul locului şi să vă socotesc
asemenea mie, aşa că, fraţi şi surori, daţi-mi voie să vă dau binecuvântarea,
să vă doresc sănătate şi poftă bună! Vă doresc să vă adaptaţi cu cea mai
mare iuţeală la viaţa de aici şi, pentru cauza socialismului, să vă căcaţi din
belşug, să vă pişaţi din belşug şi să vă-ngrăşaţi din belşug, căci, aşa cum
spun ei, un porc este o făbricuţă de îngrăşăminte, iar toate ale porcului sunt
o comoară: carnea e o delicatesă, din piele se pot face produse de
marochinărie, din oase se face clei, din coamă perii şi până şi bila noastră
poate să intre în alcătuirea medicamentelor.
Văzându-l pe Jinlong cum vine, oamenii au rostit pe o singură voce:
„Bine, bine!“ Ca să desfaci talanga, e nevoie şi de cel care-a legat-o! De
vreme ce Jinlong putuse să aducă porcul ăsta sălbatic din munţii Yimeng
până aici, o să-l poată scoate şi de sub camion. Hong Taiyue i-a înmânat o
ţigară şi i-a aprins-o cu mâna lui. Să-ţi ofere secretarul o ţigară era un act de
cea mai mare curtenie, nu ceva de rând. Jinlong avea buzele albe, ochii
vineţi, părul în neorânduială şi părea deosebit de obosit. Prin cumpărarea
porcilor la Yimeng, trudise cu mare merit, căpătase prestigiu în rândul
membrilor comunei şi recâştigase încrederea secretarului Hong. Când
acesta i-a oferit o ţigară, a părut să fie copleşit de asemenea favoare. A pus
ţigara fumată pe jumătate pe o cărămidă - a pescuit-o pe dată de acolo Mo
Yan ca să tragă din ea - şi-a dat jos vechea uniformă care se decolorase şi
albise şi era peticită la umeri şi la încheieturi şi a lăsat la vedere o bluză
purpurie de sport cu gulerul răsfrânt, pe pieptul căreia erau imprimate cu
vopsea albă trei caractere mari în caligrafie stil Mao - „Jinggangshan“. Şi-a
suflecat mânecile şi s-a îndoit de şale ca să se strecoare sub camion. Hong
Taiyue l-a oprit:
— Jinlong, nu te repezi. Porcul ăsta a înnebunit de-a dreptul. Nu
vreau să-l răneşti şi cu atât mai puţin vreau să te rănească el pe tine. Şi tu, şi
el sunteţi avere preţioasă pentru marea brigadă din satul Ximen.
Jinlong s-a lăsat pe vine şi s-a iţit în jos. A cules o bucată de ţiglă
îmbrumată şi-a aruncat-o dedesubt; presupun că Diao Xiaosan a prins-o în
gură, a mestecat-o, pleosc!, pleosc!, sfărâmând-o în bucăţi şi săgetând din
ochii lui mici în toate părţile cu priviri crunte, care le trimiteau oamenilor
fiori pe şira spinării. Jinlong s-a ridicat în picioare, şi-a ţuguiat buzele şi un
zâmbet i-a încolţit pe obraji. Expresiile lui băieţică ăsta îmi erau deosebit de
cunoscute - doar să-i apară o asemenea expresie pe faţă şi ştiai că i-a venit o
idee. Iar ideile acestea erau în majoritate prea minunate ca să le pui în
vorbe. I-a şoptit ceva la ureche lui Hong Taiyue, de parcă-i era frică să nu-l
audă Diao Xiaosan de sub camion. Îşi făcea însă prea multe griji: sunt
încredinţat că în afară de mine, niciun alt porc de pe pământul ăsta nu
înţelegea vorba oamenilor, iar faptul că eu o înţelegeam era un caz cu totul
excepţional, explicat prin aceea că Ceaiul uitării de pe Terasa contemplării
celor de-acasă nu avusese efect asupra mea. Altminteri, aş fi fost şi eu
asemenea făpturilor câtă frunză şi iarbă cuprinse în transmigraţie, care de
cum dau pe gât un bol de ceai uită cu totul şi cu totul de vieţile trecute şi de
cele viitoare. Am văzut cum faţa lui Hong Taiyue se lăţeşte şi ea într-un
zâmbet. L-a bătut pe Jinlong pe umăr şi i-a zis râzând:
— Băieţică, ai nimerit-o!
Cam în răstimpul cât fumezi o jumătate de ţigară, Ximen Baofeng a
venit în fugă cu două pâinişoare albe ca zăpada. Am văzut că pâinişoarele
erau gogoneţe şi răspândeau un miros bogat de băutură. Pe loc am priceput
şiretlicul lui Jinlong - voia să-l facă pe Diao Xiaosan să se-mbete şi să-şi
piardă puterea de a se împotrivi. Dacă aş fi fost în locul lui, fireşte că nu m-
aş fi lăsat păcălit. Dar Diao Xiaosan era în fond doar un porc, sălbatic sută
la sută, dar cu un IQ evident nu prea ridicat. Jinlong a aruncat sub camion
pâinişoara înmuiată în rachiu. Eu tot repetam în sinea mea: „Fârtate, să nu
care cumva s-o mănânci, dacă muşti din ea o să pici în capcana lor!“ Dar
Diao Xiaosan clar a mâncat pâinişoara cu rachiu, pentru că am văzut cum
pe feţele lui Jinlong, Hong Taiyue şi ale celorlalţi dă pe dinafară bucuria
care apare când o lucrătură se brodeşte bine. Mai apoi l-am văzut pe Jinlong
bătând din palme şi spunând: „Căzut-a, căzut-a!“ Era o vorbă din romanele
din vechime - când tâlharii pun în băutură un leac adormitor şi-i amăgesc pe
alţii să bea, bat după aceea din palme şi spun „Căzut-a! Căzut-a!“, iar
ceilalţi chiar cad. Jinlong s-a strecurat sub camion şi l-a târât afară pe Diao
Xiaosan, care era beat de-şi scutura şi-şi legăna mereu căpăţâna. Mormăia,
dar îşi pierduse puterea de a se împotrivi, aşa că s-a lăsat ridicat de oameni
şi aruncat într-o cocină care era despărţită de un perete de noul meu sălaş.
Aceste două cocini erau locuinţe separate de celelalte, pregătite anume
pentm vierii de prăsilă; aşezându-l înăuntru pe Diao Xiaosan, era clar că-l
creşteau şi pe el de prăsilă. Mi s-a părut o hotărâre absurdă. Eu aveam
picioarele puternice şi trainice, eram zvelt şi înalt de statură, aveam pielea
rozalie şi părul alb, botul scurt şi urechile grase, eram un tânăr plin de
înzestrări din rândul neamului porcesc, iar a mă creşte pe mine de prăsilă
era pe potrivă cu voia Cerului şi a pământului, însă o sămânţă inferioară ca
Diao Xiaosan ăsta - ştiţi cu toţii deja cum arată la figură - ce fel de
descendenţi putea să aibă? La mulţi ani după ce s-au petrecut lucrurile, am
înţeles că Jinlong şi Hong Taiyue luaseră o decizie corectă. În anii ’70 ai
secolului trecut, era sărăcie de bunuri, iar penuria de carne de porc era
serioasă; oamenilor le plăcea atunci cel mai mult să mănânce carnea grasă
care se topeşte în gură, în timp ce astăzi, când nivelul de trai a crescut atât
de mult, gurile oamenilor s-au ticăloşit din ce în ce mai mult, deja nu se mai
mulţumesc cu animalele domestice, le place şi mai tare gustul de
sălbăticiune: descendenţii ieşiţi din împreunările lui Diao Xiaosan ar fi
putut fi scoşi la vânzare ca mistreţi adevăraţi. Astea sunt însă vorbe despre
vremuri de mai târziu, nu le mai continui acum.
Desigur, ca porc cu inteligenţă cu mult peste cea de rând, nu uitam să
mă protejez. Când i-am văzut că se mişcă înspre mine cărându-l pe Diao
Xiaosan, le-am ghicit pe loc intenţiile. Mi-am dat neîntârziat jos picioarele
din faţă de pe crăcana caisului, iar după aceea m-am trântit încetişor pe
maldărul acela de iarbă uscată şi frunze veştede de la colţul zidului,
prefâcându-mă că dorm. Am auzit zgomotul greu pe care l-au făcut când l-
au trântit pe Diao Xiaosan în cocina de dincolo de perete, am auzit
mormăitul lui, precum şi laudele pe care Hong Taiyue, Jinlong şi ceilalţi mi
le aduceau. Am mijit încetişor un ochi, uitându-mă la oamenii de dincolo de
zid. Soarele se ridicase deja sus pe cer, iar feţele le străluceau de parcă ar fi
fost date cu praf de aur.
 CAPITOLUL 24
Sărbătorind veştile bune, membrii comunei aprind foc de tabără;
regele porcilor fură învăţătură ascultând frumoase istorii
Omule, sau fârtate, a zis Cap-Mare Lan Qiansui cu tonul derbedeilor
din Beijing, mai departe să ne-aducem aminte de strălucirea acelei toamne
târzii şi de ziua cea mai strălucitoare din acea toamnă târzie plină de
strălucire. În acea zi, frunzele roşii din livada de caişi erau precum cinabrul,
norii lipseau de pe cer până la o depărtare de zece mii de li, iar prima şi
ultima şedinţă de lucru din ţinutul Gaomi cu privire la creşterea din belşug a
porcilor s-a desfăşurat la Crescătoria de porci din livada de caişi a brigăzii
din satul Ximen. Această întrunire a fost apreciată drept o activitate
inovatoare, în ziarul provinciei s-a publicat o informare extinsă despre ea,
iar câteva cadre de la nivelul judeţului şi al comunei care au avut legătură
cu ea au fost promovate pe poziţia imediat superioară; întrunirea a fost
consemnată în analele istorice din Gaomi şi reprezintă de asemenea o mare
onoare în istoria satului nostru, Ximen.
Pentru a aranja această întrunire, membrii brigăzii din Ximen, sub
conducerea lui Hong Taiyue, la comanda lui Jinlong şi la indicaţiile lui Guo
Baohu, cadru la brigadă şi în acelaşi timp vicepreşedinte al comitetului
comunei, s-au pregătit zi şi noapte timp de o săptămână. Din fericire era
anotimpul tihnit, în pământ deja nu mai era nimic de recoltat, aşa că şi cu
tot satul ocupându-se de întrunire, tot n-aveau să fie întârzieri în sezonul
agricol; dar, chiar dacă ar fi fost anotimpul cel mai încărcat al muncilor de
toamnă, tot n-ar fi contat, pentru că în acei ani politica era pe primul loc şi
producţia pe al doilea: creşterea porcilor era politică, iar politica era totul,
drept care totul se dădea la o parte în faţa ei.
Din clipa în care primise vestea că şedinţa de lucru cu privire la
creşterea porcilor la nivel judeţean avea să se desfăşoare aici, întregul sat se
cufundase într-un fel de atmosferă sărbătorească. Mai întâi secretarul filialei
de la brigadă, Hong Taiyue, a proclamat cu megafonul, pe un ton plin de
însufleţire, această veste bună; mai apoi, ţăranii din tot satul au ieşit spontan
pe uliţe. Era trecut de nouă seara, iar Internaţionala, deja se terminase de
difuzat la megafon; în zilele de rând, la ora asta membrii comunei dormeau
deja pe kang, iar tinerii însurăţei din familia Wang de la capătul de apus al
satului se puneau să se împreuneze. Vestea cea bună le-a agitat însă inimile
oamenilor şi le-a schimbat vieţile. De ce nu mă iei la întrebări ca să afli cum
de putea un porc dintr-o cocină aflată în adâncul livezii de caişi să ştie
situaţia din sat? Ca să-ţi spun drept, începusem deja riscanta activitate de a
ieşi noaptea din cocină pentru a observa sălaşul porcilor, a mă ţine de şotii
şi cochetării cu scroafele din munţii Yimeng şi a rătăci după aceea în
plimbare prin sat. Iar toate secretele acestuia le aveam în palma mea.
Membrii comunei au aprins lampioane şi torţe şi-au pornit pe uliţe, pe
aproape fiecare faţă întinzându-se un zâmbet. De ce erau aşa de bucuroşi?
Pentru că în acei ani, era de-ajuns ca un sat sau altul să devină model, că
uriaşe profituri veneau rostogolindu-se asupra lui. Oamenii s-au strâns mai
întâi în curtea sediului brigăzii, aşteptând ca secretarul filialei şi personajele
de frunte din brigadă să apară pe scenă. Înfăşurat într-o haină căptuşită,
Hong Taiyue şedea sub razele luminoase ale lămpii cu gaz, iar mulţumirea
care îi venea din străfundul sufletului îi umplea faţa de o splendoare ce îţi
lua ochii, făcând-o să semene cu o oglindă de aramă lustruită cu
glaspapirul.
— Tovarăşi colectivişti, şedinţa de lucru cu privire la creşterea din
belşug a porcilor la nivel judeţean se va desfăşura în satul nostru: acesta
este un semn al grijii Partidului pentru noi, dar este şi o încercare la care ne
pune, iar noi vom depune cu siguranţă cele mai mari eforturi pentru a aranja
cum se cuvine această întrunire. Ne vom folosi în acelaşi timp de vântul
revoluţionar pe care-l va stârni ea pentru a ridica pe noi culmi munca de
creştere a porcilor - acum creştem doar o mie, trebuie să creştem cinci mii,
zece mii, iar când ajungem la douăzeci de mii, vom merge la Beijing să-i
raportăm preşedintelui Mao vestea cea bună!
După ce secretarul şi-a terminat cuvântarea, oamenii tot nu s-au
răspândit, iar mai ales tinerii şi tinerele aflaţi în frumoasa primăvară a vieţii
şi care n-aveau unde să-şi reverse energiile de-abia se ţineau să nu se suie-n
copaci sau să se coboare-n fântâni, să ucidă sau să pună foc şi să se lupte
până la moarte cu imperialiştii, revizioniştii şi contrarevoluţionarii: cum să
te culci într-o asemenea noapte? Cei patm fraţi Sun, fără să-i mai ceară
permisiunea secretarului, s-au repezit în birou şi au scos din dulap gongurile
şi tobele puse de multă vreme la păstrare acolo; Mo Yan, care niciodată nu
se împăca să rămână singur şi care, deşi se făcea nesuferit oamenilor de
peste tot, avea obrazul gros, nu-i păsa şi se băga în toate, le-a luat-o altora
înainte şi şi-a pus pe spate una dintre tobe. Restul tinerilor au răscolit şi ei
sub dulap steagurile multicolore cu care se făcuse Revoluţia Culturală, iar
mai apoi un grup unduind steaguri şi cu surle şi trâmbiţe şi zarvă până la cer
a apucat-o pe uliţe, defilând din capătul de răsărit în cel de apus şi apoi din
cel de apus în cel de răsărit, înfricoşând ciorile din salcâmi şi făcându-le să
zboare speriate şi să croncăne înnebunite. În cele din urmă, grupul care
defila s-a reunit în mijlocul crescătoriei de porci din livada de caişi. La vest
de sălaşul meu şi la nord de cele două sute de cocini ale porcilor din
Yimeng, pe acel teren gol unde se-mbătase Diao Xiaosan, porcul sălbatic
din Yimeng, Mo Yan s-a folosit de crăcile caişilor doborâţi pentru a construi
cocinile şi a aprins, cu mare curaj şi nesăbuinţă, un foc de tabără. Flăcările
ardeau aţâţate, scoţând un şuierat ca de vânt şi răspândind mireasma aparte
pe care o au ramurile pomilor când ard. Hong Taiyue vrusese la început să-l
dojenească pe Mo Yan, dar văzând scena plină de entuziasm a tinerilor
ţopăind şi cântând în jurul focului nu s-a putut nici el ţine să nu se pună pe
ţopăit. Bucuria oamenilor era nemăsurată, dar porcii din cocini erau cu
spaima mare în suflet. Mo Yan adăuga fără întrerupere crăci peste foc, iar
lumina acestuia îi scălda faţa într-o splendoare care îţi lua ochii, facându-l
să semene cu un drăcuşor proaspăt dat cu vopsea într-un templu. Deşi încă
nu-mi pusesem oficial coroana de rege al porcilor, căpătasem prestigiu în
faţa celorlalţi porci. Cu cea mai mare viteză, am transmis vestea către prima
dintre cocinile de la capătul fiecărui şir. I-am spus celui mai deştept dintre
cei cinci porci din prima cocină din primul şir, o scroafă, Conopida-albastră:
— Zi-le tuturor să nu se sperie, zilele noastre cele bune au sosit!
I-am spus după aceea celui mai perfid dintre cei şase porci din prima
cocină din cel de-al doilea rând, un porc castrat, Urlet-de-lup-sălbatic:
— Zi-le tuturor să nu se sperie, zilele noastre cele bune au sosit!
I-am zis celei mai frumoase dintre scroafele din prima cocină din
rândul al treilea, o purcea, Fluturaş-vrăjitor:
— Zi-le tuturor să nu se sperie, zilele noastre cele bune au sosit!
Fluturaş-vrăjitor avea ochii grei de somn şi arăta înduioşător de
prostuţă. Nu m-am putut stăpâni şi am sărutat-o pe obraz, facând-o să
scoată un strigăt ascuţit. După aceea, controlându-mi bătăile pline de
fericire ale inimii, am alergat spre prima cocină din rândul al patrulea
spunându-le celor patru porci castraţi de acolo, porecliţi cei Patru apărători
războinici:
— Ziceţi-le tuturor să nu se sperie, zilele noastre cele bune au sosit!
Cei patru m-au întrebat nedumeriţi:
— Ce spui acolo?
 — Şedinţa de lucru cu privire la creşterea din belşug a porcilor se va
desfăşura la noi. Zilele noastre cele bune au sosit! am zbierat eu tare. Am
alergat apoi iute înapoi la sălaşul meu, pentru că înainte de a fi înscăunat
rege, nu voiam ca oamenii să afle secretul preumblărilor mele nocturne.
Chiar şi de l-ar fi aflat, tot nu m-ar fi putut împiedica - urzisem deja cam
trei planuri iscusite ca să pot intra şi ieşi liber din cocină -, dar tot era mai
bine să fac pe prostul şi nătângul. Am alergat iute, căutând pe cât cu putinţă
să mă feresc de razele focului de tabără. Aproape că n-aveam însă unde să
mă feresc, acest foc care se repezea în sus până la cer lumina întreaga
livadă, iar eu m-am văzut pe mine însumi, viitorul rege al porcilor, cum mă
aflu în alergare, cu tot corpul lucind, ca şi cum aş fi fost îmbrăcat în
mătăsuri lipite de corp - un fulger numai lumină în curgere şi şuvoi de
splendoare. Când m-am apropiat de sălaşul meu regesc, am sărit în zbor, am
apucat cu copitele din faţă (cele aşa de iscusite că ar fi putut să-mi sape
sigiliu oficial sau să falsifice dolari americani) crăcile plecate ale caisului şi
mi-am lăsat trupul cel plin de fluiditate şi asemenea unui fus să treacă,
folosindu-se de elasticitatea crăcilor şi inerţia proprie, dincolo de zid şi să se
coboare în culcuş.
Am auzit un ţipăt ascuţit şi mi-am simţit copitele împungând în ceva
plin de elasticitate. Când mi-am pironit ochii să mă uit, m-a cuprins fără
voie focul mâniei. Se întâmplase că, profitând de absenţa mea, lepădătura
aia sălbatică de dincolo de perete - Diao Xiaosan, porcul din Yimeng - se
trântise foarte în largul lui pe mândrul meu crivat, dormind. Am început de
îndată să simt furnicături şi tot de îndată privirea mi s-a înrăit. I-am zărit
corpul cel urât şi murdar stând întins în culcuşul meu cel rânduit cu atâta
migală. Săracele paie aurii! Păcat de frunzele de cais, cu roşul lor aprins şi
aroma lor delicată! Lepădătura asta îmi împuţise patul şi îmi lăsase în el
păduchi murdari şi bucăţi de piele cu pecingine; îndrăznesc să socotesc că
nu era câtuşi de puţin prima oară când făcea asta. Focul mâniei mi s-a
aprins în piept, puterile mi s-au strâns toate în căpăţână şi-am auzit cum
dinţii îmi scrâşnesc de-mi înţeapă urechile. Iar individul ăla, zâmbind cu
obrazul lui gros şi fără ruşine, a dat din cap înspre mine, iar apoi, de parcă
nu s-ar fi întâmplat nimic, a dat fuga să urineze sub cais. Eram un porc plin
de bună-creştere şi acordam deosebită atenţie igienei, drept care îmi
fixasem locul pentru urinat în colţul de sud-vest al cocinii, unde se afla o
gaură care dădea afară din cocină şi pe care o luam mereu la ţintă cu
acurateţe, astfel încât urina să curgă prin ea şi aproape să nu lase înăuntru
nicio urmă. Iar sub cais era locul unde îmi desfăşuram activităţile de
pregătire fizică - podeaua acolo era curată şi strălucitoare, de parcă ar fi fost
din dale de marmură, astfel încât de fiecare dată când făceam mişcările de
întindere a corpului căţărat pe cracă iar copitele se atingeau de ea, se isca un
sunet clar şi melodios. Iar acum, unui loc aşa magnific lepădătura asta îi
aducea stricăciune cu pişatul ei împuţit! Dacă una ca asta e de îndurat, ce nu
e? Aceasta e o vorbă veche care avea o largă răspândire pe vremea aceea,
dar pe care astăzi rar o auzi folosită - fiecare epocă îşi are vorbele ei cu
largă răspândire. Mi-am pus în mişcare energiile şi, curajos asemenea
maestrului de arte marţiale care izbeşte piatra cu capul, am luat la ţintă
fundul lepădăturii ăleia - mai precis ar fi să spun că i-am luat la ţintă ouăle
cele mari - şi-am izbit brusc. Forţa uriaşă a reculului m-a făcut să mă dau
înapoi doi paşi; picioarele din spate mi s-au înmuiat şi-am căzut în fund pe
pământ. În acelaşi timp, am văzut cum fundul lepădăturii ăleia se răsuceşte
sus-sus, cum un cârnat subţire de rahat îi ţopăie afară din el şi cum corpul i
se izbeşte de zid vâjâind ca un obuz şi ricoşează după aceea înapoi. Toate
acestea s-au petrecut într-o clipă, parcă pe jumătate în vis şi jumătate în
realitate. Partea cea mai reală era că acum lepădătura aia stătea întinsă sub
zid ca un cadavru, exact în locul în care îmi dădeam eu afară excrementele -
aici e locul unde trebuie să dormi tu, împuţiciune ce eşti! Lepădătura
zvâcnea din tot corpul, cu picioarele încovrigate, spinarea arcuită ca a unei
pisici sălbatice care-şi arată vitejia şi ochii daţi peste cap - le vedeai doar
albul, nu şi floarea, ca la intelectualul burghez care dispreţuieşte în cel mai
înalt grad poporul muncitor. Mă simţeam oarecum ameţit, râtul îmi era uşor
amorţit şi lăcrămam - îmi folosisem acum toate puterile, dacă nu m-aş fi
izbit de lepădătura aia, cred că aş fi trecut prin zid, lăsând în el o gaură
rotundă. După ce m-am calmat, m-au apucat oarecare temeri: răutatea
săvârşită de lepădătura asta când îmi murdărise fără permisiune dulcele
culcuş era de bună seamă o faptă odioasă şi vrednică de toată ura, dar nu era
totuşi o nelegiuire de moarte, deci să-l învăţ minte era lucru acceptabil, dar
să-l bag în mormânt era clar o treabă excesivă. Desigur, chiar dacă Ximen
Jinlong, Hong Taiyue şi ceilalţi ar fi judecat că Diao Xiaosan a fost ucis de
mine, tot nu mi-ar fi făcut nimic, trăgând speranţă cum trăgeau ei că sula
mea o să le plodească purceluşi. Unde mai pui că Diao Xiaosan murise în
sălaşul meu, deci, aşa cum zic cei din Shanghai, „se lăţise peste margine“ şi
îşi căutase moartea cu lumânarea. Teritoriul omului e sacru, e nevoie să fie
apărat cu sânge şi viaţă de om: oare teritoriul porcului nu e la fel?
Animalele îşi au toate graniţele lor, tigrul, leul, câinele, unul nu face
excepţie. Dacă aş fi sărit eu la el în cocină şi l-aş fi omorât cu muşcăturile,
atunci ar fi fost vina mea, dar aşa, el venise să doarmă în crivatul meu şi el
urinase în locul meu de pregătire fizică, drept care se cheamă că îşi
provocase singur necazul. Întorcând aşa lucrurile pe toate feţele, cugetul
meu s-a liniştit. Singurul aspect care-mi stârnea remuşcări era că îl
atacasem pe neaşteptate şi pe la spate, pe când îşi făcea nevoile. Deşi nu
alesesem momentul intenţionat, tot nu era treabă cinstită şi dreaptă, iar când
ştirea avea să se propage, aceasta avea să-mi ştirbească reputaţia. Mi se
părea neîndoielnic că lepădătura a murit, dar, ca să-ţi spun cinstit, nu voiam
să moară. Simţeam în el un spirit sălbatic plin de vigoare, un spirit venit din
codri şi din câmpii, precum cel din desenele pe pereţi din vremurile cele
mai îndepărtate sau din epopeile eroice trecute mai departe din gură în gură
şi care emană un fel de parfum artistic primitiv. Acesta lipsea în acele
vremuri cu lăudăroşenie excesivă, la fel cum lipseşte, desigur, şi în
vremurile noastre cele gentil afectate, pseudodelicate şi fals cool. S-a iscat
în mine un sentiment de tovărăşie şi, cu lacrimi în ochi, m-am dus lângă el,
am ridicat o copită din faţă şi l-am scărpinat puţin pe burta lui cea aspră.
Burta i-a zvâcnit niţel, şi el a slobozit un geamăt pe nări. Uite că nu murise!
Eram plăcut surprins, l-am mai scărpinat şi el a mai gemut. Pe când gemea
aşa, negrul ochilor a apărut la locul lui, însă corpul îi era tot mototol şi nu
putea să şi-l mişte deloc. Apreciam că ouăle lui suferiseră un atac cu totul
distructiv. Locul în cauză este unul vital pentru masculii din toate speciile:
femeile cu experienţă bogată, curajoase şi viteze ale satului, când se luau la
luptă cu bărbaţii, întotdeauna se îndoiau de şale ca să-i prindă de locul ăla,
iar de cum îi prindeau, bărbaţii deveneau clei în mâinile lor, îi modelau în
ce chip voiau ele. Mă gândeam că lepădătura asta, chiar de nu murise, era
pierdută cu totul - ce, o să se facă bine la loc două ouă făcute bucăţi?
Aflasem din Ştirile de referinţă că urina masculilor care nu s-au
împreunat încă te poate scula din morţi - şi în Farmacopeea doctorului Li
Shizhen din China veche există unele consemnări, însă nu complete. În acea
epocă, Ştirile de referinţă era singurul ziar care mai putea să spună puţin
adevărul, restul ziarelor şi emisiunilor erau numai vorbe false şi vorbe
goale. Prin aceasta m-a atras pe mine Ştirile de referinţă şi, ca să-ţi spun
cinstit, unul din principalele motive pentru care ieşeam eu din cocină seară
de seară era să mă duc la sediul brigăzii şi să-l ascult pe furiş pe Mo Yan
citind cu voce tare ziarul ăsta. Şi lui băieţică ăla tot Ştirile de referinţă îi
plăcea cel mai mult să-l citească. Băieţică avea pe atunci părul uscat şi
decolorat, urechile degerate, purta o haină vătuită ruptă şi pantofi scâlciaţi,
avea ochii mici ca nişte crăpături şi era extrem de urât la chip, dar uite că o
aşa comoară ca el, în suflet cu gândul la patrie şi cu ochii deschişi către
lumea largă, ca să dobândească dreptul de a citi Ştirile de referinţă, îi
adresase din proprie iniţiativă stăruitoare rugăminte lui Hong Taiyue şi
căpătase permisiunea de a sta de gardă, în mod voluntar, noaptea la sediul
brigăzii.
La sediul brigăzii, adică în clădirea principală din curtea familiei
Ximen, era instalat un telefon cu manivelă de stil vechi, iar pe perete
spânzurau două uriaşe baterii uscate. În cameră se găsea o masă cu trei
sertare de pe vremea lui Ximen Nao, în timp ce în colţ se afla un pat stricat,
cu trei picioare care se clătinau şi unul rupt. Pe masă era şi o lampă de
sticlă, o sursă de lumină rareori văzută în vremurile acelea, iar băieţică de
Mo Yan, la masa aceea şi la lampa aceea, îndura vara muşcăturile de ţânţar
şi iarna frigul ca să citească Ştirile de referinţă.
Poarta de la curtea familiei Ximen fusese despicată şi făcută lemne de
foc pe timpul Marii căliri a oţelului, iar de atunci încoace curtea rămăsese
deschisă urât, ca gura unui bătrân fără dinţi. Aceasta îmi făcea lesnicios
furişatul în curte pe timpul nopţii. Întors iar pe lume de trei ori, amintirile
lui Ximen Nao se slăbiseră treptat, însă când am văzut silueta
neîndemânatică precum un urs a lui Lan Lian, care-şi ara ogorul profitând
de noaptea cu lună, când am auzit gemetele slobozite de Yingchun din
cauza durerilor de oase şi când i-am auzit pe Qiuxiang şi Huang Tong
ciondănindu-se, m-a cuprins rău neastâmpărul.
Deşi cunoşteam multe semne, aveam rar ocazia să citesc în persoană.
În schimb, băieţică ăla de Mo Yan toată seara întorcea pe toate feţele Ştirile
de referinţă, citind şi repetând ce citea, ba uneori şi recitând cu ochii
închişi. Băieţică chiar avea preaplin de energie şi mai era şi culmea prostiei,
recita Ştirile de referinţă! Ochii lui cei mici se făceau de un roşu aprins, iar
de la fumul lămpii fruntea i se făcea neagră ca pana corbului - tot ardea ca
disperatul uleiul de lampă pe care-l primea pe gratis de la stat. Aşa, prin
gura lui, eu am devenit porcul cel mai cultivat şi mai învăţat de pe faţa
pământului în anii ’70. Ştiam că preşedintele american Nixon, însoţit de o
suită numeroasă, a venit în avionul „Spiritul din ’76“ vopsit în argintiu,
albastru şi alb, cu care a aterizat pe aeroportul din Beijing. Ştiam că
preşedintele Mao Zedong l-a primit pe Nixon în biblioteca sa înţesată de
cărţi legate cu sfoară în stil tradiţional, cei de faţă fiind, în afară de
traducător, prim-ministrul Consiliului de Stat, Zhou Enlai, şi secretarul de
stat Henry Kissinger. Ştiam că Mao Zedong a spus cu umor: „La alegerile
trecute, am votat pentru dumneavoastră!“ şi că Nixon a răspuns şi el cu
umor: ,Aţi ales cel mai mic dintre două rele!“ Ştiam şi că astronauţii
americani s-au suit pe Lună cu nava spaţială Apollo 17, că au executat
acolo investigaţii ştiinţifice, au colectat o mare cantitate de mostre de rocă
şi au înfipt steagul american. După aceea au slobozit şi urină din belşug, dar
pentru că pe Lună gravitaţia e foarte mică, stropii au început să se scuture
precum cireşele cele galbene din copac. Mai ştiam şi că într-o singură
noapte avioanele americane aproape au întors cu bombele lor Vietnamul în
epoca de piatră. Ştiam de asemenea că Zhizhi, ursul panda pe care China îl
făcuse cadou Angliei, decedase din nefericire la grădina zoologică din
Londra pe data de 4 mai 1972, la vârsta de 15 ani, în urma unei boli tratate
îndelung, dar fără rezultat. Ştiam şi că în rândul unor intelectuali de prim
rang din Japonia urinoterapia avea o largă răspândire, iar urina băieţilor
necăsătoriţi avea un preţ exorbitant, cu mult peste cele mai fine băuturi...
Chiar ştiam multe, nu pot să le enumăr până la capăt una câte una. Mai
important e de spus că nu eram vreun tâmpit din ăia care învaţă de dragul
învăţăturii, eram un bun exemplu de individ care învaţă şi se foloseşte de
învăţătură, şi care are curaj să pună în practică. Băieţică ăla de Ximen
Jinlong îmi semăna întru câtva, în fond, cu câteva zeci de ani înainte, îi
fusesem tată bun.
Am ţintit un şuvoi din urina mea de porc tânăr către botul mare şi
rânjit al lui Diao Xiaosan şi l-am slobozit înăuntru. Uitându-mă la colţii ăia
ai lui de un galben-uscat, mă gândeam: „Lepădătură, băiatu’ te spală pe
dinţi!“ Debitul meu de urină fierbinte era foarte ridicat şi, deşi îl controlam,
tot l-am stropit pe Diao şi în ochi. Mă gândeam: „Lepădătură, îţi dau cu
alifie de ochi, urina asta e dezinfectantă, iar efectul nu e cu nimic mai prejos
decât la cloramfenicol!“ Lepădătura de Diao Xiaosan a plesnit din buze şi-a
dat urina mea pe gât, gemetele i s-au făcut mai tari, iar ochii i s-au deschis -
chiar era un lichid miraculos care te scoală din morţi. La o clipă după ce am
terminat de urinat, el s-a aşezat în capul oaselor, apoi s-a ridicat în picioare,
a încercat să meargă câţiva paşi, dar partea din spate a corpului a început să
i se balanseze în stânga şi-n dreapta, aşa cum pendulează anevoie coada
unui peşte mare într-o apă puţin adâncă. Şi-a rezemat trupul de perete, şi-a
zdruncinat căpăţâna de parcă de-abia ce s-ar fi trezit dintr-un vis, iar apoi s-
a pus să înjure:
— Ximen Porcule, s-o fut pe bunică-ta!
Ia te uită, lepădătura ştia că eu sunt Ximen Porcul! Lucrul ăsta m-a
făcut să trag o sperietură zdravănă. Ca să-ţi spun cinstit, după ce fusesem de
multe ori în transmigraţie, nu puteam să mă conectez prea des cu nefericitul
acela de Ximen Nao, care trăise cu mulţi ani în urmă; aşa stând lucrurile,
printre oamenii din sat era şi mai puţin probabil să-mi cunoască vreunul
originea şi antecedentele, drept care era o ghicitoare greu de descâlcit cum
de ştiuse tocmai lepădătura asta sălbatică din munţii Yimeng să mă
numească Ximen Porcul. Una din calităţile mele era însă aceea că socoteam
că orice lucru pe care nu-l lămureşti oricât ai stărui cu mintea, mai bine uiţi
de el. Ximen Porcul e Ximen Porcul, dar Ximen Porcul e învingătorul, iar
tu, Diao Xiaosan, eşti învinsul. I-am zis:
— Asta de-ţi zice Diao, astăzi ţi-am arătat aşa, uşurel, cum stă treaba.
Să nu ţi se pară vreo umilinţă că mi-ai băut pişatul, trebuie să-i zici săru’
mâna, dacă nu era el, acum nu mai suflai. Şi dacă nu mai suflai acum, nu
mai aveai cum să vezi măreaţa ceremonie de mâine, iar să nu vezi măreaţa
ceremonie de mâine înseamnă că ţi-ai trăit degeaba viaţa de porc! Aşa că nu
trebuie să-mi mulţumeşti doar mie, trebuie să le mulţumeşti şi
intelectualilor japonezi care au pus la punct urinoterapia, trebuie să-i
mulţumeşti şi lui Li Shizhen şi trebuie să-i multumeşti şi lui Mo Yan, care
citeşte din greu seară de seară Ştirile de referinţă - fără oamenii aceştia,
acum ai fi stat cu picioarele ţepene şi sângele îngheţat în vine, iar păduchii
ăia de pe tine ar fi fugit de-acolo unul după altul, că n-ar mai fi putut să
sugă din el. Păduchii par tălâmbi când te uiţi la ei, dar de fapt au mişcările
extrem de sprintene, în popor chiar se zice că pot să zboare. Păduchii n-au
aripi ca să zboare, dar faptul că se pot deplasa cu repeziciune folosindu-se
de forţa vântului este purul adevăr. Dacă ai fi murit, păduchii ar fi zburat pe
corpul meu, şi asta m-ar fi băgat în bucluc, că doar un porc păduchios nu
poate să fie regele porcilor. Din acest punct de vedere, nu te voiam mort,
aşa că ţi-am salvat viaţa. Şi acum te rog să te cari cu păduchii tăi cu tot la
tine în culcuş - pe unde ai venit, pe acolo să te duci şi înapoi.
— Băieţică, a zis Diao Xiaosan scrâşnind din dinţi, treaba dintre noi
nu s-a încheiat. O să vină şi ziua când o să te fac eu să afli ce le poate pielea
porcilor din Yimeng. O să afli tu că tigrii nu mănâncă turte de mălai şi că
sula zeului din templu e de piatră.
 Despre treaba cu sula zeului se poate găsi răspuns în romanul Noua
poveste a stâncii al lui băieţică ăla de Mo Yan. Băieţică descrie acolo un
pietrar fără copii care, spre a strânge virtute şi-a face fapte bune, a cioplit
din piatră vineţie tare o statuie a zeului solului, pe care a amplasat-o în
templul zeului din capul satului. Zeul fiind cioplit din piatră, iar sula fiind şi
ea un organ al lui, fireşte că era şi ea tot din piatră. În anul următor, soţia
pietrarului i-a născut un băiat cu capul mare şi urechile lungi. Toţi cei din
sat au spus că bunătatea pietrarului a fost răsplătită prin bunătate. După ce
fiul a crescut, a devenit un tâlhar foarte aprig din fire, care-şi bătea şi-şi
ocăra părinţii şi se purta ca o fiară. Când pietrarul se târa pe uliţă trăgându-
şi după el piciorul pe care i-l rupsese cu bâta în bătaie fiul lui, oamenii erau
încercaţi de simţiri nenumărate - lucrurile de pe lumea asta se schimbă în
chip neprevăzut, iar răsplătirea bunelor şi relelor e o socoteală tulbure greu
de limpezit în vorbe.
Am rezolvat cu un surâs ameninţările lui Diao Xiaosan. I-am spus că
voi rămâne respectuos în aşteptare, gata oricând să-l întâmpin în luptă - pe
un munte nu încap doi tigri, la o iesle e greu să priponeşti doi măgari, iar
dacă sula zeului e de piatră, nici treaba aia a zeiţei nu e de pământ. Într-o
crescătorie poate fi un singur rege al porcilor. Între noi doi mai devreme sau
mai târziu tot va avea loc o luptă pe viaţă şi pe moarte. Runda de azi nu se
pune la socoteală, azi a fost ceva de toată sila pentru ceva de toată sila şi
josnicie pentru josnicie, dar data viitoare o să ne luptăm drept şi la vedere.
Iar pentru corectitudine, transparenţă şi ca să fii sincer convins că ai pierdut,
putem alege drept judecători câţiva porci în vârstă, drepţi în faptă, care
cunosc bine regulile întrecerii, au adâncă ştiinţă şi înaltă moralitate. Acum îl
rog pe domnul meu să-mi părăsească locuinţa - am ridicat una din copitele
din faţă, făcând un gest de respectuoasă rugăminte. Unghiile de pe copită
luminau scânteietor sub flăcările focului, de parcă ar fi fost sculptate din jad
de cea mai bună calitate.
Crezusem că lepădătura aia sălbatică o să-mi părăsească magnificul
sălas în cine ştie ce fel care să mă uluiască şi să mă minuneze, însă am fost
foarte dezamăgit. Şi-a subţiat corpul şi s-a înghesuit să iasă afară prin
crăpăturile dintre ulucile de fier de la uşa cocinii. Capul i-a trecut extrem de
anevoios dincolo, legănând ulucile şi făcându-le să scârţâie; după ce capul a
trecut, corpul a putut fireşte să-şi facă şi el drum. Nu trebuia să mă mai uit
ca să ştiu că avea să se strecoare în acelaşi fel printre ulucile de fier de la
poarta lui, ca să intre înapoi în cocină. Să intri strecurându-te printre găuri e
truc de câine şi pisică, un porc mândru şi falnic şi care se socoteşte mai
presus de ceilalţi în niciun caz nu trebuie să se folosească de o asemenea
metodă. De vreme ce eşti porc, trebuie să mănânci şi să dormi, să dormi şi
să mănânci, să strângi grăsime pe tine şi să pui şi carne pentru stăpânul tău,
iar după aceea să fii dus la abator de el. Sau, ca mine, să faci pe neaşteptate
câte o şmecherie care să-i bage pe toţi în sperieţi. Aşa că, văzându-l pe Diao
Xiaosan cum se strecoară printre uluci ca un câine răpciugos, am început
să-l socotesc mărunt din punct de vedere spiritual.
 CAPITOLUL 25
La şedinţa de lucru, un înalt demnitar expune înţelepte opinii; în
coroana caisului, porcul cel aparte face paradă de stranii abilităţi
Îmi cer scuze din inimă că tot n-am povestit până acum despre
măreaţa şedinţă de lucru cu privire la creşterea porcilor. Pentru ca ea să se
desfăşoare, colectiviştii din întregul sat s-au pregătit o săptămână; iar eu,
pentru a povesti despre această distinsă întrunire, preconizez un capitol
întreg.
Să încep cu zidul crescătoriei, care a fost proaspăt văruit - se spunea
că varul e dezinfectant. Zidul alb a fost apoi acoperit tot cu lozinci scrise cu
caractere mari. Conţinutul lozincilor avea legătură cu creşterea porcilor şi
cu revoluţia mondială: cine să le fi scris în afară de Ximen Jinlong? În satul
nostru, Ximen, tinerii cei mai talentaţi erau doi, Ximen Jinlong şi Mo Yan.
Evaluarea lui Hong Taiyue suna astfel: „Jinlong este un talent drept şi la
vedere, Mo Yan este unul cu strâmbăciune şi aplecare rea“. Mo Yan era mai
tânăr decât Jinlong cu şapte ani. Pe când Jinlong ieşea mult în prim-plan,
Mo Yan, asemenea mugurilor voinici de bambus, îşi sporea puterile ascuns
vederii. Pe vremea aceea, nimeni nu dădea doi bani pe băieţică ăla. Avea
chipul pocit şi fapta sucită, spunea adesea aiureli cărora oamenii nu le
dădeau de capăt şi era un personaj pe care o sută nu-l sufereau şi o mie nu-l
plăceau. Chiar şi ai lui îl socoteau un prostănac. Soră-sa o luase o dată la
întrebări pe mama lor, arătând spre faţa lui:
— Mamă, tu de-adevăratelea l-ai născut pe-ăsta? N-o fi unul de
pripas, de l-a cules tata de prin spatele duzilor pe când strângea mai demult
balegă?
Fraţii şi surorile lui Mo Yan erau toţi tineri înalţi ca brazii, cu chipul
frumos şi delicat, şi cu nimic mai prejos decât Jinlong, Baofeng, Hezuo sau
Huzhu. Mama oftase şi răspunsese:
— Când l-am născut, taică-tău a văzut în vis un drăcuşor târând după
el o pensulă mare şi intrând la noi în casă. Când l-a întrebat de unde vine, a
zis că de pe lumea cealaltă şi că-i fusese secretar regelui Yama. Tocmai
când taică-tău era mai nedumerit, s-a auzit un ţipăt răsunător de prunc
venind dinspre odaie şi moaşa a ieşit şi-a raportat: „Jupâne, mare bucurie,
stăpâna casei a adus pe lume un prinţ!“
 Apreciez că vorbele astea au fost plăsmuite de mama lui Mo Yan ca
să-i îmbunătăţească acestuia poziţia în sat, pentru că poveşti similare se
regăsesc peste tot în romanele istorice populare din China. Dacă te duci azi
la noi în satul Ximen - satul Ximen de azi a devenit deja noua zonă de
dezvoltare economică a oraşului Fenghuang, iar pe pământul roditor din
zilele de altădată se înalţă clădire lângă clădire, nici în stil chinezesc, nici în
stil occidental -, vei vedea că spunerea care face din Mo Yan secretarul
regelui Yama reîncarnat şi întors iar pe lume cunoaşte o largă răspândire.
Anii ’70 ai secolului trecut au fost ai lui Ximen Jinlong; pentru ca Mo Yan
să-şi arate valoarea, au mai trebuit să treacă încă zece.
Acum însă, sub ochi îmi răsare scena în care Jinlong vopseşte
lozincile pe pereţii cei albi, în pregătirea marii întruniri dedicate creşterii
porcilor. Purta acoperitoare de mâneci albastre şi mănuşi albe; Huzhu îi
ţinea găleata de vopsea roşie, iar Hezuo pe cea de vopsea galbenă. Aerul era
înecat de un miros greu de vopsea. Lozincile din sat fuseseră întotdeauna
scrise cu creta folosită pentru propagandă; utilizau acum vopsea pentru că
de la judeţ se alocaseră fonduri ample pentru întrunire. Jinlong scria cu
deosebită eleganţă - cu pensula mare înmuiată în vopsea roşie scria corpul
caracterului, iar cu cea mică înmuiată în vopsea galbenă trasa marginile
aurite. Caracterele roşii cu margini aurite îţi luau ochii din cale-afară de
mult, aşa cum o fac astăzi buzele roşii şi ochii albaştri de pe feţele pudrate
ale fetelor frumoase. Numeroşi oameni îl înconjuraseră ca să-l vadă cum
scrie, iar vorbele de laudă nu mai conteneau. Soţia lui Ma al Şaselea, bună
prietenă cu Wu Qiuxiang şi mai cochetă chiar decât ea, a spus fandosindu-
se:
— Jinlong, frăţicule, să fi fost cumnăţica cu douăzeci de ani mai
tânără şi s-ar lupta pe viaţă şi pe moarte să-ţi fie nevastă! Şi dacă nu
nevastă, măcar concubină!
Cineva de-alături s-a vârât în vorbă:
— Nici concubină n-ai avea tu norocul să-i fii!
Soţia lui Ma le-a ţintuit cu ochii ei umezi şi luminoşi pe Huzhu şi
Hezuo:
— Aşa e, cu perechea asta de zâne, nici concubină n-aş avea norocul
să-i fiu. Frăţicule, n-ar trebui să culegi tu florile astea? Dacă mai tărăgănezi
mult, vezi să nu vină altul să le guste prospeţimea!
Cele două fete Huang s-au împurpurat la faţă şi Jinlong a fost şi el
cuprins de ruşine şi sfială. A ridicat pensula de vopsea şi-a rostit
ameninţător:
— Închide gura, destrăbălato ce eşti, vezi să nu ţi-o astup eu cu
pensula asta!
Ştiu că nu e pe gustul tău, Lan Jiefang, să vorbesc de legăturile dintre
fetele Huang şi Jinlong, dar, de vreme ce răscolim vechile socoteli din
istorie, nu se poate să nu vorbim şi de treburile astea. Şi chiar dacă nu
vorbesc eu, băieţică ăla de Mo Yan nu se poate să nu scrie despre ele - în
cărţile alea ale lui cu nume atât de rău, fiecare om din satul Ximen poate să-
şi găsească umbra. Bun, după ce s-a terminat scrierea lozincilor, au fost
văruiţi şi caişii cărora nu li se văruiseră tulpinile, iar maimuţele alea de
şcolari din sat s-au căţărat pe crăcile lor, ca să lege acolo bucăţi de hârtie
colorată.
Orice acţiune la care nu participă şcolarii pare fără viaţă; de cum se
bagă însă şi ei, tărăboiul e gata. Chiar dacă maţele ghiorţăie de foame,
atmosfera sărbătorească e foarte-foarte intensă. Sub comanda lui Ma
Liangcai şi a tinerei profesoare cu coadă mare de păr şi vorbind limba
standard care fusese recent transferată la noi, mai bine de o sută de şcolari
de la şcoala primară din satul Ximen o zbugheau în pomi şi ţopăiau jos din
ei ca nişte veveriţe strânse în grup să facă şedinţă. La cam cincizeci de metri
la sud de cocina mea, se găseau doi caişi mari cu trunchiurile aflate la o
depărtare de cam cinci metri, dar cu coroanele aproape întrepătrunse.
Acolo, câţiva băieţi plini de vioiciune îşi aruncaseră hainele vătuite de pe ei
şi rămăseseră cu spinările goale şi doar în nădragi rupţi de bumbac ce lăsau
să se vadă între craci o vătuială jerpelită care semăna cu cozile murdare ale
oilor cu lână fină din Xinjiang; se amuzau straşnic, jucându-se de-a
scrânciobul maimuţelor. Se legănau încoace şi-ncolo trăgând de crăcile
mlădioase din coroana unuia dintre caişi, iar după ce dobândeau o inerţie
uriaşă, dădeau drumul la mâini şi, ca nişte maimuţele, erau catapultaţi în
coroana celuilalt. În acelaşi timp, copiii din celălalt cais zburau, în manieră
similară, în sens invers.
Bun, să continuăm cu discuţia despre întrunire. Toţi caişii fuseseră
gătiţi şi prefăcuţi în nişte diavoli bătrâni cu hârtie colorată legată la cap; pe
cele două părţi ale drumului care mergea de la nord la sud prin mijlocul
crescătoriei vârâseră steaguri roşii din cinci în cinci metri. Pe terenul gol,
duraseră o terasă din pământ, protejată pe margini cu rogojini de trestie
peste care spânzuraseră de ambele părţi pânză roşie; în mijloc înălţaseră o
fâşie de pânză pe care, fireşte, se găseau scrise caractere. Nu e nimeni în
China care să nu ştie cum arăta un asemenea loc de întrunire, aşa că nu e
nevoie să mai intru în detalii.
Trebuie în schimb să spun că pentru această întrunire Huang Tong s-a
dus într-o caretă cu două roţi trasă de un măgar la raionul de vânzări diverse
al Cooperativei de Aprovizionare şi Desfacere şi s-a întors cu două butoaie
mari făcute la Boshan şi trei sute de boluri de porţelan de Tangshan, precum
şi cu zece linguroaie de fier, cinci kilograme de zahăr brun şi cinci de zahăr
alb. Asta însemna că pe timpul întrunirii oamenii puteau să bea pe gratis la
noi la crescătorie apă cu zahăr. Ştiam că Huang Tong îşi trăsese şi el profit
de pe urma acestei cumpărături, pentru că i-am văzut expresia alarmată
atunci când le-a înmânat mărfurile şi socotelile gestionarului şi contabilului
de la brigadă. În afară de asta, individul sigur mâncase pe furiş o grămadă
de zahăr pe drum şi, chiar dacă aruncase lipsa în cârca celor de la
cooperativă, faptul că băieţică se pitise în spatele caişilor, îşi lăsase capul în
jos şi vărsase acru arăta limpede că o mare cantitate de zahăr fermenta şi
scotea clăbuci în stomacul lui.
Trebuie de asemenea să spun despre gândul nebunesc şi plin de curaj
al lui Jinlong. Pentru că personajele principale ale întrunirii cu privire la
creşterea porcilor erau în fapt porcii, aspectul lor avea să hotărască succesul
sau eşecul întrunirii. După cum îi spusese Jinlong lui Hong Taiyue:
— Şi dacă înfrumuseţăm crescătoria cu vorba de-o facem grădină de
flori, dacă porcii nu arată bine, o să fie greu să convingem mulţimile. Dat
fiind că piatra de căpătâi a întrunirii are întru totul de-a face cu vizita
delegaţilor la crescătorie, dacă porcii nu arată bine în cocinile lor, se
cheamă că întrunirea are să dea greş, iar gândul nostru de a ne face, cu
ajutorul porcilor, satul să fie model în judeţ, provincie şi la nivelul întregii
ţări o să se facă ţăndări.
După revenirea în activitate, era clar că Hong Taiyue îl creştea drept
succesor pe Jinlong, iar greutatea vorbei acestuia, cu deosebire după ce
cumpărase porcii din Yimeng, sporise în chip lămurit. Sugestia lui Jinlong a
fost sprijinită de Hong Taiyue din toate puterile.
Planul pus la cale de el era să îi spele de trei ori cu apă cu sodă pe
porcii cei murdari din munţii Yimeng, iar după aceea să le taie coamele cele
lungi cu foarfeci de frizerie. Ca urmare, Huang Tong a fost din nou trimis
împreună cu gestionarul de la brigadă să cumpere cinci oale mari şi o sută
de kilograme de sodă, precum şi cincizeci de seturi de instrumente de
frizerie şi o sută de bucăţi de săpun marca Luoguo, care avea atunci preţul
cel mai ridicat şi mirosul cel mai aromat. Dificultăţile legate de punerea în
aplicare a acestui plan au depăşit însă cu mult închipuirile lui Jinlong.
Gândeşte-te că la cât erau de vicleni şi alunecoşi porcii ăia din zona
muntoasă Yimeng, trebuia să-i împungi cu foarfecile şi să-i omori până să-i
poţi spăla şi tunde. Planul a început să fie pus în aplicare cu trei zile înainte
de desfăşurarea întrunirii, dar după o dimineaţă întreagă de chin, nici măcar
un porc nu fusese aranjat, iar muşcăturile unuia smulseseră o bucată de
carne din fundul gestionarului de la brigadă.
Neputinţa de a-şi pune planul în practică îi stătea pe suflet lui Jinlong;
cu două zile înainte de întrunire, şi-a dat deodată o palmă peste frunte şi-a
spus ca de-abia trezit dintr-un vis: „Cum de pot fi atât de prost? Chiar aşa,
cum pot eu să fiu atât de prost?“ Îşi amintise de felul în care, cu nu multă
vreme în urmă, îl amorţise şi-l răsturnase la pământ cu pâinişoare îmbibate
în rachiu pe Diao Xiaosan cel sălbatic ca un lup. S-a dus imediat să-i
raporteze lui Hong Taiyue, iar acesta s-a luminat subit. Mai apoi, s-au dus în
grabă la Cooperativa de Aprovizionare şi Desfacere să cumpere rachiu. Ca
să-i îmbete pe porci, fireşte că nu era nevoie de rachiu bun, cel de cartofi
dulci de cincizeci de fen jumătatea era foarte bun. Pâinici au pus pe toată
lumea să facă la abur, dar mai apoi au revocat ordinul - când ai de-a face cu
porci din ăştia care sunt în stare să înghită şi pietre, ce rost are să te foloseşti
de pâinici din faină albă? Turtele de mălai sunt foarte bune! Dar nici de
turte de mălai nu e nevoie, merge să torni direct rachiul în furajul pe care îl
mâncau ei zilnic, jumătate pleavă, jumătate plante. Drept urmare, au aşezat
lângă cazanele cu furaj butoaiele de rachiu, au băgat în fiecare căldare câte
trei căuşuri, au amestecat cu vătraiul, iar tu, Lan Jiefang, cu o ceată de
oameni, le-aţi cărat cu cobiliţele la cocini şi le-aţi vărsat în troace. În acea
zi, în Crescătoria de porci din livada de caişi damful de rachiu se ridica
până-n cer, iar porcii cu rezistenţă mică la alcool nici nu mai trebuiau să
mănânce, se-mbătau doar de la miros.
Eu eram vier de prăsilă, într-un viitor nu prea îndepărtat aveam să
depun o muncă specială, iar ca să o fac nu se putea să nu am un trup
sănătos; aspectul acesta nu îl pricepea nimeni mai bine decât şeful
crescătoriei, Ximen Jinlong, drept care de la început eu mă bucurasem de
tratamentul special al unui meniu îmbelşugat. În furajul meu nu se afla
sămânţă de bumbac, căci aceasta conţine o substanţă care se cheamă
gossypol şi care poate distruge spermatozoizii. Furajul meu era un amestec
de turtă de soia, cartofi dulci, tărâţe şi o cantitate mică de frunze de calitate
superioară, şi era aromat şi hrănitor. Cu un furaj ca ăsta nu doar porcii, chiar
şi oamenii puteai să-i hrăneşti. Schimbându-se timpurile şi concepţiile,
oamenii şi-au dat seama că furajele pe care le mâneam eu atunci erau de-
adevăratelea o mâncare sănătoasă, a cărei valoare nutritivă şi siguranţă de
consum le depăşesc de departe pe cele ale cărnurilor alese şi cerealelor fine.
Uite totuşi că au amestecat şi în furajul meu cel splendid un căuş de
rachiu. Ca să spun drept, rezistenţa mea la alcool nu era deloc mică - n-aş
îndrăzni să spun că nici cu o mie de cupe nu mă îmbătăm, dar de fiecare
dată când băusem cinci sute de mililitri, nu-mi fuseseră afectate nici
claritatea gândului şi nici agerimea mişcărilor. Nu semănăm în niciun chip
cu terchea-berchea de Diao Xiaosan cel de dincolo de perete, care după ce-a
înghiţit două pâinici înmuiate în rachiu, s-a îmbătat cât ai bate din palme,
fleşcăindu-se şi prefăcându-se într-o băltoacă de noroi. Un căuş de rachiu
avea însă un litru şi, amestecat în jumătatea mea de găleată de furaj bun, şi-
a făcut efectul la vreo zece minute după masă.
Fir-ar mama ei, m-a luat ameţeala, picioarele mi s-au moleşit, tot
corpul mi s-a făcut plutitor, parcă tălpile îmi călcau pe vată, simţeam cum
podeaua se lasă în jos şi trupul mi se duce în sus, cum casa se înclină într-o
parte, caişii încep să se balanseze în stânga şi-n dreapta, iar urletele porcilor
din Yimeng, atât de greu de răbdat în zilele obişnuite, mi se încolăcesc pe la
ureche precum un cântecel popular plăcut urechii. Mi-am dat seama că mă
luasem. Diao Xiaosan, cel de dincolo de perete, se luase şi el, şi-acum
dormea cu ochii daţi peste cap, slobozind sforăieli ca tunetele şi băşini ca
bătăile de tobă. Mie însă îmi venea să dansez şi să cânt. Eram, în fond, rege
în rândul porcilor, chiar şi beat trebuia să-mi păstrez purtările elegante. Am
uitat că trebuie să-mi ascund specialitatea şi, sub privirile tuturor, am făcut
un salt întocmai ca pământenii debarcând pe Lună, însă cu o capacitate de a
sări net superioară. Saltul meu mi-a plasat corpul cel minunat pe crăcile
caisului, două dintre acestea susţinându-mi acum picioarele şi făcându-mi
tot corpul să se scuture în sus şi-n jos. Caisul e un lemn mlădios, cu
elasticitate extrem de mare - dacă ar fi fost vorba de crăci de plop, sigur s-ar
fi frânt sub apăsarea mea. Stăteam aşa trântit pe copac de parcă pluteam pe
o mare cu talazuri vijelioase. I-am zărit pe Lan Jiefang şi pe ceilalţi
alergând ca suveicile înainte şi înapoi cu căldările de hrană pentru porci, am
văzut şi cazanele aşezate temporar în exteriorul cocinilor şi din care apa
fierbinte scotea aburi rozalii, l-am zărit şi pe Diao Xiaosan, cel de dincolo
de peretele meu, beat de stătea cu toate picioarele-n sus - şi dacă-i spintecai
pieptul, tot n-ar fi scos niciun geamăt. Am văzut şi cum cele două fete
frumoase din familia Huang, cu sora lui Mo Yan şi cu altele, îmbrăcate toate
în salopete de lucru de un alb imaculat şi pe pieptul cărora era imprimat cu
roşu, în caractere care imitau stilul Song, numele „Crescătoria de porci din
livada de caişi“, ţineau în mână instrumente de frizerie şi tocmai primeau
instructajul maestrului Lin, frizerul cadrelor de la comună şi care fusese
invitat să vină de la sediu. Acesta avea părul gros şi tare, ca o coamă de
porc, faţa slăbănoagă şi încheieturile mari şi groase şi vorbea într-un dialect
sudic deosebit de greu de înţeles, ceea ce făcea ca fetelor care învăţau
meserie de la el să li se citească încurcarea pe feţe. Am mai văzut-o, pe
terasa aceea înţărcuită de rogojini, şi pe profesoara cu coada mare de păr şi
vorbind limba standard, care tocmai exersa răbdătoare programul. Aveam să
aflăm în scurtă vreme că numele programului era Purceluşa Roşie-toată
merge la Beijing. Aceasta era o arie cu largă răspândire atunci care, pornind
de la melodia populară Tânjind după dragul meu, combina cântecul cu
dansul. Cea care o juca pe Purceluşa Roşie-toată era cea mai frumuşică
fetiţă din sat, în timp ce toţi ceilalţi erau băieţei. Toţi purtau pe faţă măşti de
purceluşi înduioşător de prostuţe. Văzându-i pe copii cum dansează şi
auzindu-i cum cântă, celulele mele artistice au început să mă furnice, corpul
mi-a tresărit şi, la unison cu scârţâitul crăcilor de cais, am deschis gâtlejul în
cântare; nu-mi trecuse prin cap că o să slobozesc un guiţat care o să mă
înfricoşeze şi pe mine de-o să-mi sară inima din loc.
Crezusem că voi putea să scot sunete şi să cânt pe limba omenească şi
nu-mi imaginasem că o să scot grohăieli de porc. Asta m-a făcut să mă simt
deprimat, dar desigur că nu mi-am pierdut complet încrederea, văzusem
grauri vorbind omeneşte, auzisem pisici şi câini vorbind omeneşte şi, dacă
mă străduiesc să-mi amintesc, în ultimele două vieţi, pe vremea când eram
măgar şi taur, parcă slobozisem pe un glas gros, în anumite momente-cheie,
sunete omeneşti care te sculau şi din morţi.
Grohăielile mele au atras atentia fetelor care învăţau cum să
folosească instrumentele de frizerie. Prima care a strigat înspăimântată a
fost sora lui Mo Yan: „Ia te uită, vierul s-a suit în copac!“ Amestecat în
mulţime, Mo Yan, care de mult voia să muncească la crescătorie, dar tot nu
căpătase permisiunea lui Hong Taiyue, şi-a mijit ochii şi-a zis: ,Americanii
au ajuns deja pe Lună, ce te sperii aşa de-o nimica toată, că s-a suit porcul
în copac!“ Vorbele lui au fost înecate de strigătele înspăimântate ale fetelor
şi nimeni nu le-a auzit. „În jungla tropicală din America de Sud, a continuat
el, trăiesc nişte porci mistreţi care-şi fac cuibul pe crăcanele copacilor şi
care, deşi sunt mamifere, au şi aripi şi se înmulţesc prin ouă - le clocesc
şapte zile şi de-abia apoi purceluşul sparge coaja şi iese afară!“ Vorbele lui
iarăşi au fost înecate de strigătele înspăimântate ale fetelor şi iarăşi nu le-a
auzit nimeni. Deodată m-a cuprins dorinţa de a mă face prieten bun cu
băieţică ăla şi mi-a venit să-i strig tare: „Fârtate, numai tu mă cunoşti, când
eşti liber, te chem la un pahar!“ Dar şi guiţatul meu a fost înecat de
strigătele înspăimântate ale fetelor.
Sub conducerea lui Ximen Jinlong, fetele s-au repezit pline de voioşie
înspre mine. Mi-am ridicat copita din stânga din faţă şi am fâlfâit din ea
către ele, spunând apoi: „Bună ziua!“ Nu mi-au înţeles vorba, dar mi-au
priceput expresia prietenoasă, aşa că fiecare s-a îndoit de şale şi s-a pus pe
râs, ţinându-se cu mâinile de burtă. Am zis cu mare răceală: „De ce râdeţi?
Fiţi mai serioase!“ Nu-mi înţelegeau vorbele şi chicoteau şi se hăhăiau la fel
ca înainte. Ximen Jinlong a încruntat din sprâncene şi-a zis: „Individul ăsta
chiar are ceva dibăcie. Măcar să te văd eu poimâine la întrunire dacă mai
poţi să te trânteşti în pom ca acuma!“ A deschis uşa de uluci a cocinii şi le-a
zis celor din spate: „Hai, să-ncepem cu ăsta!“ A venit sub cais, m-a
scărpinat pe burtă cu cea mai mare bună-creştere, făcându-mă să mor şi să
înviu la loc de cât de bine mi-era.
— Purcelule Al Şaişpelea, mi-a zis, o să te spălăm, o să te tundem şi o
să te gătim, ca să facem din tine porcul cel mai frumos de pe lume. Sper că
colaborezi cu noi, ca să le dai celorlalţi porci exemplu.
A făcut un gest către cei din spate şi patru miliţieni au dat năvală
grămadă; fără să mai stea de explicaţii, m-au tras fiecare de un picior şi m-
au dat jos din copac. Aveau mişcările grosolane şi puterea din mâini foarte
mare, provocându-mi durere; îmi era însă greu să mă scutur de ei. I-am
ocărât cu mare furie: „Băi nepoţilor, vedeţi că-n loc să ardeţi tămâie la
templu aduceţi stricăciune chiar zeului!“ Ocările mele mânioase le-au trecut
ca vântul pe lângă urechi şi-au continuat să mă tragă aşa cum eram, cu faţa
în sus, până lângă cazanul mare cu apă cu sodă. M-au ridicat să mă arunce
înăuntru. O groază venind din străfundurile sufletului a stârnit în mine
puteri miraculoase, iar căuşul acela de rachiu pe care-l înghiţisem odată cu
mâncarea s-a prefăcut cât ai bate din palme în sudoare rece. M-am limpezit
brusc, mi-am amintit că înainte de a se pune în practică noile metode de
sacrificare a animalelor, pielea porcului era mâncată şi ea dimpreună cu
carnea lui - porcul sacrificat era aruncat în asemenea cazane pline de apă cu
sodă, ca să i se dea părul jos de pe el, era ras cu cuţitul de ajungea curat ca-
n palmă, după aceea i se extrăgeau capul şi copitele, i se spinteca pieptul şi i
se sfâşia burta şi era atârnat de cârlige, vânzându-i-se carnea. M-am apăsat
pe picioare şi-am sărit afară din cazan, cu o mişcare atât de rapidă că i-am
făcut pe toţi să tragă o sperietură zdravănă.
Din nefericire, am sărit afară din cazan numai ca să mă prăvălesc într-
unul şi mai mare. Apa caldă dinăuntru mi-a înghiţit pe neaşteptate tot
corpul. Am simţit pe loc o stare de bine greu de pus în cuvinte, care mi-a
făcut voinţa praf şi pulbere. Nu mai aveam puterea să sar afară şi din
cazanul ăsta. Femeile m-au înconjurat şi, la comanda lui Ximen Jinlong, s-
au pus să-mi frece pielea cu perii aspre; eu mormăiam în largul meu, cu
ochii pe jumătate închişi şi pe jumătate deschişi, aproape adormit. Mai apoi,
miliţienii m-au ridicat din cazan. O briză răcoroasă m-a bătut peste corp, mă
simţeam moleşit şi fără puteri, de parcă pluteam prin văzduh. Femeile
făceau mişcări mari din foarfece peste corpul meu, tunzându-mă scurt pe
cap şi perie pe restul corpului. Potrivit celor imaginate de Jinlong, de-a
stânga şi de-a dreapta burţii trebuiau să-mi taie părul în tipar de flori de
prun, dar în loc de asta mi l-au tăiat pe tot. Jinlong n-a avut ce face şi mi-a
scris în loc pe corp două lozinci cu caractere roşii. Pe partea din stânga a
burţii a scris: „Prăsesc pentru revoluţie“, iar pe dreapta: „Poporului aduc
beneficii“. Pentru a înfrumuseţa lozincile, a mai adăugat cu vopsea galbenă
şi flori de prun şi de floarea-soarelui, transformându-mi corpul într-o gazetă
de propagandă. După ce-a terminat să mă deseneze, s-a dat înapoi doi paşi,
şi-a admirat capodopera, cu un surâs pe chip de parcă de-abia ar fi făcut o
năzbâtie, dar bineînţeles cu şi mai multă mulţumire pe el. Privitorii din jur
au aclamat pe o singură voce şi toţi au adus laudă, zicând că sunt un porc
foarte frumos.
Dacă ar fi putut să aranjeze toţi porcii din crescătorie aşa cum mă
aranjaseră pe mine, l-ar fi transformat pe fiecare într-o operă de artă vie.
Dar munca dădea neobişnuit de multe bătăi de cap şi nici măcar spălatul în
apa cu sodă n-a putut fi realizat. Şedinţa era iminentă, aşa că Jinlong n-a
avut încotro şi s-a văzut silit să-şi modifice planul. A conceput un machiaj
ca de operă, uşor de desenat, dar cu efect artistic remarcabil, i-a învăţat pe
douăzeci de tineri şi tinere cu mintea iute şi mâinile iscusite cum să-l facă,
iar după aceea a distribuit fiecăruia o găleată de vopsea şi două rânduri de
pensule, punându-i să le traseze porcilor machiajul, profitând de faptul că
aceştia se îmbătaseră. Pentru porcii albi se folosea vopsea roşie, pentru cei
negri, vopsea albă, iar pentru porcii de alte culori, vopsea galbenă. La
început, tinerii au trasat liniile cu conştiinciozitate, dar după ce i-au desenat
pe câţiva, au devenit neglijenţi. Deşi aerul de toamnă târzie era proaspăt şi
răcoros, duhoarea din cocină îţi lua nasul. Munca într-un asemenea mediu
nu făcea pe nimeni prea vesel. Fetele au făcut mai întâi treaba cu
conştiinciozitate şi, deşi nu erau prea vesele, nici n-au luat-o prea tare
razna; băieţii n-au mai ţinut însă seama de nimic. Şi-au înmuiat pensulele în
vopsea şi-au început să vopsească şi să mânjească bezmetic corpurile
porcilor. Multora din cei albi le-au făcut pielea toată numai pete roşii, de
parcă tocmai ar fi fost nimeriţi de o rafală de gloanţe; pe cei negri i-au
machiat cu alb, făcându-i să semene cu nişte curteni trădători, ticăloşi şi
hârşiţi în rele. Băieţică ăla de Mo Yan, care se număra şi el pe nedrept în
rândul acestor tineri, a desenat unui număr de patru porci negri cu feţele ca
mistria ochelari cu ramă lată din vopsea albă, iar la patru scroafe albe le-a
făcut copitele roşii.
Şedinţa de lucru cu privire la creşterea din belşug a porcilor în sfârşit
a început. De vreme ce îndemânarea mea unică de a mă căţăra în copaci
fusese dată în vileag, n-aveam de ce să mă mai sfiesc. Pentru ca porcii să se
păstreze liniştiţi în timpul întrunirii şi să le lase delegaţilor o frumoasă
impresie, proporţia materialelor de calitate din furaj fusese îndoită, iar
cantitatea de rachiu amestecată înăuntru fusese şi ea dublată. Ca atare, în
ziua marii şedinţe, toţi porcii erau beţi morţi. Toată Crescătoria de porci din
livada de caişi era înecată în miros de rachiu, iar Jinlong a explicat, cu
obrazul gros şi fără ruşine, că era vorba de aroma de furaj zaharificat care
rezultase în urma experimentului său încununat de succes: în acest furaj se
foloseşte foarte puţin material de calitate, dar valoarea nutriţională este
nemaipomenit de mare, iar porcii, după ce-l mănâncă, zarvă, tărăboi nu fac,
nici hârjoana n-au pe plac, toată ziua graşi se fac, noaptea-ntreagă-ntruna
zac. Dat fiind că problema-cheie care afecta de mulţi ani creşterea porcilor
era lipsa cerealelor, inventarea furajului zaharificat o rezolva în mod
fundamental şi netezea drumul comunelor populare în direcţia dezvoltării
viguroase a creşterii porcilor.
Pe platformă, Jinlong vorbea cu mare siguranţă de sine:
— Stimaţi conducători, stimaţi tovarăşi, putem declara solemn că
furajul zaharificat produs experimental de noi completează o lipsă la nivel
internaţional. A produce din frunze, buruieni şi paie furaj zaharificat
înseamnă a transforma aceste lucruri în minunată carne de porc, prin
aceasta oferind mâncare hrănitoare maselor populare şi săpând mormintele
imperialiştilor, revizioniştilor şi contrarevoluţionarilor...
Eu atârnam trântit pe crăcile caisului, cu vânticelul fâşâindu-mi pe
sub burtă. Un stol de vrăbii care aveau curaj cu carul s-au coborât pe capul
meu şi, cu ciocurile lor mici şi tari, au început să ciugulească furajele care
mi se întinseseră până peste urechi mai devreme, când înfulecasem cu
înghiţituri mari. Când ciuguleau aşa cu ciocurile lor mici, se atingeau de
urechile mele cele înţesate de vase de sânge şi bogat inervate - drept care şi
din cale afară de sensibile - şi mă gâdilau, provocându-mi şi o urmă de
durere, de parcă tocmai mi se făcea acupunctură în zona lor; senzaţia era
foarte plăcută, un val de somnolenţă adâncă m-a luat cu asalt, iar pleoapele
parcă mi s-au lipit cu sirop. Ştiam că băieţică de Jinlong spera să mă vadă
dormind dulce acolo în copac - cu mine dormind, putea să pălăvăgească
vrute şi nevrute cu limba aia alunecoasă a lui, care făcea porcul mort să se
întoarcă de la groapă; eu însă nu voiam să dorm, în îndelungata istorie a
oamenilor era probabil prima oară când se desfăşură o distinsă întrunire
dedicată porcilor şi era greu de spus dacă avea să se mai ţină vreodată alta.
Aş fi regretat o mie de ani să dorm cu ocazia unei asemenea întruniri
istorice. Ca porc trăind în huzur, voi mai avea ocazii berechet ca să dorm,
dar acum nu se poate. Mi-am legănat urechile, lovindu-mă cu ele peste
obraji; prin răpăitul pe care îl scoteau, îi făceam pe oameni să priceapă că
urechile mele sunt cele tipice pentru un porc, nu cele de câine care li se
înălţau în creştetul capului porcilor din munţii Yimeng. Desigur, astăzi
există numeroşi căţei de oraş ale căror urechi se lasă în jos ca nişte ciorapi
stricaţi; oamenii din ziua de azi se plictisesc de-atâta stat degeaba şi
încrucişează numeroase animale care n-au în esenţă niciun fel de treabă
unul cu altul, producând monştri de neînţeles. Aceasta este blasfemie făţişă
la adresa Domnului şi va veni şi ziua în care o ei să-şi primească pedeapsa.
Am fâlfâit din urechi, mânând vrăbiile de-acolo, am întins copitele şi-am
cules de pe crengi o mulţime de frunze roşii ca sângele, pe care le-am băgat
în gură şi le-am mestecat. Frunzele amărui au avut acelaşi efect ca tutunul,
mi-au făcut somnolenţa să piară val-vârtej, aşa că mai apoi, cu urechile
ciulite şi privirea ascuţită, am început, din înălţimea mea, să observ toate
scenele şi să ascult toate sunetele de la şedinţa de lucru, consemnând totul
în creier mai bine decât cele mai performante maşinării de astăzi - acestea
pot înregistra doar sunete şi imagini, pe câtă vreme eu, pe lângă sunete şi
imagini, însemnam mirosuri precum şi senzaţii din lăuntrul meu.
 Nu te contra tu cu mine! Fata cea mică a lui Pang Hu ţi-a făcut creierii
varză, n-ai decât cincizeci şi ceva de ani, dar ai ochii goi şi reacţiile lente,
clar semne că urmează demenţa senilă, aşa că n-o mai ţine pe-a ta cu
încăpăţânare şi nu te mai băga cu mine în discuţii fără rost. Pot să-ţi spun cu
toată responsabilitatea că atunci când în satul Ximen s-a desfăşurat şedinţa
de lucru cu privire la creşterea din belşug a porcilor, în sat nu exista încă
electricitate. Da, e aşa cum zici tu, pe câmpurile din faţa satului chiar erau
oameni care îngropau în pământ stâlpi de electricitate din ciment, dar e
vorba de liniile de înaltă tensiune care mergeau spre gospodăria de stat.
Aceasta fusese trecută în administrarea zonei militare Jinan şi era acum
desemnată drept „Batalionul independent al unităţii pentru producţie şi
construcţie“; cadrele erau toate militari activi, în timp ce restul erau tineri
intelectuali trimişi la sate din Qingdao şi Jinan. O asemenea unitate
bineînţeles că avea nevoie de curent electric, însă la noi în satul Ximen s-a
băgat electricitate zece ani mai târziu. Asta înseamnă că, pe vremea şedinţei
de lucru cu privire la creşterea din belşug a porcilor, în satul Ximen totul
era, mai puţin la crescătoria de porci, un ghem de negreală.
Aşa e, am zis mai înainte că la mine în cocină montaseră un bec de o
sută de waţi şi că învăţasem cum să-l aprind şi să-l sting cu copitele, numai
că era vorba de electricitate produsă la noi, în Crescătoria de porci din
livada de caişi. După cum se spunea atunci, era vorba de „curent producţie
proprie“ - electricitatea era produsă prin frecare de un motor pe motorină de
doisprezece-cai putere, care antrena un generator. Era invenţia lui Ximen
Jinlong. Dacă nu mă crezi, poţi să te duci să-l întrebi pe Mo Yan - aşa
fantasmagorii i-au trecut lui prin cap atunci de-a făcut o prostie de i s-a dus
buhul, pe loc o să ajung să povestesc şi de ea.
De cei doi stâlpi care se înălţau pe marginile scenei de la locul de
întrunire spânzurau două difuzoare uriaşe, care amplificau cuvântarea lui
Ximen Jinlong de aproape cinci sute de ori - presupun că întregul ţinut
Gaomi din nord-est putea să audă vocea lui băieţică ăsta umflându-se-n
pene. Pe latura din spate a scenei se afla tribuna, unde şase pupitre aduse de
la şcoală fuseseră puse unul lângă altul formând o masă lungă, acoperită cu
pânză roşie. În spatele ei se aflau şase bănci aduse tot de la şcoală, pe care
şedeau demnitari de la judeţ sau de la comună îmbrăcaţi în uniforme
albastre sau gri. Al cincilea numărând de la stânga purta o uniformă militară
albită de la spălat: era un cadru de regiment transferat recent la munca civilă
şi devenit responsabilul grupei de conducere cu privire la producţie din
cadrul comitetului revoluţionar al provinciei. Primul din dreapta era
secretarul filialei de partid a brigăzii din satul Ximen, Hong Taiyue,
proaspăt bărbierit şi tuns şi care, ca să-şi ascundă chelia, purta un chipiu gri
care le imita pe cele militare. Faţa îi scânteia roşiatică, semănând cu un
lampion de hârtie lăcuită în întunecimea nopţii. Presupun că tocmai visa vis
frumos cum o să avanseze el în carieră, după modelul lui Chen Yonggui din
Dazhai - Consiliul de Stat dacă avea să întemeieze un comandament ai
creşterii din belşug a porcilor, cine ştie, poate că avea să-l transfere pe el să
fie comandant adjunct. Demnitarii erau şi graşi şi slabi, dar feţele le erau
toate îndreptate spre est, drept către soarele cel roşu, aşa că fiecare avea faţa
luminată în roşu şi toţi îşi mijeau ochii. Unul gras şi negricios din rândul lor
purta ochelari de soare - obiect care rar se vedea în vremurile acelea - şi
ţinea o ţigară în colţul gurii, de s-ar fi zis că e o căpetenie de bandiţi. Ximen
Jinlong şedea la o masă din partea din faţă a scenei, acoperită şi ea cu pânză
roşie în acelaşi fel, şi îşi ţinea acolo cuvântarea; pe masă era aşezat un
microfon înfăşurat în mătase roşie - în anii aceia, o jucărioară din asta ţinea
de tehnica cea mai înaltă, şi la vederea ei pe oameni îi cuprindea teama. Mo
Yan cel curios din fire găsise un prilej să ţopăie sus pe scenă şi să latre de
două ori spre microfon, iar mai apoi lătratul lui se răspândise prin difuzoare,
făcând livada de caişi să trepideze, extinzându-se până pe câmpia cea fără
de margini şi amuzându-i pe oameni cu asupra de măsură. Băieţică ăla de
Mo Yan a descris treaba asta într-una din povestirile lui. Toate acestea vor
să spună că electricitatea care alimenta difuzoarele şi microfonul folosite
pentru această şedinţă de lucru dedicată creşterii din belşug a porcilor nu
venea de la stâlpii de înaltă tensiune ai statului, ci de la generatorul pus în
funcţiune de motorul pe motorină al crescătoriei noastre din livada cu caişi.
O curea de cauciuc cu formă circulară, lungă de cinci metri şi lată de
douăzeci de centimetri, lega motorul pe motorină de generator, iar când
primul se învârtea, se învârtea şi celălalt după el, astfel că electricitatea era
produsă în flux continuu şi fără întrerupere. Fără doar şi poate, lucrul era
fără pereche de minunat, şi nu numai oamenii din sat, cu ascuţimea lor
redusă a minţii, îl găseau uluitor, dar chiar şi eu, un porc cu o ascuţime a
minţii atât de ieşită din comun, eram cuprins de o nedumerire fără margini.
Chiar aşa, la urma urmei ce fel de jucărioară mai e şi curentul ăsta care nu
se poate vedea? Cum e produs şi cum dispare? După ce lemnele ard,
rămâne cenuşa, după ce digeri mâncarea, rămân excrementele; dar după
curent? În ce se preface curentul?
 Vorbind despre asta, mi-am amintit cum a instalat Ximen Jinlong
generatorul în cele două odăi ale casei durate din cărămizi roşii în colţul de
sud-est al crescătoriei şi care se învecina cu un cais mare; muncea cu
hărnicie în timpul zilei, iar seara rămânea treaz până târziu. Treaba fiind
nespus de misterioasă şi subtilă, atrăgea foarte mulţi ţărani curioşi - aproape
toate personajele pe care le-am pomenit mai înainte erau prezente, iar
tartorul acela nesuferit de Mo Yan se înghesuia mereu cel mai în faţă şi nu
numai că se uita, dar şi dădea din gură şi trăncănea mereu, stârnindu-i
aversiunea lui Jinlong. De câteva ori, Huang Tong îl trăsese de urechi afară
din cameră, dar în nicio jumătate de oră iar se înghesuia să ajungă el cel mai
în faţă, unde îşi întindea capul înainte atât de mult, că saliva aproape îi
picura pe dosul mâinilor pătate toate de ulei de motor ale lui Jinlong.
Nu îndrăzneam să mă înghesui şi eu în cameră să mă uit la vânzoleală
şi nici n-aveam cum să mă caţăr pe caisul ăla mare, pentru că javra aia de
cais avea un trunchi de cam doi metri înălţime, tot lucios, iar ramurile,
strânse toate laolaltă, îi creşteau în sus, de semănau cu nişte torţe, aşa cum
se întâmplă la plopii albi din nord-vest. Cerul s-a milostivit însă de mine,
pentru că în spatele acestei case se afla un mormânt uriaş în care era
îngropat un câine credincios ce-şi dăduse viaţa ca să salveze de la moarte un
copil. Câinele, un mascul negru, se aruncase în talazurile clocotitoare ale
râului pe care se transportaseră odată grânele, ca să salveze o fetiţă căzută
în apă; el, în schimb, îşi istovise puterile şi-şi pierduse viaţa.
Stăteam pe mormântul câinelui cel negru exact în dreptul găurii
pentru fereastră de la casa maşinăriilor - fiind o clădire construită cu
zoreală, nu-i mai fixaseră ferestrele, aşa că nu-mi scăpa nimic din ce se
petrecea înăuntru. Lampa cu gaz dinăuntru era luminoasă ca zăpada, în timp
ce afară totul era un ghem de negreală. Era întocmai după cum spunea
vorba, cu largă răspândire în vremurile acelea, despre lupta de clasă:
„Inamicul e în locul luminat, noi în cel întunecat“. Puteam aşadar să mă uit
cum voiam eu, că doar eu îi vedeam pe ei, nu şi ei pe mine. L-am zărit pe
Jinlong ba răsfoind manualul cel unsuros al maşinăriei, ba încruntând din
sprâncene şi făcând socoteli cu un creion pe spaţiile albe dintr-un ziar vechi.
Hong Taiyue şi-a scos o ţigară şi a aprins-o, a tras un fum, iar după aceea i-a
vârât-o lui Jinlong în gură. Secretarul Hong respecta cunoaşterea, respecta
talentul, era un cadru luminat cum nu erau mulţi în vremea aceea. Mai erau
şi cele două surori Huang, care deseori îi ştergeau transpiraţia lui Jinlong.
Am văzut cum tu, când Huang Hezuo îi ştergea transpiraţia lui Jinlong,
rămâneai complet indiferent, însă ţi se umplea toată faţa de gelozie când
Huang Huzhu făcea acelaşi lucru. Tu eşti un individ care nu-şi ştie lungul
nasului, dar şi unul care îndrăzneşte să gândească şi să acţioneze; treburile
de mai târziu au dovedit că pata albastră de pe faţă nu numai că nu ţi-a
afectat puterea de seducţie asupra femeilor, ba chiar s-a transformat într-un
fel de permis de a le seduce. În a doua jumătate a anilor ’90, în capitala
judeţului spunea aşa o baladă:
Faţa-i de diavol, jumate albastră,
Dar pentru ea, e floare în glastră.
Nevasta a lăsat-o, a plecat făr-un ban,
A fugit dregătorul cu iubita-n Chang’an.

Nu pomenesc de asta ca să-mi bat joc de tine, eu îţi port cel mai adânc
respect! Un subprefect plin de vrednicie, care să îndrăznească să plece fără
măcar să-şi ia la revedere, să fugă cu iubita şi să trăiască muncind din greu
de azi pe mâine nu mai e altul - tu eşti singurul pe lumea asta!
Gata cu flecăreala! Maşinăria s-a terminat de instalat, iar generatorul
experimental a fost un succes. În satul Ximen, Jinlong devenise al doilea
om cu putere reală. Deşi prejudecăţile tale faţă de fratele tău vitreg sunt
foarte profunde, ai avut şi tu parte de pe urma lui - ce, fără el, ajungeai tu
şef de echipă la echipa de crescători? Şi dacă nu era el, mai pupai tu ocazia
să pleci în toamna anului următor la fabrica de prelucrare a bumbacului şi
să lucrezi acolo ca muncitor pe bază de contract? Şi, dacă nu era şansa de a
lucra la fabrica de prelucrare a bumbacului ca muncitor pe bază de contract,
ai mai fi avut tu mai apoi cariera de demnitar? Nu poţi să-i învinuieşti pe
alţii că ai decăzut astăzi în halul ăsta, învinuieşte-te doar pe tine,
învinuieşte-te că n-ai fost în stare să fii stăpân peste sula aia a ta. Ei, de ce-
oi mai fi vorbind eu de din astea? Din astea să scrie Mo Yan în romanele
lui.
Marea întrunire s-a desfăşurat conform programului şi toate au mers
ca pe roate. După ce Jinlong a încheiat de prezentat experienţa sa avansată,
demnitarul de la comandamentul pentru producţie al judeţului, cel îmbrăcat
într-o uniformă militară veche, a rostit cuvântarea de încheiere. S-a dus
vitejeşte în partea din faţă a scenei şi a început să vorbească în picioare, fără
ceva scris, improvizând; mustea de talent, iar întreaga lui înfăţişare era
ieşită din comun. Un om cu aspect de secretar s-a arcuit de şale şi a alergat
din spatele scenei, îndreptând gâtul microfonului şi căutând pe cât cu
putinţă să-l înalţe. Nu a izbutit să-l aducă la aceeaşi înălţime cu gura
vorbitorului, dar, sub presiune cum era, i-a venit inspiraţia - a pus taburetul
din spatele mesei pe aceasta, iar deasupra a aşezat microfonul. Flăcăul chiar
avea mintea ageră, iar promovarea lui, mai bine de zece ani mai târziu, ca
preşedinte al biroului consiliului judeţean a avut legătură directă cu asta.
Cât ai bate din palme, glasul bubuitor al acestui fost comandant de regiment
de la comandamentul pentru producţie s-a transmis în toate părţile ca un
tunet rostogolindu-se-n cer.
— Fiecare porc viu este un obuz lansat împotriva bastionului
reacţionar al imperialiştilor, revizioniştilor şi contrarevoluţionarilor...
Demnitarul îşi agita pumnii, scoţând asemenea strigăte cu mare putere
de instigare a maselor. Vocea şi acţiunile lui m-au făcut, pe mine, purcelul
care văzuse multe şi ştia multe, să mă duc cu gândul la o scenă dintr-un film
vestit. Bineînţeles că mă ducea gândul şi la altele - de pildă, dacă de-
adevăratelea s-ar fi putut să te bage într-o ţeavă de tun şi să te lanseze,
zburând prin aer te-ar fi luat ameţeala sau tremuriciul? Şi, în cazul unui
porc gras, dacă avea să aterizeze deodată în fortăreaţa imperialiştilor,
revizioniştilor şi contrarevoluţionarilor, stricaţii ăia n-aveau să se bucure de
nu se poate?
Era deja trecut de zece dimineaţă, iar responsabilul acesta n-avea
deloc de gând să se oprească din cuvântare. M-am uitat la cele două jeepuri
de un verde ca iarba aflate la marginea locului de întrunire, unde doi şoferi
cu mănuşi albe stăteau sprijiniţi dintr-o parte de cabine, unul fumând alene,
celălalt uitându-se plictisit la ceas. Gradul de respectabilitate al unui jeep în
acea vreme era cu mult peste cel al Mercedesului sau BMW-ului de astăzi,
la fel cum gradul de respectabilitate al unui ceas de mână în acea vreme era
cu mult peste cel al unui inel cu diamant de azi. Ceasul şoferului era scăldat
în lumină de îţi lua ochii şi atrăgea privirile multor tineri. În spatele celor
două jeepuri se aflau câteva sute de biciclete aşezate ordonat - în vremea
aceea, bicicleta era vehiculul cadrelor de la nivelurile de bază, judeţ,
comună şi sat, simbolizându-le statutul şi poziţia; mai bine de zece miliţieni
cu puşca în mână formaseră o linie de apărare în semicerc, supraveghind
aceste preţioase averi.
— Trebuie să încălecăm pe maiestuosul vânt de răsărit al Marii
Revoluţii Culturale şi să realizăm cele mai înalte directive ale măreţului
nostru conducător, preşedintele Mao, cu privire la creşterea din belşug a
porcilor, să învăţăm din experienţa avansată a satului Ximen şi să ridicăm
munca de creştere a porcilor pe înălţimi politice... Conducătorul de la
comandamentul pentru producţie îşi flutura braţele, făcând gesturi pline de
vlagă, în timp ce cuvânta înfocat şi cu putere. La colţurile gurii îi atârna
spumă lucitoare, de semăna cu un crab legat cu sfoară împletită din paie.
— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat Diao Xiaosan de dincolo de perete,
sculându-se cu capul şi mintea grele din culcuşul lui de pişat, înălţându-şi
botul cel grosolan şi lung şi mijindu-şi ochii înroşiţi de alcool. N-aveam
chef să-i dau un răspuns tăntălăului ăsta. Tăntălăul a căutat să-şi ridice
picioarele din faţă şi să-şi pună bărbia peste perete ca să cerceteze cu
privirea scena de afară, dar din cauza alcoolului îşi pierduse puterea de a-şi
păstra echilibrul. De-abia ce s-a ridicat, că picioarele din spate i s-au şi
înmuiat, iar corpul i-a căzut în rahat şi-n pişat. Individul ăsta care nu ştia
cum e cu igiena îşi făcea nevoile în fiecare colţ al cocinii - chiar n-aveam
noroc să am un porc atât de murdar drept vecin. Am văzut că pe cap era
vopsit în alb, în timp ce colţii care i se răsfrângeau peste buze erau vopsiţi
în galben, semănând cu dinţii de aur ai unui parvenit.
Am zărit o umbră neagră şi alunecoasă înghesuindu-se să iasă din
rândul ascultătorilor - aceştia erau foarte mulţi, să zic că a fost „o mare
întrunire cu zeci de mii de participanţi“ ar fi exagerat, dar vreo patru-cinci
mii de oameni tot erau; umbra s-a prelins până în dreptul celor două butoaie
de porţelan de Boshan amplasate sub cai şi şi şi-a vârât capul într-unul. Mi-
am dat seama că băieţică voia să bea apă cu zahăr, doar că aceasta fusese
băută toată de oamenii veniţi la şedinţă. N-o băuseră pentru că le fusese
sete, ci pentru zahăr. Pe vremea aceea era penurie de zahăr, substanţa asta
dulce ca mierea se dădea pe cartelă, şi dacă apucai să mănânci o gură se
chema că erai mai fericit decât eşti azi când faci dragoste cu femeia iubită.
Conducătorii brigăzii din satul Ximen, pentru a-şi crea o imagine frumoasă
în judeţ, convocaseră anume o întrunire cu toţi membrii comunei în care
expuseseră aspectele cărora trebuia să li se acorde atenţie în timpul şedinţei
de lucru: unul dintre acestea era că membrilor din sat ai comunei le era
strict interzis, fie că era vorba de oameni mari, fie de copii, să se ducă la
marginea butoaielor să bea apă cu zahăr. Dacă vreunul avea cutezanţa să
încalce ordinul, i se scădeau o sută de puncte de muncă. Măscările celor din
afara satului bătându-se pe apă cu zahăr m-au făcut să mă simt foarte
ruşinat de obrazul lor. Eram şi mai mândru de nivelul ridicat al conştiinţei
celor din satul Ximen, sau mai degrabă de capacitatea lor de a se controla.
Deşi am văzut expresiile complexe din ochii multor săteni de la noi în timp
ce-i iscodeau pe ceilalţi bând apă cu zahăr şi deşi le înţelegeam stările
complexe din inimi când îi zăreau pe ceilalţi turnându-şi fără păsare apă cu
zahăr, eram plin de stimă pentru ei: se ţinuseră, nu fusese uşor.
Dar acum, în sfârşit, unul nu se mai putea ţine - nu-i nevoie să-i mai
rostesc eu aici numele şi prenumele, că ai ghicit tu de cine e vorba. Era
copilul cel mai lacom din istoria de o sută cincizeci de ani a satului Ximen,
da, Mo Yan - maimuţa care şi-a pus pălărie şi face astăzi pe domnul. Ca un
cal uscat de sete, băieţică ăsta şi-a aplecat jumătatea de sus a corpului peste
butoi, nerăbdător să bea apa de pe fund, numai că gâtul îi era prea scurt şi
butoiul prea adânc; atunci a găsit un linguroi alb de fier, s-a căznit să încline
vasul într-o parte cu un singur braţ, făcând apa rămasă înăuntru să se
strângă toată într-o parte, iar după aceea a întins linguroiul ca să-l ia cu el.
De cum a dat drumul la mână, vasul cel mare şi-a recăpătat greoi poziţia
iniţială, iar după felul în care ţinea, cu cea mai mare grijă, linguroiul, mi-am
dat seama că rostuise ceva. A ridicat linguroiul până la marginile gurii, sau
poate s-a apropiat cu gura de marginile linguroiului, iar după aceea şi-a
înălţat gâtul cu încetul. După expresia de pe faţa lui, mi-am dat seama că,
dând de gustul zahărului, trăise dulceaţa vieţii preţ de o clipă. A ras ultima
picătură de apă cu zahăr din vas cu linguroiul lui, care zgârâia fundul
grosier al vasului slobozind un hârâit care mă făcea să-mi scrâşnesc dinţii.
Era un zgomot care-ţi înţepa urechile mai rău decât megafoanele şi care îmi
muncea rău nervii - trăgeam nădejde să vină cineva să pună capăt acţiunilor
prin care băieţică ăsta făcea satul Ximen să-şi piardă obrazul, pentru că,
dacă mai continua aşa câteva minute, era cu putinţă să cad jos din pom. Am
auzit mulţi porci alarmându-se de la zgomotul acela şi strigând pâcloşi şi
mahmuri: „Nu mai zgâria, nu mai zgâria, ne omori!“ Băieţică ăla a pus la
pământ butoaiele şi s-a strecurat într-unul dintre ele - să fi lins cu limba
fundul vasului? Se cheamă minune adevărată să fii lacom într-un asemenea
hal. Într-un sfârşit, s-a ridicat pe picioare afară din vas şi eu am văzut cum îi
scânteiau hainele cele rupte şi-am adulmecat şi mirosul dulceag pe care-l
răspândea corpul lui. Dacă ar fi fost primăvară, albinele sau poate fluturii ar
fi dansat în aer în jurul lui, însă era început de iarnă, nu s-au arătat nici
albinele şi nici fluturii, şi doar mai bine de zece muşte dolofane s-au pus să
zboare bâzâind pe lângă el - două chiar s-au coborât pe părul lui murdar şi
încâlcit precum pâslă ferfeniţită.
— Cu ardoare înzecită şi străduinţe însutite, trebuie să facem
cunoscută experienţa avansată a satului Ximen, în fiecare comună şi în
fiecare brigadă trebuie ca cei din frunte personal să îi acorde toată atenţia,
iar organizaţiile muncitoreşti, de tineret, de femei şi de mase trebuie să
conlucreze din toate puterile. Trebuie întinsă şi mai tare coarda luptei de
clasă şi întărit controlul şi supravegherea moşierilor, chiaburilor,
contrarevoluţionarilor, elementelor rele şi a celor de dreapta şi trebuie cu
deosebire să ne arătăm precauţi faţă activităţile distructive ale duşmanilor
de clasă ascunşi...
Cu o expresie fericită pe faţă şi fluierând, Mo Yan s-a pornit
zdruncinându-se către cele două camere cu maşinării. Atenţia mi-a fost
atrasă de el şi l-am urmărit cu privirea. L-am văzut cum intră în odaia unde
motorul pe motorină se învârtea iute ca vântul, iar cuiul de fier de la
îmbucătura curelei de transmisie se freca cu volanta scoţând un ţăcănit cu
un ritm limpede. Electricitatea de aici se năştea, iar după aceea grăbea spre
megafoane ca să-şi facă treaba:
— Gestionarii de la fiecare brigadă trebuie să controleze cu stricteţe
administrarea şi utilizarea pesticidelor şi să-i împiedice pe duşmanii de
clasă să le fure ca să otrăvească cu ele furajul porcilor. ..
Jiao al doilea, care era de serviciu la paza maşinăriilor, se cocea la
soare dormind lângă zid, fapt care i-a permis lui Mo Yan să-şi pună în
aplicare planul distructiv. Şi-a desfăcut cureaua, şi-a dat jos până sub buci
nădragii cei rupţi, şi-a prins scula cu amândouă mâinile - până în acest
moment, tot nu ghicisem ce avea de gând să facă băieţică ăla -, a ţintit
cureaua de transmisie care se învârtea iute ca vântul, şi un şuvoi de urină
albă şi luminoasă a căzut peste ea. Cu un zgomot ciudat, cureaua a căzut la
pământ, ca un uriaş piton mort. Megafoanele au amuţit deodată. Motorul pe
motorină se învârtea în gol, scoţând un zbârnâit strident şi răsunător. Locul
de întrunire, dimpreună cu cele câteva mii de ascultători, parcă s-a
scufundat dintr-odată pe fundul unui râu. Vocea cu care demnitarul îşi ţinea
cuvântarea s-a slăbit şi s-a făcut monotonă, semănând cu bolborositul unui
peşte care se transmite în sus de pe fundul apei. Treaba era de natură să
strice mult peisajul, aşa că l-am văzut pe Hong Taiyue sculându-se şi l-am
văzut şi pe Jinlong ridicându-se din mulţime şi luând-o la fugă cu paşi mari
către casa maşinăriilor. Ştiam că Mo Yan a dat de mare bucluc şi că-l
aşteaptă o papară zdravănă.
Mo Yan cel care dăduse de bucluc nu ştia că trebuie să se ferească şi
stătea ca prostul în faţa curelei de transmisie, cu o expresie foarte confuză
întipărită pe faţă. Presupun că băieţică stătea să cugete cum anume doar
puţină urină făcuse cureaua să cadă aşa deodată la pământ. Ximen Jinlong a
intrat în fugă în casa maşinăriilor, şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să-i
ardă o palmă lui Mo Yan peste creştet; al doilea a fost să-i dea un picior în
fund, în timp ce al treilea a fost să se îndoaie de şale şi să apuce cureaua, să
o atârne de rotorul generatorului, iar după aceea să o tragă, să o întindă şi
să-i atârne celălalt capăt de volanta motorului pe motorină. Părea că a
atârnat-o bine, dar când a dat drumul la mână, iar a căzut. Pricina pentru
care nu putea să stea atârnată avea de-a face cu urina aceea pusă să facă
tămbălău şi stricăciune a lui Mo Yan. Jinlong a apăsat cu un fier cureaua la
locul ei, facând-o să nu mai aibă cum să cadă, iar după aceea s-a aplecat de
şale şi-a proptit o bucată de ceară neagră şi lucioasă de ea: cureaua se
învârtea, ceara se micşora tocindu-se de ea, şi astfel cureaua şi-a dobândit
forţa de frecare şi într-un sfârşit n-a mai căzut. Jinlong l-a dojenit apoi pe
Mo Yan:
— Cine te-a pus să faci una ca asta?
— Nimeni, eu am făcut.
— Şi de ce-ai vrut să faci aşa?
— Voiam să-i scad curelii din fierbinţeală...
În urma întreruperii curentului de la megafoane, starea de spirit a
conducătorului de la comandamentul pentru producţie a fost afectată, aşa că
omul şi-a încheiat zorit cuvântarea. După ceva încâlceală, frumoasa
învăţătoare de la şcoala primară din satul Ximen, Jin Meili, s-a suit pe scenă
ca să anunţe programul artistic. Într-o limbă comună nu foarte standard, dar
foarte proaspătă şi plăcută, a declarat către spectatorii de la picioarele
terasei şi, mai important, către cei mai bine de zece demnitari care se
mutaseră la marginile scenei: „Începe reprezentaţia artistică a echipei de
propagandă pentru gândirea Mao Zedong din şcoala primară a satului
Ximen!“ Curentul mergea deja în acest moment, iar din megafoane se
auzeau deseori scârţâituri ascuţite ca cele scoase de sula de cusut - se
înălţau drept în înaltul cerului, de parcă ar fi vrut să străpungă de moarte
păsărelele care zburau prin aer. Cu prilejul reprezentaţiei de astăzi,
profesoara Jin Meili îşi tăiase părul cel lung prins în coadă şi-şi făcuse o
pieptănătură foarte răspândită în acele vremuri, „Ke Xiang“, părând astfel şi
mai plină de bravură şi eroism, mai destoinică şi mai frumoasă. I-am zărit
pe demnitarii de pe cele două părţi ale scenei cum toţi îşi aruncă privirile
asupra ei. Unii îi fixau cu privirea capul, alţii talia, în timp ce primul
secretar al comunei Calea Laptelui, Cheng Zhengnan, îi ţintuia întruna
fundul. Zece ani mai târziu, după greutăţi şi necazuri nespus de multe, Jin
Meili avea în sfârşit să devină soţia lui Cheng Zhengnan, în acel moment
secretarul comitetului politic şi judiciar al judeţului; diferenţa de vârstă între
ei era de douăzeci şi şase de ani, lucru primit cu multă dezaprobare pe
atunci. Astăzi nimeni nu mai dezaprobă însă aşa ceva.
După ce învăţătoarea Jin a anunţat programul, s-a retras pe o latură a
scenei, unde era aşezat un scaun dinainte pregătit pentru ea; pe scaun se afla
un acordeon foarte frumos, al cărui email lumina scânteietor sub razele
soarelui. Lângă scaun stătea în picioare Ma Liangcai, care ţinea în mână un
flaut de bambus şi avea o expresie deosebit de solemnă. Învăţătoarea Jin şi-
a trecut curelele acordeonului pe după umeri şi s-a aşezat liniştită pe locul
ei. Acordeonul s-a deschis, iscând o muzică magnifică: în acelaşi timp,
flautul lui Ma Liangcai a slobozit şi el sunete minunate, clare şi melodioase,
voioase şi aţâţ de pătrunzătoare că păreau că străpung norii şi sfarmă
pietrele. După ce au isprăvit de cântat un mic preludiu, o turmă de purceluşi
graşi revoluţionari, călcând pe picioruţele lor scurte şi grăsuţe şi purtând toţi
şorţuri roşii pe care era brodat cu galben semnul „credinţă“, au ţopăit sus pe
scenă, care de-a dura, care târâş-grăpiş. Erau toţi purceluşi băieţi, şi
prostănaci şi fără minte, guiţând şi ţipând bezmetic, lipsiţi de orice judecată,
fără profunzime, şi în mare nevoie de un personaj principal care să-i
conducă. Atunci, purceluşa numită Roşie-toată, încălţată în pantofiori roşii,
s-a suit pe scenă făcând tumbe. Mama acestei fetiţe era o tânără şcolită din
Qingdao cu preaplin de celule artistice, aşa că şi ea avea o bază genetică
bună, învăţa pe dată orice îşi propunea. Intrarea ei pe scenă a stârnit un
ropot de aplauze, pe când prezenţa turmei de purceluşi atrăsese doar un val
de zâmbete şui. Pe mine însă, uitându-mă la turma de purceluşi, mă
cuprindea o veselie fără pereche - din vechime până azi, nu mai existase
niciodată un porc care să se suie pe o scenă omenească, acesta era un punct
de cotitură istoric, o onoare şi o mândrie pentru noi, porcii. Din acest motiv,
am ridicat una din copitele mele din faţă, din pom de-acolo de unde
stăteam, şi i-am transmis de departe lui Jin Meili, care concepuse acest
dans, salutul meu revoluţionar! Voiam să îl salut şi pe Ma Liangcai, fără
doar şi poate cânta bine din flaut. Voiam să o salut şi pe mama micuţei
Roşie-toată, se măritase cu un ţăran şi dăduse naştere unei urmaşe
excepţionale, lucru demn de tot respectul: demn de tot respectul era faptul
că îi dăduse moştenire genele ei pentru dans, dar şi mai demn de tot
respectul era că şedea acum în spatele scenei oferindu-i fetiţei ei
acompaniament vocal. Era o mezzo-soprană plină de forţă şi dulceaţă -
băieţică ăla de Mo Yan a scris mai târziu într-un roman că avea voce de alto,
ceea ce a stârnit batjocura multora care se pricep la muzică —, iar când
vocea îi ieşea din gâtlej, dansa prin aer ca o panglică grea de mătase
multicoloră: „...Suntem purceluşi roşii revoluţionari, mergem din Gaomi în
Tian’anmen“; versuri ca acestea sunt clar nepotrivite când le privim cu ochii
de astăzi, dar pe atunci erau cu totul şi cu totul normale. Spectacolul acesta
al şcolii primare din satul nostru, Ximen, a participat la spectacolul trupelor
din întregul judeţ şi a obţinut trofeul pentru cea mai frumoasă reprezentaţie:
trupa noastră de actori purceluşi a fost primită de conducătorul cel mai sus
pus din zona Changwei, secretarul Lu, iar o poză cu secretarul lu’
îmbrăţişând-o pe purceluşa Roşie-toată a fost publicată în ziarul provinciei.
Aceasta ţine de istorie, iar istoria nu trebuie deformată. Purceluşa mergea
acum în mâini pe scenă, picioarele încălţate în pantofiori roşii erau ridicate
sus de tot şi băteau fără întrerupere ritmul. Toţi oamenii aplaudau plini de
căldură, iar pe scenă, precum şi la picioarele acesteia, domnea un entuziasm
nemărginit...
După ce reprezentaţia s-a încheiat cu succes, a urmat vizita.
Spectacolul copiilor se încheiase, acum venise rândul lu’ băiatu’ la
spectacol. Ca să spun drept, de când mă reîntorsesem la viaţă ca porc,
Jinlong nu-mi era indiferent - deşi între noi nu mai era relaţia specială de la
tată la fiu de mulţi ani înainte, voiam totuşi să mă prezint bine, să aduc
veselie în inima conducătorilor şi să-i sporesc strălucirea lui Jinlong.
Mi-am mişcat un pic corpul şi mi-am simţit capul ameţit, ochii
împăienjeniţi şi urechile zumzăind pe dinăuntru. De-abia mai bine de zece
ani mai târziu, când mă întâlneam cu fraţii şi surorile mele de neam câinesc
în piaţa Tianhua din capitala judeţului şi organizam party-uri magnifice la
lumina lunii la care beam rachiu Wuliangye de Sichuan, maotai din
Guizhou, coniac franţuzesc şi whisky englezesc, am priceput eu odată pe
neaşteptate pricina pentru care în acel an, în ziua în care a avut loc şedinţa
de lucru cu privire la creşterea din belşug a porcilor, pe mine mă durea
capul, aveam ochii împăienjeniţi şi urechile îmi ţiuiau. N-a fost deloc vorba
că nu ţineam eu îndeajuns la băutură, a fost nenorocirea provocată de
rachiul ăla de cartofi dulci de calitate proastă! Desigur, trebuie şi să
recunosc că, deşi oamenii deja nu mai ştiau de moralitate în vremurile
acelea, încă nu se înrăiseră până la a amesteca spirt industrial în rachiu şi a
le face rău celorlalţi. După cum avea mai apoi să însumeze lucrurile, pe
vremea când mă întorsesem iar pe lume, drept câine, prietenul meu,
ciobănescul german care păzea poarta camerei de oaspeţi a primăriei, care
văzuse multe şi ştia multe şi care era mare meşter la vorbe: „Oamenii din
anii ’50 au fost în mare parte neprihăniţi, cei din anii ’60 deosebit de
fanatici, cei din anii ’70 cam laşi, cei din anii ’80 puşi să-i măsoare pe alţii
şi să le cântărească vorbele, iar cei din anii ’90 extrem de răi“. Te rog să mă
ierţi că mă grăbesc mereu să vorbesc mai înainte despre lucrurile care s-au
petrecut mai târziu, ăsta e un truc folosit în mod obişnuit de băieţică ăla de
Mo Yan, care, din neatenţie, m-a influenţat şi pe mine.
Mo Yan ştia şi el că săvârşise o greşeală gravă, aşa că stătea cuminte
în casa maşinăriilor, aşteptând ca Jinlong să vină să-l pedepsească. După ce
Jiao al Doilea, de pază la maşinării, se trezise din somn, l-a zărit pe Mo Yan
stând acolo şi-a deschis gura să-l ocărască:
— Javră mică ce eşti, de ce stai tu pe-aici, ai? Ai de gând să faci vreo
stricăciune?
— Jinlong m-a pus să stau aici! a răspuns Mo Yan plin de curajul
celui ce se ştie cu dreptatea de partea lui.
— Ce mă iei pe mine cu Jinlong, ăla nu face nici cât scula din
nădragii mei! a zis cu mare înfumurare Jiao.
— Bine, a rostit Mo Yan, atunci mă duc să-i spun.
— Întoarce-te aici! Jiao a întins mâna şi l-a înhăţat pe Mo Yan de
guler, trăgându-l înapoi, acţiune în timpul căreia cei trei nasturi de la haina
ruptă a acestuia au dispărut fără urmă. Haina s-a desfăcut, lăsând la iveală o
burtă ca o ulcică de lut.
— Dacă-ndrăzneşti să vorbeşti cu el, îţi fac felul! Jiao al Doilea şi-a
încleştat pumnii şi i i-a legănat lui Mo Yan prin faţă.
— Dacă vrei să nu vorbesc, trebuie să-mi faci felul! a zis acesta fără
să dea nici cel mai mic semn de slăbiciune.
Dă-i în mă-sa şi pe Jiao al Doilea şi pe Mo Yan, amândoi sunt marfa
de mâna a doua de la noi din sat, lasă-i acolo în camerele cu maşinării să
facă tărăboi. Acum, maiestuosul grup de vizitatori a ajuns deja, sub
conducerea lui Jinlong, în faţa cocinii mele. Fără ca Jinlong să mai
trebuiască să deschidă gura şi să prezinte lucrurile, vizitatorii s-au înveselit.
Se obişnuiseră deja cu porcii întinşi la pământ, dar nu văzuseră niciunul
care să stea trântit într-un pom; văzuseră multe lozinci roşii scrise pe pereţi,
dar nu văzuseră absolut niciuna scrisă pe burta unui porc. Cadrele de la
judeţ şi de la comună râdeau în hohote, iar în spatele lor cadrele de la marea
brigadă de producţie le ţineau isonul prosteşte. Responsabilul de la
comandamentul pentru producţie, cel îmbrăcat în uniforma militară cea
veche, m-a ţintuit cu privirea şi l-a întrebat pe Jinlong:
— S-a căţărat singur acolo?
— Da, singur.
— Poţi să-l pui să ne arate? a rostit responsabilul. Adică să-l pui să se
dea jos şi după aceea să se caţere la loc?
— Este destul de dificil, dar am să-mi dau toată silinţa să încerc.
Porcul acesta are o ascuţime a minţii ieşită din comun, iar copitele şi
picioarele le are foarte robuste, doar că e căpăţânos din fire - de obicei o
ţine pe a lui şi nu-i place să asculte de porunca oamenilor.
Jinlong mi-a împuns uşurel căpăţâna cu o ramură şi pe un ton plin de
tandreţe şi de spirit de negociere mi-a zis:
— Purcelule Al Şaişpelea, trezeşte-te, nu mai dormi, coboară din pom
să te uşurezi niţel!
Evident, voia să le demonstrez demnitarilor îndemânarea mea unică
legată de suitul în copaci, însă îmi zisese să cobor ca să mă uşurez; o
asemenea minciună pe faţă tare mi-a umplut inima de tristeţe, deşi
pricepeam desigur şi adânca lui iubire şi preocupare. O să-i dau satisfacţie,
dar nu pot să-mi las supus capul în jos şi să-mi pleoştesc urechile, nu pot să
fac orice mă instruieşte el să fac, pentru că aşa n-aş mai fi un porc cu
personalitate, ci un pekinez care se dă de-a rostogolul în toate părţile ca să
se pună bine cu stăpânul. Am plescăit de câteva ori din limbă, am scos un
căscat prelung, mi-am dat ochii peste cap, m-am întins leneş şi-am stârnit o
mare de râsete şi comentarii: „Aah, cum să fie ăsta porc, e om de-a dreptul,
pe toate ştie să le facă!“ Prostănăcilor, voi credeţi că eu nu vă pricep vorba?
băiatu’ înţelege vorba din Gaomi, vorba din munţii Yimeng şi vorba din
Qingdao, băiatu’ a mai învăţat din gura tinerei şcolite din Qingdao care îşi
facea iluzii că într-o bună zi o să plece din ţară să înveţe în străini şi mai
bine de zece propoziţii în spaniolă! Am zbierat tare o propoziţie în spaniolă
şi a încremenit sufletul în tâmpiţii ăia, care însă după aceea s-au pus să râdă
în hohote. Las’ că vă dau eu de râs, să muriţi de atâta râs, să faceţi
poporului economie la grâne. N-aţi vrut să mă cobor din pom ca să mă
uşurez? Nu-i nevoie să cobori din pom pentru asta, dacă stai sus, te pişi
departe. Ca să fac o glumă plină de răutate, mi-am schimbat excelenta
obişnuinţă igienică de a urina într-un loc prestabilit şi, stând aşa trântit
confortabil în pom, am slobozit urina reţinută mult timp, când rapid, când
lent, când grosier, când cu fineţe. Prostănacii râdeau tare şi fără oprire. Mi-
am rotunjit ochii la ei şi le-am zis serios de parcă citeam din scriptură: „De
ce râdeţi? Fiţi mai serioşi! Eu sunt un obuz lansat împotriva bastionului
reacţionar al imperialiştilor, revizioniştilor şi contrarevoluţionarilor, iar dacă
obuzul se pişă, înseamnă că praful de pulbere dinăuntru s-a umezit: iar vouă
vă mai arde de râs!“ Turma aia de prostănaci pesemne că mi-a înţeles
vorbele, pentru că fiecare râdea de se prăpădea, râdea de nu mai putea.
Cadrul cel important îmbrăcat în uniforma militară cea veche s-a schimbat
şi el la faţă, iar chipul lui ca tabla s-a spart în cioburi-cioburi de zâmbet, de
parcă i-ar fi fost presărat cu un strat de tărâţe aurii. A spus arătând spre
mine:
— Chiar e un porc bun, ar trebui să-i dăm o medalie de aur!
Am fost întotdeauna nepăsător faţă de faimă şi câştiguri, dar o
asemenea măgulire ieşită din gura unui înalt demnitar tot m-a făcut să mă
fudulesc de să uit de mine, aşa că m-am hotărât să iau învăţătură de la
purceluşa Roşie-toată, care mersese în mâini pe scenă; aici, pe ramurile
tremurătoare ale caisului, să stai în cap era o mişcare de mare dificultate,
însă odată izbutită, sigur avea să creeze senzaţie. Am apucat ferm cu
picioarele din faţă crăcana caisului, mi-am ridicat picioarele din spate, mi-
am răsucit fundul în sus şi mi-am lăsat capul în jos, prins între două crengi.
N-aveam însă îndeajunsă putere, mâncasem prea mult de dimineaţă şi burta
mi-era grea. Am apăsat cu putere crăcana, făcând-o să se mişte şi să se
scuture, cu gândul să mă folosesc de puterea ei pentru a îndeplini această
mişcare extrem de dificilă. Bine, sus! Am zărit pământul, picioarele din faţă
îndurau o presiune enormă, tot sângele din corp mi-a năvălit în căpăţână,
ochii au început să mă doară de parcă ar fi vrut să iasă din orbite, continuă,
continuă zece secunde şi se cheamă că ai câştigat! Am auzit un ropot de
aplauze, ştiam că izbutisem. Din nefericire însă, copita din stânga mi-a
alunecat, mi-am pierdut echilibrul, privirea mi s-a întunecat şi mi-am simţit
capul izbindu-se de ceva tare şi scoţând un sunet înăbuşit. Mai apoi am
leşinat.
Fir-ar mama ei, nenorocirea asta a fost toată provocată de rachiul ăla
de calitate proastă!
 CAPITOLUL 26
Din invidie, Diao Xiaosan dărâmă cocina; Lan Jinlong face plan
iscusit pentru a trece iarna cea grea
Iarna anului 1972 a fost pentru porcii Crescătoriei din livada de caişi
o adevărată încercare pe viaţă şi pe moarte. Deşi în urma şedinţei de lucru
cu privire la creşterea porcilor, de la judeţ se alocaseră două tone de grâne
furajere ca încurajare şi recompensă pentru brigada din satul Ximen, ceea
ce s-a trimis de la judeţ au fost doar cifre. Într-un târziu, la presiunea
comitetului revoluţionar al comunei populare, de realizarea concretă a
transferului s-a ocupat preşedintele biroului de gestiune a grânelor de la
comună, un om numit Jin Rensong şi poreclit, pentru că îi plăcea la nebunie
să mănânce carne de şobolan, Jin Şobolanul. Acest şobolan de preşedinte a
trimis la crescătoria noastră drept marfă de primă calitate sorg şi cartofi
dulci mucegăiţi puşi ani de zile la păstrare în colţurile magaziilor şi făcând
reducere mare şi în ce priveşte cantitatea. În acest lot de furaje mucegăite
trebuie să se fi aflat mestecată o tonă de căcăreze de şobolan, care au
învăluit întreaga iarnă crescătoria noastră din livada de caişi într-o
împuţiciune cu totul aparte. Într-adevăr, înainte şi după şedinţa de lucru
dedicată creşterii porcilor am mâncat bunătăţi şi-am băut pe alese, ducând o
bucată de vreme viaţa decadentă a burghezo-moşierimii. Dar la nicio lună
după şedinţă, grânarele brigăzii în repetate rânduri au solicitat ajutor de
urgenţă, în timp ce vremea se răcea pe zi ce trecea - zăpada cea în aparenţă
atât de romantică a adus cu ea un frig care te pătrundea până la oase, iar noi
am fost prinşi sub apăsarea îndoită a frigului şi foamei.
Zăpada din acel an a fost formidabil de mare - nu că exagerez eu
acum anume, ci chiar aşa s-a întâmplat. Există înregistrări la biroul
meteorologic, există consemnări în analele judeţului, iar Mo Yan se referă şi
el la asta în romanul lui intitulat Cronica creşterii porcilor.
Lui Mo Yan i-a plăcut de mic să amăgească oamenii cu vorbe
înşelătoare, iar în cuvintele pe care le pune în cărţile lui se amestecă şi mai
mult adevăratele cu falsele, de nu poţi să nu te încrezi în ele, dar nici nu poţi
să te încrezi cu totul. Timpurile şi locurile din Cronica creşterii porcilor
sunt reale, scenele legate de zăpadă sunt şi ele adevărate, însă numărul
porcilor şi originea acestora sunt deformate faţă de realitate. Era evident că
porcii veniseră din Munţii Yimeng, dar el a scris că veneau din Munţii
Wulian; era evident că erau 1057 de porci, dar el a scris de 900 şi ceva.
Acestea sunt însă detalii cu totul minore, nu trebuie musai să ne punem cu
el pentru vorbele scrise într-un roman de un romancier.
Deşi îi dispreţuiam din adâncul sufletului meu pe porcii din munţii
Yimeng, iar faptul că îmi erau semeni era o umilinţă, în fond eram totuşi din
aceeaşi specie, iar „Vulpea-i întristată când moare leul, făpturile plâng când
le piere felul“. Porcii din munţii Yimeng şi-au găsit pieirea iute unul după
altul, învăluind ferma din livada de caişi într-o atmosferă tragică şi grea.
Pentru a-mi păstra forţele şi a micşora pierderile de căldură din corp, în
acele vremuri îmi rărisem ieşirile nocturne. Am încropit laolaltă cu ghearele
la colţul zidului frunzele care se făcuseră bucăţi după ce-mi slujiseră atâta
vreme drept culcuş, precum şi ierburile uscate prefăcute în pulbere, lăsând
pe pământ dâră după dâră de copite, asemenea unui model de plasă migălos
împletită. M-am întins în mijlocul acestei grămezi de ierburi mărunte şi
frunze putrezite, mi-am sprijinit obrajii în copitele din faţă, am privit zăpada
cea mare care plutea multă şi alandala, am adulmecat odoarea răcoroasă
care apare anume atunci când ninge, iar inima mi-a fost scăldată de valuri-
valuri de întristare. Ca să spun cinstit, nu eram un porc cu aplecări spre
melancolie, dispoziţia mea era mai degrabă spre carnavalesc, iar mintea mă
ducea spre ridicare-n revoltă; în mare măsură, îmi lipsea sentimentalismul
plângăcios mic-burghez.
Vântul de iarnă vâjâia, gheaţa cea groasă de pe râu se crăpa şi isca
zgomote care speriau cerul şi mişcau pământul din loc, bang!, bang!, bang!,
bang!, ca destinul bătând la uşă în adâncul nopţii. Zăpada strânsă în faţa
cocinii aproape că se unise cu ramurile încovoiate de zăpadă ale caişilor, iar
în livadă răsuna deseori sunetul clar şi melodios al crăcilor frângându-se
sub apăsarea zăpezii strânse pe ele; în urma acestui sunet clar şi melodios,
întotdeauna venea un val de sunete înăbuşite, pe care le scotea zăpada de pe
crăci prăbuşindu-se şi ea la pământ. În întunecimea nopţii, cât cuprindeam
eu cu ochii era o întindere nesfârşită de alb. Din cauza lipsurilor de
motorină, deja se pusese capăt producerii de electricitate, aşa că şi dacă
smuceam de firul de la bec să-l rup, tot nu puteam să mă aleg nici măcar cu
un fir de lumină. Asemenea nopţi întunecoase acoperite de zăpadă ar fi
trebuit să fie un mediu din care se nasc poveştile pentru copii, să fie un
moment în care se nasc vise, însă foamea şi frigul făceau bucăţi şi poveştile,
şi visele. Trebuie să spun cu toată sinceritatea că şi atunci când lipsa
furajelor pentru porci a fost cea mai serioasă, iar porcii din munţii Yimeng
de-abia ce-şi duceau zilele cu frunze descompuse şi coji de seminţe de
bumbac cumpărate de la fabrica de prelucrare a bumbacului, Ximen Jinlong
se asigura ca în furajul meu o proporţie de unul la patru să fie material de
calitate - bineînţeles că şi materialul ăla de calitate era format tot numai din
cartofi dulci mucegăiţi, dar tot era mai bun decât vrejurile de fasole şi cojile
seminţelor de bumbac.
Stăteam întins, îndurând amarul nopţilor celor îndelungate, uneori în
vis, alteori în realitate. Pe cer se iveau din când în când câteva stele, iar
lumina lor scăpărătoare semăna cu diamantele de la pieptul reginelor. Nu
aveam cum să am somnul tihnit, pentru că sunetele porcilor din munţii
Yimeng zbătându-se la hotarul dintre viaţă şi moarte mă umpleau de o
dezolare fără pereche.
Când îmi îndreptau gândul spre lucrurile din trecut, ochii mi se
umpleau de lacrimi care, ajunse în părul de pe obraji, într-o clipă şi
îngheţau, prefăcându-se-n perle. Diao Xiaosan cel de dincolo de perete se
văita şi el amarnic, bucurându-se acum de relele roade ale lipsei lui de
igienă. În culcuşul lui nu mai era niciun locşor uscat, şi peste tot erau
grămăjoare îngheţate formate din căcăreze şi urină. Hăulea alergând prin
cocină, scotea urlete ca de lup, răspunzându-şi în depărtare cu hăulitul
lupilor adevăraţi din pustietate. Blestema fără încetare cu voce ridicată,
blestema nedreptatea de pe lumea asta, iar de fiecare dată când se dădea
mâncarea, îl auzeam dând drumul unoi şuvoi de înjurături. Îl ocăra pe Hong
Taiyue, îl ocăra pe Ximen Jinlong, îl ocăra pe Lan Jiefang şi şi mai mult o
ocăra pe cea anume însărcinată cu hrana noastră, pe Bai - adică pe Xing’er,
văduva lui Ximen Nao, moşierul samavolnic de mult ajuns una cu
pământul. Bai aducea mereu cu cobiliţa două căldări de furaje ca să ne
hrănească. Mergea şovăielnic cu picioarele ei mici pe poteca pe care zăpada
se prefăcuse în gheaţă, iar trupul îmbrăcat într-o haină căptuşită stricată îi
fremăta tot prin mijlocul nămeţilor. Pe cap avea un şal albastru, iar aerul
cald care-i ţâşnea pe gură şi pe nas i se prefăcea în brumă pe sprâncene şi
păr. Mâinile îi erau aspre şi aveau pielea crăpată, semănând cu nişte lemne
arse şi uscate. Când venea cu cobiliţa, se folosea de linguroiul cel lung din
mână ca de un baston. Căldura care se răspândea din căldări era slabă,
mirosul răzbătând în schimb vijelios. Pornind de la el, puteai distinge clar
calitatea furajului. Întotdeauna căldarea din faţă era plină cu mâncarea mea,
iar cea din spate cu mâncarea lui Diao Xiaosan.
 Bai punea jos cobiliţa, mătura la o parte cu linguroiul zăpada groasă-
groasă strânsă pe zidul de pământ, iar după aceea se întindea înăuntm şi-mi
curăţa troaca. Apoi ridica cu amândouă mâinile şi cu efort căldarea şi, de
dincolo de zid, îmi răsturna în troacă furajul cel negru. În aceste clipe, eu nu
mă puteam niciodată ţine să nu înhaţ mâncarea, cu aşa nerăbdare că
mâncarea cea lipicioasă îmi cădea pe cap sau pe urechi - o dădea ea după
aceea la o parte de acolo şi de pe creştetul capului cu linguroiul. Mâncarea
nu era deloc gustoasă şi mai ales nu putea fi mestecată prea mult, pentru că
dacă făceai asta, gustul de putrezit îţi umplea gura şi gâtlejul. Pe când
înfulecam cu îmbucături mari scoţând leorpăială după leorpăială, Bai mă
lăuda, încercată de simţiri nenumărate:
— Purcelule Al Şaişpelea, măi purcelule, tu chiar eşti un porc bun
care nu face mofturi la mâncare!
Bai îl hrănea întotdeauna pe Diao Xiaosan numai după ce mă hrănea
pe mine. Văzându-mă cât de firesc şi lipsit de reţineri mănânc, inima părea
să i se umple de fericire. Dacă n-ar fi fost urletele smintite ale lui Diao
Xiaosan, cred că ar fi fost foarte posibil să uite să-l hrănească. Îmi amintesc
privirea afectuoasă pe care mi-o arunca pe când stătea cu capul plecat
uitându-se cum mănânc - bunătatea pe care mi-o arăta era limpede, însă nu
voiam să mă duc cu gândul mai în adânc: în fond, treburile se petrecuseră
cu mulţi ani în urmă, iar oamenii şi dobitoacele merg pe drumuri diferite.
Odată, l-am auzit pe Diao Xiaosan prinzând cu dinţii linguroiul lui
Bai şi i-am văzut faţa cea hidoasă pe care o întinsese peste zid, în timp ce se
sprijinea de el cu picioarele din faţă. Colţii îi erau dinţi de fierăstrău, iar
ochii roşii ca sângele. Bai şi-a zdroncănit linguroiul peste râtul lui alungit
de parcă ar fi ciocănit într-o toacă. I-a turnat apoi mâncarea în troacă,
suduind printre dinţi:
— Porc murdar ce eşti, în culcuş mănânci, în culcuş te slobozeşti, de
ce nu te-oi fi făcut tu sloi de gheaţă, duh rău ce eşti?
Diao Xiaosan a luat o gură şi-a început să ocărască:
— Ximen Bai, babă vicleană şi părtinitoare ce eşti! Mâncarea bună ai
pus-o pe toată în căldarea lui Al Şaişpelea, iar a mea e toată numai frunze
putrede. S-o fut pe mama voastră de nemernici ce sunteţi voi!
Ocărând aşa, Diao Xiaosan a început să plângă cu suspine. Dar
Ximen Bai nu i-a băgat deloc în seamă sudălmile, a luat căldările goale pe
cobiliţă, s-a sprijinit în linguroi şi-a plecat clătinându-se.
 Diao Xiaosan s-a uitat înspre mine ţinându-se de zid şi-a-nceput să mi
se plângă, cu saliva lui cea murdară picurând în cocina mea. M-am făcut că
nu-i văd invidia şi ura din priviri şi-mi vedeam de treabă, mâncând repede
cu capul lăsat în jos. Diao Xiaosan a rostit:
— Purcelule Al Şaişpelea, ce fel de lume mai e şi asta? De ce doi
porci la fel sunt trataţi diferit? Poate pentru că eu sunt negru şi tu alb? Poate
pentru că tu eşti de-al locului, iar eu străin? Poate pentru că tu ai un chip
frumos, iar eu o înfăţişare urâtă? Şi nu e musai că eşti mai frumos cine ştie
cât decât mine...
Ce puteam eu să-i spun unui tăntălău ca ăsta? Pe lumea asta niciodată
n-au fost lucrurile prea cu dreptate - ce, dacă ofiţerii merg călare, trebuie să
meargă şi soldaţii călare? Aşa e, în trupele de cavalerie ale mareşalului
Budionâi al Armatei Roşii a Uniunii Sovietice şi ofiţerii mergeau călare şi
soldaţii mergeau călare, dar ofiţerii aveau armăsari de soi, pe când soldaţii
aveau gloabe - tot nu erau trataţi la fel.
— O să vină o zi când o să-i omor pe toţi cu muşcăturile mele, o să le
sfâşii burţile şi o să le trag afară maţele din ele... Diao Xiaosan şi-a atârnat
copitele din faţă peste peretele de pământ care separa cele două cocini şi a
spus scrâşnind din dinţi: Unde e oprimare, va fi şi împotrivire, nu crezi?
Poţi să nu crezi, dar eu cred cu străşnicie în asta!
— Ai dreptate. Mă gândeam că nu aveam de ce să-l mânii pe individ,
aşa că i-am ţinut isonul: Am încredere în curajul şi puterile tale şi aştept cu
nerăbdare să văd faptele cu care o să sperii Cerul şi-o să mişti pământul din
loc.
— Atunci, a zis el cu balele curgându-i, mâncarea rămasă la tine în
troacă i-o dăruieşti fratelui tău s-o mănânce?
I-am văzut privirea lacomă şi râtul murdar şi m-a cuprins o aversiune
nespus de mare faţă de el - în ochii mei avusese mereu o poziţie foarte
joasă, care acum era şi mai joasă, coborându-se la nivelul mocirlei. Am stat
şi-am chibzuit: aşa, deloc dornic cum eram să-l las să-mi murdărească
troaca, tot nu-mi venea uşor să deschid gura şi să-i refuz în faţă rugămintea
asta deosebit de umilă. Am bâiguit:
— Diao, ştii, mâncarea mea nu e cine ştie ce deosebită de a ta... Ai tu
psihologie de copil, care crede mereu că prăjitura din farfuria altuia e cea
mai mare...
— Pizda mă-sii, tu chiar crezi că băiatu’ e aşa prost? a zis Diao
Xiaosan ajuns la exasperare, chiar dacă-i orbeşti tu ochii lu’ băiatu, nasul nu
i-l orbeşti! Da’ nici ochii nu mi-i orbeşti tu! S-a aplecat şi a scociorât în
troacă după niţel furaj, pe care l-a ridicat cu copitele şi l-a aruncat la
marginea troacei mele: contrasta vădit cu ce rămăsese la mine în troacă. A
zis apoi, înveninat: Uită-te singur ce mănânci tu şi ce mănânc eu! Fir-ar
mama ei, amândoi suntem vieri, pe ce se bazează ei de ne tratează diferit?
Dacă tu „prăseşti pentru revoluţie“, ce, eu prăsesc pentru contrarevoluţie?
Pe oameni i-au împărţit în revoluţionari şi contrarevoluţionari, dar ce, şi la
porci or fi acum clase? Părtinirea şi interesul propriu fac relele astea! Las’
că am văzut eu privirea pe care ţi-o aruncă Bai, e întocmai ca a femeii care
se uită la bărbatul ei! Poate c-o vrea să te împerechezi cu ea! Hai,
împerechează-te, şi la anul de cum vine primăvara o să fete o turmă de
monstruleţi cu cap de om şi corp de porc sau poate cu cap de porc şi corp de
om - fără pereche de minunaţi!
Clevetirea asta plină de gând rău i-a risipit mohorârea din inimă şi-a
început să râdă cu mârşăvie.
Am ridicat cu o copită din faţă furajul pe care-l aruncase spre mine şi
l-am vânturat cu putere afară peste zid. Am zis apoi dispreţuitor:
— Cugetasem să-ţi răspund la rugăminţi, dar dacă mă jigneşti aşa,
iartă-mă, Diao, frate, dar mai bine arunc în căcat mâncarea rămasă decât să
ţi-o dau ţie. Am scociorât după mâncarea din troacă şi-am aruncat-o în locul
prestabilit pentru nevoile mele. M-am întors la culcuşul uscat şi m-am
trântit pe el, spunând agale: Excelenţă, dacă doriţi să mâncaţi, vă rog!
Diao Xiaosan slobozea lumini verzi din ochi, iar dinţii şi-i încleştase
de-i scrâşneau:
— Al Şaişpelea, vorba veche zice aşa: De-abia după ce ieşi din apă,
vezi nămolul de pe picioare! Cât mergem pe drum, punem la răboj şi vedem
noi la urmă! Treizeci de ani râul curge la răsărit, treizeci la apus! Soarele se
roteşte, n-o să-ţi lumineze ţie culcuşul întotdeauna!
Terminând de spus vorbele acestea, faţa lui hidoasă a dispărut
instantaneu. L-am auzit cum se învârte plin de neastâmpăr dincolo de
perete, cum se izbeşte deseori cu căpăţâna de poarta de fier şi cum zgârâie
cu ghearele de zid. Mai apoi am auzit dinspre partea lui un zgomot bizar şi
mi-a luat mult timp să pricep ce se întâmplă: băieţică ăsta, şi ca să se-
ncălzească, şi ca să-şi verse mânia, se ridicase în picioare şi smulgea cu
râtul coceni de sorg din acoperişul cocinii, făcând şi partea mea de acoperiş
să aibă de suferit.
 Sprijinindu-mi picioarele din faţă de zid, mi-am trecut capul dincolo,
ca să-mi exprim protestul faţă de acţiunea lui distructivă:
— Diao Xiaosan, n-ai voie să faci aşa!
Prinsese cu gura un fir de sorg şi a tras cu putere de el. După ce l-a dat
jos, l-a retezat cu colţii pe din două. „Fir-ar mama ei, a zis, fir-ar, dacă e să
mă duc eu, să se ducă toată lumea! Nu-i dreptate în lumea asta, dracii ăi
mici dărâmă mănăstirea!“ S-a ridicat drept în picioare, a apucat cu gura un
cocean de sorg şi, folosindu-se de forţa de gravitaţie, a tras brusc în jos, iar
în acoperişul cocinii a apărut de îndată o gaură: un rând de olane roşii a
căzut la pământ, făcându-se ţăndări, zăpada întărită a căzut şi ea, multă şi
alandala; când i-a căzut şi lui în cap, şi-a legănat căpăţâna, iar razele crunte
şi verzi din ochii lui s-au izbit de zid ca nişte cioburi de sticlă. Băieţică ăsta
clar înnebunise. Şi-a continuat aşa activitatea distructivă, drept care mi-am
ridicat privirile în sus spre partea mea de acoperiş, iar inima a început să mă
ardă de-ngrijorare; am început să mă-nvârt în cerc, mi-a venit gândul să sar
peste perete şi să pun capăt distrugerilor lui, însă într-o luptă cu un porc aşa
nebun, amândouă părţile, şi învingătorul, şi învinsul, aveau să aibă negreşit
de suferit. Cuprins de disperare, am scos un urlet ascuţit, iar sunetul pe care
l-am slobozit a fost asemenea celui de la alarma antiaerienă. Pe vremea
când studiam cântece revoluţionare şi-mi mlădiam vocea imitându-le,
izbuteam şi nu prea; însă urletul meu din acest moment de disperare a
semănat de-adevăratelea cu un sunet de sirenă. Era o amintire din copilărie -
pentru a preveni atacurile neaşteptate din partea imperialiştilor,
revizioniştilor şi contrarevoluţionarilor, pe întregul teritoriu al judeţului se
desfăşuraseră exerciţii de apărare antiaeriană. Megafoanele răspândite peste
tot în judeţ, în toate satele şi la toate organele statului, slobozeau mai întâi
un duduit neguros. „Acesta este sunetul pe care îl fac bombardierele grele
ale inamicului zburând la mare înălţime, spunea vocea copilărească a unei
crainice; în continuare răsuna un vâjâit strident care-ţi înţepa timpanele -
Acestea sunt avioanele inamice în picaj; mai apoi se auzea o mare de ţipete
şi răcnete - Cadrele şi ţăranii săraci şi mijlocaşi din judeţ sunt rugaţi să
deosebească atent sunetul acesta, este semnalul internaţional pentru alarma
antiaeriană, de cum îl auziţi, toată lumea să lase numaidecât treaba şi să se
adăpostească în adăposturile antiaeriene, iar dacă acestea nu există, să se
întindă la pământ cu mâinile în jurul capului“. Acum eu semănăm cu un
artist amator care, după ce a studiat ani de zile opera pekineză, a găsit în
sfârşit înălţimea potrivită a vocii şi se cufundă într-o mare de bucurie. Mă-
nvârteam în cerc şi hăuleam. Pentru a face sunetele de alarmă să se
transmită cât mai departe, am ţopăit brusc între crăcile caisului, iar zăpada
strânsă acolo, care semăna cu faina sau cu vata, a căzut la pământ, deasă sau
rară, moale sau grea. Rămurelele apărute de sub zăpadă se arătau purpurii la
chip, lucioase, tari şi sfărâmicioase, precum coralul de pe fundul mării din
poveste. M-am căţărat mai sus pe crăcile caisului până am ajuns în coroană,
de unde cuprindeam cu privirea toată Crescătoria de porci din livada cu
caişi, precum şi întregul sat. Am zărit fumul rotocolindu-se pe coşurile
bucătăriilor, am văzut sute şi mii de pomi care semănau cu uriaşe pâinicele
albe, am văzut mulţimi de oameni alergând afară din căsuţele lor care
păreau gata în orice clipă să se prăbuşească sub apăsarea zăpezii. Zăpada
era albă, oamenii erau negri. Zăpada le venea până la genunchi şi ei
mergeau anevoios, zdruncinându-se în stânga şi-n dreapta şi şontâcăind.
Fuseseră alertaţi de alarma mea. Ximen Jinlong, Lan Jiefang şi alţi câţiva s-
au strecurat primii afară din cele cinci cămăruţe ale lor din care căldura
dădea pe dinafară. Mai întâi au dat ocol, şi-au înălţat capetele cercetând cu
privirea înspre cer - mi-am dat seamă că sunt în căutarea bombardierelor
imperialiste, revizioniste şi contrarevoluţionare -, iar după aceea s-au întins
la pământ şi şi-au acoperit căpăţânile cu amândouă mâinile; un stol de ciori
le-a trecut croncănind pe deasupra creştetului. Stolul îşi avea cuiburile în
păduricea de plopi de pe malul de răsărit al râului, dar pentru că zăpada
învelise pământul, iar hrana era greu de dobândit, în fiecare zi trebuiau să
zboare până deasupra Crescătoriei din livada de caişi şi să se lupte cu noi pe
mâncare. Mai apoi, toţi oamenii s-au căţărat înapoi în picioare, au ridicat
capetele şi-au privit văzduhul care începea să se însenineze după zăpadă, şi
le-au coborât şi-au privit pământul pecetluit în gheaţă şi învelit de zăpadă şi
în sfârşit au găsit locul de provenienţă al alarmei.
Lan Jiefang, acum trebuie să vorbesc despre tine. Ai ridicat un bici cu
noduri din cele folosite de căruţaşi şi te-ai repezit cu tot curajul şi avântul.
Din cauza grămăjoarelor îngheţate în care se prinseseră picăturile din hrana
porcilor căzute pe potecuţele din livadă, ai căzut de două ori, una după alta.
Prima oară ai căzut în faţă, de semănai cu un câine rău care se luptă cu altul
pe nişte rahaţi, iar a doua oară ai căzut pe spate, ajungând întocmai ca o
broască ţestoasă uscându-şi burta la soare. Razele acestuia erau cu totul
delicate, peisajul învăluit în zăpadă era neobişnuit de frumos, iar aripile
ciorilor păreau să fi fost date cu pudră de aur. Jumătatea ta de faţă albastră
scăpăra şi ea străluminată. În rândul personajelor din satul Ximen, tu de la
început până la sfârşit nu poţi fi socotit unul principal; în afară de Mo Yan,
care adesea şopăcăia cu tine, aproape nu mai era nimeni care să te bage în
seamă. Nici măcar eu, un porc, nu te ţineam la mare cinste pe tine, aşa-zisul
şef al echipei de crescători. Însă acum, când veneai alergând şi târând biciul
după tine, am descoperit surprins că tu, cu trupul tău slăbănog, erai deja un
tânăr bărbat. După povestea asta, am socotit pe degete că aveai deja 22 de
ani - erai, fără doar şi poate, un adult.
Cuprinzând ramurile copacilor şi stând cu faţa către soarele roşu ce se
strecura printre crăpăturile norilor de cinabru, am deschis gura şi-am mai
slobozit un şir de alarme antiaeriene întortocheate şi ocolitoare. Oamenii
care s-au strâns sub cais suflau şi gâfâiau, şi pe feţe aveau întipărită o
expresie stânjenită de râsu-plânsu. Un bătrân pe nume Wang a zis cu inima
grea:
— Ţara stă să piară, dracii ies afară!
Dar vorbele bătrânului au fost pe dată curmate de Jinlong:
— Wang, fii atent cu limba aia!
Wang ştia singur că l-a luat gura pe dinainte şi şi-a tras o palmă peste
ea:
— Să te mai ţii tu de palavre, na, să te mai ţii! Tovarăşe secretar Lan,
un om mare ca dumneata n-o să aibă supărare cu unul mărunt ca mine.
Cruţă-i prima greşeală unui moşneag mărunt!
Jinlong fusese deja primit în Partidul Comunist, era membru în
comitetul filialei de partid şi secretar al filialei Tineretului Comunist de la
marea brigadă din satul Ximen şi se arăta plin de ambiţie şi aroganţă. A dat
din mână către Wang şi-a zis:
— Ştiu că ai citit cărţi rele de soiul Romanţului celor trei regate şi că
simţirile ţi s-au stârnit în faţa celor de faţă, drept care ai vrut să te umfli în
pene cu învăţătura ta. Dacă lucrurile nu stau aşa, atunci, în temeiul vorbei
ăsteia, pot să te bag la contrarevoluţionari activi!
Atmosfera a devenit de îndată serioasă. Jinlong nu a pierdut ocazia să
ţină o cuvântare, în care spunea că vremea, cu cât e mai groaznică, cu atât
reprezintă o mai bună ocazie ca imperialiştii, revizioniştii şi
contrarevoluţionarii să lanseze atacuri pe neaşteptate şi desigur şi una foarte
bună ca duşmanii de clasă ascunşi în sat să facă stricăciuni. Mai apoi
Jinlong m-a lăudat, spunând că sunt un porc cu o înaltă conştiinţă:
— E doar un porc, dar conştiinţa sa e mai ridicată decât a multor
oameni!
 Eram mândru peste poate, de uitasem deja de ce dădusem alarma.
Asemenea unei vedete care se bucură de admiraţia celor de la picioarele
scenei şi dă pe dinafară de entuziasm, mi-am curăţat gâtlejul şi-am cântat
tare, dar nici n-am terminat o arie, că l-am şi văzut pe Lan Jiefang cum se
repede la trunchiul pomului rotindu-şi biciul; prin faţa ochilor mi-a fulgerat
o umbră de bici şi un val de durere intensă m-a străbătut prin vârful
urechilor, capul mi s-a îngreunat şi picioarele mi s-au înmuiat şi-am picat la
pământ cu capul înainte, cu jumătate din corp înfigându-mi-se în zăpadă.
Pe când mă zbăteam să ies din omăt, am văzut neaua toată numai pete
de sânge - îmi făcuse în urechea dreaptă o spintecătură de trei centimetri.
Spintecătura aceea m-a însoţit în toţi anii cei splendizi din a doua jumătate a
vieţii mele şi este şi pricina pentru care eu ţi-am purtat ţie, Lan Jiefang,
mereu pică în inima mea. Chiar dacă mai apoi am priceput şi eu de ce ai
acţionat atunci cu atât de mare cruzime şi te-am şi iertat din punct de vedere
teoretic, sentimental vorbind în suflet mi-a rămas mereu un nod greu de
dezlegat.
Deşi primisem o lovitură grea de bici, care mi-a lăsat o cicatrice pe
corp până la sfârşitul vieţii, Diao Xiaosan, cel de dincolo de perete, dăduse
de mare necaz. Suitul meu în pom ca să imit alarma antiaeriană avea în el
ceva drăguţ, însă faptul că Diao Xiaosan blestema societatea şi punea casa
la pământ reprezenta o acţiune pur distructivă. Şi dacă biciuirea pe care mi-
a aplicat-o Jiefang a iscat împotrivire din partea a numeroşi oameni, bătaia
cu biciul pe care i-a dat-o lui Diao Xiaosan de l-a umplut de sânge s-a
bucurat în schimb de aprecieri unanime: „Bate-l, omoară în bătaie
lepădătura asta!“ aşa spuneau oamenii într-un singur glas. Diao Xiaosan la
început încă a mai sărit cu ferocitate, izbind şi rupând în două ulucile de fier
groase de un deget, dar într-o clipă s-a ostenit şi puterile i-au secătuit.
Câţiva oameni au împins poarta de fier şi l-au tras de picioarele de dinapoi,
târându-l afară din cocină pe pământul înzăpezit. Jiefang, cu ura încă
nepotolită, şedea cu picioarele depărtate, uşor aplecat şi cu capul puţin într-
o parte, iar o lovitură de bici de-a lui lăsa o dâră de sânge. Faţa lui, albastră,
prelungă şi slabă, zvâcnea, şi pentru că îşi încleştase dinţii, pe obraji i se
ţuguiaseră nişte umflături de carne tare. La fiecare bici, scotea câte o ocară:
„Târfo ce eşti! Curvo!“ Când mâna stângă i-a obosit, a schimbat cu dreapta
şi tot aşa, pe rând. La început, Diao Xiaosan s-a mai dat de-a rostogolul pe
zăpadă, dar după câteva zeci de bice, s-a făcut ţeapăn, ca o bucată de carne
moartă. Jiefang tot nu se potolea. Toată lumea ştia că bate porcul ca să-şi
verse ranchiuna strânsă în inimă şi nimeni nu cuteza să se ducă la el să-l
oprească. Dintr-o clipă într-alta, Diao Xiaosan avea să-şi piardă viaţa.
Jinlong s-a apropiat, a ridicat mâna şi şi-a încleştat-o pe încheietura lui Lan
Jiefang, spunând cu mare răceală: „Tu, gata!“ Sângele lui Diao Xiaosan
murdărise zăpada imaculată. Sângele meu era roşu, al lui negru, al meu era
sacru, al lui, impur. Ca să-l pedepsească pentru greşeala săvârşită, i-au prins
în nas două belciuge, iar de picioarele din faţă i-au priponit un lanţ greu de
fier. În anii care au urmat, băieţică ăsta şi-a târât încoace şi-ncolo lanţul prin
cocină, zornăind din el, iar de fiecare dată când megafoanele din sat
slobozeau vestita arie a lui Li Yuhe din opera revoluţionară model
Însemnări despre lampionul roşu - „Nu ţine seamă că sunt în cătuşe şi-n
lanţuri, mi-au înlănţuit mâinile şi picioarele, dar nu şi nobilele aspiraţii ce se
avântă-n înaltul cerului“ -, eu simţeam, într-un chip de neînţeles, respect
faţă de acest vechi duşman al meu de dincolo de perete, de parcă el ar fi
devenit erou, iar eu trădătorul care l-a vândut.
Întocmai cum a scris băieţică ăla de Mo Yan în „Însemnările despre
revanşă“, când s-a apropiat Sărbătoarea Primăverii, Crescătoria din livada
de caişi a ajuns la punctul critic: furajele fuseseră mâncate în totalitate, cele
două mormane de vrejuri putrezite de fasole fuseseră şi ele consumate
complet, iar aşa-zisele furaje rămase erau doar nişte coji de seminţe de
bumbac putrezite şi mucegăite, amestecate cu zăpadă. Situaţia era urgentă,
iar Hong Taiyue căzuse grav bolnav la pat şi nu se putea ocupa de mersul
lucrurilor; povara cea grea de o mie de ocale căzuse pe umerii lui Jinlong.
Jinlong însă tocmai întâmpinase uriaşe neplăceri pe plan sentimental: cea pe
care o iubea el trebuie că era Huang Huzhu, treaba începând de pe vremea
când ea îl ajutase cu reparatul hainei militare, iar între ei lucrurile stăteau
demult ca între soţi; Huang Hezuo lansase şi ea repetate atacuri la adresa
lui, aşa că avea legături trupeşti şi cu ea. Pe măsură ce înaintau în vârstă,
amândouă frumuseţile din familia Huang cereau să se mărite cu Jinlong. Iar
cel care le pătrunsese perfect secretul, în afară de mine, porcul care le ştia
pe toate, era Lan Jiefang. Eu eram detaşat, dar Lan Jiefang, din pricină că
murea după Huang Huzhu, în timp ce ea nu-l iubea, era afundat adânc în
durere şi invidie. Acesta era şi principalul motiv pentru care mă dăduseşi pe
mine cu biciul jos din pom, iar după aceea, ca un călău hain, îl bătuseşi atât
de crunt pe Diao Xiaosan. Uitându-te acum la aceste lucruri din trecut, nu
simţi şi tu cum durerile acelea atât de felurite parcă aproape nici nu merită
pomenite pe lângă cele petrecute mai apoi? Şi pe deasupra, treburile
oamenilor sunt greu de prevăzut, cei hărăziţi să fie laolaltă de cer sunt
hotărâţi, iar cel sorocit să fie al tău, în cele din urmă o să fie al tău.
Altminteri, Huang Huzhu ar mai fi ajuns ca până la urmă să împartă patul
cu tine?
În acele zile, în fiecare dimineaţă târau afară din cocini hoituri
îngheţate de porci. În fiecare noapte, mă trezeau din somn plânsetele
porcilor din munţii Yimeng, îndureraţi de moartea tovarăşilor de cocină. În
fiecare dimineaţă, îl vedeam prin crăpăturile dintre ulucile de fier pe Lan
Jiefang, sau poate pe un altul însărcinat cu hrănirea porcilor, cum târăşte
hoiturile de porci, înaintând spre casa aceea cu cinci odăi. Porcii morţi erau
slabi ca nişte schelete, iar picioarele le erau, fără excepţie, drepte ca varga.
L-am văzut mort pe Urlet-de-lup-sălbatic cel irascibil din fire; Conopida-
albastră cea desfrânată de la natură a murit şi ea. La început, mureau în
fiecare zi patru-cinci, dar în ultima decadă din cea de-a douăsprezecea lună,
sporiseră la şase-şapte pe zi. În ziua a douăzeci şi treia din luna a
douăsprezecea, au târât afară şaisprezece porci. Am socotit în mare că, până
în ajunul Anului Nou, mai bine de două sute de porci se întorseseră pe
lumea cealaltă; dacă sufletele li se duseseră în iad sau în cer, n-aveam cum
să ştiu, dar hoiturile li le îngrămădeau într-un loc adăpostit din clădirea
aceea, unde Ximen Jinlong şi ceilalţi le prefăceau fără întrerupere în
mâncare. E o amintire pe care îmi e greu să o uit până în ziua de azi.
O ceată de oameni stătea în lumină, în jurul unei vetre în care focul
ardea aţâţat, şi se uita la hoiturile de porci, acum mărunţite de ajunseseră
mici fărâme care se tot dădeau peste cap prin oale. Scena a descris-o deja cu
nespusă elocvenţă Mo Yan în Cronica creşterii porcilor - a scris despre
mireasma pe care o răspândeau crăcile pomilor când ardeau, a scris despre
mirosurile împuţite pe care le răspândeau trupurile porcilor în timp ce se
dădeau peste cap în apa clocotită şi a descris şi scena, care ar produce o silă
extrem de mare celor de astăzi, în care oamenii aceia flămânzi înfulecau cu
îmbucături mari carne de porc mort. Băieţică ăla de Mo Yan a trăit personal
întâmplările acestea de infern, iar sub condeiul său, feţele oamenilor sub
clarobscurul pronunţat creat de lumina slabă a lămpii şi de strălucirea
puternică a focului, precum şi expresiile complexe şi pline de echivoc de pe
chipul fiecăruia, au căpătat o picturalitate deosebit de intensă. Şi-a pus în
mişcare întreaga perceptivitate ca să descrie această scenă, făcându-ne
parcă să auzim trosnetul mlădiţelor de foc, şopotul apei care clocoteşte şi
gâfâielile oamenilor şi să adulmecăm mirosul de putred al porcilor morţi şi
pe cel răcoros al nopţii înzăpezite strecurându-se prin crăpăturile uşii; am
mai aflat şi despre dialogurile ca prin vis dintre oamenii aceia.
Am să adaug în completare un singur lucru care i-a scăpat lui băieţică
de Mo Yan: când porcii Crescătoriei din livada de caişi erau pe punctul de a
muri cu toţii de foame, în seara de ajun al Anului Nou, pe când pocnitorile
cu care se lasă în urmă cele vechi şi se întâmpină cele noi răsunau sporadic,
Jinlong s-a lovit cu palma peste frunte şi-a zis:
— Are, crescătoria are scăpare!
Carnea de porc mort puteai s-o dai pe gât dacă mâncai o dată, însă a
doua oară când adulmecai mirosul acela, îţi venea să verşi. Jinlong a dat
ordin ca hoiturile porcilor să fie transformate în mâncare pentru porci. La
început am simţit ceva neobişnuit în mirosul hranei, iar după aceea, când m-
am furişat afară din cocină în adâncul nopţii şi am iscodit pe ascuns în locul
unde pregăteau mâncarea, am descoperit întregul secret. Recunosc că,
pentru animalele relativ toante care sunt porcii, a-ţi mânca seamănul nu
poate fi socotit cine ştie ce lucru cutremurător, însă mie, un suflet straniu
cum eram, treaba mi-a stârnit numeroase asociaţii dureroase. Instinctul de
supravieţuire a neutralizat însă foarte repede durerea spiritului. În fapt îmi
dădeam singur bătăi de cap, pentru că dacă eram om, a mânca porc e cu
totul după voia Cerului şi a pământului, iar dacă eram porc, ţinând cont că
ceilalţi mâncau cu mare poftă hoiturile semenilor, eu cum să mă pretind
vrednic de toată mila? Mănâncă! Închide ochii şi mănâncă! După ce
imitasem alarma antiaeriană, mâncarea şi băutura mea erau asemenea cu ale
celorlalţi porci: ştiam că era aşa nu pentru că voiau să mă pedepsească, ci
pentru că la crescătorie chiar nu mai existau furaje. Grăsimea mea se
micşora pe zi ce trece, eram constipat, iar urina îmi era roş-gălbuie. Îmi era
un pic mai bine decât celorlalţi totuşi, pentru că puteam să mă preling afară
noaptea hoţeşte, să mă duc în sat şi să culeg frunzele de la vreo legumă
putredă; nici acestea nu erau prea dese însă. Altfel spus, dacă n-aş fi mâncat
hrana specială amestecată pentru noi de Jinlong, chiar şi un porc ca mine,
cu o ascuţime a minţii cu mult peste cea de rând, n-ar fi avut cum să treacă
prin iarna cea lungă şi să ajungă la primăvara cea caldă.
Jinlong a salvat vieţile porcilor, inclusiv pe a lui Diao Xiaosan şi pe a
mea, cu hrana specială confecţionată de el din hoituri de porc, balegă de cal
şi de vacă şi vrejuri îmbucătăţite de cartofi dulci.
În primăvara anului 1973, o mare cantitate de furaje ne-a fost alocată,
iar Crescătoria de porci din livada de caişi şi-a revenit la viaţă. Înainte de
aceasta, şase sute şi mai bine de porci din munţii Yimeng s-au transformat
în proteine, vitamine şi alte elemente necesare pentru susţinerea vieţii,
prelungindu-le-o astfel celorlalţi patru sute de porci. Să strigăm laolaltă
timp de trei minute, aducând astfel tribut acestor eroi care s-au sacrificat în
chip tragic şi înălţător! Pe fundalul strigătelor noastre, florile de cais s-au
deschis, iar în lumina fluidă a lunii de deasupra crescătoriei, mirosul lor ne-
a umplut nările: cortina din faţa unui anotimp romantic s-a dat încet-încet la
o parte.
 CAPITOLUL 27
Marea de gelozie se-nvârtoşeşte şi fraţii îşi pierd minţile; Mo Yan,
gureşul cu limbă alunecoasă, are parte de pizmă
În acea seară, pe când soarele încă nu se lăsase în spatele munţilor,
luna n-a mai putut să se ţină şi s-a suit pe cer. În lumina roşiatică a apusului,
atmosfera din livadă era plină de dulceaţă şi de afecţiune. Presimţeam că
într-o seară ca aceasta se vor petrece lucruri de mare importanţă. Mi-am
ridicat copitele şi m-am suit în pom, am adulmecat florile de cais şi,
întâmplător, am ridicat capul şi-am văzut o lună mare cât roata carului şi
parcă decupată din staniol ridicându-se printre crăpăturile dintre crengile
caisului. La început nu mi-a venit să cred că era luna şi nu altceva, dar după
ce a început să arunce treptat-treptat strălucire m-am încredinţat că ea era.
Eram pe atunci un purcel încă foarte copilăros, care când descoperea
ceva straniu nu-şi putea stăpâni însufleţirea şi voia mereu să împărtăşească
vestea cu ceilalţi porci; semănăm foarte bine cu Mo Yan în această privinţă.
El a scris într-o proză intitulată „Splendoarea florilor de cais“ despre cum i-
a descoperit, într-o zi pe la prânz, pe Ximen Jinlong şi Huang Huzhu
căţărându-se unul după altul într-un cais mare cu bogăţie de floare, făcând
petalele să se coboare la pământ multe şi alandala ca nişte fulgi de nea.
Ardea de nerăbdare să-i cheme pe oameni să vină cu el să admire
romanticele treburi din pom, aşa că a alergat fară întârziere la odaia unde se
prelucrau furajele şi l-a scuturat să-l trezească din somnul de amiază pe Lan
Jiefang. A scris aşa:
... Lan Jiefang s-a ridicat brusc, şi-a frecat ochii de un roşu aprins şi a întrebat: „Ce e?“ Am
zărit urma clară pe care i-o lăsase pe faţă rogojina de pe kang pe care dormise şi-am zis
misterios: „Fârtate, hai cu mine!“ Conducându-l pe Lan Jiefang, am ocolit cele două cocini
separate în care sălăşluiau cei doi vieri şi-am intrat în adâncul livezii. În vremea de sfârşit de
primăvară, toate vietăţile erau moleşite, iar porcii dormeau şi ei cu toţii adânc - nici măcar
porcul ăla căruia îi plăcea să facă tot felul de lucruri de neînţeles nu era o excepţie. Roiuri-
roiuri de albine zumzăiau şi bâzâiau şi profitau cât puteau de anotimpul florilor, muncind cu
hărnicie şi fără să le pese de osteneală. Siluetele luminoase şi frumoase ale mierlelor
fulgerând printre rămurelele înflorite scoteau deseori sunete tânguioase ca de bumbac sfâşiat.
Lan Jiefang a bodogănit, deloc vesel: „Ce mă-sa vrei la urma urmei să-mi arăţi?“ Mi-am
apăsat uşor buzele cu arătătorul, făcându-i semn să tacă din gură. I-am zis coborându-mi
glasul: „Lasă-te pe vine şi vino după mine“. Ne-am lăsat pe vine şi ne-am deplasat cu încetul
înainte. Am zărit doi iepuri sălbatici de un galben pământiu alergându-se printre caişi; un
fazan cu coada lungă, minunat de frumos, şi-a fâlfâit aripile, a bolborosit ceva şi-a zburat
între arbuştii din spatele mormintelor aflate în paragină. Am ocolit cele două camere care
 odinioară fuseseră folosite pentru generator, iar acum în faţa noastră se afla locul din livadă
unde caişii erau cei mai deşi. Câteva zeci de caişi pe care doi oameni de-abia îi cuprindeau cu
braţele aproape îşi înlănţuiseră în aer coroanele enorme. Florile care se îndesau pe ramurile
lor erau roşii, roz şi albe ca zăpada, iar privite de la depărtare semănau cu vălătuc lângă
vălătuc de nori coloraţi. Fiind atât de mari şi având rădăcinile mai mult decât bine dezvoltate
- aspecte la care se adaugă veneraţia ţăranilor faţă de orice copac mare -, caişii scăpaseră de
urgia Marii căliri a oţelului din 1958 şi de cea a creşterii din belşug a porcilor din 1972. Îi
văzusem cu ochii mei pe Ximen Jinlong şi Huang Huzhu căţărându-se ca două veveriţe pe
trunchiul uşor aplecat într-o parte al unuia dintre caişi, însă acum nu mai era nici urmă de ei.
A început să adie vântul şi coroanele caişilor s-au legănat blând, iar petalele lor cu totul
formate au căzut alandala precum fulgii de nea la pământ; pe jos păreau că se află grămezi
întregi de jaduri preţioase. „Ce vrei la urma urmei să-mi arăţi?“ Lan Jiefang şi-a ridicat vocea
şi şi-a încleştat pumnii - îndărătnicia şi irascibilitatea celor două Feţe-Albastre, tatăl şi fiul,
erau cu totul renumite în satul nostru, Ximen, şi chiar în ţinutul Gaomi din nord-est, aşa că nu
voiam să-i provoc mânia acestui băiat. Am spus: „I-am văzut cu ochii mei căţărându-se în
copac...“ „Pe cine?“„Pe Jinlong şi Huzhu!“ Am văzut cum gâtul lui Lan Jiefang se trage
brusc în sus, de parcă un om nevăzut i-ar fi trosnit un pumn în zona inimii, apoi i-am văzut
urechile tresărindu-i uşurel. Asemenea jadului smaraldiu, jumătatea lui albastră de faţă
strălumina sub soarele scăpărător. Părea să ezite, să se lupte, dar o forţă demonică l-a mânat
să se ducă lângă caisul acela... Şi-a ridicat capul... jumătatea lui de faţă albastră era asemenea
jadului smaraldiu... a slobozit un văitat amarnic, s-a prăbuşit brusc la pământ... petalele
cădeau multe şi alandala, de ziceai c-o să-l îngroape... Florile de cais din satul nostru, Ximen,
sunt celebre peste tot, de la începutul anilor ’90 orăşenii îşi iau în fiecare primăvară copiii şi
vin cu maşinile ca să le admire...

La finalul bucăţii sale, Mo Yan a scris:

Nu mi-ar fi trecut prin cap că lucrul acesta avea să-i provoace o asemenea durere lui Lan
Jiefang. Oamenii l-au luat de sub salcâm şi l-au cărat acasă, i-au desfăcut cu beţişoarele
fălcile încleştate, i-au vărsat în gură fiertură de ghimbir şi l-au făcut să-şi revină. M-au forţat
să le răspund ce văzuse la urma urmei în caisul acela, de se îndrăcise aşa. Le-am spus că-l
văzuse pe vierul ăla, care o adusese cu el pe purcica numită Fluturaş-vrăjitor şi se drăgăliseră
în pom... Oamenii au zis suspicioşi: „Se poate una ca asta?“ După ce şi-a revenit, Jiefang a
început să se dea de-a rostogolul pe kang-ul din camera pentru furaje aşa cum se dau măgarii
pe pământ. Bocetele lui semănau cu alarma antiaeriană pe care o imitase vierul. Se bătea cu
pumnii în piept, îşi smulgea părul, îşi vâra unghiile în ochi, îşi zgâria obrajii... Ca să-l
împiedice să-şi mai facă rău singur, oamenii cu inima bună n-au avut încotro şi i-au legat
mâinile cu sfoară...

Eram plin de nerăbdare să le povestesc oamenilor despre frumosul

fenomen ceresc în care soarele şi luna luminau în acelaşi timp, însă
crescătoria de porci fusese cuprinsă toată de devălmăşie în urma nebunelii
bruşte a lui Lan Jiefang. La auzul veştii, secretarul Hong, care începuse să
se înzdrăvenească după boala lui gravă, s-a grăbit şi el să vină. Se sprijinea
într-un băţ de salcie, era pământiu la faţă, ochii îi avea duşi în fundul
capului şi barba încărunţită îi era toată vâlvoi: boala aceasta mare îl
transformase pe comunistul care muşca fier şi mesteca oţel într-un om
bătrân. Stătea în picioare în faţa kang-ului şi pălea cu băţul din mâini în
podea, de parcă ar fi vrut să scoată apă din pământ. Lumina înţepătoare a
lămpii îi făcea faţa şi mai palidă, iar lui Lan Jiefang, care stătrea întins drept
pe kang şi urla fără încetare, îi făcea chipul şi mai hidos.
— Jinlong unde e? a întrebat ajuns la exasperare Hong Taiyue.
Oamenii din încăpere se uitau încurcaţi unii la alţii, părând că nu ştiu
unde se găsea acesta. În cele din urmă, tot Mo Yan a spus cu sfiiciune:
— Pesemne că-n încăperea cu generatorul...
Oamenii de-abia atunci şi-au dat seama că era prima oară de când
opriseră producţia de electricitate în iarna trecută când aveau lumină;
intenţiile lui Jinlong chiar îi nedumereau pe toţi.
— Cheamă-mi-l încoace!
Mo Yan s-a prelins afară ca un şobolan alunecos.
În acel moment, am auzit cum răzbate dinspre uliţa satului plânsetul
întristat al unei femei. La auzul lui, inima s-a strâns în mine, am rămas fără
aer, o clipă totul s-a golit în mintea mea, iar mai departe lucrurile din trecut
m-au năpădit vijelioase ca un şuvoi. M-am aşezat pe picioare pe grămada
cea foarte înaltă de rădăcini şi ramuri de cais din faţa odăiilor crescătorilor,
gândindu-mă la trecutul cel acoperit de nori şi învăluit în ceaţă şi cercetând
lumea de astăzi cea încâlcită şi complicată. Oasele albe ale porcilor din
munţii Yimeng care muriseră în iarna trecută erau îngrămădite într-o târnă
din faţa odăilor acelora şi, sub razele lunii, scânteiau cu stropi mărunţi de
verde, răspândind şi firicele după firicele de împuţiciune. Foarte iute, am
zărit o femeie care, parcă dansând, şchiopăta cu faţa îndreptată către luna
deja străvezie ca argintul-viu în timp ce mergea pe poteca din crescătorie.
Şi-a înălţat faţa - semăna cu un căuş folosit mulţi ani la rând şi care
scânteiază cu o patină galbenă din alte vremuri; gura, deschisă din pricina
bocetelor, semăna cu o gaură neagră de şoarece. Umerii încovoiaţi i se lăsau
în faţă, picioarele-i erau aşa de strâmbe de i se putea strecura şi un câine
printre ele şi arătau ca semnul A întors pe dos, iar distanţa până la care se
legăna la stânga şi la dreapta era mai mare decât pasul cu care înainta; în
chipul ăsta urât alerga ea. Deşi toate acestea nu erau deloc după cum îi
fusese felul lui Yingchun pe vremea când eram taur, tot am recunoscut-o
dintr-o privire. M-am străduit să îmi amintesc vârsta ei, însă conştiinţa de
om a fost împresurată de jur împrejur de cea de porc, iar într-un final cele
două s-au amestecat într-una singură, rezultând într-o stare plină şi de
însufleţire şi mâhnire.
 — Fiule, ce-i cu tine... ? Prin fereastra dărăpănată, am văzut-o pe
Yingchun năpustindu-se în faţa kang-ului, plângând şi ţipând, întinzând
mâinile şi împingându-l pe Lan Jiefang.
Acesta avea mâinile legate şi n-avea cum să dea din ele, aşa că a izbit
violent cu picioarele în perete; peretele, care oricum nu era prea tare, s-a
zdruncinat puţin, iar tencuiala cenuşie, asemenea unei plăcinte din făinuri
amestecate, s-a prăvălit la pământ bucată cu bucată. Oamenii din cameră
erau cum nu se poate de derutaţi. Hong Taiyue a dat iarăşi ordin:
— Luaţi o sfoară şi legaţi-i şi picioarele!
Un bătrân care muncea şi el la crescătorie, Lü Cap-Turtit, s-a căţărat
neîndemânatic pe kang, târând după el un capăt de sfoară din cânepă.
Picioarele lui Lan Jiefang parcă erau copite de cal turbat, loveau şi izbeau
bezmetic, nelăsându-l pe Lü Cap-Turtit să se-apuce de treabă.
— Leagă-l! a strigat tare Hong Taiyue.
Lü Cap-Turtit s-a aplecat şi a apăsat pe picioarele lui Jiefang, iar
atunci Yingchun i-a smuls haina de pe el, plângând şi strigând:
— Dă-i drumul băiatului meu!
— Duceţi-vă repede şi ajutaţi-l! a strigat Hong Taiyue.
Jiefang a ocărât tare:
— Dobitocilor, dobitocilor ce sunteţi! Porcilor ce sunteţi!
— Trece funia dincolo!
Sun Bao, cel de-al treilea dintre fraţii Sun, s-a repezit înăuntru.
— Suie-te sus pe kang să-l ajuţi!
Funia i-a înfăşurat picioarele lui Jiefang, i-a înfăşurat şi lui Lü Cap-
Turtit braţele cu care i le cuprinsese îndeaproape, iar apoi a fost strânsă.
— Slăbiţi-o, să-mi trag braţele afară!
Jiefang bătea din picioare, iar funia dansa prin aer ca un şarpe turbat.
— Aoleu, mamă...
Corpul lui Lü Cap-Turtit s-a lăsat pe spate, iar el a căzut jos de pe
kang, în drumul lui răsturnându-l şi pe Hong Taiyue.
Sun Bao era tânăr şi vânjos, aşa că s-a aşezat cu fundul pe burta lui
Jiefang, n-a băgat în seamă zgârieturile şi sudălmile aprige ale lui Yingchun
şi-a legat strâns funia, cu rapiditate şi putere, făcând picioarele lui Jiefang
să-şi piardă capacitatea de împotrivire. Lângă kang, Lü Cap-Turtit şi-a
acoperit nasul, iar printre degete a început să-i picure sânge negru.
Băiete, ştiu că nu vrei să recunoşti lucrurile astea, dar te rog să mă
crezi că nu mint deloc. Un om cuprins de sminteală dezvoltă puteri
supraomeneşti şi face mişcări aproape miraculoase - în caisul ăla bătrân au
rămas până în ziua de azi urme cât oul de mari pe care le-ai făcut tu cu
capul în el, la sminteală. În situaţii normale, tăria unui cap de om nu se
poate compara cu tăria unui trunchi gros de copac, dar când omul
înnebuneşte, şi capul i se întăreşte: asta e pricina pentru care Gonggong cel
din legendă a izbit cu capul în muntele Buzhou şi-a făcut stâlpii Cerului să
se frângă şi iţele pământului să se deşire. Tu ai izbit în cais de l-ai
zdruncinat zdravăn, iar florile au plutit în jos alandala ca nişte fulgi de nea
mari cât puful de gâscă. Forţa uriaşă a reculului te-a făcut să cazi la pământ
cu faţa în sus; pe frunte ţi s-a ţuguiat un cucui mare, iar coaja bătrână a
sărmanului cais s-a jupuit, lăsând la vedere partea albă de dedesubt...
Trupul lui Lan Jiefang, cel căruia îi legaseră mâinile şi picioarele,
fremăta de parcă ar fi avut în el o putere uriaşă care alerga vijelioasă în
toate părţile; era ca într-un roman cavaleresc, unde cei mărunţi în împliniri
ale armelor sorb tăria lăuntrică peste măsură de mare a altora, dar nu au
cum să o păstreze în ei, drept care, încercaţi de durerile cele mai felurite, îşi
fac din gură şi din văicărelile amarnice slobozite pe ea unic canal pentru a
da afară tăria aceea. Cineva a căutat să-i verse nişte apă rece în gură, ca să-i
înăbuşe focul cel rău din inimă, însă doar i-a astupat gâtlejul, provocându-i
o tuse violentă. Din gură şi nări i-a ţâşnit sângele, ca nişte stropi mărunţi de
ceaţă.
— Fiul meu... a bocit Yingchun, şi apoi a leşinat.
Unele femei pot să bea sânge cu totul netulburate, altele leşină la
vederea lui.
Exact în acel moment, Ximen Baofeng, în spate cu geanta ei de
medicamente, a intrat zorită înăuntru. Avea toate calităţile unui bun lucrător
sanitar şi nu s-a alarmat şi nici nu şi-a pierdut capul pentru că mama ei
zăcea leşinată lângă kang, iar fratele ei mai mic stătea culcat pe kang cu
sângele ţâşnind din el. Era deja un „doctor desculţ“ cu bogată experienţă.
Era palidă la faţă şi cu privirea plină de melancolie. Mâinile le avea, fie
iarnă, fie vară, reci ca gheaţa. Ştiam că tot sentimentele îi aduceau şi ei
amărăciune în suflet. Durerea i se trăgea de la Măgarul-cel-mare-care-rage-
tare, Chang Tianhong - aceasta este realitatea istorică, am văzut cu ochii
mei, iar în romanele lui Mo Yan se găsesc urme care pot fi cercetate. A
deschis geanta, a luat din ea o cutie de fier cu totul plată din care a scos un
ac argintiu care scânteia şi lumina; a înţepat-o apoi cu el pe Yingchun, cu
precizie şi fermitate, în punctul pe care acupunctura îl numeşte renzhong.
Yingchun a scos un geamăt şi a deschis ochii. Baofeng le-a făcut semn
oamenilor să-l târască pe Jiefang, care era înfăşurat ca o legătură de lemne,
la marginea kang-ului. Nu i-a luat pulsul, nici nu l-a ascultat la inimă, nu i-a
luat temperatura şi nici nu i-a măsurat tensiunea, de parcă toate erau după
cum se aştepta ea să fie şi de parcă cel pe care trebuia să-l vindece nu era
Lan Jiefang, ci ea însăşi. A apucat două fiole din geantă, le-a vârât între
degete, iar după aceea le-a spart cu o pensetă şi a tras până la capăt lichidul
din ele cu o seringă, pe care a ridicat-o apoi şi a agitat-o spre lumină, făcând
stropi lucitori să-i ţâşnească prin vârf. Tabloul acesta era sacru şi solemn,
clasic şi comun, iar în materialele de propagandă, în filme şi la televizor
erau adesea tablouri şi scene de acest fel; cele care făceau acest soi de
muncă erau numite „îngeri în haine albe“, purtau bonete albe şi halate albe,
aveau măşti mari de gură şi te pironeau cu ochii lor mari cu gene lungi şi
răsucite. La noi în satul Ximen, Ximen Baofeng nu putea să poarte bonetă
albă, mască mare de gură şi nici halat - purta în schimb o haină din
gabardină albastră cu guler mare răsfrânt, peste care era răsfrânt gulerul
unei cămăşi albe. Aşa era moda de atunci, tinerii şi tinerele scoteau mereu
în evidenţă gulerele puse unul peste altul; dacă erai sărac şi nu-ţi permiteai
mai multe rânduri de haine pe dedesubt, cumpărai un guler fals, care costa
doar câţiva bănuţi. În acea seară, pe sub haina de afară Baofeng purta fără
doar şi poate o cămaşă adevărată, nu un guler fals. Faţa ei palidă şi privirea
melancolică se potriveau şi ele foarte bine cu portretele personajelor cinstite
ieşite de sub pana romancierilor. Cu mână uşoară, a curăţat cu vată dată prin
spirt un muşchi bine dezvoltat de pe braţul lui Jiefang, iar după ce l-a
înţepat cu acul, injecţia s-a terminat în mai puţin de un minut, şi capul
acului a fost tras afară. Nu i-a făcut injecţia în fund, cum se face adesea, ci
în braţ, poate din cauza situaţiei speciale în care se afla Lan Jiefang, legat
aşa cu sfoară cum era. Unul ca Lan Jiefang, al cărui spirit suferise o
excitaţie intensă şi care simţea în cuget o durere uriaşă, oricum n-ar fi
crâcnit de la o injecţie în braţ - n-ar fi crâcnit el nici dacă i-ai fi smuls braţul
cu totul.
Vorbesc, bineînţeles, cu nespus de mare exagerare, dar vorbe din
astea, în contextul de atunci, nu pot fi socotite cine ştie ce vorbe mari.
Oamenilor de atunci, inclusiv ţie, Lan Jiefang, nu le ieşeau pe gură, aveau,
n-aveau de ce, vorbe mândre şi cuvinte eroice de genul „Nici dacă Muntele
Tai se apasă peste noi, nu ne plecăm spinările“ sau „Capul tăiat e doar
căciulă suflată de vânt“ sau „Sunt gata să-mi las trupul zdrobit şi oasele
frânte“? Băieţică ăla de Mo Yan era şi mai expert la lăudăroşenii şi vorbe d-
astea mari. Mai apoi, după ce a devenit aşa-zis scriitor, a examinat acest
fenomen lingvistic, spunând: „Limbajul nespus de exagerat este o reflecţie a
unei societăţi nespus de ipocrite, iar limbajul plin de violenţă este
precursorul barbariei sociale...“
După ce Baofeng ţi-a făcut injecţia cu sedativ, te-ai liniştit încetul cu
încetul. Privirea îţi rămăsese ţintuită neabătut în gol, dar pe nări şi din gâtlej
slobozeai sforăituri. Încordarea de pe chipurile oamenilor a slăbit şi ea,
asemenea pieii de tobă care se umezeşte sau precum corzile unui instrument
căruia i s-au slăbit cuiele de acordaj. Fără să vreau, am răsuflat şi eu uşurat.
Tu, Lan Jiefang, nu mi-eşti fiu, aşa că dacă mori sau trăieşti şi dacă
înnebuneşti sau te prosteşti n-are nicio treabă cu mine. Dar totuşi am
răsuflat şi eu uşurat. În fond, m-am gândit, te-ai strecurat afară din burta lui
Yingchun, iar burta lui Yingchun fusese odată proprietatea îndepărtatului
meu predecesor, Ximen Nao. M-am gândit şi că trebuie să-mi pese de-
adevăratelea de Ximen Jinlong, el era fiul meu bun. Cu gândul la asta, am
alergat învăluit în lumina albăstrie a lunii către încăperea cu generatorul, în
timp ce florile de cais pluteau alandala în jos, ca nişte cioburi de lună. Sub
duduitul ca înnebunit al generatorului pe motorină, toată livada tresălta şi
fremăta. I-am auzit pe porcii din Yimeng care treptat-treptat îşi recăpătaseră
vitalitatea cum vorbesc, unii, vorbe împleticite prin vis, în timp ce alţii
şuşotesc pe ascuns. L-am văzut pe Diao Xiaosan cel negru, învăluit în haina
de raze răcoroase şi de un albastru închis ale lunii, cum stătea în faţa porţii
de uluci a lui Fluturaş-vrăjitor, floarea din rândul neamului porcesc, ţinând
între copitele din faţă o oglinjoară ovală cu cadru de plastic roşu cu care
răsfrângea lumina lunii, iluminând cocina şi de bună seamă şi obrajii daţi cu
farduri ai lui Fluturaş-vrăjitor. Băieţică ăsta îşi dezvelise colţii aceia lungi,
pe chip avea întipărit un zâmbet nătâng, iar bale pline de poftă îi curgeau pe
bărbie ca nişte fire transparente de mătase. Am simţit cum gelozia dă pe
dinafară în mine, cum focul mâniei mă pârjoleşte şi cum venele din urechi
îmi zvâcnesc ca fasolea-n tigaie; de-abia mă ţineam să nu mă reped la Diao
Xiaosan şi să mă răfuiesc cu el. Dar lumina raţiunii mi-a luminat gândul în
acel moment de irascibilitate. Da, potrivit obiceiurilor din lumea animalelor,
lupta pentru dreptul de împreunare este una pe viaţă şi pe moarte, cu
învingătorul având bucuria împerecherii şi cu învinsul stând pe margine. În
fond însă, eu nu eram un porc obişnuit, iar Diao Xiaosan nu era nici el
vreun dobitoc nătâng: noi doi trebuia neapărat să purtăm un război, dar
situaţia nu era coaptă. În livadă exista deja mirosul de urină al scroafelor în
călduri, însă nu prea tare - anotimpul împreunării nu sosise încă. Din acest
motiv, l-am lăsat pe băieţică de Diao Xiaosan să se ţină de drăgăleală.
În încăperea cu generatorul spânzura un bec incandescent de două
sute de waţi, iar razele lui îţi înţepau ochii, de nu puteai să te uiţi drept la el.
L-am văzut pe băieţică ăla de Ximen Jinlong cum şedea în fund pe podeaua
pavată cu cărămizi roşii, sprijinit cu spatele de perete şi cu picioarele lui
cele lungi întinse drept înainte; era desculţ, iar labele cele mari ale
picioarelor şi le ţinea în sus. Picături de ulei cutremurate la pământ de pe
motorul pe motorină care sălta alături ca turbatul îi picurau pe unghii şi pe
partea de deasupra a picioarelor, asemenea sângelui gros şi lipicios al unui
câine. Era desfăcut la piept, lăsând vederii o flanelă de corp purpurie. Părul
îi era zburlit, iar ochii înroşiţi - arăta ca un descreierat, groaznic. Alături de
el se găsea o sticlă smaraldie de alcool, a cărei etichetă spunea că era vorba
de rachiul de cea mai bună calitate pe care cei din ţinutul Gaomi din nord-
est puteau să-l bea în acele vremuri - rachiul de Jingzhi. Rachiul de Jingzhi
se face din sorg, are o aromă asemenea sosului de soia, are 62 de grade, e
viguros ca un cal roib nărăvaş şi pe oamenii obişnuiţi îi poate pune jos după
o litră. Oamenii obişnuiţi nu se îndură cu uşurinţă şi nici nu-şi permit să bea
un asemenea rachiu de calitate, iar faptul că Jinlong o făcea arată că durerea
din inima lui ajunsese la punctul culminant; pesemne că voia să-şi încheie
socotelile cu viaţa murind de beţie, pentru că am văzut cum lângă piciorul
flăcăului ăsta stătea căzută de-a curmezişul o sticlă goală de rachiu, în timp
ce alta, în care mai rămăsese mai puţin de jumătate, era în mâna lui. În burtă
cu un litru de rachiu de Jingzhi, care arde cu flacără dacă-i dai foc, flăcăul
ăsta dacă nu moare o să rămână pe jumătate tâmpit.
Băieţică de Mo Yan, care stătea în poziţie de drepţi lângă Jinlong, şi-a
mijit ochii lui cei mici şi-a spus:
— Frate Ximen, nu mai bea, tovarăşul secretar Hong te-a chemat ca
să te muştruluiască.
— Tovarăşul Hong? Jinlong l-a privit pieziş: Ce mare sculă mai e şi
tovarăşul Hong? Dacă mă caută să mă muştruluiască, o să-l caut şi eu să-l
mustruluiesc!
— Frate Jinlong, a spus Mo Yan cu răutate, fratele Jiefang v-a văzut
pe tine şi pe sora Huzhu făcându-vă treaba în pom şi-a înnebunit pe loc, de
mai bine de zece flăcăi zdraveni la un loc n-au putut să-l stăpânească - a
muşcat dintr-un fier gros cât degetul şi l-a rupt dintr-o singură muşcătură.
Mai bine mergi să-l vezi, doar e fratele tău vitreg.
— Fratele meu vitreg? Cine e cu el frate vitreg? Tu, băieţică, eşti cu el
frate vitreg, nu eu!
— Frate Jinlong, a spus Mo Yan, e treaba ta dacă vii sau nu, eu
oricum o să le zic ce-ai zis.
Mo Yan a terminat de vorbit, dar n-avea deloc de gând să plece. A
întins un picior, a tras sticla aceea de alcool răsturnată la pământ până i-a
ajuns în dreptul ochilor, iar după aceea, cu o mişcare foarte agilă, s-a îndoit
de şale, a pescuit-o de pe jos, şi-a mijit ochii să vadă ce e înăuntru - o
întindere verde trebuie să-i fi stat atunci în faţa ochilor -, iar după aceea şi-a
vărsat în gură rachiul rămas. A plescăit din limbă, clefl, clefl, slobozind
laudă după laudă:
— Rachiul de Jingzhi bună băutură mai e, nu i s-a dus buhul degeaba!
Jinlong a ridicat sticla din mână, şi-a înălţat gâtul şi şi-a turnat, gâl!,
gâl!, pe gâtlej rachiul din sticlă, înecând odaia într-un miros tare de alcool; a
aruncat apoi cu sticla în Mo Yan, care a întâmpinat-o cu sticla din mâna lui.
Când cele două sticle s-au ciocnit, au scos un sunet clar şi melodios, iar
ţăndările le-au căzut alandala la pământ. Damful de alcool din încăpere s-a
făcut şi mai puternic.
— Cară-te, a zbierat Jinlong, cară-te în mă-ta de aici! Mo Yan s-a dat
necontenit înapoi. Jinlong a început să culeagă tot felul de lucruri de lângă
el, un pantof, şuruburi, o cheie reglabilă, şi să zvârle cu ele în Mo Yan,
ocărându-l în acelaşi timp: Nimicule ce eşti, iscoado! Cară-mi-te, nu vreau
să te mai văd!
Mo Yan se ferea necontenit, bodogănind:
— A înnebunit şi ăsta! Ala tot nu-i bine ce-i cu el, uite c-a înnebunit
şi ăsta!
Jinlong s-a ridicat zdruncinându-se, cu corpul bălăngănindu-i-se
înainte şi înapoi, ca un hopa-mitică tocmai plesnit cu palma. Mo Yan a sărit
în lumina lunii din afara încăperii, iar aceasta i-a vopsit creştetul golaş al
capului, facându-i-l să semene cu un pepene verde ca jadul. Eu m-am
ascuns în spatele caisului, observându-i pe cei doi indivizi atât de anapoda.
Mă preocupa gândul că Jinlong o să se năpustească spre cureaua de
transmisie care se învârtea iute ca vântul şi o să fie făcut mici fărâme, însă
una ca asta nu s-a întâmplat. A păşit peste curea, apoi a păşit înapoi la loc
peste ea, urlând: „Au înnebunit... au înnebunit... toţi au înnebunit în mă-
sa...“ A apucat o mătură din colţul camerei şi-a aruncat-o afară, a aruncat şi
o căldare din tablă plină-ochi cu motorină. Odoarea tare de motorină s-a
răspândit în bătaia lunii, amestecându-se cu mireasma florilor de cais.
Jinlong a făcut un salt pieziş până la motorul pe motorină şi şi-a lăsat capul
în jos, părând că vrea să dialogheze cu roata care se învârtea iute ca vântul.
„Fii atent, fiule!“, am strigat eu în sinea mea, încordându-mi toţi muşchii
din corp şi pregătindu-mă să mă reped în orice clipă înăuntru să-l salvez. El
şi-a coborât capul, iar vârful nasului aproape că i-a atins cureaua care se
învârtea iute ca vântul. „Fiule, fii atent, dacă te mai apropii un centimetru, o
să rămâi fără nas!“ Un asemenea accident tragic nu s-a petrecut însă.
Jinlong a întins o mână şi a apăsat pe acceleratorul motorului - a apăsat
până la fund. Motorul a scos un urlet înnebunit, ca un bărbat căruia i-a prins
cineva ouăle în mână, a tresărit violent, stropi de ulei au ţâşnit în toate
părţile, un fum negru a-nceput să se rostogolească pe coş, iar piuliţele care
fixau maşinăria pe baza de lemn au tresărit şi ele, de parcă aveau să zboare
de-acolo în orice clipă. În acelaşi timp, indicatorul care arăta cantitatea de
electricitate produsă s-a ridicat iute ca vântul, trecând cu iuţeală dincolo de
limita maximă; becul de putere mare a săgetat raze atât de albe că-ţi luau
ochii, iar după aceea a scos un sunet de explozie, şi cioburile lui încinse au
săltat în zbor care încotro, unele izbindu-se de pereţi, altele de grindă. Am
aflat de-abia mai apoi că în acelaşi moment în care a explodat becul acela
mare din încăperea cu generatorul, au explodat şi toate becurile din
crescătoria de porci, iar când încăperea cu generatorul s-a cufundat în
întuneric, s-au cufundat şi toate încăperile din crescătorie unde erau becuri.
Tot aşa, am aflat mai apoi că, trăgând o sperietură de la sunetul exploziei,
Diao Xiaosan, care şedea pe vine şi se ţinea de golănii în faţa porţii lui
Fluturaş-vrăjitor, şi-a vârât oglinda în gură şi-a tulit-o fără întârziere înapoi
în cocina lui. Silueta îi fusese atât de alunecoasă, că semănase cu cea a unui
leopard dat prin ulei. Motorul a urlat şi mai violent, iar după aceea şi-a dat
ultima suflare. Am auzit zgomotul uriaş cu care a biciuit pereţii cureaua
care s-a frânt şi-am auzit şi văitatul amarnic slobozit de Ximen Jinlong.
Brusc, inima mi s-a lăsat grea în piept - s-a sfârşit! M-am gândit că Ximen
Jinlong, fiul meu, mai mult ca sigur şi-a pierdut viaţa.
Întunericul s-a risipit cu încetul, iar lumina lunii a ţâşnit în odaie. Am
văzut cum Mo Yan - care fusese atât de înfricoşat de explozie că stătea
trântit pe pământ cu fundul răsucit sus de tot, asemenea unui struţ căruia,
când trage o sperietură, îi pasă doar de cap şi nu de fund - se caţără încet
înapoi pe picioare. Băieţică ăsta era şi curios şi laş, şi neputincios şi plin de
îndărătnicie, şi nătâng şi viclean, neînstare să facă nici fapte bune al căror
bun renume să dăinuiască pentru posteritate şi nici fapte rele care să sperie
Cerul şi să mişte pământul din loc - un personaj care veşnic provoca
necazuri şi de care ceilalţi veşnic se plângeau. Îi ştiam toate scandalurile şi
pătrundeam bine ce era în inima lui. Băieţică s-a căţărat pe picioare şi s-a
strecurat, ca un lup căruia i-e teamă de propria umbră, înăuntru în încăperea
luminată de lumina lunii. L-am văzut pe Ximen Jinlong zăcând într-o parte
la pământ - lumina secţionată de grilajul ferestrei îl secţiona şi pe el,
făcându-l să semene cu un cadavru secerat de la talie de un obuz. O rază i-a
scăldat faţa, aşa cum i-a scăldat bineînţeles şi părul cel în neorânduială şi
cele câteva dâre de sânge albăstriu-lucitor care, ca nişte miriapozi, i se
căţărau pe faţă pornind de la rădăcina părului. Băieţică de Mo Yan s-a arcuit
de şale, a deschis gura, a întins două degete negre ca pana corbului şi care
semănau cu o coadă de porc şi-a pipăit cu ele sângele; mai întâi le-a pus în
faţa ochilor să le privească, le-a dus pe urmă la nas să le miroasă, iar după
aceea a întins limba să le lingă. Ce voia la urma urmei? Băieţică ăsta făcea
fapte sucite şi de neînţeles şi nici măcar eu, un porc a cărui înţelepciune o
depăşea şi pe a oamenilor, nu-i ghiceam gândul. Putea oare să-şi dea seama
uitându-se la sângele lui Ximen Jinlong, mirosindu-i-l şi gustându-i-l, dacă
e viu sau mort? Sau voia poate să judece prin această complicată metodă
dacă ce îi păta degetele era sânge adevărat sau un pigment roşu? Pe când
acţiunile lui sucite mă făceau să o iau aşa razna cu mintea, băieţică, parcă
de-abia trezit dintr-un vis, a tras un strigăt înspăimântat, a ţopăit în sus, iar
după aceea, ţipând ascuţit, a alergat afară din încăperea cu generatorul.
Ţipătul lui aproape că avea în el o veselie nemăsurată: „Veniţi repede,
veniţi! Ximen Jinlong a murit...“ Poate că m-a zărit ascuns după cais cu
trupul şi doar cu capul ia vedere, sau poate că nu - caişii scăldaţi în lumina
lunii şi florile lor pestriţe făureau raze năucitoare. De când se născuse
băieţică ăsta, pieirea bruscă a lui Ximen Jinlong era probabil primul lucru
măreţ pe care-l descoperea înaintea altora şi care merita cel mai mult
transmis mai departe. N-a binevoit să li-l spună şi caişilor, alerga şi urla, iar
pe drum, călcând pe un rahat de câine, chiar a căzut şi-a muşcat o gură de
pământ. M-am ţinut scai de el. În comparaţie cu paşii lui neîndemânatici, eu
eram un maestru în artele cavalerilor, care ştie să zboare ca gândul şi ca
vântul.
 Cei dinăuntru au ieşit la auzul zgomotelor, iar luna le-a făcut tuturor
figurile galben-verzui. Înăuntru nu se mai auzeau urletele lui Jiefang, ceea
ce arăta că fusese deja amorţit de medicamente. Baofeng s-a apăsat pe
obraji cu un cocoloş de vată înmuiat în spirt - era o rană făcută de cioburile
becului care tocmai ce se spărsese. După ce s-a vindecat, rana a lăsat în
urma ei o cicatrice albă puţin adâncă şi care se putea vedea indistinct - semn
al unei nopţi cu talmeş-balmeş peste poate.
Oamenii l-au urmat pe Mo Yan, unii hurducându-se, alţii mergând
strâmbi, alţii panicaţi - una peste alta, o întreagă devălmăşie alergând către
încăperea cu generatorul. Mo Yan deschidea drumul, alergând şi în acelaşi
timp înclinându-se spre cei din spate şi descriindu-le, într-un fel exagerat şi
grozăvindu-se tot, scena pe care o văzuse. Am simţit că şi rudele lui Ximen
Jinlong, şi cei care n-aveau nicio legătură de sânge cu el, simţeau aversiune
faţă de băieţică ăsta aşa de limbut şi de gură spartă cum era: „Mai închide-ţi
gura aia spurcată!“ Eu am galopat înainte cu iuţeală preţ de câţiva paşi, m-
am tupilat în spatele unui cais, am apucat cu râtul din noroi o bucată de olan
- fiind prea mare, am rupt-o cu dinţii pe din două -, am prins-o între
degetele de la copita dreaptă din faţă, m-am forţat pe picioarele din spate şi
m-am ridicat ca oamenii, iar după aceea, uitându-mă la faţa lui Mo Yan,
care era atât de scânteietoare că ai fi zis că fusese dată cu ulei de tong, am
ţintit îndeaproape. M-am lăsat apoi pe dată cu corpul înainte, creând inerţie
pentru copitele din faţă şi folosindu-mă de prilej ca să arunc cu ciobul de
olan. Am uitat să iau însă în calcul mişcarea, aşa că ciobul n-a lovit faţa lui
Mo Yan, ci a nimerit fruntea lui Yingchun.
Era întocmai cum spune o zicătoare: „Când ţie îţi picură tavanul, afară
dă potop“, sau alta: „Nevăstuica muşcă doar raţa bolnavă“. Când a zupăit
peste faţa lui Yingchun, ciobul a făcut un zgomot de mi s-a strâns inima, iar
amintirile mele cele de demult s-au trezit cât ai clipi din ochi. Yingchun,
vrednică soţie! În seara asta eşti omul cel mai lipsit de noroc de pe lumea
asta. Doi băieţi, unul nebun, altul mort, fata şi ea rănită, iar tu ai mai avut
parte şi de atacul meu purtat cu toată tăria!
Eram îndurerat la culme şi-am slobozit un zbierăt prelung. Mi-am
înfipt botul în pământ, iar amestecul de remuşcare şi regret pe care-l
resimţeam m-a făcut să sfărâm între dinţi bucata de ciob pe care n-
apucasem să o arunc. Am văzut, ca într-o scenă filmată cu încetinitorul
dintre cele des întâlnite în filme, cum răcnetul jalnic ieşit din gura lui
Yingchun dansează ca un şarpe argintiu în lumina lunii, în timp ce trupul ei
se lasă în spate ca un cocoloş de vată în formă de om. Nu trebuie să credeţi
că dacă eram purcel nu pricepeam ce-i aceea filmare cu încetinitorul - pfui!,
în anii ăia cine nu putea să fie regizor? Potriveşti un filtru, filmezi cu
încetinitorul, împingi, tragi, panoramezi, prim-plan, schimbi planul, iar
clipa în care se ciocneşte de fruntea lui Yingchun, ciobul se sparge în
nenumărate bucăţi, zburând în direcţii diferite, mai apoi ridicându-se în
zbor picăturile de sânge. Agiţi camera, arăţi gurile căscate ale oamenilor şi
lumina stupefiată a lunii... Yingchun zăcea la pământ. „Mamă!“ Era
strigătul lui Ximen Baofeng. Nu i-a mai păsat de rana de pe propria ei faţă,
iar plasturele i-a căzut la pământ. A îngenuncheat lângă Yingchun, cu
geanta de medicamente azvârlită lângă ea. A prins-o pe Yingchun cu braţul
drept pe după gât, s-a uitat la rana de pe fruntea ei - „Mamă, ce-i asta?...
Cine-a făcut asta?“ a răcnit Hong Taiyue mânios, năpustindu-se în direcţia
din care zburase ciobul. Nu m-am ferit, deşi aş fi putut dispărea într-o
clipită, fără urmă, fără umbră. Eu făcusem fapta asta proastă, şi chiar dacă
din gând bun ieşise faptă rea, tot eram gata să-mi rabd pedeapsa. Primul
căruia îi trecuse prin cap să-l caute şi să-l înhaţe pe stricatul acela care
aruncase pe ascuns cu ciobul şi rănise un om fusese Hong Taiyue, dar cel
care a alergat primul în spatele caişilor şi m-a descoperit n-a fost el -
îmbătrânise, încheieturile îi ruginiseră şi-şi pierduse agerimea şi
sprinteneala. Cel care a zbughit-o primul în spatele caişilor şi m-a
descoperit a fost tot nesuferitul de Mo Yan, iar trupul lui sprinten ca de
pisică sălbatică şi curiozitatea lui aproape maladivă conlucrau fără pereche
de bine. „El a făcut-o!“ şi-a proclamat el, plăcut surprins, descoperirea în
faţa oamenilor care se strânseseră roi în spatele lui. Eu şedeam ţeapăn şi
slobozeam grohăieli grave din gâdej, exprimându-mi remuşcarea şi regretul
şi pregătindu-mă să rabd pedeapsa oamenilor. Am văzut cum pe feţele lor
scăldate în lumina lunii încolţesc expresii încurcate. „Sunt sigur că el a
făcut-o! Altădată l-am văzut cu ochii mei scriind caractere cu o rămurică
prinsă între degete!“ Hong Taiyue l-a pălit greu peste umeri pe Mo Yan,
spunându-i batjocoritor:
— Ia zi, băiete, l-ai văzut şi când ţinea cuţitaşul în copită să-i sape lui
taică-tău un sigiliu? Şi făcea caractere din cele sigilare, flori-de-prun?
Mo Yan nu-şi dădea seama ce e bine pentru el şi tot mai voia să dea
din gură să explice, dar cel de-al treilea dintre fraţii Sun s-a năpustit la el
aşa cum face câinele ce pune temei pe tăria stăpânului ca să se dea mare, l-a
urecheat, i-a dat şi un genunchi în fund şi l-a înhăţat trăgându-l într-o parte,
zicându-i apoi cu voce joasă:
— Flăcăiaş, ia mai închide-ţi tu pliscul ăla de cioară!
— Cum de-aţi lăsat vierul să iasă afară? i-a mustrat Hong Taiyue plin
de nemulţumire. Cine are-n sarcină îngrijirea vierului? Stă cam prost cu
răspunderea, trebuie să-i scădem puncte de muncă!
Ximen Bai a alergat pe poteca unde se aşternea peste tot lumina lunii,
hurducându-şi picioarele cele mici de parcă dansa dansul yangge. Petalele
florilor de cais de pe potecă erau ridicate în aer de picioruţele ei, semănând
cu nişte fulgi de zăpadă uşori-uşori. Amintirile sedimentate în străfundurile
conştiinţei mele erau precum mâlul de pe fundul apei, dându-se mocirloase
peste cap: am simţit valuri-valuri de durere zvâcnindu-mi în inimă.
— Mână porcul înapoi la cocină! Asta-i prea de tot! Prea de tot! a
zbierat Hong Taiyue. Tuşind apoi înfundat, s-a dus către încăperea cu
generatorul.
Cred că grijile pe care şi le făcea pentru fiul ei au împins-o pe
Yingchun să se limpezească cu iuţeală din leşin. S-a zbătut şi a vrut să se
ridice. „Mamă!...“, a strigat Baofeng, care a prins-o cu o mână pe după gât,
în timp ce cu cealaltă a deschis geanta de medicamente. Huzhu, pricepând-o
bine pe Baofeng, i-a înmânat, rece şi nepăsătoare, o pensetă cu o bucată de
vată înmuiată în spirt. „Jinlong al meu...“ Yingchun a dat-o la o parte pe
Baofeng cu braţul, s-a apăsat cu mâna în pământ şi s-a înălţat în picioare.
Avea mişcări violente, se zdruncina din tot corpul şi clar era ameţită;
plângând şi ţipând după Jinlong, s-a pus să gonească în zigzag către odaia
cu generatorul.
Prima persoană care s-a repezit în încăperea cu generatorul n-a fost
Hong Taiyue, n-a fost nici Yingchun, ci Huzhu. A doua iarăşi n-a fost Hong
Taiyue sau Yingchun, ci Mo Yan. Deşi fusese tras într-o parte de cel de-al
treilea dintre fraţii Sun şi răbdase oarece amărăciune la trup şi deşi Hong
Taiyue îl luase în zeflemea şi batjocură pe toate părţile, el, de parcă de
nimic n-ar fi avut habar, s-a scuturat din degetele ca nişte cleşti ale lui Sun
şi-a zbughit-o ca un firicel de fum în cameră - de-abia ce-au intrat călcâiele
lui Huang Huzhu înăuntru, că degetele lui au trecut şi ele pragul încăperii.
Mi-am dat seama că în seara aceea cea mai obidită era de fapt Hezuo, iar
cea aflată în cea situaţia mai stânjenitoare era Huzhu. Treburile alea
romantice pe care le făcuse ea cu Jinlong în caisul ăla bătrân cu gâtul
strâmb stârniseră scrânteala lui Lan Jiefang. Să faci dragoste în coroana
unui pom cu floare bogată ca brocartul era în fapt un lucru de mare
frumuseţe şi plin de imaginaţie, însă dracul cel nesuferit de Mo Yan
tulburase totul. În ţinutul Gaomi din nord-est, omul ăsta făcea numai
nefăcute, iar cine-l vedea îl şi socotea nesuferit; el însă se credea băiat bun,
unul de cum îl vezi îl şi îndrăgeşti! Năvala oamenilor în odaia scăldată întru
totul de lumina lunii a semănat cu săriturile broaştelor într-un heleşteu
liniştit şi luminos - cu un zgomot răsunător, se iscă cioburi de nestemate şi
ţăndări de jad. Când Huang Huzhu l-a văzut pe Jinlong zăcând sub razele
lunii cu fruntea însângerată, iubirea i s-a pornit din inimă şi tristeţea a
năpădit-o din lăuntruri; fără să mai ţină seama de ruşine sau reţinere, s-a
năpustit lângă Jinlong ca o panteră care-şi apără puiul...
— A băut două sticle de rachiu de Jingzhi, a spus Mo Yan arătând
ţăndările de sticlă de pe jos, după aceea a apăsat până la capăt pe acceleraţia
motorului şi buuum!, becurile s-au spart.
În mirosul greu de alcool şi motorină, Mo Yan vorbea şi gesticula şi
arăta cu totul caraghios, ca un clovn care tot dă vesel din mâini şi din
picioare.
— Daţi-l afară! a răcnit Hong Taiyue, vocea sunându-i ca un gong
spart. Sun Bao l-a tras de gât pe Mo Yan, făcându-l să iasă din încăpere
aproape fără ca să mai atingă pământul cu picioarele.
El continua să explice, de parcă avea să moară sufocat dacă n-o să
explice ce-a văzut. Spuneţi voi, cum a putut oare să se nască în ţinutul
Gaomi din nord-est, cel cu oameni măreţi şi locuri fermecate, un copil atât
de rău?
— După ce s-a auzit buum-ul ăla înăbuşit, cureaua s-a rupt - tras de
gât de Sun Bao, Mo Yan tot nu uita să completeze detaliile -, s-a rupt de la
îmbucătură şi, zic eu, sigur a fost cuiul de fier de la îmbucătură care l-a
pocnit în căpăţână. Atunci motorul a înnebunit, se învârtea cu opt mii de
rotaţii pe secundă şi producea o putere fără de margini de mare; că nu i-a
pocnit creierii afară din el e mare bucurie în cumplit dezastru!
Ia auziţi-l pe-ăsta, o ia acum jumătate în limba de rând şi jumătate în
cea din cărţi, de parcă ar fi vreun învăţat de ţară care a citit pe săturate din
cărţile clasice.
— Ia mai du-te tu-n cumplit dezastru, mă!
Sun Bao, care avea în braţe o forţă peste cea a oamenilor de rând, l-a
ridicat şi l-a azvârlit cu putere afară. Chiar şi în scurtele momente cât a
zburat prin văzduh, gura lui tot sporovăia fără răgaz.
 S-a prăvălit în faţa mea. Credeam că o să se facă ţăndări la cădere şi
nu mi-a venit să cred când s-a rostogolit o dată şi s-a şi ridicat în fund. A
tras o băşină prelungă drept în faţa mea, supărându-mă grozav. A strigat
apoi spre umbra lui Sun Bao: „Sun al Treilea, să nu cumva să crezi că
născocesc vorbe aiurea. Tot ce spun am văzut cu ochii mei, şi chiar de
socoteşti că le-am mai înflorit, tot e aproape pe-acolo“. Celălalt nu l-a băgat
câtuşi de puţin în seamă, aşa că Mo Yan şi-a întors faţa spre mine:
— Purcelule Al Şaişpelea, spune tu, e sau nu aşa? Nu face pe prostul
cu mine, ştiu că eşti un porc deştept, doar de vorbit ca oamenii nu ştii, restul
pe toate le ştii. Când tovarăşul secretar Hong a spus că ştii să sapi caractere
pe sigilii, a zis aşa ca să mă ia peste picior, am priceput eu, dar ştiu eu că
de-adevăratelea n-ai avea tu cine ştie ce greutate să le sapi acolo - dacă-ţi
dau uneltele, eu zic că poţi repara şi un ceas. De multă vreme stau eu cu
ochii pe tine. Ţi-am descoperit talentul când făceam de serviciu la brigadă -
când citeam eu cu voce tare în fiecare seară Ştirile de referinţă, pentru tine
le citeam. Vezi, suntem prieteni vechi, cu mare potrivire între inimi. Mai
ştiu şi că ai fost om în viaţa de dinainte şi că te leagă sute şi mii de fire de
cei din satul nostru, Ximen. Ia zi, am dreptate? Dacă am, dă din cap.
Când am văzut expresia vicleană, de om care le-a pătruns pe toate, de
pe feţişoara lui murdară, am început să cumpănesc în sinea mea că nu se
poate să-l las pe băieţică ăsta să pălăvrăgească vrute şi nevrute fără niciun
temei. Şi dacă vorbeşti în budă, mereu lângă perete o să fie cineva să te-
asculte. Dacă cei din sat o să-mi cunoască istoria şi secretul, nimic n-o să
mai fie prea vesel. Am grohăit, am profitat de neatenţia lui şi l-am muşcat
rău de burtă. Am lăsat însă mult loc de întors, pentru că nu voiam să-i
prăpădesc viaţa - presimţeam importanta semnificaţie pe care o va avea
băieţică ăsta faţă de ţinutul Gaomi din nord-est, iar dacă l-aş fi nenorocit,
regele Yama nu m-ar fi cruţat. Dacă l-aş fi muşcat cu toată forţa, i-aş fi
sfâşiat maţele, aşa că m-am folosit de puţin din puterea mea şi, prin
cămăşuţa lui cea împuţită de sudoare, i-am lăsat pe burtă patru urme
însângerate de dinţi. Băieţică a tras un răcnet jalnic şi, în deruta creată, a
apucat să mă zgârâie peste ochi, scuturându-se apoi şi luând-o la fugă.
Adevărul e că eu mi-am dat anume drumul la gură, pentru că altfel, cum să
fi putut el să se scuture? Mă împunsese cu ghearele în ochi, iar lacrimile îmi
curgeau în şuvoi nesfârşit. Pe jumătate limpede, pe jumătate ca prin ceaţă, l-
am văzut cum, speriat de să-şi piardă minţile, s-a refugiat la mai bine de
zece metri depărtare de mine, şi-a ridicat cămaşa şi s-a uitat la rana de pe
burtă. L-am auzit cum mă ocăreşte bodogănind: ,Al Şaişpelea, ticălos perfid
ce eşti, îndrăzneşti să-l muşti pe nen-tu! O să vină o zi în care o să afli tu ce-
mi poate mie pielea!“ Am râs pe înfundate. L-am văzut apoi pe băieţică
luând câţiva pumni de noroi amestecat cu petale de cais şi apăsând peste
rană. Mormăia tot felul de cuvinte: „Pământul e terra, e teramicină, petala-i
de floare şi floarea-i boboc - antiinflamatoare, detoxifiante, uf!,uf!, gata!“
Şi-a lăsat după aceea în jos piepţii cămăşii şi, de parcă n-avea nicio treabă,
s-a prelins către încăperea cu generatorul. În acel moment, Bai, când de-a
dura, când târâş-grăpiş, a venit în faţa mea. I-am văzut faţa năduşită şi-am
auzit-o suflând şi gâfâind: „Al Şaişpelea, Al Şaişpelea, cum de-ai fugit tu?“
M-a bătut peste cap şi mi-a zis:
— Ascultă de vorbă, întoarce-te la tine în culcuş, dacă o să mai fugi,
tovarăşul secretar Hong o să mă ţină pe mine vinovată. Tu ştii că eu sunt
nevastă de moşier şi n-am origine sănătoasă, tovarăşul secretar m-a lăsat să
te hrănesc doar pentru că îi pasă de mine. Vezi nu care cumva să mă
nenoroceşti...
Inima mi-era răzleţită şi încâlcită precum cânepa, iar lacrimile îmi
picurau, rop!, rop!, la pământ.
— Al Şaişpelea, plângi? Era surprinsă, dar şi mai mult era mâhnită;
m-a mângâiat peste urechi, apoi şi-a înălţat faţa, părând că vorbeşte cu luna:
Jupâne, dacă moare şi Jinlong, familia noastră Ximen se cheamă că şi-a
găsit cu totul pierzania...
Bineînţeles că Jinlong n-a murit - dacă ar fi murit, piesa asta ar fi
ajuns şi ea la sfârşit. Sub îngrijirea lui Baofeng, şi-a revenit, iar după aceea
a început să plângă şi mai tare şi să facă şi mai mare tărăboi, să sară şi să
ţopăie şi mai mult, cu ochii precum sângele şi nemaiştiind nici de mamă,
nici de tată. „Nu mai vreau să trăiesc, nu mai vreau, nu mai vreau..Se zgâria
singur pe piept: „Mi-e rău, mi-e rău de moarte, mamă...“ Secretarul Hong s-
a apropiat, l-a prins pe Jinlong de umeri şi l-a zdruncinat, răcnind la el
mânios: „Jinlong! Ce e asta? Ce fel de comunist eşti tu? Ce fel de secretar al
Tineretului Comunist eşti? Mă aduci la disperare! Mă fad să roşesc!“
Yingchun s-a năpustit înainte, i-a dat la o parte mâna lui Hong Taiyue şi s-a
aşezat în faţa lui Jinlong ca să îl apere, zbierând la Hong Taiyue: „N-ai voie
să te porţi aşa cu băiatul meu!“ S-a răsucit după aceea, l-a cuprins în braţe
pe Jinlong, care era mai înalt cu exact un cap decât ea, l-a mângâiat pe faţă
şi a piuit: „Copil bun, nu-ţi fie frică, mama e aici, te apără mama...“ Huang
Tong a scuturat din cap şi, ferindu-şi privirea de ochii celorlalţi, s-a
strecurat din odaie lipindu-se de pereţi; ajuns afară, s-a sprijinit de zid şi, cu
o bucată de hârtie albă, şi-a răsucit iscusit o ţigară. În clipa în care a frecat
un chibrit să-şi aprindă cu el ţigara, am zărit firele gălbui de păr care
creşteau în neorânduială pe bărbia omului ăsta mărunt. Jinlong a împins-o
la o parte pe Yingchun, i-a împins şi pe cei care căutau să i se pună în faţă
să-l oprească şi, cu umerii încovoiaţi, s-a repezit afară; lumina lunii l-a
înfăşurat peste braţe ca un văl de borangic albastru deschis, făcându-i
căzătura care a urmat să pară blândă. A căzut pe pământ şi-a început să se
dea de-a rostogolul precum măgarii după ce-au trudit îndelung. „Mamă, mi-
e rău de moarte, mai aduceţi două sticle, două sticle, două...“ „E nebun sau
e beat?“ a interogat-o Hong Taiyue cu severitate pe Baofeng. Ei i-au
fremătat niţel colţurile gurii, pe faţă i-a încolţit ceva care semăna a zâmbet
rece şi a spus: „Beat probabil“. Hong Taiyue s-a uitat la Yingchun, la Huang
Tong, la Qiuxiang, Hezuo, Huzhu, a scuturat neputincios din cap şi,
asemenea unui părinte moale şi fără vlagă, a oftat prelung şi a rostit: „Nu vă
daţi toată silinţa...“ A plecat după aceea zdruncinându-se. N-a plecat pe
potecuţa care mergea înspre sat, ci a luat-o de-a curmezişul prin livada de
caişi, lăsând pe pământul acoperit de petale un şir de urme de un albastru
deschis.
Jinlong continua să-şi joace jocul lui de-a datul de-a rostogolul
măgăresc. Wu Qiuxiang a aruncat o vorbă: „Aduceţi repede nişte oţet să i-l
vărsăm pe gât. Hezuo, hei!, Hezuo, du-te acasă s-aduci oţet“. Hezuo se ţinea
cu braţele în jurul unui cais, cu faţa lipită de scoarţa acestuia şi părând să se
fi transformat şi ea într-o parte din trunchiul copacului. „Huzhu, Huzhu, du-
te tu!“ Dar silueta lui Huzhu se contopise deja cu lumina îndepărtată a lunii.
După plecarea lui Hong Taiyue, oamenii se risipiseră şi ei alandala, şi până
şi Baofeng îşi luase în spate geanta de medicamente şi plecase. Yingchun a
strigat: „Baofeng, hei, fă-i o injecţie, o să-i ardă toate măruntaiele rachia
asta...“
— A venit oţetul, a venit! Mo Yan a zburat în goană către ei, în mână
cu o sticlă de oţet. Chiar avea picioarele iuţi şi chiar era plin de zel - şi mai
era şi unul care aude vântul şi zice că vine potopul. Le-a spus oamenilor
tăcând pe viteazul: Am ciocănit la uşa prăvăliei, prostălăul de Liu
Zhongguang voia bani peşin, dar am zis că tovarăşul secretar Hong vrea
oţetul, să-l treacă în catastif, şi el n-a mai spus nicio vorbă şi mi-a turnat o
sticlă...
 Cu mare greutate, cel de-al treilea dintre fraţii Sun l-a ţinut locului pe
Jinlong, care se dădea peste tot pe jos de-a rostogolul, dădea din picioare şi
muşca şi avea în sminteala lui o tărie cu nimic mai prejos decât Jiefang mai
devreme. Qiuxiang i-a vârât sticla de oţet în gură şi i-a turnat pe gât. Din
gâdejul lui a ieşit un ţipăt ciudat, ca de cocoş care a înghiţit din neatenţie un
vierme otrăvit; negrul ochilor i-a pierit, iar în găoacea acestora nu i-a rămas
decât albul - se vedea limpede în lumina lunii.
„Câinoaso, mi-ai omorât copilul... “ a strigat plângând Yingchun.
Huang Tong l-a bătut pe Jinlong pe spate. O gură de lichid răspândind
o acreală care-ţi înţepa nările a ţâşnit prin nasul şi gura lui Jinlong...
 CAPITOLUL 28
Hezuo îşi calcă pe inimă şi se mărită cu Jiefang; Huzhu îşi împlineşte
voia şi se-nsoţeşte cu Jinlong
Trecuseră două luni şi nu numai că nebuneala lui Lan Jiefang şi a lui
Ximen Jinlong nu se vindecase, dar nici surorile Huang nu stăteau chiar
bine cu nervii. Potrivit romanului lui Mo Yan, tu, Lan Jiefang, chiar erai
nebun, în timp ce Ximen Jinlong se prefăcea nebun. Prefăcătoria asta era o
pânză roşie de acoperit ruşinea cu ea, ţi-o puneai pe faţă şi toate lucrurile
urâte erau cu totul şi cu totul acoperite. Dacă omul a înnebunit, ce mai e de
spus? La acea vreme, reputaţia crescătoriei de porci din satul Ximen se
răspândise departe. Profitând de răgazul de o clipă din recoltarea grâului, la
judeţ voiau să organizeze iar o vizită pentru a studia experienţa satului în
privinţa creşterii porcilor. Voiau să vină nu numai cei de la judeţ, voiau să
vină şi cei din alte judeţe. Iar într-un asemenea moment-cheie, nebunia lui
Jinlong şi a lui Jiefang era totuna cu a-i tăia lui Hong Taiyue şi braţul stâng
şi braţul drept.
Comitetul revoluţionar al comunei populare dăduse iarăşi telefon
spunând că departamentul de logistică al zonei militare avea să trimită şi el
o delegaţie să viziteze şi să studieze, şi că aceasta va fi însoţită de cadrele
locale şi de la judeţ, în persoană. Hong Taiyue a convocat toate capetele
luminate din sat la şedinţă, ca să discute ce era de făcut. În romanul lui, Mo
Yan zice că Hong Taiyue avea gura numai băşici şi ochii înţesaţi de firicele
de sânge. Mai spune şi că tu, Lan Jiefang, zăceai pe kang, cu ochii goi,
vărsând deseori lacrimi şi semănând cu un crocodil căruia i s-au secţionat
nervii cranieni; lacrimile îţi erau tulburi, ca aburii condensaţi pe marginile
cazanelor cu mâncare de porci. În cealaltă cameră, Jinlong şedea tâmp, ca
un pui care a mâncat arsenic şi şi-a revenit; de cum vedea că vine cineva, îşi
înălţa capul, rânjea şi hi- hi-hi!, se punea pe un chicotit idiot.
Conform romanului lui Mo Yan, când la şedinţa brigăzii de producţie
din sat capetele se plecau descurajate şi mâinile se frângeau neputincioase,
el însuşi a intrat în sala de şedinţă, cu gând limpede de mult încolţit în
inimă. Nu poţi să te încredinţezi cu totul în ce spune, căci vorbele din
romanele lui sunt perdea de ceaţă şi fum, vânare de vânt şi goană după
umbre, aşa că le menţionez doar ca referinţă.
 Mo Yan a spus că de cum a păşit în sala de şedinţe, Huang Tong l-a
uşuit afară. Dar el nu numai că n-a plecat, dar a şi făcut un salt şi s-a aşezat
cu fundul pe marginea mesei, picioarele lui scurte legănându-se încoace şi
încolo ca două tărtăcuţe lungi atârnate de ceva. În acel moment, Sun Bao,
deja promovat comandant de companie în miliţie şi şef al jandarmilor, a
fâcut un salt, s-a apropiat şi l-a luat de urechi. Hong Taiyue a dat din mână,
fâcându-i semn să-i dea drumul.
— Domnul meu, şi dumneata ai înnebunit? a rostit batjocoritor Hong
Taiyue. Ce fel de fengshui o fi la noi în sat de-a născut un personaj aşa
excepţional ca domnia ta?
— N-am înnebunit, a scris Mo Yan în Cronica creşterii porcilor cea
cu nume atât de rău, continuând:
Nervii mei sunt tari şi elastici şi vânjoşi ca vrejurile de tărtăcuţă, dacă atârnă zece tărtăcuţe şi
mai bine pe ele şi se dau huţa în ploaie şi vânt, tot nu se rup. Aşa că, şi dacă toţi oamenii de
pe lume înnebunesc, eu n-o să înnebunesc. Am zis apoi cu umor: Dar cei doi mari generali ai
voştri au înnebunit. Ştiu că vă frământă lucrul ăsta şi vă ciupiţi de urechi şi de obraji ca o
ceată de maimuţe împresurate într-o fântână.
— Aşa e, lucrul ăsta ne frământă fară doar şi poate, a rostit Hong Taiyue. Nu facem nici
măcar cât nişte maimuţe, suntem nişte măgari împotmoliţi în nămol. Ai dumneata vreo
mutare strălucită, domnu Mo Yan? a întrebat Hong Taiyue, prinzându-şi o mână strânsă în
pumn cu cealaltă şi făcând o plecăciune, precum un stăpân luminat arătându-se cuviincios
faţă de cei vrednici şi învăţaţi, dar cu gândul adevărat de a mă lua peste picior şi a mă
batjocori.
Cea mai eficientă metodă când ai de-a face cu batjocura şi luatul peste picior e să faci pe
prostul şi să faci agerimea celuilalt orz stricat pe gâşte şi mărgăritar aruncat la porci. Am
întins un deget şi-am arătat spre buzunarul umflat-umflat al cămăşii de la uniforma lui Hong
Taiyue, nespălată de-un an şi-o vară.
— Ce? Hong Taiyue şi-a lăsat capul în jos şi s-a uitat la cămaşă.
— Ţigările, am spus, ţigările din buzunarul cămăşii, ţigări marca „Ambră“.
Ţigările ,Ambră“ costau pe atunci 39 de fen şi erau la fel de preţuite şi vestite ca cele mai
cunoscute ţigări de pe vremea aceea, Da Qianmen: nici măcar secretarii comunelor populare
nu se îndurau să le fumeze prea des. Hong Taiyue a scos neputincios ţigările şi mi-a dat una.
— Băieţică, ai raze X la ochi? Unul ca tine îşi iroseşte iscusinţa aici la noi, în satul Ximen.
Am tras din ţigară şi, cu gesturi deosebit de versate, am scos trei rotocoluri şi o coloană de
fum, iar după aceea am spus:
— Ştiu că niciunul nu daţi vreun ban pe mine şi că mă socotiţi un băieţel care nu înţelege
nicio băşină de câine, dar adevărul e că am deja 18 ani, sunt adult şi, chiar aşa, scund de stat
şi cu faţă de bebeluş, înţelepciunea mi-e fără pereche în sat...
— Serios? a întrebat râzând Hong Taiyue uitându-se de jur împrejur, habar n-aveam că ai
împlinit 18 ani şi că înţelepciunea ta o depăşeşte pe-a celorlalţi.
Toţi m-au luat în tărbacă, dar eu, fumând, m-am pus să le explic cu bună rânduială că
boala lui Jinlong şi Jiefang e stârnită de iubire, că pentru asemenea boală nu există leac şi că
se poate folosi doar metoda din vechime pentru a preîntâmpina nenorocirea, şi anume să-i
pună pe Jinlong să se însoare cu Huzhu şi pe Jiefang cu Hezuo; vorba din popor numeşte asta
 „zădărnicire cu bucurie“, deşi mai corect ar fi „bucurie cu zădărnicire“ - printr-o bucurie să
zădărniceşti relele.

Dacă ideea ca voi, cei doi fraţi, să vă căsătoriţi în aceeaşi zi cu

surorile Huang a fost sau nu a lui Mo Yan nu e lucru în care e musai să ne
încâlcim, însă nunţile voastre într-adevăr au avut loc în aceeaşi zi, iar eu am
văzut ce s-a întâmplat cu ochii mei. Deşi totul s-a petrecut în pripă, Hong
Taiyue şi-a asumat personal comanda, iar o treabă privată s-a prefăcut într-
una publică; a mobilizat foarte multe femei cu mâini iscusite din sat ca să
ajute, aşa că nunţile au fost îndeajuns de pline de tărăboi şi cu îndeajunsă
ceremonie.
Nunta a avut loc în ziua a şaisprezecea din luna a patra după
calendarul lunar - luna din ziua a cincisprezecea e de fapt mai rotundă în a
şaisprezecea. O lună mare, o lună joasă, deloc dornică să plece din livada de
caişi, de parcă ar fi venit anume să participe la nuntă. Cele câteva săgeţi cu
pene de pe lună erau cele pe care le trăsese în vremurile îndepărtate bărbatul
acela care înnebunise din cauza femeii; cele câteva steguleţe înstelate
fuseseră vârâte acolo de astronauţii americani. Pesemne ca să vă
sărbătorească vouă nunta, crescătoria a îmbunătăţit hrana porcilor,
adăugând, peste frunzele de cartofi dulci răspândind miros de borhot, faină
amestecată din sorg şi boabe negre de soia îmbucătăţite laolaltă. Porcii au
mâncat să-şi umple maţele şi să-şi rotunjească burţile, erau toţi plini de voie
bună, unii dormind pe la colţurile zidurilor, alţii stând trântiţi pe zidurile
cocinilor şi cântând câte-un cântecel. Dar Diao Xiaosan? M-am sprijinit
încetişor de zid şi m-am ridicat în picioare să mă uit în culcuşul lui, unde-
am descoperit că băieţică îşi încastrase oglinjoara în perete şi acum, ţinând
în copita dreaptă un pieptăn de plastic roşu pe jumătate rupt pe care-l
rostuise nu ştiu de unde, îşi pieptăna coama de pe grumaz. Individul o ducea
bine cu sănătatea în ultima vreme, obrajii i se împliniseră, facându-i râtul
alungit să pară puţin mai scurt, iar chipul lui hidos suferise o îmbunătăţire
parţială. Când intra în contact cu pielea lui aspră, pieptănul scotea un sunet
plicticos, făcând de asemenea să zboare prin aer bucăţi de piele ca nişte
tărâţe, care rătăceau sub lumina lunii precum moliile de zăpadă peste
peninsula japoneză Izu în zilele de toamnă. Pieptănându-se, flăcăul rânjea şi
îşi dezvelea dinţii în oglindă, iar toată împăunarea asta de ultimă teapă arăta
clar că e îndrăgostit. Ajunsesem însă la socoteala că dragostea îi era
neîmpărtăşită, căci n-avea cum să fie pe gustul tinerei şi frumuşicii
Fluturaş-vrăjitor, şi nici măcar scroafele bătrâne care fătaseră deja câteva
cocini de purcei n-aveau cum să fie interesate de el. Diao Xiaosan a
descoperit în oglindă că îl iscodeam în secret, a pufnit şi, fără să întoarcă
deloc capul, a zis:
— Fârtate, ce rost are să te mai uiţi? Iubirea de frumos în toţi oamenii
e sădită, iar porcii sunt asemenea. băiatu’ se piaptănă şi se găteşte, şi e lucru
drept şi cinstit, de ce mi-ar fi frică de tine?
— Dacă ţi-ai smulge colţii ăia care ţi se întind peste buze, ai fi şi mai
arătos, am spus zâmbind cu răceală.
— Nu e cu putinţă, a zis serios Diao Xiaosan, colţii-mi sunt lungi, dar
de la părinţi îi am şi nu-ndrăznesc să le aduc vătămare - aici îşi are
începutul iubirea de fiu. Acesta e un precept moral al oamenilor, dar care se
aplică în acelaşi fel şi la porci. Şi poate colţii mei o să le fie pe plac unor
scroafe, nu?
Diao Xiaosan trecuse prin multe şi văzuse multe, ştia lucruri fel de fel
şi avea din plin darul vorbirii, aşa că n-avea rost să mă încontrez şi să mă
iau la harţă cu el, căci n-aş fi ieşit în câştig din asta. M-am retras jenat, iar
când am tras un râgâit după aceea, gustul din gură n-a fost prea bun. Am
stat drept cu copitele din faţă sprijinite de o creangă, am deschis gura şi-am
sfâşiat câteva caise verzi-gălbui şi le-am mestecat; am salivat din belşug,
am simţit acreală la rădăcina dinţilor şi oarece dulceaţă pe vârful limbii.
Văzând puzderia de fructe cum încovoiază ramurile, sentimentul meu de
superioritate a sporit pe negândite. Să mai treacă zece zile sau o jumătate de
lună şi să vină anotimpul în care se coc caisele, Diao Xiaosan, şi tu o să
miroşi de pe margine, murind de poftă, lepădătură ce eşti.
După ce-am terminat de mâncat caise verzi, m-am întins la pământ, ca
să-mi strâng puterile şi tăriile, dar şi ca să cuget la diverse probleme.
Timpul zburase pe nebăgate de seamă şi pe nesimţite anotimpul recoltei
stătea să vină. Vântul de miazăzi se înteţise, ierburile şi copacii aveau
preaplin, era momentul cel mai propice pentru împreunare. Aerul era greu
de mirosul scroafelor în călduri. Ştiam că oamenii aleseseră treizeci de
scroafe tinere, sănătoase şi arătoase, ca să slujească drept unelte în
producerea de purceluşi. Cele selectate erau hrănite fiecare în cocina ei, iar
proporţia furajului de calitate din hrana lor sporise foarte mult. Pielea le era
pe zi ce trece mai mătăsoasă, iar privirile le erau pe zi ce trece mai puse pe
drăgăleală: magnifica activitate de împreunare stătea să înceapă. Eu îmi
ştiam limpede poziţia în cadrul crescătoriei. În marea piesă a împreunării
din această crescătorie, eu eram personajul A, iar Diao Xiaosan personajul
B. Numai secătuit de puteri şi cu carnea toată ostenită pe mine aveam să-l
las şi pe Diao Xiaosan să-şi facă apariţia, ca să tragă şi el la jug. Crescătorii
nu ştiau însă că nici eu, nici Diao Xiaosan, nu eram porci obişnuiţi. Noi
aveam o gândire complexă şi capacităţi fizice dincolo de normal, putând
sări peste ziduri aşa cum alţii calcă pe jos, pe pământ. În nopţile în care nu
ne va supraveghea nimeni, şi eu, şi Diao Xiaosan urma să avem ocazii la fel
de multe de împreunare. Trebuia, potrivit regulilor din lumea animală, să-l
înfrâng pe Diao Xiaosan înainte de împerechere, pe de o parte ca scroafele
să priceapă că sunt toate ale mele, iar pe de alta, ca să-l distrug până la
capăt pe Diao Xiaosan, atât fiziologic, cât şi psihologic, şi să-l fac să fie
impotent la vederea oricărei scroafe.
Pe când cugetam la aceste probleme, luna cea uriaş de mare a poposit
pe caisul cel bătrân şi cu gâtul strâmb de la sud-est. Ştii că era un cais
romantic. Pe când florile de cais erau toate în splendoare, Ximen Jinlong
făcuse dragoste în el şi cu Huang Huzhu, şi cu Huang Hezuo, provocând
consecinţe grave. Toate lucrurile au însă două aspecte. Această împerechere
de domeniul fantasticului din vârful copacului pe de-o parte ţi-a stârnit ţie
sminteala, iar pe de alta i-a adus caisului un belşug fără precedent. Era un
pom bătrân, care de mulţi ani încoace nu mai făcea decât simbolic câteva
caise, însă anul acesta avea puzderie de rod, care-i făceau crengile să se lase
în jos aproape până la pământ. Ca să nu i se frângă crăcile, Hong Taiyue
dăduse instrucţiuni să i se proptească un cadru dedesubt. Caisele obişnuite
se coc după recoltarea grânelor, dar caisul acesta era dintr-un soi distinctiv,
iar acum deja avea fructe aurii, cu o mireasmă care-ţi umplea nările. Ca să
le apere, Hong Taiyue îi ordonase lui Sun Bao să trimită câţiva miliţieni să
stea de pază zi şi noapte, iar aceştia patrulau acum în jurul caisului cu arma
la spate. Sun Bao le ordonase să tragă dacă îndrăzneşte vreunul să vină la
furat de caise, că n-o să fie traşi la răspundere dacă-i moarte de om. Aşa că,
deşi-mi ardea buza după fructele acestui cais romantic, nu îndrăzneam să
mă pun în faţa primejdiei - nu-i de joacă să tragă miliţienii în tine cu
puşcoacele lor pline de alice. Amintirile mele cele vechi de mulţi ani erau
greu de uitat, şi mă făceau să dârdâi din toate încheieturile la vederea
puşcoacelor ălora. Diao Xiaosan ştia la rându-i fel şi fel de şiretlicuri şi
fireşte că n-avea nici el să facă fapte nesăbuite. Luna cea foarte mare era de
culoarea caiselor şi stătea aşezată deasupra pomului, făcându-i ramurile cele
plecate în jos să se plece şi mai tare. Unul dintre miliţieni, pe jumătate
nebun, a tras deodată un foc în direcţia lunii. Luna a tremurat ce-a tremurat,
însă n-a căpătat nici cea mai mică rană şi a săgetat fire de lumină şi mai
blânde, transmiţându-mi un mesaj din vremuri îndepărtate. În ureche mi-a
răsunat o muzică domoală şi-am văzut nişte oameni înveliţi în frunze de
copac şi blănuri de animale dansând în lumina lunii. Femeile erau
dezbrăcate în partea de sus a corpului şi aveau sânii plini şi sfârcurile
răsucite în sus. Un alt miliţian a mai tras un foc şi o flacără de un roşu
întunecat a împroşcat o mulţime de alice care, ca un roi de muşte, s-au
năpustit către lună. Aceasta s-a întunecat puţin şi s-a albit la chip, a săltat de
câteva ori peste coroana caisului şi a început să se ridice încetul cu încetul.
În acest timp, volumul i s-a micşorat treptat-treptat, iar razele i s-au făcut
din ce în ce mai puternice. Când a urcat până la o distanţă de cam treizeci
de stânjeni faţă de pământ, a rămas atârnată acolo, cu ochii lipiţi pe livada şi
crescătoria noastră şi nedornică să se despartă de ele. M-am gândit că a
venit special ca să participe la nunta asta şi că ar fi trebuit să o tratăm cu
băuturi alese şi caise aurii, să o facem să-şi găsească în livada noastră un loc
de popas; miliţienii ăia doi, neciopliţi şi nechibzuiţi cum erau, au slobozit
însă foc înspre ea şi deşi n-au putut să-i rănească trupul, i-au rănit inima.
Chiar şi aşa, în fiecare an în ziua a şaisprezecea din luna a patra, livada de
caişi din satul Ximen era locul cel mai frumos de pe pământ în care se putea
admira clarul de lună. Aici luna era şi mare, era şi rotundă, şi era plină de
afecţiune, la fel cum era şi plină de mâhnire. Ştiu că tipul ăla, Mo Yan, a
scris o nuvelă în genul unei reverii cu titlul „Sărind cu prăjina în lună“, în
care spunea:
... În acele zile aparte din acei ani suciţi, noi am făcut nuntă magnifică în crescătoria de porci
pentru patru nebuni. Pe cei doi miri i-am împodobit în haine din stofă galbenă, făcându-i să
semene cu doi castraveţi ofiliţi rău, iar pe cele două mirese le-am împodobit în haine din
stofă roşie, facându-le să semene cu doi napi zemoşi. De mâncare au fost doar două feluri,
castraveţi amestecaţi cu uscăţele şi napi amestecaţi cu uscăţele. La început cineva propusese
să ucidem un porc, însă tovarăşul secretar Hong s-a opus cu fermitate. Noi, satul Ximen, am
devenit celebri în întregul judeţ cu ajutorul porcilor, iar porcii sunt gloria noastră, cum o să-i
ucidem? Secretarul Hong avea dreptate. Castraveţii cu uscăţele şi napii cu uscăţele erau de-
ajuns ca să dăm din fălci cu mare bucurie. Calitatea rachiului era destul de proastă, era din cel
de cartofi dulci vândut en-gros; au adus un butoi întreg de cincizeci de litri, cu care se cărase
apă cu amoniac. Gestionarul de la brigadă însărcinat să cumpere rachiul fusese leneş şi nu
frecase cum se cuvine butoiul ca să-l cureţe, aşa că rachiul avea un miros care-ţi înţepa nările.
N-avea importanţă, ţăranii sunt precum culturile din pământ, le e drag de îngrăşăminte, iar
un rachiu cu miros de amoniac ne era şi mai mult pe plac. Era prima dată în viaţa mea când
mă bucuram de curtenia adulţilor - mă aşezaseră la masa principală dintre cele zece de la
banchet, iar în diagonală faţă de mine şedea chiar secretarul Hong. Ştiam că toată curtenia
asta se datora tolbei mele de sfaturi iscusite - când dădusem năvală la sediul brigăzii în ziua
aceea şi-mi făcusem cunoscute părerile, dădusem mărunt semn al măiestriei mele, arătându-
 mi ascuţimea, iar acum nu mai cutezau să mă privească de sus. După ce-am turnat două
boluri de rachiu în burtă, am simţit cum se ridică podeaua cu mine şi cum trupul meu parcă
are strânse în el puteri nesfârşite şi neistovite. M-am repezit afară de la banchet, am intrat în
livada de caişi şi-am zărit o lună mare şi aurie cu un diametru de cam trei metri, stând
temeinic deasupra caisului cel vestit, care rodise tot numai caise aurii. În mod limpede, luna
175
venise să-şi dea întâlnire cu mine. Era luna în care fugise Chang’e şi nu era, era luna pe
care se suiseră inşii ăia din America şi nu era - era sufletul însuşi al acestui corp ceresc. Lună,
iată-mă!
Picioarele îmi alergau de parcă ar fi călcat pe vălătuci de nori, în timp ce mâna mea a
apucat cu îndemânare de la marginea fântânii prăjina din lemn de arţar, uşurică şi plină de
elasticitate, folosită la scosul apei. O ţineam orizontal în dreptul pieptului, aşa cum poartă o
lance un cavaler călare pe un armăsar de soi. Nu mă duceam să înţep luna cu ea, luna mi-era
prietenă, voiam doar să mă folosesc de puterea ei ca să zbor spre lună. Făcusem mulţi ani
voluntar de serviciu la brigadă şi citisem şi răscitisem Ştirile de referinţă şi ştiam că săritorul
sovietic cu prăjina, Bubka, depăşise deja înălţimea de 6 metri şi 15. Mă mai duceam des şi pe
terenul de sport al liceului agricol ca să mă amuz şi să privesc, şi îl văzusem cu ochii mei pe
profesorul de sport, Feng Jinzhong, făcându-i o demonstraţie elevei pline de potenţial la
săritura în înălţime, Pang Kangmei. Pe deasupra, îl auzisem cu urechile mele pe profesorul
Feng, care se antrenase profesionist dar care, din cauza unui accident la genunchi, fusese scos
din echipa provinciei şi trimis la noi la liceul agricol ca profesor de sport, explicându-i
principalele mişcări ale săriturii cu prăjina aceleiaşi Pang Kangmei, fata cu picioare lungi ca
de cocostârc a lui Pang Hu, cel ce fusese înainte directorul Cooperativei de Aprovizionare şi
Desfacere, iar acum era directorul Fabricii de Prelucrare a Bumbacului numărul 5 şi
secretarul de partid de acolo, şi a lui Wang Leyun, care fusese vânzătoare la raionul de
produse locale din Cooperativa de Aprovizionare şi Desfacere, iar acum era contabilă la
cantina Fabricii de Prelucrare a Bumbacului numărul 5. Aveam convingerea că am să sar
până la lună. Aveam convingerea că, aşa cum Pang Kangmei aleargă iute ca vântul cu prăjina
în mână, o vâră în cutia de sprijin, corpul îi saltă şi, cât ai clipi din ochi, cu capul jos şi
picioarele sus, lasă din mână prăjina, se răsuceşte şi cade firesc şi elegant în groapa cu nisip,
tot aşa o să mă cobor şi eu pe lună.
Fără pricină, m-am gândit că luna aceea care poposise pe coroana caisului trebuie să fie
moale şi plină de elasticitate şi că, odată căzut pe ea, corpul o să înceapă să-mi ţopăie fără
oprire, iar luna, cu mine deasupra, se va ridica încet-încet. Oamenii veniţi la banchet o să vină
să-şi ia rămas-bun de la mine şi de la lună - Huang Huzhu o să zboare şi ea către mine acolo?
O să-mi desfac cureaua şi o s-o flutur înspre ea, sperând ca ea să mă prindă din urmă şi să
apuce cureaua - după aceea am să o trag la mine din toate puterile, iar luna are să se ridice, cu
noi pe ea. O să vedem copacii şi casele micşorându-se treptat, oamenii o să devină ca
lăcustele, o să le auzim nedesluşit strigătele de jos, însă noi deja o să atârnăm în văzduhul cel
străveziu şi fară de margini...

Asta este o nuvelă plină de închipuiri de la un capăt la altul, amintirile

pe care le are Mo Yan, la mulţi ani după, despre halucinaţiile lui de la
băutură. Nimeni nu ştie mai limpede decât mine tot ce s-a petrecut în
noaptea aceea în Crescătoria de porci din livada de caişi. Nu e cazul să te
încrunţi, tu n-ai dreptul să vorbeşti - din o sută de vorbe din nuvela lui Mo
Yan, nouăzeci şi nouă sunt false, dar una tot e adevărată, şi anume că tu şi
Jinlong, îmbrăcaţi în imitaţii de uniforme militare croite din stofă galbenă,
semănaţi cu doi castraveţi ofiliţi rău. Nici despre ce s-a întâmplat la banchet
nu poţi tu să vorbeşti cu claritate, iar ce s-a petrecut în livadă ţi-e şi mai
puţin limpede. Astăzi Diao Xiaosan poate s-a reîntors de-mult la viaţă în
insula Java, dar şi dacă s-ar fi întors la viaţă ca fiu al tău tot n-ar fi putut,
aşa cum am reuşit eu prin înzestrare cerească, să se păstreze neatins de
Ceaiul uitării care te face să le uiţi pe cele din viaţa de dinainte. Aşa că eu
sunt unicul povestitor cu autoritate, ce spun eu e istorie, ce neg eu e istorie
mincinoasă.
În acea seară, Mo Yan a băut un singur bol de rachiu şi s-a îmbătat.
Nu l-au lăsat să o ia razna la beţie şi a fost tras de gât afară de către Sun
Bao, cel cu spate de tigru şi mijloc de urs, şi aruncat lângă o căpiţă cu paie
putrezite, unde a dormit adânc trântit pe oasele scânteind fosforescent ale
porcilor din Yimeng morţi peste iarnă. Săritul cu prăjina în lună e pesemne
din visul cel frumos pe care nepotul ăsta l-o fi avut atunci. Adevărul-
adevărat e că - şi ai răbdare să mă asculţi - cei doi miliţieni care nu fuseseră
şi ei luaţi la banchet au tras înspre lună, iar aceasta a zburat. Mulţimea de
alice n-a doborât luna jos de pe cer, însă a doborât numeroase caise din
pom. Caisele aurii au căzut, buf!, buf!, acoperind pământul cu un strat gros.
Multe dintre ele s-au făcut fărâme, sucul le-a ţâşnit în toate părţile, iar
mirosul lor dulce s-a amestecat cu cel parfumat al prafului de puşcă, fiind
din cale afară de ademenitor pentru porci. Mă înfuriase acţiunea barbară a
miliţienilor, şi pe când şedeam şi mă uitam în gol, plin de mâhnire, la luna
care se înălţa treptat, am sesizat o umbră neagră fulgerându-mi prin faţa
ochilor, iar prin minte mi-a fulgerat de asemenea ceva ca o scânteie de iute -
pe loc am priceput şi pe loc mi-am dat seama: Diao Xiaosan cel negru la
piele sărise afară din cocină şi galopa drept spre caisul cel romantic. Pricina
pentru care nu îndrăzneam să mergem să mâncăm caisele din caişi era frica
de puştile din mâinile miliţienilor, dar acum, după ce trăseseră un foc, cam
o jumătate de oră nu puteau să încarce iar praf de puşcă, iar această
jumătate de oră ne era de ajuns ca să mâncăm pe săturate. Diao Xiaosan
chiar era un purcel cu mintea brici, o clipă de neatenţie şi-ar fi putut să mi-o
ia înainte. Nimic de regretat. Nu mă împăcăm să rămân în urmă şi, fără să-
mi iau avânt, am săltat afară din cocină. Diao Xiaosan galopa drept spre
caise, iar eu galopam drept spre el - dacă aveam să-l împung de la spate,
caisele căzute sub pom aveau să fie ale mele. Ce s-a petrecut însă în
continuare m-a umplut tot de bucurie. Tocmai pe când Diao Xiaosan dădea
să mănânce din caise iar eu dădeam să-l împung în burtă, l-am văzut pe
miliţianul care avea doar trei jumătăţi de degete la mâna dreaptă azvârlind
ceva roşu, care împroşca scântei aurii şi se învârtea bezmetic de jur
împrejur, peste tot. Nu e bine, pericol! M-am apăsat cu putere pe pământ cu
picioarele din faţă, controlând uriaşa inerţie a corpului meu ce se repezea
înainte aşa cum frânezi de urgenţă o maşină care aleargă cu toată viteza: de-
abia după ce s-a terminat totul mi-am dat seama că mi-am frecat picioarele
din spate până la sânge. După oprire, m-am rostogolit o dată, îndepărtându-
mă de zona cea mai periculoasă. În panica mea, l-am zărit pe Diao Xiaosan,
lepădătura aia, prinzând în gură ca un câine pocnitoarea aceea mare care se
învârtea bezmetic de jur împrejur şi după aceea vânturându-şi brusc capul.
Ştiam că vrea să înapoieze, plin de curtenie, celor doi miliţieni pocnitoarea,
însă, regretabil, pocnitoarea era cu fitil scurt, şi exact în clipa în care Diao
Xiaosan îşi vântura capul, ea a explodat cu o bubuitură. A fost de parcă lui
Diao Xiaosan i-a ţâşnit un tunet din gură, care a iscat şi flăcări galbene şi
uscate. Ca să spun cinstit, în acest moment de răscruce, Diao Xiaosan a
reacţionat prompt şi a acţionat neşovăielnic, având sângele rece şi curajul
pe care numai un bătrân soldat cu multă experienţă pe câmpul de bătaie le
are - vedem adesea în filme câte o deşcă bătrână de soldat care aruncă
înapoi grenada zvârlită de duşman -, însă o asemenea faptă măreaţă s-a
transformat acum, din pricina unui fitil prea scurt, într-o tragedie. Diao
Xiaosan n-a apucat nici măcar un icnet să icnească că s-a şi prăbuşit cu
capul înainte. O mireasmă tare de praf de puşcă a înecat aerul de sub caişi,
iar apoi s-a împrăştiat treptat-treptat în toate părţile. Văzându-l pe Diao
Xiaosan zăcând la pământ, m-au încercat trăiri dintre cele mai complexe - şi
stimă, şi întristare, şi groază, şi oarece veselie, şi, ca să fiu cinstit, şi câteva
urme de bucurie la necazul altuia, emoţii pe care un purcel plin de vrednicie
n-ar trebui să le trăiască, dar pe care, n-am ce face, le-am trăit. Cei doi
miliţieni s-au răsucit şi au luat-o la goană, iar după ce-au alergat câţiva paşi,
s-au oprit pe neaşteptate şi s-au răsucit la loc, iţindu-se unul la altul,
amândoi cu feţele încremenite şi ochii goi; după aceea, potrivindu-se la
gând din întâmplare, s-au apropiat cu încetul de Diao Xiaosan. Ştiam că
mojicii ăştia stăteau acum ca pe ace, pentru că, după cum spusese secretarul
Hong, porcii erau comoara comorilor, un simbol politic distinctiv al epocii
aceleia, ei aduseseră glorie şi tot ei aduseseră profit satului Ximen, iar a
ucide fără pricină un porc, şi chiar pe unul dintre vierii care purta în spate -
chiar şi ca suplinitor - îndatorirea prăsirii, nu era deloc o abatere uşoară. Pe
când cei doi stăteau în faţa lui Diao Xiaosan cu feţele grave şi, înnebuniţi de
spaimă, lăsaseră capetele în jos ca să-l observe, acesta a icnit o dată şi s-a
ridicat cu mare încetineală. Capul i se legăna precum zornăitoarele de
jucărie ale copiilor, în timp ce din gâtlej scotea un gâfâit ca un cotcodăcit.
S-a ridicat, s-a învârtit o dată, picioarele din spate i s-au înmuiat şi iarăşi s-a
aşezat pe pământ, în fund. Ştiam că e ameţit şi năucit, iar durerea din gură îi
e greu de răbdat. Pe feţele miliţienilor a răsărit o expresie de bucurie. Unul
a zis: „Nu mi-a trecut deloc prin minte că e un porc“. Celălalt a spus: „Eu
am crezut că e un lup“. „Voiai să mănânci caise, dar nu-ţi venea să spui? Îţi
culegeam un coş întreg şi ţi le duceam la cocină.“ Celălalt a zis: „Poţi să
mănânci şi acum“. Diao Xiaosan i-a ocărât crunt, în limba porcească pe
care miliţienii nu o pricepeau: „S-o mănânc pe-a mă-tii!“ S-a ridicat şi a
pornit zdruncinându-se în direcţia culcuşului. Cu oarece ipocrizie, i-am ieşit
în întâmpinare, întrebându-l: „Fârtate, ai păţit ceva?“ Mi-a aruncat dintr-o
parte o privire rece-rece, a aruncat o flegmă cu sânge în ea şi a răspuns vag:
„Ce mare lucru... mă-sa... În munţii Yimeng, băiatu’ a râmat prin pământ
mai bine de zece obuze... “ Mi-am dat seama că băieţică acuma era măgarul
slab care face balega tare, dar tot n-aveam cum să nu-i admir reţinerea şi
curajul. Explozia chiar nu fusese uşoară, avea gura plină de praf de puşcă şi
toată numai rană pe dinăuntru, colţul cel hidos din stânga îi fusese frânt de
la jumătate, iar părul de pe obraji i se pârlise şi el o grămadă. Credeam că o
să se strecoare neîndemânatic prin deschizătura dintre uluci înăuntru în
culcuşul lui, însă n-a făcut-o, şi-a luat avânt câţiva paşi, a sărit în înalt şi a
aterizat greoi în nămolul din mijlocul cocinii. Ştiam că băieţică o să se
zvârcolească toată noaptea de durere şi că oricât de tare are să fie mirosul
scroafelor în călduri şi oricât de deşucheate au să fie strigătele lui Fluturaş-
vrăjitor, el tot n-o să poată decât să zacă şi să viseze în van în nămolul lui.
Cei doi miliţieni i-au aruncat în culcuş, parcă cerându-şi iertare, câteva zeci
de caise, însă nu simţeam nicio invidie în această privinţă. Diao Xiaosan
plătise un preţ atât de mare, încât se cuvenea să mănânce şi el câteva caise.
Pe mine nu mă aşteptau caise, ci scroafe ca nişte flori care s-au deschis, şi
doar feţele lor râzătoare şi codiţele lor asemenea unor larve care freamătă
repetat odată prinse în pioneze sunt de-adevăratelea cele mai gustoase
fructe de pe pământ. O să aştept până în a doua jumătate a nopţii, când toţi
oamenii o să fie adormiţi, iar apoi viaţa mea fericită o să poată începe. Frate
Diao, îmi pare rău.
Rana lui Diao Xiaosan m-a făcut să nu mai am grija spatelui, aşa că
puteam să mă duc liniştit să particip la acea nuntă magnifică. Luna mă
privea cu oarece răceală şi nepăsare, de la o înălţime de 40 de stânjeni. Mi-
am ridicat copita dreaptă şi i-am trimis o sărutare în zbor lunii celei limpezii
şi luminoase şi care fusese atât de obidită, iar după aceea mi-am răsucit
coada şi-am grăbit cu iuţeală de meteor înspre şirul de odăi din partea de
miazănoapte a crescătoriei de porci, cel de lângă uliţa din mijlocul satului.
În şirul acela se aflau 18 încăperi, care, în ordine de la est la vest, slujeau
drept culcuş şi loc de odihnă pentru lucrătorii crescătoriei, loc de mărunţire
a furajelor, loc de pregătire a acestora, magazie, birou al crescătoriei,
cameră de onoare... Cele trei odăi aflate la capătul de apus fuseseră aranjate
ca reşedinţe pentru cele două cupluri - cea din mijloc era pentru folosire în
comun, iar celelalte două erau camere nupţiale. În romanul lui, băieţică de
Mo Yan a spus:
În încăperea cea largă erau aşezate zece mese pătrate, e care erau puse ligheane pline cu
castraveţi amestecaţi cu uscatele şi napi amestecaţi cu uscăţele; de grindă atârna o lampă care
scălda camera în lumină, făcând-o asemenea unei întinderi strălucitoare de zăpadă...

Băieţică iar a mai scos o scorneală, odaia nu era mai lungă de cinci
metri şi nu mai largă de patru, cum să poţi să aşezi în ea zece mese pătrate?
Nu doar în satul Ximen, dar nici în întregul ţinut Gaomi din nord-est nu
puteai găsi o sală în care să poţi aşeza zece mese pătrate şi în care să cineze
împreună o sută de oameni.
Nunta a avut de fapt loc în faţa şirului acela de odăi, pe un teren gol
lung şi îngust. Pe laturile şi la colţurile lui erau îngrămădite ramuri putrezite
şi ierburi mucegăite, în care se aşezaseră şi-şi făcuseră culcuş nevăstuicile şi
aricii. Doar una dintre mese era pătrată - era cea din lemn de trandafir şi cu
marginile sculptate, amplasată de obicei în biroul brigăzii, unde avea pe ea
un telefon cu manivelă, două călimări uscate şi o lampă pe kerosen cu
abajur de sticlă. Mai apoi, când Ximen Jinlong a prosperat, şi-a luat-o pradă
pentru el - Hong Taiyue avea să considere că e vorba de fiul unui moşier
samavalonic care contraatacă pentru a încheia odată socotelile cu ţăranii
săraci şi mijlocaşi - şi a amplasat-o în biroul său larg şi luminos,
transformând-o în moştenire de familie. Of, pe fiul ăsta al meu nu ştiu dacă
trebuie să-l laud sau să-l ocărăsc! Bine, bine, partea asta e de mai târziu, o
las acum deoparte şi nu-i dau glas. Au adus de la şcoala generală douăzeci
de pupitre dreptunghiulare, pentru doi elevi, negre la culoare, dar cu
picioarele galbene, pline de pete de cerneală roşie, albastră şi neagră şi cu
vorbe murdare şi înjurături crestate în ele cu cuţitasul; au mai mutat afară şi
patruzeci de taburete vopsite în roşu. Pupitrele le-au aşezat pe două rânduri,
iar taburetele pe patru, parcă făcuseră o clasă în aer liber pe terenul gol din
faţa odăilor. Nu existau lămpi cu gaz şi nici electrice, ci doar un felinar de
vânt făcut din tablă care, aşezat în centrul mesei din lemn de trandafir a lui
Ximen Nao, trimitea o lumină galbenă şi tulbure. Aceasta atrăgea la ea
roiuri-roiuri de fluturi, care se ciocneau cu pocnet de abajur. În fapt, treaba
era întru totul de prisos, pentru că luna din acea noapte se afla la o distanţă
foarte mică de pământ, iar la strălucirea slobozită de ea femeile puteau să şi
brodeze.
Femei şi bătrâni, mici şi mari, să fi fost cam o sută de oameni, şedeau
faţă în faţă, împărţiţi pe patru şiruri. Stând în dreptul delicateselor şi al
băuturilor alese, pe feţele oamenilor se citea în primul rând însufleţire şi
faptul că erau arşi de grijă. Nu puteau să mănânce încă, pentru că la masa
pătrată, secretarul Hong ţinea o cuvântare. Unii copii cu gurile lacome şi-au
întins încetişor mâinile către lighene, apucând câte o uscăţea şi îndesându-
şi-o în gură.
— Tovarăşi membri ai comunei, în această noapte Lan Jinlong,
Huang Huzhu, Lan Jiefang şi Huang Hezuo fac nuntă. Ei sunt nişte tineri
excepţionali din marea brigadă din satul nostru, Ximen, care şi-au adus o
contribuţie remarcabilă la întemeierea crescătoriei noastre de porci. Ei sunt
modele de muncă revoluţionară, precum şi modele de tineri care se
căsătoresc târziu. Să îi aplaudăm cu căldură, exprimându-ne astfel
călduroasele felicitări...
Şedeam ascuns în spatele unei grămezi de crengi putrezite, observând
liniştit nunta. Luna vrusese la început să participe la nuntă, dar apoi se
speriase fără pricină şi doar cerceta totul, singuratică; razele ei mă făceau să
văd limpede expresia de pe faţa fiecărui om. Ochii îmi stăteau în mare
măsură fixaţi pe cei din jurul mesei pătrate, şi doar din când în când mă
uitam şi pieziş, săgetându-i cu privirea pe cei din spatele pupitrelor. La
masa cea lungă din stânga mesei pătrate şedeau Jinlong şi Huzhu, la cea din
dreapta, Jiefang şi Hezuo; înspre miazăzi, şedeau Huang Tong şi Qiuxiang,
cărora nu le puteam vedea feţele, căci stăteau cu spatele la mine; în fine, în
spatele mesei pătrate, pe locurile cele mai de cinste de la acest banchet
magnific, se aflau Hong Taiyue, care vorbea stând în picioare, şi Yingchun,
care stătea jos, cu capul plecat. E greu de spus dacă pe chip avea bucurie
sau grijă. Trăirile ei trebuie să fi fost complexe, era logic să fie aşa. Mi-am
dat deodată seama că de la masa principală a banchetului lipseşte un
personaj important - Lan Lian, gospodarul individual din ţinutul nostru
Gaomi din nord-est căruia i se dusese buhul peste tot. Îţi era ţie, Lan
Jiefang, tată bun, şi lui Ximen Jinlong tată adoptiv - numele oficial al lui
Jinlong era Lan Jinlong, deci acesta îi folosea numele de familie. Nu se
poate să se însoare fiii şi tatăl să nu fie de faţă, nu se poate!
În anii când fusesem măgar şi taur, fusesem alături de Lan Lian
aproape de dimineaţa până seara, însă după ce devenisem purcel, mă
îndepărtasem de vechiul meu prieten. Lucrurile din trecut mi-au năpădit
inima ca un şuvoi şi deodată mi-a încolţit în minte ideea de a-l vedea. După
ce Hong Taiyue a terminat de vorbit, s-a auzit un şir de claxoane şi trei
oameni pe bicicletă şi-au făcut apariţia la nuntă. Cine erau nou-veniţii?
Unul era Pang Hu, cel care altădată fusese directorul Cooperativei de
Aprovizionare şi Desfacere iar acum era directorul Fabricii de Prelucrare a
Bumbacului numărul 5 şi secretarul ei de partid. Fabrica de Prelucrare a
Bumbacului numărul 5 era una nou construită în ţinutul Gaomi din nord-est,
rod al colaborării dintre biroul pentru comerţ al judeţului şi regia de bumbac
şi cânepă; se afla la o distanţă de doar opt li de brigada din satul Ximen, iar
razele pe care le aruncau lămpile cu filament din tungsten de pe acoperişul
clădirii de balotare a bumbacului se puteau zări clar de pe zăgazul din
spatele satului nostru. Cea de-a doua persoană era soţia lui Pang Hu, Wang
Leyun; nu o mai văzusem de mulţi ani, se îngrăşase de ajunsese să fie la fel
de groasă şi-n susul şi-n josul corpului, dar figura ei îmbujorată scânteia,
sclipicioasă toată: se vedea pe ea că se hrăneşte din prea-destul. Celălalt
nou-venit era o fată tânără şi înăltuţă, iar eu dintr-un ochi mi-am dat seama
că era vorbă, de Pang Kangmei, cea descrisă de Mo Yan în romanul lui şi
copila care, pe vremea în care eram măgar, aproape că se născuse printre
ierburi la marginea drumului. Purta o cămaşă roşie cu carouri fine, avea
două cozi scurte asemenea unor pensule, iar la piept avea prins un însemn
cu caractere roşii pe fond alb - insigna Institutului de Agricultură. Pang
Kangmei era studentă din rândul muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor la
Institutul de Agricultură, cu specialitatea zootehnie, iar cum stătea aşa
acolo, mai înaltă cu un cap decât tatăl ei şi cu două decât mama, dreaptă şi
graţioasă şi semănând cu un plop. Pe faţă avea întipărit un zâmbet reţinut.
Avea motiv să fie reţinută, pentru că în acea epocă, o fată cu un asemenea
statut familial şi asemenea poziţie socială era întocmai precum Chang’e în
palatul din lună - atât de sus, că nu putea fi atinsă. Mai era şi iubita din
visele lui Mo Yan, drept pentru care fata aceasta cu picioare lungi îşi face în
repetate rânduri apariţia, cu nume diferite, în numeroasele sale romane. Cei
trei membri ai acestei familii călătoriseră special ca să participe la nunta
voastră.
— Felicitări, felicitări! Pang Hu şi Wang Leyun aveau feţele numai
zâmbet şi le spuneau tuturor: Felicitări, felicitări!
— Ayaya! Hong Taiyue şi-a oprit cuvântarea, a sărit din faţa
banchetei, a făcut iute doi paşi înainte, a apucat strâns mâna lui Pang Hu şi,
zdruncinându-i-o în toate părţile cu toată puterea, a zis agitat: Tovarăşe
preşedinte Pang, nu, nu, nu, tovarăşe secretar Pang, tovarăşe director de
fabrică Pang, ce oaspete rar! Am auzit demult că aţi preluat aici la noi, în
judeţul Gaomi din nord-est, comanda fabricii, dar n-am îndrăznit să vin să
vă deranjez...
— Hong, bătrâne frate, nu eşti prea prietenos! a zis Pang Hu râzând,
aveţi aşa mare bucurie în sat şi tu nu-mi trimiţi nicio scrisoare - ţi-e frică să
nu vin să vă beau rachiul?
— Cum una ca asta, un oaspete aşa de preţ ca dumneavoastră, nici cu
lectica purtată de opt oameni mi-e teamă că nu pot să vă aduc! Faptul că aţi
venit chiar este pentru satul nostru...
— ... strălucire în cocioabă sărmană... a spus răsunător Mo Yan, care
stătea la capătul primului şir de pupitre.
Vorba lui i-a atras atenţia lui Pang Hu şi cu deosebire i-a atras-o lui
Pang Kangmei, care a ridicat surprinsă din sprâncene şi l-a ţintuit pe Mo
Yan. Privirile tuturor oamenilor s-au concentrat şi ele pe faţa lui. El a rânjit
mândru, dezvelindu-şi dinţii mari şi galbeni - înfăţişarea lui chiar e greu de
descris sau zugrăvit. Băieţică ăsta nu lăsa cu niciun chip să treacă vreo
ocazie ca să se manifeste.
Folosindu-se de acest prilej, Pang Hu şi-a scuturat mâna din mâna lui
Hong Taiyue şi i-a întins apoi amândouă mâinile, cu căldură, lui Yingchun.
După mulţi ani de îngrijiri, mâinile de fier ale eroului care trăsese cu puşca
şi aruncase cu grenade se făcuseră albe şi cărnoase. Yingchun dădea
zăpăcită din mâini şi din picioare, iar agitaţia şi mulţumirea din suflet îi
făceau buzele să-i tremure şi să nu poată spune vorbe cu rost. Pang Hu i-a
prins mâinile şi i-a spus, zgâlţâindu-i-le:
— Cumătro, mare bucurie!
— Bucurie, bucurie, toată lumea bucurie... a răspuns Yingchun cu
ochii împăienjeniţi de lacrimi.
— Bucurie împreună, bucurie împreună, s-a vârât şi Mo Yan în vorbă.
 — Cumătro, cum de nu-l văd pe fratele Lan Lian? Privirea lui Pang
Hu i-a măturat pe toţi cei care şedeau drepţi pe cele patru şiruri de bănci.
Întrebarea lui a lăsat-o pe Yingchun cu gura căscată şi limba înnodată
şi l-a umplut de stânjeneală pe Hong Taiyue. Mo Yan n-a pierdut ocazia să
se bage iar în vorbă:
— Pesemne că îşi sapă la lumina lunii ogorul ăla de un mu şi şase fen!
Probabil că Sun Bao, care stătea în spatele lui Mo Yan, l-a călcat pe
acesta pe picior, pentru că Mo Yan a ţipat exagerat:
— De ce mă calci?
— Închide-ţi gura aia spurcată, că nimeni n-o să te ia de mutulică, să
ştii! i-a spus crunt Sun Bao pe o voce joasă, întinzându-şi apoi mâna şi
ciupindu-l pe Mo Yan de pulpă. Mo Yan a tras un răcnet jalnic şi feţişoara i
s-a făcut toată palidă.
— Bine, bine, bine, a strigat tare Pang Hu ca să depăşească impasul,
după care şi-a întins mâna către miri ca să-i felicite. Jinlong a rânjit cu un
zâmbet prostesc, Jiefang a rânjit dând să izbucnească în plâns; Huzhu şi
Hezuo aveau expresii indiferente.
Pang Hu şi-a strigat fiica şi soţia:
— Aduceţi cadourile!
— Ia uitaţi-vă şi la dumneavoastră, tovarăşe secretar! Doar venind şi
aţi şi adus strălucire în cocioabă săracă: de ce-aţi mai aruncat cu banii? a
întrebat Hong Taiyue.
Pang Kangmei a adus cu amândouă mâinile o ramă de fotografie din
sticlă, pe marginea căreia scria cu cerneală roşie: „Felicitări lui Lan Jinlong
şi Huang Huzhu pentru că s-au unit în tovărăşie revoluţionară!“; în ramă era
încadrat un portret al preşedintelui Mao îmbrăcat în robă lungă, în mână cu
o boccea şi o umbrelă, şi mergând la Anyuan să-i încurajeze pe mineri să se
revolte. Wang Leyun a adus şi ea cu amândouă mâinile o ramă de acelaşi
fel, pe marginea căreia scria tot cu cerneală roşie: „Felicitări lui Lan Jiefang
şi Huang Hezuo pentru că s-au unit în tovărăşie revoluţionară!“; în ramă era
încadrată o fotografie a preşedintelui Mao îmbrăcat în haină de lână stând în
picioare pe plajă la Beidaihe. Jinlong sau Jiefang ar fi trebuit să se ridice să
primească darurile, însă amândoi stăteau jos şi nu se mişcau. Hong Taiyue
s-a văzut silit să le îndemne pe Huzhu şi Hezuo să se ridice să le primească.
Cele două surori aveau mintea destul de limpede, pentru că, primind
cadourile, Huang Huzhu a făcut o plecăciune adâncă în faţa lui Wang
Leyun; când şi-a ridicat capul, ochii îi înotau în lacrimi. Purta cămaşă şi
pantaloni roşii, iar coada ei lungă de păr, neagră şi groasă şi care se întindea
până mai jos de genunchi, era prinsă la capăt cu un şnur roşu. Wang Leyun
i-a pipăit cu afecţiune coada şi i-a zis:
— Nu te înduri s-o tai?
Wu Qiuxiang în sfârşit a găsit ocazia să vorbească:
— Nu că nu se-ndură s-o taie, doar că părul fetei mele nu-i ca al
altora, după ce-l scurtezi, din el se preling firicele de sânge.
— Ce ciudat! Nu-i de mirare că la pipăit e aşa de cărnos, păi cum?
doar e străbătut de vine de sânge!
Când Hezuo a primit din mâna lui Pang Kangmei rama, nu s-a îndoit
de şale cu o plecăciune, ci doar, albă la faţă, a rostit încet un „mulţumesc“.
Pang Kangmei i-a întins prietenoasă mâna, spunând: „Îţi doresc să fii
fericită!“ Hezuo i-a strâns mâna, s-a uitat în altă parte şi a rostit cu o voce
plânsă: „Mulţumesc“.
Hezuo avea o pieptănătură larg răspândită în vremea aceea, „Ke
Xiang“, trupul mlădiu şi pielea oacheşă, iar mie mi se părea că e mult peste
Huzhu ca frumuseţe. Te scoseseşi foarte bine, Lan Jiefang, însurându-te cu
ea, iar cea care trebuia să simtă obidă era ea, şi nu tu. Bun şi foarte bun să fi
fost tu, dar cu pata aceea albastră mare cât o palmă pe faţă, puteai să-i
înfricoşezi pe ceilalţi de moarte. În loc să vii pe lume şi să ajungi demnitar,
ar fi trebuit să te fi dus la palatul lui Yama şi să-i fii slujitor - dar tu tot ai
ajuns demnitar şi tot nu ţi-a fost pe plac Hezuo. Nu e chip să le dai de capăt
lucrurilor de pe lumea asta.
Mai departe, Hong Taiyue s-a aferat să îi aşeze la masă pe Pang Hu şi
ai lui. „Voi ăia, a zis el pe un ton care nu lăsa loc de îndoială în timp ce
arăta către locul unde stătea Mo Yan, ia înghesuiţi-vă voi şi lăsaţi liberă o
banchetă.“ S-a petrecut oarece devălmăşie, în care se amestecau
nemulţumirile iscate de buluceală. Mo Yan a adus bancheta eliberată, iar
careul în care erau aranjate cele din jurul mesei s-a extins transformându-se
în poligon. Mo Yan n-a pierdut ocazia să se umfle în pene:
— Fără chemare anume, trei oaspeţi venit-au - să cinstim marele
noroc!
Eroul din armata de voluntari probabil că nu putuse să înţeleagă prea
bine ce voia să zică vorba asta şi rămăsese cu privirea fixă şi cu mirarea
citindu-i-se pe chip. Studenta Pang Kangmei s-a arătat plăcut surprinsă,
întrebând:
— Aha, ai citit Cartea schimbărilor?
 — Nu cutez a zice că înzestrarea-mi e nespus de mare, căci nu mi-a
stat în putinţă a învăţa rosturi din marea de cărţi.
Fără să se ruşineze, Mo Yan dialoga aşa cu Pang Kangmei.
— Bine, bine, băiete, ia nu mai zice tu din Cartea în trei caractere
tocmai în faţa porţii lui Confucius! Eşti în faţa unei studente, dar tot cutezi
să te dai mare cu învăţătura ta! a zis Hong Taiyue.
— Cât de cât, e ceva de interes în ce zice el acolo, a dat din cap Pang
Kangmei.
Mo Yan mai voia să pălăvrăgească, dar Sun Bao, care pricepuse
sugestia lui Hong Taiyue, s-a arcuit de şale şi s-a năpustit la Mo Yan,
prinzându-l, în aparenţă cu prietenie, de încheietură şi spunându-i râzând:
— Să bem, să bem!
— Să bem, să bem, să bem! Oamenii, care chiţăiau de mult de poftă,
nu s-au mai putut ţine, s-au ridicat în picioare, cu bolurile de rachiu în
mâini, şi au ciocnit cu ele, scoţând sunete clare şi melodioase. S-au aşezat
după aceea şi mai alandala la loc, au înşfăcat beţişoarele şi le-au îndreptat
spre ţintele pe care de multă vreme puseseră ochii. Prin comparaţie cu
castraveţii şi napii, uscăţelele sunt o mâncare de mare calitate, aşa că au
apărut multe scene în care câteva perechi de beţişoare s-au întins în acelaşi
timp către o singură bucată. Lăcomia lui Mo Yan era universal recunoscută,
însă în acea seară el se manifesta destul de elegant. Investigând pricina
acestui fapt, vedem că are cu totul de-a face cu Pang Kangmei - deşi fusese
forţat să accepte un loc inferior, inima îi rămăsese la masa principală. Ochii
îi priveau deseori într-acolo, iar studenta Pang Kangmei îi răpise sufletul.
După cum spunea el însuşi într-una din scrierile sale fără cap şi fără coadă:
Din clipa în care am zărit-o pe Pang Kangmei, inima s-a mărit dintr-odată în mine. Cele pe
care le vedeam înainte drept frumuseţi zeieşti, Huzhu, Hezuo, Baofeng, deodată au devenit
cum nu se poate mai de rând. Numai ieşind din ţinutul Gaomi din nord-est puteai să găseşti
fete asemenea lui Pang Kangmei - fete zvelte şi înalte de statură, cu fizionomie atrăgătoare,
dinţii de un alb imaculat, vocea limpede şi melodioasă şi trupul răspândind o mireasmă
simplă şi rafinată...

Aşa cum am înfăţişat mai înainte, Mo Yan a băut un singur bol de

rachiu şi s-a îmbătat, iar Sun Bao l-a luat de gât şi l-a aruncat pe o grămadă
de buruieni, în apropierea oaselor de porci. La masa principală, Jinlong a
gâlgâit pe gât o jumătate de bol de rachiu, iar ochii lui goi pe dată s-au
umplut de viaţă. Yingchun a tot repetat, preocupată:
— Fiule, bea mai puţin!
 Hong Taiyue i-a spus în schimb, cu gând limpede de mult încolţit în
inimă:
— Jinlong, punem acum punct la tot ce-a fost în trecut. O viaţă nouă
începe acum. Să-mi cânţi bine în piesa care urmează!
— În ultimele două luni, creierul mi-a fost ca un drum astupat şi totul
era tulbure. Acum am deodată mintea limpede şi drumul ăla e liber. În mână
cu un bol de rachiu, a ciocnit cu Pang Hu şi soţia acestuia: Tovarăşe secretar
Pang, mătuşă Wang, vă mulţumesc că aţi venit să participaţi la nunta mea şi
vă mulţumesc pentru preţiosul cadou pe care ni l-aţi făcut. După aceea a
ciocnit şi cu Pang Kangmei: Tovarăşă Kangmei, sunteţi studentă,
intelectuală de prim rang, sunteţi bine-venită să ne daţi călăuzire în munca
noastră de aici de la crescătoria de porci. În niciun caz să nu vă sfiiţi!
Studiaţi specialitatea zootehnie, şi dacă dumneavoastră spuneţi că nu vă
pricepeţi, înseamnă că pe tot pământul ăsta nu-s mulţi care să o facă.
Aici s-a încheiat perioada în care Jinlong s-a prefăcut nebun şi s-a dat
prostit cu totul. Nebuneala lui Jiefang avea să se vindece puţin mai târziu.
Jinlong şi-a recăpătat capacitatea de a controla situaţiile, aşa că s-a cinstit cu
toţi cu care trebuia să se cinstească, a mulţumit tuturor cărora trebuia să le
mulţumească, iar la urmă, ca să facă o treabă bună şi mai bună, s-a dus cu
un bol de rachiu ca să le ureze mulţumire şi împlinire lui Hezuo şi Jiefang şi
să ajungă împreună până la adânci bătrâneţi. Huang Hezuo i-a îndesat rama
care încadra portretul preşedintelui Mao în braţe lui Jiefang şi s-a ridicat în
picioare, cu un bol de rachiu în mână. Luna a sărit în sus cale de un stânjen,
corpul i s-a chircit puţin şi ea a cernut o strălucire ca de argint-viu, făcând
tabloul de dedesubt să capete o claritate deosebită. Nevăstuicile şi-au scos
capetele de sub grămezile de ierburi şi au cercetat scena cea minunată din
bătaia lunii, în timp ce aricii şi-au făcut curaj să caute de mâncare între
picioarele oamenilor. Vorba acum e lungă, dar fapta a fost scurtă - Huang
Hezuo i-a aruncat drept în faţă lui Jinlong un întreg bol de rachiu, trântind
după aceea vasul pe masă. Această întorsătură neaşteptată i-a făcut pe toţi
să tragă o sperietură. Luna a mai sărit un stânjen în sus, razele ei
prelingându-se pe pământ întocmai ca argintul-viu. Hezuo şi-a acoperit faţa
şi-a început să plângă.
Huang Tong: „Măi copile...“
Qiuxiang: „Hezuo, ce faci?“
Yingchun: „Ooof, copii care nu pricepeţi nimica...“
 Hong Taiyue: „Tovarăşe secretar Pang, veniţi, veniţi, vreau să beau în
cinstea dumneavoastră! S-au luat şi ei niţel la ciorovăit. Am auzit că la
fabrica de prelucrare a bumbacului se angajează muncitori cu contract. Va
fac şi eu o rugăminte pentru Hezuo şi Jiefang, să schimbe mediul în care
trăiesc, sunt tineri excepţionali, trebuie trimişi să se călească şi ei...“
Huang Huzhu a luat rachiul aflat în faţa ei şi şi-a împroşcat cu el sora:
— Ce faci, zi, ce faci tu?
N-o mai văzusem niciodată pe Huzhu scoţând aşa mult fum pe nări -
nici măcar nu-mi trecuse vreodată prin minte că Huzhu poate să scoată fum
pe nări. A scos o batistă mică şi i-a şters faţa lui Jinlong. Jinlong i-a împins
mâna la o parte, dar ea şi-a ridicat-o din nou către el. O, uite că şi pe un
purcel atât de inteligent ca mine tot îl zăpăciseră femeile din satul Ximen!
Băieţică de Mo Yan s-a căţărat pe picioare din grămada de ierburi răzleţe şi,
ca un copil care se bălăngăne cu arcuri legate la picior, a săltat într-o parte
până la marginea unei mese, de unde a luat un bol de rachiu, l-a ridicat
deasupra capului şi, nu ştiu dacă imitându-l pe Li Bai sau poate pe Qu
176
Yuan , a strigat tare, cu o voce extrem de răsunătoare:
— Lună, lună, în cinstea ta beau un bol de rachiu!
A împroşcat apoi cu rachiu către lună, iar în văzduh a părut că se dă la
o parte o perdea verzuie de apă. Luna s-a cufundat brusc, iar după aceea s-a
ridicat lin până la înălţimea obişnuită, de unde, asemenea unei tipsii de
argint, s-a pus să privească rece şi nepăsătoare lumea oamenilor.
Aici piesa stătea deja să se termine, oamenii dădeau să plece, iar eu
mai aveam de făcut în noaptea asta încă multe altele - timpul era preţios, aşa
că n-am cutezat să mă mai las reţinut. Voiam să mă duc să-mi văd vechiul
prieten, pe Lan Lian. Ştiam că are obiceiul să muncească în nopţile cu lună.
Mi-am adus aminte de o vorbă pe care l-am auzit spunând-o pe vremea
când eram taur: „Taure, soarele e al lor, luna e a noastră“. Şi acum puteam
să găsesc cu ochii închişi fâşia aceea lungă şi subţire de pământ împresurat
din toate părţile de pământul colectivei. Acest ogor de un mu şi şase fen
rămânea pământ în proprietate privată - parcă era o stâncă din mijlocul
mării ce nu se scufundă niciodată. Lan Lian era renumit la nivelul întregii
provincii ca exemplu negativ, iar să-i fi fost măgar şi taur era pentru mine o
onoare, o onoare reacţionară. „Numai când pământul ne aparţine nouă
înşine putem să-i devenim stăpâni.“
Înainte să mă duc în vizită la Lan Lian, am cotit, în trecere, către
sălaşul meu. Umblam cu fereală, fără un sunet, fără o şoaptă, s-ar putea
spune. Diao Xiaosan gemea fără contenire, ceea ce demonstra că fară doar
şi poate rana lui nu era uşoară. Cei doi miliţieni şedeau sub cais, fumând şi
mâncând caise. Am sărit ba într-o parte, ba într-alta prin umbra pomilor,
simţindu-mi trupul uşor ca o pană, întinzându-se şi strângându-se după cum
îmi e voia. După ce-am ţopăit aşa de vreo zece ori, am ieşit din livadă. Un
şanţ de cam cinci metri lăţime, plin cu apă proaspătă, se întindea în faţa
mea. Apa era netulburată ca o oglindă, iar din mijlocul ei mă fixa luna. Deşi
nu mai intrasem niciodată în apă de când venisem pe lumea asta, stăpâneam
instinctiv ştiinţa înotului. Ca să nu sperii însă luna din mijlocul şanţului, am
hotărât să-l traversez în zbor. M-am dat înapoi cam vreo zece metri, am
respirat adânc de câteva ori, umplându-mi plămânii cu oxigen, iar după
aceea m-am pus să alerg, să alerg iute; buza alburie a şanţului era punctul
cel mai bun pentru săritură, iar copitele mele din faţă au călcat exact acolo,
pe locul acela tare, picioarele din spate au împins cu putere în pământ şi
corpul mi ş-a ridicat în înalt, asemenea unui glonţ ieşit din cămara puştii.
Am simţit cum pe deasupra apei o briză proaspătă şi răcoroasă mă alină
peste burtă, iar până să clipească luna o dată din ochi în mijlocul apei, am
aterizat pe malul opus. Noroiul umed de lângă şanţ m-a făcut să mă simt
nesigur pe picioarele din spate, ceea ce a stricat puţin frumuseţea lucrurilor.
Am traversat apoi drumul cel larg de pământ care mergea de la nord la sud
şi de-a lungul căruia plopii îşi scânteiau frunzele. Am apucat pe un drum
care mergea de la est la vest, alergând spre răsărit; pe amândouă părţile
drumului, creşteau tufe dese de salcâmi pitici. Am sărit peste un alt şanţ,
apoi am alergat pe un alt drum, către nord, până am ajuns la zăgazul de pe
râu; aici am alergat din nou către est, pe drumul de la rădăcina zăgazului. Pe
lângă mine fluturau deseori porumbul, bumbacul sau marea întindere de
grâu care avea să se coacă în curând, toate de pe pământul brigăzii de
producţie. Pământul stăpânului meu din vremurile de altădată avea să-mi
ajungă în curând în faţa ochilor - iată fâşia lui de pământ, prinsă între
pământurile brigăzii de producţie. În stânga era porumbul brigăzii, în
dreapta, bumbacul. Lan Lian semăna în continuare pe pământul lui soiul
acela de grâu fară mustăţi la spic, un soi cu productivitate scăzută, care se
cocea târziu şi pe care comuna populară îl scosese deja din uz. Lan Lian nu
folosea îngrăşăminte chimice şi nici pesticide, la fel cum nu folosea nici
seminţe îmbunătăţite şi nici nu se făcea cu nimic vinovat în faţa statului.
Era un specimen de ţăran de modă veche. Din perspectiva de astăzi, doar
grânele produse de el erau într-adevăr ecologice. Brigada de producţie
stropea masiv cu pesticide, ceea ce mâna toate insectele dăunătoare pe
pământul lui. L-am zărit şi pe el. Prieten vechi, de mult nu te-am văzut, eşti
bine? Lună, lasă-te mai jos, te rog, dă mai multă lumină, ca să-l văd mai
limpede. Luna s-a lăsat încet-încet în jos, ca un balon uriaş. Mi-am ţinut
răsuflarea şi m-am dus mai aproape, furişându-mă încetişor în lanul lui.
Eram pe pământul lui. Grâul o fi fost dintr-un soi vechi, dar chiar crescuse
bine. Spicele îi ajungeau toate până la buric. Erau spice fară mustăţi, care în
lumina lunii se arătau de un galben uscat. Purta cămaşa aceea veche cu
nasturi în faţă, făcută din pânză grosolană, plină de petice şi care îmi era
atât de cunoscută; la brâu era încins cu o pânză albă, iar pe cap purta o
pălărie împletită din coceni de sorg. Mare parte din faţă îi şedea în umbra
pălăriei, dar chiar şi aşa puteam să-i văd jumătatea de faţă cea albastră şi
atât de străluminată şi scăpărătoare, precum şi razele pline de mâhnire şi
încăpăţânare pe care le săgeta din ochi. Ţinea în mână o prăjină lungă de
bambus, de care era legată o fâşie de pânză roşie. Flutura prăjina, iar fâşia
aceea mătura spicele ca o coadă de vacă, făcând gângăniile dăunătoare să se
ridice fâl-fâl în zbor, târându-şi burţile grele pline de ouă, şi să se coboare
pe câmpul de bumbac sau în lanul de porumb ale brigăzii. În felul ăsta
primitiv şi lipsit de îndemânare îşi apăra el recolta, iar ceea ce părea a fi o
confruntare cu insectele dăunătoare era în realitate una cu comuna populară.
Prieten vechi, când eram măgar sau taur puteam să împart cu tine şi bunele
şi relele, dar acum sunt vierul de prăsilă al comunei populare, nu mai am
cum să te ajut. Vrusesem iniţial să fac un rahat mare în lanul de grâu, ca să
adaug puţin îngrăşământ organic pe pământul tău, dar dacă se întâmpla ca
tu să calci peste el şi un lucru bun să se prefacă într-unul rău? Puteam să
muşc şi din porumbul comunei populare sau să-i smulg bumbacul din
pământ, însă porumbul şi bumbacul nu-ţi erau vrăjmaşi. Prietene vechi,
ţine-te tare şi să nu care cumva să şovăi! Eşti singurul gospodar individual
dintr-o Chină atât de mare, doar să continui aşa şi se cheamă că ai învins.
Am ridicat capul şi m-am uitat la lună; luna a dat din cap spre mine, iar apoi
s-a înălţat pe neaşteptate şi s-a mişcat cu repeziciune către vest. Nu era
devreme, trebuia să mă întorc. Tocmai când dădeam să mă strecor afară din
lan, am văzut-o pe Yingchun venind zorită cu un coş de bambus în mână.
Spicele îi măturau talia, scoţând şuşuit după şuşuit. Expresia de pe faţa ei
era cea a soţiei care s-a luat cu treaba şi a întârziat să-i aducă mâncare
bărbatului care trudeşte pe câmp. Deşi locuiau separat, cei doi nu
divorţaseră. Dar, deşi nu divorţaseră, de mult nu mai împărţiseră bucuria
aşternutului, lucru care mă facea să simt în sinea mea o uşoară alinare.
Gândul ăsta era oarecum neruşinat - un porc se preocupă el de treburile
dintre bărbaţi şi femei -, însă în fond eu lui Yingchun îi fusesem cândva soţ,
Ximen Nao. Corpul ei răspândea un damf de alcool prin aerul din cale-afară
de proaspăt şi răcoros al câmpului. S-a oprit la o distanţă de doi metri de
Lan Lian şi i-a privit acestuia spatele cocoşat, în timp ce el agita mecanic
prăjina ca să gonească insectele. Agitată înainte şi înapoi, prăjina stârnea
fâşâială după fâşâială. Aripile gângăniilor erau ude de la rouă, burţile le
erau grele şi zborul neîndemânatic. Lan Lian ştia sigur că e cineva în
spatele lui şi sunt încredinţat şi că ştia că e vorba de Yingchun, însă nu s-a
oprit numaidecât, doar frecvenţa cu care flutura din prăjină şi paşii i s-au
încetinit treptat-treptat.
— Tată... a deschis în sfârşit gura Yingchun. După ce prăjina a mai
măturat de-a latul de două ori, a înţepenit în aer. Nici omul nu se mai mişca,
parcă era o sperietoare de ciori făcută din paie. Copiii s-au însurat, ne-am
luat de griji. După ce a spus asta, Yingchun a oftat prelung: Ţi-am adus o
sticlă de rachiu, oricum ar fi, sunt fiii tăi.
— Hm, a mârâit Lan Lian, iar prăjina din mâna lui a mai fâlfâit de
două ori.
— Directorul Pang a venit cu nevasta şi fata şi le-a mai adus şi la
fiecare o ramă de poză, cu preşedintele Mao prins în ea... Yingchun şi-a
ridicat uşor glasul şi a spus mişcată: Directorul Pang a urcat acum de-a
ajuns director de fabrică la prelucrarea bumbacului şi s-a învoit ca Jiefang şi
Hezuo să se mute la fabrică să fie muncitori, după vorba secretarului Hong.
Secretarul Hong e foarte bun şi cu Jinlong, şi cu Baofeng, şi cu Jiefang,
chiar e om bun, să ştii, tată, hai să ne supunem şi noi.
Prăjina dintre mâinile lui iar a început să fluture aprig, iar câteva
gângănii aflate în zbor au fost măturate de fâşia de la capătul ei şi-au căzut
tânguindu-se la pământ.
— Bine, bine, zi că am vorbit eu aiurea, nu te supăra. Aşa ţi-e ţie
felul, toată lumea s-a obişnuit cu tine. E rachiul de la nunta băieţilor. Am
venit să ţi-l aduc în miez adânc de noapte de tare departe, bea o gură şi mă
duc.
Yingchun a dibuit din coş o sticlă care scânteia în lumina lunii, i-a
scos dopul, a făcut câţiva paşi înainte şi, dintr-o parte, i-a întins-o în faţa
ochilor.
 Prăjina din nou s-a oprit din pendulat, iar omul a încremenit. I-am
zărit lacrimile scânteindu-i în orbite. A înălţat prăjina, şi-a sprijinit-o de
braţ, şi-a dat pălăria pe spate şi-a privit ce-a privit înspre luna care se lăsa
spre apus. Luna, fireşte, îl privea şi ea cu întristare. Lan Lian a luat sticla de
rachiu, dar n-a întors capul:
— Pesemne că voi toţi aveţi dreptate şi numai eu greşesc, dar am
făcut jurământ de sânge că şi dacă n-am dreptate, să n-am până la capăt.
— Tată, stai să se mărite şi Baofeng şi ies din comună şi vin să-ţi ţin
de urât.
— Nu, dacă e să fiu la individual, la individual o să rămân până la
capăt, doar eu, de unul singur, n-am nevoie de nimeni. Eu nu mă opun
Partidului, nici preşedintelui Mao, nici comunei populare şi nici
colectivizării, doar că mie îmi place să fiu la individual.
Toate ciorile de pe lume sunt negre, de ce nu poate să fie şi una albă?
Uite, asta-s eu, o cioară albă! A cernut cu rachiu din sticlă înspre lună şi,
stârnit cum rareori îl mai văzusem, a strigat mohorât şi înălţător: Lună, de
mai bine de zece ani îmi ţii tovărăşie când muncesc, tu eşti lampionul trimis
de Cer pentru mine. M-ai luminat la arat şi la săpat, la semănat şi la rărit, la
secerat şi treierat... Nu vorbeşti şi nu glăsuieşti, nu ţii supărare, nu ţii
duşmănie, îţi datorez mare iubire. Uite, în noaptea asta, o să-ţi aduc
sacrificiu nişte rachiu, ca să arăt ce-i în inima mea. Lună, mult te-ai ostenit!
Rachiul transparent s-a răspândit în văzduh, asemenea unor perle de
un albastru închis. Luna a tresăltat şi a fremătat şi i-a făcut în repetate
rânduri cu ochiul lui Lan Lian. Scena asta m-a mişcat enorm - într-o epocă
în care mulţimile aduceau ode soarelui, iată că era şi cineva care se ataşase
atât de profund de lună. Lan Lian şi-a turnat apoi în gură rachiul rămas în
sticlă, pe care după aceea a ridicat-o şi-a lăsat-o în spatele umerilor, zicând:
— Bine, du-te acum.
A început apoi să înainteze agitând din prăjină, în timp ce Yingchun a
îngenuncheat la pământ, şi-a împreunat palmele şi le-a înălţat sus de tot,
către lună. Aceasta era blajină şi-i scălda în lumină lacrimile ce-i dănţuiau
în ochi, părul cărunt şi buzele fremătătoare...
Iubirea faţă de aceşti doi oameni m-a făcut să mă ridic în două
picioare fără să mai ţin seama de consecinţe. Eram încredinţat că au înţeles
în inima lor, că pot să simtă cine sunt şi că n-o să mă socotească vreun drac.
Copitele mele din faţă se apăsau pe spicele cele moi şi pline de elasticitate,
în timp ce eu mergeam pe cărarea dintre ogoare, înspre ei. Mi-am împreunat
copitele din faţă, le-am făcut o plecăciune şi-am scos un sunet pe gură, în
semn de salut. Mă priveau prosteşte, cu oarece surprindere, în oarecare
confuzie. Am spus: „Sunt Ximen Nao“. Am auzit în mod limpede voce de
om ieşindu-mi prin gâtlej, dar ei n-au avut nicio reacţie. După îndelungă
vreme, Yingchun a scos un ţipăt ascuţit. Lan Lian s-a sprijinit în prăjină şi
mi-a zis:
— Spirite-porc, dacă vrei să mă omori, fă după cum ţi-e placul, dar te
rog să nu-i aduci stricăciune grâului meu.
Am simţit cum o infinită jale îmi ţâşneşte în cuget - oamenii şi
dobitoacele merg pe drumuri diferite şi greu pot să comunice.
Mi-am lăsat jos copitele şi m-am strecurat afară din lan, în timp ce o
stare de deprimare pusese stăpânire pe mine. Pe măsură ce mă apropiam de
livadă, am început să mă înviorez din nou - fiecare vieţuitoare de pe lumea
asta şi le are pe ale sale, iar naşterea, bătrâneţea, boala şi moartea, la fel ca
şi tristeţea, bucuria, separarea şi reunirea, îşi au toate rânduielile lor şi nu
poţi să li te întorci împotrivă: de vreme ce acum sunt vier, atunci să-mi
asum îndatoririle de vier. Lan Lian, prin căpoşenia lui neclintită, a ieşit din
rândul celorlalţi, iar eu, purcelul Al Şaişpelea, vier, vreau ca prin inteligenţa
mea cea mare, curajul meu cel mare, ca şi prin capacităţile mele fizice
dincolo de normal, să fac lucruri care să sperie Cerul şi să mişte pământul
din loc, astfel ca, în formă de purcel, să îmi croiesc drum în istoria
oamenilor.
După ce am intrat în livadă, i-am aruncat din minte pe Lan Lian şi pe
Yingchun, pentru că am văzut că Diao Xiaosan deja o sedusese pe Fluturaş-
vrăjitor de-o făcuse să fie plină de pasiune şi că, din celelalte douăzeci şi
nouă de scroafe, paisprezece săriseră deja afară din cocini, iar cele rămase
înăuntru ba se izbeau cu capul de uşa cocinii, ba guiţau către lună. Prologul
unei magnifice împreunări stătea, încet-încet, să înceapă.
Personajul A încă nu se arătase la faţă, însă B se zbătuse să fie el
primul şi urcase deja pe scenă. Fir-ar mă-sa, cum se poate asta??!
 CAPITOLUL 29
Purcelul al Şaişpelea face mare război cu Diao Xiaosan; Cântecul
pălăriei de paie acompaniază dansul credinţei
Diao Xiaosan se sprijinea cu spatele de acel cais vestit, ţinând cu
copita stângă o pălărie de paie plină ochi de caise galbene. Cu dreapta
apuca deseori câte una şi şi-o azvârlea cu precizie în gură. Plescăia apoi, iar
după ce termina de mâncat carnea fructului, scuipa sâmburele la câţiva
metri depărtare. Felul firesc şi lipsit de reţineri în care se purta lepădătura
asta mă facea să mă îndoiesc că fusese rănit grav de o pocnitoare ţinută în
gură. Sub un cais slăbănog aflat la trei-patru metri de Diao Xiaosan,
Fluturaş-vrăjitor ţinea o oglinjoară într-o copită şi un pieptăn de plastic pe
jumătate rupt în cealaltă, sclifosindu-se şi făcând pe cocheta. Scroafă,
scroafă, slăbiciunea ta e lăcomia după tot felul de mărunţişuri! O oglinjoară
şi-o jumătate de pieptăn stricat, şi te duci cu primul venit. La mai bine de
zece metri depărtare, scroafele care ieşiseră din cocini sărind peste zid
grohăiau destrăbălate, iţindu-se către cei doi. Diao Xiaosan zvârlea deseori
într-acolo cu caise din pălăria lui de paie, iar de fiecare dată când una
ajungea la destinaţie, scroafele dădeau bezmetic năvală să o înhaţe. „Frate,
frate, nu mai sta cu ochii doar pe Fluturaş-vrăjitor, şi noi te iubim, şi noi
vrem să-ţi dăruim urmaşi, să-ţi ducă neamul mai departe!“ Cu asemenea
vorbe deşucheate îl zgândăreau ele pe Diao Xiaosan, iar sentimentul că în
curând avea să aibă mulţime de soţii şi concubine îl făcea să uite de sine de
atâta fudulie şi să plutească parcă prin ceruri. A scuturat din picioare, a
îngânat din gură un cântecel şi, ţinând cu copita pălăria de paie, s-a pus să
danseze. Scroafele i s-au alăturat cântând şi ele cântecelul, unele învârtindu-
se în cerc, altele dându-se peste tot pe jos de-a rostogolul. Erau tare josnice
şi făceau fel de fel de măscări care-mi stârneau dispreţul. În acel moment,
Fluturaş-vrăjitor a pus la rădăcina caisului oglinjoara şi pieptănul, şi-a
pendulat fundul, şi-a răsucit coada şi s-a apropiat de Diao Xiaosan. Când a
ajuns aproape de el, s-a răsucit deodată şi şi-a cocoţat fundul sus de tot. Am
făcut un salt şi, ca o gazelă din deşerturile Africii, am aterizat între Diao
Xiaosan şi Fluturaş-vrăjitor, prefăcându-le într-o iluzie treaba cea bună pe
care tocmai se puneau ei să o facă.
Apariţia mea a scăzut imediat şi în mare măsură poftele lui Fluturaş-
vrăjitor. Şi-a întors capul şi s-a dat înapoi până la caisul cel slăbănog, unde
a răsucit cu limba ei violetă câteva frunze care, mâncate de insecte, se
înroşiseră şi căzuseră la pământ, le-a băgat în gură şi s-a apucat să le
mestece cu mare poftă. Nestatornică precum apa şi cu gând de schimbare la
vederea celor diferite, asta e firea scroafei; dar nu-i poţi găsi vină, pentru că
numai aşa poate fi sigură că sperma purtătoare a celor mai remarcabile gene
îi pătrunde în uter şi se uneşte cu oul ei, lăsând-o grea cu vlăstare
excepţionale. Principiul acesta e foarte simplu şi toţi porcii îl pricep, aşa că
un porc cu un IQ atât de ridicat precum Diao Xiaosan n-avea cum să nu o
facă. A repezit înspre mine cu pălăria de paie şi toate caisele rămase în ea,
în acelaşi timp scrâşnind din dinţi şi ocărându-mă:
— Javră ce eşti, mi-ai stricat treaba!
M-am aruncat înainte şi, ager la ochi şi iute de copită, am apucat
borul pălăriei, m-am ridicat drept în picioare cu copitele din spate sprijinite
în pământ şi m-am rotit cu repeziciune. După aceea, cu copita din stânga
stând fixă de parcă ar fi prins rădăcini, am făcut ca fulgerul de iute un
semicerc din corp şi din copita dreaptă aflată în aer; folosindu-mă de inerţia
uriaşă, am azvârlit din copită, aşa cum aruncă din mână discul un atlet bine
antrenat, pălăria de paie cea plină de caise. Aceasta, aurie la culoare, a
zburat desenând un arc frumos către luna cea deja îndepărtată, iar un cântec
emoţionant al pălăriei de paie a răsunat cu o bubuitură în văzduh:

La la la,
Laya la laya la...,
Pălăria mamei a zburat,
A zburat spre lună,
La ya la la ya la...

În uralele scroafelor - deşi nu mai erau doar scroafele, din rândul

celor câteva sute de porci ai crescătoriei, cei ce puteau să sară săriseră afară
din cocini, ceilalţi stăteau sprijiniţi de zid iţindu-se către noi - cele patru
membre ale mele au atins pământul, iar eu am spus calm, dar cât se poate de
tranşant:
— Diao, n-am căutat deliberat să-ţi stric treaba, e de dragul genelor
excepţionale ale urmaşilor noştri...
M-am apăsat brusc cu copitele din spate pe pământ, trupul mi s-a
înălţat şi m-am repezit drept spre Diao Xiaosan. Când eu am sărit spre el, şi
el s-a repezit spre mine. Ne-am întâlnit în aer la o înălţime de cam doi metri
de pământ, râturile ni s-au ciocnit răsunător unul de altul, iar eu i-am simţit
tăria râtului şi i-am adulmecat duhoarea puturos-dulcie. Botul mi-a amorţit,
iar în urechi, în timp ce mă prăvăleam din văzduh la pământ, a început să-
mi răsune Cântecul pălăriei de paie. M-am rostogolit o dată şi m-am căţărat
în picioare, am ridicat o copită şi m-am pipăit pe bot: copita mi s-a pătat de
sânge albastru. Am ocărât încetişor:
— Fir-ar mă-ta!
Diao Xiaosan s-a rostogolit şi el o dată şi s-a căţărat în picioare, şi-a
ridicat o copită şi s-a pipăit pe bot: copita i s-a pătat de sânge albastru. A
ocărât şi el încetişor:
— Fir-ar mă-ta!
„La ya la, La ya la la ya la,/ Am pierdut pălăria de mi-a dat-o
mama...“ Cântecul pălăriei de paie se învârtea prin aer. Luna s-a rostogolit
înapoi spre noi, s-a oprit deasupra capetelor noastre şi, ridicându-se şi
coborând, ridicându-se şi coborând, semăna cu o aeronavă care se
hurducăie printre curenţii de aer, în timp ce pălăria de paie o înconjura cu
graţie şi eleganţă, învârtindu-se în jurul ei asemenea unui satelit. „La ya la,
La ya la la ya la,/ Am pierdut pălăria de paie a mamei...“ Porcii, care
bătând din copite, care tropăind din picioare, ţineau ritmul laolaltă, cântând
împreună Cântecul pălăriei de paie.
Am cules nişte frunze de pe jos, le-am molfăit şi le-am scuipat afară,
apoi le-am apucat cu copitele şi mi-am astupat cu ele nara din care-mi
curgea sânge, pregătindu-mă să lansez cea de-a doua rundă a atacului. Am
văzut că lui Diao Xiaosan îi curgea sânge din amândouă nările, sânge
albastru care picura la pământ şi inunda cu luciri asemenea flăcăruilor
drăceşti. Mă bucuram pe ascuns în sinea mea, pentru că la prima vedere în
prima rundă fuseserăm la egalitate, dar în fapt eu precumpănisem uşor -
mie-mi curgea sânge dintr-o singură nară, lui din două. Ştiam că mă ajutase
şi explozia aceea a cărei putere nu fusese cu nimic mai prejos decât cea
produsă de-un detonator, pentru că altminteri râtul lui obişnuit să izbească
în stâncile din zona muntoasă Yimeng n-ar fi avut adversar în al meu. Diao
Xiosan şi-a răsucit hoţeşte ochii, părând că vrea şi el să caute frunze de cais
- nepoate, vrei şi tu să-ţi astupi nările care-ţi sângerează cu frunze de cais?
N-o să-ţi dau ocazia! Am scos un grohăit şi, cu ochii ca nişte pumnale
înţepându-i-i pe ai lui, mi-am încordat muşchii din întregul corp, mi-am
strâns uriaşa putere şi-am sărit pe neaşteptate; însă vicleanul de Diao
Xiaosan n-a sărit să se ciocnească în cap cu mine, ci a zbughit-o înainte
asemenea unui ţipar, făcându-mă să dau greş. Corpul mi-a alunecat prin aer,
strecurându-se drept în coroana caisului acela cu gâtul strâmb. Mi-a trecut
pe lângă urechi un troscănit bezmetic, m-am clătinat şi-am căzut la pământ
dimpreună cu o ramură de cais groasă cât gura unui bol de ceai. Am atins
pământul mai întâi cu capul, apoi cu spinarea. Am făcut un rostogol şi m-
am căţărat pe picioare, dar eram ameţit şi năucit şi aveam gura plină de
noroi. „La ya la, La ya la la ya la.“ Scroafele băteau din copite şi cântau.
Nu erau deloc scroafele astea aluat în laba mea, erau după cum bate vântul
şi-aveau să-şi dea fundurile în seama celui ce avea să iasă învingător.
Învingătorul avea să fie rege. Diao Xiaosan s-a ridicat cu fudulie pe două
picioare ca oamenii, şi-a împreunat copitele şi le-a mulţumit porcilor pentru
aplauze, trimiţându-le sărutări în zbor; deşi din nas încă îi picura sânge
murdar şi deşi sângele acela îi făcea pieptul o întindere de murdărie,
scroafele tot îl aclamau. Diao Xiaosan s-a fudulit şi mai tare şi, ţanţoş
nevoie mare, a venit sub cais, chiar lângă mine, a apucat cu dinţii ramura
frântă de mine şi care era plină de fructe şi a tras-o de sub fundul meu. Ce
sălbăticie! Nepoate, nepoate! Eram însă năuc. „La ya la, La ya la la ya
la...“ L-am privit neajutorat cum se dă înapoi trăgând de ramura cea grea
împodobită cu caise aurii. După ce s-a retras iute câţiva paşi, s-a oprit să-şi
tragă suflarea câteva secunde, iar după aceea a continuat să înainteze.
Frecându-se de pământ, ramura scotea câte un huahua lala. „La ya la, La
ya la la ya la/ Frate Diao, aşa de bun...“; simţeam cum focul îmi arde inima,
tare-aş mai fi vrut eu să mă năpustesc la el... Dar, ca şi mai înainte, eram
năuc. Diao Xiaosan a târât ramura încărcată de caise până în faţa lui
Fluturaş-vrăjitor. S-a ridicat drept în picioare, s-a retras o jumătate de pas pe
picioarele din spate, s-a îndoit de şale şi şi-a întins copita dreaptă din faţă,
iar apoi, asemenea unui domn purtând mănuşi albe în mâini, a desenat un
semicerc arătând spre ramura de cais: „Vă rog, domnişoară...“ „La ya la, La
ya la la ya la...“ Le-a făcut semn cu mâna şi duzinei de scroafe de alături, şi
porcilor castraţi aflaţi mai la depărtare. Toţi strigau de bucurie şi s-au
apropiat chirăind, sfârtecând cât ai bate din palme ramura de cais şi făcând-
o bucăţi-bucăţele. Câţiva porci castraţi mai curajoşi au căutat să se apropie
de cais, dar atunci m-am ridicat eu în picioare. Am zărit o scroafă nu foarte
mare, care înhăţase o ramură mai mică împodobită toată de caise şi care îşi
legăna cu fudulie căpăţâna şi-şi vântura urechile grase peste obraji, scoţând
răpăituri după răpăituri. Diao Xiaosan se învârtea în cerc trimiţând în zbor
sărutări, când un porc castrat mai vârstnic şi plin de perfidie şi-a pus
copitele din faţă în gură şi a slobozit un fluierat strident. Porcii s-au liniştit
cu toţii.
M-am străduit să mă potolesc pe dinăuntru. Ştiam că bizuindu-mă
doar pe curajul brut o să am parte în continuare de şi mai mare amărăciune.
Amărăciunea nu era mare lucru, mai important era că scroafele astea aveau
să-i ajungă toate soţii şi concubine lui Diao Xiaosan, iar cinci luni mai
târziu, la crescătorie aveau să se adauge câteva sute de mici diavoli cu râtul
alungit şi urechile ascuţite. Am fremătat din coadă, mi-am pus în mişcare
muşchii şi oasele, am scuipat afară noroiul din gură şi am mai cules de pe
jos şi câteva caise. Pământul era acoperit de un strat gros-gros de fructe,
toate dărâmate mai devreme de corpul meu. Caisele erau coapte, erau dulci
şi parfumate şi aveau carnea ca mierea. „La ya la, La ya la la ya la/ Pălăria
mamei se-nvârte-n jurul lunii,/ Când galben-aurie, când alb-argintie...“
După ce-am mâncat câteva caise, m-am înseninat. Sucul caiselor mi-a lăsat
un gust plăcut în gură şi în gâtlej. Nu-i grabă, pot foarte bine să mănânc cu
încetul. L-am văzut pe Diao Xiaosan ducându-i cu copita din faţă o caisă la
gură lui Fluturaş-vrăjitor, dar aceasta se dădea sfioasă şi nu voia s-o
mănânce:
— Mama mi-a spus că nu poţi să mănânci aşa ce-ţi dă un domn, a
spus fandosindu-se Fluturaş.
— Mama ta pălăvrăgea numai vrute şi nevrute! Diao Xiaosan a izbutit
cu greu să-i îndese în gură caisa lui Fluturaş-vrăjitor, iar după aceea a prins
ocazia şi i-a dat o sărutare răsunătoare pe ureche. În spate, mulţimea de
porci vocifera: Kiss! Kiss! „La ya la, La ya la la ya la“ Pesemne că uitaseră
deja de mine. Pesemne că socoteau că învingătorul şi învinsul fuseseră deja
hotărâţi şi că eu mă recunoscusem deja înfrânt. Majoritatea dintre ei
veniseră cu Diao Xiaosan din munţii Yimeng, aşa că în sinea lor toţi îi
ţineau partea. Fir-ar mă-ta, clipa a sosit! Folosindu-mă de forţa picioarelor,
am galopat drept spre Diao Xiaosan, iar când trupul mi s-a ridicat în înalt,
Diao Xiaosan s-a folosit din nou de acelaşi tertip, alunecându-mi pe sub
burtă şi scăpând. Băieţică, asta e întocmai ce vreau eu! Am aterizat cu
siguranţă sub caisul cel slăbănog şi lângă Fluturaş-vrăjitor, luându-i locul
lui Diao Xiaosan. Mi-am ridicat copita din faţă şi i-am tras crunt scroafei o
bleandă peste obraji, iar după aceea, profitând de situaţie, m-am năpustit şi-
am răsturnat-o la pământ. Fluturaş-vrăjitor a început să plângă cu ţipete
ascuţite. Ştiam că Diao Xiaosan o să facă stânga-mprejur şi-o să se arunce
peste mine; ouăle mele cele uriaşe, locul cel mai slab, dar şi cel mai preţios
din tot corpul meu, se aflau acum în raza lui de atac, să-mi dea cu capul o
dată în ele sau să mă muşte şi totul avea să se sfârşească. Făceam o mutare
foarte periculoasă, ca atunci când cineva îşi taie singur toate punţile; am
căutat pe cât cu putinţă să privesc înapoi cu coada ochiului, ca să văd cât de
departe pot să întind coarda şi care sunt oportunităţile. Am zărit fiara aceea
cu gura ei larg deschisă din care ţâşnea spumă însângerată şi cu ochii care
săgetau priviri ucigaşe - „La ya la, La ya la laya la...“ -, iar când toate
atârnau de un singur fir de păr, mi-am răsucit brusc în sus picioarele din
spate şi m-am sprijinit cu copitele din faţă de Fluturaş-vrăjitor, folosindu-mi
puterile ca pentru a sta în cap. Când Diao Xiaosan s-a repezit înainte
vâjâind asemenea unui glonţ lipit de burta mea, mi-am lăsat corpul în jos,
numai bine ajungând călare în spinarea lui. Fără să-l las să se
împotrivească, i-am scobit cu exactitate şi sălbăticie afară din orbite ochii
ăia din care arunca în toate părţile priviri ucigaşe... „La ya la, La ya la la ya
la,/ Pălăria mamei a zburat în lună,/ A luat cu ea iubirea şi năzuinţele
mele...“ Mutarea asta chiar era ticăloasă, dar luând în considerare situaţia în
întregul ei, nu-mi pasă de nicio predică ipocrită.
Diao Xiaosan, cu mine în spate, izbea şi bocănea bezmetic şi aiurea şi
într-un sfârşit m-a dat jos din spinarea lui. Din orbite îi curgea sânge
albastru. Şi-a acoperit ochii, dându-se de-a rostogolul în toate părţile şi
urlând:
— Nu mai văd... nu mai văd...
„La ya la, La ya la la ya la...“; porcii erau toţi tăcuţi şi nu scoteau
niciun sunet, pe chipurile fiecăruia citindu-se respectul. Luna s-a ridicat
înalt în zbor, iar pălăria de paie a plutit până jos la pământ; cântecul ei s-a
oprit abrupt, şi doar răcnetele pline de jale şi durere ale lui Diao Xiaosan au
rămas să reverbereze prin livadă. Porcii castraţi s-au întors în cocini cu
cozile între picioare, iar scroafele, sub conducerea lui Fluturaş-vrăjitor, au
format un cerc, s-au întors uniform împrejur şi mi-au oferit fundurile,
căutându-mi bunăvoinţa. Zumzăiau din gură, bodogănind: „Stăpâne,
stăpâne iubit, toate suntem ale măriei tale, măria ta e marele nostru rege, îţi
suntem umile concubine, ne-am pregătit bine, vrem să fim mamele copiilor
tăi...“ „La ya la, La ya la la ya la.“ Diao Xiaosan s-a rostogolit peste
pălăria de paie căzută la pământ şi-a apăsat-o de-a prefăcut-o în minciunele.
Creierul îmi era o întindere goală, dar în urechi încă-mi mai zăboveau
rotocoale sonore ale Cântecului pălăriei de paie, până la urmă, şi aceste
rotocale sonore au ajuns ca nişte perle cufundate în adâncul unui heleşteu.
Totul a revenit la normal, lumina lunii era ca apa, o undă de răcoare a atacat
pe neaşteptate, iar pe mine m-a trecut un fior de frig şi mi s-a făcut pielea de
găină. Aşa se cucereşte o ţară? Aşa devii rege şi stăpânul tuturor stăpânilor?
Chiar îmi trebuie atât de multe scroafe? Ca să spun cinstit, atunci nu-mi mai
venea cheful să mă împreunez cu ele, dar fundurile lor răsucite sus de tot
erau asemenea unui zid circular indestructibil care mă împresura strâns,
lăsându-mă fără putinţă de scăpare. Am vrut să mă îndepărtez călare pe
vânt, dar sus parcă era un glas maiestuos care mi-a atras atenţia: „Rege al
porcilor, nu ai dreptul să scapi cu fuga, aşa cum nici Diao Xiaosan n-are
dreptul să se împerecheze cu ele: împerecherea cu ele este îndatorirea ta
sacră!“ „La ya la, La ya la la ya la...“ Cântecul pălăriei de paie s-a ridicat
încet-încet asemenea unei perle de pe fundul apei, aşa e, împăratul n-are
treburi de casă, iar pe scula lui politichie se află. Trebuia să mă arăt cu
credinţă în îndeplinirea îndatoririi mele şi să mă împreunez cu scroafele: era
obligatoriu să-mi împlinesc menirea, să-mi săgetez sperma în uterele lor,
indiferent dacă ele erau frumoase sau urâte, albe sau negre, virgine sau deja
încălecate de alţi vieri. Complicată era alegerea, erau toate la fel de pline de
ardoare, la fel de încinse, cu care să mă împreunez prima, sau, altfel spus, în
al cărei iatac să aduc mai întâi regeasca bucurie? Simţeam urgent nevoia ca
unul dintre porcii castraţi să mă ajute să pun rânduială în treaba asta. Porci
castraţi erau destui, dar acum era deja prea târziu. Luna urma să-şi încheie
îndatorirea în această noapte, dar se ascundea la apus nedornică să se rupă
de noi, arătându-şi prin coroana copacilor o jumătate de chip de un roşu
aprins. La răsărit, orizontul se înfăţişa deja, alb-argintiu ca o burtă de
rechin. Zorile dădeau să se ivească, iar stelele dimineţii erau din cale-afară
de scăpărătoare. Am împuns niţel cu râtul meu cel tare în fundul lui
Fluturaş-vrăjitor, semnalând că am hotărât deja că ea va fi prima mea
însoţitoare în regeasca bucurie. Ea a gemut cu voce dulce şi seducătoare:
— Mărite rege... mărite rege, a venit în sfârşit momentul la care-a
năzuit concubina ta...
Pentru moment am uitat de întrupările de dinainte şi nu m-am mai
frământat pentru cele de după şi, ca vier pur ce eram, mi-am ridicat copitele
din faţă şi-am încălecat spinarea scroafei Fluturaş-vrăjitor... „La ya la, La
ya la la ya la...“ Cântecul pălăriei de paie a răsunat cu o bubuitură. Pe
fundalul construit cu iuţeală de instrumentele cu corzi şi cele de suflat,
vocea unui tenor plin de forţă s-a smuls din pământ şi s-a repezit drept către
nori: „Pălăria mamei/ A zburat în lună/ Ducându-mi cu ea iubirea şi
năzuinţele...“ Scroafele care, surprinzător, nu dădeau niciun semn de
invidie, s-au apucat una pe alta de coadă, formând un cerc, şi, în
acompaniamentul Cântecului pălăriei de paie, s-au pus să danseze în jurul
meu şi al lui Fluturaş-vrăjitor. În livadă au fost mai întâi valuri după valuri
de ciripituri, iar după aceea au venit norii roşii ca focul ai dimineţii. Prima
mea împreunare se încheiase.
Când m-am dat jos de pe spinarea lui Fluturaş-vrăjitor, am văzut-o pe
Ximen Bai cărând o cobiliţă cu mâncare şi legănându-se spre noi sprijinită
în linguroiul cel lung. M-am folosit de ultimele puteri ca să sar peste zid
înapoi în cocină şi s-o aştept pe Bai să mă hrănească. Boabele negre de soia
şi tărâţele îmi făceau gura să-mi lase apă din belşug. Mi-era foame. Din
afara zidului s-a ivit înăuntru faţa lui Bai, scăldată toată în lumina roşie-
roşie a zorilor. Avea lacrimi în ochi şi, încercată de fel de fel de simţiri, mi-a
zis:
— Purcelule Al Şaişpelea, Jinlong şi Jiefang s-au însurat, şi tu te-ai
însurat, toţi aţi crescut...
 CAPITOLUL 30
Părul magic îi scapă viaţa lui Xiaosan; boala roşie atacă pe
neaşteptate şi mulţime de porci îşi găsesc pieirea
În luna a opta a acelui an, vremea a fost din cale-afară de
înăbuşitoare, cu ploi frecvente, de parcă cerul avea crăpături. În şanţurile de
lângă crescătorie, şuvoaiele dădeau pe dinafară, iar pământul se gogonase
de la atâta apă şi crescuse ca aluatul. Câteva zeci de caişi bătrâni n-au
îndurat atâta apă, şi-au lepădat frunzele până la una şi s-au pus să-şi aştepte
moartea, vrednici de milă. Lemnul de plop şi salcie din care erau făcute
bârnele şi căpriorii cocinilor a dat lăstare lungi-lungi; paiele de sorg care
slujeau drept împletitură pentru acoperiş s-au umplut de mucegai alb-
cenuşiu. Excrementele şi urina porcilor au fermentat, înecând cocinile într-
un miros de mucegai şi putregai. Broaştele care ar fi trebuit să se
pregătească de hibernare au început din nou să se împreuneze, iar după ce
se înnopta câmpia era un cor de orăcăieli atât de zgomotoase, că porcilor le
era greu să adoarmă.
Nu după multă vreme, în îndepărtatul Tangshan a avut loc un
cutremur de mare intensitate, iar replicile care au urmat s-au transmis până
la noi, făcând să se surpe câteva zeci de cocini care nu aveau temeliile
solide. Şi bârnele cocinii mele au slobozit scârţâituri. A mai venit şi o ploaie
de meteoriţi, şi stele căzătoare gigantice, care iscau duduituri uriaşe şi
scânteiau cu o lumină ce-ţi ardea ochii cu puterea ei, au despicat pânza
neagră ca tăciunele a nopţii şi au căzut cu o bubuitură la pământ, făcând faţa
acestuia să tresalte toată. Şi tot atunci, cele douăzeci şi ceva de scroafe ale
mele, toate cu burta mare şi cu ugerul umflat, se apropiau de clipa în care
aveau să fete.
Diao Xiaosan locuia la fel ca mai înainte de cealaltă parte a peretelui;
după lupta cu mine, la ochiul drept orbise complet, iar cu stângul mai zărea
slab câte ceva. Era o nenorocire pentru el, iar eu mi-am exprimat profundul
regret faţă de situaţia asta. În zilele din primăvară, două scroafe se
împreunaseră cu mine de multe ori şi nu rămăseseră grele, şi mă gândisem
să-l rog oe Diao Xiaosan să se împerecheze el cu ele, în felul acesta
arătându-mi şi părerile de rău faţă de el. Nu mi-a trecut prin minte că o să
spună sumbru:
 — Purcelule Al Şaişpelea, purcelule Al Şaişpelea, pe-un cavaler îl
poţi ucide, dar nu-l poţi umili. Eu, Diao Xiaosan, de înfrânt am fost înfrânt,
aşa că te rog să te arăţi demn şi să nu mă jigneşti în acest fel!
Vorbele lui m-au mişcat adânc, fâcându-mă să n-am încotro şi să-l
privesc cu alţi ochi pe acest adversar al meu de altădată. Îţi spun limpede,
după înfrângerea suferită în război, Diao Xiaosan devenise foarte profund,
iar cusururile din trecut precum lăcomia şi limbuţia îi dispăruseră ca luate
de vânt. Însă, întocmai cum se zice că o nenorocire nu vine niciodată
singură, un necaz şi mai mare i-a picat pe cap. Se poate spune că lucrul
acesta avea legătură cu mine, la fel cum se poate spune că nu avea.
Lucrătorii de la crescătorie l-au pus pe Diao Xiaosan să se împerecheze cu
cele două scroafe care nu rămăseseră grele după ce se împreunaseră de mai
multe ori cu mine. El a rămas în spatele lor, păstrându-se tăcut, deloc
stârnit, ca o statuie de gheaţă. Consecinţa a fost că lucrătorii de la
crescătorie au crezut că a devenit impotent. Pentru a face mai bună carnea
vierului care e scos la pensie, acesta e adesea castrat - o invenţie neruşinată
a voastră, a oamenilor. Iar Diao Xiaosan chiar a suferit asemenea caznă
îngrozitoare. Pentru un purceluş încă nedezvoltat, castrarea e o operaţie
măruntă şi care se termină în câteva minute, însă în cazul unui porc adult ca
Diao Xiaosan - şi care hotărât că avusese parte prin munţii Yimeng de
istorii romanţioase ca jarul de fierbinţi - era vorba de o operaţie grea, în care
viaţa atârnă de un fir de păr. Mai bine de zece miliţieni l-au apăsat şi l-au
răsturnat la pământ sub caisul cu gâtul strâmb. S-a zbătut cu o violenţă fără
precedent şi la cel puţin trei dintre miliţieni le-a muşcat mâinile de sângele
nu se mai desluşea de carne pe ele. Câte un om l-a tras fiecare de un picior,
ţinându-l cu faţa în sus, iar de gât l-au apăsat cu o prăjină de cobiliţă la
capetele căreia apăsa câte un miliţian. Gura i-au astupat-o cu o piatră
lucioasă mare cât un ou de gâscă, pe care nu putea nici s-o dea afară, nici s-
o înghită. Cel care ţinea cuţitul să facă fapta cea rea era un bătrân chel,
căruia îi mai rămăseseră doar fire cărunte răzleţe pe la perciuni şi la tâmple.
Îi purtam firească duşmănie unuia ca ăsta, iar când i-am auzit pe oameni
chemându-l pe nume, mi-am amintit pe neaşteptate că era vechiul meu
vrăjmaş din cele două vieţi anterioare ale mele, Xu Bao. Individul
îmbătrânise şi mai avea şi o astmă severă, care-l făcea să gâfâie şi să pufăie
la cea mai mică mişcare. Pe când ceilalţi îl înhăţau pe Diao Xiaosan, el se
afla la mare depărtare, stând cu mâinile-n sân şi uitându-se. De-abia după ce
l-au supus pe Diao s-a apropiat şi el, iuţind pasul. În ochi îi scânteiau razele
pline de însufleţire ale profesionistului. Insul ăsta care se cuvenea să moară,
dar nu murea i-a secţionat cu sprinteneală ouăle lui Diao Xiaosan, iar după
aceea a scos din traistă un pumn de var uscat, presărându-l acolo la
nimereală. A sărit apoi într-o parte în mână cu jucărioarele acelea de un
violet deschis, mari fiecare cât un mango. L-am auzit pe Jinlong întrebându-
l:
— Xu Bao, nu trebuie să-i dai cusătură?
Xu Bao a gâfâit:
— Să-i cos pe dracu’!
Miliţienii au slobozit câte un oftat şi-au sărit care încotro. Diao
Xiaosan s-a căţărat cu încetul în picioare, a scuipat afară piatra din gură, în
timp ce durerea uriaş de mare îl facea să tremure din tot corpul; coama de
pe spinare îi stătea ridicată drept ca firele dintr-o perie, iar din rana din
partea din spate a corpului, sângele îi curgea şuvoaie. N-a gemut şi nici n-a
vărsat lacrimi, dar şi-a încleştat fălcile, dinţii frecându-i-se unii de alţii şi
scoţând scrâşnet după scrâşnet. Xu Bao ăla stătea sub cais, ţinând ouăle lui
Diao Xiaosan în mâna lui însângerată; le măsura fără să-şi poată ascunde
bucuria, care-i dădea pe dinafară prin zbârciturile adânci-adânci ale feţei.
Ştiam că omului ăstuia hain îi plăcea să mănânce ouăle animalelor.
Amintirile de pe vremea când eram măgar mi-au ţâşnit instantaneu în cuget
şi mi-am adus aminte cum, prin tehnica lui de scopire numită „furtul
piersicii de sub frunză“, a luat cu el unul din ouăle mele, pe care l-a perpelit
cu ardei iute şi l-a mâncat. De câteva ori am vrut să sar peste zid şi să-i
smulg ouăle nepotului ăsta, ca să-l răzbun pe Diao Xiaosan şi ca să mă
răzbun şi pe mine, ca şi pe armăsarii, măgarii, taurii şi vierii care fuseseră
nenorociţi de mâna lui. Niciodată nu-mi fusese frică de oameni, dar n-am
încotro şi trebuie să recunosc cinstit că-mi era teamă de lepădătura de Xu
Bao, care prin natura lui era piaza rea a tuturor masculilor din rândul
animalelor. Trupul lui nu slobozea nici miros şi nici căldură, ci un mesaj
care-mi facea părul măciucă, unul despre un loc - locul vieţii şi al morţii,
locul castrării.
Diao Xiaosan al nostru a mers anevoie până la trunchiul caişilor,
sprijinindu-se dintr-o parte cu burta de el şi lăsându-se cu încetul în jos.
Sângele ţâşnea din el ca dintr-o mică fântână arteziană, înroşindu-i
picioarele din spate şi înroşind şi pământul din spatele lor. În vremea cea
atât de călduroasă, el fremăta ca de friguri. Îşi pierduse deja ochii, aşa că
nu-i puteam vedea privirea. „La ya la, La ya la la ya la“ - melodia de la
Cântecul pălăriei de paie a răsunat încet-încet, numai că versurile acestuia
fuseseră substanţial deformate: „Mamă, Mi-am pierdut ouăle, Ouăle pe care
le-am primit de la tine le-am pierdut...“ Ochii-mi erau scăldaţi în lacrimi,
trăiam pentru prima oară durerea aceea adâncă cuprinsă în vorba: „Făpturile
plâng când le piere felul“; mă încercau şi remuşcările că mă războisem cu el
în feluri lipsite de nobleţe. L-am auzit pe Jinlong ocărându-l pe Xu Bao:
— Xu, ce mă-sa ai făcut? I-ai tăiat venele?
— Băiete, nu te mai speria aşa de-o nimica toată, felul ăsta de vieri
bătrâni sunt toţi la fel, a spus Xu Bao rece şi nepăsător.
— Nu te ocupi puţin de el? Dacă-i mai picură aşa sângele, o să moară
la iuţeală, a zis Jinlong cu inima grea de îngrijorare.
— Să moară? Nu-i mai bine să moară? a zis Xu Bao cu un zâmbet
prefăcut. Individul ăsta are ceva grăsime pe el, poate da pe puţin o sută de
kile de carne. Carnea de vier e ea cam tăricică, dar tot e mai bună decât
doufu!
Diao Xiaosan n-a murit, dar ştiam că se gândise să moară. Un vier
care suferă asemenea cazne îngrozitoare trăieşte durerea cărnii, dar şi mai
adânc durerea sufletului, şi nu numai durerea, ci şi o uriaşă umilinţă. Din
rana lui Diao Xiaosan a curs mult sânge, dacă ar fi fost strâns tot, s-ar fi
făcut de vreo două lighene; pe tot l-a absorbit caisul acela bătrân, astfel că
în anul următor când s-au făcut caisele, pulpa aurie a fructelor era toată
înţesată de firişoare de un roşu aprins. Pierderea mare de sânge l-a făcut pe
Diao să se posmăgească şi să se ofilească. Am sărit afară din cocină şi-am
stat în picioare în faţa lui, cu gândul să-i dau alinare, însă nu puteam deloc
să găsesc vorbele potrivite. Am smuls nişte vrejuri de dovleac din
acoperişul încăperii abandonate a generatorului, am ales dintre ele un
dovleac fraged şi i l-am dus în gură până în faţa ochilor, spunându-i:
— Frate Diao, mănâncă puţin, poate o să-ţi fie mai bine dacă
mănânci...
Şi-a lăsat capul într-o parte, m-a privit cu ochiul stâng în care-i mai
rămăsese o urmă de vedere, şi printre găurile dintre dinţii lui încleştaţi a
strecurat afară un şuierat:
— Frate Al Şaişpelea... Azi eu, mâine tu... Asta e soarta noastră, a
vierilor...
Spunând asta, şi-a plecat capul în jos, iar toată osatura corpului parcă
dintr-odată i s-a relaxat.
— Diao, Diao, am strigat tare, nu poţi să mori, Diao...
 Dar Diao nu mi-a mai răspuns, iar ochii mi-au fost în cele din urmă
podidiţi de şiruri-şiruri de lacrimi fierbinţi. Erau lacrimi de regret amestecat
cu remuşcare. M-am examinat pe dinăuntru şi m-am căit, pentru că, deşi în
aparenţă Diao murea de mâna lepădăturii de Xu Bao, în realitate murea de
mâna mea. „La ya la, La ya la la ya la.“ Diao, frăţioare bun, mergi în pace,
îi doresc sufletului tău să ajungă repede în sălaşul morţilor, iar ţie-ţi doresc
ca regele Yama să-ţi pregătească un loc bun pentru transmigraţie şi să te
întorci pe lume ca om - să te întorci fără nicio păsare, că duşmănia rămasă
am s-o răsplătesc eu cum se cuvine în numele tău şi-am să-l rânduiesc pe
Xu Bao cu metoda lui Xu Bao...
Tocmai când eram aşa pradă gândurilor iute trecătoare, Baofeng,
condusă de Huzhu, a venit cu mare iuţeală în spate cu geanta ei de
medicamente. În acel moment, pesemne că Jinlong şedea pe balansoarul de
santal care se legăna gata să se facă bucăţi de la Xu Bao de-acasă, bând
rachiu însoţit de felul de mâncare la care Xu Bao era maestru - ouă de porc
perpelite cu ardei iute. Inima de femeie e întotdeauna mai bună ca cea de
bărbat. Uite, Huzhu avea capul scăldat tot în sudoare şi ochii înlăcrimaţi, de
parcă Diao Xiaosan n-ar fi fost un vier cu chip odios, ci rudă de-a ei, sânge
din sângele ei şi carne din carnea sa. Era acum cam luna a treia după
calendarul lunar, la aproape două luni de la nunţile voastre. Tu şi Huang
Hezuo lucraţi deja de o lună la Fabrica de Prelucrare a Bumbacului a lui
Pang Hu. Bumbacul tocmai făcea floare, mai erau trei luni până când avea
să ajungă pe piaţă.
... Pe vremea aceea, eu, Lan Jiefang, sub conducerea şefului secţiei de
control al bumbacului şi alături de un grup de fete transferate din toate
satele precum şi din capitala judeţului, tăiam bălăriile din curte şi înălţăm
platforma, pregătindu-ne de cumpărarea bumbacului. Fabrica de Prelucrare
a Bumbacului numărul 5 ocupa o mie de mu şi avea de jur împrejur un zid
de cărămizi, care fuseseră toate luate de la morminte. Era o altă idee
strălucită care-i trecuse prin cap lui Pang Hu pentru a economisi din
fondurile de construcţie a fabricii: o cărămidă nouă costa zece fen, una din
morminte, trei fen. O lungă bucată de vreme, cei de aici n-au ştiut că eu şi
cu Huang Hezuo eram soţ şi soţie. Eu locuiam în căminul de bărbaţi, ea în
cel de femei. Într-o fabrică sezonieră cum era cea de prelucrare a
bumbacului nu li se puteau pregăti anume camere individuale muncitorilor
căsătoriţi. Dar chiar şi dacă ar fi existat camere pentru soţi, tot nu ne-am fi
dus să locuim într-una. Mi se părea că relaţia noastră de soţi era ca într-un
joc de copii, cu totul ireală, de parcă, treziţi după un somn adânc, cineva ne-
ar fi spus: „De azi înainte, ea îţi e soţie şi tu îi eşti soţ“. Era complet absurd,
pur şi simplu cu neputinţă de acceptat. Eu eram îndrăgostit de Huzhu, nu de
Hezuo, iar aceasta a fost pricina durerii mele o viaţă întreagă. În dimineaţa
în care am intrat prima oară în fabrica de prelucrare, am văzut-o pe Pang
Chunmiao. Tocmai urma să împlinească şase ani, avea dinţii albi şi buzele
roşii, ochii ca stelele şi pielea luminoasă şi frumoasă, parcă era de cristal;
era deosebit de drăgălaşă. Tocmai exersa mersul în mâini la poarta cea mare
a fabricii. Avea părul prins într-o fundă roşie şi purta o fustă scurtă
bleumarin, o bluză cu mânecă scurtă de un alb imaculat, ciorapi albi scurţi
şi sandale roşii de plastic. Instigată de oameni, se lăsase înainte şi, ţinându-
se în mâini, cu picioarele ridicate şi corpul arcuit, mergea aşa în mâini.
Oamenii o aplaudau şi o aclamau veseli. Mama ei, Wang Leyun, s-a dus
repede la ea şi i-a tras picioarele în jos, răsturnând-o înapoi şi spunându-i:
„Scumpa mea, nu fi prostuţă!“ Părând că ar mai fi avut şi altele de zis, ea a
zis: „Dar mai aveam putere să stau...“
Această imagine mi-a apărut iar foarte viu în faţa ochilor, deşi se
apropie treizeci de ani de atunci... Dar la vremea aceea, şi Zhuge Liang să fi
177
venit din nou pe lume sau Liu Ji să se fi născut a doua oară şi tot n-ar fi
putut şti că mulţi ani mai târziu eu, Lan Jiefang, de dragul iubirii am să-mi
las slujba oficială şi am să-mi părăsesc familia şi că am să mă înţeleg cu
fetiţa asta să fugim, stârnind unul dintre cele mai mari scandaluri din istoria
ţinutului Gaomi din nord-est. Cred însă cu străşnicie că scandalul tot se va
transforma într-o zi într-o istorie frumoasă. Prietenul meu, Mo Yan, aşa ne-a
prezis în clipele noastre cele mai grele...
Hei! Cap-Mare Lan Qiansui a bătut în masă, asemenea unui judecător
care bate din ciocănel, făcându-mă să mă trezesc speriat din reverie. Nu te
duce cu mintea în altă parte, ascultă la mine, pentru prostia aia a ta o să fie
mai încolo timp berechet pentru visare, aducere aminte şi istorisire, dar
acum strânge-ţi puterile şi ascultă la mine - ascultă-mă cum povestesc
istoria mea plină de glorie de pe vremea când eram porc! Unde-am ajuns?
A, da, sora ta Baofeng şi cumnata ta - da, da, cumnata - Huzhu au venit iute
ca vântul la caisul cu gât strâmb ca să-l salveze pe Diao Xiaosan, care era
pe punctul de a-şi găsi pieirea în urma marii pierderi de sânge de la
operaţie. Pe atunci, doar să fi venit vorba de pomul cel romantic cu gât
strâmb că făceai spume albe la gură şi leşinai, pe câtă vreme acum, dacă te-
ar pune cineva sub el, ai ofta oare prelung, aşa, ca un bătrân soldat, trecut
prin multe războaie şi cu răni puzderie, care vine să viziteze un vechi loc de
bătălie? În faţa acestui mare doctor care este timpul, orice rană, cât de
profundă, tot se cicatrizează şi se vindecă. Fir-ar mama ei, pe vremea aia
eram porc, ce treabă aveam eu cu adâncimile?
Spuneam că Baofeng şi Huzhu au venit sub pom şi l-au tratat pe Diao
Xiaosan. Eu şedeam într-o parte, cu faţa învăluită în lacrimi, asemenea unui
vechi prieten. La început, şi ele crezuseră, la fel ca mine, că Diao Xiaosan o
să-şi găsească pieirea. După ce l-au controlat, au descoperit că inima lui
băieţică ăla încă mai bătea slab, dar că de-adevăratelea era pe punctul de a-
şi găsi pieirea. Ca atare, Baofeng a luat singură hotărârea să folosească
medicamentele din geantă rezervate pentru uzul oamenilor şi i-a făcut lui
Diao Xiaosan injecţii - cardiotonice, hemostatice, glucoză concentrată, din
astea. Trebuie neapărat menţionat şi că i-a cusut rana. N-avea în geantă ac şi
aţă pentru sutură, însă Huzhu a avut o inspiraţie subită şi şi-a scos un ac de
la pieptul cămăşii - ştii şi tu cum femeile măritate au întotdeauna câte un ac
prins pe piepţii cămăşii sau în coc la ceafa; dar şi cu ac, tot n-aveau aţă.
Huzhu a chibzuit ce-a chibzuit şi fata i s-a înroşit uşor:
— Crezi că merge să folosim părul meu drept aţă?
— Părul tău? a întrebat surprinsă Baofeng.
— Am părul lung şi e plin de vase de sânge.
— Cumnată, a spus mişcată Baofeng, părul tău trebuie folosit să-i
coasă pe băiatul de aur şi fata de jad, e chiar păcat să-l folosim pentru un
porc.
— Surioară, cum zici aşa? a spus Huzhu destul de agitată, părul meu e
la fel cum e coama calului sau coada taurului, nu face niciun firfiric, şi dacă
n-ar fi avut cusurul ăsta de mult l-aş fi forfecat eu. Nu pot să-l tai, dar pot
totuşi să-l smulg.
— Cumnată, chiar nu-i problemă?
Pe când Baofeng încă o chestiona aşa, Huzhu şi-a smuls două fire de
păr. Era părul cel mai miraculos şi mai preţios de pe lume, şi care pe vremea
aceea ajunsese cam la un metru şi jumătate în lungime. Era auriu închis, o
culoare care pe vremea aceea era considerată urâtă, dar care azi e socotită
nobilă şi frumoasă, era mult mai aspru şi tare decât părul oamenilor
obişnuiţi şi vedeai limpede din ochi cât era de greu. Huzhu a băgat un fir
prin gaura acului, pe care după aceea i l-a întins lui Baofeng. Aceasta i-a
curăţat rana lui Diao Xiaosan cu tinctură de iod, iar după aceea a apucat
acul cu penseta şi, trăgând cu el părul cel miraculos al lui Huzhu, i-a cusut-
o.
Huzhu şi Baofeng m-au remarcat şi pe mine, cu faţa învăluită de
lacrimi şi au oftat încercate de multe simţiri în faţa trăirilor mele adânci şi a
profundei mele credinţe. Huzhu smulsese două fire de păr şi, cum Baofeng
folosise doar unul ca să-i coasă rana lui Diao Xiaosan, l-a aruncat la
nimereală pe celălalt; Baofeng l-a cules, l-a înfăşurat în bandaj şi l-a băgat
în geanta de medicamente. Cele două l-au cercetat apoi pe Diao Xiaosan şi-
au spus că acum ţinea de el dacă o să trăiască sau o să moară, pentru că ele
îşi dăduseră toată silinţa. După aceea au plecat amândouă.
Nu ştiu dacă medicamentele şi-au făcut efectul sau firul de păr al lui
Huzhu şi-a făcut efectul, dar rana lui Diao Xiaosan n-a mai sângerat şi
bătăile inimii i-au revenit la normal. Bai i-a adus o jumătate de lighean de
terci apos fiert numai din furaje de calitate. El a îngenuncheat la pământ şi
l-a băut încet-încet. Faptul că n-a murit a fost un miracol. Huzhu i-a spus lui
Jinlong că totul a fost din pricina excepţionalei ştiinţe medicale a lui
Baofeng, însă eu simţeam cumva că părul cel miraculos al lui Huzhu îşi
făcuse efectul.
După operaţie, Diao Xiaosan nu s-a apucat să mănânce şi să bea ca
disperatul, după cum sperau oamenii, ca să se prefacă la iuţeală într-un
grăsun - zilele când porcii castraţi se îngraşă sunt şi cele în care ajung să fie
sacrificaţi; mânca şi bea cu mare moderaţie, iar eu ştiam şi că în fiecare
noapte face flotări în cocină până când ajunge lac de sudoare, iar părul îi
arată de parcă tocmai ar fi fost spălat. Nutream respect pentru el şi-aveam şi
o uşoară spaimă în ce-l priveşte, pentru că nu ghiceam ce avea la urma
urmei de gând să facă fratele ăsta al meu care îndurase o ruşine şi umilinţă
nemaipomenite, văzuse moartea cu ochii şi acum ziua stătea cufundat în
gânduri şi noaptea îşi călea trupul. Ştiam în schimb limpede că e un erou
care se sforţează să sălăşluiască o vreme în cocină de porc. La început el
fusese doar sămânţă de erou, dar cuţitul lui Xu Bao l-a făcut să ajungă la
mare pătrundere şi mare deşteptare şi i-a iuţit procesul de prefacere într-un
adevărat erou. Îmi dădeam seama că el nu pofteşte cu niciun chip doar pace
şi confort şi să trăiască până la bătrâneţe în cocină. În inima lui trebuie că se
afla un plan măreţ, iar planul ăsta trebuie să fi fost să fugă de la
crescătorie... dar ce putea să facă în afara crescătoriei un porc care nu mai
avea mult şi orbea cu totul? Bine, hai să las întrebările astea şi să spun în
continuare despre cele petrecute în luna a opta a acelui an.
 Cu puţină vreme înainte ca scroafele mele să fete, în jur de 20 august
1976, după ce se petrecuseră deja foarte multe fenomene deloc comune, o
epidemie feroce a atacat pe neaşteptate crescătoria.
La început, un porc castrat numit Diliul-care-dă-cu-capul s-a pus pe
tuşit, a făcut febră şi n-a mai mâncat, iar mai apoi cei patru porci care erau
crescuţi în aceeaşi cocină cu el s-au contaminat de aceeaşi maladie.
Crescătorilor nici că le-a păsat, pentru că porcii ăştia conduşi de Diliu
fuseseră dintotdeauna personajele care stârneau cea mai mare aversiune din
toată ferma: erau porci din aceia mititei care nu se fac niciodată mari, iar
priviţi din depărtare nu erau prea deosebiţi de purceluşii de patru-cinci luni
care se dezvoltă normal în condiţii de hrană normale; apropriindu-te de ei şi
privindu-i însă, părul lor veştejit, pielea aspră şi chipul hidos de ticălos
hârşit în rele te înfricoşa de-ţi sărea inima din loc. Trecuseră prea destul prin
cele ce se petrec pe lumea asta şi fiecare trăise mare felurime de lucruri.
Când se aflau în munţii Yimeng, cam la fiecare două luni erau vânduţi o
dată, pentru că deşi aveau o poftă de mâncare uriaşă, nu creşteau niciodată
în greutate. Erau nişte draci bătrâni care aduceau stricăciune furajelor, şi
parcă nici n-aveau intestin subţire, ci doar drum drept de la gâtlej la stomac
şi de la stomac la intestinul gros: oricât de minunat era furajul pe care îl
mâncau, într-o oră îl şi dădeau afară, cu o duhoare de împuţea tot cerul şi
pământul. Păreau întotdeauna flămânzi, aoleau smintiţi, li se înroşeau ochii
cei mici, iar când foamea nu li se potolea, se dădeau cu capul de ziduri şi de
porţile din fier; iar cu cât se dădeau mai mult, cu atât înnebuneau mai tare,
până când leşinau cu spume albe la gură. Când îşi reveneau, continuau să se
dea cu capul. Cei care îi cumpărau îi creşteau două luni, şi când vedeau că
greutatea le e la fel ca înainte, iar obiceiurile cele rele multe de nu se poate,
se zoreau cu ei la târg şi-i vindeau la preţ de chilipir. Unii îşi şi puseseră
întrebarea de ce nu-i sacrifică nimeni să le mănânce carnea. Tu i-ai văzut pe
Diliii-care-dau-cu-capul şi nu e nevoie să mai adaug eu altceva; dacă şi cei
care-şi puneau întrebarea asta i-ar fi văzut, hotărât că n-ar mai fi adus vorba
să-i ucidă cineva şi să le mănânce carnea. Porcii ăştia şi carnea de pe ei
stârneau sila mai rău decât broaştele râioase care sălăşluiesc într-o latrină,
iar ei profitau de asta ca să-şi prelungească viaţa. Şi aşa fuseseră ei vânduţi
de la unul la altul în munţii Yimeng până când fuseseră în cele din urmă
cumpăraţi de Jinlong, ieftin, chiar ieftin. Şi nu puteai să spui că nu sunt
porci, nu? În şeptelul Crescătoriei de porci din livada cu caişi a brigăzii din
satul Ximen, ei doar sporeau, cu atâta gălăgie, un număr.
 Cum să le pese crescătorilor că porci ca ăştia tuşesc, fac febră şi nu
stau cu gândul la mâncare? Cel care avea în sarcină să le furnizeze
mâncarea şi băutura şi să le măture cocina era acelaşi domn Mo Yan pe care
l-am pomenit mai înainte în mod repetat şi pe care îl vom pomeni în mod
repetat şi mai încolo. Urzise în toate felurile, făcuse tururi la lins ciubotele
unuia şi altuia şi devenise în sfârşit crescător. Cronica creşterii porcilor i-a
adus o largă recunoaştere, iar faptul că a putut scrie o asemenea operă are o
strânsă legătură cu experienţa căpătată pe când a fost crescător la noi în
livada de caişi. Se spune că vestitul regizor Bergman ar fi vrut să transpună
Cronica pe ecran, însă de unde să fi rostuit atât de mulţi porci? Iar porcii de
azi, am văzut eu, sunt la fel ca păsăretul de azi - aşa de otrăviţi de furajele
după reţetă şi de aditivii chimici, de sunt pe jumătate idioţi şi pe jumătate
tălâmbi, absolut retardaţi: cum o să aibă ei eleganţa pe care o aveam noi,
porcii din vremurile acelea? Unii dintre noi aveau membrele robuste, alţii o
ascuţime a minţii ieşită din comun, alţii erau ticăloşi şi hârşiti în rele, alţii
erau iscusiţi la vorbă şi buni de gură - una peste alta, fiecare aveam felul
nostru bine conturat şi o fire distinctă; o turmă de porci ca aceea nu se mai
putea găsi pe tot pământul. Astăzi, idioţii ăia care în cinci luni pot ajunge la
o sută cincizeci de kile n-ar fi buni să facă nici figuraţie. Aşa că treaba cu
Bergman să filmeze Cronica cel mai probabil are să se prefacă, cred eu,
într-un balon de săpun. Ştiu, ştiu, ştiu, nu-i nevoie să-mi atragi tu atenţia,
ştiu de Hollywood şi de efectele speciale digitale, dar cu jucărioare din
astea una la mână, costurile sunt exorbitante, iar doi la mână, tehnica e
complicată; cel mai important e că eu n-am să cred niciodată că un porc
digital poate să reprezinte eleganţa pe care o aveam eu, Al Şaişpelea, în acei
ani. Şi chiar şi pe Diao Xiaosan, Fluturaş-vrăjitor sau pe Diliii care dădeau
cu capul, ar putea ei să-i digitalizeze?
Dându-se şi acum tot drept ţăran, Mo Yan, are-n-are de ce, mai scrie
câte o scrisoare către Comitetul Internaţional Olimpic, cerându-le să adauge
la olimpiadă o probă de săpat, la care i-ar plăcea după aceea să se înscrie. În
fapt, băieţică doar vrea să intimideze, pentru că şi dacă s-ar adăuga la
olimpiadă o probă de săpat, tot n-ar izbuti el să intre în competiţie.
Pungaşului îi e cel mai frică de cei de la el din sat, iar Mo Yan poate să-i
tragă pe sfoară pe francezi şi pe americani, pe cei din Shanghai şi pe cei din
Beijing, dar nu şi pe cei de la noi din sat. Prostiile făcute de el când creştea
porcii acasă nu le ştim toţi la fel de bine? Pe vremea aceea eu eram porc,
dar eram la minte cam ca oamenii, iar în situaţia specială în care mă aflam,
mi-a fost şi mai lesne să cunosc societatea, să cunosc satul şi să-l cunosc pe
Mo Yan.
Mo Yan n-a fost niciodată un bun ţăran: cu trupul se afla în sat, dar
mintea îi stătea la oraş, avea origine socială umilă, dar tânjea după bogăţii şi
onoruri, era urât la înfăţişare, dar urmărea femei frumoase, şi ştia lucrurile
doar pe jumătate, dar se dădea doctor. Ca un asemenea om să iasă scriitor şi,
după cum se zice, să mănânce colţunaşi în Beijing toată ziua, în timp ce eu,
Ximen Porcul, cu marea-mi vrednicie... of, lucrurile greu de înţeles de pe
lumea asta sunt multe-multe şi nu-i cu niciun folos să mai vorbim acum. Pe
când creştea porcii, Mo Yan nu a fost un crescător bun şi se cheamă că am
avut noroc că nu l-au pus pe el să mă crească, ci pe Bai. Cât de remarcabil
să fi fost, cred că un porc hrănit de Mo Yan o lună ar fi devenit probabil
nebun. Cred de asemenea că a fost un noroc pentru Dilii că au plecat în
moarte din marea de amărăciune a lumii, pentru că altminteri cum să mai fi
îndurat felul în care îi hrănea Mo Yan?
Desigur, cercetând lucrurile dintr-un alt unghi, când Mo Yan a început
să lucreze la crescătorie, intenţiile cu care a pornit au fost bune, numai că
era un om curios din fire şi căruia îi plăcea să-şi lase gândurile să zboare.
Când a început, nu le purta nicio pică anume Diliilor, gândindu-se că aceştia
mâncau dar nu puneau carne pe ei din pricină că timpul în care mâncarea le
rămânea în stomac şi intestine era mult prea scurt şi că dacă acesta putea fi
prelungit, nutrienţii din hrană ar fi fost absorbiţi. Explicaţia părea să fi atins
esenţa problemei, aşa că în continuare s-a apucat să experimenteze. Cea mai
rudimentară metodă la care s-a gândit a fost să le instaleze porcilor în anus
o valvă, a cărei deschidere şi închidere să fie controlată de oameni;
bineînţeles însă că metoda nu avea cum să fie pusă în aplicare, aşa că după
aceea a început să caute suplimente alimentare. Şi în medicina tradiţională,
şi în cea occidentală se pot găsi medicamente împotriva diareii, numai că au
un preţ exorbitant şi trebuia să ceară şi ajutorul altora. La început a
amestecat cenuşă în mâncare, lucru care i-a făcut pe Dilii să ocărască fără
contenire şi să se dea cu capul de ziduri fără oprire. Mo Yan a mers înainte
fără şovăire, aşa că Diliii n-au avut de ales şi s-au văzut siliţi să mănânce.
Odată l-am şi auzit ciocănind în căldarea cu furaje şi zicându-le: „Mâncaţi,
mâncaţi - cenuşă mâncaţi, ochiu-i luminos, cenuşă mâncaţi, suflet bucuros,
cenuşă mâncaţi, la burtă o să fiţi iar sănătoşi“. După ce a văzut că cenuşa n-
are efect, a experimentat adăugând la furaje ciment: mutarea a dat rezultate,
dar aproape că i-a costat viaţa pe Dilii. Îi durea burta de se dădeau de-a
rostogolul peste tot pe jos, iar în cele din urmă au scos nişte căcăreze ca
nişte pietroaie şi doar aşa se cheamă că au scăpat cu viaţă.
Diliii îl urau pe Mo Yan până în măduva oaselor, iar Mo Yan a început
să-i deteste din adâncul sufletului pe indivizii ăştia pe care niciun
medicament nu-i putea vindeca. Tu şi Hezuo fiind atunci deja plecaţi la
Fabrica de Prelucrare a Bumbacului, nu-şi mai găsea deloc locul în slujba
lui. A răsturnat căldarea de furaje în troacă şi le-a spus Diliilor care tuşeau,
aveau febră şi gemeau fără oprire:
— Ce e, dracilor? Vreţi să postiţi? Vreţi să vă sinucideri? Bine, o să
fie bine doar dacă muriţi! Oricum nu sunteţi voi porci şi nu sunteti vrednici
de numele ăsta, sunteţi nişte contrarevoluţionari care irosiţi furajul preţios al
comunei populare!
A doua zi, Diliii şi-a dat ultima suflare. Leşurile lor erau înţesate de
cicatrici violete mari cât bănuţii de aramă, iar ochii îi aveau larg deschişi, cu
mina unora care n-au murit împăcaţi. Aşa cum am înfăţişat mai înainte, în
luna a opta din acel an, vremea acoperită şi ploioasă a durat zile întregi, era
înăbuşitor şi umed, iar muştele şi ţânţarii erau roiuri-roiuri. Până ca
veterinarul Guan de la staţia veterinară a comunei să vină cu pluta peste
apele dezlănţuite ale râului care se umflase brusc până la Crescătoria de
porci din livada de caişi, hoiturile Diliilor se rotunjiseră deja ca nişte tobe şi
răspândeau o duhoare care îţi asalta nările. Apoi Guan, cu cizme înalte de
cauciuc, pelerină tot de cauciuc şi mască la gură, a declarat, stând dincolo
de zidul cocinii lor şi privind înăuntru:
— Boala roşie, brâncă, ardeţi-i şi îngropaţi-i la iuţeală!
La comanda lui Guan, crescătorii, care bineînţeles că nu puteau să
scape de Mo Yan, au tras cadavrele celor cinci Dilii afară din cocină până la
colţul de sud-est al livezii, au săpat o groapă în pământ - de doar o jumătate
de metru, pentru că apa din pământ a ţâşnit apoi vijelioasă în sus - şi le-au
aruncat înăuntru, au turnat peste ele kerosen şi le-au dat foc. Era sezonul în
care vântul bate mult dinspre sud-est, iar fumul gros încărcat de duhoare a
învăluit crescătoria şi a plutit şi către sat - lepădăturile alea aleseseră un loc
nepotrivit ca să ardă cadavrele. Eu mi-am vârât râtul în pământ, ca să fac
faţă celui mai înfricoşător miros de pe lumea asta. De-abia mai târziu am
aflat şi că, cu o noapte înainte să le dea foc Diliilor, Diao Xiaosan sărise
afară din cocină, trecuse înot de şanţurile de irigaţie şi scăpase către câmpia
cea vastă de la răsărit, astfel încât aerul grav contaminat al crescătoriei nu a
avut niciun impact asupra sănătăţii sale.
 De lucrurile care au urmat hotărât că ai auzit, însă cu ochii tăi nu le-ai
văzut. Virusul s-a răspândit cu iuţeală, iar dintre cei mai bine de opt sute de
porci ai crescătoriei, incluzându-le aici pe cele douăzeci şi opt de scroafe
care stăteau să fete, aproape că niciunul nu a avut norocul să scape
neinfectat. Eu unul nu m-am infectat datorită imunităţii mele ridicate, dar şi
pentru că Bai a adăugat o cantitate mare de usturoi la furajul meu. Tot
repeta spre mine aşa: „Al Şaişpelea, Al Şaişpelea, să nu-ţi fie teamă că te
pişcă la limbă, cu usturoi, o sută de boli nu dau năvală peste tine“. Ştiam
bine cât de cruntă e boala asta, aşa că de dragul vieţii, ce să-mi mai fie mie
teamă că mă pişcă la limbă? În acele zile, în loc să zici că mâneam o căldare
plină de furaj era mai potrivit să spui că mâncam una plină de usturoi pisat!
Mă pişca de-mi înotau ochii în lacrimi şi mă treceau toate năduşelile, iar
mucoasa gurii avea de suferit. În aşa fel am avut însă norocul să mă feresc
de nenorocire.
După ce porcii s-au infectat, au mai trecut apele înspre noi alţi câţiva
veterinari. Printre ei era şi o femeie cu trup robust şi vânjos şi cu faţa plină
toată de coşuri, despre care oamenii spuneau că e Yu, şefa staţiei veterinare.
Avea un stil ferm de muncă şi dădea ordine cu mare calm. Vocea ei când a
dat telefon la judeţ din biroul crescătoriei noastre s-a putut auzi de la trei li
depărtare. La ordinele ei, câţiva veterinari le-au făcut injecţii şi le-au luat
sânge scroafelor. Pe înserat se spunea că un vaporaş avea să se coboare pe
râu să aducă medicamentele de care era atâta nevoie. Aşa a şi fost, dar
marea majoritate a porcilor infectaţi tot au murit, iar Crescătoria din livada
de caişi, cu faimă atât de mare altădată, s-a făcut praf şi pulbere. Cadavrele
de porci au fost strânse în grămezi cât munţii de înalte şi era cu neputinţă să
fie arse, aşa că oamenii s-au văzut siliţi să sape gropi să le-ngroape. Nici
gropile nu aveau cum să fie săpate adânc, pentru că la o jumătate de metru
dădeai de apă. După ce veterinarii au plecat, oamenii, rămaşi fără cale de
scăpare, au profitat de întunecimea nopţii şi au cărat porcii morţi cu roabele
până la zăgaz, unde i-au răsturnat în apele clocotitoare ale râului. Cadavrele
au coborât urmând curentul şi nu ştiu unde s-au oprit.
Când au terminat cu cadavrele, era deja începutul lunii a noua. Au
mai urmat câteva reprize de ploaie mare, iar cocinile mai largi care, pentru
că la construcţie prea închiseseră ochii, nu aveau temeliile solide, au fost
slăbite de apă şi într-o noapte s-au surpat în mare parte. L-am auzit pe
Jinlong plângând şi văitându-se tare undeva în şirul de case din partea de
nord. Ştiam că băieţică era mâncat de ambiţie şi că încă trăgea speranţa ca
la activitatea cu delegaţia de la departamentul de logistică al zonei militare,
care-şi amânase vizita din cauza ploii, să-şi arate înzestrarea şi să se
folosească de prilej ca să se caţere şi mai sus; numai că de data asta totul se
sfârşise, porcii muriseră şi cocinile se dărâmaseră, iar totul era o întindere
de ruine. În faţa acestui tablou şi amintindu-mi de vremurile noastre de
mare faimă, inima mea era şi ea tare întristată.
 CAPITOLUL 31
Atârnând de pulpana altuia, Mo Yan se dă bine pe lângă comandantul
de detaşament Chang; exprimându-şi mâhnirea, Lan Lian îl plânge
îndurerat pe preşedintele Mao

În ziua de nouă a noua s-a petrecut lucru măreţ, cu nimic mai prejos
decât atunci când munţii se răstoarnă şi pământul se crapă: preşedintele
vostru Mao, la a cărui boală medicamentele n-au mai avut efect, din
nefericire a decedat. Sigur că aş putea spune că era şi preşedintele nostru
Mao, dar pe vremea aceea eu eram porc, iar dacă aş spune aşa, aş putea fi
suspectat de lipsă de respect. Pentru că râul cel mare din spatele satului
spărsese zăgazurile, iar apele lui dezlănţuite dăduseră pe dinafară şi
măturaseră stâlpii de electricitate, prefăcând telefonul din sat în obiect
decorativ şi amuţind difuzoarele, vestea decesului a auzit-o Jinlong la radio.
Radioul lui Jinlong îi fusese dat în dar de bunul lui prieten, Chang
Tianhong. Acesta fusese arestat pentru vagabondaj de către grupul de
ordine publică al comisiei militare de control, dar mai apoi, din lipsă de
dovezi, îi dăduseră drumul fără să-l acuze de ceva. Trimis încoace şi încolo,
a fost în cele din urmă instalat ca adjunct al şefului de trupă de la trupa de
maoqiang a judeţului. Fusese student de frunte la Institutul de Muzică, iar
să fie adjunct de şef de trupă era foarte pe potriva specialităţii sale.
Entuziasmul faţă de muncă îi era neţărmurit, iar în afară de faptul că a
transpus cele opt opere revoluţionare model în opere maoqiang, s-a şi
adecvat contextului şi, folosindu-se drept material de înfăptuirile
crescătoriei noastre de porci din livada de caişi, a compus şi a regizat singur
o operă nouă intitulată Cronica creşterii porcilor - în post-scriptumul de la
romanul Cronica creşterii porcilor, băieţică de Mo Yan a pomenit acest
lucru, adăugând că a participat şi el la compunerea operei, lucru pe care-l
socotesc în mare măsură balivernă şi îmbrobodeală. E adevărat că pentru a
crea opera maoqiang Cronica creşterii porcilor, Chang Tianhong a
experimentat viaţa de la crescătorie, la fel cum e adevărat că Mo Yan s-a
ţinut râie după el; e fals însă că ar fi participat la compunerea piesei. În
această operă revoluţionară maoqiang, Chang Tianhong şi-a pus în mişcare
întreaga lui imaginaţie cea la fel de vijelioasă ca telegarii cereşti umblând
prin văzduh, făcându-i pe porci să se suie pe scenă şi să vorbească şi
împărţindu-i în două grupări, una care susţinea ideea de a mânca zdravăn şi
a se uşura zdravăn, pentru a se îngrăşa şi a strânge îngrăşăminte pentru
revoluţie, şi alta formată din porci care erau duşmani de clasă ascunşi,
condusă de vierul Diao Xiaosan venit din munţii Yimeng şi avându-i drept
acoliţi pe Diliii care doar mâncau şi nu puneau carne pe ei. La crescătorie,
nu numai oamenii se războiau unii cu alţii, dar şi porcii făceau la fel, iar
lupta lor alcătuia conflictul principal al operei, oamenii apărând doar în
roluri secundare. Chang Tianhong studiase în facultate muzica de tip
occidental şi se pricepea excepţional la operă, aşa că nu numai în privinţa
conţinutului a făcut inovaţii curajoase, ci şi la nivelul schemei melodice a
reformat melodia tradiţională a operei maoqiang, la fel de curajos şi masiv.
Pentru personajul pozitiv principal, regele porcilor, Albişorul, a conceput o
arie extinsă, o adevărată mişcare de virtuozitate. Eu mereu am simţit că eu
eram Albişorul, însă Mo Yan a spus în post-scriptumul său de la romanul
Cronica creşterii porcilor că regele porcilor era un simbol al unei forţe care
se ridică cu vigoare, înaintează sănătos, caută libertatea şi caută fericirea -
chiar se pricepe ăsta la vorbărie, chiar îndrăzneşte să te îmbrobodească!
Ştiam că Chang Tianhong depusese o mare cantitate de energie şi că dorea
să realizeze o operă model în care localul şi străinul să se unească,
romanticul şi realul să-şi adauge strălucire şi frumuseţe unul-altuia, iar
conţinutul ideologic serios şi forma artistică plină de viaţă şi vioiciune să se
pună reciproc în lumină; dacă preşedintele Mao ar fi murit câţiva ani mai
târziu, China ar fi avut probabil încă o operă revoluţionară model, cea de-a
noua - opera maoqiang din Gaomi, Cronica creşterii porcilor.
Mi-amintesc de scena în care Chang Tianhong, şezând într-o noapte
cu lună sub caisul acela cu gâtul strâmb şi ţinând cu amândouă mâinile
partitura operei, plină toată de semne asemenea unor mormoloci, le-a oferit
în audiţie lui Jinlong, Huzhu, Baofeng, Ma Liangcai (care era deja
directorul şcolii primare centrale din satul Ximen) şi altor tineri aria extinsă
a vierului Albişorul. Băietică de Mo Yan era şi el de faţă. Avea în mâna
stângă o sticlă învelită cu o învelitoare împletită din clipsuri de plastic roşu
şi verde, înăuntrul căreia se găseau la murat două nuci tropicale folosite
pentru protejarea vocii. Era gata în orice clipă să-i scoată dopul şi să i-o
înmâneze lui Chang Tianhong, ca acesta să-şi umezească gâtlejul. Cu
dreapta ţinea un evantai din hârtie neagră lăcuită, cu care-i facea, plin de
solicitudine, vânt la spate lui Chang - felul ăsta de a se da bine şi a se băga
pe sub piele era de toată sila - şi uite aşa a participat el la crearea operei
maoqiang Cronica creşterii porcilor.
 Toată lumea îşi aminteşte că cei din sat îl porecliseră odinioară pe
Chang Măgarul-cel-mare-care-rage-tare: era un fel de a-i jigni pe cei cu
educaţie. Trecuseră de atunci mai bine de zece ani, iar orizontul celor din
sat se lărgise treptat, iar acum dădeau o nouă recunoaştere artei sale. Între
Chang Tianhong, cel venit acum ca să experimenteze viaţa locului şi ca să
creeze o operă nouă, şi cel din urmă cu zece ani, diferenţele erau uriaşe. Nu
mai rămăsese nici urmă din atitudinea de aroganţă şi superficialitate care îi
făcuse la început pe săteni să resimtă o mare aversiune în prinţa lui; privirea
îi era acum melancolică, figura palidă, perii din barbă îi erau ţepoşi, iar
perciunii îi albiseră puţin, de semăna leit cu un decembrist rus sau un
carbonar italian. Toţi oamenii îl priveau cu veneraţie, aşteptându-i cântarea.
Mi-am pus coatele pe o cracă tremurândă de cais şi, sprijinindu-mi bărbia
cu copita stângă, am cercetat cu privirea fermecătoarea scenă nocturnă de
sub pom, admirându-i pe aceşti tineri adorabili. Am văzut că Baofeng îşi
pusese mâna stângă pe după umărul stâng al cumnatei sale, Huzhu, şi că
bărbia şi-o sprijinea de umărul drept al acesteia, ţintuind concentrată faţa
slăbănoagă îndreptată către lună a lui Chang şi părul lui creţ de la natură - şi
care era aranjat în felul cel mai răspândit de atunci numit „Marea cărare cu
strunjire“; faţa ei era în umbră, însă ochii îi scânteiau, scoţând la iveală
durere adâncă şi neputinţă. Asta pentru că, după cum ştiam până şi noi,
porcii de la crescătorie, între Chang Tianhong şi fata lui Pang Hu, Pang
Kangmei, care după ce terminase facultatea fusese repartizată la
comandamentul pentru producţie al judeţului, se înfiripase o relaţie de
iubire, auzindu-se că de ziua naţională aveau să se căsătorească. De când
Chang Tianhong experimenta viaţa de la noi, Pang Kangmei venise deja de
două ori. Era viguroasă şi era şi arătoasă, avea ochii limpezi şi dinţii
strălucitori, era deschisă la fire, caldă şi naturală şi nu-şi dădea deloc aere
dintr-acelea urâte de intelectuală sau de orăşeancă, lăsându-ne tuturor celor
din sat, oameni şi dobitoace, o foarte frumoasă impresie. Pentru că la
comandament ea avea în sarcină creşterea animalelor, inspecta de fiecare
dată când venea staulele brigăzii de producţie şi se uita la toţi catârii, caii şi
măgarii şi la toate vitele. Presupun că Baofeng ştia şi ea că Pang Kangmei i
se potriveşte de-adevăratelea lui Chang Tianhong. Pang Kangmei părea să
ştie şi ea gândul lui Baofeng şi le-am zărit cum, într-o zi pe înserat, s-au
întâlnit sub caisul cu gât strâmb şi au stat de vorbă vreme îndelungată;
atunci, Baofeng în cele din urmă s-a lăsat pe umărul lui Kangmei
slobozindu-şi lacrimile, iar Kangmei, şi ea cu faţa înlăcrimată, a mângâiat-o
pe păr ca să o aline.
Aria de virtuozitate pe care o oferea în audiţie Chang Tianhong din
Cronica creşterii porcilor avea peste treizeci de secţiuni. Prima se intitula
„În noaptea asta, stelele-s strălucitoare“, a doua „Când vântul de miazăzi
suflă parfum de floare de cais, valuri de emoţie mă năpădesc şi greu îmi
găsesc somnul“, a treia era „Eu, Albişorul, stau sprijinit de ramură privind
în depărtare spre cerul senin“, a patra „Parcă aş vedea în toate ţările şi pe
toate mările steagul roşu unduindu-se şi splendoare de floare“, iar a cincea
„Preşedintele Mao face un apel ca în întreaga Chină marea cauză a creşterii
porcilor să cunoască o dezvoltare măreaţă“; în continuare se repeta: „Un
porc este un obuz lansat împotriva imperialiştilor, revizioniştilor şi
contrarevoluţionarilor, eu, Albişorul, ca vier am sarcină însemnată pe umeri,
trebuie musai să-mi strâng puterile şi tăriile şi, răspunzând apelului, să mă
împerechez cu toate scroafele de pe lume...“
Simţeam că cel despre care cântă Chang Tianhong sunt eu, simţeam
că nu cântă el, ci cânt chiar eu, cânt ce răsună în inima mea, iar ce se cântă e
chiar ce răsună acolo. Copita stângă mi-a zvâcnit, punându-se să ţină ritmul,
iar un val de emoţie m-a potopit pe dinăuntru, febra mi-a cuprins tot corpul,
ouăle mi s-au întărit, biciul mi-a ieşit din teacă şi de-abia mă ţineam să nu
mă duc numaidecât să mă împreunez cu scroafele, să mă împreunez pentru
revoluţie, să aduc beneficii poporului, să-i lichidez pe imperialişti,
revizionişti şi contrarevoluţionari şi să-i salvez pe toţi cei suferinzi de pe
lumea asta care se zbat în prăpastia durerii. „În noaptea asta, stelele-s
strălucitoare/ O, stelele-s strălucitoare...“, se auzea acompaniamentul din
spatele cortinei, iar porcilor şi oamenilor le era greu să adoarmă. Chang
Tianhong avea voce de tenor puternică şi limpede şi se spunea că poate să
urce trei octave, în zona înaltă arătându-se splendid şi strălucitor şi ca un
diamant de străluminat şi scăpărător. Îşi ţinea trupul ferm, n-avea mişcările
de prisos ale unei starlete. La început, încă am fost atenţi să distingem
versurile, dar pe măsură ce a continuat, le-am pierdut rostul, îmbătaţi cum
eram de vocea lui. Deşi pe lumea asta se află fel şi fel de instrumente
muzicale şi deşi există numeroase vietăţi care pot să sloboade sunete
magnifice, aşa cum sunt de pildă privighetoarea cea des pomenită în
romanele ruseşti, balenele mascul care îşi caută pereche în adâncurile
Pacificului sau greierii din coliviile chinezilor cei bătrâni, care au cu toatele
voci minunate, nu au cum să se compare cu vocea lui Chang Tianhong.
Băieţică de Mo Yan nu ştia nimic despre muzica occidentală, dar pesemne
că mai apoi, când a ajuns la oraş, s-o fi dus la câteva concerte, o fi citit vreo
câteva biografii de muzician şi-o fi căpătat un pospai de ştiinţă muzicală,
aşa că în scrierea lui a pus vocea lui Chang Tianhong pe acelaşi plan cu cea
a italianului Pavarotti. Eu n-am văzut reprezentaţiile lui Pavarotti, nu i-am
ascultat discurile şi nici nu vreau să-l văd sau să-l aud, dar voi crede mereu
cu străşnicie că gâtlejul lui Chang Tianhong este primul de pe lumea asta şi
că el era un măgar care rage tare de clasă mondială. Cum cânta aşa sub cais,
frunzele acestuia fremătau uşurel, iar notele pe care le isca el dansau prin
aer ca mătăsurile multicolore, jad ciobindu-se-n munţii Kunshan, strigăt de
178
phoenix, vier în delir, scroafe dansând. Dacă preşedintele Mao ar fi murit
câţiva ani mai târziu, opera asta hotărât ar fi prins. Mai întâi ar fi prins în
judeţ, apoi în provincie, apoi ar fi ajuns la Beijing, unde s-ar fi ridicat o
scenă în faţa Templului Strămoşilor Imperiali pentru a fi reprezentată. În
acest fel, lui Chang Tianhong i s-ar fi dus buhul, iar judeţul Gaomi nu l-ar
mai fi putut reţine, iar căsătoria lui cu Pang Kangmei ar fi fost în oarecare
pericol. E chiar păcat că opera n-a fost reprezentată, iar în această privinţă
Mo Yan a spus câteva vorbe cu care sunt şi eu de acord. El a zis că opera
era produsul unei perioade istorice speciale, având ca atare un caracter şi
absurd, şi solemn, fiind un specimen viu al post- modernului. Nu ştiu dacă
opera o mai fi existând au ba şi nici dacă partitura aceea groasă-groasă s-o
mai găsi şi ea au ba pe undeva.
Am vorbit atât de mult, deşi opera compusă şi cântată de Chang
Tianhong nu are legătură directă cu firul poveştii: trebuia să vorbesc despre
radio. Radioul cu semiconductori marca „Lampa roşie“ produs la Fabrica de
Radiouri numărul 4 din oraşul Qingdao era un cadou pe care i-l adusese
Chang Tianhong lui Jinlong şi, deşi nu spusese că era cadou de nuntă, asta
era, un cadou de nuntă. Fusese adus în numele lui Chang Tianhong, dar
ajutase la cumpărarea lui Pang Kangmei, când fusese la Qingdao cu treabă.
Spuseseră că e cadou pentru Jinlong, dar Pang Kangmei i-l dăduse cu mâna
ei lui Huang Huzhu, învăţând-o apoi să-i pună baterii, să-l închidă şi să-l
deschidă şi să aleagă postul. Fiind un porc care ieşea adesea din culcuş
noaptea ca să se preumble, văzusem această comoară chiar în noaptea
aceea. Jinlong aşezase o masă în locul în care făcuseră ei banchet mare de
nuntă, aprinsese un felinar, pusese radioul pe mijlocul mesei şi alesese
postul cu vocile cele mai răsunătoare şi unde calitatea sunetului era cea mai
limpede, făcându-i astfel pe toţi cei de la crescătorie, bărbaţi şi femei, să se
îmbulzească ca să admire şi să asculte. Jucărioara era un instrument mare şi
dreptunghiular, cu o lungime de cincizeci de centimetri, o lăţime de treizeci
şi o înălţime de treizeci şi cinci. Pe partea din faţă se găsea o ţesătură aurie
pe care era cusută ca marcă o lampă roşie, iar carcasa semăna cu un lemn
tare de culoare maronie. Lucrătura era foarte fină, iar forma plină de graţie,
astfel că privitorii voiau toţi să se apropie să-l atingă. Cine să îndrăznească
însă una ca asta? Un aparat cu asemenea precizie fără doar şi poate că nu
avea un preţ de nimic, aşa că dacă-l stricai cu pipăitul, n-aveai cum să-l
plăteşti. Doar Jinlong i-a şters cadrul cu o bucată de mătase roşie. Oamenii
care se îmbulziseră până acolo se ţineau la trei metri depărtare şi ascultau
cântecul unei voci ascuţite de femeie care venea dinăuntru: „Crinii au dat
floareeee, Roşie, strălucitoare...“ Nu le păsa deloc despre ce cântă femeia,
lor le păsa să afle cum putuse ea să se ascundă în cutia asta şi să cânte de-
acolo. Bineînţeles că eu nu eram aşa de neghiob şi neştiutor, căci despre
cele electrice mai ştia şi subsemnatul câte ceva. Ştiam pe atunci nu numai
că pe pământ se află multe radiouri, ci că există şi televizoare, care sunt cu
mult superioare acestora; mai ştiam şi că americanii se suiseră pe Lună, că
sovieticii lansaseră nave spaţiale şi că prima făptură lansată în spaţiu fusese
un porc. „Oamenii“ din vorba de mai sus se referă la cei de la crescătorie,
mai puţin, desigur, la Mo Yan, căci acesta ştia din Ştirile de referinţă toate
semnele cerului celui de sus şi toate rânduielile pământului celui de jos. Mai
erau acolo şi nevăstuicile şi aricii care se tupilau în spatele căpiţelor şi care
erau la rându-le fermecaţi de vocea slobozită din acea cutie. Am auzit o
nevăstuică femelă care avea trupul foarte zvelt adresându-se uneia mascul
de lângă ea: „Aia care cântă în cutie o fi vreo nevăstuică aşa ca mine?“ „Ca
tine? Bah!“ a zis el fără nicio bunăvoinţă.
Scena care s-a petrecut în după-amiaza zilei de nouă a noua, pe la ora
două, a fost în mare după cum urmează. Să vorbim mai întâi despre cele ale
cerului: deşi pe cer se găsea încă un vălătuc mare de nori negri, în mare
măsură se înseninase. Vântul bătea dinspre nord-vest, cu o putere de patru
sau cinci grade. Vântul de nord-vest este cheia care deschide cerul, toţi
ţăranii din nord ştiu asta. Iar vântul ăsta mâna nebuneşte vălătuc după
vălătuc mare de nori negri către sud-est, azvârlind deseori câte o umbră
întunecată peste livada de caişi. Să vorbim după aceea de cele ale
pământului: din acesta se ridicau aburi-aburi, iar prin livadă se târau
numeroase broaşte râioase, mari cât o copită de cal. Să vorbim apoi şi
despre oameni: mai bine de zece lucrători la crescătorie dădeau cu var pe
cocinile care nu se surpaseră. Porcii muriseră aproape toţi, perspectivele
crescătoriei erau întunecate, iar feţele oamenilor erau toate sumbre. Îmi
văruiseră pereţii cocinii şi văruiseră şi ramurile caisului care se aflau în faţa
ei. Varul poate să omoare brânca porcilor? Rahat, e o glumă! Ştiam din
vorbele lor că în afară de mine în toată ferma mai rămăseseră doar şaptezeci
şi ceva de porci. De când venise boala roşie, nu mai cutezasem nici eu să
mă pun la nimereală pe preumblat, de frică să nu mă infectez. Voiam foarte
mult să ştiu din ce soi sunt cei şaptezeci şi ceva de porci rămaşi în viaţă.
Mai rămăsese vreunul născut din aceeaşi mamă cu mine? Mai rămăsese
vreun soi sălbatic ca cel al lui Diao Xiaosan? Şi tocmai când mintea mea o
luase aşa razna, când crescătorii îşi dădeau la nimereală cu presupusul
despre viitorul crescătoriei, când burta unui porc mort şi îngropat dar stat
prea mult în bătaia soarelui slobozea sunete înăbuşite, când o pasăre mare
cu coadă multicoloră, cum nici măcar eu, care văzusem multe şi ştiam
multe, nu mai văzusem, s-a coborât de la joasă altitudine pe caisul cu gât
strâmb căruia de la apa stătută îi căzuseră toate frunzele, iar când Ximen
Bai, arătând spre pasărea cea mare şi frumoasă care şedea pe ramurile
uscate ale pomului şi a cărei coadă aproape că se pleca până la pământ, a
rostit cu buzele fremătând de însufleţire vorba „Phoenix!“, atunci, aşadar, a
ieşit în goană afară din odaie hurducându-se tot şi Jinlong, cu aparatul lui de
radio în braţe. Cu un chip pământiu şi arătând de parcă duhul şi spiritul îl
părăsiseră amândouă, ne-a spus, cu ochii holbaţi şi vocea răguşită:
„Preşedintele Mao a murit!“
Preşedintele Mao a murit, nu-i vorbă de clacă, nu-i scornitură, nu e
vreun atac înveninat, ţi-oi fi căutând moartea de zici că a murit preşedintele
Mao? Cum să poată muri preşedintele Mao? Nu se spune că preşedintele
Mao poate să trăiască cel puţin până la o sută cincizeci şi opt de ani?
Îndoieli şi întrebări nenumărate au dat ocol prin inimile chinezilor când au
auzit această veste, şi până şi eu, un porc, mă simţeam fără pereche de
încurcat şi cutremurat de spaimă. Dar, după expresia plină de gravitate a lui
Jinlong şi lacrimile care-i umpleau ochii, am ştiut toţi că nu minţise şi că nu
îndrăznea să mintă; din aparatul de radio, crainicul cu voce curată şi cinstită
al Staţiei Centrale de Difuziune a Poporului a anunţat către întregul Partid,
întreaga armată şi către toate naţionalităţile din întreaga ţară, pe un ton
demn şi cu o uşoară rezonanţă nazală, vestea morţii preşedintelui Mao. M-
am uitat la cerul pe care se rostogoleau nori negri, m-am uitat şi la pomii
care-şi scuturaseră de tot frunzele şi m-am uitat şi la cocinile prăbuşite şi
dărâmate care cum; am ascultat valurile de orăcăituri inoportune care
răzbăteau dinspre câmp şi sunetele de explozie pe care le scoteau ocazional
burţile porcilor morţi, toate în disonanţă cu momentul; am mirosit iz de
peşte, putoare şi miros de putregai şi mucegai; mi-am amintit de toate
lucrurile insolite petrecute iute unul după altul pe parcursul ultimelor câteva
luni; şi m-am gândit şi la cum şi-a pierdut deodată Diao Xiaosan urma şi la
vorba aceea profundă pe care mi-o spusese odinioară. Am priceput: nu
încăpea nicio umbră de îndoială că preşedintele Mao murise.
Situaţia a arătat aşa în continuare: Jinlong, ţinând radioul cu
amândouă mâinile, asemenea unui fiu plin de iubire care ţine urna cu
cenuşa tatălui în ea, a pornit cu o figură demnă către sat. Toţi oamenii de la
crescătorie şi-au aruncat uneltele din mână şi au mers în urma lui cu figuri
solemne şi pline de respect. Decesul preşedintelui Mao nu era o pierdere
doar pentru oameni, era una şi pentru noi, porcii. Fără preşedintele Mao, nu
mai exista China nouă, iar fără China nouă, nu mai exista nici Crescătoria
de porci din livada de caişi a satului Ximen, iar fără Crescătoria de porci din
livada de caişi a satului Ximen, nu mai existam nici eu, purcelul Al
Şaişpelea! Aşa că i-am urmat şi eu pe uliţă pe Jinlong şi ceilalţi, într-o faptă
de adâncă iubire făcută întru totul după cum se cuvine.
În acele momente, staţiile de radio din întreaga ţară erau, fireşte, toate
o singură voce, aparatura lor era toată în condiţii excelente, iar Jinlong, din
nou fireşte, a învârtit butonul de volum al radioului până la capăt. Radioul
marca „Lampa roşie“ avea drept sursă de energie patru baterii de 1,5W, iar
difuzoarele aveau o putere de 15 W, aşa că în satul aflat în acalmie şi din
care lipsea orice zgomot de maşinărie, sunetul se putea transmite peste tot.
De fiecare dată când întâlnea pe cineva, Jinlong declara profund
îndurerat, cu aceeaşi atitudine pe care i-o văzusem şi cu aceeaşi voce pe
care i-o auzisem, deloc schimbate: „Preşedintele Mao a murit!“ Dintre cei
care auzeau această ştire, unii făceau ochii mari şi rămâneau cu gura
căscată, alţii-şi dezveleau dinţii şi rânjeau, alţii-şi scuturau şi-şi legănau
căpăţânile, iar alţii se izbeau cu pumnii în piept şi tropăiau din picioare; toţi
treceau după aceea în spatele lui Jinlong, încolonându-se obedienţi în
spatele procesiunii. Când ne-am apropiat de centrul satului, în spatele meu
se făcuse deja o coadă lungă-lungă.
Hong Taiyue a ieşit din sediul brigăzii şi, la vederea scenei, tocmai se
pregătea să întrebe ce se întâmplă, când Jinlong i-a zis: „Preşedintele Mao a
murit!“ Prima reacţie a lui Hong Taiyue a fost să ridice pumnul ca să-l
pălească pe Jinlong peste gură, dar pumnul i s-a oprit în aer; i-a măturat cu
privirea pe cei din sat, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii, aproape toţi strânşi
acolo, a aruncat un ochi şi la radioul ţinut la sân de Jinlong care foşnea şi se
scutura din pricina volumului prea ridicat, iar după aceea şi-a tras pumnul
înapoi şi s-a trosnit violent cu el peste piept, scoţând în acelaşi timp un urlet
plin de jale şi durere: „Preşedinte Mao... v-aţi dus... cum o să mai trăim noi
de-acum înainte... “
Radioul transmitea muzică funebră. De cum a răsunat această muzică
lentă şi plină de o durere profundă, mai întâi soţia lui Huang Tong, Wu
Qiuxiang, şi apoi toate femeile din sat s-au pus pe bocit. Ameţite de plâns,
nu s-au mai ferit de noroi şi s-au aşezat în fund pe jos, unele bătând cu
mâinile în pământ - din care a început să iasă foarte repede apă altele
înălţându-şi feţele şi acoperindu-şi gura cu vreo batistuţă, iar altele
acoperindu-şi ochii; toate slobozeau fel şi fel de plânsete. Plânsul a adus
după el şi alte elemente de scenă - „Noi eram pământul, preşedintele Mao
era Cerul, a murit preşedintele Mao, Cerul tot s-a prăbuşit... “
Printre sunetele muzicii funerare şi plânsetele femeilor, bărbaţii
scoteau şi ei sunete de jale, iar unii plângeau pe înfundate. Până şi moşierii,
chiaburii şi elementele contrarevoluţionare au dat fuga la auzul veştii şi,
stând la mare depărtare, plângeau încetişor.
În lumea dobitoacelor cum mă aflam, suferisem influenţe din partea
mediului, aşa că, deşi mă treceau şi pe mine valuri-valuri de înlăcrămată
emoţie, mintea îmi rămăsese destul de limpede. Mergeam printre oameni, îi
observam şi cugetam că în istoria modernă a Chinei nu mai existase nimeni
a cărui moarte să fie ca cea a preşedintelui Mao, cu un impact atât de intens.
Numeroşi oameni care nu vărsaseră o lacrimă la moartea mamei şi-au
înroşit ochii de lacrimi la moartea lui Mao Zedong. Dar există întotdeauna
şi excepţii, iar dintre cei peste o mie de oameni din satul Ximen, din rândul
cărora până şi moşierii şi chiaburii, care ar fi fost normal să îi poarte vrajbă
lui Mao Zedong, vărsau lacrimi şi plângeau amar la moartea lui şi tot din
rândul cărora toţi cei care munceau îşi aruncaseră din mâini uneltele la
auzul acestei veşti, doi nu hohoteau în plâns şi nici nu vărsau lacrimi în
tăcere, ci îşi vedeau de treburi, pregătindu-se pentru viaţa lor viitoare.
Unul era Xu Bao, celălalt era Lan Lian.
Xu Bao, care îşi pierduse chipul prin mulţime, mă urmărea încoace şi
încolo. La început nu-mi păsase că se ţine umbră după mine, dar apoi am
descoperit repede razele lacome şi sălbatice care-i scânteiau în ochi. Când
mi-am dat seama că privirea lui tot timpul rămâne neclintit ţintuită pe ouăle
mele bogate şi mari cât nişte papaya, m-am cutremurat de spaimă şi
indignare cum nu o mai făcusem niciodată. Într-un asemenea moment, Xu
Bao stătea cu gândul la ouăle mele, văzându-se de aici bine că moartea
preşedintelui Mao nu-l îndurerase. Cred că dacă aş fi putut să le spun
oamenilor care erau acum întristaţi de moartea preşedintelui Mao ce anume
căuta Xu Bao să facă, probabil că masele indignate l-ar fi omorât în bătaie
acolo unde se afla. Din păcate n-aveam cum să rostesc sunete omeneşti şi
tot din păcate oamenilor nu le păsa decât de durerea lor - nimeni nu-l băga
în seamă pe Xu Bao. E bine şi aşa, m-am gândit eu, Xu Bao, recunosc că
mi-a fost cândva frică de tine şi că şi acum mai am oarece teamă de mâna ta
cea iute ca fulgerul, dar de vreme ce până şi un asemenea personaj ca
preşedintele Mao a murit, eu, purcelul Al Şaişpelea, n-am să mai ţin seama
de viaţă şi de moarte. Te aştept, Xu Bao, lepădătură ce eşti, iar în seara asta
una din două, fie mor peştii, fie se rupe năvodul.
Celălalt om care n-a vărsat lacrimi la moartea preşedintelui Mao era
Lan Lian. Pe când ceilalţi se văitau întristaţi înăuntrul şi în afara curţii
familiei Ximen, el şedea pe pragul odăiţei sale din aripa de vest, ascuţind pe
o tocilă verzuie o seceră pe care se pusese peste tot rugină. Hârşâiturile
iscate le făceau oamenilor dinţii să scrâşnească şi inimile să li se amărască,
fiind în disonanţă cu momentul, precum şi foarte sugestive. Ajuns la capătul
răbdărilor, Jinlong i-a îndesat radioul în braţe soţiei lui, Huang Huzhu, şi, de
faţă cu tot satul, a alergat la Lan Lian, s-a îndoit de şale, i-a smuls acestuia
tocila din mâini şi a izbit-o cu putere de pământ. Tocila s-a spart în două.
Jinlong a zis, scrâşnind din dinţi:
— Tu eşti om, mă?
Lan Lian şi-a mijit ochii şi l-a măsurat din priviri pe Jinlong, care se
scutura din tot corpul de furie. S-a ridicat apoi cu încetul, cu secera în mână,
şi a spus:
— El a murit, eu trebuie să continui să trăiesc. Meiul de pe câmp
trebuie secerat.
Jinlong a apucat o căldare de fier cu fundul complet putrezit aflată
lângă staul şi-a azvârlit-o spre Lan Lian. Acesta nu s-a ferit, deşi căldarea l-
a izbit în piept, căzându-i după aceea la picioare.
Jinlong, căruia i se înroşiseră ochii de furie, a apucat o cobiliţă, a
ridicat-o sus de tot şi voia să-l izbească pe Lan Lian cu ea în cap, dar din
fericire a fost oprit de Hong Taiyue. Aşa a scăpat Lan Lian să nu-i spargă
capul şi să-i dea sângele. Hong Taiyue a spus ne-mulţumit:
— Lan, eşti prea de tot!
Din ochii lui Lan Lian au ţâşnit cu încetul lacrimi. Şi-a îndoit
picioarele, a îngenuncheat la pământ şi a spus cu tristeţe şi indignare:
— Cel care l-a iubit cel mai tare pe preşedintele Mao eu am fost, nu
voi, băi nepoţilor!
Oamenii n-au spus nimic, privindu-l năuci.
Lan Lian a început să bată cu mâinile în pământ, văicărindu-se şi
hohotind:
— Preşedinte Mao... şi eu am făcut parte din poporul
dumneavoastră... pământul meu dumneavoastră mi l-aţi dat...
dumneavoastră mi-aţi dat dreptul să merg la individual...
Plângând, Yingchun s-a dus în faţa lui, cu gând să-l tragă sus în
picioare, dar genunchii lui parcă prinseseră acolo rădăcini.
Picioarele lui Yingchun s-au moleşit şi a îngenuncheat şi ea, în faţa lui
Lan Lian.
Yingchun avea vârâtă în păr o crizantemă, iar un fluture mare şi
galben, asemenea unei frunze veştede, a plutit în jos din cais, ridicându-se şi
coborându-se şi într-un târziu lăsându-se pe crizantema aceea.
Să-ţi vâri în păr o crizantemă albă şi să-i plângi pe cei mai apropiaţi
era un obicei al satului. Femeile au alergat alandala la uşa lui Yingchun şi
au cules crizanteme din tufele albe de-acolo, vârându-şi-le în păr. Pesemne
că fiecare spera ca fluturele cel mare să zboare şi pe capul ei, însă acesta,
după ce s-a lăsat pe capul lui Yingchun, şi-a închis aripile şi nu s-a mai
mişcat.
 CAPITOLUL 32
Nesaţul îl face pe bătrânul Xu Bao să-şi piardă viaţa; Purcelul al
Şaişpelea goneşte după lună şi devine rege
Am plecat încetişor din curtea familiei Ximen şi de lângă oamenii
aceia care îl înconjuraseră pe Lan Lian neştiind ce să facă. Am zărit ochii
cei răi ai lui Xu Bao, ascuns cum era în mulţime. Presupuneam că banditul
ăsta n-o să îndrăznească acum să se ţină scai după mine, aşa că aveam timp
berechet ca să fac pregătirile de război.
Nu mai era nimeni în crescătoria de porci şi, cum se apropia de
amurg, iar ora mesei venise deja, cei şaptezeci şi ceva de porci din fericire
rămaşi în viaţă guiţau flămânzi, făcând tărăboi după mâncare. Tare-mi
venea să le deschid porţile şi să le dau drumul afară din cocini, numai că-mi
era teamă că o să mă sâcâie cu tot felul de întrebări. Flăcăilor, faceţi tărăboi,
strigaţi, acum nu pot să am treabă cu voi pentru că numai ce-am zărit umbra
cea alunecoasă a lui Xu Bao ascuns în spatele caisului cu gât strâmb. În
fapt, ca să spun mai exact, am simţit mirosul cel plin de neîndurare pe care
trupul acestui om crâncen îl răspândea. Mintea îmi lucra cu repeziciune,
cugetând la ce era de făcut. Să mă adăpostesc în cocină şi să ocup un colţ
din ea, cu zidul slujindu-mi drept paravan pentru a-mi proteja ouăle, era clar
cea mai bună alegere. O să stau trântit şi o să fac pe prostul, dar cu gând
limpede încolţit în inimă, iscodind, aşteptând şi dominând mişcarea prin
nemişcare. Xu Bao, hai, vino, tu vrei să-i iei ouăle lu’ băiatu’ ca să meargă
cu ceva băutură, iar băiatu’ vrea să ţi le facă bucăţele pe-ale tale, ca
răzbunare pentru dobitoacele pe care le-ai schilodit tu.
Amurgul lăsa treptat loc înserării, iar din pământ au început să se
ridice aburi plini de umezeală. Foamea sleise porcii de puteri, iar ei nu mai
strigau. În crescătorie era o linişte desăvârşită, doar valuri-valuri de
orăcăituri dând buzna dinspre sud-est. Simţeam cum suflul acela demonic
se apropie treptat-treptat şi mi-am dat seama că moşul urma să acţioneze.
De partea cealaltă a zidului meu cel scund a răsărit feţişoara lui sfrijită
asemenea unei castane uleioase şi pe care nu mai avea sprâncene şi nici
gene ori mustaţă. Surprinzător, mi-a zâmbit, iar de cum mi-a zâmbit, mi-a
venit să urinez. Ei, fir-ar mama ei, zâmbeşte tu cât vrei, că eu o să mă ţin. A
deschis uşa cocinii şi-a rămas în ea, fâcându-mi semn cu mâna, în timp ce
din gură mă chema, ţugu-ţugu! Voia să mă amăgească să ies din cocină. Am
ghicit pe loc planul lui mârşav: voia ca în acea fracţiune de secundă cât
ieşeam eu pe poartă să-mi extragă cu îndemânare ouăle. Nepoate, bine te-ai
mai gândit tu, dar moşu tău Al Şaişpelea n-o să se lase cu niciun preţ ispitit.
O să fac după cum am stabilit deja, n-o să mişc nici dacă se prăbuşeşte
acoperişul cocinii şi n-am să mă lăcomesc nici dacă-mi azvârli bucate
grozave în faţa ochilor. Xu Bao a scos o jumătate dintr-o turtă de mălai şi-a
aruncat-o în poarta cocinii. Nepoate, culege-o şi mănânc-o tu singur! Pe
când Xu Bao îşi isprăvea aşa şmecheriile în poartă, eu rămâneam trântit la
colţul zidului, nemişcând niciun centimetru. Băieţică ăsta s-a pus atunci să
mă ocărască crunt:
— Ei, fir-ar mama ei, porcul ăsta s-a prefăcut în vreun duh!
Dacă Xu Bao s-ar fi lăsat în acest punct păgubaş şi-ar fi plecat, aş fi
avut eu curajul să-l urmăresc şi să mă iau la luptă cu el? Greu de spus, nu se
ştie şi nici nu e musai să spun; oricum, esenţa e că Xu Bao n-a plecat -
lepădătura asta pentru care mâncatul ouălor de animal ajunsese dependenţă
era atras de bilele uriaşe dintre picioarele mele din spate, aşa că, fără să-i
pese de noroiul mustind de apă din cocina mea, s-a aplecat de şale şi-a intrat
înăuntru!
Indignarea şi groaza s-au întreţesut în mine, ca nişte flăcări albastre şi
galbene arzându-mi în creier. Vremea răfuielii venise. Mi-am încleştat
fălcile, controlându-mi impulsurile şi căutând pe cât cu putinţă să-mi
păstrez calmul. Moşulică, fă-te încoa’, aşa, mai aproape, mai aproape! Îmi
bag duşmanul în casă, îndrăznesc să mă lupt corp la corp, îndrăznesc să mă
lupt noaptea, aşa că hai! Când a ajuns la trei metri de mine a ezitat,
strâmbându-se şi scălâmbăindu-se ca să mă momească să mă las păcălit -
nepoate, hai, lasă-te! Hai, apropie-te, sunt doar un porc prostănac, n-o să
reprezint niciun fel de pericol pentru tine. Xu Bao pesemne că simţea şi el
că-mi supraestimase IQ-ul, aşa că şi-a slăbit vigilenţa şi-a venit cu încetul
înspre mine. Probabil că se gândea să se apropie ca să mă gonească de-
acolo, dar când s-a aplecat la o distanţă de doar un metru în faţa mea, am
simţit cum se întind muşchii pe mine aşa cum se încordează complet un arc
- săgeata era în coardă, să lansez atacul, şi chiar de avea picioarele iuţi ca de
purice tot avea să-i fie greu să scape cu fuga.
În acea clipă a fost de parcă nu voinţa mea îi comanda corpului, ci
corpul însuşi a lansat atacul din proprie iniţiativă, iar izbitura violentă a
lovit în burta lui Xu Bao. Corpul acestuia s-a ridicat plutind uşor în aer,
căpăţâna i s-a ciocnit de zid, iar el s-a prăvălit în locul unde-mi făceam eu
în mod obişnuit nevoile. El căzuse deja la pământ, dar tânguielile lui încă
pluteau în aer. Îşi pierduse puterea de luptă şi stătea întins ca un cadavru în
excrementele mele. De dragul prietenilor schilodiţi de el, am hotărât să-mi
îndeplinesc totuşi planul - să-l rânduiesc cu metodele lui. Simţeam o
oarecare aversiune în acest sens şi nu prea mă lăsa inima, dar, dacă îmi
pusesem asta în cap, trebuia să merg până la capăt. Ca atare, am muşcat cu
toată tăria de locul dintre picioarele lui. Dar gura mi-am simţit-o goală, de
parcă reuşisem doar să-i stric nădragii subţiri de pe el. L-am apucat din nou
de ei şi-am mursecat cu putere, sfâşâindu-i şi lăsând la vedere o imagine
înfricoşătoare - Xu Bao era eunuc de la natură! Imediat totul s-a întunecat în
mintea mea, dar apoi am priceput viaţa omului ăsta, am priceput de ce
simţea aşa ură faţă de ouăle animalelor mascul, am priceput din ce pricină
îşi rafinase el îndemânarea aceea unică de înlăturat testicule şi am priceput
şi de ce era aşa de lacom să ne mănânce ouăle. Se cheamă că era un individ
fără noroc. Pesemne că s-o fi încredinţat orbeşte în vorba aceea neghioabă
potrivit căreia dacă mănânci ceva, îţi creşte şi ţie acel ceva, trăgând speranţa
că piatra o să rodească dovleci şi copacul uscat o să dea muguri. În
înserarea adâncă, am zărit două dâre de sânge violet care se târau ca nişte
râme afară din nasul lui. Să fi fost individul ăsta atât de plăpând că împuns
aşa doar o dată să fi şi dat ortul popii? Am întins o copită şi i-am pus-o în
dreptul nărilor ca să-mi dau seama - nu mai ieşea aer, aoleu!, nepotul ăsta
chiar s-a dus! Îi audiasem pe medicii de la spitalul judeţean când
popularizau în rândul ţăranilor metodele de prim-ajutor şi o văzusem şi pe
Baofeng dând primul-ajutor unui tânăr care se înecase. Am făcut întru totul
după modelul lor, îndreptându-i corpul nepotului ăsta şi apăsându-l cu
ambele copite din faţă pe piept, apăsând, apăsând, folosindu-mă de toată
puterea din trup, până când i-am auzit coastele trosnind şi am văzut şi mai
mult sânge ţâşnindu-i din gură şi din nări...
Am stat în poarta cocinii şi-am chibzuit preţ de un moment, luând
apoi cea mai importantă decizie din viaţa mea: preşedintele Mao a murit, în
lumea oamenilor cu siguranţă aveau să se petreacă transformări uriaşe, iar
într-o asemenea clipă eu devenisem un porc ucigaş de oameni şi pătat de
sânge - rămânând la cres-cătorie, sigur mă aşteptau cuţitul măcelarului şi
oala de supă. Mi s-a părut că aud o voce îndepărtată făcând apel:
— Fraţilor, la revoluţie!
Înainte de a fugi în câmpie, am zis să-i ajut pe semenii mei care din
fericire rămăseseră în viaţă în urma molimei şi să le deschid porţile, ca să-i
las slobozi. M-am cocoţat într-un loc înalt şi-am strigat către ei:
— Fraţilor, la revoluţie!
Mă priveau dezorientaţi, neînţelegând deloc ce vreau să spun. Doar o
scroafa mică, pipernicită şi încă nedezvoltată, albă toată şi cu două pete
negre pe burtă, a alergat afară din rândul porcilor şi-a spus: „Mărite rege, eu
merg cu tine“. Dintre indivizii ceilalţi, unii s-au apucat să dea ocoluri în
căutare de hrană, iar alţii s-au întors alene în cocini, s-au trântit în noroi şi s-
au pus să-i aştepte pe oameni să vină să-i hrănească.
Am pornit spre sud-est luând-o cu mine pe scroafa cea mică.
Pământul era foarte moale şi, de cum călcai pe el, te înfundai până la
genunchi. În spatele nostru au rămas rânduri adânci de urme de copite.
Când am ajuns la canalul de irigaţie în care apa avea o adâncime de câţiva
stânjeni, am întrebat-o pe scroafă:
— Cum te cheamă?
— Mă chemă Petişoară, mărite rege.
— De ce?
— Pentru că am pe burtă două pete negre, mărite rege.
— Eşti din Yimeng, Petişoară?
— Nu, mărite rege.
— Dacă nu eşti din Yimeng, de unde eşti?
— Nici eu nu ştiu, mărite rege.
— Ei n-au vrut să vină niciunul cu mine, tu de ce-ai venit?
— Te slăvesc, mărite rege.
Văzând-o pe Petişoară aşa de neprihănită la minte, dar şi aşa de
zăpăcită, am simţit oarecare emoţie în sinea mea, dar şi oarecare dezolare.
Am împuns-o uşor cu râtul în burtă, ca să-mi exprim astfel prietenia, iar
după aceea am spus:
— Bine, Petişoară, acum noi ne-am desprins de cârmuirea oamenilor
şi ne-am dobândit libertatea, fiind asemenea strămoşilor noştri. Dar de-
acum înainte trebuie să ne luăm hrana bătuţi de vânturi şi somnul să ni-l
facem în roua nopţii şi să îndurăm fel şi fel de greutăţi: dacă ai păreri de
rău, mai e timp.
— Nu am păreri de rău, mărite rege, a zis Petişoară cu fermitate.
— Foarte bine atunci, Petişoară. Ia spune, ştii să înoţi?
— Ştiu.
— Bine!
 Am ridicat copita din faţă şi i-am dat una uşor peste fund, iar după
aceea am sărit primul în canalul de irigaţie.
Apa era călduţă şi blândă şi să te laşi îmbibat de ea era foarte plăcut.
Iniţial vrusesem să trec înot canalul şi să merg pe uscat, dar după ce m-am
aruncat în apă, mi-am schimbat gândul. La suprafaţă, apa din canal părea să
fie stătută şi să nu mişte deloc, dar după ce am intrat în ea mi-am dat seama
că se prelingea către nord cu o viteză de aproximativ cinci metri pe minut.
La nord se găsea râul cel învolburat folosit altădată pentru transportul
grânelor - râul pe care guvernul dinastiei manciuriene transporta grâne, râul
pe care navigau bărcile ce aduceau litchi concubinelor imperiale, râul în
care se vărsa şi apa din acest canal. Pe malurile sale se găseau altădată
bărbaţi care trăgeau bărcile arcuiţi de şale şi împingând cu călcâiele în
pământ, cu muşchii gambei întinşi şi tari ca oţelul şi cu sudoarea picurându-
le până la pământ. „Unde e oprimare, va fi şi împotrivire“ - aşa a spus Mao
Zedong. „Principiile marxiste sunt de o mie şi unu de feluri, dar într-o
ultimă analiză se reduc la unul singur: eşti îndreptăţit să te revolţi!“ Asta a
spus-o tot Mao Zedong. Curgerea apei şi flotabilitatea făceau ca, înotând
prin apa călduţă a canalului, să nu trebuiască să faci niciun efort. Doar ce-
am vâslit uşurel de câteva ori din picioarele din faţă şi-am simţit cum corpul
îmi înaintează cu repeziciune de rechin. Am întors capul şi-am aruncat un
ochi spre Petişoară - micuţa se ţinea îndeaproape după mine, bătând grăbită
cu picioruşele prin apă, cu capul sus, ochişorii luminoşi şi nările pufăind
aerul afară.
— Cum e treaba, Petişoară?
— Mărite rege... e bine... Vorbind cu mine, i-a intrat apă în nări, a
strănutat şi-a dat puţin din copite în devălmăşie.
Am întins o copită din faţă şi i-am trecut-o pe sub burtă, ridicând-o
apoi uşurel şi fâcându-i corpul în mare măsură să iasă din apă.
— Fătuţă, i-am zis, e bine, noi, porcii, suntem maeştri înnăscuţi la
înot, esenţa e doar să nu fii încordat. Ca oamenii ăia nesuferiţi să nu ne
descopere urmele, am hotărât să nu mergem pe uscat, ci pe apă. Ia spune,
poţi să continui?
— Pot, mărite rege, a zis ea suflând şi gâfâind.
— Bine, hai, caţără-te în spatele meu! Ea nu s-a învoit, ţinându-se
tare. M-am scufundat sub ea şi când mi-am ridicat corpul, era deja călare pe
mine. Cuprinde-mă strâns şi orice ar fi, să nu cumva să slăbesti strânsoarea!
 Cărând-o în spinare, am urmat canalul din partea de răsărit a
Crescătoriei din livada de caişi până când am ajuns la râu. Acesta tălăzuia
vijelios spre răsărit. La apus, norii aprinşi ai înserării se schimbau în fel şi
chip, în dragoni verzi şi tigri albi şi lei şi câini sălbatici, iar o mie de raze
roşietice săgetau printre ei, scăldând în splendoare toată suprafaţa râului.
Din pricină că în amândouă malurile se găseau despicături, apele scăzuseră
în chip limpede. Între zăgazuri se formaseră praguri de ambele părţi. Pe
acestea, sălciile roşii şi dese îşi aveau ramurile slabe aplecate toate către est,
semn că fuseseră bătute de curenţii rapizi ai râului. Pe ramuri şi pe frunze
atârna un strat gros-gros de mâl. Deşi puterea râului se molcomise, de cum
intrai în mijlocul apei, îl simţeai la fel de învolburat ca mai înainte, cu elan
nemăsurat, şi cutremurându-te şi băgându-ţi spaima-n suflet. Cu deosebire
cum era aşa scăldat în lumina norilor aprinşi pe jumătate din cer, avea o
cuprindere atât de vastă, încât cei ce n-au fost acolo nu au cum să şi-l
închipuie.
Îţi spun, Lan Jiefang, călătoria pe care eu, porcul, am făcut-o în acel
an prin apele râului este o faptă măreaţă din istoria ţinutului Gaomi din
nord-est. Tu, băieţică, erai pe vremea aceea în amonte, pe malul opus, unde
voi vă urcaserăţi pe zăgaz şi stăteaţi de gardă acolo, ca nu cumva apa să vă
înece fabrica de prelucrare a bumbacului. Eu o căram în spate pe Petişoară
şi coboram spre est urmând curentul, experimentând astfel direct suprema
179
artisticitate a poeziei Tang. Plutind pe valuri în mijlocul râului... - ...
valurile ne urmăreau, ... eram urmăriţi de valuri, ... valurile urmau alte
valuri. Râule, cum de ai tu o aşa de uriaşă putere, de rostogoleşti mâlul şi
duci în plutire cocenii de porumb şi de sorg şi vrejurile de cartofi dulci, la
fel ca şi copacii cei mari cărora le-ai smuls până şi rădăcinile, gonind înspre
Marea de Răsărit, fără să te mai întorci? Îi aruncaseşi pe mulţi dintre porcii
morţi de la Crescătoria noastră din livada de caişi printre tufişurile de
cătină, unde se umflaseră, putreziseră şi răspândeau putoare; zărindu-i, am
simţit şi mai mult că urmând curentul spre josul râului dimpreună cu
Petişoară însemna a trece dincolo de starea de porc, a trece dincolo de boala
roşie şi a trece dincolo şi de epoca deja încheiată a lui Mao Zedong.
Ştiu că Mo Yan a descris în romanul său, Cronica creşterii porcilor,
cadavrele porcilor zvârlite în râu şi care plutiseră în josul acestuia. Aşa a
scris el:
Mai bine de o mie de porci morţi de la Crescătoria din livada cu caişi, rânduiţi în şiruri
maiestuoase, au putrezit în apă, s-au umflat, au explodat, au fost roşi de viermi şi sfâşiaţi în
 bucăţi de peşti, plutind fără să se oprească nicio clipă şi dispărând într-un târziu în talazurile
cele neţărmurite ale vastei Mări de Răsărit, înghiţiţi, dizolvaţi, prefăcuţi în fel de fel de
substanţe, intraţi în măreaţa circulaţie a materiei care niciodată nu încetează...

Nu pot spune că băieţică ăsta n-a scris bine, doar că a ratat ocazia:
dacă ar fi văzut scena cu mine, purcelul Al Şaişpelea, cărând-o pe Petişoară
şi coborând în urma valurilor prin curgerea de un auriu închis a râului, n-ar
mai fi scris despre morţi, ci i-ar fi slăvit pe cei vii, pe noi, pe mine! Eu eram
vitalitatea, eram ardoarea, libertatea, iubirea, eram cel mai minunat
spectacol al vieţii de pe faţa pământului!
Am coborât aşa urmând curentul, cu faţa către luna din cea de-a
şaisprezecea noapte a lunii a opta din calendarul lunar, una mult diferită de
cea din noaptea în care v-aţi căsătorit voi. Luna din noaptea aceea se
coborâse din ceruri, cea din noaptea asta răsărise din apă. Era însă la fel de
dolofană şi bogată, iar când a răsărit din apă, era roşie ca sângele, ca un
prunc proaspăt venit pe lume prin vaginul universului, scâncind şi picurând
o apă însângerată care i-a schimbat culoarea şi apei râului. Luna de atunci
fusese mieroasă şi plină de mâhnire şi venise anume pentru nunta voastră;
cea de acum era tragică şi înălţătoare şi cu totul mohorâtă şi venise anume
pentru decesul lui Mao Zedong. L-am zărit pe Mao Zedong şezând în lună -
trupul lui corpolent apăsa făcând-o să capete o formă ovală înfăşurat în
steagul roşu, ţinând între degete o ţigară şi înălţându-şi uşor capul cel greu,
pe faţă cu o expresie de om adâncit în gânduri.
Cu Petişoară în spinare, am coborât aşa, pe urmele lunii şi pe urmele
lui Mao Zedong. Voiam să ne apropiem mai mult de lună, ca să putem
vedea şi mai limpede faţa lui Mao Zedong. Pe măsură ce înaintam însă,
înainta şi luna şi, oricât de puternic vâsleam, făcându-mi trupul la fel de iute
ca torpilele care alunecă lipite de apă, distanţa faţă de lună nu se schimba
deloc. Petişoară era în spatele meu şi mă lovea cu copitele din spate în
burtă, scoţând strigăt după strigăt:
— Haide, haide!
Parcă eram un cal pe care-l călărea ea.
Am descoperit că în urmărirea lunii nu ne aflăm doar eu şi Petişoară -
foarte multe vieţuitoare din râu, crapi cu aripioare aurii, ţipari cu şiră
verzuie, ţestoase cu carapace rotundă, toate în număr mare, făceau acelaşi
lucru. În timp ce înotau, crapii se foloseau deseori de puterea apei ca să sară
la suprafaţă, iar corpurile lor plate răspândeau nespusă splendoare în lumina
lunii, ca nişte giuvaiemri. Ţiparii şerpuiau prin apă, trupurile lor asemenea
argintului curat iar apa asemenea gheţii făcându-i să pară că patinau.
Ţestoasele, bizuindu-se pe flotabilitatea corpurilor lor plate şi pe marginile
mlădioase ale carapacelor, ca şi pe impulsul pe care îl iscau membrele lor
cu membrane cărnoase în timp ce vâsleau cu putere şi tărie, alunecau cu
repeziciune cu trupurile lor în aparenţă neîndemânatice la suprafaţa apei,
asemenea bărcilor pe pernă de aer. De multe ori mi s-a părut că toţi crapii
cei roşii au zburat deja în lună şi că au căzut lângă Mao Zedong, însă
pironindu-mi ochii pe ei îmi dădeam seama că era o senzaţie greşită. Totuşi,
oricât de bine îşi executau numărul favorit vieţuitoarele acestea ale apei,
dându-şi toată silinţa să prindă luna din urmă, distanţa faţă de aceasta nu se
micşora deloc.
Pe când coboram aşa urmând curentul, prin tufişurile de cătină de pe
amândouă malurile care nu cu multă vreme în urmă fuseseră înecate de
apele dezlănţuite ale râului, licuricii strânşi în grupuri mari şi-au aprins
lampioanele verzi de la fund, rostogolind lumină verde peste bancurile de
nisip şi făcând să pară că pe amândouă părţile râului cel roşu s-ar mai fî
aflat încă două fire de apă verzi, mult ridicate deasupra lui. Şi acesta era un
miracol rar văzut printre oameni, păcat că băieţică de Mo Yan nu l-a zărit.
Mai târziu, când m-am reîntors în viaţă drept câine, l-am auzit cu
urechile mele pe Mo Yan spunându-ţi că vrea să scrie prin Cronica creşterii
porcilor un roman măreţ şi că vrea de asemenea să se folosească de Cronică
pentru a-şi deosebi scriitura de stilul celor ce stăpânesc formula secretă a
scrierii romanelor măreţe, întocmai precum balenele din oceanele cele
nesfârşite, cu trupul lor greoi, respiraţia fornăitoare şi felul lor de a naşte pui
vii scăldaţi în sânge, se deosebesc de rechinii cei cu formă graţioasă,
mişcări agere, aroganţi şi nemiloşi. Îmi amintesc că atunci l-ai sfătuit să
scrie despre lucruri mai nobile, de exemplu despre iubire, despre prietenie,
despre flori sau despre pini - ce rost avea să scrie despre porci? „Porc“ şi
„măreţ“ se potrivesc unul cu celălalt? Pe vremea aceea, încă erai demnitar şi
deja te culcaseşi în secret cu Pang Chunmiao, dar tot mai aveai un aer plin
de moralitate şi solemnitate, aşa că de aceea i-ai vorbit aşa lui Mo Yan. Te
uram de mă mânca la rădăcina dinţilor să sar la tine, să te muşc şi să te fac
să-ţi mai închizi gura aia nobilă, dar m-au împiedicat simţirile strânse între
noi de atâţia ani, aşa că m-am stăpânit şi nu m-am pus cu botul pe tine. În
fapt, nobleţea sau lipsa ei nu vin din ce scrii, ci din cum scrii. Iar pentru
nobleţe oricum nu există un standard unitar. De pildă tu, om însurat, ai
lăsat-o cu burta la gură pe o fată mai tânără cu douăzeci de ani şi mai bine
decât tine, virgină, iar după aceea ţi-ai lăsat slujba şi ţi-ai părăsit familia,
fugind cu fătuca; până şi câinii din capitala de judeţ îţi ocărau mârşăvia, dar
băieţică de Mo Yan spunea dimpotrivă că era deosebit de nobil din partea ta
că ţi-ai părăsit demnitatea şi-ai fugit. Aşa că pe vremea aceea socoteam că,
dacă Mo Yan ar fi văzut scena cu noi şi vieţuitoarele apelor urmărind luna şi
pe Mao Zedong şi ar fi descris-o în Cronică, ambiţiile lui e foarte posibil să
fi reuşit să se realizeze. E chiar păcat că n-a putut să vadă cu ochii lui scena
magnifică petrecută seara, în ziua de nouă a noua din anul 1976, care era şi
ziua a şaisprezecea din luna a opta după calendarul lunar, pe râul învolburat,
în tufişurile de sălcii de pe cele două maluri, ca şi pe diguri şi zăgazuri. Din
această pricină, Cronica creşterii porcilor e o carte apreciată de o extrem de
mică minoritate şi nemenţionată de marea majoritate a oamenilor onorabili.
La graniţa dintre judeţul Gaomi şi judeţul Pingdu se află un ostrov
numit Limba de nisip a familiei Wu, care împarte râul în două, cu un braţ
curgând către nord-est, iar celălalt către sud-est; după ce dau aşa ocol, cele
două braţe se întâlnesc din nou nu departe de satul Două Judeţe. Suprafaţa
ostrovului era cam de opt kilometri pătraţi, iar Gaomi şi Pingdu se sfădiseră
de multe ori cu privire la apartenenţa acestui banc de nisip, mai apoi pur şi
simplu trecut în administrarea unităţii pentru producţie şi construcţie din
zona militară, care întemeiase acolo o crescătorie de cai; ulterior, structura
fusese suprimată, iar ostrovul decăzuse ajungând un loc părăsit, plin de tufe
de cătină şi de trestie, dar fără oameni. Luna cu Mao Zedong în ea a plutit
până acolo, iar apoi a sărit pe neşteptate în sus, a făcut o mică pauză pe
vârfurile cătinei, iar după aceea s-a ridicat în zbor cu repeziciune, scuturând
la o parte apa râului precum o ploaie iute. Râul s-a împărţit în chip
neaşteptat în două braţe, iar o mică parte dintre vieţuitoarele din apă, care
aveau reacţii agere, l-au urmat, în timp ce majoritatea, din pricina inerţiei şi
a forţei centrifuge - dar în fapt şi din cauza atracţiei materiale a lunii şi a
celei psihologice a lui Mao Zedong -, s-au ridicat drept în zbor, iar apoi s-au
prăvălit printre vârfurile cătinei şi în mijlocul stufărişului. Imaginează-ţi, te
rog, o clipă această scenă: apa cea repede a râului s-a desfăcut deodată în
două, iar prin gaura din mijloc, grupurile mari de crapi roşii, ţipari albi şi
ţestoase cu carapace neagră, cu posturi extrem de romantice, au zburat către
lună, dar când au ajuns la punctul culminant, au fost trase înapoi de atracţia
pământului şi, cu toate arcurile cele frumoase şi scânteietoare pe care le
desenaseră, tot s-au prăvălit destul de jalnic la pământ. Cele mai multe
dintre aceste vieţuitoare şi-au pierdut solzii şi şi-au rupt aripioarele sau şi-au
crăpat botul ori şi-au făcut bucăţi carapacea, devenind mâncare pentru
vulpile şi mistreţii care vegheau acolo, şi doar o foarte mică minoritate, în
temeiul unei puteri fizice super mari şi al unui noroc de primă mână, au
ţopăit zbătându-se înapoi în apa râului şi plutind după aceea spre nord-est
sau sud-est.
Pentru că trupul meu era foarte greu şi o mai căram în spate şi pe
Petişoară, chiar dacă m-am înălţat în văzduh în acea clipă, m-am ridicat
cam până la trei metri şi am şi început să cobor. Coroanele cele extrem de
elastice ale cătinei au jucat un rol de amortizare însemnat, făcându-ne să
scăpăm nevătămaţi. Pentru vulpile de acolo, noi reprezentam un monstru
gigantic pe care nu puteau să-l mănânce; pentru porcii mistreţi cei cu partea
din faţă foarte dezvoltată şi cu fundurile ascuţite, trebuia să fim rude
apropiate, iar ei n-aveau să-şi mănânce semenii. Picaţi pe acest ostrov,
aveam să fim în siguranţă.
Pentru că le era foarte uşor să dobândească de mâncare, iar bogăţia
nutriţională a acesteia era extrem de mare, şi vulpile, şi porcii erau peste
cuviinţă de graşi. Că vulpile mâncau peşte era lucru normal; dar când am
văzut mai bine de zece mistreţi mâncând şi ei peşte, am fost mai mult decât
surprinşi. Deja deveniseră mofturoşi, mestecau doar creierul şi icrele, iar
bunătatea de carne nici de mirosit n-o miroseau.
Mistreţii ne-au privit vigilenţi, iar apoi s-au îmbulzit treptat-treptat
către noi. Aveau toţi în ochi priviri crunte, iar colţii lor cei lungi erau palizi
şi înfiorători în lumina lunii. Petişoară s-a lipit strâns-strâns de burta mea şi
i-am simţit corpul tresăltând violent. Luând-o cu mine, m-am retras şi m-am
retras, căutând pe cât cu putinţă să nu las trupele lor care mă învăluiau în
evantai să se reunească. I-am numărat, erau nouă, nouă cu toţii, şi masculi,
şi femele, toţi în jur de o sută de kilograme, cu capete şi râturi alungite,
ţepene şi neîndemânatice, urechi ascuţite de lup, coame lungi-lungi şi
corpuri negre scânteind sclipicioase; erau mai mult decât bine hrăniţi, iar
din trupuri le iradia puterea sălbăticiei. Eu cântăream două sute cincizeci de
kilograme, eram lung cât o bărcuţă mică şi, întors iar pe lume după ce
fusesem om, măgar şi taur, aveam şi înţelepciune, şi tărie; într-o luptă unul
la unul, niciunul nu mi-ar fi fost adversar, dar să mă pun cu toţi nouă în
acelaşi timp era moarte sigură. Mă gândeam atunci doar să mă retrag, să mă
retrag, să mă retrag până la malul apei, să-i fiu pavăză Petişoarei până fuge
ca să scape cu viaţă şi să mă lupt după aceea cu ei în inteligenţă şi curaj.
Mâncaseră atâta creier de peşte şi-atâtea icre, că mintea trebuia să le fie
ascuţită cam cât a vulpilor. Fireşte deci că n-am putut să le-arunc praf în
ochi cu privire la intenţiile mele. I-am văzut pe doi dintre ei luând-o pe
flancuri şi învăluindu-mă din spate, cu gândul să închidă împresurarea
înainte să mă retrag la râu. Mi-am dat brusc seama că a o ţine întruna în
retragere înseamnă a o apuca pe un drum fără întoarcere şi că trebuie să ies
la atac cu mare curaj, să strig stânga, dar să lovesc dreapta, să le sparg
împresurarea şi, ajuns în zona largă din mijlocul ostrovului, să imit tactica
războiului de partizani a lui Mao Zedong şi să-i stârnesc, distrugându-i unul
câte unul. Am frecat-o uşor pe Petişoară şi i-am transmis intenţiile mele. Ea
a zis uşor:
— Mărite rege, scapă singur, nu trebuie să-ţi pese de mine!
— Cum se poate una ca asta? Ne suntem unul altuia sprijin în viaţă,
ne iubim ca fraţii, cât trăiesc eu, trăieşti şi tu.
M-am repezit pe neaşteptate înspre masculul care se apropia drept în
faţa mea, iar el s-a retras în panică, însă corpul meu a cotit deodată şi s-a
aruncat înspre femela aflată la sud-est de mine. Când capul i s-a izbit de al
meu, a iscat un sunet ca de vas de ceramică care se face ţăndări şi i-am zărit
corpul rostogolindu-se la un stânjen depărtare. Spărsesem o breşă în
împresurare, dar în spate le simţeam deja pufăieliie. Am scos un strigăt
puternic şi am zburat în goană către sud-est. Petişoară nu m-a urmat însă.
Am frânat iute din copite şi m-am răsucit brusc ca să fac joncţiunea cu ea,
dar sărmana Petişoară, iubita Petişoară, singura care a primit să mă urmeze,
credincioasa şi devotata Petişoară fusese deja prinsă de fund de gura unui
mistreţ feroce. Răcnetul ei jalnic a îngheţat lumina lunii, iar eu am zbierat
tare: „Dă-i drumul!“ Şi fără să-mi mai pese de ceva, m-am năpustit spre
masculul acela.
— Mărite rege, fugi, lasă-mă pe mine, a strigat Petişoară.
Auzindu-mă până aici, nu eşti oare măcar puţin mişcat? Nu simţi oare
că noi, porci cum eram, aveam fapta nobilă? Individul ăla o apucase pe
Petişoară de fund şi o murseca necontenit, iar plânsetul ei aproape că mă
smintea, ce aproape că mă smintea?, mă smintea de-a binelea, fir-ar mama
ei! Dar doi vieri care s-au năpustit dintr-o parte mi s-au pus în drum în timp
ce căutam să o salvez. Nu mai aveam cum să mă mai gândesc la tactici şi
strategii, aşa că l-am luat la ţintă pe unul şi m-am năpustit peste el. N-a mai
apucat să se ferească şi l-am muşcat crunt de gât. Am simţit cum dinţii îmi
trec prin pielea lui cea tare şi elastică şi cum îi ating oasele gâtului. A făcut
un rostogol ca să scape, în timp ce eu simţeam în gură numai sânge urât
mirositor şi păr care mă gâdila. Când eu l-am muşcat pe tip de gât, celălalt
vier m-a muşcat de piciorul din spate. Am ridicat copitele precum măgarii şi
caii şi-am dat din ele brusc spre înapoi - o iscusinţă pe care o deprinsesem
pe când eram măgar -, iar copitele l-au nimerit în obraz. M-am răsucit şi m-
am năpustit peste individ, dar el a tulit-o zbierând. Durerea de la piciorul
din spate era greu de suportat, insul ăla mă jupuise de-o bucată de piele şi
sângele-mi picura peste tot; în acea clipă nu-mi păsa însă de piciorul meu -
înălţându-mă în aer şi şuierând ca vântul, l-am izbit pe soiul ăla rău care o
muşcase pe Petişoara mea. Am simţit că sub izbitura mea violentă, toate
măruntaiele lui s-au făcut bucăţi; niciun icnet n-a mai icnit, a căzut la
pământ şi a murit. Petişoara mea era şi ea la ultima suflare. Am sprijinit-o
cu copitele din faţă, dar maţele îi ieşeau gâlgâind afară din burta sfâşiată.
Nu-mi trecea deloc prin minte cum să acţionez în privinţa lucrurilor astea
fierbinţi, alunecoase şi mirositoare. N-aveam nici cea mai vagă idee ce să
fac. Am simţit durere mare în inimă:
— Petişoară, Petişoară, lumina ochilor mei, nu te-am apărat...
Petişoara s-a sforţat să-şi deschidă ochii, privindu-mă cu o privire alb-
albăstruie şi reavănă, a gâfâit anevoios, a scuipat sânge şi spumă şi-apoi a
zis:
— N-o să-ţi mai zic mărite rege, o să-ţi zic frăţioare, se poate?
— Zi-mi, zi-mi, am spus plângând, surioara mea, făptură cea mai
dragă mie...
— Frate... sunt fericită... de-adevăratelea sunt fericită...
Spunând asta, s-a oprit din respirat, iar membrele i s-au întins ţepene
ca patru beţe.
— Surioară...
Vărsând aşa lacrimi, m-am ridicat în picioare cu hotărârea că trebuie
180
să mor, întocmai ca Xiang Yu pe malul Fluviului Wu. M-am apropiat pas
cu pas de mistreţii aceia.
S-au grupat şi s-au dat înapoi, alarmaţi, dar cu rost şi rânduială; când
m-am năpustit spre ei, s-au răspândit care încotro, prinzându-mă la mijloc.
Nu aveam nicio tactică, izbeam cu capul, muşcam, îi ridicam în rât, îi
izbeam cu umerii, luptându-mă întru totul pe viaţă şi pe moarte, rănindu-i
pe toţi şi fiind şi eu puzderie de răni. Când războiul ne-a purtat în zona din
mijloc a ostrovului, în faţa zidurilor căzute şi părăginite ale şirului de case
acoperite cu olane din crescătoria de cai abandonată, am zărit o siluetă
cunoscută aşezată pe o iesle de piatră pe jumătate îngropată în noroi.
 — Diao, tu eşti? am strigat eu tare.
— Frate, ştiam că o să vii! După ce mi-a grăit aşa, Diao Xiaosan şi-a
întors capul şi le-a zis mistreţilor: Nu mai pot să vă fiu rege, el este regele
vostru adevărat!
Mistreţii au ezitat un moment, apoi au îngenuncheat simultan pe
picioarele din faţă şi-au strigat lovind cu râturile în pământ:
— Trăiască măria sa, regele! Trăiască!
Voiam să spun ceva, dar, cu lucrurile ajunse în acest punct, ce mai era
de spus? În felul acesta haotic, am devenit regele mistreţilor din acest ostrov
şi le-am primit omagiile, în timp ce regele oamenilor şedea aşezat pe Lună,
după ce se înălţase în zbor la o distanţă de 380 de mii de kilometri faţă de
Pământ. Luna cea enormă se micşorase de ajunsese doar o tipsie de argint,
iar silueta regelui oamenilor, chiar şi cu un telescop de mare putere, tot ar fi
fost greu de văzut limpede.
 CAPITOLUL 33
Cu gândul la cele de demult, Al Şaişpelea îşi vizitează satul natal;
Hong Taiyue se îmbată criţă şi face tărăboi în cârciumă
„Zilele şi anii sunt suveică de iuţi, timpul săgeată zboară de repede“;
iată că pe nesimţite se făcea ai cincilea an de când eram rege peste acest
ostrov pustiu şi nelocuit.
La început, căutasem să aplic monogamia pe ostrov, crezând că
experimentarea acestei reforme produse de civilizaţia umană va atrage după
sine urale de veselie şi nicidecum că va întâmpina o intensă opoziţie. Nu
numai scroafele s-au opus, ci chiar şi vierii, care în mod limpede ieşeau în
câştig, şi-au exprimat bodogănind nemulţumirea. Am fost pus în încurcătură
şi m-am dus la Diao Xiaosan să-i cer sfatul, iar el, trântit în adăpostul de
paie pe care-l durasem anume pentru el să-l ferească de vânt şi să-l apere de
ploaie, mi-a zis cu mare răceală:
— Poţi să nu fii rege, dacă vrei, dar dacă eşti rege trebuie să faci
treburile conform regulilor.
M-am văzut silit să consimt în tăcere la această lege a junglei crudă şi
nemiloasă, am închis ochii, mi-am închipuit-o pe Petişoară, mi-am
închipuit-o pe Fluturaş-vrăjitor, mi-am închipuit o măgăriţă cu o figură
nedesluşită, ba mi-am închipuit chiar şi nişte umbre şi mai nedesluşite de
femeie, şi m-am împreunat la nimereală cu scroafele. Unde se putea să scap,
căutam pe cât cu putinţă să scap, unde se putea trage chiulul şi face treabă
de mântuială, trăgeam chiulul şi făceam treabă de mântuială, dar şi aşa, de
câţiva ani încoace, pe ostrov răsăriseră câteva zeci de corcituri de toate
culorile, unele aurii, altele negre-verzui, iar altele înţesate de pete,
asemenea dalmaţienilor care-şi arată adesea chipul în reclamele voastre.
Haita asta de corcituri păstrase în mare caracteristicile fizice ale mistreţilor,
dar ca înţelepciune erau cu un cap peste mamele lor, era lucru lămurit. Iar
când haita s-a făcut mare, deja nu mai aveam cum să duc până la capăt o
muncă atât de dificilă de împreunare. De fiecare dată când scroafelor le
venea vremea să fie în călduri, mă jucam cu ele jocul de-a evaporarea. Dacă
regele nu era, scroafele pârjolite de focul poftelor se vedeau silite să-şi
coboare standardele. Asta a făcut ca aproape fiecare vier să aibă ocazia să
se împreuneze. Descendenţii au fost de o varietate şi mai mare - unii
semănau cu nişte capre, alţii cu câinii, alţii cu lincşii, şi, cel mai
înfricoşător, o corcitură a fătat un monstru cu nasul lung-lung, de ziceai că-i
pui de elefant.
În aprilie 1981, vremea când caişii sunt în floare şi scroafele sunt în
călduri, am înotat din locul în care râul se ramifica până pe malul de sud.
Stratul de suprafaţă al apei era cald, cel inferior era rece ca gheaţa. În locul
unde apa caldă de suprafaţă şi cea rece din adânc se întâlneau, bancuri după
bancuri de peşti migratori urcau împotriva curentului, iar spiritul acesta de
care dădeau dovadă avansând curajos, fară să le fie frică de greutăţile
drumului şi gata să-şi dea şi viaţa ca să se întoarcă la râul mumă, mă
cutremura adânc: am stat mult timp pe un prag de râu, uitându-mă la
siluetele lor alb-cenuşii care se străduiau să-şi penduleze cozile şi
aripioarele, înaintând cu toată însufleţirea şi curajul, şi-am rămas cufundat
în gânduri vreme îndelungată.
În anii de dinainte când mă jucasem de-a evaporarea, nu părăsisem
niciodată ostrovul. Pe acesta, ierburile şi copacii erau luxuriante, iar în sud-
est mai era şi o dună ţuguiată pe care creşteau câteva zeci de mii de pinişori
nu mai groşi decât gura unui bol; sub ei se făcuse un desiş de arbuşti în care
era floare la ureche să-ţi găseşti ascunziş. În acest an, m-a străbătut deodată
un gând ciudat, de fapt nu un gând ciudat, cât o necesitate lăuntrică presantă
- simţeam că trebuie să mă întorc la Crescătoria din livada de caişi şi în
satul Ximen; era de parcă trebuia să mă duc la o întâlnire stabilită cu mulţi
ani înainte şi pe care nu era uşor să o schimbi.
Se apropiau deja patru ani de când fugisem însoţit de Petişoară de la
Crescătoria de porci din livada de caişi, dar m-aş fi putut întoarce şi cu ochii
închişi, pentru că vântul călduţ de apus purta mireasma florilor de cais şi
pentru că, în fond, de acolo eram de baştină. Am mers spre apus pe drumul
strâmt, dar deosebit de neted, care urma creasta zăgazului. La sud de zăgaz
se găsea o câmpie vastă, în timp ce la nord cătina se ridica şi cobora
necurmat. Pe pantele zăgazului creşteau nişte salcâmi pitici destul de
piperniciţi, acoperiţi de o iederă cu totul smintită ale cărei pâlcuri-pâlcuri de
flori albe răspândeau o mireasmă înăbuşită, asemenea cuişoarelor.
Clarul de lună era, bineînţeles, foarte frumos, dar, prin comparaţie cu
cele două luni pe care ţi le-am zugrăvit mai sus cu îndoită cerneală şi belşug
de culoare, luna din seara aceea se afla sus de tot, părând că se află cu
mintea în altă parte. Nu s-a mai lăsat în jos din înălţimea ei şi nici nu şi-a
mai schimbat culoarea ca să-mi ţină tovărăşie şi să mă urmărească,
semănând cu o femeie nobilă, pe cap cu o pălărie cu multe pene vârâte în ea
şi faţa acoperită cu un văl de un alb imaculat, cocoţată pe capra unei trăsuri
şi zorind cu mare grabă.
Când am ajuns la acel mu şi şase fen de pământ căpos al lui Lan Lian,
mi-am oprit copitele care goneau zorite către vest în urmărirea lunii. M-am
uitat spre sud şi am văzut că pământurile brigăzii din satul Ximen, de pe
ambele laturi ale pământului lui Lan Lian, erau pline ochi de duzi cu frunze
voinice, sub care câteva femei culegeau dude la lumina lunii. Scena m-a
mişcat, ştiam că în vremurile de după Mao Zedong, la sate avuseseră loc
schimbări. Pământul lui Lan Lian era cultivat tot cu grâu şi tot din acelaşi
soi vechi. Rădăcinile bine dezvoltate ale duzilor de pe ambele părţi ale
ogorului său în mod clar sugeau din hrana pământului lui, şi grâul fusese
limpede afectat cam pe patru rânduri - era scund şi firav şi cu spicul
pipernicit ca o muscă de mic. Se prea poate să fi fost o altă mutare ticăloasă
de-a lui Hong Taiyue menită să-l aranjeze pe Lan Lian - să te văd, ţărane la
individual, cum o să faci faţă! În lumina lunii, lângă duzi, am zărit o umbră
care se bălăngănea. Săpa adânc la un şanţ, cu spinarea goală, jurat să se
întreacă în toate cu comuna populară. Între pământul lui şi duzii brigăzii de
producţie, ieşea la iveală un şanţ subţire şi adânc; retezase de asemenea cu
cazmaua lui ascuţită numeroase rădăcini galbene de dud. Lucrul părea ieşit
din comun. Să-ţi sapi un şanţ pe pământul tău nu era pricină să ţi se aducă
vreo învinuire, dar retezând rădăcinile copacilor brigăzii intrai sub
suspiciunea de distrugere a proprietăţii publice. Văzând în depărtare corpul
neîndemânatic ca un urs al lui Lan Lian şi acţiunea lui pripită şi
nechibzuită, mintea o clipă mi s-a întunecat. Dacă ar fi aşteptat ca duzii să
crească înalţi până la cer, pământul gospodarului individual Lan Lian ar fi
devenit sterp. La scurtă vreme am aflat că judecata mea era întru totul
greşită. În acest moment, brigada de producţie deja se făcuse praf şi
pulbere, iar de comuna populară mai rămăsese doar numele. Reforma
agrară intrase deja în etapa de împărţire a pământurilor către gospodării.
Pământurile de lângă ogorul lui Lan Lian fuseseră deja distribuite, iar
hotărârea de a planta duzi sau a cultiva grâne era strict individuală.
Picioarele m-au purtat la Crescătoria de porci din livada de caişi.
Caişii încă existau, dar cocinile dispăruseră fără urmă. Deşi nu avea niciun
semn anume, am recunoscut dintr-o privire caisul bătrân cu gâtul strâmb. În
jurul lui se ridicase un ţarc de protecţie din uluci de lemn, pe care era prinsă
în cuie o pancartă cu cuvintele „Cais auriu cu fire roşiatice“. Văzând-o, mi-
am amintit de clipele în care sângele fierbinte al lui Diao Xiaosan a udat
rădăcinile acestui cais. Fără sângele lui, caisele n-ar fi avut fire sângerii şi
nu s-ar fi prefăcut într-o comoară în rândul fructelor, cumpărată an de an de
cei de la prefectură la preţ ridicat. Mai mult, după cum am aflat eu mai apoi,
caisele din acest cais îl făcuseră pe Jinlong, care îl înlocuise pe Hong Taiyue
în funcţia de secretar al filialei de partid de la brigadă, să stabilească
legături strânse cu şefii de la judeţ şi de la oraş, netezindu-i astfel drumul
către bogăţiile şi onorurile de mai târziu. Desigur că am zărit şi caisul acela
bătrân ale cărui ramuri se aplecau în cocina mea, care însă nu mai exista.
Locul în care, în anii de demult, stăteam trântit şi dormeam sau îmi lăsam
gândurile să zboare era acum cultivat cu alune. M-am ridicat brusc în
picioare şi mi-am sprijinit copitele din faţă pe cele două crăci pe care
altădată mi le sprijineam aproape în fiecare zi. Mişcarea m-a afectat în mod
limpede, corpul îmi era enorm în comparaţie cu acele vremuri şi mult mai
greoi, iar pentru că de multă vreme nu mai stătusem în picioare ca oamenii,
se vedea în chip lămurit că iscusinţa în această privinţă mi se cam dusese.
Una peste alta, în seara aceea m-am tot învârtit şi-am rătăcit prin livadă, iar
străbătând din nou vechile mele locuri, în inimă îmi ţâşneau deseori
amintirile celor trecute; aceste emoţii arătau că ajunsesem deja la jumătatea
vieţii. Da, chiar aşa, ca porc se poate spune despre mine că eram trecut prin
ciur şi prin dârmon.
Am descoperit că cele două şiruri de odăi oferite crescătorilor pentru
muncă şi reşedinţă ajunseseră camere pentru sericicultură. Am zărit lămpile
luminoase de dinăuntru şi mi-am dat seama că liniile de electricitate ale
statului ajunseseră în satul Ximen. În faţa tăvilor cu viermi rânduite una
peste alta, am zărit-o pe Bai, care, cu părul tot înspicat, muncea îndoită de
şale. Ţinea un târnog împletit din rămurici decojite de cătină, plin cu frunze
cărnoase de dud. Le-a presărat în tăvile albe-albe ale viermilor şi imediat a
răsunat un şuşuit ca de ploaie măruntă. Am văzut şi că odaia voastră de
nuntă fusese transformată în cameră pentru viermi, ceea ce arăta că voi
aveaţi deja o locuinţă nouă.
Am mers spre apus pe uliţa din mijlocul satului, acum asfaltată şi
devenită de două ori mai largă. Casele scunde cu pereţi de pământ şi
acoperişuri de paie de pe ambele părţi ale străzii nu se mai vedeau -
apăruseră în loc şiruri după şiruri rânduite şi uniforme de case cu olane
roşii, la fel de înalte şi la fel de mari. La nord, pe un teren gol din faţa unei
clădiri cu două etaje, cam o sută, o sută şi ceva de oameni, majoritatea
femei şi copii, stăteau în jurul unui televizor japonez marca Panasonic cu
diagonala de 53 urmărind serialul TV Omul din Atlantis. Era povestea
miraculoasă a unui tânăr înzestrat, care avea membrane între degetele de la
mâini şi de la picioare şi ştia să înoate la fel de elegant ca rechinii. Am zărit
femeile şi copiii din satul Ximen ţintuind ecranul cel mititel cu toată
concentrarea, scoţând de asemenea deseori câte un oftat. Televizorul era
amplasat pe un taburet purpuriu, care la rându-i era amplasat pe o masă
pătrată. Lângă aceasta şedea un bătrân cu părul cărunt, care avea petrecută
pe după braţ o banderolă roşie pe care scria „Ordine publică“; ţinea în mână
o nuia subţire şi lungă şi stătea cu faţa la spectatori, cu privirea tăioasă, ca a
unui bătrân profesor care supraveghează la examen. Pe vremea aceea nu
ştiam cine e...
— Era Wu Fang, fratele mai mare al chiaburului Wu Yuan, colonelul
comandant al staţiei de transmisiuni a cartierului general al Armatei a 54-a
a naţionaliştilor, făcut prizonier în 1947, condamnat după Eliberare la
închisoare pe viaţă pentru contrarevoluţie, trimis în Marele Nord-Vest
pentru reeducare prin muncă, eliberat nu de mult şi revenit acasă; bătrân
fiind şi nemaiputând să muncească şi neavând nici rude care să-l
181
îngrijească, beneficia acum de „cele cinci garanţii“ şi mai primea şi de la
administraţia civilă a judeţului 15 yuani lunar, ca ajutor social... m-am vârât
eu în vorbă.
Cap-Mare povestea de câteva zile cu şuvoi după şuvoi necontenit de
vorbe, care curgeau precum apa printr-o ecluză. Lucrurile povestite de el
parcă erau adevărate, parcă false, făcându-mă să mă simt pe jumătate treaz
şi pe jumătate visând; urmându-l, ba coboram în iad, ba pătrundeam în
palatul apelor, îmi pierdeam şi capul, şi direcţia, îmi lua ochii şi mi-i
împăienjenea, şi dacă se întâmpla să am cumva propriul gând, mă îmbârliga
numaidecât cu vorbele lui în acelaşi fel în care te îmbârligă la mâini şi la
picioare ierburile de apă. Eram deja prizonierul povestirii lui şi ca să nu mai
fiu, am prins în sfârşit ocazia şi-am istorisit tărăşeniile legate de Wu Yuan,
ca să fac povestea să se apropie de realitate. Cap-Mare a sărit indignat pe
masă şi-a bătut în ea cu picioarele lui încălţate în pantofiori mititei. „Ţine-ţi
gura!“ Şi-a scos din nădragi scula aia groasă şi urâtă, care părea să fie din
născare lipsită de prepuţ şi care clar nu era pe potrivă cu vârsta lui, şi-a-
mproşcat din ea spre mine. Urina lui, care avea o mireasmă tare de vitamina
B, mi-a intrat în gură, iritându-mă de m-am pus pe o tuse necontenită şi mi-
am simţit mintea, care numai ce se limpezise niţel, cum e din nou în ceaţă.
„Ţine-ţi gura, ascultă-mă când vorbesc, nu ţi-a venit vremea să vorbeşti, o
să vină şi ea.“ Chipul lui semăna cu cel al unui copil, la fel cum semăna şi
cu cel al unui bătrân trecut prin ciur şi prin dârmon. Îmi amintea de micul
diavol numit Copilul-roşu din Călătoria spre soare-apune - când băieţică
ăla îşi ţuguia buzele, îi ţâşnea pe gură pălălaie de flăcări; de tânărul erou
Nezha, care face mare tărăboi în palatul dragonilor în Romanţul despre
învestitura zeităţilor - băieţică ăla călca pe o roată de vânt şi foc, ţinea în
mână o suliţă de aur şi când scutura o dată din umeri, îi creşteau trei capete
şi şase braţe; şi de Baba-copil de pe Muntele Cerului din Cele opt soiuri de
182
făpturi care apără dharma a lui Jin Yong, care avea mai bine de nouăzeci
de ani, dar faţa de femeie tânără şi care, când dădea o dată din picior, sărea
în coroana copacilor înalţi până la cer şi fluiera asemenea păsărilor. Mi-am
amintit şi de vierul acela cu nespus de multe însuşiri magice din Cronica
creşterii porcilor, romanul prietenului meu, Mo Yan...
— Băiatu’ e vierul ăla! a spus mânat de o furie cruntă, dar şi foarte
fudul, Cap-Mare, întors acum la scaunul său. Mai apoi am aflat şi eu,
desigur, că bătrânul acela era Wu Fang, fratele mai mare al chiaburului Wu
Yuan, şi că Jinlong, care preluase deja funcţia de secretar al filialei de la
brigadă, aranjase ca el să stea de gardă la telefonul din biroul brigăzii şi îi
dăduse şi sarcina să scoată în fiecare seară afară unicul televizor color din
sat, să se uite la el membrii comunei. Am mai aflat şi că Hong Taiyue, care
se pensionase, era foarte nemulţumit din această pricină şi că l-a căutat pe
Jinlong ca să-i spună ce şi cum. Hong Taiyue, cu o cămeşoaie pe el şi
călcând pe spatele pantofilor, avea o oarecare înfăţişare de om pribeag - se
spunea că de când fusese eliberat din funcţia de secretar, avea mereu mina
asta. Bineînţeles că nu de bunăvoie predase el ştafeta şi-l lăsase pe altul
înainte, cei de la comitetul de partid al comunei îi forţaseră eliberarea din
funcţie pe motiv de vârstă. Cine era acum secretarul comunei? Fiica lui
Pang Hu, Pang Kangmei, cel mai tânăr secretar din întregul judeţ, o nouă
stea strălucitoare în ale politicii. O să mai avem de multe ori prilejul să
povestim despre ea mai departe. Se spunea că Hong Taiyue, ciupit niţel de
la băutură, se dusese la sediul brigăzii - clădirea asta cu etaj, nou construită,
din faţa ochilor mei iar Wu Fang, care era însărcinat cu paza, a dat din cap
spre el şi s-a lăsat jos din şale aşa cum făcea o momâie colaboraţionistă mai
mare peste o sută de familii în faţa ofiţerilor japonezi. El a pufnit
dispreţuitor din nas şi, cu capul ridicat şi pieptul înainte, a intrat în clădire.
Se spunea că, arătând cu degetul către creştetul chel al paznicului care îşi
îndeplinea cu atâta credinţă datoria şi care şedea de pază la poarta de la
parter, l-ar fi certat mânios pe Jinlong: „Băiete, e o mare greşeală politică!
Ce fel de om e ăla? Un colonel comandant de staţie de-al naţionaliştilor,
care ar fi trebuit împuşcat de douăzeci de ori! L-am tratat cu mărinimie că l-
am lăsat să-şi trăiască viaţa de câine! Dar tu l-ai lăsat în schimb să se bucure
de cele cinci garanţii - unde mai e poziţia ta de clasă?“
Se spunea că Jinlong a scos o ţigară de import de calitate superioară, a
aprins-o cu o brichetă cu gaz care părea să fie bătută din aur pur, iar după
aceea i-a vârât-o în gură lui Hong Taiyue, de parcă acesta ar fi fost ciung şi
n-ar fi putut să şi-o aprindă singur. L-a aşezat apoi pe un scaun rotitor din
piele cum pe vremea aceea încă se vedea foarte rar, iar el şi-a ridicat fundul
şi s-a aşezat pe birou. A spus: „Unchiule Hong, sunt crescut de mâna
dumitale şi sunt cel care ţi-a preluat slujba. În toate cele, eu vreau să merg
pe acelaşi drum ca dumneata. Dar felul lumii s-a schimbat, sau vremurile s-
au schimbat. Să-l lăsăm pe Wu Fang să se bucure de tratamentul celor cinci
garanţii a fost hotărârea judeţului. Şi nu numai că se bucură de cele cinci
garanţii, dar mai primeşte şi ajutor social de 15 yuani lunar de la
administraţia civilă. Te supără asta? În niciun caz să nu te supere, îţi spun
eu, asta e politica statului. Şi dacă te supără, tot n-are rost“. Se spunea că
Hong Taiyue ar fi zis, mânat de o furie cruntă: ,Atunci revoluţia noastră de
câteva zeci de ani n-a fost degeaba?“ Jinlong a sărit de pe masă şi a învârtit
pe jumătate scaunul rotitor, făcând faţa lui Hong Taiyue să se îndrepte spre
o întindere de acoperişuri cu olane roşii noi-nouţe scăldate în lumina
strălucitoare a soarelui şi i-a spus: „Vorba asta de ţi-o spun să nu care
cumva s-o mai spui şi altora. Partidul Comunist a făcut revoluţie nu cu
scopul de a-i răsturna pe naţionalişti şi de a-l pune pe fugă pe Chiang Kai-
shek, scopul principal pentru care Partidul a condus poporul în revoluţie a
fost acela de a-i face pe oameni să trăiască zile bune şi îndestulate. Chiang
Kai-shek şi naţionaliştii au stat în drumul Partidului Comunist şi nu-mai din
acest motiv au fost răsturnaţi. Aşa că, fiind noi toţi din rândul poporului, să
nu ne gândim atât de mult, să fim pentru ăia care ne fac să trăim mai bine“.
Se spunea că Hong Taiyue a rostit mânios: „Spui palavre, revizionistule ce
eşti! O să mă duc la provincie să te raportez!“ Se spunea că Jinlong ar fi zis
vesel nevoie-mare: „De unde să aibă cei de la provincie timp să se ocupe de
prostiile de la nivelul ăsta unde suntem noi? După mine, dacă ei nu te
lipsesc de băutură de băut, nu-ţi micşorează carnea de la masă şi nu te
lipsesc de bani de cheltuială, dumneata n-ai de ce să faci plângere şi să te
ocupi de treburile altora“. Şi se mai spunea că Hong Taiyue ar fi zis cu
îndărătnicie: „Nu ţine, asta e problemă care ţine de linia Partidului, la centru
hotărât că a apărut revizionismul. Deschide ochii mari şi vezi, toate sunt de-
abia la început, schimbările care o să vină în continuare probabil că o să fie
ca în poemul preşedintelui Mao - «Cer şi pământ răsturnându-se, ce
înfocare, ce-nflăcărare!»“
Am zăbovit în spatele mulţimii care stătea în jurul televizorului cam
vreo zece minute, iar apoi am alergat mai departe către vest, şi ştii unde
voiam să merg. N-am îndrăznit să înaintez de-a lungul drumului, ştiam că
mi se dusese buhul în ţinutul Gaomi din nord-est după ce-l omorâsem cu
muşcătura mea pe Xu Bao şi că, dacă oamenii o să mă zărească pe undeva,
o să aibă loc mare haos. Nu mi-era teamă că n-am să-i dovedesc, ci că într-o
situaţie fără ieşire o să fie răniţi cei nevinovaţi - nu mi-era teamă de ei, mi-
era teamă de necazuri. Am mers spre apus în umbra şirului de case de pe
latura de sud a drumului, ajungând foarte repede la curtea familiei Ximen.
Prin poarta deschisă, am văzut că acel cais bătrân din curte încă exista
şi avea floare bogată ca brocartul, cu un parfum care dădea pe dinafară
peste ziduri. M-am tupilat în umbră lângă poartă şi-am zărit opt mese
pătrate acoperite cu muşama de plastic aşezate sub cais; de crăcile acestuia
era atârnată o lampă adusă dinăuntru care scălda curtea într-o lumină atât de
strălucitoare de ziceai că e zi. În jurul unei mese şedeau mai bine de zece
oameni. I-am recunoscut, erau stricaţii din vremurile de altădată. Se aflau
acolo Yu Wufu, mai marele peste o sută de familii de pe vremea momâilor,
trădătorul Zhang Dazhuang, Tian Gui cel cu căzănăria, chiaburul Wu
Yuan... La o altă masă şedeau Yang al Şaptelea, care fusese înainte şef al
jandarmilor şi care încărunţise tot, împreună cu doi dintre fraţii Sun, Sun
Long şi Sun Hu. Masa lor era plină de vase şi pahare răsfirate alandala, iar
de băut, băuseră deja binişor. Mai apoi am aflat că Yang se ocupa acum de
vânzarea lemnului de bambus - nu fusese el niciodată un ţăran ca la carte;
transporta bambusul cu trenul din munţii Jinggang până la Gaomi, de unde-l
aducea cu camionul în satul Ximen, vânzându-i-l după aceea en-gros lui Ma
Liangcai, care tocmai se pregătea să construiască o nouă clădire pentru
şcoală. Era o afacere importantă, care-l îmbogăţise dintr-odată pe Yang, aşa
că acum şedea la băut sub cais, cu atitudinea bogătanului satului. Purta un
costum cenuşiu de tip occidental şi cravată roşie şi mare; îşi suflecase
mânecile, lăsând la vedere ceasul electronic de la încheietură. Pe feţişoara
lui, altădată slăbănoagă, obrajii atârnau acum umflaţi. Dintr-un pachet auriu
închis de ţigări americane de import, a scos una şi i-a aruncat-o lui Sun
Long, care tocmai rodea o copită de porc marinată, şi a mai scos încă una,
pe care i-a aruncat-o lui Sun Hu, care tocmai se ştergea la gură cu un
şerveţel. După aceea a netezit pachetul gol şi a strigat către odăile din aripa
de răsărit:
— Patroano!
Patroana a alergat vioaie afară la chemarea lui - oh, era ea! Era Wu
Qiuxiang, care se făcuse patroană de local. Abia acum am văzut că zidul
lateral din estul porţii era văruit pe o bucată, deasupra fiind scris cu vopsea
roşie: „Localul Qiuxiang, Aromă-de-toamnă“. Iar Wu Qiuxiang, patroana
de la Localul Qiuxiang, dăduse acum fuga în spatele lui Yang. Era pudrată
toată, iar pe faţa ei pudrată se întindea un zâmbet; pe umăr avea un şervet,
iar în jurul taliei ţinea strâns un şorţ albastru: părea isteaţă, competentă,
plină de căldură şi profesionistă, semănând foarte mult cu personajul de
operă Aqing. Moravurile chiar se schimbaseră, era reformă, era deschidere,
iar satul Ximen îşi schimbase înfăţişarea. Wu Qiuxiang l-a întrebat pe Yang,
toată numai zâmbet:
— Patroane, ce poruncă ai?
— Pe cine ocărăşti tu? a zis Yang holbându-se la ea, sunt şi eu un mic
negustor de bambus, nu merit eu onoarea numelui de patron.
— Lasă modestia, patroane, la mai bine de zece mii de bambuşi cu un
profit de zece yuani la bucată, se cheamă că dumneata deţii peste o sută de
mii, iar dacă unul care are la chimir o sută de mii tot nu se cheamă patron,
atunci cine-ndrăzneşte să-şi zică patron la noi în ţinutul Gaomi? Vorbind aşa
exagerat, Wu Qiuxiang a întins un deget şi l-a împuns în umăr pe Yang:
Uită-te la garderoba asta, cumpărată toată, din cap până-n picioare - cel
puţin o mie de yuani, nu?
— O, măi femeie, deschizi gura aia mare ca un lighean şi te pui să mă
umfli, şi-odată şi-odată o să mă umfli de-o să ajung ca porcii ăia de-au
murit atunci la crescătorie, de-o să fac poc!: ce veselă o să mai fii tu atunci!
— Bine, patroane, n-ai niciun bănuţ şi eşti sărman de te-mbraci numai
în zdrenţe, în regulă? Nici n-am deschis gura să-ţi cer vreun ban cu-
mprumut, că ai şi închis uşa cu lacătul, a zis Wu Qiuxiang prefacându-se
furioasă şi ţuguindu-şi buzele. Spune, ce doreşti?
— Ce, te-ai supărat? Să nu care cumva să-ţi ţuguiezi buzele, că dacă
le ţuguiezi, vezi că mi se scoală!
— Du-te-n mă-ta, l-a plesnit ea cu şervetul acela unsuros peste
căpăţână, zi repede ce vrei.
 — Adu nişte ţigări „Prieteni buni“.
— Doar ţigări? Băutură nu? Wu Qiuxiang i-a iscodit cu privirea pe
Sun Hu şi Sun Long, deja roşii până în vârful urechilor. Frăţiorii ăştia parcă
n-au băut îndeajuns, nu?
Cu limba împleticită, Sun Long a zis:
— Face cinste patronul, ne mai potolim cu comandatul.
— Nepoate, nu cumva mă ocărăşti tu acuma pe mine? Yang a bătut în
masă, prefăcându-se mânios: Fratele vostru mai mare n-are el o sută de mii,
dar cât să vă facă vouă cinste, are el bănuţi! Unde mai pui că sosul vostru de
ardei iute marca „Roşu“ se vinde deja peste tot şi nu se poate să rămâneţi
mereu la doar două cazane şi să-l perpeliţi afară în aer liber. Pasul următor,
dac-aş fi în locul vostru, băieţi, ar fi să construiesc o fabrică mare şi
frumoasă cu douăzeci de încăperi, în care să pun două sute de cazane, să
angajez două sute muncitori, să mă duc la TV să fac o reclamă de douăzeci
de secunde şi să fac marca „Roşu“ să fie aşa de cerută cât să iasă din
Gaomi, să iasă şi din Shandong şi să se răspândească în toată China; ei,
atunci, băieţi, o să angajaţi oameni să vă numere banii. Cu doi bogătani ca
voi vreau să mă dau bine din timp! Yang a ciupit-o apoi pe Wu Qiuxiang de
fund, zicând: Iubiţico, ia mai adu tu două ulcele!
— Ulcelele sunt prea mărunte, a rostit ea, când cinsteşti asemenea
bogătani, cel mai de jos şi de jos sunt „tigrişorii“!
— Mă-sa, Wu Qiuxiang, nu-ţi scapă ţie ocaziile, a zis oarecum
neputincios Yang. Bine, adu „tigrişori“!
Sun Long şi Sun Hu au schimbat priviri între ei şi Sun Hu a zis:
— Frate, ideea patronului nu sună deloc rău.
Sun Long a zis, bâlbâindu-se puţin:
— Mie mi se pare că şi văd bănuţii ăia, aşa, ca frunzele, coborându-se
fâş-fâş din copac.
— Băieţi, a zis Yang al Şaptelea, Liu Bei de ce a trebuit să se ducă cu
daruri de trei ori în vizită la coliba de paie ca să se roage de Zhuge Liang?
Se săturase de mâncat şi se plictisea şi n-avea ce face? Nu, s-a dus să ceară
învăţătură despre cum să aducă linişte în regat şi pace în ţară. Vorbele lui
Zhuge Liang i-au arătat limpede direcţia lui Liu Bei, iar după aceea lumea
s-a împărţit la trei. Vorbele mele de acum sunt pentru voi precum planul de
183
la Longzhong, iar pentru mărirea care va să vină, să nu uitaţi să-i
mulţumiţi generalului!
 — Cumpărăm cazane, construim fabrică, angajăm oameni, mărim
afacerea, dar bani de unde? a rostit Sun Hu.
— Duceţi-vă la Jinlong să vă ajute să luaţi un credit!
Dându-şi una peste coapsă, a rostit apoi: Pe vremea când Jinlong a
ridicat platformă în caisul ăsta ca să facă el revoluţie, voi patru eraţi câinii
lui credincioşi.
— Yang, orice vorbă ajunge în gura ta se prosteşte, ce câini
credincioşi? Eram tovarăşi apropiaţi de arme, a zis Sun Hu.
— Bine, bine, bine, eraţi tovarăşi apropiaţi de arme, oricum, băieţi,
aveţi trecere în faţa lui.
— Yang, s-a dat bine pe lângă el Sun Hu, creditul ăsta până la urmă
nu trebuie înapoiat? Că dacă scoatem profit, sigur că da, dar dacă pierdem?
De unde-l dăm înapoi?
— Voi chiar sunteţi tari de cap. Banii Partidului dacă nu-i cheltuieşti,
degeaba nu-i cheltuieşti. Dacă scoţi profit şi vrei să-i dai înapoi, poate n-o
să-i mai vrea ei; dacă pierzi, şi să-i vrea, tu n-ai bani. Unde mai pui că sosul
ăsta marca „Roşu“ e sorocit să se dezvolte la nesfârşit, şi dacă n-o să faceţi
foc la cazan cu bani în loc de vreascuri, de unde să aveţi pierdere?
— Să ne rugăm deci de Jinlong să ne ajute ca să ne dea credit? a
întrebat Sun Hu.
— Credit, a răspuns Sun Long.
— Şi când ni-l dă, cumpărăm cazane, angajăm oameni, construim
fabrică, facem reclamă?
— Cumpărăm, angajăm, construim, facem!
— Aşa da! În căpăţânile astea tari s-a făcut în sfârşit o luminiţă! a zis
Yang dându-şi una peste coapsă. Materialele lemnoase de care o să aveţi voi
nevoie la construcţia fabricii se însărcinează fratele vostru să vi le
furnizeze. Bambusul din munţii Jinggang e tare şi elastic şi foarte drept, o
sută de ani nu putrezeşte şi e la jumătate de preţ faţă de grinda de brad,
chiar e marfă bună la preţ de nimic; la o fabrică cu douăzeci de încăperi,
aveţi nevoie de patru sute de grinzi, ieşiţi mai iefin cu 30 de yuani la bucată
dacă folosiţi bambus, şi dintr-un condei v-am economisit 12000 de yuani!
— Ai făcut un ocol atât de mare ca să vinzi bambuşi! a zis Sun Hu.
Wu Qiuxiang a venit cu doi „tigrişori“ şi două pachete de ţigări
„Prieteni buni“, urmată de Huzhu, care ducea o farfurie de urechi de porc cu
mujdei şi castraveţi în mâna dreaptă, iar în stânga una de alune prăjite. Wu
Qiuxiang a pus rachiul pe masă şi ţigările în faţa lui Yang, spunând
batjocoritoare:
— Nu-ţi fie teamă, mâncarea asta e de la mine, ca să le meargă
fraţilor Sun la băutură, n-o pun în contul tău!
— Patroano, îl iei de sus pe Yang? Yang s-a bătut peste buzunarul
umflat-umflat şi-a zis: N-am eu purcoaie de bani, dar cât să mănânc
castraveţi tot am.
— Ştiu că ai, dar vreau să mă dau bine pe lângă ei cu mâncarea asta.
Sosul vostru marca „Roşu“ cred că o să prindă tare bine.
Huzhu, zâmbind, le-a pus farfuriile în faţă fraţilor Sun. Ei s-au ridicat
grabnic în picioare şi-au zis care mai de care:
— Cumnată, te-am deranjat de-ai pus şi dumneata mâna...
— Stăteam degeaba, am trecut să dau o mână de ajutor, a zâmbit ea.
— Patroano, nu te mai îngriji doar de marii patroni, ocupă-te şi de noi
puţin! a zis la masa cealaltă Wu Yuan, vânturând la o parte un fluture alb cu
meniul simplu învelit într-o folie de plastic. Vrem să comandăm!
— Beţi, beţi cât vă trebuie, nu-i faceţi lui economie la bani, a zis Wu
Qiuxiang umplându-le paharele fraţilor Sun şi uitându-se pieziş la Yang, mă
duc să mă ocup niţel de stricaţii ăia.
— Stricaţii ăia au trecut prin fel şi fel de amărăciuni, trebuie lăsaţi şi
ei să trăiască câţiva ani ca oamenii, a rostit Yang.
— Moşierul, chiaburul, momâia mai mare peste o sută de familii,
trădătorul, contrarevoluţionarul... a zis Wu Qiuxiang pe jumătate în glumă
şi pe jumătate serioasă arătând spre cei din jurul mesei, stricaţii din satul
Ximen s-au strâns aproape toţi. De ce? Ce vreţi voi să faceţi strângându-vă
aici? Vreţi să faceţi rebeliune?
— Patroano, nu uita că şi tu ai fost soaţă de moşier samavolnic!
— Eu nu-s la fel ca voi.
— La fel sau nu, a spus Wu Yuan, numele alea de le-ai spus, tichiile
negre, tichiile de fier, tichiile fără noroc de le-am purtat, toate sunt treburi
din trecut. Acum noi suntem la fel ca toată lumea, vrednici membri ai
comunei populare!
Yu Wufu a zis:
— E un an de când mi-au dat jos tichia.
Zhang Dazhuang:
— Nu mai suntem sub supraveghere.
 Tian Gui a adăugat încet, iscodindu-l cu oarecare sfială cu privirea pe
Yang:
— Nu mai dau cu varga în noi.
— Astăzi se împlineşte un an de când ne-au dat jos tichiile şi ne-am
reluat statutul de cetăţean; pentru noi, care am stat treizeci şi mai bine de
ani sub supraveghere, e o zi de mare bucurie, a spus Wu Yuan. Ne-am strâns
să bem şi noi un pahar, nu zic de sărbătoare, zic doar să bem un pahar...
Yu Wufu a clipit din ochii înroşiţi:
— Lucru nici în vis visat, nici în vis visat...
Cu lacrimile împăienjenindu-i ochii, Tian Gui a zis:
— Nepotul meu anul trecut în iarnă a reuşit să intre în armată, e în
armată... Primăvara trecută, secretarul Jinlong a atârnat cu mâna lui pe
poartă la noi pancarta pe care scrie „Familie cu onoare“...
— Îi mulţumim preşedintelui Hua, înţeleptul nostru conducător! a zis
Zhang Dazhuang.
— Patroano, a zis Wu Yuan, noi avem burta tăbăcită, ce ne dai aia ne
place, socoteşte dumneata şi dă-ne ceva, toţi suntem mâncaţi de seară, nu ne
e foame...
— Trebuie sărbătorit cum se cuvine, a zis Wu Qiuxiang. La drept
vorbind, şi eu am fost soaţă de moşier, dar din fericire am avut de câştigat
mergând împreună cu Huang Tong. Şi ce mai încoace încolo, fostul nostru
secretar Hong e om bun, dacă eram în alt sat, eu şi Yinghcun nu puteam
scăpa. Dintre noi trei, au amărât-o doar pe una...
— Mamă, de ce tolocăni din astea? a înghiontit-o niţel pe la spate
Huzhu, care venea cu un ceainic şi ceşti de ceai. Le-a zâmbit apoi
oamenilor şi le-a zis: Uncheşilor, beţi nişte ceai!
— Dacă aveţi încredere în mine, o să hotărăsc eu, a zis Qiuxiang.
— Avem, avem, a spus Wu Yuan. Huzhu, eşti soţia secretarului şi ne
aduci cu mâna ta ceaiul şi ne torni apa, dacă ne întoarcem înapoi patruzeci
de ani, nici în vis n-aş fi îndrăznit să cred că-i adevărat.
— Care patruzeci de ani? a bodogănit Zhang Dazhuang, nici acum doi
ani nu îndrăzneam să ne gândim.
— Am vorbit atât de mult, nu vrei şi tu să zici două vorbe? Să te
plângi de ceva? Să slobozeşti câteva oftaturi? a întrebat Cap-Mare.
Am scuturat din cap:
— Jiefang n-are nimic de zis.
 — Lan Jiefang, ţi-am descris fără să ţin seama de osteneală scena
petrecută în curtea familiei Ximen în acea seară şi ţi-am relatat ce am văzut
şi am auzit eu atunci, ca porc, cu scopul de a aduce în discuţie un singur
om, un om important, pe Hong Taiyue. După ce brigada din satul Ximen îşi
construise o nouă clădire, vechiul birou al brigăzii - clădirea principală cu
cinci odăi a familiei lui Ximen Nao - a devenit locuinţă pentru Jinlong şi
Huzhu. Totodată, când Jinlong a declarat că elementele rele din sat pot să îşi
lepede tichiile, a proclamat de asemenea că numele lui de familie nu mai
este Lan, ci Ximen. Toate acestea aveau nişte implicaţii care îl făceau pe
Hong Taiyue, bătrânul revoluţionar cel plin de credinţă, să fie cuprins de o
nedumerire fără margini. În acea clipă, ieşise să se preumble pe uliţă;
serialul se terminase, iar Wu Fang, cel care respecta strict regulile, nu
băgase în seamă bodogănelile tinerilor şi închisese cu fermitate televizorul,
mutându-l înapoi în cameră. Un tânăr care avea unele mărunte cunoştinţe de
istorie a ocărât încet, dar plin de ură: „Bătrâne naţionalist, cum de nu te-a
împuşcat partidul?“ La vorba asta ticăloasă, Wu Fang şi-a astupat urechile
şi n-a auzit-o, deşi nu era surd. Luna era foarte luminoasă, iar atmosfera tare
plăcută, aşa că tinerii care n-aveau ce face vânturau uliţele, unii ţinându-se
de şotii şi cochetării, iar alţii stând pe vine şi jucând cărţi la lumina
felinarelor. Unul cu glas ca de răţoi a strigat: „Shanbao s-a dus în oraş azi
să-şi ia premiul, s-a ales cu o motocicletă, nu trebuie să-l punem să ne facă
cinste?“ „Trebuie, musai trebuie, dacă faci avere trebuie să împărţi, că de nu
necazuri iute o să păţi. Hai, hai să mergem la Localul Qiuxiang, Shanbao!“
Câţiva s-au dus şi l-au tras în picioare pe Shanbao, care stătea pe vine şi
juca cărţi la lumina felinarului. Shanbao s-a zbătut, dând cu pumnii ca un
cărăbuş în cei care-l trăgeau. Îi ocăra cu furia citindu-i-se pe faţă: „Un
nemernic s-a ales cu premiul, un nemernic a pus mâna pe motocicletă!“ „Te
vedem aşa speriat, mai bine nemernic, zi, decât să recunoşti c-ai nimerit
premiul!“ „Voiam eu să nimeresc... a mormăit Shanbao, dar apoi deodată a
început să ţipe tare: „Băiatu’ a câştigat! Băiatu’ s-a ales cu o limuzină, să
muriţi voi de oftică, mă lepădăturilor!“ Spunând asta, s-a sprjinit cu spatele
de stâlpul de electricitate şi s-a lăsat pe vine, rostind cu mare mânie: „Nu
mai joc, mă duc acasă şi dorm şi mâine dis-de-dimineată mă duc în oraş să-
mi iau premiul!“ Toţi s-au pus să râdă pe o singură voce şi tot cel cu glas de
răţoi a propus: „Hai să nu-i mai facem greutăţi lui Shanbao, nevastă-sa-l
socoteşte ca socotitorile alea cu bile. Hai să punem toţi mână de la mână,
doi yuani de căciulă, şi să mergem să facem tărăboi la Wu Qiuxiang, într-o
noapte aşa frumoasă, ăia cu neveste se duc acasă şi se culcă, dar ăilalţi ce să
facă? Să-ntoarcă avioanele şi să tragă de manşoane? Să se facă trupe de
gherilă, cu puşca după ei? Haide, ăia fără neveste hai cu mine, hai la Wu
Qiuxiang, Qiuxiang are inimă bună, o mai prinzi de-o ţâţă, o mai ciupeşti de
fund, când întoarce capul, o mai şi pupi!“
De când se pensionase, Hong Taiyue se molipsise treptat-treptat de
boala lui Lan Lian, stătea toată ziua închis în casă şi ieşea pe poartă doar
când ieşea luna. Lan Lian se ducea să muncească la lumina ei, Hong Taiyue
se ducea să se clatine prin sat la lumina ei. Mergea pe străzile mari şi trecea
pe uliţele mici, ca un paznic de noapte din vremurile de altădată. Jinlong
spunea: „Fostul secretar are conştiinţa ridicată, noapte de noapte ne este
paznic!“ Desigur că nu aceasta era intenţia lui, nu-i plăcea ce vedea, avea
inima grea şi o suferinţă înăbuşită de neîndurat. Se clătina mereu pe
picioare şi bea dintr-un bidon plat, folosit, se spunea, altădată în armată; era
îmbrăcat într-o uniformă militară ponosită, la brâu se încingea cu o centură
militară de piele şi purta pantofi de paie şi moletiere, având astfel
costumaţia completă a unuia din brigăzile înarmate de muncă ale armatei -
îi lipsea doar o puşcă să-i mai atârne peste fund. Făcea doi paşi, bea o gură,
bea o gură, trăgea două înjurături. După ce termina de băut tot bidonul, luna
dădea deja să apună, iar el era beat de cădea şi se apleca în toate părţile;
uneori reuşea să se întoarcă acasă, clătinându-se tot, ca să se culce, dar
alteori se trântea la nimereală pe căpiţele de fân sau pe roţile de moară care
nu mai erau folosite, dormind într-una până când soarele se ridica bine pe
cer. De mai multe ori, oamenii care se trezeau devreme să meargă la târg l-
au văzut dormind sprijinit pe vreo căpiţă, cu brumă prinsă de firele din
barbă şi pe sprâncene, cu faţa îmbujorată toată, deloc chircit din pricina
frigului şi sforăind răsunător şi profund, de oamenii nu se îndurau să-l
trezească pe neaşteptate din vis. Din când în când îl trecea câteun gând şi
sub puterea lui uita de el şi se ducea clătinându-se pe câmpul de la răsăritul
satului, ca să se încontreze acolo şi să se ia la harţă cu Lan Lian. Bineînţeles
că nu îndrăznea să stea pe pământul acestuia, stătea mereu pe pământul
altuia şi de acolo se punea pe gâlceavă cu Lan Lian. Lan Lian avea treabă
de făcut şi nu se lega în firul vorbelor lui, lăsându-l pe el singur să
sporovăiască şi iar să sporovăiască, şuvoi de vorbe şi iar şuvoi de vorbe.
Doar să deschidă însă Lan Lian gura şi să arunce o vorbă crudă, tare ca o
piatră sau tăioasă ca un cuţit, şi să-i replice ceva de să-l lase cu gura căscată
şi limba înnodată, că Hong Taiyue se mânia de-l apuca ameţeala şi capul i
se făcea cât o baniţă. De pildă, în etapa în care se punea în practică
„Sistemul responsabilităţii pentru producţie în funcţie de muncă“, Hong
Taiyue i-a zis lui Lan Lian:
— Asta nu înseamnă restaurarea capitalismului? Spune, nu înseamnă
să apelezi la stimulente materiale?
Lan Lian i-a răspuns cu voce înăbuşită:
— Piesa bună vine mai încolo, mai vedem noi!
Când reforma agrară a ajuns în etapa „Sistemului responsabilităţii
pentru producţie în funcţie de familie“, Hong Taiyue, stând în picioare la
marginea ogorului lui Lan Lian, a bătut din picior şi a ocărât:
— Fir-ar mama ei, comuna populară, cele trei niveluri, cu brigada la
bază, de la fiecare după puteri, fiecăruia după muncă - de astea nu mai e
nevoie deloc?
Lan Lian a spus cu mare răceală:
— Mai devreme sau mai târziu trebuie mers la individual.
— Visezi.
— Mai vedem noi.
Când reforma a ajuns la „Sistemul responsabilităţii individuale
complete“, Hong Taiyue s-a îmbătat chiseliţă şi-a venit lângă ogorul lui Lan
Lian văicărindu-se şi hohotind. L-a ocărât fierbând de mânie, de parcă Lan
Lian ar fi fost vreun factor de decizie în această măreaţă reformă care dădea
peste cap cerul şi pământul:
— S-o fut pe mă-ta cât e vie, Lan Lian, ai nimerit-o bine, lepădătură,
ce sistem de responsabilitate individuală completă e ăsta? Nu e asta mers la
individual? Treizeci de ani de amar şi plâns, şi-înainte de Eliberare iară am
ajuns. Nu mă las, vreau să mă duc la Beijing, să mă duc în piaţa
Tian’anmen, la mausoleul preşedintelui Mao şi să plâng în faţa catafalcului,
să-i istorisesc, să i-i raportez, să vă raportez pe voi, of, plaiurile noastre cele
tari ca fierul, plaiurile noastre cele roşii şi-au schimbat aşa culoarea...
Tristeţea şi indignarea se amestecau în Hong Taiyue care, cu minţile
rătăcite, a început să se dea de-a rostogolul peste tot pe jos. A uitat de hotar
şi s-a rostogolit pe pământul lui Lan Lian. Acesta tocmai tăia la fasole, iar
Hong Taiyue, care se dădea de-a rostogolul ca măgarii, i-a apăsat păstăile de
le-a făcut să explodeze şi să dea afară boabele, cu pocnete şi pocăneli. Lan
Lian l-a apăsat cu secera pe corp pe Hong Taiyue şi-a zis sever:
— Ai uitat de hotar şi te-ai rostogolit pe pământul meu, potrivit
înţelegerii noastre de altădată, trebuie să-ţi retez zgârciul! Dar băiatu’ e
bucuros azi, aşa c-o să te cruţ!
Hong Taiyue s-a rostogolit înapoi pe pământul de alături şi s-a ridicat
sprijinindu-se de trunchiul unui dud mititel şi slăbănog:
— Nu mă las, Lan, am făcut hărmălaie treizeci de ani şi mai bine, dar
uite că tu ai ajuns să ai dreptate, iar noi, ăştia devotaţi şi credincioşi, care
ne-am amărât şi chinuit, am vărsat sânge şi sudoare, am ajuns să n-avem...
Lan Lian a zis cu o voce domoală:
— La împărţirea pământului către gospodării n-ai primit şi tu o
bucată? A îndrăznit vreunul să-ţi dea la împărţeală măcar o palmă mai
puţin? Nu, n-a cutezat nimeni. Ăia şase sute de yuani pe an pensie de cadru
cu vechime, nu ţi-i dau la lună? Ajutorul lunar de treizeci de yuani pentru că
ai fost invalid de război îndrăzneşte vreunul să-l micşoreze şi să nu ţi-l mai
dea? N-ai de suferit, lucrurile bune de le-ai făcut Partidul le-a prefăcut pe
toate în bani, iar acum, bănuţ cu bănuţ, ţi-i dă pe toţi la lună.
— Astea-s două lucruri diferite. Nu mă las eu pentru că tu, Lan Lian,
care în chip limpede eşti un obstacol în calea istoriei şi tot în chip limpede
ai fost aruncat cel mai în urmă, ai ajuns acum să fii în avangardă. Eşti
mândru, nu? În tot ţinutul Gaomi din nord-est, în tot judeţul Gaomi, toţi te
laudă că eşti unul care le prevede şi le presimte pe toate.
— Nu-s eu vreun înţelept vrednic, Mao Zedong a fost unul, Deng
Xiaoping e altul, a zis Lan Lian agitat şi neliniştit. Înţelepţii cei vrednici pot
să schimbe cerul şi pământul, eu ce pot să fac? Eu ştiu doar una şi bună:
dacă şi fraţii îşi împart averea, cum o să le fie bine unor străini pe care-i
amesteci cu forţa să-i faci o singură bucată? Nu mi-ar fi trecut prin minte că
o să îmi dau seama aşa de bine de adevărul ăsta nestrămutat, a zis Lan Lian
cu ochii scăldaţi în lacrimi. Hong, câine bătrân ce eşti, m-ai muşcat ca
nebunul juma’ de viaţă, şi-acuma în sfârşit nu mai poţi să mă muşti!
Broască râioasă de-o pui sub masă am fost şi m-am ţinut tare treizeci de ani
şi-acum în sfârşit mă-ndrept de şale. Ia dă-mi şi mie butelca aia...
— Ce, vrei să bei şi tu?
Lan Lian a făcut un pas dincolo de pământul lui, i-a smuls bidonul
plat lui Hong Taiyue din mână, şi-a ridicat gâtul şi l-a dat peste cap, iar
după aceea l-a azvârlit brusc, a îngenuncheat la pământ şi, cu faţa la lună, a
zis cu tristeţe şi veselie împreunate în glas:
— Fată, ai văzut, am răbdat până la capăt. De-acum înainte, o să pot
şi eu să-mi cultiv ogorul la lumina soarelui...
 Lucrurile astea nu le-am văzut eu cu ochii mei şi le ştiu din auzite.
Faptul că acest pământ a dat un romancier precum Mo Yah a făcut ca multe
fapte plăsmuite să se amestece cu viaţa reală, devenind greu să separi
adevărul de fals. Ar trebui să-ţi spun numai ce-am trăit eu, ce-am văzut cu
ochii mei şi ce-am auzit cu urechile mele, dar, în chipul cel mai regretabil,
istoriile din romanele lui Mo Yan se înghesuie înăuntru de cum găsesc un
locşor cât de mic, ducându-mi relatarea pe drum greşit după drum greşit.
Ştim cu toţii că Mo Yan are un roman fără mare notorietate intitulat
Soldatul post-revoluţionar, de care, după ce a fost publicat, n-a mai auzit
nimeni - estimez că n-a avut mai mult de o sută de cititori -, dar în care el
creionează un personaj-tip marcat de o mare individualitate. Tie, un soldat
luat cu arcanul de naţionalişti, este pe dată făcut prizonier de Armata de
Eliberare şi i se alătură, iar mai apoi este rănit şi lăsat la vatră. Oameni de
felul ăsta s-au numărat cu milioanele, personaje mărunte cât se poate de
adevărate. Dar acest personaj mărunt se socotea un personaj important,
socotind întruna că fiecare faptă şi mişcare a lui influenţează soarta ţării şi
chiar cursul istoriei. Când celor patru soiuri de elemente rele li s-au dat jos
tichiile de tot soiul, elementele de dreapta au fost reabilitate, iar la ţară se
punea în pratică responsabilitatea individuală completă, el se îmbrăca
mereu cu uniforma militară să ceară audienţă la superiori, iar când se
întorcea declara în sat că fusese primit în audienţă de cutare personaj
însemnat, care îi spunea că la centru a apărut revizionismul şi că se poartă
bătălii legate de linia politică. Cei din sat l-au poreclit pe Tie „Zănaticul
revoluţionar“. Fără nicio umbră de îndoială, personajul acesta din romanul
lui Mo Yan semăna foarte bine cu Hong Taiyue, iar faptul că nu l-a numit
direct arată clar că a vrut să-i mai lase obraz.
Aşa cum am spus, mă adăposteam în umbrele de lângă poartă,
iscodind scenele dinăuntru. L-am văzut pe Yang, deja beat bine, cu un bol
de rachiu în mână, bălăngănindu-se înainte şi înapoi şi legănându-se până la
masa la care stăteau stricaţii de altădată. Motivul aparte pentru care se
reuniseră cei de acolo le stârnise foarte uşor acestora amintirile din
vremurile întristătoare de altădată, şi toţi erau aşa de însufleţiţi, că au intrat
foarte repede în starea în care nu rachiul îl îmbată pe om, ci omul se îmbată
singur. Văzându-l pe cel care pe vremuri fusese şeful jandarmilor şi, ca
reprezentant al dictaturii proletariatului, îi plesnise pe ei cu varga, au fost
puţin surprinşi, dar au simţit şi ceva mânie lăuntrică. Când Yang a ajuns la
masa lor, s-a sprijinit cu o mână de ea, în timp ce în cealaltă continua să ţină
bolul de rachiu. Cu limba ţeapănă, dar aruncând cuvintele totuşi destul de
limpede, a zis:
— Fraţilor, eu, Yang al Şaptelea, în anii de demult m-am făcut de
multe vinovat în faţa voastră; astăzi, Yang al Şaptelea, eu, îmi ofer scuzele
şi-mi cer iertăciune de la voi...
Şi-a răsturnat bolul de rachiu în gură, dar mai bine de jumătate i s-a
scurs pe gât afară. Cravata murată de rachiu îl strângea acum, aşa că a vrut
să şi-o slăbească, însă nu izbutea decât să şi-o facă din ce în ce mai strânsă,
legându-se cu ea de se învineţise la faţă; părea că nu avea cum să-şi uşureze
durerea şi hotărâse să se sinucidă în acest fel pentru a-şi cere iertare.
Trădătorul de altădată, Zhang Dazhuang, era un om foarte înţelegător,
aşa că pe dată s-a ridicat să-l ogoiască pe Yang al Şaptelea şi l-a ajutat să-şi
desfacă şi cravata, pe care a atârnat-o de o ramură a pomului. Gâtul lui
Yang era roşu-vineţiu. Cu privirea goală, a spus:
— Cancelarul Brandt din Germania Federală, înfruntând o zăpadă
mare, a stat în genunchi în faţa monumentului memorial al evreilor
masacraţi şi a mărturisit vinovăţia Germaniei lui Hider, căutând să o
ispăşească; acum, eu, Yang al Şaptelea, pe vremuri şef al jandarmilor,
îngenunchez şi-mi mărturisesc vinovăţia şi caut să o ispăşesc.
A îngenuncheat, iar lumina puternică a lămpii i-a luminat faţa,
albindu-i-o; cravata atârnată de ramura pomului era precum o sabie din care
picură sânge atârnată deasupra capului său, cu mare semnificaţie simbolică.
Deşi scena era oarecum caraghioasă, m-a mişcat mult pe dinăuntru. Acest
Yang, aşa din topor şi pervers cum era, ştia totuşi de Brandt şi ispăşirea sa
în genunchi, iar conştiinţa îl chinuise să îşi ceară iertare faţă de cei pe care îi
bătuse în anii de demult: n-aveam cum să nu-l privesc cu alţi ochi. Mi-am
amintit nedesluşit că parcă îl auzisem pe Mo Yan citind cu voce tare despre
cum îngenunchease Brandt - fusese o ştire în Ştirile de referinţă.
Wu Yuan, conducătorul grupului de stricaţi din vremurile de altădată,
s-a pus în mare grabă să-l ridice pe Yang înapoi pe picioare. Acesta însă a
îmbrăţişat picioarele mesei şi nu se lăsa ridicat nici mort, punându-se şi pe
văicăreală:
— Sunt vinovat, sunt vinovat, regele Yama o să pună dracii să mă
biciuiască... aoleu! mor de durere... mor de durere...
Wu Yuan a zis:
— Yang, sunt treburi din trecut, le-am uitat deja, ce rost mai are să-ţi
stea ţie pe inimă? Unde mai pui că societatea de fapt te forţa atunci, aşa că
dacă nu ne băteai tu, Yang al Şaptelea, ne-ar fi bătut vreun Li al Şaptelea
sau vreun Liu al Şaptelea, hai, sus, sus, uite, noi am îndurat până la capăt,
ne-au dat tichiile jos, dumneata te-ai îmbogăţit, hai! Dacă n-ai conştiinţa
împăcată, dă banii pe care i-ai câştigat ca să dureze cu ei un templu.
Yang a răcnit plângând:
— Nu-i dau, am câştigat cu greu câţiva bănuţi, de ce să-i dau să
dureze cu ei mănăstire?... Vă rog să daţi voi în mine, de câte ori te-am bătut
atunci, de-atâtea ori să mă baţi tu acum, că nu eu am datorie la voi, voi aveţi
la mine...
Exact în acest moment de încâlceală - căci în curte tocmai ce ţâşnise o
gaşcă de tineri, care se uitaseră la Yang al Şaptelea făcând pe grozavul, iar
apoi se puseseră pe vociferat - l-am zărit pe Hong Taiyue venind din
depărtare, bălăbănindu-se la fiecare pas. Când a trecut pe lângă mine, i-am
adulmecat damful tare de băutură de pe corp. Era prima oară după fuga mea
din urmă cu mulţi ani că-l observam de la mică distanţă pe cel ce altădată
fusese cel mai înalt conducător al brigăzii de producţie din satul Ximen.
Părul îi albise tot, dar firele aspre şi tari se încăpăţânau să stea drepte şi
ridicate. Faţa îi era umflată, îi mai căzuseră şi câţiva dinţi şi avea un aer de
tont. În clipa în care a păşit prin poartă, cei ce făceau zarvă fără răgaz şi-au
închis toţi gurile, ceea ce arăta limpede că omenii încă îl mai temeau întru
câtva pe acest personaj care cârmuise mulţi ani de zile satul Ximen. Imediat
însă, tinerii s-au pus să-l ia în râs.
— Hei, uncheşe Hong, ia spune, te-ai întors după ce-ai plâns la
catafalcul preşedintelui Mao? Te-ai întâlnit cu secretarul comitetului
provincial? La centru a apărut revizionismul, voi ce-o să vă faceţi?...
Wu Qiuxiang i-a ieşit în mare grabă în întâmpinare, iar stricaţii din
vremurile trecute s-au ridicat şi ei în picioare din reflex, mişcarea cea iute
făcând ca bolul şi beţişoarele din faţa lui Tian Gui să cadă la pământ.
„Tovarăşe secretar!“ a strigat Qiuxiang cu căldură şi familiaritate,
apucându-l de braţ pe Hong Taiyue. Scena m-a făcut să-mi aduc aminte
instantaneu de filmul pe care l-am văzut odată, pe când eram taur, lângă aria
de treierat, în care o soţie cochetă a unui duşman de clasă ascuns seducea un
cadru revoluţionar. I-a făcut şi pe tinerii de faţă să-şi amintească de o scenă
dintr-o operă revoluţionară model în care comunista în ilegalitate, Aqing, îl
primeşte pe comandantul trupelor amestecate, Hu Chuankui, căci au început
să-i imite acesteia replicile, maimuţărindu-şi vocile: „Comandante Hu, ce
vânt te poartă încoace?“ Era clar că Hong Taiyue nu era obişnuit cu căldura
excesivă pe care i-o arăta Wu Qiuxiang, aşa că şi-a smucit braţul; a făcut-o
însă prea tare şi aproape a căzut la pământ, iar când Wu Qiuxiang s-a
apropiat în grabă să-l sprijine, nu s-a mai smucit, ci s-a lăsat aşa condus la o
masă curată, unde s-a aşezat. Masa avea o banchetă fără spătar, aşa că Hong
Taiyue era în orice clipă în pericol să cadă în faţă sau să se lase pe spate;
Huzhu, cea cu privirea ascuţită, a adus în mare grabă un scaun, aşezându-l
ca să stea în siguranţă. Hong şi-a pus un braţ pe masă, s-a lăsat într-o parte
şi a început să-i ţintuiască pe cei de sub caişi cu o privire înceţoşată şi care
încă nu se focaliza. Qiuxiang a curăţat din obişnuinţă cu şervetul masa din
faţa lui şi a întrebat cordial:
— Tovarăşe secretar, ce doreşti să comanzi?
— Ce comand... ce comand... Clipind din pleoapele lui grele, a bătut
brusc în masă, aruncând pe ea bidonul lui cel vechi de revoluţionar, plin de
ciupituri şi găurele, şi a zbierat spumegând de furie: Mă-ntrebi ce comand?
Rachiu! Şi pune-mi în el şi două degete de praf de puşcă!
— Tovarăşe secretar, a zis Qiuxiang cu faţa surâzătoare, mi se pare că
ai băut destul, aşa că lasă-l acum, mai bei şi mâine. O s-o pun pe Huzhu să-
ţi facă o supă de peşte care te trezeşte din băutură, o bei fierbinte şi după
aceea mergi acasă să te culci, ce zici?
— Ce supă să mă trezească din băutură? Ce, crezi că băiatu’ e beat?
Şi-a dat toată silinţa să se holbeze printre pleoapele umflate - avea la
colţurile ochilor urdori galbene - şi a zbierat nemulţumit: băiatu’ nu e beat,
oasele or fi bete, carnea o fi beată, dar inima e ca luna de pe cer, uite-aşa de
luminoasă, e ca o oglindă, nu poţi tu să mă amăgeşti pe mine! Rachiul, unde
e rachiul? Voi ăştia, micii proprietari capitalişti, micii negustori, micii
comercianţi, sunteţi ca ceapa în miezul iernii, vi se ofilesc rădăcinile şi
coaja vi se usucă, dar cum se face vremea potrivită, pe loc daţi muguri şi
flori. Nu ştiţi voi doar de bani? Ştiţi doar de bani, nu şi de linia Partidului!
Băiatu’ are bani! Adu rachiul!
Qiuxiang i-a făcut un semn din ochi lui Huzhu, care a venit zorită cu
un bol alb în mâini:
— Tovarăşe secretar, bea dumneata mai întâi din asta.
Hong Taiyue a băut o gură, şi, ptiu!, a dat-o afară, s-a şters cu mâneca
şi-a-nceput să pocnească cu bidonul lui cu înveliş de aluminiu, strigând tare,
cu o anume dezolare şi cu un anumit tragism:
— Huzhu, nu mi-ar fi trecut prin cap că şi tu o să mă păcăleşti...
Vreau să beau rachiu, dă-mi să beau rachiu. Inima mi-e demult murată în
oţet, scuipatul de-l scot e şi el mai acru decât oţetul, şi tu mă pui să beau
oţet? Şi Jinlong? Da, Jinlong, iepurici ăla de Jinlong? Ia cheamă-mi-l tu mie
încoace să ţi-l întreb eu pe el aşa, dacă satul Ximen mai e sau nu mai e în
lumea comunistă!
— Bineeee! Când l-au auzit pe Hong Taiyue cum îl ocărăşte pe
Jinlong, tinerii aceia veniţi de la început cu gând să facă tărăboi ca să se
amuze nu s-au putut abţine din ovaţii. Uncheşe Hong, au spus, dacă nu-ţi dă
patroana, îţi dăm noi de băut!
Un flăcău a adus cu sfiiciune o sticlă de băutură şi i-a pus-o lui Hong
Taiyue în faţă.
— Şooo! a răcnit o dată tare acesta, înfricoşându-l atât de tare pe
flăcău încât acesta, precum un cangur speriat, a ţopăit brusc într-o parte.
Hong Taiyue a arătat spre sticla smaraldie de bere şi-a spus dispreţuitor:
Asta e băutură? Pfui, pişat de cal! Dacă vrei să bei, păi să bei - unde mi-e
rachiul? Se înfuriase de-adevăratelea şi-a măturat cu mâna sticla de bere jos
de pe masă, iar pocnetul pe care l-a scos aceasta i-a surprins pe toţi cei de
faţă: Ce, banii mei sunt falşi? Zice vorba că „La crâşma cea mare, clientu-l
înşală“, dar n-aş fi zis că şi la o cârciumioară d-asta de uliţă ca a voastră
necăjiţi aşa clienţii.
— Tovarăşe secretar, a spus Qiuxiang alergând grabnic cu două ulcele
în mână, nu te îndrăgeşte fata mea pe dumneata din adâncul inimii ei? Dacă
n-ai băut să te saturi, de ce nu zici aşa? Ce tot bani, nebani, noi ne-am
deschis aici numai ca să-ţi fie dumitale la îndemână să bei când îţi vine, aşa
că bea după pofta inimii!
A dat apoi capacul de pe ulcele şi i-a turnat rachiul dinăuntru în
butelca de aluminiu, pe care i-a înmânat-o apoi, spunând:
— Bea, bea! Şi ia zi, nu vrei ceva să meargă cu băutura? Urechi de
porc? Nişte capelin?
— Du-te, du-te, du-te, a uşuit-o cu mâna Hong Taiyue.
Mâna îi tremura - îi tremura rău, dacă ar fi apucat un pahar de rachiu
cu ea, l-ar fi vărsat pe tot -, dar şi-a apucat brusc cu ea butelca cu rachiu, şi-
a lăsat capul în jos, a supt o gură lungă, şi-a ridicat capul la loc şi a respirat
adânc, iar mai apoi a mai supt o gură lungă. După aceea a scos o gură mare
de aer, iar corpul lui încordat s-a relaxat pe neaşteptate, carnea şi pielea
bătrână de pe obraji i s-au lăsat şi ele în jos şi două lacrimi de un galben
curat i-au picurat pe la colturile ochilor.
 Din clipa în care intrase în curte, devenise centrul tuturor privirilor. Pe
când se dădea el aşa în spectacol, cu vorbele de duh înlănţuindu-i-se pe
buze, toţi oamenii - inclusiv Yang al Şaptelea, aflat în genunchi - se
păstraseră într-o poziţie rigidă, cu gurile căscate, privindu-l captivaţi. Doar
când s-a apucat concentrat să bea la rachiu s-au mai destins oamenii.
— Trebuie neapărat să mă bateţi, să-mi daţi înapoi toată bătaia pe care
v-am dat-o eu vouă, pe toată... s-a jeluit Yang. Dacă nu mă bateţi, se
cheamă că nu sunteţi ieşiţi din om, şi dacă nu sunteţi ieşiţi din om, sunteţi
ieşiţi din împreunare de cai, din futai de măgari şi din împerechere de găină
şi cocoş, dobitoace cu pene strecurate afară de sub coajă de ou...
Cum ar veni, numai ce-a terminat unul de cântat, că s-a şi suit altul pe
scenă: reprezentaţia lui Yang i-a stârnit pe tinerii cei fără minte de s-au pus
să râdă în hohote. Unul mai obraznic s-a prelins încetişor într-acolo şi-a
vărsat încet-încet o jumătate de sticlă de bere peste cravata roşie care
spânzura de pom. Lichidul a ajuns la capătul triunghiular al cravatei şi a
început să picure mărgea după mărgea peste capul lui Yang. În acelaşi timp,
fraţii Sun, agitaţi într-atât de mult de planurile măreţe de făcut avere şi
îmbogăţire plăsmuite de Yang al Şaptelea că bucuria băuturii dădea pe
dinafară din ei, s-au apucat cu hărmălaie până la cer să joace jocuri de beţie:
„Fraţilor le e bineeee... ardei iuteee... călare pe opt caaaaai... o sută de mii
de yuaaaaani... “
— Dacă nu mă bateţi, sunteţi nişte arătănii ieşite din împreunarea
vierului ăla de l-a omorât cu muşcătura lui pe Xu Bao cu o ursoaică de la
circ, îşi continua Yang nesăbuit tămbălăul. Să nu vrea vreunul să mă ridice
de-aici, o să stau în genunchi până scot apă din pământ.
Aflat într-o situaţie fără ieşire, cel care îi strânsese laolaltă pe stricaţi,
Wu Yuan, a spus:
— Yang al Şaptelea, bătrâne domn al Şaptelea, strămoşul meu al
şaptelea, toţi am fost înfrânţi, bine? Când dumneata ne băteai pe atunci, ne
disciplinai în numele cârmuirii; dacă nu erai dumneata să ne baţi, ne mai
reformăm noi? Doar în temeiul altoielilor pe care ni le-ai dat dumneata cu
varga aia am putut noi să ne lepădăm de cele vechi şi să ne schimbăm firea,
devenind din nou oameni! Ridică-te, ridică-te! Le-a zis apoi celorlalţi
stricaţi: Hai, hai, să ne unim cu toţii să bem în cinstea bătrânului domn
Yang un pahar, să-i mulţumim pentru bunătatea cu care ne-a dat învăţătură!
Stricaţii au ridicat alandala paharele, cu gând să-l cinstească pe Yang
al Şaptelea, dar acesta, pipăind spuma de bere care-i acoperea toată faţa, a
spus cu îndărătnicie:
— Nu veniţi cu din astea, un aşa tertip n-are rezultat asupra mea, dacă
n-o să mă bateţi, n-am să mă scol de-aici cu niciun preţ, cu-o moarte plăteşti
o moarte, ai luat pe datorie, dai banii înapoi, voi îmi sunteţi datori o bătaie,
daţi-mi-o înapoi!
Wu Yuan s-a uitat în stânga şi-n dreapta şi-a zis neputincios:
— Bătrâne domn Yang, eşti aşa de îndărătnic că după cum se vede
treaba, dacă nu te batem, nu se poate. Uite, în numele tuturor o să am eu
marea îndrăzneală să-ţi dau o palmă, iar socotelile noastre o să le ţinem că
s-au încheiat.
— Nu merge o palmă, când vă altoiam eu pe atunci, v-am dat cel
puţin vreo trei mii de vergi, azi să-mi daţi voi trei mii de palme - una mai
puţin şi nu e bine!
— Yang al Şaptelea, lepădătură ce eşti, mă înnebuneşti de tot! Ai
stricat întrunirea asta bună a unor tovarăşi de suferinţă de-ai facut-o harcea-
parcea! Cum să fie că-ţi ceri tu iertare faţă de noi? Doar ţi-ai schimbat
metoda ca să ne chinui! Stea sfântă de pe cer să fii tu, Yang al Şaptelea, că
băiatu’, gata, fie ce-o fi, tot îţi dă o palmă! Wu Yuan s-a lăsat în faţă şi i-a
tras o palmă lui Yang peste faţa lui în formă de pară. După un răsunet
puternic, corpul lui Yang s-a legănat şi-aproape s-a răsturnat, dar s-a
îndreptat imediat.
— Loveşte! a strigat el în gura mare, e doar una, suntem abia la
început, dacă nu-mi trageţi trei mii, nu sunteţi ieşiţi din om!
În acest moment, Hong Taiyue, care bea pe muţeşte, a izbit tare-tare
cu butelca lui în masă. Când el s-a ridicat, corpul şi-a păstrat echilibrul în
timp ce se balansa amplu, iar arătătorul lui drept s-a întins, tare şi drept ca
varga, către stricaţii de la masa cealaltă, ca o gură de tun fixat pe o barcă cu
pânze ce se ridică şi coboară în voia valurilor.
— Mă ridic împotriva voastră! Moşierule, chiaburule, trădătorule,
spionule, contrarevoluţionarule, duşmani ai proletariatului ce sunteţi,
îndrăzniţi să faceţi ca toţi oamenii şi staţi aici să beţi! Ia ridicaţi-vă toţi în
picioare!
Deşi fusese eliberat din funcţie de câţiva ani, Hong Taiyue nu-şi
pierduse prestigiul. Ordinele lui arogante şi severitatea vorbei şi a chipului
i-au făcut pe stricaţii care de-abia ce-şi lepădaseră tichiile să sară în picioare
din reflex, în timp ce sudoarea se lăsa broboane-broboane pe feţele unora
dintre ei.
 — Tu, l-a arătat Hong cu degetul pe Yang al Şaptelea, mustrându-l
apoi cu un ton şi mai indignat: Trădătorule, om fără şira spinării, drojdie a
societăţii care îţi îndoi genunchii şi te pleci în faţa duşmanului de clasă,
ridică-te şi tu!
Yang a dat să se ridice, dar când s-a ciocnit cu căpăţâna de cravata
udă toată care era spânzurată de crăci, picioarele i s-au moleşit de parcă nu
mai aveau muşchi şi oase în ele, fundul i s-a târât spre înapoi şi s-a sprijinit
după voie de trunchiul pomului.
— Voi, ăştia, mă... şi-a început Hong Taiyue cuvântarea - una aproape
la fel cu cea a Zănaticului revoluţionar din romanul Soldatul post-
revoluţionar al lui Mo Yan —, stricaţilor, a zis el, stând asemenea unei
bărcuţe hurducăindu-se pe valuri în furtună, cu trupul balansându-i-se
nestabil şi arătând la nimereală cu degetul către mesele aflate sub cerul
liber, să nu cumva să ajungeţi să vă fuduliţi să uitaţi de voi! Uitaţi-vă voi la
cerul ăsta - a dat să ridice mâna să arate spre cer, dar aproape s-a prăbuşit -,
la lumea de sub el, încă sunt ale noastre, ale comuniştilor, doar acum ce-au
apărut nişte nori negri. Vă spun eu, treaba că v-au dat vouă jos tichiile n-o
să se ţină pe picioare, e ceva de moment, după nu multă vreme tot o să
trebuiască să vi le punem la loc, unele de fier, unele de oţel, unele de aramă,
şi-o să vi le sudăm pe cap, să le purtaţi până la moarte şi să le duceţi cu voi
în mormânt - aşa vă răspund eu, un comunist adevărat! L-a arătat cu degetul
pe Yang al Şaptelea, care se pusese deja pe sforăit sub cais, ocărându-l:
Element schimbător ce eşti, nu numai că ţi-ai îndoit genunchii şi te-ai plecat
în faţa duşmanului de clasă, dar te-ai pus pe speculă, săpând la temeliile
economiei colective. S-a lăsat într-o parte şi-a arătat-o şi pe Wu Qiuxiang:
Şi tu, Wu Qiuxiang, văzându-te atunci aşa vrednică de milă, nu ţi-am pus
tichie în cap, dar pornirile tale de clasă exploatatoare nu s-au schimbat, cum
a venit atmosfera prielnică, au dat rădăcini şi muguri. Vă spun eu, noi,
Partidul, noi, comuniştii lui Mao Zedong, am trecut prin nenumărate lupte
despre linia politică în interiorul Partidului şi am trecut prin furtunile şi
uraganele luptelor de clasă. Comuniştii căliţi, bolşevicii, n-o să se supună,
n-o să supună niciodată! Împărţirea pământurilor către gospodării, ce e aia?
O să-i facă pe ţăranii cei mulţi, pe săraci şi mijlocaşi, să sufere a doua oară,
să se chinuie a doua oară! Şi-a ridicat pumnul sus de tot şi-a strigat: Nu vom
opri lupta, îl vom răsturna pe Lan Lian, vom doborî acest steag negru!
Aceasta este sarcina comuniştilor cu conştiinţă din brigada din satul Ximen
şi a ţăranilor săraci şi mijlocaşi! Este doar o întunecare de moment, un frig
de moment...
Un zgomot de motor şi două lumini albe care-ţi înţepau ochii au
săgetat dinspre răsărit. M-am lipit în mare grabă strâns-strâns de zid, ca să
nu fiu descoperit. Zgomotul s-a oprit, luminile s-au stins şi dintr-un jeep
vechi verde ca iarba au sărit Jinlong, Sun Bao şi alţi câţiva. Tipul ăsta de
maşină e astăzi ca gunoiul, dar în satele de la începutul anilor ’80 era
pricină de făloşenie şi îngâmfare. Se vedea din asta că Jinlong, secretarul
unei filiale săteşti, nu era cineva de rând şi că apăruseră deja semne care
arătau dezvoltarea lui ulterioară.
Cuvântarea lui Hong Taiyue chiar era strălucită, mă vrăjise cu totul şi
valuri de emoţie m-au potopit pe dinăuntru. Mi se părea că toată curtea
familiei Ximen era scena unei piese, unde caisul şi mesele, scaunele şi
banchetele erau decorul şi recuzita şi toţi oamenii erau actori care jucau
dezlănţuiţi. Jucau excepţional, ardeau pe scenă cu cea mai pură flacără!
Bătrânul Hong Taiyue, un actor de prim rang al ţării, şi-a ridicat braţul
asemenea personajelor măreţe din filme şi a strigat tare: „Trăiască comuna
populară!“
Jinlong a intrat semeţ înăuntru, cu Sun Bao şi ceilalţi urmându-l
îndeaproape. Privirile tuturor s-au aţintit asupra celui care era acum
conducătorul cel mai înalt al satului. Hong Taiyue l-a arătat cu mâna pe
Jinlong şi l-a certat mânios:
— Ximen Jinlong, am fost orb! Am crezut că te-ai născut sub steagul
roşu, că ai crescut sub steagul roşu şi că eşti dintre ai noştri, şi nu mi-a
trecut prin minte că prin vine ţi se prelinge tot sângele cel otrăvit al
moşierului samavolnic Ximen Nao! Ximen Jinlong, te-ai prefăcut treizeci
de ani, m-am lăsat înşelat de tine...
Jinlong le-a făcut un semn din ochi lui Sun Bao şi celorlalţi, iar
aceştia s-au apropiat în mare grabă, câte un om susţinându-l de câte o parte
de braţe pe Hong Taiyue. Acesta s-a zbătut, ocărând:
— Contrarevoluţionarilor, vrednici urmaşi de moşieri, lacheilor,
slugilor, n-o să mă supun niciodată!
— E-n regulă, unchiule Hong, piesa e aproape gata. Jinlong i-a atârnat
butelca cea plată de gât şi i-a zis: Întoarce-te acasă şi culcă-te, am vorbit
deja cu mătuşa Bai, o să găsim o zi să vă însuraţi. Mai e niţel şi-o să te
amesteci în mocirlă cu clasa moşierească!
 Sun Bao şi ai lui l-au purtat pe braţe afară, în timp ce picioarele lui
Hong se târau ca două tărtăcuţe mari pe pământ, iar el continua să se zbată,
răsucindu-şi capul şi zbierând spre Jinlong:
— Nu mă las! Mi-a apărut în vis preşedintele Mao şi mi-a spus că la
centru a apărut revizionismul...
Jinlong le-a zis celorlalţi zâmbind:
— Voi ceilalţi, nu trebuie să vă risipiţi şi voi?
— Secretare Jinlong, dă-ne voie nouă, stricaţilor, să bem un pahar în
cinstea dumitale...
— Jinlong... frate... tovarăşe secretar, vrem să facem mult sos de ardei
marca „Roşu“, să-l răspândim pe tot pământul, ajută-ne să ne dea un credit
de o sută de mii... a zis bâlbâindu-se Sun Long.
— Jinlong, ai obosit? a zis Wu Qiuxiang din cale afară de plină de
căldură faţă de vrednicul ei ginere. Îi zic lui Huzhu să-ţi facă un bol de tăiţei
lungi, mustăţi de dragon...
Cu capul plecat, Huzhu stătea în uşă în aripa laterală, cu părul ei cel
miraculos prins într-un coc înalt-înalt în creştetul capului. După chip şi
pieptănătură, părea o femeie din palatul imperial plină de amărăciune
ascunsă.
Jinlong a încruntat din sprâncene:
— Localul ăsta nu trebuia deschis. Curtea trebuie să revină la starea ei
de dinainte. Toată lumea să iasă afară.
— Nu se poate, Jinlong, a zis Wu Qiuxiang cuprinsă de îngrijorare,
afacerea mea a prins bine.
— Într-un sătuc atât de mic, cât de mult poate să prindă? Dacă vrei să
prindă, du-te la oraş, du-te la judeţ!
În acea clipă, pe uşa de la nord din aripa de vest a ieşit Yingchun, în
braţe cu un copilaş. Era vorba de copilul tău, Lan Jiefang, şi al lui Huang
Hezuo, era Lan Kaifang. Şi mai spui că nu simţeai nimic pentru Hezuo - păi
dacă nu simţeai nimic, copilul cum să se nască? Ce, erau pe vremea aceea
copii în eprubetă? Pfui! Prefăcutule ce eşti!
— Bunico, a strigat-o Yingchun pe Wu Qiuxiang, te rog eu, închide
porţile, seară de seară e tărăboi, fum de lampă şi damf de rachiu, nu-ţi poate
dormi bine nepotul.
Cei care trebuiau să apară pe scenă veniseră aproape toţi. Mai lipsea
Lan Lian, care a venit şi el. Ducea cu cazmaua în spate o legătură de
rădăcini de dud. A intrat pe poartă, nu s-a uitat la nimeni şi s-a dus în faţa
lui Wu Qiuxiang, zicându-i:
— Duzii de pe pământul vostru şi-au vârât rădăcinile în al meu, aşa că
le-am tăiat. Vi le înapoiez.
— Aoleu, căpoşilă bătrân ce eşti, ia spune, ce mai eşti în stare să
faci?! a strigat Yingchun surprinsă.
Huang Tong, care dormise întruna pe un şezlong de bambus, s-a
apropiat şi-a zis căscând:
— Nu mi-ar părea rău dacă te-ai osteni să-i tai pe de-a-ntregul, în anii
ăştia numai un prostălău îşi duce traiul din agricultură!
— Acasă, toată lumea! s-a încruntat Jinlong, apoi s-a răsucit şi a intrat
în impozanta clădire principală a familiei Ximen.
Oamenii s-au risipit în tăcere, fără să scoată niciun sunet.
Poarta de la curtea familiei Ximen s-a închis greu. Satul a fost cuprins
de o linişte desăvârşită şi doar eu şi luna, care n-avea la ce casă să se ducă,
am rămas să ne mai preumblăm. Ca nisipul îngheţat, lumina lunii s-a
coborât peste corpul meu.
 CAPITOLUL 34
Lui Hong Taiyue îi sare ţandăra şi-şi pierde bărbăţia; Ureche-ruptă
profită de haos şi smulge tronul regesc
Mo Yan a descris amănunţit în Cronica creşterii porcilor cum i-am
smuls eu ouăle lui Hong Taiyue, schilodindu-l. A scris că am profitat că
Hong se uşura stând pe vine sub un cais cu gât strâmb şi că l-am atacat
hoţeşte pe la spate. A mers până într-acolo că a scris cu toată afectarea şi
despre lumina lunii, şi despre mireasma florilor de cais, şi despre albinele
care culegeau polenul la lumina lunii, şi a mai scris şi o proproziţie la prima
vedere foarte frumoasă: „Sub lumina lunii, poteca şerpuitoare din livadă
părea un râuleţ în care se prelinge lapte“. Când băieţică ăsta m-a descris
drept un porc anormal care avea deprindere să mănânce ouăle bărbaţilor pur
şi simplu s-a folosit de inima lui de om mărunt ca să măsoare statura celui
ales. Un porc ca mine, erou fără pată, mândru şi falnic cât lumea toată, cum
să fi putut să atace hoţeşte un om care tocmai îşi făcea nevoile? Când a
scris, nu i-a fost nesuferită murdăria, iar pe mine, citind, m-a apucat sila. A
mai scris că în primăvara aceea fugisem în pribegie prin ţinutul Gaomi din
nord-est, săvârşind fel şi fel de rele şi ucigând cu muşcăturile mele mai bine
de zece vite ale ţăranilor, mereu în aceeaşi manieră mârşavă şi josnică. A
scris că profitam mereu de clipa în care vitele se bălegau şi că le muşcam de
anus, trăgându-le afară maţele din ele. A scris aşa: „Maţele acelea alb-
cenuşii înţesau şerpuitoare locul, pătându-se toate de noroi... Vitele sufereau
peste măsură de mult şi alergau smintite târându-şi maţele după ele pe uliţe,
prăbuşindu-se în cele din urmă la pământ şi murind...“ Băieţică ăsta şi-a pus
în mişcare imaginaţia cea rea şi m-a înfăţişat drept un demon absolut. În
fapt, capul răutăţilor care a adus atâta vătămare vitelor ălora fusese un lup
cu totul anormal care plecase din zona muntoasă Changbai să pribegească şi
care umbla cu mare fereală, nelăsând niciodată nicio urmă; iată de ce toate
faptele lui nelegiuite au fost puse de oameni în cârca mea. Mai apoi, lupul a
ajuns în pribegia lui pe Limba de nisip a familiei Wu şi n-a fost nevoie să
merg eu în persoană la război; fiii şi nepoţii mei cei plini de ferocitate mai
întâi l-au călcat cu picioarele de l-au făcut minciunele, iar după aceea l-au
sfâşiat bucăţi-bucăţele.
Adevărul-adevărat este că în seara aceea îmi ţineam de urât cu luna
cea însingurată, zăbovind bucuros pe străzile şi uliţele satului, fără gând de
plecare. Pe când ne legănam amândoi încă o dată pe lângă livadă, l-am
văzut pe Hong Taiyue. Arăta de parcă se strecurase afară din mormântul
câinelui aceluia credincios de acolo. Se afla sub caisul cu gât strâmb,
urinând prelung. Butelca cea plată de rachiu îi atârna la gât şi corpul tot îi
răspândea damf de băutură: omul ăsta care avusese dintotdeauna o
rezistenţa ieşită din comun la băutură devenise acum un beţivan sadea. Cum
a spus Mo Yan, „se folosea de cele din cupă ca să-şi stingă indignarea din
piept“. După ce a terminat de urinat, a bombănit gălăgios:
— Daţi-mi drumul, lacheilor ce sunteţi... vreţi să mă legaţi de mâini şi
de picioare, să-mi astupaţi gura, dar nu se poate! Şi dacă mă ciopârţiţi mici
fărâme, tot n-o să-mi puteţi voi face bucăţi inima-mi de fier, inima-mi de
comunist! Iepureilor, nu credeţi? Crederi sau nu credeţi, eu cred...
Atraşi de vorbele lui, l-am urmat, şi eu, şi luna, rătăcind prin livada de
caişi de la un pom la altul. Dacă vreun cais nu era atent şi-l izbea, îl pocnea
din belşug cu pumnii şi-l certa cu spume la gură şi ochii bulbucaţi:
— Fir-ar mama ei, până şi tu cutezi să mă izbeşti, o să te fac eu să
guşti din puterea pumnilor de fier ai proletariatului...
S-a hâţânat aşa până la odăile unde creşteau viermii de mătase,
trosnind zgomotos cu pumnii în scândura uşii. Aceasta s-a deschis şi am
văzut faţa luminoasă a lui Bai. Venise să deschidă uşa ţinând în mână un
târnog de frunze de dud. Mirosul curat şi proaspăt al acestora şi sunetul
asemenea şopotelor ploii de toamnă pe care-l scoteau viermii mâncând la
ele curgeau dimpreună cu lumina lămpii, amestecându-se cu strălucirea
lunii. Bai a deschis ochii mari, părând deosebit de surprinsă:
— Tovarăşe secretar Hong... cum de eşti tocmai dumneata?...
— Dar cine credeai că e? S-ar fi zis că Hong Taiyue se străduia să-şi
păstreze echilibrul, dar umerii i se ciocneau mereu de teancurile de tăvi cu
viermi. Cu un ton deosebit de ciudat, a zis: Am auzit că şi ţie ţi-au dat jos
tichia de moşier, am venit să te felicit...
— Şi cât trebuie să-ţi mai mulţumesc dumitale... Bai a pus târnogul
jos, şi-a ridicat pieptul cămăşii şi s-a şters la ochi, spunând: Dacă nu erai
dumneata să ai grijă în anii ăia, mă omorau pe dată...
— Palavre! a spus Hong Taiyue mânat de o furie cruntă. Noi,
comuniştii, ţi-am aplicat întotdeauna umanismul revoluţionar!
-— Am priceput, tovarăşe secretar, în inima mea am priceput, a
bâiguit ea dezlânat. De mult voiam să-ţi spun, dar atunci aveam tichie pe
cap, nu cutezam să vorbesc, dar acum e bine, mi-au dat jos tichia, sunt şi eu
în comună...
— Ce voiai să-mi spui?
— Jinlong a trimis pe cineva să-mi spună să mă-ngrijesc de tine... a
zis Bai cu timiditate. Eu am zis că doar să mă sufere secretarul Hong, că eu
sunt dornică să-l slujesc până la bătrâneţe...
-— Bai Xing, Bai Xing, de ce eşti tu între moşieri? a bodogănit încet
Hong.
— Deja mi-au dat jos tichia, acum sunt cetăţean, sunt în comună.
Acum nu mai sunt clase... a îngânat Bai.
— Palavre! Hong Taiyue iar s-a înflăcărat şi s-a apropiat pas cu pas de
Bai: şi cu tichia dată jos, tot cu moşierii eşti, prin vinele tale curge sânge de
moşier, ai sângele otrăvit!
Bai s-a dat înapoi întruna, până a ajuns în faţa tăvilor cu viermi. Hong
Taiyue vorbea scrâşnind din dinţi, deşi din ochi îi ieşea la iveală o iubire
nelămurită:
— Ai să fii întotdeauna duşmanul nostru! a zbierat el, deşi ochii îi
scânteiau umed.
A întins mâna şi-a apucat-o de ţâţe. Bai a gemut şi s-a opus:
— Tovarăşe secretar, am sângele otrăvit, să nu te molipseşti şi
dumneata...
— Am să exercit dictatura proletară asupra ta! Îţi spun eu, şi cu tichia
dată jos, tot cu moşierii eşti! Hong Taiyue a încercuit-o cu braţele pe după
şale şi-n acelaşi timp şi-a vârât gura din care ţâşneau damfuri de rachiu şi
care era înconjurată de fire de barbă în faţa ei, iar tăvile de viermi durate din
sorg s-au surpat cu o bubuitură puternică sub apăsarea celor doi. Viermii cei
albi au început să se târşâie pe ei, unii au murit striviţi, iar cei care n-au
murit striviţi au continuat să mănânce frunze de dud...
În acea clipă, luna a fost acoperită de un vălătuc de nori, iar în
mijlocul negurelii, vechile treburi de pe vremea lui Ximen Nao, dulci şi
amare, acre şi sărate, mi-au tâşnit toate de-a valma înlăuntrul inimii. Ca
porc, avusesem mintea limpede, dar ca om, o aveam tulbure. Aşa e,
murisem cu mulţi ani în urmă şi, nedreptăţit sau nu, nevinovat sau nu,
meritând să mor sau nu, Bai avea tot dreptul să facă treaba aceea cu un alt
bărbat; nu puteam însă tolera ca Hong Taiyue pe de-o parte s-o insulte, pe
de alta să i-o tragă - era o umilinţă, şi nu numai pentru Bai, dar şi pentm
Ximen Nao. Câteva zeci de licurici au început parcă să mi se rotească prin
creier, care mai apoi s-au adunat şi s-au prefăcut într-un foc arzând aţâţat; în
ochii mei, toate au devenit flăcărui verzi ca jadul - viermii erau verzi şi
oamenii erau şi ei verzi. M-am năpustit înainte, vrând la început doar să-l
împing la o parte de pe corpul lui Bai, dar ouăle lui s-au lovit de gura mea,
chiar nu găseam vreun motiv să nu-l muşc...
Da, această mânie de moment a avut nespus de multe consecinţe rele.
Bai s-a spânzurat în acea noapte de grinda din odaia cu viermi de mătase.
Hong Taiyue a fost dus la spital, salvat şi în afara oricărui pericol, dar din
acel moment s-a prefăcut într-un monstru cu o fire crudă şi tiranică. Şi mai
neplăcut a fost că eu am devenit o fiară înfricoşătoare, ajunsă din ce în ce
mai legendară, despre care spuneau că are ferocitate de tigru, încrâncenare
de lup, viclenie de vulpe şi curaj sălbatic de mistreţ. Din această pricină, au
şi organizat o acţiune de vânătoare la care au mobilizat mase mari de
oameni, cu costuri uriaşe.
Băieţică de Mo Yan a scris despre mine că după ce l-am muşcat pe
Hong Taiyue, am continuat să pribegesc prin ţinutul Gaomi din nord-est şi
să săvârşesc fel şi fel de rele, nenorocind vitele ţăranilor, şi că o lungă
bucată de vreme oamenii n-au mai îndrăznit să se uşureze pe câmp, de frică
să nu moară târându-şi maţele după ei. Cele înfăţişate în acest fel sunt toate
scorneala şi făcătura lui. Adevărul-adevărat e că după ce l-am schilodit pe
Hong Taiyue în urma unei tulburări de moment, m-am întors în aceeaşi
noapte pe Limba de nisip a familiei Wu. Câteva scroafe s-au apropiat
lipicioase, dar eu le-am împuns plictisit într-o parte. Presimţeam că treaba
n-o să se încheie în acest punct, aşa că m-am dus la Diao Xiaosan să
discutăm ce era de făcut.
După ce i-am descris în mare ce se petrecuse, Diao Xiaosan a oftat:
— Al Şaişpelea, după cum se vede treaba, iubirea e greu de uitat. De
mult mi-am dat eu seama că între tine şi Bai era mare potrivire între inimi.
Acum, că treaba s-a petrecut deja, nu mai trebuie să cugetăm dacă a fost
bine sau rău, hai să ne punem la luptă înverşunată cu ei!
Lucrurile care au urmat au fost descrise corect de Mo Yan. Diao
Xiaosan mi-a zis să chem toţi mistreţii tineri şi în putere să se strângă pe
duna de nisip din faţa păduricii de pini. Ca un bătrân şi încercat general,
Diao a povestit istoria glorioasă de lupte cu oamenii şi cu tigrii şi panterele
a strămoşilor noştri, iar apoi ne-a împărtăşit o mişcare inventată de aceştia:
— Mărite rege, a spus el, pune-i pe copii să se ducă lângă pini şi să se
mozolească cu răşină, iar după aceea să se dea de-a rostogolul prin nisip, iar
să se mozolească cu răşină, iar să se dea de-a rostogolul...
În acest fel, o lună mai târziu corpurile noastre erau toate înfăşurate
într-o armură aurie de nestrăpuns de sabie sau glonţ şi care, când ne izbeam
de vreo stâncă sau de-un trunchi de copac, făcea bum!, bum! La început,
ne-am simţit corpurile uşor neîndemânatice, însă ne-am obişnuit foarte
repede. Diao ne-a dat şi nişte cunoştinţe de bază în privinţa războiului, de
pildă cum să te ascunzi, cum să lansezi un atac neaşteptat, cum să porţi un
asediu, cum să te retragi etc. etc. Tot ce spunea se lega perfect, de parcă el
ar fi fost un veteran din o sută de războaie. Oftam fără oprire, spunându-i că
în viaţa de dinainte a fost sigur vreun mare strateg. Diao zâmbea cu răceală,
tot fără oprire, într-un chip greu de priceput. Când lupul acela care făcuse
fel de fel de rele a trecut bezmetic înot râul până pe ostrovul nostru, la
început pesemne că nici nu ne-a băgat în seamă; când s-a pus pe muşcat şi a
descoperit că avem pielea tare ca fierul şi că e greu să fim în vreun fel
răniţi, s-a ofilit tot. Copiii şi nepoţii mei l-au... - am spus deja, mai întâi l-au
călcat cu picioarele de l-au făcut minciunele, după aceea l-au sfâşiat bucăţi.
În luna a opta, ploile de toamnă au căzut necurmat, râul s-a umflat
brusc şi doar ce era o noapte cu lună strălucioasă şi curată, că iarăşi se
prăvăleau pe nisip multe-multe ţestoase plecate în urmărirea lunii. Era o
ocazie numai bună să ne hrănim din belşug şi să acumulăm în corp
substanţe hrănitoare. Pe ostrov înmulţindu-se pe zi ce trece numărul
animalelor sălbatice, luptele pentru hrană deveniseră din ce în ce mai
aprige. Între porci şi vulpi s-au purtat bătălii feroce pentru teritoriu, dar cu
armurile acelea formate din nisip gălbui prins strâns cu răşină, am reuşit
într-un final să le gonim de pe acel teritoriu nemaipomenit pentru pradă,
ocupând singuri botul ascuţit şi triunghiular al ostrovului care separa râul în
două. În marele război cu armata de vulpi, multe dintre vlăstarele mele au
fost rănite şi schilodite, pentru că pe ochi şi urechi nu aveam cum să ne
punem armură din nisip şi răşină. În momentele decisive ale luptei, vulpile
slobozeau întotdeauna din anus o putoare care ne asalta nările şi ne înţepa
ochii, într-un fel extrem de barbar. Porcii vânjoşi la trup erau în stare să se
proptească pe picioare, dar cei mai slabi erau răsturnaţi la pământ. Vulpile
se apropiau atunci în fugă şi-i muşcau de urechi cu dinţii lor ascuţiţi şi le
scobeau afară ochii cu ghearele lor ascuţite. Mai apoi, la îndrumarea lui
Diao Xiaosan, am separat trupele în două, un contingent de asalt şi luptă şi
unul de rezervă. Când vulpile slobozeau gazul lor otrăvit, năpustindu-se să
muşte, trupele de rezervă, cu nările astupate cu pelin, pavăză relelor şi
nenorocirilor, se repezeau şi ele cu tot avântul. Aceasta pentru că generalul
nostru, Diao Xiaosan, ştia că vulpile nu pot să se pârţâie încontinuu şi că
primul pârţ miroase tare, dar al doilea e slab şi fără putere. Desigur că şi cei
otrăviţi şi ameţiţi de pârţuri se războiau cu tot curajul şi avântul, gata să-şi
lase ochii scobiţi şi urechile rupte, dar neslăbindu-l pe duşman şi oferind
astfel contingentului de rezervişti care se lansa în atac şansa anihilării
inamicului. După câteva lupte măreţe, mai bine de jumătate din vulpile de
pe ostrov muriseră în urma rănilor suferite - cadavrele lor flendurite se
găseau peste tot pe nisip, iar de coroanele cătinei celei dese spânzurau
câteva cozi voinice şi înfoiate de vulpe vânturate până acolo. Muştele care
mâncau pe săturate poposiseră pe cătină, făcând ramurile cele moi să se
plece, mai groase şi cu culoarea schimbată, de parcă ar fi fost crengi de
arbuşti pline de fructe. În urma marelui război cu vulpile, mistreţii din
ostrov au devenit o armată cu capacitate extinsă de luptă. Pentru noi, a fost
o pregătire de mare eficienţă în condiţii de luptă, fiind de asemenea
prologul marelui război dintre oameni şi porci.
Deşi eu şi Diao Xiaosan prevăzuserăm că oamenii din ţinutul Gaomi
din nord-est vor lansa o acţiune de vânătoare, trecuse deja o jumătate de
lună de la sărbătoarea mijlocului toamnei şi, la fel ca mai înainte, nu era
nicio mişcare. Diao a selectat câţiva mistreţi mici şi ageri să treacă râul înot
şi să aducă ştiri. „Pâinica cu carne de capră la câini de o dai, în mână n-ai
cum s-o ai“ - ca pâinicile alea, s-au dus şi nu s-au mai întors. Presupun că
marea lor majoritate au picat în capcanele oamenilor şi au fost prinşi,
jupuiţi, spintecaţi şi mărunţiţi să fie umplutură pentru pâinicile cu carne. Pe
atunci, nivelul de trai al oamenilor crescuse deja substanţial, iar cei ce se
plictiseseră să mănânce carnea de porc domestic începuseră deja să caute
vânat. Aşa că acţiunea de vânare a porcilor din toamna târzie a acelui an,
pusă sub măreaţa deviză „Să stârpim monştrii porcini, să eliminăm relele
pentru popor!“, era în realitate o vânătoare barbară stârnită de apetitul
pentru delicatese al unor potentaţi.
Începutul multor lucruri însemnate seamănă cu o joacă, iar acest mare
război dintre oameni şi porci care a durat o jumătate de an a semănat şi el la
început cu o joacă. Era prima dimineaţă a vacanţei de ziua naţională, un
soare splendid lumina sus, cerul de toamnă era înalt şi aerul era tare, iar
peste ostrov dădea pe dinafară mireasma crizantemelor sălbatice, la fel ca şi
cea de răşină slobozită de pini şi cea de ierburi medicinale răspândită de
pelin. Existau bineînţeles şi multe mirosuri neplăcute, dar n-o să vorbesc
despre ele. Pacea de lungă durată ne făcuse încordarea să se slăbească de
mai multă vreme, aşa că mistreţii se hrăneau pe săturate cât e ziulica de
lungă, fără nicio grijă; unii se jucau de-a v-aţi ascunselea printre tufişuri,
alţii admirau peisajul pe câte o colină înaltă, alţii vorbeau vorbe de iubire,
iar un vier mic şi iscusit rupsese ramuri moi de salcie, le împletise într-o
coroniţă, vârâse în ea peste tot flori sălbatice, iar la sfârşit i-o atârnase unei
scroafe de gât. Aceasta dădea din codiţa ei mică şi se sprijinea de vier,
fericită ca o bucată de ciocolată gata să se topească.
Şi uite că într-o zi atât de frumoasă, mai bine de zece bărci au venit
plutind pe râu. Bărcile aveau toate steaguri roşii, iar cea din frunte, din oţel,
mai avea şi gonguri şi tobe, pe care oamenii le zdroncăneau de zguduiau
cerul şi mişcau pământul. La început, niciun porc n-a crezut că e vorba de
preludiul unui măcel, toţi socotind că este vorba de o excursie de toamnă a
tinerilor comunişti de la fabrică şi de la organele de partid sau poate a
sindicatelor.
Eu şi Diao Xiaosan stăteam pe dună uitându-ne cum se apropie
bărcile de ostrovul cel ascuţit, zărindu-i apoi pe cei din bărci cum coboară
din ele cu ţipete mari şi strigăte mărunte şi urcă pe mal. Îi raportam tot
timpul cu voce joasă ce vedeam lui Diao Xiaosan, iar el, cu capul lăsat şi
urechile ciulite, asculta mişcările din depărtare. „Să fie cam o sută de
oameni, am zis eu, par să fie în excursie.“ Cineva a fluierat. „S-au strâns pe
plajă, par să facă şedinţă“, am zis iar. Vocea omului care fluierase a plutit
întreruptă către noi, adusă de vânt. „Spune că vrea ca oamenii să se strângă
în formaţie, mi-a repetat Diao Xiaosan vorbele lui, să măture totul în
evantai şi să nu tragă cu uşurinţă, ca să forţeze porcii spre marginea apei.“
— Ce, au şi puşti? am întrebat eu surprins.
— Au venit să ne atace, a zis Diao Xiaosan, dă semnalul, strânge
trupele.
— Hai tu, am zis, când mâncam ieri peşte m-a înţepat un os în gâlej,
hai tu! Diao Xiaosan a răsuflat adânc, a înălţat capul, şi-a deschis gura pe
jumătate şi din adâncurile gâtlejului a slobozit un val de răcnete sonore şi
stridente asemenea unei alarme antiaeriene. Ramurile copacilor de pe ostrov
au fremătat, ierburile sălbatice s-au unduit şi numeroşi mistreţi, mari şi
mici, tineri şi bătrâni, s-au strâns din toate părţile pe duna de nisip. Vulpile
s-au alarmat, bursucii pătaţi s-au alarmat, iepurii sălbatici s-au alarmat şi ei,
unii punându-se să alerge la nimereală, alţii strecurându-se în vizuini şi alţii
învârtindu-se pe loc iscodind cu privirea.
 Mozoliţi în răşină şi nisip, ajunşi toţi de o singură culoare - o întindere
castanie -, cu capetele ridicate, boturile rânjite, dinţii dezveliţi, ochii mici şi
lucitori, s-au strâns mai bine de două sute de mistreţi, din care marea
majoritate îmi erau rubedenii sau prieteni. Ăştia erau soldaţii mei, toţi în
aşteptare, toţi însufleţiţi, toţi neliniştiţi, toţi gata de acţiune, scrâşnind din
dinţi şi tropăind din copite. Le-am spus:
— Copii, războiul a izbucnit, şi au şi puşti. Tactica noastră e să ne
strecurăm în găurile dintre ei, să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea, să nu-i
lăsăm să ne mâne spre est şi să ne strecurăm în spatele lor.
Un vier cu temperament violent a sărit în faţă, strigând tare:
— Mă opun! Trebuie să formăm un grup, să facem o breşă frontală şi
să-i gonim în râu!
Vierul ăsta, al cărui nume nu-mi era clar, era poreclit Ureche-ruptă.
Cântărea cam 175 de kilograme, pe căpăţâna lui mare era mozolit cu un
strat gros-gros de răşină şi nisip, iar lipsa unei jumătăţi de ureche era
datorată eroismului său din timpul marelui război cu vulpile. Avea fălcile
dezvoltate, dinţii ascuţiţi şi îmi amintesc de o scenă în care a muşcat
căpăţâna unei vulpi facându-i-o mici fărâme. Era unul dintre cei mai
puternici pretendenţi la tronul meu, n-avea legături de sânge cu mine şi era
conducătorul mistreţilor originari de pe ostrov; când s-a petrecut la început
războiul cu mine, era încă mic, dar acum crescuse. Spusesem de mult că nu
mă cramponez deloc de scaunul de rege, dar nu eram dornic să i-l las
acestui ins crâncen şi sălbatic. Diao Xiaosan s-a ridicat şi mi-a ţinut isonul:
— Supune-te ordinului dat de măritul nostru rege!
— Dar, dacă măritul nostru rege ne pune să ne dăm prinşi, ce, o să ne
dăm prinşi? a bodogănit nemulţumit Ureche-ruptă.
I-am auzit pe mulţi bodogănind alături de el, iar inima mi s-a făcut
deosebit de grea - ştiam că acum trupele mele vor fi greu de condus şi că
dacă n-am să-l îmblânzesc pe Ureche-ruptă, separarea trupelor va fi
inevitabilă; dar cu duşmanul în faţă, n-ai răgaz să pui rânduială în afacerile
interne. Am spus cu severitate:
— Executaţi ordinul, răspândiţi-vă!
Majoritatea porcilor mi-au executat ordinul şi s-au strecurat printre
copaci şi tufişuri, dar mai bine de patruzeci, în mod clar acoliţi credincioşi
ai lui Ureche-ruptă, l-au urmat pe acesta şi s-au dus ţanţoşi nevoie-mare să
le iasă oamenilor în întâmpinare.
 Aceştia, după ce au ascultat instrucţiunile, s-au înşiruit pe o singură
linie lungă, de la est la vest, înaintând pas cu pas. Unii aveau pălării de paie,
alţii şepci de turist din pânză, unii ochelari de soare, alţii de vedere, unii
erau cu jachete, alţii la costum, unii în pantofi, alţii în pantofi de sport, unii
cu gonguri din care băteau, alţii cu pocnitori în buzunare pe care le tot
aprindeau, unii cu beţe cu care plesneau în buruienile din faţă, alţii cu
puşcoace şi orăcăind tot timpul... Nu toţi erau tineri şi în putere, se aflau
printre ei şi moşnegi cu tâmplele grizonate, privirea tăioasă, dar spatele
gârbovit; nu toţi erau bărbaţi, erau şi mai bine de zece fete, fandosite toate.
Bam! bum! se-auzeau pocnitorile din soiul acela care scoate două
sunete şi care e cunoscut printre oameni cu numele de „îndoita“, lăsând pe
pământ un vălătuc de fum galben şi în văzduh unul de fum alb.
Bang! se auzeau gongurile, din acelea sparte, de genul celor folosite
în opera sichuaneză.
— Ieşiţi! Ieşiţi! Dacă nu ieşiţi, tragem cu puştile! se auzeau urletele
celor cu beţe în mână.
Trupele aflate în aşa devălmăşie nu păreau să fi venit la vânătoare,
semănând mai degrabă cu cele care în 1958 mergeau să bage frica în
184
vrăbii. I-am recunoscut pe cei de la Fabrica de Prelucrare a Bumbacului
numărul 5, iar asta pentru că te-am recunoscut pe tine, Lan Jiefang. Deja
deveniseşi muncitor cu acte în regulă, erai şef de grupă la controlul
bumbacului. Şi soţia ta, Huang Hezuo, era muncitoare cu acte în regulă, era
bucătăreasă la cantină. Tu îţi suflecaseşi mânecile de la jacheta ta gri-fer,
lăsând să-ţi scânteieze ceasul care arunca lumini. Soţia ta era şi ea prezentă,
pesemne că venise să transporte carnea de mistreţ şi apoi să facă mai bună
viaţa personalului şi a muncitorilor. Mai erau şi cei de la organele comunei,
cei de la Cooperativa de Aprovizionare şi Desfacere, precum şi alţii din
toate satele ţinutului Gaomi din nord-est. Dar cine era cel de gâtul căruia
atârna un fluier de tablă şi care era clar comandantul suprem al acestei
acţiuni? Era Ximen Jinlong. Într-un anume sens, el era fiul meu, aşa că, în
acelaşi sens, acest mare război dintre oameni şi porci a fost unul între tată şi
fiu.
Ţipetele mari şi strigătele mărunte ale oamenilor au alarmat berzele
din cătină, care s-au ridicat surprinse în stoluri mari, în timp ce nenumărate
cuiburi din copaci au început să tresalte, făcând să plutească în aer fulgi
mărunţi. Oamenii şi-au înălţat feţele şi s-au uitat la ele, devenind şi mai
însufleţiţi. Câteva vulpi au scăpat cu fuga din găurile lor, rostogolindu-se ca
nişte flăcări între ierburile adânci. Plesnind de mândrie, oamenii au înaintat
aşa cam o mie de metri până când s-a întâlnit faţă în faţă cu trupele gata să
moară conduse de Ureche-ruptă.
Din rândul oamenilor s-au pornit strigăte ascuţite: „Regele porcilor!“
Formaţia lor dezordonată s-a tras laolaltă în devălmăşie. Când trupele
porcilor şi trupele oamenilor se aflau la o distanţă de vreo cincizeci de
metri, şi-au oprit paşii, asemenea unor armate din vechime una în faţa
alteia. Ureche-ruptă stătea în punctul cel mai din faţă al armatei porcine, cu
douăzeci şi mai bine de vieri plini de ferocitate strânşi ciorchine în spatele
lui. În armata oamenilor, Ximen Jinlong stătea în punctul cel mai din faţă,
în mână cu o puşcă de păsări şi având atârnat la gât, din afară de fluierul
acela de tablă, şi un binoclu verde-cenuşiu. Ţinea într-o mână puşca şi în
cealaltă binoclul şi ştiu că, atunci când chipul hidos al lui Ureche-ruptă,
mistuit de flăcările unei trufii neînfrânate, i-a năvălit pe neaşteptate în faţa
ochilor, a fost surprins.
— Bateţi gongurile! l-am auzit strigând alarmat. Urlaţi tare! a mai zis.
Voia să folosească tot metoda asta de băgat spaima-n vrăbii - cu bătaie de
gonguri şi urlete, să facă porcii să se sperie şi să fugă spre răsărit, iar de-
acolo să fie mânaţi în apă. Am aflat mai apoi că la capătul ostrovului, acolo
unde cele două fire de apă se uneau din nou, erau ancorate două bărci de
oţel propulsate de motoare pe motorină de 12 cai putere, pe fiecare dintre
ele aflându-se câte un mic pluton format din vânători cu experienţă şi
soldaţi lăsaţi la vatră. Vânătorii din anii cei de demult erau şi ei acolo. Qiao
Feipeng, cel pe care Ximen Măgarul îl muşcase odinioară rănindu-l la umăr,
îmbătrânise de nu mai avea niciun dinte în gură, în timp ce Liu Yong şi Lü
Xiaopo erau în floarea vârstei. Toţi erau trăgători de elită şi aveau în dotare
puşti automate 69 produse în ţară, cu încărcătoare de câte cinsprezece
cartuşe şi capabile de tir cu repetiţie. Puştile de acest tip funcţionau
excelent, aveau o acurateţe foarte ridicată, defectul lor fiind că gloanţele
aveau o putere de penetrare slabă - de la cincizeci de metri, ar fi putut cu
mare greutate să ne străpungă armurile de protecţie, iar de la mai mult de o
sută, forţa lor antipersonal devenea aproape nulă. În această mare bătălie, o
parte dintre mistreţi au tulit-o la capătul ostrovului şi mai bine de zece şi-au
pierdut viaţa loviţi de glonţ, însă marea majoritate s-au întors teferi.
Gongurile sparte din armata oamenilor au cântat la unison, iar urletele
acestora s-au înălţat până-n cer; ei însă nu făceau decât să se dea mari şi
tari, fără să îndrăznescă să înainteze. Ureche-ruptă a hăulit prelung, s-a pus
cu tot curajul şi avântul în faţa tuturor şi-a pornit atacul. Armata oamenilor
să fi avut vreo duzină de puşti, însă doar Jinlong a tras grabnic un foc;
alicele au nimerit toate în cătină, prăpădind un cuib nevinovat de pasăre şi
rănind o nefericită de barză, dar neatingând nici măcar un fir de păr de-al
vreunui porc. În clipa în care porcii au lansat atacul, armata lui Jinlong s-a
răsucit şi-a luat-o la fugă. Dintre strigătele înspăimântate ale oamenilor, cele
ale femeilor erau deosebit de ascuţite, iar dintre acestea, strigătul lui Huang
Hezuo era deosebit de tânguitor. Se împiedicase în alergare şi căzuse, iar
Ureche-ruptă o muşcase de fundul ţuguiat în sus. De atunci a devenit un om
„făr' de-o bucă“, unul care, mergând pe drum se înclina într-o parte într-un
fel vrednic de toată mila. Mistreţii s-au repezit în rândurile oamenilor,
izbind şi bocănind bezmetic. Totul era o mare de ţipete şi răcnete.
În mijlocul devălmăşiei, lovituri de cuţit şi de bâtă au căzut şi ele
peste porci, dar pielea şi trupul acestora era greu să sufere vreo rană. Un
singur om a reuşit, în deruta creată, să înfigă o suliţă în gâtul unui vier cu un
singur ochi, care a suferit astfel o rană grea. Jiefang izbutise să se refugieze
la barcă, dar văzând că Hezuo fusese grav rănită, a sărit cu tot avântul jos
din barcă, a apucat o furcă şi s-a repezit pe nisip să o salveze. Cu o mână o
sprijineai pe Hezuo, cu cealaltă târâi furca, retrăgându-te; te-ai arătat destul
de curajos. Acţiunea asta ţi-a creat o reputaţie foarte bună, facându-mă şi pe
mine să simt pentru tine o profundă admiraţie. După ce Jinlong s-a liniştit, a
smuls din mâna unuia un puşcoci cu ţeava foarte scurtă şi gura foarte mare
şi i-a chemat pe câţiva mai cu sânge în vine, ca întăriri. Pesemne că fusese
inspirat de bravura fratelui său mai mic pentru că, în inimă cu curaj şi la
mână cu precizie, l-a ochit pe Ureche-ruptă şi a tras. Cu un bubuit uriaş, un
ghem de flăcări s-a năpustit pe neaşteptate asupra burţii acestuia. Alicele nu
aveau cum să străpungă armura cea groasă de acolo, însă tot au stârnit
flăcări vii. Ureche-ruptă a luat-o mai întâi la fugă aşa, cu focul pe el, dar
după aceea s-a culcat la pământ şi s-a pus să se dea de-a rostogolul, ca să
înăbuşe focul. Cu principalul ei general rănit, armata porcilor s-a retras şi
ea. Patul de lemn al puşcociului explodase în bucăţele când Jinlong
slobozise foc, iar faţa lui fusese împroşcată de praf de puşcă de ajunsese
toată un ghem de negreală. Tendoanele de la amândouă mâinile îi crăpaseră
şi ele, iar sângele-i picura peste tot.
În această bătălie purtată de Ureche-ruptă încălcând ordinele, se
cheamă că porcii precumpăniseră. Pantofii, pălăriile de paie, bâtele şi toate
celelalte lepădate de oameni când scăpaseră cu fuga dovedeau toate victoria
porcilor. Din această pricină, flăcările trufiei care-l mistuiau pe Ureche-
ruptă au devenit şi mai neînfrânate şi acum exista în orice clipă posibilitatea
unei lovituri de palat; era limpede că se bucura deja de sprijinul a mai bine
de jumătate dintre porci. Aceştia mergeau în spatele lui, târând, ca trofee
după victorie, lucrurile rămase de la oameni, defilând şi sărbătorind aşa prin
ostrov.
— Diao, ce e de făcut? Într-o noapte cu lună luminoasă şi stele puţine,
m-am strecurat încetişor în vizuina construită sus pe dună pentru Diao
Xiaosan, să-i cer sfatul acestui frate care mereu chibzuia şi socotea adânc
lucrurile. Dacă e, abdic singur şi-l las pe Ureche-ruptă să fie rege.
Diao Xiaosan stătea trântit, cu bărbia aşezată pe copitele din faţă, cu
ochiul acela cu doar o rămăşiţă de vedere scânteind cu raze slabe în
întuneric. Din afara vizuinii a răzbătut răsunetul apei râului împiedicându-
se de rădăcinile copacilor.
— Diao, spune, o să te ascult.
A răsuflat o dată prelung, iar razele acelea slabe din ochi i-au
dispărut. L-am împuns cu râtul, dar avea corpul moale şi fără reacţie.
— Diao, am strigat înspăimântat, ai murit? Nu se poate să mori!
Dar nu încăpea nicio îndoială că Diao murise şi, oricât l-aş fi chemat
şi strigat eu, tot n-avea să se întoarcă în viaţă. Din ochi mi-au ţâşnit lacrimi
fierbinţi şi o jale adâncă mi-a cuprins inima.
Când am ieşit din vizuina lui Diao, am văzut cum în lumina lunii
scânteiază o întindere mare de ochi verzi. În faţa mulţimii de porci şedea
Ureche-ruptă, cu o privire cruntă în ochi. Nu-mi era frică, dimpotrivă, mă
simţeam bizar de destins. Am zărit apa râului care, ca argintul viu în
unduire, scânteia cu raze ce-ţi luau ochii; am auzit greierii cântând în cor
printre ierburi melodii complicate şi cu multe variaţii; am zărit licuricii
ţesând funde după funde verzi pâlpâind printre copaci; am văzut că luna se
dusese deja spre apus până deasupra Fabricii de Prelucrare a Bumbacului
numărul 5 şi că sub burta ei saltă în sus şi-n jos, scăpărătoare, razele iscate
din lămpile cu filament din tungsten de pe acoperişul atelierului de balotare
a bumbacului, ca un ou verde de-abia fătat de lună; am auzit şi sunetele
înăbuşite, repezite, dar ritmice, scoase de ciocanele acţionate electric ale
Fabricii de Maşini-Unelte de Forjare şi Ştanţare în timp ce băteau fierul,
părându-mi ca nişte pumni grei care mă izbeau unul după altul în inimă.
M-am dus calm în faţa lui Ureche-ruptă şi i-am spus:
 — Prietenul meu apropiat, Diao Xiaosan, a murit. Toate năzuinţele
mele s-au făcut cenuşă, sunt dispus să renunţ la scaunul regesc.
Lui Ureche-ruptă pesemne că nu-i trecuse prin cap că o să rostesc o
asemenea vorbă, aşa că s-a retras instinctiv înapoi câţiva paşi, să se
păzească în cazul unui atac neaşteptat de-al meu.
I-am pironit ochii cu privirea şi apoi am spus:
— Desigur, dacă nu vrei tronul decât dacă-l câştigi în luptă, sunt
dispus să-ţi ţin de urât până la capăt.
Ureche-ruptă şi cu mine ne-am încrucişat aşa privirile vreme
îndelungată şi era clar că în acest timp cântărea avantajele şi dezavantajele.
Eu cântăream peste două sute cincizeci de kilograme, iar căpăţâna mea tare
ca o stâncă şi gura plină de dinţi ascuţiţi ca pilele şi burghiele îi umpleau în
mod limpede inima de spaimă. În final, a spus:
— Primesc! Dar te rog să părăseşti imediat ostrovul şi să nu te mai
întorci niciodată.
Am dat din cap în semn că mă învoiesc, am ridicat copita fluturând-o
către porcii strânşi câtă frunză şi iarbă, m-am răsucit şi am plecat. M-am
dus în partea de sud a ostrovului şi-am intrat în apele râului. Ştiam că în
spatele meu, nu departe, se află cam cincizeci de mistreţi veniţi să mă
petreacă şi ştiam că ochii le sunt încărcaţi de lacrimi, însă nu mi-am întors
capul. M-am cufundat cu un salt până în fundul râului, apoi am înotat pe
sub apă din toate puterile către malul celălalt şi-am închis ochii, lăsându-mi
lacrimile să se amestece laolaltă cu apa râului.
 CAPITOLUL 35
Flăcări sunt aruncate, iar Ureche-ruptă îşi pierde viaţa; urcând în
zbor în barcă, Al Şaişpelea îşi ia revanşa
O jumătate de lună mai târziu, grozăvia a dat peste mistreţii de pe
ostrov. În Cronica creşterii porcilor, Mo Yan a descris amănunţit lucrurile:
Pe 3 ianuarie 1982, detaşamentul de vânătoare a porcilor consiliat de bătrânul vânător cu
bogată experienţă, Qiao Feipeng, şi condus de Zhao Yonggang, un soldat lăsat la vatră care
185
participase la Războiul de Contraatac Defensiv împotriva Vietnamului cu merite militare
deosebite, a venit într-o barcă cu motor şi-a coborât pe ostrov cu mare tărăboi. Nu se fereau şi
nici nu se furişau ca vânătorii obişnuiţi, ba chiar se arătau anume cât mai mult. şi aveau ce
arăta - zece oameni, echipaţi cu 7 puşti de asalt 56 şi 700 de gloanţe anume produse pentru
străpungerea armurilor. Tipul acesta de glonţ nu putea străpunge blindajul de tanc, dar era
mai mult decât suficient cât să treacă prin burţile porcilor, chiar dacă acestea, date prin răşină
şi nisip, erau mai groase decât plăcinta. Dar temeiul pentru care vânătorii stăteau fără frică şi
totodată lucrul pe care ardeau ei de nerăbdare să-l încerce nu erau puştile şi gloanţele astea, ci
trei aruncătoare de flăcări. Jucărioarele astea aveau o înfăţişare sucită şi semănau la prima
vedere cu pompele cu care ţăranii pulverizau insecticidele pe vremea comunei populare.
Partea din faţă era formată dintr-un tub de fier lung-lung şi ascuţit la bot şi dintr-un mecanism
de armare, iar cea din spate dintr-o ţeavă rotundă de fier. Cei care le foloseau erau trei soldaţi
lăsaţi la vatră şi care trecuseră prin flăcările războiului; ca să se apere de arsuri, purtau, peste
piept şi faţă, un echipament de protecţie gros, din azbest.

Mo Yan a mai scris:

Zarva făcută la debarcare de detaşamentul de vânătoare a atras în mod firesc atenţia
mistreţilor. Ureche-ruptă, proaspăt suit pe tron, ardea de nerăbdare să dea o mare bătălie cu
oamenii, ca să-şi întărească autoritatea. Când a auzit vestea, s-a însufleţit de ochii lui cei mici
s-au înroşit şi numaidecât şi-a convocat trupele cu un urlet.
Două sute şi ceva de porci, precum ciracii din frăţiile acelea nelalocul lor zugrăvite în
romanele cu cavaleri, au ţipat ascuţit la unison, ceva de felul: „Să trăieşti, Măria Ta!“

În continuare, Mo Yan a descris scena crudă şi aprigă a măcelului, pe

care eu unul nici n-am putut să o citesc până la capăt. În fond, în fond, şi eu
eram tot porc! Aşa a scris:
... scena era asemănătoare cu cea a primei bătălii: de partea asta erau trupele porcilor, cu
Ureche-ruptă şezând în faţă, ca şi prima oară, cu un eşalon format dintr-o sută şi ceva de
porci aşezaţi ca aripile de gâscă în spatele lui şi cu alte două grupe, de cam cincizeci de porci
fiecare, învăluind cu repeziciune pe aripi şi producând foarte repede o împresurare din trei
părţi; în cea de-a patra, în spatele vânătorilor, se aflau apele învolburate ale râului.
Cu o asemenea dispoziţie de luptă, victoria părea asigurată, însă cei zece oameni păreau să
nu fi sesizat pericolul. Trei dintre ei stătea în faţă, îndreptaţi spre est, direct în dreptul
grosului armatei de mistreţi şi al regelui lor, Ureche-ruptă. În stânga şi în dreapta erau câte
doi oameni, cu faţa la nord şi respectiv la sud, în dreptul flancurilor armatei de mistreţi. Cei
trei cu aruncătoare de flăcări stăteau cel mai în spate, iscodind în dreapta şi-n stânga, dar
părând că se află foarte în largul lor. Toţi înaintau spre est, vorbind şi râzând.
Încercuirea porcilor s-a strâns treptat-treptat. Când distanţa faţă de Ureche-ruptă a ajuns
cam la cincizeci de metri, Zhao Yonggang a dat un ordin şi şapte puşti de asalt au tras foc
simultan în trei direcţii.

Puştile trăgeau foc automat. Au fost mai întâi trei rafale, urmate de alte trei rafale, iar după
aceea toate cartuşele au început să curgă puhoi din încărcătoare. Da-da-da!, da-da-da!, da-da-
da-da-da-da-da!..., o asemenea rapiditate a focului şi o asemenea forţă depăşeau imaginaţia
porcilor. Din cele şapte puşti, o sută patruzeci de gloanţe au fost lansate toate în mai puţin de
cinci secunde, iar din rândul porcilor de pe cele trei părţi cel puţin treizeci au fost loviţi de
glonţ şi răsturnaţi la pământ. Locul unde-i nimeriseră gloanţele era cel mai adesea căpăţâna -
glonţul antiarmură le străpungea oasele craniului, iar capul lui le exploda apoi în cavitatea
cranială. Moartea acestor porci a fost cu totul groaznică, unora li s-au împrăştiat creierii,
altora le-au ieşit ochii din cap. Cu instinctul său de rege al porcilor, Ureche-ruptă şi-a lăsat
capul în jos când au răsunat puştile, dar o rafală de gloanţe i-a făcut ţăndări singura ureche
bună. S-a văitat amarnic, dar tot s-a năpustit înspre vânători, iar în acel moment, cei trei
oameni din spate care purtau în spinare aruncătoarele de flăcări, cu mişcări iscusite îndelung
exersate, s-au repezit înainte trei paşi, s-au aruncat la pământ şi au lansat atacul în acelaşi
timp, iar trei limbi de flăcări, trei dragoni de foc, au fost împroşcate în faţa fiecăruia, scoţând
un sunet asemănător cu cel făcut de o sută de gâşte albe cuprinse de diaree. Pălălaia lipicioasă
de la capătul din faţă al dragonului de foc l-a înfăşurat din faţă pe Ureche-ruptă, regele
porcilor, iar flăcările s-au spulberat cu o bubuitură în sus, până la mai bine de trei metri.
Ureche-ruptă a dispărut, a mai rămas doar o flacără alergând şi rostogolindu-se, care cam
după douăzeci de secunde s-a oprit din mişcare şi-a început să ardă la pământ. Conducătorii
porcilor de la nord şi de la sud au suferit o soartă întru totul identică cu cea a lui Ureche-
ruptă.
Fiind toţi acoperiţi de straturi groase de răşină, mistreţii erau obiecte extrem de
inflamabile, aşa că doar să-i atingă puţin flacăra peste corp că se şi aprindeau. Câteva zeci de
porci au luat aşa foc şi-au început să alerge şi să ţipe ascuţit, doar cei extrem de deştepţi
dintre ei dându-se de-a rostogolul pe loc, ceilalţi luând-o la fugă. Se strecurau printre sălcii şi
între ierburi, stârnind incendii. Peste ostrov se rostogolea un fum gros, iar putoarea de arsură
afuma cerul. Mistreţii care nu fuseseră nimeriţi de glonţ şi nici arşi de foc erau cu totul
prostiţi de frică, îşi pierduseră orice urmă de raţiune şi se izbeau bezmetic precum muştele
fără cap. Cu puştile de asalt în mâini, vânătorii s-au aşezat în poziţie şi, foc după foc precis, i-
au trimis pe mistreţi să i se-nfăţişeze regelui Yama...

A mai scris Mo Yan:

Acest măcel smintit, evaluat prin prisma protecţiei mediului, depăşise limpede orice măsură.
Să-i faci pe porci să moară într-un fel atât de tragic era de asemenea mai mult decât exagerat.
Nu e de mirare că atunci când marele dregător din Shu, Zhuge Liang, a dat foc armatei cu
armuri de trestie, a oftat prelung şi i-au dat lacrimile. Eu am vizitat în 2005 Panmunjom, între
Coreea de Nord şi cea de Sud, şi am văzut zona lată de doi kilometri de pe cele două părţi ale
paralelei 38, care e nelocuită de oameni; turme întregi de mistreţi se-aleargă şi se hârjonesc
pe-acolo, în copaci e puzderie de cuiburi de păsări, iar egretele se rotesc în stoluri pe
deasupra păduricii. Mi-am amintit aşa de marele măcel organizat atunci la noi pe Limba de
nisip a familiei Wu şi inima mi-a fost toată cuprinsă de remuşcări, chiar dacă cei ucişi erau
mistreţi care făcuseră fel şi fel de rele. Fiindcă s-au folosit la măcel de aruncătoare de flăcări,
 în cele din urmă s-a iscat un incendiu, care a ars până la capăt pădurea de pini şi tufişurile de
cătină pe o mare întindere, ierburile fiind şi ele fară scăpare şi sortite întru totul pieirii. Dintre
celelalte vietăţi de pe ostrov, cele cu aripi au zburat de-acolo, iar cele fără aripi s-au strecurat
în găuri ca să se ferească de nenorocire sau s-au aruncat în apă ca să-şi scape viaţa cu fuga;
majoritatea tot au murit însă mistuite în flăcări...

În acea zi, mă aflam între tufişurile de cătină de pe malul de sud al

râului şi am văzut cu ochii mei fumul cel gros şi vâlvătaia focului de pe
ostrov, am auzit pocnetele de armă asemenea exploziilor boabelor de fasole
şi hăulitul mistreţilor care-şi pierduseră minţile şi bineînţeles că am
adulmecat şi mirosurile amestecate şi sufocante aduse de vântul de nord-
vest. Ştiam că dacă n-aş fi renunţat la tronul de rege, cu siguranţă aş fi
împărtăşit şi eu nenorocirea mistreţilor, însă în mod ciudat nu simţeam nicio
bucurie că scăpasem - mi se părea că să-mi trag zilele aşa fără niciun rost e
mult mai rău decât să fi fost îngropat alături de ei într-o mare de flăcări.
După urgie, am traversat apa râului înot şi m-am urcat pe ostrov, unde
am zărit o întindere mare de trunchiuri arse de copac, cadavre carbonizate
de porci precum şi leşuri umflate de animale în apa din jurul ostrovului. M-
au trecut valuri-valuri de indignare şi valuri-valuri de durere, iar în cele din
urmă durerea şi indignarea s-au întreţesut, muşcându-mi inima ca un şarpe
veninos cu două capete...
Nu mă gândisem să-mi iau revanşa, ceea ce-mi stârnea cele mai
felurite dureri era un fel de grijă care mă ardea cu totul. Această trăire mă
făcea să nu pot să mă potolesc nicio clipă, asemenea unui soldat cu psihicul
slab înaintea marii bătălii. Am urcat pe râu împotriva curentului. Când
oboseam, mă furişam printre tufişurile dese de sălcii de pe malurile râului,
uneori pe malul din stânga, alteori pe cel din dreapta. Mergeam pe urmele
unui miros, unul format din amestecul altor două, unul de benzină arsă şi
altul de cadavru pârjolit de porc, în care uneori se insinua şi damful acru de
tutun şi cel de rachiu de proastă calitate. De-abia după ce alergasem după
mirosul ăsta vreme de o zi, în creier mi-a apărut treptat-treptat imaginea
bărcii cu motor care săvârşise aşa puzderie de rele, asemenea unei peisaj
care se iveşte după ce se risipeşte o ceaţă groasă.
Era o barcă lungă de cam 12 metri. Corpul îi era alcătuit din plăci de
oţel groase de doi milimetri sudate laolaltă, destul de grosier, era albastru-
cenuşiu la culoare, iar de marginile ei ascuţite atârnau ierburi de apă verzi
ca jadul. De cadrul de oţel de la proră era fixat un motor pe motorină de 20
de cai putere, care antrena o elice propulsoare. Era un monstru de oţel
neîndemânatic şi grosolan. Urca împotriva curentului, ducându-i cu el pe
vânători. Detaşamentul avusese 10 oameni, iar dintre aceştia, cei şase
soldaţi lăsaţi la vatră şi care munceau în capitala judeţului se suiseră, odată
treaba terminată, în autobuz şi plecaseră deja spre oraş; cei din barcă erau
Zhao Yonggang, şeful detaşamentului, şi vânătorii Qiao Feipeng, Liu Yong
şi Lü Xiaopo. Sub acţiunea combinată a foarte mulţi factori precum
creşterea explozivă a populaţiei, micşorarea acută a pământurilor libere,
distrugerea vegetaţiei şi poluarea industrială, pe teritoriul ţinutului Gaomi
din nord-est era greu să vezi până şi umbrele vreunui iepure sau fazan, aşa
că vânătorii profesionişti îşi schimbaseră de mult ocupaţia. Cei trei erau
excepţia, îşi însuşiseră meritele măgarului în uciderea celor doi lupi şi li se
dusese buhul în tot judeţul, iar vânătoarea aceasta avea să-i prefacă în eroi
cărora li se înalţă laude peste tot şi să-i aducă în centrul atenţiei mediatice.
Duceau cu ei cadavrul lui Diao Xiaosan ca probă a reuşitei acestei acţiuni
vânătoreşti, iar destinaţia finală a călătoriei lor în susul râului era capitala
judeţului, aflată la o sută de li depărtare. O barcă din oţel ca aceasta, care
prindea o viteză maximă de zece kilometri pe oră, chiar înaintând cu viteza
medie, dacă pleca în geana dimineţii, pe înserat era deja în capitala
judeţului. Dar ei transformaseră această călătorie pe apă într-o paradă a
meritelor lor. De fiecare dată când ajungeau în vreun târguşor de pe malul
râului, ancorau la mal şi-i chemau pe oamenii locului să vină să vadă
cadavrul aşa-zisului rege al porcilor. Cărau cadavrul lui Diao Xiaosan pe
mal şi îl aşezau într-un loc mai spaţios, ca ţăranii să-l privească de la mică
distanţă. Unii mai cu dare de mână, care aveau aparat de fotografiat,
prindeau ocazia şi-şi puneau rudele, vecinii şi prietenii să facă poze de grup,
drept amintire, cu regele porcilor. Reporterii de la ziarul şi televiziunea
judeţului îi urmăreau îndeaproape pe vânători, raportând ştirile. Aceste
scene magnifice făceau ca din penele reporterilor să curgă vorbe uşuratice,
de genul „Mii şi mii de oameni s-au înfăţişat...“ sau „Spectatorii stăteau ca
un zid...“ Vânătorul Lü Xiaopo i-a prezentat lui Zhao Yonggang,
conducătorul grupului, un plan de a vinde bilete pentru spectatori: accesul,
un yuan; poza cu mistreţul, doi yuani; poza cu atingerea colţilor mistreţului,
trei yuani; poza călare pe porc, cinci yuani; poza cu vânătorii şi cadavrul
regelui porcilor, zece yuani. Sugestia lui i-a mişcat peste măsură pe Qiao
Feipeng şi Liu Yong, dar a fost întâmpinată de refuzul lui Zhao. Era un om
înalt de un metru optzeci, îngust la şolduri şi lat de umeri, cu braţele mai
lungi decât ale oamenilor obişnuiţi, şchiopătând la piciorul stâng, cu faţa
slăbănoagă, dar cu o expresie neabătută pe ea şi părând întru totul un
adevărat bărbat. De fiecare dată când ajungeau într-un loc, vânătorii se
bucurau de o mare ospitalitate din partea cadrelor locale. Între meseni,
cupele şi pocalele se ciocneau încrucişându-se, iar masa era întinsă toată cu
bunătăţi.
Qiao Feipeng era întotdeauna cel ce relata cele petrecute la vânătoare,
iar Liu Yong şi Lü Xiaopo erau întotdeauna cei ce completau detaliile; de
fiecare dată, relatarea îşi adăuga înflorituri şi zorzoane, iar distanţa dintre
realitate şi ficţiune se micşora. Şi tot de fiecare dată, Zhao Yonggang stătea
mut şi bea rachiu, iar după ce se îmbăta, se punea să zâmbească rece fără
oprire, într-un fel de neînţeles pentru ceilalţi.
Descrierea de mai sus despre mâncare şi băutură fireşte că vine tot din
romanul lui Mo Yan. Eu n-aveam cum să mă urc la lumina zilei pe mal şi
să-i urmăresc, puteam doar să-i urmez în apa râului.
În seara celei din urmă nopţi a vieţii lor, vântul era rece şi geros. Faţa
lunii, aproape cu totul rotundă, era alb-albăstrie, precum faţa unuia mort
otrăvit cu argint viu, şi lumina cu o strălucire la fel de alb-albăstrie şi
întunericită apa molcomă a râului. Viteza de curgere a apei scăzuse în chip
lămurit, iar pe apele puţin adânci de lângă mal se prinsese deja un strat
subţire-subţire de gheaţă, care inunda ochii cu o lumină albăstrie şi
înţepăcioasă, ce te băga în sperieţi. Am îngenuncheat printre tufele de cătină
de pe malul din dreapta şi am fixat cu privirea, printre crăcile golaşe de pe
care frunzele ofilite căzuseră toate, un ponton simplu, construit din bârne,
care înainta către mijlocul apei, precum şi barca din oţel care era trasă lângă
el. Acesta era primul târg mai mare din judeţul Gaomi, care se numea Târg-
de-măgari - îşi trăgea numele din faptul că aici locuiau laolaltă, cu o sută de
ani în urmă, vânzătorii de măgari. Luminile din mica clădire cu trei etaje a
administraţiei orăşeneşti erau splendide, iar zidurile exterioare ale acesteia
erau acoperite cu dale de ceramică purpurie, de parcă ar fi fost dată cu un
strat gros-gros de sânge de porc. Banchetul în cinstea eroicilor vânători de
porci se desfăşură într-o sală spaţioasă dinăuntru, deseori răsunând de acolo
voci de oameni care se îmbiau la băutură. În piaţa din faţa clădirii - până şi
în satul Ximen se construise o piaţă, aşa că la oraş bineînţeles că trebuia să
existe una - luminile străluceau orbitor, iar vocile oamenilor se auzeau
zgomotoase; ştiam că oamenii din târg tocmai admirau cadavrul lui Diao
Xiaosan, dar ceea ce nu ştiam era că fusese nevoie ca gardienii publici să
stea, cu bastoanele în mână, de santinelă la cadavru. Aceasta era din pricină
că se zvonea peste tot că periile de dinţi din păr de mistreţ albesc dinţii, iar
tinerii care se amărau din cauză că aveau dinţii negri tot aruncau priviri
lacome spre coama regelui porcilor.
Aş zice că era cam în jur de ora douăzeci şi unu când aşteptarea mea a
dat roade. Mai întâi, mai bine de zece bărbaţi bine legaţi au venit chirăind
spre ponton, cu cadavrul lui Diao Xiaosan purtat pe o uşă de scândură ţinută
cu patru drugi. Două fete tinere îm-brăcate din cap până în picioare în haine
roşii îi călăuzeau cu lampioane din hârtie roşie în mâini, în timp ce din spate
un moşneag cu barbă albă le armoniza paşii cu o voce mohorâtă cu care
cânta o melodie simplă, cu versuri monotone: „Regele porcilor/ În barcă cu
el/ Regele porcilor/ În barcă cu el“.
Cadavrul lui Diao Xiaosan răspândea putoare, părea să fie ţeapăn bine
şi doar din pricina vremii friguroase nu începuse să se facă praf şi pulbere.
Când l-au plasat în barcă, pescajul acesteia s-a coborât în chip lămurit. În
fapt, m-am gândit, dintre mine, Al Şaişpelea, Ureche-ruptă şi Diao Xiaosan,
cel din urmă era adevăratul rege al porcilor. Murise, dar părea viu, şi trântit
acolo în barcă era la fel de falnic şi maiestuos ca altădată. Luna alb-albăstrie
şi-a sporit şi mai mult grandoarea, părând că în orice clipă poate să se
arunce în apă sau să salte pe uscat.
Cei patru vânători, care băuseră de se zdruncinau deja pe picioare, şi-
au făcut şi ei în sfârşit apariţia. Mergeau spre ponton sprijiniţi de subsuori
de cadrele orăşeneşti. Tot aşa, în faţa lor erau două fete în haine roşii care le
arătau drumul, în mâini tot cu lampioane roşii. Venisem la o distanţă de
doar zece metri şi ceva de ponton, iar damful de rachiu şi mirosul de tutun
de pe corpurile lor otrăvise deja aerul din faţa mea. Eram însă calm,
deosebit de calm, de parcă toate cele din faţa ochilor mei n-aveau nici cea
mai mică legătură cu mine. M-am uitat la ei cum se suie în barcă.
Odată acolo, au schimbat politeţuri cu cei veniţi să-i conducă, au mai
rostit şi nişte cuvinte ipocrite de mulţumire, iar cei de pe ponton i-au
cadorisit cu cuvinte la fel de ipocrite. S-au aşezat bine. Liu Yong a tras cu o
sfoară de volantul motorului, căutând să-l facă să meargă; pesemne din
pricina frigului, motorul era greu de pus în mişcare, aşa că s-a văzut silit să
facă foc ca să-l încălzească. A înmuiat un cocoloş de vată în motorină şi i-a
dat foc, iar flăcările galbene şi uscate au constrâns luna să plece, au luminat
faţa galbenă a lui Qiao Feipeng, cu gura lui zbârcită şi trasă spre înlăuntru,
au luminat faţa umflată a lui Lü Xiaopo şi nasul lui borcănat şi de un roşu
aprins, au luminat faţa lui Zhao Yonggang, cu zâmbetul rece de pe ea, şi-au
luminat şi colţul rupt al prietenului meu, Diao Xiaosan. Calmul mi-a sporit
în inimă, cum se întâmplă cu un bătrân călugăr aflat în faţa unei statui
sfinte.
Motorul pe motorină s-a pus în sfârşit în mişcare, iar zgomotul acela
nesuferit a asaltat de pe râu aerul şi luna. Barca s-a pus cu încetul în
mişcare. Călcând pe gheaţa subţire de la mal, m-am suit plin de fudulie pe
ponton, trecând pe lângă cei care veniseră să-i petreacă pe vânători ca şi
cum aş fi fost un porc domestic. Lampioanele din mâinile fetelor s-au
transformat, în deruta creată, în două gheme de foc, producând o atmosferă
eroică drept fundal pentru saltul pe care l-am făcut eu prin aer.
Nu mă gândeam la nimic, întocmai aşa cum a spus Mo Yan, cel care
repetă ca papagalul vorbele altora; doar acţionam, doar mă mişcăm, aveam
în raport cu mediul doar experienţe fiziologice, aproape amorţite,
deformate, exagerate, nici de un fel, nici de un alt fel, dar nu aveam niciun
gând, nicio trăire, iar mintea mi-era toată o întindere goală. Am sărit uşurel,
chiar uşurel am sărit, am sărit suplu în barcă întocmai precum şarpele
transformat în fată frumoasă în scena cea mai romantică din începutul
operei pekineze tradiţionale Legenda şarpelui alb. În urechi parcă mi-a
răsunat preludiul cu totul melodios şi romantic interpretat la jinghu, parcă
am auzit sunetul de gong care semnala că barca se cutremură şi parcă am
intrat într-o poveste plină de romantism care are legătură cu Lacul de Apus
din Hangzhou, dar nu şi cu acest râu din ţinutul Gaomi din nord-est - o
poveste care urma să fie jucată de oameni, urma să fie răspândită de oameni
şi urma să fie jucată în timp ce e răspândită şi răspândită în timp ce e jucată.
Da, în acel moment nu aveam gânduri, aveam doar senzaţii, iar senzaţiile
erau aproape de tărâmul viselor, un tărâm al viselor care răsfrângea
realitatea. Am simţit cum barca se cufundă pe neaşteptate şi urcă apoi
încetişor înapoi, după ce apele cele mari aproape că trecuseră peste bord; de
jur împrejurul ei, nu era apă, ci cioburi de sticlă verde-albăstrie care
stropeau în toate părţile fără să scoată niciun sunet - şi chiar de vor fi scos
vreunul, acesta va fi fost foarte, foarte departe, asemenea unuia venit de pe
maluri şi auzit de un om şi de un porc aflaţi pe fundul adânc-adânc al râului.
Tu eşti prietenul intim al lui Mo Yan, aşa că te rog să-i spui următorul secret
al romanelor: când ajunge la un episod important şi-i lipsesc atât siguranţa
în privinţa personajelor descrise cât şi mijloacele puternice de expresie,
pune-l să vâre toate personajele despre care scrie în apă. Aceasta e o lume
fară sunete care e superioară celei cu sunete, un mediu fără culori superior
celui colorat, da, întru totul să le socotească pe toate ca petrecându-se pe
fundul apei. Dacă o să mă asculte, are să devină un mare scriitor. Îţi spun
doar pentru că mi-eşti prieten, iar pentru că Mo Yan ţi-e prieten, mi-e
prieten şi mie, de aceea te pun să-i zici vorbele mele.
Barca s-a lăsat violent într-o parte, iar Diao Xiaosan parcă voia să se
ridice-n picioare. Luna, asemenea unui scriitor într-un astfel de moment,
avea mintea toată o întindere goală. Liu Yong, cel care tocmai se îndoise de
şale să pornească motorul, a căzut cu capul înainte în apă, împroşcând apa
alb-albăstrie asemenea cioburilor de sticlă. Motorul pe motorină a tresărit,
scuipând fum negru; zgomotul era foarte slab, de parcă îmi intrase apă în
urechi. Lü Xiaopo s-a zdruncinat, gura i s-a deschis mare şi a aruncat afară
aer şi alcool etilic, iar apoi el s-a lăsat pe spate cu faţa în sus, cu jumătate de
corp în barcă şi jumătate în afară şi cu spinarea apăsându-se de bordul tare
din oţel; după aceea a căzut şi el cu capul înainte în apă, care a aruncat fără
zgomot stropi, ca mai înainte, asemenea unor cioburi de sticlă verzi-
albastre. Am început să salt în barcă, iar greutatea mea de două sute
cincizeci de kilograme făcea bărcuţa să se legene puternic. Lui Qiao
Feipeng, consilierul detaşamentului de vânătoare, cel cu care avusesem de-a
face cu mulţi ani înainte, i s-au înmuiat picioarele, iar el a căzut în genunchi
în mijlocul bărcii şi a început să se prosterneze necontenit, într-un chip
foarte caraghios. Nu aveam niciun gând în minte şi nu mă dusesem deloc să
caut în străfundurile creierului stricăciuni de demult, doar am coborât capul
şi l-am ridicat din nou şi l-am aruncat pe Qiao peste barcă. N-a fost niciun
zgomot, apa a zburat precum cioburile sparte. Mai rămăsese doar Zhao
Yonggang, cel care avea faţă de bărbat adevărat şi care acum ţinea în mână
un drug - acesta răspândea parcă o mireasmă de lemn de pin proaspăt, nu-
mi aduc aminte - cu care m-a trosnit peste căpăţână. Am auzit un zgomot,
care părea să se fi transmis în timpane din străfundurile creierului. Drugul s-
a frânt în două, o bucată a căzut în apă, cealaltă a rămas la el în mână. N-
aveam răgaz să mă gândesc dacă mă doare capul sau nu, doar am ţintuit cu
privirea jumătatea de drug din mâna lui, care împingea lumina lunii de
parcă ar fi împins în nişte pulbere de mazăre dizolvată în apă. Drugul a
împuns către mine, a împuns în gura mea. L-am prins cu dinţii. El l-a tras.
Cu putere. Era cu-adevărat puternic. I-am zărit faţa îmbujorată asemenea
unui lampion care se ia la întrecere cu luna. Cum am dat drumul la gură, în
aparenţă după un plan ticălos, dar în realitate fără nicio intenţie, a picat şi el
cu faţa în sus în mijlocul apei. În acest moment, toate zgomotele, toate
culorile şi toate mirosurile au venit bubuind peste mine.
 Am sărit în râu, împroşcând spumă la o înălţime de câţiva metri. Apa
era rece ca gheaţa şi lipicioasă, aşa cum e vinul ţinut mulţi ani de zile în
pivniţă. Dintr-un ochi i-am văzut pe toţi cei patru înotând sau scufundându-
se în apă. Liu Yong şi Lü Xiaopo erau atât de beţi că n-aveau pic de putere
în membre, iar mintea nu le era limpede, aşa că în acest moment nu mai
aveau nevoie de ajutorul meu ca să-şi găsească pieirea. Zhao Yonggang
părea bărbat, aşa că dacă putea să se zbată să ajungă pe mal, am hotărât să îl
las în viaţă. Qiao Feipeng se zbătea în spatele meu, cu nasul violet ieşindu-i
pe deasupra apei, pufăind dezgustător. L-am ciocănit niţel cu copitele în
căpăţâna lui cea cheală şi nu s-a mai mişcat, capul strecurându-i-se sub apă,
iar fundul ridicându-i-se la suprafaţă.
Am coborât pe râu urmând curentul, lichidul argintiu format din
amestecul lunii şi al apei semănând cu laptele de măgar aproape de punctul
de îngheţ. În spatele meu, motorul pe motorină al bărcii ţipa nebuneşte de
parcă-şi pierduse minţile, în timp ce pe mal totul era un val de ţipete
înspăimântate. O voce striga:
— Trageţi cu puşca, trageţi!
Puştile detaşamentului de vânătoare fuseseră însă luate cu ei de
soldaţii lăsaţi la vatră care se întorseseră mai devreme în oras. Pentru
folosirea unor asemenea arme avansate pe timp de pace şi cu scopul de a
extermina nişte mistreţi, împotriva factorilor de decizie aveau să se ia
măsuri disciplinare în zilele următoare.
M-am scufundat brusc până pe fundul apei şi, asemenea unui scriitor
măreţ, am aruncat toate zgomotele deasupra mea şi în spatele meu.
 CAPITOLUL 36
Pradă gândurilor cele iute trecătoare, îşi aminteşte de lucrurile din
trecut; jură să-i mai pese de sine, salvează copiii
Trei luni mai târziu, am murit.
S-a petrecut într-o după-amiază fără soare. Pe gheaţa alb-cenuşie de
pe apa din spatele satului Ximen ieşise la joacă o ceată de copii. Erau acolo
copii de peste zece ani, copii de şapte-opt, şi mai erau şi câţiva de trei-patru.
Unii se dădeau cu sania, alţii se amuzau dând cu biciul în vreun titirez de
lemn. Eu şedeam în genunchi printre tufişuri, uitându-mă la vlăstarele
satului Ximen. Am auzit o voce familiară strigând pe mal:
— Kaifang... Gaige... Fenghuang... Huanhuan... dragilor, veniţi acasă!
Am zărit-o pe femeia bătrână şi căruntă de pe malul opus, pe când
vântul cel răcoros îi flutura basmaua albastră de pe cap. Am recunoscut-o,
era Yingchun. Se întâmpla cu o oră înainte ca eu să mor, iar treburile vechi
de câteva zeci de ani mi-au ţâşnit în suflet cu vigoarea mărilor şi-a fluviilor,
facându-mă să-mi uit de trupul de porc. Ştiam despre Kaifang că este fiul
lui Lan Jiefang şi al lui Hezuo, că Gaige este cel al lui Ximen Baofeng şi al
lui Ma Liangcai, precum şi că Huanhuan este fiul adoptiv al lui Ximen
Jinlong şi Huang Huzhu şi că Fenghuang este fiica lui Pang Kangmei şi
Chang Tianhong. Ştiam şi că în realitate Fenghuang este din sămânţa lui
Ximen Jinlong, însămânţarea petrecându-se sub pomul acela romantic atât
de vestit din livada de caişi. Odată, pe când caişii erau în floare iar luna era
strălucioasă şi curată, Ximen Jinlong o împinsese pe Pang Kangmei, pe
atunci secretara comitetului de partid al comunei, cu spatele la cais şi
semănase sămânţa cea cu gene excepţionale a familiei noastre, Ximen, în
uterul celei mai frumoase femei din judeţul Gaomi. Aşa cum spunea
romanul lui băieţică de Mo Yan, pe când Jinlong îi ridica fusta lui Pang
Kangmei, aceasta l-a apucat de urechi şi i-a zis grav şi sever: „Sunt
secretara comitetului de partid!“ Jinlong i-a apăsat corpul cu putere de
copac şi-a zis: „Păi secretarei ăsteia i-o trag şi eu, alţii te şpăguiesc cu bani,
eu te şpăguiesc cu sula!“ Pang Kangmei s-a moleşit după aceea. Florile de
cais erau ca zăpada, căzându-le peste trupuri. Douăzeci de ani mai târziu,
era imposibil ca Pang Fenghuang să nu ajungă o frumuseţe unică: sămânţa
era bună, ogorul bun, mediul, în momentul însămânţării, era plin de un aer
poetic şi artistic, iar Cerul însuşi n-ar fi primit ca ea să nu fie frumoasă.
 Copiii erau cufundaţi în joacă şi n-au vrut să se suie înapoi pe mal,
aşa că Yingchun a coborât pe zăgaz cu băgare de seamă. În acel moment,
stratul de gheaţă de pe suprafaţa râului s-a crăpat şi copiii au căzut în apa
îngheţată.
Nu eram porc în acel moment, eram om, nu vreun erou, ci doar un om
cu inima bună şi care nu şovăie să facă ce se cuvine. M-am aruncat în râul
îngheţat, am prins între dinţi - nici când am prins între dinţi nu eram porc -
haina unei fetiţe şi-am înotat în apropiere de locul unde gheaţa nu se
surpase, am ridicat copilul şi l-am aruncat sus. Yingchun se întorsese pe
zăgaz, strigând tare înspre sat. Îţi mulţumesc, Yingchun, cea mai iubită
dintre nevestele mele! Apa nu mi se părea rece, ba chiar îmi părea călduţă,
sângele şi suflurile vitale îmi curgeau cu mare fluiditate prin vasele din tot
corpul şi înotam cu sprinteneală şi forţă. Nu m-am dus înadins să-i salvez
pe cei trei puişori de lele care erau legaţi de mine prin sute şi mii de fire -
peste care copil nimeream, pe ăla îl salvam. În acest moment, creierul nu-mi
era gol, mă gândeam la multe, la tare multe. Vreau să mă opun aşa-
numitului „narator idiot“. Eram precum Anna din romanul lui Tolstoi, Anna
Karenina - înainte să se culce pe şine ca să se sinucidă, Anna s-a gândit şi
ea la tot atât de multe; eram precum copilul din povestirea „Explozii“ a lui
Mo Yan, care s-a gândit şi el la tot atât de multe după ce-a primit o palmă
răsunătoare de la tatăl lui; eram la fel ca Ouyang Hai din vestitul roman
Cântecul lui Ouyang Hai publicat în ajunul Revoluţiei Culturale, care, în
clipa când avea să moară izbit de tren după ce a sărit pe şine ca să împingă
la o parte cu toate puterile calul speriat, s-a gândit şi el la tot atât de multe.
O zi e mai lungă decât o sută de ani, o secundă durează mult peste 24 de
ore. L-am prins de pantalonii lui de bumbac pe un băieţel şi l-am vânturat
sus pe gheaţă. Mi-am amintit o scenă dulce din urmă cu mulţi ani când
Yingchun ţinea cu o mână un copil în braţe, iar un altul bea lapte cu unul
din sfârcurile ei în gură; mireasma aceea îmbătătoare de lapte specifică
trupului de copil părea să se fi dizolvat în apele îngheţate ale râului. Am tras
la suprafaţa gheţii un copil şi încă un copil. Copiii se târau înainte, copii
deştepţi, faceţi foarte bine, târâţi-vă înainte, în niciun caz să nu căutaţi să vă
ridicaţi în picioare. Am prins cu gura piciorul celui mai gras din ceata asta
de copii şi l-am tras în sus de pe fundul apei. Pe când urcam la suprafaţă,
scotea pe gură un întreg şirag de bule de aer, ca peştii. Chiar în clipa în care
am ajuns sus, mi-am adus pe neaşteptate aminte de Chen Guangdi, prefectul
judeţului, care avea ochii plini de tandreţe când şedea singur cu măgarul.
Când copilul cel gras s-a suit pe gheaţă, aceasta s-a surpat din nou, aşa că i-
am împuns grăsunului burta cea moale cu râtul, vâslind din toate puterile cu
toate cele patru membre - şi când vâsleam cu toate cele patru membre, tot
om eram -, m-am străduit să-mi ridic capul şi l-am azvârlit departe, unde
din fericire gheaţa nu s-a mai surpat. Inerţia uriaşă m-a făcut să pic până pe
fundul apei, iar în nas mi-a intrat apă şi am simţit că mă sufoc. Când am
ieşit la suprafaţă, m-am pus să tuşesc şi să gâfâi. Am zărit o ceată de oameni
care alergau în jos pe zăgaz. Oameni nătângi, să nu cumva să coborâţi! M-
am cufundat încă o dată până pe fundul apei, trăgând în sus un copil. Era un
copil cu faţa rotundă pe care, odată ce a ieşit din apă, a părut că se prinde
gheaţă, de parcă ar fi fost acoperită cu un strat străveziu de sirop. I-am zărit
pe copiii salvaţi de mine târându-se pe gheaţă. Se auzeau plânsete, iar
plânsetele însemnau că sunt în viaţă. Copii, puneţi-vă toţi pe pâns! Mi-am
amintit de o scenă în care câteva fete se căţărau, una în spatele alteia, pe
caisul din curtea familiei Ximen: cea mai de sus a slobozit un pârţ, s-a auzit
o mare de râsete, iar după aceea s-au lăsat toate să alunece în jos din copac,
râsetele s-au strâns într-un ghemotoc, iar eu pe loc le-am văzut feţele
râzătoare, pe cea a lui Baofeng, pe cea a lui Huzhu şi pe cea a lui Hezuo.
M-am cufundat la fundul apei, pe urmele băieţelului deja împins departe de
apele râului. Deasupra noastră era un strat gros-gros de gheaţă, iar oxigenul
lipsea pe fundul apei; îmi simţeam pieptul gata să explodeze. L-am tras pe
băieţel după mine în sus, am izbit violent în gheaţă, dar n-am reuşit s-o
crap. Am izbit iar, şi tot n-am izbutit. M-am răsucit în grabă mare şi-am
înaintat împotriva curentului, am tot înaintat, iar când am ieşit din apă, totul
în faţa ochilor mei era o întindere sângerie. Să fi fost oare apusul? L-am
împins cu mare greutate pe copil, pe copilul care se sufoca deja, pe
suprafaţa gheţii. Prin întinderea sângerie, i-am zărit printre oamenii aceia pe
Jinlong, Huzhu, Hezuo şi Lan Lian, mai erau încă mulţi alţii... toţi
asemenea unor oameni din sânge, atât de roşii, în mâini cu prăjini, frânghii,
cârlige, înghesuindu-se, târându-se pe gheaţă, apropiindu-se de copii...
Lucru deştept, oameni buni, inima mi-era plină de recunoştinţă faţă de ei în
această clipă, le eram recunoscător chiar şi celor care mă pedepsiseră. M-
am gândit că stau întins într-o livadă cu pomi rari de viţă nobilă uitându-mă
la o reprezentaţie misterioasă de pe o scenă care pare ridicată în înaltul
cerului; pe scenă sunetele muzicii se înlănţuiau, un personaj feminin
îmbrăcat în haine colorate cusute din petale de lotus prinse laolaltă cânta
susurând şi gângăvind ceva, iar eu eram de-adevăratelea mişcat, nu pricep
de ce. Am simţit că îmi e foarte cald, apa era caldă şi ea, era aşa de
confortabil, mă gândeam eu, în timp ce mă cufundam cu încetul spre fundul
râului. Doi draci cu feţe albastre cu care-mi părea că mă cunosc mi-au spus
zâmbind:
— Fârtate, iar ai venit!
 PARTEA A PATRA
SPIRIT DE CÂINE

CAPITOLUL 37
Bătrânul duh nedreptăţit revine în transmigraţie drept câine; copilaşul
răsfăţat merge cu mama în oraş

Cei doi draci m-au tras de braţe, ridicându-mă din râul îngheţat.
Spumegând de mânie, le-am spus:
— Lepădăturilor, ia duceţi-mă voi repede la regele Yama, să-mi fac eu
socotelile cu potaia aia bătrână!
— Hei-hei, a zis numai zâmbet primul drac, sunt ani de când nu ne-
am văzut, dar tot aprig ai rămas la fire!
— E întocmai cum se spune: Nu poţi schimba pisica să nu mai prindă
şoareci, şi nici câinele să nu mai mănânce căcat, a zis batjocoritor celălalt.
— Daţi-mi drumul, am spus furios, credeţi că singur n-o să găsesc eu
potaia aia bătrână?
— Hai, lasă supărarea, las-o! a zis primul drac, se cheamă că suntem
prieteni vechi, nu ne-am văzut de ani de zile, chiar ne era dor de tine.
— Uite, chiar te ducem s-o vezi pe potaia aia bătrână, a zis celălalt.
Trăgându-mă după ei, dracii au gonit nebuneşte pe uliţa cea mare a
satului Ximen. Am simţit un vânt rece izbindu-mi faţa, iar nişte fulgi de nea
uşori-uşori mi s-au lipit de faţă ca puful de pasăre. În spatele nostru, totul
era o întindere de frunze veştede rostogolindu-se pe pământ. Când am trecut
pe lângă curtea familiei Ximen, cei doi draci şi-au oprit pe neaşteptate paşii.
Primul drac m-a tras de braţul şi de piciorul stâng, celălalt m-a tras de braţul
şi de piciorul drept, şi m-au ridicat aşa şi m-au legănat înainte şi înapoi aşa
cum se leagănă limba unui clopot. Şi-au dat drumul la mâini în acelaşi timp,
făcându-mă să o zbughesc în sus şi în faţă de parcă zburam; i-am auzit apoi
zicând într-un glas:
— Du-te să-ţi vezi potaia bătrână!
Am simţit un bâzâit în căpăţână, de parcă de-adevăratelea m-aş fi izbit
de un clopot, totul mi s-a făcut negru în faţa ochilor şi mi-am pierdut pentru
moment cunoştinţa. Când mi-am revenit, nici nu-i nevoie să spun, că ai
ghicit singur - mă prefăcusem într-un câine, coborându-mă din nou în viaţă
în coteţul din curtea mamei tale, Yingchun. Golanul ăsta de Yama, ca să mă
împiedice să fac tărăboi în tribunalul lui, luase această măsură josnică,
simplificând procesul reîntoarcerii la viaţă în urma transmigraţiei, băgându-
mă aproape direct în uter de căţea şi făcându-mă după aceea să mă strecor
afară din vaginul ei în urma altor trei căţei.
Coteţul era extrem de grosolan. Sub streaşina casei zidiseră din
cărămizi doi pereţi scunzi, aşezaseră peste ei câteva bârne, iar peste acestea
întinseseră un strat de carton bitumat. Ăsta era coteţul căţelei care-mi era
mamă - n-am ce face, de vreme ce m-am strecurat afară printre bucile ei,
trebuie să-i zic mamă - şi a fost şi coteţul meu în copilărie. Înăuntru era
îndesată o târnă de frunze amestecate cu pene de pasăre, care ne-au slujit
drept saltea şi lenjerie de pat.
Zăpada sporea, plutind cu totul aiurea şi alandala, iar pământul a fost
foarte repede învelit în ea; în lumina lămpii de la streaşină, coteţul era plin
tot de lumină. Am văzut cum fulgii de nea se arată la faţă printre crăpăturile
din carton. Frigul îmi pătrundea în oase şi nu mă puteam ţine din tremurat.
M-am înghesuit la pieptul cald al mamei, unde se înghesuiau şi fraţii mei.
După câteva reîncarnări, pricepusem o treabă foarte simplă: trebuie să faci
după obiceiul locului. Dacă te naşti în cocină şi nu bei lapte de scroafă, o să
mori de foame, dacă te naşti în coteţ şi nu te înghesui la pieptul căţelei, e
foarte probabil că o să mori îngheţat. Mama noastră era o căţea mare şi
albă, doar labele din faţă şi vârful cozii avându-le negre.
Nu încăpea nicio umbră de îndoială că mama era o corcitură, însă
tatăl nostru era câinele-lup al fraţilor Sun, un câine importat din Germania,
de rasă pură şi foarte feroce. Mai apoi aveam să-l văd o dată - era foarte
înalt, cu spinarea neagră, coada la fel şi burta şi labele din spate galbene ca
lemnul-dulce. El - să-l socotim tata - era priponit atunci de un lanţ greu şi
gros de fier în curtea fabricii unde fraţii Sun produceau sosul de ardei iute
marca „Roşu“, iar în castronul din faţa lui era aşezată mâncare clar luată de
pe mesele unui banchet: se afla acolo un întreg pui fript, un peşte întreg şi o
carapace completă de broască ţestoasă. Dar el se uita la bucate şi nu le
vedea. Avea ochii aurii şi plini de firicele de sânge, nişte urechi ascuţite şi o
expresie plină de perfidie şi hainie pe faţă.
Tata era rasă pură, mama era corcitură, iar noi, cei patru, eram
corcituri din creştet până la coadă. Deşi după ce aveam să creştem felul şi
înfăţişarea aveau să ne fie diferite, acum, de-abia născuţi, deosebirile dintre
noi nu erau mari. Probabil că doar Yingchun putea să ţină minte ordinea în
care ne născusem.
Tot ea, mama ta, Yingchun, a venit în mână cu un castron de supă de
oase să o hrănească pe mama mea, căţeaua. Aburii fierbinţi din castronul de
supă se încolăceau în faţa lui Yingchun, în timp ce fulgii de zăpadă, ca nişte
molii albe, dansau prin aer deasupra capului ei. De-abia născut, n-aveam
vederea prea bună, drept care nu-i zăream desluşit faţa. I-am adulmecat însă
mirosul distinctiv, ca de frunze de mahon mototolite, pe care nici mirosul
tare de supă nu putea să-l acopere. Mama mea, căţeaua, a lipăit cu cea mai
mare grijă din supă, scoţând plescăială după plescăială. Mama ta a apucat
mătura şi a măturat cu ea zăpada de pe acoperişul coteţului, iscând fojgăială
după fojgăială. Curăţând ea aşa zăpada de pe acoperiş, lumina zilei a
pătruns printre crăpături, şi odată cu ea şi frigul - şi uite că din gând bun,
ieşise faptă rea. Era ţărancă, să nu fi ştiut oare că zăpada este plapuma
mlădiţelor de grâne? Şi dacă ştia că zăpada e plapuma mlădiţelor de grâne,
să n-o fi dus gândul că zăpada de pe acoperişul coteţului era plapuma
câinilor? Femeia asta nătângă avea aşa experienţă bogată în privinţa
creşterii copiilor, dar era lipsită de cunoştinţe în domeniul ştiinţelor
naturale! Dacă ar fi fost ca mine, cu multă învăţătură şi multe înzestrări, ar
fi ştiut că eschimoşii locuiesc în case durate din blocuri de zăpadă şi ar fi
ştiut că noaptea câinii care trag săniile expediţiilor ştiinţifice de la Polul
Nord se strecoară în culcuş de zăpadă ca să facă faţă frigului, iar atunci nu
ne-ar mai fi măturat zăpada de pe acoperiş şi noi n-am mai fi fost în zori
atât de îngheţaţi cât viaţa să ne atârne de un fir de păr. Desigur, dacă n-am fi
fost atât de îngheţaţi cât viaţa să ne atârne de un fir de păr, nu ne-am mai fi
bucurat de tratamentul solemn de a sta la ea pe kang, ca să ne încălzim.
Când mama ta ne-a luat în braţe să ne ducă acolo, tolocănea fără
încetare:
— Dragilor, sărmanii de voi...
Nu numai că pe noi ne-a dus pe kang-ul ei cel cald, dar a băgat-o şi pe
căţea înăuntru.
L-am văzut pe tatăl tău, Lan Lian, stând pe vine la uşa sobei, să
aprindă focul. Afară era vânt turbat cu furtună de zăpadă, coşul sobei trăgea
mai mult decât vârtos, iar focul ardea aţâţat în vatră, ciripind acolo şi
nedând pe dinafară niciun fir de fum; în cameră se răspândea peste tot
parfumul aparte al crăcilor de dud când ard. Faţa lui Lan Lian era precum
bronzul vechi, iar pe părul lui alb scânteiau luciri aurii. Era îmbrăcat cu o
haină căptuşită groasă-groasă şi trăgea dintr-o pipă, cu înfăţişarea unui
bătrânel fericit. De când pământurile se împărţiseră la gospodării, ţăranii îşi
erau fiecare stăpân, ceea ce însemna în realitate reîntoarcerea la
gospodăritul individual de pe vremuri. Aşa stând lucrurile, mama şi tatăl tău
mâncau iar din aceeaşi oală şi dormeau pe acelaşi kang.
La capul kang-lui era foarte cald, iar trupurile noastre îngheţate de
frig s-au încălzit foarte repede. Ne-am pus să ne târâm pe kang. După
înfăţişarea fraţilor mei, mi-o ştiam şi eu pe-a mea, întocmai cum se
întâmplase şi când mă născusem ca porc. Aveam mişcări neîndemânatice,
eram toţi pufoşi şi trebuie să fi fost foarte drăgălaşi. Pe kang se găseau patru
copii în vârstă de cam trei ani - trei băieţi şi o fată. Noi eram tot patru, tot
trei băieţi şi o fată. Mama ta a spus plăcut surprinsă:
— Tată, ia uită-te ce potriveală, parcă s-ar fi născut să le fie pereche!
Lan Lian a mormăit ceva care nu era nici da, nici ba şi a scos afară
din vatră o pupă calcinată pe care a rupt-o cu mâinile: două rânduri de larve
au scos un abur alb şi-au răspândit o mireasmă plăcută.
— Cine-a făcut în pat? Cine-a făcut în pat o s-o mănânce!
— Eu am făcut, au zis doi dintre băieţei şi fetiţa, unul după altul.
Un singur băieţel n-a suflat nicio vorbă. Avea urechile grăsulii, te
pironea cu nişte ochi mari şi-şi ţinea guriţa ţuguiată, de parcă era supărat.
Ştii, bineînţeles, că era fiul adoptiv al lui Ximen Jinlong şi al lui Huang
Huzhu - se spunea că părinţii lui buni fuseseră doi elevi în anul întâi de
liceu. Banii lui Jinlong puteau să mute munţii, el avea o influenţă foarte
mare, aşa că a izbutit să cumpere tot şi să le făgăşuiască pe toate după voie.
În acest scop, Huzhu şi-a făcut cu câteva luni mai înainte o burtă falsă
umplută cu burete, deşi toţi cei din sat ştiau care era adevărul-adevărat.
Băiatul se numea Ximen Huan, era alintat Huanhuan şi era lumina ochilor
lui Ximen Jinlong şi a soţiei sale.
— Cine a făcut nu spune, cine n-a făcut a chirăit de pomană, a zis
Yingchun, care a plimbat încoace şi-ncolo pupa între palme, suflând peste
ea şi înmânându-i-o apoi lui Ximen Huan: Huanhuan, mănâncă!
Ximen Huan a luat pupa din mâinile lui Yingchun şi fără să-i arunce
vreo privire a aruncat-o jos de pe kang, aceasta nimerindu-se să cadă drept
în faţa botului mamei mele. Mama, fără să se mai ţină de politeţuri, a
mâncat-o.
— Of, copilul ăsta! a zis Yingchun către Lan Lian.
Lan Lian a scuturat din cap:
 — Aşa tată, aşa fiu!
Cei patru copii s-au pus după aceea să ne privească curioşi,
întinzându-şi deseori mânuţele să ne atingă. Yingchun a zis:
— Câte unul la fiecare, nici mai mulţi, nici mai puţini, numai bine.
Patru luni mai târziu, pe când caisul din curtea familiei Ximen
începea să dea muguri, Yingchun le-a spus celor patru cupluri - Ximen
Jinlong şi Huang Huzhu, Ximen Baofeng şi Ma Liangcai, Chang Tianhong
şi Pang Kangmei şi Lan Jiefang şi Huang Hezuo - după cum urmează:
— V-am chemat ca să vă spun să vă luaţi copiii acasă. Prima pricină e
că noi doi nu ştim nici să scriem, dacă-i mai lăsaţi pe copii aici, teamă mi-e
să nu le întârzie mersul înainte în viaţă; a doua e că amândoi am ajuns la
vârstă înaintată, părul ne-a albit, vederea ni s-a înceţoşat, urechile ne-au
surzit, dinţii ne-au slăbit, şi după o viaţă de amar, e timpul să trăim şi noi
nişte zile ferite de griji. Tovarăşe Chang şi tovarăşă Pang, a fost o bucurie
pentru noi că ne-aţi lăsat aici copilul să vi-l creştem, dar am vorbit deja cu
uncheşul vostru Lan, şi Fenghuang, care e viţă nobilă de copil, tot mai bine
e s-o daţi la oraş la grădiniţă.
Momentul final a semănat mult cu o ceremonie solemnă de predare-
primire: patru copii stăteau aliniaţi în picioare la capătul dinspre răsărit al
kang-ului, patru căţei şedeau pe labe aliniaţi la capătul de apus. Yingchun l-
a luat în braţe pe Ximen Huan, l-a sărutat pe faţă, s-a răsucit şi i l-a dat lui
Huzhu, care l-a strâns la piept. L-a luat apoi în braţe de pe kang pe cel mai
mare dintre căţei, l-a mângâiat pe cap şi i l-a pus în braţe lui Ximen Huan,
spunând:
— Huanhuan, e al tău.
Tot aşa, l-a luat în braţe pe Ma Gaige, l-a sărutat pe faţă, s-a răsucit şi
i l-a dat lui Baofeng, care l-a strâns la piept. Şi tot aşa, l-a luat apoi în braţe
de pe kang pe cel de-al doilea dintre căţei, l-a mângâiat pe cap şi i l-a pus în
braţe lui Ma Gaige, spunând:
— Gaige, e al tău.
A luat-o după aceea în braţe pe Fenghuang, i-a măsurat feţişoara
roşioară toată şi rozalie cât cuprinde şi, cu lacrimi în ochi, a sărutat-o pe
amândoi obrajii, s-a răsucit şi, deloc dornică să se despartă de ea, i-a dat-o
lui Pang Kangmei, spunând:
— Trei chelioşi din ăştia mici nu fac cât o zână mică.
A luat-o apoi în braţe de pe kang pe surioara mea, a bătut-o pe creştet,
i-a mângâiat botul, şi-a plimbat mâna peste coada ei şi după aceea i-a dat-o
lui Pang Fenghuang la piept, spunând:
— Fenghuang, ea e a ta.
L-a luat în braţe şi pe micul Lan Kaifang, a cărui feţişoară era albastră
pe jumătate, a mângâiat acel semn distinctiv, a scos un oftat prelung şi a
spus, cu ochii ei bătrâni înotând în lacrimi:
— Of, copile cu soartă crudă... Şi tu... ?
I l-a dat pe Lan Kaifang lui Hezuo, care l-a îmbrăţişat strâns- strâns -
cu fundul schilodit atunci de mistreţ, centrul ei de gravitaţie nu era stabil şi-
şi ţinea corpul înclinat într-o parte. Tu, Lan Jiefang, ai căutat să i-l iei pe
vlăstarul din a treia generaţie de feţe albastre, dar Hezuo a refuzat.
De pe kang, Yingchun m-a luat acum în braţe pe mine, Căţelul al
Patrulea, şi m-a dat în braţele lui Lan Kaifang, spunând:
— Kaifang, ăsta e al tău, Căţelul al Patrulea, cel mai deştept.
În tot acest răstimp, Lan Lian stătuse pe vine lângă coteţ, acoperindu-i
ochii cu o bucată de pânză neagră bătrânei căţele negre, în timp ce o
mângâia cu mâna pe căpăţână, potolind-o...
 CAPITOLUL 38
Cu vorbe nebuneşti, Jinlong dă glas unor nobile aspiraţii; fără
cuvinte, Hezuo îşi aminteşte de o veche vrajbă
Aproape că voiam să sar în picioare din scaunul de răchită, dar m-am
controlat. Mi-am aprins o ţigară şi am tras cu încetul din ea, liniştindu-mi
emoţiile. Am furişat o privire spre ochii albaştri-albaştri ai lui Cap-Mare şi
l-am zărit în ei pe acel câine care trăise în casa mea vreme de cincisprezece
ani şi care, cu fosta mea soţie şi cu fiul meu, îşi fuseseră unii altora sprijin
în viaţă - i-am zărit chipul rece şi nepăsător şi plin de vrajbă. De cum a
clipit însă, am descoperit din nou privirea aceea care semăna deosebit de
bine cu privirea din ochii fiului meu mort, Lan Kaifang, la fel de
nepăsătoare şi rece, la fel de plină de vrajbă, la fel de nedornică să mă ierte.
... Fusesem deja transferat la Cooperativa de Aprovizionare şi
Desfacere a judeţului, eram şeful Secţiei de muncă politică şi se cheamă că
mai eram şi unul din ăia care se joacă cu vorbele - publicam adesea câte-un
articolaş de mijloc de pagină în ziarul provinciei, sub pseudonimul
„Generalul Mijloc-de-pagină“. Mo Yan fusese transferat temporar la grupa
de reportaj din cadrul departamentului de propagandă al comitetului
judeţean de partid, să ajute acolo; deşi după buletin tot de la ţară era, nu era
mai puţin mâncat de ambiţie, iar numele de smintit i se dusese în tot judeţul.
Scria zi şi noapte, avea părul înfoiat tot, iar duhoarea de tutun de pe trupul
lui îţi asalta nările; de fiecare dată când ploua, îşi dădea jos hainele de pe el
şi le scotea să i le spele ploaia, mai scriind despre asta şi câte-o rimă
şchioapă spre amuzamentul propriu: „În ţara întreagă zic că-s turbat, că
Cerul cutez să-l pun la spălat“. Fosta mea soţie, Fluang Hezuo, avea mare
drag de acest drac şleampăt şi, de fiecare dată când venea, îl trata cu ceai şi
ţigări. Câinele nostru şi copilul meu păreau în schimb să-i poarte vrajbă. De
fiecare dată când venea, câinele sălta nebuneşte şi lătra violent, smucindu-şi
lanţul de la gât de zornăia tot. Odată, fiul meu i l-a desfăcut pe furiş, iar
câinele s-a năpustit ca fulgerul; în faţa pericolului, Mo Yan a găsit resurse
nebănuite, sărind, ca un hoţ înveterat care zboară peste streşini şi aleargă pe
ziduri, drept pe acoperişul uneia dintre aripile casei noastre. La nu multă
vreme după ce am fost transferat la Cooperativa de Aprovizionare şi
Desfacere a judeţului, Hezuo a fost şi ea transferată la restaurantul gării,
care aparţinea şi el tot de cooperativă. Munca ei era să prăjească uscăţele.
Pe corp părea să aibă veşnic miros de ulei prăjit, care devenea şi mai greu în
zilele acoperite şi ploioase. N-am spus niciodată că Huang Hezuo nu e un
om bun şi n-am să spun niciodată că avea vreun cusur. Când am vrut să
divorţez de ea, m-a întrebat cu lacrimi în ochi: „La urma urmei, ce nu e bine
cu mine?“ Fiul meu m-a întrebat şi el: „Tată, în ce privinţă ţi-a greşit
mama?“ Părinţii m-au ocărât: „Fiule, încă n-ai ajuns mare dregător, cu ce nu
e Hezuo pe măsura ta?“ Socrii m-au ocărât şi ei: „Lan Jiefang, dobitoc cu
faţa albastră ce eşti, du-te şi te pişă şi uită-te şi tu la tine în pişatul ăla să
vezi cum arăţi!“ Şeful meu m-a îndemnat şi el cu cu vorbe cu greutate şi
venite din toată inima: „Tovarăşe Jiefang, omul trebuie să aibă
înţelepciunea să se cunoască pe sine!“ Aşa e, recunosc, Huang Hezuo nu
avea nicio hibă şi era mai mult decât pe măsura mea. Doar că eu n-o
iubeam.
În acea zi, când mama a împărţit copiii şi a împărţit şi căţeii, Pang
Kangmei, pe atunci vicepreşedinta departamentului organizatoric al
consiliului judeţean, şi-a pus şoferul să ne facă o poză de grup. Noi, patru
cupluri, cu patru copii şi patru câini, strânşi cum eram laolaltă sub caisul din
curtea familiei Ximen, păream numai armonie şi amabilitate, dar în realitate
fiecare nutrea gânduri de neîmpărtăşit celorlalţi. Poza a fost făcută în multe
exemplare şi atârna odinioară pe pereţii din şase case, dar astăzi probabil că
niciuna nu mai e de găsit.
După poza de grup, Pang Kangmei şi Chang Tianhong au vrut să ne
ducă ei cu maşina; pe când eu încă ezitam, Hezuo i-a refuzat, motivând că
vrea să doarmă o noapte acasă la mama ei. Când limuzina lui Pang
Kangmei s-a îndepărtat în goană, Hezuo a luat în braţe copilul şi căţelul,
chitită să plece şi nevrând să asculte de nimeni. Căţeaua s-a scuturat din
braţele tatii, iar pânza neagră care-i acoperea ochii i s-a lăsat peste gât,
asemenea unui colier negru. S-a repezit drept la Hezuo şi, până să apuc eu
să reacţionez, şi-a şi vârât adânc colţii în fesa ei dreaptă. Hezuo a tras un
răcnet jalnic şi aproape s-a prăbuşit la pământ; până la urmă s-a ţinut însă
tare şi n-a căzut. Tot voia să plece. Baofeng a alergat iute şi a venit cu
geanta de medicamente ca să-i oblojească rana. Jinlong m-a tras deoparte,
mi-a dat o ţigară, şi-a aprins şi el una, iar fumul ne-a învăluit feţele. L-am
văzut cum se încruntă din sprâncene, îşi răsfrânge buza de sus, îşi astupă o
nară şi face un fir gros de fum să iasă pe cealaltă. Deşi îl văzusem cum
fumează de nenumărate ori, era prima dată când îl vedeam făcând aşa. După
ce-a terminat cu schimonoseala, m-a privit intens şi pe un ton poate de
compătimire sau poate de batjocură, m-a întrebat:
— Ce, nu mai merge?
Nu m-am uitat la faţa lui, m-am uitat la cei doi câini care alergau pe
uliţa din faţa porţii şi m-am uitat şi la omul care ieşise la plimbare cu
motocicleta lui roşie prin piaţa cea largă a satului. Pe scena părăginită, o
ceată de oameni orăcăiau spânzurând pancarte pe care se aflau scrise strâmb
cuvintele „Breakdance cu fete din sudul Chinei“. Am spus cu mare răceală:
— Ba da, e foarte bine.
— E bine atunci, a zis el, oricum totul vine din felul ciudat în care se
potrivesc lucrurile. Totuşi, se cheamă că eşti şi tu un personaj cu nume, cu
obraz. Cu femeile, treaba e... a zis el frecându-şi degetul mare de la mâna
stângă de arătător şi mijlociu, iar apoi ducând ambele mâini la urechi şi
desenând deasupra lor urechile unei pălării din mătase neagră purtate de
demnitarii din vechime, ... treaba e să le ai p-astea, că după aia vin ele de
cum le faci semn.
Am părut că îi înţeleg sugestia şi am făcut tot ce-mi stătea în putinţă
ca să nu mă gândesc la cele din trecut.
Baofeng a venit spre mine sprijinind-o pe Hezuo; fiul meu ţinea într-o
mână căţelul, cu cealaltă mână trăgând-o pe Hezuo de colţul hainei, în timp
ce se uita în sus la faţa ei. Baofeng mi-a înmânat o cutie de vaccin antirabic,
spunându-mi:
— Bag-o în frigider când ajungi acasă, vezi că sunt instrucţiuni
detaliate pe cutie, ţine minte, neapărat trebuie făcute injecţiile la timp, să nu
cumva să...
— Mulţumesc, Baofeng, a rostit Hezuo, după care mi-a aruncat o
privire rece ca gheaţa: Nici măcar câinilor nu le sunt pe plac.
Wu Qiuxiang a gonit căţeaua bătrână cu un băţ. Aceasta s-a strecurat
în coteţ, şi-a dezvelit dinţii şi ochii i s-au făcut verzi ca jadul - îşi arăta
astfel vitejia în faţa lui Wu Qiuxiang.
Huang Tong, care era deja adus rău de spate, stătea în picioare sub
cais; arătând spre mama şi tata, a ocărât tare:
— Voi, ăştia din familia Lan, nu ştiţi nici de mamă nici de tată, aşa că
nici măcar câinele nu ştie de rude! Gâtuiţi-o la iuţeală, că dacă nu îi pun foc
la coteţ!
Tata a împuns cu putere înăuntrul coteţului cu o mătură care chelise
de la atâta folosire şi căţeaua cea bătrână a scheunat tânguitor.
 Mama a alergat afară clătinându-se şi a zis, toată numai scuze:
— Îmi pare rău, îmi pare rău, căţeaua doar îşi apăra puiul, n-a vrut să
te muşte...
Neţinând seama de insistenţele celor două mame şi ale lui Baofeng şi
Huzhu, Hezuo rămăsese chitită să plece. Jinlong şi-a ridicat încheietura şi s-
a uitat la ceas:
— Primul autobuz a trecut deja, pentru al doilea mai ai de aşteptat
două ore. Dacă nu vă e neplăcută maşina mea, vă duc eu.
Hezuo i-a aruncat o privire piezişă, nu şi-a luat rămas-bun de la
nimeni şi, trăgându-şi copilul după ea, a pornit înspre capătul satului, cu
corpul lăsat într-o parte. Fiul nostru, Kaifang, în braţe cu căţeluşul, şi-a
întors în repetate rânduri capul să ne facă semn.
Tata m-a prins din urmă şi-a început să meargă umăr la umăr lângă
mine. Cu trecerea anilor, albastrul de pe jumătatea lui de faţă nu mai era aşa
de distinct ca în tinereţe, iar soarele care se lăsa spre apus luminându-i
chipul îl arăta şi mai bătrân şi cărunt. M-am uitat la soţie, la fiu şi la câine,
care mergeau toţi în faţa mea, m-am oprit şi i-am spus:
— Tată, du-te înapoi!
— Hm! a oftat tata o dată, spunând apoi, cu capul plecat şi descurajat:
Dacă ştiam că pata asta poate trece la generaţiile de după, mai bine
rămâneam holtei.
— Tată, să nu care cumva să gândeşti aşa, n-am simţit niciodată că e
ceva urât. Iar Kaifang dacă are să se plângă, când o să mai crească, o să-i
facem o operaţie de înlocuire a pielii - azi ştiinţa s-a dezvoltat aşa de mult
că se poate.
— De Jinlong şi Baofeng la urma urmei tot mă separă ceva. Acum cel
mai mult îmi fac griji de familia voastră.
— Tată, linişteşte-te, îngrijeşte-te bine de dumneata.
— Ăştia trei ani au fost cei mai buni din viaţa mea, am acasă mai bine
de 1500 de kile de grâu, mai am şi câteva sute de kile de alte soiuri de
grâne, şi trei ani dacă nu strâng vreo boabă, eu şi mama n-o să flămânzim.
Jeepul lui Jinlong s-a apropiat săltăreţ dinspre est. I-am zis:
— Tată, întoarce-te, când o să am timp, am să vin să te văd.
— Jiefang... Tata a făcut o mică pauză, a ţintuit pământul cu privirea
şi a spus întristat: Mama mi-a spus că în viaţă cine cu cine se însoţeşte e
lucru sorocit. A făcut iar o pauză şi a zis: Mama mi-a spus să te îndemn să
nu-ţi vină gânduri să te duci cu altele, a zis că cei ce se vântură mult printre
demnitari „de-şi trimit acasă prima nevastă, se opresc la jumătatea
drumului“; asta e vorbă din bătrâni, bagă bine la cap.
— Pricep, tată. M-am uitat la faţa lui şi urâtă, şi solemnă, simţind
deodată cum mă cuprinde un val de obidă. Vorbeşte cu mama, zi-i să stea
liniştită.
Jinlong a oprit maşina în spatele nostru. Am deschis portiera şi m-am
aşezat pe scaunul de lângă şofer.
— Te obosesc nespus... am zis.
Jinlong şi-a înclinat capul şi-a scuipat pe fereastră mucul de ţigară din
gură, tăindu-mi vorba:
— Nespus în pana mea!
Nu m-am putut abţine să nu râd, spunându-i:
— Când o să fie şi fi-miu de faţă, să fii mai atent ce vorbeşti.
A mormăit ceva şi-a rostit:
— Oricum nu contează, pe bărbaţi de la 15 ani trebuie să-i pui să-
nveţe cum e cu sexul. Aşa n-o să tot aibă de mormăit în privinţa femeilor.
— Bine, atunci începe cu Ximen Huan, să vedem dacă poţi să-l creşti
şi să-l faci să fie cineva.
— Să-l creşti doar aşa nu ţine, tot trebuie să vezi dacă are fibră pentru
asta.
Când jeepul a ajuns lângă Hezuo şi Kaifang, s-a oprit şi Jinlong şi-a
scos capul afară, spunând:
— Cumnato, nepoate, hai în maşină!
Kaifang ţinea căţelul în braţe, iar Hezuo îl trăgea pe Kaifang după ea
şi, deşi mergea înclinată, tot a ţinut capul drept când a trecut pe lângă
maşină.
— Of, personalitatea asta! Jinlong a ciocănit niţel pe mijlocul
volanului, iar jeepul a claxonat foarte scurt. Cu privirea înainte, fără să se
uite spre mine, mi-a zis apoi: Flăcăule, trebuie să ştii cu cine ai de-a face!
N-a fost niciodată vreo lămpiţă cu economie de ulei!
Maşina i-a prins încet-încet din urmă, iar Jinlong a mai apăsat o dată
pe claxon, scoţându-şi iar capul şi zicând:
— Cumnato, nu ţi-o fi plăcând maşina mea hodorogită, spune...
La fel ca mai înainte, Hezuo mergea mândră toată, cu privirea cruntă
ţintuind drumul din faţă. Purta pantaloni gri- deschis, perfect rotunjiţi în
dreapta la spate, dar în stânga pungiţi. Îi ieşise prin ei o pată de sânge sau
poate de tinctură de iod. Chiar o compătimeam, dar în acelaşi timp chiar îmi
stârnea aversiune. Ceafa alb-verzuie care îi ieşea la iveală pe sub părul tuns
scurt, urechile subţiri şi lipsite de lobi, negul de pe obraz cu doi peri, unul
lung şi unul scurt, ca şi mirosul de pe corp în care se amestecau toate
etapele procesului de producţie a uscăţelelor - toate îmi stârneau aversiunea.
Jinlong a oprit maşina în faţă în mijlocul drumului, a împins portiera,
a sărit afară şi s-a pus cu mâinile în şold lângă jeep, cu o expresie înciudată
pe chip. Am ezitat un moment, apoi am împins şi eu portiera şi-am coborât.
Nimeni nu se lăsa. Mi-a trecut prin minte că, dacă Huang Hezuo ar fi
avut vreo magie ca în legendă, s-ar fi prefăcut într-un uriaş, care ar fi călcat
peste mine, ar fi păşit şi pe Jinlong, ar fi făcut jeepul una cu pământul şi-ar
fi mers după aceea drept înainte. Nu ne-ar fi ocolit. Soarele apunând tocmai
îi lumina faţa - cu sprâncene exagerat de groase şi care aproape se uniseră
într-una singură, buze subţirele şi ochi negri nu foarte mari care păreau să
izbucnească în lacrimi. O compătimeam, simţeam că nu-i e uşor, dar ce-mi
umplea mie inima de dădea pe dinafară era, ca mai înainte, aversiune.
Faţa pe care se citea oarecare supărare a lui Jinlong s-a făcut pe
negândite zâmbăreaţă şi obraznică, iar el a zis, schimbând şi formula de
adresare:
— Surioară, ştiu că te simţi obidită să mergi cu o maşină hodorogită
ca asta, ştiu că nu dai doi bani pe un ţăran ca mine şi ştiu că mai bine mergi
pe jos înapoi în capitală decât să vii în maşina mea, dar dacă tu poţi să
mergi, Kaifang nu poate, hai, de dragul nepotului, dă-i şi unchiului o portiţă
de scăpare din situaţia asta!
A mers apoi înainte, s-a îndoit de şale şi i-a luat în braţe pe Kaifang şi
pe căţeluş. Hezuo a tras de ei înapoi, dar şi Kaifang, şi căţelul erau deja în
braţele lui Jinlong. Acesta a deschis portiera din spate şi a îndesat copilul şi
căţelul înăuntru. Kaifang a urlat „Mamă!“ de dinăuntru, cu un ton oarecum
plângăreţ. Căţelul a făcut şi el ham-ham! Am deschis portiera de pe partea
cealaltă, am privit-o crunt şi i-am spus batjocoritor:
— Doamnă, vă rog!
Ezita, dar Jinlong, la fel de zâmbăreţ şi obraznic, a spus:
— Mătuşică a fiului meu, dacă n-ar fi de faţă şi unchiul lui fii-meu,
te-aş duce şi pe tine-n braţe în maşină!
Faţa lui Hezuo s-a îmbujorat brusc. I-a aruncat un ochi iscoditor, iar
privirea îi era extrem de complicată. Ştiam desigur de ce îşi aducea aminte.
Pricinile aversiunii mele n-aveau legătură cu faptul că făcuse treaba aceea
cu Jinlong, aşa cum n-aş fi simţit absolut nicio aversiune faţă de o femeie
măritată, dacă m-aş fi îndrăgostit de una, pentru că a avut înainte relaţii cu
soţul ei. În mod surprinzător, s-a suit în maşină, dar nu pe partea mea, ci pe
cea unde era Jinlong. Am închis cu putere portiera, iar Jinlong a închis-o şi
el pe cea de pe partea lui.
Maşina s-a pus în mişcare, duduind înainte pe drum. Vedeam prin
oglinda retrovizoare a lui Jinlong cum Hezuo îl cuprinsese strâns cu braţele
pe fiul nostru şi cum el îl cuprinsese strâns pe câine. Fără pereche de
supărat, am bodogănit fără să vreau:
— Prea exagerată piesa asta!
În acel moment, jeepul tocmai rula pe podeţul strâmt de piatră. Ea a
deschis pe neaşteptate portiera, dând să sară afară. Jinlong a prins volanul
cu stânga, iar dreapta a întors-o în spate, apucând-o de păr. M-am întins şi
eu brusc, trăgând-o de braţ. Copilul plângea, căţelul lătra. Maşina a ajuns la
capul podului. Jinlong şi-a ridicat mâna şi mi-a tras un pumn în piept,
ocărându-mă:
— Lepădătură ce eşti!
A sărit apoi din maşină, şi-a şters cu mâneca transpiraţia de pe frunte
şi a tras un şut în portieră, ocărând:
— Şi tu eşti o lepădătură! Tu poţi să mori, poate să moară şi el, pot şi
eu, dar Kaifang? Ce vină are un copil de trei ani?
Kaifang s-a pus pe un plâns straşnic în maşină, iar Căţelul al Patrulea
a început să latre nebuneşte.
Jinlong şi-a vârât mâinile în buzunarele de la pantaloni şi s-a învârtit
de două ori pe loc, pufăind. A deschis apoi portiera, s-a întins înăuntru, i-a
şters lacrimile şi mucii lui Kaifang de pe faţă cu o batistă şi i-a zis ca să-l
înveselească: „Gata, flăcău mare ce eşti, nu mai plânge! Când vii data
viitoare, unchiul o să vină să te ia cu limuzină Santana“. I-a dat apoi o
palmă câinelui peste cap, ocărându-l: „Javră, tu de ce mă-sa chelălăi aşa în
gura mare?“
Jeepul gonea în zbor pe drum, vânturând în praful din urma lui căruţe
cu cai, căruţe cu măgari, tractoare cu patru roţi, tractoare cu coarne,
biciclişti şi pietoni, pe toţi laolaltă. Pe atunci, drumul care ducea din satul
Ximen la capitala judeţului era asfaltat doar pe mijloc, pe o bandă lată cam
de cinci metri, pe margini fiind în continuare pământ nisipos. Astăzi,
drumul care duce din zona de dezvoltare specială a satului Ximen la
capitala de judeţ a fost deja lărgit, devenind unul cu opt benzi şi două
sensuri, tot din ciment. Pe cele două părţi ale sale sunt plantaţi arbuşti de
ilex, bine tunşi şi ordonaţi, iar la fiecare zece metri se află câte un ienupăr în
formă de pagodă. Pe zona verde mediană sunt plantate tufe după tufe de
trandafiri galbeni şi roz. Jeepul fremăta fără oprire, scrâşnind şi scârţâind.
Jinlong conducea înciudat şi repede, şi deseori zdroncănea cu mâna în
volan, claxonul răsunând apoi fie scurt ca un lătrat de câine, fie strident ca
un urlet de lup. Mă ţineam strâns-strâns de bara de fier din faţă. Am glumit
apoi:
— Flăcău, ia zi, ai strâns bine şuruburile la roţi?
— Stai liniştit, sunt pilot de clasă mondială, a zis el, viteza
micşorându-se apoi în chip lămurit. După ce am trecut de Târg-de-măgari,
drumul şerpuia întruna urmând malul râului, a cărui apă era toată scăldată
într-o lumină aurie. O mică barcă cu motor vopsită alb-albastru cobora
urmând curentul. Jinlong a zis:
— Nepoate Kaifang, unchiul tău e mâncat de ambiţie, vrea să facă din
ţinutul Gaomi din nord-est raiul pe pământ, să prefacă satul nostru Ximen în
perla coroanei, iar din dărăpănătura aia de capitală a voastră o periferie de-a
lui, ce zici, mă crezi?
Kaifang n-a spus nimic. Am întors capul şi-am zis: „Unchiul ţi-a pus
o întrebare!“ Dar băieţelul adormise deja, iar din gură îi curgea puţină salivă
pe capul câinelui. Căţelul cel mic, Al Patrulea, se tot holba la mine şi mă
pironea cu privirea, pesemne că ameţise la cap! Hezuo avea faţa întoarsă
spre râu, cu partea pe care avea negul înspre mine; îşi ţinea buzele ţuguiate
şi părea încă supărată.
Când ne-am apropiat de capitală, l-am văzut pe Hong Taiyue. Mergea
pe bicicletă, o vechitură de pe vremea creşterii din belşug a porcilor, în cap
cu o pălărie ruptă de paie, arcuit de şale şi legănându-şi umerii. Apăsa pe
pedale din toate puterile, era leoarcă de sudoare pe spate, iar hainele îi erau
toate pătate de praf galben.
— Hong Taiyue, am zis.
— L-am văzut, probabil că se duce iar la consiliul judeţean să facă
plângere.
— Împotriva cui?
— Împotriva cui poate. Jinlong a făcut o mică pauză şi a zis râzând:
El şi cu moşul nostru de-acasă sunt de fapt două feţe ale aceleiaşi monede.
A apăsat apoi pe claxon şi a trecut ca un fulger pe lângă el: Fraţi de
suferinţă, Hong Taiyue şi Lan Lian, suferă unul, suferă şi altul!
 Mi-am întors capul şi am văzut cum bicicleta lui Hong Taiyue se
suceşte de câteva ori, dar nu se prăbuşeşte la pământ. El pe loc s-a făcut mic
în urma noastră, dar un şuvoi ascuţit de ocări ne-a prins din urmă:
— Ximen Jinlong, să-ţi fut morţii mă-tii! Pui de căţea ieşit din moşier
samavolnic...
— Vorbele cu care mă-njură le ştiu deja pe dinafară, a râs Jinlong. De
fapt e un moşneag tare drăgălaş!
În faţa porţii noastre, Jinlong a oprit maşina, dar n-a stins farurile:
— Jiefang, Hezuo, toţi am lăsat în spate vârsta de treizeci şi numărăm
deja patruzeci, dacă am trăit până în ziua de azi, se cheamă că am înţeles
toţi o trebuşoară, şi anume că poţi să găseşti pricină oricui, dar cu niciun
chip şi ţie!
— Adevăr suprem, vorbă înţeleaptă! am zis.
— Rahat, a zis, când m-am dus luna trecută la Shenzhen m-am
cunoscut cu o fată frumoasă, care avea mereu pe buze o vorbă: „Nu poţi să
mă schimbi!“ Şi eu îi ziceam: „Mă schimb pe mine!“
— Ce vrei să spui?
— Las-o, rămâi aşa ameţit! Şi-a făcut jeepul să-şi răsucească botul ca
un taur care izbeşte cu coarnele în pânza roşie, a scos afară o mână
înmănuşată cu o mănuşă albă din bumbac, le-a strâns cu ea pe-ale noastre
niţel, cu o mişcare sucită şi lipsită de pricepere, iar după aceea s-a pus pe
goană. O găină galbenă a vecinei i s-a strecurat sub maşină şi s-a făcut
plăcintă. Părea să nu-şi fi dat seama. Am ridicat găina de pe jos şi m-am dus
să ciocăn în uşa vecinei, dar n-a răspuns nimeni. M-am gândit ce m-am
gândit, am scos din buzunar 20 de yuani, i-am împuns între ghearele păsării,
iar apoi am îndesat-o aşa pe sub poartă. Pe atunci în capitala judeţului încă
era voie să creşti pui şi gâşte - vecinul nostru din faţă îşi împrejmuise
jumătate de curte, aşternuse un strat de nisip şi pietriş şi creştea acolo doi
struţi.
Hezuo stătea în curte:
— Asta e casa noastră, a spus, şi spre fiul nostru, şi spre câine.
Am dibuit în geantă cutia cu vaccinuri şi i-am înmânat-o, spunându-i
cu mare răceală:
— Bag-o la iuţeală în frigider, faci o injecţie la trei zile, să nu care
cumva să uiţi.
— Soră-ta a zis că, dacă te-mbolnăveşti de turbare, mori sigur? a
întrebat.
 Am dat din cap.
— Şi n-o să fie întocmai cum e pe pofta inimii tale? a zis ea,
smulgându-mi cutia cu vaccinuri, răsucindu-se şi intrând în bucătărie, unde
era şi frigiderul.
 CAPITOLUL 39
Lui Lan Kaifang îi e drag să se uite la noul sălaş; Căţelul al Patrulea
păstrează în cuget vechea locuinţă
... În prima noapte petrecută în casa voastră, m-am bucurat de o
primire foarte curtenitoare. Eram câine, dar locuiam în casă de om. Când
avea un an, fiul tău fusese dus în satul Ximen şi crescut acolo de mama ta,
iar de atunci nu se mai întorsese acasă. Era la fel ca mine, casa i se părea şi
nefamiliară, dar era şi curios în privinţa ei. Am alergat încoace şi-ncolo în
urma lui, în scurtă vreme obişnuindu-mă cu structura ei.
Nu era deloc o casă rea. În comparaţie cu coteţul de sub streaşina
casei lui Lan Lian din satul Ximen, era pur şi simplu un palat. Când intrai
pe uşă, dădeai într-o cameră mare pătrată, pardosită cu marmură roşie de
Laiyang ceruită de scânteia şi pe care îţi alunecau picioarele. De cum a
intrat pe uşă, fiul tău a fost fermecat de podea şi şi-a coborât capul
căutându-şi umbra; mi-am zărit-o şi eu pe a mea. După aceea a început să
patineze ca pe gheaţa unui râu. Senzaţia de gheaţă m-a făcut să-mi aduc
nedesluşit aminte de râul cel vast din spatele satului Ximen şi de gheaţa lui
transparentă asemenea jadului; privirea mea a străpuns gheaţa şi am văzut
apele cele încet curgătoare ale râului şi peştii care înotau cu mişcări lente,
iar atunci imaginea unui porc uriaş a apărut cu încetul pe podeaua din
marmură roşie şi m-a înspăimântat - părea că vrea să mă mănânce. Am
ridicat capul în grabă şi nu m-am mai uitat la el. Am văzut în schimb de jur
împrejur lambriurile din lemn de fag de culoarea mandarinei. Am mai văzut
şi pereţii albi ca zăpada şi plafonul alb ca zăpada, precum şi lustra cu braţe
de culoare bleu şi care semănau la formă cu mugurii de lăcrămioară. Am
mai văzut şi poza uriaşă care spânzura pe peretele frontal - o pădurice, un
iaz verde, două egrete şi, lângă iaz, o întindere aurie de lalele. Odaia dinspre
răsărit era o cameră de lucru lungă şi îngustă, cu biblioteca îmbrăcând un
perete întreg, dar având pe rafturi doar câteva zeci de cărţi de mărimi
diferite. În colţul odăii era un pat, lipit de un birou şi un scaun. Podeaua era
pardosită cu parchet de stejar, dat cu un strat de lac transparent. Mergând
către apus dinspre vestibul urma un coridor, în faţa acestuia se deschidea o
cameră, iar la dreapta o alta: în fiecare erau paturi şi toate aveau parchet de
stejar. În spatele vestibulului se găsea bucătăria.
 Ce luxos!, ce mişto!, m-am gândit eu atunci. Nu după multă vreme
însă, când am văzut casa stăpânilor surorii mele, am aflat şi eu de fapt ce
înseamnă decoraţiuni moderne şi ce înseamnă somptuos şi impunător. Deşi
casa voastră, care era şi casa mea, părea neatrăgătoare faţă de a altora, mie
îmi plăcea. Câinilor nu le e urâtă casa săracă - unde mai pui că nu era deloc
săracă. Cu patru camere în clădirea principală, două în aripa de răsărit, trei
în cea de apus, o curte de o jumătate de mu, patru arţari japonezi mari şi
groşi şi o gură de fântână plină de vlagă, casa asta şi curtea ei arătau că tu,
Lan Jiefang, nu te descurcaseşi rău: nu erai vreun demnitar prea înalt, dar
iscusinţa nu ţi-era mică, erai cineva.
De vreme ce, mare sau mic, tot câine eram, trebuia să-mi îndeplinesc
îndatorirea de câine, şi anume să scap câţiva stropi de urină de fiecare dată
când ajungeam într-un loc nou, ca să las un semn: pe de o parte arătam aşa
că era teritoriul meu, iar pe de alta, dacă cumva, plecat la drum lung,
rătăceam drumul, adulmecam mirosul şi găseam calea de întoarcere.
Prima vână am pişuit-o pe pragul uşii din dreapta. Mi-am ridicat
piciorul drept din spate şi, piş-piş, de două ori, aroma a dat pe dinafară în
toate părţile. Mai cu economie, locurile de dat cu parfumul ăsta nu-s puţine.
A doua vână am pişuit-o pe lambriul din sufragerie, tot de două ori, cu
acelaşi miros, tot aşa, mai cu economie. A treia vână am pişuit-o în camera
ta de lucru. Tocmai făcusem primul piş, când tu mi-ai dat un picior, de-a
trebuit să-mi ţin cu forţa al doilea piş. Mai bine de zece ani lungi după acel
moment, mi-a fost greu să uit de piciorul ăsta. Deşi erai bărbatul casei, nu
te-am socotit niciodată stăpânul meu, iar mai apoi am ajuns chiar să te
socotesc duşman. Primul meu stăpân a fost fireşte femeia cu jumătate de
fund. Al doilea, băiatul cu faţa pe jumătate albastră. Tu, fir-ar mama ei, în
sufletul meu, pfui!, ce jucărioară nenorocită mai erai!
Nevasta ta a aşezat pe coridor un coşuleţ, unde a aşternut câteva ziare,
iar fiul tău a adăugat o minge - se cheamă că era culcuşul meu. Era,
bineînţeles, foarte bine, mai aveam şi jucărie, mă îmbogăţisem. Dar situaţia
asta prielnică n-a durat prea mult, am dormit în culcuşul meu doar jumătate
de noapte, iar apoi tu mi-ai mutat coşul şi m-ai aruncat odată cu el lângă
movila de cărbuni din aripa de vest a casei. De ce? Pentru că pe întuneric
mi-am amintit de coteţul meu din satul Ximen, mi-am amintit de
îmbrăţişarea caldă a mamei şi mi-am amintit şi de mirosul acelei băbuţe
prietenoase. N-am putut să mă ţin şi m-am pus să gem, cu ochii scăldaţi în
lacrimi. Până şi fiul tău, dormind la pieptul nevesti-tii, s-a trezit la jumătatea
nopţii căutându-şi bunica. Ce e adevărat pentru oameni e adevărat şi pentru
câini. Fiul tău avea deja trei ani, dar băiatu’ avea doar trei luni, cu ce temei
nici de mama n-aveam voie să-mi fie dor? Unde mai pui că nu-mi era dor
doar de mama, mi-era dor şi de mama ta! Dar n-are rost să spun toate astea,
la jumătatea nopţii ai deschis uşa, ai luat coşul în braţe şi l-ai aruncat lângă
movila de cărbuni şi m-ai mai şi ocărât: „Corcitură ce eşti, dacă mai
scheauni, te strâng de gât!“
În fapt tu nu dormeai, stăteai întins în camera de lucru. Pe masă
puseseşi de faţadă un exemplar din Operele alese ale lui Lenin - dar ce, un
individ cu căpăţâna plină de idei burgheze putrede ca tine citea Operele
alese ale lui Lenin? Pfui! Asta era trucul de care te foloseai neabătut ca să
eviţi să dormi cu stăpâna mea. Fumai ţigară de la ţigară şi îngălbeniseşi cu
fumul pereţii camerei, de ziceai că folosiseră alt tip de vopsea când îi
zugrăviseră.
Lumina lămpii se prelingea printre crăpăturile uşii de la camera de
lucru, traversa sufrageria şi se prelingea înăuntru prin crăpăturile uşii de la
coridor; peste tot era însoţită de mirosul de fum. Deşi plângeam, îmi
îndeplineam în acelaşi timp îndatoririle de câine. Mi-am pus în memorie
mirosul tău amestecat, ascuns în spatele duhorii de tutun şi care era în
esenţă unul amărui, mi-am pus în memorie şi mirosul soţiei tale, acoperit de
putoarea de ulei şi de tinctură de iod, dar în esenţă unul piperat; cu mirosul
fiului vostru, amărui şi piperat, o combinaţie a mirosurilor voastre, mă
obişnuisem de mult. În satul Ximen, puteam cu ochii închişi să iau în gură
pantofii lui dintr-o grămadă întreagă de încălţări. Dar uite că tu, băieţică, tot
ai cutezat să mă muţi din casă lângă movila de cărbuni din aripa de vest.
Care câine vrea să stea în aceeaşi cameră cu oamenii? Să vă adulmece
mirosul picioarelor? Să vă adulmece pârţurile? Să vă adulmece putoarea de
la subsuori? Să vă adulmece acreala din gură? Dar eu eram mic pe atunci, o
noapte să mă fi lăsat să stau în casa ta şi te-aş fi socotit plin de omenie, dar
tu, băieţică, băieţică... Vrajba dintre noi atunci s-a înfiripat.
În aripa casei era beznă, dar pentru un câine firele de lumină erau de
ajuns ca să distingă lucrurile. Mirosul tare al cărbunelui era amestecat cu cel
de praf de puşcă, cu mirosul de sudoare al minerilor, ca şi cu cel de sânge.
Erau bucăţi mari şi lucitoare de cărbune - pe vremea aceea, Cooperativa de
Aprovizionare şi Desfacere administra bunurile şi materialele, şi ce voiai
aia aveai. Casele în care putea să ardă un cărbune atât de bun şi cu bucăţi
atât de mari nu erau dintre cele de rând. Am sărit din coş, m-am dus în
curte, am adulmecat mirosul care se arunca vijelios în sus din fântână, am
adulmecat mirosul florilor de arţar japonez, pe cel al privatei de lângă zidul
din sud-vest, pe cel al arpagicului şi spanacului de pe un petic de grădină,
pe cel de drojdie din aripa de est, de cârnaţi cu usturoi, de orez acrit şi pe
cel iscat de fel şi fel de obiecte de lemn, de fier, de plastic sau electrice. Am
făcut piş-piş pe cei patru arţari japonezi, am făcut piş-piş pe poartă şi
oriunde trebuia să fac piş-piş am făcut piş-piş. Acesta a devenit teritoriul
meu - plecasem deja de la pieptul mamei, venisem într-un loc nefamiliar, iar
de-acum încolo aveam să mă bizui pe mine însumi.
Am dat ocol prin curte şi m-am familiarizat cu mediul. Când am
trecut prin dreptul uşii de la clădirea principală, o slăbiciune de moment m-
a făcut să mă năpustesc la ea şi s-o zgârâi de câteva ori cu ghearele,
slobozind şi câteva scheunături pline de jale; mi-am învins însă repede
slăbiciunea aceasta.
Când m-am întors în coşul din odaia din aripa de vest, simţeam că mă
făcusem deja mare. Am văzut semiluna căţărându-se pe cer, cu faţa roşie-
roşie, ca o lele ruşinoasă de la ţară. Cerul înstelat era fără margini de adânc,
iar belşugul de flori violet deschis al arţarilor japonezi, asemenea unui roi
de fluturi, păreau că o să se ridice în orice clipă în dans plin de graţie în
lumina mocirloasă a lunii. Auzeam sunetele misterioase şi nefamiliare ale
capitalei în a doua jumătate a nopţii, adulmecam toate mirosurile acelea
complicate şi simţeam că mă găseam deja în mijlocul unei vaste lumi noi;
eram plin de năzuinţe faţă de ziua de mâine.
 CAPITOLUL 40
Pang Chunmiao risipeşte perle de lacrimi; Lan Jiefang sărută întâia
oară buze cireşii
În răstimpul a şase ani, eu, Lan Jiefang, am ajuns, din şef al Secţiei de
muncă politică de la Cooperativa de Aprovizionare şi Desfacere a judeţului,
să fiu secretar-adjunct al comitetului de partid al cooperativei, apoi director
al cooperativei şi secretarul comitetului ei de partid iar acum subprefect,
responsabil de cultură, educaţie şi sănătate publică: urcasem, şi nu încet.
Deşi existaseră tot felul de comentarii, când mă uitam în sinea mea, n-
aveam nimic de ce să mă ruşinez! Deşi Pang Kangmei, mai întâi şefa
departamentului organizare, apoi secretară-adjunctă responsabilă cu
activitatea de organizare, se născuse fiindcă tata o cărase în spinarea
măgarului pe mama ei la spitalul judeţean, deşi relaţia dintre fratele meu
vitreg, Ximen Jinlong, şi ea nu era una obişnuită, deşi mă ştiam bine cu
tatăl, mama şi sora ei mai mică, deşi fiul meu şi fiica ei erau colegi de clasă,
deşi câinele de la mine de acasă şi câinele de la ea de acasă aveau aceeaşi
mamă, şi deşi existau atâtea şi atâtea deşi-uri, eu, Lan Jiefang, am ajuns
subprefect bizuindu-mă întru totul pe mine însumi. Fuseseră strădaniile
mele, talentele mele, relaţiile colegiale construite de mine, baza de mase pe
care mi-o stabilisem şi, ca să zic şi cu vorbe sforăitoare, beneficiasem
desigur şi de sprijinul organizaţiei şi ajutorul tovarăşilor, dar nu mă
dusesem să bat la poarta lui Pang Kangmei. S-ar zice că nici ea nu avea
mare drag de mine. La nu multă vreme după ce urcasem în funcţie, ne
întâlniserăm odată din întâmplare în curtea consiliului judeţean şi, uitându-
se-n stânga şi-n dreapta să vadă dacă nu e nimeni, mi-a zis în mod
neaşteptat:
— Pocitanie ce eşti, eu am votat împotrivă, dar tot te-ai ales.
Parcă mi-ar fi dat cu o bâtă în cap, o vreme am rămas cu gura căscată
şi limba înnodată. Aveam 40 de ani, făcusem burtă, părul din creştet mi se
rărise şi el. Şi ea avea 40 de ani, dar trupul îi era tot mlădiu, pielea îi era tot
lucioasă, toată faţa îi era numai tinereţe, iar zilele şi anii nu păreau să fi
lăsat pe ea nicio urmă. Am privit năuc înspre umbra spatelui ei, zărindu-i
fusta cafenie bine croită, pantofii maronii de piele cu toc mediu, picioarele
lungi, talia fină şi fundul ei săltat, iar inima mi s-a răzleţit încâlcită precum
cânepa.
 Dacă nu s-ar fi petrecut treaba cu Pang Chunmei, probabil că aş fi
putut să mă ridic şi mai sus, să mă duc prefect în altă parte, sau poate
secretar, iar în cel mai rău caz aş fi dat înapoi ajungând în Adunarea
Naţională sau la Conferinţa Politică, în vreun post de vice, cu mâncare,
băutură şi distracţie, şi-aş fi păşit aşa în toamna vieţii; oricum n-ar fi fost ca
acum, cu numele făcut ferfeniţă, cu răni pe dinăuntru puzderie, zăcând în
curtea asta mică şi trăgându-mi zilele fără niciun rost. Dar nu am păreri de
rău.
— Ştiu că nu ai păreri de rău, a zis Cap-Mare, într-un anume sens, se
cheamă că eşti bărbat adevărat. A început să chicotească, iar expresia
câinelui meu de-acasă i-a răsărit pe faţă tot aşa cum negativul lasă loc
imaginilor în revelator.
De-abia când băieţică de Mo Yan şi-a făcut prima oară apariţia cu ea
la mine în birou, mi-am dat şi eu pe neaşteptate seama cu câtă sprinteneală
alunecaseră anii. Simţisem întruna că îi ştiu bine-bine pe cei din familia
Pang, de parcă ne vedeam adesea, însă dacă mă străduiam să rememorez,
amintirea pe care o aveam imprimată în creier despre ea era tot cea a fetiţei
care mergea în mâini în poarta Fabricii de Prelucrare a Bumbacului numărul
5.
— Tu, atât de mare... Asemenea unui om în vârstă, am măsurat-o din
cap până în picioare. Încercat de simţiri nenumărate, am spus: Atunci, aşa,
aşa, îţi ridicaseşi picioarele...
Faţa ei albă-albă s-a îmbujorat, iar vârful nasului i s-a acoperit de
broboane de sudoare. Era ziua de 1 iulie 1990, duminică. Temperatura era
foarte ridicată. Biroul meu era la etajul doi, iar ferestrele larg deschise
dădeau către coroana unui arţar cu o coroană luxuriantă, în care cicadele se
auzeau ca nişte stropi de ploaie. Ea purta o rochie roşie cu anchior şi
bordură de dantelă. Avea gâtul extrem de fin, iar zona claviculelor o avea
scobită; purta un fir roşu la gât, la capătul căruia se afla o bucată mică-mică
şi verde de - probabil - jad. Avea ochii mari, gura mică şi buzele bogate. Nu
era machiată. Incisivii îi păreau niţel înghesuiţi, dar erau foarte albi. La
spate avea, în mod surprinzător, părul prins într-o coadă ca pe vremuri, iar
asta mi-a stârnit o senzaţie bizară. Băieţică de Mo Yan a scris odată o
povestire intitulată „Coada de păr“ în care înfăţişa povestea adulterului
dintre un vicepreşedinte al departamenului de propagandă al Consiliului
Judeţean şi o fată care vindea benzi desenate la librăria Xinhua.
Deznodământul poveştii era foarte anapoda şi cu totul deosebit faţă de cum
a fost la noi, dar e clar că prototipul ei fusese povestea noastră de iubire.
Dacă te-mprieteneşti cu un scriitor, cum nu faci bine, cum devii material de
roman. Ei, băieţică ăsta, fir-ar mama ei!
— Staţi jos, staţi jos, am zis eu, aferându-mă cu turnatul ceaiului. Prea
repede, zău, micuţa Chunmiao a crescut cât ai clipi din ochi şi s-a făcut o
fată aşa de dreaptă şi graţioasă.
— Unchiule Lan, eşti prea bun. Mai devreme pe stradă, domnul
profesor Mo mi-a luat un suc, a spus ea, stând rezervată la marginea sofalei.
— Greşit, greşit, nu poţi să-i zici „unchi“, a zis băieţică de Mo Yan,
prefectul Lan e născut în acelaşi an cu mama ta, iar mama lui i-a fost mamă
de suflet surorii tale.
— Vorbeşti bezmetic, am zis eu aruncându-i în faţă un pachet de ţigări
Zhonghua, ce mamă de suflet, mamă de nesuflet, între noi n-au fost
niciodată relaţii din astea aşa de vulgare. I-am pus în faţă un pahar de ceai
Longjing. Zi-mi cum vrei, nu-l asculta pe gură ăsta de cioară - parcă lucrezi
la librăria Xinhua?
— „Tovarăşe prefect Lan“, a spus Mo Yan îndesându-şi pachetul de
ţigări în buzunar şi pescuind una din pachetul meu, cam birocratic, nu?
Domnişoara Pang Chunmiao este vânzătoare la raionul de carte pentru copii
de la librăria Xinhua, are drept principale pasiuni literatura şi arta, ştie să
cânte la acordeon, ştie să danseze dansul păunului, ştie să cânte muzică
lirică şi a mai şi publicat eseuri în suplimentul ziarului provinciei.
— Serios? am întrebat surprins. Păi nu e păcat să stea la librărie?
— Cine-a zis că nu e? a spus Mo Yan. I-am zis, hai, să mergem să-l
căutăm pe prefectul Lan, să-l rugăm să te transfere la televiziune.
— Domnule profesor Mo! a zis ea toată îmbujorată. S-a uitat apoi la
mine: N-am avut gândul ăsta...
— Ai doar douăzeci de ani? Trebuie să mergi la facultate, la Institutul
de Arte.
— Nu mă pricep la nimic, a zis ea lăsându-şi capul în jos, totul e de
plăcere. N-o să iau examenul, de cum intru în sala de examene, mă
încordez, ameţesc...
— Nu e musai să mergi la facultate, a zis Mo Yan, artiştii nu sunt toţi
trecuţi prin facultate. Uită-te la mine!
— Ţi-e pielea obrazului din ce în ce mai groasă, i-am zis. Cine-şi
ridică singur osanale greu ajunge la mare înzestrare.
 — Asta se cheamă „făloşenie mare în temeiul talentului“, „nebuneală
şi neînfrânare“.
— Vrei să-l chem pe Li Zheng?
Li Zheng, un prieten de-al nostru, era medic la spitalul de boli mintale
al oraşului.
— Nu mai fac, nu mai fac, hai să vorbim de treburile noastre. Că tot
nu sunt de faţă şi străini, o să am marea îndrăzneală să nu te iau cu
„tovarăşe prefect“ şi-am să-ţi zic „frate“ - frate Lan, chiar trebuie să te
îngrijeşti puţin de surioara asta a noastră.
— Desigur, am spus eu, dar, cu tovarăşa secretară Pang acolo unde
este, chiar să vreau eu să fiu de folos, n-o să am ocazia, nu?
— Ăsta e unul din lucrurile care o face aşa drăgălaşă pe surioara
noastră, Chunmei - ea niciodată n-a rugat-o nimic.
— În regulă, am zis eu. Şi ia zi, candidat de scriitor ce eşti, ce roman
ai mai scris tu în ultima vreme?
Cu şuvoi după şuvoi neîntrerupt de vorbe, Mo Yan a început să-mi
relateze despre romanul pe care îl scria, iar eu mă prefăceam că ascult
respectuos cu urechile ciulite, în timp ce în sinea mea mă gândeam numai la
treburi care aveau de-a face cu familia Pang. Jur în faţa Cerului că în acel
moment nu mă gândeam la ea ca femeie şi multă vreme după aceea nu am
făcut-o; atunci o priveam doar plin de bunăvoinţă şi cu un uşor sentiment că
eram un om trecut prin tare multe. Ventilatorul aşezat pe podea în colţul
camerei şi-a legănat însă fără zgomot căpăţâna şi a suflat înspre mine
mirosul ei curat şi proaspăt, care mi-a liniştit inima şi mi-a înveselit spiritul.
Două luni mai târziu însă, lucrurile deodată s-au schimbat. Era tot o
duminică după-amiază şi era tot foarte cald; zgomotul cicadelor din arţarul
japonez din faţa ferestrei dispăruse deja, dar în coroana lui săltau şi ciripeau
două coţofene. Coţofenele sunt păsări de bun augur şi venirea lor mi s-a
părut că prevesteşte fericire. A venit ea, singură. Mo Yan cel cu plisc de
cioară se alăturase, cu ajutorul meu, unei grupe de arta creaţiei de la
Universitate - odată rezolvată chestiunea diplomelor, puteam să-l ajut să-şi
schimbe buletinul şi să-şi scoată unul de oraş. Între timp, ea venise să mă
caute de câteva ori, îmi adusese o cutie de ceai Houkui din Munţii
Huangshan, spunându-mi că un vechi camarad de arme de-al tatălui ei i-l
dăduse acestuia pe când se afla într-o excursie la Huangshan. O întrebasem
de sănătatea tatălui ei, iar ea îmi zisese că el e foarte bine şi că la
Huangshan se suise pe munte fără baston. Îmi exprimasem adânca
surprindere şi admiraţie, iar pe lângă urechi păruse că-mi răsună bocănitul
piciorului lui artificial în timp ce mergea pe drum. Adusesem vorba de
televiziune şi îi spusesem că doar să vrea, şi totul e foarte simplu, o vorbă şi
gata. Îi zisesem că nu vorba mea are putere atât de mare şi că adevărata
putere vine din poziţia surorii ei. Cuprinsă de îngrijorare, îşi pledase
nevinovăţia, spunându-mi că nu trebuie să ascult vorbele aiurea ale
profesorului Mo Yan şi că ea chiar nu avea o asemenea intenţie: „Nu vreau
să mă duc nicăieri, vând cărţi pentru copii la librăria Xinhua. Când vin
copiii să cumpere cărţi de copii, le vând cărţi de copii, când nu, citesc eu
cărţi de copii şi sunt foarte mulţumită“, îmi zisese.
Librăria Xinhua se afla în diagonală faţă de prefectură, iar distanţa în
linie dreaptă nu depăşea două sute de metri: în fiecare zi când deschideam
fereastra, puteam să-i văd de deasupra clădirea învechită cu etaj. Din
depărtare, cele patru caractere roşii în stil Mao cu care era scris numele
librăriei păreau, din cauză că li se cojise vopseaua, ciungi şi şchioape. Fata
asta era fără doar şi poate altfel decât ceilalţi - pe când numeroşi oameni îşi
storceau creierii şi uzitau de fel de fel de mijloace josnice ca să-şi facă o
relaţie cu Pang Kangmei, cea care avea atât de multă putere în mâinile ei, ea
fugea de asta. Ar fi putut fluierând să-şi schimbe slujba cu una fără bătăi de
cap şi bine plătită, dar nu o făcea. O fată venită dintr-o asemenea familie să
nu fi nutrit mari ambiţii în sufletul ei? Să fi vrut să rămână aşa la locul ei şi
să-şi vadă de-ale sale? Iar întrebarea şi mai importantă era: de vreme ce nu
avea nimic de cerut, de ce venise să mă caute o dată şi încă o dată?
Primăvara vieţii trebuie să fie anotimpul iubirii. Nu se putea spune că e
frumoasă - vreun bujor frumos boit şi bogat sulemenit -, dar era neobişnuit
de curată şi proaspătă - ca o crizantemă nedornică de faimă: tinerii care
alergau după ea să nu fi fost numeroşi? De ce intra în contact cu mine, un
bărbat de patruzeci de ani, urât şi cu faţa pe jumătate albastră? Dacă n-ar fi
avut o soră care putea să aibă în mâini până şi soarta promovării mele, totul
ar fi fost de înţeles, dar cu o asemenea soră, nimic nu mai era de înţeles.
Venise de şase ori în răstimp de două luni, asta era a şaptea oară.
Stătuse de fiecare dată în aceeaşi poziţie ca prima oară, purtase aceeaşi
rochie roşie, şezuse la fel de sfioasă, iar chipul îi rămăsese la fel de rezervat.
Venise însoţită de Mo Yan de două ori, iar după ce acesta plecase, venise
singură. Cu Mo Yan de faţă, şi să fi vrut tăcere stingheră, n-ar fi fost cu
putinţă, pentru că odată ce acesta deschidea gura, culca precum iarba la
pământ totul în calea lui. Când Mo Yan n-a mai venit, pe scenă a apărut
oarece stânjeneală. Neputincios, am luat de pe raft câteva cărţi din domeniul
artei şi literelor şi i le-am dat să se uite pe ele. Când i-am dat-o pe prima, a
răsfoit-o şi mi-a zis că a citit-o. I-am mai dat una, iar a răsfoit-o şi iar a a zis
că a citit-o. I-am spus să-şi caute singură una pe care n-o citise. A tras afară
din raft Cartea profilaxiei şi tratamentului bolilor comune ale animalelor
domestice publicată de Editura pentru Materiale de Lectură la Sate şi-a zis
că pe aceea nu o citise. N-am putut să-mi înăbuş chicotitul şi i-am zis: „Ha!
Bine, măi fătucă, citeşte-o p-asta atunci!“ Am scos un teanc de circulare şi-
am început să-mi trec ochii peste ele, citind printre rânduri. I-am furişat o
privire: şedea bine proptită în fund pe sofa, rezemată temeinic, cu picioarele
strânse şi uşor ridicate, cu Cartea profilaxiei şi tratamentului bolilor
comune ale animalelor domestice aşezată pe genunchi şi extrem de
captivată de lectură. O citea de fapt cu voce tare, încet, în felul în care o fac
bătrânii ţărani fără multă carte. Am zâmbit încetişor. Din când în când
veneau unii şi alţii să mă caute, şi când vedeau că am la mine o fată, pe faţă
li se citea o oarece stânjeneală, însă când le spuneam că e sora secretarei
Pang Kangmei, chipul pe loc li se umplea de respect şi consideraţie. Ştiam
la ce se gândesc în sinea lor - cu niciun chip că între prefectul Lan şi Pang
Chunmiao se petrece vreo treabă ambiguă, ci că relaţia dintre prefectul Lan
şi secretara Pang nu e una de rând. Trebuie să recunosc că, deşi în niciun
caz din pricina ei nu mă aflam eu acasă la sfârşit de săptămână, apariţia ei
m-a făcut să vreau şi mai puţin să mă duc acasă.
De data aceasta nu purta rochia roşie, poate pentru că gluma pe care o
făcusem în privinţa asta avusese un rol. Data trecută când venise, îi
spusesem, uitându-mă la rochia ei: „Chunmiao, ieri i-am dat un telefon
unchiului Pang, rugându-l să-ţi cumpere o rochie nouă“. Se înroşise la faţă:
„Cum de-ai putut să faci una ca asta?“ Zisesem în grabă: „Râd de tine“.
Acum purta o pereche de blugi albastru-închis, iar în partea de sus o bluză
albă cu mânecă scurtă - tot în anchior şi cu ceva dantelărie la guler; la gât
avea tot jadul acela prins de un fir roşu. Stătea în aceeaşi poziţie ca
întotdeauna, cu faţa palidă şi apatică şi ochii goi. Am întrebat-o în grabă
mare: „Ce-i cu tine?“ Mi-a aruncat o privire, şi-a răsfrânt buzele şi, cu un
oaaaa!, s-a pus pe plâns. Duminica asta în clădire se găseau mai mulţi
oameni care făceau ore suplimentare. N-aveam nici cea mai vagă idee ce să
fac. Am deschis grabnic uşa. Plânsetul ei a zburat pe coridor ca un stol de
păsări. Am închis în grabă mare uşa la loc şi am închis şi fereastra. În toată
viaţa mea nu mă mai izbisem de o problemă atât de spinoasă. Îmi frângeam
mâinile şi, ca o maimuţă plină de neastâmpăr băgată prima oară într-o cuşcă
de fier, mă-nvârteam în cerc, încercând în acelaşi timp să o ogoiesc vorbind
încet: „Chunmiao, Chunmiao, Chunmiao, nu mai plânge, nu mai plânge, nu
mai plânge...“ Plângea fără să se înfrâneze în niciun chip, iar hohotele îi
deveneau din ce în ce mai răsunătoare. Iar m-am gândit să deschid uşa, dar
am conştientizat pe loc că nu pot în niciun caz să fac asta. M-am aşezat
lângă ea, am prins cu mâna mea dreaptă, transpirată toată, mâna ei dreaptă,
rece ca gheaţa, mi-am pus braţul stâng în jurul umerilor ei, bătând-o uşurel
cu palma acolo şi ogoind-o necontenit: „Nu mai plânge, nu mai plânge,
orice-ar fi, spune-mi mie, fratele tău mai mare, ce om a avut el aşa mare
curaj în oraşul nostru de-a cutezat să o necăjească pe fata noastră, pe
Chunmiao? Ia spune-i tu fratelui tău, că pe dată se duce să-i răsucească
gâtul la 180 de grade...“ Dar ea nu făcea decât să plângă. Plângea cu ochii
închişi, cu gura larg deschisă, ca o fetiţă capricioasă. Lacrimile ei, ca nişte
perle, se rostogoleau şirag după şirag în jos. Am sărit în picioare, după
aceea m-am aşezat din nou jos. O fată tânără plângând în hohote duminică
după-amiază în biroul subprefectului - ce treabă mai era şi asta? Mai apoi
m-am gândit că dacă aş fi avut atunci la îndemână unsoare din aceea
analgezică cu care se tratează rănile provocate de căderi şi durerile de
muşchi, aş fi luat o doză şi i-aş fi închis gura cu ea. Tot mai apoi m-am
gândit că dacă atunci aş fi putut să mă arăt neabătut şi, cum fac bandiţii care
răpesc oameni, aş fi rulat un ciorap împuţit şi i l-aş fi îndesat în gură,
lucrurile s-ar fi îndreptat în cealaltă direcţie. Dar atunci am folosit metoda
care dintr-un punct de vedere a fost cea mai nătângă şi din altul cea mai
deşteaptă: am apucat-o de o mână, am răsucit-o de umeri şi i-am astupat
gura cu gura mea...
Gura ei era foarte mică, a mea foarte mare, şi se îmbinau perfect, ca o
ceaşcă de ceai întoarsă şi pusă peste una mai mică. Hohotele ei de plâns s-
au repezit violent în gura mea, atât de ascuţit că urechile mi-au duduit în
adâncuri, apoi pe dată au răsunat scurt şi s-au oprit. În acel moment, am fost
izbit de un sentiment straniu, aşa cum nu mai trăisem niciodată în toată
viaţa mea.
Deşi eram însurat şi aveam copil, şi când am să spun are să pară
minciună, în căsătoria noastră de 14 ani, făcusem sex cu soţia (nu pot să
spun decât aşa, că dragoste n-a fost) cu totul şi cu totul de 19 ori, iar de
sărutat cu mare greutate aş zice că ne sărutaserăm o dată. Se întâmplase
după ce văzuserăm un film străin şi eu, sub influenţa genului acela de efecte
speciale care îţi iau minţile, o cuprinsesem cu braţele şi-mi întinsesem gura
către ea. Ea îşi sucise capul încoace şi-ncolo şi se ferise cu mare eficienţă,
dar mai apoi se cheamă că în deruta creată tot dădusem peste gura ei:
simţisem atunci nişte dinţi ca de fierăstrău, plini de ostilitate, iar putoarea
de carne stricată răspândită de gura ei mă otrăvise de capul începuse tot să-
mi zumzăie. Îi dădusem drumul numaidecât, iar de atunci nu-mi mai venise
o asemenea idee. În cele nouăsprezece ocazii în care făcuserăm sex - nici
cât să le numeri de prea multe ori pe degete - căutasem pe cât cu putinţă să
mă feresc de gura ei. O sfătuisem odată să meargă la dentist, dar ea mă
privise cu mare răceală şi spusese: „De ce? Am dinţii buni, de ce să merg?“
„Parcă ai în gură un miros neplăcut.“ „Tu parcă ai în gură căcat“, zisese ea
cu furie.
I-am spus mai apoi lui Mo Yan că sărutul din acea după-amiază fusese
primul meu sărut - cel care te cutremură şi-ţi bagă spaima-n suflet şi care te
atinge în străfundurile sufletului. Sorbeam cu putere şi îi gustam buzele
bogate, mici şi delicioase, de parcă aş fi vrut să o sorb pe toată în burta mea.
Am priceput de-abia atunci de ce bărbaţii din romanele lui Mo Yan care
sunt prinşi în iubiri fanatice le spun mereu femeilor: „De-abia mă ţin să nu
te înghit!“ în clipa în care gura mea a sărutat-o, tot trupul i s-a făcut deodată
ţeapăn ca o statuie, iar pielea i-a ajuns şi ea ca de gheaţă; s-a destins însă
foarte repede, iar corpul ei numai pielea şi osul a părut că începe să se
umfle, s-a moleşit de parcă nu mai avea oase în el şi s-a încins ca o sobă. La
început mi-am ţinut ochii deschişi, dar i-am închis pe loc. Buzele i s-au
umflat sub apăsarea gurii mele, gura i s-a deschis şi un miros curat ca de
scoici proaspete mi s-a întins peste tot în gură. Pricepând eu singur şi fără
profesor cum stau lucrurile, i-am împins limba mea în gură, sâcâindu-i-o pe
a ei, iar aceasta s-a înhăitat cu a mea, s-a înlănţuit cu ea. Îi simţeam inima
palpitându-i ca un puişor la pieptul meu - asta se petrecea după ce mă
cuprinsese deja cu braţele pe după gât. Am uitat de toate lucrurile de pe
lumea asta, nu mai existau decât gura ei, limba ei, mirosul ei, căldura ei,
gemetele ei, care-mi ocupau întru totul trupul şi mintea. Nu ştiu cât timp au
continuat toate acestea, dar au fost întrerupte de ţârâitul telefonului. Când i-
am dat drumul ca să mă duc să răspund, picioarele mi s-au înmuiat, de-am
căzut în genunchi la pământ. Simţeam că trupul meu îşi pierduse deja
greutatea şi că sărutarea aceasta mă prefăcuse într-un fulg. N-am răspuns la
telefon, l-am smuls doar din priză, întrerupând ţârâitul acela nesuferit. Am
zărit-o stând cu faţa în sus pe sofa, cu figura palidă, buzele roşii şi umflate,
ca moartă - dar nu era moartă, pentru că lacrimile i se rostogoleau pe obraji.
I le-am şters cu un şerveţel. Şi-a deschis ochii, iar două braţe firave mi-au
înlănţuit gâtul. A îngânat; „Sunt ameţită“. Când m-am ridicat, am luat-o şi
pe ea după mine în sus - avea capul lăsat în jos pe umărul meu, iar părul ei
îmi gâdila urechea. Pe coridor s-a auzit cântecul răsunător al unui îngrijitor
căruia îi plăcea să cânte - tot imita băieţică ăla o arie dintr-un cântec popular
din nordul provinciei Shaanxi şi-l auzeam în fiecare duminică după-amiaza
la toaletă intonând tare în timp ce-şi clătea mopul: „Frate, de vrei să te duci
prin trecătoarea de apus... Surioarei greu i-e să te ţină...“
Ştiam că doar să răsune cântecul ăsta şi însemna că în întreaga clădire
n-am mai rămas decât noi doi şi că după aceea el urmează să se apuce de
măturat şi de curăţenie. Raţiunea mi-a revenit, am împins-o la o parte şi m-
am dus şi-am crăpat puţin uşa. I-am spus după aceea cu ipocrizie:
„Chunmiao, iartă-mă, un impuls de moment...“ Mi-a zis cu ochii scăldaţi în
lacrimi: „Nu-ţi place de mine?“,,Ba da, foarte mult...“ i-am spus în grabă
mare. Voia să se năpustească iar spre mine, dar i-am prins mâna şi i-am zis:
„Chunmiao, draga mea, îngrijitorul vine acuşi să măture şi să cureţe. Du-te
acum, în câteva zile o să am multe vorbe de vorbit pe îndelete cu tine...“ Ea
a plecat, iar eu m-am aşezat paralizat pe scaunul rotitor din piele,
ascultându-i zgomotul paşilor care dispărea treptat-treptat la capătul
coridorului...
 CAPITOLUL 41
Lan Jiefang cu mincinoasă simţire îşi râde de soţie; Căţelul al
Patrulea îi slujeşte de paznic copilului când îl duce la şcoală
— În fapt, când ai ajuns în ziua aceea în faţa porţii, pe înserat, am
adulmecat imediat că trupul îţi fusese contaminat cu un miros încântător nu
numai pentru oameni, ci şi pentru câini. Mirosul acela era cu totul deosebit
de cel cu care te contaminai în zilele obişnuite, când dădeai mâna cu vreo
femeie, luai masa cu vreuna sau o cuprindeai pe alta cu braţele la dans. Era
cu totul deosebit până şi de cel pe care-l aveai după ce făceai sex cu vreo
femeie - nimic nu putea fi ascuns de nasul meu, a spus Cap-Mare Lan
Qiansui, cu ochii sticlindu-i.
Chipul şi privirea sa m-au făcut să-mi dau seama că în acea clipă
vorbea cu mine nu copilul cel atât de altfel, născut de Pang Fenghuang şi
care avea cu mine relaţii atât de complicate că nici nu puteau fi definite, ci
câinele de la mine de-acasă, mort de atâţia şi atâţia ani.
— Nimic nu putea fi ascuns de nasul meu, a zis el cu încredere în
sine. În vara anului 1989, te-ai dus la Târg-de-măgari, chipurile ca să
verifici situaţia muncii, dar în realitate ca să mănânci, să bei şi să te distrezi
jucând cărţi cu fârtaţii tăi de suflet - secretarul din Târg-de-măgari, Jin
Douhuan, primarul Lu Taiyu şi preşedintele Cooperativei de Aprovizionare
şi Desfacere, Ke Lidun. La fiecare sfârşit de săptămână, cadrele de la judeţ
o tuleau în marea lor majoritate la ţară, să mănânce, să bea şi să se distreze
jucând cărţi. Adulmecam pe mâinile tale mirosurile lui Jin, Lu şi Ke,
veniseră toţi la noi acasă, iar în depozitul de mirosuri din mintea mea se
păstrau dosarele lor. De cum le adulmecam mirosurile, pe loc îmi aminteam
de înfăţişarea şi vocea fiecăruia; puteai să te ascunzi de nevastă şi de copil,
dar nu de mine. La prânz aţi mâncat ţestoasă de râu, pui înăbuşit la ceaun,
un produs local renumit, larve de cicade şi pupe de viermi de mătase,
precum şi un talmeş-balmeş de alte lucruri pe care mi-e lene să le înfăţişez
unul câte unul. Toate acestea nu au nicio însemnătate, important e că am
adulmecat dintre cracii pantalonilor tăi un iz de spermă, rece şi urât
mirositor, alături de cel de prezervativ de cauciuc. Asta arăta că după ce vă
îndestulaserăţi de mâncare şi băutură, vă duseserăţi la domnişoare ca să
„trageţi cu tunul“. Târg-de-măgari era aproape de râu, avea belşug de
produse locale şi un peisaj frumos, iar de-a lungul malului se înşiruiau
câteva zeci de baruri şi saloane de coafură, unde numeroase femei frumoase
exercitau semioficial cea mai veche profesie din lume - lucru în privinţa
căruia aveaţi o înţelegere tacită. Eu eram câine, nu aveam în sarcină
problema „eliminării pornografiei“, iar scopul cu care aduc la lumină
aventurile astea ale tale este de a arăta că şi atunci când făceai sex cu o
femeie, mirosul ei rămânea exterior mirosului tău de bază - te spălai
conştiincios, pulverizai niţel parfum pe tine şi în mare măsură îi eliminai
sau îi acopereai acesteia mirosul; de data aceasta însă, nu duceai cu tine
miros de spermă şi nu duceai cu tine nici mirosul fluidelor ei, ci în mod
limpede un miros extrem de curat şi de proaspăt, care se amestecase cu
mirosul tău de bază şi pe care din acea zi ţi l-a schimbat. Am priceput aşa că
între tine şi femeia aceea se născuse deja o iubire profundă care se
prelinsese şi vă intrase în sânge şi în măduvă, şi că oricât de mare ar fi fost
forţa exercitată asupra voastră, era greu să mai fiţi despărţiţi.
Manifestările tale din acea seară au reprezentat în realitate o zbatere
zadarnică. După cină te-ai dus în mod neaşteptat în bucătărie şi ai spălat
vasele, iar după aceea te-ai interesat de situaţia la învăţătură a fiului tău.
Toate aceste manifestări necomune au mişcat-o pe soţia ta, care ţi-a făcut un
ceai din proprie iniţiativă. În acea noapte, ai făcut sex o dată cu soţia.
Potrivit statisticii tale, era cea de-a douăzecea oară, şi a fost şi ultima. După
intensitatea mirosului, am judecat că de data aceasta calitatea actului sexual
fusese cât de cât acceptabilă; ştiam însă şi că e muncă zadarnică. Iar asta
pentru că în centrul acestui act se găsea un sentiment de vinovăţie ţinând de
autonomia morală care îţi reprima momentan aversiunea fiziologică faţă de
ea, în timp ce mirosul revărsat în interiorul corpului tău de acea femeie,
precum o sămânţă, încolţea deja - iar odată ce avea să dea muguri şi flori,
oricât de mare ar fi fost forţa folosită, tot ar fi fost greu să te facă cineva să
te întorci lângă nevasta ta. Schimbarea mirosului tău mă făcea să presimt că
te născuseşi din nou, iar renaşterea ta însemna pieirea acestei familii.
Chestiunea mirosurilor este pentru câine una de viaţă şi de moarte.
Noi percepem lumea prin miros, o cunoaştem prin miros, judecăm
caracterul lucrurilor şi ne hotărâm acţiunile prin miros - acesta este
abilitatea noastră înnăscută şi nu necesită dresaj special. Când oamenii
dresează câinii pentru o muncă sau alta, nu le pot face nasul mai ager, ci îi
învaţă cum să identifice prin mişcări specifice diverse mirosuri, făcându-i
astfel pe oamenii cei lipsiţi de nasuri agere să perceapă cu ochii - scoţând de
pildă cu botul pantofii celui ce a săvârşit o nelegiuire dintr-o grămadă de
pantofi. Pentru un câine, ceea ce scoate cu botul afară este în fapt mirosul
omului în cauză, iar ceea ce oamenii văd sunt pantofii lui. Nu mă învinui că
sporovăiesc aşa fără răgaz, îţi zic de toate lucmrile astea pentru că vreau să-
ţi spun că faţă de un câine nu aveai ascunzişuri şi nu aveai secrete - totul, cu
nimic pus deoparte, era lăsat vederii.
În ziua aceea, când ai intrat pe uşă, într-o singură secundă am şi
distins mirosul lui Pang Chunmiao, iar imaginea ei pe dată mi-a răsărit în
minte. Hainele pe care le purtase au devenit şi ele treptat-treptat clare, iar
cele petrecute la tine în birou parcă s-ar fi petrecut în faţa ochilor mei.
Ştiam chiar mai mult decât ce ştiai tu, pentru că am adulmecat pe trupul tău
mirosul ciclului ei menstrual, lucru despre care tu nu ştiai nimic.
De la ziua în care venisem în casa ta până la cea în care te sărutaseşi
cu Pang Chunmiao trecuseră aproape şapte ani, iar eu devenisem dintr-un
căţeluş pufos un dulău mare şi puternic. Fiul tău crescuse şi el, dintr-un ţânc
ajungând acum elev în clasa a patra. Cele petrecute în acest răstimp pot fi
scrise într-o carte groasă sau puse în câteva cuvinte. Fără niciun fel de
exagerare, în această micuţă capitală de judeţ, la fiecare colţ de casă şi pe
fiecare stâlp de electricitate de la marginea drumului făcusem piş-piş.
Desigur, piş-pişul meu era acoperit fără întrerupere de piş-pişul altor câini.
Rezidenţii permanenţi ai capitalei numărau mai bine de 47600 de oameni,
iar populaţia flotantă era de 2000 de oameni, în medie. Câinii rezidenţi
permanenţi erau 600 şi ceva. Capitala judeţului era a voastră, dar era şi a
noastră. Voi aveaţi străzi, comunităţi, organizaţii şi conducători. Noi cam tot
aşa. Din cei 600 şi ceva de câini, mai bine de 400 erau de-ai locului, se tot
împerecheaseră bezmetic şi legăturile lor de sânge erau în completă
devălmăşie: aveau vederea scurtă, curajul mărunt, îşi vedeau numai propriul
interes şi greu se-alegea ceva de capul lor. Mai erau şi mai bine de 120 de
câini-lupi germani, dar de rasă pură erau puţini. Restul erau: douăzeci şi
ceva de pekinezi, patru rottweileri germani cu coada cheală, doi vizsla
ungureşti, doi câini norvegieni de tras sania, doi dalmaţieni olandezi, doi
sharpei din Guangdong, un retriever auriu din Anglia, un ciobănesc
australian, un do-khyi tibetan, precum şi vreo duzină de şpiţi ruseşti şi
chihuahua japonezi care nu puteau de fapt, nici unii, nici alţii, să fie socotiţi
câini. Mai era şi un câine cu blană galbenă, a cărui origine nu o cunoşteam,
care însoţea o femeie oarbă, pe Mao Feiying, de care era nedespărţit ca
omul de umbra lui: când Mao Feiying cânta la erhu în piaţă, se trântea
liniştit la picioarele ei, nebăgând deloc în seamă câinii care se apropiau ca
să se dea bine cu el. Mai era şi un ins numit „basset, gentlemanul englez cu
picioare scurte“, care locuia în zona Floarea-de-cais, la numărul 1, într-un
salon de frumuseţe deschis recent. Făptura asta avea picioarele scurte şi
groase, corpul lung şi turtit, arătând ca o banchetă de lemn. O formă ca asta
numai frumoasă nu era, dar şi mai puţin frumoase erau urechile plecate
până la pământ şi care semănau cu nişte plăcinte. Ochii îi erau înţesaţi de
firişoare de sânge, de parcă ar fi avut conjunctivită. Câinii locului erau o
şleahtă fără minte, aşa că în mare măsură capitala judeţului Gaomi era
noaptea lumea noastră, a lupilor. Eu, Căţelul al Patrulea, nu mâneam deloc
rău în casa voastră, pentru că tu rămăseseşi demnitar tot timpul ăsta şi deşi
erai dator nevesti-tii în partea de jos, în partea de sus nu-i erai deloc. Cu
deosebire când soseau zilele de sărbători, mâncărurile cele mai delicioase
veneau mereu în zbor, cutii şi pungi întregi. În spatele frigiderului,
adăugaserăţi un congelator uriaş, dar, la fel ca mai înainte, foarte multă
mâncare se strica. Toată era din cea mai bună. Puii, raţele, peştii, carnea
erau marfa de pe toate drumurile şi nici nu merită menţionată aici, dar mai
erau şi rarităţile cele renumite, copitele de cămilă din Mongolia Interioară,
găinuşele de munte din Heilongjiang, labele de urs de la Mudanjiang,
mădularele de cerb din Munţii Changbai, salamandrele gigantice din
Guizhou, castraveţii de mare din Weihai, aripioarele de rechin din
Guangdong. Aceste „delicatese ale munţilor şi mărilor“, când veneau, erau
îndesate în frigider şi în congelator, dar într-un final ajungeau la mine în
burtă - asta pentru că tu mâneai rareori acasă şi pentru că nevasta ta era
mâncătoare de uscăţele, prăjea uscăţele, vindea uscăţele, mânca uscăţele şi
rareori punea mâna să prepare lucrurile acelea. Eram într-adevăr un câine cu
noroc la mâncare. Stăpânii multor câini din capitala judeţului aveau
demnitate mai înaltă decât a ta, Lan Jiefang, dar câinii din casele lor nu
mâncau la fel de bine ca mine. După spusele lor, cei ce aduceau acolo
cadouri veneau cu bani şi aur, argint, perle şi bijuterii; cei ce-ţi aduceau ţie
cadouri veneau însă numai cu mâncare. Decât să zic că îţi aduceau ţie, Lan
Jiefang, cadouri, cred că e mai bine să spun că mi le aduceau mie, Căţelul al
Patrulea. Mâncând asemenea delicatese ale munţilor şi mărilor, la niciun an
ajunsesem cel mai mare printre cei 120 de câini-lupi din capitală. La trei
ani, înălţimea îmi ajunsese la 70 de centimetri, măsurăm 150 de centimetri
din cap până la coadă şi cântăream 60 de kilograme. Toate aceste date au
fost măsurate de fiul tău, nu există absolut niciun fel de exagerare şi
lăudăroşenie goală. Aveam urechile ascuţite, ochii galben-castanii, căpăţâna
foarte mare şi solidă, dinţii ascuţiţi şi albi, botul mare ca de crocodil, blana
de pe spate neagră ca tăciunele şi de pe burtă galben-pai, coada ascuţită la
vârf şi întinzându-mi-se dreaptă la spate şi, bineînţeles, un miros şi o
memorie cu mult peste cele de rând. Ca să fiu onest, în acest orăşel care era
Gaomi, singurul care se putea lupta cu mine era tibetanul maroniu, însă
individul ăsta venise pe malurile Mării Galbene de pe tărâmurile înzăpezite
ale platoului continental şi era toată ziua tulbure la cap - se spunea că e beat
de oxigen -, aşa că ce să mai vorbim de luat la harţă, sufla şi gâfâia şi dacă-l
puneai să alerge strâns câţiva paşi. Stăpâna lui era proprietăreasa
magazinului de desfacere a sosului de ardei marca „Roşu“ în capitala
judeţului, soţia lui Sun Long din satul Ximen. Avea părul vopsit tot în roşu
şi gura plină de dinţi de aur, şi era clienta fidelă a salonului de frumuseţe;
când îşi balansa într-acolo corpul cel gras, tibetanul alerga şi el suflând şi
gâfâind după ea. Pe platou, dulăul ăsta putea să se ia la harţă cu lupii, însă
odată ajuns în Gaomi, fârtatul nu putea să fie decât un căţeluş cu coada între
picioare. Am vorbit atâta, cred că ai înţeles, nu? Toate cadrele din judeţul
Gaomi erau sub oblăduirea lui Pang Kangmei, toţi câinii din judeţul Gaomi
erau sub oblăduirea mea. Dar lumea, fie ea a oamenilor, fie a câinilor, este
în fond una singură, aşa că viaţa oamenilor şi cea a câinilor era inevitabil să
se întreţeasă în mod intim.
O să vorbesc mai întâi despre dusul şi adusul fiului tău de la şcoală în
fiecare zi. La şase ani, fiul tău a intrat în şcoala Fenghuang, cea mai bună
şcoală din judeţ. Şcoala era la două sute de metri sud-vest faţă de
prefectură, librăria Xinhua, prefectura şi cu ea alcătuind un triunghi isoscel.
Aveam pe atunci trei ani, eram în primăvara vieţii. Stăpâneam deja tot
teritoriul capitalei, şi dacă zic că la un lătrat de-al meu răspundeau o sută nu
e cu niciun chip o exagerare. Doar să fi slobozit un lătrat din acela prin care
le ceream să-şi raporteze poziţiile, că în nici cinci minute un cor mare de
lătrături răsuna în toate părţile capitalei. Intemeiaserăm o asociaţie canină
având drept nucleu câinii-lupi şi drept preşedinte, desigur, pe mine;
stabiliserăm şi 12 filiale de stradă şi de zonă, a căror preşedinţie fusese
asumată tot de lupi; cât despre funcţiile de vice, strict decorative, le-am
lăsat să fie asumate de corcituri şi de străinii care se sinizaseră, manifestând
în acest fel marea generozitate a lupilor. Vrei să ştii când am dus eu până la
capăt aceste munci? Îţi spun - de obicei în orele mici, între unu şi patru,
când, pe noapte cu lună strălucioasă şi curată sau pe noapte cu stele
scăpărătoare, pe noapte de iarnă cu vânt rece care-ţi înţeapă oasele sau pe
noapte de vară cu dansuri de lilieci prin aer, eu ieşeam, dacă nu era vreo
situaţie specială, să calc locurile, să-mi fac prieteni, să mă iau la harţă, să
mă iubesc, să fac şedinţă... Oricum, ce puteaţi să faceţi voi, oamenii,
puteam să facem şi noi, câinii. În primul an, mă strecuram afară prin canal,
dar începând din vara celui de-al doilea, am pus capăt acestei ruşini; la uşa
aripii de vest începeam să alerg, primul pas era un salt pe buza fântânii, al
doilea un salt dintr-o parte pe pervaz, al treilea unul pe zid, iar de-acolo
urma coborârea în zbor, cu aterizarea în dreptul porţii voastre, în mijlocul
ulicioarei Tianhua celei largi. Buza fântânii, pervazul şi zidul erau toate
strâmte, aşa că atunci când zic că săream vreau să spun că doar îmi făceam
din locurile acelea punct de sprijin şi atât. Precum libelula ce de-abia atinge
apa sau aşa cum alergi pe buştenii aflaţi în plutire pe firul râului, săream
peste zid cu mişcări fine şi precise, totul dintr-o singură suflare. La
procuratura judeţului se află un material video cu mine sărind astfel peste
zid în trei etape - la biroul anticorupţie aveau un procuror pus pe treabă
numit Guo Hongfu, care se deghizase în electrician venit să verifice
cablurile şi-ţi instalase în secret camere de luat vederi miniaturale la
streşinile casei; acestea nu filmaseră nicio dovadă împotriva ta, însă
prinseseră saltul meu în diagonală cu trei puncte de sprijin. Câinele de casă
al lui Guo Hongfu era vicepreşedintele filialei din zona Hongmei, o căţeluşă
şpiţ din Rusia care, roşie ca focul cum era, aproape că ar fi putut trece drept
o vulpe din Hokkaido; cuibărită la picioarele procurorului, în dormitor,
văzuse înregistrarea, în aceeaşi noapte, lângă arteziana din piaţa Tianhua,
îmi spusese cu voce dulce şi seducătoare: „Domnule preşedinte, mişcările
saltului în diagonală cu trei puncte de sprijin sunt aşa de minunate! Aşa de
captivante! şi stăpânul şi stăpâna mea s-au uitat de mai bine de zece ori la
rând, se uitau şi aplaudau, iar stăpânul a zis că vrea să te recomande să
participi la spectacolul de dresură a animalelor de companie“. Cu totală
indiferenţă, am mârâit o dată şi am zis cu mare răceală: ,Animal de
companie? Eu, animal de companie?“ Şi-a dat singură seama că a luat-o
gura pe dinainte, şi-a cerut grabnic iertare şi a dat din coadă măturând
pământul cu ea, încântătoare în naivitatea ei. A mai dibuit prin buzunarul
vestei de lână despre care se spunea că i-ar fi tricotat-o stăpâna chiar cu
mâna ei şi a scos un os de ros pentru câini care slobozea un miros de unt.
Mi l-a întins, iar eu l-am refuzat. Jucărioarele astea mici de şpiţi degeaba
purtau numele de câine, în realitate demult o luaseră la vale devenind
animale de companie şi pătând onoarea câinilor.
 Îţi spun pe loc şi tărăşenia cu dusul şi adusul lui fii-tău de la şcoală.
Să nu-ţi fie nesuferită vorbăria mea, dacă nu-ţi povestesc treburile astea
limpede, multe alte treburi care urmează n-ai să le pricepi.
Fiul tău chiar era un băiat cu multă dragoste de părinţi. Când începuse
şcoala, îl ducea şi-l aducea nevasta ta cu bicicleta, însă existau mereu
conflicte între ora când trebuia să înceapă el şcoala şi ora la care trebuia să
înceapă ea munca. Asta o amăra rău. De cum se amăra, începea să se plângă
şi de cum se plângea, te ocăra pe tine, iar de cum te ocăra pe tine, fiul tău
încrunta din sprâncene; se vede din asta că fiul tău te iubea. A spus el:
„Mamă, nu trebuie să mă duci şi să mă aduci tu, mă duc singur, mă întorc
tot singur“. Nevasta ta i-a răspuns: „Nu se poate, dacă dă maşina peste tine?
Dacă te muşcă vreun câine? Dacă te necăjesc copiii cei răi? Dacă te
trosneşte vreo trosnitoare? Dacă te răpeşte vreun răufăcător?“ Nevasta ta a
rostit dintr-o suflare cinci „dacă“. Pe atunci ordinea publică nu era deloc
grozavă, asta şi pentru că prin capitală rătăceau şase negustorese venite din
sud, cărora li se zicea „trosnitoare“. Se deghizau în vânzătoare de flori, de
dulciuri sau de pămătufuri colorate, aveau asupra lor un drog şi cum vedeau
un copil frumos, îi trosneau o palmă peste frunte, iar copilul ăla se tâmpea
şi le urma supus. Fiul preşedintei Băncii de Muncă şi Comerţ, Hu Lanqing,
fusese răpit aşa, ceruseră două milioane, ea nu îndrăznise să raporteze cazul
şi în cele din urmă dăduse 1 milion 800 ca să-l răscumpere. Fiul tău şi-a dat
uşurel una peste faţa cea albastră şi a zis: „Trosnitoarele trosnesc anume
copiii frumoşi, pe unul ca mine, şi dacă se ţine în urma lor, îl gonesc ele. Iar
dacă e vorba de bandiţi care răpesc oameni, tu, femeie singură, de ce folos
ai putea fi? Nici nu poţi să alergi...“ a zis fiul tău, iscodind jumătatea de
fund schilodită a nevesti-tii. I-a frânt inima, stătea să izbucnească în lacrimi
şi a zis înecându-se în plâns: „Fiule, tu nu eşti urât, mama e urâtă, om făr’
de-o bucă...“ Fiul tău a cuprins-o cu braţele pe după şale şi i-a zis: „Mamă,
nu eşti urâtă, eşti cea mai frumoasă mamă! Şi mamă, nu trebuie să mă duci
tu, uite, o să-l punem pe Al Patrulea să mă ducă“. Ochii amândurora s-au
mutat asupra mea, iar eu am lătrat plin de vlagă şi tărie, arătându-le că mă
învoiesc:
— Nu-i problemă, lăsaţi totul pe seama mea!
Nevasta şi fiul tău au venit în fata mea. Fiul tău m-a îmbrăţişat pe
după gât şi mi-a zis:
— Al Patrulea, mă duci tu la şcoală, bine? Mama nu stă bine cu
sănătatea şi-i e greu să meargă la lucru.
 — Ham, ham, ham! Lătratul meu a cutremurat frunzele din arţarii
japonezi, care au început să foşnească, şi-au înfricoşat struţii vecinilor din
curtea de la sud, de s-au pus pe chirăit. Voiam să le spun: Nu-i pro-ble-mă!
Nevastă-ta m-a mângâiat pe cap, iar eu am dat din coadă spre ea.
— Tututor le e frică de Al Patrulea al nostru, nu-i aşa, fiule?
— Da, da, a răspuns el.
— Al Patrulea, atunci am să ţi-l dau în grijă pe Kaifang. Amândoi
veniţi din satul Ximen, v-aţi făcut mari împreună, sunteţi ca fraţii, nu-i aşa?
— Ham, ham! Aşa e!
Cu oarecare îndurerare, m-a mângâiat pe cap, iar după aceea mi-a
desfăcut lanţul zdravăn din fier de la ceafă şi mi-a făcut semn cu mâna,
punându-mă să merg cu ea. Ne-am dus la poartă, unde mi-a zis:
— Al Patrulea, ascultă cu atenţie: De dimineaţă eu merg devreme la
lucru, trebuie să mă duc să vând uscăţele. Vă las masa pregătită. La şase şi
jumătate, te duci în cameră şi-l trezeşti pe Kaifang, după aceea mâncaţi şi la
7 jumate plecaţi la şcoală. Cheia de la poartă o ţine Kaifang de gât, să nu
care cumva să uite să încuie, dacă uită, tragi de el şi nu-l laşi să plece. După
aceea, când mergeţi la şcoală, ţineţi drumul mare, n-o luaţi pe scurtături,
dacă ocoliţi nu-i nimic, siguranţa e pe primul loc; când mergeţi pe drum,
ţineţi pe dreapta, când traversaţi, uitaţi-vă mai întâi la stânga, şi ajunşi la
jumătate, uitaţi-vă şi la dreapta, fiţi atenţi la motociclişti, cu deosebire la cei
ce poartă geci negre de piele, ăia toţi sunt bandiţi şi toţi sunt daltonişti, nu
deosebesc verdele de roşu la semafor. După ce l-ai dus la poarta şcolii,
aleargă o bucată spre est, treci strada şi aleargă spre nord până ajungi la
restaurantul gării; eu prăjesc uscăţele pe partea dinspre piaţă, latră de două
ori la mine şi am să mă liniştesc. După aceea întoarce-te în grabă acasă, ia-o
pe scurtătură, pe aleea aia de la piaţa ţărănească ţine-o tot spre sud, iar când
treci de podul de pe râul Tianhua, coteşte spre vest şi-o să fii acasă. Ai
crescut şi nu te poţi strecura prin canal, dar şi dacă ai putea tot nu te-aş lăsa,
e prea murdar. Poarta e încuiată şi nu poţi să intri, aşa că am să te obidesc să
stai pe labe în faţa porţii şi să mă aştepţi. Dacă ţi-e urât că te bate soarele,
du-te peste drum, la zidul casei de la răsărit e un cedru, iar sub el e răcoare.
Cât stai trântit acolo poţi să tragi un pui de somn, dar să nu care cumva să
adormi de-a binelea, trebuie neapărat să ne veghezi poarta. Unii hoţi au la ei
chei universale şi se dau drept cunoscuţi care vin să bată la uşă, şi dacă nu
vine nimeni să răspundă, sparg poarta. Tu le cunoşti pe toate rubedeniile
noastre, aşa că doar să vezi vreun străin care împunge cu ceva în poartă la
noi să nu te ţii de politeţuri, te-ai şi dus la el să-l muşti. La 11 şi jumătate eu
mă întorc, vino şi tu înăuntru să bei nişte apă, iar apoi numaidecât ia-o pe
scurtătură şi du-te la poarta şcolii şi adu-l pe Kaifang acasă. După-amiaza,
după ce îl duci înapoi, vii din nou la mine şi latri de două ori, iar după aceea
alergi acasă, veghezi niţel poarta, iar apoi trebuie să alergi iar la şcoală. La
şcoala Fenghuang după-amiaza sunt doar două ore, aşa că după ce-i lasă
liberi e încă devreme şi trebuie să stai cu ochii pe el, să-l pui să vină acasă
să-şi facă lecţiile şi să nu-l laşi să bată străzile orbeşte... Al Patrulea, Al
Patrulea, ai priceput?
— Ham, ham, ham! Am priceput.
În fiecare dimineaţă, nevastă-ta, înainte să plece la lucru, punea
deşteptătorul pe pervazul exterior al ferestrei şi-mi zâmbea. Zâmbetul
stăpânei era întotdeauna frumos. O conduceam cu privirea, ham!, ham!, la
revedere! Ham!, ham!, stai liniştită! Mirosul ei mergea înspre nord de-a
lungul uliţei, după aceea spre est, după aceea din nou spre nord. Aici
mirosul slăbea, amestecându-se laolaltă cu mirosurile din zori ale oraşului şi
prefâcându-se într-o dâră foarte, foarte subţire. Dacă îmi concentram
puterile pe urmele ei, puteam să o urmăresc până în faţa tigăii ei celei mari
de prăjit uscăţele de la poarta restaurantului gării, dar nu era nevoie. Mă
învârteam prin curte, având sentimentul că sunt stăpân. Deşteptătorul suna
violent, iar eu alergam în camera fiului tău, unde un miros de copil îmi
umplea nările. Nu voiam să latru tare şi să-l sperii, îmi era tare drag.
Întindeam limba şi-l lingeam pe feţişoara lui cea albastră, acoperită de un
strat subţire-subţire de puf. Deschidea ochii şi spunea: ,Al Patrulea, e ora?“
„Hau!, hau!, răspundeam eu cu vocea coborâtă, trezeşte-te, e ora.“ În
continuare el se îmbrăca, se peria la nimereală pe dinţi şi se spăla pe faţă ca
pisicile. De mâncare era aproape întotdeauna lapte de soia şi uscăţele sau
lapte şi uscăţele. Uneori mâncam cu el, alteori nu. Ştiam să deschid
frigiderul, ştiam să deschid şi congelatorul. Pe cele din congelator şi pe cele
din congelatorul frigiderului trebuia să le scot afară în avans şi să le mănânc
după ce se dezgheţau, căci altminteri mi-ar fi făcut rău la dinţi. Cine-şi
poartă de grijă dinţilor îşi poartă de grijă vieţii.
În prima zi am mers pe drum conform indicaţiilor date de nevasta ta,
iar asta pentru că mirosul ei era nu departe în spatele nostru. Ne urmărea ca
să ne observe - inimă de mamă, de înţeles. Eu mergeam în spatele fiului tău,
la o distanţă de un metru. La traversare am fost cu ochii în patru şi urechile
ciulite. O maşină aflată la două sute de metri rula înspre noi, deloc
nestăpânită, şi-am fi putut traversa liniştiţi, după cum voia şi fiul tău. L-am
prins cu dinţii de haină şi l-am oprit. „Al Patrulea, ce faci? a zis fiul tău,
fricosule!“ Nu i-am dat drumul, voiam ca stăpâna să stea liniştită. Mi-am
deschis botul numai după ce maşina a trecut prin faţa ochilor noştri şi l-am
însoţit în traversare arătându-mă plin de cea mai mare vigilenţă şi gata
oricând să-mi dau viaţa ca să-mi salvez stăpânul. După mirosul nevestei
tale, mi-am dat seama că se liniştise. Ne-a urmărit până la şcoală, iar apoi
am zărit-o cum îşi coteşte zorită bicicleta spre est şi o ia spre nord. N-am
mers, am tropăit uşor în spatele ei, păstrând între noi o distanţă de o sută de
metri. De-abia când şi-a parcat bicicleta, s-a schimbat în hainele de lucru şi
s-a aşezat în faţa tigăii cu ulei şi a început să muncească am alergat şi eu
clătinându-mă către ea. „Hau!, hau!, i-am spus cu vocea coborâtă, stai
liniştită!“ Uşurarea i s-a citit pe faţă, iar în mirosul ei se afla aromă de
iubire.
Începând din a treia zi, am început să mergem pe scurtătură. Ora la
care-l trezeam pe fiul tău s-a modificat şi ea, din 6 jumate făcându-se 7.
Întrebi dacă ştiam să citesc ceasul? Glumeşti! Din când în când deschideam
şi televizorul, mă uitam şi la fotbal, am văzut Campionatul European şi-am
văzut şi Cupa Mondială. La Canalul animalelor de companie nu m-am uitat
niciodată, jucărioarele alea nici nu păreau câini vii, semănau cu nişte jucării
electronice cu blană lungă. Ei, fir-ar mă-sa, unii câini le devin oamenilor
animale de companie, dar alţii îşi fac din oameni animale de companie! În
judeţul Gaomi, în provincia Shandong, în întreaga Chină, ba chiar şi în
lumea toată, dacă nu puteam eu să-i fac pe oameni de companie, cine putea?
Tibetanul, pe când era în Tibet, era egalul oamenilor, era prima-ntâia, avea
demnitate, dar ajuns în interiorul ţării o luase numaidecât la vale şi stătea
după fundul nevestei lui Sun Long - degeaba avea chip de tigru şi de lup
186
dacă gângurea mărunt şi se afera tot, cu aceeaşi boală ca Lin Daiyu. Ce
trist! Ce păcat! Fiul tău era animalul meu de companie şi nevasta ta la fel.
Iubiţica ta, Pang Chunmiao, era şi ea animalul meu de companie. Dacă între
noi n-ar fi fost legături vechi de ani de zile, atunci când ai venit cu mirosul
de scoică proaspătă dinlăuntrul corpului ei pe tine şi i-ai pomenit nevesti-tii
de divorţ, te-aş fi omorât dintr-o singură muşcătură.
Când ieşeam pe poartă, treceam de strada Templul Regelui dragonilor,
orientată est-vest, apoi mergeam spre nord, traversam Aleea Vânturătorii,
treceam de Podul-celor-o-sută-de-flori şi de la capătul de vest al pieţei
ţărăneşti o ţineam drept spre nord pe uliţa Tanhua, lunga uliţă Tanhua, iar
după aceea ne vâram pe Bulevardul Poporului în faţa prefecturii, coteam la
stânga şi după 200 de metri eram în poarta şcolii. Pe drumul ăsta, şi
lălăindu-ne ca găina când se ouă şi tot ajungeam în 25 de minute. Dacă
alergam, aveam nevoie de doar un sfert de oră. Ştiam că după ce nevastă-ta
şi fiu-tău te goniseră din casă, stăteai adesea la fereastra biroului, în mână
cu un binoclu rusesc, uitându-ne la noi cum ieşim în goană de pe uliţa
Tanhua.
După-amiaza, după ce le dădea liber, nu aveam deloc grabă să ne
întoarcem acasă. Fiul tău întreba mereu: „Al Patrulea, unde e mama acum?“
Îmi concentram puterile şi găseam dâra ei de miros, iar după un minut
puteam să-i fixez poziţia. Dacă era în faţa tigăii de uscăţele, lătram de două
ori spre nord, dacă era în direcţia casei, lătram de două ori spre sud. Dacă
era acasă, îl târâm mort-copt pe fii-tău după mine, dar dacă era la tigaie,
ohoho!, atunci ne puneam pe zbenguială.
Băiatul tău chiar era un băiat bun, n-a fost niciodată precum copiii răi
care, de cum le dădea drumul de la şcoală, se puneau pe vânturat străzile cu
ghiozdanul în spate, din tarabă în tarabă şi din prăvălie în prăvălie. Singura
pasiune a fiului tău era să meargă la librăria Xinhua să ia cu împrumut cărţi
de copii - mai şi cumpăra din când în când, dar cel mai mult le lua cu
împrumut. Cea care avea în sarcină vânzarea şi împrumutul cărţilor de copii
era iubiţica ta. Totuşi, când noi citeam cărţi acolo, ea nu era încă iubita ta.
Era foarte-foarte bună cu fiul tău, simţeam după mirosul ei că îi e drag, şi
nu doar pentru că îi eram clienţi fideli. N-am fost prea atent la figura ei, însă
mirosul ei m-a îmbătat. Stăpâneam 200 de mii de mirosuri din acest oraş, de
la plante la animale, de la minerale la chimicale şi de la mâncare la
cosmetice, dar nu exista niciun miros care să-mi placă mai mult decât al lui
Pang Chunmiao. Ca să spun drept, femei frumoase cu miros frumos erau
cam 40 în tot oraşul, însă mirosurile le erau contaminate, nu mai erau pure,
la prima adulmecare păreau destul de plăcute, dar într-o clipă se şi
schimbau. Numai mirosul lui Pang Chunmiao era ca apa de izvor ieşită din
munte sau ca adierea de vânt ce s-a abătut printr-o pădure de pini, curat şi
prospăt şi simplu şi nestricându-se niciodată. Tânjeam tare mult să mă
mângâie şi pe mine de câteva ori - bineînţeles că nu tânjeam aşa, ca un
animal de companie, dar... fir-ar mama ei, şi câinii mai măreţi decât mine au
avut momentele lor de slăbiciune! În mod normal, n-aş fi avut voie să intru,
câine fiind, în librărie, însă Pang Chunmiao îmi acordase acest drept
special. Librăria Xinhua era locaţia comercială cea mai rece şi părăsită din
capitală; existau doar trei vânzătoare, două femei de vârstă mijlocie şi Pang
Chunmiao. Cele două căutau deosebit de mult să se dea bine cu Pang
Chunmiao, nu trebuie să mai spun de ce. Băieţică de Mo Yan era unul unul
dintre puţinii clienţi fideli ai librăriei, socotind locul o arenă unde să se
umfle el în pene. Se ridica singur în slăvi şi nu ştiu dacă o făcea pentru că
aşa-i venea din străfundul sufletului sau pentru că se bezmeticea cu
zeflemeaua. Îi plăcea să lase şchioape expresiile fixe, cu scopul de a obţine
rezultate amuzante, făcând din „Mici amândoi, n-au bănuieli“ doar „Mici
amândoi, n-au...“ din „S-au văzut şi-au izbucnit simţiri“ numai „S-au văzut
şi-au izbucnit...“ sau din „Câine ce pune temei pe-a stăpânului tărie“ doar
„Câine ce pune temei pe-a stăpânului...“ De cum venea, Pang Chunmiao se
înveselea, iar de cum Pang Chunmiao se înveselea, se înveseleau şi cele
două femei. Chipul lui cel urât chiar se putea numi, ca să vorbesc după felul
lui, „hidos de nu te puteai îndura..; dar uite că unul aşa „hidos de nu te
puteai îndura...“ se făcuse plăcut de fata cu cel mai frumos miros din judeţul
Gaomi. Cercetând motivele, vedem că era tot din pricina mirosului - cel al
lui Mo Yan era asemenea cămăruţelor din pământ în care cultivatorii de
tutun îşi usucă frunzele la foc, iar Pang Chunmiao era o fumătoare latentă.
Când Mo Yan l-a zărit pe Lan Kaifang, care citea concentrat la ghişeul de
împrumutat cărţi dintr-un colţ al librăriei, s-a apropiat şi l-a înhăţat de
urechi. I-a explicat după aceea lui Pang Chunmiao că era vorba de fiul
subprefectului. Pang Chunmiao i-a zis că ghicise şi ea de mult. Am lătrat
atunci de două ori, ca să-i atrag atenţia lui Kaifang că mama lui plecase deja
de la lucru, că mirosul se mutase în dreptul porţii companiei de electrice
Wujin şi că dacă nu plecăm, n-avem cum să dăm fuga să ajungem înaintea
ei acasă. Pang Chunmiao a spus: „Lan Kaifang, du-te repede acasă, câinele
ţi-a atras deja atenţia. Câinele ăsta e tare ager“, i-a zis apoi lui Mo Yan,
„uneori când Kaifang e absorbit în lectură şi nu răspunde când îl latră,
aleargă înăuntru şi-l trage de haină şi-l târăşte afară“. Mo Yan s-a uitat
cercetător la mine şi-a zis: „Individul ăsta chiar e «ca lupii, precum...»“
Hidosul de nu te puteai îndura... de Mo Yan a zis de mine că sunt „ca
lupii precum...“, iar Pang Chunmiao, cea la vârsta „când nucşoara floare...“,
mi-a zâmbit uşor. „Hidosul de nu te puteai îndura...“ de Mo Yan a scos un
oftat admirativ „slobozit din adâncurile...“: „Chiar e un câine bun, pentm
micul lui stăpân e «trup şi...»“ Cei doi s-au pus amândoi pe râs în hohote,
ha-ha-ha!, ha-ha-ha!
 CAPITOLUL 42
Lan Jiefang face dragoste la birou; Huang Hezuo cerne fasole în aripa
de răsărit
După primul sărut, voiam să bat în retragere, să scap cu fuga, simţeam
şi fericire, simţeam şi groază, şi desigur şi remuşcare. Cea de-a douăzecea şi
ultima partidă de sex cu nevasta a fost rezultatul unor asemenea trăiri
conflictuale. Deşi m-am străduit să fac treaba bine, până la urmă tot am
fuşerit totul repede.
În cele şase zile care au urmat, că mă duceam în teritoriu sau mă
duceam la şedinţă, că tăiam panglici sau participam la banchete, că şedeam
în maşină sau pe scaun, că stăteam sau mergeam, că eram treaz sau visam,
în creier totul era imaginea nedesluşită a lui Pang Chunmiao - cu cât relaţia
noastră devenea mai apropiată, cu atât imaginea aceasta devenea mai
nedesluşită -, iar eu eram adânc cufundat în acea senzaţie care mă
cutremurase şi-mi băgase spaima în suflet când fusesem cu ea. Ştiam că
orice aş face, lucrul ajunsese de neocolit. Deşi exista şi o voce care îmi
atrăgea atenţia: „Pune capăt aici!“, „Pune capăt aici!“, aceasta devenea din
ce în ce mai slabă.
Într-o zi la prânz, în timpul săptămânii, am avut o vizită de la
provincie, aşa că m-am dus la casa de oaspeţi a judeţului; în sala cea mare a
clădirii de protocol, am dat peste Pang Kangmei. Purta o rochie lungă
albastru-închis, la gât avea un colier de perle cu raze de lumină închise în
ele, iar pe faţă un strat subţire de fard; era, ca să vorbesc ca băieţică de Mo
Yan, „Femeie între vârsta-ntâia şi-a ..., cu farmec şi graţie încă ne...“ De
cum am văzut-o, creierul mi-a zumzăit o dată şi s-a blocat. Oaspetele era un
şef de secţie de la departamentul de organizare al consiliului provincial care
lucrase cândva în Gaomi - se numea Sha Wujing. La şcoala de partid a
consiliului provincial, timp de trei luni, se legase o prietenie colegială între
noi, iar acum, când trebuia să fie oaspetele departamentului organizatoric,
mă pomenise nominal spunând că vrea să mă vadă, aşa că venisem să-i ţin
companie. Am stat ca pe ace la masa asta, cu gura bleagă şi limba
împleticită, arătând ca un idiot. Pang Kangmei era amfitrioană, îmbia la
băutură şi servea cu mâncare, iar vorbele de duh i se înlănţuiau pe buze,
facându-l pe oaspete, pe şeful de secţie, să-i înţepenească limba şi privirea
să-i ajungă pierdută. La masă, am simţit-o pe Pang Kangmei ţintuindu-mă
rece-rece de trei ori, de fiecare dată parcă înţepându-mă cu o sulă. Am
îndurat aşa până la capăt. Când Sha era condus la camera de oaspeţi, ea
saluta pe toată lumea, cu faţa numai zâmbet. Maşina ei a venit prima şi, pe
când ne strângeam mâinile şi ne luam rămas-bun, am simţit aversiune în
felul în care mi-a dat mâna; ea însă, pe un ton preocupat, m-a sfătuit:
„Tovarăşe subprefect Lan, n-ai o mină prea bună, dacă te-ai îmbolnăvit, să
nu care cumva să tărăgănezi lucrurile!“
În maşină, tot învârteam în minte vorbele lui Pang Kangmei şi
simţeam cum mă trec fiorii pe şira spinării. M-am avertizat singur, o dată şi
încă o dată: „Lan Jiefang, dacă nu vrei să te nenoroceşti şi să-ţi face
reputaţia ţăndări, trebuie la «marginea prăpastiei frâu să... »“. Când stăteam
însă în faţa ferestrei de la birou şi fixam către sud-est firma pestriţ vopsită
în ulei a librăriei Xinhua, toate spaimele şi toate îngrijorările îmi dispăreau
fără urmă, iar ce rămânea era doar dorul de ea, un dor pătruns în oase şi
întipărit în inimă, un sentiment aşa cum nu trăisem niciodată în patruzeci de
ani de viaţă. Am apucat binoclul de mare putere folosit de fosta armată
sovietică, după care trimisesem special în Manciuria să mi-l cumpere, i-am
reglat distanţa focală şi l-am aţintit spre uşa librăriei Xindian. Poarta
maronie cu mâner de fier nu era încuiată, iar mânerul era tot numai pete de
rugină. Dacă ieşea cumva cineva, inima îmi sălta violent, trăgând nădejde
cum trăgeam să-i văd ei silueta mlădie fulgerând afară pe-acolo, traversând
suplă bulevardul şi tot atât de suplă venind lângă mine; de ieşit, ieşeau însă
mereu alţii, cititori cu feţe nefamiliare, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, dar
nu ea. Când feţele lor îmi erau aduse de binoclu în faţa ochilor, mi se păreau
că au toate expresii asemănătoare - misterioase şi pustii. Asta mă făcea fără
să vreau s-o iau razna cu mintea - s-o fi întâmplat ceva la librărie? O fi păţit
ceva rău? De câteva ori am vrut să iau drept pretext cumpăratul unei cărţi şi
să mă duc să văd ce se întâmplă, însă puţina minte care-mi mai rămăsese m-
a făcut să mă controlez. M-am uitat la ceasul electric de pe perete, de-abia
trecuse de unu şi jumătate, mai era o oră şi jumătate până la timpul stabilit
de întâlnire. Am pus jos binoclul, cu gândul să mă silesc să trag un pui de
somn pe patul de campanie din spatele paravanului. Dar n-aveam cum să fiu
calm. M-am spălat pe dinţi şi pe faţă, m-am bărbierit şi mi-am tăiat părul
din nas. Mi-am examinat faţa în oglindă, era pe jumătate roşie şi pe
jumătate albastră, de-a binelea urâtă. Mi-am lovit uşurel cu palma jumătatea
albastră şi m-am ocărât singur: „Pocitanie ce eşti!“ Încrederea în mine
însumi stătea să mi se facă, cât ai bate din palme, praf şi pulbere, dar mi-am
adus nu ştiu cum aminte de scorneala cu totul fără temei născocită de Mo
Yan ăla, în mod limpede ca să se pună bine cu mine: „Frate, îmi zisese, faţa
187
asta a dumitale, jumătate de Guan Yu, jumătate de Dou Erdun, este
absolut masculină, femeile ar ucide pentru ea“. Ştiam clar că-s palavre şi
vorbe în vânt, dar mi-am recăpătat cu încetul încrederea în mine. De câteva
ori mi s-a părut că aud sunetul clar şi melodios al paşilor ei apropiindu-se
dinspre capătul coridorului şi-am deschis grabnic uşa să o întâmpin, însă de
fiecare dată n-am zărit decât coridorul gol. M-am aşezat pe locul pe care
stătuse ea şi m-am pus pe aşteptare amarnică. Răsfoind Cartea profilaxiei şi
tratamentului bolilor comune ale animalelor domestice pe care o citise ea
atât de conştiincioasă, expresia ei de atunci mi-a apărut în faţa ochilor.
Cartea îi purta mirosul, aşa cum îi purta şi amprentele. „Febra porcină este o
boală care se transmite viral, produce o îmbolnăvire rapidă şi are o
mortalitate extrem de ridicată...“ În chip surprinzător, citise o asemenea
carte cu mare poftă, chiar era o fată ciudată...
În sfârşit am auzit un sunet care, nu încăpea nicio umbră de îndoială,
era o ciocănitură în uşă. Am simţit o răceală nespus de mare, am început să
freamăt din tot corpul, iar dinţii mi s-au pus fără voie să-mi clănţăne,
răsunând zang!-zang! Am deschis uşa în grabă mare, iar ea mi-a zâmbit
încântător, pătrunzând drept până în sufletul meu. Am uitat tot, am uitat de
vorbele pritocite dinainte, am uitat de sugestia sumbră a lui Pang Kangmei,
am uitat şi de groaza precum cea a unuia aflat pe marginea prăpastiei. Am
cuprins-o cu braţele şi am sărutat-o:
— Îmbrăţişează-mă, sărută-mă. Plutesc pe nori, m-am cufundat în
adâncuri. Nu mai vreau nimic, te vreau doar pe tine. Nu-mi mai e teamă de
nimic, te vreau doar pe tine...
Între sărutări, deschideam ochii şi ni-i ţineam aţintiţi pe ai celuilalt, de
foarte aproape. A plâns, i-am lins lacrimile, erau sărate şi pure.
— Chunmiao, de ce? E vis, de ce?
— Frate Lan, toate ale mele sunt ale tale, ia-mă...
M-am zbătut din răsputeri, ca un înecat care vrea să se agaţe de un
pai, dar nici pe acela nu-l mai apucă. Iarăşi ne-am sărutat. Cu asemenea
sărutări de muream şi înviam la loc, ce a urmat a fost, în fapt, cu neputinţă
de preîntâmpinat.
Ne-am întins îmbrăţişaţi pe patul de campanie cel strâmt, fără să ni se
pară că suntem înghesuiţi.
 — Chunmiao, surioara mea dragă, sunt mai mare decât tine cu 20 de
ani, sunt o pocitanie, mi-e teamă doar să nu-ţi fac rău, chiar că ar trebui să
mor... am bâiguit eu dezlânat.
Ea mi-a mângâiat firele de păr din barbă şi mi-a mângâiat faţa, apoi
şi-a lipit strâns gura de urechea mea şi mi-a şoptit, gâdilându-mă:
— Te iubesc...
— De ce?
— Nu ştiu.
— O să-mi asum răspunderea...
— Nu trebuie să-ţi asumi răspunderea, consimt. După ce eşti cu mine
de o sută de ori, o să te părăsesc.
Ca un taur bătrân şi flămând în faţa a o sută de fire de iarbă, proaspete
şi fragede...
Am ajuns repede la o sută, dar deja nu mai aveam cum să ne separăm
unul de celălalt.
Prima sută de ori aş fi vrut să nu se termine niciodată. M-a mângâiat
şi mi-a spus, cu lacrimile curgându-i pe obraji:
— Uită-te bine la mine, să nu mă uiţi.
— Chunmiao, vreau să mă însor cu tine.
— Eu nu vreau să mă mărit cu tine.
— M-am hotărât deja, ce ne aşteaptă o să fie probabil o prăpastie fără
fund, dar n-am altă alegere.
— Bine, să sărim în ea împreună.
Seara, m-am întors acasă şi-am dat cărţile pe faţă cu soţia. Se afla în
aripa casei, unde tocmai vântura nişte fasole verde. Dificultatea tehnică a
acestei munci era foarte ridicată, dar ea era foarte iscusită. La lumina
lămpii, sute şi mii de boabe verzi se bălăngăneau urmându-i mâinile în sus
şi-n jos, la stânga şi la dreapta, săltând şi rostogolindu-se, câteodată în faţă,
altădată în spate. Impurităţile de printre boabe zburau aşa din vânturătoare.
— Ce faci? am căutat eu să intru în vorbă.
— A trimis bunicul pe cineva cu nişte fasole verde. Mi-a aruncat o
privire, apoi a cules din partea din faţă a vânturătorii nişte pietricele mai
mari. Le-a însămânţat bunicul cu mâna lui, altele dacă e să se strice, să se
strice, dar astea nu se poate: le vântur şi-i dau mugurii lui Kaifang să-i
mănânce.
S-a apucat din nou de vânturat, cu boabele verzi punându-se şi ele pe
şuşuit.
 — Hezuo, am spus neabătut, vreau să divorţăm.
Şi-a oprit mâinile, m-a privit năucă, părând că nu înţelesese ce
spusesem.
— Hezuo, îmi pare rău, vreau să divorţăm.
Vânturătoarea i s-a lăsat cu încetul în jos în faţa pieptului, iar s-a
lăsat, şi mai întâi câteva, apoi câteva zeci, apoi câteva sute de boabe s-au
rostogolit din ea, iar după aceea grămezi întregi, asemenea unei cascade
verzi, au curs puhoi la pământ. Sute şi mii de boabe se rostogoleau acum pe
podeaua din mozaic.
Vânturătoarea i-a căzut dintre mâini. Corpul i s-a zdruncinat şi şi-a
pierdut echilibrul, dar n-am apucat să o susţin eu cu mâinile, că s-a sprijinit
singură de fundul pe care se aflau câteva cepe mari şi câteva uscăţele
sfrijite. Şi-a acoperit gura, a început să suspine şi-au podidit-o lacrimile.
— Chiar îmi pare rău, te rog să mă ajuţi...
Şi-a luat brusc mâna la o parte de la gură, şi-a şters cu arătătorul
încovoiat de la mâna dreaptă lacrimile de la ochiul drept şi cu arătătorul
încovoiat de la mâna stângă lacrimile de la ochiul stâng şi a zis încleştând
din dinţi:
— Stai să mor mai întâi!
 CAPITOLUL 43
Huang Hezuo face plăcinte ca să-şi verse supărarea; Al Patrulea bea
ca să-şi arate nemângâierea
Pe când tu, purtând pe trup mirosul tare rămas după ce făcuseşi
dragoste ca smintitul cu Pang Chunmiao, dădeai cărţile pe faţă cu soţia ta în
aripa casei, eu şedeam pe labe sub streaşină, privind spre luni şi cufundat în
gânduri. Când e luna frumuşică, nici scrânteala nu e mică.
Era iarăşi noapte cu lună plină, iar câinii din toată capitala trebuiau să
se reunească în piaţa Tianhua. Reuniunea din seara aceasta avea două
puncte pe ordinea de zi: primul era comemorarea tibetanului, care până la
urmă nu se putuse obişnui cu viaţa într-un oraş de la nivelul mării şi murise
în urma unei hemoragii interne provocate de degenerarea funcţiunilor sale
organice; al doilea era petrecerea de o lună pentru fiii surorii mele. Cu patru
luni înainte, făcuse o căsătorie liberă cu câinele norvegian de tras sănii din
casa preşedintelui Conferinţei Politice judeţene, rămăsese grea şi, când îi
venise sorocul, fătase trei corcituri micuţe cu faţa albă şi ochii gălbui.
Potrivit şpiţului rusesc din familia lui Guo Hongfu, care trecea adesea pe-
acasă pe la Pang Kangmei, cei trei nepoţei ai mei erau sănătoşi şi vioi,
cusurul fiind că aveau privirea perfidă, părând trei mici trădători. Deşi
frumuseţea le era deficitară, câteva familii bogate făcuseră comandă fermă
pentru trădătorii ăştia mici de cum se născuseră - se spunea că avansul nu
era deloc de nimic, ajungând pentru fiecare la 100 de mii de yuani.
Sharpei-ul din Guangdong, care era ofiţerul meu de legătură,
slobozise deja primul semnal de avertisment, iar lătrăturile lui, care urcau şi
coborau pe tonalităţi diferite asemenea unor valuri suite unul peste altul, se
adunau toate laoalaltă. Ham!, ham!, ham!, am lătrat eu spre lună, ca să le
raportez tuturor poziţia mea. Deşi în casa stăpânilor lucrurile luaseră o
întorsătură atât de neaşteptată şi importantă, îndatoririle de preşedinte de
asociaţie tot trebuiau îndeplinite.
Tu, Lan Jiefang, ai plecat din casă zorit, săgetându-mă pătrunzător cu
privirea. Te-am petrecut cu lătrături, flăcăule, mă gândeam, zilele tale cele
bune au ajuns la capăt. Te uram întru câtva, dar nu intens. Aşa cum am spus
mai sus, mirosul lui Pang Chunmiao amestecat pe corpul tău îmi slăbea
duşmănia faţă de tine.
 După miros, mi-am dat seama că mergi drept către nord, pe jos, nu cu
maşina, chiar pe drumul pe care îl duceam eu pe fiul tău la şcoală. Soţia ta
scotea zgomote uriaşe în aripa casei; prin uşa larg deschisă a acesteia, am
văzut-o, în mână cu un cuţit care scânteia cu o lumină rece, mărunţind
furioasă cepele şi uscăţelele de pe fundul de bucătărie. Mirosurile acestora -
acid, al cepei, şi rânced, al uscăţelelor - se volatilizau cu violenţă. În acest
moment, mirosul tău ajunsese deja la podul Tianhua şi se amesteca acolo cu
cel împuţit al apei murdare de dedesubt. De fiecare dată când soţia ta făcea
o tăietură, piciorul stâng îi sălta uşor, în timp ce din gură îi răsuna câte un
icnet de ură. Mirosul tău ajunsese la capătul de răsărit al pieţei ţărăneşti,
unde se construise un şir de case cu un singur etaj, locuite de mai bine de o
duzină de vânzători de haine veniţi de la sud de Yangzi. Creşteau laolaltă un
ciobănesc australian poreclit „Faţă-de-oaie“ - individul, cu părul lui lung
învelindu-i umerii şi cu botul lung şi îngust, părea şapte părţi câine şi trei
oaie. Căutase odată să-l reţină din drum pe fiul tău - îşi înălţase capul şi-şi
dezvelise dinţii, scoţând un şir de lătrături ciudate, ca să-şi arate tăria. Fiul
tău bătuse în retragere, dându-se întruna înapoi până în spatele meu. Mi-era
prea lene ca să-i dau cu colţii o lecţie nou-venitului ăstuia care nu ştia
regulile - sălaşul vânzătorilor de haine era jilav şi murdar, iar individul ăsta
era plin de purici; îndrăznise totuşi să reţină din drum un şcolar escortat de
mine. Am zărit în faţă o piatră ascuţită, m-am răsucit brusc, am apăsat-o cu
laba stângă din spate şi piatra a zburat prin aer, nimerindu-l în bot. A scos
un ţipăt ascuţit, a început să se-nvârtă cu capul în jos, în timp ce din nas îi
curgea sânge negru, iar din ochi lacrimi fierbinţi. I-am zis sever: „Fir-ar mă-
ta, orbete cu ochi de oaie ce eşti!“ De atunci, individul îmi devenise prieten
credincios, exact cum e zicătoarea - „Nu te cunoşti până nu te iei la bătaie“.
Am lătrat de câteva ori ascuţit în direcţia pieţei, ordonându-i ciobănescului:
„Faţă-de-oaie, bagă-l în sperieţi pe bărbatul ăla care tocmai trece prin faţa
porţii tale!“ O clipă mai târziu, am auzit hăulirea ca de lup a lui Faţă-de-
oaie. Ţi-am adulmecat dâra mirosului, asemenea unui fir roşu, în timp ce
goneai în zbor ca un mănunchi de săgeţi aruncat pe uliţa Tianhua iar o dâră
de miros maronie nu te slăbea deloc - Faţă-de-oaie, care te alerga şi te lătra.
Fiul tău a alergat afară din clădirea principală şi când a văzut scena din
aripa de est a strigat surprins: „Mamă, ce faci?“ Nevastă-ta, cu ura încă
nepotolită, a mai mărunţit de două ori cu cuţitul în grămăjoara de ceapă
tocată, după aceea a aruncat cuţitul din mână, s-a întors cu spatele, şi-a şters
faţa cu mâneca şi a zis: „Cum de nu dormi? Mâine nu mergi la şcoală?“ Fiul
tău a intrat şi s-a dus în faţa ei, rostind ascuţit: „Mamă, plângi!“ „De ce să
plâng? Ce-am să plâng? E de la ceapă.“ „Da’ de ce tai ceapă în toiul
nopţii?“ a bâiguit fii-tău. „Du-te şi te culcă, dacă întârzii la şcoală, să vezi tu
dacă nu te omor în bătaie!“ a zbierat ea ajunsă la exasperare, în acelaşi timp
apucând iarăşi cuţitul. Fiul tău a tras o sperietură, a bâiguit ceva încet şi s-a
dat înapoi. „Vino încoace!“ i-a zis ea, cu o mână ţinând cuţitul şi cu alta
mângâindu-l pe cap: „Fiule, trebuie să-ţi dai toată silinţa şi să-nveţi bine.
Uite, mama coace plăcinte cu ceapă pentru tine.“ „Mamă, mamă“, a strigat
el, „nu vreau, nu te mai munci, ai obosit...“ Soţia ta l-a împins afară pe uşă:
„Mama nu e obosită, hai, copil bun, la culcare...“ Fiul tău a făcut câţiva paşi
şi şi-a întors capul: „Parcă tata a venit?“ După o pauză, ea a răspuns: „A
venit, dar a plecat iar, s-a dus să facă ore suplimentare...“ El a bodogănit:
„Cum de se duce mereu la ore suplimentare?“ Scena asta m-a umplut de
mare amărăciune. În societatea câinilor, eram nemilos şi fără inimă, dar în
casa oamenilor mă încercau fel de fel de simţiri duioase. Pe uliţa Tianhua,
câţiva tineri afumaţi de la băutură făceau pe grozavii pe bicicletele lor
mirosind greu a rugină. Un şirag de sunete înflorate şi meşteşugite plutea
prin aer: „Eşti prea bun la suflet... prea bun... pe toate le duci singur în
spate... “ Am lătrat înnebunit la cântecul ăsta din văzduh. Am simţit în
acelaşi timp că una dintre dârele acelea de miros încă o urmărea pe cealaltă,
având în curând să ajungă la capătul uliţei Tianhua. I-am transmis în grabă
un semnal lui Faţă-de-oaie: „Gata, nu-l mai urmări!“ Cele două dâre de
miros s-au separat, cel roşu ducându-se spre nord, cel maroniu spre sud.
„Faţă-de-oaie, nu l-ai rănit, nu?“ „Doar un pic l-am atins pe piele, presupun
că n-o să-i curgă sângele, dar lui băieţică i-a ţâţâit fundul şi s-a scăpat pe
el.“ „Bine, ne vedem la şedinţă.“
Nevastă-ta de-adevăratelea s-a pus să coacă plăcinte cu ceapă. A
amestecat faina, iar aluatul obţinut era mare cât o jumătate de pernă; voia
oare să le dea tuturor colegilor lui fii-tău să mănânce plăcinte coapte de ea?
S-a pus pe frământat - frământa şi dădea din umerii ei cei slăbănogi.
„Nevastă bătută, făină frământată“, zice proverbul, adică cu cât baţi mai
mult nevasta, cu atât e mai virtuoasă, la fel cum cu cât frămânţi mai mult
faina, cu atât e mai tare şi elastic aluatul. Sudoarea curgea pe ea, făcându-i
două pete pe cămaşă în dreptul omoplaţilor. Lacrimile ba îi curgeau, ba i se
opreau - erau lacrimi de resentiment, erau lacrimi de mâhnire, erau lacrimi
de nespus regret la amintirea lucrurilor din trecut -, unele îi curgeau pe
piepţii cămăşii, altele îi picurau pe dosul mâinilor, iar încă altele izbeau în
aluatul cel moale. Acesta devenea din ce în ce mai moale, răspândind un
miros dulceag. A mai amestecat în el faină şi iar a frământat. Uneori scotea
câte un suspin grav, dar pe loc îşi înăbuşea plânsetul cu mâneca. Faţa îi era
pătată de făină, într-un fel şi caraghios, şi demn de milă. Uneori se oprea
din muncă, îşi pleca pe lângă corp mâinile pătate toate de făină şi se-nvârtea
încoace şi-ncolo prin cameră, de parcă ar fi căutat ceva. O dată i-a alunecat
piciorul şi-a căzut în fund pe jos - un necaz provocat de boabele de fasole
verde - şi a rămas aşa năucă acolo, cu privirea fixă, de parcă ar fi ţintuit cu
ochii şopârla casei de pe perete; după aceea a izbit cu pumnii în podea,
punându-se să plângă în hohote. După o rafală de plâns, s-a ridicat în
picioare şi a continuat să frământe făina. A frământat aşa puţin, apoi a tras
într-o cratiţă smălţuită ceapa şi uscăţelele, mărunţite bine amândouă, a
turnat ulei, s-a gândit o clipă, a adăugat şi sare, s-a mai gândit o clipă, a
înşfăcat sticla de ulei şi a turnat iar din ea. Ştiam că toate în mintea ei erau
într-o devălmăşie de nu se poate. În mână cu cratiţa şi în cealaltă cu un
beţişor, s-a pus pe amestecat, apoi iarăşi învârtindu-se prin cameră, cu
privirea fugindu-i în toate părţile, de parcă ar fi căutat ceva. Boabele de
fasole iar au făcut-o să alunece. De data asta a căzut şi mai rău, a picat
aproape lată, cu faţa în sus, pe mozaicul tare, lucios şi rece ca gheaţa; printr-
un miracol, cratiţa nu i-a alunecat din mână, şi nu numai că nu i-a alunecat
din mână, dar şi-a păstrat chiar şi echilibrul. Mă pregăteam să fac un salt ca
să-i sar în ajutor, dar ea se ridicase deja încetişor în capul oaselor. Nu s-a
ridicat, a rămas jos, tristă şi jeluită, plângând ca o fetiţă, iar apoi oprindu-se
abrupt din hohotit. Şi-a târşit fundul în faţă, apoi în spate, apoi iarăşi de
două ori, una după alta - neavând fundul întreg, după fiecare mişcare corpul
i se înclina substanţial în spate spre stânga. Cratiţa cu umplutură din mâna
ei şi-a păstrat însă de la început până la sfârşit echilibrul. S-a întins în faţă, a
aşezat cratiţa pe fundul de bucătărie, iar apoi şi-a înălţat corpul brusc în
spate către stânga. Nu s-a ridicat, şi-a întins picioarele drept şi s-a aplecat cu
corpul înainte, cu capul lăsându-i-se aproape pe genunchi, de parcă ar fi
făcut vreun exerciţiu ciudat de gimnatică. Era în miez de noapte, luna
urcase deja în punctul cel mai înalt şi-şi slobozea strălucirile cele mai
puternice. În adâncul nopţii, pe când oamenii sunt în pace, bătaia vechiului
ceas de perete din casa vecinilor te speria şi-ţi băga spaima în suflet; mai
era doar o oră până la reuniunea noastră. Am auzit cum numeroşi câini se
strânseseră deja lângă fântâna arteziană din piaţa Tianhua, în timp ce
numeroşi alţii se reuneau într-acolo urmând străzile şi aleile oraşului. Eram
oarecum agitat, dar nu mă înduram să plec, mi-era teamă ca femeia asta să
nu facă vreo prostie în bucătărie. Am adulmecat mirosul slobozit de funia
de cânepă din cutia de carton din colţul camerei, am adulmecat şi scăparea
extrem de slabă de gaz de la îmbucătura furtunului de gaz şi-am adulmecat
şi sticla de insecticid împachetată în câteva straturi de hârtie lăcuită din
colţul camerei: toate acestea puteau să-i ducă pe oameni pe tărâmul morţii.
Bineînţeles că putea şi să-şi taie venele sau să-şi reteze gâtul cu cuţitul, să-şi
bage mâinile în priză, să se dea cu capul de pereţi sau să ridice capacul de
ciment al fântânii din curte şi să se arunce cu capul înainte. Una peste alta,
erau numeroase motive care mă făceau să nu mă duc să prezidez această
întrunire regulată a câinilor sub luna plină. Faţă-de-oaie, însoţit de şpiţul
rusesc din casa lui Guo Hongfu, m-a strigat la poartă, ciocănind şi uşurel cu
ghearele. Căţeluşa şpiţ a spus, fandosindu-se toată: „Domnule preşedinte, te
aşteptăm“. Mi-am coborât glasul şi le-am răspuns: „Luaţi-o înainte, mă
reţine ceva important aici, dacă chiar nu pot să ajung la timp, să prezideze
vicepreşedintele Ma“. Vicepreşedintele Ma era lupul din familia
directorului Ma de la Fabrica de Prelucrare a Cărnii, de la care îşi luase şi
numele. Cei doi s-au pornit către sud de-a lungul uliţei, ţinându-se de
galanterii. Eu am continuat să o observ pe soţia ta.
Şi-a ridicat în sfârşit capul. Mai întâi a strâns la ea cu palmele boabele
din jur, iar după aceea, în fund, târşindu-şi-l anevoios, a strâns boabele de
pe toată podeaua. Le-a făcut grămadă - una ascuţită-ascuţită, asemenea unei
movile de mormânt dintre cele mai reuşite. A ţintuit acest mormânt de
boabe, cu o privire goală şi cu lacrimi atârnindu-i iar la colţurile ochilor. A
înşfăcat pe neaşteptate un pumn de boabe şi le-a aruncat în sus, apoi încă
unul, iar boabele s-au pus să danseze prin aer, unele ciocnindu-se de pereţi,
unele ciocnindu-se de frigider şi unele căzând în borcanul de făină. În
cameră s-au auzit două rafale, ca de grindină căzând peste nişte frunze
veştede. A mai azvârlit aşa doi pumni, apoi s-a oprit. Şi-a ridicat piepţii
cămăşii, şi-a şters bine faţa cu ei, apoi s-a întins şi-a tras spre ea
vânturătoarea, pe care a umplut-o după aceea, căuş după căuş, cu moviliţa
de boabe. A împins vânturătoarea la o parte, s-a ridicat cu greutate, s-a dus
în faţa fundului de bucătărie şi a mai frământat câteva mâini la aluat şi
câteva mâini la umplutură, după care a luat bucăţi de aluat şi a preparat
plăcinte. A pus pe sobă o tigaie cu fundul plat, a deschis gazul şi a aprins
focul. A turnat în tigaie, cu parcimonie, puţin ulei. După ce a pus prima
plăcintă în tigaia încinsă, iar sfârâitul însoţit de o mireasmă care îţi umplea
nările s-a repezit afară din bucătărie, a înecat grădina şi s-a împrăştiat cu
iuţeală în zonă, iar apoi în tot oraşul, strânsoarea din inimă mi-a slăbit. Am
ridicat capul şi-am privit spre luna care se lăsa spre apus, am ascultat
mişcările din piaţa Tianhua, am adulmecat mirosurile care răzbăteau de
acolo şi mi-am dat seama că întrunirea noastră regulată n-a început - mă
aşteptau toţi.
Ca să nu o alarmez, n-am mers pe drumul meu cel firesc şi elegant al
diagonalei cu sprijin în trei puncte, ci am sărit, călcând pe o movilă de olane
vechi de lângă privată, pe zidul de la apus, am intrat în curtea vecinilor de
acolo, după aceea am sărit de pe zidul lor cel scund de la apus pe o alee
îngustă, am mers spre sud, am cotit spre răsărit, am intrat pe uliţa Tianhua şi
de-aici tot spre sud, gonind nebuneşte, cu vântul şuierându-mi blând pe
lângă urechi şi cu luna curgându-mi pe spate precum apa. La capătul uliţei
Tianhua se afla calea Lixin, iar la intersecţia celor două, pe colţul din
dreapta, se afla magazinul de desfacere en-gros a berii care ţinea de
Cooperativa de Aprovizionare şi Desfacere de la barieră; acolo, sticlele de
bere legate cu sfoară de plastic, câte zece, erau puse în grămezi cât nişte
deluşoare de înalte, scânteind şi luminând în bătaia lunii. Am zărit şase lupi,
fiecare în gură cu un bax de bere, care tocmai traversau încolonaţi strada.
Distantele dintre ei erau egale, posturile le erau cu totul la fel, iar paşii cu
totul uniformi - parcă erau şase soldaţi bine antrenaţi. Pentru o asemenea
munculiţă era nevoie de lupi ca noi, nu mergea şi cu alţi câini. Inima mi s-a
umplut de mândrie pentru rasa noastră. N-am cutezat să-i salut, pentru că ar
fi fost obligaţi să-mi răspundă, ceea ce ar fi făcut cele şase baxuri de bere să
cadă cu un bufnet la pământ. Am zbughit-o pe lângă ei, am trecut printre
tufişurile de liliac indian cu ramurile încovoiate de belşugul florilor şi-am
intrat dintr-o parte în piaţa Tianhua. În centrul pieţei, în jurul fântânii
arteziene, câteva sute de câini şedeau în cerc; la vederea mea, s-au ridicat
toţi şi m-au aclamat pe o singură voce.
Cu vicepreşedintele Ma, vicepreşedintele Lü şi preşedinţii duzinei de
filiale strânşi ciorchine în jurul meu, am sărit pe podium. Acesta era un
soclu mare din marmură, pe care iniţial fusese aşezată o Venus fără braţe,
între timp furată. M-am aşezat pe labe pe soclul de marmură, trăgându-mi
sufletul. Privit din depărtare, pesemne că semănăm cu o statuie maiestuoasă
de câine. Însă, mă scuzaţi vă rog, nu eram statuie de câine, eram regele
câinilor din judeţul Gaomi, un dulău fioros, sprinten ca dragonii, vioi ca
tigrii şi moştenitor al excepţionalelor gene ale unei căţele mari şi albe din
partea locului şi ale unui câine-lup german. Înainte de cuvântare, m-am
concentrat mental preţ de două secunde şi mi-am concentrat şi simţul
mirosului. În prima secundă, am perceput situaţia nevesti-tii: mireasma de
plăcintă cu ceapă din aripa de răsărit era foarte bogată - totul era normal; în
a doua, am perceput situaţia ta: stăteai în mirosul acru de fum din birou,
trântit pe pervaz şi dus pe gânduri, în timp ce priveai spre oraşul învăluit de
razele lunii - totul era iarăşi normal. Am strigat tare către întinderea de ochi
scânteietori şi blană luminoasă de câine de la picioarele soclului:
— Fraţi şi surori, declar deschisă cea de-a optsprezecea întâlnire de
sub lună plină!
Lătrăturile lor s-au însoţit într-una singură.
Am ridicat laba dreaptă, fluturând-o spre ei, şi am aşteptat ca ovaţiile
să li se liniştească.
— În luna aceasta, dragul nostru frate tibetan din nefericire a decedat:
să lătrăm împreună de trei ori, ca să-i însoţim spiritul în drumul lui înapoi
către platoul continental.
Câteva sute de câini au lătrat laolaltă de trei ori, cutremurând întregul
oraş. Ochii mi s-au umezit, atât din pricina morţii tibetanului, cât şi în faţa
sincerităţii haitei.
— În continuare, am spus, vă rog să cântaţi, să dansaţi, să staţi de
vorbă cu ceilalţi, să beţi şi să mâncaţi dulciuri, ca să sărbătorim faptul că
cele trei comori ale surioarei A Treia au împlinit o lună.
Haita a aclamat veselă.
Surioara A Treia şedea la picioarele soclului şi mi-a pasat unul dintre
căţelandrii ei. L-am sărutat pe obraz, iar apoi l-am ridicat ca să-l arăt
mulţimii. Haita a aclamat veselă. I l-am aruncat înapoi, iar A Treia mi-a
pasat o căţelandră. Tot aşa, am sărutat-o, am arătat-o mulţimii, care a
aclamat veselă, şi i-am aruncat-o surorii mele înapoi. Mi l-a pasat şi pe
ultimul, l-am sărutat la nimereală, l-am arătat mulţimii, l-am aruncat înapoi.
Haita iar a aclamat veselă.
Am sărit de pe soclu. A Treia s-a apropiat şi le-a zis căţelandrilor:
— Daţi-i bineţe unchiului, uite, el este unchiul vostru.
Căţelandrii mi-au dat bineţe, hau-hau!, hau-hau!
I-am zis cu mare răceală surorii mele:
— Am auzit că au fost toţi vânduţi, aşa e?
Ea a spus mândră:
 — Sigur că da! De-abia ce i-am fătat, că cei dornici să-i cumpere se-
nghesuiau să spargă uşile. La urmă, jupâneasa mea i-a vândut secretarului
Ke din Târg-de-măgari, directorului Hu de la Biroul de Industrie şi Comerţ
şi directorului Tu, de la Departamentul de Igienă, fiecare pe 80 de mii.
— Nu o sută? am întrebat cu aceeaşi răceală.
— Au adus o sută, dar jupâneasa mea le-a dat înapoi douăzeci.
Jupâneasa mea nu e din ăia care au ochi numai pentru bani.
— Fir-ar mama ei, am zis eu, ce vânzare de câini mai e şi asta. E în
mod limpede o...
A Treia mi-a tăiat vorba cu un ţipăt ascuţit:
— Frate!
— Bine, tac, i-am zis pe voce joasă surorii mele, adresându-mă după
aceea haitei cu voce tare: La dans! La cântec! La băutură!
Un doberman cu urechi ascuţite, talie fină şi coadă cheală a venit cu
două sticle de bere în faţa mea şi le-a scos dopul cu o muşcătură; spuma a
ţâşnit vijelioasă, în timp ce mireasma de hamei a dat pe dinafară. „Domnule
preşedinte, vă invit la bere!“ Am înşfăcat sticla, ciocnind cu cea pe care o
ţinea el între labe.
— Toată pe gât! am zis amândoi.
Ne-am vârât sticlele în gură, ţinându-le cu amândouă labele din faţă,
şi le-am dat, gâl-gâl, pe gât. Câinii veneau fără întrerupere să bea în cinstea
mea şi nu refuzam pe nici unul, aşa că în spate mi s-a ridicat foarte repede o
grămadă de sticle goale de bere. O pekineză albă cu părul legat într-o codiţă
şi cu o fundă prinsă în jurul gâtului s-a rostogolit ca o minge până la mine,
în gură cu un cârnat de la Fabrica de Prelucrare a Cărnii. Corpul îi
răspândea mirosul simplu şi elegant de Chanel No 5, iar blana ei de un alb
imaculat era curată şi strălucitoare ca argintul.
—- Domnule preşedinte, s-a bâlbâit ea, domnule pre... preşedinte, vă
invit la cârnat.
A sfâşiat pachetul cu dinţişorii ei mărunţi şi mi-a întins cârnatul ţinut
cu două lăbuţe. L-am acceptat, am muşcat din el o bucăţică cât o castană de
mare şi l-am mestecat încet şi cu demnitate. Vicepreşedintele Ma a venit şi
el cu o sticlă de bere şi, după ce am ciocnit, m-a întrebat:
— Ce gust are cârnatul ăla?
— Bun, am zis eu.
— Fir-ar mama ei, le-am zis să tragă afară o cutie s-o gustăm, dar ei
au rostuit mai bine de douăzeci. Mâine, bătrânul Wei care e paznic la
depozit o să dea de mare bucluc, a zis vicepreşedintele Ma, nu fără mândrie.
— Domnule vicepreşedinte Ma, vreau să... să beau în cinstea...
dumneavoastră, a zis pekineza, încântătoare în naivitatea ei.
— Domnule preşedinte, ea este Marie, de-abia venită de la Beijing, a
spus Ma arătând spre pekineză.
— Cine e stăpânul tău?
Pekineza a zis grozăvindu-se:
— Stăpâna mea este una dintre cele patru mari frumuseţi din capitala
judeţului Gaomi, Gong Ziyi!
— Gong Ziyi?
— Şefa de la casa de oaspeţi!
— Aha, ea!
— Marie e deşteaptă şi ascuţită la minte şi se pricepe bine să-i
înţeleagă pe ceilalţi, eu zic să o punem secretară pentru domnul preşedinte,
a spus Ma pe un ton plin de subînţeles.
— Mai discutăm, am zis eu.
Atitudinea mea rece clar a fost o lovitură pentru Marie. I-a privit
pieziş pe câinii care beau nebuneşte şi mâncau hulpavi lângă fântână şi a
spus cu dispreţ:
— Voi, câinii din Gaomi, sunteţi prea sălbatici. Noi, cei din Beijing,
când organizăm un party la lumina lunii, totul e numai scânteieri de perle şi
comori, dans uşor şi muzică aleasă, toată lumea dansează, discută despre
artă, dacă se bea, se bea numai puţin vin roşu sau apă cu gheaţă, dacă se
mănâncă, se vâră în gură câte o bucăţică de cârnat cu scobitoarea, cu
plăcerea mâncării, nici gând să fim ca ei, ia uite-l pe individul acela cu
blana neagră şi labele albe...
Am văzut un câine de-al locului care şedea într-o parte, cu trei sticle
de bere, trei şunci şi o grămadă de usturoi în faţă. Lua câte o gură de bere,
rodea şi una de şuncă, iar după aceea apuca cu ghearele un căţel de usturoi
pe care şi-l arunca cu precizie în gură. Ca şi cum nu era nimeni lângă el,
scotea clefăieli foarte sonore, întru totul cufundat în încântarea mâncării.
Ceilalţi câţiva câini ai locului de lângă el deja se îmbătaseră, aşa că unii
urlau prelung cu faţa la cer, alţii scoteau râgâituri în serie, iar alţii se ţineau
de palavre şi vorbe-n vânt. Desigur că nutream o nemulţumire în privinţa
lor, însă nici nu puteam să rabd sentimentele mic-burgheze al pekinezei
Marie:
 — Trebuie să faci după obiceiul locului, când ai venit la Gaomi,
primul lucru pe care trebuie să-l faci e să înveţi să mănânci usturoi!
— Îîîîh! a ţipat ea exagerat, ustură rău, miroare rău!
Am ridicat capul şi m-am uitat la lună şi mi-am dat seama că nu mai
avem mult. Era început de vară, când zilele sunt lungi şi nopţile scurte, în
cel mult o oră, păsările aveau să se pună pe ciripit, iar cei care ies la
plimbare cu coliviile de păsări în mâini, precum şi cei care fac exerciţii cu
săbii ceremoniale, aveau să vină în piaţa Tianhua. L-am lovit uşor cu laba
pe umăr pe vicepreşedintele Ma şi i-am spus:
— Ridicăm şedinţa.
Ma a aruncat sticla de bere, şi-a înălţat gâtul şi a slobozit către lună un
fluierat ascuţit. Câinii au aruncat alandala sticlele de bere dintre labe şi, beţi
sau nu, toţi s-au înviorat ca să-mi asculte ultimele cuvinte. M-am suit pe
soclu şi am spus:
— Reuniunea din această seară se încheie aici, în trei minute în piaţă
nu mai trebuie să fie picior de câine. Data viitoarei reuniuni urmează să fie
stabilită. Ridicăm şedinţa!
Vicepreşedintele Ma a mai scos un fluierat, iar acum câinii, trăgându-
şi burţile grele, au gonit nebuneşte în toate părţile. Cei ce băuseră zdravăn
mergeau în zigzag, ba rostogolindu-se, ba târându-se, dar nu cutezau să se
oprească nicio clipă. A Treia, împreună cu norvegianul ei, şi-a luat în bot
copiii ducându-i până la un cărucior de copii importat din Japonia, de
calitate excepţională, şi, unul împingând, celălalt trăgând, au plecat şi ei de
parcă zburau. Căţelandrii, în picioare şi sprijinindu-se cu lăbuţele de pereţii
căruciorului, erau aşa de însufleţiţi că ţipau ascuţit şi fără oprire. După trei
minute, piaţa cea plină de zarvă devenise o mare de acalmie, în care mai
rămăseseră doar sticlele de bere scânteietoare căzute şi răsturnate în toate
părţile, cârnaţii înmiresmaţi care nu fuseseră terminaţi, precum şi putoarea
uriaşă a urinei câtorva sute de câini. Am dat mulţumit din cap şi mi-am luat
rămas-bun de la vicepreşedintele Ma dând laba cu el.
M-am întors încetişor acasă şi am zărit-o în aripa de est pe soţia ta,
care încă mai cocea plăcinte acolo. Părea că dobândeşte bucurie şi liniştire
prin munca aceasta, iar pe faţă îi încolţise un zâmbet misterios. În arţarul
japonez, o vrabie s-a pus pe ciripit. După vreo zece minute, tot oraşul a fost
învăluit de ciripituri, luna s-a spălăcit treptat, iar zorile s-au pogorât
molcom pe pământ.
 CAPITOLUL 44
Jinlong doreşte să întemeieze un sat turistic; sentimentele lui Jiefang
se bizuie pe un binoclu
... Parcă citeam şi adnotam un document care avea legătură cu Jinlong
şi în care el explica cum doreşte să transforme satul Ximen într-un sat
turistic şi cultural care să îşi păstreze pe de-a-ntregul înfăţişarea din timpul
Revoluţiei Culturale. În raportul de fezabilitate scria cu mare subtilitate
dialectică: „Marea Revoluţie Culturală a distrus cultura, dar a întemeiat la
rându-i una“. Voia să vopsească din nou pe ziduri sloganele date jos, să
înalţe din nou megafoanele, să dureze din nou observatorul din vârful
caisului şi să construiască din nou cocinile Crescătoriei de porci din livada
de caisi care se surpaseră de la ploaie. Mai voia şi să amenajeze un teren de
golf în estul satului care să ocupe o suprafaţă de 5000 de mu - ţăranii care
aveau să-şi piardă astfel terenul arabil urmau să fie actori care să pună în
fapt în sat tot ce făceau în timpul Revoluţiei Culturale - să facă şedinţe de
combatere şi critică, să-i plimbe în paradă pe uliţe pe cei ce merg pe drumul
capitalist, să joace în opere revoluţionare model, să danseze dansul credinţei
etc. etc. Scria în raport că se pot de asemenea reproduce în număr mare
obiecte din timpul Revoluţiei Culturale, de pildă banderole, suliţe, insigne
cu preşedintele Mao, broşuri, afişe scrise cu caractere mari... În plus, turiştii
puteau fi invitaţi să participe la şedinţe amintind suferinţele trecute, să
privească piese amintind suferinţele trecute, să mănânce mâncare amintind
suferinţele trecute, să-i asculte pe ţăranii sărmani povestind despre vechea
societate... Scria aşa: „Doresc să transform curtea familiei Ximen într-un
muzeu al lucrului la individual, cu modele din ceară pentru Lan Lian,
măgarul său cu copită artificială şi taurul cu cornul retezat“. Mai scria în
raport: „Aceste activităţi cu o mare aromă postmodernă vor stârni sigur un
mare interes printre orăşeni şi străini, iar odată stârnit interesul, aceştia îşi
vor deschide larg băierile pungilor“. De asemenea: „După încheierea vizitei
în satul Revoluţiei Culturale, trebuie să-i ducem pe loc în societatea
hedonistă contemporană, cu desfrâul ei de muzică, femei şi alte plăceri ale
simţurilor“. Mâncat de ambiţie, voia să înghită tot pământul către est dintre
satul Ximen şi Limba de nisip a familiei Wu şi să construiască acolo un
teren de golf de clasă mondială şi un parc de distracţii care să reunească
absolut toate formele de distracţie existente pe lumea asta. Preconiza şi să
construiască, pe Limba de nisip a familiei Wu, un centru balnear asemenea
termelor din palatele vechii Rome şi un oraş cu cazinouri la fel de mare ca
Las Vegas; tot pe ostrov, voia să amenajeze un parc de sculpturi a căror
temă să fie marele război cutremurător şi înspăimântător dintre oameni şi
porci din urmă cu zece ani şi mai bine. Acest parc tematic urma să îi facă pe
oameni să reexamineze problema protecţiei mediului şi să fundamenteze
conceptul că absolut toate fiinţele sunt înzestrate cu inteligenţă; înfăptuirile
vierului care-şi dăduse viaţa în apele îngheţate ale râului ca să salveze copiii
aveau, bineînţeles, să fie mult reliefate. În raport se mai menţiona şi
construirea unui centru de întruniri şi expoziţii în care să se organizeze
anual o mare conferinţă dedicată animalelor de companie şi care să atragă
oaspeţi străini, ca şi capital străin...
Citindu-i cererea scrisă către departamentul de resort de la judeţ şi
raportul de fezabilitate atât de plin de afectare, citind şi comentariile extrem
de laudative adăugate de principalii conducători de la consiliul judeţean şi
de la prefectură, nu m-am putut abţine să nu scutur din cap şi să nu oftez.
Prin natura mea, sunt un om conservator. Iubesc mult pământul, îmi place
să simt odoarea de balegă, îmi face plăcere să trăiesc viaţa ţăranului de la
ţară şi nutresc mult respect pentru un ţăran de altădată cum e tata, pentru
care pământul a fost viaţa lui; în lumea de azi însă, asemenea oameni nu
mai pot ţine pasul cu tendinţele. În chip neaşteptat, mă mai şi îndrăgostisem
ca nebunul şi ca smintitul de o femeie şi de dragul ei îi spusesem soţiei că
vreau să divorţez; şi aceasta era ceva ca de altădată, nici ea deloc pe potrivă
cu timpurile. N-aveam cum să-mi exprim părerile cu privire la un asemenea
raport, aşa că am desenat doar un cerculeţ deasupra numelui meu. O
întrebare mi-a trecut deodată prin minte: din mâna cui a ieşit de fapt această
perdea de ceaţă şi fum, această ploaie de floricele bezmetice care era acest
raport? Faţa plină toată de un zâmbet rău a lui Mo Yan s-a ivit deodată la
fereastră. Surprins cum eram că faţa lui a putut apărea la fereastra mea de la
etajul doi, la mai bine de zece metri de sol, numai ce-am auzit hărmălaie pe
coridor. Am deschis în grabă mare uşa să văd ce se întâmplă şi uite-o pe
Hezuo cu un cuţit de bucătărie într-o mână şi târând o frânghie lungă-lungă
cu cealaltă, cu părui în neorânduială, cu sânge curgându-i pe la colţurile
gurii şi cu ochii goi, şchiopătând şi şontorogind înspre mine. Fiul meu, în
spate cu ghiozdanul, în mâini cu uscăţele răspândind căldură şi picurând
ulei, dar pe chip fără nicio expresie, urma în spatele ei. După el venea
dulăul cel puternic şi mare cât un viţel. De gâtul lui atârna sticla de apă
făcută din răşină folosită de fiul meu la şcoală, pe care era desenată o
imagine dintr-un desen animat; având agăţătoarea prea mare, la fiecare pas
sticla de apă i se ciocnea de genunchi...
Am scos un strigăt înspăimântat şi m-am trezit din vis. Am descoperit
că dormeam îmbrăcat pe sofa, cu fruntea acoperită de broboane reci de
transpiraţie şi cu inima cu totul şi cu totul goală. Efectele secundare ale
somniferelor mă făceau să mă simt amorţit, în timp ce razele soarelui în zori
săgetând prin fereastră îmi înţepau ochii, îndurerându-i. M-am zbătut să mă
pun în picioare, m-am spălat la nimereală puţin pe faţă, m-am uitat la ceasul
electronic de pe perete - era deja şase şi jumătate. A sunat telefonul şi am
răspuns. Tăcere. N-am cutezat să mă pun nechibzuit pe vorbit, am aşteptat,
zbuciumat, vocea celuilalt.
— Eu sunt, a zis ea înecată în plâns, n-am dormit toată noaptea.
— Linişteşte-te, sunt bine.
— Îţi aduc ceva de mâncare.
— În niciun caz să nu vii, am zis, nu că mi-e mie frică de ceva, aş sta
şi cu megafonul în mână pe acoperiş spunând că te iubesc, dar aşa
consecinţele ar fi cu neputinţă de închipuit.
— Pricep.
— În următoarele zile, trebuie să ne vedem mai puţin, să n-o lăsăm să
strângă dovezi.
— Pricep, îmi pare rău pentru ea.
— În niciun caz să nu te gândeşti aşa, nelegiuirea, dacă-i vreuna, eu
am săvârşit-o. Şi, dacă mai pui că şi Engels a zis că o căsătorie fară iubire e
cea mai mare imoralitate, n-avem nici unii nicio vină.
— Îţi cumpăr nişte pâinici şi ţi le las la recepţie, bine?
— În niciun caz să nu vii, am zis, stai liniştită, dacă nu flămânzesc
râmele din pământ, n-o să flămânzesc nici eu. Orice-o fi mai încolo, acum
tot sunt subprefect, mă duc la casa de oaspeţi să mănânc, acolo sunt de
toate.
— Tare-aş vrea să te văd.
— Şi eu pe tine. Când te duci mai târziu la lucru, să-ţi întorci în
poarta librăriei faţa spre fereastra mea şi aşa am să te văd.
— Tu da, dar eu nu.
— O să mă simţi, da, da, iubita mea, Chunmiao, Chunmiao a mea...
Nu m-am dus la casa de oaspeţi să mănânc. De când avusesem relaţii
carnale cu ea, mă simţeam ca o broască îndrăgostită, n-aveam poftă de
mâncare, eram tot doar fervoare izvorând în flux continuu şi fără
întrerupere. Chiar şi fără poftă de mâncare, tot trebuia să mănânc. Am găsit
prostioarele alea de tot soiul pe care le adusese ea de mâncare şi-am luat la
nimereală câteva guri. Nu ştiu ce gust aveau, ştiam doar că pot produce
căldură şi oferi hrană, prelungindu-mi astfel viaţa.
M-am trântit cu binoclul în mână pe pervaz, începând să-mi fac
temele cu care deja mă obişnuisem. Aveam în minte un orar precis. În
partea de sud a capitalei nu exista încă nicio clădire înaltă, puteai vedea
departe, şi dacă voiam, puteam să-mi aduc aproape feţele bătrânilor care
făceau exerciţii fizice în zori în piaţa Tianhua. Am aţintit mai întâi binoclul
asupra uliţei Tianhua. La numărul unu, era casa mea. Poarta era închisă. Pe
ea se aflau desenate imaginile şi vorbele scrise cu creta de duşmanii fiului
meu. În stânga era desenat un băiat care rânjea dezvelindu-şi dinţii, cu
jumătate de faţă zugrăvită în alb şi jumătate lăsată necolorată, cu nişte mâini
subţiri ridicate spre creştetul capului, de parcă s-ar fi predat şi, între
picioarele subţiri şi depărtate, cu un organ genital disproporţionat de mare
sub care era desenată o linie albă care mergea până în josul porţii - era
vorba, hotărât, de urină. Pe scândura din dreapta a porţii era desenată o
fetiţă cu ochii mari ca nişte clopoţei, gura rânjită ca secera lunii şi două
codiţe răsucindu-i-se în sus pe cap. Şi ea avea braţele subţiri ridicate
deasupra umerilor şi picioarele la fel de subţiri şi tot depărtate, cu o linie
albă desenată tot aşa până în josul porţii. În stânga desenului care-l înfăţişa
pe băiat se aflau trei caractere mari, strâmbe şi contorsionate - „Lan
Kaifang“; în dreapta celui ce o înfăţişa pe fetiţă, se găseau alte trei, la fel de
mari, de strâmbe şi de contorsionate - „Pang Fenghuang“. Am priceput ce
voia să spună autorul desenului. Fiul meu şi fiica lui Pang Kangmei erau
colegi, iar Pang Fenghuang era şefa clasei. În creier mi-au fulgerat una dupa
alta feţele lui Chunmiao, Pang Hu, Wang Leyun, Pang Kangmei, Chang
Tianhong şi Ximen Jinlong, iar inima mi s-a răzleţit, preschimbându-se într-
o grămadă de gunoi.
Am ridicat uşor lentilele şi uliţa Tianhua s-a micşorat pe neaşteptate,
în timp ce piaţa Tianhua mi-a apărut în faţa ochilor. Fântâna arteziană era
oprită; un stol de ciori înşfăcau mâncarea din jurul ei - ceva ce semăna cu
nişte rămăşiţe de cârnaţi. Nu le auzeam ciorilor croncăneala, dar ştiam că
croncăne. Doar ce se ridica una dintre ele în zbor cu mâncare în cioc, că alte
zece se repezeau asupra ei, cu tot curajul şi avântul. Se luau aşa la bătaie în
văzduh până se prefăceau într-un ghem, iar penele pe care şi le scoteau cu
ciocurile pluteau în aer aşa cum face cenuşa banilor de hârtie arşi la
ceremoniile pentru morţi. Pe pământ se întindea de-a valma o mare de sticle
de bere, pentru care o femeie de la curăţenia oraşului, care purta o bonetă
albă şi mască de gură şi ţinea în mână un măturoi, se sfădea cu un moşneag
care strângea resturi într-un sac din piele de şarpe pe care-l târa după el.
Departamentul de curăţenie era sub oblăduirea mea şi ştiam că din
colectarea şi vânzarea deşeurilor muncitoarele îşi fac o importantă sursă de
venit, precum şi că dintre deşeuri cele mai profitabile erau sticlele de bere.
De fiecare dată când moşneagul băga o sticlă goală de bere în sac, femeia îl
ataca cu măturoiul, drept în faţă. Şi de fiecare dată când primea un măturoi,
moşneagul se ridica şi se repezea la ea cu o sticlă în mână, după care femeia
se punea pe fugă târând după ea măturoiul. Moşneagul n-o urmărea nici el
de-adevăratelea, se întorcea, se lăsa pe vine şi mai vâra în grabă câteva
sticle în sac. Atunci femeia se repezea iar, cu măturoiul ridicat. Scena mi-a
amintit de Lumea animalelor de la TV, cu moşneagul în rolul leului şi
femeia în cel al hienei.
Citisem într-o povestire de-a lui băieţică de Mo Yan intitulată „Lună
plină“ o istorie despre câinii din capitala judeţului Gaomi care fac mare
şedinţă în piaţa Tianhua în fiecare noapte cu lună plină - oare sticlele de
bere şi şuncile ferfeniţite să fi rămas de la marea întrunire câinească?
Am coborât lentilele, iar binoclul a azvârlit afară piaţa Tianhua, ieşind
la iveală uliţa Tianhua. Inima mi-a zvâcnit brusc: apăruse Hezuo.
Împingând bicicleta, a coborât anevoios cele trei trepte de la poartă. Când a
întors capul să o încuie, a descoperit desenele de pe ea. A coborât iar
treptele, s-a iţit în stânga şi-n dreapta, după aceea a traversat strada, a smuls
cu o mână ace de pin şi-a-nceput să şteargă cu ea cu putere liniile făcute cu
creta. Nu-i vedeam faţa, dar ştiam sigur că tocmai ocărăşte. Liniile de cretă
au devenit nedesluşite. S-a suit pe bicicletă şi-a mers către nord câteva zeci
de metri, până când o întindere de case a adăpostit-o de privirea mea. Cum
trecuse noaptea de dinainte? Nu închisese un ochi toată noaptea sau dormise
adânc, ca de obicei? Nu ştiam. Deşi atâţia ani de zile nu o iubisem pe
femeia asta, era totuşi mama fiului meu şi era îndeaproape legată de mine.
Silueta ei a reapărut pe drumul care ducea direct la piaţa gării. Mergea pe
bicicletă, dar tot îi era greu să-şi menţină trupul într-o poziţie dreaptă. Rula
foarte iute, iar corpul i se zdruncina serios. I-am zărit faţa parcă acoperită de
un strat de funingine. Purta o cămaşă neagră, care avea pe piept un model
galben cu un phoenix. Ştiam că are multe haine - eu însumi, mânat de nu
ştiu ce impuls psihologic, îi cumpărasem o dată într-o călătorie
douăsprezece rochii; le îngropase însă pe toate pe fundul cuferelor.
Credeam că o să arunce un ochi spre fereastra biroului meu când avea să
treacă pe lângă prefectură, dar n-a lăcut-o, a gonit iute, cu ochii privind
drept înainte, în depărtare. Am oftat prelung, dându-mi seama că femeia
asta n-are să-mi dea cu niciun chip drumul cu uşurinţă; de vreme însă ce
primele salve fuseseră deja trase, războiul trebuia continuat până la capăt.
Am aţintit binoclul pe uşa casei. Uliţa Tianhua, deşi se numea „uliţă“,
era de fapt o stradă largă de câteva zeci de metri.
Toţi părinţii din sudul oraşului care aveau copiii la şcoala Fenghuang
treceau pe aici când şi-i duceau la şcoală. Era chiar ora de mers la şcoală,
aşa că uliţa se animase. Copiii din anii mari mergeau, majoritatea, pe
biciclete, mulţi dintre băieţi pe biciclete de munte cu pneuri groase, iar
fetele pe biciclete destul de tradiţionale. Băieţii stăteau cu partea din faţă a
corpului aproape întinsă pe bara bicicletei, cocoţându-şi în schimb fundul
sus de tot; se lipeau aşa de bicicletele fetelor sau o ţâşneau brusc printre
două biciclete de-ale acestora.
Fiul meu şi câinele lui au ieşit pe poartă. Mai întâi s-a strecurat afară
câinele, după aceea a ieşit şi fii-meu, cu corpul aplecat într-o parte. Doar a
crăpat puţin poarta, lucru deştept, pentru că pierdeai şi timp şi cheltuiai şi
multă energie ca să deschizi larg şi să închizi apoi poarta cea mare de fier. A
încuiat uşa, a sărit de pe prima treaptă direct pe stradă, iar după aceea au
pornit spre nord. Fii-meu parcă s-a salutat cu un băiat pe bicicletă, către
care şi câinele a lătrat de câteva ori. Au trecut prin dreptul coaforului
Tianhua, peste drum de care se afla o prăvălioară unde se făceau acvarii de
sticlă şi se vindeau şi tot felul de peşti ornamentali. Poarta prăvăliei era
către est, în bătaia razelor strălucitoare ale soarelui. Patronul era un bătrân
pensionar care fusese contabil la staţia de stocare şi transport al bumbacului
şi care îmbătrânise foarte frumos. Tocmai muta afară acvariu după acvariu
de peşti. Fiul meu şi câinele lui s-au lăsat pe vine în dreptul unui acvariu
dreptunghiular, privind concentraţi peştii aurii cu burţi mari care înotau
neîndemânatic înăuntru. Patronul a părut că-i zice ceva lui fii-meu, dar
acesta avea capul în jos, iar eu nu-i vedeam gura - poate a răspuns ceva,
poate nu.
Au continuat să meargă spre nord, până au ajuns la podul Tianhua.
Probabil că fii-meu a vrut să meargă pe sub pod, dar câinele l-a prins de
poalele hainei. Chiar era un câine bun şi credincios. S-au luat la sfadă, dar
până la urmă el n-avea cum să-i fie câinelui adversar. A cules totuşi de pe
jos o bucată de cărămidă şi a aruncat-o sub pod, stârnind o întindere de
spumă. Presupun că dăduse după nişte mormoloci. Un câine galben-
portocaliu a lătrat spre al meu şi a dat prietenos din coadă. Copertinele din
plastic verde ale pieţei ţărăneşti scânteiau şi răspândeau lumină în bătaia
soarelui. Fii-meu voia să se oprească aproape la fiecare prăvălie, dar câinele
îl apuca mereu de haină sau îl împungea în spatele genunchilor, grăbindu-l
din loc. Când au intrat pe uliţa Tianhua, au sporit viteza. În acel moment,
binoclul meu a început şi el să penduleze între uliţa Tianhua şi poarta
librăriei Xindian.
Fii-meu a dibuit o praştie în buzunarul pantalonilor şi a ochit o
păsărică dintr-un păr. Era în dreptul casei colegului meu, subprefectul Chen,
descendent al unui demnitar de pe vremea împăratului Guangxu din dinastia
Qing. Ramurile pline de flori ale părului ieşeau în afară peste ziduri, iar
păsărică aceea se afla pe una dintre ele. Pang Chunmiao a apărut căzând
parcă din cer la poarta librăriei Xinhua. Fiule, câine, nu mai pot să mă ocup
acum de voi.
Pang Chunmiao purta o rochie de un alb imaculat, şi nu că „în ochii
iubitului, ea e cea mai frumoasă“, dar chiar se ţinea cu totul dreaptă şi
graţioasă. Nu era dată cu nimic pe faţa ei cea curată, şi nici pudrată nu era,
iar mie mi s-a părut că simt mirosul curat şi proaspăt de săpun de santal şi
mirosul acela de pe corpul ei care mă făcea şi să mă prostesc, şi să mă-
mbăt, şi să devin nemuritor, şi să-mi găsesc pieirea. Faţa îi surâdea, ochii îi
erau lucitori, iar dinţii care i se întrezăreau puţin scânteiau lumini de
porţelan: se uita la mine, ştiind că mă uit la ea. Era ora de vârf, când toţi
mergeau la lucru; pe străzi era un du-te-vino de oameni şi maşini,
motocicletele scuipau fum negru tulind-o bezmetic pe trotuare, bicicletele
mergeau cu mare curaj şi nesăbuinţă pe contrasens, iar limuzinele claxonau
ţinându-se cu nasul pe sus. Simţeam de obicei o aversiune extremă faţă de
toate aceste lucruri, dar azi, în chip surprinzător, toate deveniseră frumoase.
A stat aşa întruna până când o colegă i-a deschis uşa şi de-abia apoi a
intrat. Înainte să pătrundă înăuntru şi-a apăsat degetele pe buze, azvârlind
sărutul spre mine. Ca un fluture, acesta a străbătut drumul, a zburat până la
fereastra mea, s-a învârtit în zbor în sus şi-n jos în faţa ei, iar după aceea a
zburat pe gura mea. Minunată fată, care în foc şi-n apă se aruncă de dragul
meu! şi nici eu n-am să şovăi, niciun pic!
 Secretara a adus o înştiinţare prin care eram solicitat să particip la
şedinţa comună din marea sală de şedinţe a consiliului judeţean, la care
urma să se discute întemeierea unei zone de dezvoltare turistică în satul
Ximen. La şedinţă participau membrii permanenţi ai consiliului, toţi
subprefecţii, toţi responsabilii de departament de la consiliu şi de la
prefectură precum şi directorii de la toate băncile. Mi-am dat seama că
Jinlong joacă tare, dar şi că ce îl aşteaptă în viitor, întocmai ca ce mă
aşteaptă şi pe mine în viitor, n-o să fie deloc numai flori proaspete şi
drumuri netede. Presimţeam că soarta amândurora va fi foarte tragică, dar
că niciunul dintre noi nu o să se oprească în acest punct. Din această
perspectivă, eram de-adevăratelea fraţi de suferinţă.
Înainte să-mi strâng documentele şi să ies din birou, am luat din nou
binoclul şi m-am trântit la fereastră. L-am văzut pe câinele lui fii-meu
conducând-o pe soţia mea, traversând cu ea strada şi ducând-o drept la
poarta librăriei Xinhua. Am citit cele câteva romane în care Mo Yan
vorbeşte de câini şi în care îi face pe aceştia să pară mai inteligenţi şi decât
oamenii. Întotdeauna îmi bătusem joc de scornelile şi făcăturile lui, însă
acum mă încredinţam că are dreptate.
 CAPITOLUL 45
Căţelul al Patrulea o urmăreşte pe Chunmiao după miros; Hezuo îşi
muşcă degetul şi scrie scrisoare cu sânge
Pe când mă apropiam cu fiul tău de şcoală, în poarta acesteia s-a oprit
încet-încet şi o limuzină argintie Toyota Crown. O fetiţă îmbrăcată superb s-
a strecurat afară din ea. Fiul tău i-a făcut cu mâna într-un fel foarte
occidental, zicând: „Hi, Pang Fenghuang!“ Fetiţa a făcut şi ea la fel cu
mâna: „Hi, Lan Kaifang!“ Au intrat umăr la umăr în şcoală.
Am condus cu privirea limuzina care s-a îndepărtat cu iuţeala
vântului. Mirosul lui Pang Kangmei s-a încolăcit în dreptul nasului meu. Un
miros asemenea celui de salcâm japonez proaspăt tăiat cu fierăstrăul fusese
odinioară mirosul ei de bază, dar acum acesta se amestecase cu mirosul de
bancnote proaspăt ieşite de sub tipar, de parfum franţuzesc, de modă de lux
şi de bijuterii rare şi preţioase. Am întors capul şi-am aruncat o privire curţii
sufocant de înguste a şcolii Fenghuang. Această şcoală renumită, dar serios
suprapopulată, semăna cu o colivie aurită ticsită de păsărele cu pene
minunat de frumoase. Elevii se încolonaseră pe micul teren de sport şi fixau
steagul care se înălţa încet-încet în acordurile imnului naţional.
Am traversat drumul, am cotit spre est, m-am dus spre nord şi-am
mers cu încetul către piaţa gării. În zori, soţia ta îmi aruncase patru plăcinte
cu ceapă. În faţa bunătăţii ei, nu mă răbdase inima să o dezamăgesc şi
mâncasem tot, iar acum plăcintele îmi îngreunau rău stomacul, părând să se
fi alcătuit acolo într-o cărămidă. Ogarul unguresc din curtea din spate a
Hotelului Bulevard mi-a adulmecat odoarea şi mi-a transmis complimentele
lui prin două ham-hamuri. Mi-era lene să-i răspund. Nu eram într-o
dispoziţie bună, presimţeam că avea să fie o zi dintre acelea care deranjează
şi bezmeticesc minţile oamenilor şi ale câinilor. Şi chiar aşa a fost - până să
ajung eu în dreptul tigăii ei, soţia ta mi-a venit ea drept în faţă. Am lătrat de
două ori spre ea, spunându-i că fiul tău ajunsese cu bine la şcoală. A sărit
jos de pe bicicletă şi mi-a zis: „Al Patrulea, ai văzut tot, el vrea să ne lase“.
Am privit-o compătimitor şi m-am lipit de corpul ei, dând din coadă,
în semn de alinare. Deşi nu-mi plăcea mirosul rău de ulei de pe corpul ei,
era în fond stăpâna mea.
Proptindu-şi bicicleta, s-a aşezat pe bordură şi mi-a făcut semn să vin
în faţa ei. M-am supus. Salcâmii japonezi de la marginea drumului îşi
scuturaseră florile albe, acoperind tot pământul. Duhoarea care ieşea dintr-
un coş de gunoi din ceramică în formă de urs panda, care se afla nu departe
de noi, îmi asalta nările. Deseori, tractoare agricole cu trei roţi, trăgând
după ele remorci cu legume, se îndreptau spre sud scuturându-se nebuneşte
şi împroşcând fum negru, dar erau blocate la semafor de poliţişti. Traficul
oraşului chiar era în completă devălmăşie, numai ieri doi câini sfârşiseră
sub roţile maşinilor. Soţia ta m-a mângâiat pe nas şi mi-a zis: „Al Patrulea,
îmi întoarce spatele pentru că are pe cineva. Am simţit pe el miros de
femeie. Nasul tău e mai ager ca al meu, hotărât că l-ai adulmecat şi tu“. Din
geanta neagră cu marginile jupuite aşezată în portbagajul bicicletei a dibuit
o hârtie albă, iar când a desfăcut-o, din ea au apărut două fire lungi-lungi de
păr, pe care ea mi le-a apropiat de nas, spunând: „Ea e, le-am găsit pe
hainele pe care le-a lăsat acasă. Căţelule, ajută-mă s-o găsesc“. A strâns
firele, s-a apăsat cu mâinile în bordură, s-a ridicat în picioare şi mi-a spus:
„Al Patrulea, ajută-mă s-o găsesc“. Am văzut că ochii i se umeziseră, dar
arunca din ei flăcări.
Nu am ezitat, era vorba de datorie. În fapt, nu trebuia deloc să
adulmec cele două fire de păr ca să ştiu pe cine să caut. Tropăiam în faţă cu
mare încetineală, căutând dâra aceea de miros asemenea unui tăiţel lung.
Soţia ta mă urma pe bicicletă. Din pricina handicapului, pentru ea era bine
să pedaleze repede, când pedala încet, îi era foarte greu să-şi păstreze
echilibrul.
Când am ajuns la poarta librăriei Xinhua, am ezitat. Mirosul cel
frumos al lui Pang Chunmei mă făcea să simt o infinită bunăvoinţă în
privinţa ei, însă văzând cum mergea şovâlc-şovâlc soţia ta, m-am hotărât.
Eram câine, trebuia să mă arăt credincios stăpânului. Am lătrat de două ori
spre uşa librăriei Xinhua. Soţia ta a deschis uşa, lăsându-mă să intru. Am
lătrat de două ori înspre Pang Chunmiao, care tocmai ştergea tejgheaua cu o
cârpă umedă, iar apoi mi-am plecat capul - nu puteam să-i înfrunt privirea.
— Cum să fie ea? m-a întrebat soţia ta. Am scos un schelălăit mărunt
şi tânguitor. Soţia ta şi-a ridicat capul şi a fixat cu privirea faţa îmbujorată a
lui Pang Chunmiao, iar apoi a zis, îndurerată, deznădăjduită, dar şi
neîncrezătoare: Cum să fii tu? De ce să fii tu?
În acel moment, cele două vânzătoare de vârstă mijlocie ne-au aruncat
priviri bănuitoare, iar cea roşie la faţă şi din gura căreia ieşea miros de
doufu fermentat şi de ceapă a rostit mustrătoare:
— Câinele, afară!
 Cealaltă, din fundul căreia se răspândea miros de cremă hemoroidală,
a zis încetişor:
— Nu e câinele prefectului Lan? Uite, e soţia lui...
Soţia ta şi-a întors capul şi le-a ţintuit cu duşmănie, iar ele şi-au plecat
grăbite capetele. A zis apoi cu voce tare spre Pang Chunmiao:
— Ieşi o clipă, învăţătoarea lui fi-miu mi-a zis să vin să te caut!
A deschis apoi uşa, lăsându-mă mai întâi pe mine să ies, iar după
aceea ieşind şi ea, cu corpul aplecat într-o parte. N-a întors capul, s-a dus
până la bicicletă, a desfăcut lacătul şi, împingând-o, a mers de-a lungul
drumului ţinând-o înspre est. Eu o urmam îndeaproape. Am auzit sunetul
uşii de la librăria Xinhua. Nu era nevoie să întorc capul pentru a şti că Pang
Chunmiao venea după noi - mirosul îi devenise şi mai intens din pricina
încordării.
În faţa magazinului de desfacere şi vânzări en-gros pentru sosul de
ardei „Roşu“, soţia ta s-a oprit. M-am aşezat pe labe lângă ea, cu faţa la
firma uriaş de mare de pe faţada magazinului. O femeie cu gura roşie larg
deschisă zâmbea spre mine, în mână cu o sticlă de sos de ardei. Zâmbetul ei
era extrem de nenatural - avea exact expresia celui care, după ce a mâncat
ardei iute, simte şi durere, dar şi că şi-a satisfăcut pofta. „Sosul Roşu de-
ardei roş, Vine de la moşi-strămoşi. E şi bun, şi sănătos, Cu miros frumos-
frumos!“ Mi-am amintit de tibetanul care din nefericire decedase şi inima
mi-a fost cuprinsă de o uşoară mâhnire. Soţia ta s-a sprijinit cu amândouă
mâinile de trunchiul unui arţar japonez de la marginea drumului, cu
picioarele tresăltându-i uşurel. Pang Chunmiao s-a apropiat şovăitoare şi s-a
oprit la o distanţă de trei metri de soţia ta. Nevastă-ta ţintuia cu privirea
scoarţa copacului, Pang Chunmiao ţintuia pământul de sub picioare. Eu o
ţintuiam cu ochiul stâng pe nevastă-ta şi cu dreptul pe Chunmiao.
— Când noi am venit la Fabrica de Prelucrare a Bumbacului, tu n-
aveai decât şase ani. Suntem mai mari decât tine cu exact douăzeci de ani,
nu suntem din aceeaşi generaţie.
Câinele cu blana gălbuie care o conducea pe artista oarbă Mao
Feiying a trecut printre noi. Acest câine pentru orbi nu participa niciodată la
seratele noastre sub clar de lună, însă devotamentul şi credinţa pe care i le
arăta stăpânei sale îi câştigaseră respectul tuturor câinilor. Artista ducea în
spate geanta în care avea un huqin, iar în mână ţinea o curea de piele legată
de zgarda câinelui. Corpul i se înălţa uşor către spate, capul şi-l ţinea oblic,
de parcă asculta ceva, iar la mers şontâcăia puţin.
 — Hotărât că el te-a amăgit, a zis nevastă-ta. E bărbat însurat, tu eşti
fecioară nepângărită. E un iresponsabil, lup în haină de om, îţi face rău. A
întors faţa, s-a sprijinit cu umerii de copac şi a ţintuit-o cu o privire sinistră:
Are jumătate de faţă albastră, e trei părţi om şi şapte părţi drac, dacă te
însoţeşti cu el, eşti floare vârâtă în balegă de vacă!
Două maşini de poliţie cu sirenele pornite au gonit înspre noi zburând
pe bulevard, în timp ce trecătorii le priveau printre gene.
— I-am spus deja, doar moartă o să divorţeze el de mine, a spus
indignată nevastă-ta. Eşti un om luminat, taică-tău, maică-ta, soră-ta sunt
toţi personaje în văzul lumii, când o să se afle treaba dintre tine şi el, n-o să
aibă cum să-şi ferească obrazul. Mie nu-mi pasă, obrazul uneia făr’ de-o
bucă nu face doi bani, dacă mă provoacă cineva, mi-l crestez singură, că nu-
mi trebuie!
Copiii de la grădiniţa organizaţiilor aparţinătoare de prefectură tocmai
traversau strada, în faţă cu o educatoare, la spate cu alta, şi cu două alergând
înainte şi înapoi între ele, strigând, mai tare sau mai încet, fără întrerupere.
Maşinile s-au oprit toate ca să-i lase să treacă.
— Lasă-l, du-te şi îndrăgosteşte-te, mărită-te, fă copii, îţi promit că n-
am să-ţi stric reputaţia! Eu, Huang Hezuo, sunt om urât şi cu soartă
măruntă, dar vorbele mele stau în picioare! S-a şters cu dosul palmei drepte
la ochi, după aceea şi-a vârât arătătorul în gură, iar muşchii feţei i s-au
încordat; şi-a tras apoi degetul din gură, iar eu am adulmecat numaidecât
mirosul sângelui care i se prelingea din vârful lui. A ridicat arătătorul şi a
scris pe scoarţa lucioasă a arţarului japonez trei caractere însângerate, cu
punctuleţe şi linioare lipsă: „Lasă-l!“ Pang Chunmiao a scos un geamăt, şi-a
acoperit gura, s-a răsucit şi-a alergat hurducându-se înapoi. Alerga câţiva
paşi, apoi mergea câţiva paşi, după aceea alerga din noi câţiva paşi şi iar
mergea câţiva paşi. Semăna foarte bine cu felul în care ne mişcăm noi,
câinii. Mâinile nu şi le-a dat nicio clipă la o parte din dreptul gurii. Am
condus-o cu o privire tristă şi plină de jale. Nu a intrat pe poarta librăriei
Xinhua, ci a cotit-o pe o uliţă de alături. Era vorba de Uliţa Presei de Ulei,
unde îşi aveau reşedinţa cei ce făceau ulei de susan. Unul dintre preşedinţii
noştri de filială locuia acolo, şi pentru că mânca adesea ulei de susan, avea
blana din cale-afară de mătăsoasă.
Când am văzut faţa palidă a nevesti-tii, prin inimă mi-a trecut un fior
îngheţat. Ştiam prea bine că Pang Chunmiao, feţişoara asta cu caş la gură,
nu-i putea fi adversar nevesti-tii. Şi ei îi era greu, lacrimile îi atârnau la
colţurile ochilor dând să-i cadă, dar fără să-i cadă. Mă gândeam că ar trebui
să mergem, dar ea n-a plecat. Încă îi curgea sânge din deget, şi nu putea fi
irosit. A completat cu răbdare cu sângele ăsta liniuţele lipsă din caracterele
cele însângerate, desenând din nou locurile unde acestea erau neclare şi
nedesluşite.
Tot mai avea nişte sânge, aşa că a adăugat sub ele un semn de
exclamaţie. Tot mai avea, aşa că a mai adăugat unul. Şi încă unul.
„Lasă-l!!!“
Era deja o imagine care-ţi capta întru totul privirile. Nevastă-ta părea
că mai are şi altele de spus, dar dacă ar mai fi scris ceva, clar ar fi însemnat
să strice o treabă bună ca s-o facă şi mai bună. Şi-a vânturat ce şi-a vânturat
degetul, şi l-a băgat în gură şi şi l-a supt, iar după aceea şi-a băgat mâna
stângă sub guler şi şi-a smuls de pe omoplatul stâng o compresă analgezică,
cu care şi-a înfăşurat degetul. Şi-o lipise de-abia în zori şi încă mai avea
aderenţă, aşa că a înfăşurat-o în jurul degetului fără niciun efort.
A măsurat încă o dată cu conştiinciozitate semnul scris cu sânge, care
în acelaşi timp era şi o scrisoare de îndemn, dar şi una de avertisment către
Pang Chunmiao, iar pe faţă i s-a ivit un zâmbet de mulţumire. Împingând
bicicleta, a mers spre răsărit de-a lungul străzii; eu o urmam, păstrându-mă
la o distanţă de trei metri. Întorcea deseori capul să se uite la copac, de
parcă-i era frică să nu vină cineva să mâzgălească acolo.
La semafor, am aşteptat să se facă verde ca să traversăm, şi iarăşi am
traversat dârdâind din toate încheieturile. Asta pentru că foarte multor
oameni îmbrăcaţi cu geci de piele şi călare pe motociclete cu ataş li se rupea
de semafor, pentru că numeroase limuzine de lux nu acceptau limitările
semafoarelor, şi pentru că numai ce apăruse „gaşca Hondelor nervoase“,
formată din tineri de cam 18 ani, călare pe Honde monocolore şi care intrau
cu ele anume în câini - după ce-i răsturnau, de teamă că nu i-au omorât,
treceau peste ei tăvălug încoace şi-ncolo, până când ficaţii şi maţele câinilor
se întindeau pe asfalt; de-abia apoi plecau fluierând şi iute ca vântul. De ce
aveau aşa mare duşmănie pe câini mi-am stors creierii şi tot n-am izbutit să-
mi dau seama.
 CAPITOLUL 46
Huang Hezuo face jurământ să-şi sperie tontul de soţ; Hong Taiyue
reuneşte masele şi face tărăboi la judeţ
... Şedinţa comună care a discutat proiectul nebunesc al lui Jinlong a
durat fără întrerupere până la 12. Fostul secretar al consiliului judeţean, Jin
Bian - tânărul meşter care-l potcovise cândva pe măgarul cel negru al tatii -,
fusese promovat la funcţia de vicepreşedinte al Marii Adunări Orăşeneşti,
iar hotărârea ca Pang Kangmei să îi preia funcţia fusese deja luată. Era fiică
de erou, avea facultate, experienţă în munca de bază şi doar 40 de ani, arăta
şi se purta cu totul respectabil, printre cei de deasupra avea admiratori,
printre cei de dedesubt avea sprijin, îndeplinea pe de-a-ntregul toate
condiţiile. La şedinţă, părţile s-au contrat fără răgaz, nici unii nevrând să se
lase; Pang Kangmei a avut însă ultimul cuvânt: „Se face!“ Investiţia iniţială
de 30 de milioane de yuani urma să fie rezolvată prin contribuţia tuturor
băncilor, iar după aceea urma să se alcătuiască un grup care să atragă capital
şi să aducă investiţii din ţară şi din străinătate.
În timpul şedinţei, am stat ca pe ghimpi şi, pretextând că merg la
toaletă, am fugit afară de multe, multe ori ca să dau telefon la librăria
Xinhua. Pang Kangmei mă ţintuia cu priviri ascuţite. Eu zâmbeam
înlăcrimat, arătam spre burtă şi mă eschivam.
Am sunat de trei ori la librăria Xinhua. A treia oară, una dintre femei,
cea cu glasul aspru, mi-a spus cu mare indignare:
— Iarăşi tu? Nu mai suna, a chemat-o nevasta şchioapă a prefectului
Lan şi încă nu s-a întors.
Am sunat şi acasă, dar nu mi-a răspuns nimeni.
Pe scaunul din sala de şedinţe, parcă şedeam pe un grilaj încins. Faţa
trebuie să-mi fi fost foarte urâtă la vedere. În cap mi-au răsărit tot felul de
tablouri întristătoare, în care lucrul cel mai întristător era colţul izolat al
oraşului sau poate locul înţesat de oameni în care nevastă-mea o ucisese pe
Pang Chunmiao şi apoi se sinucisese. În acest moment, cadavrele le
fuseseră împresurate de cercuri-cercuri de oameni veniţi să se uite la
vânzoleală, iar sirenele maşinilor de poliţie slobozeau avertismente pline de
jale şi durere şi goneau într-acolo iute ca vântul şi ca gândul. Am furişat o
privire spre Pang Kangmei care, în mână cu un indicator, arăta spre schiţa
imaginată de Ximen Jinlong şi vorbea cu mare siguranţă de sine, în timp ce
eu mă gândeam, inert: Într-un minut, într-o secundă, acum, pe loc, scandalul
ăsta uriaş o să explodeze în sala de şedinţe ca o bombă a unui sinucigaş,
aruncând peste tot carne însângerată şi şrapnele...
Şedinţa a fost declarată închisă în sunetul aplauzelor pline de
înţelesuri complicate, iar eu, fără să-mi mai pese de nimic, m-am repezit
afară din sală. Am auzit pe cineva care a rostit tare în spatele meu, nu fără
maliţie: „Prefectul Lan pesemne că o fi făcut pe fundul nădragilor“.
M-am repezit spre maşina mea. Şoferul, Hu, a sărit în mare grabă
afară, dar nu l-am aşteptat să ocolească şi să-mi deschidă portiera, am
deschis-o eu şi m-am strecurat înăuntru.
— Dă-i drumul! i-am zis cu mare nerăbdare.
— Nu pot, a răspuns el neputincios.
Chiar nu putea. La indicaţiile şefului de la secţia administrativă,
maşinile fuseseră aranjate în ordine în funcţie de rang, cu Toyota Crown
argintie a lui Pang Kangmei ocupând prima poziţie şi stând neclintită pe
drum în faţa porticului clădirii administrative a consiliului judeţean. În
spatele Toyotei veneau în ordine Nissanul prefectului, Audiul negru al
preşedintelui Conferinţei Politice, cel alb al preşedintelui Adunării
Populare... Santana mea venea după locul al douăzecilea. Toate maşinile îşi
porniseră motoarele, care se învârteau regulat, scoţând zumzete după
zumzete. Unii se strecuraseră, la fel ca mine, în maşinile lor, alţii schimbau
încetişor câteva vorbe în dreptul porţii aşteptându-şi vehiculele, iar toţi o
aşteptau pe Pang Kangmei. Din holul clădirii a răsunat râsetul ei deschis, iar
eu de-abia m-am ţinut să nu i-l înhaţ, aşa cum înhaţi limba lungă a unui
cameleon, şi s-o trag de el afară din clădire. În sfârşit, a apărut. Purta un
taior albastru-safir, pe rever având prinsă o broşă care scânteia cu lumini
argintii. Conform spuselor proprii, toate bijuteriile ei erau false. Chunmiao
îmi spusese întâmplător că soră-sa putea umple o găleată cu bijuterii.
Chunmiao, femeie pe care-o iubesc ca pe carne din carnea mea şi sânge din
sângele meu, unde eşti? Când de-abia mă mai ţineam să nu mă dau jos din
maşină, să alerg afară pe poartă şi să mă pun pe fugă pe bulevard, Pang
Kangmei s-a strecurat şi ea în sfârşit în Toyota ei. Maşinile din coloană au
rulat înşiruite afară pe poartă, în timp ce paznicii dădeau salutul în poziţie
de drepţi, cu feţele încremenite. Coloana a cotit la dreapta când a ieşit pe
poartă, iar eu l-am întrebat în grabă pe Hu:
— Unde se duc?
 — La banchetul lui Ximen Jinlong. Hu mi-a înmânat o invitaţie roşie
imprimată cu auriu.
Mi-am amintit nelămurit că cineva îmi şoptise la ureche în timpul
şedinţei: „Ce mai stăm la discuţii? Banchetul de sărbătorire a reuşitei e deja
aranjat“. I-am zis în grabă mare şoferului:
— Fă stânga-mprejur.
— Încotro?
— Înapoi la birou.
Hu clar nu era prea dornic să facă asta. Ştiam că la asemenea banchete
nu numai că mâncau şi ei pe săturate, dar mai şi primeau şi câte un cadou.
Iar mâna largă a directorului Ximen Jinlong era binecunoscută în tot judeţul
Gaomi. Ca să-l consolez şi totodată ca să găsesc şi un pretext pentru
acţiunile mele, i-am spus:
— Tu trebuie că ştii relaţia dintre mine şi Ximen Jinlong.
Hu n-a suflat o vorbă, a pândit momentul să facă stânga-împrejur, iar
Santana s-a pus să ruleze drept către curtea cea mare a prefecturii. Era
tocmai ziua târgului de la bariera de sud, iar cei veniţi la el, pe biciclete,
tractoare, motociclete, cu căruţele sau pe jos, ţâşneau alandala pe
Bulevardul Poporului. Hu apăsa fără încetare pe claxon, dar tot nu putea
decât să urmeze fluxul vehiculelor şi să înainteze încet-încet.
— Ăştia de la circulaţie, fir-ar mama ei, s-au dus toţi să se măngească,
a ocărât pe înfundate Hu.
Nu l-am băgat în seamă, de unde tihnă în sufletul meu ca să-mi pese
de măngeala ălora de la circulaţie? Maşina s-a apropiat într-un sfârşit de
poarta prefecturii. O ceată de oameni, parcă ieşită din pământ, mi-a
împresurat Santana.
Am văzut câteva bătrâne îmbrăcate în haine ponosite cum se aşază în
fund în faţa maşinii şi lovesc cu amândouă mâinile de pământ, punându-se
pe un bocet fără lacrimi. Câţiva bărbaţi de vârstă mijlocie, au desfăşurat ca
prin farmec câteva fâşii de pânză pe care stăteau scrise câteva cuvinte:
„Daţi-ne înapoi pământul!“, „Jos demnitarii lacomi şi corupţi!“ Am văzut
mai bine de zece oameni cum se lasă în genunchi în spatele bătrânelor care
plângeau şi se dădeau cu capul de pământ şi ridică deasupra capetelor pânze
acoperite de caractere. Am mai văzut şi cum câţiva oameni aflaţi în spatele
maşinii şi de-a stânga şi de-a dreapta ei scot din sân foi de hârtie viu
colorate pe care le împrăştie spre mulţime. Erau bine antrenaţi, asemenea
gărzilor roşii de pe vremea Revoluţiei Culturale sau precum profesioniştii
care împrăştie bani de hârtie la funeraliile de la ţară. Mulţimea a ţâşnit
precum torenţii, prinzându-mi maşina la mijloc. Sătenilor, l-aţi împresurat
tocmai pe ăla pe care aveţi cel mai puţin de ce să-l împresuraţi! L-am văzut
pe Hong Taiyue, cu părul alb ca zăpada, cum vine, rezemat de doi tineri, din
spatele cedrului de pe latura de est a porţii înspre maşina mea şi cum
rămâne în picioare în faţa ei, în mijlocul ţăranilor în genunchi şi al
bătrânelor care stau pe jos. Acolo se găsea un loc liber, mare cât o roată de
moară, care evident fusese rezervat pentru el. Ceata asta de petiţionari era
bine organizată şi plănuise bine lucrurile. Conducătorul ei era, fireşte, Hong
Taiyue. El, care se crampona fanatic de marea colectivizare a comunelor
populare, şi tata, care continuase cu încăpăţânare să se gospodărească
individual, erau cei doi ciudaţi ai ţinutului Gaomi de nord-est, care săgetau
în toate părţile raze strălucitoare precum două becuri uriaş de mari şi se
înălţau sus de tot în văzduh ca un steag cu două feţe, una neagră şi una
roşie. A dibuit prin buzunarul de la spate, şi-a scos osul de bou, deja
îngălbenit, pe marginile căruia erau înşiruite nouă inele de aramă, l-a
ridicat, l-a coborât şi l-a legănat cu extrem de mare iscusinţă, făcându-l să
scoată un hualala-hualala ritmic. Osul de bou era un important obiect de
recuzită din istoria lui glorioasă, aşa cum e pentru soldat sabia cu care a
tăiat capul unui duşman. Legănatul osului aceluia era specialitatea lui. A
început:

Hualanglang, hualala,
Eu bat osul şi-o să zic din gura mea.
Şi de ce vreau eu să spun?
De sminteală - pe Jinlong la loc îl pun...

Şi mai mulţi oameni s-au apropiat înghesuindu-se, în şuvoaie de

zgomote, cu zarvă mare, care deodată s-a potolit.

La noi în Gaomi, la noi în judeţ,

Se află Ximen, un sat chiar semeţ,
Aici, în livada-i cu pământ bogat,
Porci s-au crescut, de nume-a căpătat,
Vite şi grâne, belşug de nutreţ,
Linia revoluţionară Mao făcea viitorul măreţ.
 În acest punct, Hong Taiyue şi-a azvârlit brusc osul în aer, iar după
aceea s-a răsucit pe negândite şi le-a arătat oamenilor limpede cum îl prinde
pe la spate, cu precizie şi iscusinţă. În acest răstimp, osul răsuna fără
întrerupere, de parcă ar fi fost o făptură vie. „Bineee!“ Uralele au răsunat pe
neaşteptate, urmate de aplauze amestecate şi bezmetice. Cu o expresie
deodată schimbată pe chip, Hong a continuat să facă pomelnicul relelor:

Moşierul din sat, om prea cumplit,

O javră, un lup hrăpăreţ a lăsat după ce-a murit,
Un băieţică, un ăla, Jinlong e numit,
De mic să se prefacă a fost foarte iscusit
S-a dat progresist, la Tineret a intrat,
S-a dat progresist, în Partid s-a băgat,
A pus mâna pe putere, secretar l-au numit,
Cu ură împotrivă-ne-a făcut plan smintit.
A-mpărţit pământuri, la individual iar le-a dat,
Averea colectivei c-o mână a măturat.
Le-a dat jos tichia la rău, la bogat,
Toţi duşmanii atuncea mult s-au bucurat.
Spunând toate astea, mult m-am întristat,
Obrazul de lacrimi tot îmi e scăldat.

A aruncat în sus osul şi l-a prins cu dreapta, în timp ce cu stânga şi-a

şters o lacrimă de la ochiul stâng; l-a aruncat din nou în sus, l-a prins cu
stânga, iar cu dreapta şi-a şters o lacrimă de la ochiul drept. Osul de bou îi
sălta dintr-o mână într-alta de parcă era o nevăstuică albă. Aplauzele erau
furtunoase. Indistinct, s-a auzit şi sunetul unei maşini de poliţie. Hong
Taiyue a continuat şi mai indignat să facă pomelnicul relelor:

În ziua de azi cu vorb-am venit

Să zic de urzeala-i, de plan nenorocit.
Vrea pe săteni să-i alunge din sat
Şi satul să-l facă loc de preumblat.
Să-l dărâme pe tot, să-l pună pe foc
Casă de joc şi tractir, stadion şi băi să pună în loc.
Iar din satul Ximen cel socialist
Să facă parc de distracţii capitalist.
Tovarăşi, săteni, cu gându-i de gândit,
 Războiul de clasă nu trebuie pornit?
Ximen Jinlong nu trebuie strivit?
Ce dacă-i bogat şi spetele-i sunt tari,
Ce dacă frăţiorul Jiefang e printre demnitari?
Puterea ni-i mare dacă ne unim,
Reacţionarii, pe toţi îi urnim,
Pe toţi îi urnim...

Privitorii s-au pus pe vociferări şi huiduieli - unii ocărau, alţii râdeau,

alţii tropăiau, alţii săreau, încâlcindu-se într-un ghem în faţa prefecturii.
Iniţial vrusesem să găsesc o ocazie potrivită, să cobor din maşină şi, în
temeiul relaţiei noastre apropiate de consăteni, să-i îndemn să plece. Însă în
poezeaua sa, Hong Taiyue mă făcuse deja proptea pentru Jinlong. Dacă
ieşeam şi înfruntam mulţimea asta incitată, consecinţele ar fi fost cu
neputinţă de închipuit. Mi-am pus ochelarii de soare, mi-am acoperit faţa şi
m-am iţit în spate, cu nădejdea că poliţia o să vină repede să mă
despresoare. Am văz;ut mai bine de zece poliţişti fluturându-şi bastoanele şi
orăcăind în afara - de fapt şi înăuntrul - mulţimii. Oamenii care ţâşneau într-
acolo fără întrempere i-au înconjurat însă şi pe poliţişti.
Mi-am îndreptat ochelarii, am găsit o şapcă albastră şi mi-am îndesat-
o pe cap, căutând pe cât cu putinţă să-mi ascund jumătatea albastră de faţă,
iar apoi am deschis portiera.
— Tovarăşe prefect, să nu care cumva să vă daţi jos! a strigat
înspăimântat Hu.
M-am strecurat afară şi m-am repezit înainte, aplecat de şale. Un
picior s-a întins înaintea mea şi mi-a pus piedică şi uite aşa am ajuns lat la
pământ. Ochelarilor li s-au rupt ramele, şapca mi-a zburat într-o parte. Faţa
mi s-a atins de cimentul pe care soarele de amiază îl încinsese de clocotea,
iar buzele şi nasul au început să mă doară. O stare de deznădejde
nemăsurată a pus stăpânire pe mine - dacă o să mor aşa, o să se simplifice
toate, foarte probabil o să se spună că am murit la datorie -, dar m-am
gândit la Chunmiao, nu se poate să mor aşa fără să o mai văd o dată, şi dacă
a murit, tot vreau să-i văd cadavrul. M-am căţărat în picioare şi numaidecât
au răsunat din toate părţile zbierete asemenea unor bubuituri de tunet.
— Lan Jiefang, Faţă-Albastră! El e propteaua lui Ximen Jinlong!
— Prindeţi-l, nu-l lăsaţi să fugă!
 În faţa ochilor mi-a trecut un val de negură, apoi unul de lumină;
feţele celor din jur s-au contorsionat asemenea potcoavelor de cal de-abia
stinse în apă, scânteind cu raze albastre ca fierul. Am simţit cum braţele îmi
sunt prinse şi răsucite la spate. În nări simţeam ceva cald-cald şi care mă
mânca, de parcă două râme mi se târâseră sus pe buze. Unii îmi dădeau cu
genunchii în fund, alţii îmi trăgeau câte un şut peste pulpe, iar unul mi-a
troscănit şi un pumn crunt în spinare. Am văzut cum sângele îmi curge din
nas pe ciment, strop cu strop şi picătură cu picătură, şi cum se preschimbă
numaidecât într-un fum negru.
— Jiefang, chiar tu eşti? am auzit o voce cunoscută răsunând în faţă.
M-am calmat pe dată şi-am putut să-mi fac capul cel ameţit să se
gândească şi ochii cei împăienjeniţi să vadă. Am zărit limpede faţa lui Hong
Taiyue, pe care se citea amărăciune mare şi vrajbă adâncă. În chip cu totul
de neînţeles, nasul mi-a zvâcnit, orbitele ochilor mi s-au încălzit şi m-au
podidit lacrimile; asemenea celui ce întâlneşte un apropiat când se află în
primejdie, am zis, înecându-mă în plâns:
— Unchiule, daţi-mi drumul...
— Daţi-i drumul, daţi-i drumul... l-am auzit pe Hong Taiyue cum îi
îndeamnă şi l-am şi văzut cum îi îndeamnă, fluturând din osul de bou aşa
cum dirijorul flutură din baghetă. Trebuie să purtăm luptă cu vorbele, nu
luptă cu armele! Jiefang, eşti prefect, esti părintele nostru, trebuie să iei o
hotărâre în privinţa noastră, a celor din satul Ximen, nu se poate să-l laşi pe
Ximen Jinlong să facă de capul lui fărădelegi. Şi tatăl tău a vrut să vină să
facă petiţie, dar s-a îmbolnăvit mama ta şi n-a putut.
— Unchiule Hong, eu şi Jinlong om fi fraţi vitregi, dar de mici nu
suntem la fel la fire, iar dumneata ştii limpede asta, am zis eu, ştergându-mi
sângele din nas. Şi eu mă opun planului lui. Daţi-mi drumul!
— Aţi auzit, a zis Hong fâlfâindu-şi osul, prefectul Lan ne sprijină!
— Am să reprezint opiniile voastre în faţa celor de sus, dar acum
plecaţi la iuţeală de aici, am spus eu cu severitate croindu-mi drum printre
cei din faţă, ce faceţi acum e ilegal!
— Nu-l lăsaţi să plece, să ne scrie garanţie!
Am simţit pe negândite cum focul mâniei îmi cuprinde inima. Am
întins mâna, am înhăţat osul de bou al lui Hong Taiyue şi-am început să-l
flutur de parcă aş fi fluturat un satâr; oamenii care-mi stăteau în faţă s-au
dat la o parte care mai de care din drumul meu, însă osul tot l-a pocnit pe
unul pe umăr iar pe altul în cap. Cineva a strigat: „Prefectul dă în oameni!“
Dau în oameni, bine, dau în oameni, săvârşesc greşeală, bine, săvârşesc
greşeală, pentru unul ca mine, ce atât greşeală-negreşeală, ce atâta prefect-
neprefect, ia căraţi-vă voi de aici! Mi-am croit cu osul drum prin mulţime,
m-am repezit afară din cercul care mă împresurase, am pătruns în clădirea
prefecturii şi m-am repezit la etajul doi urcând câte trei trepte odată şi
revenind astfel în birou. Am văzut pe fereastră întinderea de capete
lucitoare din dreptul porţii, s-au auzit şi nişte zgomote înăbuşite şi s-a
răspândit plutind şi o ceaţă rozalie; mi-am dat seama că poliţia n-avusese de
ales şi lansase gaze lacrimogene. Oamenii erau cuprinşi de tumult, dar eu
am aruncat osul şi-am închis fereastra - cele de afară n-aveau pe moment
legătură cu mine. Nu eram un cadru bun, îmi păsa de problemele personale
cu mult mai mult decât îmi păsa de suferinţele oamenilor, ba chiar îmi
găseam oarecare bucurie în necazul la care avea să ducă petiţia lor ilegală -
Pang Kangmei şi ai ei să rânduiască ei harababura asta. Am înşfăcat
telefonul, am sunat la librăria Xinhua, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am
sunat acasă şi mi-a răspuns cineva - fii-meu. Mânia cea mare mi-a dispărut
de îndată pe jumătate şi-am spus, căutând să fiu cât mai calm:
— Kaifang, dă-mi-o pe mama la telefon.
— Tată, de ce v-aţi certat? a întrebat el nemulţumit.
— Nimic, nimic, dă-mi-o la telefon.
— Nu-i acasă şi nici câinele n-a venit să mă ia. N-a făcut nici de
mâncare, mi-a lăsat doar un bileţel.
— Ce bileţel?
— Ţi-l citesc: „Kaifang, fă-ţi singur ceva de mâncare. Dacă sună tata,
zi-i să meargă la «Sosul Roşu» de pe Bulevardul Poporului să mă caute
acolo“. Ce înseamnă asta?
Nu i-am explicat, fiule, în acest moment n-am cum să-ţi explic. Am
lăsat receptorul jos, am măturat cu un ochi osul de bou de pe birou, simţind
indistinct că trebuie să iau ceva cu mine, deşi nu-mi trecea prin minte ce.
Am coborât zorit şi-am văzut marea devălmăşie de la poartă, cu oamenii
înghesuiţi ca sardelele, mirosul usturător ce-ţi înţepa nasul şi-ţi zgâria ochii,
precum şi tusea, sudălmile şi ţipetele ascuţite amestecate toate laolaltă.
Devălmăşia de aici se apropia de epilog, cea de unde mă duceam eu stătea
să înceapă. Mi-am acoperit nasul, am ocolit prefectura şi-am ieşit pe poarta
cea mică din colţul de nord-est. Am urmat strada din spate şi am alergat
drept spre est, până am ajuns la Uliţa Cizmarilor, lângă cinematograf; aici
am cotit şi-am mers spre sud, până am intrat pe Bulevardul Poporului.
Cizmarii care reparau pantofi, deloc în apele lor, în casele de pe ambele
părţi ale uliţei sigur au făcut legătura între precipitarea panicată a
subprefectului Lan şi tulburarea din faţa porţii. În capitală poate mai erau
unii care nu o cunoşteau pe Pang Kangmei, dar nu era nimeni care nu mă
cunoştea pe mine.
Pe Bulevardul Poporului am văzut-o pe ea şi am văzut şi câinele care
stătea pe labe lângă ea - pe tine, javră! Pe bulevard oamenii fugeau
alandala, regulile de circulaţie fuseseră toate suspendate, toate soiurile de
vehicule se amestecau printre oameni, iar claxoanele erau asurzitoare. Am
trecut strada într-un picior, aşa cum fac copiii când joacă şotron. Unii mi-au
dat atenţie, majoritatea nu. M-am oprit în faţa ei, suflând şi gâfâind. Ea
ţintuia neabătută cu ochii copacul, iar tu, javră, mă ţintuiai neabătut pe mine
cu privirea - toată o întindere pustie.
-— Unde-ai dus-o? am întrebat răstit.
Gura i s-a strâmbat, obrajii i-au zvâcnit, iar pe faţă i-a apărut un
zâmbet rece; cu privirea însă a continuat să ţintuiască arţarul, fără urmă de
şovăire.
Am văzut atunci că pe trunchiul copacului se găseau patru gheme
negre şi verzi-uleioase; am privit mai atent şi-am văzut că erau muşte care
se târşeau pe-acolo, muşte din acelea cu capul verde care îţi stârnesc cel mai
mult sila. Privind şi mai atent, am văzut cele trei caractere şi cele trei semne
de exclamare. Am adulmecat mirosul de sânge, m-a cuprins un val de
ameţeală, totul mi s-a făcut negru în faţa ochilor şi-aproape m-am prăbuşit
la pământ, cu gând că s-a petrecut cel mai înfricoşător lucru cu putinţă. O
omorâse şi cu sângele ei scrisese semnele astea. M-am ţinut cu firea şi-am
întrebat-o:
— Ce-ai făcut cu ea?
— N-am făcut nimic cu ea, a zis ea bătând de două ori cu piciorul în
copac. Muştele şi-au luat surprinse zborul, zumzăind într-un fel care te
îngrozea. Ea şi-a ridicat arătătorul înfăşurat într-o compresă analgezică şi
mi-a zis: E sângele meu, am scris cu el caracterele astea trei, îndemnând-o
să te lase!
M-am simţit de parcă mi s-ar fi luat o piatră grea de pe inimă. Un val
de uriaşă oboseală m-a luat cu asalt şi, fără să vreau, m-am lăsat pe vine pe
asfalt; cu o mână care-mi zvâcnea ca o gheară de pui, am pipăit prin
buzunar după ţigări, am aprins una şi am tras adânc din ea. Am simţit fumul
strecurându-mi-se în căpăţână ca un şerpişor sinuos, jucându-se printre
circumvoluţiunile creierului mare şi făcându-mă să mă simt bucuros şi cu
totul destins.
Clipa în care muştele îşi luaseră zborul făcuse această inscripţie
murdară să-mi pătrundă, într-un chip tragic şi înălţător, sub priviri, însă
muştele au acoperit-o numaidecât la loc - au acoperit-o de nu mai semăna
cu nimic şi greu ai mai fi putut s-o descifrezi.
— I-am spus, a zis soţia mea, în continuare fără să se uite la mine şi
cu vocea rigidă şi monotonă, că doar să te lase şi n-am să zic nici pâs şi nici
pârţ n-am să trag. Are să poată să-şi trăiască iubirea, să se mărite, să facă
copii şi să aibă un trai bun. Dar dacă nu te lasă, o să mor cu ea de gât! Soţia
mea s-a răsucit apoi pe negândite, mi-a pus arătătorul cel înfăşurat în
compresă în dreptul ochilor şi, cu privirea scânteind, ca un câine care a fost
forţat să ajungă cu spatele la zid, a răcnit ascuţit: Uite, cu degetul ăsta plin
de sânge o să scriu eu despre mizeriile voastre pe poarta prefecturii, pe
poarta consiliului judeţean, pe poarta Conferinţei Politice, pe poarta
Adunării Populare, pe poarta poliţiei, a tribunalului, a procuraturii, a
teatrului, a cinematografului şi a spitalului, şi pe fiecare copac o să scriu, şi
pe fiecare perete... o să scriu până n-o să mai am sânge-n mine, până atunci
o să scriu!...
 CAPITOLUL 47
Ca să facă pe eroul, favoritul distruge un ceas de firmă; ca să salveze
situaţia, soţia părăsită se întoarce în satul natal
Soţia ta, îmbrăcată într-o rochie purpurie lungă până la glezne, şedea
dreaptă pe scaunul din dreapta şoferului în limuzina ta Santana. Un miros
de naftalină ce-ţi înţepa nasul se volatiliza în flux continuu şi fără
întrerupere din rochia aceea. Pe piept şi pe spate, rochia era decorată cu
paiete rotunde care-ţi luau ochii; văzând-o, m-am gândit că doar s-o fi
aruncat pe nevastă-ta într-un râu că s-ar fi prefăcut pe loc în peşte. Îşi
dăduse cu spumă de păr şi se şi fardase, iar contrastul distinctiv dintre faţa
precum calcarul şi castaniul gâtului o făcea să pară că poartă o mască. De
gât avea atârnat un lanţ de aur, pe degete purta două inele de aur, semănând
cu o femeie bogată, toată numai scânteieri de perle şi comori. La început
şoferul Hu făcuse o faţă lungă, dar când soţia ta îi vârâse în braţe un cartuş
de ţigări, faţa i se rotunjise la loc de plăcere.
Eu şi cu fiul tău stăteam pe bancheta din spate. De jur împrejurul
nostru erau îngrămădite cutii viu colorate - cutii cu băuturi, cu ceai, cu
prăjituri, cu stofe. Din ziua în care venisem în capitală cu jeepul lui Ximen
Jinlong, era prima oară când mă întorceam în satul Ximen. Pe atunci eram
un căţeluş de de-abia trei luni; acum eram un dulău trecut prin ciur şi prin
dârmon. Plin de entuziasm, aveam ochi numai pentru peisajul de-afară.
Drumul era drept şi larg, copacii de pe margini, luxurianţi, iar maşinile,
puţine la număr. Hu conducea zdravăn de iute, iar maşina zbura pe şosea de
parcă i-ai fi pus aripi. Mie nu mi se părea că i-ar fi pus ei aripi cineva, ci că
îmi crescuseră mie unele la coaste. Vedeam copacii şi florile cum se-
ndepărtează alandala în spatele nostru şi cum se lasă la fel de alandala şi în
jos. Mi se părea că drumul se înalţă încet-încet în picioare ca un zid negru;
la fel şi râul de la marginea lui. Ne-am căţărat aşa în sus pe drumul acela
negru care mergea drept până la marginile cerului, în timp ce apele râului se
prăvăleau în zbor precum o cascadă uriaşă...
Prin contrast cu însufleţirea şi gândurile mele nebuneşti, fiul tău se
ţinea calm. Ţinea cu amândouă mâinile un joc video şi, lângă mine, juca
Tetris cu toată concentrarea. Îşi muşca cu dinţii buza de jos, în timp ce
apăsa cu iscusinţă cu policarele pe butoane; de fiecare dată când greşea,
dădea supărat din picioare şi arunca câte un hmmm! pe gură.
 Era prima oară când soţia ta se întorcea acasă, defilând sub steagul tău
şi folosindu-se de maşina ta de serviciu - îndeobşte lua autobuzul sau venea
pe bicicletă, cu fiul tău în spate. Era şi prima oară când se întorcea
sulemenită şi gătită ca o soţie de demnitar – îndeobşte venea cu totul
neîngrijită şi cu haine vechi pătate de stropi de ulei. Tot prima oară era şi
când aducea cadouri scumpe - îndeobşte aducea câteva kilograme de
uscăţele proaspăt prăjite. În fine, era şi prima oară când mă lua şi pe mine
cu ea – îndeobşte mă încuia în curte şi mă punea să păzesc poarta. De când
o găbuisem pentru ea pe iubiţica ta, pe Pang Chunmiao, atitudinea ei faţă de
mine se schimbase vădit în bine sau, mai bine spus, preţuirea pe care mi-o
acorda crescuse în chip vădit. Acum adesea uguia spre mine spunând ce
avea pe suflet, socotindu-mă o găleată mare de plastic pe care o putea
umple cu resturi de vorbe. Şi nu numai că mă transformase în partener faţă
de care îşi revărsa gândurile, dar mă prefăcuse şi într-un fel de sfetnic
câinesc, destul de nepriceput, de altfel. Adesea mă întreba plină de
nehotărâre:
— Câine, spune tu, cum să fac?
— Câine, spune, o s-o lase?
— Câine, spune, acum că s-a dus la şedinţă la Jinan, o s-o caute?
— Câine, spune, nici nu s-o fi dus la şedinţă la Jinan, o fi luat-o cu el
să se ascundă pe undeva ca să se bucure trupeşte?
— Câine, spune, chiar or fi femei din alea care nu pot să trăiască dacă
nu se bucură trupeşte cu bărbaţii?
În faţa întrebărilor ăstora înlănţuindu-se întocmai, eu răspundeam
păstrându-mă cu totul tăcut - nu puteam să răspund decât păstrându-mă
tăcut. O fixam în tăcere, iar gândurile mele făceau salturi ample urmându-i
întrebările, uneori zburând în paradis, alteori picând în iad.
— Câine, judecă tu cine are dreptate, el sau eu? Aşezată pe un mic
taburet şi sprijinindu-se cu spatele de fundul de bucătărie, ascuţea pe o
tocilă dreptunghiulară cuţitele, spatulele şi foarfecile ei ruginite, părând că
vrea să se folosească de această ocazie în care schimba cu mine câteva
vorbe din suflet pentru a face toate instrumentele de fier din casă să arunce
din nou raze: Nu-s la fel de tânără ca ea, nici la fel de frumoasă, dar am fost
şi eu şi tânără şi frumoasă, spune tu, nu-i aşa? Şi apoi, eu nu sunt tânără şi
nici frumoasă, dar el? El nu-i la fel? El nici când era tânăr nu era frumos, cu
jumătatea aia de faţă albastră a lui, deschideam lumina în miez de noapte şi
mă-nfricoşam de m-apuca tremuriciul! Câine, câine, dacă golanul de Ximen
Jinlong nu mi-ar fi stricat reputaţia, cum să fi primit eu să mă mărit cu el?
Câine, câine, fraţii ăştia mi-au nenorocit mie viaţa... Se emoţiona toată, iar
lacrimile îi ţâşneau din orbite, căzându-i pe piepţii bluzei: Azi eu am
îmbătrânit şi m-am urâţit, el a înaintat în carieră, a crescut şi vrea să m-
arunce ca pe-un pantof scâlciat şi ca pe-un ciorap stricat. Câine, câine,
spune tu, unde-i dreptatea? Unde e conştiinţa? Freca cuţitul din toate
puterile, vorbele întretăindu-i-se: Vreau să stau dreaptă! Vreau să mă
întăresc! Vreau să-mi dau jos rugina de pe mine, să încep să luminez cum
face cuţitul ăsta! I-a încercat acestuia ascuţişul cu unghia, iar lama i-a lăsat
acolo o urmă albă, semn că devenise o unealtă bine ascuţită. Mâine ne
întoarcem acasă, câine, mergi şi tu, mergem cu maşina lui, de mai bine de
zece ani nu m-am folosit niciodată de ea, nu m-am ales c-un capăt de aţă de
pe urma statului, i-am apărat numele bun, iar prestigiul de care se bucură în
ochii maselor - pe jumătate, eu l-am ajutat să şi-l dobândească. Câine,
câine, omul bun e înşelat, calul bun e călărit, gata, nu mai îndurăm, ia să ne
dăm şi noi mari ca soţiile de demnitar şi ia să ştie toată lumea că Lan
Jiefang are şi el soţie şi că soţia lui poate şi ea să se suie pe scenă...
Limuzina a trecut de Podul Bogăţiei, nou construit, şi a rulat în satul
Ximen. Podeţul scund de piatră de altădată fusese abandonat, fiind acum
situat în dreapta celui nou înălţat; o şleahtă de băieţei în fundul gol,
schimbându-şi poziţiile în fel şi chip, se aruncau de pe el unul după altul, cu
pleoscăieli şi bufnituri, picând drept în apa râului şi stârnind, împroşcând şi
azvârlind în sus pâlcuri-pâlcuri, şiraguri-şiraguri şi întinderi după întinderi
de spumă. În acest moment, fiul tău s-a oprit din joc şi s-a uitat pe fereastră,
pe faţă apărându-i o expresie de invidie. Soţia ta a spus:
— Kaifang, Huanhuan e şi el aici.
Îmi aduceam nedesluşit aminte de feţişoarele lui Huanhuan şi Gaige -
cea a primului, uscată şi curată, cea a lui Gaige, grăsuţă şi albicioasă, dar
mereu pătată de muci deasupra buzelor. Mirosul lor din copilărie încă era
depozitat în memoria mea. Pe când le rememoram mirosurile, cele câteva
mii de arome legate de satul Ximen din urmă cu opt ani mi-au venit toate
vijelioase în minte, asemenea unui fluviu.
— Sunt aşa de mari, dar se joacă tot în fundul gol, a bodogănit fii-tău,
nu ştiu dacă cu dispreţ sau cu invidie.
— Când ajungem acasă, să ai limba dulce şi să fii cuviincios! a zis
soţia ta, bunicilor trebuie să le-aduci bucurie, iar rudele şi prietenii trebuie
să te admire.
 — Dă-mi nişte miere să mi-o pun pe limbă!
— Copile, nu mă supăra! Borcanele alea de miere sunt pentru bunici,
o să li le dai tu cu mâna ta şi o să le spui că tu le-ai cumpărat pentru ei.
— De unde să am eu bani? a zis fiul tău înciudat. şi dacă zic aşa, tot
n-o să mă creadă.
Pe când vorbele soţiei şi ale fiului tău se amestecau în felul acesta,
limuzina rula pe strada principală. Pe pereţii clădirilor acoperite cu olane
roşii construite la începutul anilor ’80, rânduite şi uniforme ca într-o
cazarmă, fusese vopsit cu var alb cuvântul „Demolare“; în câmpurile din
partea de sud a vechiului sat, excavatoarele duduiau, iar două macarele
aşteptau liniştite cu braţele lor uriaşe galben-portocalii ridicate sus-sus.
Începuseră deja lucrările la construcţia noului sat Ximen.
Limuzina s-a oprit în faţa vechii porţi a familiei Ximen. Hu a apăsat
pe claxon şi numaidecât dinăuntru a ţâşnit afară o ceată întreagă de oameni.
Le-am adulmecat mirosurile şi le-am privit feţele. Toate mirosurile lor îşi
adăugaseră în ele ceva învechit şi demodat, toate corpurile lor îşi
adăugaseră grăsime, şi toate feţele lor îşi adăugaseră zbârcituri - cea
albastră a lui Lan Lian, cea maronie a lui Yingchun, cea galbenă a lui
Huang Tong, cea albă a lui Qiuxiang, cea roşie a lui Huzhu.
Soţia ta nu s-a grăbit să se dea jos şi l-a aşteptat pe şofer să ocolească
maşina şi să-i deschidă portiera. A coborât ridicându-şi fusta şi, nefiind
obişnuită cu tocurile înalte, mai-mai că s-a prăbuşit. Am văzut-o cum se
chinuie din răsputeri să-şi păstreze echilibrul ca să-şi mascheze lipsa fesei
stângi. Am văzut atunci că aceasta i se şi umflase la loc, răspândind un
miros de burete. Pentru această călătorie acasă, care avea o semnificaţie
ieşită din comun, făcuse extraordinar de multe eforturi.
— Fata mea! a strigat în gura mare Wu Qiuxiang, plină de voioşie,
năpustindu-se prima la ea. Văzându-i avântul, ziceai că urmează să o ia în
braţe, dar ajunsă în faţa lui Hezuo. Qiuxiang deodată a înţepenit. Am văzut
expresia şi de iubire dar şi de linguşeală de pe faţa acestei femei, altădată
atât de mlădie, dar acum cu obrajii lăsaţi şi burta ţuguiată, şi-am văzut-o
întinzând câteva degete încovoiate şi pipăind paietele de pe rochia soţiei
tale. A rostit exagerat, cu ceea ce era de fapt adevărata ei intonaţie: Aoleu,
asta e mezina mea? Credeam că-i o zână coborâtă din cer printre cei de
rând!
Mama ta, Yingchun, s-a apropiat sprijinindu-se într-un baston. Îşi
pierduse deja agilitatea în jumătate din corp. A ridicat un braţ ce părea
moale şi fără vlagă şi i-a zis soţiei tale:
— Şi Kaifang? Unde e nepoţelul meu drag?
Şoferul a deschis portiera şi a apucat cadourile, iar eu am sărit afară.
— Ăsta e Al Patrulea? Vai de mine, s-a făcut cât un viţeluş! a zis
Yingchun.
Fiul tău nu părea prea dornic să se dea jos din maşină.
— Kaifang al meu! l-a strigat Yingchun, vino să te vadă bunica! În
doar câteva luni, iar ai mai crescut cu un cap.
— Sărut mâna, bunico! a zis fiul tău, rostind apoi către tatăl tău, care
dăduse şi el buzna să-l mângâie pe creştetul capului: Bună ziua, bunicule!
Cele două feţe albastre, una aspră şi bătrână, alta fragedă şi proaspătă,
constrastau plăcut, alcătuind un tablou foarte viu. Fiul tău şi-a salutat pe
rând ceilalţi bunici şi mătuşa. Mama ta i-a corectat formula cu care i se
adresase lui Huzhu, dar aceasta a spus:
— Lasă-l să zică aşa, e mai apropiat!
Tatăl tău a întrebat-o pe soţia ta:
— Şi taică-său? Cum de n-a venit?
— S-a dus la şedinţă la provincie.
— Hai, intraţi, intraţi! a zis mama ta pălind din baston şi folosind
tonul autoritar al capulului de familie.
— Hu, i-a zis soţia ta şoferului, du-te înapoi. Vino să ne iei la trei fix.
Ceata asta de oameni, strânsă ciorchine în jurul soţiei şi al fiu-lui tău,
a intrat în curte ducând în mâini cutiile acelea viu colorate. Crezi că eu
fusesem tratat cu răceală? Nici gând, pe când oamenii se bucurau că familia
li se reuneşte, un câine cu blană albă şi pete negre a tulit-o afară din curtea
familiei Ximen. Mirosul cunoscut al fratelui meu mi s-a năpustit violent în
nări şi cele de altădată mi-au ţâşnit limpezi în minte.
— Frate! Frăţioare! am strigat cu însufleţire.
— Al Patrulea, frăţiorul meu! a ţipat şi el impetuos.
Lătrăturile noastre au alertat-o pe Yingchun, care şi-a întors capul şi
ne-a fixat cu privirea:
— Cel Mare, Al Patrulea, de câţi ani de zile nu v-aţi mai văzut şi voi?
Ia să socotim... a zis Yingchun numărând pe degete, unu, doi, trei, aoleu!,
de opt ani de zile nu v-aţi mai văzut! Opt ani la câini fac cât o jumătate de
viaţă de om!
— Da’ de unde! a zis şi Huang Tong, care nu avusese deloc ocazia să
deschidă gura. Douăzeci de ani din viaţa unui câine sunt cât o sută din viaţa
omului.
Ne-am atins nasurile, ne-am lins obrajii, după aceea ne-am frecat
gâturile şi ne-am ciocnit umerii, exprimându-ne aşa încântarea şi emoţia de
a ne fi revăzut după multă vreme.
— Al Patrulea, credeam că n-o să mai apuc să te văd în viaţa asta, a
zis fratele meu cu ochii scăldaţi în lacrimi. Nici nu ştii ce dor ne-a fost
nouă, mie şi lui Al Doilea, de voi, de tine şi de surioară, de A Treia.
— Unde-i Al Doilea? am întrebat cuprins de îngrijorare, umflându-mi
în acelaşi timp nările şi căutând un semn de la el.
— La Al Doilea acasă a fost nu demult o înmormântare, a zis Cel
Mare, plin de compătimire în glas. Îl mai ţii minte pe Ma Liangcai? Da,
cumnatul stăpânului tău, un om foarte bun, care cânta, scria, picta şi se
pricepea la tot soiul de altele, era directorul şcolii, o slujbuliţă pe cinste,
dădea învăţătură poporului, cine nu-l respecta? Dar el nu s-a lăsat până nu
şi-a dat demisia şi s-a dus să-i fie asistent lui Ximen Jinlong. Nu ştiu care
şef de la biroul pentru educaţie al judeţului l-a criticat, el s-a-ntors acasă
mohorât, a băut câteva pahare, a zis că merge să urineze, s-a ridicat, l-a
prins ameţeala, a picat în cap şi aşa a murit. Of, oamenii trăiesc o singură
viaţă, ierburile şi copacii o singură toamnă, iar noi, câinii, cum o să fim
altfel? A zis apoi: Şi cum, nu le-au dat de ştire stăpânilor tăi?
— Stăpânul meu în ultima vreme a prins în cârlig o tânără, ia să
vedem, ghiceşti pe care? Pe surioara stăpânei lui A Treia. Când s-a întors
acasă, a zis că vrea să divorţeze de cealaltă, am zis eu uşor, arătând cu
bărbia înspre Hezuo, care stătea de vorbă cu Huzhu sprijinită de caisul din
curte. Iar ea aproape a înnebunit, de-abia ce i-au mai revenit puterile de
câteva zile. Are înfăţişarea asta pe care i-o vezi astăzi pentru că a venit
special ca să-i taie lui Lan Jiefang drumul de retragere.
— Ooo, chiar că toate familiile îşi au încercările lor, a zis Cel Mare,
dar noi, câini fiind, putem doar să ascultăm de stăpân şi să-l slujim,
treburile astea păcătoase nu intră în seama noastră. Aşteaptă, mă duc să-l
chem pe Al Doilea, să ne strângem toţi cei trei fraţi.
— De ce să te duci, frate, n-avem noi în neamul nostru câinesc
pricepere să ne facem auziţi la o mie de li?
Mi-am înălţat gâtul, gata să mă pun pe hăulit, când l-am auzit pe Cel
Mare spunând:
— Nu-i nevoie, Al Doilea a venit deja.
 Am văzut cum dinspre apus vin Al Doilea şi stăpâna lui, Baofeng. Al
Doilea era în faţă, Baofeng în spate. În spatele lui Baofeng venea un băieţel
slab şi înalt. Din adâncurile memoriei, mirosul lui Gaige mi s-a ridicat la
suprafaţă - băieţică ăsta chiar se înălţase! Unii oameni spun că oamenii sunt
mai scunzi în ochii câinilor, pfui, ce bătaie de câmpi! În ochii noştri, ce e
înalt e fireşte înalt, iar ce e scund e inevitabil scund.
Cel Mare a strigat tare:
— Al Doilea, ia uită-te tu, cine e aici?
— Al Doilea! am ţipat eu tare, alergând în întâmpinarea lui.
Al Doilea era un câine negru care moştenise cel mai mult genele tatii:
avea o oarecare asemănare la chip cu mine, dar era mult mai mic la trup.
Toţi trei ne-am bulucit unul într-altul, ne-am cicocnit, ne-am izbit, ne-am
frecat, ba mai tare, ba mai încet, exprimându-ne trăirile de bucurie că ne-am
revăzut după multă vreme. După ce-am făcut aşa tărăboi o bucată de vreme,
m-au întrebat despre A Treia şi le-am zis că e bine, că fătase trei dulăiaşi,
care fuseseră daţi pe bani foarte buni, crescându-i veniturile stăpânei. Eu i-
am întrebat de mama, iar ei s-au păstrat o clipă tăcuţi, iar apoi şi-au ridicat
spre mine ochii scăldaţi în lacrimi, spunând:
— Mama s-a prăpădit fără boală, a murit de bătrâneţe, iar după
moarte leşul i s-a păstrat - stăpânul cel bătrân, Lan Lian, a prins cu mâna lui
scândurile într-un sicriu şi-a îngropat-o pe mama în pământul lui cel preţios:
asta este o onoare foarte mare.
Căldura dintre noi, cei trei fraţi, i-a atras atenţia lui Baofeng. M-a
privit oarecum speriată, pesemne pentru că trupul meu, care era mai mult
decât enorm, şi înfăţişarea, care era mai mult decât vitează şi fioroasă, îi
făcea inima să palpite de frică.
— Tu eşti Al Patrulea? Cum de te-ai făcut aşa de mare? Erai doar un
căţelandru pe vremea aceea.
Pe când ea mă cerceta cu privirea, şi eu o cercetam pe ea. După patru
cicluri în transmigraţie, amintirile lui Ximen Nao nu dispăruseră complet,
dar fuseseră reprimate de nenumărate lucruri ulterioare şi trimise în stratul
cel mai de jos al memoriei; mi-era teama că, odată ce am să încep să mă
frământ de lucruri atât de îndepărtate, am să-mi răvăşesc creierul şi, dacă nu
sunt atent, am să ajung schizofrenic. Lucrurile de pe lumea asta sunt
precum cărţile, le răsfoieşti pagină cu pagină. Oamenii trebuie să privească
înainte şi rareori să răsfoiască vechile însemnări din trecut; câinii şi ei
trebuie să ţină pasul cu vremurile şi să se confrunte cu viaţa reală. În filele
trecutului, eu eram tatăl ei, iar ea îmi era fiică; în viaţa reală din prezent, eu
eram doar un câine, iar ea era stăpâna fratelui meu precum şi sora vitregă a
stăpânului meu. Avea chipul cenuşiu, iar părul nu-i albise, dar i se veştejise
precum iarba după brumă. Purta haine negre, iar pe feţele pantofilor îşi
lipise pânză albă. Purta doliu după Ma Liangcai, iar corpul ei răspândea
mirosul plin de posomorâre al celui care şi-a încrucişat paşii cu cei morţi. În
toate amintirile mele, ea apărea mereu prost dispusă, palidă la faţă şi râzând
foarte rar; când râdea totuşi, din când în când, râsetul ei semăna cu lumina
răsfrântă de zăpadă - era dezolant şi geros şi greu de uitat de oamenii care l-
au întâlnit cu ochii, în spatele ei, băieţică ăla, Ma Gaige, moştenise statura
înaltă şi slabă a lui Ma Liangcai. În copilărie, avusese faţa cu totul rotundă,
albă şi grăsuţă, însă acum era lungă şi posmăgită şi cu urechi clăpăuge. Era
cu puţin trecut de 10 ani, dar în cap avea deja numeroase fire de păr alb.
Purta pantaloni scurţi albaştri şi cămaşă albă cu mânecă scurtă - uniforma
şcolii din satul Ximen -, iar în picioare avea o pereche de galoşi albi; ţinea
cu amândouă mâinile un lighean de plastic plin cu cireşe purpurii, nespus de
proaspete.
Călăuzit de fraţii mei, am făcut un ocol prin sat; deşi plecasem de mic
şi, cu excepţia curţii familiei Ximen, nu aveam prea multe impresii rămase
despre sat, era totuşi locul meu natal - şi, cum a scris băieţică ăla de Mo Yan
într-un articol, „locul natal e locul de sânge“. Aşa stând lucrurile,
preumblându-mă pe străzi şi privind satul, tot m-am simţit mişcat. Am zărit
o sumă de feţe care-mi păreau cunoscute, am adulmecat numeroase
mirosuri care nu existau încă pe atunci, dar am şi pierdut numeroase
mirosuri din timpurile acelea. Mirosurile cele mai bogate din sat, cel de vite
şi cel de măgari şi cai, dispăruseră aproape cu desăvârşire, în timp ce din
numeroase curţi se răspândea mirosul greu de fier ruginit: ştiam de aci că
mecanizarea agriculturii atât de mult visată pe vremea comunei populare se
realizase după repartizarea pământurilor în lucru individual. Simţeam că
satul e învăluit de însufleţirea de dinaintea unei mari schimbări, dar şi de o
atmosferă de spaimă înnebunită; feţele oamenilor scânteiau acoperite de
expresii sucite, de parcă un lucru măreţ stătea să se petreacă.
În timpul plimbării prin sat, ne-am întâlnit cu numeroşi câini, care s-
au salutat cu căldură cu Cel Mare şi Al Doilea, iar mie mi-au aruncat priviri
pline de teamă şi respect. Fraţii mei se grozăveau în faţa lor, plesnind de
mândrie: „El e Al Patrulea, locuieşte în capitală, este preşedintele asociaţiei
canine şi are în jurisdicţie mai bine de zece mii de câini!“ Tare se mai
pricepeau fraţii ăştia ai mei să te îmbrobodească, sporiseră de zece ori şi
mai bine numărul câinilor din capitală!
La rugăminţile mele stăruitoare, fraţii m-au dus să mă înfăţişez la
mormântul mamei. Ştiam că scopul acestui drum nu era doar acela de a mă
înfăţişa la mormântul ei: existau în mine şi numeroase trăiri faţă de trecut pe
care mi-ar fi fost greu să li le explic. De la Ximen Nao la Ximen Măgarul,
de la Ximen Măgarul la Ximen Taurul, de la Ximen Taurul la Ximen Porcul
şi de la Ximen Porcul la Ximen Câinele, acest pământ asemenea unei
insuliţe solitare în mijlocul mării celei mari era unit cu mine prin sute şi mii
de legături de sânge. Am văzut că pe bucata de pământ din estul satului
fuseseră plantaţi peste tot piersici tineri, dacă am fi venit cu o lună mai
devreme totul ar fi fost o mare de flori de piersic. Acum, frunzele li se
făcuseră galben-verzui, iar de ramurile lor erau prinse şiraguri după şiraguri
de piersici sălbatice. Pământul de un mu şi şase fen al lui Lan Lian îşi
manifesta le fel de neîmblânzit personalitatea; era prins în cleşte de jur
împrejur de piersicii aceia, iar recoltele de pe el erau şi pricăjite, şi
încăpăţânate. Lan Lian cultiva un soi de grâne aproape dispărut şi a trebuit
să sap în străfundurile memoriei ca să-mi amintesc numele lui, şi
informaţiile relevante. Era un soi rezistent la secetă şi la inundaţii, care
răbda un sol sărac şi era atât de neîmblânzit în vitalitatea lui, că nu era cu
nimic inferior ierburilor sălbatice. În vremurile în care oamenii mănâncă pe
săturate şi se-ngraşă, soiul ăsta grosier ar putea să devină într-o zi un
medicament care să salveze vieţi.
În faţa mormântului mamii, noi, cei trei fraţi, am stat tăcuţi un
moment, iar după aceea ne-am înălţat capetele spre cer, slobozind un urlet
prelung şi arătându-ne în acest fel jalea. Mormântul era o movilă nu mai
mare decât un coş, pe care crescuseră, ca peste tot, mlădiţe. Lângă
mormântul mamii se înşiruiau alte trei movile. Cel Mare a arătat-o pe cea
mai apropiată:
— Am auzit că aici e îngropat un porc, unul care a făcut fel şi fel de
rele, dar care şi-a dat viaţa pentru oameni. Stăpânul tău cel mic, ca şi
stăpânul cel mic al lui Al Doilea şi încă vreo duzină de copii din sat, au fost
toţi aduşi de el în gură printr-o gaură din gheaţă. Copiii au fost salvaţi, dar
porcul şi-a sacrificat viaţa.
— Movilele alea de mai încolo, a spus Al Doilea, se zice că sunt,
prima, mormântul unui taur, iar a doua, mormântul unui măgar. Unii spun şi
că înăuntru nu e îngropat nimic, că în mormântul măgarului e doar o copită
de măgar sculptată din lemn, iar în cel al taurului doar un frâu pentru vite. E
vorba de lucruri foarte vechi, nici noi nu le ştim în amănunt.
La capătul acestei fâşii de pământ era construit un mormânt adevărat.
Avea formă de pâinică, era durat din pietre albe, cu crăpăturile dintre ele
lipite cu ciment; în faţa lui era o stelă din marmură pe care erau
inscripţionate în scrierea de cancelarie câteva caractere mari: „Mormântul
răposatului Ximen Nao şi al soţiei sale, Bai“. Văzând cu ochii mei una ca
asta, inima a început să-mi palpite fără voie, o tristeţe infinită mi-a ţâşnit în
suflet, iar lacrimi de om au început să se rostogolească din ochii mei de
câine. Bătându-mă cu labele pe umăr, Cel Mare şi Al Doilea m-au întrebat:
— Al Patrulea, de ce ţi se frânge aşa inima?
Am scuturat din cap, mi-am uscat lacrimile şi am zis:
— Nu e nimic, mi-am adus aminte de un prieten.
Cel Mare a zis:
— L-a construit Ximen Jinlong pentru părinţii lui în al doilea an după
ce a ajuns secretar. Înăuntru e de fapt îngropată doar Bai şi o tăbliţă cu
numele lui Ximen Nao. Cât despre leşul lui Ximen Nao, iertăciune, dar a
fost de mult mâncat de strămoşii noştri cei flămânzi.
Am dat de trei ori ocol în jurul mormântului lui Ximen Nao şi al lui
Bai, iar după aceea mi-am ridicat unul dintre picioarele din spate şi am
aruncat un jet de urină încărcat de simţiri fel de fel peste stela lor funerară.
Al Doilea a spus speriat de-i fugise toată culoarea din obraji:
— Al Patrulea, mare curaj mai ai, dacă află Ximen Jinlong, cu
puşcociul te omoară!
Am zâmbit amar:
— Păi să vină să mă omoare! şi după ce mă omoară, măcar de mi-ar
îngropa şi mie leşul pe pământul ăsta...
Cel Mare şi Al Doilea au schimbat câteva priviri, iar apoi au zis
aproape pe o singură voce:
— Frate, hai acasă, pe pământul ăsta duhurile nedreptăţite sunt prea
multe şi suflurile rele prea grele, de-o fi să te farmece vreunul, e boală mai
grea ca răceala.
Zicând asta, au venit lângă mine şi-am alergat toţi afară de pe peticul
acela de pământ. De atunci încolo, am ştiut care-mi va fi ultimul loc de
odihnă. Deşi trăiam la oraş, după moarte aici trebuiau să mă îngroape.
Când labele noastre din faţă au călcat în curtea familiei Ximen, labele
din spate ale lui Ximen Huan, fiul lui Ximen Jinlong, au urmat în spatele
nostru. I-am putut distinge mirosul, deşi era contaminat de o odoare tare de
peşte şi nămol. Era dezbrăcat în partea de sus, era şi desculţ, şi avea pe el
doar o pereche de pantaloni scurţi din nailon elastic; pe un umăr îi atârna la
nimereală un tricou de firmă. Ţinea în mână un şirag de peştişori cu solzi
albi. Un ceas de cea mai bună calitate îşi scânteia splendoarea la încheietura
lui. De cum m-a văzut, băieţică a aruncat tot ce-avea în mână şi s-a năpustit
asupra mea. Voia clar să mă călărească, însă cum o să se lase prins un câine
cu demnitate între picioarele omului şi călărit? M-am dat la o parte şi m-am
ferit din calea lui.
Mama lui, Huzhu, a ieşit afară din clădirea principală, strigând la el
iritată:
— Huanhuan, unde-ai fost? Cum de-ai venit aşa târziu? Nu ţi-am zis
că o să vină mătuşa cu Kaifang?
— M-am dus să pescuiesc. A cules apoi şiragul de peşti şi a zis pe un
ton care nu se potrivea cu vârsta lui: Cu oaspeţi atât de onoraţi, se putea fără
peşte?
— Măi copile, măi, a zis Huzhu culegând hainele aruncate pe jos de
Ximen Huan, pe cine hrănim noi cu peştişorii ăştia? I-a dat cu mâna la o
parte din păr mâlul şi solzii de peşte şi apoi, ca şi cum şi-ar fi adus deodată
aminte, l-a întrebat: Huanhuan, unde-ţi sunt pantofii?
— Ca să-ţi spun drept, mamă, a zis Huanhuan râzând, am dat pantofii
pe peştii ăştia!
— Aoleu, ne aduci în sapă de lemn! a ţipat Huzhu ascuţit. Tata a
trimis om la Shanghai să ţi-i aducă, erau Nike, fac mai bine de o mie de
yuani, şi tu i-ai dat pe peştii ăştia doi?
— Mamă, nu-s doar doi, a spus Ximen Huan numărând conştiincios
peştii înşiruiţi pe nuiaua de salcie, uite, sunt nouă, de ce zici că-s doar doi?
Smulgându-i din mână şiragul de peşti şi ţinându-l sus, Huzhu a zis
către ceilalţi, care ţâşniseră toţi afară:
— Ia uitaţi-vă voi la prostănacul ăsta de băiat al meu! A plecat la râu
dis-de-dimineaţă, zicând că vrea să prindă peşte ca să tratăm oaspeţii, a stat
o grămadă de vreme şi-a venit cu un şirag de peştişori pe care i-a rostuit
dând la schimb o pereche de pantofi Nike noi! Ia ziceţi voi, e prostănac, sau
nu? Făcând pe grozava, Huzhu l-a altoit o dată cu şiragul de peşti peste
umăr pe băiat, zicând: Cu cine ai făcut schimb? Du-te şi fă schimb înapoi!
— Mamă, a zis Ximen Huan privind-o pieziş cu ochii lui uşor în
cruciş, cum o să zică un bărbat adevărat vorbă care nu stă în picioare? E
doar o pereche de pantofi! O să cumpărăm alta, că tata are oricum bani
berechet!
— Măi lepădătură mică, ia ţine-ţi gura! a zis Huzhu. Ce tot
pălăvrăgeşti vrute şi nevrute că tata are bani?
— Păi dacă tata n-are, cine are? a zis el uitându-se pieziş. Tata e om
cu avere, mare bogătaş!
— Doar te lauzi, prostânacule ce eşti! Stai tu să vină tata, să vezi dacă
nu ţi-o învineţi el fundul!
— Ce s-a întâmplat? a strigat Ximen Jinlong strecurându-se afară
dintr-o limuzină Cadillac, care a alunecat apoi paşnic şi fără zgomot de
acolo. Era îmbrăcat în haine de stradă, era ras şi pe cap şi pe faţă de-avea
pielea vineţie, burta i se ţuguia uşurel, iar în mână ţinea un mobil
dreptunghiular; avea întru totul aerul unui mare om de afaceri. După ce a
ascultat până la capăt relatarea lui Huzhu, i-a dat uşurel fiului său una peste
cap şi a spus:
— Din punct de vedere economic, să schimbi o pereche de Nike pe
nouă peştişori e o faptă nătângă; din punct de vedere moral, să nu te
scumpeşti să schimbi pantofi de o mie de yuani pe nişte peşti ca să tratezi
oaspeţi onoraţi e o faptă de bărbat viteaz. Aşa că pentru lucrul ăsta nici nu
te laud, nici nu te critic. Te laud în schimb, a zis Jinlong dându-i cu putere o
palmă peste umăr, pentru că, la un bărbat adevărat, „vorba odată ce-a ieşit,
cu patru cai tot e greu de urmărit“: ai făcut schimbul, l-ai făcut, nu se poate
să-ţi iei înapoi cuvântul!
— Ei, ce zici? a zis Ximen Huan mândru către Huzhu, ridicând apoi
în mână şiragul de peşti şi strigând tare: Bunico, ia peştele şi fă-le oaspeţilor
ciorbă!
— Aşa îl strici, nu se poate aşa! a bodogănit înfundat Huzhu,
aruncându-i o privire lui Jinlong. S-a răsucit apoi şi iar l-a prins de umăr pe
băiat: Demn vlăstar, ia du-te mătăluţă acasă să te schimbi, cum te arăţi
oaspeţilor în felul ăsta...
Înainte să intre în clădirea principală, Ximen Jinlong m-a remarcat, şi-
a ridicat degetul mare în sus şi m-a complimentat: „O, ce câine minunat!“
S-a salutat după aceea rând pe rând cu cei ieşiţi în întâmpinarea lui. L-a
lăudat pe fiul tău: „Nepoate Kaifang, înzestrare ca a ta nu o au oamenii de
rând. Tatăl tău e prefect la judeţ, tu trebuie să ajungi guvernator la
provincie!“ L-a alinat pe Ma Gaige: „Flăcăule, îndreaptă-ţi spinarea şi
mergi drept, să n-ai frică şi să n-ai grijă, cât o să aibă unchiul tău ce să
mănânce, o să ai şi tu“. Lui Baofeng i-a spus: „Nu te mai munci, mortul de
la groapă nu se mai întoarce. Cât despre tristeţe, şi eu mi-s trist, când a
murit a fost de parcă mi-ar fi retezat şi mie un braţ“. Pe părinţi şi socri i-a
salutat cu un semn din cap. Spre soţia ta a zis: „Cumnato, vreau să beau
câteva pahare în cinstea ta! În ziua aia când dădeam eu banchetul în clădirea
Tianguan ca să sărbătoresc aprobarea planului nostru de construcţii, l-am
lăsat pe Jiefang să rabde de unul singur mare obidă. Moşulică ăla de Hong
Taiyue e delicios de încăpăţânat, măcar de şi-ar mai lărgi niţel orizontul cât
îl ţin de data asta în arest!“
La masă, soţia ta nu s-a arătat nici caldă, nici rece, păstrându-şi
demnitatea cea potrivită pentru doamna subprefect; Ximen Jinlong bea în
cinstea oaspeţilor şi le oferea de mâncare, arătând ospitalitatea unui
adevărat cap de familie. Cel mai zglobiu era Ximen Huan, care clar ştia
toate rosturile unei mese; Ximen Jinlong nu-l strunea deloc, iar el se făcea
din ce în ce mai sălbatic. Şi-a turnat un pahar de băutură, i-a turnat unul şi
lui Kaifang şi i-a spus cu limba împleticită:
— Fârtate Kaifang, bea... bea, am ceva de vorbit cu tine...
Fiul tău s-a uitat la soţia ta.
— Nu te uita la mătuşa... În treburile noastre de bărbaţi, noi suntem
stăpâni, hai, beau... beau un pahar pentru tine!
— Huanhuan, gata! a rostit Huzhu.
— Înmoaie-ţi puţin buzele, i-a zis soţia ta fiului tău.
După ce drăcuşorii cei mici au ciocnit, Ximen Huan şi-a ridicat capul
şi a dat băutura pe gât. După aceea a dus paharul gol în faţa Iui Kaifang şi a
spus:
— Am băut primul ca să... ca să te cinstesc!
Kaifang şi-a muiat buzele în băutură şi apoi a lăsat paharul jos.
— Tu... tu nu bei în cinstea fârtatelui tău... a zis Ximen Huan.
— De-ajuns! Ximen Jinlong l-a lovit uşor peste căpăţână pe Ximen
Huan: Te opreşti aici, nu mai insişti! Să forţezi pe altul să bea nu e faptă de
bărbat adevărat!
— Tată... tată... te ascult... A lăsat paharul jos, şi-a dat jos ceasul de la
mână şi i l-a întins în faţă lui Kaifang: Frate, ăsta e Longines, unul elveţian
original, l-am luat la schimb pe o praştie de la patronul coreean; acum ţi-l
dau la schimb pe câinele ăla mare!
— Nu se poate, a zis fiul tău cu fermitate.
 Ximen Huan clar n-a fost fericit, dar n-a făcut tărăboi şi a zis şi el cu
fermitate:
— Sunt sigur că într-o zi o să te laşi tu.
— Fiule, nu face tărăboi, a zis Huzhu, peste câteva luni mergi la liceu
în capitală. Dacă o să vrei să vezi dulăul, te duci să-l vezi la mătuşa acasă şi
gata.
De aici, discuţia de la masă s-a mutat asupra mea. Mama ta a zis:
— Nu mi-ar fi trecut prin cap că dintr-o singură căţea o să iasă pui aşa
de deosebiţi.
— Eu şi fii-meu avem mare noroc cu el, a zis soţia ta. Taică-său e
ocupat zi şi noapte, trebuie şi eu să merg la lucru, aşa că el păzeşte şi casa,
şi-l duce şi pe Kaifang la şcoală.
— Un dulău fermecat, viteaz şi fioros, fără doar şi poate, a zis Ximen
Jinlong, apucând o copită de porc marinată şi aruncându-mi-o în faţă. Al
Patrulea, în bogăţie şi onoruri ai ajuns, dar nu-ţi uita ţinutul de baştină, vino
des în vizită.
Mă atrăgea mireasma copitei de porc, maţele mi-au ghiorăit niţel, dar
zărindu-le privirea lui Cel Mare şi lui Al Doilea, nu m-am pus pe mâncat.
— Dacă nu-i la fel, nu-i la fel, a oftat Ximen Jinlong. Huanhuan, ia
învăţătură de la câinele ăsta! A apucat alte două copite şi le-a aruncat
fraţilor mei, fiecăruia câte una, zicându-i fiului său: Ca să fii om adevărat,
trebuie să ai purtări pline de măreţie!
Cel Mare şi Al Doilea au dus la gură cu mare nerăbdare copitele de
porc, luând cu lăcomie îmbucături mari şi slobozind fără voie pe gâtlej
mârâituri prin care-şi apărau mâncarea. Eu tot nu m-am pus pe mâncat, am
ţintuit-o cu ochii sticlindu-mi pe soţia ta şi doar când ea a făcut un gest că
am voie să mănânc am luat şi eu uşurel o îmbucătură mică, mestecând-o cu
încetul şi fără zgomot.
Voiam să-mi păstrez demnitatea de câine.
— Tată, bine ai spus! Ximen Huan a înşfăcat ceasul din faţa lui
Kaifang şi a zis: O să am o purtare plină de măreţie!
S-a ridicat şi a intrat în casă, ieşind cu o puşcă de vânătoare după el.
— Huanhuan, ce vrei să faci? a strigat înspăimântată Huzhu,
ridicându-se în picioare.
Ximen Jinlong a zâmbit, cu totul şi cu totul calm:
— E, hai să-mi văd şi eu băiatul cum are o purtare plină de măreţie!
Vrei să omori câinele mătuşii? Nu-i faptă de om ales! Vrei să-l omori pe-al
nostru şi pe celălalt? Faptă de om mărunt!
— Tată, nu pui îndeajuns preţ pe mine! a strigat Ximen Huan cu furie.
A pălălăit puşca şi şi-a pus-o pe umăr; deşi acesta îi era slăbuţ şi firav,
pălălăiala arăta că Ximen Huan era neobişnuit de versat - clar era vorba aici
de o pasiune precoce. Şi-a înclinat umerii şi a atârnat ceasul acela rar şi
preţios de cais, iar după aceea s-a dat înapoi zece metri. A pus cu iscusinţă
glonţ în cămară, iar la colţurile gurii i-a răsărit un zâmbet crâncen, plin de
maturitate. Ceasul lucea şi scânteia sub soarele arzător al amiezii. Am auzit
strigătul înspăimântat al lui Huzhu retrăgându-se către camerele îndepărtate
din spate, în timp ce ticăitul ceasului era cutremurător şi înspăimântător de
mare. Am simţit că timpul şi spaţiul se comprimă într-o bandă de lumină
care-mi înţepa ochii şi pe care tic-tac-ul acela, asemenea unei foarfeci negre
şi uriaşe, o tăia în bucăţi. Primul foc al lui Ximen Huan a dat greş, dar a
lăsat pe trunchiul copacului o gaură albă, mare cât o ceaşcă de ceai. Cel de-
al doilea foc şi-a nimerit ţinta. În clipa în care glonţul a făcut praf ceasul...
... cifrele s-au împrăştiat şi s-au dezintegrat, iar timpul s-a făcut
ţăndări.
 CAPITOLUL 48
Provocând mânia tuturor, e judecat de trei instanţe deodată; discutând
despre chestiuni personale, cei doi fraţi nu mai au ochi să se vadă
... Jinlong mi-a dat telefon şi mi-a zis că mama e grav bolnavă şi că e
pe moarte. Cum am păşit în sala cea mare a familiei Ximen, am ştiut că i-
am picat în capcană.
Mama chiar era bolnavă, numai că nu era pe moarte. Sprijinită în
bastonul ei din lemn de piper de Sichuan acoperit de ţepi, şedea pe o
banchetă de pe latura de est a sălii, cu capul tot înspicat tremurându-i fără
încetare şi cu lacimi mocirloase ţâşnindu-i din ochi fără întrerupere. Tata
şedea de-a dreapta mamei, între ei căscându-se o distanţă cât să mai stea
încă un om. De cum m-a văzut intrând, tata s-a descălţat de un pantof şi, cu
un zbieret neguros, mi-a sărit în faţă; fără să mai stea de explicaţii, mi-a luat
la ţintă obrazul stâng şi m-a altoit crunt peste el cu talpa pantofului. Am
simţit un bâzâit în străfundurile urechilor, am văzut stele verzi dansându-mi
bezmetic în faţa ochilor şi mi-am simţit obrazul arzând. Am văzut că în
clipa în care tata sărise de pe ea, bancheta se răsucise brusc în sus, iar mama
se lăsase în urma ei în jos, iar după aceea pe spate. Bastonul din mâna ei, ca
o lance, s-a ridicat sus de tot, arătând parcă direct spre pieptul meu. Ţin
minte că am strigat tare „Mamă!!!“ cu gândul să mă reped şi să o rezem, dar
corpul mi se dădea singur fără voie înapoi, până am ajuns la intrare, unde
m-am aşezat pe prag. Noada a început să mă doară de la frecarea de prag,
corpul mi s-a lăsat pe spate, iar în clipa în care ceafa mi s-a izbit dureros de
treptele de piatră, am ajuns într-o poziţie dificilă, cu capul jos şi picioarele
în sus, pe jumătate înăuntru şi pe jumătate dinafară.
Nu m-a ajutat nimeni. M-am căţărat singur înapoi pe picioare.
Urechile îmi zumzăiau, în gură simţeam un gust de rugină. Am văzut că în
urma loviturii pe obrazul meu, forţa reculului îl făcuse pe tata să se învârtă
de câteva ori în sală, iar acum, după ce stătea iar pe picioarele lui, se
repezea iarăşi cu pantoful ţinut strâns în mână. Faţa îi era pe jumătate
albastră şi pe jumătate violet, iar din ochi îi ţâşneau scântei verzui. Tata,
care îndurase vânturi şi ploi câteva zeci de ani, se indignase de nenumărat
de multe ori, iar felul în care îşi arăta indignarea îmi era foarte cunoscut; de
data aceasta, în indignarea lui erau amestecate numeroase alte emoţii, o
mâhnire nespusă şi o uriaş de mare umilinţă. Bătaia cu pantoful nu era
câtuşi de puţin de formă, îşi întrebuinţase toată puterea din corp. Dacă n-aş
fi fost în floarea vârstei, cu oasele tari, talpa aia de pantof mi-ar fi făcut
capul plăcintă. Dar chiar şi aşa, în floarea vârstei şi cu oasele tari, pantoful
mi-a zdruncinat zdravăn creierii. Când m-am ridicat, îmi pierdusem capul şi
direcţia, o clipă am şi uitat unde mă aflu, iar cei din faţa mea îmi păreau
duhuri lipsite de greutate, aruncând lumini fosforescente şi plutind
nestatornic.
Parcă Ximen Jinlong l-a oprit pe bătrânul acela cu faţa albastră care
avea de gând să lanseze un al doilea atac asupra mea. După ce l-a cuprins
cu braţele, trupul încă i se mai zbătea precum cel al unui peşte negru pescuit
afară din apă. Tot a aruncat cu pantoful greu şi negru înspre mine. Nu m-am
ferit, în acea clipă partea din creierul meu mare care are în sarcină să
comande corpului să se ferească era adormită. Am privit neajutorat pantoful
cel mare, demodat şi urât, zburând înspre mine, ca şi cum ar fi zburat către
un timp cu care n-aveam nici cea mai mică legătură. M-a izbit în piept, a
zăbovit o clipă acolo nedornic să plece, iar după aceea a căzut rostogolindu-
se fără sprinteneală la pământ. Probabil că mi-a trecut prin minte să-mi las
capul în jos să mă uit la ciudăţenia asta în formă de pantof, însă ameţeala
din cap şi din ochi m-a oprit din această acţiune inoportună şi cu totul fără
rost. Am simţit în nara stângă un val de căldură umedă, urmat de o
mâncărime ca şi cum o râmă s-ar fi târât pe acolo. Am întins mâna şi m-am
pipăit, şi prin ameţeala mea nespusă am zărit un lichid care-mi înverzise
uleios degetele şi care arunca o lucire auriu închis. Am auzit nelămurit ceva
care mi-a părut a fi vocea blândă a lui Pang Chunmiao spunând în
străfundurile urechilor mele: „Îţi curge sânge din nas“. După ce sângele a
început să-mi curgă din nas, am simţit cum în căpăţâna mea nelimpede
parcă a apărut o cusătură prin care un vânt proaspăt se vărsa înăuntru,
lărgind astfel fără întrerupere suprafaţa răcoroasă de acolo; m-am lepădat
aşa de starea de idioţie în care mă aflam, creierul mare a început să-mi
funcţioneze normal, iar sistemul nervos mi-a revenit şi el la normal. Era a
doua oară în zece zile când îmi curgea sânge din nas, prima oară fusese
când unul dintre petiţionarii lui Hong Taiyue îmi pusese piedică în faţa
porţii prefecturii iar eu îmi spărsesem nasul, trântit la pământ ca un câine
care înhaţă rahaţii de pe jos. A, mi-am recăpătat şi memoria! Am văzut-o pe
Baofeng sprijinind-o pe mama, care a bălmăjit cu gura într-o parte şi cu
saliva curgându-i pe bărbie:
— Fiul meu... n-ai voie să-l baţi pe fiul meu...
 Bastonul din lemn de piper de Sichuan şedea culcat pe jos asemenea
unui şarpe mort. Un cântec cunoscut a răsunat în adâncul urechilor mele, iar
câteva albine au început să zboare în jurul acelei melodii: „Mamă, mamă,
mama mea cu părul alb...“ Simţeam profunde remuşcări, simţeam o jale
uriaş de mare, iar lacrimi fierbinţi îmi curgeau în gură, având un gust
neaşteptat de plăcut. Mama se zbătea în braţele lui Baofeng, cu o putere
uimitoare, iar Baofeng n-o putea opri cu braţele. După poziţia ei, mi-am dat
seama că vrea să se ducă să culeagă bastonul acela asemenea unui şarpe
mort. Baofeng îşi dăduse seama care îi era intenţia şi, cu braţele încă în
jurul ei, a întins piciorul ca să tragă bastonul mai aproape, apoi a lungit o
mână şi l-a ridicat, punându-i-l în mână. Mama l-a ridicat şi-a pălit din el
către tata, care era cuprins cu braţele de Jinlong; nu mai avea însă
îndeajunsă putere ca să stăpânească bastonul cel greu, iar acesta i-a căzut
din nou la pământ, drept care mama a renunţat, ocărând doar vag:
— Lup rău ce eşti... n-ai voie să dai în fiul meu...
Această devălmăşie s-a prelungit vreme îndelungată, calmându-se
apoi cu încetul. Creierul meu revenise în esenţă la normal. L-am văzut pe
tata stând pe vine la rădăcina zidului de sud al sălii, cu mâinile în jurul
capului; nu-i vedeam faţa, îi vedeam doar părul vâlvoi asemenea ţepilor
unui arici. Bancheta fusese rezemată la loc, iat Baofeng şedea pe ea cu
braţele în jurul mamii. Jinlong s-a arcuit de şale şi a cules de pe jos
pantoful, i l-a pus tatii în faţă şi după aia mi-a zis rece şi nepăsător:
— Flăcăule, eu n-am vrut să mă bag în prostia asta, dar m-au pus ăi
bătrâni: faţă de generaţiile mai în vârstă, trebuie să te arăţi supus.
Braţul lui a desenat un semicerc, iar ochii mei s-au învârtit odată cu
acesta. I-am văzut pe ai mei, care îşi terminaseră deja reprezentaţia şi
stăteau pierduţi în durere şi neputinţă, i-am văzut pe Pang Fiu şi Wang
Leyun, care şedeau drepţi în spatele mesei aceleia pătrăţoase atât de vestite
şi care era acum aşezată în mijlocul sălii - în faţa lor am simţit cum mă
cuprinde o ruşine fără pereche -, i-am văzut pe bancheta de pe latura de est
pe soţii Huang Tong şi Wu Qiuxiang stând umăr la umăr, iar în spatele lor,
în picioare, pe Huang Huzhu, care îşi ştergea fără întrerupere lacrimile cu
mânecile hainei. Dar şi în această situaţie încordată, n-am pierdut din
vedere fluorescenţa fermecătoare cu care scânteia părul ei cel gros, tare şi
cu totul miraculos.
— Toată lumea ştie că vrei să divorţezi de Hezuo, a zis Jinlong. Toată
lumea ştie şi de tine şi Pang Chunmiao.
 — Feţişoară albastră fără pic de conştiinţă ce eşti tu... ! a plâns ascuţit
Wu Qiuxiang, răsfirându-şi apoi braţele cu gând să se năpustească spre
mine. A oprit-o Jinlong, iar Huzhu a apăsat-o să stea jos pe banchetă. Ea a
continuat să mă ocărască: Cu ce ţi-a greşit fata mea? Unde nu ţi-e ea ţie pe
potrivă? Lan Jiefang, Lan Jiefang, nu ţi-e teamă că o să te trăsnească?
— Când vrei să te-nsori, te-nsori, când vrei să laşi, laşi? Când Hezuo
a mea s-a măritat cu tine, ce mare ăla erai tu? Acum, că de-abia dai semn că
o să se-aleagă ceva de capul tău, vrei să ne calci în picioare? Unde s-a mai
văzut să se scoată cineva aşa ieftin pe lumea asta? a zis cu indignare Huang
Tong. Merg la consiliul judeţean, la provincie, la centru!
— Frate, a spus cu greutate şi din toată inima Jinlong, dacă divorţezi
sau nu e treaba ta, în mod normal nici mama şi tata n-au dreptul să se bage,
dar implicaţiile sunt prea mari, iar când o să se afle, treaba va avea mare
impact. Ascultă-i şi pe unchiul şi mătuşa Pang şi vezi ce zic.
Spun din suflet că nu puneam mare preţ pe atitudinea părinţilor sau a
soţilor Huang, însă în faţa soţilor Pang îmi venea să mă bag în gaură de
şarpe.
— Nu trebuie să te numesc Jiefang, trebuie să-ţi zic tovarăşe
subprefect Lan! a zis batjocoritor Pang Hu, tuşind de câteva ori. I-a aruncat
un ochi soţiei sale, care şedea lângă el, prea grasă şi ca să se mişte, şi a
întrebat-o: În ce an au intrat la Fabrica de Prelucrare a Bumbacului? A
continuat fără să-i răspundă soţia: În 1976 a fost. Ce pricepeai tu atunci,
Lan Jiefang? Erai cu totul descreierat, nimic nu pricepeai. Dar eu te-am
băgat la controlul bumbacului, ca să înveţi să controlezi bumbacul, o muncă
şi uşoară, şi onorabilă. Numeroşi tineri mai înzestraţi ca tine, mai arătoşi ca
tine şi mai cu spate decât tine cărau coşuri grele de bumbac, o sută şi mai
bine de kile de bumbac pe coş, câte opt ore pe tură, uneori şi nouă, tropăind
fără încetare de cum veneau la lucru. Ştii tu cam ce fel de gust avea munca
aia, nu? Erai sezonier, după trei luni trebuia să te transferi înapoi acasă, dar
eu m-am gândit la binele pe care ni l-au făcut tatăl şi mama ta şi nu te-am
lăsat să te transferi înapoi. Mai apoi, când la cooperativă la judeţ au vrut un
om, te-am trimis pe tine, iarăşi impunându-mi alegerea în faţa tuturor. Ştii
ce mi-a zis directorul cooperativei atunci? Mi-a zis: „Pang, cum poţi tu să-
mi recomanzi un drac cu faţa albastră?“ Şi ştii cum i-am răspuns? I-am
spus: „Flăcăul ăsta, de urât, e niţel urât, dar e drept şi cinstit şi mai are şi
talent în ale scrisului“. Desigur că mai apoi te-ai descurcat bine, ai urcat pas
cu pas, eram bucuros pentru tine şi mândru de tine. Nu se poate să nu ştii
însă că fără recomandarea mea să te ia la cooperativă la judeţ, fără sprijinul
pe care ţi l-a acordat din umbră Pang Kangmei a mea, n-ai mai fi fost tu ca
în ziua de azi. Acum ai onoruri şi bogăţii şi vrei să-ţi laşi nevasta şi să-ţi iei
alta: aşa ceva s-a tot petrecut din vechime până azi, şi dacă ţie nu ţi-e frică
să te-arăţi fără urmă de inimă şi nu ţi-e frică să te ocărască şi să te scuipe
toţi, atunci divorţează, însoară-te, ce treabă avem noi, familia Pang, cu asta?
Dar fir-ar mama ei să fie, tu cutezi cu Chunmiao a mea... Câţi ani are, Lan
Jiefang? E mai mică decât tine cu exact douăzeci de ani, e de-abia un copil!
Eşti mai rău decât fiarele dacă faci una ca asta! Şi aşa eşti tu vrednic de
părinţii tăi? De socrii tăi? De soţie şi de fiu? Eşti vrednic de piciorul ăsta de
lemn al meu? Lan Jiefang, eu sunt unul care am văzut moartea cu ochii,
toată viaţa m-am tinut mândru şi falnic, mai bine m-am frânt decât să mă
îndoi, n-am vărsat o lacrimă când mina mi-a zburat piciorul şi n-am vărsat
niciuna nici când gărzile roşii m-au numit fals erou şi m-au ciocnit în cap cu
piciorul meu de lemn în timpul Revoluţiei Culturale, dar tu mă faci... L-au
podidit lacrimile, iar soţia i le-a şters, plângând şi ea; el i-a îndepărtat însă
mâna şi a spus cu tristeţe şi indignare: Lan Jiefang, se cheamă că stai în
spinarea mea şi te caci pe mine... S-a îndoit de şale, a respirat gâfâind, şi-a
smuls piciorul artificial, l-a ridicat cu amândouă mâinile şi l-a aruncat brusc
în faţa mea, spunând pe un ton tragic şi înălţător: Tovarăşe subprefect Lan,
de dragul piciorului ăstuia de lemn, de dragul pieteniei de atâţia ani dintre
mine şi părinţii tăi, las-o pe Chunmiao. Dacă vrei să te nenoroceşti, nu ne
pasă, dar nu se poate să o iei pe fata mea s-o îngropi de vie cu tine în
mormânt!
Nu mi-am cerut iertare faţă de nimeni. Vorbele lor, cu deosebire cele
ale lui Pang Hu, erau ca nişte cuţite care-mi înţepau sălbatic pieptul. Aveam
o mie de motive pentru care să îmi cer iertare în faţa lor, dar nu am făcut-o;
aveam zece mii de scuze ca să rup relaţiile cu Pang Chunmiao şi să mă
împac cu Huang Hezuo, dar ştiam că nu mai pot să fac una ca asta.
Când, nu cu multă vreme înainte, Hezuo făcuse către mine o
demonstraţie de forţă cu caracterele ei însângerate, chiar mă gândisem să
pun punct lucrurilor, însă pe măsură ce trecea timpul, dorul de Pang
Chunmiao mă făcea să fiu de parcă îmi pierdusem sufletul din mine, nu mai
puteam să mănânc, nu mai puteam să dorm, nu mai puteam să fac niciun fel
de muncă. Nici nu mai voiam, fir-ar mama ei, să fac niciun fel de muncă.
Când m-am întors de la şedinţă din capitala provinciei, primul lucru pe care
l-am făcut a fost să galopez drept la librăria Xinhua, la raionul de copii, să o
caut pe Pang Chunmiao. La locul ei de lucru stătea acum o femeie
necunoscută cu faţa purpurie, care mi-a spus cu o atitudine extrem de rece
şi nepăsătoare că Chunmiao e în concediu de boală. Le-am văzut pe
vânzătoarele cu feţe cunoscute privindu-mă şmechereşte. Uitaţi-vă, ocărâţi,
nu-mi pasă de nimic. Am găsit căminul de nefamilişti al personalului
librăriilor Xinhua; camera ei era încuiată. M-am aplecat pe fereastră şi i-am
văzut patul, masa, ligheanul şi oglinda rotundă spânzurată pe perete; i-am
văzut şi ursuleţul roz de jucărie de la capul patului. Chunmiao, iubita mea,
unde eşti? întrebând pe ocolite, am reuşit să găsesc casa lui Pang Hu şi
Wang Leyun din oraş - tot o casă cu curte, ca la ţară, pe poarta căreia atârna
un lacăt de fier. Am strigat-o cu glas tare, stârnind lătratul înnebunit şi fără
oprire al câinilor din vecini. Deşi ştiam că nu se poate cu niciun chip
ascunde în casa lui Pang Kangmei, tot mi-am făcut curaj şi am ciocănit la
poarta acesteia. Era reşedinţa cu numărul unu a consiliului judeţean, o
clădire mică cu două niveluri, şi era împrejmuită de un zid înalt şi păzită
strict. Am scos la vedere legitimaţia de subprefect şi aşa am reuşit cu mare
greutate să mă strecor înăuntru. Am ciocănit la uşa casei. Câinele din curte
lătra nebuneşte, fără oprire. Ştiam că are la poartă camere de luat vederi şi
că dacă e cineva înăuntru, acea persoană poate să mă identifice. Dar nimeni
n-a deschis uşa. Paznicul care mă lăsase să intru a venit în fugă cu o
expresie terifiată pe chip şi nu mi-a ordonat, m-a implorat să plec. Am
plecat. Am ajuns pe bulevardul cel cu furnicar de maşini pe el şi de-abia m-
am ţinut să nu strig în gura mare; „Chunmiao, unde eşti? Nu pot trăi fără
tine, mai bine mor fără tine. Ce reputaţie, ce poziţie, ce casă, ce avere...
nimic, nimic din toate astea nu vreau, te vreau doar pe tine. Vreau să te văd
ultima oară, dacă zici că vrei să mă părăseşti, o să mor pe loc, şi tu poţi să
pleci după aia...“
Nu m-am scuzat faţă de ei şi nici nu mi-am clarificat poziţia. Am
îngenuncheat, m-am prosternat în faţa părinţilor care m-au născut şi m-au
crescut, apoi am schimbat direcţia şi m-am prosternat în faţa soţilor Huang -
oricum ar fi, erau socrii mei. După aceea, cu faţa la nord, în felul cel mai
grav şi mai solemn, m-am prosternat şi în faţa soţilor Pang. Le-am mulţumit
pentru sprijinul şi ajutorul pe care mi le-au acordat şi le-am mulţumit şi că
mi-au născut-o şi crescut-o pe Chunmiao. După aceea, ţinând cu mâinile
căuş acel picior artificial care semnifica istorie şi onoare, am înaintat în
genunchi şi l-am pus pe masă. M-am ridicat în picioare, m-am dat înapoi
până la poartă, am făcut o plecăciune adâncă, mi-am îndreptat şalele, m-am
răsucit şi fără să zic nimic am plecat către vest de-a lungul străzii celei mari.
Din atitudinea şoferului Hu, ştiam deja că soarta mea de demnitar era
pecetluită. Primul lucru pe care mi-l spusese când mă întorsesem de la
provincie fusese să mi se plângă că nevasta mea defilase sub steagul meu,
folosindu-se de maşina de serviciu. La acest drum la ţară, pretextase că se
stricase un circuit electric ca să nu mă aducă cu maşina. Venisem aşadar cu
naveta departamentului de agricultură. Acum mergeam pe jos către vest, în
direcţia oraşului, dar chiar voiam să mă întorc acolo? De ce mă întorceam
acolo? Unde era Chunmiao, acolo trebuia să mă duc - dar unde era?
Cadillacul lui Jinlong m-a prins din urmă şi s-a oprit fără zgomot
lângă mine. A deschis portiera şi mi-a zis:
— Urcă-te!
— Nu-i nevoie, am zis.
— Urcă-te, mi-a zis pe un ton care nu îngăduia împotrivire. Am ceva
să te întreb.
M-am strecurat în limuzina lui luxoasă.
Am intrat în biroul lui luxos.
Rezemat de sofaua lui purpurie, moale şi făcută din piele adevărată, a
tras un fum prelung dintr-o ţigară şi, ţintuind cu privirea braţele lustrei de
cristal, m-a întrebat senin:
— Frate, viaţa asta a omului nu e ca un vis?
N-am suflat o vorbă, aşteptând să continue.
— Mai ţii minte cum a fost pe când păşteam vacile pe malul râului?
Ca să te forţez să intri în colectivă, te chelfăneam în fiecare zi. Cine s-ar fi
gândit că după douăzeci şi ceva de ani, comuna populară o să se facă cât ai
bate din palme praf şi pulbere, ca o casă construită din nisip? Nu mi-ar fi
trecut prin cap pe-atunci nici în vis că tu o să ajungi subprefect, iar eu
director şi că numeroase lucruri pe care le ţineau aşa de sfinte pe vremea aia
de-ţi luau şi capul pentru ele nu mai fac azi nici cât o băşină de câine.
Am continuat să tac mâlc, ştiam că nu despre astea voia el să
vorbească.
S-a îndreptat de şale şi a stins în scrumieră ţigara fumată nici pe un
sfert, pironindu-mă apoi cu privirea:
— La oraş sunt numeroase femei frumoase, de ce te-ai dus să o
vrăjeşti tocmai pe feţişoara asta slabă ca o maimuţă? Dacă nu mai poţi, zi,
cu care vrei să te distrezi? Negre, albe, grase, slabe, ţi le rostuiesc eu pe
toate. Dacă vrei să guşti ceva străin, e uşor, gagicile din Rusia nu trec de
1000 pe noapte!
— Dacă m-ai adus aici să vorbeşti din astea, am zis ridicându-mă,
plec!
— Stai locului, a bătut el cu palma indignat în masă, făcând scrumul
din scrumieră să tremure şi să se ridice în zbor. Eşti o lepădătură adevărată,
din cap până în picioare! Nici iepurii nu mănâncă iarba de lângă cuib, cu
atât mai puţin dacă nu e cine ştie ce iarbă! Şi-a aprins o nouă ţigară, s-a
înecat, a tuşit şi apoi a stins-o. Tu ştii ce e între mine şi Pang Kangmei? E
amanta mea! Zona asta de dezvoltare turistică din satul Ximen, ca să-ţi spun
lucrurile până la capăt, e afacerea noastră. Dar uite că ţi-ai băgat tu sula ca
să ne ameţeşti nouă trebuşoara care pica aşa de bine!
— Nu mă interesează pe mine chestiile voastre, mie-mi pasă doar de
mine şi Pang Chunmiao.
— Carevasăzică nu vrei să te laşi păgubaş? Chiar vrei să te însori cu
feţişoara aia?
Am dat din cap cu fermitate.
— Nu se poate, absolut deloc nu se poate! Ximen Jinlong s-a ridicat şi
a început să se plimbe încoace şi încolo prin biroul lui cel lat. S-a oprit în
faţa mea şi mi-a dat un pumn zdravăn în piept, zicându-mi pe un ton care nu
lăsa loc de îndoială: Taie numaidecât orice legătură cu ea! De orice fel vrei
să fuţi, lasă în seama mea! După ce fuţi mai multe, o să afli tu ce sunt şi
femeile.
— Iartă-mă, i-am zis, îmi faci silă cu vorbele astea. N-ai niciun drept
să te bagi în viaţa mea şi n-am nevoie să mă ajuţi tu să-mi aranjez viaţa.
M-am întors să plec, dar el m-a prins de umeri şi mi-a zis pe un ton
niţel mai domol:
— Bineînţeles, treaba asta cu iubirea chiar există, fir-ar mama ei. Am
discutat şi un proiect de compromis. Mai întâi te potoleşti, nu bagi divorţ şi
pentru moment nu intri în contact cu ea. Noi te transferăm în afara
judeţului, sau chiar niţel mai departe, la municipiu, la capitala provinciei, un
transfer pe poziţie cam egală, unde cu puţină muncă, mai şi creşti. Când
vine momentul, laşi divorţul de Hezuo în seama mea. În cel mai rău caz, o
să ajungem la bani, 300000, 500000, un milion, nu există femeie, fir-ar
mama ei, să nu deschidă ochii la bani! După aceea o transferăm şi pe Pang
Chunmiao şi vă bucuraţi de iubire! În fapt, a făcut el o pauză, nu suntem
prea dornici să facem aşa, o să fie mult de muncă, dar cine m-a pus să-ţi fiu
frate, iar ea să-i fie ei soră?
— Mulţumesc, am spus, vă mulţumesc de tolba asta de planuri
iscusite, dar n-am nevoie de ea, chiar n-am. Când am ajuns la uşă, m-am
întors câţiva paşi şi i-am spus: Tocmai pentru că e aşa cum ai zis mai
devreme, tu mi-eşti frate, iar ea îi e soră, vă sfătuiesc să vă stăpâniţi poftele:
plasa Cerului e mare, dar nimic nu trece prin ea! Adulterul meu e la urma
urmei doar o problemă de morală, dar voi odată ce-ntreceţi măsura...
— Ai început să mă dăscăleşti, a zâmbit cu răceală Jinlong. Să nu zici
după aia că nu mă arăt cuviincios! Hai, cară-te!
— Unde aţi ascuns-o pe Chunmiao? l-am întrebat cu mare răceală.
— Cară-te!
Înjurăturile lui mânioase au fost întrerupte de uşa capitonată în piele.
Mergând pe strada mare din satul Ximen, lacrimi fierbinţi mi-au
umplut fără pricină orbitele. Soarele era foarte strălucitor în apus, aşa că
lacrimile mă făceau să văd lumini multicolore. Câţiva copii, nici mari, nici
mici, au început să se ţină după mine. Tot aşa au făcut şi câţiva câini.
Mergeam cu paşi mari, iar copiii nu puteau ţine pasul. Ca să-mi vadă
lacrimile din ochi, sau poate ca să-mi vadă faţa cea albastră şi urâtă, n-au
avut încotro şi-au trebuit să zboare în goană pe lângă mine, depăşindu-mă;
după aceea, au mers de-a îndăratelea, privindu-mă aşa.
Când am trecut pe lângă curtea familiei Ximen, nu m-am uitat într-
acolo: deşi ştiam că din cauza mea era foarte probabil ca mama şi tata să nu
mai rămână mult pe lumea oamenilor şi că sunt un fiu lipsit de iubire pentru
părinţii săi, nu puteam cu niciun preţ să bat în retragere.
Pe podul cel mare, Hong Taiyue mi s-a pus în cale. Era pe jumătate
beat, plutise, nu ieşise, afară din Barul Podului. M-a prins de piepţii hainei
cu degete ca nişte cleşti, strigând tare:
—- Jiefang, iepuriciule, m-aţi băgat în arest, aţi băgat în arest un
bătrân revoluţionar! Aţi băgat în arest un soldat credincios al preşedintelui
Mao! Aţi băgat în arest un luptător anticorupţie! Mi-aţi băgat mie în arest
trupul, nu şi adevărul! Un materialist sută la sută ca mine de nimic nu se
teme, lu’ băiatu’ nu-i e frică de voi!
Câţiva oameni au ieşit din bar şi l-au tras la o parte din faţa mea.
Lacrimile nedesluşite din ochii mei mă împiedicau să le văd limpede feţele.
M-am suit pe pod. Râul era tot o scânteiere de lumini aurii, parcă era
un drum plin de măreţie. L-am auzit pe Hong Taiyue ţipând tare în spatele
meu:
— Iepuriciule, dă-mi înapoi osul meu de bou!
 CAPITOLUL 49
Înfruntând potopul, Hezuo curăţă latrina; primind bătaie cruntă,
Fiefang îşi face alegerea
... Influenţată de taifunul numărul 9, ploaia din acea seară a fost una
cum rar se văd. În vremea acoperită şi ploioasă de dinainte, eram mereu
deprimat şi somnoros, dar în acea seară nu mă trăgea deloc aţa la somn.
Auzul şi mirosul îmi erau extrem de ascuţite, dar ochii, afectaţi de fulgerele
alb-albastre şi foarte intense care brăzdau unul după altul cerul, îmi erau
uşor împăienjeniţi - însă nu atât cât să nu văd limpede apa de pe buruienile
din fiecare colţ al curţii şi, în clipele în care fulgerele luminau inopinat
cerul, să nu văd limpede cum cicadele ascunse în arţarii japonezi se scutură
foşnitoare.
Ploaia începuse de la 7, iar la 9 încă nu dădea nici cel mai mic semn
că vrea să se oprească. La lumina fulgerelor, am văzut cum apa de la
streşinile tale se prăvăleşte în zbor transformată într-o cascadă gigantică. Pe
acoperişurile plate ale aripilor casei, burlanele făcute din ţevi de plastic cu
diametrul de 10 centimetri aruncau coloane după coloane de apă care se
năpusteau afară cu ferocitate, rotunjindu-le şi prăvălindu-le pe aleile
cimentate. Canalul de alături fusese astupat de tot felul de obiecte, aşa că
apa a crescut foarte repede, a acoperit poteca pietruită şi a acoperit şi
treptele de la intrare; câţiva arici care îşi aveau sălaşul în grămezile de
lemne de la colţul zidului au fost luaţi de ape şi acum se zbăteau în ele - s-ar
zice că aveau să-şi păstreze viaţa cu mare greutate.
Tocmai mă bătea gândul să latru puternic, ca să dau alarma pentru
soţia ta, când, până să apuc să scot primul sunet, lampa de sub streaşină s-a
aprins şi a scăldat curtea într-o baie de lumină. Soţia ta, cu o pălărie de paie
pe cap, înfăşurată într-o pelerină albă din plastic subţire şi îmbrăcată doar în
chiloţi, s-a strecurat la iuţeală pe crăpătura uşii, arătându-şi picioarele
osoase în care purta pantofi de plastic cu şireturile rupte şi cu partea de la
călcâie lăsată în jos. Cascadele care se prăvăleau în zbor de pe streşini i-au
dat într-o parte pălăria de paie, pe care o pală de vânt i-a şi zburat-o la
pământ. Ploaia i-a murat părul cât ai bate din palme. Ea s-a repezit de-a
dreptul în aripa de vest şi a tras afară o lopată din grămada de cărbuni din
spatele meu, repezindu-se după aceea cu ea în ploaie.
 Alerga prin ploaie lăsându-se într-o parte la fiecare pas; apa din curte
îi venea până la genunchi. Un trăsnet a scuturat totul, suprimând lumina cea
galbenă, iar ei făcându-i faţa o întindere alb-albăstrie; şuviţă de şuviţă de
păr îi era acum lipită de faţa aceasta alb-albăstrie, care mi se părea
înspăimântătoare.
Trăgând lopata după ea, s-a strecurat pe lângă latura de sud. Am auzit
răzbătând de acolo un zgomot puternic. Ştiam că locul e foarte murdar, cu
frunze putrede, pungi de plastic aduse de vânt şi căcăreze de pisici
vagaboande strânse toate laolaltă. S-a auzit un clipocit, iar apa acumulată în
curte a început să se coboare într-acolo cu o viteză vizibilă cu ochiul liber.
Canalul fusese desfundat, dar soţia ta tot n-a ieşit de-acolo. Se auzea fără
încetare zgomotul lopeţii ciocnind în cărămizi şi în dale, şi, de asemenea,
amestecând în apă. Acel loc strâmt se umpluse de mirosul soţiei tale. Era
de-adevăratelea o femeie capabilă să îndure greutăţi şi să trudească şi să nu
se lase deloc răsfăţată de trai bun.
Şuvoaiele din curte se întreceau care mai de care să se arunce bogate
spre canal, iar lucrurile care pluteau pe deasupra lor tot într-acolo se duceau.
Printre ele se afla o răţuşcă de plastic roşie şi o păpuşă de plastic care clipea
din ochi, amândouă cadouri pe care i le dăduse Pang Chunmiao fiului tău,
pretextând că sunt premii, când el se uita la benzi desenate în librăria
Xinhua, însoţit de mine. Pălăria de paie a soţiei tale se mişca şi ea în urma
lor, dar când a ajuns la din nou vizibila potecă pietruită, a eşuat pe ea. Tot
de ea îşi lipiseră ramurile trandafirii care fuseseră puşi la pământ când se
surpase pământul sub ei; un boboc pe jumătate deschis apăsa borul pălăriei,
formând astfel un tablou aparte.
Soţia ta a ieşit într-un sfârşit de lângă canal. Pelerina din plastic
subţire îi rămăsese legată pe după gât, dar ea era deja murată toată. În
lumina fulgerelor, faţa îi era şi mai albăstrie şi mai albă, iar picioarele şi mai
plăpânde. Târa după ea lopata, era gârbovită de spate şi chiar aducea puţin
cu drăcoaicele din legende. Pe faţă în schimb îi apăruse în mod limpede o
expresie de uşurare. Şi-a cules pălăria, a vânturat-o ce-a vânturat-o, dar nu
şi-a pus-o pe cap, ci a atârnat-o de un cui de pe peretele aripii de răsărit a
casei. A îndreptat după aceea la loc trandafirii care se răsturnaseră. Părea să
se fi înţepat în spini la un deget - şi l-a muşcat puţin. Ploaia a părut să se
rărească, iar ea a înălţat faţa spre cer: ploaia îi biciuia faţa de parcă ar fi
biciuit o farfurioară de porţelan alb-albastru din vechime. Să mai plouă, să
mai plouă, să plouă şi mai tare! Şi-a dat pur şi simplu jos de pe ea pelerina
de plastic, lăsându-şi la vedere corpul numai piele şi os. Pieptul îi era
posmăgit, doar cu două sfârcuri, care arătau ca nişte curmale, lipite de
coaste. A mers şontâcăind până la latrina din colţul de sud-vest al curţii, a
dat la o parte capacul de ciment şi un miros puturos a inundat aerul sub
ploaie. Oraşul se afla în acest moment într-o etapă de dezvoltare în care
lucrurile erau pe jumătate locale, pe jumătate occidentalizate, aşa că nu
exista un sistem performant de drenare a apelor uzate, drept care familiile
care locuiau la casă aveau în majoritate private sub cerul liber, ca la ţară;
evacuarea excrementelor era o problemă uriaşă. Soţia ta se scula adesea în
miez de noapte şi ducea pe furiş excrementele în râul Tianhua, lângă piaţa
ţărănească. Toţi rezidenţii din zonă făceau la fel. Mi se umplea inima de
tristeţe când o vedeam cum înaintează într-acolo cu găleata de excremente
în mână, mergând şchiopârc-şchiopârc, dârdâind din toate încheieturile,
luând-o pe ocolite şi lipindu-se de ziduri, aşa că eu căutam pe cât cu putinţă
să nu îmi fac nevoile acasă. De obicei pişuiam pe cauciucurile Audiului
conclus, deloc grozav, de directorul Yi de la fabrica de fibre de
polipropilenă, care locuia la vest de casa ta; îmi plăcea parfumul aparte, ca
de păr ars, care se volatiliza când urina de câine făcea contact cu
cauciucurile, dar eram şi un câine cu un pronunţat sentiment al dreptăţii. Tot
de obicei, alergam o bucată de drum şi caca făceam pe terasa de flori din
piaţa Tianhua. Rahatul de câini este un îngrăşământ de primă mână - eram
un câine bun, care se pricepea la ştiinţă şi avea conceptul de bine public,
drept care transformam putoarea rahatului de câine în parfum dulce de flori.
Din pricina trebii cu latrina, de fiecare dată când ploua, pe faţa soţiei
tale apărea un zâmbet de uşurare. Stătea lângă latrină şi flutura un linguroi
cu coadă lungă, scoţând cu el afară ce se afla înăuntm şi apoi golindu-l în
ploaie; apele vijelioase purtau ce era acolo direct la canal. În acele clipe,
eram întocmai ca soţia ta, nădăjduiam să plouă, să plouă şi mai tare, astfel
încât să ne cureţe cu totul latrina, la fel şi curtea şi la fel şi oraşul ăsta plin
de mizerie şi împuţiciune.
Deja se auzea zgrepţănitul linguroiului râcâind fundul latrinei şi mi-
am dat seama că munca soţiei tale se apropia de sfârşit. A pus jos
linguroiul, a apucat un măturoi din nuiele de bambus ajuns pe jumătate chel
de la atâta frecare şi s-a apucat să frece răsunător pereţii latrinei - freca ce
freca, apoi iar râcâia cu linguroiul, iar eu parcă şi vedeam cum mâine-
dimineaţă latrina asta sub cerul liber avea să fie un iaz cu apă limpede. În
acel moment, fiul tău a venit în uşa clădirii principale şi a strigat tare:
 — Mamă, nu mai râcâi, hai în casă!
Ea a părut că nu l-a auzit şi s-a apucat să mestece încoace şi încolo cu
măturoiul ăla stricat în şanţul de ciment care ducea de la latrină la canal;
toate apele din curte se adunau acolo, ceea ce îi era de ajutor în muncă.
În strigătul fiului tău se găseau şi suspine de plâns, dar soţia ta nu l-a
luat în seamă. Fiul tău era un copil plin de iubire faţă de părinţi, ţi-am mai
spus asta, şi ca să-i uşureze mamei povara făcea la fel ca mine, îşi făcea
nevoile acasă numai când n-avea încotro. Uneori, când ne vedeai gonind
nebuneşte pe uliţa Tianhua, nu era deloc pentru că fiului tău îi era teamă să
nu întârzie; în aceste situaţii, prima lui destinaţie nu era clasa, ci toaleta
şcolii. Că veni vorba, vreau să intercalez aici o secvenţă retrospectivă, ca să
te umplu de remuşcări, măi, băieţică ce eşti. Odată, când fiul tău avea febră
cu diaree, ca să nu-i mai sporească povara mamei sale, a alergat ca şi altă
dată spre şcoală, dar chiar n-a mai putut să se ţină şi s-a lăsat pe vine în
spatele unui tufiş de liliac de lângă salonul de înfrumuseţare şi coafură
Cocheta. O femeie cu părul vopsit într-o nebunie de culori a tulit-o afară din
salon şi l-a înhăţat pe fiul tău de cravata roşie de la gât, strângându-l cu ea
de l-a făcut să-şi dea ochii peste cap. Femeia asta tiranică şi feroce era
amanta lui Bai Shiqiao, comandantul-adjunct al brigăzii de criminalistică
din cadrul poliţiei, şi nimeni în oraş nu cuteza să o provoace. L-a ocărât pe
fiul tău cu vorbe împuţite şi extrem de puţin pe potrivă cu mirosul de
parfum pe care-l răspândea corpul ei, atrăgând numeroşi spectatori, care au
rezonat cu ea, ocărându-l şi ei pe fiul tău. El plângea şi-şi cerea mereu
iertăciune: „Am greşit, am greşit, am greşit“. Femeia nu l-a lăsat să scape
uşor şi nu i-a arătat pic de milă, propunându-i două feluri de rezolvare a
situaţiei şi punându-l pe el să aleagă. Primul era să-l târască la şcoală, să i-l
dea profesorului pe mână şi să pună şcoala să se ocupe de el; al doilea era
ca fiul tău să mănânce ce făcuse acolo. Bătrânelul cel cu inimă bună care
vindea peşti aurii a venit cu o lopată ca să ia cu ea la o parte rahatul, dar ea
l-a ocărât şi pe el, aşa că omul s-a retras fără nicio vorbă. În acest moment-
cheie, Lan Jiefang, eu, Căţelul al Patrulea, am arătat suprema credinţă a
unui câine faţă de stăpânul său. Mi-am ţinut răsuflarea şi am mâncat ce
făcuse acolo fiul tău. Vorba aia care spune că „Pe câine nu-l schimbi să nu
mai mănânce căcat“ e vorbă goală, un câine cu o viaţă atât de înlesnită, atât
de demn, atât de înţelept, cum o să... ? Dar uite că mi-am stăpânit sila şi am
mâncat rahatul lui fii-tău. Am tulit-o apoi la piaţa ţărănească şi mi-am clătit
gura cu apa care curge susurând 24 de ore pe zi de la un robinet nereparat
de acolo, iar apoi mi-am înălţat botul şi am lăsat coloana de apă plină de
vlagă să mă cureţe direct pe gât. M-am întors înapoi în fugă lângă fiul tău,
şi am ţintuit cu duşmănie faţa plată mânjită cu un strat gros de farduri a
acelei femei şi gura sângerie ca o rană de pe faţa aceea plată. Părul de pe gât
mi s-a zburlit, iar din gâdej mi-a ieşit un mârâit ca o salbă de tunete. Femeia
a dat drumul mâinii cu care îl înhăţase de cravată pe fiul tău, s-a dat cu
încetul înapoi, până a ajuns la uşa salonului, unde, cu un ţipăt ascuţit, a
zbughit-o înăuntru, închizând apoi brusc uşa în urma ei. Fiul tău mi-a
cuprins capul cu braţele şi s-a pus să plângă cu suspine. În ziua aceea, am
mers foarte încet. Nu ne-am întors niciunul capetele, deşi ştiam că din spate
ne urmăresc multe priviri.
Fiul tău a deschis o umbrelă şi s-a repezit afară, direct lângă soţia ta,
ţinându-i acesteia umbrela deasupra capului ca să o adăpostească de ploaie.
Plângând, i-a zis:
— Mamă, hai în casă, uită-te la tine cât eşti de murată!
— Copil prost, de ce plângi? Când dă aşa ploaie mare, nici nu poţi să
te bucuri de-ajuns! Soţia ta i-a împins lui umbrela deasupra capului şi a zis:
De mult, de mult, n-a mai dat ploaie aşa de mare, de când ne-am mutat la
oraş n-a dat una aşa de mare, numai bine, curtea noastră n-a fost niciodată
atât de curată. Arătând spre latrină, spre olanele lucitoare de pe acoperiş,
spre poteca pietruită din curte care semăna cu şira unui peşte negricios, spre
frunzele de un negru uleios ale arţarului japonez, a spus cu însufleţire: Nu
numai la noi e curat, e curat în sute şi mii de locuinţe din oraş, fără ploaia
asta bună, oraşul se împuţea, putrezea.
Am lătrat de două ori, arătându-mi aprobarea faţă de opinia soţiei tale.
Ea a zis:
— Uite, vezi, când plouă nu doar mama e bucuroasă, şi câinele nostru
e bucuros.
Soţia ta l-a împins pe fiul tău înăuntru. Şi el, şi eu, unul în uşa clădirii
principale, celălalt pe labe în uşa aripii de vest, ne uitam la ea cum se spală
stând în mijlocul curţii, pe poteca de piatră. I-a poruncit fiului tău să închidă
lampa de sub streaşină, iar curtea s-a cufundat pe dată în întuneric; fulger
după fulger îi luminau însă fără întrerupere corpul. S-a mânjit pe păr şi pe
corp cu un săpun verde umflat de ploaie. S-a frecat după aceea, iar spuma
bogată i-a făcut capul să fie fără pereche de mare, în timp ce în curte
mirosul de vanilie al săpunului a dat pe dinafară. Stropii de ploaie erau din
ce în ce mai rari, zgomotul ropotelor de ploaie slăbea şi el; şuvoaiele
clipoceau însă pe străzi, iar după fulgere se rostogoleau tunetele cele
duduitoare. O adiere de vânt a făcut apa strânsă pe arţar să se coboare
precum o cascadă. Soţia ta s-a folosit de apa din găleata de lângă fântână şi
de cea din lighean ca să se clătească. La fiecare fulger, îi vedeam fundul
schilodit şi părul neguros.
În sfârşit, a intrat şi ea în casă. I-am adulmecat mirosul părului şi al
corpului, pe când le ştergea cu prosopul. Mai apoi am auzit zgomotul
garderobei în timp ce se deschidea şi am adulmecat în acelaşi timp mirosul
de haine uscate şi contaminate de naftalină. Ajuns aici, am răsuflat şi eu.
Stăpâno, strecoară-te în pat, somn uşor!
Pendula bătrână a vecinilor de la apus a bătut de douăsprezece ori la
rând - era miezul nopţii; pe uliţa Tianhua, strada cea lată de dincolo de
poartă, se auzeau sunetele apei, la fel cum pe toate bulevardele şi aleile din
capitală se auzeau sunetele apei. Pentru acest oraş care aproape că nu avea
canalizare, dar avea în schimb numeroase clădiri moderne, acest potop a
fost fără îndoială un dezastru. Scenele de după ploaie au demonstrat că
torentele au curăţat doar latrinele şi curţile celor din locurile înalte, în timp
ce multe dintre casele din vale au ajuns la mare ananghie din cauza apelor
murdare pline de excremente şi de rămăşiţe de tot felul care au măturat
peste ele. Mulţi dintre colegii lui fii-tău au îndurat o noapte foarte lungă
cocoţaţi pe mese. După ce apele dezlănţuite s-au molcomit, până şi
Bulevardul Poporului, care se pretindea a fi faţada însăşi a oraşului, era tot
înnămolit, iar în nămol zăceau cadavre umflate şi puturoase de pisici,
şoareci şi alte animale mici. Scenele cu Pang Kangmei, recent numită
secretară a consiliului judeţean, stând în fruntea demnitarilor de la consiliul
judeţean şi de la prefectură şi curăţând, cu cizme de cauciuc, pantalonii
suflecaţi şi lopata în mână, gunoaiele de pe bulevard, au apărut trei zile la
rând în programele de ştiri ale televiziunii judeţului.
La nu multă vreme după ce a bătut de miezul nopţii, am adulmecat un
miros extrem de cunoscut plutind dinspre Calea Limin. După aceea am
adulmecat mirosul unui jeep care avea o scurgere gravă de benzină. Se mai
auzea şi sunetul apei împroşcate de maşină în timp ce rula printre şuvoaiele
murdare, precum şi zbieretul unui motor care răguşise istovindu-şi puterile.
şi mirosul, şi zgomotele s-au apropiat treptat-treptat, au cotit de pe Calea
Chengnan pe uliţa Tianhua, iar apoi s-au oprit în faţa porţii tale (şi, desigur,
în faţa porţii mele).
 Până să bată ei în poarta ta, am slobozit un lătrat nebunesc de câine
gata de orice în faţa inamicului şi am traversat curtea aproape fără să ating
cu labele pământul, pătrunzând în coridorul din spatele porţii; mai bine de
zece lilieci care îşi aveau cuibul acolo au ieşit în zbor, rotindu-se prin
noaptea întunecată şi fără nicio stea. Dincolo de poartă se găseau mirosul
tău şi mirosurile câtorva oameni străini. Sub bătăile acestora, poarta isca
zgomote goale şi înspăimântătoare.
Lampa de sub streaşină s-a aprins, iar soţia ta, înfăşurată într-o haină,
a ieşit în curte şi a întrebat tare: „Cine e?“ Cei de dincolo de poartă n-au
răspuns, însă băteau cu îndărătnicie în ea. M-am ridicat în picioare cu labele
din faţă sprijinite de poartă, lătrându-i nebuneşte. Ţi-am adulmecat mirosul,
însă ce mă făcea să n-am pic de astâmpăr şi să latru fără oprire erau
mirosurile rele ale celor ce te împresurau, asemenea unor lupi care duc cu
ea o oaie. Soţia ta şi-a îmbutonat haina şi a intrat pe coridor, aprinzând în
drum şi lampa de acolo: pe pereţi stăteau lipite mai bine de zece şopârle
grase, iar câţiva lilieci care nu zburaseră atârnau cu dosul în sus printre
crăpăturile din placa din ciment prefabricat a coridorului. „Cine e?“ a
întrebat ea din nou. Cei de-afară au răspuns în doi peri: „Deschide uşa şi o
să afli“. „La ora asta din noapte, ştiu eu ce fel de oameni sunteţi voi?“ Un
bărbat de dincolo de poartă a rostit cu voce joasă: „Prefectul Lan a încasat o
bătaie, l-am adus acasă!“ Soţia ta a ezitat, a descuiat, a tras zăvorul şi a
crăpat poarta. Faţa ta hidoasă, Lan Jiefang, şi părul tău ajuns numai şuviţe
lipicioase ne-au apărut într-adevăr în faţă. Soţia ta a strigat înspăimântată şi
a deschis poarta larg. Doi oameni au înaintat în forţă, iar tu ai fost zvârlit
înăuntru de parcă ai fi fost un porc mort. Corpul tău greu a răsturnat-o la
pământ pe soţia ta, luată complet pe nepregătite. Oamenii au plecat, sărind
de pe trepte. M-am năpustit ca fulgerul spre unul dintre ei, iar ghearele mele
i-au atins spatele. Erau cu totul trei oameni, îmbrăcaţi în pelerine negre de
ploaie din cauciuc şi cu ochelari de soare pe nas. Doi erau acum lângă
maşină, unul stătea în scaunul şoferului. Jeepul nu-şi oprise motorul, iar
mirosul de benzină şi mirosul de ulei se volatilizau violent din mijlocul
apelor. Pelerina de cauciuc murată de ploaie era foarte alunecoasă, aşa că
omul ăla mi-a alunecat dintre gheare. A făcut doar un salt şi-a ajuns în
mijlocul drumului, ducându-se ca fulgerul în faţa jeepului. Ratându-mi
ţinta, am căzut în apă. Aceasta îmi ajungea până la burtă, încetinindu-mi
mişcările. Dar tot am făcut tot ce-mi stătea în puteri şi m-am năpustit spre
celălalt om, care tocmai avea de gând să se strecoare în jeep. Pelerina de pe
spate i-a apărat fundul, aşa că am reuşit să-l muşc doar de gambă. A scos un
ţipăt ciudat, a închis brusc portiera, iar poalele pelerinei i s-au prins în ea;
nasul meu s-a izbit dureros de portiera cea tare. Celălalt s-a suit şi el în jeep
pe partea opusă. Maşina s-a repezit cu ferocitate înainte, împroşcând foarte
sus cu spumă. Am urmărit-o o bucată de drum, dar apa murdară de pe dmm
mă împiedica să fac salturi; decât să zic că alergam, mai bine ar fi să spun
că înotam printre murdăriile plutind la suprafaţa apei.
Am înaintat anevoios împotriva apei, ţinându-mi corpul pieziş, până
am ajuns la treptele noastre. Acolo m-am scuturat cu putere, vânturând la o
parte de pe mine apa murdară şi mizeriile. După urmele lăsate de nivelul
apei pe zidul din faţă, ştiam că pe străzi apele se micşoraseră mult. Cu o oră
mai devreme, pe când soţia ta golea din toate puterile latrina, strada trebuie
să fi fost o vâltoare noroioasă rostogolindu-se toată; dacă cei trei răufăcători
ar fi venit atunci cu maşina, jeepul ar fi fost înecat de ape. De unde veneau?
Unde se duceau? Am stat în dreptul porţii reglându-mi simţul mirosului
până la gradul maxim de fineţe, dar tot n-am putut să le găsesc poziţia
precisă. Mirosul ploii şi al apelor dezlănţuite care se rostogoleau peste tot
era prea complex şi prea murdar, şi nici măcar nasul meu, care ieşea atât din
rând şi se înălţa atât de mult deasupra celorlalte, nu putea să facă nimic.
Când m-am întors în curte, am văzut că soţia ta îşi strecurase gâtul pe
sub subsuoara ta stângă; braţul stâng îţi atârna peste pieptul ei, cumpănindu-
se acolo ca o tărtăcuţă ofilită. Cu braţul drept te prinsese pe după şale; capul
tău şedea oblic peste al ei. Corpul părea că o să i se frângă în orice clipă sub
apăsarea trupului tău, dar ea tot îşi dădea silinţa să te proptească şi să te
târască înăuntru. Te mai puteai ţine întru câtva pe picioare şi deşi mişcările
ţi-erau neîndemânatice, puteai totuşi să te deplasezi, ceea ce arăta că erai
încă viu - şi nu numai viu, ci chiar conştient.
Am ajutat-o pe stăpână să închidă poarta şi-am început să merg
încoace şi-ncolo prin curte, ca să-mi potolesc greutatea şi apăsarea din
inimă. Fiul tău, doar în maiou şi chiloţi, a ieşit afară urlând o dată tare:
„Tată!“ şi punându-se pe suspinat. Luând exemplu de la mama lui, s-a
strecurat sub braţul tău drept, uşurându-i mamei povara cea grea şi
echilibrându-ţi corpul. Aţi mers aşa toţi trei cam 30 de paşi, din mijlocul
curţii până în faţa patului soţiei tale, însă a fost un drum lung şi anevoios,
care mie mi s-a părut că a durat un secol.
Am uitat că eram un câine pe care apele împuţite de pe stradă îl
murdăriseră tot şi mă simţeam un om legat de soartă de voi; am schelălăit
trist şi v-am urmat până în faţa patului. Corpul ţi-era tot pătat de sânge,
hainele îţi fuseseră rupte, poate făcute fâşii-fâşii cu vreun bici, iar dinspre
nădragi venea un miros tare şi puturos de urină: fără nicio umbră de
îndoială, te bătuseră de-ţi udaseşi nădragii. Soţia ta credea în frugalitate, dar
şi iubea mult curăţenia, aşa că faptul că te-a lăsat să stai aşa culcat pe patul
ei arată că încă te îndrăgea foarte mult.
Nu i-a păsat de tine că eşti murdar şi te-a lăsat să stai culcat în patul ei
şi nu i-a păsat nici de mine că sunt murdar şi mi-a dat voie să stau pe labe în
cameră. Fiul tău stătea în genunchi în faţa patului şi striga plângând:
— Tată, ce e cu tine? Cine te-a adus în halul ăsta?
Ai deschis ochii, ai ridicat braţul şi l-ai mângâiat puţin pe cap. Ţi-au
dat lacrimile.
Soţia ta a adus un lighean cu apă caldă, pe care l-a pus pe un taburet
în faţa patului. Am mirosit că adăugase şi sare. A aruncat un prosop
înăuntru, iar după aceea a pus mâna să te dezbrace de haine. Te-ai zbătut şi
te-ai foit, spunând „Nu, nu!“, dar ea ţi-a dat cu îndărătnicie mâinile la o
parte, a îngenuncheat lângă pat şi ţi-a descheiat nasturii de la haină. Mi-am
dat seama că nu voiai să fii îngrijit de ea, dar n-aveai cum să refuzi. Fiul tău
şi-a ajutat mama să te dezbrace, şi-ai rămas culcat, gol puşcă, pe patul soţiei
tale. Ea te-a şters pe tot corpul cu prosopul înmuiat în sare. Lacrimile îi
picurau deseori pe pieptul tău. hbvgŞi fiul tău plângea, în timp ce ţie
lacrimile îţi coborau pe la colţurile ochilor, pe care-i aveai închişi, către
părul de pe tâmple.
În tot acest timp, soţia nu ţi-a pus nicio întrebare şi nici tu n-ai rostit
un cuvânt. Doar fiul tău repeta la fiecare câteva minute:
— Tată, cine te-a adus în halul ăsta? Mă duc să mă răfuiesc cu ei!
Tu nu răspundeai, iar soţia ta nu zicea nici ea nici pâs, de parcă aveaţi
o înţelegere tacită în privinţa aceasta. Neputincios, fiul tău s-a văzut silit să
mă întrebe pe mine:
— Al Patrulea, cine l-a bătut pe tata? Du-mă să mă răfuiesc cu ei!
Am scheunat încet, exprimându-mi regretul - potopul adus de taifun
tulburase mirosurile.
Ajutată de băiat, ea te-a schimbat în haine curate - o pijama de mătase
albă, largă şi confortabilă, care, după ce-ai pus-o pe tine, ţi-a făcut faţa să-ţi
pară şi mai neagră şi mai albastră. Soţia ta ţi-a aruncat hainele murdare în
lighean, a şters podeaua cu un mop, iar după aceea l-a bătut uşurel pe cap pe
fiul tău:
 — Kaifang, stă să se luminze de zi, du-te să dormi puţin, mâine tot
trebuie să mergi la şcoală.
A plecat cu ligheanul în braţe şi trăgându-l după ea şi pe băiat; eu i-
am urmat.
Ţi-a spălat hainele cu apa de ploaie din găleata de la fântână şi le-a
pus la uscat pe frânghia de rufe. A intrat după aceea în aripa de răsărit, a
aprins lumina şi, sprijinindu-se de fundul de bucătărie, s-a aşezat pe
taburetul cel mic de acolo, cu coatele pe genunchi şi mâinile sprijinindu-i
obrajii; avea privirea fixă, părând că stă cu gândul la o greutate de pe suflet.
Ea se afla în lumină, eu şedeam în întuneric şi puteam să-i văd faţa în
chip neobişnuit de limpede. Avea buzele vinete şi privirea dezorientată. La
ce se gândea? N-aveam cum să ştiu. A rămas stând aşa până când
întunericul s-a risipit şi zorii s-au pogorât.
A fost o dimineaţă mai animată ca de obicei, din fiecare cotlon al
oraşului auzindu-se vocile oamenilor. Unii erau veseli, alţii nemângâiaţi,
unii se plângeau, alţii suduiau. Pe cer iarăşi se ţesuseră strâns nori negri, iar
ploaia iarăşi cădea, când tare, când încet. Soţia ta s-a apucat să gătească.
Părea să facă tăiţei, da, chiar tăiţei făcea. Mirosul de făină părea din cale-
afară de curat şi proaspăt printre miasmele care înecau cerul şi pământul.
Ţi-am auzit sforăiturile, băieţică, în sfârşit adormiseşi. Fiul tău s-a sculat şi
cu ochii adormiţi a alergat să urineze la latrină, scoţând un zgomot foarte
răsunător, în acel moment, mirosul lui Pang Chunmiao a străbătut sutele şi
miile de izuri atât de tulburi că se prefăcuseră într-o singură nămoleală, s-a
apropiat cu repeziciune şi, fără pic de ezitare, a venit în faţa porţii. Am
lătrat doar o dată, apoi mi-am plecat capul; îmi simţeam inima grea, iar o
senzaţie de întristare fără pereche s-a încleştat ca o mână uriaşă în jurul
gâtului meu.
Pang Chunmiao a ciocănit sonor la poartă. Ciocănise cu fermitate şi
neşovăielnic, chiar şi cu o oarecare mânie. Soţia ta s-a dus şi i-a deschis şi
cele două s-au privit de-o parte şi de cealaltă a pragului. Păreau să aibă să-şi
spună o mie şi una de vorbe, dar n-au zis nimic. Pang Chunmiao a călcat
înăuntru cu paşi mari - mai precis s-a repezit tropăind în curte. Soţia ta a
urmat-o în spate, şchiopătând şi şontorogind. A întins o mână, părând că
vrea s-o oprească pe cealaltă. Fiul tău a alergat cu mare iuţeală în mijlocul
potecii pietruite, s-a învârtit acolo de câteva ori, cu faţa încordată şi neştiind
ce să facă, iar mai apoi a alergat la pasajul de la intrare şi a închis poarta.
 Prin geamul ferestrei, am văzut cum Pang Chunmiao traversează cu
mare iuţeală micul coridor de acolo şi intră în odaia soţiei tale; pe dată i-am
auzit apoi gemetele şi hohotele de plâns. Am văzut-o pe soţia ta urmând-o
înăuntru, iar plânsetele ei erau şi mai răsunătoare. Fiul tău stătea pe vine la
marginea fântânii, plângând şi spălându-se în acelaşi timp pe faţă.
Plânsetul celor două femei s-a oprit, iar în cameră păreau să fi început
negocieri anevoioase. Unele vorbe întretăiate de suspine şi sughiţuri nu le-
am auzit limpede, dar pe cele rostite complet le-am auzit pe toate.
— Cruntă vă e inima de l-aţi bătut în halul ăsta! a zis Chunmiao.
— Pang Chunmiao, eu cu tine n-am avut vrajbă în vremuri vechi şi n-
am gâlceavă nici în cele noi. E plină lumea asta de flăcăi buni, de ce vrei să
strici familia asta?
— Ştiu că ţi-am greşit, am vrut să-l las, dar n-am putut. Asta mi-e
soarta...
— Lan Jiefang, hotărăşte tu.
După un moment de tăcere, te-am auzit pe tine:
— Hezuo, îmi pare rău, vreau să merg cu ea.
Te-am văzut ridicându-te pe picioare rezemat de Pang Chunmiao. Aţi
traversat coridorul, aţi ieşit din casă şi-aţi intrat în curte. Fiul vostru a ridicat
ligheanul şi l-a golit în faţa voastră, apoi s-a lăsat în genunchi pe potecă.
Aşa, în genunchi, şi-a înălţat faţa înlăcrimată şi a spus:
— Tată, n-o lăsa pe mama... Mătuşa Chunmiao poate să stea şi ea...
Mama lu’ mama şi mama lu’ tata nu i-au fost amândouă soţii bunicului
Ximen?
— Băiatule, aşa era pe vremuri... ai spus tu jeluit. Kaifang, să ai grijă
de mama, ea n-a greşit cu nimic, e greşeala tatii. Şi chiar dacă plec de-aici,
am să fac tot ce-mi stă în putinţă să am grijă de voi.
— Lan Jiefang, de plecat poţi să pleci, dar ţine bine minte, câtă vreme
trăiesc eu, să nu vii să mă cauţi pentru divorţ, a spus soţia ta din uşa casei,
zâmbind cu răceală, dar cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. Când a coborât de
pe trepte, s-a prăbuşit la pământ, dar s-a căţărat repede la loc pe picioare.
Te-a ocolit pe tine şi pe Pang Chunmiao şi l-a ridicat în picioare pe băiat,
rostind ofensată: Ridică-te, bărbaţii au aur pe genunchi, nu trebuie să
îngenuncheze în faţa nimănui! S-au dus amândoi pe pământul umflat de apă
de lângă potecă, făcându-vă loc să treceţi.
În aceeaşi poziţie în care te adusese soţia ta de la poartă în casă
rezemat de ea, Pang Chunmiao şi-a strecurat gâtul pe sub subsoara ta
stângă; braţul stâng îţi atârna peste pieptul ei, iar ea cu braţul drept te
prinsese pe după şale. Aţi înaintat aşa anevoios, cu corpul tău greu părând
că o să o facă în orice clipă pe fata asta slăbănoagă să se prăbuşească. Ea s-a
forţat să se ţină ţeapănă, arătând o tărie care mişca până şi un câine.
Aţi ieşit. Un sentiment vag şi nedesluşit m-a mânat să vă urmez în
poartă. Am rămas acolo pe trepte, petrecându-vă cu privirea. Croindu-vă
drum prin apele murdare, aţi apucat pe strada Tianhua. Pijamaua ta albă de
mătase s-a stropit toată foarte repede de noroi şi murdărie, care i-au
murdărit şi ei hainele în acelaşi fel. Purta o fustă roşie, care sub cerul
înceţoşat captura din cale-afară privirile. O ploaie măruntă batea pieziş, iar
trecătorii, unii înfăşuraţi în pelerine de ploaie, alţii sub umbrele, vă măsurau
cu priviri curioase.
M-am întors în curte încercat de simţiri nespus de multe. M-am dus în
coteţ, m-am trântit şi m-am uitat spre aripa de est. Fiul tău şedea pe taburet,
plângând. Soţia ta i-a pus în faţă un bol de tăiţei aburinzi şi i-a zis tare:
— Mănâncă!
 CAPITOLUL 50
Lan Kaifang îşi mânjeşte tatăl cu noroi; Pang Fenghuang îşi
împroaşcă mătuşa cu vopsea
... În sfârşit, mă reunisem încă o dată cu Pang Chunmiao. Drumul de
la mine de-acasă până la librăria Xinhua poate fi făcut de un om sănătos,
mergând cu viteză medie, în 15 minute, dar nouă ne-a luat aproape două
ore. După cum a spus Mo Yan: „A fost un drum romantic, dar şi o călătorie
plină de amărăciune, un act neruşinat, dar şi o acţiune nobilă, retragere, dar
şi asalt, capitulare, dar şi rezistenţă, semn de slăbiciune, dar şi de putere, o
provocare, dar şi un compromis“. A mai folosit el multe alte perechi
similare de termeni opuşi, unele potrivindu-se cu ce gândesc eu, altele fiind
falsuri deliberate. Cred de fapt că plecarea mea de-acasă rezemat de
Chunmiao n-a fost nici ceva nobil, nici ceva glorios, trebuind cel mai bine
desemnată drept un lucru curajos şi corect.
Acum, când vorbesc despre asta, îmi apar în creier umbrelele într-un
curcubeu de culori şi pelerinele de ploaie într-un caleidoscop de forme şi
feluri, îmi apar nămolul şi apele murdare de peste tot, precum şi peştii care
respirau anevoios pe străzile asfaltate şi broaştele strânse în grupuri mari.
Acest potop de la începutul anilor ’90 a dat în vileag tot felul de rele
ascunse sub suprafaţa de falsă înflorire a acelei epoci.
Căminul lui Chunmiao din curtea din spate a librăriei Xinhua ne-a
servit pentru moment drept cuib de dragoste. Decăzând până aici, nu mai
aveam deja nimic de tăinuit, i-am spus lui Cap-Mare, cel ce pe toate le
pătrunde. Nu ne reuniserăm deloc numai ca să ne sărutăm şi să facem
dragoste, dar după ce am intrat în camera ei, asta am făcut, ne-am sărutat şi
am făcut dragoste, deşi corpul mă durea în multe locuri, iar durerea era greu
de răbdat. Lacrimile ni se scurgeau pe obrajii celuilalt, muşchii ne tresăltau
de bucurie şi plăcere, iar sufletele ni se contopeau. N-am întrebat-o cum a
îndurat zilele de dinainte, iar ea n-a întrebat cine mă bătuse în halul acela.
Ne cuprindeam cu braţele, ne îmbrăţişam, ne sărutam, ne mângâiam,
nemaiţinând seama de nimic altceva.
... Fiul tău, forţat de soţia ta, a mâncat cu mare greutate jumătate de
bol de tăiţei, iar zeci şi zeci de lacrimi i s-au rostogolit înăuntru. Soţia ta
avea în schimb o poftă de mâncare grozavă, şi-a însoţit tăiţeii cu trei căţei
de usturoi, iar jumătatea de bol rămasă de la fiul tău a terminat-o însoţită de
alţi doi. Faţa i s-a îmbujorat toată de la usturoială, iar fruntea şi nasul i s-au
acoperit de broboane de sudoare. I-a şters faţa cu ştergarul fiului tău şi i-a
spus cu fermitate:
— Fiule, îndreaptă-te de spate, mănâncă bine, învaţă bine, creşti şi fă-
te un bărbat cu totul pe picioarele lui şi fără teamă de nimic! Ei speră să ne
vadă morţi, vor să-şi râdă de noi, visează!
L-am escortat pe fiul tău la şcoală, iar soţia ta ne-a petrecut până la
poartă. El s-a întors şi a îmbrăţişat-o pe după şale, iar ea l-a bătut pe spate,
spunând:
— Ia te uită, e mai înalt ca mine, flăcău mare!
— Mamă, nu care cumva să...
— Glumeşti, a râs ea, ce, pentru două rebuturi umane ca ăştia o să mă
spânzur eu sau o să mă arunc în fântână sau o să mă otrăvesc? Du-te liniştit,
mama pleacă şi ea într-o clipă la lucru. Oamenii au nevoie de uscăţele, ceea
ce înseamnă că au nevoie de mama.
Am apucat-o tot pe scurtătură. Apele râului Tianhua se umflaseră de
ajunseseră la aceeaşi înălţime cu podeţul. O parte din copertina de plastic a
pieţei ţărăneşti fusese suflată de vânt, iar câţiva negustori din Zhejiang
vărsau lacrimi în faţa mărfurilor lor, pânzeturi şi îmbrăcăminte, toate
îmbibate de apă. Deşi eram în zori, era deja înăbuşitor; prin noroi se târau
râme purpurii scoase la iveală de ploaie, în timp ce un roi de libelule roşii
dădea ocol prin aer la mică înălţime. Fiul tău a făcut un salt şi a prins cu
mişcări agere o libelulă; a mai făcut un salt şi a mai prins una. Ţinându-le
între degete, m-a întrebat:
— Câine, vrei să mănânci?
Am scuturat din cap că nu.
Le-a frânt cozile, după aceea le-a prins laolaltă pe un pai şi le-a
azvârlit cu putere în aer. „Zburaţi!“ le-a zis. Libelulele s-au rostogolit prin
văzduh, prăvălindu-se în cele din urmă în noroi.
Un şir de clase ale şcolii Fenghuang s-au prăbuşit peste noapte; a fost
cu-adevărat prilej de mare bucurie în vremuri de cumplit dezastru - dacă s-
ar fi prăbuşit peste zi, în timpul orelor, Pang Kangmei, care tocmai inspecta
şcoala calamitată, n-ar mai fi rostit atâtea vorbe mândre şi cuvinte eroice.
Curtea şcolii, dintotdeauna înghesuită, era acum într-o devălmăşie de nu se
poate din cauza molozului şi a gunoaielor care o acopereau toată. Numeroşi
copii săreau încoace şi încolo printre cărămizile sparte şi cioburile de olane.
Nu erau trişti, de fapt erau chiar foarte însufleţiţi. La intrarea în şcoală erau
parcate mai bine de zece limuzine luxoase, pătate toate de noroi. Cât despre
Pang Kangmei, aceasta era încălţată în cizme de ploaie semiînalte de
culoare roz, avea pantalonii suflecaţi peste genunchi, şi era pătată de noroi
pe gambele albe ca zăpada; era îmbrăcată într-o salopetă de pânză albastră,
purta ochelari de soare şi ţinea în mână un megafon, în care striga răguşit:
— Dragi profesori, dragi elevi, potopul adus de taifunul numărul 9
ne-a provocat uriaşe pagube în întregul judeţ şi în întreaga şcoală. Ştiu că
aveţi toţi inimile grele, şi în numele consiliului judeţean şi al prefecturii
doresc să-mi exprim tot sprijinul şi compasiunea! Propun ca şcoala să ia
vacanţă timp de trei zile, iar în aceste trei zile ne vom organiza forţele, vom
curăţa gunoaiele şi vom rezolva problema claselor. Una peste alta, pe scurt,
chiar de-ar fi ca eu, Pang Kangmei, secretara consiliului judeţean, să-mi fac
birou în noroi, tot am să-i fac pe copii să meargă la şcoală în clase
spaţioase, luminoase şi sigure!
Cuvântarea lui Pang Kangmei a stârnit aplauze pline de căldură, iar
feţele multor profesori s-au împăienjenit de lacrimi. Pang Kangmei a
continuat:
— În aceste momente-cheie de acţiune împotriva dezastrelor, toate
cadrele din judeţ trebuie să fie prezente în persoană pe teren şi să-şi
îndeplinească în mod exemplar datoria, cu cea mai mare implicare şi cel
mai înalt entuziasm! Cine va cuteza să se arate neglijent sau să arunce pasiv
responsabilitatea pe umerii altora va fi pedepsit sever şi nu i se va arăta
clemenţă!...
... Că eu, subprefectul responsabil de cultură, educaţie şi sănătate
publică, mă ascundeam în aceste momente-cheie într-o cămăruţă, unde mă
înlănţuiam cu amanta pe viaţă şi pe moarte în iubire era fără doar şi poate...
o josnicie şi o neruşinare; deşi mă răniseră în bătaie, deşi nu ştiam că şcoala
se prăbuşise, deşi era din pricina unei iubiri care mă pătrundea până la oase
şi mi se întipărea în inimă, toate acestea nu erau motive care să stea în
picioare. Drept care, când m-am dus peste câteva zile cu cererea de demisie
şi de ieşire din Partid la departamentul de organizare al consiliului judeţean,
vicepreşedintele Lü mi-a spus cu mare răceală:
— Amice, ţi-ai pierdut deja dreptul de a-ţi da demisia şi de a te
retrage din Partid, ce te aşteaptă este revocarea din funcţie, excluderea din
Partid şi excluderea din funcţiile publice!
Ne înlănţuiam în iubire de dimineaţa până seara, muream şi înviam la
loc. Cămăruţa era umedă şi înăbuşitoare, sudoarea noastră pătrunsese prin
cearceafuri, părul ne era de parcă ar fi fost proaspăt murat de o ploaie mare.
Îi miroseam lacom mirosul de pe corp, vedeam adesea în întuneric razele
asemenea unor flăcărui pe care le aruncau ochii ei din pricina iubirii, şi îi
spuneam trist şi bucuros în acelaşi timp:
— Chunmiao, Chunmiao a mea... dacă e să mor acum, mor împăcat...
Buzele ei deja umflate şi înroşite şi din care se prelingeau firicele de
sânge mi-au astupat iar gura, braţele iar i s-au încolăcit disperate de gâtul
meu şi ne-am cufundat încă o dată în locul acela dintre viaţă şi moarte. Nu
mi-ar fi trecut prin cap că trupul unei fete atât de slăbănoage are o
capacitate atât de mare de iubire, la fel cum nu mi-ar fi trecut prin cap că un
corp de bărbat între două vârste, numai răni şi vânătăi, poate să se
coordoneze cu ea în timpul tălăzuirilor înspăimântătoare ale iubirii. Aşa
cum a scris Mo Yan într-un roman: „Există un soi de iubire care este un
pumnal ascuţit vârât în inimă“. Dar nu e de ajuns: există un soi de iubire
care-ţi poate face inima ţăndări; există un soi de iubire care-ţi poate face
sângele să ţi se prelingă din păr; fiind cufundaţi în asemenea iubiri cum
eram, oameni înţelegători, puteţi să ne iertaţi? Iubind-o aşa, făcând dragoste
cu ea, am şters duşmănia faţă de criminalii care îmi acoperiseră ochii, mă
târâseră într-o cameră întunecată şi mă bătuseră crunt; îmi stâlciseră oasele
doar într-un loc la picior, restul erau răni de suprafaţă. Iscusinţa cu care
ştiau să bată era deosebită - se arătaseră asemenea unei cete de bucătari cu
mână excepţională, care prăjesc friptura întocmai după cum comandă
clientul. Şi nu numai că mi-am şters duşmănia faţă de ei, mi-am şters-o şi
faţă de cei care comandaseră bătaia asta cruntă. Trebuia să fiu bătut, dacă n-
aş fi încasat bătaia asta soră cu moartea dar m-aş fi iubit atât de arzător cu
Chunmiao aş fi avut mustrări de conştiinţă şi aş fi fost înnebunit de spaimă.
Aşa că, bătăuşilor şi clienţilor de bătăuşi, vă sunt recunoscător din
străfundul sufletului, mulţumesc..., mulţumesc... Mi-am zărit faţa în ochii
scânteietori ca perlele ai lui Chunmiao şi am auzit aceleaşi vorbe din gura ei
înmiresmată ca o orhidee - spunea şi ea întretăiat: „Mulţumesc!“ ...
„Mulţumesc!“...
... Când şcoala a dat vacanţă, elevii au cântat şi-au jucat de bucurie.
Această calamitate care produsese pagube uriaş de mari şi scosese la lumină
serioase probleme era în ochii copiilor vânzoleală şi noutate, iar în inimi le
aducea însufleţire şi chef de joacă. Mai bine de o mie de elevi ai şcolii
Fenghuang s-au răsfirat pe Bulevardul Poporului, făcând circulaţia care se
afla oricum într-o devălmăşie de nu se poate să se afle într-o devălmăşie şi
mai mare. În acea dimineaţă, pe străzi, aşa cum ai povestit tu, peştişori de o
neîmblânzită vitalitate, cu burţile albe şi cât o palmă de mari, care-şi
deschideau şi-şi închideau obrajii şi-şi fremătau cozile, se încrucişau cu
crapi argintii care-şi pierdeau viaţa de cum se-ndepărtau o clipă de apă,
precum şi cu grindei dolofani, galben-piersicii,care stăteau în nămol, în
locurile în care le place. Şi mai multe erau broaştele mari cât o castană, care
ţopăiau încoace şi-ncolo pe străzi complet fără nicio ţintă, unele căutând să
sară de pe partea stângă a drumului în cea dreaptă, iar altele tulind-o în
schimb din toate puterile de pe partea dreaptă spre cea stângă. La început,
numeroşi rezidenţi culeseseră cu găleţi sau pungi de plastic toate soiurile
astea de vieţuitoare, dar apoi, ajunşi acasă, le aruncaseră fără întârziere în
vreun pârâiaş din apropiere sau pur şi simplu pe drum. Pe drumurile din
capitala judeţului pe care s-a circulat în acea zi s-a petrecut un măcel brutal,
iar sunetele peştilor striviţi le făceau oamenilor, ca şi câinilor, inimile să
palpite; zgomotele scoase de broaştele strivite mă făceau să-mi ţin tot
timpul răsuflarea şi să-mi închid ochii, pentru că îmi pătrundeau direct în
timpane, ca nişte săgeţi murdare.
Ploaia ba cădea, ba se oprea, iar când se oprea, lumina umedă a
soarelui săgeta din când în când printre nori; întregul oraş arunca atunci
aburi de căldură umedă. Mortăciunile începuseră să putrezească şi
răspândeau putoare. Într-un asemenea moment, cel mai bine era să ne găsim
adăpost acasă. Fiul tău n-avea gând de întoarcere - să fi vrut, ca să-şi
uşureze apăsarea de pe inimă, să rătăcească într-o plimbare fără nicio ţintă
prin oraşul aflat în devălmăşie? Bine, să-l urmez. M-am întâlnit cu mai bine
de zece câini cunoscuţi, care mai de care dornic să-mi raporteze pagubele
suferite de tagma noastră câinească în acest dezastru. Muriseră doi câini,
unul era lupul din curtea din spate a hotelului gării, fusese strivit de un zid
care se surpase peste el, iar celălalt ogarul cu blana lungă de la piaţa de
vânzare en-gros a materialelor lemnoase de pe malul râului - din neatenţie,
căzuse în apă şi se înecase. Auzind aceste veşti, am slobozit în direcţiile
unde se găseau cei doi când muriseră în aceste nefericite accidente două
urlete prelungi, arătându-mi jalea.
L-am urmat pe fiul tău, şi pe nebăgate de seamă am ajuns la poarta
librăriei Xinhua. Cete după cete de copii ţâşneau înăuntru, dar fiul tău n-a
intrat şi el. Faţa lui albastră părea să fie şi rece, la fel cum părea să fie şi
tare, ca un ciob. Aici am văzut-o pe fiica lui Pang Kangmei, pe Pang
Fenghuang. Purta o pelerină de plastic galben-portocalie şi cizme semiînalte
din cauciuc de aceeaşi culoare: semăna cu o mlădiţă de foc care-ţi lua ochii.
O urma o femeie tânără şi vânjoasă - era clar vorba de garda ei de corp. În
spatele lor venea surioara A Treia, cu blana imaculată. Se ferea cu cea mai
mare grijă de apa murdară de pe jos, dar pe labe n-avea cum să nu se
murdărească. Fiul tău şi Pang Fenghuang şi-au încrucişat privirile, iar ea a
scuipat revoltată direct la picioarele lui. L-a ocărât crunt: „Golanule!“ Capul
fiului tău s-a lăsat în piept de parcă ar fi primit în ceafă o lovitură de cuţit.
A Treia şi-a dezvelit dinţii la mine, pe faţă răsărindu-i o expresie
misterioasă. În faţa uşii de la librărie se strânseseră vreo duzină de câini. În
ultima vreme, numărul câinilor care îi conduceau la şcoală pe copii era în
creştere în oraş, asta din pricina modelului de loialitate fără pereche şi curaj
asemenea pe care îl ofeream eu. Am păstrat însă distanţa faţă de ei. În
rândul lor se numărau două căţele cu care mă împreunasem cândva şi care
s-au apropiat târându-şi ţâţele veştejite până la mine, cu gând de şuetă.
Răceala mea le-a făcut să se retragă jenate. Mai bine de zece şcolari din
clasele mici se jucau un joc brutal şi dezgustător - căutau pe drum broaşte
din acelea de un verde deschis şi le biciuiau uşurel cu câte o nuia. Burţile
acestora se umflau încetul cu încetul, iar când ajungeau ca nişte mingi,
băieţii le făceau să explodeze cu câte un colţ de cărămidă. Îmi era greu să
rabd un asemenea zgomot. L-am apucat pe fiul tău de pulpană,
manifestându-mi dorinţa de a ne întoarce acasă. El m-a urmat vreo 10-12
paşi, dar apoi s-a oprit deodată, cu faţa albastră precum jadul întunecat din
pricina agitaţiei şi cu ochii plini de lacrimi. A spus:
— Câine, nu ne întoarcem acasă, du-mă la ei!
... Între reprizele de făcut dragoste, eram, din pricina ostenelii, într-o
stare pe jumătate de trezie, pe jumătate în vis. Chiar şi acum, ne mângâiam
unul pe altul. Îmi simţeam degetele umflate, iar pielea de pe ele era la pipăit
ca mătasea de subţire şi fină. Ea a gemut între vis şi realitate, spunând vorbe
fără minte de genul: „Ce iubesc eu e faţa ta albastră, de când te-am văzut
prima dată m-ai fermecat, când m-a dus prima oară Mo Yan la tine la birou
am şi vrut să fac dragoste cu tine“. Şi-a apucat chiar, într-un chip foarte
copilăresc, sânii în palme ca să mă uit la ei şi mi-a zis: „Uită-te, au crescut
pentru tine...“ Faptul că, în momentele în care cadrele şi masele din întregul
judeţ purtau un vajnic război împotriva grozăviei naturii, noi făceam ce
făceam şi vorbeam cum vorbeam era fără doar şi poate un lucru cu totul
inoportun, ba chiar se poate spune că era ceva detestabil şi demn de toată
ruşinea. Dar acestea au fost faptele, nu pot să le tăinuiesc faţă de tine.
 Am auzit zgomote la uşă şi la fereastră. Ţi-am auzit şi ţie lătratul.
Jurasem că oricine, şi Dumnezeu din ceruri, dacă vine să ciocăne la uşă, n-o
să-l luăm în seamă, dar lătratul tău era precum un ordin căruia nu poţi să i te
împotriveşti şi m-a făcut să mă ridic nerăbdător în picioare - asta pentru că
ştiam că laolaltă cu tine se găsea fiul meu. Fusesem rănit serios, dar a face
dragoste este un medicament care vindecă rănile eficient, aşa că mi-am pus
hainele pe mine cu iuţeală şi precizie. Deşi eram ameţit şi picioarele-mi
erau moi, nu m-am prăbuşit la pământ. Am ajutat-o şi pe Pang Chunmiao,
care era de parcă îi trăsese cineva afară toate oasele din corp, să se îmbrace
şi să-şi pieptene la nimereală părul.
Când am deschis uşa, un fir de lumină caldă şi umedă mi-a înţepat
dureros ochii. Pe dată, un bulgăre de nămol negru ca smoala, asemenea unei
broaşte râioase, mi-a zburat în faţă. N-am apucat să mă feresc, inconştient
nici nu voiam să mă feresc, iar acel bulgăre de nămol m-a nimerit răsunător
peste faţă.
Mi-am şters cu mâna noroiul urât mirositor de pe faţă; în ochiul stâng
îmi intrase nisip grunjuros care mă înţepa dureros, dar cu dreptul încă mai
puteam vedea. Mi-am zărit fiul, fierbând de mânie, şi am zărit şi câinele,
rece şi nepăsător. Am văzut că fereastra şi uşa erau toate nămolite şi că în
apa murdară din faţa uşii se săpase deja o gaură mare. Cu ghiozdanul în
spate şi cu mâinile pline de nămol, fiul meu era stropit peste tot pe faţă şi pe
corp. Expresia lui ar fi vrut să fie de indignare, dar din ochi îi ţâşneau fără
întrerupere lacrimi. M-au podidit şi pe mine lacrimile, m-am simţit de parcă
aş fi avut o mie şi una de vorbe să-i explic, dar n-am făcut decât să gem ca
atunci când te dor dinţii:
— Fiule, aruncă...
Am făcut un pas în afară, m-am sprijinit de cadrul uşii ca să nu mă
prăbuşesc, am închis ochii şi-am stat să-i primesc în faţă noroiul. I-am auzit
respiraţia gâfâită şi bulgăre după bulgăre de noroi, şi urât mirositor, şi
fierbinte, mi-a zburat în faţă cu un şuierat. Unii mă izbeau drept în şaua
nasului, alţii mă nimereau drept în frunte, alţii mi se lipeau de piept, iar încă
alţii mă izbeau în burtă. Un bulgăre tare şi care clar avea înfăşurat în el un
ciob de ţiglă m-a nimerit peste membru, iar acest atac grav m-a făcut să
gem, să mă arcuiesc dureros de şale, să mi se înmoaie picioarele, să mă las
pe vine, iar după aceea să stau jos.
Am deschis ochii. Spălaţi de lacrimi cum erau, puteam şi văd cu
amândoi. I-am zărit faţa contorsionându-i-se ca o talpă de pantof pusă pe
foc şi am văzut cum un bulgăre mare îi cade din mână la pământ. A scos un
ţipăt plângăcios, iar după aceea a fugit acoperindu-şi faţa cu mâinile.
Câinele m-a lătrat nebuneşte de câteva ori şi l-a urmat în goană.
Câtă vreme am stat în uşă ca ţintă a mâniei fiului meu şi îndurându-i
atacurile cu bulgări de noroi, Pang Chunmiao, iubita mea, a stat întruna în
picioare lângă mine. Fiul meu mă ataca pe mine, dar şi ea era stropită toată
cu noroi. M-a sprijinit de braţ să mă ridic, spunându-mi încet:
— Frate, trebuie să răbdăm asta... Dar sunt bucuroasă, mi se pare că
vinovăţia noastră s-a mai uşurat puţin...
În timp ce fiul meu mă ataca cu bulgări de noroi, în galeria de la etajul
clădirii de birouri a librăriei Xinhua se aflau câteva zeci de oameni. Mi-am
dat seama că erau conducătorii şi personalul librăriei. Printre ei se afla şi un
mărunţel numit Yu, care îl rugase pe Mo Yan să intervină la mine ca să fie
promovat director-adjunct. Ţinea în mână un aparat de fotografiat greu şi de
cea mai bună calitate şi a înregistrat cu el, din unghiuri diferite, de la
distanţe diferite şi cu lentile diferite, toată tărăşenia. Mai apoi, când Mo Yan
mi-a arătat vreo duzină de fotografii selectate chiar de fotograf, m-am
cutremurat de spaimă. Pozele chiar ar fi putut primi un premiu internaţional
de fotografie. şi cea cu faţa mea atacată de bulgări, şi cea, luată de aproape,
cu mine, având faţa şi corpul acoperite toate de noroi, şi cu Pang Chunmiao,
în mare măsură nenoroită, dar cu o expresie de dezolare pe faţă, erau poze
cu o compoziţie echilibrată şi contrast marcat; iar cea în care eu, nimerit în
membru, mă îndoiam de durere, iar Pang Chunmiao, cu o expresie de
panică pe faţă, se îndoia şi ea să mă rezeme, precum şi cea în care eu şi
Pang Chunmiao eram sub atac, fiul meu se afla încă în poziţia de aruncare
deşi bulgărele îi plecase din mână, iar câinele privea dintr-o parte, pierdut,
toate acestea puteau fi amândouă intitulate „Pedepsindu-l pe tata“ sau „Tata
şi amanta lui“ şi introduse după aceea, ca opere terifiante, în rândul
fotografiilor clasice.
Doi oameni au coborât de la galerie şi-au venit, fâcându-se mici, în
faţa mea. I-am recunoscut, unul era secretarul filialei de partid de la librărie,
celălalt era şeful de la paza librăriei. Când au vorbit cu noi, se uitau în altă
parte.
— Lan, a spus cu dificultate secretarul, îmi pare tare rău, dar n-avem
ce face... cel mai bine e să plecaţi de-aici... trebuie să înţelegi, executăm
decizia consiliului judeţean...
— Nu-i nevoie să-mi explici, înţeleg, plecăm pe loc.
 — În plus, a zis şovăielnic şeful pazei, Pang Chunmiao, ai fost
suspendată din funcţie şi eşti sub investigaţii, te rog să te muţi în biroul
secţiei de pază din clădirea a doua, ţi-am pregătit acolo un pat.
— Să mă suspendaţi se poate, dar să mă investigaţi, nu. N-o să-l
p