S.

Roșca

Filosofia Renaşterei.

Epoca Renaşterei în Europa a avut loc în sec. XV – XVI şi este perioada de trecere de la
epoca medievală la epoca modernă, este perioada declinului şi crizei feudalismului şi instaurării
societăţii burgheze. Noţiunea Renaştere se folosea iniţial pentru a semnifica tendinţa oamenilor
progresivi din acea perioadă de a renaşte valorile şi idealurile antichităţii. Renaştere înseamnă şi o
nouă înflorire a ştiinţei, filosofiei, culturii, este restaurarea şi adaptarea filosofiei antice la cerinţele
timpului nou. Renaşterea este o nouă concepere a antichităţii care a fundamentat ideea încrederii în
raţiunea umană, a pus temelia unei filosofii libere de dictatul religiei şi bisericii.
Pentru filosofia Renaşterei este caracteristic:
 Antropocentrism, orientarea spre om. În centrul cercetărilor filosofice se găseşte omul. Dacă
filosofia medievală era teocentristă, mai întîi se vorbea despre Dumnezeu şi peurmă despre om,
atunci în filosofia Renaşterei pe primul plan se pune omul iar apoi se discuta despre Dumnezeu.
Se preţuieşte omul cu capacităţile lui individuale, activitatea lui de întreprinzător, apare
necesitatea în munca intelectuală.
 Concepţia despre lume din acea perioadă avea un caracter umanist, omul se înţelegea ca fiinţă
liberă, creatorul de sine însăşi şi a lumii înconjurătoare. Umanism – este concepţia coform cărei
omul este valoarea supremă şi trebuie de creat condiţii umane pentru dezvoltarea multilaterală şi
armonioasă a fiecărei personalităţi. Dacă în epoca medievală omul se asemăna cu Dumnezeu, era
creat de el după chipul şi înfăţişarea lui, atunci in filozofia Renaşterei omul este zeificat,
maximal se apropie de Dumnezeu după activitatea sa creatoare. Dumnezeu i-a dat omului
libertatea voinţei iar mai departe el singur îşi rezolvă soarta sa. Omul este nu numai ofiinţă
naturală, ci şi creatorul de sine însăşi şi stăpîn asupra întregii naturi. În sens îngust umanism
înseamnă o mişcare ideologică conţinutul cărei este studierea şi popularizarea limbilor,
literaturii, artei şi culturii antice.
 Cu umanismul este legată şi altă trăsătură specifică a filosofiei Renaşterei – panteismul –
concepţie care consideră că Dumnezeu şi natura sunt identice, că Dumnezeu este peste tot locul.
Dumnezeul creştin nu se neagă, însă elşi pierde caracterul său supranatural. Dumnezeu este
coborît din cer şi dizolvat în natură, el se contopeşte cu natura, iar natura se zeifică. Dumnezeu şi
natura coincid. Calităţile care se atribuiau lui Dumnezeu acum se referă la natură (puterea,
creaţia ş.a.).
 Pentru filosofia Renaşterii este caracteristic secularizarea – eliberarea treptată a vieţii spirituale
şi societăţii de sub tutela şi dominaţia religiei şi bisericii, trecerea la o viaţă mai laică.
 Filosofia Renaşterei se dezvoltă împreună cu arta, se renaşte cultul frumuseţii. Dacă în
filosofia medievală omul avea o natură dublă (el era şi creaţia lui Dumnezeu şi fiinţă păcătoasă)
şi tot ce era corporal se nega şi suprima, atunci în gîndirea Renaşterei are loc reabilitarea
trupului uman. Trupul nu-i păcătos, viaţa trupească este o valoare în sine. Arta din acea perioadă
(Botticelli, Leonardo da Vinci, Rafael) zugrăveau chipul şi corpul uman, proslăveau frumuseţea
omului.
În centrul filosofiei Renaşterei se pun trei probleme:

1. Problema umanistă – problema omului şi locul lui în lume, unitatea lui fizică şi
spirituală. Cu această problemă se ocupau scriitorii, poeţii, pictorii, publiciştii – Dante
Alighieri (1265-1321), Francesco Petrarca (1304-1374), Djovani Boccacio (1313-1375),
Marsilio Ficino (1433-1499), Lorenzo Valla (1407-1457), Pomponazzi (1462- 1525),
Pico della Mirandola (1463-1494), M.Montaigne (1533-1592). Umaniştii dezvoltau idei
despre libertatea şi demnitatea omului, despre valoarea vieţii pămînteşti, criticau viciile
şi neajunsurile societăţii, considerau că filosofia scolastică este inutilă pentru orientarea
în viaţă. Societatea trebuie să formeze un om nou capabil la un comportament binevoitor.
Educarea acestui om nou trebuie să se realizeze în procesul instruirii şi muncii
stăruitoare, în procesul studierii disciplinelor umanitare – gramaticii, ritoricii, filosofiei,
eticii, literaturii, operelor oamenelor de stat şi bisericeşti, filosofilor antichităţii. Mai mult
ca atît, studierea operelor lui Platon, Aristotel, Epicur ş.a. trebuie să fie eliberată de
amprenta scolasticii şi tomismului. Umaniştii argumentau necesitatea luptei cu scolastica
şi clericalismul.
2. Problema naturfilosofică – elaborarea tabloului naturalist-ştiinţific al lumii şi studierea
naturii. Cu această problemă se preocupau Nicolai Cuzanus (1401-1464), Bernardino
Telezio (1509-1583), J.Bruno (1548-1600), G.Galilei (1564-1642), Paracelsus (1493-
1541). Problema naturfilosofică în epoca Renaşterei avea un caravter panteist. Crearea
unui nou tablou al lumii şi studierea naturii erau în strînsă legătură cu dezvoltarea
modului de producţie, navigaţiei maritime, noile descoperiri geografice. B.Telezio
deschide în Neapole academia studierii experimentale a naturii. Scopul filisofiei,
consideră el, constă nu în cunoaşterea lui Dumnezeu, ci cercetarea naturii reale. Telezio
neagă apelul la autorităţi şi socoate că concluziile ştiinţifice şi filosofice trebuie să se
bazeze pe perceperea nemijlocită şi experienţă, pe raţiunea proprie. N.Cuzanus este
preocupat de problema tradiţională pentru acea vreme a raportului lui Dumnezeu şi
lumea, o rezoşvă original. El îl apropie pe Dumnezeu cu natura, atribuindui naturii
calităţile divine. În Dumnezeu coincid finitul şi infinitul, centrul şi periferia. Dumnezeu
este un maximum infinit, iar lumea, natura – maximum limitat. De aceea universul nu
poate fi considerat nici finit, nici infinit. Contopirea divinului şi umanului se realizează
în Christos. N.Cuzanus formulează un şir de idei dialectice în înţelegerea naturii –
unitatea contrariilor, unicul şi multiplul, posibilitate şi realitate, finit şi infinit. În teoria
cunoaşterii N.Cuzanus fundamentează noţiunea de metodă ştiinţifică, abordează
problema creaţiei, posibilităţile nelimitate a omului. El formulează noţiunea de ignoranţă
conştientă (docta ignoranţia), care este conştientizarea disproporţiei între raţiunea umană
limitată şi infinitatea in care omul este inclus şi spre care tinde. Raţiunea limitată se
apropie de infinit, de Dumnezeu, concepîndul ca unitatea contrariilor. Lucrurile finite
trebuiesc privite ca legate cu întregul, cu infinitatea. Fiecare lucru, inclusiv şi omul, se
przintă ca conţinînd în sine o lume în mod restrîns, ca un microcosm. Cunoaşterea lumii
se realizează pe fonul incognoscibilităţii lui Dumnezeu. Problema cunoaşterii lumii se
concretizează le N.Cuzanus ca problema credinţei şi raţiunii. Credinţa el o pune mai sus
decît raţiunea. De la credinţă se începe orice înţelegere. Raţiunea se orientează prin
credinţă, iar credinţa se desfăşoară prin raţiune.
N. Copernic distruge sistemul geocentric a lui Aristotel-Ptolemei conform cărei Pămîntul
este centrul universului nostru şi planeta aleasă de Dumnezeu. Ideea geocentrismului se
concorda cu experienţa obişnuită şi bunul sinţ. N.Copernic formulează concepţia
heliocentrică conform cărei pămîntul se roteşte în jurul axei sale prin ce se explică
schimbul zilei şi nopţii şi mişcarea boltei cereşti. Odată cu aceasta pămîntul se roteşte şi
în jurul soarelui pe care N.Copernic îl pune în centrul universului. Ideea
heliocentrismului a fost foarte fecundă fiindcă stimula depăşirea aparenţei senzoriale a
conştiinţei obişnuite şi reprezentarea despre cosmosul finit. Şi totuşi N.Copernic era
convins că lumea este finită şi un centru a universului există (dacă nu pămîntul, atunci
soarele).
J. Bruno dezvoltă mai departe ideele lui N.Cuzanus şi N.Copernic, argumantează unitatea
şi infinitatea lumii, caracterul ei necreabil şi indistructibil. Sistemul nostru solar este
numai unul din multiplele sisteme asemănătoare. Pământul nu poate fi centrul
cosmosului, fiindcă în lume nu-i nici centru nici periferie. În univers există o infinitate de
 sori, pământuri care se rotesc în jurul planetelor sale asemănătoare sistemului nostru.
Pentru aceste idei şi panteism J.Bruno a fost ars pe rug de inchiziţie în a.1600.
Un rol important în dezvoltarea ştiinţei şi filosofiei Renaşterei a avut G.Galilei care a pus
temeliile mecanicii clasice, are un şir de descoperiri în astronomie, era adeptul studierei
experimentale a naturii. El considera că mecanica şi matematica stau la baza tuturor
ştiinţelor. Cartea naturii, afirma G.Galilei, este scrisă în limba matematicii şi pentru a o
putea citi trebuie de folosit metodele matematice. Până la el metodele cantitative,
matematice în ştiinţă practic nu se foloseau. G.Galilei era convins că ştiinţa va face un
salt calitativ în dezvoltarea sa dacă ea a reuşi cu ajutorul matematicii să construiască
obiecte ideale (ca modele pentru cunoaştere). El a propus ideea experimentului şi metoda
analizei cantitative în studierea naturii.
3. Problema sociologică - se referă la crearea teoriilor despre societate şi relaţii sociale,
politică şi relaţii politice, stat si formele de guvernare ş.a. Cu această problemă se ocupau
N.Machiavelli (1469-1527), Martin Luter (1483-1546), Thomas Morus (1479-1555),
J.Bodin (1530-1596), Gugo Grotius (1583-1645), Tommaso Campanella (1568-1639).
Printre ideile sociologice merită un interes deosebit concepţia lui N.Machiavelli despre
statul centralizat. El neagă concepţia religioasă conform cărei statul depinde de biserică
ca puterea supremă pe pămînt. Biserica a destabilizat temelia statului încercînd de a lua
în mîinile sale puterea laică şi spirituală. Fiindcă forţele motrice a activităţii oamenilor
sunt egoismul şi interesele materiale reese că numai un stat puternic şi centralizat poate
să facă regulă în societate, să formeze o concepţie juridică la oameni. N.Machiavelli se
ocupă şi cu problemele politice şi relaţiilor politice, interacţiunea politicii şi moralei. El
ajunge la concluzia că pentru a atinge scopurile politice toate mijloacele sunt bune, că
scopul scuză mijloacele. Monarhul poate să ignoreze normele morale general-acceptate
dacă aceasta va contribui la întărirea ordinii publice şi consolidarea puterii de stat.
Promisiuni goale, înşelăciuni, mituire, corupţie, crime – totul acesta este permis în
politică şi relaţii politice. Mai tîrziu aşa mijloace antiumane de realizare a scopurilor
politice au fost numite machiavellism.
Ideea unui stat puternic este dezvoltată şi de Jean Bodin. Interesele statului el le pune mai
presus decît religia şi biserica. Statul rezolvă problemele familiei, menţine inegalitatea
patrimonială ce apare pe baza proprietăţii private. Monarhul este unica şi absoluta sursă a
dreptului.
Gugo Grotius formulează concepţia dreptului natural, că dreptul are origine umană,
 reese din natura umană. Referitor la clasificarea dreptului Grotius evidenţiază dreptul
civil şi dreptul natural. Dreptul civil apare istoriceşte şi este determinat de situaţia
politică. Dreptul natural este cauzat de caracterul social al omului ce condiţionează
necesitatea contractului social, care oamenii îl încheie pentru asigurarea intereselor sale.
În perioada formării societăţii capitaliste apar diferite teorii ce critic reacţionează la
inegalitatea socială crescîndă. Aceste teorii sunt legate de activitatea lui Tomas Munzer –
conducătorul mişcării ţărăniste din Germania, umanistului englez Tomas Morus – autorul
vestitei “Utopii”, filosofului italian Tommazo Campanella – autorul operei “Cetatea
soarelui”. Ideile lor geniale, ce argumentau egalitatea socială a oamenilor, aveau un
caracter utopist şi iluzoriu fiindcă reflectau condiţii sociuale şi forţe inexistente în
societatea din perioada ceea.

Filsofia Renaşterei ocupă un loc deosebit în istoria filosofiei. Asta-i perioada cînd în
rezultatul schimbărilor social-economice şi destrămării societăţii feudale se formează o nouă
concepţie despre lume. Filosofia Renaşterei a pus temelia filosofiei epocii moderne.