UNIVERSITATEA “AL. I.

CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

Prof.univ.dr. Ion IGNAT

Prof.univ.dr. Ion IGNAT

Prof.univ.dr. Gheorghe LUŢAC
Prof.univ.dr. Ion POHOAŢĂ
Prof.univ.dr. Gabriela Carmen PASCARIU

E C O N O M I E

suport de curs
Partea a doua

– Iaşi –
2014
 5. TEORIA PIEŢELOR (CONCURENŢA PERFECTĂ,
MONOPOLUL, OLIGOPOLUL, CONCURENŢA MONOPOLISTĂ
ŞI INTERVENŢIILE GUVERNULUI ÎN MECANISMUL
FORMĂRII PREŢURILOR)

Piaţa unui bun poate fi definită ca locul de întâlnire, la un moment dat, a

dorinţelor consumatorilor, exprimate prin cerere, şi a dorinţelor producătorilor,
exprimate prin ofertă1.
Spre deosebire de sensul obişnuit, comun, al termenului de piaţă, aşa cum îl înţelege
de exemplu gospodina (care merge la piaţă pentru a cumpăra o multitudine de bunuri
necesare în gospodărie), aici ne vom referi la piaţa unui anumit bun sau serviciu care fac
eparte din categoria bunurilor de consum sau a factorilor de producţie: piaţa grâului, piaţa
automobilelor, piaţa cărbunelui, piaţa muncii etc.
În plus, chiar dacă în definiţie piaţa este "loc de întâlnire", nu trebuie să interpretăm
acest fapt în sensul unei prezenţe fizice a participanţilor purtători ai cererii şi ofertei.
Întâlnirea cererilor şi ofertelor lor se poate realiza în numeroase alte modalităţi, de
exemplu prin ordine scrise, telex, telefon, fax etc.
Aşa cum s-a amintit deja anterior, pieţele pot fi diferenţiate după numeroase criterii.
Aici vom lua în considerare numărul purtătorilor cererii, respectiv, ofertei, accesul pe
piaţă al acestora (liber sau îngrădit) şi natura produselor. În funcţie de aceste elemente se
poate măsura gradul de competiţie, care diferenţiază pieţele în următoarele tipuri (vezi
tabelul 6.1.).
Dintre acestea, în capitolul de faţă ne vom ocupa de concurenţa perfectă, numită şi
"concurenţa pură şi perfectă"2.

Tabelul 6.1. Tipuri de piaţă în funcţie de gradul de competiţie

(concurenţă) şi trăsăturile lor:

Tipul de Numărul de participanţi Accesul pe Natura

piaţă La cererea La oferta piaţă produselor
de pe piaţă de pe piaţă (Libertatea de
intrare)
Concurenţa Foarte mulţi Foarte mulţi Nelimitată Omogene (nediferenţiate)
perfectă
Concurenţa Mulţi sau Foarte mulţi Nelimitată Diferenţiate
monopolistă câţiva
Limitată pentru Nediferenţiate sau
Oligopolul Foarte mulţi Puţini ofertanţi Diferenţiate
Limitată pentru Nediferenţiate sau
Oligopsonul Puţini Foarte mulţi cumpărători Diferenţiate
Restrânsă sau complet
Monopolul Foarte mulţi Unul singur blocată pentru ofertanţi Unic
Restrânsă sau complet
Monopsonul Unul singur Foarte mulţi blocată pentru Unic
cumpărători

Dintre acestea, în continuare ne vom ocupa de concurenţa perfectă, numită şi

"concurenţa pură şi perfectă"2.

1 Gilbert Abraham Frois, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.212.
2 Ibidem, p. 215 - 217.
 5.1. Concurenţa perfectă

5.1.1. Ipotezele modelului teoretic al concurenţei perfecte

Modelul teoretic al concurenţei perfecte este conceput pe baza existenţei

concomitente a cinci ipoteze:
a) Atomicitatea cererii şi ofertei, care presupune îndeplinirea a două condiţii
cumulative:
· existenţa unui foarte mare număr de cumpărători şi vânzători ai unui aceluiaşi bun;
· nici unul dintre participanţii pe piaţă nu trebuie să ofere sau să ceară din bunul
respectiv o cantitate prin a cărei modificare să poată determina o variaţie semnificativă a
ofertei sau cererii globale. Această condiţie este expresiv prezentată de economistul
francez François Perroux care arată că, în condiţiile atomicităţii pieţei, fiecare ofertă
trebuie să fie ca o "picătură de apă în oceanul ofertei", iar fiecare cerere ca o "picătură de
apă în oceanul cererii". Deci, participanţi pe piaţă în număr mare, dar fiecare dintre ei
având o dimensiune neglijabilă în raport cu întinderea pieţei.
b) Omogenitatea produsului, care înseamnă că toate unităţile dintr-un anumit bun,
indiferent de întreprinderea care le produce, sunt perfect identice, oricând substituibile
unele cu altele. De aceea, neexistânt diferenţierea acestora, nu mai este necesară
publicitatea.
c) Intrarea/ieşirea liberă într-o/dintr-o ramură de activitate sau pe/de pe piaţă, care
presupune că nu există nici o barieră, de nici o natură (tehnică, financiară sau juridică) la
pătrunderea sau părăsirea unei activităţi economice (desigur licite).
d) Transparenţa perfectă a pieţei, care presupune că toţi participanţii pe piaţă sunt
perfect informaţi în legătură cu calitatea, natura produsului şi preţul său. Acesta din urmă
nu poate fi decât unic, dacă avem în vedere ipoteza fundamentală a raţionalităţii
individului.
e) Perfecta mobilitate a factorilor de producţie, care presupune că aceştia vor fi
orientaţi întotdeauna spre activităţile unde vor fi utilizaţi cel mai eficient. Orice
întreprinzător găseşte pentru activitatea sa factorii de producţie necesari, în orice moment
şi în orice cantitate
În analiza modului de formare a preţurilor şi de realizare a echilibrului se iau în
considerare mai multe perioade:
- perioada foarte scurtă, confundată practic cu un anumit moment al pieţei, în care se
formează preţul de echilibru al pieţei ca rezultat al raportului dintre cererea şi oferta
existente în acel moment, ajungându-se astfel la echilibrul pieţei. Perioada este atât de
scurtă încât ofertanţii nu mai au timpul necesar să-şi mărească producţia, oferta
limitându-se la stocul existent pe piaţă, care se va confrunta cu cererea reprezentată de
dorinţele cumpărătorilor existenţi în momentul respectiv;
- perioada scurtă, în care, aşa cum s-a văzut la teoria producătorului,un singur factor
de producţie variază. Capitalul rămâne neschimbat. În cadrul acestei perioade se
analizează mecanismul realizării echilibrului firmei;
- perioada lungă, în care producătorii ofertanţi pot modifica şi volumul utilajelor, al
capacităţii de producţie. Variază toţi factorii de producţie. Se studiază în acest caz
echilibrul ramurii.

5.1.2. Fixarea preţului curent sau de perioadă foarte scurtă şi determinarea

echilibrului de piaţă

2 Ibidem, p. 215 - 217.

 Preţul curent sau preţul de echilibru al pieţei se formează la un moment dat şi este
valabil o perioadă foarte scurtă. El rezultă din întâlnirea curbelor ofertei şi cererii; preţul
de echilibru este cel care realizează echilibrul cantităţilor oferite şi cerute.
În fig. 6.1. punctul A marchează intersecţia curbelor cererii şi ofertei, proiecţia lui pe
axa preţurilor fiind Pe, iar pe axa cantităţilor fiind Qe. Segmentul OPe reprezintă preţul
momentan care permite egalarea cantităţii oferite cu cantitatea cerută, ambele reprezentate
prin segmentul OQe.

Dacă preţul s-ar fixa pe piaţă la nivelul OP1, inferior lui OPe, cumpărătorii ar fi
stimulaţi să ceară o cantitate OQc (Punctul QC fiind proiecţia pe abscisă a intersecţiei cu
curba cererii a orizontalei trasate prin P1), dar s-ar constata că pe piaţă nu există decât o
ofertă egală cu OQB, înregistrându-se o penurie sau un excedent de cerere egal cu
segmentul QBQC. Unii dintre cumpăratori, dispuşi să plătească preţul pieţei, nu-şi vor
putea achiziţiona bunul respectiv. De aceea, dorind să-şi procure bunul, cumpărătorii vor
ajunge, printr-un proces de încercări succesive, la preţul OPe care asigură ca dorinţele de
cumpărare să coincidă cu cele de vânzare. Piaţa va ajunge în echilibru. Presiunea preţului
este îndreptată de jos în sus, aşa cum o indică şi sensul săgeţii din fig. 6.1.
Dacă, dimpotrivă, preţul ar fi iniţial la nivelul OP2, superior celui de echilibru,
cantitatea oferită ar fi OQE, mare, fiindcă preţul ridicat îi avantajează pe vânzători. Ei însă
vor constata că nu au cumpărători suficienţi, deoarece aceştia sunt descurajaţi. Cantitatea
cerută la preţul OP2 nu este decât OQD, astfel încât, de această dată, apare un surplus sau
un excedent de ofertă egal cu QDQE. Pentru ofertanţi, o asemenea situaţie nu este
avantajoasă deoarece, nevânzându-şi marfa, aceştia nu-şi pot recupera cheltuielile de
producţie, nu-şi pot relua producţia, cresc cheltuielile lor cu stocarea şi păstrarea ofertei
excedentare, iar, dacă sunt perisabile, bunurile se pot chiar deprecia sau degrada total. De
aceea, dorind să-şi vândă marfa cu care au venit pe piaţă, vânzătorii vor fi nevoiţi să-şi
reducă treptat preţul, de asemenea prin tatonări succesive, până când ajung la nivelul OP2,
pentru care cererea egalează oferta lor. Presiunea preţului, aşa cum se observă în fig. 6.1,
va fi orientată de această dată de sus în jos, în sensul diminuării sale.
Aceasta este descrierea modelului teoretic. În practică, unii agenţi economici,
cumpărători sau vânzători, fie că nu vor avea răbdarea să parcurgă toate încercările
necesare, fie că nu au toate informaţiile necesare, vor încheia contracte la niveluri de preţ
care-i dezavantajează. În acest caz însă ieşim din schema concurenţei perfecte, care
presupune transparenţă perfectă, adică o cunoaştere de către fiecare a intenţiilor tuturor
celorlalţi. Un astfel de mecanism de fixare a preţului momentan şi de realizare a
echilibrului pieţei poate fi întâlnit într-o formă apropiată la bursa de valori, unde cursul
titlurilor şi cantităţilor corespunzătoare oferite şi cerute sunt afişate continuu.
Când curba ofertei nu este normală, continuu crescătoare faţă de preţ, ci repliată, ca în
fig. 6.2., pot exista două puncte de echilibru, A şi B, cărora le corespund două preţuri de
echilibru, OPe1 şi OPe2, şi două cantităţi de echilibru, OQA şi OQB. Alegerea între cele
două preţuri va depinde de circumstanţe exterioare pieţei, cum ar fi intervenţiile
guvernamentale, ceea ce ne îndepărtează de ipotezele concurenţei perfecte.

În concluzie, pe o piaţă cu concurenţă perfectă, aflată sub influenţa exclusivă a

raţionalităţii, preţul de echilibru stabilit pe termen foarte scurt sau instantaneu este cel care
egalează cererea şi oferta la cel mai mare volum al cantităţilor vândute şi cumpărate.

5.1.3. Mecanismul fixării preţului stabil de perioadă scurtă şi al realizării echilibrului

firmei

Firma luată în considerare, una din numeroasele întreprinderi care produc şi vând un
anumit bun omogen, este de dimensiuni atât de mici încât, prin variaţii ale ofertei sale
individuale, nu poate determina o variaţie semnificativă a ofertei totale de pe piaţa
produsului respectiv astfel încât să inducă o modificare a preţului de echilibru momentan,
fixat conform mecanismului descris anterior. De aceea, un astfel de agent economic este
un "price-taker", adică pentru el preţul de vânzare este o variabilă exogenă, dată, de care
trebuie să ţină seama în deciziile pe care le ia pentru realizarea obiectivului său -
maximizarea profitului total.
Într-o abordare statică, firma va compara mereu venitul sau încasarea sa marginală cu
costul marginal.
Venitul sau încasarea marginală reprezintă suma obţinută de firmă pentru ultima
unitate vândută din producţia sa. Cum ne situăm în condiţiile concurenţei perfecte, când
preţul pieţei nu poate fi influenţat de variaţia ofertei individuale a firmei, venitul
marginal este de fapt identic cu preţul de vânzare. Aceasta înseamnă că, pentru produsul
firmei, curba cererii este perfect elastică, adică este o dreaptă orizontală cu axa
cantităţilor, identificându-se cu dreapta care marchează nivelul preţului de Costul
marginal, după cum ştim, este imputabil sau aferent ultimei unităţi produse din bunul
respectiv. El nu conţine decât costuri variabile, deoarece costurile constante sunt
imputabile primelor unităţi produse.
Realizarea echilibrului firmei, adică ajungerea în situaţia în care profitul total devine
maxim posibil, este asigurată de tendinţa spontană de egalizare a costului marginal şi a
preţului de vânzare. Deci, condiţia echilibrului firmei este :Costul marginal = Preţul de
vânzare,
În ipoteza că preţul de vânzare ar fi inferior minimului costului total mediu,
oricare ar fi volumul producţiei la care s-ar opri firma, încasările ei totale obţinute prin
vânzarea producţiei la preţul pieţei nu ar putea acoperi cheltuielile efectuate. S-ar părea că
nu există altă soluţie decât închiderea întreprinderii. Dacă însă această situaţie a fost
provocată de o conjunctură nefavorabilă trecătoare, firma îşi poate propune să
supravieţuiască, încercând să reducă la minimum pierderile. Pentru aceasta este necesară
şi cunoaşterea nivelului costurilor variabile.
 Dacă preţul de vânzare, adică preţul de echilibru al pieţei (OP), este superior
minimului costului mediu variabil, optând pentru cantitatea la care se asigură egalitatea
Preţ de vânzare = Cost marginal, firma reuşeşte să-şi acopere din încasările obţinute
totalitatea costurilor variabile, obţinând şi un surplus din care-şi poate recupera o parte din
costurile fixe angajate de obicei la început. Recuperarea restului costurilor fixe poate fi
amânată până la depăşirea conjuncturii nefavorabile de pe piaţă.
Procedând astfel, firma va înregistra pentru producţia OQ2 pierderi echivalente cu
suprafaţa dreptunghiului PBFG, dar acestea vor fi mai mici decât în cazul închiderii, când
nu ar mai putea recupera decât foarte puţin din valoarea utilajelor, a clădirilor, pentru
care cheltuielile au fost efectuate înainte de punerea în funcţiune a întreprinderii.
Dacă însă conjunctura se înrăutăţeşte iar preţul de vânzare coboară şi sub minimul
costului mediu variabil Q1A, firma nu-şi mai poate asigura încasările necesare acoperirii
cheltuielilor cu plata salariilor şi cu achiziţionarea materiilor prime, materialelor,
combustibilului pentru fabricaţie. Ea este nevoită să-şi înceteze activitatea, să se închidă.
De aceea minimul costului mediu variabil este denumit punct de închidere a firmei.
Abordarea statică nu este justificată decât din raţiuni simplificatoare, didactice, pentru
înţelegerea mecanismelor prezentate. Piaţa este însă într-o continuă mişcare, evoluţie, sub
impactul influenţei unei multitudini de factori, puţin predictibilă şi greu de cuantificat. În
opţiunile lor, agenţii economici conştientizează faptul că este necesar să compare nu
costul marginal şi preţul pieţei din momentul adoptării deciziilor lor, ci nivelurile
previzibile a se realiza în viitor, când vor ajunge pe piaţă. Ei se vor strădui ca, plecând de
la constatările pe care le oferă realitatea momentului în care iau deciziile, să adopte acele
măsuri care să asigure egalitatea între costul marginal ex-ante şi preţul de echilibru al
pieţei ex-ante, adică anticipate a se realiza. Pentru aceasta este necesară o analiză
cauzală, care este specifică abordării dinamice a studierii proceselor şi tendinţelor pieţei,
dar care este greu accesibilă micilor întreprinzători, confruntaţi cu insuficienţa
informaţiilor şi uneori cu o slabă cultură economică.
De aceea este necesar ca, în concluzie, să privim realizarea egalităţii dintre costul
marginal şi preţul de vânzare, care este condiţia înfăptuirii echilibrului firmei, doar ca
tendinţă, posibilă de atins având în vedere că anticipările sunt mereu rectificate în funcţie
de rezultatele constatate. Desigur, perioadele de recesiune, de criză economică, de şocuri
ale creşterii preţurilor unor materii prime de bază, de declanşare a inflaţiei sau de reforme
radicale nu sunt de natură a favoriza realizarea echilibrului firmei. Să nu uităm însă că
problema a fost tratată în condiţiile ipotezelor restrictive ale concurenţei perfecte, sub
forma doar a unui model teoretic.
 5.1.4. Realizarea echilibrului ramurii sau fixarea preţului stabil de perioadă lungă

Perioada lungă este cea în care toţi factorii de producţie variază. Producătorii au
posibilitatea să-şi modifice mărimea capacităţii de producţie, înfiinţând noi uzine, secţii
sau ateliere sau, dimpotrivă, închizând unele dintre acestea. În felul acesta este influenţată
mărimea ramurii, prin care se înţelege totalitatea firmelor ce produc un acelaşi bun sau o
anumită clasă de bunuri. Situându-ne în cadrul concurenţei perfecte, ipoteza omogenităţii
perfecte a bunurilor ne impune să considerăm ramura ca fiind formată din firme care
produc şi oferă pe piaţă un singur bun, identic, indiferent de producător.
De această dată vom vedea cum se intercondiţionează echilibrul pieţei cu echilibrul
firmei şi cu cel al ramurii în procesul stabilirii preţului de vânzare. Pentru început, vom
folosi din nou abordarea statică, făcând abstracţie de procesele concrete în cadrul cărora
evoluează ramura. Echilibrul ei se realizează de asemenea pe baza adaptării prin cantităţi,
în funcţie de situaţia pieţei şi de costurile întreprinderilor componente existente sau nou
create. Se demonstrează că, prin crearea, extinderea sau închiderea unor firme, se ajunge
la o ofertă totală a ramurii din a cărei interacţiune cu cererea totală a pieţei rezultă un preţ
de vânzare ce tinde să egaleze minimul costului mediu al aşa-numitelor întreprinderi
marginale. Acestea sunt firmele care dispun de condiţiile cele mai puţin favorabile, astfel
încât obţin bunul respectiv la costuri mai ridicate. Producţia lor este însă necesară pentru
satisfacerea cererii.
Preţul de vânzare = minimul costului mediu total = costul marginal
Firmele îşi vor fixa producţia la un nivel optim, care corespunde costului mediu cel
mai scăzut, adică celor mai bune condiţii de fabricaţie; în ramură se va instala de
asemenea un număr optim de întreprinderi, deoarece producţia lor, fixată la nivel optim,
corespunde folosirii celei mai eficiente a resurselor umane şi materiale.

5.2. Monopolul

5.2.1. Mecanismul formării preţului de monopol pe termen scurt şi al realizării

echilibrului firmei monopoliste

Pentru realizarea obiectivului său, obţinerea unui profit total cât mai ridicat, ca şi
firma din concurenţa perfectă, monopolistul compară două serii de date: cele referitoare la
costuri, pe de o parte, şi cele care privesc încasările, venitul său, pe de altă parte. Curbele
costurilor unitare, cel puţin ca formă, nu diferă de cele ale unei firme din situaţia de
concurenţă perfectă. În schimb, datele referitoare la încasări diferă fundamental:
curba încasării medii este distinctă şi deasupra curbei încasării marginale.
În cazul monopolului, creşterea producţiei destinate vânzării va continua până la
cantitatea pentru care încasarea marginală devine egală cu costul marginal,
asigurându-se astfel maximizarea profitului total. Este aceeaşi condiţie ca şi în cazul
concurenţei perfecte, numai că, de această dată, curba încasării marginale este diferită de
cea a preţului de vânzare.
Grafic, determinarea cantităţii la care se va opri monopolistul şi modul de fixare a
preţului pe termen scurt sunt prezentate în fig. 7.2.
 Explicarea este asemănătoare celei din cazul firmei în concurenţă perfectă. Dacă
monopolistul îşi stabileşte producţia iniţială la 0Q0, costul marginal este segmentul Q0A,
costul mediu - Q0B, încasarea marginală - Q0C, preţul de vânzare - Q0D.
Pe fiecare bucată vândută obţine în medie un profit egal cu segmentul BD, iar pentru
ultima bucată produsă realizează profitul AD. Aceste rezultate îl incită să mărească
producţia până la OQe. La această cantitate, costul marginal QeE egalează încasarea
marginală. Pentru ultima bucată fabricată şi vândută nu se mai obţine câştig, dar profitul
corespunzător tuturor celorlalte bucăţi este substanţial, aşa cum ne indică suprafaţa
haşurată F'FGG' din fig. 7.2. (Profitul total este produsul dintre profitul mediu - FG - şi
cantitatea OQe; dar segmentul OQe este egal cu segmentul FF', aşa că,
FG  OQe  FG  F ' F  aria dreptunghiului F ' FGG' .
Dacă ar continua să mărească producţia, de exemplu până la cantitatea OQ1, pentru
fiecare bucată fabricată şi vândută peste cantitatea OQe încasarea marginală ar fi mai
mică decât costul marginal, ceea ce ar avea ca rezultat diminuarea profitului total. La
cantitatea OQ2 monopolistul n-ar mai obţine profit din activitatea sa, iar peste acest
volum al producţiei, de exemplu la OQ3, ar înregistra pierderi.
De aceea, monopolistul îşi va readapta producţia la cantitatea OQe, care
corespunde egalităţii dintre costul marginal şi încasarea marginală, asigurând
maximizarea profitului total şi realizarea echilibrului firmei monopoliste.
Preţul de vânzare tinde să se stabilizeze la nivelul QeG, mult superior încasării
marginale, cât şi costului mediu, favorizând astfel obţinerea unui profit ridicat de
monopol.

5.2.2. Consecinţe economico-sociale ale monopolului

Aşa cum a rezultat din analiza modului de fixare a preţului şi a cantităţii de bunuri pe
care firma monopolistă o produce şi o oferă pe piaţă, consumatorii şi societatea în general
sunt dezavantajaţi pe două căi:
- nivelul preţului practicat este în mod durabil superior celui care s-ar fi format în
condiţiile concurenţei perfecte;
- cantitatea oferită pe piaţă este de asemenea inferioară celei pe care o asigură
concurenţa perfectă.
Aceste dezavantaje sunt evidenţiate în fig. 7.4.
Deoarece, în condiţiile concurenţei perfecte, preţul de vânzare coincide cu încasarea
marginală, cantitatea de echilibru se fixează la nivelul 0Qec (Qec fiind proiecţia pe
abscisă a punctului B, de intersecţie a curbei costului marginal cu linia preţului de
vânzare), căruia îi corespunde preţul de echilibru 0Pec. Este evident că segmentul 0Qec
este mai mare decât 0Qem (cantitatea fixată de monopol, când încasarea marginală nu mai
este egală cu preţul de vânzare), iar 0Pec este mai mic decât preţul de echilibru al
monopolului.
De asemenea, absenţa concurenţei şi practicarea unui preţ de vânzare fixat în mod
durabil la un nivel superior, atât costului marginal cât şi celui mediu, nu stimulează firma
monopolistă să caute posibilităţile tehnologice şi organizatorice pentru obţinerea unor
costuri cât mai reduse. Efectul va fi un cost mai ridicat, atât pentru consumatori cât şi
pentru societate, comparativ cu concurenţa perfectă.

Această concluzie însă nu poate fi absolutizată: în general, capacitatea financiară,

tehnologică, de cercetare ştiinţifică de care dispun unele mari monopoluri depăşeşte cu
mult ceea ce îşi poate permite o mică firmă concurenţială. Alocând importante resurse
studiilor de marketing, dispunând de un management performant, monopolurile urmăresc
extinderea şi consolidarea pieţelor prin angajarea cercetării pe calea descoperirii de noi
tehnici şi tehnologii sau lansării de noi produse la costuri mai reduse, care avantajează
societatea. Inovarea permanentă însoţită de investiţii substanţiale este una dintre metodele
menţinerii situaţiei de monopol pe piaţa unui anumit produs. Ca urmare, atitudinea faţă de
monopol trebuie să fie selectivă, în funcţie de modul său de manifestare, de tipul său, de
sursa puterii sale.
În aceeaşi direcţie, a reducerii costurilor, monopolurile acţionează pe baza
economiilor de scară, a obţinerii unei producţii mai ridicate, la costuri mai scăzute. "O
industrie nu poate exista în condiţii de concurenţă perfectă dacă pot fi obţinute economii
de scară substanţiale"5. Mica firmă din modelul concurenţei perfecte nu este capabilă de
economii de scară. Or, este cunoscut faptul că economiile de scară au constituit, încă de la
sfârşitul secolului trecut, sursa principală a unei satisfaceri mai depline a nevoilor
consumatorilor dintr-un număr (este adevărat, destul de redus) de state care au dat tonul
dezvoltării în secolul al XX-lea.
Un alt dezavantaj evidenţiat în manualele occidentale de ştiinţe economice il
reprezintă inegalitatea distribuirii veniturilor.
Prin marea sa putere financiară, monopolul poate asigura sponsorizarea unor activităţi
culturale, ştiinţifice, sportive, caritabile. Acesta reprezintă un avantaj pentru societate, dar
adesea nu este oferit în mod dezinteresat. Pe această cale, licită, dar şi prin sprijinirea
financiară ilicită a unor partide sau grupuri de presiune, monopolurile au posibilitatea de a
exercita şi o anumită influenţă politică, pentru a obţine un tratament favorabil din partea
guvernelor.
Chiar dacă există şi unele avantaje ale monopolului, concurenţa între agenţii
economici, între firme este considerată drept condiţie a funcţionării normale a unei

5 John Sloman, op.cit, p.232.

economii de piaţă. De aceea, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când încep să se
manifeste mai vizibil monopolurile, când încep a se resimţi tendinţe de îngrădire a liberei
concurenţe, în Canada şi SUA se adoptă o legislaţie antitrust. Astfel, interdicţia oricărei
constrângeri asupra concurenţei din SUA a fost proclamată prin Sherman Antitrust Act
din 1890, completată prin Clayton Act din 1914. În Europa Occidentală, "politica
concurenţei" a fost adoptată după al doilea război mondial, atât la nivel statal cât şi în
cadrul Uniunii Europene.
În România, intrarea în vigoare a "Legii concurenţei", începând cu 1 februarie 1997,
vizează tocmai manifestarea nealterată a concurenţei în ansamblul pieţelor economiei
româneşti: piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa capitalului, piaţa monetară, piaţa muncii.

5.3. Oligopolul şi concurenţa monopolistă

În prezent, ţările cu economie de piaţă se caracterizează prin aşa numita concurenţa

imperfectă, care, aşa cum o definea J. Robinson, este "o concurenţa reieşită din îmbinarea
caracterelor celor două situaţii opuse pe piaţă: concurenţa şi monopolul"1.
Concurenţa imperfectă desemnează situaţia de piaţă în care unităţile economice
producătoare sunt capabile să influenţeze prin acţiunile lor preţul produselor, adesea
diferenţiate. În acest caz, una, mai multe, sau toate condiţiile concurenţei perfecte nu sunt
respectate:
Se consideră că principalele forme ale concurenţei imperfecte sunt oligopolul şi
concurenţa monopolistică.

5.3.1. Oligopolul - - concept şi caracteristici

Cuvântul oligopol derivă de la termenul grecesc "oligos" (puţin) şi "polist"

(vânzător), având, în acest caz, sensul de "câţiva vânzători pentru un anumit produs dat".
Oligopolul este o formă a concurenţei imperfecte în care există un număr limitat de
producători, care deţin o parte importantă din piaţa unui produs şi reuşesc să
influenţeze formarea preţului în scopul maximizării profitului.
Ca formă a concurenţei imperfecte oligopolul poate exista nu numai pentru ofertă, ci
şi pentru cerere. Un oligopol va fi de ofertă când pe piaţă se întâlnesc puţini ofertanţi.
Dacă un număr redus de cumpărători pot cumpăra bunul sau serviciul produs de un mare
număr de ofertanţi, suntem în situaţia de oligopol al cererii, denumit şi oligopson.
Oligopolul bilateral reprezintă situaţia în care pe piaţă există un număr mic atât de
vânzători cât şi de cumpăratori.
Caracteristica principală a structurilor de piaţă de tip oligopolistic este
interdependenţa acţiunilor diferiţilor producători. Pe acest tip de piaţă preţurile
produsului, cantitatea vândută, profitul realizat de o firmă, depind, nu numai de cerere, ci
şi de reacţiile celorlalte firme la deciziile sale. Vânzările fiecărei firme depind nu numai
de preţul propriu ci şi de cel al concurenţilor săi. Fiecare firmă încearcă să impună
propriul preţ sau, dimpotrivă, suportă preţul altora. Poziţia fiecărei firme pe piaţă este, în
acest caz, departe de cea de monopol absolut, când ea fixează cantitatea ce trebuia
produsă şi, în acelaşi timp, preţul ce să-i permită maximizarea profitului. În cazul
oligopolului, fiecare firmă poate fixa cantitatea pe care o oferă pe piaţă, însă, preţul de
vânzare şi, deci şi profitul fiecăreia, depind de deciziile celorlalte firme producătoare ale
aceluiaşi produs. Există în acest caz o funcţie de reacţie.
Oligopolul se poate prezenta sub mai multe forme. În funcţie de faptul dacă oferă sau
nu produse diferenţiate există două tipuri de oligopol. Un prim tip, în care oligopolişti pot
fi un număr limitat de firme ale căror produse nu sunt diferenţiate. Nici una dintre

1 Robinson J., Economics of Imperfect Competition, London, Mac. Milliam, 1923, p.3.
aceste firme nu poate fi calificată drept monopolistă, dar, întrucât nu există decât un
număr limitat de producători, fiecare dintre ei este susceptibil de a exercita o influenţă
destul de apreciabilă asupra preţului de piaţă. Această primă categorie de oligopolişti se
întâlneşte frecvent în diferite ramuri ale industriei, ale căror produse sunt destul de
omogene şi unde unităţile sunt de dimensiuni mari (de exemplu: industria aluminiului, a
oţelului etc.). Un al doilea tip, în care oligopolişti pot fi un număr limitat de firme ce oferă
produse diferenţiate, dar care domină împreună ramura respectivă (de exemplu: industria
automobilului, a aparatelor electrice, maşinilor -unelte, băuturilor alcoolice, produselor
chimice etc.). În ambele tipuri fiecare firmă oligopolistă este dependentă şi deci sensibilă
la modificarea unor decizii ale concurenţilor săi privind preţul sau cantitatea produsă. Ea
este obligată să prevadă reacţiile celorlalte şi să ţină seama de ele. Subliniind relaţia dintre
dimensiunile firmei şi mecanismul formării preţurilor, John K. Galbraith arată: "cu cât
este corporaţia mai mare cu atât este mai mare puterea pe care ea o are; o putere mai mare
asupra preţurilor .... şi, de asemenea asupra costurilor salariale, a guvernului şi, în fine,
asupra câştigurilor sale"2.
După numărul firmelor ce se află în concurenţă pe o anumită piaţă, putem vorbi de
duopol - când sunt doi producători şi oligopol propriu-zis - când sunt mai mulţi
producători. Până de curând teoria oligopolului a fost prezentată pornind de la cazul
duopolului. În caz de oligopol propriu-zis se poate generaliza teoria duopolului, mai ales
că între diferite firme se încheie alianţe.
Se pot distinge oligopoluri concertate şi oligopoluri antagoniste. Primele pot să
apară fie în mod explicit şi complet, ceea ce conduc la diverse tipuri de pieţe
oligopolistice, dintre care cele mai cunoscute sunt: cartelul, trustul, concernul şi
conglomeratul, fie în mod implicit şi parţial, prin prezenţa unei firme conducătoare
(leader). Această ultimă poziţie se poate explica atât prin puterea şi organizarea sa, cât şi
prin eficacitatea sistemului său informaţional. Cartelul desemnează un acord între mai
mulţi producători, ce îşi conservă individualitatea lor, prin care se înţeleg între ei în ceea
ce priveşte nivelul preţurilor şi împărţirea pieţelor de desfacere. Trustul este o însumare a
unor capitaluri grupate sub aceeaşi conducere prin faptul că unităţile participante îşi pierd
independenţa, atât productivă (lucrând pe baza cotelor stabilite), cât şi comercială.
Proprietarii lor devin acţionari, cu dreptul de a încasa dividende, iar conducerea este
exercitată de un consiliu de administraţie. Concernul este o înţelegere oligopolistă ce
cuprinde firme din diferite ramuri, grupate pe criteriul cooperării, fie pe verticală, după
cerinţele fluxului tehnologic, fie pe orizontală - din ramuri complementare. Forma cea mai
complexă de înţelegere oligopolistă este conglomeratul, ce concretizează tendinţa de
diversificare a activităţii, permiţând realizarea unui profit mai mare simultan pe mai multe
pieţe, compensarea conjuncturilor defavorabile pentru unele mărfuri cu cele favorabile
pentru altele, reducerea riscurilor legate de desfacerea unui singur produs, asigurându-se
astfel maximizarea profitului total.

5.3.2. Concurenţa monopolistică

Concurenţa monopolistică se caracterizează prin existenţa mai multor producători,

care deţin însă o pondere mai mică pe piaţă, diferenţierea produselor, inexistenţa unor
restricţii la intrarea în ramură a altor firme şi un anume control al preţurilor. Acest tip
de concurenţă prezintă elemente ce apar la cele două forme de piaţă analizate anterior,
concurenţa perfectă şi monopolul absolut, de unde şi denumirea de concurenţă
monopolistică. După cum aprecia Fr. Perroux, "în epoca în care monopolul şi concurenţa
erau opuse ca focul şi apa ,,,, trebuia un suflu pentru a susţine şi a proba că monopolul şi

2 Galbraith J.K.; Salinger N., Almost Everyone's Guide to Economics, New York, Batham Books, 1989, p.49-50.
concurenţa desemnează familii de forţe perfect compatibile, din care este necesar a repera
combinaţii în proporţii variabile, în vederea stabilirii de scheme inteligibile ale realităţii"9.
În plus acest cadru de analiză ne permite o apropiere mai mare de realitatea economică
unde concurenţa şi monopolul se întrepătrund de fiecare dată când pe lângă variabilele de
acţiune tradiţionale, preţul şi cantitatea, se introduce concurenţa prin produse,
diferenţierea produselor şi mărcilor de fabrică, ce sunt elemente esenţiale ale activităţii
economice contemporane.
În acest caz, cererea este individualizată, datorită legăturilor de interdependenţă pe
care le creează diferenţierea produsului şi raporturilor personale existente între
producătorii şi cumpărătorii acestuia. Drept urmare, fiecare producător dispune de o
clientelă ce este legată de tipul de produs pe care îl furnizează. Situaţia fiecărui producător
este, în mod aparent, analoagă celei unui monopol. Fiecare urmăreşte să înlăture o parte
din cererea de produse care le pot substitui pe ale sale printr-o politică de vânzare
(publicitate, promovarea vânzării etc.) Această politică antrenează o creştere a cantităţilor
cerute la un anumit nivel al preţului, ceea ce determină o diminuare a elasticităţii cerere -
preţ.
Însă, fiecare producător nu dispune decât de un monopol precar pe piaţă. Poziţia sa
poate fi suprimată prin reacţiile concurenţilor săi: schimbările de preţuri, modificarea
caracteristicilor produselor lui, o mai bună informare asupra acestor produse. Prin urmare,
fiecare producător trebuie să ţină cont nu numai de elasticitatea cererii în raport cu preţul
produsului său, ci, de asemenea şi în raport cu preţurile produselor substituibile furnizate
de concurenţii săi, fapt ce este cunoscut sub denumirea de elasticitate cerere - preţ
încrucişată.
Principalele trăsături ale concurenţei monopolistice sunt diferenţierea produsului şi
existenţa unui număr mare de producători.
Diferenţierea produsului constă în faptul că fiecare producător, în interesul
înlăturării concurenţilor săi, caută să imprime produselor sale anumite particularităţi
individuale, care se pot transforma într-o superioritate monopolizată de el în lupta cu alţi
producători. "Diferenţierea - spunea unul dintre cei ce au fundamentat teoretic acest tip de
concurenţă - poate să se bazeze pe anumite caracteristici ale produsului însuşi ca:
particularităţi garantate prin brevete exclusive, mărci de fabrică, ambalaje sau recipiente
speciale sau originalitate de calitate, de model, culoare, de stil. Diferenţierea produsului
poate să provină de asemenea din condiţiile care înconjoară vânzarea sa"10. Orice
producător care a reuşit să atragă cumpărătorii prin anumite particularităţi ale mărfurilor
sale dobândeşte un anumit monopol asupra acestei mărfi şi îl poate folosi în scopul unei
anumite urcări a preţurilor. Însă, puterea firmelor este relativ însemnată. Ele nu suportă
pasiv acţiunea mediului extern11. Orice firmă este capabilă să acţioneze asupra mediului
pentru a-l transforma sau adapta obiectivelor sale. Ca urmare a influenţării preferinţelor
cumpăratorilor prin diferenţierea produsului, curba cererii produsului firmei respective se
poate deplasa spre dreapta. Deplasarea favorabilă (spre dreapta) a curbei cererii are la
bază deplasarea nefavorabilă a curbei costurilor (aceasta va antrena costuri de publicitate),
care se vor ridica în plan. În condiţiile aceleiaşi cereri globale, aceasta va presupune
deplasarea spre stânga a curbelor cererii celorlalte firme din ramură. Cantitatea totală de
produse cerută va fi redistribuită, celelalte firme fiind obligate să funcţioneze la o scară a
producţiei inferioară celei ce ar corespunde costului mediu minim.
O a doua trăsătură, ce reprezintă o diferenţă importantă faţă de situaţia de monopol
absolut, dar o asemănare cu cea de concurenţă perfectă, este numărul mare de
producători - vânzători. Deciziile fiecăruia dintre ei sunt fără consecinţe asupra situaţiei

9 Fr. Perroux, L'Economie du XX-e siècle, deuxieme édition argumentee, PUF, 1964, p.108.
10 E.R. Chamberlin, La theorie de la concurrence monopolistique, PUF, 1953, p. XX-XXI.
11 Băbăiţă I., Duţă. A., op.cit., p. 104.
individuale a concurenţilor, chiar dacă, în ultimă instanţă, reacţiile tuturor agenţilor
economici prezenţi pe piaţă au consecinţe asupra poziţiei şi profitului fiecăruia. Ceea ce
deosebeşte concurenţa monopolistică de oligopol este faptul că nu există interdependenţe
directe între deciziile a doi producători priviţi izolaţi. Deciziile luate de către un
producător izolat nu au influenţă sensibilă asupra altor producători, deşi el suportă totuşi
consecinţele deciziilor acestora şi ale tuturor cumpărătorilor.
Concurenţa monopolistică permite să se pună în evidenţă importanţa pe care o are
concurenţa prin produse în condiţiile economiei contemporane, alături de celelalte două
variabile ale concurenţei, preţul şi cantitatea produsă. Deşi, concurenţa prin produse a
înlocuit, în condiţiile epocii actuale, destul de mult concurenţa prin preţ, ea devenind o
trăsatură fundamentală a concurenţei monopolistice nu trebuie totuşi pus semn de
egalitate între aceasta şi diferenţierea produselor. În fapt diferenţierea produsului este mult
mai largă, ea este prezentă şi în cazul oligopolului, când există pe piaţă puţini producători
(diferenţa principală faţă de concurenţa monopolistică) dar unde fiecare dintre ei este
preocupat de acţiunea concurenţilor săi şi, drept urmare, pentru a-şi menţine poziţiile pe
piaţă caută să diferenţieze produsul.

5.4. Intervenţii guvernamentale în mecanismul formării preţurilor

5.4.1. Necesitatea intervenţiei guvernamentale

În situaţii de grave de penurii provocate de războaie, de tulburări sociale, de crize ale

aprovizionării economiei cu unele materii prime etc., restabilirea echilibrului dintre cerere
şi ofertă s-ar realiza la niveluri ridicate ale preţurilor care ar limita drastic accesul unor
largi categorii de persoane la bunurile respective. Piaţa însăşi, prin mecanismul
funcţionării ei de la sine, poate conduce la concentrarea treptată a ofertei în mâinile unui
singur producător, care, ajungând în situaţie de monopol, impune un nivel de preţ
neconform interesului consumatorilor. Aceste câteva exemple şi alte situaţii posibile
determină necesitatea intervenţiei guvernamentale în domeniul delicat al formării
preţurilor.
În esenţă, această intervenţie cunoaşte două forme: intervenţia directă, prin fixarea
unor plafoane maxime sau minime ale nivelurilor preţurilor ce pot fi practicate, şi
intervenţia indirectă, prin influenţarea pe diverse căi a cererii şi ofertei totale.

5.4.2. Intervenţiile directe pot avea loc în două situaţii: în cazul penuriei, adică atunci
când oferta totală este insuficientă pentru a face faţă cererii, şi în cazul abundenţei, când
cererea totală este insuficientă pentru a absorbi oferta de bunuri de pe piaţă.

5.4.2.1. Penuria este mai mult decât un simplu dezechilibru temporar între cerere şi
ofertă. O insuficienţă cronică a ofertei, mai ales atunci când este vorba de bunuri de strictă
necesitate cum ar fi produsele alimentare, favorizează ridicarea preţului de echilibru la un
nivel ce devine incompatibil cu puterea de cumpărare a unei părţi a populaţiei. Intervenţia
guvernului are loc în acest caz prin fixarea unui plafon maxim al preţurilor ce pot fi
practicate. Ce se întâmplă în acest caz? Conform fig. 9.1., intersecţia curbelor cererii şi
ofertei determină preţul de echilibru OPe, prea ridicat pentru o mare parte a
cumpăratorilor care au nevoie de bunul respectiv, şi cantitatea de echilibru OQe,
insuficientă pentru a acoperi nevoia reală a societăţii.
 Dacă statul intervine prin această măsură administrativă, însoţită desigur de
constrângere, nivelul maxim admis al preţului de vânzare OPi, inferior celui de echilibru,
permite şi cumpărătorilor cu venituri mai mici să-şi manifeste cererea pentru bunul
respectiv. Astfel, cererea totală a pieţei creşte de la OQe la OE. Nivelul mai redus al
preţului devine însă insuficient remuneratoriu pentru producători. Guvernul nu-i poate
obliga să producă în pierdere (cu excepţia cazului când aceştia ar fi întreprinderi de stat,
cărora pierderile le sunt acoperite de la buget). De aceea, ca urmare a ieşirii de pe piaţă a
unei părţi a producătorilor, oferta OQe, şi-aşa insuficientă, se restrânge la OD. Penuria se
accentuează, devenind însă de această dată vizibilă pe piaţă, sub forma "cozilor" sau
"firelor de aşteptare", care reprezintă cererea nesatisfăcută, exprimată în fig. 9.1. de
segmentul DE.
Cum se realizează accesul cumpărătorilor la bunurile ieftinite pe cale administrativă?
Cum să se repartizeze cantitatea OD pentru a satisface cererea OE? Cea mai eficace
metodă este cea a raţionalizării consumului (emiterea de cartele), care este o formă a
intervenţiei indirecte, pentru restrângerea cererii. Fiecărui consumator i se permite astfel
satisfacerea parţială a cererii sale. Dacă nu se emit cartele, servirea cumpărătorilor se
poate face în ordinea sosirii la "coadă", dacă aceasta este supravegheată de poliţie, sau pe
baza folosirii forţei: este servit cel care are puterea să înlăture pe ceilalţi şi să ajungă la
vânzător înaintea epuizării mărfii supuse desfacerii.
Această intervenţie favorizează însă şi apariţia "pieţei negre": mărfurile deficitare, la
preţuri reduse, sunt achiziţionate prin intermediul vânzătorilor incorecţi (sau chiar de la
producător, dacă acesta este o întreprindere de stat) de către persoane care le vor revinde
la preţuri adesea mai mari chiar decât nivelul preţului de echilibru OPe care s-ar fi format
în mod liber pe piaţă. Aceasta deoarece, pe de o parte, preţul de speculă va include şi o
"primă de risc" pentru vânzătorul clandestin, iar pe de altă parte, pe "piaţa neagră" nu
există transparenţa necesară orientării cumpărătorilor spre vânzători care practică preţuri
mai mici.
Este evident, din cele prezentate mai sus, că intervenţia guvernamentală sub această
formă nu poate fi în avantajul consumatorului şi nici nu rezolvă problema penuriei. Ea
poate fi practicată doar în mod excepţional, însoţită eventual de subvenţii acordate
producătorilor şi de adoptarea altor măsuri de politică economică pentru încurajarea
producţiei, în vederea restabilirii echilibrului dintre cererea totală şi oferta totală, când
mecanismele pieţei îşi vor relua rolul fixării preţurilor.

5.4.2.2. În condiţiile abundenţei, oferta fiind cu mult mai mare decât cererea, preţul
de echilibru va tinde spre un nivel scăzut, neremuneratoriu pentru producători. Aceasta îi
determină pe mulţi să abandoneze ramura respectivă de activitate, producţia acesteia se
diminuează până se apropie de nivelul normal pentru satisfacerea cererii existente, când
preţul de echilibru redevine remuneratoriu pentru producători.
 Dacă însă guvernul are interesul de a nu se diminua producţia ramurii sau de a
menţine capacităţile de producţie existente, poate încerca această metodă de intervenţie
directă, impunând pieţei un plafon minim de preţ, de această dată însă, superior celui de
echilibru.

Se observă din reprezentarea grafică din fig. 9.2. că, faţă de cantitatea OQ e
corespunzătoare preţului de echilibru fără intervenţie (ofertă prea mare, care provoacă
formarea unui preţ al pieţei OPe prea mic, neremuneratoriu pentru producători),
impunerea de către guvern a preţului - plafon minim egal cu OPi determină o creştere a
cantităţii oferite la OE. Concomitent însă, guvernul nu-i poate obliga pe consumatori să
achiziţioneze aceeaşi cantitate sau chiar una mai mare la preţul de intervenţie OPi, mai
ridicat. Dimpotrivă, aceştia îşi vor reduce cantitatea cerută la segmentul OD, astfel încât
segmentul BC va reprezenta o ofertă suplimentară provocată de intervenţia directă
guvernamentală. Ofertanţii vor constata că nu-şi vor mai putea vinde cantitatea pe care o
valorificau înaintea intervenţiei. Vor spori cheltuielile lor cu stocarea producţiei aduse pe
piaţă, cu dobânzile la eventualele credite angajate anterior pentru producţie şi pe care nu
le mai pot rambursa, cu deteriorarea unor bunuri perisabile etc. Dintr-o măsură
intenţionată a ajuta pe producători, intervenţia guvernamentală directă, ca şi în cazul
penuriei, se transformă într-o metodă de dezavantajare a agentului economic.
Rezultă, în concluzie, că intervenţiile guvernamentale directe în mecanismul formării
preţurilor sunt indezirabile, atât pentru consumator, cât şi pentru producător, cu pierderi
mari pe planul eficienţei economice. Ele pot fi practicate doar în mod excepţional, pe o
perioadă scurtă de timp, până la reîncadrarea raportului dintre cerere şi ofertă în limitele
normalului.

5.4.3. Intervenţiile indirecte

Intervenţiile indirecte constau în influenţarea componentelor mecanismului formării

preţurilor prin măsuri care pot viza oferta, cererea sau, concomitent, oferta şi cererea.

5.4.3.1. Cele mai importante şi mai accesibile intervenţii sunt măsurile de

influenţare a ofertei.
Astfel, dacă se urmăreşte diminuarea nivelului preţului de echilibru, pentru a se veni
în sprijinul consumatorilor cu venituri mai reduse, se vor lua măsuri care să ducă la
deplasarea curbei ofertei din poziţia S0, căreia îi corespundea preţul de echilibru OPe0, în
poziţia S1, căreia îi corespunde un preţ de echilibru mai redus, OPe1 (vezi fig. 9.3.a).
 Deplasarea curbei ofertei spre dreapta semnifică sporirea cantităţii oferite pe piaţă.
Dacă, dimpotrivă, guvernul doreşte creşterea nivelului preţului de echilibru al pieţei, va
lua acele măsuri care să ducă la deplasarea curbei ofertei de la dreapta spre stânga, adică
din poziţia S0 în poziţia S2, căreia îi va corespunde preţul de echilibru OPe2. Deplasarea
curbei spre stânga semnifică diminuarea ofertei.
Creşterea sau diminuarea ofertei se poate realiza prin cel puţin cinci modalităţi:
- Folosirea instrumentelor politicii comerciale pentru deplasarea materială a
produselor pe seama legăturilor pieţei interne cu cea externă. Astfel, atunci când se
doreşte creşterea ofertei interne, se pot reduce taxele vamale la importuri, se măresc
contingentele de import, se înlătură eventualele prohibiţii la importuri sau chiar se acordă
prime pentru importuri. În plus, pentru a evita diminuarea ofertei interne, poate fi
descurajat şi exportul, suprimându-se primele, contingentând exporturile şi renunţând la
alte facilităţi acordate anterior pentru stimularea lor. Dimpotrivă, dacă se urmăreşte
diminuarea ofertei interne, pentru creşterea preţurilor, se iau măsuri inverse: creşterea
taxelor vamale la importuri, contingentarea mărfurilor importate, chiar prohibirea
importurilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, încurajarea exporturilor prin diminuarea
sau chiar înlăturarea contingentărilor, acordarea de prime sau asigurarea unor alte
facilităţi.
- Creşterea sau diminuarea stocurilor. Reducerea ofertei pe piaţă la un moment dat
poate fi realizată pe seama creşterii stocurilor (desigur, numai la produsele care pot fi
stocate, de exemplu, cele din rezerva strategică a statului sau la produse agricole
nealterabile cum ar fi cerealele), prin acordarea de credite avantajoase sau acceptarea
creşterii cheltuielilor bugetare. Dimpotrivă, atunci când se doreşte creşterea ofertei
interne, se poate apela la diminuarea stocurilor pentru suplimentarea ei.
- Transformarea tehnică a produselor. De exemplu, dacă este prea mare oferta de
tomate (ceea ce face ca preţul de echilibru al pieţei să fie prea mic, neremuneratoriu
pentru producători), acestea pot fi transformate în bulion, tomate în bulion sau alte tipuri
de conserve, cu termen mai lung de stocare şi folosire.
- Controlul direct al ofertei, prin măsuri ca reglarea cantităţii de vin livrate de către
producători şi necesitatea unei autorizaţii speciale pentru noile plantaţii de viţă de vie în
Franţa sau reglementarea suprafeţelor plantate şi a vânzărilor de produse agricole. De
exemplu, în 1983, pentru a resorbi oferta excedentară, în SUA s-a pus în aplicare un
program de reducere a suprafeţelor cultivate prin plată în natură: agricultorii care nu
cultivau o parte din terenul lor agricol primeau, din stocurile publice, aproape
echivalentul a ceea ce ar fi obţinut din propriile lor recolte. În cadrul politicii agricole
americane, nerespectarea aşa-numitelor "contingente de suprafaţă" priva producătorii de
susţinerea financiară guvernamentală. Exemplele pot continua.
- Implicarea statului în activitatea de producţie, pe care o poate realiza în anumite
situaţii prin investiţii publice într-un sector deficitar sau pentru care are un interes
strategic. Într-o economie de piaţă, această modalitate este mai puţin folosită, sporirea
ofertei fiind lăsată pe seama iniţiativei private.

5.4.3.2. În ceea ce priveşte influenţarea cererii, aşa cum se observă din fig. 9.3.b.,
pentru a se ajunge la un preţ de echilibru mai mare, avantajos producătorilor, se pot
adopta măsuri pentru stimularea cererii, care să ducă la deplasarea curbei acesteia din
poziţia D0 în poziţia D1, astfel încât, oferta fiind presupusă constantă, preţul de echilibru
se majorează de la OPe0 la OPe1. Deşi extinderea cererii reprezintă preocuparea proprie a
producătorilor, care folosesc în acest scop îndeosebi publicitatea, guvernul poate interveni
prin diverse modalităţi: o stimulare generală a cererii poate fi realizată printr-o diminuare
sensibilă a impozitelor pe veniturile populaţiei sau printr-o majorare a salariilor
angajaţilor din sectorul public, măsură mai rar folosită; o extindere a cererii pentru un
anumit produs, de obicei pentru a menţine preţul de echilibru al pieţei unui bun cu
producţie excedentară, poate fi realizată prin creşterea consumului intern ca urmare a
distribuirii gratuite a alimentelor excedentare persoanelor nevoiaşe sau copiilor din şcoli
sau ca urmare a vânzării lor la preţuri reduse; statul mai poate încuraja extinderea cererii
şi prin lansarea unor sloganuri de promovare a creşterii achiziţiilor de produse naţionale:
"Achetez français", sau "Buy british" etc.
Mai uşor practicabile sunt măsurile de restrângere a cererii, care determină
deplasarea curbei acesteia spre stânga (vezi fig. 9.3.b.), din poziţia D0 în poziţia D2, şi
diminuarea preţului de echilibru, de la OPe0 la OPe2. Exemplul cel mai cunoscut este
raţionalizarea, care poate fi directă (când cumpărătorul trebuie să îndeplinească două
condiţii: să aibă banii necesari pentru a cumpăra produsul şi să posede tichetul sau cartela
eliberată de autoritătile abilitate) sau indirectă (zile fără carne sau fără alcool, vânzări
între anumite ore, multiplicarea formalităţilor de vânzare etc.)

5.4.3.3. Măsurile care vizează influenţarea simultană a ofertei şi a cererii sunt mai
ales de natură psihologică, constând în crearea unui climat de optimism sau de pesimism
care să ducă la modificarea previziunilor agenţilor economici. De exemplu, într-o
perioadă de inflaţie, când se instaurează o adevărată psihoză de masă privind creşterea
iminentă a preţurilor, care duce la o amplificare a cererii, autorităţile publice, în special
cele care gestionează politica monetară, pot adopta măsuri menite a tempera această
tendinţă şi a restabili încrederea în stabilitatea puterii de cumpărare a monedei naţionale.
6. TEORIA DISTRIBUŢIEI (RECOMPENSAREA FACTORILOR DE
PRODUCŢIE)
6.1. Salariul

6.1.1. Natura salariului. Concepte

Salariul reprezintă venitul, îndeosebi sub formă bănească, distribuit posesorului

forţei de muncă pentru serviciile aduse economiei şi societăţii.
Prin definiţie, pentru cel care îl dobândeşte, salariul reprezintă un venit. Pentru cel
care îl plăteşte, pentru angajatorul forţei de muncă, salariul reprezintă un cost, un element
al preţului mărfurilor vândute. Pe salariat îl interesează ce poate face cu venitul obţinut.
De ceea salariul este privit ca nominal sau real.
Salariul nominal (Sn) reprezintă suma de bani pe care angajatul o primeşte în
schimbul muncii depuse.
Salariul real (Sr) reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată,
la un moment dat, cu ajutorul salariului nominal.
Salariul real se află în relaţie direct proporţională cu salariul nominal şi în relaţie
invers proporţională cu nivelul preţurilor:
S
Sr  n (10.1.)
p
Dinamica salariului real se determină cu ajutorul indicelui de creştere (ISR):
Sr
I S r  1  100 , unde S r1 este salariul real din perioada curentă, iar S r0 este salariul
S r0
real din perioada de referinţă. Înlocuind, relaţia devine:

Sn1 Sn1
 100
P S n0
I Sr  1  100 , iar prin rearanjarea termenilor: I Sr  100 , ceea ce devine în
Sn0 P1
 100
P P0
I Sn
final: I Sr   100 .
Ip
Dacă, de exemplu, într-o anumită perioadă salariul nominal se dublează, în timp ce
preţurile cresc, în medie, de 2,5 ori, indicele de creştere a salariului real este:
200
I Sr   100  80% , ceea ce înseamnă că salariul real a scăzut cu 20%.
250

În afară de venitul obţinut pe o cale directă, proporţional cu munca depusă, angajatul

mai poate fi beneficiarul salariului colectiv şi al salariului social.
Salariul colectiv este acela atribuit tuturor salariatilor unei firme ca participare la
rezultatele acesteia (profit) sau prin acordarea a diferite facilităţi.
Salariul social se obţine în urma redistribuirii venitului national în vederea asigurării
de venituri unor categorii de salariaţi care se confruntă cu probleme deosebite sau se află
într-o situaţie materială precară (şomaj, accidente de munca, boli profesionale etc.).
 6.1.2. Forme de salarizare

Pentru a pune în relaţie cât mai directă rezultatele, cantitative şi calitative, ale muncii
cu veniturile, in practică se uzează de trei principale forme de salarizare: în regie, în
acord, pe bază de cote procentuale.
Salarizarea în regie sau după timpul de lucru se practică în acele unităţi sau pentru
acele categorii de salariaţi unde rezultatele muncii nu sunt pe deplin comensurabile:
învăţământ. sănătate, justiţie, apărare naţională, administraţie etc. Venitul se determină,
aici, ca un produs între tariful orar şi numărul de ore prestate. Fiecărui lucrător îi sunt
fixate, in mod individual, printr-o fişă a postului, sarcinile şi responsabilităţile ce-i revin.
În funcţie de modul cum şi le îndeplineşte, se fixează tariful orar precum şi eventualele
recompense (premii, gradaţii, gratificaţii etc.) iar dacă este cazul eventualele sancţiuni sau
diminuări de salariu.
Salarizarea în acord se practică la firmele a căror activitate este relativ omogenă iar
rezultatele muncii sunt pe deplin măsurabile. Acordul ia forma unei înţelegri între cele
două părţi: firma, pe de o parte, care are lucrări de executat şi o formaţiune de lucru, pe
de alta parte, care se angajează ca într-un anumit interval de timp să execute lucrarea la
parametrii cantitativi şi calitativi descrişi. Tariful se fixează pe unitate fizică de lucrare
executată (bucată, metru patrat, metru cub, piesă, ansamblu, subansamblu etc.).
Salarizarea în cote procentuale se practică, îndeosebi, în unităţile comerciale. Pentru
a fi stimulaţi în promovarea imaginii şi vânzarea mărfurilor şi serviciilor, lucrătorii
acestor unităţi sunt salarizaţi în cote procentuale aplicate valorii vânzărilor.
Fiecare din cele trei forme uzuale de salarizare îşi are avantajele şi dezavantajele ei.
De multe ori, aceeaşi firmă, în virtutea autonomiei sale funcţionale, poate proceda la o
combinare de elemente aparţinând a două sau chiar trei forme de salarizare. Poate
practica, altfel spus, o salarizare mixtă. De asemenea, în aplicarea politicii de salarizare,
fiecare firmă pleacă şi de la premisa că proprii săi salariati pot fi coparticipanţi la salariul
colectiv sau social; pot fi beneficiarii sistemului de participare la impărţirea profiturilor
etc.

6.2. Dobânda şi profitul

6.2.1. Ce este şi sub ce formă există dobânda?

Dobânda reprezintă, în esenţă, remunerarea factorului capital de împrumut. Ea este

suma de bani care o plăteşte împrumutatul, numit debitor, împrumutatorului, numit
creditor, pentru dreptul de a folosi suma împrumutată o anumită perioadă de timp.
Întâi de toate, reţinem faptul că dobânda poate fi privită la modul absolut, ca masă
sau sumă totală cuvenită creditorului si la modul relativ ca rată a dobânzii.
Masa sau suma absolută a dobănzii (D) se determină fie ca dobăndă simplă fie ca
dobăndă compusă.
Dobânda simplă are in vedere perioade ale împrumutului de până la un an, inclusiv şi
faptul că dobânda cuvenită se încasează şi nu este capitalizată. Formula de calcul este
următoarea: D  d  C  T (10.2.)
în care: D - masa dobânzii; d - rata dobânzii; C - mărimea creditului; T - timpul
împrumutului socotit în ani.
De exemplu, o sumă de 10 milioane lei imprumutată pe 6 luni cu o rata a dobânzii de
50% va aduce creditorului o dobândă în sumă de:
50 6
D  10.000.000   2,5 milioane lei
100 12
Dobânda compusă are în vedere perioade mai mari de un an şi presupune, implicit,
procesul de capitalizare; se plăteşte dobândă la dobândă. Pentru a o determina, se
calculează mai întâi suma (Sn) ce revine creditorului peste n ani de imprumut a sumei C,
după formula: S n  C (1  d ) n (10.3.)
De aici plecând: D  S n  C (10.4.)
Rata dobânzii (d) reprezintă preţul împrumutului a o sută unităţi monetare pe timp de
un an. Se determină ca raport procentual intre mărimea absolută a dobânzii şi cea a
D
creditului, după formula: d   100 (10.5.)
C
Distingem, apoi dobânda nominală şi dobânda reală.
Dobânda nominala reprezintă câştigul creditorului exprimat în unităţi monetare, sau
în termeni nominali. Deşi moneda reprezintă unitatea de măsură general valabilă, puterea
ei de cumpărare poate fi afectată de inflaţie. În acest context cel care a renunţat la o
plăcere prezentă pentru una viitoare vrea să ştie care este preţul real al acestui sacrificiu şi
dacă acesta a meritat. Ca să afle, determină rata reală a dobânzii care exprimă
randamentul real al capitalului împrumutat, adică, ce volum de bunuri va obţine mâine în
schimbul celor la care a renunţat astăzi.
Rata reală a dobânzii (r) se determina prin diferenţa dintre rata nominală (i) şi rata
inflaţiei (  ):
r  i  (10.6)
Relaţia dintre rata nominala si cea reală a dobânzii pune intotdeauna problema
actualizării fluxurilor de venituri viitoare pe care un capital împrumutat le poate produce.
Întrucât renunţă la bunuri prezente pentru bunuri viitoare, orice persoană este interesată sa
afle valoarea curentă a unor câştiguri pe care le obţine în viitor ca urmare a investiţiei
făcute pe seama amânării consumului. Problema constă, de fapt, în a determina suma de
bani care ar fi suficientă astăzi pentru a genera un anumit flux de venituri la dimensiunile
actuale ale ratei dobânzii.
În cazul în care pe întreaga durată de împrumut a capitalului câştigul anual (A) este
acelaşi iar rata dobânzii (i) rămâne neschimbată, valoarea actualizată (V a) se determină
A
după formula: Va  (10.7.)
i
Atunci când fluxurile anuale de venit variază pe anumite intervale de timp, iar de la
un interval la altul rata dobânzii se modifică, formula de calcul devine:
A A2 An
Va  1   ... (10.8)
1  i (1  i) 2
(1  i) n
unde:
- A1, A2, ...An, reprezintă veniturile viitoare dobândibile în intervalele de timp 1, 2, ...
n
- i reprezintă rata dobânzii constantă doar pentru un anumit interval de timp (1, 2, ...
n)
Privită ca expresie a randamentului global2 al capitalului împrumutat, dobânda
apare ca un câştig brut. După plata impozitului, câştigul devine net. De obicei, dobânda
se impozitează prin procedeul numit la sursă.
În funcţie de durata împrumutului, dobânda poate fi pe termen scurt sau pe termen
lung. Apoi, pe durata împrumutului dobânda poate rămâne fixă, stabilită iniţial prin
clauzele contractului de imprumut sau variabilă, în funcţie de condiţiile pieţei. Mai
amintim că dobânda poate varia în funcţie de gradul de risc. Pentru împrumuturi în
condiţii relativ sigure şi cu bonitate certă şi recunoscută a partenerilor, dobânda este mai
mică. Riscul ridicat implică si o rată a dobânzii pe măsură. De reţinut că în mod normal

2 Randamentul global al capitalului împrumutat include dobânda cuvenită, in expresie bănească, dar şi serviciile posibile de

obţinut cu această ocazie, cum ar fi: transformarea rapidă a respectivei sume în mijloc de plată, inlăturarea riscului de a nu fi pierdută
sau furată etc.
dobânda nu include primele sau alte cheltuieli legate de supravegherea sau recuperarea
capitalului imprumutat în condiţii de risc deosebit. Dacă le cuprinde, acestea formează
falsa dobândă.

6.2.2. Mărimea şi dinamica profitului. Factori de influenţă

Mărimea profitului se exprimă la modul absolut prin masa profitului şi la modul

relativ prin rata profitului.Masa profitului reprezintă suma totală dobândită sub formă
de câştig şi calculată ca diferenţă între venituri şi costuri. Căştigul, pozitiv, se poate
determina la nivel de produs, agent economic, ramură de producţie sau economie
natională. În funcţie de domeniul de activitate, profitul poate capăta forma profitului
industrial, comercial, bancar etc. Specificitatea locului în care se obţine poate conduce şi
la un mod particular de calcul. De exemplu, profitul bancar (PrB), respectând regula
generală a diferenţei dintre venituri şi cheltuieli, se determină scăzând din dobânda
încasată (Dî) dobânda plătită (Dp) şi cheltuielile administrative ale băncii (Cha), după
formula:
PrB  Dî  ( D pl  Cha ) (10.12.)
Rata profitului (pr') exprimă "preţul" cu care se dobândeste câstigul şi se determină
ca raport procentual între masa profitului (Pr), pe de o parte, si capitalul consumat (costul
de producţie, Cp), sau capitalul avansat (Ka) sau cifra de afaceri (Ca), pe de altă parte,
P P P
după formula: pr '  r  100; pr '  r  100; pr '  r  100; (10.13.)
Cp Ka Ca
Fiecare formulă conduce la un alt rezultat din moment ce numitorii diferă. Deşi, de
manieră generală, rata profitului reflectă gradul de rentabilitate al capitalului, prima
formulă se apropie cel mai mult de ceea ce teoria şi practica numeşte rata rentabilităţii.
Diferenţa dintre prima si a doua formulă derivă din faptul că, de cele mai multe ori,
Ka > Cp. Faptul se explică prin modul special in care se consumă anumite componente
ale capitalului circulant dar cu deosebire ale capitalului fix.
Dinamica profitului, ca masa şi rată, se află sub incidenţa unui mare număr de
factori. Dacă avem în vedere modul general de calcul, pentru a asigura creşterea
profitului va trebui să găsim acei factori care conduc, fie la creşterea încasărilor din
vânzarea bunurilor şi serviciilor create, fie la reducerea costurilor. Teoria şi practica
economică sintetizează, ca esenţiali, următorii factori de influenţă a profitului.
a) Nivelul preţurilor de vânzare cu care se află în relaţie direct proporţională;
b) Nivelul costurilor, cu care se găseşte în relaţie invers proporţională;
c) Nivelul producţiei, cu care se găseşte în relaţie direct proporţională. Relaţia dintre
nivelul producţiei şi profit trece, de fapt, tot prin costuri. Explicaţia ţine de împrejurarea
că o producţie mare înseamnă cheltuieli fixe mici pe unitate de produs.
d) Structura şi calitatea producţiei. Prin însăşi natura lor, bunurile şi serviciile nu
comportă acelaşi nivel al rentabilităţii. Oportunităţile de afaceri ca şi nivelul aferent al
productivităţii diferă de la o ramura la alta. Relativ la aceste împrejurări, agenţii
economici vor căuta întotdeauna, în intenţia de a-şi maximiza profitul, să investească în
acele domenii unde bunurile se obţin în condiţii de maximă eficienţă, sunt cerute pe piaţă,
se vând repede, la preturi remuneratorii etc. Calitatea produselor acţionează într-un sens
relativ asemănător. Bunurile de calitate superioară îşi găsesc cu uşurinţă debuşeu, se vând
la preţuri mari şi câştigă clientela împunându-le şi pentru viitor.
e) Viteza de rotaţie a capitalului cu care este în relaţie direct proporţională. Timpul
necesar pentru trecerea capitalului prin fazele necesare de aprovizionare, producţia
propriu-zisă şi descafere difera de la un întreprinzător la altul si de la un sector de
activitate la altul. De obicei, componenta capital fix, în ansamblul capitalului, are o
mişcare mai greoaie. De aceea, reducerea ponderii capitalului fix la strictul necesar
însoţită de preocuparea de a folosi numai mijloace tehnice moderne, de mare randament,
pot contribui la "fluidizarea" capitalului, si accelerarea vitezei sale de rotaţie. Acest lucru
este necesar pentru că, stiut este, la un capital egal avansat, vor obţine profit mai mare
firmele care asigură o viteză mai mare de rotaţie a capitalului lor.

6.3. Renta

6.3.1. Natura rentei

Fiind legată de folosirea unuia dintre principalii factori "originari" - pământul, renta a
angajat consistent discursul teoretic încă din perioada de afirmare a ştiinţei economice.
Willian Petty, François Quesnay, Adam Smith, David Ricardo şi Karl Marx şi-au făcut o
preocupare esenţială din a explica natura şi formele pe care le îmbracă renta.
În general, se admite că pentru faza clasică a ştiinţei economice teoria rentei a
câştigat, explicativ, noţional şi în planul mecanismului de formare, prin contribuţia
decisivă a lui Ricardo şi Marx. Cum pentru acea perioadă pământul era socotit principalul
factor de producţie, renta a îmbrăcat forma rentei funciare şi a fost definită de Ricardo,
reprezentativ şi acoperitor, ca fiind "... acea parte din produsul pământului care se
plăteşte landlordului pentru folosinţa forţelor originale şi indestructibile ale solului"4.
În circumstanţele de atunci renta era explicată plecând de la:
 proprietatea privată asupra pământului;
 "legea fertilităţii descrescânde" a solului, ca formă a legii randamentelor
neproporţionale;
 modul specific de formare a preţurilor agricole în condiţiile unei oferte de pământ
relativ fixe.
Modul în care Ricardo, completat de Marx, a explicat renta a rămas de referinţă.
Teoria neoclasică în varianta marginalistă dar şi contemporană a preluat esenţialul din
ceea ce a oferit Ricardo. În plus, prin extensie şi generalizare, a tratat renta sub forma
rentei economice ca venit obţinut prin închirierea folosinţei oricărui factor de producţie
disponibil în cantitate limitată: pământ, zăcăminte de petrol, aur, dar şi jucători de fotbal,
aviatori etc.

6.3.2. Renta funciară şi formele ei

Dacă renta este o diferenţă rezultă că ultimul pământ atras în circuitul agricol sau pe
care s-a investit nu oferă nici o rentă. Acesta este pământul care fixează preţul produselor
agricole, pământ a cărui cultură înseamnă condiţiile de producţie cele mai nefavorabile
dar, în acelaşi timp, strict necesară asigurării hranei populaţiei.
El aparţine însă unui proprietar funciar care nu va ceda arendaşului dreptul de
folosinţă decât în schimbul unei sume de bani numite rentă absolută. Sursa ei este
mecanismul specific de formare a preturilor produselor agricole. Oferta inelastică a
acestora, dată de caracterul limitat al terenurilor ce pot fi atrase în circuitul agricol, ridică
preţul produselor peste nivelul la care s-ar fixa printr-o confruntare liberă a unei cereri şi
oferte elastice. În felul acesta, pretul include costul, profitul normal al arendaşului şi un
excedent care este însuşit de proprietarul funciar în virtutea dreptului de proprietate asupra
pământului.

4 David Ricardo, Despre principiile economiei politice şi impunerii, în Opere alese, vol. 1, Editura Academiei Române, Bucureşti,

1959, p.85.
 Pentru a înţelege mecanismul formării rentei diferenţiale, să luăm un exemplu. Fie
două terenuri, A şi B, de fertilităţi diferite. Pe terenul A, mai fertil, se obţine o producţie
de grâu de 5000 kg/ha, în timp ce pe terenul B se obţin 4000 kg/ha.
Costurile sunt relativ aceleaşi pe aceeaşi suprafaţă de teren. Să presupunem că toate
lucrările agricole necesare (arat, însămânţat, întreţinerea culturii, recoltat) costă 3.000.000
lei/ha. Arendaşul trebuie să obţină măcar un profit normal (să zicem o rata a rentabiliăţii
de 20%, ceea ce înseamnă un profit de 600.000 lei). Mai este şi renta funciară absolută,
care se plăteşte proprietarului funciar pentru orice teren, indiferent de festilitate în sumă
de, să presupunem, 200.000 lei/ha. Care va fi preţul de vânzare al grâului? Dacă arendaşul
care cultivă terenul mai puţin fertil nu-şi acoperă prin preţ toate cheltuielile şi nu obţine şi
un profit normal, va renunţa şi-şi va plasa capitalul în altă activitate. Terenul B ar rămâne
neutilizat. Dar, pentru satisfacerea cererii de grâu a pieţei la un nivel cât de cât acceptabil,
este necesară şi producţia de pe terenul B. De aceea pretul grâului este dictat de condiţiile
de pe acest teren. Pentru cele 4000 kg. trebuie să se recupereze prin vânzarea pe piaţă
costul - 3.000.000 lei - profitul normal al arendaşului - 600.000 lei - renta funciară
absolută - 200.000 lei, în total 3.800.000 lei. Preţul unitar este 3.800.000 lei/4000 kg =
9.500 lei/kg.
Acesta este preţul director pe piaţă, la care se vinde grâul, indiferent de pe ce teren
provine. Pentru producţia de pe terenul A se obţine prin vânzare suma de 5.000 kg. x
9.500 = 4.750.000, din care: 3.000.000 costul, 600.000 profitul normal al arendaşului,
200.000 renta, iar restul 4.750.000 - 3.800.000 = 950.000 reprezintă renta funciară
diferenţială, datorită fertilităţii mai mari a terenului A, pe care şi-o însuşeşte proprietarul
funciar, conform contractului de arendare încheiat.
În afară de renta diferenţială şi absolută, teoria, dar şi practica economică, evidenţiază
existenţa rentei de monopol Ea se prezintă sub forma unui supraprofit obţinut de
proprietarii unor terenuri cu însuşiri speciale (fertilitate excepţională, poziţionarea foarte
avantajoasă etc.) şi de pe care se obţin bunuri cu calităţi deosebite ce se vând la preturi
ridicate de monopol.

6.3.3. Preţul pământului

În economia de piaţă pământul se vinde şi se cumpără. Are, deci, un preţ.

În condiţiile în care pământul a fost socotit un factor pur originar, "dar al naturii",
determinarea preţului pământului s-a redus la o problemă de actualizare. Prima încercare
de acest fel aparţine lui William Petty. În strădania sa de a calcula preţul pământului el
şi-a dat seama că acesta reprezintă suma actualizata a rentelor viitoare ce se pot obţine de
pe suprafaţa respectivă. A luat perioada de calcul ca fiind circumscrisă intervalului
considerat necesar pentru ca trei generaţii să trăiască împreună. Datele statistice i-au arătat
ca această perioadă este de 21 ani. De aici, valoarea pamântului era determinată ca fiind
egala cu de 21 ori valoarea rentei anuale medii.
Pe filiera şi păstrând modelul gândirii lui Petty, astăzi, preţul pământului (Pp) se
determină ca fiind renta anuală (Ra) capitalizată la dobânda zilei (d) după formula:
R
Pp  a (10.14.)
d
Dacă, de exemplu, de pe suprafaţa de teren supusă vânzării se speră la o rentă anuală
de 10 milioane lei, la o rată a dobânzii de 10% pretul pamântului va fi de 100 milioane
10.000.000
lei. Pp   100.000.000 lei
10%
Deşi formula rentei capitalizate la dobânda zilei prezintă interes şi pune în evidenţă
doi factori principali de care depinde preţul pământului, ea nu mai poate fi aplicată în mod
singular. Şi aceasta pentru că astăzi nu mai putem vorbi de pământ doar ca "dar al
naturii". Investiţiile succesive pentru a-i ameliora condiţia l-au transformat în pământ -
capital. Iar preţul pământului capital, atunci când face obiectul pieţei libere, este supus
influenţei următorilor factori:
a) Cererea şi oferta de teren. În fapt, cea care fixează pretul mai sus sau mai jos este
cererea, limitarea naturală a pamăntului făcând oferta inelastică.
b) Cererea şi oferta de produse agricole. Ca şi în cazul altor factori de producţie,
cererea de teren este una implicită. Ea derivă din cererea pentru serviciile pe care
respectivul teren le poate oferi (produse agricole, loc pentru construcţii, plantaţii
pomicole, viticole, silvice etc.).
c) Posibilitatea folosirii alternative a terenului. Un teren care se pretează unor
multiple folosinţe este socotit mai valoros.
d) Rata dobănzii influenţează invers proporţional nivelul preţului pământului. Faptul
este explicabil prin aceea că proprietarul terenului va pretinde la vânzarea lui o
sumă egală cu capitalul care, depus la bancă cu dobânda zilei, îi aduce anual un
venit egal cu renta obţinută dacă ar arenda terenul.
e) Mărimea rentei anuale influenţează direct proporţional preţul pământului.
f) Cantitatea de capital investită şi regăsibilă în infrastructură, drenări, desecări,
instalaţii de irigaţie etc. poate contribui la creşterea pretului pământului.
 7. MĂSURAREA REZULTATELOR MACROECONOMICE.
INDICATORII MACROECONOMICI SINTETICI
7.1. Măsurarea rezultatelor: funcţii, sisteme de calcul, principii şi metode

Rezultatele activităţii la nivel de ansamblu al economiei naţionale dintr-o perioadă de

timp determinată, de regulă un an, se reflectă cifric prin indicatori macroeconomici.
Măsurarea rezultatelor economice prin asemenea indicatori îndeplineşte o serie de
funcţii esenţiale:
a) Indicatorii macroeconomici au rolul de evidenţă statistică, prin care se sintetizează
informaţiile privind rezultatele activităţilor dintr-o economie naţională, într-o perioadă
determinată, măsurând potenţialul său economic;
b) Pentru agenţii economici ei constituie punctul de plecare în luarea deciziilor
privind dimensiunea, structura şi calitatea ofertei şi cererii de bunuri economice viitoare,
şi pe baza acestora atragerea şi utilizarea factorilor de producţie;
c) Pe baza lor se fac comparaţii internaţionale, prin care se pun mai bine în evidenţă
valoarea performanţelor obţinute pe plan naţional, nivelul de dezvoltare economică atins
de o ţară şi locul ei în economia mondială.
Măsurarea rezultatelor de ansamblu ale economiei naţionale se bazează pe o anumită
teorie şi concepţie metodologică. Sub acest aspect s-au distins două sisteme: sistemul
conturilor naţionale (SCN) - specific ţărilor cu economie de piaţă şi sistemul producţiei
materiale (SPM) folosit în ţările cu economie centralizat - planificată.
a) Primul sistem se fundamentează pe teoria factorilor de producţie elaborată de către
Jean Baptiste Say, conform căreia fiecare factor este recompensat în funcţie de contribuţia
sa la activitatea economică. Prin urmare, în calculul indicatorilor macroeconomici se
porneşte de la veniturile factorilor de producţie.
b) Cel de-al doilea sistem are la bază teoria muncii productive, conform căreia munca
depusă în sfera producţiei materiale, inclusiv în domeniul serviciilor de producţie crează
bunuri economice, deci este productivă. Deşi, între timp, această teorie a evoluat, în
sensul lărgirii sferei de cuprindere a muncii productive, totuşi, cele mai multe dintre
activităţile din domeniul serviciilor nemateriale (servicii de consum, servicii publice etc.)
sunt considerate în continuare neproductive. Indicatorii macroeconomici calculaţi în
cadrul acestui sistem (Produsul social, Venitul naţional etc.) au o sferă de cuprindere mai
mică faţă de cei calculaţi prin sistemul conturilor naţionale. Sistemul producţiei materiale
a fost caracteristic fostelor ţări socialiste şi pe măsura tranziţiei lor la economia de piaţă
este înlocuit cu sistemul conturilor naţionale, ai cărui indicatori sunt urmarea evaluării
tuturor bunurilor materiale şi serviciilor materiale şi nemateriale obţinute în activitatea
economică într-o perioadă dată (de regulă un an).
Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice determinaţi prin sistemul
conturilor naţionale pot fi calculaţi prin trei metode7:
a) metoda de producţie - prin care are loc agregarea produselor şi serviciilor finale
obţinute de agenţii economici în perioada de calcul (de regulă un an). Prin această metodă,
din valoarea totală a producţiei se elimină consumul intermediar, iar în cazul indicatorilor
în formă netă se exclud şi alocaţiile pentru consumul capitalului fix;
b) metoda utilizării producţiei finale - ce constă în agregarea cheltuielilor totale ale
agenţilor economici cu bunuri materiale şi servicii ce compun producţia finală. Se
însumează cheltuielile menajelor pentru bunuri materiale şi servicii de consum,

7 Lazăr C., Gorincu Gh., Enache L. Teorie economică generală, Economica, Bucureşti, 1993, p.157 - 158.
cheltuielile publice pentru bunuri materiale şi servicii, cheltuieli pentru bunuri de investiţii
şi exportul net (diferenţa dintre export şi import);
c) metoda costurilor sau valorii adăugate - prin care se însumează elementele care
reflectă compensarea factorilor de producţie (salariu, profit, dobândă, rentă etc.), alocaţiile
pentru consumul de capital fix (forma brută a indicatorilor) şi impozitele indirecte (cu
excepţia venitului naţional).

7.2. Indicatorii macroeconomici

Pe baza informaţiilor oferite de contabilitatea naţională, se calculează, în principal,

următorii indicatori sintetici ce reflectă rezultatele macroeconomice.
 Produsul global brut (PGB) - ce exprimă valoarea totală a bunurilor materiale şi
serviciilor obţinute într-o anumită perioadă, de regulă, un an. Se calculează ca sumă a
producţiei brute de bunuri materiale şi servicii realizate de toate sectoarele naţionale, cu
sau fără caracter de marfă, într-o perioadă de timp (de regulă un an).
n n n
PGB   PGi   PFi   Ci (11.2.)
i 1 i 1 i 1
unde: PGB - produsul global brut
PGi - produsul global realizat în fiecare sector de activitate
PFi - produsul final realizat în fiecare sector de activitate
Ci - consumul intermediar din fiecare sector de activitate
i = numărul de sectoare economice.
PGB cuprinde o serie de înregistrări repetate, incluzându-se şi valoarea bunurilor
materiale şi serviciilor primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de noi
bunuri economice (consumul intermediar - respectiv materii prime, materiale, energie,
semifabricate etc.).
 Produsul intern brut (PIB) - exprimă valoarea adăugată brută de piaţă a bunurilor
economice finale produse în interiorul unei ţări într-o anumită perioadă, de regulă, un an,
de către agenţii economici autohtoni şi străini. Baza de calcul a acestui indicator o
constituie valoarea adăugată brută a bunurilor economice finale create de agenţii
economici interni sau cheltuielile efectuate în economie pentru bunuri finale. Atributul de
brut provine de la faptul că se cuprind şi alocaţiile pentru consumul de capital fix
(amortizarea). Sunt avute în vedere numai produsele şi serviciile finale, adică ajunse, în
cadrul acelei perioade, în ultimul stadiu al circuitului economic. Prin urmare, el se
determină pornind de la PGB din care se scade consumul intermediar:
PIB  PGB  Ci (11.3.)
unde: PIB - produsul intern brut; Ci - consumul intermediar.
PIB este evaluat la preţurile pieţei.
Bunurile materiale şi serviciile finale cuprinse în acest indicator sunt destinate
consumului personal, consumului public, formării brute a capitalului (înlocuirea şi
creşterea capitalului fix şi variaţia stocurilor) şi exportului net:
PIB  C per  C pub  FBCF  ( E  I ) (11.4.)
unde: Cper - consum personal privat; Cpub.- consum public (guvernamental); FBCF -
formarea brută a capitalului fix şi variaţia stocurilor; E - exportul; I - importul.
 Produsul intern net (PIN) exprimă valoarea adăugată netă de piaţă a bunurilor
materiale şi serviciilor finale produse de agenţii economici autohtoni şi străini în interiorul
unei ţări, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Se determină prin scăderea din
PIB a consumului de capital fix (amortizarea):
PIN  PIB  CCF (11.5.)
unde: PIN - produsul intern net; CCF - consumul capitalului fix.
  Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor
bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute de către agenţii economici autohtoni care
acţionează atât în interiorul ţării cât şi în afara teritoriului naţional, într-o perioadă de timp
determinată, de regulă, un an. Se determină pornind de la mărimea PIB la preţurile pieţei
la care se adaugă valoarea adaugată brută a agenţilor economici autohtoni din străinătate
la preţurile pieţei (Vaas) şi se scade valoarea adaugată brută a agenţilor economici străini
în interiorul ţării la preţurile pieţei (Vasi):
PNB  PIB  Vaas  Vasi (11.6.)
PNB mai poate fi determinat prin corectarea PIB cu veniturile nete primite de la
restul lumii: PNB = PIB la preţurile pieţei + remuneraţiile salariale primite de la restul
lumii - remuneraţiile salariale vărsate restului lumii + veniturile proprietăţii şi ale
întreprinderilor primite de la restul lumii - veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor
vărsate restului lumii.
Mărimea PNB poate fi mai mare sau mai mică decât cea a PIB în funcţie de soldul
(pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul creat de agenţii economici autohtoni în străinătate şi
PIB-ul creat de agenţii economici străini în interiorul ţării. Dacă soldul este pozitiv, atunci
PNB este mai mare decât PIB şi invers. O diferenţă semnificativă între PIB şi PNB poate
fi întâlnită, mai ales, în cazul ţărilor în curs de dezvoltare supuse fenomenului de migraţie
a forţei de muncă sau aflate sub impactul firmelor multinaţionale care repatriază profitul
în ţările lor de origine.
Exprimând rezultatele activităţii agenţilor economici ai unei ţări, indiferent dacă îşi
desfăşoară activitatea în graniţele naţionale sau în afara acestora, PNB este indicatorul
care măsoară cel mai bine potenţialul economic al unei ţări şi, prin urmare, cel mai folosit
în comparaţiile internaţionale.
Calculat pe baza preţurilor curente dintr-un an este denumit PNB nominal, iar pe baza
preţurilor comparabile (ale unui an dat) este denumit PNB real. Prin raportarea acestora se
obţine deflatorul PNB, ce reliefează modificările intervenite în nivelul preţurilor sau în
puterea de cumpărare a banilor.
PNB nominal
Deflatorul PNB = (11.7.)
PNB real
 Produsul naţional net (PNN) exprimă valoarea adăugată netă a bunurilor materiale
şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, în ţară sau în afara teritoriului
naţional, într-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se determină prin scăderea
din PNB a consumului de capital fix.
PNN  PNB  CCF (11.8.)
Dacă PNN este determinat prin utilizarea preţurilor factorilor de producţie, atunci el
reflectă venitul naţional.
 Venitul naţional (VN) reprezintă mărimea agregată a veniturilor obţinute de către
proprietarii factorilor de producţie, ca recompensă pentru aportul acestora la producerea
bunurilor materiale şi serviciilor. El exprimă atât veniturile din muncă (salarii şi
contribuţii), cât şi cele din proprietate (dobânzi, dividende, rente, chirii etc.). Exprimat la
preţurile pieţei, venitul naţional se determină pornind de la PNB evaluat la preţurile pieţei
din care se scade consumul de capital fix.
VN pp  PNBpp  CCF (11.9.)
unde: VNpp - venitul naţional la preţurile pieţei; PNBpp - produsul naţional brut la
preţurile pieţei.
Exprimat la preţurile factorilor de producţie, venitul naţional se determină pornind de
la venitul naţional evaluat la preţurile pieţei din care se scad impozitele indirecte nete.
VN pf  VN pp  I in (11.10.)
unde: VNpf - venitul naţional la preţurile factorilor de producţie; Iin - impozitele indirecte
nete. Dar,
 Iin  Ii  S (11.11.)
unde: Ii - impozite indirecte; S - subvenţiile de exploatare;
sau:
VN pf  PNB pp  CCF  I i  S (11.12.)
De mărimea şi dinamica venitului naţional depinde volumul şi dinamica cererii finale
de bunuri materiale şi servicii de consum, precum şi cea de bunuri de investiţii.
Dacă la venitul national se adaugă transferurile nete ale restului lumii se obţine
venitul naţional disponibil:
VNd  VN  Tnr (11.13.)
unde: VNd - venitul naţional disponibil; Tnr - transferurile nete ale restului lumii.
Însă, pe fiecare individ îl va interesa venitul personal de care el va dispune pentru a
face faţă nevoilor sale. Venitul personal se determină pornind de la venitul naţional din
care se scad veniturile care nu revin menajelor (aşa cum sunt profiturile nedistribuite de
societăţile comerciale, impozitele asupra acestora, cotizaţii pe care societăţile comerciale
le plătesc pentru asigurări sociale, etc. şi se adaugă transferurile statului spre menaje sub
formă de pensii, indemnizaţii de şomaj, ajutoaree, burse etc.
Vp  VN  Prnd  I prnd  CAS  Ts (11.14.)
unde: Vp - venitul personal; Prnd - profituri nedistribuite de societăţile comerciale; Iprnd -
impozitele asupra profiturilor nedistribuite de societăţile comerciale; CAS - cotizaţii
pentru asigurări sociale plătite de societăţile comerciale; Ts - transferuri ale statului spre
menaje.
Venitul personal disponibil se determină pornind de la venitul personal din care se
scad impozitele directe asupra veniturilor personale.
V pd  V p  I dvp (11.15.)
unde: Vpd - venitul personal disponibil; Idvp - impozitele directe asupra veniturilor
personale.
Venitul personal disponibil reflectă veniturile menajelor care pot fi utilizate pentru
procurarea de bunuri materiale şi servicii necesare satisfacerii nevoilor de viaţă şi
funcţionării societăţii (consum) şi pentru economisire.
 8. PIAŢA FINANCIARĂ (A CAPITALULUI)
8.1. Obiectul pieţei capitalului

Nevoile de capitaluri, mai ales pe termen lung şi, implicit, existenţa unor
disponibilităţi băneşti, la nivelul altor agenţi economici, au determinat apariţia şi
dezvoltarea pieţei financiare.
Piaţa financiară sau piaţa capitalului cuprinde ansamblul tranzacţiilor care au
drept obiectiv mobilizarea şi plasarea fondurilor financiare disponibile şi necesare,
precum şi reglementările şi instituţiile legate de derularea acestora.
Piaţa financiară mijloceşte plasamentele economiilor agenţilor economici în hârtii de
valoare emise de societăţile comerciale pe acţiuni şi de administraţiile publice, ca
instrumente de finanţare externă. Acest proces este realizat prin intermediul instituţiilor
financiar-bancare care îşi desfăşoară activitatea pe baze comerciale.
Pe această piaţă circulă activele financiare. În noţiunea de active, în terminologia
economică, sunt cuprinse bunurile care au capacitatea să genereze venituri în viitor. Ele
pot imbrăca forma fizică, respectiv bunurile de capital fix (clădiri, echipamente, utilaje
etc.), suprafeţe de terenuri, stocurile şi rezervele materiale, bunurile de consum de
folosinţă indelungată etc. Veniturile generate de acestea diferă de la o categorie de active
la alta: capitalul fix - profitul; terenurile şi locuinţele - rente, chirii; bunurile de folosinţă
indelungată - serviciile de consum. În forma financiară activele constau din depozitele
monetare şi semimonetare şi hârtiile de valoare pe termen scurt şi lung.
Prin piaţa capitalului se asigură finanţarea suplimentară a activităţii economice, motiv
pentru care aceasta este denumită şi piaţa financiară. Sursele de finanţare a unei activităţi
economice pot fi proprii sau atrase. Cele proprii provin din activităţile anterioare (în
principal, partea din profit care se reinvesteşte, amortizarea capitalului fix, economiile
personale, moştenire). Sursele atrase sunt acelea care provin de la terţi şi pot fi directe sau
indirecte. Cele directe au drept sursă emiterea şi vânzarea de hârtii de valoare (in special
acţiuni şi obligaţiuni), iar cele indirecte se realizează prin intermediul creditelor mijlocite
de instituţiile financiare specializate şi prin valorificarea activelor financiare constituite
sub forma depozitelor monetare. Dacă la început procesul mobilizării capitalului şi al
plasării lor avea loc sub forma operaţiunilor obişnuite de depozit (depuneri în bănci şi
acordarea de credite), treptat, ca rezultat, pe de o parte, al nevoilor de capitaluri tot mai
mari şi pe perioade de timp mai lungi, iar pe de altă parte, al limitelor financiare ale unei
singure bănci, mobilizarea lor a inceput să se facă prin emisiunea de titluri de valoare,
care va deveni preponderentă.
După orizontul de timp al valabilităţii lor, hârtiile de valoare se clasifică în: a) hârtii
de valoare pe termen scurt - prin care se fac plasamente pe perioade mai mici de un an
(efecte de comerţ, bonuri de tezaur, certificate de depozit); b) hârtii de valoare pe termen
lung - prin care se asigură plasamente pe perioade ce depăşesc un an. Dintre ultimele fac
parte acţiunile şi obligaţiunile şi ele formează obiectul principal al pieţei financiare
întrucât în economia de piaţă sunt titluri de valori foarte răspândite, principalele unităţi cu
scop lucrativ funcţionând ca societăţi pe acţiuni. Prin ele se asigură, în principal,
suplimentarea resurselor financiare ale acestora.
Acţiunea este un titlu de valoare care atestă dreptul de proprietate al celui ce o
deţine asupra unei părţi din capitalul firmei emitente. Constituirea de societăţi pe acţiuni
ca şi sporirea capitalului unei firme prin emisiunea de noi acţiuni sunt forme
predominante de mobilizare de fonduri disponibile pe piaţă. Valoarea înscrisă pe acţiune,
deci valoarea nominală, este parte a capitalului social. Pentru acest motiv, conform
regulamentului de funcţionare a pieţei financiare, acţiunea nu poate fi niciodată
rambursată. Dacă deţinătorul său vrea să intre în posesia banilor, el va trebuyi să o vândă
pe piaţa titlurilor financiare la cursul pieţei. Deţinătorul de acţiuni - acţionarul - se bucură
de o serie de drepturi şi obligaţii care sunt proporţionale cu aportul adus la capitalul social
al firmei: anual deţinătorul de acţiuni obţine o parte din profitul societăţii pe acţiuni
numită divident ce este dependent de rezultatele economico-financiare ale acesteia, motiv
pentru care acţiunile sunt considerate titluri de valori cu venit variabil; acţionarul participă
prin vot la alegerea membrilor consiliului de administraţie şi la adoptarea deciziilor de
către adunarea generală a acţionarilor; are dreptul de a fi informat asupra gestiunii şi
situaţiei economico financiare a acelei societăţi; obţine o parte din capitalul firmei în
cazul când aceasta este lichidată; suportă, însă, şi o parte din pierderi când se obţin
rezultate necorespunzătoare.
Există mai multe tipuri de acţiuni: a) acţiuni nominative - care au înscrise numele
deţinătorului şi pot fi transmise numai prin transcrierea tranzacţiei într-un registru la
societatea emitentă; b) acţiuni la purtător - care nu au inscris pe ele numele posesorului,
dreptul de a uza de avantajele ce le conferă revenind celui ce le deţine, ele reprezentând
majoritatea covârşitoare a lor; c) acţiuni ordinare - când dividentul este dependent de
dimensiunile profitului societăţii; d) acţiuni privilegiate - cărora li se atribuie un divident
fix. După natura contribuţiei acţiunile pot fi: a) acţiuni în bani (sau în numerar) - care
sunt dobândite prin cumpărarea efectivă sau prin compensare, prin creşterea capitalului pe
seama profitului sau altor surse, precum şi prin combinarea acestor modalităţi; b) acţiuni
de aport - obţinute pe baza unei contribuţii în bunuri (terenuri, clădiri, investiţii etc.) şi se
acordă proporţional cu valoarea acestora.
Obligaţiunea - este un titlu de valoare ce atestă angajarea unui împrumut pe
termen lung, emitentul (debitorul/angajându-se să-l ramburseze într-un timp
determinat şi să asigure pe toată perioada o dobăndă anuală certă - cuponul -
indiferent de situaţia sa economico-financiară. Garantând un venit anual ferm ele sunt
numite titluri de valori cu venit fix. Emitentul este obligat să plătească deţinătorului la
scadenţă valoarea nominală a obligaţiunii şi periodic (anual sau semestrial) până la
scadenţă o dobândă fixă numită cuponul obligaţiunii. Principalii emitenţi de obligaţiuni
sunt statul, administraţia centrală şi locală pentru acoperirea deficitelor bugetare,
întreprinderile publice, băncile şi, ca excepţie, firmele private pentru a finanţa lucrări
importante de investiţii şi sporirea capitalului.
Ca şi acţiunile, obligaţiunile pot fi nominale, şi la purtator. Sub aspectul mărimii
dobânzii, ele pot fi: ordinare - pentru care în momentul emisiunii se stabileşte nivelul
dobânzii anuale; cu dobăndă variabilă pentru care deţinătorul obţine un venit variabil,
determinat de o dobândă fixă şi o marjă stabilită; convertibile - respectiv o combinaţie
între o obligaţiune şi o acţiune.
Pe piaţă bursieră, valoarea unei obligaţiuni (cursul) nu depinde de rezultatele
activităţii emitentului, ci de evoluţia ratei dobânzii. Prin urmare, toţi factorii ce
influenţează rata dobânzii pe piaţa monetară influenţează şi cursul obligaţiunii. Acesta se
determină după relaţia:

C
C0  (15.1.)
d'

unde: C0 - cursul obligaţiunii; C - venitul fix adus de obligaţiune (cuponul); d' - rata
dobânzii.
 8.2. Conţinutul pieţei capitalului

8.2.1. Componentele pieţei capitalului

Dacă se are în vedere perioada de timp pentru care se solicită şi se oferă capitalul,
piaţa capitalului este formată din două componente:
1) Piaţa capitalului pe termen scurt - care cuprinde relaţiile ce se formează prin
atragerea şi plasarea fondurilor pe termen scurt, până la un an. Ea are un rol deosebit în
finanţarea pe termen scurt a activităţii economice şi este o piaţă interbancară prin care
băncile se împrumută între ele, realizând o funcţie de compensare a excedentului şi
deficitului de lichidităţi bancare. Tot această piaţă cuprinde şi operaţiunile cu activele
financiare care au scadenţe scurte (cambii, bilete la ordin, bonuri de tezaur, certificate de
depozit etc.), precum şi operaţiunile de scontare şi rescontare a titlurilor de credit, în
vederea procurării unor fonduri lichide înaintate de scadenţă.
2) Piaţă capitalului pe termen mijlociu şi lung - ce cuprinde relaţiile legate de
atragerea de fonduri pe termen mijlociu (1 - 7 ani) şi lung (peste 7 ani). La rândul său, ea
este formată din: piaţa financiară mobiliară (acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri de valoare
pe termen lung); piaţa imprumuturilor pe gaj de titluri pe termen lung (lombardul) şi
piaţa ipotecară*.
Piaţa titlurilor financiare pe termen lung se compune din:
a) Piaţa primară - prin care se vând şi se cumpără titlurile financiare pe termen lung
noi emise. Emitenţii de titluri (vănzătorii) urmăresc obţinerea de capital bănesc iar
posesorii de economii (cumpărătorii) plasarea acestora pe termen lung. Preţul de vânzare
al titlului - numit curs - îl constituie valoarea nominală, respectiv suma înscrisă pe titlu şi
este un preţ ferm. Există şi anumite situaţii când preţul practicat la plasarea obligaţiunilor
poate fi stabilit sub valoarea nominală (sub parii), răscumpărarea urmănd să aibă loc la
valoarea nominală (al pari). Această operaţiune vizează mobilizarea rapidă a unor sume
subscrise in favoarea unui imprumut. Operaţiunile pe această piaţă se efectuează, în
principal, prin intermediul băncilor, care în schimbul unui comision convenit plasează
noile titluri în vederea mobilizării de capital în favoarea emitentului de titluri. Pe piaţa
primară, emisiunea şi plasarea hârtiilor de valoare aduce bani lichizi, bani care permit
firmelor să-şi modernizeze şi sporească capitalul tehnic iar statului finanţarea eventualului
deficit bugetar.
b) Piaţa secundară - prin care au loc tranzacţii cu titluri emise anterior. Părţile
implicate sunt vănzătorii şi cumpărătorii de titluri financiare care efectuează tranzacţii
prin intermediul burselor de valori. Importanţa acestei pieţe este pusă în evidenţă tocmai
prin rolul şi funcţiile burselor de valori. Pe această piaţă preţul (cursul) titlurilor de
valoare depinde de numeroşi factori economici şi extra-economici, în principal de raportul
dintre cererea şi oferta de tiuluri. La răndul său aceasta depinde de mărimea veniturilor
anterioare aduse de titluri şi perspectivele de viitor, nivelul ratei dobănzii, conjunctura
economică, rata inflaţiei, climatul social şi politic intern şi internaţional.

* Ipoteca este un titlu de valoare care atestă că o persoană fizică sau juridică a primit de la o bancă specializată o sumă de bani

pentru continuarea ori relansarea afacerilor, sau în alte scopuri, în schimbul garantării sumei respective cu o valoare imobiliară (clădiri,
terenuri).
 8.2.2. Cererea de titluri financiare pe termen lung

Cererea de titluri financiare pe termen lung se manifestă în principal de la menaje

(gospodării familiare) dar şi de la unele instituţii financiare precum societăţi de asigurare,
case de pensii etc. Ea depinde de mai mulţi factori, dintre care mai importanţi sunt:1
(1) Randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung
Prin randament al unui titlu financiar se înţelege acea rată de actualizare pentru care
preţul titlului este egal cu valoarea prezentă a fluxului asociat de venituri viitoare.
Estimarea valorii prezente a unui venit viitor se numeşte actualizare. Randamentul unui
titlu financiar se obţine din relaţia de egalitate a preţului acestuia cu valoarea prezentă a
fluxului asociat de venituri viitoare.
(2) Câştigul potenţial al titlurilor financiare. Deţinătorii de hârtii, de valoare pot
obţine, în afara cuponului în cazul obligaţiunii şi dividendului în cazul acţiunilor, un venit
suplimentar ca urmare a creşterii cursului acestor titluri financiare. Prin urmare, câştigul
potenţial al titlului financiar (Cp), în expresie procentuală, se determină prin însumarea
randamentului acestuia cu creşterea preţului.
P  P0
Cp  e  1 (15.14.)
P0
unde: Cp - câştigul potenţial; P1 - preţul actual al titlului financiar; P0 - preţul iniţial al
titlului financiar.
Pentru o obligaţiune căştigul potenţial este:
C  ( P1  P0 )
Cp  (15.15.)
P0
iar pentru o acţiune:
D  P1  P0
Cp  (15.16.)
P0
Exemplu: câştigul potenţial al unei acţiuni pentru care se anticipează un dividend de
15.000 u.m. şi o creştere a preţului de la 100.000 u.m. la 150.000 u.m. este:
15.000  (150.000  100.000) 65.000
Cp    0,65 (15.17.)
100.000 100.000
adică 65%.
Acest căştig este potenţial întrucât, pe de o parte, devine efectiv numai dacă
anticipările se dovedesc corecte iar, pe de altă parte, cele 50.000 u.m. rezultate din
creşterea preţului se vor obţine doar în momentul vânzării acţiunii.
Modificarea preţului hârtiilor de valoare generează tranzacţii speculative care pot fi
grupate în două tipuri principale: "a la hausse" şi "a la baisse". În cazul în care se
cumpără la preţuri scăzute în speranţa că se vor vânde la preţuri mai mari peste un anumit
timp ("cumpără astăzi ieftin şi vinde măine mai scump"), tranzacţia se numeşte "a la
hausse", iar atunci când se vinde la cursuri ridicate în speranţa ca peste un timp se vor
cumpăra la preţuri mici ("vinde scump şi cumpără ieftin"), tranzacţia se numeşte "a la
baisse". Primii (cumnpărători) sunt speculanţii "bull" iar cei din a doua categorie
(vânzătorii) speculanţii "bear".
(3) Riscul investiţiilor în hârtii de valoare - care este rezultatul încertitudinilor
privind anticiparea fluxurilor de venituri viitoare. Hârtiile de valoarea prezintă grade
diferite de risc. Obligaţiunile sunt mai puţin riscante în comparaţie cu acţiunile. În cazul
obligaţiunilor, fiind vorba de un venit fix, fluxurile de venituri viitoare pot fi estimate cu
mai multă precizie decât în cazul acţiunilor. În plus, societăţile comerciale emitente pot să
plătească dividendele numai după achitarea cuponului obligaţiunilor. Între obligaţiuni,

1 xxx Economie politică, Editura Economica, București, p. 256-258.

mai puţin riscante sunt cele guvernamentale. Însă, şi la obligaţiuni riscul este cu atât mai
mare cu cât termenul de scadenţă este mai îndepărtat. Din perspectiva poziţiei faţă de risc,
agenţii economici pot fi grupaţi în trei categorii: adversari ai riscului - cei care optează
pentru achiziţionarea unor hârtii de valoare numai dacă preţul lor este mai mic decât
valoarea prezentă medie a fluxului asociat de venituri; indiferenţi la risc - cei care
cumpără hârtii de valoare şi atunci când preţul lor este egal cu valoarea prezentă medie a
fluxului asociat de venituri; iubitori ai riscului - cei care tind să opteze pentru
achiziţionarea unor hârtii de valoare chiar dacă preţul său este mai mare decât valoarea
prezentă medie a fluxului asociat de venituri. Diferenţa dintre valoarea prezentă medie a
fluxului de venituri viitoare şi preţul titlului financiar este considerată mărimea absolută a
premiului pentru risc. Acesta reprezintă o recompensă a asumării riscului, hârtiile de
valoare cu grad înalt de risc pot asigura venituri mai mari.
(4) Lichiditatea titlurilor financiare pe termen lung - ce se referă la posibilitatea
vânzării lor rapide şi cu costuri tranzacţionale minime. Aceasta depinde, în principal, de
gradul de dezvoltare a instituţiilor pieţei capitalului. Titlurile financiare listate la bursă au,
de regulă, un grad de lichiditate ridicat.
Pentru un posesor de disponibilităţi băneşti plasamentul ideal este acela care conferă
o siguranţă deplină a acestora, respectiv riscul plasării cât mai mic, o rentabilitate înaltă,
un câştig potenţial mare şi posibilitatea de a dispune de bani în caz de nevoie.

8.2.3. Oferta de titluri financiare pe termen lung

Autoritatea guvernamentală şi societăţile comerciale reprezintă principalii agenţi

economici care sunt în permanentă căutare de surse financiare, influenţând în mod decisiv
oferta de titluri financiare pe termen lung.
Pentru finanţarea unor investiţii de interes general statul apelează deseori la
emisiunea de obligaţiuni. Prin aceasta el contribuie la formarea ofertei de obligaţiuni pe
piaţa capitalului.
Din cauza insuficienţei fondurilor asigurate din surse proprii şi prin credite bancare
firmele apelează tot mai mult la resursele financiare pe termen lung. Spre deosebire de
nevoile curente ale producţiei, care pot fi satisfăcute prin intermediul unor surse de
finanţare pe termen scurt, investiţiile în echipamente destinate modernizării şi dezvoltării
capacităţii de producţie, dar şi în suprafeţe de teren şi clădiri, care vor putea genera
venituri în decursul unei perioade mai mari de un an, se pot realiza numai prin surse
financiate pe termen lung. În acest sens firmele apelează la emisiunea de obligaţiuni sau
acţiuni, asigurănd prin aceasta o ofertă de titluri financiare pe termen lung. Pentru ca
finanţarea prin intermediul hârtiilor de valoare să fie cât mai rentabilă şi cu riscuri cât mai
mici, întreprinderile vor urmări dimensiunea raportului dintre emisiunea de titluri
financiare cu venit fix şi cu venit variabil. După cum s-a menţionat anterior, prin prisma
firmelor, obligaţiunile prezintă un risc mai mare faţa de acţiuni, întrucât cuponul lor
trebuie plătit indiferent dacă s-a realizat sau nu profitul. Însă şi emisiunea şi plasarea de
acţiuni prezintă un dezavantaj, în sensul că astfel are lor sporirea numărului acţionarilor,
fapt care poate diminua profitul ce revine pe o acţiune. Din acest motiv societăţile
comerciale sunt confruntate cu problema identificării acelui raport dintre hârtiile de
valoare pe termen lung care echilibrează obiectivul maximizării profitului ce revine pe
unitate de titlu financiar cu cerinţele minimizării riscului finanţării.
 8.3. Instituţiile pieţei capitalului. Bursa de valori

Instituţiile principale ale pieţei capitalului sunt: Comisia hârtiilor de valoare, casele
de brokeraj; piaţa OTC sau piaţa extrabursieră şi bursa de valori.
Comisia hârtiilor de valoare, este o instituţie prin care autorităţile se implică în mod
indirect pe piaţa capitalului. Deoarece pe acestă piaţă se emit şi circulă valori mari sub
forma hârtiilor de valoare, există riscul lansării unor asemenea titluri financiare fără
acoperire, cu toate consecinţele ce pot decurge de aici. Pentru a se evita acest lucru, în
toate ţările cu o economie de piaţă, s-au creat instituţii centrale pentru atestarea acestor
valori mobiliare prin: înregistrarea lor şi confirmarea prospectelor de emisiune, atestarea
şi urmărirea activităţii brokerilor şi a caselor de brokeraj, controlul activităţii burselor de
valori şi aprobarea înfiinţării de noi burse.
Casele de brokeraj au rolul de a asigura legătura dintre piaţa primară şi cea secundată
şi mai departe, pe piaţa secundară, între cei ce vând şi cei ce cumpără titluri de valoare.
Instituţia de brokeraj functionează pe trei nivele: la primul se situează brokerul (agent de
bursă) care este o persoană fizică ce practică meseria de mijlocitor în circulaţia hârtiilor de
valoare; la al doilea sunt asociaţii de brokeri care grupează aceste persoane fizice în
funcţie de specializarea lor pe anumite categorii de hârtii de valoare şi pe anumite firme
ale căror titluri sunt cotate la bursă; cel de al treilea este casa de brokeraj, respectiv sediul
în care brokerul intră în contact cu clienţii săi, primeşte ordinele de cumpărare şi vânzare
pe baza cărora acţionează apoi la bursa de valori. Funcţiile caselor de brokeraj sunt:
introducerea noilor titluri de valoare pe piaţa primară; efectuarea de tranzacţii pe piaţa
secundară a capitalului prin intermediul brokerilor care acţionează în numele şi pe baza
dispoziţiilor primite de la posesorii titlurilor de valoare; efectuarea de tranzacţii pe cont
propriu (dealing), când ele operează cu titluri aflate în proprietatea lor; gestionarea
portofoliilor de hârtii de valoare ale clienţilor şi la cerere păstrarea în custodie a acestora;
acordarea de consultaţii în probleme de investiţii financiare.
Piaţa OTC sau piaţa extrabursieră - asigură circulaţia hârtiilor de valoare care nu
sunt cotate la bursa de valori. Denumirea de piaţă OTC provin de la denumirea în engleză
- Oven The Counter Market - ce înseamnă piaţa extrabursieră. În cadrul acestei pieţe, în
ţara noastră un loc special revine pieţei RASDAQ. Denumirea provine tot din iniţialele în
limba engleză - Romanian Association Securitys Dealers Automatic Quantification - ceea
ce în traducere libera înseamnă Asociaţia română a negociatorilor de titluri de proprietate
valorificate (cuantificate) în sistem automat. Această piaţă funcţionează după principiile
bursei de valori, obiectul tranzacţiilor fiind hârtiile de valoare, în special acţiunile, care nu
sunt tranzacţionate pe piaţa bursieră.
Bursa de valori - este principala instituţie de intermediere a vănzărilor şi
cumpărărilor de titluri financiare pe piaţa secundară. Ea funcţionează după reguli
obligatorii care trebuie respectate de către toţi agenţii economici.
Bursele de valori sunt pieţe specializate unde se negociază valute şi orice valori
mobiliare sub formă de efecte comerciale, efecte publice sau alte hârtii de valoare (de
exemplu, acţiunile) şi metalele preţioase. În esenţă, bursa de valori este o piaţă organizată
pentru titluri financiare, o piaţă de capital, componentă a aşa-numitei economii simbolice
(economia financiară).
Obiectul de activitate al burselor de valori s-a diversificat, aici negociidu-se în afară
de acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile anonime şi de cele în comandită pe acţiuni
şi alte hârtii de valoare precum: cambii, obligaţiuni emise de stat, bonuri de tezaur, titluri
de rentă, diverse alte efecte comerciale şi efecte publice, valute, aur şi alte metale
preţioasae, iar la unele dintre ele se negociază chiar bijuterii, perle şi pietre preţioase.
Acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni deţin ponderea majoritară, fapt ce
a determinat pe unii economişti să explice dezvoltarea bursei contemporane de valori prin
necesitatea negocierii acestora. În general, pentru crearea unei burse de valori sunt
necesare trei condiţii: existenţa în zona respectivă sau în apropiere a unor societăţi
anonime de mare anvergură; difuzarea acţiunilor şi obligaţiunilor emise de acestea la un
număr mare de acţionari - existenţa acţiunilor numai în mâinile statului sau în cele ale
unui număr mic de acţionari face inutil comerţul la bursa de valori legat de vânzarea -
cumpararea acestora; reglementarea activităţii de tranzacţii prin norme legislative, cu rolul
de a ocroti libera concurenţă în comerţul de bursă.
Bursele de valori au rolul principal de a facilita acumularea capitalurilor necesare
finanţării activităţilor economice şi de a dirija fluxul acestora spre ramurile economice
cele mai rentabile. Acest rol este îndeplinit, mai ales, prin vânzarea - cumpărarea de
acţiuni şi obligaţiuni care aparţin societăţilor pe acţiuni. Prin emiterea acestor efecte
financiare, societăţile pe acţiuni îşi constituie capitalul necesar desfăşurării activităţii. Pe
durata lor de valabilitate, ele pot fi vândute de acţionarii lor unor terţe persoane, iar prin
aceasta apar două forme de existenţă a capitalului: capitalul real - format din bunuri
materiale şi mijloace băneşti şi capitalul fictiv - reprezentat de efectele financiare emise
pentru constituirea capitalului real. Prin tranzacţiile la care sunt supuse aceste efecte
financiare, in timp, valoarea capitalului fictiv se autonomizează de aceea a capitalului
real. cele două forme de capital pot avea evoluţii separate şi diferite. Capitalul real se
valorifică in procesul de producţie, sporindu-şi valoarea, cel fictiv îşi modifică valoarea în
procesul operaţiunilor de bursă, devenind mai mare sau mai mică decât a primului. Deşi la
baza creşterii sau descreşterii cursului acţiunilor stă situaţia economică a societăţilor
emitente, modificarea capitalului fictiv nu se regăseşte nemijlocit în modificarea
capitalului efectiv. În timp ce evoluţia capitalului fictiv este determinată de influenţa
operaţiunilor speculative şi de modificarea cursurilor acţiunilor în funcţie, mai ales, de
raportul dintre cerere şi ofertă, evoluţia capitalului real este determinată de rezultatele
activităţii economice sau de politica de emisiune de noi acţiuni şi obligaţiuni.
Pe piaţa bursieră se întâlnesc, prin mijlocirea unor persoane autorizate (brokeri,
jobberi), cererea de titluri din partea celor care dispun de capital bănesc cu oferta de titluri
din partea deţinătorilor acestora. Cererea şi oferta se transmit prin ordinele de bursă în
care se prevăd: denumirea titlului (acţiuni ale societăţii X, obligaţiuni provenite din
împrumutul Y etc.), natura operaţiunii (vânzare, cumpărare), numărul de titluri,
preferinţele de preţ, termenul pentru efectuarea tranzacţiilor etc.
Toate ordinele de bursă sunt colectate şi centralizate de către agenţii bursieri, care, pe
baza dispoziţiilor ce le conţin, trec la fixarea cursului (preţului de tranzacţie) pentru
fiecare titlu. Nivelul şi evoluţia cursului sunt influenţate de mai mulţi factori, dintre care
mai importanţi sunt: cererea şi oferta din respectivele titluri, care la rândul lor depind de
mărimea anterioară a dividendului şi perspectivele sale de viitor; dinamica preţurilor, rata
dobânzii, starea generală a conjuncturii economice interne şi internaţionale, optimismul
(pesimismul) întreprinzătorilor etc.
O anumită imagine pentru rentabilitatea achiziţionării unei acţiuni se obţine prin
determinarea indicatorului numărul ani dividend (Nad) pornind de la mărimea
dividendului obţinut în perioada anterioară sau dividendul anual previzibil (D), în funcţie
de cursul (preţul) la care se achiziţionează acţiunea (C):
C
Nad  (15.18.)
D
Acest indicator arată numărul de ani în care poate fi amortizat preţul plăţii pentru
achiziţionarea unei acţiuni prin dividendul realizat sau previzibil. Operaţiunea este mai
profitabilă pentru cumpărător cu cât indicatorul este mai mic.
Un factor important cu influenţă asupra cursului titlului de valoare este rata dobânzii.
Creşterea acesteia reduce cererea pentru titluri şi determină micşorarea cursului acestora
pe piaţa bursieră şi invers. Mărimea dobânzii (D) este în funcţie de mărimea capitalului
avansat (C), rata dobânzii (d') şi perioada pentru care se acordă împrumut (n):
 Cd 'n
D (15.19.)
100
O obligaţiune cu un venit anual fix de 10.000 lei, are în condiţiile unei rate a dobănzii
de 10% un curs (Cs) pe piaţa bursiera de:
D  100 10.000  100
Cs    100.000 lei (15.20.)
d 10
unde: D - reprezintă în acest caz venitul anual garantat la emisiune.
Creşterea ratei dobânzii la 20% determină scăderea cursului obligaţiunii:
10.000  100
Cs   50.000 lei (15.21.)
20
Bursa este o instituţie foarte sensibilă la ceea ce se întâmplă în viaţa economică,
socială sau politică. Un simplu zvon cu privire la inrăutăţirea condiţiilor de producţie şi
desfacere ale unei societăţi (de exemplu, reducerea vânzărilor) atrage după sine scăderea
cursului acţiunilor acesteia. Modificările de cursuri devin mult mai puternice în cazul
apariţiei unor evenimente neprevăzute, precum războaie, revoluţii, catastrofe naturale etc.
Deseori acestea sunt influenţate şi de manevre necinstite, regizate de principalii acţionari
care se coalizează impotriva celor mici. De exemplu, primii lansează zvonul ca o societate
pe acţiuni intâmpină dificultăţi financiare. Micii acţionari necunoscând realitatea vor
urmări să-şi vândă acţiunile deţinute la firma respectivă. Drept urmare, oferta de acţiuni
creşte, cursul acestora scade, iar marii acţionari vor avea posibilitatea să le cumpere la un
preţ cu mult sub valoarea lor nominală. Atunci când se dovedeşte că a fost un simplu
zvon, situaţia firmei respective fiind cu totul alta, cererea pentru acţiunile sale începe să
crească, antrenănd creşterea cursului acestora, marii acţionari le vor vinde şi îşi vor însuşi
profituri deosebite.
Fiecare membru al bursei este reprezentat de către agenţii de bursă care negociază în
numele şi pe contul clientului, corespunzător ordinelor primite de la acesta. În unele ţări
(de exemplu, Anglia), pe lângă broker se mai întâlneşte şi dealer denumit şi jobber, care
intră în legătură cu comitetul bursei prin intermediul brokerului. În acest caz, jobberul este
acela care stabileşte cotaţiile bursei rezultate din jocul cererii şi ofertei şi le înscrie pe
panourile bursei. În jurul jobberului stau brokerii care îi transmite acestuia ordinele de
vânzare şi cumpărare. Jobberul poate să incheie şi operaţiuni pe cont propriu. El are
posibilitatea să vândă efectele financiare la un curs uşor superior celui la care cumpără, de
aici rezultând profitul său. (De exemplu, acţiunile unei societăţi pe acţiuni cotează la
bursă 250/252 dolari. Aceasta înseamnă că ele se cumpără cu 250 dolari şi se vănd cu 252
dolari. Câştigul jobberului rezultă din diferenţa dintre cursurile de vănzare şi cele de
cumpărare, in acest caz de 2 dolari pentru fiecare acţiune şi creşte odată cu volumul
tranzacţiilor). Jobberul este agentul de bursă care măreşte sau scade cursul acţiunilor în
funcţie de jocul dintre cerere şi ofertă. Modificarea cursurilor se exprimă în puncte.
Punctul reprezintă subdiviziunea minimă a unităţii monetare în care se exprimă preţul
de bursă.
În cazul burselor de valori operaţiunile care au loc pot fi la vedere şi la termen.
Operaţiunile la vedere constau în cumpărarea sau vânzarea de efecte financiare cu
livrarea şi achitarea la încheierea tranzacţiei sau în cel mult două zile lucrătoare de la
aceasta, la cursul existent pe piaţă, În acest caz, momentul tranzacţiei coincide cu cel al
formării cursului şi execuţiei sale. Operaţiunile la termen constau în cumpărarea sau
vănzarea de efecte financiare cu livrarea şi achitarea lor la un termen stabilit şi la preţul
convenit în momentul încheierii tranzacţiei. În acest caz, momentul incheierii tranzacţiei
nu mai coincide cu cel al execuţiei sale.
Întrucât titlurile de valoare, spre deosebire de mărfurile reale, rămân mereu în
circulaţie, la bursele de valori tranzacţiile la termen, mai ales cele cu caracter speculativ,
au o pondere mult mai mare. Operaţiunile la termen pot fi a la hausse şi a la baisse.
 La rândul lor acestea sunt de două categorii: ferme şi cu primă. Operaţiunile ferme
presupun executarea contractului prin cedarea efectivă a efectelor financiare şi achitarea
preţurilor acestora la termenul convenit. În cazul operaţiunilor la termen cu primă sau cu
caracter opţional, unul dintre agenţi îşi rezervă dreptul ca la scadenţă să opteze, în
schimbul plăţii unei prime stabilite, între a renunţa la contract, ori, în raport de "tipul"
primei să se declare vânzător, cumpărător sau chiar să dubleze ori să tripleze numărul
titlurilor supuse tranzacţiei., Au apărut chiar burse de specialitate în asemenea operaţiuni,
numite burse de opţiuni. Aceste operaţiuni pot fi clasificate în:
- Operaţiuni cu primă simplă "a la hausse" care oferă posibilitatea
cumpărătorului de a alege între executarea sau rezilierea contractului în funcţie de
situaţia existentă la termenul de scadenţă. De exemplu: un client, anticipănd o
urcare a cursului unui titlu cotat cu 100 dolari, cumpără cu primă 100 de titluri la
preţul de 105 dolari fiecare, din care 5 dolari reprezintă prima. La scadenţă se pot
ivi două posibilităţi: sau titlul a urcat, presupunem la 120 dolari, şi cumpăratorul a
realizat un profit potenţial de 15 dolari pe titlu sau a scăzut la 90 dolari, condiţie
in care in schimbul primei renunţă la contract, suferind o pierdere limitată la 5
dolari pe titlu în loc de 10 dolari, dacă ar fi fost cumpărător. Dacă cursul a rămas
constant, el va opta pentru una din variante, în ambele cazuri pierderea fiind
aceeaşi, 5 dolari, care reprinztă prima depusă;
- Operaţiuni cu primă compusă "a la baisse" prin care vănzătorul îşi rezervă
dreptul de a alege între executarea sau rezilierea contractului, în funcţie de
evoluţia cursului. De exemplu: un agent anticipând o scădere a cursului vinde
printr-un contract la termen cu primă 100 de titluri la cursul de 105 dolari fiecare,
din care 5 dolari reprezintă prima. La scadenţă pot exista şi in acest caz două
posibilităţi: sau cursul titlului a scăzut, presupunem la 90 dolari şi vănzătorul,
executănd contractul, a realizat un profit de 10 dolari la fiecare titlu văndut sau a
crescut la 110 dolari, condiţie în care el renunţă la contract, suferind o pierdere
limitată la 5 dolari pe titlu cât reprezintă prima cedată, în loc de 10 dolari. Dacă
cursul a rămas acelaşi lui îi va fi indiferentă poziţia, intrucât, chiar dacă vinde sau
dacă reziliează contractul, pierderea este tot de 5 dolari, care reprezintă prima
depusă;
- Operaţiuni cu prima dublă sau dublă opţiune, care se caracterizează prin dreptul
comerciantului de a se declara, în ziua lichidării, fie vânzător, fie cumpărător, în
funcţie de evoluţia cursului. El se va declara vânzător când cursul a scăzut (in
cazul nostru la 90 dolari pe titlu) sau cumpărător atunci când cursul a crescut (la
120 dolari), prima dublă plătită oferindu-i posibilitatea să aleagă între aceste două
variante.
- Operaţiuni facultative multiple, prin care una din părţi obţine dreptul de a
multipla (de două, de trei ori etc.) valoarea contractului. Pentru a obţine acest
drept, speculatorul a la hausse plăteşte un preţ majorat faţă de preţul zilei, iar
speculatorul a la baisse vinde cu un preţ ceva mai mic decât preţul zilei.
Bursele de valori au un rol deosebit de important în mecanismul de funcţionare a
economiei de piaţă:
a) Ele reprezintă o piaţă permanentă a hârtiilor de valoare, oferind posibilitatea
transformării operative, într-un termen scurt, a capitalului real în capital bănesc şi invers,
satisfăcând prin aceasta unul din dezideratele oricărui plasament şi anume, să aibă un grad
de lichiditate ridicat. Dacă bursa nu ar oferi posibilitatea vinderii rapide a hârtiilor de
valoare, deţinatorii lor nu ar fi dispuşi să-şi investească capitalul în ele. Totodată se
facilitează acordarea de credite de către bănci, deoarece ele acceptă efectele de comerţ şi
alte hârtii de valoare atunci când pot urmări la bursă cotaţiile acestora, pentru ca astfel să
se poate proteja faţa de debitorii nesiguri.
 b) Bursa de valori se apropie cel mai mult de unele dintre cerinţele pieţei cu
concurenţă perfectă: mobilitatea capitalului si intrarea liberă pe piaţă. Prin bursă capitalul
se poate transfera operativ de la o firmă la alta sau de la o ţară la alta contribuind la
orientarea sa spre domenii mai profitabile ale activităţii economice. Bursa oferă
posibilitatea unui mod specific de exprimare a opţiunilor fiecărui agent economic
participant la tranzacţii, asupra direcţiilor de dezvoltare a economiei.
c) Bursa de valori contribuie la formarea capitalului marilor firme prin faptul că
favorizează procesul de concentrare a economiilor populaţiei şi acumulărilor firmelor
private. Ea are rolul de releu între surplusul de fonduri neutilizate şi necesităţile
economice, transformând economiile în capital.
d) Activitatea bursieră duce la dezvoltarea concurenţei dintre firme şi prin aceasta la
asanarea economiei de unităţi falimentare sau cu rentabilitate redusă. Cotaţiile hârtiilor de
valoare cresc sau se micşorează in funcţie de evoluţia ascendentă sau descendentă a
profitului societăţilor care le-au emis si de programele de dezvoltare în perspectivă ale
acestora. Investitorii vor evita emiterea de noi acţiuni în ramurile sau unităţile cu
capacitate concurenţială slabă.
Bursa de valori este un barometru extrem de sensibil al stării economiei. Indicele
bursei dă expresia evoluţiei de ansamblu a pieţei bursiere şi prin aceasta a economiei
respective. La bursa din Wall Street (New York) se utilizeaza cunoscutul indice Dow
Jones, la bursa din Tokio - indicele Nikkei, la bursa din Londra - indicele Financial
Times. Indicele de bursă reprezintă, de regula, media aritmetică ponderată a cotaţiilor
zilnice de inchidere la titlurile de valoare reprezentative. Evoluţia activităţii bursiere,
reflectată de indice, poate să arate o direcţie ascendentă (o piaţă "sub semnul taurului" sau
bull market) sau o direcţie descendentă (o piaţă "sub semnul ursului" sau bear market),
fiecare din acestea având un ecou rapid in ansamblul vieţii de afaceri. Volumul
tranzacţiilor şi evoluţia cursurilor reacţionează brusc, uneori cu anticipaţie, la modificarea
conjuncturii economice. Adesea scăderea bruscă a cursurilor este semnalul declanşării
unei crize (a rămas inscrisă în istorie ziua de 29 octombrie 1929, "marţea neagră" a bursei
de acţiuni din New York, care a premers declanşării marii crize economice mondiale din
1929 - 1933).

9. INFLAŢIA
9.1. Definire şi măsurare

Etimologic, termenul de inflaţie provine din latinescul “inflare”, care însemna

umflare în mod exagerat. Într-adevăr, în esenţă, inflaţia este un fenomen de umflare
exagerată a preţurilor.
Inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-real reflectat în
creşterea masei monetare din circulaţie peste nevoile economiei, fapt ce conduce la
deprecierea monetară şi la creşterea anormală, permanentă, cumulativă şi generalizată
a preţurilor.
Din definiţie rezultă elementele esenţiale care dau conţinut acestei grave probleme
macroeconomice.
În primul rând, inflaţia este un dezechilibru monetaro-real, ceea ce înseamnă că nu
este doar un fenomen monetar cum s-ar putea crede la prima vedere,ci ţine într-o mare
măsură şi de economia reală, incapabilă la un moment dat să asigure o ofertă de bunuri şi
servicii la nivelul cererii exprimate de cantitatea de bani din canalele circulaţiei;
În al doilea rând, ea este o creştere anormală a preţurilor, ceea ce înseamnă că trebuie
comparată cu ceea ce este considerat normal, admisibil. Nu există o normă general
valabilă pentru un nivel “normal” al creşterii preţurilor.În secolul al XIX-lea, stabilitatea
preţurilor era asociată unei creşteri zero a acestora. În anii 1950, în plină “perioadă a
celor treizeci de ani glorioşi”, caracterizată prin creştere economică susţinută, ocupare
deplină a braţelor de muncă şi stabilitate monetară, ritmul anual de creştere a preţurilor
era de 1-2 %, în timp ce după 1970-1980 pragul creşterii normale se situează pe o plajă de
3-4%.
În al treilea rând,creşterea preţurilor, o dată declanşată , este permanentă, nu
cunjuncturală.
În al patrulea rând, fenomenul este cumulativ, adică o creştere prezentă se adaugă
uneia anterioare, constituind în acelaşi timp, împreună, baza pentru o creştere
viitoare,asemănându-se astfel cu mecanismul “bulgărelui de zăpadă”.
În al cincilea rând, creşterea preţurilor este generalizată, cuprinde majoritatea
bunurilor şi seviciilor, extinzându-se ca o adevărată molimă.
Nivelul inflaţiei se exprimă prin rata inflaţiei,ce poate fi calculată prin mai multe
metode:
1. folosind deflatorul PIB sau PNB, aşa cum a fost prezentat la tema 11, cu sfera
de cuprindere cea mai mare. Dacă din deflator, exprimat procentual,se scade 100,obţinem
rata inflaţiei, care ne arată cu cât au crescut, în general, preţurile în perioada de analiză.;
2. determinând mai întâi indicele preţurilor bunurilor de consum(IPC),care
exprimă evoluţia costului vieţii. Pentru aceasta se determină , pe baza unei anchete
statistice, ponderea cheltuielilor cu procurarea de către populaţie a diferitelor categorii de
bunuri de consum.Se calculează apoi indicii de creştere a preţurilor pe fiecare categorie şi
, înmulţiţi cu ponderea corespunzătoare, se însumează,obţinâdu–se indicele general de
creştere a preţurilor bunurilor de consum,exprimat procentual. Rata inflaţiei se obţine
scăzând din el 100. De exemplu, simplificând la maxim, să presupunem că , pentru o
anumită perioadă, structura “coşului de consum” naţional ar fi: 40 % pentru alimente, 35
% pentru bunuri industriale de folosinţă curentă sau îndelungată , iar restul, de 25 %,
pentru servicii. Dacă, în perioada de referinţă, preţurile s-au dublat la alimente, au crescut
cu 80 % la bunuri industriale , iar indicele de creştere a tarifelor la servicii este de 150 %,
cum calculăm rata inflaţiei?
Putem întocmi un tabel după cum urmează:
Indicele general al
preţurilor
Denumirea Ponderea lor în Indicele de creştere
bunurilor de
bunurilor “coş”(%) a preţurilor (%)
consum – IPC-
(%)
- Alimente 40 200 80
- Bunuri 35 180 63
industriale
- Servicii 25 150 37.5
TOTAL 100 X 180.5
Rezultă că rata inflaţiei, calculată cu ajutorul indicelui preţurilor bunurilor de consum
(IPC) este egală cu 80,5 %. La acelaşi rezultat ajungem şi folosind rata de creştere a
preţurilor pentru fiecare categorie de bunuri:
Denumirea Ponderea lor în Rata de creştere a Rata inflaţiei (%)
bunurilor “coş” (%) preţurilor (%)
- Alimente 40 100 40
- Bunuri 35 80 28
industriale
- Servicii 25 50 12.5
TOTAL 100 X 80.5
 Avantajul acestei metode constă în faptul că se observă direct cât din rata inflaţiei
este datorat fiecărei categorii de bunuri: 40 puncte procentuale alimentelor, 28 bunurilor
industriale şi 12,5 serviciilor.
Inflaţia este un fenomen deosebit de complex ale cărei efecte se regăsesc în textura
întregului organism economic şi social. Este acesta motivul pentru care intensitatea sa se
măsoară şi prin raportare la acei indicatori ai dinamicii macroeconomice strânşi legaţi de
procesul inflaţionist după cum urmează:
 Creşterea economică neinflaţionistă desemnează situaţia în care rata creşterii
economice este mai mare decât rata inflaţiei. Este o creştere obţinută în perioada
postbelică, până în deceniile şase şi şapte, în baza unor reţete de politică economică
keynesistă, când rata de creştere (4-6%) a fost superioară celei a inflaţiei (3%);
 Creşterea economică inflaţionistă, când sporul de creştere economică se obţine cu
preţul unei inflaţii considerabile. Rata inflaţiei o devansează pe cea a creşterii economice;
 Stagflaţia, caracterizează acea stare a economiei în care, concomitent, se produc
următoarele fenomene: inflaţie deschisă, somaj, "creştere economică zero";
 Slumpflaţia, desemnează acea stare negativă a economiei caracterizată prin
scăderea producţiei nationale, inflaţie galopantă şi şomaj masiv.

9.2. Forme ale inflaţiei

Din punctul de vedere al cauzelor care o determină, inflația poate îmbrăca mai multe
forme:
 inflaţia prin cerere şi ofertă
 inflaţia prin costuri
 inflaţia monetară
Originile inflaţiei prin cerere şi ofertă se găsesc în conţinutul «legii lui Say» şi a
legii cererii şi ofertei. Potrivit «legii lui Say» orice ofertă îşi crează propria cerere sau,
astfel spus, în absenţa tezaurizării, veniturile formate cu ocazia producţiei şi care
alcătuiesc cererea globală sunt egale cu oferta globală. Un surplus de venituri, deci o
cerere în exces, poate fi considerat inflaţionist numai în măsura în care aparatul de
producţie nu răspunde corespunzător; în condiţiile unei oferte rigide, deficitare, ajustarea
ofertei la cerere nu se mai face prin cantităţi, ci prin preţuri. Când această situaţie se
reproduce, şi nimic nu permite o creştere a ofertei globale, în proporţii suficiente, puseul
inflaţionist produs de un şoc al cererii se transformă într-o veritabilă inflaţie.
Din această perspectivă, toate motivele ce conduc fie la o cerere globală excedentară
fie la o ofertă deficitară se constituie în tot atâtea cauze ale inflaţiei.
Printre cauzele care pot conduce la un exces de cerere reţinem:
 Scăderea înclinaţiei spre economisire;
 Detezaurizarea, determinată şi întreţinută de o instabilitate economică şi politică;
 Intrarea de devize străine suplimentare (excedentul balanţei comerciale, intrarea de
capitaluri, repatrierea unor profituri şi dividende, etc.);
 Cheltuieli cu efecte productive întârziate;
 Sporirea cheltuielilor neproductive şi, în principal, a celor militare. Se are în vedere
aici şi împrejurarea că veniturilor obţinute în acest sector nu le vine la întâlnire o ofertă pe
măsură, bunurile militare nefăcând obiectul circuitului civil de mărfuri;
 «Posibilitatea de a trăi din dezeconomii», după expresia lui Keynes, prin
dezvoltarea excesivă a creditului de consum;
 O creştere excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi servicii;
 O creştere demografică susţinută.
Istoria faptelor economice arată că, de regulă, o cerere globală mobilă şi în creştere
s-a constituit într-un imbold pentru dezvoltarea economică. O demonstrează politicile
economice postbelice, de inspiraţie keynesistă, bazate tocmai pe stimularea cererii globale
efective (consum şi investiţii) şi care au condus la cei «treizeci de ani glorioşi». Dar, aşa
cum s-a arătat, numai excesul de cerere relativ la o producţie care nu oferă răspunsul
corespunzător şi obligă la ajustarea preponderent prin preţuri conduce la inflaţie.
Cât priveşte oferta deficitară, printre multiplele cauze care o pot explica
menţionăm4:
 Situaţia de deplină ocupare a forţei de muncă, de unde dificultatea pentru anumite
sectoare de a procura mâna de lucru necesară largirii producţiei;
 Modificări prea rapide ale cererii, coroborate cu o prelungire nepermisă a reţelelor
de distribuţie care-i îndepărtează pe producători de percepţia efectivă şi directă a cererii;
 Nivelul redus de atracţie al oportunităţilor de investiţii în condiţiile unui mediu
concurenţial dur şi al unei densităţi mari a capitalului;
 Deficienţe organizatorice;
 Slaba mobilitate a factorilor de producţie;
 Condiţii climaterice, politice, conjuncturale (interne şi externe) nefavorabile;
 Nerespectarea termenilor de punere în funcţiune a investiţiilor.
Necorelarea cerere-ofertă şi apariţia, în consecinţă, a inflaţiei poate fi sugerată prin
figura 13.1.

Unei creşteri a cererii globale de la C1 la C2 şi respectiv C3 i se răspunde, parţial prin

creşterea ofertei de la Q1 la Q2 şi respectiv la Q3 partial prin creşterea preţurilor de la P1
la P2 şi P3. Preţurile vor creşte cu atât mai mult cu cât curba ofertei este mai inelastică
(mai apropiată de verticală) şi deci producţia mai rigidă.
2. Cauzele nemijlocite conduc la aşa numita inflaţie prin costuri şi inflaţia
monetară.
a) Inflaţia prin costuri se explică prin mecanismul de circuit al producerii bunurilor;
prin faptul că mărfurile se produc din mărfuri5 şi deci, preţurile imputurilor se regăsesc în
cele ale outputurilor ş.a.m.d. Presiunea produsă de un cost de producţie mărit se traduce
într-un preţ inflaţionist numai dacă remunerarea factorilor de producţie creşte într-o
cadenţă superioară sporirii productivităţii lor.
Costurile mărite provin, în primul rând, de la o politică salarială nefondată pe criterii
economice; salarii mari, fără acoperire în planul producţiei, crează cel mai adesea tensiuni
inflaţioniste. Creşterea preţurilor la materii prime şi materiale are acelaşi efect. Atunci
când materiile prime se importă la preţuri ridicate care se repercutează asupra preţurilor
produselor finite indigene, vorbim de o inflaţie importată. Fenomenul se amplifică pe
fondul devalorizării monedei naţionale. Cu efecte similare se soldează o politică de
amortismente accelerate determinate de teama unei uzuri morale premature. Mai reţinem,
spre a completa tabloul factorilor cauzatori ai unor costuri ridicate, efectele pe care le
produc în această direcţie presiunea fiscală şi costul datoriei publice. Daca impozitele

4 Vezi Alain Barrère, op.cit., p.279.

5 Vezi Pierro Sraffa, Production de marchandises par des marchandises, Dunod, Paris, 1997.
directe subţiază veniturile şi reduc, în consecinţă, presiunea cererii inflaţioniste, nu acelaşi
lucru se poate spune despre impozitele indirecte; ele sunt părţi componente ale preţurilor
şi deci orice creştere a lor afectează în mod direct proporţional nivelul acestora.
Inflaţia prin costuri poate fi surprinsă prin figura alăturată. Se observă că unei creşteri
a costurilor firmele răspund, în parte, prin reducerea producţiei de la Q1 la Q3 prin Q2, în
parte prin creşterea preţurilor de la P1 la P3 prin P2. "Măsura în care firmele vor mări
preţurile şi vor reduce producţia depinde de înclinaţia pantei cererii agregate. Cu cât
cererea agregată este mai inelastică, cu atât producţia se va reduce mai puţin, povara
costurilor mai mari fiind transferată asupra consumatorilor prin preţuri mai mari"6.

Şi aici, ca şi în cazul inflaţiei prin cerere, deplasarea spre stânga a curbei ofertei şi
creşterea preţurilor trebuie să se constituie într-o tendinţă pentru ca respectiva creştere de
preţuri să capete atributul de inflaţionistă.
Faţă de inflaţia prin cerere apar însă şi deosebiri. Dacă inflaţia prin cerere conduce la
o creştere economică inflationistă, permisibilă unui înalt grad de ocupare a forţei de
muncă, inflatia prin costuri, dimpotrivă, antrenează scăderea producţiei şi a gradului de
ocupare. Cuvântul «stagflaţie» a fost inventat tocmai pentru a caracteriza această din urmă
stare a economiei specifică inflaţiei prin costuri: şomaj, inflaţie şi stagnarea creşterii
economice.
Mecanismul inflaţiei prin costuri explică şi ceea ce economiştii numesc spirala
inflaţionistă. Fenomenul se produce atunci când inflatia prin costuri se manifestă
concomitent cu inflaţia prin cerere. Pentru a evita creşterea somajului indus de o reducere
a producţiei (determinată de creşterea costurilor), pe calea politicii guvernamentale se
lansează un program de creştere a cererii globale. În această situaţie, oferta globală se va
deplasa mereu spre stânga, în timp ce cererea globală se va deplasa constant către dreapta
aşa cum rezultă din figura alăturată:

6 x x x Economia Politică, op. cit., 1995, p.415.

 Rezultatul acestor deplasări de sens contrar ale cererii şi ofertei va fi o diminuare a
şomajului, dar cu preţul unei inflaţii din ce în ce mai mari.
b) Inflaţia monetară îşi găseşte explicaţia clasică în ecuaţia teoriei cantitativiste a lui
Irving Fischer: MV = PT, în care M reprezintă masa monetară în circulaţie, V - viteza de
circulaţie a banilor, P - nivelul general al preţurilor iar T - volumul tranzacţiilor reale din
economie. În baza acestei formule s-a susţinut că pentru o viteză de circulaţie a banilor
dată şi în condiţiile în care orice surplus de bani se transformă automat în cerere de bunuri
şi servicii orice excedent al masei monetare peste valoarea producţiei conduce la inflaţie.
Desigur, este explicaţia cea mai simplistă a relaţiei bani - inflaţie, dar ea a fost şi a răms
încă punct de plecare pentru toţi cei care consideră că inflaţia este un fenomen prin
excelenţă monetar. Depăşind dihotomia economia reală - economia nominală (universul
banilor), monetariştii de astăzi, în frunte cu Milton Friedman rămân la convingerea că
"inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar" de care răspunzătoare este
politica statului7. După opinia acestui autor, pentru a înfrâna inflaţia, statul trebuie să
procedeze la o emisiune monetară moderată în aceeaşi cadenţă cu ritmul creşterii PIB,
singura de natură să stabilizeze anticipările inflaţioniste şi să conducă la echilibru stabil pe
toate pieţele8.
Analiza evoluţiei prezente a faptelor economice demonstrează că emisiunea monetară
suplimentară nu se face în mod direct şi automat răspunzatoare de creşterea preţurilor.
Suplimentul de bani nu se suprapune, în primul rând, cu un supliment corespunzător şi
instantaneu de cerere. O înclinaţie accentuată a populaţiei spre economisire poate
«amâna» cererea. Apoi, transformarea cererii potenţiale în cerere efectivă se face în timp,
printr-o succesiune de cheltuieli. Mai reţinem şi împrejurarea, cu aceeaşi semnificaţie, că
o parte din suplimentul de bani se poate folosi pentru importul unor bunuri, ceea ce va
conduce la reducerea tensiunii cererii asupra preţurilor interne. Vrem să spunem, cu alte
cuvinte, că suplimentul în bani din circulaţie nu este în totalitate răspunzător în creşterea
preţurilor, şi, în măsura în care este, doar în anumite condiţii.
În situaţia în care excedentul de monedă rămâne totuşi prin natura sa inflaţionist, de o
manieră directă sau indirectă, devine importantă cunoaşterea cauzelor acestuia, în afara
emisiunii propriu-zise de monedă.
Printre cauzele care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti în circulaţie
(numerar şi bani de cont) reţinem ca esenţiale9:
 Finanţarea necontrolată, prin deficit bugetar, a unor cheltuieli publice. În situaţia în
care veniturile statului sunt mai mici decât cheltuielile, diferenţa se acoperă prin
împrumutul la banca de emisiune. Răul inflaţionist provine din împrejurarea că statul nu
se împrumută spre a produce bunuri şi servicii suplimentare, ci spre a consuma, activând o
cerere fără corespondent în planul ofertei;
 Dezvoltarea exagerată a creditului bancar poate conduce la o supradimensionare a
volumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare celor produse de banii numerar.
Inflaţia prin credit se produce şi atunci când, un credit facil şi ieftin, permisibil printr-o
rată scăzută a dobânzii, se concretizează într-o investiţie nouă dar nepusă la timp în
funcţiune; masa monetară suplimentară conduce la sporirea imediată a cererii de consum,
în timp ce noua investiţie întârzie cu oferta «promisă»;
 Intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au fost ţinute în
rezervă de posesorii lor;
 Intrarea masivă de devize ca urmare a unui excedent al balanţei plăţilor curente;

7 Vezi Milton Friedman, Emil Classer, Pascal Salin, L'Occident en desarrai. Turbulences d'une économie prospère, Dunod,

Paris, 1978, p.44 şi următoarele.

8 Pentru explicaţii mai cuprinzătoare, a se vedea Pierre Bezbakh, Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Humanitas, Bucureşti, 1992,

p.39-49.
9 Vezi Costin Kiriţescu, Moneda, mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.190-191.
  Creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
 O politică salarială nefondată pe criterii economice, care umple canalele circulaţiei
cu bani fără acoperire.
Dacă transformarea excedentului monetar în supracerere efectivă cu efecte
inflaţioniste nu implică nici prezenţa directă şi nici responsabilitatea statului nu acelaşi
lucru se poate spune despre consitituirea ca atare a acestui excedent. Din această din
urmă perspectivă Milton Friedman este îndreptăţit să acuze doar statul de povara inflaţiei;
o analiză, chiar sumară, a cauzelor care conduc la excedentul monetar sugerează
implicarea sau, după caz, vinovăţia neimplicării politicii statale; oricum judecăm lucrurile,
statul rămâne vinovat de inflaţie.
3. Inflaţia poate fi şi rezultanta unor cauze de natură politică sau socială. Un război
sau o revoluţie, de pildă, se pot solda cu un puseu speculativ al preţurilor la anumite
materii prime sau cu cheltuieli publice deosebit de mari. În aceeaşi rubrică se încadrează
şi migraţia în masă a unor populaţii cu efecte dezechilibrante asupra cererii efective.
Absenţa unui consens social în ceea ce priveşte repartiţia venitului naţional sau a unui
simţ civic dezvoltat în momente de depresiune economică, de tranziţie sau reformă, pot
conduce, de asemenea, la inflaţie. Revendicomania salarială a celor ce lucrează în
unitătile publice, ca răspuns la o politică guvernamentală populistă, nu este decât un
exemplu în acest sens.
Analiza pe factori sau grupe de factori ce cauzează inflaţia se impune din raţiuni
pedagogice pentru mai buna înţelegere a fenomenului. În fapt, împrejurările ce conduc la
inflaţie sunt cu influenţă şi acţiune concomitentă. De acest lucru trebuie ţinut seama atunci
când se caută soluţii pentru eradicarea fenomenului.

9.3. Consecinţele inflaţiei

Prin consecinţele sale, inflaţia afectează toate componentele organismului

economic şi social, comportamentele elementare ale membrilor societăţii:
 Influenţează comportamentul consumatorului care accelerează procesul
cumpărării,încercând să scape cât mai repede de banii în curs de depreciere în schimbul
unor bunuri de folosinţă îndelungată sau care conservă valoarea(bijuterii, tablouri etc)
 În acelaşi timp afectează şi economisirea, atât ca nivel (datorită exagerării
consumului), cât şi ca structură(economisirea pe termen scurt, speculativă,se măreşte în
detrimentul celei pe termen lung);
 Sunt influenţate investiţiile, deoarece într-un mediu economic de instabilitate
investiţiile de mare amploare, în domenii productive, pentru modernizarea structurii
economiei naţionale, sunt descurajate în favoarea unor plasamente în activităti cu un ritm
rapid de recuperare, cum ar fi cele din sfera circulaţiei, a schimbului hipertrofiindu-se
astffel terţiarul;
 Cele prezentate mai sus înseamnă, de fapt, că inflaţia afectează însăşi structura
economiei naţionale, potenţialul său competitiv. cu consecinţe negative pe termen lung;
 La nivel microeconomic este influenţată gestiunea întreprinderii care,văzâdu-şi
erodate capitalurile, va accelera procesul de amortizare,mărind costurile, ceea ce
înseamnă noi presiuni asupra preţurilor. Pe de altă parte, conştiente de faptul că inflaţia
avantajează pe debitori, întreprinderile vor căuta să se îndatoreze, generând astfel alte
riscuri;
 Deoarece inflaţia avantajează debitorii (care îşi rambursează creditele în
monedă depreciată, cu o putere de cumpărare mult mai scăzută), cel mai adesea statul
este beneficiarul privilegiat al creşterii generalizate a preţurilor care “usurează” povara
datoriei publice. Aceasta însă nu ar trebui, nici pe departe, să constituie o cale de
rezolvare a rambursării împrumuturilor angajate de guvern deoarece, pe termen lung,
efectele negative ale inflaţiei asupra întregii activităţi economice vor anihila un astfel de
avantaj iluzoriu;
 Inflaţia influenţează şi folosirea forţei de muncă. Nu însă aşa cum rezulta din
teoria keynesistă sau din faimoasa “curbă a lui Phillips”,conform cărora o deplină ocupare
a braţelor de muncă presupunea sacrificiul stabilităţii preţurilor şi, invers, realizarea
stabilităţii preţurilor avea drept cost creşterea şomajului. Pe termen scurt este posibil ca o
“încălzire” artificială a economiei prin aruncarea în canalelel circulaţiei a unei cantităţi
suplimentare de monedă să stimuleze investiţiile şi să ducă la crearea de noi locuri de
muncă. Odată însă cu declanşarea inflaţiei, cu creşterea preţurilor, cresc revendicările de
sporire a salariilor, cărora întreprinderile le cedează, sufocându-se treptat şi abandonând
orice intenţie de noi investiţii. În final, pentru a supravieţui, ele vor fi obligate să
disponibilizeze o parte din forţa de muncă, astfel încât înflaţia va amplifica şomajul în loc
să-l reducă, aşa cum s-a întâmplat de altfel în economiile occidentale în deceniul 8 al
secolului trecut;
 Chiar din definiţia ei rezultă că inflaţia duce la deprecierea monedei
naţionale.Am crede că, de aceea, inflaţia ar putea fi un mijloc de creştere a
competitivităţii mărfurilor naţionale pe piaţa externă deoarece se ieftinesc exporturile.
Nimic mai neadevărat deoarece, aşa cum s-a văzut mai sus, producţia naţională scade,
apar goluri în aprovizionarea pieţei interne,ceea ce generează mai curând o creştere a
importurilor, o amplificare a deficitului comercial şi intrarea în cercul vicios al
împrumuturilor externe care duc la degradarea accentuată a balanţei de plăţi , situaţie din
care nu se mai poate ieşi decât prin adoptarea unor măsuri de austeritate severe.
 În fine, fără a epuiza lista efectelor, să amintim şi consecinţele inflaţiei pe plan
social. Nemulţumirea populaţiei în faţa degradării puterii de cumpărare a veniturilor sale
determină numeroase revendicări, în special de natură salarială. Doar anumite categorii
socio-profesionale şi în special cele organizate în sindicate puternice sau care constituie
grupuri de presiune în raport cu guvernul vor avea câştig de cauză, în timp ce restul vor
rămâne nemulţumite, continuând protestele pe fondul amplificării diferenţierii
sociale.Toate aceste efecte pe plan social influenţează, desigur, credibilitatea instituţiilor
statului, a guvernului, cu consecinţe dintre cele mai negative şi asupra vieţii politice.

9.4. Măsuri de politică economică antiinflaţioniste

Având în vedere efectele preponderent negative ale inflaţiei, guvernele sunt

preocupate de adoptarea unor măsuri pentru menţinerea între nişte limite acceptabile a
stabilităţii preţurilor. Pentru a fi eficace, acestea trebuie să vizeze cauzele care pot
determina .
1. Măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă, care,în esenţă, vizează fie reducerea
excesului de cerere,fie impulsionarea ofertei.
Susţinerea ofertei se poate realiza înlăturând toate cauzele care conduc la scăderea
producţiei; găsind, atfel spus, toate mijloacele spre a înlătura inapetitul pentru muncă,
deficienţele organizatorice, sau spre a crea noi capacităţi de producţie şi folosirea la
parametrii nominali a celor existente. Punerea la timp în funcţiune a obiectivelor de
investiţie, asigurarea unor reforme economice coerente, încadrarea eficientă în structurile
comerţului internaţional etc., răspund aceluiaşi obiectiv.
O soluţie temporară poate fi aici, şi importul.
Excesul, dezechilibrant, de cerere poate fi temperat prin:
 «amânarea» cererii pe calea reducerii vânzărilor în rate;
 «îngheţarea» salariilor;
 încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi asigurarea unui climat de
stabilitate economică şi politică;
 creşterea impozitelor şi taxelor directe care «subţiază» veniturile;
  reducerea cheltuielilor publice;
 ofertarea unor bunuri de folosinţă îndelungată sau de lux care absorb veniturile
populaţiei;
 reducerea creditelor acordate firmelor;
 creşterea ratei dobânzii.
Semnificaţia acestor măsuri trebuie stabilită şi înţeleasă în contextul cererii efective
globale, atât publice cât şi private.
2. Măsurile contra inflaţiei prin costuri vizează acele căi care pot contribui la
reducerea dimensiunii costurilor ca parte componentă de substanţă a preţurilor. Reţinem
ca semnificative:
 găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe;
 o politica de salarizare fondată numai pe criterii economice;
 distribuţia raţională a venitului naţional pe categorii şi grupuri socio-profesionale;
 o politică de plusprodus rezonabilă care să încadreze câştigurile agenţilor economici
ca şi veniturile statului în limite acceptabile şi profitabile pentru ei, dar suportabile şi de
către societate;
 blocarea preţurilor.
3. Măsuri de factură monetară şi financiară
Tratamentul monetar a făcut şi face parte din arsenalul de luptă împotriva inflaţiei.
Dintre măsurile care fac, de obicei, obiectul politicilor guvernamentale antiinflaţioniste
reţinem:
a) Deflaţia, prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii preţurilor,
precum şi majorarea puterii de cumpărare a monedei prin diminuarea cantităţii de monedă
în circulaţie.
Formele pe care le îmbracă deflaţia sunt:
a1) Monetară, care constă în restrângerea masei monetare în circulaţie, proces care se
desfăşoară prin anularea mijloacelor de plată sau convertirea acestora într-un anumit
raport, de exemplu: 20 la 1 (reformă monetară - n.n.);
a2) Financiară, care constă în achitarea datoriei statului la banca centrală sau
adoptarea de politici prin excedente bugetare, obţinute prin micşorarea cheltuielilor
publice si, respectiv, majorarea impozitelor;
a3) De credit, care constă în ridicarea nivelului dobânzilor sau în diminuarea
acordării creditelor bancare"12.
Deşi socotită o măsură radicală, deflaţia este însoţită adesea şi de o reducere a
activităţii economice. Lipsa de lichidităţi, care frânează circulaţia mărfurilor, creată în
mod brusc, neconfirmarea anticipaţiilor inflaţioniste cu privire la evoluţia preţurilor ale
agenţilor economici care şi-au construit planurile de ofertă din această perspectivă, nu
sunt decât două aspecte ce conduc la efecte contradictorii ale deflaţiei.
b) Revalorizarea este măsura prin care statul urmăreşte reîntoarcerea monedei
naţionale la cursul iniţial avut, mai mare. Se constituie într-o măsură antiinflaţionistă în
măsura în care restabileşte încrederea în monedă. Are şi efecte negative prin aceea că
scumpeşte exporturile şi, de aici, reducerea posibilităţii procurării de valută cu consecinţe
negative asupra importurilor.
c) Devalorizarea înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei naţionale,
mai mare, la cel al pieţii, mai mic. Are ca element pozitiv faptul că ieftineşte exportul. De
asemenea, conduce la o reaşezare a preţurilor pe baza unor criterii care rezultă din
adevăratele raporturi valorice indicate de realitatea practică. Devalorizarea poate însă
semăna şi neîncredere în monedă, atunci când nu este corelată cu măsuri de creştere a

12 Eugeniu Vasilescu, op.cit., p. 138.

producţiei, asigurarea echilibrului bugetar, control riguros al emisiunilor monetare şi al
acoperirii lor temeinice.
d) Manevrarea taxei scontului sau, direct, a ratei dobânzii. Ca formă de existenţă a
dobânzii, scontul poate fi folosit ca instrument în lupta împotriva inflaţiei. Se pleacă de la
premisa că prin credit se alimentează în mare măsură canalele circulaţiei monetare.
«Ştrangularea» acestei căi de acces nu e posibilă decât prin scumpirea împrumutului. Cum
preţul împrumutului, în ultimă instanţă, nu este altul decât rata scontului sau cea a
dobânzii, normal că se va proceda la ridicarea nivelului acestora.
e) Reducerea impozitelor şi taxelor indirecte. Partizanii doctrinei ofertei , în frunte
cu economistul american Arthur Laffer, au demonstrat că prin decorsetarea firmei de
povara unei fiscalităţi ridicate statul are şansa să încaseze mai mult din această sursă; se
are în vedere o rată mică a impunerii aplicabilă unei mase impozabile tot mai mari,
urmare şi ea a unei cifre de afaceri în creştere.
f) Indexarea preţurilor, stabilirea unui raport de interdependenţă cu cel al veniturilor
si al puterii de cumpărare. Se mizează aici, în deosebi, pe efectul de stabilitate pe care o
astfel de măsură îl poate produce asupra climatului economic şi social.
g) Reducerea deficitelor bugetare
Aria măsurilor antiinflaţie nu este epuizată prin prezentarea celor de mai sus. În funcţie de
loc şi timp, de natura inflaţiei şi mai ales de amplitudinea fenomenului, fiecare stat îşi
construieşte strategia care i se potriveşte cel mai bine. Chiar dacă unele măsuri fac corp
comun în aproape toate politicile guvernamentale, este important de reţinut că politica
antiinflaţie ca şi cea antişomaj, cu care de obicei este corelată, capătă nuanţe specifice, în
funcţie de perimetrul căreia i se circumscrie. La fel face şi România. Confruntată cu o
inflaţie dură ea îşi caută soluţiile care să răspundă cel mai bine specificului ei economic.