Curs nr. 12. 6.

Nevoia unui sistem comercial multilateral mai uniform şi mai

flexibil

Începând cu Runda Kennedy, negocierile comerciale multilaterale s-au concentrat asupra

măsurilor şi practicilor comerciale naţionale. Totuşi capacitatea GATT de a oferi soluţii la
problemele concurenţei, standardele sociale, politicile ambientale şi la conexiunile între fluxurile
comerciale şi cele de investiţii a fost limitată. Abordarea a fost una defensivă, bazată pe acorduri
care nu atacau esenţa problemelor, întrucât instrumentele tradiţionale (atenţionarea ţărilor care
foloseau bariere comerciale, permiterea unor măsuri de retorsiune, gestionarea mecanismului de
notificări, consultări sau reglementarea diferendelor) nu se dovedeau eficiente și pentru noile
domenii.
În prezent se impune concentrarea eforturilor în direcţia adoptării unor politici economice
comune, armonizării reglementărilor naţionale, convenirea unor noi norme de conduită în noile
domenii ale economiei și societății.
O mai deplină integrare la scară multilaterală devine tot mai urgentă pentru agenda OMC
întrucât înlăturarea barierelor economice tradiţionale a acutizat rolul jucat de diferenţele între
reglementările interne. Armonizarea acestor reglementări este esenţială pentru asigurarea
comerţului corect care să ofere oportunităţi egale pentru companiile interne şi pentru cele
străine. Se impune concentrarea asupra timpului adecvat de cooperare în noile domenii ale
economiei internaţionale. Independent de formele de cooperare care să ducă la cât mai multe
efecte benefice pentru toţi actorii comerţului internaţional se ridică problema măsurii în care
OMC este forumul adecvat pentru a ataca aceste zone specifice. Multe dintre sectoarele noi au o
importantă dimensiune comercială şi de aceea se recomandă să fie discutate în cadrul OMC.

1.1. Caracterul comentabil al pieţei în reglementarea echilibrelor economice

Rămase în logica de tip westphalian în care esențială este protejarea suveranității

naționale, statele au practicat un coeficient relativ redus de integrare în context multilateral.
Accentul a fost pus pe atenuarea obstacolelor comerciale din calea accesului la pieţele lor, la
început bariere vamale şi restricţii cantitative şi apoi reglementări interne care aveau impact
asupra comerţului, cum sunt subvenţiile, standardele şi normele tehnice. Aranjamentele de
integrare regională au arătat că un determinant al creşterii presiunilor pentru sporirea
coeficientului de integrare îl reprezintă necesitatea ca guvernele să fie convinse să nu apeleze la
obstacole comerciale şi să accepte filosofia liberului schimb.
Un alt motiv al nevoii de integrare este globalizarea producţiei. Firmele sunt tot mai mult
preocupate de internaționalizare, ceea ce contează astăzi fiind pieţele regionale şi cele globale în
care graniţele naţionale sunt tot mai puţin importante. Inovaţiile tehnologice şi manageriale din
ultimele decenii - cum ar fi sistemul just in time, sporirea nivelului de comercialitate a
serviciilor, trecerea la economia bazată pe informaţii și comunicare modernă, reducerea
costurilor de transport şi modernizarea reţelelor de distribuţie - facilitează adâncirea
specializării intra şi intersectoriale şi diversificarea producţiei. Acest proces face ca
diferenţele între reglementările naţionale cu privire la servicii, investiţii, transferul de tehnologie
şi protejarea activelor intangibile să devină tot mai inhibative pentru mediul de afaceri.
Armonizarea acestora poate diminua costurilede tranzacție şi permite firmelor să îşi extindă
prezenţa pe tot mai multe pieţe.
 Un acces tot mai facil la pieţe a fost principalul deziderat al GATT şi rămâne un obiectiv
de bază al OMC. Negocierile purtate la Runda Uruguay şi evoluţiile ulterioare sugerează că
multe ţări membre ale OMC nu doresc acest lucru. Semnalul că se dorește o nouă filosofie ar fi
abandonarea concentrării atenţiei asupra accesului la pieţe în sens restrâns. Se constată că se
evidenţiază câştiguri evidente din cooperarea în domeniul armonizării reglementărilor interne.
Totuşi, rămâne sensibilă problema aspectelor care trebuie incluse pe noua agendă a
negocierilor multilaterale. Se poate argumenta că alegerea domeniilor de negociere se poate
baza pe legătura acestora cu noile principii de funcţionare a pieţei bunurilor, serviciilor şi
factorilor de producție. S-a demonstrat empiric că, dacă anumite politici sectoriale au efecte
evidente asupra mediului concurenţial, ele au şanse să fie incluse pe agenda negocierilor.
Sunt numeroase politici sectoriale care afectează buna funcţionare a pieţei şi produc efecte
distorsionante pentru furnizorii externi. Acestea includ politica comercială tradiţională
(îndeosebi barierele din zona gri), restricţiile în calea fluxurilor de investiţii directe (neaplicarea
tratamentului naţional), politicile discriminatorii în domeniul achiziţiilor guvernamentale,
acordarea de ajutoare publice, reglementările în domeniul concurenţei, standardizării, serviciilor.
Primul pas ce trebuie făcut de către decidenţii politici este să stabilească o scală a
priorităţilor din punctul de vedere al imperfectării concurenţei şi să decidă asupra tipului
de cooperare care se impune.
Depăşind problema restricţiilor cantitative, se impune concentrarea eforturilor asupra
achiziţiilor guvernamentale, practicilor în domeniul investiţiilor, regimului din domeniul
serviciilor.
Reducerea sau eliminarea discriminării împotriva produselor şi factorilor de
producţie proveniţi din alte ţări este doar o faţetă a medaliei. Un alt element este
reglementarea unitară a concurenţei şi a politicilor guvernamentale pentru a se obţine obiective
noneconomice. Deşi este indubitabilă necesitatea includerii acestor probleme pe agenda OMC,
procesul se va dovedi foarte complex. Efectele propunerilor asupra reglementărilor interne care
se aplică pe baze nediscriminatorii sunt destul de neclare întrucât fundamentele lor economice
sunt deseori ambigue. Spre deosebire de politica comercială - unde reglementările sunt relativ
clar secvenţializate - atunci când se pune problema cadrului legislativ şi cea a structurii pieţelor,
lucrurile se complică întrucât adoptarea unor reglementări clare este dificilă. Acest lucru se
datorează grupurilor de interese afectate cum ar fi cele ecologiste, organizaţiile consumatorilor,
asociaţiile de protejare a drepturilor cetăţeneşti. Preferinţele la nivelul diferitelor societăţi sunt
foarte diferite în funcţie de condiţiile locale, tradiţii, obiceiuri şi acumulări culturale şi istorice.
Multe ONG au obiective care nu sunt identice cu obiectivul principal al Sistemului de
liberalizare a comerţului internaţional. Grupurile ambientale sunt preocupate de îmbunătăţirea
calităţii mediului în ţară şi în străinătate, iar alte grupuri se ocupă de standardele sociale sau de
drepturile omului. Ţelul acestora este deseori ”să exporte” standardele naţionale şi în alte ţări. În
acest sens ele vor sprijini interesele sectoarelor care sunt îngrijorate de competitivitatea lor în
raport cu firmele localizate în ţări unde standardele ambientale şi sociale sunt mai permisive sau
sunt interesate în a-şi vinde know-how-ul firmelor străine. Aceste sectoare economice pot
solicita instituirea de bariere comerciale pentru a contracara avantajele competitive ”neloiale”
sau ca mijloc de presiune asupra unor guverne pentru a adopta anumite standarde. Totuşi,
instrumentele politicii comerciale sunt, de cele mai multe ori, mijloace inadecvate pentru
atingerea obiectivelor non-economice. Considerentele eficienţei economice impun ca
instrumentele diferitelor politici sectoriale să fie folosite pentru a tratat problemele la sursa lor.
Acest lucru nu poate fi obţinut prin intermediul instrumentelor de politică comercială.
 Problemele sensibile care fac astăzi obiectul preocupărilor sunt numeroase şi greu de
gestionat. Problemele sunt explorate pe mai multe dimensiuni. O anumită dimensiune descrie
forţele economice care stimulează diversitatea sau uniformitatea normelor, iar alta se referă la
nivelul la care se manifestă tensiunile distributive şi diferenţele asociate cu rezultatele. Pe a treia
dimensiune sunt explorate corelaţiile între determinanţi şi fluxurile comerciale (puternice, slabe
sau neutrale). Forţele economice care stimulează ajungerea la reglementări unitare la scară
internaţională sunt: uniformitatea preferinţelor consumatorilor, economia de scară şi de gamă şi
faptul că o problemă specifică implică externalităţi globale şi impune acţiuni concertate (spre
exemplu subţierea stratului de ozon). Sprijinul pentru menţinerea diversităţii normelor va fi cu
atât mai puternic cu cât se menţin diferenţe semnificative în ce preferinţele utilizatorilor,
reticenţa faţă de costurile asumării unor standarde specifice, determinanţii consumului şi
instituţiile legale şi politice.
Cu cât este mai mic volumul efectelor adverse cauzate de producţie sau de consum într-o ţară sau
alta, cu atât va fi mai mare nevoia de uniformitate.
Spre exemplu, este foarte sensibilă problema adoptării unui sistem unitar de clasificare a
bunurilor. Aceasta are un mare impact asupra schimburilor comerciale rezultând numeroase
efecte pozitive prin adoptarea unor norme identice. Acelaşi principiu se aplică şi în cazul
restricţiilor cantitative, fiind un adevărat consens cu privire la rolul minim pe care acestea îl au în
asigurarea protecţiei. Şi în ce priveşte regulile de origine nevoia de uniformizare şi, în cazul
măsurilor antidumping, nevoia de eliminare, se întruneşte mai uşor consensul. În alt mod se
exprimă atitudinile cu privire la aspectele în care diferenţele între preferinţele naţionale şi
absenţa efectelor negative sunt mai evidente. În aceste situaţii se va susţine necesitatea
diversităţii. Multe dintre aspectele descrise pe axa orizontală nu sunt unidimensionale. Spre
exemplu, în domeniul reglementărilor cu privire la piaţa forţei de muncă şi la standarde sunt
numeroase argumente în favoarea unor norme uniforme pentru standardele cadru cum ar fi
interzicerea sclaviei, dar nu şi cu privire la legislaţia referitoare la salariile minime obligatorii.
Deşi nu este dificil să fie înscrise problemele într-o arhitectură matriceală, problema
contextului în care devine posibilă cooperarea, acceptarea diversităţii sau adoptarea unor norme
uniforme depinde de forţa politică. Un determinant principal în acest proces îl reprezintă nivelul
la care grupurile de interese sunt favorabile sau ostile în raport cu un anumit obiectiv. Spre
exemplu, când s-a adoptat Sistemul Armonizat de Clasificare a Bunurilor nu au fost importante
forţe adverse şi cu toate acestea finalizarea procesului s-a dovedit dificilă din cauza punctelor
diferite de vedere ale administraţiilor vamale din diferite ţări. În cazul practicilor de retorsiune,
sunt numeroase grupuri de interese care se opun introducerii unor norme unitare, proces
favorabil din punct de vedere economic. Regulile uniforme vor avea şanse de reuşită acolo unde
majoritatea actorilor implicaţi simt că vor avea de câştigat. În cazul aspectelor cu mai puţină
conexiune directă cu dimensiunea comercială sunt motive să se producă mai uşor armonizarea
reglementărilor, dar este discutabilă implicarea OMC în acest proces.

1.2. Politicile în domeniul investiţiilor străine directe

Cu excepţia GATS nu sunt alte norme de conduită la nivelul Sistemului comercial

internaţional care să reglementeze fluxurile de capital sau de forţă de muncă. Disciplinele GATT
s-au referit la comerţul cu bunuri şi la aspectele corelate cu acesta, nu şi la practicile
guvernamentale care impietau asupra fluxurilor de ISD. GATT, de asemenea, nu conţinea
prevederi referitoare la acele politici care afectează activităţile firmelor care îşi delocalizează
activităţi în ţările membre, cum ar fi cele care le obligau să angajeze forţă de muncă locală, care
limitau gama de domenii ce puteau fi abordate, restricţionau numărul de sucursale sau filiale.
Atâta vreme cât o anumită reglementare nu ducea la discriminarea produselor, o ţară membră era
liberă să adopte orice politică dorea în acest domeniu. Unele ţări participante la Sistem au
susţinut că este necesară negocierea unor reguli multilaterale cu privire la investiţii, cum ar fi
dreptul de stabilire şi tratamentul naţional pentru investitorii străini. Aceste argumente s-au
concentrat în jurul obiectivelor ţinând de accesul la pieţe, întrucât, în tot mai multe sectoare, ISD
devin calea preferabilă de internaţionalizare substituind exporturile.
Mai mult, comerţul şi investiţiile devin tot mai mult fluxuri economice complementare, o tot mai
mare parte din comerţul mondial este comerţ intracorporaţii derulat între entităţi având alt gen de
raporturi parteneriale1. Tot mai multe ISD care se realizează astăzi presupun fluxuri comerciale
complementare. Globalizarea producţiei face ca firmele să caute cei mai avantajoşi furnizori,
face ca reglementările cu privire la investiţii să devină tot mai importante pentru companii pentru
că această diseminare geografică a activităţilor lor implică crearea de societăţi mixte, implantarea
unor filiale sau subproducţia pentru a spori competitivitatea şi a valorifica drepturile de
proprietate intelectuală.
Pe de altă parte, preocupate de atragerea ISD, guvernele se înscriu într-o competiţie
acerbă oferind concesiuni de active reale, facilităţi fiscale sau alte categorii de stimulente. O
astfel de competiţie se dovedeşte scumpă şi ineficientă din punctul de vedere al bunăstării
globale atunci când stocul total de investiţii este limitat. Singurul rezultat este taxarea
suboptimală a capitalului în raport cu ceilalţi factori de producţie. Practicând acest joc cu sumă
nulă, guvernele vor lua alte măsuri care pot avea efecte comerciale.
Multe ţări practică regimuri complicate de autorizare a investiţiilor, impun limite în ce priveşte
structura proprietăţii şi se definesc prin birocraţie şi corupţie. De multe ori efectul acestor politici
este alocarea ineficientă a resurselor. Argumentele pentru care membrii OMC consideră că este
necesară elaborarea unui acord multilateral cu privire la investiţii sunt:
 politicile naţionale de încurajare a atragerii de ISD pot genera efecte negative asupra altor ţări,
ducând la pierderea de eficienţă la scară globală;
 un acord internaţional poate contura un mecanism prin care se reduce imprevizibilitatea
pentru investitori şi poate duce la asumarea unor angajamente consolidate;
 întrucât doar GATS conţine prevederi uniforme cu privire la ISD, este discriminatoriu ca alte
sectoare să nu fie reglementate în mod similar. Regulile generale au rolul să creeze premisele
ca politicile în domeniul investiţiilor să nu distorsioneze opţiunile firmelor străine2;
 un acord multilateral se poate dovedi un instrument util la îndemâna guvernelor care se
confruntă cu opoziţia unor grupuri interne de interese faţă de investitorii străini. Pentru că ISD
şi comerţul sunt într-o tot mai mare măsură valenţe intercorelate ale aceluiaşi proces, noile
reglementări ar trebui să se focalizeze asupra tuturor politicilor sectoriale care afectează
deciziile actorilor economici.
Din perspectiva unei singure ţări, stimularea atragerii ISD se poate justifica dacă există
externalităţi ca urmare a acestora. Spre exemplu, ţările în curs de dezvoltare speră ca pe această
cale să se doteze cu tehnologie, să îşi folosească mai eficient resursele şi să îşi modernizeze
structurile economice. Discuţiile cu privire la efectele pozitive, dar şi negative ale ISD sunt

1
Hipple, F.S. - The Measurement of International Trade Related Multinational Companies; 1990; American
Economic Review; No. 80; pag. 1263-1270.
2
Feketekuty, G. - Assessing the WTO General Agreement on Trade in Services and Improving the GATS
Arhitecture; 2000; Washington DC; Brookings Institution.
foarte complexe şi au generat o bogată literatură de specialitate 3. În decizia de a investi au o mare
importanţă factorii specifici firmei investitoare, factorii locaţionali, dar şi cei politico-
administrativi şi instituţionali.
Deseori, procesul este influenţat şi de folosirea unor instrumente de politică comercială
cum ar fi acordurile de limitare voluntară a exporturilor sau măsurile de retorsiune. Este foarte
important să se facă o netă distincţie între stimulentele locaţionale practicate de ţările în curs de
dezvoltare şi practicile folosite de ţările industrializate.
Stimulentele ce se pot acorda investitorilor străini, ca şi politicile complementare care
protejează sectoarele care şi-au pierdut avantajele competitive (cum ar fi regulile de origine sau
măsurile antidumping) sunt primele domenii care pot fi vizate de negocierile internaţionale.
Ca şi în cazul subvenţiilor care afectează fluxurile comerciale, ajungerea la un acord final cu
privire la tipul de stimulente care pot fi permise şi trebuie interzise va fi un proces dificil. Chiar
şi atunci când nu se acordă stimulente financiare sau fiscale, o ţară poate oferi un mediu legal
care să o facă atractivă pentru investitori. Unele dintre stimulentele acordate pot fi considerate
uşor practici neloiale (salarii mai mici sau norme ecologice mai permisive). Orice tip de politică
industrială care se aplică pe baza principiului tratamentului naţional poate influenţa deciziile unei
firme. Focalizarea pe extinderea normelor de conduită ale OMC în domeniul proceselor
investiţionale poate fi mai avantajoasă decât înscrierea într-o cursă a stimulentelor bugetare,
valutare, fiscale sau financiar-bancare. Se argumentează uneori că, un acord multilateral cu
privire la investiţii poate ajuta ţările participante la SCI să îşi sporească credibilitatea politicilor
cu privire la ISD.
Pentru a estima relevanţa argumentului credibilităţii în ecuaţia necesităţii unui acord
multilateral în domeniu, este necesar să se stabilească câte norme pot fi incluse în acesta în raport
cu cele ce pot fi aplicate unilateral. Experienţa ţărilor est-europene a demonstrat că fundamentele
economice sunt esenţiale în influenţarea fluxurilor de investiţii. O parte din aceste ţări au atras un
volum mic de ISD din cauza întârzierii proceselor de privatizare, inflaţiei ridicate, mediului de
afaceri perceput ca nefavorabil şi mai ales structurilor economice rigide.
Multe ţări au atras investiţii străine folosindu-se de instituţiile existente şi de
reglementările acestora cum ar fi Convenţia cu privire la soluţionarea diferendelor în materie
de investiţii între state şi rezidenţi ai altor state, de Camera Internaţională de Comerţ sau
UNCITRAL sau de prevederile acordurilor bilaterale cu privire la investiţii. Ţările care îşi
doresc mai multă siguranţă în ce priveşte accesul la pieţe pot utiliza normele de conduită
administrate de OMC în domeniul serviciilor sau pot solicita dezarmarea vamală pe baza
consolidării taxelor vamale. Deşi o mai mare credibilitate în materie de investiţii străine se poate
obţine mai ales pe calea unui acord multilateral, guvernele care au convingerea că le sunt
necesare instrumente externe pentru a-şi atinge obiectivele trebuie să pornească prin folosirea în
mai mare măsură a instrumentelor existente.
Arhitectura actuală a OMC este destul de incompletă, iar problema investiţiilor este
destul de colaterală şi doar în conexiune cu alte domenii. Va deveni şi mai dificil să se facă o
distincţie clară între comerţul cu bunuri şi cel cu servicii, întrucât tehnologiile moderne pot
permite ofertanţilor să îşi livreze mărfurile în formă tangibilă sau dematerializată. Ca atare,
devine evident că orice normă multilaterală de conduită trebuie să se aplice asupra unor
tranzacţii, indiferent de obiectul acesteia. Aceasta sugerează că ţările membre ale OMC trebuie
să ia în considerare dezvoltarea unor norme de conduită care să distingă între comerţ şi investiţii,

3
Saggi, K. - Trade, Foreign Direct Investment and International Transfer of Technology; 2000; Washington DC;
World Bank.
în care comerţul cu bunuri şi servicii să facă obiectul unui set de reguli comune, iar circulaţia
internaţională a factorilor de producţie să fie subiectul unui alt set de reguli. O astfel de abordare
se regăseşte în Acordul NAFTA, care conţine un capitol separat cu privire la investiţii, distinct
de cel cu privire la tranzacţiile transfrontaliere cu bunuri şi servicii. Acesta ar fi un motiv pentru
ca politicile cu privire la ISD să fie discutate în cadrul OMC. OMC se ocupă de fluxurile
comerciale şi nu sunt motive ca să nu se ocupe şi de fluxul de capital. Un astfel de raţionament
face ca pe agenda OMC să se înscrie şi fluxul internaţional de forţă de muncă. În termenii teoriei
economice pure, libera circulaţie a forţei de muncă nu este un proces mai facil decât libera
circulaţie a capitalului. În mod evident, ţările care joacă un rol important ca emitenţi de capital
sunt şi receptori importanţi de forţă de muncă. Nu sunt premise favorabile ca aceste probleme să
fie introduse pe agenda negocierilor dată fiind sensibilitatea lor. Eforturile de a extinde agenda
negocierilor pentru a cuprinde şi problematica investiţilor pot permite unor grupuri de interese să
caute raporturi noi de interferenţe în zone cum ar fi mediul şi standardele sociale, ceea ce poate
provoca obiectivele de bază ale OMC şi îndeosebi liberalizarea comerţului internaţional.
Eşecul înregistrat în cadrul OCDE la finele anilor ‘90 de a se negocia un Acord
Multilateral cu privire la investiţii semnalează că atenţia limitată doar la problema decuplată a
investiţiilor este contraproductivă. Deşi un acord multilateral se poate dovedi util pentru ţările în
curs de dezvoltare care se confruntă cu dificultăţi în eliminarea unor asimetrii, pentru declanşarea
negocierilor sunt necesare motive serioase pentru a convinge ţările dezvoltate şi puternicele
grupuri de interese din acestea.
Presiunile externe sunt necesare, dar măsura în care valenţele unui asemenea acord sunt
asumate de grupurile interne de interese este esenţială. În principiu, liberalizarea fluxurilor de
investiţii poate fi utilizată ca monedă de schimb pentru a se obţine concesii în alte sectoare. O
cale ar fi focalizare asupra unui mix de politici care afectează decizia de localizare a firmelor
întrucât acestea pot realiza un optim între politica comercială şi cea în domeniul investiţiilor.
Există numeroase corelaţii care duc la creşterea bunăstării globale. Din perspectivă economică,
companiile care produc invizibile (cum ar fi serviciile) nu au motive să susţină un acord în
domeniul investiţiilor pe măsură ce obstacolele care sunt în calea bunurilor corporale nu le
afectează. De asemenea, dacă investiţiile sunt afectate de existenţa barierelor comerciale
tradiţionale, accentul se va pune pe diminuarea acestora. Ambele pot fi soluţionate independent
de negocierile cu privire la ISD prin continuarea liberalizării comerţului cu bunuri şi servicii.
GATS joacă un rol important în acest proces întrucât conţine deja prevederi în materie de
investiţii. Pe măsură ce se obţin progrese notabile în procesul de liberalizare a comerţului cu
bunuri şi servicii pe baze nediscriminatorii, va deveni şi mai evident în ce măsură este necesară
negocierea unui cadru multilateral mai cuprinzător.
Conferinţa Ministerială de la Singapore din anul 1996 a creat un grup de lucru care să examineze
relaţia între comerţ şi politica în domeniul investiţiilor. Acest grup are menirea să sensibilizeze
ţările membre cu privire la această nouă axă relaţională, dar a făcut destul de puţin în direcţia
atenuării diferenţelor de opinii cu privire la rolul OMC în monitorizarea acestui domeniu.
Susţinătorii unor reguli multilaterale se dovedesc UE, Japonia şi alte ţări membre OCDE, precum
şi unele ţări mediu dezvoltate. Cea mai mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare s-au opus
lansării unor negocieri în domeniul investiţiilor întrucât nu înţeleg care ar fi avantajele pentru
ele. Şi multe ONG - îndeosebi cele ecologiste - s-au opus negocierii unor norme multilaterale de
conduită în acest domeniu. Opoziţia lor s-a conturat pe parcursul tentativei ţărilor membre
OCDE de a elabora un Acord privind Investiţiile. Şi atunci ONG s-au opus, considerând că
proiectul de acord este neechilibrat conferind investitorilor posibilitatea să respingă
reglementările guvernamentale care conţineau obiective sociale sau ambientale pe calea unor
prevederi foarte generoase cu privire la soluţionarea diferendelor între state şi investitori. Şi
cercurile de afaceri au manifestat opoziţie faţă de proiectul de acord. Acesta conţinea o listă
cuprinzătoare de derogări de la principiile generale reducând interesul lumii afacerilor faţă de
negocierea sa. Eşecul ajungerii la un acord a evidenţiat faptul că ţările membre OCDE nu sunt
pregătite încă să convină norme de conduită unitare cu privire la stimularea investiţiilor.

1.3. Legislaţia în domeniul concurenţei

Dreptul concurenţei devine un domeniu tot mai preocupant pentru oficialii din domeniul
politicii comerciale. În acest proces un interes deosebit manifestă sectoarele orientate spre export
care susţin că practicile anticoncurenţiale le limitează capacitatea de a furniza bunuri şi servicii
pe anumite pieţe şi că puseul de fuziuni şi alte forme de alianţe strategice între firmele situate sub
egida unor jurisdicţii diferite produc efecte de imperfectare a concurenţei. Legislaţiile naţionale
în domeniul concurenţei cuprind norme de conduită cu privire la aranjamentele considerate
anticoncurenţiale, la poziţia dominantă şi abuzul de poziţia dominantă, la ajutoarele de stat, la
concentrările economice şi la monopoluri4.
Un obiectiv major al acestor reglementări îl constituie alocarea optimă a resurselor şi
maximizarea bunăstării naţionale, creând un mediu concurenţial corect şi flexibil. Totuşi multe
legislaţii consideră că anumite înţelegeri şi practici ale firmelor, deşi afectează jocul
concurenţial, produc efecte pozitiv asupra economiei, permiţându-le ca regulă sau ca excepţie.
Politicile în domeniul concurenţei cuprind seturi de măsuri şi instrumente folosite de autorităţile
publice pentru a determina regulile concurenţiale pe pieţele interne.
O parte dintre dimensiunile politicii în domeniul concurenţei se află deja pe agenda OMC, cum
ar fi politicile comerciale, subvenţiile, drepturile de proprietate intelectuală şi accesul pe piaţa
serviciilor. Dezbaterile actuale se concentrează asupra necesităţii unor reguli specifice cuprinse
în dreptul naţional din domeniul concurenţei şi asupra punerii în aplicare a reglementărilor.
Trei dintre acordurile administrate de OMC, TRIM, TRIPS şi GATS, conţin prevederi cu
privire la reglementările din domeniul concurenţei. Acordul TRIM se rezumă doar la solicitarea
de a se lua în considerare necesitatea unor norme de conduită în acest domeniu în viitor. Acordul
TRIPS permite guvernelor să adopte măsuri de control al politicilor anticoncurenţiale conexe cu
acordurile de licenţiere care pot afecta comerţul sau pot impieta asupra transferului şi diseminării
tehnologiei. GATS recunoaşte că unele practici ale companiilor pot distorsiona concurenţa şi
deci comerţul cu servicii, dar nu instituie obligaţii pentru ţările semnatare de a revizui
reglementările în domeniu. Ţările membre sunt obligate ca, la cererea partenerilor, să participe la
consultări menite să ducă la înlăturarea acestor practici care distorsionează comerţul cu servicii.
Nu rezultă din textul acordului că ţările se angajează să întreprindă măsuri concrete, ci că se
obligă să furnizeze informaţii neconfidenţiale.
Ca şi în cazul mediului sau al standardelor sociale, opţiunea cu privire la conţinutul
legislaţiei în domeniul concurenţei este la latitudinea fiecărei ţări. Singura preocupare a OMC
este ca aceste reglementări sau lipsa lor să nu aibă efecte negative asupra schimburilor
comerciale.
În 1996 s-a creat în cadrul OMC un grup de lucru care să investigheze relaţia între comerţ
şi politicile în domeniul concurenţei. Punctele de vedere cu privire la includerea reglementărilor

4
Pentru mai multe detalii a se vedea D. Miron - Economia integrării europene; Editura ASE; Bucureşti; 2002;
capitolul Politica comunitară în domeniul concurenţei.
din domeniul concurenţei în cadrul sistemului comercial multilateral variază semnificativ în
cercurile politice, dar şi academice.
În pofida unei tot mai bogate literaturi de specialitate care abordează subiectul dezbaterile
rămân complexe şi contradictorii, nefiind de întrevăzut un consens cu privire la dacă şi cum să se
ocupe OMC de problemele concurenţei. Acest lucru este reflectat de primul raport al grupului de
lucru, prezentat în 1998, care recomanda doar ca discuţiile să continue.
Sprijinirea unei conduite internaţionale în domeniul concurenţei a fost făcută iniţial de
SUA care susţinea că lipsa sau neaplicarea la nivel naţional a unor legislaţii cu privire la
concurenţa şi cartelurile internaţionale împiedică firmele americane să îşi extindă activităţile pe
anumite pieţe. SUA a argumentat că grupurile corporative japoneze (keiretsu) subminează
accesul pe piaţa acestei ţări pentru furnizorii externi prin menţinerea unor raporturi de integrare
orizontală şi verticală între producători, angrosişti şi detailişti.
Încă din anii ‘40 când se negocia crearea OIC, SUA a insistat să se includă în textul
Cartei un capitol special referitor la practicile de afaceri, exprimându-şi opoziţia faţă de
cartelurile germane şi zaibatsu japoneze. În ultima parte a anilor ‘90, UE s-a aflat în prim alinie,
susţinând că toţi membrii OMC trebuie să adopte şi să pună în aplicare legislaţii în domeniul
concurenţei5. SUA a recunoscut necesitatea întăririi cooperării internaţionale, dar nu şi-a
exprimat acordul de a permite ca reglementările proprii să fie subordonate unor instanţe
internaţionale. Autorităţile americane în domeniul concurenţei nu doresc să îşi modifice în vreun
fel legislaţia sau să se înscrie în bătălia pentru accesul la pieţe.
Susţinătorii introducerii unei legislaţii internaţionale în materie de concurenţă sub egida
OMC sunt foarte activi când se negociază problematica accesului la pieţe. Se susţine că
inexistenţa sau insuficienţa în aplicarea regulilor de monitorizare a concurenţei permit firmelor
interne să majoreze costurile accesului pe anumite pieţe.
Alte ţări dezvoltate susţin că principalul obiectiv al OMC nu este crearea unui drept
internaţional al concurenţei, ci folosirea cu mai mult succes a instrumentelor tradiţionale de
protecţie. Ţările mai mici sunt preocupate de comportamentul anticoncurenţial al marilor
companii transnaţionale. Şi UE şi SUA sunt actori economici în care există puternice autorităţi în
domeniul concurenţei bine dotate pentru a ţine sub control practicile anticoncurenţiale ale
firmelor care au efecte negative asupra consumatorilor. Ţările în curs de dezvoltare însă au o
capacitate redusă de a reacţiona la comportamentul inadecvat al marilor companii pe pieţele lor.
Cel mai sugestiv exemplu este cel al cartelurilor de export menite să îşi valorifice atuurile
concurenţiale pe pieţele externe. Astfel de carteluri sunt benefice pentru ţările care le găzduiesc
şi chiar dacă activitatea lor prejudiciază consumatorii naţionali, efectele pozitive pe care le
generează le compensează pe cele negative.
Principalul interes al UE şi SUA este să folosească regulile în domeniul concurenţei ca pe
un instrument de promovare a exporturilor şi să reducă riscul apariţiei unor neînţelegeri cu
privire la aprobarea unor fuziuni între marile firme. Accesul la pieţe prezintă interes pentru ţările
mai mici, acestea fiind preocupate şi de posibilitatea de a solicita asistenţă pentru a controla
activităţile distorsionante ale firmelor localizate în alte jurisdicţii. Principalii exportatori care
sunt afectaţi de reglementările antidumping doresc ca accentul să se pună pe efectele
anticoncurenţiale ale politicii comerciale, şi nu asupra legislaţiei în domeniul concurenţei.
Cea mai mare parte a comerţului internaţional nu se desfăşoară între firme autentic autonome
care operează în condiţii de concurenţă perfectă, ci în condiţiile concurenţei imperfecte, în care

5
Janow, M. - Unilateral and Bilateral Approaches to Competition Policy Drawing on Trade Experience; 1998;
Washington DC; Brookings Institution.
firmele au forţa să stabilească preţurile, să partajeze pieţele sau să impună anumite condiţii de
comercializare.
Sunt numeroase nişe în reglementările OMC care fac posibil un comportament
anticoncurenţial.
 În primul rând, practicile de afaceri pur private care restricţionează accesul la pieţe, ar nu sunt
susţinute de stat nu pot fi atacate cu prevederile GATT sau GATS;
 În al doilea rând, nu există o prevedere expresă potrivit căreia ţările membre ale OMC să fie
obligate să pună în aplicare o legislaţie în domeniul concurenţei. Multe state membre au
legislaţii în domeniu, dar se menţin serioase diferenţe între reglementări şi în ce priveşte
punerea lor în aplicare;
 În al treilea rând, obligaţiile de membru al OMC se rezumă la măsurile restrictive pe care le
adoptă autorităţile publice şi care afectează concurenţa pe teritoriul naţional. Practicile folosite
de firme pe pieţele de export sau tolerarea unui comportament inadecvat pe pieţele externe nu
sunt incriminate;
 În al patrulea rând, într-o serie de domenii de competenţa OMC - cu excepţia Acordului
TIRPS - dreptul concurenţei are un rol important în implementarea obligaţiilor asumate în
cadrul multilateral, dar nu sunt prevăzute obligaţii standard care să prevadă sancţiuni pentru
neaplicarea angajamentelor.
O problemă sensibilă cu care se confruntă ţările în curs de dezvoltare este cea a
comportamentului anticoncurenţial al guvernelor şi al firmelor străine pe care nu îl pot
contracara. Se poate exemplifica cu cartelurile de export şi cu taxele de export. Deşi interzicerea
exporturilor sau aplicarea altor restricţii la export sau subvenţionarea acestora sunt incompatibile
cu conduita multilaterală, regulile în vigoare fac posibilă practicarea acestor măsuri. Se permite,
de asemenea, constituirea unor monopoluri pentru export. Acest lucru presupune că ţările
membre sunt libere să majoreze preţurile de export, în detrimentul altor parteneri. În anii ‘90
preocupările cu privire la comportamentul la export au fost completate cu problemele apărute în
cazul fuziunilor transnaţionale. Autorităţile din domeniul concurenţei şi-au propus să
monitorizeze fuziunile care au efecte transfrontaliere. În principiu, fuziunile între firme care vor
duce la o cotă de piaţă agregată importantă pe pieţele externe devin o sursă serioasă de
îngrijorare pentru autorităţile din domeniul concurenţei. Deşi multe forme de fuziuni şi alte
forme de alianţe competitive de mare anvergură au fost relativ uşor aprobate, o serie de cazuri au
condus la unele tensiuni. Un exemplu în acest sens este fuziunea între Boeing şi McDonnell
Douglas, în care SUA şi UE au avut poziţii foarte diferite şi doar un compromis de ultimă oră a
evitat un conflict de amploare. UE a reproşat că unele aranjamente contractuale pe termen lung
cu sursă unică cu liniile aeriene riscau să prejudicieze serios compania Airbus. Îngrijorarea nu s-
a manifestat faţă de preţurile foarte mari pe care le-ar fi practicat noua companie la aeronave, ci
pentru a proteja interesele singurului concurent european Airbus Industrie.
Reacţia UE a fost mai puţin legată de fuziune şi de efectele sale, ci de faptul că era
nefavorabilă pentru UE. Acest caz ilustrează faptul că interesele cuprinse în diferite jurisdicţii
diferă foarte mult în cazurile de fuziune şi sugerează necesitatea adoptării unor reglementări care
să sporească transparenţa prin armonizarea şi notificarea procedurilor. Mai puţin clară este
maniera în care se poate soluţiona problema unor autorităţi naţionale care au cerinţe diferite cu
privire la o fuziune. De aceea este necesar un acord internaţional care să instituie cerinţe unitare
cu privire la examinarea şi aprobarea fuziunii.
Cât de posibilă este armonizarea reglementărilor atunci când ţările le aplică din considerente
strategice? Există numeroase efecte negative ale standardelor în materie de fuziuni, mai ales că
fuziunile sunt sensibile politic, iar guvernele unor ţări se opun preluării unor sectoare de către
firme străine.
Decizia UE de a se opune unei fuziuni între MCI Worldcom şi Sprint, doi furnizori de
servicii de telecomunicaţii cu sediul în SUA şi unei societăţi mixte între Time Warner şi EMI a
făcut ca subcomitetul pentru practici antitrust al Senatului SUA să considere că aplicarea politicii
comunitare în domeniul concurenţei a fost influenţată de dorinţa de a proteja firmele din UE. De
asemenea, în replică, la nivelul Congresului SUA s-a exprimat opoziţia faţă de preluarea de către
Deutsche Telekom a companiei Voicestream Communications în vara anului 2000, pe
argumentul că statul german deţine controlul asupra Deutsche Telekom.
O problemă de interes practic este că pentru dinamica reciprocităţii în cadrul OMC
trebuie ca barierele de acces pe o piaţă conexe cu reglementările antitrust care îi afectează pe
exportatorii din acea ţară să fie suficient de ridicate pentru a compensa câştigurile care decurg
din folosirea excepţiilor de la legislaţia în domeniul concurenţei. Puţin ţări puternic dezvoltate au
regimuri în domeniul concurenţei care restricţionează efectiv accesul la pieţele lor. Dar şi acestea
au fost supuse la presiuni din partea celorlalţi importanţi parteneri comerciali să şi le modifice.
Fundamentul pentru filosofia GATT şi OMC a fost promovarea creşterii bunăstării
naţionale. La nivel naţional a trebuit să se găsească echilibrul între concurenţă şi intervenţionism
care să conducă la creştere economică. De aceea raţiunile în favoarea punerii acestei probleme pe
agenda OMC sunt mai slabe decât în cazul politicii comerciale.
Pentru ca dinamica reciprocităţii în cadrul OMC să funcţioneze trebuie să prezumăm că legislaţia
în domeniul concurenţei se află în mâna producătorilor interni şi nu urmăreşte maximizarea
bunăstării. Rămân o serie de probleme întrucât procesele în cadrul OMC sunt ghidate de
interesele pentru export, şi nu de considerente de bunăstare naţională. Se menţin o serie de
îndoieli cu privire la abilitatea OMC de a juca un rol constructiv în domeniul dreptului
concurenţei, la fel cum a făcut-o în sfera politicii comerciale6.
Întrucât există mari deosebiri între legislaţiile naţionale, a căuta o substanţială armonizare a
reglementărilor nu pare a fi cea mai bună soluţie. Chiar şi în cazul în care se vor adopta reguli
multilaterale similare, autorităţile naţionale vor soluţiona în mod diferit cazurile. O politică
optimă în acest domeniu depinde de mulţi determinanţi naţionali. Dreptul concurenţei este o zonă
în care nu se poate aplica o unitate de măsură unică. Ca atare, mai adecvată se dovedeşte
aplicarea principiului tratamentului naţional şi creşterea transparenţei proceselor de punere în
aplicare la nivel naţional a unor reguli adecvate în materie de concurenţă. OMC poate să joace un
rol benefic în domeniile care sunt legate de comerţ şi în creşterea monitorizării aspectelor
concurenţiale ale politicii comerciale cu ajutorul normelor de conduită pe care le are deja la
dispoziţie.
Practicile antidumping sunt considerate justificate în tentativa ţărilor importatoare de a
contracara barierele din calea accesului pe care le practică unele ţări care permit firmelor lor să
practice dumpingul. Întrucât singura justificare a măsurilor antidumping este că vizează
combaterea unor atitudini menite să distrugă concurenţa pe o piaţă, se poate considera că aceste
practici pot fi tratate cu legislaţia din domeniul concurenţei. Acest lucru este practic imposibil în
contextul OMC în viitorul apropiat. O altă posibilitate ar fi să se trateze acuzaţia de dumping cu
procedurile antitrust şi de către autorităţile abilitate în acest sens.

1.4. Facilitarea schimburilor comerciale

6
Hoekman, B., Holmes, P. - Competition Policy, Developing Countries and the WTO; The World Economy; No.
22/1999.
 Sistemele de livrare adecvate şi rapide sunt esenţiale în actualul climat de afaceri.
Furnizarea just in time şi aranjamentele funcţionale de subcontractare depind esenţial de oferirea
bunurilor acolo unde se află consumatorii şi la momentul când au nevoie de ele. Controalele de
frontieră şi cerinţele documentare şi administrative pot duce la întârzieri şi adăuga costuri de
tranzacţie pentru firmele care sunt participante la reţelele de producţie şi comercializare integrate
global.
Facilitarea fluxurilor comerciale presupune simplificarea şi armonizarea procedurilor care pot
afecta fluxurile comerciale. Ea se focalizează asupra activităţilor, practicilor şi formalităţilor
presupuse de colectarea, prezentarea, comunicarea şi prelucrarea datelor cerute de deplasarea
bunurilor şi serviciilor peste graniţele naţionale. Aceasta presupune formalităţi şi proceduri de
export-import, plata diferitelor drepturi vamale, asigurarea şi transportul.
Costurile de tranzacţie generate de formalităţile vamale - care nu includ costurile de oportunitate
ale întârzierilor - pot reprezenta între 2-10% din valoarea de tranzacţie 7. Aceasta implică, în
multe cazuri, că aceste costuri depăşesc cuantumul taxelor vamale şi în caz de corupţie se
amplifică. Studiile efectuate de unele ţări în curs de dezvoltare sau în tranziţie sugerează că
plăţile neoficiale pot ridica nivelul taxelor la produsele importate la peste 25%8.
Controalele la frontieră şi costurile cu întârzierile asociate cu acestea sunt extrem de
importante pentru companiile de expediţii internaţionale care investesc serioase resurse în acest
proces. În ultimii ani comerţul electronic se confruntă cu o serie de provocări ca urmare a
fragmentării partizilor de mărfuri şi multiplicării documentelor şi formalităţilor vamale. Dată
fiind creşterea rapidă a comerţului în partizi mici către indivizi sau firme, este firesc ca firmele
de expediţie rapidă să susţină promovarea unor facilităţi comerciale.
Diferenţele între documente şi formalităţi vamale de la o ţară la alta devin importante
obstacole comerciale. Spre exemplu copiile documentelor sunt refuzate în anumite state, dar
permise în altele. Uneori se refuză vămuirea pe considerentul că nu se vede bine ştampila sau
este pusă într-un loc inadecvat. Alteori se refuză documentele pentru că sunt semnate cu cerneală
neagră şi nu albastră. Studiile au evidenţia că s-au respins partizi de vinuri pentru că dopurile
sticlelor au fost considerate neconforme cu reglementările tehnice sau că etichetele la ciocolată
nu conţineau toate informaţiile. O firmă britanică a avut probleme pentru că eticheta nu conţinea
codul produsului şi a refuzat să marcheze produsul cu băutură din mere9.
Comercianţii au aplicat noile tehnologii informaţionale mai rapid decât autorităţile
vamale din multe ţări. Transferul electronic de date între părţile contractante (bănci, societăţi de
asigurare, companii de transport, importatori, exportatori şi societăţi de expediţii) permite
folosirea unor seturi de documente codificate care încep să fie folosite şi la îndeplinirea
formalităţilor vamale. Sistemul comercial având un tot mai mare conţinut tehnologic elimină
treptat documentele tradiţionale pe suport de hârtie. De aceea, în ţările dezvoltate, autorităţile
vamale au devenit organisme de reglementare şi de aplicare a noilor standarde. Accesul la baze
de date moderne permite autorităţilor vamale să se concentreze asupra rezolvării problemelor.
Sunt tot mai multe presiuni asupra OMC din partea cercurilor de afaceri să contribuie la
simplificarea şi uniformizarea procedurilor vamale. Deoarece costurile implicate sunt deseori
dificil de evaluat, câştigurile pentru comercianţi şi consumatori le pot depăşi pe cele rezultate din
liberalizarea comercială. Totuşi acestea nu creează rente pentru birocraţia administrativă, cum o
7
Doran, M. - The Simpler Trade Procedures Board, quoted by World Trade Agenda; 1999; Geneva.
8
Kostecki, M. - The Globalisaion of services: Some Implications for Theory and Practice; London; 2000;
Routledge.
9
Kostecki, M - International Marketing and the Trading System; Geneva; ITC; 2001.
fac taxele vamale sau restricţiile cantitative. De aceea eliminarea acestor costuri nu poate fi
făcută foarte uşor. Prin urmare, facilitarea schimburilor comerciale este un subiect fierbinte al
agendei comerciale multilaterale, fiind necesară o mai mare integrare la nivelul SCI.
Cooperarea multilaterală între state în domeniul convenirii unor reglementări şi norme în
materie comercială a fost un obiectiv permanent al GATT. Peste 30 de organizaţii
interguvernamentale s-au creat între 1860-1914, cele mai multe vizând reţelele infrastructurale:
serviciile poştale (1863), semnalizarea maritimă (1864), standardele tehnice pe căile ferate
(1883), telegrafia oceanică (1897) şi navigaţia aeriană (1910). Instituţiile multilaterale au facilitat
dezvoltarea unei largi pieţe europene pentru bunurile industriale. Normele internaţionale de
interconectare convenite sub auspiciile Uniunii Internaţionale pentru Telecomunicaţii au eliminat
necesitatea ca telegramele să fie editate la fiecare punct de frontieră. Uniunea Radiotelegrafiei a
avut ca scop prevenirea apariţiei unui monopol global impunând interconectarea între diferite
tehnologii. Progrese importante s-au făcut şi în armonizarea reglementărilor în conexiune cu alte
componente ale infrastructurii. Toate acestea au fost impuse la solicitările sectorului privat. După
cel de-al doilea război mondial s-a produs o creştere a procesului de dezvoltare a unor norme
uniforme, ceea ce a dus la expansiunea pieţelor şi la soluţionarea conflictelor între jurisdicţiile
naţionale. În ultimii ani se continuă eforturile de facilitare a schimburilor comerciale în cadrul
organizaţiilor colaterale OMC. Un astfel de exemplu este CEFACT (Centre for Facilitation of
Procedures and Pactices for Administration, Commerce and Transportation), care a evoluat de la
statutul de grup de lucru al CEE/ONU şi şi-a propus să realizeze armonizarea şi automatizarea
procedurilor vamale. De asemenea, acest organism se preocupă de elaborarea de noi standarde
pentru schimbul electronic de date EDIFACT (Electronic Data Interchange for Administration,
Commerce and Transport). Organizaţiile neguvernamentale joacă un rol activ în facilitarea
acestui proces. Printre acestea se pot enumera: Conferinţa Expeditorilor Expres Internaţionali;
Camera Internaţională de Shipping; Uniunea Internaţională a Transportatorilor Rutieri; Federaţia
Internaţională a Asociaţiilor de Expediţie; Asociaţia Internaţională a Porturilor şi Federaţia
Internaţională a Comisionarilor Vamali. Camera Internaţională de Comerţ (CCI) a avut un rol
activ în abordarea problemei cu ocazia Conferinţei Ministeriale din 1996 de la Singapore. CCI a
sprijinit OMC să colaboreze cu Organizaţia Vamală Internaţională pentru a transforma
modernizarea procedurilor vamale într-un subiect important al agendei OMC.
Revizuirea Convenţiei de la Kyoto, adoptată în 1999, este o necesitate stringentă pentru
realizarea unor proceduri vamale moderne şi eficiente. Principiile directoare la Convenţiei din
1999 sunt transparenţa, simplificarea şi predictibilitatea procedurilor vamale, realizându-se şi un
sistem de apel în materie vamală, pentru folosirea tehnicilor moderne de atenuare a riscurilor şi
folosirea tehnologiilor informaţiei.
Problema care se pune este dacă convenţia ar trebui pusă în aplicare sub auspiciile OMC
în acelaşi mod în care s-a procedat cu prevederile OMPI în materie de drepturi de proprietate
intelectuală.
Se conturează ideea încheierii unui acord cu privire la facilităţile comerciale bazat pe
principiile nediscriminării, tratamentului naţional şi transparenţei, cele mai multe aspecte de
detaliu fiind cuprinse în anexele de la acest acord. Acest acord ar putea avea iniţial o natură
plurilaterală, devenind rapid un acord multilateral.
Ţările în curs de dezvoltare au întâmpinat serioase dificultăţi în punerea în aplicare a
prevederilor Codului de evaluare vamală şi sunt reticente faţă de asumarea unor noi angajamente,
dată fiind slăbiciunea structurilor instituţionale, lipsa unor sisteme moderne de comunicare şi
lipsa personalului calificat. Negocierea unor perioade de tranziţie diferite de la caz la caz ar putea
fi o soluţie.
Chiar şi Canada, o ţară dezvoltată, a avut nevoie de 5 ani pentru a pune integral în
aplicare prevederile Codului de evaluare vamală. Devine deci necesară oferirea de asistenţă
financiară şi tehnică şi implicarea în proces a sectorului privat.
Facilitarea schimburilor comerciale este un sector în care nu se poate folosi aceeaşi
unitate de măsură pentru toţi, fiind necesare perioade mai lungi pentru ţările în curs de dezvoltare
pe fondul majorării asistenţei financiare şi tehnice şi al flexibilităţii.
Un aspect care trebuie luat în considerare este cel al regulilor de origine, devenite foarte
importante, mai ales în procesul de punere în aplicare a unor aranjamente comerciale
preferenţiale. Astfel, Manualul cu privire la regulile de origine în interiorul NAFTA are 800 de
pagini, reflectând faptul că acestea sunt la îndemâna unor importante grupuri de interese.
Organismul de administrare a regulilor de origine din SUA a primit în 1994 peste 21.000 de
reclamaţii de la exportatori şi importatori, care invocau caracterul confuz al acestor reglementări.
Ca urmare a complexităţii procesului, multe companii nord-americane au preferat să plătească
taxe vamale convenţionale întrucât reglementările NAFTA cereau companiilor să furnizeze
informaţii şi să prezinte certificate pe care nu le mai folosiseră anterior, ceea ce sporea costurile
de tranzacţie. Procesul de armonizare în acest domeniu rămâne o provocare a agendei viitoare a
OMC.

1.5. Politicile în domeniul mediului ambiant

Impactul reglementărilor ambientale a devenit un subiect sensibil pe agenda GATT în

anii ‘60. Aceasta a fost perioada în care s-a conturat preocuparea pentru ”limitele creşterii” şi
epuizarea resurselor naturale. În ţările membre OCDE au început să se pună în aplicare norme
ambientale foarte riguroase, conducând la plângeri din partea companiilor care invocau faptul că
costurile implicate le afectează accesul la numeroase pieţe. În 1971 s-a creat un Grup de lucru cu
privire la măsurile ambientale şi la comerţul internaţional. Totuşi, acesta nu s-a reunit niciodată,
întrucât atenţia s-a îndreptat spre problematica şocului petrolier. Grupul de lucru s-a reactivat
abia în 1991, după o perioadă în care problemele mediului au revenit pe agenda negocierilor
internaţionale.
Factorii care au contribuit la includerea problemelor ecologice pe agenda OMC au fost:
recunoaşterea existenţei unor obstacole comerciale conexe cu acest domeniu, perceperea faptului
că politicile ambientale naţionale sunt inadecvate, îngrijorarea asupra efectelor negative ale
comerţului asupra mediului, temerea că politicile naţionale în domeniu vor reduce
competitivitatea firmelor interne.
Producţia şi consumul din anumite ţări pot avea efecte negative asupra altor ţări. Aceste efecte
negative pot fi fizice (poluarea aerului şi a apei, ploile acide) sau intangibile (atenuarea
biodiversităţii). Politicile comerciale unilaterale nu se dovedesc a fi ca mai adecvată cale de
combatere a acestor efecte. Teoria economică standard cere ca externalităţile să fie combătute la
sursă, ceea ce nu se poate realiza cu instrumentele tradiţionale ale politicii comerciale, pentru că
aceste afectează atât consumatorii, cât şi producătorii şi au impact doar asupra unei părţi din
producţie şi consum.
Ţările au percepţii diferite cu privire la protecţia mediului, ceea ce reflectă diferenţele în
capacitatea de absorbţie a ecosistemelor lor, diferenţele între nivelul veniturilor sau de natură
culturală. De aceea trebuie negociate cele mai adecvate principii care să permită determinarea
standardelor adecvate şi fezabilitatea punerii lor în aplicare.

Problema cea mai sensibilă este dacă politicile ambientale şi efectele lor adverse pot fi adecvat
gestionate în cadrul GATT. Se impune negocierea unor acorduri internaţionale de către
autorităţile competente în acest domeniu, şi nu de oficialii în domeniul comerţului. Politica
comercială poate fi folosită ca instrument de punere în aplicare a obligaţiilor asumate în
domeniul mediului. Pot apărea şi unele probleme de natură economică, întrucât eficacitatea
sancţiunilor comerciale este limitată în cazul în care naţiunile vizate nu au resursele pentru a
pune în aplicare reglementările ambientale adecvate. În anumite cazuri, aplicarea unor sancţiuni
comerciale limitează veniturile obţinute de o ţară din export şi îngreunează adoptarea normelor
ambientale.

Aceeaşi concluzie se aplică şi atunci când politicile comerciale nu au efecte negative

transfrontaliere. OMC nu poate impune restricţii asupra unui guvern pentru ca acesta să pună în
aplicare o anumită politică administrativă pe teritoriul său. Totuşi GATT poate preveni aplicarea
extrateritorială a unor standarde naţionale. În acest caz, o ţară membră a OMC nu poate folosi
instrumentele politicii comerciale pentru a forţa o altă ţară să aplice normele altcuiva pe teritoriul
său. O astfel de încercare poate lua forma obligării firmelor să folosească anumite procese de
producţie.

Un exemplu este cel al interzicerii de către SUA a importurilor de ton din Mexic pe
considerentul că această ţară nu ia măsuri de protejare a delfinilor. Acest caz a fost adus în
atenţia GATT, făcându-i pe ecologişti să considere că GATT începe să cultive o filosofie
ambientală mai riguroasă. Uneori se pune însă problema acordării unor compensaţii dacă o ţară
impune standarde care sunt mai înalte şi mai costisitoare decât se dovedeşte posibil ca alte ţări să
respecte. În acest caz, folosirea sancţiunilor comerciale devine barieră comercială.
 Percepţia că schimburile comerciale au efecte negative asupra mediului a jucat un rol
important în aducerea problemelor ecologice în atenţia OMC. S-a considerat că
liberalizarea fluxurilor comerciale va conduce la creşterea producţiei şi, ca urmare a
acestui proces, a poluării, producându-se delocalizarea activităţii firmelor spre ţări cu
reglementări mai puţin riguroase. Aceste argumente sunt nesustenabile, pentru că,
dacă liberalizarea comerţului produce acest gen de efecte, atunci are de suferit
bunăstarea socială şi se impune adoptarea unor norme ambientale mai exigente. Dacă
se aplică aceste noi norme, producătorii trebuie să le preia pe costuri, ceea ce se
reflectă în preţurile bunurilor şi serviciilor. Pe măsură ce comerţul creşte şi
specializarea se adânceşte, creşte nivelul de trai şi se pot aloca fonduri pentru
protecţia mediului. Ca atare, folosirea politicii comerciale pentru a restrânge fluxurile
comerciale cu scopul de a reduce degradarea mediului se dovedeşte un instrument
ineficient. De multe ori restricţiile comerciale afectează mai mult mediul decât
liberalizarea. Astfel, politica agricolă a UE, excesiv de protecţionistă, a dus la
folosirea unor metode intensive de producţie care s-au dovedit deosebit de poluante.
De asemenea, subvenţiile acordate în UE pentru extracţia de cărbune au încurajat
folosirea unor input-uri cu efecte negative asupra mediului 10. Prin restricţionarea

10
Anderson, K. - Effects on the Environment and Welfare of Liberalizing World Trade. The Case of Coal and Food;
1992; London; Harvester-Wheatsheaf.
 importurilor şi subvenţionarea unor resurse locale, consumatorii sunt menţinuţi
departe de tipurile de energie mai puţin poluante, folosite în alte ţări unde costurile de
extracţie sunt mai mici.
 Politicile ambientale pot diminua capacitatea firmelor situate în ţări având standarde
mai ridicate în raport cu cele situate în ţări cu regimuri mai permisive.
Dacă standardele sunt dezirabile din punct de vedere social, atunci rezultatele vor fi
restrângerea activităţilor afectate. Aceasta devine o raţiune pentru care industriile
interne cer conturarea câmpului de joc pe calea politicilor comerciale. Mai mult, dacă
preferinţele consumatorilor se orientează spre bunuri mai ecologice, aceştia vor fi
dispuşi să plătească mai mult pentru ele.
 Politicile ambientale pot fi frecvent utilizate din raţiuni protecţioniste. Aceasta a fost
îngrijorarea majoră a unor ţări membre ale OMC şi a influenţat abordarea politicilor
ambientale în cadrul OMC. De cele mai multe ori politicile ambientale au fost de
natură administrativă, nu de natură economică. Raţiunea acestei atitudini este legată
de crearea unor rente pentru anumite sectoare afectate de reglementările ambientale.
De aceea grupurile industriale susţin adoptarea unor politici ineficace chiar şi atunci când
grupările ecologice sunt suficient de puternice să faciliteze adoptarea unor standarde
ecologice. Politicile ecologice bazate pe decizii administrative şi nu pe instrumente economice
pot avea ca efect restrângerea importurilor întrucât măsura adecvată se dovedeşte aplicarea de
restricţii cantitative.
Provocarea principală este determinarea măsurii în care efectele de restricţionare a accesului
pe piaţă generate de o măsură internă sunt necesare pentru a atinge anumite obiective.
Mecanismul prin care se decide ce este legitim şi ce nu este esenţial. Există riscuri reale să se
ajungă la practicarea unor restricţii comerciale din alte motive decât cele de protejare a
mediului. Perspectiva obţinerii protecţiei face ca sectoarele concurate de importuri să sprijine
grupurile ecologice să solicite adoptarea unor reglementări.
Să presupunem că grupurile ecologiste sunt preocupate de uciderea broaştelor ţestoase în
cursul unor activităţi de pescuit şi insistă să se impună norme interne care să ducă la evitarea
aceste potenţialităţi. Sectorul intern va invoca faptul că este pus în situaţii de dezavantaj
competitiv în raport cu furnizorii externi care nu fac obiectul acestor reglementări. Ca atare,
grupările ecologiste vor insista ca importurile să se facă doar de la furnizorii care respectă
aceleaşi standarde din aceleaşi considerente - protejarea broaştelor ţestoase. Se impune
interzicerea importurilor şi nu practicarea de taxe vamale majorate. În acest caz sunt avantajaţi
pescarii care pescuiesc în ape unde nu sunt broaşte ţestoase. Verificarea acestui lucru implică
inspectarea pescadoarelor şi alte operaţiuni deosebit de costisitoare. Aplicarea unitară a unor
reglementări generează efecte de deturnare de comerţ şi poate duce la creşterea nivelului de
protecţie.
Ca şi în alte sectoare, este necesară o mai mare transparenţă şi o analiză obiectivă a impactului
politicii ecologice asupra comerţului. Această sarcină o are Comitetul pentru Comerţ şi
Mediu, creat la finele Rundei Uruguay. Acest comitet îşi concentrează activitatea asupra
aspectelor comerciale ale politicii ecologice, inclusiv asupra efectelor comerciale ale co-
etichetării, monitorizarea prevederilor acordurilor comerciale multilaterale care permit
folosirea sancţiunilor comerciale ca instrument de punere în aplicare a angajamentelor
asumate în cadrul multilateral, efectele ecologice ale politicilor de sprijinire a agriculturii şi
comerţul cu bunuri interzise în anumite ţări. Comitetul a înaintat un raport cu ocazia
Conferinţei de la Singapore, dezamăgitor pentru ONG, care au făcut presiuni pentru a se face
 recomandări astfel încât OMC să devină mai preocupată de problemele ambientale. Comitetul
joacă un rol util în conştientizarea la nivelul oficialilor din domeniul comerţului a eforturilor
internaţionale de cooperare pe problemele mediului şi în aducerea la cunoştinţa comunităţii
ecologiste a limitelor regulilor OMC. Creşterea transparenţei procedurilor se exprimă şi prin
publicarea jurnalului Bridges de către Centrul Internaţional pentru Comerţ şi Dezvoltare
Durabilă. Acest jurnal oferă analize detaliate asupra interferenţei între comerţ, mediu şi
dezvoltare durabilă.
Un prim rezultat al activităţii acestui Comitet constă în faptul că s-a recunoscut că
instrumentele politicii comerciale au un rol foarte redus în atingerea obiectivelor ecologice, că
OMC nu restricţionează folosirea de către membrii săi a unor politici ambientale, că adoptarea
unor acorduri multilaterale în domeniu este extrem de utilă şi că negocierile, nu sancţiunile
sunt calea prin care se pot evita diferendele comerciale.

6.4. Politicile sociale şi standardele de muncă

Dezbaterea cu privire la relaţia dintre drepturile lucrătorilor şi comerţ se poartă de foarte

multă vreme. Cu ocazia discuţiilor cu privire la DPI s-au invocat cazuri dintr-o perioadă de peste
150 de ani. Problema dimensiunii comerciale a politicilor sociale a apărut atunci când companiile
au reclamat faptul că nerespectarea drepturilor lucrătorilor în anumite ţări creează unor
exportatori avantaje competitive. Pentru că Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), creată în
1919, nu dispune de mecanisme care să oblige ţările membre să pună în aplicare o serie de
norme, s-a considerat oportună introducerea acestei probleme pe agenda OMC, considerându-se
că poate fi folosit în acest scop mecanismul OMC de soluţionare a diferendelor. Un motiv
suplimentar a fost temerea că liberalizarea fluxurilor comerciale şi mai profunda integrare a
economiei mondiale poate declanşa o cursă în care ţările având standarde sociale mai ridicate vor
fi forţate să le relaxeze din considerente legate de competitivitatea firmelor proprii. La
insistenţele SUA şi Franţei, standardele de muncă au fost înscrise pe agenda OMC în ultima
parte a Rudei Uruguay.
Obiectivul vizat de aceste ţări a fost declanşarea tratativelor cu privire la introducerea
unei ”clauze sociale” care să impună standarde minime în acest domeniu, ca o precondiţie a
accesului la pieţe. În pofida unor tentative eşuate, cererea de a lega calitatea de membru al OMC
de adoptarea şi punerea în aplicare a unor standarde sociale minim continuă. La trei luni după
crearea OMC, Directorul general al OIM s-a adresat OMC solicitând ca toţi membrii acestei
organizaţii să fie obligaţi să ratifice convenţiile OIM cu privire la standardele sociale principale,
inclusiv interzicerea muncii forţate şi dreptul lucrătorilor de a se asocia în sindicate şi a proceda
la negocierea unor contracte colective de muncă.
Cerinţele populiste de a se reduce diferenţa de salarii între ţări nu reprezintă încă o
prioritate pentru OMC, întrucât se consideră că costurile forţei de muncă reflectă veniturile şi
productivitatea dintr-o ţară. Insistenţa ca liberalizarea comercială să fie condiţionată de
convergenţa între costurile forţei de muncă poate constitui o formă extremă de protecţionism.
Efectele pozitive rezultate din schimburile comerciale sunt rezultatul diferenţialului de costuri
generat de dotarea cu factori, capacităţile tehnologice şi productivitatea muncii. Focalizarea
atenţiei în cadrul OMC este orientată spre standardele principale şi drepturile fundamentale ale
lucrătorilor, nu spre salariile minime. În practică, susţinătorii acestui proces recunosc necesitatea
luării în considerare a unor aspecte ca: interzicerea exploatării muncii copiilor, eliminarea muncii
forţate, prevenirea discriminării la locul de muncă, permiterea libertăţii de asociere, negocierea
unor contracte colective de muncă11.
Susţinătorii introducerii clauzei sociale în conduita comercială multilaterală solicită
posibilitatea de a impune sancţiuni comerciale împotriva ţărilor care nu protejează aceste
drepturi. Problemele care apar privesc măsura în care fluxurile comerciale sunt distorsionate de
diferenţele între standardele de muncă şi eficacitatea sancţiunilor comerciale ca instrument
pentru determinarea ţărilor să aplice standardele.
Impactul standardelor sociale asupra competitivităţii firmelor depinde de numeroşi
determinanţi12. Nu întotdeauna nişte standarde ridicate vor reduce abilitatea firmelor de a concura
pe pieţele externe. Uneori, pentru că salariile cresc ca urmare a cerinţelor impuse, dacă acest
lucru nu este însoţit şi de creşterea productivităţii se va produce creşterea inflaţiei şi deprecierea
cursului de schimb al monedei ţării respective, ceea ce scumpeşte importurile şi duce la
reducerea nivelului de trai. Din celălalt unghi de vedere, firmele care exportă au de câştigat ca
urmare a deprecierii monedei naţionale. Ca şi în cazul politicii în domeniul mediului, atâta vreme
cât standardele sociale în vigoare reflectă dorinţa societăţii civile, costurile de punere în aplicare
sunt situate la punctul de echilibru între bunăstarea monetară şi cea nemonetară, pe care
societatea şi-l asumă. Dacă standardele se impun unilateral doar în relaţia cu o anumită ţară,
acestea nu mai reflectă interesul public, iar impunerea de bariere comerciale pentru a compensa
dezavantajele firmelor interne va duce la alocarea neeficientă a resurselor. Trebuie luat în
considerare şi riscul ca aceste instrumente să fie asumate de către interesele favorabile protecţiei
care doresc să se limiteze importurile din ţările intensive în forţă de muncă.
Contrar faţă de ce ar părea normal, susţinătorii protecţiei în ţările dezvoltate nu sunt sindicatele.
Sindicatele cuprind membri cu un înalt nivel de calificare, ale căror locuri de muncă nu sunt
ameninţate de produse care folosesc forţa de muncă necalificată. Nu acelaşi lucru se poate spune
despre ţările în curs de dezvoltare unde problema respectării standardelor de muncă a fost
monopolizată de grupurile protecţioniste din sectoarele concurate de importuri.
Restricţiile comerciale sunt instrumente ineficiente pentru atingerea obiectivelor
noneconomice. Ele duc la creşterea preţurilor produselor importate, generând diminuarea
bunăstării consumatorilor şi înrăutăţesc situaţia lucrătorilor din ţara care le practică. Cererea
pentru locuri de muncă scade, iar unele capacităţi de producţie sunt subutilizate sau se închid.
Sancţiunile comerciale sunt echivalente cu o taxă suplimentară aplicată pe veniturile lucrătorilor
mai puţin calificaţi. Astfel, folosirea tratamentelor comerciale pentru a determina punerea în
aplicare a unor standarde sociale poate agrava problemele pe care doreau să le rezolve. Ca
urmare a acestor măsuri, uneori creşte şomajul şi în cazul unor sisteme naţionale inadecvate de
protecţie socială se adânceşte pauperizarea. De aceea nu este surprinzător că ţările în curs de
dezvoltare se opun încercărilor de a se stabili o legătură între liberalizarea comercială şi
standardele de muncă. Se consideră că Art. XX:e din GATT conţine deja o prevedere care
permite restricţii de import împotriva produselor folosind munca puşcăriaşilor, că Art. XXI:c din
GATT permite sancţiuni sub mandatul ONU, fiind suficiente pentru ca OMC să fie implicată în
acest proces. Nu există dubii că drepturile lucrătorilor trebuie recunoscute şi protejate, dar
aceasta este sarcina OIM.

11
Maskus, K. - Should Core Labour Standards Be Imposed Through Intenational Trade Policy; 1997; Washington
DC; The World Bank.
12
Ehrenberg,, R. - Labor Markets and Integrating National Economies; 1994; Brooking Institution.
 Se argumentează că există alte mijloace mai adecvate pentru îmbunătăţirea respectării
drepturilor lucrătorilor, cum ar fi îmbunătăţirea accesului la educaţie a copiilor săraci pentru a nu
mai fi nevoiţi să lucreze.
Încercarea de a forţa ţările să adopte standarde care nu reflectă condiţiile naţionale
specifice va fi respinsă de ţările în curs de dezvoltare. Câştigurile derivate din schimburile
comerciale rezultă din diferenţele între condiţiile de producţie din diferite ţări, politicile sociale
fiind doar unul dintre determinanţi, şi nu cel mai important în condiţiile celui de-al treilea val de
dezvoltare.
După finalizarea Rundei Uruguay, cerinţa recunoaşterii importanţei acestui aspect pentru agenda
OMC a fost reiterată îndeosebi de către ţările industrializate. Conferinţa de la Singapore a eşuat
în tentativa de a înscrie această problemă pe agenda negocierilor comerciale multilaterale,
nefiind posibilă nici măcar abordarea minimalistă. SUA a cerut în cursul anului 1999 crearea
unui grup de lucru cu privire la comerţ şi standarde de muncă, pentru a examina efectele
schimburilor comerciale asupra ocupării forţei de muncă, impactul unui mai ridicat nivel de
deschidere economică asupra obiectivelor şi structurii protecţiei sociale, relaţia dintre comerţ,
dezvoltare şi standardele sociale, crearea de stimulente comerciale pentru promovarea
implementării standardelor sociale, anvergura implicării muncii copiilor în producţiile de export
şi impactul abaterii de la legislaţia muncii în anumite ţări (zonele economice libere) asupra
comerţului şi dezvoltării. Poziţia exprimată de preşedintele SUA, Clinton, cu ocazia Conferinţei
de la Seattle, conform căreia şi-a exprimat sprijinul pentru folosirea de sancţiuni comerciale
împotriva încălcării acordurilor comerciale, a făcut ca să sporească opoziţia ţărilor în curs de
dezvoltare faţă de această propunere13. Orientarea nu este spre condiţiile de lucru, ci asupra
impactului lor asupra competitivităţi la export. Problema rolului OMC în reglementarea acestei
diversităţi de puncte de vedere se va dovedi sensibilă şi în viitor.

6.5. Reglementările interne

Retorica decidenţilor în materie de politică comercială şi a consilierilor lor sugerează

frecvent că este necesară o mai mare armonizare pentru a obţine liberul schimb. Pe parcursul
negocierilor care au dus la crearea CEE, Jelle Zijlsta, ministrul olandez al afacerilor economice
susţinea că înlăturarea taxelor vamale impune ”politici fiscale comune, politici unitare în
domeniul salariilor, preţurilor şi de angajare a forţei de muncă” 14. De asemenea, la acelaşi
moment, guvernul belgian considera că armonizarea politicilor sectoriale era necesară pentru
egalizarea costurilor, fără de care crearea uniunii vamale nu era fezabilă pentru că ţările membre
vor impune alte forme de protecţionism. Atâta vreme cât guvernele încearcă să convină reguli
comune care să guverneze comportamentul entităţilor publice sau să restrângă sfera de
cuprindere a unor politici naţionale este necesar ca aceste măsuri să nu fie considerate precondiţii
ale liberalizării. O strategie care îşi propune să lege politica comercială de reformele legislative
din alte ţări se va dovedi inadecvată, date fiind costurile economice ale protecţiei. În cazul ţărilor
mai mici procesul se dovedeşte şi mai puţin fezabil. Politicile economice externe sunt privite ca
părţi ale climatului economic - ele pot afecta negativ anumite grupuri de interese, dar efectele
negative nu sunt la nivelul câştigurilor obţinute din liberalizarea comercială. Adâncirea integrării
pe baza unor norme uniforme la nivel internaţional aplicate pe baze nediscriminatorii tuturor
comercianţilor poate duce la creşterea bunăstării globale. Dar necesitatea integrării în multe

13
Odell, J. S. - The Seattle Impasse and Its Implications for the WTO; 2000; University of Minnesota.
14
Milword, A. - The European Rescue of the National State; 1992; Berkeley; University of California Press.
domenii este limitată. Scopul OMC este liberalizarea comerţului. Modul în care se produc
bunurile şi serviciile nu a prezentat o importanţă deosebită pentru GATT, cu mici excepţii. Prin
crearea OMC această percepţie s-a modificat - normele cuprinse în Acordul TRIP se referă
expres la procesele productive, cerând respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. Aceste
redefiniri ridică necesitatea determinării nivelului până la care să meargă integrarea politicilor
economice naţionale.
O primă opţiune pentru aspectele de reglementarea ar fi să se creeze un set de prescripţii
cu privire la tipurile de instrumente pe care pot să le folosească guvernele pentru a corecta
eşecurile pieţei atunci când societatea decide că efectele pozitive ale intervenţiei depăşesc
costurile. Literatura economică sugerează ca în locul binomului comandă-control să se pună
instrumente economice şi să se obţină parteneriatul cercurilor de afaceri.
Se sugerează ca ţările să aplice mecanisme de reglementare care folosesc mecanismele pieţei
pentru a stimula flexibilitatea: eco-taxe sau cote de poluare care pot fi tranzacţionate, etichetarea
pentru a răspunde la asimetriile informaţionale şi sisteme articulate de asigurare pentru a încuraja
siguranţa în utilizarea produselor15. Totuşi solicitarea unor astfel de criterii economice în
aplicarea unor politici de reglementare ca o regulă obligatorie în activităţile OMC poate genera o
serie de asimetrii în funcţionarea panelelor de experţi. Societăţile au diferite fundamente
culturale, obiceiuri şi preferinţe, sisteme legale, iar reglementările le reflectă pe acestea. Dacă se
înregistrează o serie de externalităţi transfrontaliere sau bunuri devenite deja globale,
reglementările internaţionale vor trebui să fie nediscriminatorii, limitate ca sferă de acoperire la
scopul atenuării efectelor negative şi aplicate local în funcţie de aspectele specifice. Pentru ca
OMC să devină sediul principal al eforturilor internaţionale de reglementare, trebuie ca efectele
adverse sau eşecurile pieţei să fie semnificative pentru a influenţa condiţiile concurenţiale de pe
anumite pieţe.
Principalul rol pe care îl poate juca OMC în viitor în această direcţie constă în asigurarea
unei mai mari transparenţe a reglementărilor naţionale. La nivel naţional, cel mai evident rol pe
care îl poate juca OMC este în domeniile în care se practică măsuri care afectează direct
capacitatea furnizorilor străini de bunuri şi servicii de a distorsiona pieţele.

Concluzii

Sistemul comercial multilateral se află în faţa unei agende extrem de complexe. Un

veritabil test pentru credibilitatea sa în anii următori este măsura în care va convinge ţările
participante să creeze medii concurenţiale favorabile prin simplificarea reglementărilor interne
care discriminează între furnizorii străini şi cei interni. Mai sunt multe de făcut chiar în
domeniile tradiţionale de preocupare ale Sistemului . Serviciile, agricultura şi textilele continuă
să fie serios protejate în majoritatea ţărilor, iar taxele vamale de import sunt încă ridicate în ţările
în curs de dezvoltare. Rămâne sensibilă în continuare problema măsurilor de retorsiune. Noua
agendă comercială este un spaţiu în care prin urgentarea reformelor se pot obţine avantaje
substanţiale.
Guvernele trebuie să facă faţă presiunilor tot mai puternice din partea grupurilor interne
de interese să introducă restricţii comerciale îndeosebi din considerente ecologiste sau de
sănătate. Multe dintre cele mai sensibile probleme care pot duce, în continuare, la dispute

15
Rollo, J., Winters L.A. - Subsidiarity and Governance Challenges for the WTO: The Examples of Environmental
and Labor Standards; The World Economy; Aprl 2000.
comerciale privesc folosirea biotehnologiilor, organismele modificate genetic, brevetarea
formelor de viaţă, folosirea standardelor de sănătate şi securitate, pe principiul prevederii şi
reglementarea activităţii furnizorilor de medicamente şi servicii medicale.
În prezent aceste aspecte sunt de competenţa mai multor organisme din structura OMC,
cum ar fi Comitetul pentru măsuri sanitare şi fitosanitare, Comitetul pentru bariere tehnice
în calea comerţului, Comitetul pentru comerţ şi mediu, Organismul pentru reglementarea
diferendelor şi Consiliile GATT, GATS şi TRIPS.
Discuţiile vizează măsura în care există sau sunt necesare standarde internaţionale sau
dacă sunt necesare măsuri specifice care să aibă ca efect restrângerea schimburilor comerciale
pentru a atinge anumite obiective. Se argumentează deseori că OMC nu este forumul adecvat
pentru discutarea acestor probleme, existând alte mecanisme şi instituţii care ar putea fi folosite.
Mai sunt o serie de rezerve nefolosite în cadrul OMC, utilizând mijloacele pe care această
organizaţie le are deja la dispoziţie. Aceasta presupune eforturi pentru a spori prezumţia că
guvernele vor folosi instrumentele economice în locul celor administrative, ceea ceva reduce
riscul proliferării măsurilor protecţioniste.
Un element de bază al oricărui tip de nouă abordare care să reducă tensiunile între ţări
este creşterea transparenţei motivelor care stau la baza unor măsuri, analizei efectelor acestora şi
intervenţiei. Ca şi în cazul practicilor antidumping, accentul trebuie pus pe crearea posibilităţilor
grupurilor interne de a avea acces la informaţiile necesare pentru a putea stabili implicaţiile
politicilor existente.
Dintre cele mai sensibile domenii discutate în acest capitol, politicile în domeniul
investiţiilor sunt cele mai importante din punctul de vedere al conexiunilor cu fluxurile
comerciale şi al accesului la pieţe. Acesta este un sector în care integrarea tradiţională specifică
GATT se poate aplica uşor. Totuşi, dată fiind complexitatea agendei cu care se confruntă ţările
membre în procesul de liberalizare a comerţului şi investiţiilor din sfera serviciilor, orice efort de
a stabili noi reguli cu privire la ISD în viitorul apropiat face obiectul unor importante tratative.
Multe dintre politicile în domeniul investiţiilor care au efecte negative asupra altor ţări s-au
dovedit sensibile şi la nivelul unor grupări integraţioniste şi au fost evitate şi din acordul cu
privire la investiţii.
Armonizarea legislaţiilor cu privire la concurenţă este puţin probabilă şi nedorită. ŞI în
acest sector se întrevăd efecte pozitiv potenţiale, dar în conexiune cu alte evoluţii sectoriale. În
principiu, regimurile în domeniul investiţiilor şi legislaţia în domeniul concurenţei şi sfera în care
sunt necesare acţiuni la nivel naţional pe fondul sporirii asistenţei financiare şi tehnice pentru
ţările în curs de dezvoltare. Se impune de asemenea accentuarea cooperării internaţionale pentru
a elabora şi aplica politici interne armonizate şi pentru a crea instituţii adecvate. Totuşi, punerea
acestor probleme pe agenda OMC fără o experienţă naţională sustenabilă este nerecomandabilă.
Dacă politicile în domeniul investiţiilor şi al concurenţei au semnificative dimensiuni
comerciale, nu este acelaşi lucru în cazul politicilor ambientale şi sociale, unde tot mai multe
voci consideră că OMC nu este organizaţia cea mai potrivită să se ocupe de cooperarea în aceste
domenii.
Tratarea pripită a problematicii mediului şi a standardelor de muncă poate duce la
escaladarea protecţionismului, cu efecte negative asupra sistemului comercial multilateral.
Necesitatea unei mai adânc integrări în multe dintre noile sectoare este provocativă şi complexă.
Singurul exemplu la care am făcut referire, care se pretează la uniformizare, este cel al
facilităţilor comerciale.
 Deşi drumul pe care îl are de parcurs OMC se dovedeşte lung şi anevoios, mecanismele
tradiţionale cum ar fi transparenţa, schimbul reciproc de informaţii, supravegherea şi analiza
efectelor diferitelor pachete de măsuri pot să ajute membrii OMC să adopte reglementări mai
eficace. În tot acest proces societatea civilă devine un actor de luat în seamă, întrucât agenda
negocierilor cuprinde probleme de interes specific pentru fiecare ţară.