Cetăţenie, naţiune şi etnicitate.

O perspectivă comparată

2014

1
 Ed.

Cluj-Napoca
Email: Ed.avalon@gmail.com
Director: Amalia LUMEI

Coperta: Alexandru PECICAN

Lector: pecolino
Logo-ul editurii: Andrada DAMIANOVSKAIA
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale

© Ed. Avalon pentru prezenta ediție, 2014

ISBN: 978-606-92563-3-6

2
 Liviu Neagoe

Cetăţenie, naţiune şi etnicitate.

O perspectivă comparată

2014, Cluj-Napoca

3
Liviu NEAGOE este doctor în istorie specializat în istorie
modernă. A fost redactor la revista Cuvîntul și secretar
editorial al periodicului Istorie, cultură, societate al Institutului
de Istorie „George Barițiu”. Eseuri și studii în Cuvântul,
Anuarul Institutului de Istorie G. Barițiu și în volume colective.
A coordonat volumul Elite, națiune și societate în România
modernă (2012).

4
 Cuprins
Cuvânt înainte ………………………………………………………………....7

Capitolul I: Cetăţenie şi naţiune. Dimensiunea etnică a

cetăţeniei în România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
……………………………………………………………………………………….19
I. 1. Prolegomene la istoria intelectuală a unui concept:
cetăţenia …………………………………………………….21
I. 2. Fundamentele filosofice ale naţionalismului în
context românesc ………………………………………..44
I. 3. „Bunul român” ca purtător al virtuţilor cetăţeniei
……………………………………………………………………..64
I. 4. Premisele constituţionale ale ideii de cetăţenie în
prima jumătate a secolului al XIX-lea ………….79
I. 5. Originile Constituţiei româneşti şi ideea de
cetăţenie în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
……………………………………………………………………..98
I. 6. Modernizare politică şi tradiţie juridică în definirea
cetăţeniei ……………………………………………………122

5
Capitolul II: Cetăţenie şi etnicitate. Dimensiunea naţională a
cetăţeniei în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea ………………………………………………………………………………….153
II. 1. Istoria intelectuală a cetăţeniei în Transilvania în
perioada predualistă ………………………………….155
II. 2. Cetăţenie şi naţiune în perioada predualistă ……172
II. 3. Dimensiuni ale cetăţeniei în Transilvania în
perioada dualistă ……………………………………….186
II. 4. Pasivismul ca dimensiune civică a cetăţeniei ……197
II. 5. Activismul ca dimensiune politică a cetăţeniei ...212
II. 6. O glisare de sens: cetăţenie, etnicitate, specific
naţional ……………………………………………………….227

Bibliografie ……………………………………………………………………242
Indice de nume …………………………………………………………….263
Abstract ……………………………………………………………………….271

6
 Cuvânt înainte
Cercetările istorice dedicate istoriei moderne şi
recente a României privesc, de regulă, trecutul istoric fie din
perspectiva consacrată, care privilegiază accesul la documente
pentru înţelegerea realităţii istorice, fie din perspectiva unei
abordări dezinhibate metodologic, care oferă o alternativă
privind istoria unor idei, concepte, evenimente, personalităţi
sau colectivităţi. Semantica unor concepte, oglindite în
perspectiva lor istorică, socială şi culturală, datorează mult
studiilor de istorie intelectuală1. Dintr-o perspectivă similară
cu istoria ideilor, aşa cum a fost conceptualizată de Arthur O.

1
Dintre care pot fi enumerate aici, dintr-o mai largă selecţie, studiile
editate de James Tully, Meaning and Context: Quentin Skinner and his
critics, Cambridge, Polity Press, 1988, de Iain Hamsher -Monk, Karen
Tilmans, Frank van Vree, History of concepts: comparative
perspectives, Amsterdam University Press, 1998, sau mai recenta
lucrare a lui Reinhart Koselleck, The practice of conceptual history:
timing history, spacing concepts, Stanford: California, Stanford
University Press, 2002.

7
Lovejoy1, ceea ce este echivalent cu o istorie a ideilor-unităţi –
care, metodologic, presupune realizarea unui anumit decupaj
intelectual – istoria intelectuală la care fac referire aici îşi
însuşeşte imperativul intelectual şi moral trasat de Quentin
Skinner conform căruia cercetarea istoriei gândirii şi a
conceptelor care au guvernat diferitele epoci istorice trebuie
să conducă în mod necesar nu doar la aflarea unui adevăr
istoric ci şi – poate mai ales – la aflarea unui adevăr despre noi
înşine2.
Istoriografia românească, aflată mult timp într-un
decalaj metodologic în raport cu cercetările teoretice
occidentale, a înregistrat în ultimii ani un reviriment în ceea ce
priveşte studiile de istorie intelectuală şi conceptuală 3. Este de
aşteptat ca asemenea iniţiative să nu rămână singulare şi ca
cercetători, cu arii de expertiză în diferite domenii, să-şi
direcţioneze eforturile pentru derularea unor proiecte
academice comune. Revendicate mai ales de către ştiinţele
sociale, dintr-o irepresibilă nevoie de a recupera handicapul
conceptual produs prin rarefierea teoretică a comunismului,

1
Arthur O. Lovejoy, The great chain of being: a study of the history of
an idea, Cambrigde Mass.: Harvard University Press, 1964, Bucureşti,
Ed. Humanitas, 1997, pentru traducerea românească, p. 3.
2
Quentin Skinner, Meaning and understanding in the history of ideas,
în James Tully (edit.), op. cit., Cambridge, Polity Press, 1988, p. 67.
3
Dintr-o listă, care nu este foarte lungă, pot fi citate aici câteva lucrări
reprezentative pentru direcţia pe care mi -o asum teoretic: Constantin
Iordachi, „The Unyielding Boundaries of Citizenship: The Emancipation
of ‘Non-Citizens’ in Romania, 1866-1918”, European Review of History
– Revue Européene d’Histoire, Vol. 8, No. 2, 2001, Sorin Mitu (edit.),
Re-searching the Nation: the Romanian File, Cluj, International Book
Access, 2008 sau Victor Neumann, Armin Heinen (edit.), Istoria
României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor
social-politice, Iaşi, Ed. Polirom, 2010.

8
concepte precum cetăţenie, constituţionalism, democraţie,
elite, naţiune sau proprietate sunt din ce în ce mai mult
analizate şi cercetate din perspectivă istorică.
Discursul contemporan despre cetăţenie a condus la o
inflaţie de termeni: de la cetăţenie naţională la cetăţenie
socială şi de la cetăţenie multiculturală la cetăţenie
postnaţională. Având în vedere această largă paletă
terminologică studiul ideii de cetăţenie nu-i epuizează
sensurile şi referinţele conceptuale. Suprasolicitarea
conceptuală a ideii de cetăţenie conduce la ambiguitatea sa
semantică. În consecinţă, nu se poate vorbi de o teorie unitară
care să întrunească deplin consensul cercetătorilor cu privire
la ideea de cetăţenie.
Mai mult, nu există studii istorice despre ideea de
cetăţenie în limba română 1, cercetările pe marginea unor
teme înrudite precum naţiunea, specificul naţional sau statul
naţional fiind cel mai adesea prizonierele unei paradigme
etnocentrice dominante încă în istoriografia română. Lucrarea
de faţă răspunde astfel unei necesităţi epistemiologice
resimţite în câmpul cercetării istorice. Ea este elaborată dintr-
o perspectivă comparată focalizată pe înţelegerea, evoluţia şi
practica ideii de cetăţenie în România Mică şi în Transilvania în
perioada cuprinsă între adoptarea primei Constituţii moderne,

1
Dar pot fi citate cu folos cărţile unor cercetători români scrise în
limbile engleză, respectiv germană şi dedicate subiectului: Constantin
Iordachi, Citizenship, nation– and state-building: the integration of
Northern Dobrogea into Romania, 1878-1913, Pittsburg, University of
Pittsburg, 2002, Dietmar Müller, Staatsbürger auf Widerruf: Juden und
Muslime als Alteritätspartner im rumänischen und serbischen
Nationcode: etnonationale Staatsbürgerschaftskonzepte, 1878 -1941,
Wiesbaden, Harrasowitz, 2005, ultima la origine o foarte substanţială
teză de doctorat.

9
respectiv instaurarea dualismului austro-ungar, şi constituirea
României Mari.
În această arie tematică lucrarea urmăreşte
preliminariile, originea şi evoluţia ideii de cetăţenie – în raport
cu care s-a construit şi s-a desăvârşit, până la mitologizare,
filosofia identităţii naţionale – în contextul modernizării
limbajelor juridice şi social-politice din România celei de-a
doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Preluând şi dezvoltând
distincţia operată de Constantin Iordachi 1: excludere
administrativă – includere simbolică, am urmărit manifestarea
ideii de cetăţenie în raport cu naţiunea pentru Vechiul Regat şi
în raport cu etnicitatea pentru Transilvania pe câteva
dimensiuni majore. Am stabilit contextualizarea conceptuală a
ideii de cetăţenie, cu un scurt excurs istoric pentru a delimita
cadrul modernizării româneşti, cu referinţe în context
regional, şi a argumenta excluderea administrativă şi
includerea simbolică care definesc genul proxim şi diferenţele
specifice ale ideii de cetăţenie precum şi raporturile instituite
între cetăţeni şi stat în România şi în Transilvania.
Pentru perioada la care fac referire cetăţenia a
însemnat o normă şi o valoare, cu beneficii cuantificabile nu
numai în apartenenţa la un stat care îşi desăvârşise unitatea şi
se bucura de recunoaşterea internaţională a independenţei,
dar mai ales în oportunitatea de a accede la o anumită poziţie
profesională şi socială, de a căpăta prestigiu şi de a diferenţia
de cei care nu deţineau statutul de cetăţean. Întrucât

1
Constantin Iordachi , „The California of the Romanians”: The
integration of Northern Dobrogea into Romania, 1878 -1913, în Balász
Trencsényi, Dragoş Petrescu, Cristina Petrescu, Constantin Iordachi,
Zoltán Kántor (edit.), Nation-Building and Contested Identities.
Romanian and Hungarian Case Studies, Regio Books, Ed. Polirom,
Budapesta, Iaşi, 2005, p. 129.

10
constituirea statului şi construcţia naţiunii au fost procese care
s-au derulat simultan, dimensiunea delimitării în raport cu
exteriorul – atât prin prisma delimitării teritoriale cât şi a
stabilirii criteriilor de apartenenţă la naţiune – a avut o
importanţă majoră1.
Dacă pentru elitele politice şi intelectuale din Moldova
şi din Ţara Românească, criteriul excluderii administrative a
fost prioritar în stabilirea apartenenţei la naţiune şi instituirea
condiţiilor de acordare a cetăţeniei, din considerente care au
ţinut de prezervarea specificului naţional, pentru elitele
confesionale, intelectuale şi politice ale românilor din
Transilvania prioritar a fost criteriul includerii în structurile
imperiale şi a recunoaşterii naţiunii române în raporturi de
egalitate cu celelalte naţiuni ale provinciei.
Procesul de coagulare a conştiinţei naţionale şi de
construire a naţiunii, produs sub auspicii romantice, reclama
apelul la „bunul român” considerat catalizatorul tuturor
virtuţilor specificului naţional şi corolarul dimensiunii morale a
cetăţeniei. Pe de altă parte, tradiţia juridică a statului român
modern a favorizat în acordarea cetăţeniei principiul jus
sanguinis, al comunităţii de descendenţi, în detrimentul
principiului jus solis, al apartenenţei teritoriale. În
conformitate cu acest principiu, regăsit în documentele
juridice din prima jumătate a secolului al XIX-lea, legiferat prin
Codul Civil din 1865 şi prin Constituţia din 1866, populaţia
necreştină era exclusă de la acordarea cetăţeniei iar etnicilor
români le era recunoscută calitatea de român indiferent dacă
aceştia locuiau sau nu pe teritoriul ţării. Concepţia
1
Dietmar Müller, Cetăţenie şi naţiune 1878-1882. Evreii ca alteritate
în dezbaterea cu privire la articolul 7 din Constituţie, în Venera Achim,
Viorel Achim (coord.), Minorităţile etnice în România în secolul al XIX-
lea, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2010, p. 203.

11
etnoculturală asupra omogenităţii naţiunii defineşte
mainstream-ul cultural şi politic care a modelat crearea şi
consolidarea statului român modern.
De cealaltă parte a Carpaţilor, ideea de cetăţenie a
însoţit traseul elitelor româneşti din Transilvania de la
pasivism la activism şi de la petiţionarism la memorandism
prin încadrarea demersurilor civice şi politice în limitele
legislaţiei imperiale. Dezbaterea intelectuală referitoare la
dimensiunile ideii de cetăţenie în Transilvania este influenţată
de caracterul multietnic şi multiconfesional al provinciei, de
relaţiile dintre elitele româneşti şi elitele maghiare dominante,
de caracterul particular al revendicărilor românilor, de
procesul de laicizare a luptei politice pentru recunoaşterea
drepturilor naţionale, de tradiţia istorică a petiţionarismului
românesc, de raporturile dintre cetăţenie şi etnicitate sau de
proiectele autonomiste şi de federalizare versus proiectele
unioniste, de realizare a unui stat naţional unitar. Laicizarea
mişcării naţionale a românilor din Transilvania, atenţia
acordată implicării civice şi politice, reacţia specifică faţă de
politica autorităţilor maghiare din perioada dualismului
definesc pentru această provincie caracteristicile cetăţeniei.
Gândit ca formă comprimată a tezei de doctorat,
volumul este organizat în două capitole simetrice şi
convergente. Primul capitol explorează dimensiunea etnică a
ideii de cetăţenie în raport cu naţiunea în România pe
parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Ceea
ce apare ca firesc este deschiderea metodologică a capitolului
către investigarea originii intelectuale a ideii de cetăţenie.
În această ordine, Prolegomene la istoria intelectuală
a unui concept reprezintă o sinteză istorică a evoluţiei ideii de
cetăţenie de la originile sale antice până în perioada
contemporană, cu un studiu de caz asupra unei teme

12
dezbătute în mediile intelectuale din ultimul timp: identitatea
transilvană în context românesc.
Fundamentele filosofice ale naţionalismului în context
românesc se prezintă ca o analiză critică a presupoziţiilor care
au alcătuit filosofia identitară românească. Eforturile
intelectualilor de a crea o filosofie românească folosind
exclusiv resursele indigene ale limbii traduc nu doar nevoia
ieşirii din minoratul unei culturi tradiţionale dar mai ales pe
cea a găsirii unei soluţii la dilemele identitare tot mai
accentuate odată cu intrarea noastră în modernitate.
„Bunul român” ca purtător al virtuţilor cetăţeniei
investighează dimensiunea morală a ideii de cetăţenie, în
relaţie cu ideea de patrie şi de fundamentarea culturală a ideii
de naţiune, în deceniile care au premers unirea Principatelor
Române şi adoptarea primei Constituţii moderne. Este o
perioadă de efervescenţă intelectuală şi de reaşezare
lingvistică în care termeni precum „cetăţean”, „patrie” şi
„român” capătă drept de cetate.
Premisele constituţionale ale ideii de cetăţenie în
prima jumătate a secolului al XIX-lea analizează, din
perspectiva cetăţeniei, primele proiecte constituţionale care
au marcat intrarea noastră în modernitate şi particularităţile
lor în contextul istorico-politic al perioadei. Mai puţin
cercetată de către istorici, perioada prepaşoptistă reprezintă
creuzetul în care au apărut şi s-au format ideile care au definit
modernitatea politică românească.
Originile Constituţiei româneşti şi ideea de cetăţenie în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea interpretează sursele
intelectuale ale Constituţiei din 1866 cu referire la prevederile
privitoare la cetăţenie. Dimensiunea morală a ideii de
cetăţenie prezentă în deceniile prepaşoptiste este urmată,
odată cu dezbaterile pe marginea redactării articolelor

13
constituţionale, de dimensiunea etnică a ideii de cetăţenie
care va face trecerea, prin reglementările legislative
ulterioare, către dimensiunea juridică a ideii de cetăţenie.
Modernizare politică şi tradiţie juridică în definirea
cetăţeniei redimensionează analiza asupra ideii de cetăţenie
din perspectiva modernizării politice. Inconsistenţa unei clase
de mijloc la jumătatea secolului al XIX-lea a făcut ca
intelectualii să ocupe spaţiul social în care ar fi trebuit să se
găsească burghezia iar principala lor preocupare să fie
practicarea politicii şi activitatea culturală. Astfel încât,
principalele curente de gândire politică: liberalismul şi
conservatorismul, au interogat în egală măsură direcţia şi
ritmul modernizării influenţând hermeneuticile identitare din
primele decenii ale secolului al XX-lea.
Cel de-al doilea capitol este dedicat în întregime
dimensiunii naţionale a ideii de cetăţenie în raport cu
etnicitatea în Transilvania pe durata celei de-a doua jumătăţi a
secolului al XIX-lea. Acest parcurs este urmărit prin prisma
grilei pasivism – activism şi a momentelor care au prefigurat
maturizarea mişcării politice româneşti din Transilvania.
Istoria intelectuală a cetăţeniei în Transilvania în
perioada predualistă parcurge prevederile elitelor româneşti
incluse în programele paşoptiste şi sursele intelectuale ale
proiectelor autonomiste şi federaliste din primele două
decenii postpaşoptiste.
Cetăţenie şi naţiune în perioada predualistă este un
excurs asupra Dietei de la Sibiu, un moment politic care a
dovedit valenţele democratice ale elitelor româneşti din
Transilvania în scurtul interludiu liberal dintre finalul
revoluţiilor paşoptiste şi instaurarea dualismului austro-ungar.
Dimensiuni ale cetăţeniei în Transilvania în perioada
dualistă prezintă modul în care s-au poziţionat elitele

14
româneşti din Transilvania faţă de politica de maghiarizare din
perioada dualistă. Întrucât maghiarizarea s-a produs pe toate
palierele sociale şi cu toate mijloacele administrative ale
statului elitele româneşti au oscilat între continuarea liniei
pasiviste şi adoptarea unei atitudini activiste în raport cu
autorităţile imperiale.
Drumul de la petiţionarism la memorandism,
europenizarea cauzei româneşti şi resorturile intelectuale ale
pasivismului sunt analizate în subcapitolul care priveşte
Pasivismul ca dimensiune civică a cetăţeniei. Disputele dintre
adepţii centralismului, ai unionismului şi ai autonomismului
completează tabloul intelectual al ultimei treimi a secolului al
XIX-lea.
Parcursul de la autonomism la unionism în primele
două decenii ale secolului al XX-lea este analizat în
subcapitolul referitor la Activismul ca dimensiune politică a
cetăţeniei. Este momentul în care o nouă generaţie politică
intră în scenă, ai cărei reprezentanţi vor activa inclusiv în viaţa
politică a României Mari.
O glisare de sens: cetăţenie, etnicitate, specific
naţional analizează dezbaterile pe marginea redactării
Constituţiei din 1923 şi particularităţile cetăţeniei unificate
legislativ prin Legea Naţionalităţii din 1924.
Prevederile anterioare Legii Naţionalităţii referitoare
la acordarea cetăţeniei erau înscrise în texte cu valoare de
constituţie în care prevala criteriul etnic, ceea ce a creat o
presiune politică atât internă cât şi externă privind racordarea
legislaţiei româneşti la prevederile europene în domeniu.
Reglementarea juridică a instituţiei cetăţeniei a însemnat un
progres semnificativ în raport cu practica naturalizărilor
individuale care a caracterizat politica internă a Vechiului
Regat. A fost nevoie de realitatea politică a României Mari

15
pentru ca o idee, cetăţenia, să devină dintr-un subiect de
dispută politică o normă juridică.
Parcursul intelectual al cetăţeniei este urmărit
comparativ de la primele proiecte constituţionale din
Principatele Române şi articolele constituţionale din România
unită la prevederile elitelor româneşti din Transilvania pentru
recunoaşterea drepturilor naţiunii române. Este circumscris
astfel traseul şi evoluţia intelectuală a unei idei care a marcat
europenizarea societăţii româneşti şi racordarea ei la
modernitate: ideea de cetăţenie.
Drumul de la proiectul tezei de doctorat la acest
volum nu ar fi fost posibil fără suportul câtorva persoane şi
instituţii faţă de care doresc să îmi exprim recunoştinţa. În
primul rând, mulţumesc profesorului Lucian Nastasă-Kovács,
cercetător științific I la Institutul de Istorie „George Barițiu” din
Cluj-Napoca al Academiei Române, coordonatorul tezei de
doctorat, pentru generozitatea intelectuală şi spaţiul de
libertate pe care mi le-a acordat pe întreg parcursul cercetării
doctorale. Mulţumesc profesorului Cornel Sigmirean de la
Universitatea „Petru Maior” din Tg-Mureş, membru al
comisiei de doctorat, pentru recomandarea de a-mi publica
teza de doctorat în această formă.
Mulţumesc colegilor de la Institutul de Istorie „George
Barițiu” pentru sugestiile oferite în cursul cuprinzătoarelor
noastre discuţii şi personalului Bibliotecilor Centrale
Universitare „Carol I” din Bucureşti, „Lucian Blaga” din Cluj-
Napoca şi„ Mihai Eminescu” din Iaşi pentru bunăvoinţa cu
care au răspuns numeroaselor mele solicitări. Cercetarea mea
a beneficiat de asemenea de accesul la dotata bibliotecă a
Universităţii Central Europene din Budapesta.
În mod deosebit mulţumesc profesorului Ovidiu
Pecican de la Facultatea de Studii Europene a Universităţii

16
„Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi editurii Avalon pentru faptul
de a fi remarcat potenţialul editorial al unei lucrări de doctorat
dedicate iniţial unui public foarte restrâns.

IORDACHI, Constantin
2005 „The California of the Romanians”: The integration of
Northern Dobrogea into Romania, 1878-1913, în
TRENCSÉNYI, Balász – PETRESCU, Dragoş - PETRESCU,
Cristina – IORDACHI, Constantin – KÁNTOR, Zoltán
(edit.), Nation-Building and Contested Identities.
Romanian and Hungarian Case Studies, Regio Books,
Ed. Polirom, Budapesta, Iaşi.
KOSELLECK, Reinhart
2009 Conceptele şi istoriile lor. Semantica şi pragmatica
limbajului social-politic, traducere de Gabriel H.
Decuble şi Mari Oruz, Grupul editorial Art, Bucureşti.
MÜLLER, Dietmar
2010 Cetăţenie şi naţiune 1878-1882. Evreii ca alteritate în
dezbaterea cu privire la articolul 7 din Constituţie, în
ACHIM, Venera – ACHIM, Viorel (coord.), Minorităţile
etnice în România în secolul al XIX-lea, Ed. Academiei
Române, Bucureşti.
TULLY, James (edit.)
1988 Meaning and Context: Quentin Skinner and his critics,
Cambridge, Polity Press.

17
18
 Capitolul I
Dimensiunea etnică a cetăţeniei în
România în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea

19
20
I. 1. Prolegomene la istoria intelectuală a unui concept:
cetăţenia

În sens larg, cetăţenia desemnează un ansamblu de

drepturi ataşate unei persoane, raportul instituţionalizat
stabilit între indivizi şi stat, sentimentul de apartenenţă la un
anumit teritoriu, calitatea de membru într-o comunitate, o
idee filosofică sau un ideal moral 1. Pornind de la clasica
taxonomie propusă acum o jumătate de secol de T. H.
Marshall, cetăţenia presupune trei componente: civilă, politică
şi socială, cărora le corespund trei perioade istorice distincte.
Componenta civilă a cetăţeniei a apărut, odată cu dezvoltarea
burgheziei, cu creşterea urbanizării şi avântul industrializării, în
secolul al XVIII-lea. Ea se fundamentează pe generoasele
principii iluministe şi presupune promovarea unui set de
drepturi individuale: libertatea, egalitatea în faţa legii,
asocierea liberă, proprietatea. Componenta politică a
cetăţeniei, manifestată prin accesul la polii de decizie politică,
sufragiul universal, dreptul de a alege şi de a fi ales, reflectă
cererile clasei muncitoare pentru cetăţenie şi corespunde
secolului al XIX-lea. Este perioada expansiunii statului naţional
şi a revoluţiilor purtate în numele naţiunii, a romantismului
căutării unei lumi mai bune şi a egalităţii sociale. Componenta
socială a cetăţeniei, care presupune accesul lărgit la
bunăstare, securitate personală, educaţie şi servicii sociale,
defineşte cetăţenia în secolul al XX-lea. Aceasta este perioada

1
Constantin Iordachi , „Cetăţenie şi identitate naţională în România: o
trecere istorică în revistă”, Altera, Anul X, 2004, p. 35.

21
disoluţiei statului naţional, a globalizării, a des -centralizării
conceptuale şi a de-semantizării cetăţeniei 1.
Concepte precum cetăţenie postnaţională sau
multiculturalism lărgesc aria semantică a unui termen încărcat
de istorie, dar care a revenit de curând în actualitatea
cercetărilor de specialitate. Cetăţenia nu se mai raportează la
teritorialitate, astfel încât limitele cetăţeniei nu mai corespund
graniţelor statului-naţiune, după cum cetăţenia nu se mai
raportează nici la categorii precum etnicitatea sau naţiunea. Şi
este evident că în democraţiile contemporane, unde se
confruntă identităţi naţionale, regionale, etnice sau religioase
dintre cele mai diverse, calitatea cetăţeniei asigură
funcţionarea şi stabilitatea acestor democraţii într-o măsură
mai mare chiar decât sistemul de checks and balances 2.
Delimitarea originilor şi specificarea elementelor la
care se raportează cetăţenia se poate realiza prin parcugerea
traseului istoric pe care acest concept le-a înregistrat de-a
lungul timpului. Relaţia dintre individ, un grup social sau etnic
şi comunităţile organizate sub formă de stat stabileşte cadrul
de manifestare şi definire a cetăţeniei. Conceptul de cetăţenie
este contemporan cu primele comunităţi umane organizate şi
se fundamentează pe criteriul apartenenţei sau non-
apartenenţei la acea comunitate 3.
Odată cu dezvoltarea comunităţilor umane în forme
statale un alt criteriu al cetăţeniei se impune: participarea.
Apartenenţa şi participarea conferă cetăţeniei trăsăturile care

1
T. H. Marshall, Class, citizenship and class development, Doubleday
& Co, New York, 1965, pp. 75-78.
2
Will Kymlicka, Politics in the vernacular: nationalism,
multiculturalism and citizenship, Oxford University Press, 2001, p. 94.
3
J. M. Barbalet, Cetăţenia, traducere de Viorel Vizureanu, Ed. Du
Style, Bucureşti. 1998, p. 22.

22
o definesc şi o particularizează şi care delimitează raportul
care se instituie între cetăţean şi stat. Ca individ, parte a unui
anumit grup etnic sau naţional, o persoană aparţine statului;
ca cetăţean, participant la viaţa publică, persoana este parte a
acelui stat. Relaţia dintre cetăţean şi stat, bazată pe concepţia
filosofică ce consideră omul ca o fiinţă înzestrată cu virtuţi
sociale, a fost analizată de Aristotel în Cartea a III-a a Politicii.
Pentru Aristotel raportul dintre individ şi stat este
analog celui dintre parte şi întreg, individul neputând exista în
afara statului. Însă individul nu este un element pasiv al
statului, cetăţenia exersându-se şi fiind constiuită prin
participare. Calitatea de cetăţean aparţine omului politic 1 în
măsura în care acesta este capabil să ia parte la administrarea
treburilor cetăţii. Definită, în sens aristotelian, prin
participarea la realizarea justiţiei şi la punerea în practică a
deciziilor puterii executive, cetăţenia devine extrem de
restrictivă. Ea este direct participativă, căci a fi cetăţean
implică în mod necesar calitatea de a fi membru al ecclesiei şi
a juriilor, după cum cetăţenia este limitativă, căci nu poate fi
extinsă la colonii sau la cei lipsiţi de drepturi politice 2.
Înţelegerea aristoteliană a cetăţeniei derivă din
concepţia sa teleologică privind natura statului şi atributele
care definesc esenţa cetăţeniei. Atributele cetăţeniei nu se
rezumă la calitatea de membru al statului, căci agricultorii,
muncitorii sau sclavii aparţin şi ei statului dar simpla

1
Sintagma zoon politikon face parte din terminologia filosofică
aristoteliană şi nu poate fi tradusă în mod adecvat fără riscul unei
anumite pierderi semantice. În contextul de faţă am optat pentru
formula „om politic” pentru a pune în evidenţă, prin forma rădăcinii
polis, relaţia dintre cetăţean şi stat.
2
Sir David Ross, Aristotel, traducere de Ioan-Lucian Muntean şi
Richard Rus, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 237.

23
apartenenţă nu îi transformă în cetăţeni. După cum simpla
descendenţă nu poate transforma un individ, membru al
polis-ului, în cetăţean. Căci, în acord cu logica aristoteliană,
cetăţenii sunt făcuţi şi nu născuţi 1. Urmând firul gândirii lui
Aristotel, ceea ce caracterizează în cel mai înalt grad un
cetăţean este participarea directă la actul de decizie, la
alegerea membrilor comunităţii politice şi la stabilirea legilor.
Persistă totuşi o ambiguitate epistemiologică în ceea ce
priveşte dreptul egal de a conduce pe care-l pot împărtăşi cei
aleşi să stabilească legile şi cei aleşi să le pună în practică.
Filosofia politică aristoteliană trebuie înţeleasă în legătură cu
etica sa, cu preocuparea stabilirii cadrului adecvat în care
individul îşi poate exersa virtutea morală. Din această
perspectivă, graniţa dintre drepturile individuale şi binele
comun, veritabil subiect de dezbatere pentru teoriile politice
ale modernităţii, devine indistinctă. Individul nu se poate
realiza deplin decât prin practicarea virtuţii iar aceasta la
rândul ei nu se poate exersa decât în interiorul cetăţii. Virtuţile
individuale se relevă şi se practică în interiorul comunităţii. De
aceea, reflecţia asupra a ceea ce este cetăţeanul şi a naturii
cetăţeniei este, în ultimă instanţă, o reflecţie asupra naturii
umane şi a noastră, a tuturor.
Alături de gândirea politică greacă, celălalt pol
intelectual care defineşte cetăţenia în perioada clasică îl
reprezintă tradiţia juridică romană unde cetăţeanul se
defineşte nu ca un membru al polis-ului, ci al res publica2. Cele
două concepţii privind cetăţenia diferă în mod fundamental

1
Susan D. Collins, Aristotle and the Rediscovery of Citizenship,
Cambridge University Press, 2006, p. 121.
2
J. G. A. Pocock, The Ideal of Citizenship since Classical Time, în Shafir
Gershon (edit.), The Citizenship Debates. A Reader, Minneapolis,
University of Minnesota Press, 1998, p. 31.

24
prin raportarea la practica guvernării. Relaţia lui politis cu
politeia, în acord cu gândirea politică greacă, este una duală:
cetăţeanul guvernează şi este guvernat determinând în egală
masură legile cărora trebuie sa i se supună. Practica juridică
romană extinde sensul cetăţeniei dincolo de graniţele cetăţii,
căci cetăţeanul nu participă în mod direct la administrarea
treburilor statului, dar acesta îi asigură protecţia sa şi a
bunurilor sale. Glisarea de sens de la înţelegerea politică a
cetăţeniei la cea juridică are loc în Roma antică, unde politis
este îndreptăţit la civilis de către guvernanţi.
Înţelegerea politică a cetăţeniei, desemnată prin
participare, în sens aristotelian, împreună cu concepţia
juridică a cetăţeniei mijlocită prin legea menită să-l protejeze
pe cetăţean, s-au păstrat până în zilele noastre. Cele două
semnificaţii ale cetăţeniei, cea politică şi cea juridică, au
înregistrat evoluţii istorice diferite: într-un sens, filosofia
politică şi practica guvernării, care a evoluat de la simpla
participare la consacrarea principiului reprezentativităţii, în
celălalt sens, teoria dreptului şi istoria constituţionalismului.
Diferenţa dintre filosofia politică a lui Aristotel
focalizată pe statul-cetate atenian şi statul-naţiune modern
constă în dimensiunile comunităţii politice şi în condiţiile
participării. Pentru Aristotel cetăţenia presupunea
participarea efectivă la procesul de luare a deciziilor. Ea
implică dreptul cetăţenilor de a se autoguverna, deşi este
restrictivă prin referinţa numai la bărbaţii atenieni şi
excluderea categoriilor profesionale, care se dovedeau
incompatibile cu practicarea virtuţii. În statul-naţiune modern,
datorită dimensiunilor mari ale comunităţii politice, cetăţenia
presupune o serie de caracteristici definitorii. Pe de o parte,
cetăţenia implică o extindere a nivelului participării la întreaga
societate şi nu doar la cei care exercită puterea; pe de altă

25
parte, cetăţenia implică o limitare, în sensul în care
participarea cetăţenilor nu mai este directă ci mediată, prin
reprezentanţi, datorită mecanismului alegerilor. Însă votul
censitar limita drastic numărul electorilor şi implicit al
cetăţenilor participanţi iar votul universal s-a dovedit a fi un
deziderat a cărui realizare a presupus un lung şir de tranzacţii,
negocieri şi compromisuri între actorii politici. Tradiţia
constituţionalismului european, aşa cum a fost trasat prin
Revoluţia franceză şi internalizat prin palierul ideilor politice
iluministe, extinde înţelegerea cetăţeniei prin includerea
principiului reprezentării şi al plebiscitului 1.
Cetăţenia aşa cum o înţelegem astăzi, constituită prin
teoria drepturilor omului, cu rădăcini în iluminismul secolului
al XVIII-lea, a urmat practici diferite în statele moderne. Ea
este construită pe fundamentul naţiunii fiind modelată de şi
înrădăcinată în înţelegerea diferită a naţionalităţii. În stabilirea
legăturilor de cetăţenie statul apelează la categorii
determinate precum teritoriul şi la categorii pre-existente,
precum naţionalitatea sau etnicitatea, bazate pe sentimentul
originii comune, al unei limbi şi fond cultural reciproc
împărtăţite, al unor relaţii sociale stabilite mutual. Identităţile
naţionale şi cele etnice sunt mai puternice – căci sunt
valorizate afectiv – decât cetăţenia, care poate fi dobândită
sau acordată, chiar dacă aceasta îi revine unei persoane prin
naştere2.
Creaţie a ideilor Revoluţiei Franceze, identitatea
naţională a presupus iniţial un proces de „separare” a

1
Reinhardt Bendix, Nation-Building & Citizenship. Studies of our
changing social order, Transaction Publishers, New Brunswick and
London, 1996, p. 90.
2
T. K. Oomen, Citizenship, Nationality and Ethnicity Reconciling
Competing Identities, Polity Press, Cambridge, 1997, p. 228.

26
indivizilor de forma lor de identitate primară, a comunităţilor
locale, pentru a fi ulterior reintegraţi în forma de comunitate
mai cuprinzătoare pe care o reprezintă naţiunea. Iar această
nouă formă de identitate se bazează pe o conştiinţă a
apartenenţei care transcede simpla comunitate teritorială sau
comunitatea de descendenţi originară 1. Naţiunea este o
identitate construită, un construct cultural forjat ideologic, iar
cetăţenia este o identitate atribuită, un concept politic bazat
pe funcţia regeneratoare a naţiunii.
Din această perspectivă, cetăţenia modernă, aşa cum
o cunoaştem astăzi, „nu reprezintă o esenţă imuabilă, ci o
istorie”2. Ea presupune deopotrivă posesie, achiziţie şi
practică, exerciţiu. Există în primul rând un sens juridic al
cetăţeniei, ce presupune apartenenţa la o anumită
comunitate politică naţională prin beneficiul drepturilor civile
şi politice şi prin obligativitatea participării. Cetăţeanul devine
actor politic prin practica exerciţiului electoral. Instituţia
votului unifică sau stratifică societatea, în funcţie de
procedurile legislative aflate în vigoare. Aparent, votul este
universal distribuit, dar poate fi acordat în funcţie de o serie
de criterii: vârstă, sex, cens sau religie, ceea ce permite
individului grade diferite de participare la viaţa publică. Există
în al doilea rând un sens al coeziunii sociale, care transcede
simpla comunitate etnică, religioasă sau profesională.
Cetăţeanul este o parte a naţiunii – ceea ce-i conferă
sentimentul egalităţii şi al mândriei naţionale – şi se identifică
cu aceasta. Există în al treilea rând un sens al apartenenţei.

1
Attila M. Demeter, Naţionalism, multiculturalism, minorităţi
naţionale, Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor
Naţionale, Cluj-Napoca, 2012, p. 29.
2
Dominique Schapper, Christian Bachelier, Ce este cetăţenia?,
traducere de Gabriela Scurtu Ilovan, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 9.

27
Cetăţeanul aparţine unui stat care-l protejează şi-i oferă o
serie de privilegii în raport cu străinii: fie că aceştia sunt
necreştini, cei care nu deţin proprietăţi sau alte grupuri
excluse şi în raport cu care statutul cetăţeniei nu se aplică 1.
Statul stabileşte în acest fel graniţele comunităţii naţionale şi
ale comunităţii politice. În sfârşit, cetăţenia nu este imuabilă,
ea nu este un dat, nu este universală şi nu se defineşte în
termeni esenţialişti; dimpotrivă, cetăţenia este exerciţiu şi
practică şi ea dimensionează procedurile statului şi acţiunile
indivizilor.
Înţelegerea cetăţeniei ca termen mediu între stat şi
naţiune, categorii faţă de care se află într-un raport de
determinare, este depăşită de abordarea contingentă şi
relaţională a cetăţeniei împărtăşită de Charles Tilly, a cărui
definiţie instrumentală exclude paradigma statului unitar ca
actor unic în acordarea şi legalizarea cetăţeniei. Statul este
perceput ca sumă de actori diferiţi, cu roluri şi relaţii distincte
în ceea ce priveşte practica cetăţeniei, în virtutea cărora
fiecare parte este îndreptăţită la drepturi şi obligaţii reciproce
„care formează un fel special de contract”. Cetăţeanul
dezvoltă un statut privilegiat în raport cu statul, căruia îi
aparţine dar nu i se subordonează, în virtutea a două criterii
pe care le îndeplineşte simultan: „apartenenţa persoanei la o
categorie exclusivă, nativă sau naturalizată” şi „relaţia
agentului cu statul mai curând decât cu altă autoritate” 2.
Toate aceste caracteristici enunţate mai sus conferă
cetăţeniei o semantică multiplă şi deplasează discuţia de la o

1
Marc Howard, The Politics of Citizenship in Europe, Cambridge
University Press, 2009, p. 3.
2
Charles Tilly (edit.), Citizenship, Identity and Social History,
International Review of Social History Supplements, Cambridge
University Press, 1996, p. 8.

28
abordare formalistă la o abordare centralistă. Cetăţenia se
stabileşte ca relaţie, ca rol şi ca identitate; excluderea
manifestându-se în raport cu străinii, consideraţi neasimilabili
sau indezirabili, iar includerea manifestându-se în raport cu
statul şi fiind negociabilă faţă de acesta. Ideea negociabilităţii
cetăţeniei şi a unor raporturi ierarhice între diversele forme
ale cetăţeniei şi stat nuanţează dezbaterea contemporană
privind cetăţenia.
Relaţia dintre cetăţenie şi statul-naţiune „nu este una
intrinsecă ci contingentă şi istorică”1, ceea ce face la limitele
cetăţeniei să nu corespundă cu graniţele statului-naţiune. Ea
este operaţionalizabilă mai ales într-o lume contemporană în
care distincţia dintre cetăţenia naţională şi cetăţenia
postnaţională şi dintre cetăţenia duală şi cetăţenia multiplă
devine tot mai dificil de realizat, Situaţia este cu totul
particulară pentru statele postcomuniste din Europa Centrală
şi de Est, unde înţelegerea şi practica cetăţeniei face opozabilă
distincţia dintre naţiune şi stat, referinţa naţiunii fiind făcută în
termeni etno-culturali, iar referinţa cetăţeniei fiind făcută în
termeni politico-juridici şi ai loialităţii faţă de stat2. Cetăţenia
este un vector principal în procesul de construcţie al noilor
state, ale căror graniţe sunt pliabile principiului restauraţiei
istorice, în timp ce naţiunea este considerată a prioric ca fiind
anterioară statalităţilor astfel recent stabilite. În contextul
afirmării suveranităţilor statale şi al procesului asumat de
integrare europeană politicile privind cetăţenia au în vedere
atât statutul minorităţilor naţionale de pe teritoriul acestor

1
Linda Bosniak, The Citizen and the Alien Dilemmas of Contemporary
Membership, Princeton University Press, 2006, p. 5.
2
Irina Culic, Dual Citizenship Policies in Central and Eastern Europe,
Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale,
Cluj-Napoca, 2009, p. 9.

29
state cât şi, mai ales, situaţia minorităţilor naţionale care
locuiesc în afara statelor naţionale.
Relaţia triadică dintre „naţionalizarea statului”,
„minorităţile naţionale” şi „comunităţile naţionale care se află
în afara graniţelor statului” a fost amplu analizată de Rogers
Brubaker într-un volum dedicat redefinirii chestiunii naţionale
şi a naţionalităţilor în contextul noii Europe 1. Sintagma
„naţionalizarea statului” se referă la procesul prin care este
realizată hegemonia politică, culturală, demografică şi
economică a comunităţii naţionale dominante în statele
eterogene etnic şi este parte integrantă a procesului de
reafirmare a suveranităţii statale. În mod analog, minorităţile
naţionale vor adopta acţiuni şi politici în favoarea creşterii
autonomiei locale sau regionale şi a limitării politicilor
asimilaţioniste ale statului. Acesta va adopta politici menite să
protejeze interesele co-etnicilor care se află în afara graniţelor
statului şi care sunt considerate afine cu cele ale „statului
naţionalizat” 2.
Reevaluând argumentele discuţiei, cetăţenia exprimă
calitatea juridică ataşată unei persoane fizice care aparţine
unui stat, după cum exprimă şi raportul care se instituie între
o persoană şi stat. Este vorba de o relaţie simbolică de
apartenenţă, care presupune o componentă de participare,
iar în mod analog, de un set de drepturi şi obligaţii reciproc
asumate de către cetăţean şi de către stat. În acest sens,
discuţia tehnică despre cetăţenie implică o serie de elemente
care o presupun: i) existenţa unui stat sau a unei formaţiuni
politice autonome, ii) un număr de persoane fizice

1
Rogers Brubaker, Nationalism Reframed: Nationhood and National
Question in the New Europe, Cambridge University Press, 1996, p. 57.
2
Ibidem, p. 58.

30
determinate care să fie înregistrate ca cetăţeni, iii) un set
prescriptibil de drepturi fundamentale de care aceştia
beneficiază în virtutea calităţii lor de fiinţe umane şi un set de
drepturi politice de care beneficiază în virtutea apartenenţei la
ordinea politică a statului sau a formaţiunii politice existente,
iv) o conştiinţă colectivă şi o formă de ataşament afectiv faţă
de stat şi de ordinea pe care acesta o presupune, v) egalitatea
presupusă a cetăţenilor în faţa ordinii de drept, vi) o
superioritate limitată a cetăţenilor în raport cu străinii, vii) o
corelare între caracterul voluntar şi cel permanent al
cetăţeniei. Ea presupune un statut de dezirabilitate, drepturi şi
obligaţii asumate, un statut de egalitate în raport cu legislaţia
statului şi de inegalitate în raport cu străinii, o stare de
necesitate şi o diversitate de sensuri, de situaţii, de cazuri 1.
Pentru a adânci dezbaterea privind cetăţenia voi apela
în continuare la distincţia operată de Rogers Brubaker între o
cetăţenie „excluzivă” şi o cetăţenie „incluzivă” 2, care este
determinantă în stabilirea raportului dintre indivizi şi stat.
Analizând raportul instituit între cetăţenie şi naţionalitate în
Franţa şi Germania, considerate cazuri paradigmatice pentru
cetăţenia privită ca formă de includere, respectiv de
excludere, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Brubaker
aduce în dezbatere problema condiţiilor naturalizării şi a
transformării imigranţilor în cetăţeni punând în valoare două
concepte juridice: jus soli şi jus sanguinis. Diferenţa
fundamentală în definirea şi practicarea cetăţeniei în cele
două state rezidă în faptul că Franţa îşi definea cetăţenia
expansiv, ca o „comunitate teritorială”, în timp de Germania
1
Barbu B. Berceanu, Cetăţenia: monografie juridică, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999, pp. 55-56.
2
Rogers Brubaker, Citizenship and Nationhood in France and
Germany, Harvard University Press, Cambridge, 1994, p. 21.

31
îşi definea cetăţenia restrictiv, ca o „comunitate de origine” 1.
Ambele definiţii ale cetăţeniei fac apel la naţionalitate, cu
menţiunea că înţelegerea franceză a naţionalităţii este
asimilaţionistă şi centrată pe stat iar înţelegerea germană a
naţionalităţii este etnoculturală şi „diferenţialistă” 2.
În cazul Franţei, deşi exista o tradiţie juridică şi o
deschidere către imigranţi dezvoltată pe parcursul unui secol,
sistemul lui jus soli a fost instituit în 1889. Constituţia din 1791
şi Codul Civil napoleonian din 1803 stabileau condiţiile
cetăţeniei combinând concepţia egalitaristă a drepturilor
omului cu o concepţie politică a cetăţeniei. Aceasta din urmă,
statuată prin Codul Civil, adopta principiul lui jus sanguinis, al
„comunităţii de origine” în detrimentul teritorialităţii. Codul
Civil distingea între o cetăţenie activă, atribuită persoanelor
născute din tată francez, a căror ataşament faţă de Franţa era
presupus a fi suficient de puternic şi de evident pentru a mai fi
menţionat, şi o cetăţenie potenţială, adresată persoanelor
născute în Franţa dintr-un tată străin sau persoanelor născute
în afara ţării dintr-un tată francez dar care îşi pierduse
cetăţenia sau care renunţase la ea printr-un act voluntar.
Această cetăţenie potenţială trebuia pretinsă şi diferea
substanţial de dobândirea cetăţeniei prin naturalizare.
Interesant este faptul că transmiterea cetăţeniei prin
descendenţi era justificată nu prin referinţa la o etnicitate
nonteritorială ci mai curând la un ataşament implicit faţă de
teritoriul francez3.
Dealtfel, componenta etnică în autodefinirea naţiunii
a fost întotdeauna mai slabă în vechile „state-naţiuni” precum

1
Ibidem, p. x.
2
Ibidem, p. xi.
3
Ibidem, p. 89.

32
Anglia sau Franţa, mai deschise către naturalizare şi către
fenomenul imigraţiei, decât în tinerele naţiuni-state din
centrul şi răsăritul Europei. Ceea ce explică, dar numai într-o
anumită măsură, de ce state precum Germania sau noile state
formate din componenţa imperiilor multinaţionale au adoptat
în mod explicit principiul jus sanguinis şi în mod implicit o
legislaţie a cetăţeniei bazată pe comunitatea de origine 1. În
cazul Germaniei, iar modelul a fost preluat şi adaptat de către
toate noile naţiuni-state din centrul şi răsăritul continentului,
afinitatea dintre principiul jus sanguinis şi autodefinirea
naţiunii a fost mai puternică. Naţiunile-state din centrul şi
estul Europei şi-au creat o înţelegere culturală şi politică a
naţiunii văzută ca o comunitate etnică sau etnoculturală
independentă de cadrul instituţional şi teritorial al statului.
Naţiunea este anterioară statului şi pe cale de consecinţă
apartenenţa la naţiune este prioritară în raport cu
apartenenţa la stat. Perspectiva etnonaţională a autodefinirii
naţiunii a condus la ideea conform căreia jus sanguinis
păstrează şi conservă identitatea şi substanţa naţiunii. Jus
sanguinis a creat comunitatea de origine şi, prin prisma
viziunii sale etnonaţionale, naţiunea este o comunitate de
origine2.
În ceea ce priveşte cazul românesc, ideea de cetăţenie
este ataşată mai curând modelului german, centrat etnic,
decât modelului francez, omologat teritorial, dar cu care se
înrudeşte prin prisma sursei de inspiraţie pentru Codul Civil.
Ceea ce face să poată fi admis că „definiţia română a
cetăţeniei este bazată pe o definiţie etnoculturală a
apartenenţei la naţionalitate sau la calitatea de român

1
Ibidem, p. 98.
2
Ibidem, p. 123.

33
anterioară constituirii statului român” 1. Modelul românesc al
cetăţeniei a privilegiat modelul german centrat pe înţelegerea
etnică a naţiunii, filtrată prin ideea comunitaţii de origine, într-
un mod analog celui în care naţionalismul românesc s-a
dezvoltat cu surse intelectuale germane şi a fost de asemenea
centrat etnic. Presiunea externă exercitată vreme de secole
asupra Ţărilor Române a generat o contrareacţie internă,
astfel încât nu este întâmplător faptul că modelul românesc al
cetăţeniei a fost mai puternic influenţat de modelul german
bazat pe concepţia etnoculturală a naţiunii considerată ca o
comunitate de origine decât de modelul francez al incluziuni
teritoriale. Atât în cazul abordării cetăţeniei cât şi în cazul
autodefinirii naţiunii componenta identitară, cu accentul pus
pe comunitate şi nu pe individ, fost primordială.
În definirea şi argumentarea juridică a cetăţeniei
convingerea legislatorilor români era aceea că jus sanguinis
putea crea un tip de comunitate „bazată pe ascendenţă” 2.
Ascendenţa conduce la consolidarea solidarităţii naţionale şi,
reciproc, ataşamentul faţă de statul-naţiune se bazează pe
ascendenţă şi nu pe teritorialitate, care poate fi accidentală şi
contingentă, ceea ce face dificilă naturalizarea străinilor.
Reticenţa faţă de naturalizarea străinilor se explică prin
viziunea împărtăşită de majoritatea intelectualilor şi
politicienilor români ai celei de-a doua jumătăţi a secolului al
XIX-lea a unei naţiuni omogene sub raport etnic. Aceas tă
viziune a omogenităţii etnice a naţiunii a direcţionat politicile
elitelor statului român spre crearea şi consolidarea unei
birocraţii autohtone care să compenseze lipsa unei clase de
1
Silvia Marton, La construction politique de la nation. La nation dans
les débats du Parlement de la Roumanie (1866-1871), Institutul
European, Iaşi, 2009, p. 195.
2
Ibidem, p. 198.

34
mijloc şi care să fie capabilă să susţină modernizarea statului.
Formarea acestei birocraţii, ce ocupa poziţii în administraţie,
educaţie, justiţie şi armată, a presupus pe de o parte
ascensiunea socială a elementelor autohtone şi pe de altă
parte excluderea administrativă a alogenilor, consideraţi
neasimilabili, nenaturalizabili şi neintegraţi în corpul naţiunii.
Cetăţenia a fost considerată de arhitecţii
constituţionali ai secolului al XIX-lea ca o categorie juridică ce
avea aceeaşi arie semantică cu apartenenţa la naţiune. Pe cale
de consecinţă, nu a existat o unificare a prevederilor
legislative privind cetăţenia, până la Legea naţionalităţii din
1924, reglementările referitoare la naturalizarea străinilor şi la
recunoaşterea calităţii de român fiind cuprinse în documente
juridice cu valoare de constituţie. Această realitate juridică
făcea extrem de dificilă o eventuală modificare a articolelor
referitoare la criteriile naturalizării, recunoaşterea calităţii de
român fiind implicită pentru toţi etnicii români, fie că aceştia
locuiau sau nu pe teritoriul ţării. Chiar atunci când s-a renunţat
la criteriul religios – ca urmare a unor puternice presiuni
străine şi a lobby-ului evreiesc european – în acordarea
naturalizării prin modificarea unui articol al Constituţiei din
1866, acest lucru nu a condus în mod firesc la naturalizarea
întregii populaţii evreieşti, după modelul naturalizării
populaţiei musulmane din Dobrogea care fusese încorporată
în teritoriul ţării în 1878. După 1879 pentru evrei naturalizarea
a fost acordată individual şi selectiv printr-o serie de proceduri
birocratice care nu o făceau accesibilă pentru toţi etnicii evrei.
Acest antisemitism birocratic descrie şi defineşte peisajul
politic şi intelectual al ultimei jumătăţi a secolului al XIX-lea în
care eforturile României de modernizare au fost subsumate
idealului creării şi consolidării statului naţional.

35
 Situaţia este cu totul particulară în Transilvania,
provincie care a fost integrată pe parcursul ultimului secol şi
jumătate în cuprinsul statului maghiar şi ulterior a statului
român şi care a cunoscut politici de omogenizare etnică din
partea ambelor state. Legea naţionalităţilor din 1868 a pus
bazele comunităţii politice maghiare care corela conceptele
de naţiune şi de cetăţenie înglobându-le în conceptul mai
cuprinzător de „naţiune politică“ maghiară 1. Fideli idealului de
autonomie a provinciei şi a prezervării propriei identităţi
românii din Transilvania au refuzat calitatea de „naţiune
politică“, care presupunea o susţinută componentă
asimilaţionistă, fiind mai deschişi către o coabitare în cadrul
unei entităţi federale în cadrul imperiului după modelul
descris în 1906 de A. C. Popovici.
În perioada interbelică, prin integrarea Transilvaniei în
România Mare, consensul naţionalist a fost împărtăşit de
către elitele politice româneşti drept cadru firesc de
manifestare a politicii 2. Dublarea teritoriului ţării prin
includerea noilor provincii: Basarabia, Bucovina, Banatul şi
Transilvania, corelată cu creşterea semnificativă a procentului
de minorităţi naţionale, a avut drept consecinţă derularea
unor politici de omogenizare administrativă şi educaţională
menite să înfrângă identităţile regionale în favoarea noii
identităţi naţionale.

1
Gábor Gángó, Legea naţionalităţilor din 1868 şi consecinţele ei, în
Attila Gidó, István Horváth, Judith Pál (edit.), 140 de ani de legislaţie
minoritară în Europa Centrală şi de Est, Ed. Institutului pentru
Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Ed. Kriterion, Cluj-
Napoca, 2010, p. 17.
2
Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930,
traducere Vlad Russo, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 24.

36
 Pentru Transilvania, integrarea în România Mare a
însemnat în primul rând corelarea administrativă şi juridică cu
un stat cu care nu avea o tradiţie constituţională comună.
Limitele cetăţeniei au fost lărgite prin naturalizarea tuturor
minorităţilor naţionale indiferent de criteriul etnic sau religios
însă participarea acestor minorităţi la guvernare a fost una
limitată. Tonul politicii naţionale se dădea la Bucureşti şi
partidele regionale sau reprezentante ale minorităţilor
naţionale jucau un rol cu totul neînsemnat în inflaţia de
partide care a caracterizat primii ani ai perioadei interbelice.
Puternicul Partid Naţional Român, cu o largă bază electorală şi
cu o îndelungă tradiţie parlamentară în Transilvania, a trebuit
sa fuzioneze cu Partidul Ţărănesc, formaţiune agrariană cu
care avea prea puţine puncte ideologice comune, pentru a
ajunge la guvernare în 1928, odată cu eşecul electoral al
Partidului Naţional Liberal. Venită la putere în chiar debutul
crizei economice, guvernarea ţărănistă nu avea cum să reziste
numeroaselor probleme cu care se confrunta ţara, dar a
căutat – şi în cea mai mare parte a reuşit – să fie un factor de
echilibru prin menţinerea în cadrul politicii a valorilor
constituţionalismului.
Regimul comunist a însemnat o perioadă de
continuare şi adâncire a politicii de omogenizare etnică a
Transilvaniei. Naţiunea română a fost redefinită nu în acord cu
dogmele naţionalismului integral din perioada interbelică ci,
pentru a justifica congruenţa dintre valorile naţionale şi
comandamentele noului regim1, în acord cu dogmele
marxismului pur şi dur. Aducerea în spaţiul public a canonului

1
Katherine Verdey, Compromis şi rezistenţă Cultura română sub
Ceauşescu, traducere de Mona şi Sorin Antohi , Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1994, p. 99.

37
naţionalist a fost realizată de intelectuali – şi instrumentalizată
de partid – pentru a putea domina câmpul intelectual 1.
Readucerea în prim-planul politicii interne a discursului
naţionalist era menită nu doar să confirme supremaţia
partidului şi a ideologiei oficiale, dar în egală măsură să creeze
un limbaj, simultan şi coerent cu cel marxist, cu care
majoritatea populaţiei să se simtă afini. Era mai mult decât
atât: era o declaraţie de independenţă faţă de dominaţia
sovietică şi o afirmare a suveranităţii naţionale.
În acest context politico-ideologic minorităţile
naţionale erau reduse la statutul de “naţionalităţi
conlocuitoare”. Era predictibil faptul că, neîmpărtăşind o
coabitare bazată pe un trecut istoric şi pe experienţe comune,
diferenţele dintre români – majoritari şi elită dominantă – şi
maghiari – minoritari şi fostă elită dominantă – aveau să fie şi
mai vizibile odată cu prăbuţirea regimului comunist. Din punct
de vedere al atribuirii cetăţeniei şi al includerii în naţiunea
română, România a urmat, conform formulării cercetătoarei
Irina Culic2, logica clubului: românii de bucurau de privilegiul
naţionalităţii de la care maghiarii erau excluşi. Conform
aceleiaşi logici, maghiarii se bucurau de naţionalitatea
maghiară dar se autoexcludeau din „clubul“ naţiunii române,
ei folosindu-şi propria naţionalitate ca resursă pentru dubla
socializare3. În virtutea avantajului de necontestat al
cunoaşterii limbii, maghiarii din România se bucurau atât de

1
Ibidem, p. 103.
2
Irina Culic, Nationhood and Identity: Romanians and Hungarians in
Transylvania, în Balász Trencsény, Dragoş Petrescu, Cristina Petrescu,
Constantin Iordachi , Zoltán Kántor (edit.), Nation-Building and
Contested Identities: Romanian and Hungarian Case Studies, Regio
Books, Ed. Polirom, Budapest, Iaşi, 2001, p. 241.
3
Ibidem p. 242.

38
avantajele naţionalităţii maghiare cât şi al cetăţeniei române,
ei putând să-şi convertească dubla socializare în dublă
cetăţenie. Pentru români în schimb, naţionalitatea şi cetăţenia
se presupuneau reciproc, ei neputând experimenta avantajele
dublei socializări.
Ce mai rămâne de dezbătut din tema cetăţeniei în
context transilvan? Un scurt epilog asupra identităţii
transilvane, altfel spus, asupra existenţei – sau nu – a
chestiunii transilvane, se cuvine făcut. Căci, în anii din urmă,
teme de dezbatere precum autonomie, regionalizare,
devoluţie, federalizare au revenit în actualitate cu şi mai mare
intensitate. Într-un studiu intitulat simplu Chestiunea
transilvană politologul maghiar Gusztáv Molnár
argumentează – pe urmele mai celebrului omolog american
Samuel Huntington – asupra necesităţii adoptării soluţiei
devoluţioniste, prin care „problemele modernizării politice a
României şi cele ale integrării europene, atât de strâns legate
între ele, s-ar putea rezolva concomitent” 1. Dincolo de
argumentele aduse în discuţie de Gusztáv Molnár sau de
rezervele care pot fi formulate cu privire la succesul adoptării
soluţiei devoluţioniste în context transilvan, se ridică o
întrebare: există un particularism transilvan apt să poată
conduce la o identitate regională fundamentată pe criteriul
devoluţiei sau al autonomiei?
Dintre toate regiunile istorice ale României,
Transilvania a suscitat cel mai mult interesul istoricilor,
politologilor, filosofilor sau scriitorilor. Multitudinea textelor
apărute pe marginea interogaţiei unui specific transilvan,
diferit de restul regiunilor României, m-ar putea îndemna să

1
Gusztáv Molnár, Gabriel Andreescu (edit.), Problema transilvană, Ed.
Polirom, Iaşi, 1999, p. 29.

39
accept faptul că acest particularism există, fie şi doar ca simplă
temă de dezbatere intelectuală. Dar secole întregi de istorie
comună, deşi marcată de percepţii diferite cu privire la
particularismul provinciei, modelată dramatic de spiritul
nivelator al regimului comunist, au făcut din Transilvania un
stereotip regional, cu rădăcini adânci în mentalul colectiv al
românilor şi al maghiarilor, dar nimic mai mult. Împărtăşesc
împreună cu istoricul Sorin Mitu convingerea că „această
imagine are o acoperire extrem de redusă în realitatea
economică şi socială, ca şi în moştenirea concretă istorică,
bazându-se doar pe rememorarea colectivă a unor tradiţii
erodate iniţial de paradigma statului naţional unitar şi distruse
apoi, aproape în totalitate, de către regimul comunist” 1.
La data la care Gusztáv Molnár şi Sorin Mitu îşi scriau
textele, acum un deceniu şi jumătate, soluţia devoluţionistă:
retragerea statului şi transferul competenţelor administrative
către autorităţile locale şi regionale, nu era nici posibilă nici
dezirabilă. Un stat centralizat, împovărat de birocraţie şi
fiscalitate şi care administrează o sărăcie generalizată, nu
poate pretinde că este capabil să-şi asume o sarcină atât de
ingrată. Stabilitatea şi tăria unui stat nu sunt date de soluţiile
propuse, dar aproape niciodată realizate integral, de
modernizare a sa; ci de capacitatea de a-şi crea propriile
mecanisme de autocontrol: o clasă de mijloc puternică şi
dinamică şi o societate civilă activă şi mobilizatoare împreună
cu autorităţi locale deschise spre dialog şi negociere.
În final, persistenţa tradiţiilor istoriografice locale
asumate de istoricii care abordează subiecte legate de
1
Sorin Mitu, Problema transilvană, în Gusztáv Molnár, Gabriel
Andreescu (edit.), Problema transilvană, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 77.
Argumentul este reluat de istoricul clujean în volumul Transilvania
mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Iaşi, Polirom, 2013, p. 143.

40
identitatea, particularismul sau autonomia provinciei,
primordialitatea şi continuitatea – românilor sau maghiarilor,
după caz – în cuprinsul Transilvaniei se dovedeşte mai
puternică şi mai acaparatoare decât o „istorie transnaţională” 1
în care să coexiste, la fel cum au coabitat de-a lungul secolelor
români, maghiari, saşi, secui, ucrainieni, cehi, slovaci, croaţi,
sârbi, evrei, romi, care au împărţit acelaşi teritoriu şi
vicisitudinile aceleiaşi istorii. Când toţi istoricii care scriu
despre Transilvania se vor dovedi mai puţin locuitorii patriei
lor imaginare şi mai mult cetăţenii patriei lor reale, cu bunele
şi relele ei, şansa reconcilierii cu propriul trecut şi a includerii
identitare se va dovedi mai mult decât un simplu deziderat
numai bun de lăsat pe seama generaţiilor următoare.

BARBALET, J. M.
1998 Cetăţenia, trad. de Viorel Vizureanu, Ed. Du Style,
Bucureşti.
BENDIX, Reinhardt
1996 Nation-Building & Citizenship. Studies of our changing
social order, Transaction Publishers, New Brunswick
and London.
BERCEANU, Barbu B.
1999 Cetăţenia: monografie juridică, Ed. All Beck, Bucureşti.
BOSNIAK, Linda
2006 The Citizen and the Alien Dilemmas of Contemporary
Membership, Princeton University Press.
BRUBAKER, Rogers
1994 Citizenship and Nationhood in France and Germany,
Harvard University Press, Cambridge.

1
Sorin Mitu, Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Iaşi, Ed.
Polirom, 2013, p. 161.

41
1996 Nationalism Reframed: Nationhood and National
Question in the New Europe, Cambridge University
Press.
COLLINS, Susan, D.
2006 Aristotle and the Rediscovery of Citizenship, Cambridge
University Press.
CULIC, Irina
2001 Nationhood and Identity: Romanians and Hungarians in
Transylvania, în TRENCSÉNY, Balász – PETRESCU,
Dragoş – PETRESCU, Cristina – IORDACHI, Constantin –
KÁNTOR, Zoltán (edit.), Nation-Building and Contested
Identities: Romanian and Hungarian Case Studies,
Regio Books, Ed. Polirom, Budapest, Iaşi.
2009 Dual Citizenship Policies in Central and Eastern Europe,
Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor
Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca.
DEMETER, Attila M.
2012 Naţionalism, multiculturalism, minorităţi naţionale, Ed.
Institutului pentru Studierea Problemelor
Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca.
HOWARD, Marc
2009 The Politics of Citizenship in Europe, Cambridge
University Press.
GÁNGÓ, Gábor
2010 Legea naţionalităţilor din 1868 şi consecinţele ei, în
GIDÓ, Attila - HORVÁTH, István - PÁL, Judith (edit.),
140 de ani de legislaţie minoritară în Europa Centrală
şi de Est, Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor
Minorităţilor Naţionale, Ed. Kriterion, Cluj-Napoca.
IORDACHI, Constantin
2004 „Cetăţenie şi identitate naţională în România: o trecere
istorică în revistă”, Altera, Anul X.

42
KYMLICKA, Will
2001 Politics in the vernacular: nationalism, multiculturalism
and citizenship, Oxford University Press.
LIVEZEANU, Irina
1998 Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930,
traducere Vlad Russo, Ed. Humanitas, Bucureşti.
MARSHALL, T. H.
1965 Class, citizenship and class development, Doubleday &
Co, New York.
MARTON, Silvia
2009 La construction politique de la nation. La nation dans les
débats du Parlement de la Roumanie (1866-1871),
Institutul European, Iaşi.
MITU, Sorin
1999 Problema transilvană, în MOLNÁR, Gusztáv –
ANDREESCU, Gabriel (edit.), Problema transilvană, Ed.
Polirom, Iaşi.
2013 Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Iaşi, Ed.
Polirom, 2013.
MOLNÁR, Gusztáv
1999 Problema transilvană, în MOLNÁR, Gusztáv –
ANDREESCU, Gabriel (edit.), Problema transilvană, Ed.
Polirom, Iaşi.
OOMEN, T. K.
1997 Citizenship, Nationality and Ethnicity Reconciling
Competing Identities, Polity Press, Cambridge.
POCOCK, J. G. A.
1998 The Ideal of Citizenship since Classical Time, în GERSHON
Shafir (edit.), The Citizenship Debates. A Reader,
Minneapolis, University of Minnesota Press.
ROSS, Sir David

43
1998 Aristotel, trad. de Ioan-Lucian Muntean şi Richard Rus,
Ed. Humanitas, Bucureşti.
SCHNAPPER, Dominique – BACHELIER, Christian
2001 Ce este cetăţenia?, trad. de Gabriela Scurtu Ilovan, Ed.
Polirom, Iaşi.
SHAFIR, Gershon (edit.)
1998 The Citizenship Debates: a reader, Minneapolis,
University of Minnesota Press.
TILLY, Charles (edit.)
1996 Citizenship, Identity and Social History, International
Review of Social History Supplements, Cambridge
University Press.
VERDERY, Katherine
1994 Compromis şi rezistenţă Cultura română sub Ceauşescu,
trad. de Mona şi Sorin Antohi, Ed. Humanitas,
Bucureşti.

I. 2. Fundamentele filosofice ale naţionalismului în context

românesc

Naţionalismul reprezintă, dacă ne raportăm la Europa

Centrală şi de Est, un fenomen aparte cu accente distincte de
la regiune la regiune. În acest teritoriu multietnic,
multiconfesional şi multicultural, naţionalismul a fost legat,
poate mai mult decât oriunde altundeva, de formarea
identităţilor naţionale şi de conflictele etnice, de teoriile
asupra rasei şi de ideea superiorităţii naţionale, de integrarea
minorităţilor şi de omogenizarea etnică, de o întreagă filosofie
bazată pe virtuţile specificului naţional.
Clasificările referitoare la naţionalism sunt tipuri ideale
şi, în cele mai multe cazuri, modelate ideologic. Dihotomia

44
dintre un Vest civic, sau naţionalism raţional şi un Est etnic sau
naţionalism iraţional poate fi urmărită până la un punct. Dar
regiunea Europei Centrale şi de Est nu a fost omogenă sub
aspect etnic, politic sau economic, fapt ce a făcut ca
naţionalismul şi ideea de cetăţenie să cunoască diverse
formule şi nuanţe. Relativa înapoiere a ţărilor din regiune,
lipsa unei clase de mijloc care să susţină şi să promoveze
proiectul de construcţie a naţiunii, presiunea imperiilor
Habsburgic, Ţarist şi Otoman – toate aceste realităţi istorice au
determinat evoluţia, direcţiile şi amplitudinea naţionalismului
din Europa Centrală şi de Est.
Naţionalismul central şi est european poate fi
considerat ca un proces în continuă devenire, un concept în
expansiune, definit şi redefinit, uzat şi abuzat, bazat pe relaţia
cuprinzătoare dintre modernizarea culturilor naţionale,
reevaluarea istoriei şi a miturilor fondatoare ale naţiunii,
precum şi preocuparea pentru studiul limbii şi dezvoltarea
sistemului educaţional 1. În interesanta şi controversata sa
carte referitoare la originile, evoluţia şi particularităţile
naţionalismului, Liah Greenfeld distinge trei tipuri de
naţionalism: un naţionalism civic şi individualist, apărut în
Anglia secolului al XVII-lea, odată cu instituirea sinonimiei
dintre „popor” şi „naţiune”; un naţionalism colectivist, dar cu
tendinţe civice, care afirma supremaţia naţiunii asupra
corpului social, ce exprimă caracteristicile Franţei secolului al
XVIII-ea; un naţionalism etnic, opus primului tip, fundamentat
pe virtuţile specificului naţional de către elitele intelectuale
tradiţionale, defineşte Rusia şi Germania secolului al XIX-lea.

1
Miroslav Hroc, Social Preconditions of National Revival in Europe. A
comparative analysis of the social composition of patriotic groups,
Cambridge University Press, 1985, p. 22.

45
Conform analizei lui Greenfeld, cele trei tipuri de naţionalism
se definesc şi se raportează unul la celălalt prin resentiment:
percepţia inferiorităţii în raport cu modelul imitat considerat
superior.
În cazul României, persistenţa naţionalismului şi
ataşamentul intelectualilor pentru definirea propriei identităţi
naţionale este remarcabil pe întregul parcurs istoric al
ultimilor două secole. Naţionalismul a fost îmbrăţişat de
liberali, de conservatori, de populişti, de ţărănişti, de fascişti şi
de comunişti, afirmat şi re-afirmat de poeţi, de scriitori, de
istorici, de jurnalişti şi de filosofi. El a fost folosit şi re-folosit,
interpretat şi re-interpretat, definit şi re-definit, pentru a
promova şi a sublinia ideea unei existenţe autonome, a
unităţii şi a continuităţii unui popor monoetnic, majoritar
ortodox şi de origine ţărănească. Demersul meu analitic va
încerca să deconstruiască logica internă şi presupoziţiile
filosofice ale naţionalismului românesc, pornind de la
definirea cadrului teoretic şi de la relaţia dintre naţionalism şi
ideea de cetăţenie în România modernă.
„Mai gravi decât romancierii, mai radicali decât
istoricii şi sociologii în diagnosticele lor, filosofii sunt
cei care i-au dat acestei dezbateri româneşti
anvergura metafizică. Două figuri de detaşează şi
marchează, într-o voinţă de împlinire a limbii, două
epoci de ruptură tragică: perioada interbelică şi Lucian
Blaga, cu dezastrul politic al României Mari; perioada
postbelică şi Constantin Noica, cu voinţa de a-şi împlini
căutarea esenţei spiritualităţii româneşti în momentul
în care partidul comunist se înarmează cu un
naţionalism intolerant ce precede şi însoţeşte

46
 eforturile faraonice ale unei industrializări şi ale unei
urbanizări fără precedent în istoria românească”1.
Istoria intelectuală a naţionalismului începe după
Războiul franco-prusac, când ideea modernă de naţiune a fost
pentru prima oară afirmată teoretic iar, operaţional, odată cu
a doua jumătate a secolului al XX-lea prin clasicul studiu al lui
Hans Kahn, Ideea de naţionalism: un studiu asupra originilor şi
fundamentelor sale. Pentru prima dată a fost cu claritate
afirmată opoziţia, ce va deveni o veritabilă structură
taxonomică, dintre versiunea voluntaristă a naţionalismului:
„naţiunea înţeleasă ca asociere raţională a cetăţenilor unui
anumit teritoriu” şi versiunea organică a naţionalismului:
„naţiunea percepută ca un principiu spiritual ce îi transcede pe
membrii ce o alcătuiesc” 2. Chiar dacă au fost oferite şi alte
interpretări ale naţionalismului, înţelegerea binară a
caracteristicilor sale rămâne încă valabilă pentru mulţi
cercetători ai fenomenului.
Trei dezbateri fundamentale definesc istoriografia
naţionalismului conform abordării lui Anthony D. Smith: „i)
versiunea organicistă versus înţelegerea voluntaristă a
naţiunii; ii) abordarea perenă versus cea modernă asupra
naţiunii; iii) social constructivismul versus abordarea
etnosimbolică a naţiunii” 3. Mai mult, naţionalismul – atât în
versiunea sa tradiţională, culturală, cât şi în versiunea sa
modernă, politică – este profund legat de ideea de naţiune, de
identitatea colectivă, de specificul naţional. După cum arăta

1
Calude Karnoouh, Românii. Tipologie şi mentalităţi, traducere de
Carmen Stoean, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 147.
2
Prima ediţie a apărut în 1944 şi a cunoscut numeroase reeditări.
Referinţele au fost făcute după ediţa din 1961.
3
Anthony D. Smith, The Nation in History, Hanover, University Press
of New England, 2000, p. 3.

47
John Hutchinson, „pentru tradiţionalişti şi pentru modernişti,
adevărata matrice este naţiunea, în care trebuie să se
regăsească atât indivizii cât şi identitatea colectivă” 1.
Chiar dacă în zilele noastre ideea de naţiune este
considerată normativă şi universală, pentru un teoretician al
fenomenului precum Ernest Gellner2, ideea de naţiune este o
contingenţă şi nu o necesitate. Însă, indiferent de definiţia
naţiunii care poate fi acreditată, ideea de naţiune pare a fi
normativă şi universală în special pentru acele popoare care
se consideră ca aparţinând aceleiaşi comunităţi naţionale,
împărţind aceeaşi limbă, cultură, istorie şi împărtăşind
credinţe, convingeri şi loialităţi comune. Cu atât mai mult,
nicio abordare taxonomică nu poate oferi o explicaţie
satisfăcătoare expansiunii şi nenumăratelor diseminări
culturale sau formule politice sub care se prezintă
naţionalismul în zilele noastre.
În aceeaşi linie conceptuală, voi aduce în discuţie
ideea de naţiune înţeleasă ca o „comunitate politică
imaginată” şi paradoxurile naţionalismului sugerate de
Benedict Anderson: „i) modernitatea obiectivă a naţiunilor
versus vechimea lor subiectivă în ochii naţionaliştilor; ii)
universalitatea formală a naţionalităţii ca şi concept socio-
cultural versus iremediabila particularitate a manifestărilor ei
concrete; iii) puterea politică a naţionalismului versus sărăcia
şi incoerenţa lui filosofică”3. Pornind de la acest ultim punct

1
John Hutchinson, Modern Nationalism, Fontana Press, London, 1994,
p. 51.
2
Ernest Gellner, Nations and nationalism, Cornell University Press,
Ithaca, 1983, pp. 6-7.
3
Benedict Anderson, Imagined communities. Reflections on the origin
and spread of nationalism, Verso, London, Second edition, 1991, pp.
15-16.

48
sugerat de Anderson voi încerca să analizez caracteristicile
naţionalismului românesc şi să interoghez consecinţele
faptului că cei mai reprezentativi filosofi români, Lucian Blaga
şi Constantin Noica, au încercat să creeze o metafizică
identitară folosind exclusiv resursele indigene ale limbii
române.
Însă înainte de a merge la originile naţionalismului
românesc, voi opera o nouă distincţie teoretică pentru a
marca unde anume se poziţionează naţionalismul românesc în
raport cu naţionalismele central şi est europene. Ea a fost
stabilită de Peter Sugar într-un amplu eseu1 dedicat exclusiv
naţionalismului central şi est european. Sugar împarte
naţionalismul acestei regiuni în patru grupe, în funcţie de
factorii politici şi culturali care l-au favorizat. Naţionalismul
ceh, cel mai aproape de modelul occidental, a fost burghez şi
sprijinit de o clasă mijlocie consolidată. În contrapartidă,
naţionalismul polonez şi maghiar a fost promovat de vetusta
aristocraţie locală. Pe ruinele fostului Imperiu Otoman,
naţionalismul turc, grec şi românesc a fost birocratic, sprijinit
de noile state în formare; tot aici, naţionalismul bulgar şi
sârbesc a fost însufleţit de ample mişcări populare.
Această distincţie este importantă deoarece arată că
naţionalismul românesc a fost similar procesului de construire
a naţiunii şi, în acest sens, a dezvoltat anumite caracteristici. El
a avut o orientare de clasă în Transilvania, unde elitele
româneşti, parte a marelui cler şi a micii burghezii în formare,
erau mai curând dornice de o integrare graduală în structurile
politice dominate de oligarhia maghiară. Dimensiunea
integratoare nu s-a manifestat şi în Principatele Române, unde

1
Peter Sugar, Ivo Lederer (edit.), Nationalism in Eastern Europe,
University of Washington Press , Seattle and London, 1969, pp. 50-51.

49
naţionalismul românesc s-a manifestat iniţial ca reacţie
împotriva dominaţiei politice a fanarioţilor.
Elitele româneşti care au realizat şi au consolidat statul
modern pe parcursul secolului al XIX-lea au avut mai multe
opţiuni: ele puteau să dezvolte capitalismul şi o clasă de mijloc
de întreprinzători şi comercianţi locali, după cum puteau să
realizeze o profundă reformă agrară şi să urmeze un model
agrarian de dezvoltare. Singura direcţie în care eforturile lor s -
au dovedit consecvente a fost unificarea tuturor teritoriilor
locuite majoritar de români într-un singur stat independent.
Această direcţie a condus la un anume tip de naţionalism: cu
tendinţe iredentiste şi centrată etnic, dar, mai ales, folosită
pentru justificarea tuturor neîmplinirilor noastre istorice.
Înţeleg această realitate istorică: anume că statul român
modern, aşa cum îl ştim, este o realizare a acestor elite; însă
cred, de asemenea, că presiunea istorică a unităţii tuturor
românilor a fost prea puternică şi prea seducătoare pentru
elitele româneşti moderne. Reformele modernizatoare
cuprinse în Regulamentele Organice, reforma agrară a
principelui Cuza, adoptarea Constituţiei şi a regimului
parlamentar erau desigur moderne, în principiu. Însă pot fi
explicate răscoalele ţărăneşti, cvasi-răspândirea corupţiei în
rândul politicienilor, birocraţia endemică şi, dar nu în ultimul
rând, eşecul democraţiei din perioada interbelică, drept un
rezultat al unei modernizări împlinite? Principala direcţie în
care elitele româneşti moderne au excelat a fost proiectul de
construire în sens modern a naţiunii: o naţiune în interiorul
unui stat. Parte a acestui proiect istoric a fost, într-adevăr
modernă, dar, în acelaşi timp, o parte a demersului a fost
determinată de naţionalism.
Contradicţia internă a naţionalismului românesc este
aceea că, deşi se defineşte într-o cultură dominată de modele

50
franceze1, foloseşte surse intelectuale germane pentru a-şi
articula propriul model cultural şi politic. Scrierile lui Herder
erau cunoscute de către intelectualii români în jurul lui 1840,
chiar dacă circulaţia lor era restrânsă la o mică elită. Ideea
herderiană conform căreia specificul fiecărei comunităţi
naţionale se află înscris în modulaţiile limbii populare şi-a găsit
odată cu generaţia Daciei literare susţinătorii cei mai
entuziaşti din rândul tinerilor români abia întorşi de la de
studii din străinătate.
Membrii generaţiei paşoptiste „sunt şi se simt
europeni, sentiment pe care românii îl pierduseră în secolul al
XVIII-lea; dar sunt europeni ca români, şi în această calitate îşi
atribuie o misiune europeană la marginile continentului,
reînviind stări de spirit care, sub alte forme, existaseră şi în
Evul Mediu” 2. După deceniile de domnie nepământeană,
românii redescoperă cu entuziasm Europa, în raport cu a cărei
civilizaţie şi valori îşi construiesc propria imagine de sine. Cu o
cultură înaltă care-şi căuta încă formele de exprimare şi lipsit
de suportul unei clase de mijloc, naţionalismul românesc a
fost, timp de o generaţie, lipsit de metodă. Naţionalismul
românesc se constituie iniţial prin opoziţie, referinţa pozitivă
fiind dată de apartenenţa la spaţiul european şi de conştiinţa
unei teritorialităţi şi unei culturi comun împărtăşite. O spune
Nicolae Bălcescu, într-un text scris în exil, la Paris, în 1850,
după înfrângerea revoluţiei paşoptiste:
„Copleşiţi şi ameninţaţi astăzi de panslavism, mâine
poate şi de pangermanism, noi nu ne putem mântui

1
Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public din
România: originile, traducere de Aurelia Creţia, prefaţă şi note de
Alexandru Duţu, Ed. Univers, Bucureşti, 1982, p. 298.
2
Vlad Georgescu, Istoria ideilor politice româneşti (1369-1878), Jon
Dumitru Verlag, Munchen, 1987, p. 81.

51
 fără numai opunîndu-le panromânismul.
Panromânismul, dar, trebuie să fie astăzi ţinta noastră
comună de activitate. Printr-însul se completă sinteza
noastră revoluţionară” 1.
Pe parcursul anilor 1870, odată cu activitatea de
publicist a celui mai important poet român al perioadei, Mihai
Eminescu, se poate regăsi întreaga evoluţie ulterioară a
naţionalismului românesc: de la proiect de etnopedagogie
naţională la radicalism politic. Bursier al Junimii, cu studii
universitare la Viena şi Berlin, puternic influenţat de filosofia
romantică germană, Eminescu a cultivat în articolele sale din
Timpul un naţionalism bazat pe credo-ul său conform căruia
unitatea politică a tuturor românilor înseamnă întâi de toate
unitate culturală. El a combinat generosul său talent poetic şi
spiritul de polemist cu o percepţie paseistă asupra istoriei şi o
convingere mesianică în virtuţile poporului din care face parte.
Amplificarea naţionalistă a trecutului, cu elemente utopice şi
romantice, a conturat visul unei civilizaţii româneşti pure,
genuine, necoruptă de influenţe străine, în cadrul unei utopii
regresive2 ce presupunea revenirea la organizarea socială
patriarhală şi recursul la medievalitate ca răspuns la
neîmplinirile prezentului.
La începutul secolului al XX-lea istoricul Nicolae Iorga
va da o nouă orientare şi un nou program naţionalismului
românesc. Naţionalismul său populist acorda importanţă
chestiunii ţărăneşti – Iorga a fost animatorul mişcării culturale
din jurul revistei literare Sămănătorul dedicată cauzei ţăranilor

1
Nicolae Bălcescu, Opere, II, Scrieri istorice, politice şi economice,
1848-1852, ediţie şi note de G. Zane şi Elena G. Zane, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1982, p. 112.
2
Sorin Antohi, Civitas imaginalis: Istorie şi Utopie în cultura română,
Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 127.

52
– şi cauzei românilor de peste graniţe. Obiectivul activităţii
sale istorice şi militantismului său politic a fost acela de a
sublinia unitatea civilizaţiei româneşti şi de a accentua
continuitatea sa în timp ca păstrătoare a tradiţiei politice
bizantine. Filosofia sa naţională considera naţiunea o realitate
vie şi nu un simplu construct cultural şi combina elemente
post-romantice şi neo-conservatoare pentru a-şi promova
propriul proiect etnopedagogic:
„Adevăraţii naţionalişti constituie un grup de oameni
cu înţelegere, conştiinţă, sârguinţă şi caracter, care îşi
dau seama că neamul este o fiinţă organică, un fapt
viu al lumii, care poate să fie sau să nu fie, să se nască
sau să moară, dar care nu poate fi transformat
niciodată într-o altă creaţie organică” 1.
Ceea ce diferenţia naţionalismul cultural eminescian
de naţionalismul populist iorghist era faptul că militantismul
celui din urmă era dublat de acţiuni culturale concrete.
Lecturile publice ţinute la Vălenii de Munte au avut un enorm
impact asupra spiritului public dinaintea Primului război
mondial. Ceea ce le apropie este credinţa că regenerarea
spirituală a naţiunii se poate realiza printr-o evoluţie organică
şi prin apelul la virtuţile ţărănimii, considerată ca adevărata
păstrătoare a tradiţiilor ancestrale ce păstrau nealterat
specificul naţional. Din nou, metafizica identitară îşi dovedea

1
Nicolae Iorga, Ce este naţionalismul? text publicat în 1908 şi
reprodus după James P. Niessen, Naţionalismul românesc: o ideologie
a integrării şi a mobilizării, în Peter Sugar, (edit.), Naţionalismul est-
european în secolul al XX-lea, Curtea Veche, Bucureşti, 2002, p. 226,
ale cărui idei nu le împărtăşesc întrutotul. Aprecierea unor idei
promovate de intelectualii români la începutul secolului al XX -lea
după standardele prezentului reflectă cel puţin lipsă de obiectivitate şi
de înţelegere a faptului istoric.

53
anistoricitatea găsindu-şi în trecut răspunsul la provocările
prezentului.
După ce idealul unităţii tuturor provinciilor locuite în
majoritate de români va fi fost împlinit – datorită unei
contingenţe istorice şi nu a onoarei câştigată pe câmpul de
luptă de generaţia ce a luptat în război – un nou tip de
naţionalism îşi va face simţite efectele: un naţionalism
revoluţionar, cu toate excesele şi dezastrul României Mari.
Elitele politice ale României Mari, ce deţinea un teritoriu
considerabil mărit, cu un important aport al minorităţilor
naţionale, mare parte din ele mai educate şi mai prospere
decât majoritatea românilor1, au încercat să rezolve noua
situaţie creată printr-o politică centralizatoare şi de
omogenizare etnică. Competiţia dintre elitele româneşti şi
elitele celorlalte etnii pentru poziţii sociale şi control simbolic,
climatul politic intern, consecinţele mişcărilor antisemite
studenţeşti de la începutul anilor 1920 şi contextul general
european au făcut ca problema identităţii naţionale să se
pună cu şi mai mare acuitate. O nouă filosofie, ataşată
specificului naţional, avea astfel să se definească, modelând
întregul cadru cultural al perioadei interbelice.
„Preocuparea pentru definirea naţiunii a crescut după
război, cu toate că se afla la un nivel ridicat şi înainte,
şi a contribuit la formarea unui discurs naţional
cuprinzător ce a structurat limbajul politicii şi al
culturii. Politicienii şi intelectualii erau în egală măsură
activi în dezvoltarea discursului naţional, reiterând o
diversitate de teme ce se refereau, direct sau implicit,
la identitatea românilor. Prin ei, anii interbelici s-au

1
Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930,
traducere Vlad Russo, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, pp. 17-20.

54
 relevat ca o perioadă în care discursul identităţii
naţionale a devenit hegemonic” 1.
O nouă generaţie intelectuală se va afirma şi va
propune propria grilă axiologică unei societăţi aflate în
căutarea unui nou proiect naţional. Deschiderea către
universal marca o întoarcere către valorile naţionale,
dezbaterea culturală purtându-se, în mod firesc, nu în mediul
rural, ce conserva arhaicitatea lumii tradiţionale, ci în lumea
cosmopolită a oraşului, unde se confruntau activismul civic,
populismul, mitologiile naţionaliste, antisemitismul şi noile
tendinţe culturale. Este de aceea simptomatic faptul că
intelectualii care se afirmă acum: Lucian Blaga, Nichifor
Crainic, Dimitrie Gusti, Nae Ionescu, Eugen Lovinescu, Virgil
Madgearu, Mihail Manoilescu, Simion Mehedinţi, Nicolae
Paulescu, Vasile Pârvan, Ion Petrovici, Constantin Rădulescu-
Motru, Ştefan Zeletin îşi desăvârşesc studiile în marile centre
universitare ale Europei, fiind la curent cu noile tendinţe
intelectuale şi mişcări de idei de pe continent.
În climatul cultural şi literar european domnea un acut
sentiment al urgenţei; valorile pe care fusese clădită „lumea
de altădată”: democraţie, parlamentarism, pozitivism,
civilizaţie, încredere în raţiune, şi care conduseseră la un
război atât de devastator, trebuiau grabnic înlocuite cu alte
valori care afirmau primatul spiritualului, reabilitarea
experienţei religioase, noul misticism, voga psihanalizei,
suprarealismul, explorarea inconştientului, regenerarea
morală. Scrierile lui Oswald Spengler, pentru care cultura şi
civilizaţia europeană se aflau într-un iremediabil declin, ale

1
Katherine Verdery, National ideology under socialism: identity and
cultural politics in Ceauşescu’s Romania, University of California Press,
Berkeley, 1991, pp. 45-46.

55
filosofului creştin Nikolai Berdiaev care propunea, ca remediu
pentru criza morală europeană, întoarcerea la „un nou ev
mediu”, ale lui Hermann Keyserling, ale neotomiştilor Jaques
Maritain sau Charles Maurras, erau cunoscute şi amplu
dezbătute de intelectualii români 1, cu argumente pro şi
contra. Controversele şi polemicile culturale au loc în jurul
definirii specificului naţional, al redefinirii tradiţiei, al asumării
moştenirii ortodoxe, al găsirii resurselor vitalităţii naţionale în
valorile culturii şi spiritualităţii orientale, al valorilor pe care
cultura română le propune europenităţii şi universalităţii.
În acest context intelectual, discursul identitar
parcurge toate formele exaltării: de la fundamentalismul
ortodox şi exclusivist al lui Nichifor Crainic la
antiintelectualismul şi explorarea sufletului mistic al
profesorului Nae Ionescu şi de la etalarea virtuţilor etnicului
românesc ale filosofului Constantin Rădulescu-Motru la
revoluţionarismul retoric al lui Emil Cioran. Vocile calme, care
încercau un discurs echilibrat pe marginea unor teme atât de
arzătoare şi care aparţineau criticului literar Eugen Lovinescu,
filosofului Lucian Blaga sau sociologului Ştefan Zeletin erau
prea puţin sonore pentru a se face şi auzite. Câmpul
intelectual aparţinea maeştrilor de generaţie şi formatorilor
de opinie, dintre care se detaşau Nichifor Crainic şi Nae
Ionescu.
Spre deosebire de generaţia lui Nicolae Iorga şi a lui
Garabet Ibrăileanu pentru care identitatea naţională era o
prioritate culturală, Nichifor Crainic şi Nae Ionescu realizează
identitatea dintre specificul naţional şi ortodoxie. Prin acest
parcurs intelectual ei se distanţează de patriarhalismul

1
Zigu Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Ed.
Eminescu, Bucureşti, 1980, p. 235.

56
sămănătorist şi de idealul reformist al poporanismului
pregătind terenul pentru revoluţionarismul generaţiei
„itinerariului spiritual”. Conectând spiritualitatea la originile
genuine ale ortodoxiei, chiar dacă nu şi-au corelat ideile,
Nichifor Crainic şi Nae Ionescu se dovedesc perfect integraţi
tradiţionalismului. Iar prin deschiderea către universal, prin
folosirea surselor intelectuale moderne: de la filosofia culturii
la logică şi de la teologie la epistemologie, prin efortul
constant de interogare a propriilor origini, aceşti teoreticieni ai
tradiţionalismului şi doctrinari ai naţionalismului ortodox, se
dovedesc moderni.
Toate aceste definiţii „esenţialiste” ale specificului
naţional ignoră orice distincţii ideologice; ele apar într-o epocă
în care bolşevismul şi democraţia liberală în exterior şi
minorităţile naţionale în interior erau percepute ca ameninţări
la adresa etnicităţii şi a identităţii naţionale. Pentru a depăşi
această criză de identitate, intelectualii români au căutat să
ofere definiţii ale specificului naţional nealterate de factori
exogeni. În materie de filosofie identitară gânditorii perioadei
interbelice au încercat să redefinească specificul naţional
redescoperind de fiecare dată aceleaşi resurse intelectuale:
resorturile tradiţiei şi valenţele limbii române. În mod
particular, filosofii s-au simţit chemaţi să valorifice aceste
argumente pentru „a folosi vocabularul metaforic într-un sens
genuin pe care-l considerau ca exprimând trăsăturile esenţiale
ale comunităţii naţionale” 1.
În acest sens, cea mai substanţială şi mai originală
contribuţie filosofică în definirea specificului naţional aparţine
1
Mihaly Szilagy-Gal, The Nationality of Reasoning: Autochtonist
Understanding of Philosophy in Interwar Romania, în Thanasis Sfikas ,
Cristopher Williams (edit.), Ethnicity and Nationalism in East Central
Europe and the Balkans, Ashgate Publishing, Aldershot, 1999, p. 84.

57
poetului şi filosofului Lucian Blaga. Cu influenţe din filosofia
germană a culturii, cunoscând îndeaproape ideile lui Oswald
Spengler şi Leo Frobenius, ca şi din psihologia analitică a lui
Carl Gustav Jung, Lucian Blaga defineşte spaţiul-matrice,
consubstanţial cu însăşi geneza poporului român, dar limitat la
satul tradiţional şi numit de aceea spaţiu mioritic. Locul unde
„s-a născut eternitatea” nu are nimic de-a face cu timpul
istoric sau cu spaţiul social; este o punere în limbaj metaforic a
unei înţelegeri filosofice a specificului naţional. Conturându-şi
propria fenomenologie a identităţii, prin care putea
contrapune o ontologie etnică filosofiilor modernităţii, Blaga
realizează cea mai coerentă şi mai complexă filosofie ataşată
identităţii naţionale.
Nici excesiv tradiţionalist, nici acordând ortodoxiei
rolul de factor primordial în definirea specificului naţional,
Lucian Blaga a reuşit să ridice etnicitatea la rigoarea unui
concept filosofic. Concepţia sa metafizică despre matricea
stilistică – spaţiu denominator al unui anumit tip de cultură –
este, totuşi, limitată: în timp, la o epocă patriarhală,
premodernă; în spaţiu, la satul tradiţional, „necorupt” de
trecerea istoriei.
„Există o vie matrice stilistică, în lumina căreia
românismul ne apare ca un ansamblu, conturat din
latenţe şi realizări. Nimic nu ne prilejuieşte, ca această
matrice stilistică, posibilitatea de a vedea în românism
un complex susceptibil de a fi cuprins într-o imagine
ideal sporită. Ne-am făurit despre acest românism
spiritual, dincolo de faptele şi de jocul de ape al
folclorului şi al istoriei, o viziune menită poate unui

58
 destin pragmatic. E viziunea unui cristal viu, a unui
complex de potenţe creatoare” 1.
Încercarea de a defini o ontologie bazată strict pe
modulaţiile limbii române – prepoziţia întru ca şi
corespondent pentru verbul a fi – va fi întreprinsă, în anii de
restrişte ai comunismului, de filosoful Constantin Noica.
Marele pariu intelectual al lui Noica se găseşte în căutarea
unui răspuns la întrebarea: are rostirea românească ceva de
propus gândirii filosofice? Construindu-şi propria ontologie
ataşată naţiunii cu vaste referinţe din filosofia antică greacă şi
din filosofia modernă germană, Noica redefineşte istoria, ca şi
predecesorul său Blaga, prin recursul la tradiţie, pentru a găsi
devenirea fiinţei româneşti în dubla semnificaţie a unui
cuvânt: „întru”. Această simplă prepoziţie, întru, defineşte,
conform lui Noica, „contradicţiile fundamentale ce se ivesc în
sânul fiinţei”. Iar sub aspect formal, „întru reprezintă cercul,
orientarea, orizontul mişcător, limitaţia ce nu limitează”2. Prin
aceasta Noica afirmă unicitatea fiinţei româneşti ca închidere
care se deschide, care îşi postuleaza devenirea într-un orizont
ontologic nealterat de vicisitudinile istoriei.
Apropiat în anii interbelici de gruparea Criterion a
„tinerei generaţii”, Noica a devenit faimos mai ales prin rolul
său asumat de „antrenor cultural” şi a unui mod de „mântuire
prin cultură” în perioada comunistă şi care a devenit cunoscut
în istoria intelectuală şi în memoria publică românească sub
numele de Şcoala de la Păltiniş. În perioada în care naţional-
comunismul îşi definea proiectul cultural prin protocornism,
Constantin Noica şi discipolii săi: Gabriel Liiceanu, Andrei

1
Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 215.
2
Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Ed.
Eminescu, Bucureşti, 1987, p. 34.

59
Pleşu, Thomas Kleininger, Sorin Vieru, Andrei Cornea, au
încercat să realizeze performanţa culturală prin
redescoperirea surselor autentice ale filosofiei, ca modalitate
de supravieţuire într-un regim totalitar. Esenţială pentru
înţelegerea cadrului cultural în care a evoluat Şcoala de la
Păltiniş şi relaţia cu ideea de naţiune într-un context dominat
de ideologia comunistă, este sentimentul de urgenţă al actului
cultural trăit cu autenticitate şi disperare. Diferenţa dintre
Noica şi continuatorii săi se manifesta nu în urmărirea şi
asumarea unui anumit program cultural, ci în definirea şi
clarificarea propriei strategii culturale. Crearea unui bastion al
rezistenţei culturale era doar implicită pentru Noica şi explicită
pentru Liiceanu şi Pleşu. Noica era mai interesat de
promovarea propriului proiect cultural: relevanţa culturii
naţionale în faţa culturii universale decât de opoziţia directă la
regimul comunist. Discipolii săi vedeau în cultură un act de
rezistenţă şi o formă de mântuire faţă de limitele ideologice
impuse de regimul totalitar.
Deşi marginali, reprezentanţii Şcolii de la Păltiniş se
aflau în competiţie directă pentru hegemonie culturală cu
protocroniştii care dominau câmpul intelectual. Bătălia
canonică pentru legitimare simbolică folosea discursul
specificului naţional, cu teme preluate din gânditorii
interbelici, pentru a indigeniza universalismul doctrinelor
marxiste. Este o reacţie specifică la modernitate realizată
dincolo de temele fundamentale ale modernităţii şi nu sincron
cu acestea. Tot în acelaşi registru, al dialogului dintre
intelectuali şi societate, artificial şi inconsistent, se află şi
dubitabilul samizdat românesc sau iluzoriul mit al unei
societăţi civile româneşti în perioada comunistă. „Rezistenţa
prin cultură” nu a produs nicio operă filosofică majoră, dar a
creat, după 1989, instituţii culturale şi circuite intelectuale

60
care au facilitat racordarea deplină a culturii române la
contemporaneitate. Tinerii intelectuali români care lucrează în
proiecte comune cu omologi occidentali – fără „eternele şi
fascinantele” complexe de inferioritate – într-o componentă
pe care eu o definesc prin formula reţele epistemice,
reprezintă realul câştig al moştenirii culturale a Şcolii de la
Păltiniş.
Elementul de continuitate al intelectualilor români
care au construit hermeneutica identitară a fost realizarea
unei filosofii a specificului naţional bazată exclusiv pe res urse
culturale indigene şi nu crearea unui nou model societal. Ca
atare, relaţia dintre tradiţia naţională şi modernitate, ca
dimensiune a autoreflecţiei culturale, a fost una dilematică:
intelectualii care au construit discursul etnicităţii şi al
specificului naţional nu au propus şi soluţii de acţiune socială.
Ei au creat şi dezvoltat o tradiţie culturală în care se regăsesc
complexele, frustrările, temerile şi dorinţa de măreţie pentru
care istoria nu ne-a oferit reale motive de mândrie. Folosit ca
proiect politic şi ca strategie culturală, naţionalismul românesc
şi-a creat şi consolidat propria filosofie identitară. Eforturile
intelectualilor români de a fundamenta o filosofie folosind
strict resurse indigene şi nu importuri conceptuale traduc în
fapt nevoia interioară de a oferi un răspuns satisfăcător şi
dezirabil cultural la întrebarea: cine suntem?
Încercarea filosofiei de a construi un discurs al
etnicităţii şi identităţii naţionale pe baze exclusiv locale şi de a
concilia „marea tradiţie” a culturii populare cu „tradiţia
reinventată” a marii culturi este semnul unei crize şi al unui
eşec. Această criză, interioară şi identitară în acelaşi timp,
marchează tesiunea creatoare dintre modernişti, adepti fără
rezerve ai sincronizării europene şi tradiţionalişti, păstrători la
fel de înfocaţi ai valorilor specificului naţional. Relaţia dintre

61
modernitate şi tradiţia naţională ca dimensiune culturală a
imaginii de sine este una dilematică: filosofii care au elaborat
caracteristicile discursului specificului naţional nu au propus şi
soluţii de acţiune. Ei au creat o tradiţie culturală în care se
regăsesc toate complexele, frustrările, temerile, orgoliile,
mândria rănită şi demnitatea ultragiată pentru care istoria nu
a oferit răspunsurile aşteptate. Filosofia identitară
românească este lipsită în egală măsură de consistenţa
conceptuală şi de rigoarea specifică unei filosofii sociale. În
cazul românesc, serenitatea filosofiei nu-şi află locul în cetate.

ANDERSON, Benedict
1991 Imagined communities. Reflections on the origin and
spread of nationalism, Verso, London, Second edition.
ANTOHI, Sorin
1999 Civitas imaginalis: Istorie şi Utopie în cultura română, Ed.
Polirom, Iaşi.
BĂLCESCU, Nicolae
1982 Opere, II, Scrieri istorice, politice şi economice, 1848-
1852, ediţie şi note de G. Zane şi Elena G. Zane, Ed.
Academiei, Bucureşti.
BLAGA, Lucian
1994 Spaţiul mioritic, Ed. Humanitas, Bucureşti.
ELIADE, Pompiliu
1982 Influenţa franceză asupra spiritului public din România:
originile, traducere de Aurelia Creţia, prefaţă şi note de
Alexandru Duţu, Ed. Univers, Bucureşti.
GELLNER, Ernest
1983 Nations and nationalism, Cornell University Press,
Ithaca.
GEORGESCU, Vlad

62
1987 Istoria ideilor politice româneşti (1369-1878), Jon
Dumitru Verlag, Munchen.
GREENFELD, Liah
1992 Nationalism: Five Roads to Modernity, Harvad University
Press, Cambridge.
HROCH, Miroslav
1985 Social Preconditions of National Revival in Europe. A
comparative analysis of the social composition of
patriotic groups, Cambridge University Press.
HUTCHINSON, John
1994 Modern Nationalism, Fontana Press, London.
KAHN, Hans
1961 The idea of nationalism: a study in its origins and
backgrounds, Macmillan, New York.
KARNOOUH, Claude
1994 Românii. Tipologie şi mentalităţi, traducere de Carmen
Stoean, Ed. Humanitas, Bucureşti.
LIVEZEANU, Irina
1998 Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930,
traducere Vlad Russo, Ed. Humanitas, Bucureşti.
ORNEA, Zigu
1980 Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Ed.
Eminescu, Bucureşti.
NIESSEN, James P.
2002 Naţionalismul românesc: o ideologie a integrării şi a
mobilizării, în SUGAR, Peter (edit.) Naţionalismul est-
european în secolul al XX-lea, Ed. Curtea Veche,
Bucureşti.
NOICA, Constantin
1987 Cuvânt împreună despre rostirea românească, Ed.
Eminescu, Bucureşti.
SMITH, Anthony D.

63
2000 The Nation in History, Hanover, University Press of New
England.
SUGAR, Peter – LEDERER, Ivo (edit.)
1969 Nationalism in Eastern Europe, University of Washington
Press, Seattle and London.
SZILAGY-GAL, Mihaly
1999 The Nationality of Reasoning: Autochtonist
Understanding of Philosophy in Interwar Romania, în
SFIKAS, Thanasis – WILLIAMS, Cristopher (edit.),
Ethnicity and Nationalism in East Central Europe and the
Balkans, Ashgate Publishing, Aldershot.
VERDERY, Katherine
1991 National ideology under socialism: identity and cultural
politics in Ceauşescu’s Romania, University of California
Press, Berkeley.

I. 3. „Bunul român” ca purtător al virtuţilor cetăţeniei

Analiza presupoziţiilor care alcătuiesc filosofia

identitară românească este urmată de decriptarea surselor
intelectuale care au influenţat şi au marcat evoluţia
conceptului de cetăţenie în România modernă. Demersul meu
va fi gândit pe mai multe secvenţe: o primă secvenţă este
reprezentată de ceea ce voi numi dimensiunea morală a
cetăţeniei, în care cetăţeanul este asimilat bunului român şi
virtuţilor etice pe care acesta trebuie să le întrupeze. Analizate
separat, următoarele secvenţe au ca miză reliefarea
particularităţilor constituţionalismului românesc ataşate
definirii ideii de cetăţenie în contextul modernizării
instituţionale şi juridice derulate în intervalul cuprins între
apariţia primelor proiecte constituţionale în al doilea deceniu

64
al secolului al XIX-lea şi adoptarea primei Constituţii în 1866.
Vor fi avute în vedere documentele constituţionale şi
momentele istorice care le-au generat cu inserţie pe specificul
ideii de cetăţenie aşa cum a fost ea gândită de către elitele
intelectuale şi politice care au edificat statul român modern.
În ceea ce priveşte profilul cetăţeanului ideal, aşa cum
apare conturat în prima jumătate a secolului al XIX-lea, un rol
primordial în formarea şi modelarea sa revine, în mod firesc,
educaţiei primare. Componenta civic-morală deţine locul
central în discursul oficial al cadrelor didactice şi în conţinutul
materiilor de studiu. Dincolo de componenta religioasă,
definitorie într-o societate în care religia era prioritară în viaţa
oamenilor, şcoala educă în egală măsură şi componenta
moral-civică a viitorului cetăţean.
„Şcoala avea menirea să formeze din fiecare elev un
cetăţean. Acesta trebuia să fie în primul rând un bun
creştin şi apoi un bun mădular al societăţii (subl. aut. –
M.-L. M.), adică un personaj ce-şi îndeplineşte, cu
asiduitate, convingere şi ataşament datoriile faţă de
patrie, autorităţi şi familie. Într-o ierarhie a acestor
ataşamente, religia îşi păstrează întotdeauna primul
loc, celelalte elemente fiind interşanjabile; indiferent
însă de ordinea în care apar diversele ei componente,
triada autorităţi-familie-patrie este nelipsită”1.
Dacă ideea de formare a virtuţilor cetăţeneşti prin
educaţie este de certă origine iluministă, infuzia ideilor
romantice, odată cu primele decenii ale secolului al XIX-lea,
creşterea numărului de şcoli, dezvoltarea presei în limba

1
Luminiţa-Mirela Murgescu, Între „bunul creştin” şi „bravul român”.
Rolul şcolii primare în construirea identităţii naţionale româneşti
(1831-1878), Ed. A’92, Iaşi, 1999, p. 59.

65
română, educarea spiritului public, accentuarea conştiinţei
naţionale, înfiinţarea primelor universităţi, accentuează
glisarea de la modelul moral civic cu fundament creştin către
un model care valoriza comunitatea naţională şi consolidarea
noului stat creat prin unirea principatelor. Dacă iniţial
componenta identitară presupunea o similitudine între a fi
bun creştin şi a fi bun român, acum ataşamentul faţă de ţară
este dublat de ataşamentul faţă de domnitor. Ideea este din
ce mai prezentă în discursurile publice cu precădere între
1866, odată cu votarea Constituţiei şi 1878, odată cu
recunoaşterea internaţională a independenţei de stat, şi 1881
odată cu proclamarea regatului.
Dimensiunea morală a ideii de cetăţenie va cunoaşte,
similar cu educaţia spiritului public, o accentuare prin
impunerea în conştiinţa publică a ideii de patrie. Cetăţenie şi
patrie devin termeni sinonimi a căror prezenţă este tot mai
vizibilă în vocabularul politic începând cu deceniile
prepaşoptiste. Referentul ideii de patrie trimite la originea
comună şi la identitatea naţională, la un destin proiectat într-
un viitor luminos în acord cu limbajul mesianic al epocii şi care
este capabil să justifice toate neîmplinirile trecutului. Ideea de
patrie capătă o dublă dimensiune: teritorială şi temporală;
prima se referă la ansamblul teritoriilor locuite de români, a
doua valorizează ideea originii comune, şi implicit pe cea a
continuităţii, accentuând elementul latin.
Motivaţia istorică a ideii de patrie dovedeşte o
conştiinţă culturală modernă, rod al influenţei iluministe. De
aceea, elementul creştin este prezent doar difuz, ceea ce
contează acum este sentimentul de apartenenţă la un anumit
loc şi la o anumită comunitate. Odată cu primele decenii ale
secolului al XIX-lea se produce o evoluţie semantică a ideii de
patrie, aceasta nemaiavând doar un sens teritorial, ci şi de

66
responsabilitate faţă de obşte şi de membrii acesteia. Ideea de
patrie presupune acum „un nou model, modern, de coeziune
spirituală la nivelul întregii societăţi” 1. Sensul comunitar la
patriei este dat de „petrecerea cea politicească, adică
soţietatea celor ce lăcuiesc împreună, întrebuinţaţi şi
împărtăşiţi unul către celălalt, care întrebuinţare leagă
dragostea, interesurile şi folosurile obştii” 2. Pentru a înţelege
fermentul intelectual al epocii şi procesul de clarificare
semantică trebuie remarcată deosebirea dintre apelul
înflacărat al slugerului Tudor din Vladimiri din 1821 – „patria
este norodul, iar nu tagma jefuitorilor!” – şi folosirea pentru
prima oară, două decenii mai târziu, a termenului „cetăţean”
în definirea patriotismului.
Textul cel mai reprezentativ al perioadei aparţine
tânărului istoric Florian Aaron şi se constituie într-un veritabil
inventar semantic al termenului şi, totodată, un proiect de
pedagogie naţională menit să insufle patriotismul tinerei
generaţii. Considerat pe bună dreptate „prima creaţie
originală prilejuită de acest motiv din cultura română” 3,
Patria, patriotul şi patriotismul este mai mult decât o simplă
colecţie de idei luate de-a gata din scrierile clasicilor europeni,
chiar dacă Aaron nu se dovedeşte pe deplin original în
enunţarea caracteristicilor patriei şi a patriotismului. El are
meritul de a fi deplasat accentul de la dimensiunea teritorială
şi demografică a patriei la dimensiunea instituţională şi
comunitară, dovedind racordarea la modernitatea politică a

1
Ştefan Lemny, Originea şi cristalizarea ideii de patrie în cultura
română, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p. 107.
2
Manuscris anonim de la începutul secolului al XIX-lea reprodus în
Daniel Barbu, Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică
românească, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001, p. 44.
3
Ştefan Lemny, op. cit., p. 130.

67
perioadei: „patrie, în ochii naţiilor civilizate nu este numai ţara
şi lăcuitorii, ci adevărata patrie o fac instituţiile şi aşezămintele
soţiale, interesele şi trebile care întemeiază fericirea de obşte
a tuturor concetăţenilor” 1.
Textul lui Florian Aaron a apărut în 1943, la 3 ani după
publicarea programului cultural al Daciei literare care ridiculiza
excesele occidentalizante ale epocii şi se opunea imitaţiilor
lingvistice cu orice preţ. Numele revistei, deloc întâmplător
ales, spune suficient de mult despre orientarea preponderent
literară şi despre obiectivul ei:
„O foaie dar care, părăsind politica, s-ar îndeletnici
numai cu literatura naţională, o foaie care făcând
abnegaţie de loc ar fi numai o foaie românească şi prin
urmare s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie
din orice parte a Daciei, numai să fie bune. […] Istoria
noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre
ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul
de pitoreşti şi de poetice pentru ca să putem găsi şi la
noi sujeturi de scris, fără să avem pentru această
trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii”2.
În peisajul publicistic pestriţ al primei jumătăţi a
secolului al XIX-lea Dacia literară a reuşit performanţa de a
aduna în jurul ei autori care vor cunoaşte consacrarea literară
în următoarea perioadă. Este vorba de prima generaţie
intelectuală cu vocaţie europeană care a făcut din orientarea
opiniei publice o valoare şi un îndemn: Vasile Alecsandri,

1
Florian Aaron, reprodus în Ştefan Lemny, op. cit., p. 131.
2
Mihail Kogălniceanu, „Dacia Literară”, Introducţie, Iaşi, 30 ianuarie
1840, reprodus în Iulian Oncescu, Texte şi documente privind istoria
modernă a românilor (1774-1918), Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte,
2011, pp. 156-157.

68
Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion Ghica, Mihail
Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Alecu Russo.
Generaţia de la 1840 face trecerea de la generozitatea
programului Luminilor la romantismul revoluţionar
caracterizat de reformismul social, de interesul manifest
pentru specificul local, pentru reactualizarea epopeică a
trecutului, pentru valorificarea literară a folclorului şi pentru
dezvoltarea unei limbi literare cu adevărat naţionale. Influenţa
surselor culturale occidentale, cu toate excesele datorate
preluării necritice a acestora, a contribuit nu numai la re-
europenizarea culturii române dar într-o mai mare măsură la
afirmarea specificităţii sale naţionale. Conturându-şi un
veritabil program cultural Dacia literară propunea o sinteză
între valorile tradiţionale şi inovaţia literară cu scopul declarat
de a oferi un model pentru „propăşirea neamului”. Cu
certitudine, Dacia literară este revista începutului de drum. De
aceea, meritul care trebuie recunoscut acestei publicaţii „nu
este de a fi denunţat nişte erori, ci mai ales acela de a fi
promovat o îndrumare pozitivă, de a fi indicat cu claritate
temelia pe care se poate înălţa o cultură autentică” 1.
Revista a avut o existenţă efemeră, întrucât
colaborările nu i-au putut asigura supravieţuirea şi nu exista
un public suficient de larg care să-i recepteze ideile, însă ceea
ce o singularizează în peisajul publicistic al perioadei este
faptul de a fi imprimat – cu o generaţie înaintea programului
junimist al Convorbirilor literare – spiritul critic în cultura
română2. Dar, mai mult decât atât, meritul Daciei literare şi al
generaţiei de la 1840 îl constituie, pe lângă promovarea
1
Paul Cornea, Oamenii începutului de drum, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1974, p. 54.
2
Radu Dragnea, Mihail Kogălniceanu, ediţia a II-a, îngrijită şi prefaţată
de Victor Rizescu, Ed. Dominor, Iaşi, 2005, p. 87.

69
specificului naţional în cultură şi opoziţia faţă de preluarea
fără discernământ a modelelor occidentale, faptul că au fost
precursorii unor dezbateri intelectuale care au adus în centrul
atenţiei spiritului public o nouă categorie: eu, cetăţeanul.
Acesta este mai mult decât un individ indistinct aparţinând
masei amorfe a naţiunii; este beneficiar de drepturi şi libertăţi
şi, în acelaşi timp, purtătorul unui veritabil cod etic, ceea ce
face ca, în viziunea romantismului împărtăşit de Nicolae
Bălcescu şi de colegii săi de generaţie, patriotismul să fie
intrinsec legat de profilul moral al cetăţeanului. Un cetăţean
aşadar conştient de misiunea sa patriotică, de nobilitatea şi în
final de victoria cauzei sale pentru că aceasta este cauza
naţională.
Procesul de inoculare a patriotismului în rândul
naţiunii şi de transformare a indivizilor în cetăţeni avea să se
dovedească unul de durată. În textul, imaginat sub forma unui
dialog, Manualul bunului român, Nicolae Bălcescu oferă
definiţia cetăţeanului: „Cetăţeanul este un om care trăieşte
într-o republică şi care are parte în suveranitate” 1.
Suveranitatea cetăţeanului nu este necondiţionată, căci
presupune o serie de îndatoriri: supunerea faţă de lege şi
ajutorarea legii, precum şi contribuirea la susţinerea statului în
raport direct proporţional cu averea fiecăruia. Această „lungă
datorie” pe care o presupune cetăţenia nu poate fi susţinută
decât pe temelia unor drepturi care nu sunt altele decât
drepturile fundamentale ale omului: dreptul la viaţă, dreptul
la libertate, dreptul la egalitate. Filosofia socială promovată de
Bălcescu nu este alta decât filosofia contractului social.
Tradusă în termenii gânditorului român această filosofie

1
Nicolae Bălcescu, Scrieri alese, ediţie de Andrei Rusu, prefaţă de Paul
Cornea, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 101.

70
presupune că omul, devenit – prin exerciţiul libertăţii şi al
egalităţii – cetăţean, renunţă la o parte din pornirile sale fireşti
pentru a se conforma legii, stabilită prin comun acord, şi a
institui domnia bunului comun. În acest fel, filosofia sa socială
fundamentată pe contractul social este una republicană:
singura autoritate căreia cetăţeanul este chemat să i se
supună este cea a legii şi a propriei libertăţi.
Influenţat de experienţa amară a exilului datorată
înfrângerii revoluţiei paşoptiste, Bălcescu depăşeşte ideologia
utopică revoluţionară în favoarea unei pedagogii naţionale
centrată pe virtuţile morale şi sociale ale cetăţeanului. El nu
poate renunţa definitiv la ideile sale din tinereţe şi păstrează
aceeaşi credinţă mesianică în victoria cauzei pe care o susţine.
Exemplul său nu este singular şi „se înscrie într-un context în
care toată literatura republicano-democrată din spaţiul
românesc vorbeşte despre necesitatea educării cetăţeanului
în spiritul sistemului politic modern şi al conştientizării
drepturilor şi al datoriilor sale faţă de cetate, mai ales după
eşecul revoluţiilor de la 1848” 1.
Construcţia instituţională şi arhitectura constituţională
a statului român au stat sub imperativul uniunii statale şi mai
puţin sub cel al voinţei libere a cetăţenilor de a-şi defini
raporturile instituţionale cu puterea politică. Făurirea statului
român modern nu a fost rezultatul unui consens între
cetăţeni, a unui lung şir de dezbateri, negocieri şi
compromisuri între diversele grupuri sociale. Ca în cazul altor
state care au experimentat o modernitate târzie, în cazul
românesc cetăţenia este o creaţie a statului iar „cetăţeanul”

1
Silvia Marton, La construction politique de la nation. La nation dans
les débats du Parlament de la Roumanie (1866-1871), Ed. Institutul
European, Iaşi, 2009, p. 203.

71
este un construct cultural modelat şi impus cu instrumentele
modernităţii. Pe de altă parte, idealul unităţii statale şi al
conservării identităţii naţionale a delimitat raporturile
cetăţenilor cu statul şi cu puterea politică. Raportul dintre
cetăţean, ca parte a naţiunii, şi stat este unul de subordonare,
iar politica slujeşte „interesului naţional” şi nu interesului
cetăţeanului. Acesta se bucură de anumite drepturi
individuale, care-i conferă un statut privilegiat în raport cu
străinii şi apatrizii, dar care sunt limitate în raport cu
atotputernicia statului.
Termenul „cetăţean” constituie o inovaţie filologică şi
apare în vocabularul limbii române abia către finalul
deceniului al patrulea al secolului al XIX-lea. Prima folosire a
termenului de „cetăţean” în sens substantival se găseşte în
periodicul România, editat sub redacţia lui Florian Aaron, în
1838, unde este identificat în formularea: „s-au zădărnicit prin
unirea cetăţenilor celor buni”1. Sinonimia dintre „cetăţean” şi
„român” este implicită pentru Aaron, pentru care cetăţenia şi
românitatea cuprindeau aceeaşi arie semantică şi se
presupuneau reciproc. Cercetătoarea Rodica Bogza Irimie a
identificat nu mai puţin de 11 apariţii ale termenului
„cetăţean” în periodicele vremii, atât în sens substantival cât şi
în sens adjectival, ceea ce denotă o circulaţie destul de
restrânsă în contextul modernizării limbajului social-politic, al
împrumuturilor lingvistice şi al stabilizării semantice. Faptul
este certificat de dicţionarul editat de Poenaru, Aaron şi Hill
intitulat Vocabular franţezo-românesc, care conferă pentru
„cetăţean” forma franceză citoyen, cu referentul citoyen
Roumain, prin care desemnează un „pământean român care

1
Rodica Bogza Irimie, Termeni politico-sociali în primele periodice
româneşti, Universitatea din Bucureşti, 1979, p. 131.

72
era născut ca român şi care a dobândit drepturile şi privilegiile
care [le-au] dobândit cetăţenii români” 1.
Apărut în acelaşi deceniu, Vocabularu Românu editat
de I. D. Negulici nu include termenul „cetăţean”2, ceea ce
atestă o circulaţie restrânsă a termenului, neîncetăţenit încă în
limba română. În deceniul prepaşoptist îl găsim tot mai des
utilizat, fie ca substantiv, fie ca adjectiv, ca atribut al civilităţii,
sau cu derivatul „cetăţenime”. El desemnează o persoană
profund implicată, un individ care se caracterizează prin
atributul participării, aflându-se într-o relaţie imanentă cu
patria: „Fiecare român de aici înainte este cetăţean…va apăra
cu sângele sau averea patria sa” (Popolul suveran, Bucureşti,
sub redacţia D. Bolintineanu, 1848). Patria reprezintă liantul
dintre cetăţean şi drepturile sale, după cum pentru binomul
cetăţean – patrie termenul mediu îl reprezintă „bunul român”,
prin care era desemnat un cetăţean ideal, caracterizat nu doar
prin înaltele sale trăsături civice şi morale ci şi prin
ataşamentul intrinsec faţă de un teritoriu, o comunitate, o
cultură şi o conştiinţă naţională comune.
Evoluţia semantică este relevantă şi pentru termenul
„român”: de la forma iniţială român s-a ajuns la apelativul
românie prin substantivul comun românime care desemna
comunitatea lingvistică, pentru a semnifica ulterior
„totalitatea românilor”, cu alte cuvinte mulţimea tuturor
indivizilor care folosesc aceeaşi limbă, pentru a trece în final la
sensul de „teritoriu locuit de vorbitorii acestei limbi” 3.

1
P. Poenaru, F. Aaron, G. Hill, Termeni politico-sociali în primele
periodice româneşti, Universitatea din Bucureşti, 1840, p. 283.
2
I. D. Negulici, Vocabular Român de toate vorbele străbune repriimite
până acum în limba română, Bucureşti, 1848.
3
Vasile Arvinte, Român, românesc, România. Studiu filologic, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 140.

73
Translaţia semantică de la sensul lingvistic la cel teritorial al
termenului „român” se produce în preajma evenimentelor
revoluţionare ale anului 1848, pentru ca ideea de România, ca
teritoriu care înglobează pe toţi românii, să fie formulată, un
an mai târziu, de Ion Heliade-Rădulescu: „nu e român, fraţilor,
care să nu arză în sufletul său a se realiza o Românie tare şi
unită”1.
La jumătatea secolului al XIX-lea triada cetăţean –
patrie – român capătă un sens mobilizator pentru foştii
revoluţionari paşoptişti, termenii fiind folosiţi cu o varietate de
sensuri, în funcţie de cerinţele programului politic, de nevoia
de adeziune naţională sau de imperativul categoric al găsirii
unui nou ideal care să canalizeze energiile foştilor combatanţi
după înfrângerea revoluţiei. În acea perioadă limba română se
prezintă ca un veritabil „alfabet de tranziţie”, căutându-şi încă
o formă proprie de exprimare. Alfabetul chirilic coexistă cu cel
grecesc şi cu cel latin, dând naştere unui idiom în care se
regăsesc tradiţia bisericească, eforturile latinizante şi
importurile lingvistice. Mai ales neologismele, venite pe filieră
franceză, sunt preluate şi adoptate cât mai aproape de forma
lor originală. „Adoptate, nu şi adaptate, ele păstrau în
cuprinsul limbii române, aerul unor oaspeţi exotici, care refuză
încetăţenirea” 2.
De asemenea categoria drepturilor cetăţenesti trimite
la un alt referent: „patria”. În 1830, în Albina românească se
găseşte următoarea referinţă: „…apărînd patria de ale căror
drepturi noi azi ne bucurăm…”, după cum, în 1844, în

1
Reprodus în Ion Ghica, Amintiri din pribegie după 1848. Noi scrisori
către Alecsandri, comentate de Olimpiu Boitoş, vol. I, Craiova, 1940, p.
64.
2
Ştefan Cazimir, Alfabetul de tranziţie, ediţia a II-a, Ed. Oscar Print,
Bucureşti, 1996, p. 86.

74
suplimentul publicaţiei Propăşirea (apărută la Iaşi sub redacţia
lui M. Kogălniceanu) se menţiona: „Acum patria noastră…
sfinţeşte principiul că toţi oamenii se nasc şi sunt slobozi”.
Referinţele citate întregesc paleta semantică a termenului,
însă cea mai substanţială definiţie a patriei o regăsim, firesc, în
revoluţionarul an 1848:
„Patria este locul, căminul în care ne-am născut şi care
ne hrăneşte, locul de care sunt legate suvenirele
copilăriei noastre, suvenire atât de dulci, a cărora
coardă face să tresare omul bărbat. […] Patria nu este
numai locul unde ne-am născut şi în care familia
noastră locuieşte; patria este ţara întreagă în care
găsim concetăţeni, adecă oameni ce trăiesc supt
aceleaşi legi, vorbesc aceeaşi limbă, se închină în
aceeaşi religie, îşi împărtăşesc aceleaşi sentimente şi
aceleaşi idei. Această unire de sentimente face
naţionalitatea. Prin urmare, fără dânsele nu poate fi
naţionalitate, nu poate fi România. Patria, această
fiinţă ideală, pe care locuitorii ei sunt gata a o apăra cu
viaţa, este identitatea intereselor, ideilor, pasiunilor,
ce-i strânge şi-i uneşte în apărarea unui bine comun.
Robul n-are patrie, pentru că robul n-are nimic”1.
Evoluţia semantică a unui concept reinventat de
limbajul mobilizator al perioadei prepaşoptiste transcede
sensul primar, teritorial, pentru a sublinia responsabilitatea şi
ataşamentul faţă de comunitate. Aceste caracteristici se
regăsesc pregnant în discursul ţinut de Alexandru Ioan Cuza cu
ocazia investirii sale ca domn al Principatelor Unite:

1
„Popolul suveran”, 28 iunie 1848, reprodus în Bogdan Murgescu
(coord.), Istoria României în documente, Ed. Corint, Bucureşti, 2001,
pp. 204-205.

75
 „Jur, în numele prea sfintei treimi şi în faţa ţărei mele,
că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele patriei,
că voi fi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei,
că în toată domnia-mea voi priveghea la respectarea
legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi
toată ura, iubind deopotrivă şi pe cei ce m-au iubit şi
pe cei ce m-au urât, neavând înaintea ochilor mei
decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu
şi compatrioţii mei să-mi fie întru ajutor” 1!
Demnă de menţionat mai ales este inserţia termenului
cetăţean în discursurile ataşate instituţiei domniei. Ele denotă
nu doar identificarea domnului cu naţiunea şi cu comunitatea
de origine pe care aceasta o presupune ci zugrăvesc şi
portretul moral al unui domn cetăţean profund implicat în
viaţa comunităţii naţionale pe care o conduce. Două discursuri
evidenţiază şi jalonează două epoci distincte: unul al lui Mihail
Kogălniceanu, rostit cu ocazia alegerii lui Alexandru Ioan Cuza
ca domn al Moldovei; celălalt, răspunsul, adresat în limba
franceză de principele Carol I cu ocazia ceremoniei de
investire ca domn al României. Cu recunoscutul său talent
oratoric, M. Kogălniceanu creiona trăsăturile celui care îşi
asuma pentru prima dată domnia Principatelor Unite:
„Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră, noi am
voit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi
nouă, om nou. O, doamne! Mare şi frumoasă îţi este
misiunea! Constituţia din 7/19 august ne însemnează
o epocă nouă; şi Măria ta eşti chemat să o deschizi. Fii
dar omul epocei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul;
fă ca legea să fie tare; iar tu, Măria ta, ca Domn, fii bun
şi blând, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai

1
Reprodus în Iulian Oncescu, op. cit., p. 294.

76
 toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. (…) Fă
dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de
dreptate; împacă patimile şi urile dintre noi şi
reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie. Fii
simplu, Măria ta, fii bun, fii Domn cetăţean (subl. m. –
L. N.); urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr şi
închisă la minciună şi linguşire”1.
La distanţă de numai 7 ani, memoriile regelui Carol I
surprind emoţia momentului depunerii jurământului ca domn
al României şi răspunsul adresat Camerei:
„Punând piciorul pe acest pământ sacru am devenit
român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, aceasta o
ştiu, mari datorii; am speranţa că-mi va fi dat să le
îndeplinesc. Vă aduc o inimă cinstită, o voinţă fermă
de a face binele, un devotement fără de margini
pentru noua mea patrie şi acel respect neclintit faţă de
legi pe care l-am luat de la strămoşii mei. Cetăţean
(subl. m. – L. N.) astăzi, mâine, dacă trebuie, soldat, voi
împărţi cu voi soarta bună şi cea rea”2.
În decurs de numai o generaţie, între 1840 şi 1866,
pleiada de tineri boieri întorşi de la studii din universităţile
europene vor contopi propria experienţă intelectuală şi
personală a Occidentului cu tradiţiile şi realităţile social-
politice ale Orientului. Această simbioză, fericit amestec de
idei revoluţionare şi de vizionarism romantic, de reformism
civic şi constituţional, de militantism social şi de pedagogie
naţională, de socialism utopic şi de ferment masonic, va

1
Mihail Kogălniceanu, Discurs la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca
domn al Moldovei, 5/ 17 ianuarie 1859, reprodus după Oncescu, op.
cit., pp. 295-296.
2
Memoriile Regelui Carol I, după un martor ocular, Ed. Erc Press,
Bucureşti, 2011, p. 43.

77
schimba fundamental evoluţia istorică şi destinul Principatelor
Române. Pentru aceşti oameni: intelectuali şi politiceni,
reformişti şi călăuzitori ai naţiunii, revoluţionari şi luptători
pentru drepturile naţionale, scriitorii şi istorici, totul era de
făcut: un stat unitar, instituţii noi, legi moderne, o literatură
care să reflecte specificul naţional şi, mai ales, de creat un nou
tip de individ conştient de propriile lui drepturi şi libertăţi şi
care avea să se numească „cetăţean”.

ARVINTE, Vasile
1983 Român, românesc, România. Studiu filologic, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
BARBU, Daniel
2001 Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică
românească, Ed. Nemira, Bucureşti.
BĂLCESCU, Nicolae
1973 Scrieri alese, ediţie de Andrei Rusu, prefaţă de Paul
Cornea, Ed. Minerva, Bucureşti.
BOGZA IRIMIE, Rodica
1979 Termeni politico-sociali în primele periodice româneşti,
Universitatea din Bucureşti.
CAZIMIR, Ştefan
1996 Alfabetul de tranziţie, ediţia a II-a, Ed. Oscar Print,
Bucureşti.
CORNEA, Paul
1974 Oamenii începutului de drum, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti.
DRAGNEA, Radu
2005 Mihail Kogălniceanu, ediţia a II-a, îngrijită şi prefaţată de
Victor Rizescu, Ed. Dominor, Iaşi.
GHICA, Ion

78
1940 Amintiri din pribegie după 1848. Noi scrisori către
Alecsandri, comentate de Olimpiu Boitoş, vol. I, Craiova.
LEMNY, Ştefan
1986 Originea şi cristalizarea ideii de patrie în cultura română,
Ed. Minerva, Bucureşti.
MARTON, Silvia
2009 La construction politique de la nation. La nation dans les
débats du Parlament de la Roumanie (1866-1871), Ed.
Institutul European, Iaşi.
2011 Memoriile Regelui Carol I, după un martor ocular, Ed. Erc
Press, Bucureşti.
MURGESCU, Bogdan (coord.)
2001 Istoria României în documente, Ed. Corint, Bucureşti.
MURGESCU, Mirela-Luminiţa
1999 Între „bunul creştin” şi „bravul român”. Rolul şcolii
primare în construirea identităţii naţionale româneşti
(1831-1878), Ed. A’92, Iaşi.
NEGULICI, I. D.
1848 Vocabular Român de toate vorbele străbune repriimite
până acum în limba română, Bucureşti.
ONCESCU, Iulian
2011 Texte şi documente privind istoria modernă a românilor
(1774-1918), Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte.
POENARU, P. – AARON, F. - HILL, G.
1840 Vocabular franţezo-românesc, Vol. I, Tipografia
Colegiului „Sf. Sava”, Bucureşti.

I. 4. Premisele constituţionale ale ideii de cetăţenie în prima

jumătate a secolului al XIX-lea

79
 Evoluţia constituţionalismului românesc în perioada
modernă înregistrează o desfăşurare interesantă şi complexă
în egală măsură. Spre deosebire de alte ţări europene care îşi
datorează stabilitatea politică nu doar unei conjuncturi
istorice favorabile ci şi, mai ales, unui act juridic fondator care
să înglobeze un set de principii juridice ataşate unor aspiraţii
naţionale, Ţările Române, deşi au experimentat o istorie
comună, au cunoscut diverse proiecte menite să armonizeze
nu doar aspiraţia legitimă spre unitate, dar şi dorinţa de a avea
un act constitutiv care să legitimeze modernizarea
instituţională a statului. Schimbarea de mentalitate care
marchează începutul modernizării instituţionale a Ţărilor
Române se produce odată cu debutul secolului al XIX-lea şi
este influenţată de impactul ideilor Luminilor franceze, de
contactul, brutal perceptiv, cu realităţile Apusului, de noua
ordine socială care se prefigurează odată cu trecerea de la
domniile fanariote la cele pământene. Este perioada în care
firava clasă mijlocie – rurala boierime mică şi mijlocie şi nu
urbana – şi încă inexistenta – burghezie – decide să se implice
tot mai activ în administrarea ţării şi în care sunt redactate
primele proiecte constituţionale şi iniţiative legislative menite
să confere stabilitate şi coerenţă unei societăţi aflate abia la
începutul modernizării sale.
Chiar dacă se poate vorbi despre o Românie modernă
începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea, a existat o
întreagă tradiţie juridică, ce merge până în feudalitate, care
marchează o evoluţie a gradului de sofisticare a
reglementărilor legislative în raport cu nevoile şi aşteptările
societăţii româneşti. Pornind de la această premisă, voi
încerca să argumentez şi să analizez particularităţile
constituţionalismului românesc ataşate definirii ideii de
cetăţenie în contextul modernizării instituţionale şi juridice

80
derulate în intervalul cuprins între apariţia primelor proiecte
constituţionale în debutul secolului al XIX-lea şi momentul
unirii Principatelor Române. Voi investiga şi interpreta
principalele documente constituţionale şi momentele istorice
care le-au generat cu inserţie pe specificul ideii de cetăţenie
aşa cum a fost ea gândită de către elitele intelectuale şi
politice care au edificat statul român modern.
Dreptul cutumiar, aşa-numitul „obicei al pământului”,
este predominant în tradiţia juridică anterioară secolului al
XIX-lea, în cadrul său coexistând elemente autohtone, dar şi
influenţe slave şi bizantine 1. Perioada imediat următoare
epocii fanariote accenturază preocuparea unei importante
părţi a boierimii mici şi mijlocii pentru redactarea de proiecte
constituţionale care să reflecte tradiţia instituită prin „obiceiul
pământului” şi nevoia de modernizare a statului, respectiv de
limitare a abuzurilor domnilor şi a marilor boieri. Odată cu
primele decenii ale secolului al XIX-lea sunt tot mai evidente
încercările de iniţiative reformatoare şi proiecte
constituţionale, dintre care se remarcă, în ciuda caracterului
său eclectic, proiectul constituţional din 1802 atribuit lui
Dimitrie Sturdza.
Redactat judicios, cu un deosebit simţ al detaliilor
guvernării, proiectul lui Dimitrie Sturdza, singular în epocă,
îmbunătăţeşte vocabularul politic al perioadei şi prevede o
serie de principii foarte înaintate, în perfect acord cu spiritul
vremii: separaţia puterilor, domnia legii, membrii Divanurilor –
în număr de 3: „cel mare”, „prăvilnicesc” şi „divanul de jos” 2 –

1
Alexandre Tilman-Timon, Les influences étrangères sur le droit
constitutionnel roumain, Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucureşti,
1946, p. 140.
2
Ioan Stanomir, Naşterea Constituţiei. Limbaj şi drept în Principate
până la 1866, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004, pp. 61-62.

81
aleşi iar nu numiţi, garantarea libertăţilor individuale. Despre
proiectul constituţional al lui Sturdza, care propunea ca formă
de guvernare – interesantă formulă de prezervare a
privilegiilor şi de democratizare a responsabilităţilor – o
instanţă numită „republică aristo-democraticească”, D. V.
Barnoschi se pronunţă extrem de sintetic: „republicanismul
său este democratic fără să fie revoluţionar, şi este liberal fără
să fie egalitar, este aristodimocraticesc” 1.
Căci nu despre un revoluţionarism putea fi vorba
atunci, în primii ani ai secolului al XIX-lea – cine să-l fi
împărtăşit? – ci de idei preluate din Revoluţia franceză pentru
a fi implementate pe tărâm românesc. O dovedeşte
„scrisoarea” anonimă, redactată sub formă pamfletară în
timpul domniei lui Alexandru Moruzzi în 1804, în care Eugen
Lovinescu vedea „cea dintâi manifestare scrisă a liberalismului
românesc”2. După cum remarcă foarte exact Pompiliu Eliade
în cartea sa, apărută în 1898 şi adresată publicului francez,
referitoare la influenţa franceză asupra spiritului public
românesc în secolul al XIX-lea: „Forme şi vorbe, iată ceea ce,
după părerea noastră, caracterizează cel mai bine şi pe cei mai
luminaţi boieri ai începutului de veac din Moldova şi din
Muntenia”3. În măsura în care discursul precede şi determină
realitatea, modernizarea produsă în debutul secolului al XIX-

1
D. V. Barnoschi, Originile democraţiei române. „Cărvunarii”
Constituţia Moldovei de la 1822, Ed. „Viaţa Românească” S. A., Iaşi,
1922, p. 94.
2
Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, vol. I Forţele
revoluţionare, ediţie şi studiu introductiv de Zigu Ornea , Ed. Minerva,
Bucureşti, 1992, p. 44.
3
Pompiliu Eliade, Istoria civilizaţiei române moderne, vol. I Forţele
revoluţionare, ediţie şi studiu introductiv de Zigu Ornea , Ed. Minerva,
Bucureşti, 1982, p. 298.

82
lea era mai curând una care ţinea de valenţele reformatoare
ale limbajului şi mai puţin una care să opereze o schimbare de
ordin instituţional.
Prima manifestare corentă a unei gândiri
constituţionale o reprezintă proiectul de Constituţie a
Moldovei din 1822 redactat de comisul Ionică Tăutu şi asumat
de o parte din mica boierime la începutul domniei lui Ioniţă
Sandu Sturza cunoscut şi sub numele de Constituţia
cărvunarilor. Printre influenţele care au stat la baza redactării
proiectului de constituţie cărvunar se regăsesc refugiaţii
poloni şi fanarioţii greci aflaţi în Moldova, românii din
ţinuturile aflate sub ocupaţie străină, carbonarii italieni, ideile
revoluţiei franceze, toate acestea transformând „pe boierii
nemulţumiţi în novatori activi, în cărvunari fanatici” 1.
Multitudinea influenţelor prezente în textul constituţional,
limbajul arhaic, stilul ambiguu şi retorica înflorită a unor fraze
fac din proiectul cărvunar o lectură aparent puţin agreabilă.
Doar în aparenţă, căci la o lectură mai atentă se regăsesc aici
principii care, alături de declaraţiile cuprinse în programele
revoluţionare din 1848, de prevederile divanurilor ad-hoc din
1857, de proiectul Comisiei Centrale de la Focşani din 1859 şi
de Statutul desvoltător al lui Alexandru Ioan Cuza, se vor
regăsi, ca surse juridice interne, în Constituţia din 1866.
„Primejdia” proiectului constituţional cărvunar era
dată de rolul crescut al boierimii mici şi mijlocii în raport cu
marea boierime, căci principiul egalităţii în reprezentarea
Sfatului Obştesc nu putea fi cu nici un chip acceptat de către
aceştia din urmă. Tendinţa liberală a proiectului constituţional
în raport cu situaţia politică a vremii avea să-i aducă numele
de Constituţia cărvunarilor; de la carbonari, denumire

1
D. V. Barnoschi , op. cit., p. 56.

83
peiorativă dată de marii boieri acelora care dovedeau
tendinţe reformatoare. Este de la sine înţeleasă împotrivirea
marii boierimi faţă de proiectul constituţional al lui Tăutu,
reacţia acesteia traducându-se în fapt prin documentul
cunoscut sub numele de Anafora pentru pronomiile Moldovei
din 1827 prin care, la presiunea Porţii şi a Rusiei, domnul
Ioniţă Sandu Sturza „recunoştea nobilimei scutirea absolută
de orice îndatorire către stat” 1.
Proiectul cărvunar propune o serie de reglementări
inspirate direct din Revoluţia franceză: garantarea libertăţii
individuale, egalitatea în faţa legilor, dreptul la proprietate,
separarea puterilor în stat în scopul limitării prerogativelor
domneşti şi prin aceasta deschiderea accesului la pârghiile
puterii a reprezentanţilor boierilor mici şi mijocii aleşi în Sfatul
Obştesc. Însă egalitarismul revoluţionar nu cuprindea pe toţi
indivizii ci se limita doar la cei aleşi, căci „pretenţiile
cărvunarilor erau mai mult o revenire la trecut decât o
inovaţie democratică” 2. Primele articole ale memoriului
cărvunar se referă în mod explicit la chestiunea suveranităţii şi
la reglementarea drepturilor şi libertăţilor individuale.
Articolul 1 stipulează condiţiile de suveranitate ale
ţării: suveranitatea externă plasează autonomia Moldovei sub
protectoratul Porţii, în acord cu prevederile vechilor
capitulaţii, iar suveranitatea internă este asigurată de
„poporul Moldovei”, formulă care se limita numai la
reprezentanţii aleşi în Sfatul Obştesc. O extindere a dreptului

1
A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Vol. XI, Istoria
politică a ţărilor române de la 1822-1848, Ed. Cartea Românească, ed.
a III-a, Bucureşti, 1925, p. 52.
2
Ioan C. Filitti, Frământările politice în Principatele Române de la 1821
la 1828, în Opere alese, text stabilit, cuvânt înainte, bibliografie şi note
de Georgeta Penelea, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 32.

84
de a alege şi de a fi ales la întreaga populaţie a ţării era de
neconceput pentru părinţii reformelor constituţionale de la
începutul secolului al XIX-lea şi cu atât mai puţin pentru
adepţii păstrării privilegiilor vechiului regim.
Sugestiv pentru starea de spirit existentă în interiorul
ţării, articolul 2 prevede garantarea libertăţii religioase cu
respectarea „obiceiului pământului”, privilegiind religia
ortodoxă împărtăşită de majoritatea covârşitoare a
locuitorilor în raport cu celelalte culte religioase şi admiţând
libertatea acestora numai în măsura în care ele „nu aduc
atingere religiei dominante“1. Următoarele articole ale
proiectului cărvunar reglementează palierul libertăţilor
colective: sunt garantate libertatea opiniei şi de conştiinţă,
libertatea presei, a întrunirilor, proprietatea individuală,
independenţa justiţiei, separarea puterilor pentru a se preveni
abuzurile. Totuşi, ele nu marchează un moment de ruptură ci
doar unul de înnoire în raport cu tendinţele reformatoare
manifestate de o parte din domnitori fanarioţi.
Dacă asumarea drepturilor şi libertăţilor individuale
constituia un pas înainte în elaborarea proiectelor
constituţionale din epocă, dobândirea şi pierderea calităţii de
cetăţean reflectă în mod cert spiritul epocii şi al locului. În
locul termenului de cetăţean sau de naţionalitate, neologisme
în raport cu tradiţia juridică a vremii, este preferat cel de
pământean, mai arhaic şi totodată mai apropiat de „obiceiul
pământului”: „Pământean al Moldovei să se numească tot
acel născut în Moldova din părinţi moldoveni slobozi şi aşezat
cu locuinţa în Moldova”2.

1
D. V. Barnoschi , op. cit., p. 136.
2
Articolul 14 reprodus în A. D. Xenopol , „Primul proiect de
Constituţiune a Moldovei din 1822: Originile partidului Conservator şi

85
 Articolele referitoare la problema cetăţeniei şi la
condiţiile naturalizării prevăd, cumulativ, căsătoria cu o
localnică „cu avere nemişcătoare ” şi un stagiu de 10 ani
neîntrerupt petrecut în ţară. Totuşi, dată fiind în special
presiunea Imperiului Ţarist şi proaspăta amintire a încorporării
Basarabiei, în 1812, dubla naturalizare, ceea ce am numi astazi
dubla cetăţenie, era împiedicată. Trebuie menţionat de
asemenea că dobândirea cetăţeniei nu face nicio referire
explicită la categorii precum etnia sau religia.
Un eveniment istoric extern, războiul ruso-turc
încheiat prin Tratatul de la Adrianopol din 1829, avea să
influenţeze decisiv direcţia spre modernitate a Ţărilor
Române. Abolirea regimului domniilor fanariote de către
Poartă, iniţiativele venite din partea boierilor români,
instituţionalizarea protectoratului rusesc aupra Moldovei şi
Ţării Româneşti, au condus la reformarea regimului celor două
Principate. Prin conjugarea acestor influenţe adesea
divergente au rezultat documentele cunoscute sub numele de
Regulamentele Organice, adoptate în 1831 pentru Ţara
Românească şi în 1832 pentru Moldova. Ele au consfinţit
protectoratul rusesc asupra Ţărilor Române şi au reliefat falia
existentă între marii boieri, adepţi ai menţinerii privilegiilor, şi
clasa mijlocie, dornică să deţină un rol din ce în ce mai
important în conducerea şi administrarea Principatelor.
De remarcat faptul că Regulamentele Organice nu au
fost rodul unui plebiscit prin care se exprima o voinţă
naţională, ci rezultatul unei impuneri externe. Pe cale de
consecinţă, consider că Regulamentele nu au reprezentat

ale celui Liberal”, Analele Academiei Române, Seria 2, Tom 20,

Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti, 1898, p. 36.

86
propriu-zis o constituţie1, chiar dacă unii istorici consideră
Regulamentele Organice drept prima constituţie românească2
sau, mai larg, un set de prevederi extinse cu privire la
organizarea juridică, executivă şi administrativă a statului mai
cuprinzătoare decât o constituţie 3.
Dealtfel, în contextul istoric în care au fost redactate
Regulamentele Organice, nu ar fi fost posibilă folosirea
termenului „constituţie”. Pe de o parte, termenul ar fi avut
„conotaţii revoluţionare”4 în ochii reprezentanţilor curţii de la
Sankt Petersburg, pe de altă parte, existenţa termenului
„constituţie” ar fi sugerat ideea unor principate autonome,
capabile de autoguvernare, la gurile Dunării, în deplină
contradicţie cu ambiţiile ruseşti în răsăritul Europei.
Prin introducerea principiului separării puterilor şi
prin limitarea prerogativelor domnului, ales pe o perioadă
determinată dintre marii boieri, Regulamentele Organice pot
fi considerate un moment important în evoluţia
constituţionalismului. Domnul îşi putea păstra dreptul de
veto, dar nu putea emite legi după bunul plac fără consultarea
prealabilă a Adunării Naţionale. Limitarea ariei de acţiune a
domnului a avut în vedere abolirea arbitrariului existent în
timpul domniilor fanariote, ceea ce a condus la ideea conform
căreia dispoziţiile regulamentare pot fi socotite „actul de
1
Emanuel Turczynski, De la Iluminism la Liberalismul timpuriu. Vocile
politice şi revendicările lor în spaţiul românesc, traducere de Irina
Cristescu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 142.
2
Vlad Georgescu, The Romanians. A History, edit. Matei Călinescu,
Ohio State University Press, Columbus, 1991, p. 106.
3
Valeriu Şotropa, Proiectele de constituţie, programele de reforme şi
petiţiile de drepturi din ţările române din secolul al XVIII-lea şi prima
jumătate a secolului al XIX-lea, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, p. 89.
4
Keith Hitchins, Românii: 1774-1866, traducere de George G. Potra,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 203.

87
naştere al parlamentarismului în România” 1. Adunarea
Naţională servea ca for deliberativ cu atribuţii legislative, fiind
formată numai din reprezentanţii marii boierimi şi ai înaltului
cler. Ea nu putea îndeplini rolul unui parlament întrucât nu
exprima voinţa liber exprimată a unor cetăţeni autonomi şi nu
cuprindea delegaţii breslelor, ai negustorilor şi ai
comercianţilor.
Regulamentul Organic [folosesc acum singularul
întrucât doresc să accentuez valoarea de document a acestei
surse istorice în istoria constituţionalismului românesc]
reprezenta un corp de legi care cumula prevederi din domenii
diverse: de la administraţie la fiscalitate şi de la drept public la
reglementări civile, care se dovedea mai cuprinzător decât o
constituţie dar care, în acelaşi timp, nu îndeplinea atribuţiile
stricte ale acesteia, întrucât Regulamentul nu era expresia
voinţei unei naţiuni autonome. Chiar dacă din cuprinsul
Regulamentului lipsesc acele articole care privesc drepturile
fundamentale ale cetăţenilor şi raporturile ce se instituie între
aceştia şi stat, în ceea ce priveşte cetăţenia, el se
particularizează prin „reglementarea pentru prima oară a
instituţiei pământeniei, azi numită a cetăţeniei” 2.
În ceea ce priveşte acordarea cetăţeniei,
Regulamentul face distincţie între marea împământenire, care
conferă drepturi politice de pământean subiecţilor străini şi
mica împământenire, care conferă numai drepturi civile. Mai
mult, marea împământenire presupune nu doar înaintarea
unei cereri adresate Domnului ci şi parcurgerea unui stagiu –
determinant, pentru legiuitorii primei jumătăţi a secolului al
1
Tudor Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în
România până în anul 1916, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 41.
2
Barbu B. Berceanu, Istoria constituţională a României în context
internaţional comentată juridic, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 112.

88
XIX-lea, în stabilirea loialităţii faţă de stat – în care subiectul
urma să dovedească, prin destoinicie, că e folositor statului. În
final, după o „chibzuire a Obicinuitei Obşteşti Adunări”,
întărită fiind şi de Domn, cererea subiectului urma să fie
concretizată într-un document de naturalizare. De menţionat
că tradiţia juridică românească – confirmată prin textul
Regulamentului Organic – instituie cetăţenia conform
principiului jus sanguinis, al comunităţii de descendenţi, ceea
ce va determina dimensiunea pronunţat etnică a cetăţeniei
din documentele constituţionale ulterioare, dezbaterile pe
marginea acordării cetăţeniei subiecţilor străini şi a criteriilor
naturalizării şi, nu în ultimul rând, instituirea raportului de
subordonare dintre cetăţean şi stat.
În altă ordine de idei, folosirea termenului de
„regulament” evidenţiază procesul de modernizare a
limbajului juridic în Principatele Române. Semantica
proiectelor politice ale elitelor româneşti din primele decenii
ale secolului al XIX-lea a fost dominată de termeni precum
„aşezământ”, „pravilă” sau „regulament”, folosiţi simultan cu
cel de „constituţie” în deceniul pre-paşoptist.
În 1838, colonelul Ion Cîmpineanu, un militar cu vederi
progresiste şi un entuziast al ideii de obţinere a independenţei
faţă de Rusia şi de Imperiul Otoman, ceea ce presupunea în
mod implicit unirea Principatelor, a redactat un proiect de
constituţie care prevedea votul universal şi emanciparea
ţăranilor. Proiectul de constituţie al lui Cîmpineanu, redactat
în formă bilingvă, română şi franceză, se distinge de alte
documente din epocă prin liberalismul vederilor sale.
Constituţia 1 elaborată de Cîmpineanu propunea un regim

1
Osibitul act de numirea suveranului românilor, art. 7, subpunctele a-
q, (5/17 noiembrie 1838), reprodus în Cornelia Bodea , 1848 la români.

89
politic bazat pe o monarhie constituţională în care puterile
suveranului erau limitate de Parlament, se stabilea
independenţa justiţiei, erau garantate drepturile şi libertăţile
individuale, reprezentativitate egală în dezbaterea chestiunilor
de interes public, un principe elector ales pe viaţă şi – aspect
cu totul nou pentru peisajul politic al vremii – se propunea
participarea tuturor categoriilor de cetăţeni la luarea deciziilor
publice prin introducerea votului universal.
Dornic să-şi pună ideile în aplicare, Cîmpineanu şi-a
pledat, evident fără succes, cauza în faţa marilor cancelarii
europene. Ca orice vizionar, Cîmpineanu se va dovedi cu un
pas înaintea vremurilor. El are marele merit de a fi introdus
pentru prima oară termenii de „constituţie” şi „cetăţean cu
responsabilitate politică” în vocabularul limbii române 1. Însă
„cetăţean” se referea doar la marea boierime şi la
reprezentanţii micii pături orăşeneşti în formare; la data când
a fost redactat proiectul său de constituţie votul universal nu
era nici dorit, nici posibil.
Adoptarea Regulamentelor Organice a inaugurat o
epocă de prefaceri, frământări şi proiecte constituţionale. Dar
nimic nu a avut consecinţe mai adânci şi mai durabile pentru
schimbarea de mentalitate a intelectualilor români decât
febra revoluţionară care a cuprins Europa anului 1848.
Evenimentele care s-au desfăşurat în Principatele Române,
Transilvania şi Bucovina în 1848 sunt opera unei generaţii
deosebite de intelectuali. Rămaşi în conştiinţa istorică sub
numele de paşoptişti, de la anul producerii memorabilelor
evenimente, ei reprezintă prima generaţie care a cunoscut

O istorie în date şi mărturii, vol. I, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1982, pp. 124-125.
1
E. Turczynschi, op. cit., p. 180.

90
efectiv – graţie studiilor şi contactelor personale – Europa şi
care erau la curent cu starea de spirit şi cu schimburile de idei
ale colegilor lor din celelalte părţi ale Europei. Ca şi
predecesorii lor, ei împărtăşeau atitudinea critică şi nevoia de
reformare a instituţiilor care ar fi trebuit să fie nu doar
moderne, în acord cu instituţiile similare europene, dar şi
adaptate la specificul local al ţării. Ceea ce-i distingea însă de
generaţiile precedente era înalta conştiinţă istorică,
febrilitatea eforturilor plasate sub semnul urgenţei,
devotamentul faţă de idealurile naţionale. Odată cu paşoptiştii
cauza românească devine o problemă europeană, Principatele
Române fiind considerate din ce în ce mai mult ca o parte a
Europei şi nu doar ca o zonă de influenţă ale unor imperii
multinaţionale.
Revoluţia română din 1848 porneşte din Moldova. La
27 martie/8aprilie 1848 este redactat la Iaşi programul
revoluţionarilor moldoveni, alcătuit din 35 de puncte şi ilustrat
prin Petiţiunea-Proclamaţiune a boierilor şi notabililor
moldoveni. Documentul este redactat de o serie de boieri în
frunte cu Vasile Alecsandri, Costache Negri, Vasile Ghica şi
Mihail Kogălniceanu, singurul care ulterior va avea o carieră
politică remarcabilă, ca viitor ministru şi premier. Îndreptat
împotriva domniei lui Mihail Sturza, programul boierilor
moldoveni îşi propunea reprezentarea unor categorii mai largi
în forul legislativ, sporirea autonomiei ţării şi respectarea
întocmai a prevederilor regulamentare, pentru a da o notă de
legalitate mişcării.
Pe măsură ce evenimentele au evoluat, programul
revoluţionar a cunoscut şi el modificări. În august 1848, după
ce evenimentele revoluţionare se vor fi derulat deja în cea mai
mare parte, Mihail Kogălniceanu publica la Cernăuţi Dorinţele
partidei naţionale în Moldova. Redactat pentru a înlocui

91
Regulamentele Organice, care „ne-au tăiat toată relaţia cu
trecutul, fără a ne întemeia presentul”1, documentul propune
o serie de prevederi, ordonate în 34 de articole, foarte
asemănătoare cu cele redactate în iunie în Muntenia prin
Proclamaţia de la Islaz. Gândit ca un program constituţional,
documentul ţinea cont de realităţile vremii şi de aspiraţiile
moldovenilor solicitând: „egalitatea drepturilor civile şi
politice” (art. 2), „adunare obştească compusă din
reprezentanţii tuturor stărilor” (art. 3), „domn ales din toate
stările societăţii” (art. 4), acordând în continuare
reprezentanţilor marii boierimi rolul de conducători în
administrarea deciziilor ţării.
„Regulamentul dar, nefiind nicidecum expresia voinţei
moldovenilor, nerăspunzând la nevoinţele ţării,
neîntemeiat pe acele legiuiri vechi care, cu toate
greutăţile timpurilor şi ale împrejurărilor din afară,
sute de ani ne-au păstrat naţionalitatea, nici a putut
nici poate să facă fericirea ţării noastre. De aceea dar,
voim a ne întoarce la acele instituţii a căror origine
este din pământul nostru, care timp de cinci veacuri
le-am avut, şi pre care vroim numai a le adapta după
luminile şi trebuinţele epohei“2.
Izbucnirea revoluţiei în Ţara Românească a fost o
continuare a celei din Moldova, fruntaşii revoluţionari de aici:
Nicolae Bălcescu, I. C. Brătianu, Ion Ghica, Ion Heliade
Rădulescu, C. A. Rosetti, Christian Tell fiind mai puţin
predispuşi la compromisuri decât confraţii moldoveni şi dând
un caracter mai radical mişcării lor. Chiar dacă prevederile din
1
Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol. I,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pp. 652 -653.
2
Mihail Kogălniceanu, Dorinţele partidei naţionale în Moldova,
reprodus în Iulian Oncescu, op. cit., p. 242.

92
Proclamaţia de la Islaz, din 9/ 21 iunie 1848, redactată de Ion
Heliade Rădulescu, erau similare celor redactate în Moldova
de Mihail Kogălniceanu – erau prevăzute „egalitatea
drepturilor politice” (art. 2), „adunare generală compusă din
reprezentanţii tuturor stărilor societăţii” (art. 4) şi un „domn
responsabil ales pe cinci ani şi căutat în toate straturile
societăţii” (art. 5) – diferenţa este dată de faptul că printre
conducatorii revoluţiei din Muntenia se aflau şi membrii ai
unor familii din marea boierime: Golescu, Kretzulescu,
Filipescu, Ghica, Cîmpineanu, Rosetti. Dacă revoluţia din
Moldova a fost încă de la început îndreptată împotriva
domniei lui Mihail Sturza şi pentru păstrarea prevederilor
regulamentare, în Ţara Românească lucrurile au decurs cu
totul altfel: revoluţia munteană îşi propune de-a dreptul
schimbarea regimului regulamentar.
“Popolul Român leapădă un Regulament care este în
protiva drepturilor sale legislative şi în protiva
tractatelor ce-i recunosc autonomia. Această lepădare
este însuşi în folosul Înaltei Porţi, ce va fi arbitrată
dimpreună cu Franţa, Germania şi Englitera, cărora
Românii le reclamă judecată şi ajutor la orice asuprire
ce li s-ar face“1.
Constituită ca un program care va alcătui baza
ideologică a guvernului revoluţionar Proclamaţia de la Islaz
cerea imperativ înlocuirea Regulamentelor Organice,
considerate anacronice, administrare internă independentă,
drepturi şi libertăţi extinse pentru toţi locuitorii,
împroprietărirea ţăranilor prin despăgubire – o parte dintre
revoluţionari manifestând hotărât „dorinţa de a transforma

1
Proclamaţia de la Izlaz, reprodusă în Iulian Oncescu, op. cit., p. 229.

93
pe săteni în cetăţenii noii ţări” 1 – şi dezrobirea ţiganilor, tot
prin despăgubire. Deşi împroprietărirea prin despăgubire ar fi
fost dificil de realizat, ea denotă faptul că, în viziunea
revoluţionarilor munteni, rezolvarea chestiunii agrare şi
extinderea bazei electorale erau interdependente. Însă soluţia
nesatisfăcătoare ce va fi acordată celor două probleme –
împroprietărirea ţăranilor ar fi putut permite crearea unei
clase de mici proprietari rurali care ar fi beneficiat de drepturi
civile şi politice şi care s-ar fi manifestat ca cetăţeni – se va
resimţi ca o neîmplinire în societatea românească a ultimei
jumătăţi a secolului al XIX-lea şi a primelor decenii ale
secolului al XX-lea.
Pe lângă numeroase revendicări şi puncte comune ale
programelor revoluţionarilor moldoveni şi munteni, există o
serie de caracteristici care ţin de particularităţile istorice ale
fiecărei regiuni în parte. În Moldova programul revoluţionar
are un caracter mai reformist care continua tradiţia
proiectului constituţional redactat de comisul Ionică Tăutu, în
timp ce în Ţara Românească desfăşurarea revoluţiei a avut un
caracter mai radical, exemplare ale Regulamentului Organic
fiind arse şi anatemizate de liderii paşoptişti iar un guvern
revoluţionar provizoriu reuşind să se menţină la putere timp
de 3 luni. Broşura anonimă Ce sunt meseriaşii (1848)
propunea un program de măsuri pentru “interesul comun al
patriei” care căutau să remedieze minusurile Regulamentelor
Organice şi care se apropiau ca intenţie de proiectul de
Constituţie alcătuit cu un deceniu în urmă de colonelul Ion

1
Gheorghe Platon, Restaurarea domniilor naţionale (1821-1828) în
Dan Berindei (coord.), Istoria românilor, Vol. VII, Tom I, Constituirea
României moderne (1821-1878), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p.
284.

94
Cîmpineanu. Participarea cetăţenească este în acest
document o cerinţă clar definită:
„Cer să ia parte la alegeri toţi acei care au proprietate
nemişcătoare, toţi patentarii, toţi cei care au o
profesie liberală, fiindcă numai astfel Obşteasca
Adunare poate avea în sânul ei bărbaţi vrednici, numai
atunci va putea înfăţisa adevaratele interesuri ale
celor ce alcătuiesc norodul. Numai hotărârile luate de
o asemenea Adunare pot fi legiuite şi drepte; pentru
cei aleşi nu trebuie nici o condiţie, afară numai de a fi
român (subl. m. – L. N.) şi de a avea cel puţin 25 de
ani“1.
Calitatea de român era o condiţie intrinsecă a
participării – şi implicit a cetăţeniei, care era implicită pentru
toţi românii – iar această caracteristică avea să fie
implementată în toate documentele constituţionale din a
doua jumătate a secolului al XIX-la. Întrucât prevederile
Proclamaţiei de la Islaz au fost nu doar redactate, ci şi puse în
practică de un guvern provizoriu al revoluţionarilor, acest
document poate fi considerat drept prima experienţă
constituţională din istoria României. Un deceniu şi jumătate
mai târziu, prin Constituţia din 1866, principiul juridic jus
sanguinis, al comunităţii de descendenţi, avea să dobândescă
şi să-şi exerseze întreaga putere juridică.

BARNOSCHI, D. V.
1922 Originile democraţiei române. „Cărvunarii” Constituţia
Moldovei de la 1822, Ed. „Viaţa Românească” S. A., Iaşi.
BERCEANU, Barbu B.

1
Ce sunt meseriaşii, în Cornelia Bodea, op. cit., p. 425.

95
2003 Istoria constituţională a României în context
internaţional comentată juridic, Ed. Rosetti, Bucureşti.
BODEA, Cornelia
1982 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol. I, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
DRĂGANU, Tudor
1991 Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în
România până în anul 1916, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.
ELIADE, Pompiliu
1982 Influenţa franceză asupra spiritului public în România:
originile, traducere de Aurelia Creţia, prefaţă şi note
Alexandru Duţu, Ed. Univers, Bucureşti .
FILITTI, Ioan C.
1985 Frământările politice în Principatele Române de la 1821
la 1828, în Opere alese, text stabilit, cuvânt înainte,
bibliografie şi note de Georgeta Penelea, Ed. Eminescu,
Bucureşti.
FOCŞENEANU, Eleodor
1998 Istoria constituţională a României: 1859-1991, Ed. a II-a,
Ed. Humanitas, Bucureşti.
GEORGESCU, Vlad
1991 The Romanians. A History, edit. Matei Călinescu, Ohio
State University Press, Columbus.
HITCHINS, Keith
1996 Românii 1774-1866, traducere de George G. Potra, Ed.
Humanitas, Bucureşti.
LOVINESCU, Eugen
1992 Istoria civilizaţiei române moderne, vol. I Forţele
revoluţionare, ediţie şi studiu introductiv de Zigu Ornea,
Ed. Minerva, Bucureşti.
ONCESCU, Iulian

96
2011 Texte şi documente privind istoria modernă a românilor
(1774-1918), Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte.
PLATON, Gheorghe
2003 Restaurarea domniilor naţionale (1821-1828) în
BERINDEI, Dan (coord.), Istoria românilor, Vol. VII, Tom
I, Constituirea României moderne (1821-1878), Ed.
Enciclopedică, Bucureşti.
STANOMIR, Ioan
2004 Naşterea Constituţiei. Limbaj şi drept în Principate până
la 1866, Ed. Nemira, Bucureşti.
ŞOTROPA, Vasile
1976 Proiectele de constituţie, programele de reforme şi
petiţiile de drepturi din ţările române din secolul al XVIII-
lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, Ed.
Academiei, Bucureşti.
TILMAN-TIMON, Alexandre
1946 Les influences étrangères sur le droit constitutionnel
roumain, Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucureşti.
TURCZYNSKI, Emanuel
2000 De la Iluminism la Liberalismul timpuriu. Vocile politice şi
revendicările lor în spaţiul românesc, traducere de Irina
Cristescu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti.
XENOPOL, A. D.
1898 „Primul proiect de Constituţiune a Moldovei din 1822:
Originile partidului Conservator şi ale celui Liberal”,
Analele Academiei Române, Seria 2, Tom 20, Memoriile
Secţiunii Istorice, Bucureşti.
XENOPOL, A. D.
1925 Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. XI, Istoria
politică a ţărilor române de la 1822-1848, Ed. Cartea
Românească, ed. a III-a, Bucureşti.

97
I. 5. Originile Constituţiei româneşti şi ideea de cetăţenie în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea

Chiar dacă revoluţiile paşoptiste din Moldova şi din

Ţara Românească au fost înfrânte şi cei mai mulţi dintre liderii
revoluţionari au fost nevoiţi să ia calea exilului, ei au meritul
de a fi europenizat cauza românească. Congresul de la Paris,
care a urmat războiului Crimeii, a readus în atenţia Marilor
Puteri chestiunea Principatelor. Ca urmare a înfrângerii Rusiei,
Marile Puteri au devenit garantele Principatelor, fapt ce
deschidea noi oportunităţi de acţiune în favoarea unirii
Principatelor pentru politicienii români. Tratatul de la Paris (30
martie 1856) stabilea o serie de prevederi în ceea ce priveşte
„chestiunea orientală”. Se stabilea deplina autonomie a
Moldovei şi Ţării Româneşti sub suzeranitatea Porţii prin
înfiinţarea unor divanuri ad-hoc cu rolul de a reglementa
viitoarea organizare politică şi administrativă a celor două
principate. Unificarea legislaţiei avea rolul de a înlocui
prevederile regulamentare şi se realiza de către o comisie
comună moldoveano-munteană sub suzeranitatea Porţii, ceea
ce punea bazele viitoarei uniri.
Însă după cum arătase încă din 1834 consulul francez
Bois-le-Comte iniţial unirea era văzută a se realiza sub un
domn străin ales dintr-o dinastie europeană, alta decât una
din ţările vecine, fapt ce ar fi asigurat suveranitatea
principatelor şi ar fi adus un plus de stabilitate aces tora,
certificând şi protecţia Marilor Puteri în cazul unui eventual
conflict. Lucrările divanurilor ad-hoc se deschid în 1857 atât în
Moldova cât şi în Muntenia; ele adoptă hotărâri comune care
prevăd: i) autonomia şi neutralitatea principatelor (puse încă
sub suzeranitate otomană, dar care urmărea perspectiva

98
obţinerii independenţei); ii) unirea principatelor într-un singur
stat cu numele România; iii) votarea unei noi Constituţii şi
alegerea unui guvern reprezentativ; iv) principe străin ereditar
dintr-o dinastie europeană care să adopte religia ţării 1.
Asupra acestui din urmă punct se vor pronunţa
argumentat Ion C. Brătianu în cadrul lucrărilor Divanului ad-
hoc din Bucureşti:
„De aceea Românii vor astazi cu tărie ca să aibă în
capul noului stat un membru luat dintr’o familie
domnitoare în Europa apusană; ei, cerând un
conducător din aceste dinastii, dau chezăşie Europei
că sunt hotărîţi să meargă în cel mai deplin ordin pe
drumul ce însăşi urmează, adică: drumul progresului,
al civilizaţiunii. Nici pentru noi Principele străin nu este
de o mai mică chezăşie în privinţa Europei:
solidaritatea ce există între dinastiile europene o să le
facă a se interesa la existenţa noastră naţională mai
deadreptul şi mai dinadinsul; şi astfel garanţia
tractatelor o să fie rezămată, întărită de garanţia
intereselor în parte a mai multor dinastii puternice“2.
şi Mihail Kogălniceanu în Divanul ad-hoc din Iaşi:
„Principatele sunt însetate de legalitate, de stabilitate
şi de demnitate naţională, voind a trăi cu însăşi viaţa
lor, şi acestea nu se pot dobândi decât reîntorcându-
se la vechiul principiu al eredităţii Tronului, care, în
întâiele timpuri ale fundării Principatelor şi chiar în

1
A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Vol. XII, Revoluţia
din 1848 şi Unirea (1848-1859), Ed. Librăriei Şcoalelor Fraţii Şaraga,
Iaşi, 1896, p. 185.
2
Dimitrie A. Sturdza, Domnia Regelui Carol I. Fapte-Cuvântări-
Documente, Tomul I, Ediţiunea Academiei Române, Institutul de Arte
Grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1906, p. ix.

99
 urma Capitulaţiunilor, a existat în familiile lui Radu
Negru şi Bogdan Dragoş, şi puindu-se în capul
Principatelor-Unite un Principe străin, ales dintre
dinastiile domnitoare ale Europei, afară de acele ale
Statelor vecine, spre a nu motiva străine înrâuriri“1.
În realitate, Marile Puteri aveau proiecte diferite
referitoare la Principatele Române iar lucrările Convenţiei de
la Paris (7/19 august 1858) reflectă din plin această stare de
lucruri: se păstra statutul de autonomie sub denumirea de
Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, dar cu
administraţii, capitale, guverne şi domnii diferite, însă se
instituia o Comisie centrală la Focşani şi o Curte de casaţie
comună.
Convenţia de la Paris, discută chestiunea românească
şi ia act de aspiraţiile românilor stipulate în hotărârile
adunărilor ad-hoc din 1857 din Moldova şi din Ţara
Românească. Convenţia nu va admite formarea unui stat
suveran la gurile Dunării şi va recomanda păstrarea status-
quo-ului, cu Principatele Române conduse de doi domni locali,
dar cu unificarea lor legislativă şi administrativă. Convenţia de
la Paris a consfinţit dreptul Principatelor de a-şi alege un
domn, ale cărui prerogative să fie derivate din principiul
conform căruia „şeful statului domneşte, dar nu guvernează”,
de a avea adunări legislative proprii şi de a elabora politici
interne individuale. Forul legislativ, numit şi Adunare ad-hoc,
era alcătuit în majoritate din reprezentanţi ai clerului înalt şi ai
marii boierimi şi doar în foarte mică măsură din reprezentanţi
ai clasei de mijloc în formare. El avea doar un rol consultativ
iar alegerea deputaţilor în cadrul adunărilor ad-hoc implica

1
Ibidem, p. x.

100
obligativitatea deţinerii cetăţeniei române, calitatea de
proprietar şi vârsta de peste 30 de ani.
Între dorinţa tot mai specifică de unire a românilor şi
menţinerea suzeranităţii otomane, Marile Puteri au convenit,
în cadrul Convenţiei de la Paris din 1858, asupra unei soluţii de
compromis. Se propunea denumirea oficială de Principatele
Unite ale Moldovei şi Valahiei – o formulă diplomatică menită
să mascheze un provizorat şi nu să ofere o rezolvare – însă se
păstra separaţia teritorial-administrativă şi politică, fiecare
principat urmând a fi condus de un domn şi un guvern
distincte, iar în ceea ce priveşte atribuţiile legislative acestea
urmau să fie deţinute în egală măsură de Adunarea electivă
din fiecare principat şi Comisia centrală comună cu sediul la
Focşani. Puterea decizională aparţinea domnului, care era ales
pe viaţă de către Adunarea electivă, cu condiţia să fie născut
sau naturalizat într-unul din cele două state confederate, să
deţină o avere imobilă de 3000 de galbeni, să fi împlinit minim
35 de ani şi să fi deţinut funcţii publice pe o perioadă de cel
puţin 10 ani.
Convenţia de la Paris cuprindea 133 de articole cu rol
de Constituţie1 şi stabilea statutul Principatelor, care erau
autonome sub suzeranitatea Porţii, cu un domn ales pe viaţă
de Adunarea electivă. Mixajul realizat între ideea de
autonomie, separaţie şi unire reprezenta un progres în raport
cu perioada regulamentară şi era ceea ce Europa putea oferi
sub raport politic Principatelor. Însă, în ceea ce priveşte
năzuinţa elitelor româneşti: unirea tuturor provinciilor locuite
majoritar de români într-un singur stat – chiar dacă nu a
existat o opinie majoritară în acest sens, românii transilvăneni

1
Ioan M. Bujoreanu, Colecţiune de legiuirile României vechi şi noi,
Noua Tipografie a Laboratorilor Români, Bucureşti, 1879, pp. 8 -9.

101
fiind mai deschişi către integrarea într-un cadru instituţional
monarhic-constituţional decât spre unirea cu fraţii de peste
munţi într-un stat încă neconsolidat – concesiile Marilor
Puterilor faţă de Principate erau prea puţin; rămânea ca
următorii paşi să fie făcuţi chiar de către ei înşişi: generaţia
care a consolidat România modernă.
Dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza ca
domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti în 1859 arăta cât se
poate de clar care erau adevăratele intenţii ale majorităţii
conducătorilor politici români. Actul unirii Principatelor
Române va respecta formal prevederile Convenţiei de la Paris,
însă, prin hotărârile adunărilor ad-hoc din Moldova (5
ianuarie) şi din Ţara Românească (24 ianuarie) va decide
alegerea aceluiaşi domn, în persoana colonelului Alexandru
Ioan Cuza, agreat atât de partida conservatoare cât şi de cea
liberală, consfinţindu-se astfel naşterea statului român
modern.
Documentul care a constituit fundamentul noului stat,
votat de Comisia centrală de la Focşani la 9/21 octombrie
1859, poartă denumirea de Proiectul de Constituţiunea
Principatelor Unite Moldavia şi Ţara Românească. Proiectul
Comisiei centrale avea la bază traducerea românească a
Constituţiei belgiene a lui Teodor Veisa, apărută sub titlul
Constituţia, legea electorală şi organizarea judecătorească a
Belgiei1, jurist care a jucat un rol marcant în armonizarea
legislaţiei din Principatele Unite. Proiectul Constituţiei adoptat
de Comisia centrală de la Focşani număra 143 de articole,
grupate pe capitole şi titluri. Articolele 8, 9 şi 10 se referă în

1
Constantin C. Angelescu, „Izvoarele Constituţiei române de la 1866”,
în Dreptul, 30-31, Imprimeria Fundaţiei Culturale „Principele Carol ”,
Bucureşti, 1926, p. 6.

102
mod explicit la acordarea cetăţeniei şi la procedura
naturalizării şi este de remarcat sinonimia pe care textul
constituţional o stabileşte între „cetăţean” şi „însuşirea de
român”, o suprapunere semantică ce implică o concepţie
etnoculturală asupra naţiunii fundamentată pe principiul
comunităţii de origine şi care se va regăsi şi în textul final al
Constituţiei din 1866.
„Art. 8. Românii din Principatele Unite de toate riturile
creştine (subl. m. – L. N.) se bucură deopotrivă de
toate drepturile politice.
Art. 9. Însuşirea de Român (subl. m. – L. N.) se
dobândeşte, se conservă şi se perde potrivit regulilor
statornicite prin legile civile.
Art. 10. Naturalisaţiunea mică se dă, conform legii, de
puterea judecătorească, iar naturalisaţiunea cea mare
se dă numai de puterea legislativă. Numai
naturalisaţiunea cea mare pune pe străin într-o linie
cu Românul spre a se putea bucura de toate
drepturile politice, precum şi de dreptul de a poseda
moşii.
Naturalisaţiunea cea mare se dă numai la străini de
religiune creştină.
Tot românul de origine, fără privire către locul naşterii
sale, prin simpla cerere adresată puterii legislative şi
cu dovadă de lepădarea sa de protecţiunea străină,
poate dobândi prin act de naturalitate drepturile de
cetăţean al Principatelor Unite.
Aceste drepturi se recunosc şi străinilor născuţi în
Principatele Unite din părinţi stabiliţi în ţară şi care
ajunşi la vârsta legiuită vor cere de la puterea

103
 legislativă şi vor dobândi prin act de naturalitate
înscrierea lor între cetăţenii Principatelor Unite“1.
Articolul 8 al proiectului de Constituţie redactat de
Comisia centrală marca o revenire a criteriului religiei în
atribuirea cetăţeniei, care era limitată la românii de rit creştin.
Se eluda astfel prevederea cuprinsă în articolul 46 al
Convenţiei de la Paris care stabilea faptul că „Moldovenii şi
Valahii de orice rit se vor bucura deopotrivă de drepturile
politice Exersarea acestor drepturi se va putea întinde şi la
celelalte culte prin dispoziţii legislative”2. Conform articolului 8
evreii erau excluşi de la exercitarea drepturilor politice printr-
un act legislativ cu valoare de constituţie, urmând ca
exercitarea drepturilor politice de către populaţia necreştină
să fie reglementată prin legi civile.
Articolul 9 stabileşte dimensiunea etnică a cetăţeniei
prin suprapunerea semantică dintre cetăţenie şi calitatea de
român. Ambivalenţa cuprinsă în articolul 10 al proiectului de
Constituţie referitoare la condiţiile naturalizării va fi preluată
ulterior de Statutul Desvoltător al Convenţiei de la Paris din
ultima perioadă a domniei lui Al. I. Cuza şi implicit de
Constituţia din 1866. Acest artificiu juridic: existenţa a două
documente – Codul Civil din 1865 şi Constituţia din 1866 –
referitoare la drepturile individuale şi la naturalizare a permis
politicienilor români să acorde cetăţenia diferenţiat şi selectiv
persoanelor care depuneau cereri de naturalizare.
Articolul 10 exprimă paternalismul statului faţă de
cetăţenii săi prin stabilirea puterii legislative drept singura
autoritate în măsură să acorde cetăţenia. De asemenea, se
1
Articolele sunt reproduse după Cristian Ionescu, Dezvoltarea
constituţională a României. Acte şi documente, 1741-1991, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1998, p. 282.
2
Ioan M. Bujoreanu, op. cit., p. 10.

104
menţine gradualitatea cetăţeniei marcată prin distincţia dintre
mica şi marea naturalizare, se prevede acordarea cetăţeniei
implicit tuturor etnicilor români, indiferent dacă au sau nu
domiciliul pe teritoriul ţării, în timp ce străinii născuţi în ţară
trebuie să solicite acordarea cetăţeniei. Cu alte cuvinte,
cetăţenia nu este un drept ce revine tuturor locuitorilor ţării,
ea nu este incluzivă, ci aparţine doar celor care împărtăşesc
etnia majoritară. Cetăţenia nu este asimilaţionistă, deschisă
spre fenomenul naturalizării, ci, în termenii lui Rogers
Brubaker, diferenţialistă 1.
Legislaţia românească privind cetăţenia a eludat
principiul jus solis, al comunităţii teritoriale, instituind
principiul jus sanguinis, al comunităţii de descendenţi în
acordarea naturalizării. Ea distinge pe „românul de origine” de
străini şi de cei care solicită naturalizarea şi devine dezirabilă în
virtutea următoarelor beneficii: exerciţiul drepturilor politice,
al participării şi al eligibilităţii calităţii de alegător; posibilitatea
de a deveni proprietar, de a deţine imobile şi de a cumpăra
moşii şi terenuri; oportunitatea unei cariere într-o funcţie
publică, în magistratură sau militară, a avansării profesionale
şi a atingerii unui anumit statut social.
Codul Civil, într-un efort de europenizare a legislaţiei
româneşti, va elimina criteriul religiei din metodologia de
acordare a cetăţeniei permiţând posibilitatea emancipării
populaţiei necreştine2. Chiar dacă niciun subiect nu a făcut
obiectul procedurii de naturalizare în intervalul cuprins între
intrarea în vigoare a Codului Civil la 1 decembrie 1865 şi
adoptarea Constituţiei la 1 iulie 1866, acordarea cetăţeniei era
1
Rogers Brubaker, Citizenship and Nationhood in France and
Germany, Harvard University Press, Cambridge, 1994, p. ix.
2
George G. Mârzescu, Condiţiunea juridică a străinilor în România.
Teză de licenţă, Tipografia F. Göbl, Bucureşti, 1897, p. 80.

105
un act legislativ care se putea realiza numai individual,
emanciparea în bloc a populaţiei necreştine nefiind, la acea
dată, nici posibilă, nici dorită. Deşi marcantă în reglementarea
Codului civil românesc, influenţa Codului civil francez nu
trebuie absolutizată 1, alături de Codul Napoleon din 1805
existând influenţe din Codul civil italian (1864), cel mai recent
la acea dată, din legea belgiană (1851), dar şi din dispoziţii
legislative româneşti mai vechi.
Conform articolelor 8 şi 9 din Codul Civil – situaţie care
s-a menţinut până la modificarea articolului 7 din Constituţia
din 1866 – în România naturalizarea era de două feluri:
naturalizare de drept şi naturalizare ca favoare acordată de
guvern. Naturalizarea de drept putea fi obţinută de o
persoană odată cu vârsta majoratului prin îndeplinirea
simultană a trei condiţii: 1) să fie creştin, 2) să fie născut şi
crescut în ţară şi 3) să nu se bucure de o protecţie străină.
Lipsa oricăreia dintre aceste trei condiţii plasează persoana
care doreşte să obţină naturalizarea sub incidenţa articolului
16 din Codul Civil 2.
Pentru străinii necreştini naturalizarea se putea obţine
numai în condiţiile menţionate la articolul 16, printr-o cerere
adresată către domn prin care se face dovada stării materiale
şi profesionale, a faptului că a locuit în ţară timp de 10 ani şi a
voinţei de a-şi stabili domiciliul definitiv pe teritoriul ţării.
Naturalizarea ca favoare presupune dispensa de stagiul

1
Radu Carp, Influenţa Codului civil francez: sistemul de drept
românesc în context comparat, în Florin Ţurcanu (coord.) Modelul
francez şi experienţele modernizării. România, secolele XIX – XX/
Modèle français et expériences de la modernisation. Roumanie, 19e –
20e siècles, Ed. Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2006, p. 210.
2
Theodor A. Brăiloiu, Despre condiţiunea juridică a streinilor în
România. Teză de licenţă, Tipografia F. Göbl, Bucureşti, 1888, p. 47.

106
obligatoriu de 10 ani şi se acordă în mod excepţional numai
persoanelor care au făcut servicii importante ţării, care se
disting prin talente deosebite, care au adus în ţară o industrie
sau o invenţie utilă sau care au dezvoltat stabilimente de
comerţ şi industrie.
Condiţiile naturalizării cuprinse în Codul Civil român la
articolul 16 prevăd:
„Art. 16. Străinul, care va voi a se naturalisa în
România, va fi dator a cere naturalisaţiunea prin
suplică către Domn, arătând capitalurile, starea,
profesiunea sau meseria ce esercită, şi voinţa de a-şi
statornici domiciliul pe teritoriul României. Dacă
străinul, după o asemenea cerere, va locui zece ani în
ţară, şi dacă prin purtarea şi faptele sale va dovedi că
este folositor ţărei, Adunarea legiuitoare, după
iniţiativa Domnului, ascultând şi opinia consiliului de
Stat, îi va putea acorda decretul de naturalisaţiune,
care va fi sancţionat şi promulgat de Domn.
Cu toate acestea, va putea fi dispensat de stagiul de
zece ani străinul, care ar fi făcut ţărei servicii
importante, sau care ar fi adus în ţară o industrie,
invenţiuni utile sau talente distinse, sau care ar fi
format în ţară stabilimente mari de comerciu sau
industrie“1.
Deşi Codul Civil românesc a preluat în principal
influenţe din Codul Civil francez concepţia românească asupra
cetăţeniei a preluat tradiţia juridică românească
fundamentată pe principiul jus sanguinis, al comunităţii de
descendenţi. Într-o perioadă în care existenţa unui stat

1
Articolul este reprodus după Constantin Hamangiu, Codul civil
român, Tipografia Carol Müller, Bucureşti, 1897, pp. 5-6.

107
românesc autonom la gurile Dunării putea fi doar enunţată,
nu şi afirmată, dispoziţiile legislative referitoare la naturalizare
au fost gândite şi redactate ca formă de conservare a
identităţii naţionale1. Problema statutului străinilor şi a
integrării acestora în corpul naţiunii – veritabilă obsesie
politică în anii frământaţi ai adoptării primei Constituţii
moderne – a devenit, spre finalul secolului al XIX-lea, din
subiect de dezbatere parlamentară, subiect al cercetării
juridice. Este remarcabil faptul că, spre sfârşitul secolului al
XIX-lea, sunt publicate numeroase studii şi teze de licenţă care
au ca subiect statutul juridic al străinilor în România. Faptul că
la facultăţile de drept se scriau teze de licenţă care aveau ca
subiect predilect statutul juridic al străinilor – cu referinţă
directă la etnicii evrei – într-o perioadă în care însăşi
comunitatea evreiască era polarizată între eforturile de
emancipare şi tendinţele sioniste este mai mult decât
reflectarea unei presiuni identitare. Este un exerciţiu de
modernitate, în anii târzii ai secolului al secolului al XIX-lea, al
societăţii româneşti în ansamblul ei 2.
Codul Civil a fost adoptat în scurta domnie a lui
Alexandru Ioan Cuza considerată provizorie până la alegerea
unui principe străin dintr-o dinastie europeană şi obţinerea
independenţei noului stat. Ca domn ales prin voinţa

1
Dimitrie Arţăreanu, Condiţiunea juridică a străinilor în România. Teză
de licenţă, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, Bucureşti, 1899, p. 36.
2
Dintr-o listă care este cu mult mai lungă pot fi enumerate aici: Leon
Ghyka, Despre condiţiunea juridică a străinilor în România, Tipografia
Statului, Bucureşti, 1884, George Stroescu, Condiţiunea străinilor în
România din punctul de vedere al dreptului public intern şi al dreptului
privat, Lito-Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1891, G. Petrescu, Studii
asupra persoanelor civile, juridice sau morale şi asupra drepturilor
străinilor în România, Tipografia F. Göbl, Bucureşti, 1894.

108
exprimată a reprezentanţilor naţiunii Cuza a fost un moderat
cu vederi liberale care dorea să-şi realizeze propriul său
program de reformare şi modernizare a Principatelor. Dorind
să-şi promoveze reformele agrară şi electorală, pe care le
considera vitale pentru modernizarea ţării, Cuza s-a dovedit
un adversar neîmpăcat al conservatorilor, care dominau
legislativul şi între care se distingea personalitatea lui Barbu
Catargiu, dar şi al radicalismului liberalilor, promovat de I. C.
Brătianu şi C. A. Rosetti, considerat prea revoluţionar. Ca
atare, Cuza a încercat să se situeze deasupra intereselor
grupărilor politice şi să-şi asume propriile iniţiative legislative
printr-o domnie personală. Prin introducerea învăţământului
primar gratuit şi obligatoriu, a Codului Civil şi a împroprietăririi
unui segment important al ţăranilor Cuza a încercat să
omogenizeze corpul social şi să creeze bazele pentru o
guvernare reprezentativă 1.
Imposibilitatea lui Cuza de a-şi promova reformele şi
numeroasele tensiuni existente între el, pe de o parte şi
liberali şi conservatori pe de altă parte, au condus la criza
constituţională din 1864. Cuza deplângea starea de lucruri din
ţară, generată mai ales de instabilitatea politică şi de lipsa de
predictibilitate legislativă, fiind determinat să curme această
situaţie. Pentru aceasta, Cuza a propus propriul proiect
constituţional, după modelul celui francez din 1852, prin care
a dorit să sporească prerogativele ce-i reveneau în calitate de
domn, să supună legislativul executivului şi să lărgească baza

1
Alexandru Mamina, L΄état et le changement social: la stratégie
autoritaire roumaine et la pousée extérieure, în Silvia Marton, Anca
Oroveanu, Florin Ţurcanu (coord.), L΄état en France et en Roumanie
aux XIXe et XXe siècle: actes du colloque organisé au New Europe
College – Institut d΄études avancées, les 26-27 février, Bucarest, 2011,
p. 204.

109
electorală prin scăderea semnificativă a censului, însă nu a
mers atât de departe până la acordarea votului universal
pentru ţăranii recent împroprietăriţi şi pe care-i considera
„mărginiţi” şi prea uşor manipulabili 1.
Convenţia de la Paris introdusese, pentru a elimina
privilegiile, un sistem electoral censitar în care existau două
categorii de alegători: primari, cu un venit de cel puţin 100 de
galbeni, care alegeau delegaţi, ce la rândul lor alegeau câte un
deputat în fiecare judeţ; şi direcţi, cei cu venit de cel puţin
1000 de galbeni, la sate, care alegeau câte doi deputaţi în
fiecare judeţ şi cei cu avere de cel puţin 6000 de galbeni, la
oraşe, care alegeau câte doi sau trei deputaţi, în funcţie de
însemnătatea localităţii. Censul ridicat excludea însă de la
principiul reprezentativităţii un număr ridicat de locuitori.
Principiul reprezentativităţii astfel formulat, în loc să conducă
la responsabilizarea alegătorilor şi a aleşilor faţă de
consecinţele votului, a avut drept consecinţă o viaţă
parlamentară marcată de numeroase crize guvernamentale.
Pentru a pregăti un regim parlamentar funcţional,
care să limiteze abuzurile legislativului, Cuza şi-a sporit excesiv
competenţele puterii executive. Conform noului proiect
constituţional, domnul are privilegiul iniţierii legilor; el poate
convoca sau dizolva Camera, numeşte preşedintele acesteia şi
pe membrii Senatului, cu excepţia senatorilor de drept şi este
comandantul suprem al armatei. Singura limitare a puterii
domnului ţinea de faptul că documentele în baza cărora îşi
exercita prerogativele trebuiau contrasemnate de catre
miniştri. Cum însă miniştrii puteau fi numiţi direct de către

1
Ioan C. Filitti, „Un proect de Constituţie inedit al lui Cuza Vodă de la
1863”, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, vol. V, Institutul de
Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1929, p. 366.

110
domn, aceasta era mai mult o formalitate care nu îngrădea cu
nimic puterea absolută a domnului. Responsabilitatea
ministerială se raporta doar la persoana domnului nu şi la
instituţia parlamentară, bicameralismul acestuia fiind astfel
gândit ca o măsură suplimentară de a-i reduce din prerogative
şi de a spori puterea executivului.
Un bicameralism care a fost gândit cu rol de a echilibra
puterile statului, dar care s-a dovedit nefuncţional din
perspectiva practicii parlamentare. Componenţa Senatului
păstrează aceeaşi distincţie între alegătorii primari şi cei
direcţi, dar prevede o scădere semnificativă a censului la 5
galbeni. În conformitate cu noul proiect constituţional,
condiţiile eligibilităţii erau: calitatea de cetăţean român, vârsta
de 30 de ani şi achitarea contribuţiunilor generale 1. Această
prevedere era gândită ca o responsabilizare a aleşilor în raport
cu alegătorii şi cu instituţia domniei şi ca parte a proiectului de
reforme legislative iniţiate de Cuza. Ineditul proiectului de
Constituţie al lui Cuza constă nu faptul că ar fi încercat să se
substituie Convenţiei de la Paris sau că ar fi încercat să imite şi
eventual să adapteze la specificul Principatelor spiritul
Constituţiei franceze din 1852, ci în faptul că introducând
pentru prima oară instituţia Senatului, ca o contrapondere
între instituţia domnului şi Adunarea Deputaţilor, a pregătit
astfel terenul parlamentarismului şi a vieţii constituţionale de
mai târziu.
Ca urmare a împotrivirii ferme a Adunării Generale,
alcătuită în majoritate din marii proprietari de pământ, la
propunerea sa de reformă agrară, Cuza dizolvă Adunarea
Generală şi supune aprobării prin plebiscit a Statutului

1
Constantin C. Angelescu, Proiectul de Constituţie al lui Cuza Vodă de
la 1863, Tipografia „Libertatea”, Bucureşti, 1935, p. 23.

111
Desvoltător al Convenţiunii din 7/ 19 august 1858 şi a
Aşezământului electoral, cum este denumită noua versiune a
legii electorale. Statutul desvoltător al lui Cuza, promulgat prin
lovitura de stat de la 2 iunie 1864, a fost creat ca o Constituţie
de sine stătătoare menită să înlocuiască prevederile restrânse
ale Convenţiei de la Paris.
Constituţionalismul lui Cuza, bazat pe dorinţa acestuia
de a-şi promova mai lesne propriile reforme de modernizare a
statului, crea un for legislativ bicameral alcătuit din Adunarea
Electivă şi Senat, conferea puteri sporite domnului, care putea
influenţa direct alcătuirea şi lucrările camerelor şi lărgea baza
de alegere a membrilor camerelor parlamentare. Atât
calitatea de alegător cât şi eligibilitatea aleşilor erau
condiţionate de posesia sau de dobândirea cetăţeniei române,
de plata unui cens proporţional în funcţie de avere sau
profesional pentru anumite categorii şi de împlinirea vârstei
minime de 25 de ani pentru alegători şi de 30 pentru eligibili 1.
Conform Statutului, alegătorii direcţi trebuiau să fie cetăţeni
ştiutori de carte, plătitori ai unui impozit anual de 4 galbeni;
deputaţii trebuiau să fie de asemenea plătitori ai unui impozit
anual tot de 4 galbeni, fiind excluşi de la plata impozitului
reprezentanţii profesiunilor liberale, precum şi pensionarii
care aveau o pensie anuală de 2000 de lei 2.
Efectul benefic introdus prin Statutul desvoltător şi
prin Legea electorală consta în creşterea puterii politice a
burgheziei, odată cu includerea în segmentul cetăţenilor cu
drept de vot a unui număr însemnat de reprezentanţi ai
păturii mici şi mijlocii atât urbane cât şi rurale. Dar modul

1
Tudor Drăganu, op. cit., p. 160.
2
Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Ed. Curtea
Veche, Bucureşti, 2000. P. 206.

112
personal în care Cuza a înţeles să-şi exercite prerogativele
constituţionale de domn, substituindu-se legislativului şi
instaurând domnia autoritară, după lovitura de stat din 2 iunie
1864, a nemulţumit profund pe conservatori şi pe liberali,
care-şi vedeau diminuate astfel influenţa şi ponderea politică.
Alianţa, iniţial antinomică, dintre conservatori şi liberali,
cunoscută în epocă sub numele de “monstruoasa coaliţie”, a
fost dictată de necesitatea unei alternative la domnia
personală a lui Cuza, prin revenirea la formula monarhiei
constituţionale cu un principe străin.
Îndepărtarea lui Cuza s-a concretizat prin lovitura de
palat de la 23 februarie 1866 în urma căreia acesta a fost
nevoit să abdice şi să plece în exil. Pentru a nu lăsa ca vidul
politic astfel creat să destabilizeze ţara, s-au organizat în luna
aprilie alegeri pentru noua constituantă, al cărei principal rol
era acela de a pregăti viitoarea constituţie a ţării. În paralel,
liderul liberal Ion C. Brătianu a plecat din ţară cu misiunea
expresă de a aduce pe tronul României un domn străin de la
una din casele regale ale Europei. Prima opţiune a fost contele
Filip de Flandra, declinată însă. Imediat, atenţia s-a îndreptat
spre principele Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen
care a acceptat dificila misiune şi a devenit, la 10 mai 1866,
principele Carol I al României. Lucrările pentru elaborarea unei
Constituţii care să reflecte noua realitate politică s-au
desfăşurat într-un ritm foarte rapid, generat de situaţia
extremă în care se găsea ţara. La 29 iunie Constituanta
(Adunarea Deputaţilor) a adoptat textul Constituţiei care a
fost sancţionată de domn şi promulgată la 30 iunie 1866. La 1
iulie 1866, data publicării sale în Monitorul Oficial, România
avea o Constituţie.

113
 Există mai multe opinii ale istoricilor cu privire la
sursele care au stat la baza redactării Constituţiei din 18661.
Dezbaterea în jurul surselor Constituţiei s-a derulat mai ales în
primii ani ai perioadei interbelice şi nu a depăşit sfera strictă a
specialiştilor. O primă opinie este exprimată în 1922 de juristul
D. V. Barnoschi care, mergând pe urmele lui A. D. Xenopol,
considera Constituţia din 1866 o prelungire firească a
proiectului constituţional cărvunar din 1822 redactat de Ionică
Tăutu. Cu alte cuvinte, există o tradiţie juridică autohtonă care
eludează sursele străine şi a cărei continuitate se remarcă pe
parcursul întregii prime jumătăţi a secolului al XIX-lea.
O a doua teorie, aflată în antiteza primei, neagă
tradiţia constituţională românească şi consideră Constituţia
din 1866 drept o simplă traducere a Constituţiei belgiene din
1831. Această direcţie este asumată de curentele
tradiţionaliste, al căror exponent de seamă este Nicolae Iorga,
care considerau sistemul democraţiei cenzitare ca fiind
incompatibil cu specificul naţional. Scriind pentru dezbaterile
iniţiate de Institutul Social Român pe marginea Constituţiei din
1923, istoricul aprecia că există o tradiţie constituţională
românească încetăţenită încă din Evul Mediu şi care se baza
pe trei idei fundamentale: ideea statului naţional, ideea
teritorialităţii şi ideea domniei, tradiţie confirmată în epoca
modernă prin proiectul de constituţie cărvunar din 1822. De
aceea, pe cale de consecinţă, Constituţia din 1866 a fost o
simplă traducere a Constituţiei belgiene din 1831,

1
Analizate de istoricul Alin Ciupală în Istoria modernă a românilor.
Organizarea statului şi a sistemului instituţional, Ed. Tritonic,
Bucureşti, 2009, pp. 55-57.

114
nereprezentând „o realitate acceptată de conştiinţa
românească”1.
O a treia teorie – pe care o consider şi cea mai
îndreptăţită – aparţine lui Ioan C. Filitti, care în 1934 inventaria
toate sursele care alcătuiseră experienţa constituţională
românească, stabilind pe baza textelor originale diferenţele
dintre Constituţia de la 1866, modelul belgian şi diferitele
proiecte constituţionale româneşti. Departe de a fi o simplă
translaţie juridică după modelul belgian, Constituţia din 1866
cuprindea prevederi aflate în documentele constituţionale
anterioare: „reformele liberale, libertăţile formale, drepturile
omului, sunt toate cuprinse în proiectul de constituţie
elaborat la 1859 de Comisia centrală de la Focșani”2.
Cert este că timpul scurt avut la dispoziţie pentru
redactarea Constituţiei din 1866 face foarte plauzibilă
inspiraţia după un model european apropiat de condiţiile
politice şi administrative ale noului stat român şi că în
elaborarea Constituţiei se regăsesc influenţe liberale şi
conservatoare ca şi idei din proiectele constituţionale mai
vechi. Chiar dacă referinţa principală a constituit-o Constituţia
belgiană din 1831, nu pot fi eludate sursele interne ale
Constituţiei din 1866: Statutul dezvoltător al lui Cuza din 1863,
proiectul Comisiei Centrale de la Focşani din 1859, doleanţele
adunărilor ad-hoc din 1857, programele revoluţiei de la 1848
din Moldova şi Ţara Românească, proiectul constituţional al
lui Ion Cîmpineanu din 1838, programul Societăţii filarmonice
din 1833, prevederile Regulamentelor Organice din 1831-

1
Nicolae Iorga, Istoricul Constituţiei româneşti, în Constituţia din 1923
în dezbaterea contemporanilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 53.
2
Ioan C. Filitti, Principatele Române de la 1828 la 1834. Ocupaţia
rusească şi Regulamentul Organic, Institutul de Arte Grafice
„Bucovina”, Bucureşti, 1934, p. 3.

115
1832, proiectul constituţional cărvunar al lui Ionică Tăutu din
1822. Ceea ce doresc să adaug este faptul că părinţii
Constituţiei din 1866 au redactat proiectul legislativ privind
spre viitor încercând, reuşind să preia din modelele
constituţionale cele mai avansate ale vremii şi să folosească
experienţele legislative autohtone ale ultimei jumătăţi de
secol.
Dezbaterile privind elaborarea Constituţiei au reliefat
cu acurateţe diferenţele de opinii şi viziuni politice dintre
liberali şi conservatori. Ele au fost redate pe larg de Alexandru
Pencovici, în calitatea sa de director al Monitorului Oficial,
fiind relevante prin spectacolul confruntărilor dintre grupările
liberală şi conservatoare şi bătălia pentru impunerea în textul
constituţional a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Constituţia din 1866 era liberală în principii, în acord cu cele
mai avansate modele europene: se stipula clar separarea
puterilor, se garantau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi se
renunţa la privilegii, dar nu era democratică în conţinut:
inviolabilitatea proprietăţii făcea extrem de improbabilă o
eventuală reformă agrară iar votul censitar limita drastic
accesul ţărănimii, categoria socială majoritară, la luarea
deciziilor de interes public.
În lipsa unei burghezii autohtone, selecţia politică s-a
făcut din rândul boierilor; ceea ce îi deosebea erau
convingerile politice şi mijloacele de urmărit pentru atingerea
propriilor obiective politice. Liberalismul Constituţiei nu era
fundamentat pe o burghezie autohtonă puternică, atât
liberalii cât şi conservatorii care au redactat textul
constituţional proveneau din rândurile boierimii şi ca atare
erau deţinători de proprietăţi rurale; ei au interpretat
principiile liberale ale burgheziei occidentale în sens ul
accesibilităţii la funcţii şi nu al reprezentativităţii întregii

116
populaţii la luarea deciziilor. Ceea ce explică de ce liberalii şi
conservatorii s-au constituit în partide politice abia după ce
principiile constituţionale au fost exersate şi de ce nu a existat
un partid sau organizaţie politică aptă să reprezinte interesele
ţărănimii. Cu o reformă agrară nesatisfăcătoare şi cu o
ţărănime needucată şi lipsită de drepturi politice democraţia
constituţională se limita la membrii clasei politice şi la cei din
firava intelectualitate rurală şi posesorii de profesiuni liberale.
Imposibilitatea de a oferi o definiţie satisfăcătoare a
naţiunii şi de a face o distincţie clară între noţiunile de naţiune
şi cetăţean, cu reflexe în Constituţia din 1866 şi în dezbaterile
care i-au urmat, a creat convingerea că politicienii şi
guvernanţii în special îşi exercită autoritatea asupra naţiunii,
nu asupra cetăţenilor1. În largul proces de constituire a
naţiunii române instituţiile nu au fost rezultatul unui plebiscit
cotidian ci, chiar mai mult decât atât, instituţiile au creat
naţiunea, concepută nu ca sumă de indivizi concreţi, ca
cetăţeni posesori de drepturi şi libertăţi, ci ca mulţime
indistinctă cu o viaţă proprie mai puternică decât cea a
indivizilor care o alcătuiesc. Construirea unei naţiuni după
chipul şi asemănarea unui stat a însemnat răspunsul pe care
liberalii şi conservatorii celei de-a doua jumătăţi a secolului al
XIX-lea l-au oferit modernităţii politice. Dinamica etnicităţii şi a
ideii de cetăţenie în România modernă particularizează
evoluţia modernităţii instituţionale româneşti aşa cum o
cunoaştem. Este de remarcat faptul că folosirea în limbajul
social-politic al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea a
termenului tradiţional de neam în locul celui modern de
naţiune presupune o anumită componentă excluzivă, o

1
Silvia Marton, op. cit., p. 413.

117
accentuare a diferenţelor, o obsesivă căutare – şi supralicitare
– a originilor, o definire a unei identităţi convenabile 1.
Cum această identitate supralicita la rândul ei
alteritatea, în raport cu care îşi construia propriul discurs, cum
votul universal era departe de a fi un deziderat şi cum practica
încetăţenirii excludea aprioric o parte a minorităţilor etnice de
la exercitarea drepturilor politice, dimensiunea juridică a ideii
de cetăţenie va fi marcată de evoluţia şi particularităţile
constituţionalismului, de cutumele existente în viaţa politică şi
de tradiţia vieţii parlamentare, de perspectiva locală asupra
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi a integrării
minorităţilor, cu o referinţă specială în ceea ce-i priveşte pe
evrei. Este un moment pe care l-aş numi al generaţiei de la
1881, dominat de dezbaterile intelectuale şi politice dintre
liberali şi conservatori, care încununează întreaga experienţă
instituţională a statului român modern: unirea principatelor,
câştigarea independenţei, stabilitatea politică introdusă prin
domnia unui principe străin şi adoptarea uneia dintre cele mai
moderne constituţii din Europa, proclamarea regatului.
În decursul unei singure jumătăţi de secol, România a
parcurs drumul de la statutul de principate autonome, dar
aflate sub suzeranitate otomană şi protectorat rusesc, la
monarhia constituţională sub un principe dintr-o dinastie
europeană, a experimentat o revoluţie, a realizat unirea
principatelor sub un domn autohton, a cunoscut începuturile
parlamentarismului şi a cucerit prin luptă independenţa
statală. A fost acesta momentul de glorie al unei generaţii de
excepţie care şi-a văzut împlinite toate promisiunile istorice

1
Victor Neumann, Neam, popor sau naţiune. Despre identităţile
politice europene, ediţia a II-a, , Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p.
140.

118
ale predecesorilor. Un moment care înglobează aproape un
secol de încercări, de amânări, de reluări şi de reuşite ale
uneia dintre cele mai importante idei ale modernităţii: ideea
de cetăţenie.

ANGELESCU, Constantin, C.
1926 „Izvoarele Constituţiei române de la 1866”, extras din
Dreptul, 30-31, Imprimeria Fundaţiei Culturale
„Principele Carol”, Bucureşti.
ANGELESCU, Constantin, C.
1935 Proiectul de Constituţie al lui Cuza Vodă de la 1863,
Tipografia „Libertatea”, Bucureşti.
ARŢĂREANU, Dimitrie
1899 Condiţiunea juridică a străinilor în România. Teză de
licenţă, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, Bucureşti.
BRĂILOIU, Theodor A.
1888 Despre condiţiunea juridică a streinilor în România. Teză
de licenţă, Tipografia F. Göbl, Bucureşti.
BRUBAKER, Rogers
1994 Citizenship and Nationhood in France and Germany,
Harvard University Press, Cambridge.
BUJOREANU, Ioan M.
1873 Colecţiune de legiuirile României vechi şi noi, Noua
Tipografie a Laboratorilor Români, Bucureşti.
CARP, Radu
2006 Influenţa Codului civil francez: sistemul de drept
românesc în context comparat, în ŢURCANU, Florin
(coord.) Modelul francez şi experienţele modernizării.
România, secolele XIX – XX/ Modèle français et
expériences de la modernisation. Roumanie, 19e -20e
siècles, Ed. Institutului Cultural Român, Bucureşti.
CIUPALĂ, Alin

119
2009 Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a
sistemului instituţional, Ed. Tritonic, Bucureşti.
DRĂGANU, Tudor
1991 Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în
România până în anul 1916, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.
FILITTI, Ioan C.
1929 „Un proiect de Constituţie inedit al lui Cuza Vodă de la
1863”, Anuarul Institutului de Istorie Naţională, vol. V,
Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj.
1934 Principatele Române de la 1828 la 1834. Ocupaţia
rusească şi Regulamentul Organic, Institutul de Arte
Grafice „Bucovina”, Bucureşti.
GHYKA, Leon
1884 Despre condiţiunea juridică a străinilor în România,
Tipografia Statului, Bucureşti.
GIURESCU, Constantin C.
2000 Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Ed. Curtea Veche,
Bucureşti.
HAMANGIU, Constantin
1897 Codul civil român, Tipografia Carol Müller, Bucureşti.
IONESCU, Cristian
1998 Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi
documente, 1741-1991, Ed. Lumina Lex, Bucureşti.
IORGA, Nicolae
1990 Istoricul Constituţiei româneşti, în Constituţia din 1923 în
dezbaterea contemporanilor, Ed. Humanitas, Bucureşti.
MAMINA, Alexandru
2011 L΄état et le changement social: la stratégie autoritaire
roumaine et la pousée extérieure, în MARTON, Silvia –
OROVEANU, Anca – ŢURCANU, Florin (coord.), L΄état en
France et en Roumanie aux XIXe et XXe siècle: actes du

120
 colloque organisé au New Europe College – Institut
d΄études avancées, les 26-27 février, Bucarest.
MARTON, Silvia
2009 La construction politique de la nation. La nation dans les
débats du Parlament de la Roumanie (1866-1871), Ed.
Institutul European, Iaşi.
MÂRZESCU, George G.
1897 Condiţiunea juridică a străinilor în România. Teză de
licenţă, Tipografia F. Göbl, Bucureşti.
NEUMANN, Victor
2005 Neam, popor sau naţiune. Despre identităţile politice
europene, ediţia a II-a, Ed. Curtea Veche, Bucureşti.
PENCOVICI, Alexandru
1883 Desbaterile Adunarei Constituante din anul 1866 asupra
Constituţiunei şi Legei electorale din România,
Tipografia Statului, Bucureşti.
PETRESCU, G.
1894 Studii asupra persoanelor civile, juridice sau morale şi
asupra drepturilor străinilor în România, Tipografia F.
Göbl, Bucureşti.
STROESCU, George
1891 Condiţiunea străinilor în România din punctul de vedere
al dreptului public intern şi al dreptului privat, Lito-
Tipografia Carol Göbl, Bucureşti.
STURDZA, A. Dimitrie
1906 Domnia Regelui Carol I. Fapte-Cuvântări-
Documente, Tomul I, Ed. Academiei Române,
Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, Bucureşti.
XENOPOL, A. D.
1896 Istoria românilor din Dacia Traiană, Vol. XII, Revoluţia din
1848 şi Unirea (1848-1859), Ed. Librăriei Şcoalelor Fraţii
Şaraga, Iaşi.

121
I. 6. Modernizare politică şi tradiţie juridică în definirea
cetăţeniei

Este un fapt general acceptat că se poate vorbi despre

o Românie modernă abia începând cu primele decenii ale
secolului al XIX-lea, deşi nu există un acord unanim în ceea ce
priveşte evenimentul istoric care marchează intrarea societăţii
româneşti în orbita modernităţii. Primii analişti români ai
fenomenului au plasat evenimentul fondator al modernităţii
fie în tendinţele liberale ale documentelor care au precedat
primele proiecte constituţionale fie în consecinţele economice
ale adoptării Regulamentelor Organice, însă atât Eugen
Lovinescu cât şi Ştefan Zeletin îşi scriau analizele de pe poziţiile
sociologiei comparate şi operau cu instrumentele specifice
disciplinei lor. Pe de altă parte, Lovinescu şi Zeletin îşi publicau
cărţile despre geneza modernităţii româneşti în primul şi cel
mai liniştit deceniu al perioadei interbelice, într-o perioadă
când marile pariuri istorice – câştigarea şi recunoaşterea
independenţei, unirea tuturor provinciilor româneşti într-un
stat naţional, reforma agrară şi adoptarea unei Constituţii care
să confere drepturi şi libertăţi extinse tuturor cetăţenilor
noului stat – fuseseră câştigate.
Cei doi teoreticieni privilegiază două atitudini distincte
faţă de modernitate: pentru Lovinescu „forţele
revoluţionare”, materializate prin burghezia cu vederi liberale,
reuşesc să impună modernitatea, prin imitaţie şi adaptare,
opunându-se „forţelor reacţionare”, conservatoare, legate de
vechiul regim; pentru Zeletin burghezia, promotoarea prin
excelenţă a ideilor moderne, s-a dezvoltat firesc, urmând
calea de evoluţie a capitalismului european. De fiecare dată,

122
numitorul comun îl reprezintă burghezia autohtonă şi tot de
fiecare dată modernitatea românească se constituie în
proximitatea şi sub influenţa celei occidentale.
Ca modele ale modernităţii se poate urma analiza lui
Sorin Alexandrescu, care distinge între o „modernitate
verticală”, emancipatoare, caracterizată printr-un pronunţat
caracter naţionalist şi care corespunde perioadei 1821-1866 şi
o „modernitate laterală”, civic-teritorială, care-şi punea
problema legitimităţii şi ritmurilor modernizării şi care
cuprinde perioada 1866-19181. În intervalul delimitat de Sorin
Alexandrescu apar şi se dezvoltă o serie de discursuri
alternative referitoare la modernitate/ modernizare: un
discurs liberal, cu valenţe exclusiv politice, însă cu un caracter
etatist, privilegiind protecţionismul economic; un discurs
conservator, dar mai nuanţat, care modelează discursul
tradiţionalist în diversele sale variante: junimist-criticistă,
naţionalist-paseistă, populistă sau agrariană; un discurs
socialist, care încerca să se prezinte ca o alternativă la
discursul liberal şi la cel populist; un discurs estetizant,
manifestat în plan literar; în fine, dar bineînţeles nu în ultimul
rând, un discurs anti-modern, prezent în varianta sa
arhaizantă care opunea arhaicitatea lumii satului alienării date
de mediul citadin şi în varianta hermeneuticii negative care
propunea o imagine a identităţii naţionale în termeni
peiorativi sau caricaturali.
Pentru un istoric fidel redării conţinutului surselor,
evoluţia presei, a sistemului educaţional, a producţiei
culturale, a schimburilor intelectuale, naşterea partidelor
1
Sorin Alexandrescu, Modernism şi antimodernism. Din nou, cazul
românesc, în Sorin Antohi (coord.), Modernism şi antimodernism. Noi
perspective interdisciplinare, Cuvântul: Ed. Muzeului Literaturii
Române, Bucureşti, 2008, pp. 129-132.

123
politice şi a parlamentarismului, analiza izvoarelor
constituţionale, controversele privind modificarea legii
fundamentale, dezbaterile privind reforma agrară şi statutul
ţărănimii, apariţia şi dezvoltarea burgheziei, integrarea
minorităţilor etnice şi polemicile în jurul „chestiunii evreieşti”
reprezintă tot atâtea direcţii fecunde de cercetare ale
modernităţii româneşti.
Eforturile statului român de a se moderniza au fost
direcţionate spre crearea unei birocraţii autohtone, capabilă
să ocupe poziţiile nou create în educaţie, justiţie sau
administraţie, care să fie diferită de cosmopolita burghezie,
dar care era, în acelaşi timp, vulnerabilă economic şi
dependentă de controlul politic. În aceste condiţii, competiţia
pentru resurse şi prestigiu social dintre noile elite create şi
elitele străine, urbanizate şi mai educate, a favorizat
mobilitatea socială şi fundamentarea etnică a specificului
naţional. Simultan, menţinerea relaţiilor de servitute între
ţărani şi proprietarii de pamânt, practicarea unei agriculturi
extensive pentru a suplini cererea tot mai crescută de cereale
pentru export, arendarea suprafeţelor de pământ şi
fărâmiţarea loturilor aflate în proprietate, au împiedicat
formarea unei clase de mijloc rurale. Consolidarea unui stat
modern presupunea nu numai adoptarea unor legi şi instituţii,
acces liber şi gratuit la educaţie primară, dar şi o administraţie
eficientă, o piaţă liberă şi o economie performantă.
Dezvoltarea unei birocraţii naţionale a fost o consecinţă a
modernizării, iar în cazul României acest proces a fost unul
condiţionat politic: modernizarea politică a făcut posibilă
birocraţia dar modernizarea economică nu a fost susţinută de
o burghezie locală sau de o clasă ţărănească de mici
proprietari. În lipsa unor iniţiative particulare consistente,
statul a fost principalul promotor al modernizării.

124
 Dacă admitem că modernizarea s-a produs prin
imitaţia modelelor occidentale sau dacă avansăm ipoteza
adaptării acestor modele la condiţiile locale, efectele
modernizării s-au reflectat pe de o parte în instituţionalizarea
relaţiilor de proprietate din mediul rural, în apariţia unui stat
eminamente birocratic pe fondul lipsei unei clase de mijloc
autentice şi pe de altă parte în legiferarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, în integrarea treptată şi incompletă a
populaţiei alogene de altă confesiune decât cea creştină
(termenul de minoritate era necunoscut în limbajul juridic al
epocii) şi în definirea identităţii naţionale în termeni
esenţialişti.
Instituirea modernităţii s-a produs pe filieră
romantică, în perfect acord cu tendinţele europene ale epocii:
preocuparea pentru investigarea trecutului istoric, definirea
specificului naţional, redescoperirea surselor literare ale
folclorului, asumarea rolului de pedagogi naţionali al
intelectualilor în cadrul societăţii. Datorită particularităţilor
istorice, presiunii şi vecinătăţii marilor imperii precum şi a
idealizării unei Europe cu care se considerau afini, elitele
intelectuale şi politice româneşti ale secolului al XIX-lea au
considerat a fi mai dezirabil – şi mai realizabil, în contextul
general al epocii – unificarea tuturor provinciilor româneşti
într-un stat modern şi obţinerea independenţei. Aceasta
alegere a marcat întreaga evoluţie a istoriei moderne
româneşti şi este interesant cum „anumite structuri sociale şi
instituţii – birocratizarea statului şi sistemul public de educaţie
– au evoluat în replică la diferenţierea şi complexitatea socială
şi nu ca anticipare a acestora” 1.

1
Andrew Janos, Modernization and Decay in Historical Perspective:
the case of Romania, în Ken Jowitt, Social change in Romania, 1860-

125
 O caracteristică interesantă a istoriografiei ataşată
particularităţilor modernităţii româneşti constă în faptul că
istoricii străini plasează cazul românesc de cele mai multe ori
în context comparatist şi sud-est european, de unde şi o mai
mare detaşare faţă de problematica studiată, în timp ce
istoricii români sunt de cele mai multe ori interesaţi de
căutarea evenimentului fondator al modernităţii, fie că acesta
este considerat unul extern, impunerea Regulamentelor
Organice, fie unul intern, redactarea primelor proiecte
constituţionale, sau un mixaj al celor două, re-europenizarea
elitelor româneşti şi schimbarea de mentalitate produsă prin
infuzia ideilor occidentale în straturile societăţii româneşti.
Private de interludiul fanariot până la debutul secolului al XIX-
lea, contactele cu Europa occidentală sunt firave; imaginea ei
– privită mai ales prin prisma descrierilor de călătorie a
câtorva boieri care consemnează, în cheie autoironică,
valorizarea negativă a metehnelor moldo-valahe – este una
idealizată. După ce generaţiile cronicarilor s-au raportat firesc
la marea familie europeană, deceniile de domnie
nepământeană au condus la stagnarea sentimentului
european; el se va relua intens după 1821, odată cu
restaurarea domniilor pământene, imaginea de sine a
românilor construindu-se prin raportare la valorile şi la
civilizaţia europene.
Re-europenizarea elitelor româneşti şi detaşarea de
tradiţia politică bizantină se produce în mai puţin de o
generaţie în scurtul interludiu dintre redactarea primelor
proiecte constituţionale şi programele revoluţionare
paşoptiste. Această generaţie, ajunsă la maturitate în deceniul

1940: a debate on development in a European country, Institute of

International Studies, University of California, Berkeley, 1978, p. 114.

126
prepaşoptist şi pentru care Europa devenise o realitate
culturală şi politică tangibilă, nu doar o simplă destinaţie
geografică, provenea din rândurile boierimii mijlocii; ea nu
avea nici tradiţia nici anvergura unei aristocraţii locale, nici
stabilitatea nici forţa unei burghezii autohtone. Ea era
purtătoarea unui mesaj mobilizator care se adresa unui
segment social mult prea puţin individualizat pentru a putea
reverbera la nivelul întregii societăţi. În deceniile al treilea şi al
patrulea ale secolului al XIX-lea ethosul civic era împărtăşit de
o mică elită care cu greu putea fi descrisă prin caracteristicile
unei burghezii.
Reglementările introduse prin Regulamentele
Organice: liberalizarea comerţului la gurile Dunării, creşterea
preţului grânelor – şi, prin extensie – a proprietăţilor rurale şi
dezvoltarea gradului de sofisticare administrativă, au crescut
apetitul boierilor din Principate pentru activităţi lucrative. Însă
aceste activităţi, care includeau tranzacţiile cu proprietăţi
rurale sau arendarea unor bunuri sau terenuri, erau legate
preponderent de agricultură, care era practicată extensiv şi cu
mijloace rudimentare, cu o eficienţă scăzută şi în „absenţa
aproape completă a preocupărilor concrete legate de
productivitate”1 atât la nivelul proprietarilor agricoli cât şi al
politicilor de stat. Bogdan Murgescu argumentează
convingător faptul că, cu toată preocuparea pentru realizarea
unei reforme agrare, oficializată în 1864, pe întreg parcursul
secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea a
existat un decalaj constant al lumii satului în raport cu
modernitatea. Activităţile agricole sezoniere erau susţinute
prin practica înfiinţării de noi târguri, a dezvoltării celor

1
Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor
economice (1500-2010), Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 137.

127
existente şi prin facilitarea schimburilor comerciale dintre
comunităţi. Este prea mult să vorbesc despre existenţa unei
clase autohtone de negustori şi meşteşugari, capabili să se
autosusţină prin rezultatele propriei activităţi.
Lipsa de autonomie economică, prestigiul social scăzut
şi ponderea redusă sub raport numeric 1 mă determină să
acord cu dificultate calificativul de „clasă socială” acestor
grupuri sociale ce manifestau cu greu caracteristicile unei
burghezii. Mă apropii aici de argumentul dezvoltat de istoricul
Daniel Chirot într-un volum care analizează evoluţia socială
spre modernitate a Valahiei (numele sub care era recunoscută
Ţara Românească în vechime) – iar analiza poate fi extinsă şi la
Moldova – parţial modernă în mediul urban şi parţial
tradiţională în mediul rural 2. Se poate afirma, continuând
acest argument, că societatea românească în ansamblul ei nu
era una exclusiv tradiţională dar nici una întrutotul modernă.
Această modernitate parţială este atributul polarizării
sociale, întrucât, conform rememorării scriitorului Barbu
Ştefănescu-Delavreancea, la jumătatea secolului al XIX-lea,
„nu existau decât două clase sociale: boierii şi ţăranii. La mijloc
ar fi trebuit să fie clasa de legătură, de precumpănire, între
boieri şi ţărani: burghezia. Ar fi trebuit. La ce se reducea clasa
acestei burghezii? La câţiva negustori, în mare parte străini.
Aceştia nu meritau numele de clasă socială şi nu îndeplineau
rolul de clasă socială, ci, dezlegaţi de solidaritatea noastră

1
Alexandru-Florin Platon, Geneza burgheziei în Principatele Române
(a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului
al XIX-lea). Preliminariile unei istorii, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi,
1997, p. 313.
2
Daniel Chirot, Schimbarea socială într-o societate periferică,
traducere şi postfaţă de Victor Rizescu, Ed. Corint, Bucureşti, 1996, p.
196.

128
etnică, erau cel mult breasla negustorilor“1. De aceea,
întrebarea care se pune este următoarea: exista, în Ţările
Române, o burghezie capabilă să fundamenteze un regim
constituţional pe principii liberale la jumătatea secolului al XIX-
lea? Nicolae Iorga oferă o imagine elocventă a ceea ce era
burghezia română în primii ani postpaşoptişti:
„În Moldova, burghezia era a evreilor; cei câţiva
români care aparţineau acestei clase nu aveau nici o
aspiraţie, fiindcă nu primiseră nicio educaţie serioasă.
În Muntenia, unii fruntaşi ai breslelor ar fi putut fi
utilizaţi, dar ei erau oameni simpli, fără mare avere,
nici luminaţi, nici deprinşi cu abstracţiile politice.
Această burghezie orientală nu-şi găsea nici gust, nici
puteri pentru a inaugura un regim liberal“2.
La rândul său, Mihail Kogălniceanu descrie foarte
exact tabloul societăţii româneşti din momentul imediat
postpaşoptist care a premers unirea Principatelor şi
dezbaterea constituţională:
„Două clase faţă în faţă [boierii şi ţăranii]. Legătura cea
mai naţională, cea mai puternică, singura care poate
întemeia echilibrul şi a opri antagonismul, starea de
mijloc… lipseşte desăvîrşit, mai ales în Moldova…
Unde este dar starea noastră de mijloc? Noi n-o avem
şi datoria noastră este s-o facem“3.

1
Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Opere, VIII, ed. îngrijită de Emilia Şt.
Milicescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971, p. 581.
2
Nicolae Iorga, Partidele politice în România în secolul al XIX-lea, în
Opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot, traducere,
introducere şi note de Andrei Pippidi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008,
p. 210.
3
Mihail Kogălniceanu, Discurs rostit în Divanul Ad-hoc al Moldovei,
reprodus după Dimitrie, A. Sturdza , Acte şi documente relative la

129
 Cine au fost aşadar reprezentanţii autentici ai
burgheziei române şi cine au fost liberalii şi conservatorii care
au dat tonul dezbaterilor parlamentare şi care au redactat
Constituţia din 1866? În însemnările sale de călătorie în
Principatele Române, făcute la începutul anilor 1860,
francezul G. Le Cler relatează faptul că înainte de revoluţia de
la 1848 burghezia română era practic inexistentă. În lipsa unor
generaţii care să iniţieze şi să dezvolte un spirit antreprenorial,
această burghezie s-a format prin tinerii care, educaţi în ţară
sau întorşi de la studii din străinătate, au îmbrăţişat profesiuni
liberale: avocaţi, funcţionari, profesori, medici, jurnalişti,
scriitori. Deşi puţin numeroasă şi lipsită de influenţă politică,
această categorie socială, cultă, ambiţioasă şi dornică să se
evidenţieze, s-a dovedit extrem de mobilă. Ea se
caracterizează în egală măsură prin antipatia faţă de marea
boierime şi prin sensibilitatea faţă de noile comandamente ale
epocii: renaştere naţională, independenţă, suveranitate 1.
Aceste comandamente au fost însuşite de intelectualii
intraţi în politică şi au devenit prioritare în raport cu
implementarea unor reforme economice şi sociale de
anvergură. Aceşti intelectuali – grup social cu o mentalitate
mai curând endogenă decât „de clasă” şi cu o mobilitate
socială scăzută – aveau o restrânsă autonomie economică,
fiind total dependenţi de slujbele de la stat, care nu le-au
inoculat acea mentalitate de serviciu în slujba cetăţeanului,
dar i-au făcut extrem de sensibili la tentaţiile populiste.
Dealtfel, categoria de middle class, care reprezenta
sursa de extracţie pentru cetăţenime, acoperea realităţi

renaşterea României, vol. II, Partea I, Tipografia Carol Göbl, Bucureşti,

1896, p. 236.
1
G. Le Cler, Moldo-Valachie. Ce qu’elle a été, ce qu’elle est, ce qu’elle
pourrait étre, E. Dentu, Paris, 1866, p. 135.

130
diferite în occidentul european – unde s-a constituit printr-o
dublă opoziţie: faţă de aristocraţia ale cărei privilegii dorea să
le diminueze şi faţă de ţărănimea lipsită de proprietăţi şi
implicit de drepturi – şi cu atât mai mult în partea răsăriteană
a continentului – unde burghezia era în curs de formare sau
chiar inexistentă şi unde intelectualii care şi-au asumat rolul
politic al burgheziei au empatizat cu soarta ţărănimii în care
vedeau veritabilul nucleu al naţiunii. Cu toate acestea, Ţările
Române nu au cunoscut mişcări agrariene puternice sau un
partid agrarian devotat intereselor ţărănimii. Reforma agrară
întreprinsă în 1864 de ultimul principe român, Alexandru Ioan
Cuza, a trecut în proprietatea ţăranilor suprafeţe însemnate
de pământ dar nu i-a înzestrat şi cu mijloace adecvate de
producţie şi nu a reglementat relaţiile de muncă dintre ţărani
şi marii proprietari de pământ favorizând şi extinzând
fenomenul arendei. În ciuda meritelor sale, soluţia parţială
găsită la problema ţărănească a adâncit clivajele sociale şi nu a
putut crea o clasă de mijloc de proprietari rurali care să se
manifeste ca cetăţeni.
Dacă tradiţia seculară occidentală, filtrată prin filosofia
politică a Luminilor, a făcut posibilă odată cu industrializarea
apariţia burgheziei ca o categorie socială distinctă, capabilă să
îşi susţină, prin acţiuni civice şi demersuri politice, propriile
interese, în centrul şi sud-estul Europei intelectualii au fost cei
care şi-au asumat rolul de middle class, interpunându-se între
marea boierime şi ţărănime, vorbind şi acţionând în numele
naţiunii. Ei şi-au definit şi şi-au consolidat ulterior acest statut
convertindu-şi capitalul intelectual în capital politic în cadrul
procesului de emancipare naţională. În cazul Ţărilor Române
intelectualii au jucat un rol politic major asumându-şi rolul de
intermediar între fosta clasă politică activă, boierimea, şi
marea masă a ţăranilor, ocupând locul din care va emerge

131
incipienta burghezie. Ei au format, începând cu a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, eşantionul care a legitimat
schimbările politice fundamentale1 şi care a jucat un rol major
în consolidarea politicii interne şi externe a statului.
Continuând acest argument referitor la geneza
burgheziei române, ader la ideea conform căreia după
înfrângerea revoluţiei de la 1848 se produce o „despărţire a
apelor” în ceea ce priveşte strategia adoptată de către elitele
româneşti: în Transilvania, naţionalismul românilor ardeleni
pune accent pe reformele sociale şi pe revendicarea
autonomiei provinciei, în timp ce elitele din Ţările Române,
cele mai multe dintre ele aflate în exil după înfrângerea
revoluţiilor paşoptiste, considerau că unirea celor două
provincii, Moldova şi Ţara Românească, este un ţel mai sigur şi
mai avantajos de obţinut decât adoptarea şi transpunerea în
practică a principiilor constituţionalismului occidental 2. Un
naţionalism asumat de ambele părţi ale Carpaţilor, dar cu
agende şi priorităţi diferite şi care a convertit modernitatea în
forma luptei de eliberare naţională.
Conform unei foarte interesante sugestii a istoricului
Alexandru-Florin Platon, limbajul politic al perioadei este
impregnat de, ceea ce aş numi, stilistica naţiunii, în cadrul
căreia metafora corporală joacă un rol predominant. Pentru
membrii elitei cultivate a primei jumătăţi a secolului al XIX-lea
naţiunea este o potenţialitate care se actualizează prin
reforme sociale şi politice bine precizate 3. Un reformator de

1
Elena Siupiur, Intelectuali, elite, clase politice moderne în Sud-Estul
European. Secolul XIX, Ed. Dominor, Bucureşti, 2004, p. 127.
2
Stephen Fisher-Galaţi, Romanian nationalism, în Peter Sugar, Ivo
Lederer (edit.), op. cit., pp. 381-382.
3
Alexandru-Florin Platon, «Corps politique» et «corps de la nation»
chez les Roumains au XIX siècle, în Silvia Marton, Constanţa Vintilă-

132
talia boierului moldovean Ionică Tăutu explorează o
perspectivă mecanicistă asupra realităţii sociale,
revoluţionarul transilvănean Simion Bărnuţiu dezvoltă în,
cadrul filosofiei sale juridice, o perspectivă organicistă asupra
naţiunii pentru a-i contura identitatea, iar un istoric precum
Nicolae Bălcescu argumentează, folosind aceeaşi metaforă a
corpului, necesitatea unirii politice a tuturor românilor.
După cele două decenii de relativă liberalizare a
politicii habsburgice care au urmat revoluţiilor paşoptiste din
Transilvania elitele româneşti au continuat linia pasivismului şi
petiţionarismului adoptând modalităţi constituţionale prin
care să se adapteze politicii de maghiarizare şi prin care să-şi
facă cunoscute doleanţele naţionale. În termeni generaţionali,
este vorba de o continuitate a demersurilor românilor
transilvăneni în linia recunoaşterii drepturilor naţionale, a
reprezentării parlamentare proporţionale, a folosirii limbii
române în administraţie şi justiţie. Ulterior momentului politic
creat prin mişcarea memorandistă se produce o schimbare de
generaţie şi totodată o schimbare de atitudine: pasivismul
generaţiilor anterioare este considerat desuet şi înlocuit cu
activismul noii generaţii care milita activ pentru implicarea în
politică şi promovarea pe cale parlamentară a drepturilor
naţiunii române.
Generaţia politică de la 1866 care a creat România
modernă a preluat ideile bărnuţiene ale contractului social
însă cu accent pe direcţiile şi ritmul modernizării 1. În cadrul

Ghiţulescu (sous le direction de), Penser le XIXe siècle. Nouveaux

chantiers de recherche, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2013, p. 98.
1
Raluca Alexandrescu, La modernisation roumaine entre les avatares
du 1848 et les influences de la democratie occidentale au XIXème
siècle, în Liviu Brătescu (coord), Liberalismul românesc şi valenţele sale
europene, ed. a II-a, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2013, p. 38.

133
acestei generaţii se detaşează un grup de intelectuali care se
raportează critic la tradiţia naţionalistă a generaţiei paşoptiste
încă dominantă în discursul politic românesc pentru a
propune un nou tip de discurs cu alte teme şi fundamentat pe
alte surse intelectuale. Referinţele bibliografice aparţin mai
puţin mediului cultural francez şi mai mult mediului cultural
german şi anglo-saxon, revoluţionarismul paşoptist este
înlocuit de evoluţionarismul junimist, iar discursul mesianic de
un discurs mai aplicat dar nu mai puţin tranşant. Energia
intelectuală dedicată definirii naţiunii şi a formelor
modernizării acesteia caracterizează intelectualitatea română
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Două curente de idei şi două filosofii politice distincte
se conturează pentru a alcătui tabloul intelectual al unei epoci
care inaugurează aşezarea societăţii româneşti pe structurile
modernităţii: liberalismul, pentru care adoptarea formelor
instituţionale ale modernităţii trebuia făcută sub imperiul
urgenţei şi conservatorismul, consecvent unei modernizări
organice, care se opunea artificialismului unei occidentalizări
prea grăbite. Experienţa revoluţionară a anului 1848 a
însemnat pentru liberali o îndepărtare de idealurile
liberalismului clasic şi o apropiere de o poziţie mai pragmatică
prin care s-a încercat echilibrarea balanţei de putere şi
accederea şi menţinerea la guvernare. În mod tradiţional,
liberalismul a fost asociat cu internalizarea modernităţii, fapt
care a condus la o supralicitare semantică a celor două
concepte şi la o viziune teleologică a celei de-a doua jumătăţi
a secolului al XIX-lea.
Lipsit de suportul social al unei burghezii autohtone
liberalismul românesc nu a fost, în mod paradoxal, nici politic
nici economic, promotorul iniţiativei private, ci a avut o

134
tendinţă protecţionistă, paternalistă şi excesiv cetralizatoare1.
Etatismul, ethosul naţionalist şi încercarea de a edifica o
ideologie folosind strict resurse indigene caracterizează ceea
ce istoricul Balázs Trencsényi definea printr-o inspirată
sintagmă, cu referire la dezbaterile intelectuale în centrul
cărora s-a aflat liberalismul în perioada interbelică,
„momentul münchausenian” 2 al liberalismului românesc.
În mod analog, singura direcţie în care conservatorii s-
au dovedit consecvenţi a fost respingerea reformelor artificale
pe care România le adoptase şi căutarea unei modalităţi
proprii de dezvoltare în acord cu specificul naţional.
Antirevoluţionismul, evoluţionismul gradual, organicismul,
constituţionalismul, monarhismul, denotă, pe de o parte,
„eşecul conservatorilor români de a produce o filosofie
coerentă”3, iar pe de altă parte îi apropie pe conservatorii
români de pasiviştii transilvăneni. Modelul societal
conservator a fost constituit în acord cu metafora
organismului bolnav din care trebuiau extirpate toate acele
elemente susceptibile a bloca dezvoltarea optimă a acestuia.
Ideea nu este întrutotul nouă, căci aşa cum am remarcat mai
sus, ea a mai fost cultivată de elita prepaşoptistă şi paşoptistă.

1
Paul E. Michelson, Romanian Liberalism, 1800-1947. Definition,
Periodization and a Research Agenda, în Liviu Brătescu, Ovidiu
Buruiană (edit.), Liberalismul românesc, tendinţe, structuri,
personalităţi, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2013, p. 26.
2
Balázs Trencsényi, The „Münchausenian Moment”: Modernity,
Liberalism and Nationalism in the Thought of Ştefan Zeletin, în Balász
Trencsényi, Dragoş Petrescu, Cristina Petrescu, Constantin Iordachi ,
Zoltán Kántor (edit.), op. cit., p. 75.
3
Paul E. Michelson, Romanian Conservatism, 1800-1924. Definition,
Periodization and a Research Agenda, în Liviu Brătescu, Mihai Chiper
(coord.), Conservatorismul românesc origini, evoluţii, perspective, Ed.
PIM, Iaşi, 2008, p. 102.

135
Ceea ce au creat conservatorii, prin junimism, care este
formula intelectuală autohtonă a proiectului conservator
european, a fost o critică a ideologiei revoluţionare paşoptiste
şi a formulei de modernizare adoptate de liberali. Dacă
liberalismul românesc datorează enorm personalităţii lui Ion
C. Brătianu, filonul doctrinar conservator este reprezentat de
personalităţi precum Barbu Catargiu, Petre P. Carp, Theodor
Rosetti sau Titu Maiorescu. Însă personalităţi singulare
precum Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, A. C. Popovici sau
Constantin Rădulescu-Motru cu greu pot fi încadraţi în
„conservatorismul ortodox al oamenilor politici” de al căror
elitism se distanţează prin mesianismul profetic şi prin
sondarea surselor genuine ale poporului 1. Acest
conservatorism personalizat avea să fie redescoperit şi
reevaluat de adepţii tradiţionalismului interbelic în varianta
ortodoxismului integral, prin Nichifor Crainic şi Nae Ionescu,
sau în varianta antisemitismului radical prin A. C. Cuza şi
Nicolae Paulescu.
Conservatorismul resorbit în tradiţionalism a făcut ca
întreg spectrul conservator din cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea să fie considerat de sociologi de orientare
liberală precum Ştefan Zeletin sau Eugen Lovinescu drept
„reacţionar”. Abordarea maniheistă liberalism radical versus
conservatorism reacţionar suferă nu doar de o eroare de
interpretare ci şi de o inadecvare la proiectul de modernizare
aşa cum s-a constituit el odată cu primele încercări de reformă
constituţională. O nouă grilă de lectură a conservatorismului
este propusă în perioada interbelică de Ioan C. Filliti, pentru

1
Ioan Stanomir, Laurenţiu Vlad, A fi conservator (antologie,
comentarii şi bibliografie), Ed. Meridiane, Institutul de Cercetări
Politice, Bucureşti, 2002, p. 26.

136
care conservatorismul s-a născut prin raportare şi ca reflex al
liberalismului.
„În lipsă de cunoştinţe exacte despre originea
liberalismului de la noi, pornit de sus în jos, de la clasa
conducătoare care, aproape în unanimitate, l-a
adoptat în vremea divanelor ad-hoc, el a fost
confundat de cei mai mulţi cu nuanţa extremistă şi
exaltată a aşa-zişilor „roşii” din Muntenia, cari,
începând de la 1848, s-au manifestat, prea adeseori,
ca revoluţionari şi republicani, până ce, la 1876, au
devenit partid de ordine şi de guvernământ sub
eticheta de partid naţional-liberal.
Din această confuzie a derivat şi învinuirea adusă
junimiştilor, ca şi în genere aşa-zişilor conservatori, în
realitate liberali moderaţi, de a fi fost, dacă nu chiar
reacţionari, dar cel puţin staţionari, potrivnici
introducerii formelor noi, împrumutate din Apus“1.
La începutul secolului al XX-lea dihotomia liberalism –
conservatorism, care definise cadrul cultural al ultimei
jumătăţi a secolului al XIX-lea, se estompase iar peisajul
intelectual era dominat de curentele postjunimiste:
sămănătorismul şi poporanismul. Pentru istoricul Nicolae
Iorga, promotorul mişcării literare create în jurul revistei
Sămănătorul, lipsa de receptivitate faţă de curentele
moderniste, precum simbolismul, este dublată de refuzul
importurilor modelor literare şi al tuturor formelor
instituţionale apusene. Critica modernităţii, din perspectivă
sămănătoristă, a însemnat critica a tot ceea ce reprezenta

1
Ioan C. Filitti, Şcoala junimistă, în Conservatorii şi junimiştii în viaţa
politică românească, Institutul de Arte Grafice „Lupta” N. Stoilă,
Bucureşti, 1936, p. 7.

137
cosmopolitismul şi alienarea induse de un mediu citadin străin
de tradiţiile unei Românii eminamente rurale. În această linie
argumentativă fondul autohton nu putea fi decât unul
esenţialmente ţărănesc întrucât: „avem un stat naţional fără o
cultură naţională, ci cu o spoială străină, franţuzească“1. Din
perspectiva lui Iorga, pentru care România trebuia să rămână
o ţară agrară, bazată pe comunitatea rurală tradiţională şi
neafectată de influenţe străine, este de înţeles faptul că
Franţa era percepută ca simbol al cosmopolitismului şi
alienării culturale.
De cealaltă parte a spectrului cultural, un critic literar,
Garabet Ibrăileanu, şi un ideolog, Constantin Stere, puneau
bazele, în 1906, publicaţiei Viaţa Românească prin care
anunţau o nouă mişcare culturală menită să revitalizeze
peisajul cultural postjunimist: poporanismul. Ibrăileanu şi
Stere împărtăşeau convingerea că România nu avea o
burghezie şi un proletariat suficient de consolidate pentru a
susţine dezvoltarea ţării, de aceea se impunea o nouă viziune
şi un nou concept: „democraţia rurală”, bazată pe extinderea
educaţiei în mediul rural, pe universalizarea votului şi pe o
nouă reformă agrară care să conducă la formarea unei clase
de mici proprietari agricoli independenţi.
În acelaşi timp, poporaniştii se opuneau viziunii
idealiste promovate de sămănătorism, care glorifica un trecut
feudal în totală contradicţie cu realităţile prezentului.
Poporaniştii nu şi-au propus să fie nimic mai mult decât o
mişcare intelectuală de simpatie faţă de ţărănime. Într-o
perioadă dominată de scriitori, poeţi şi critici literari, o mişcare

1
Nicolae Iorga, O nouă epocă de cultură, în O luptă literară, vol. I,
ediţie îngrijită de Valeriu şi Sanda Râpeanu, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1979, p. 9.

138
literară agrariană dovedea faptul că se putea stabili o
conexiune între mediul intelectual şi cel social cu referire la
situaţia ţărănimii şi la chestiunea agrară. Continuând ideile
promovate de poporanişti ţărănismul interbelic, al cărui
ideolog va fi economistul Virgil Madgearu, va propune
implementarea unui model necapitalist de dezvoltare bazat
pe mica proprietate rurală a cărei extindere devenea posibilă
ca urmare a reformei agrare.
Fără să-şi propună să fie o mişcare politică sau o
filosofie culturală, poporanismul a fost atacat tocmai acolo
unde părea a fi punctul său forte: pe planul literaturii. În 1909,
cu ocazia discursului de primire în Academia Română,
scriitorul Duiliu Zamfirescu a apreciat că poporanismul descria
într-un mod nerealist şi artificial viaţa ţărănimii. El a amendat
dur afirmaţia poetului Vasile Alecsandri conform căreia
„românul e născut poet” întrucât, introducând artificii literare
în culegerea textelor populare, Alecsandri şi toţi cei care i-au
urmat metoda „au creat tipuri de ţărani şi ţărance care n-au
existat niciodată” 1. Acolo unde scriitorii culţi au încercat să
zugrăvească viaţa poporului punându-şi amprenta stilistică
asupra unor situaţii şi personaje anonime ei au creat scene de
viaţă artificiale, conducând astfel la o veritabilă „tiranie
literară”. Aşa cum era de aşteptat, discursul lui Duiliu
Zamfirescu a stârnit numeroase reacţii: de la replica lui Titu
Maiorescu din Aula Academiei, la ancheta revistei Luceafărul
sau la studiile apărute în Convorbiri literare, lumea literară s-a
împărţit între apărătorii specificului naţional în literatură şi cei
pentru care talentul transcede genurile literare.

1
Duiliu Zamfirescu, Poporanismul în literatură, în Discursuri de
recepţie la Academia Română, ediţie îngrijită de Octav Păun şi
Antoaneta Tănăsescu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1980, p. 45.

139
 Pentru Convorbirile literare problematica nu este
nouă, ci doar reluată. Ea a fost diagnosticată încă din 1874 de
junimistul Theodor Rosetti care aşeza problema raportului
dintre naţional şi universal în termenii mai largi ai raportului
dintre cultură şi civilizaţie. Conservatorii nu au fost reformatori
sociali şi nu au generat o filosofie politică, însă au excelat în
analiza critică a unei modernizări prea grăbite care, asemeni
unui cal troian, ameninţa fiinţa naţională:
„Numai făcând abstracţie de formele goale şi fără sens
ale civilizaţiei noastre superficiale, numai întorcându-
ne la isvorul primitiv şi nesecat al vieţii populare,
numai studiind datinile şi obiceiurile, ca şi limba
poporului nostru de jos, clasele culte ale societăţii
române se vor putea înţelege pe ele înşile ca un
element propriu şi distins, ca un mădular neatârnat şi
necesar în lanţul omenirii“1.
O generaţie mai târziu, filosoful neoconservator
Constantin Rădulescu-Motru va relua analiza raportului dintre
civilizaţie şi cultură din perspectiva inadecvării „formelor”
instituţionale grefate pe „fondul” social naţional şi a criticii
politicianismului înrădăcinat în societatea românească. În linia
inaugurată de clasicii conservatori Barbu Catargiu, Titu
Maiorescu sau Theodor Rosetti, diagnosticul pus de
Constantin Rădulescu-Motru este acelaşi: mimetismul unor
instituţii a produs în societatea românească o falie cu
consecinţe care vor fi plătite de generaţiile viitoare:
„Legile şi instituţiunile pe cari politicienii noştri le-au
imitat după legile şi instituţiunile apusene şi le-au

1
Theodor Rosetti, Despre direcţiunea progresului nostru, în Eugen
Lovinescu, Antologia ideologiei junimiste, Ed. Casa Şcoalelor,
Bucureşti, 1943, p. 140.

140
 impus apoi Ţării, dacă n-au avut vreo influenţă asupra
culturii române, ele au totuşi un mare efect politic: ele
obligă legalmente generaţiunile viitoare de Români să
suporte greşelile de pînă acum“1.
Radiografia instituţională se dovedea insuficientă; era
nevoie de un demers analitic care să depăşească nivelul
polemic şi care să descrie fidel trăsăturile etno-psihologice ale
românilor. Pe această nişă se înscrie cartea lui Dumitru
Drăghicescu, Din psihologia poporului român, volum care
abundă în referinţe din istorie, sociologie şi antropologie
socială pentru a propune o abordare pozitivistă a factorilor
care influenţează şi determină trăsăturile unui popor. Ceea ce
particularizează investigaţia profesorului Drăghicescu,
publicată în plin avânt sămănătorist, nu este organicismul,
evoluţionismul sau ruralismul ce caracterizează specificul
naţional, ci diagnosticul dat psihologiei noastre naţionale:
„Corpul naţiunii noastre, - organismul, din care trebuie
să decurgă însuşirile sufletului nostru, fiind neterminat
tot aşa ne aflăm şi sufleteşte. Suntem neisprăviţi
geograficeşte şi istoriceşte, suntem nevârstnici din
punct de vedere social. Şi această primă trăsătură a
istoriei şi a societăţii se răsfrânge foarte simţitor în
sufletul nostru şi în produsele lui“2.
Eram, într-adevăr, neterminaţi istoric, un proiect
nefinisat drapat cu forme ale civilizaţiei moderne pe un fond
cultural autohton imposibil de gestionat instituţional. Peste
numai un deceniu, printr-o fericită basculare a istoriei, unirea
tuturor provinciilor româneşti într-un singur stat ne oferea
1
Constantin Rădulescu-Motru, Cultura română şi politicianismul,
Librăria Socec & Co., Bucureşti, 1904, p. 176.
2
Dumitru Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Librăria Leon
Alcalay, Bucureşti, 1907, p. 304.

141
şansa atât de aşteptată de ne explora toate potenţialităţile. Pe
de altă parte, ideea unirii nu a fost singura care a înflăcărat
spiritele intelectualilor români în primii ani ai secolului al XX-
lea. În mica Românie niciun proiect federativ nu putea pune în
discuţie autoritatea monarhiei care în 1906 îşi sărbătorise
fastuos cea de-a patruzecea aniversare.
În anul 1907 un eveniment tragic avea să zguduie
liniştea regatului României. Revolta unor ţărani împotriva
arendaşilor pornită în câteva sate din nordul Moldovei s -a
extins rapid. Înspăimântate de amploarea rebeliunii
autorităţile au intervenit în forţă pentru restabilirea ordinii,
acţiunea soldându-se cu mii de morţi şi răniţi din rândurile
ţăranilor. Ca de obicei, partidele politice s-au acuzat reciproc
trecând sub tăcere faptul că nu exista de nicio parte voinţa
politică de realizare a unei noi reforme agrare. Imensa
contradicţie dintre urgenţa oferirii unei soluţii la problema
agrară şi deteriorarea continuă şi tot mai accentuată a
statutului ţărănimii a influenţat evoluţia socială a României
moderne.
Lipsiţi de autonomie economică şi de drepturi politice
ţăranii nu puteau oferi nici alternativa la lipsa unei clase de
mijloc şi nici baza electorală pentru înfiinţarea unui partid
ţărănesc. Spre deosebire de ţările vecine, nici o organizaţie
politică menită să reprezinte interesele ţărănimii nu a existat
în România înainte de Primul Război Mondial. Singura
încercare de a constitui o mişcare politică aptă să coaguleze
interesele ţărănimii aparţine învăţătorului Constantin
Dobrescu-Argeş în anii 1890, dar proiectul său a avut o soartă
efemeră. La începutul secolului al XX-lea contextul politic era
dominat de conservatori, care erau de acord că situaţia
ţărănimii trebuia îmbunătăţită printr-o evoluţie organică dar
care să nu afecteze structura socială a ţării, şi de liberali,

142
adepţi ai unei industrializări grabnice cu accente etatiste.
Curentele agrariene apărute în această perioadă nu au reuşit
să fie decât simple mişcări literare de simpatie faţă de soarta
ţărănimii fără o anvergură politică adecvată.
În toamna aceluiaşi an dramaturgul Ion Luca Caragiale
publica broşura intitulată 1907. Din primăvară până în
toamnă (Câteva note) în care analiza evenimentele care au
generat revolta ţăranilor şi oferea o imagine nefardată a
ţărănimii în contradicţie cu imaginea pastorală promovată de
agrarieni. Alături de mult mai substanţialele studii de
sociologie rurală Pentru ce s-au răsculat ţăranii (1908) a
istoricului Radu Rosetti, Chestiunea socială în România (1908)
a publicistului Ştefan Antim şi Neoiobăgia. Studiu economico-
social asupra problemei noastre agrare (1910) a socialistului
Constantin Dobrogeanu-Gherea, micul volum 1907. Din
primăvară până în toamnă este unul dintre puţinele studii ale
perioadei dedicate evenimentelor tragice din 1907 şi care ne
relevă o faţetă mai puţin cunoscută a lui Caragiale: cea de
analist. Într-un demers analitic care aminteşte de Eminescu,
Caragiale distinge net cele două paliere majore ale societăţii
între care falia este de netrecut. În palierul „de sus” se află
partidele politice, marii proprietari de pământ, oligarhia
financiară şi nenumăratele categorii de bugetari care nu
urmăresc decât să ajungă la putere pentru a secătui rezervele
statului. Simultan, la temelia piramidei sociale se află
mulţimea lipsită de drepturi economice şi politice alcătuită din
ţărani:
„În acelaşi timp, dedesubt, în adânc, clocotesc
aproape cinci milioane de creaturi umane, sufletele
ofensate de prea multă obijduire. Acolo, pe când d-
asupra se învârteşte tot cu mai mult avânt veselul
cancan fără soluţie; acolo, în adânc gem uriaşe nevoi

143
 materiale şi morale ale unui popor întreg – singura
temelie, singura realitate, singura raţiune de a fi a
statului naţional român“1.
Micul text 1907. Din primăvară până în toamnă,
alături de corespondenţa care l-a însoţit, îl impune pe autorul
comediilor, schiţelor şi „momentelor” ca pe un veritabil
reformator social. Consecvent propriei sale filosofii identitare,
Caragiale a ales să se re-românizeze, prin distanţare lucidă,
alegând – din considerente civilizaţionale şi de mentalitate cu
care se simţea afin – ca patrie adoptivă Germania. Constatând
eşecul sistemului de partide de la noi Caragiale este convins,
cu detaşarea pe care i-o oferă distanţa, că evenimentele
tragice din primăvara lui 1907 reclamă nu doar o grabnică şi
necesară reformă agrară ci şi, mai ales, o reformă politică. Din
această perspectivă, a imaginii caragialiene asupra unei
Românii care doar reformată din temelii se putea europeniza,
1907 reprezintă textul fundamental 2.
Soluţiile propuse de Caragiale: reformă agrară şi vot
universal sunt formulate cu mai bine de un deceniu înainte ca
ele să devină realitate politică. În acelaşi timp, ele prefaţează
tabloul sumbru al caracteriologiei naţionale pe care sociologul
Ştefan Zeletin îl va creiona românilor în decisivul moment
1916 al intrării ţării în război. Experimentul intelectual
imaginat de Ştefan Zeletin aminteşte de bestiarul politic al lui
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, de la începutul secolului
al XVIII-lea sau, prin folosirea motivului călătoriei, de mai
recenta utopie literară a lui Jonathan Swift. Volumul-pamflet
Din ţara măgarilor investighează, sub aparenţa însemnărilor

1
Ion Luca Caragiale, 1907. Din primăvară până în toamnă Câteva
note, Ed. Militară, Bucureşti, 1957, p. 26.
2
Marta Petreu, Filosofia lui Caragiale, Ed. Polirom, Iaşi, 2012, p. 191.

144
făcute de un observator venit să cerceteze moravurile şi
caracterul măgarilor, câteva paliere care alcătuiesc societatea
măgărească: ierarhia socială, cultura, justiţia, caracterul
naţional, morala şi, nu în ultimul rând – ţinând cont de
perioada în care a fost scris volumul – patriotismul. Zeletin nu
ignoră nici un palier social – de la măgarii de la sate şi cei de la
oraşe până la măgarii din justiţie, din politică şi din cultură –
grila sa de interpretare fiind cea occidentalizantă şi prefaţând
dezbaterea dintre autohtonişti şi europenişti din perioada
interbelică. Chiar dacă descrierea oferită de Zeletin este în
contradicţie cu retorica naţionalistă de sorginte sămănătoristă
care domina spaţiul public, ea se înscrie totuşi în continuitatea
textelor de factură conservatoare care accentuau conflictul
dintre „formă” şi „fond”, dintre „civilizaţie” şi „cultură” sau
cele despre „sufletul naţional”.
Asemeneni psihologiei sociale a lui Drăghicescu,
pentru Zeletin România este un proiect neterminat, rod al
unei modernizări contradictorii. Contradicţia cultură-civilizaţie
nu este numai de una ordin semantic, ea oglindeşte însăşi
caracterul măgarilor:
„E vrednic de văzut ce minune de caracter naţional s-a
plămădit în fiinţa măgarilor de când au pogorât
roadele culturii ca o mană din ceruri pe pământul lor
străbun. Un suflet în adevăr nou a luat naştere sub
această binefăcătoare înrâurire divină, aşezându-se
peste cel vechi şi împingându-l tot mai mult în
întuneric, până a ajuns să domnească el singur fără
nici o împotrivire lăuntrică. Două sunt straturile din
care se alcătuieşte slăvitul caracter, ce s-a zămislit şi a
ajuns la rodnică înflorire sub razele înviorătoare ale
culturii măgăreşti. Unul stă la faţă: el e învelişul
omenesc sub care se ascunde măgarul cult; altul stă în

145
 adâncurile sufletului şi e cuprinsul de murdărie prin
care un asemenea urecheat străluceşte între celelalte
vieţuitoare. Din spoiala omenească externă ies
vorbele măgarului; din măgăria internă purced faptele
sale“1.
În aceste condiţii, recepţia de care s-a bucurat cartea
nu a fost – şi nu avea cum să fie – una favorabilă. Nicolae Iorga
a recenzat-o dur în Neamul românesc, atacând nu doar
conţinutul cărţii ci şi pe autorul ei. Hermeneutica negativă a
identităţii naţionale propusă de Zeletin nu avea cum să
încânte pe corifeii naţionalismului pur şi dur care preferau
portretul edulcorat al „românului verde” şi al ţăranului
idealizat promovat de publicaţiile poporaniste şi
sămănătoriste. Ca şi predecesorul său Iorga, Zeletin şi-a făcut
studiile tot în Germania, unde şi-a luat doctoratul în filosofie la
Universitatea din Erlagen cu o teză despre empirismul englez,
nefiind contaminat de teoriile rasiste şi de darwinismul social
care deveneau tot mai vizibile în peisajul intelectual european.
Analiza originilor intelectuale ale ideilor referitoare la
naţiunea română prezente în scrierile lui Iorga şi ale lui Zeletin
ne relevă parcursul de la literaturizarea culturii naţionale –
cultura înţeleasă aici în sensul ei cel mai larg în cazul lui Iorga –
la analiza culturii realizată cu mijloacele specifice unei ştiinte
particulare în cazul lui Zeletin. Este interesant faptul, deloc
lipsit de semnificaţie, că teoriile despre cultura naţională ale
neoconservatorului Nicolae Iorga prezintă certe similitudini cu
proiectele educaţionale de factură poporanistă promovate de
liberalul Spiru Haret. La începutul secolului al XX-lea atât
politicile liberale din domeniul educaţiei cât şi proiectele de

1
Ştefan Zeletin, În ţara măgarilor (Însemnări), cuvânt înainte de C. D.
Zeletin, Ed. Nemira, Bucureşti, 2006, p 57.

146
promovare culturală de sorginte neoconservatoare aveau ca
punct comun naţionalismul, văzut ca demers cultural
integrator al unei naţiuni centrate etnic în cadrul instituţional
al unui stat modern.
Merită consemnat faptul că „notele” lui Caragiale şi
„însemnările” lui Zeletin sunt scrise la distanţă de un secol de
memoir-ul de călătorie al lui Dinicu Golescu care descria
contactul, abrupt perceptiv dar nu stigmatizant, cu realităţile
civilizaţiei occidentale. Cu diferenţa semnificativă că atât
Caragiale cât şi Zeletin se mărginesc să „noteze” şi să
„însemne” nu inadecvarea noastră la modelele şi realităţile
occidentale, ci lipsa noastră de adecvare la propriul model
identitar, discrepanţa dintre forma socială şi fondul etnic. În
final, după ce idealul unităţii tuturor provinciilor locuite în
majoritate de români va fi fost împlinit – şi doar datorită unei
contingenţe istorice şi nu a onoarei câştigată pe câmpul de
luptă de generaţia care a luptat în război – un nou tip de
naţionalism îşi va face simţite efectele: un naţionalism radical
şi antisemit, cu toate excesele şi dezastrul României Mari.

ALEXANDRESCU, Raluca
2013 La modernisation roumaine entre les avatares du 1848
et les influences de la democratie occidentale au XIXème
siècle, în BRĂTESCU, Liviu (coord), Liberalismul
românesc şi valenţele sale europene, ed. a II-a, Ed.
Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi.
ALEXANDRESCU, Sorin
2008 Modernism şi antimodernism. Din nou, cazul românesc,
în ANTOHI, Sorin (coord.), Modernism şi antimodernism.
Noi perspective interdisciplinare, Cuvântul: Ed. Muzeului
Literaturii Române, Bucureşti.
CARAGIALE, Ion Luca

147
1957 1907. Din primăvară până în toamnă Câteva note, Ed.
Militară, Bucureşti.
CHIROT, Daniel
1996 Schimbarea socială într-o societate periferică, traducere
şi postfaţă de Victor Rizescu, Ed. Corint, Bucureşti.
DRĂGHICESCU, Dumitru
1907 Din psihologia poporului român, Librăria Leon Alcalay,
Bucureşti.
FILLITI, Ioan C.
1936 Şcoala junimistă, în Conservatorii şi junimiştii în viaţa
politică românească, Institutul de Arte Grafice „Lupta”
N. Stoilă, Bucureşti.
FISHER-GALAŢI, Stephen
1969 Romanian nationalism, în SUGAR, Peter F., LEDERER, Ivo
J. (edit.), Nationalism in Eastern Europe, University of
Washington Press, Seattle.
IORGA, Nicolae
1979 O nouă epocă de cultură, în O luptă literară, vol. I, ed.
îngrijită de Valeriu şi Sanda Râpeanu, Ed. Meridiane,
Bucureşti.
2008 Partidele politice în România în secolul al XIX-lea, în
Opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot,
traducere, introducere şi note de Andrei Pippidi, Ed.
Humanitas, Bucureşti.
JANOS, Andrew
1978 Modernization and Decay in Historical Perspective: the
case of Romania, în JOWITT, Ken, Social change in
Romania, 1860-1940: a debate on development in a
European country, Institute of International Studies,
University of California, Berkeley.
KOGĂLNICEANU, Mihail

148
1896 Discurs rostit în Divanul Ad-hoc al Moldovei, reprodus
după STURDZA, Dimitrie, A., Acte şi documente relative
la renaşterea României, vol. II, Partea I, Tipografia Carol
Göbl, Bucureşti.
LE CLER, G.
1866 Moldo-Valachie. Ce qu’elle a été, ce qu’elle est, ce qu’elle
pourrait étre, E. Dentu, Paris.
LOVINESCU, Eugen
1943 Antologia ideologiei junimiste, Ed. Casa Şcoalelor,
Bucureşti.
MICHELSON, Paul, E.
2008 Romanian Conservatism, 1800-1924. Definition,
Periodization and a Research Agenda, în BRĂTESCU,
Liviu – CHIPER, Mihai (coord.), Conservatorismul
românesc origini, evoluţii, perspective, Ed. PIM, Iaşi.
2013 Romanian Liberalism, 1800-1947. Definition,
Periodization and a Research Agenda, în BRĂTESCU,
Liviu – BURUIANĂ, Ovidiu (edit.), Liberalismul românesc,
tendinţe, structuri, personalităţi, Ed. Universităţii Al. I.
Cuza, Iaşi.
MURGESCU, Bogdan
2010 România şi Europa. Acumularea decalajelor economice
(1500-2010), Ed. Polirom, Iaşi.
PLATON, Alexandru-Florin
1997 Geneza burgheziei în Principatele Române (a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea – prima jumătate a
secolului al XIX-lea). Preliminariile unei istorii, Ed.
Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi.
2013 «Corps politique» et «corps de la nation» chez les
Roumains au XIX siècle, în MARTON, Silvia – VINTILĂ-
GHIŢULESCU, Constanţa (sous le direction de), Penser le

149
 XIXe siècle. Nouveaux chantiers de recherche, Ed.
Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi.
PETREU, Marta
2012 Filosofia lui Caragiale, Ed. Polirom, Iaşi.
RĂDULESCU-MOTRU, Constantin
1904 Cultura română şi politicianismul, Librăria Socec & Co.,
Bucureşti.
ROSETTI, Theodor
1943 Despre direcţiunea progresului nostru, în LOVINESCU,
Eugen, Antologia ideologiei junimiste, Ed. Casa
Şcoalelor, Bucureşti.
SIUPIUR, Elena
2004 Intelectuali, elite, clase politice moderne în Sud-Estul
European. Secolul XIX, Ed. Dominor, Bucureşti.
STANOMIR, Ioan – VLAD, Laurenţiu
2002 A fi conservator (antologie, comentarii şi bibliografie),
Ed. Meridiane, Institutul de Cercetări Politice, Bucureşti.
ŞTEFĂNESCU-DELAVRANCEA, Barbu
1971 Opere, VIII, ediţie îngrijită de Emilia Şt. Milicescu, Ed.
Minerva, Bucureşti.
TRENCSÉNYI, Balázs
2001 The “Münchausenian Moment”: Modernity, Liberalism
and Nationalism in the Thought of Ştefan Zeletin, în
TRENCSÉNY, Balász – PETRESCU, Dragoş – PETRESCU,
Cristina – IORDACHI, Constantin – KÁNTOR, Zoltán
(edit.), Nation-Building and Contested Identities:
Romanian and Hungarian Case Studies, Regio Books,
Ed. Polirom, Budapest, Iaşi.
ZAMFIRESCU, Duiliu
1980 Poporanismul în literatură, în Discursuri de recepţie la
Academia Română, ed. îngrijită de Octav Păun şi
Antoaneta Tănăsescu, Ed. Albatros, Bucureşti.

150
ZELETIN, Ştefan
2006 În ţara măgarilor (Însemnări), cuvânt înainte de C. D.
Zeletin, Ed. Nemira, Bucureşti.

151
152
Capitolul II – Dimensiunea naţională a
cetăţeniei în Transilvania în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea

153
154
II. 1. Istoria intelectuală a cetăţeniei în Transilvania în
perioada predualistă

Dezbaterea intelectuală referitoare la evoluţia şi

dimensiunile ideii de cetăţenie în Transilvania este influenţată
de caracterul multietnic şi multiconfesional al provinciei, de
relaţiile dintre elitele româneşti şi elitele maghiare dominante,
de caracterul particular al revendicărilor românilor, de
procesul de laicizare a luptei politice pentru recunoaşterea
drepturilor naţionale, de tradiţia istorică a petiţionarismului
românesc, de evoluţia luptei politice a românilor de la
pasivism la activism, de raporturile dintre cetăţenie şi naţiune,
de proiectele autonomiste şi federaliste versus proiectele
unioniste, de realizare a unui stat naţional unitar al tuturor
românilor. Ceea ce defineşte şi particularizează, în raport cu
aspiraţiile elitelor româneşti din Principatele Române,
documentele politice redactate de elita românească din
Transilvania, începând cu ultimul pătrar al secolului al XVIII-
lea, este faptul că cetăţenia nu este un drept care este acordat
prin simpla recunoaştere a calităţii de român, ci este un drept
care trebuie câştigat şi confirmat.
Spre deosebire de prima generaţie postfanariotă din
Principate, pentru care întoarcerea din centrele universitare
occidentale a fost resimţită ca un veritabil şoc cultural,
generaţia de intelectuali români din Transilvania primelor
decenii ale secolului al XIX-lea a îmbinat tradiţiile medievale
ale autonomiei locale şi ale multietnicităţii cu teoriile socio-
politice apusene pe care au încercat să le interpună
tendinţelor centripete maghiare. În acest sens, argumentele
istorice definite la sfârşitul secolului al XVIII-lea de

155
reprezentanţii Şcolii Ardelene, au fost înlocuite treptat de
argumente juridice iar mişcarea petiţionară a cunoscut o
vigoare din ce în ce mai mare pentru a ajunge la consacrarea
principiului autodeterminării.
Mişcarea naţională românească din Transilvania îşi
redefineşte formula, odată cu primele decenii ale secolului al
XIX-lea, în sensul laicizării. Deceniile premergătoare revoluţiei
paşoptiste cunosc o diminuare a acţiunilor civice româneşti,
care rămân în continuare orientate în direcţia trasată de
principiile Supplex-ului, dietele de la Cluj din 1836 şi 1842
traducând politica maghiară în refuzul declarat al integrării
românilor în viaţa politică 1. Anul 1848 a însemnat pentru
românii transilvăneni europenizarea eforturilor lor naţionale
dublate de o substanţială creştere valorică a revendicărilor
politice susţinute de o elită intelectuală tot mai dinamică şi
mai conştientă de momentul istoric pe care-l trăiau.
Membrii activi ai generaţiei paşoptiste: Timotei
Cipariu, Simion Bărnuţiu, August Treboniu Laurian, George
Bariţiu, Aron Pumnu, Avram Iancu, Alexandru Papiu-Ilarian nu
aparţin unei aristocraţii care dorea să-şi restaureze privilegiile
pierdute ci aparţin clasei de mijloc şi burgheziei româneşti în
curs de formare. Procesul laborios de consolidare a unei clase
de mijloc de o parte şi de alta a Carpaţilor ne oferă o
informaţie clară despre evoluţia şi direcţiile de acţiune ale
elitelor româneşti preocupate de soarta compatrioţilor lor. În
Principate Române, elitele care au înfăptuit statul modern
aparţineau boierimii mici şi mijlocii şi se aflau în competiţie cu
marea boierime, legată de cadrele instituţionale şi de
1
Gelu Neamţu, Unirea forţată a Transilvaniei în 1848, în Camil
Mureşan, Nicolae Bocşan, Ioan Bolovan (coord.), Revoluţia de la 1848-
1849 în Europa Centrală. Perspectivă istorică şi istoriografică , Presa
Universitară Clujeană, 2000, p. 249.

156
mentalităţile vechiului regim. Noile elite din Principate se aflau
în căutarea unei căi proprii de dezvoltare care să rezolve de o
manieră satisfăcătoare spinoasa şi complicata chestiune
ţărănească şi să ofere în acelaşi timp un cadru constituţional
prin care membrii naţiunii, privilegiaţi conform criteriului
etnic, să se afirme ca cetăţeni.
În Transilvania, noua elită intelectuală care se dezvoltă
odată cu primele decenii ale secolului al XIX-lea îşi diversifică
traseul universitar şi socio-profesional: de la studii universitare
de teologie şi filosofie la studii juridice, filologice, medicale şi
comerciale. Astfel încât, debutul celei de-a doua jumătăţi a
secolului al XIX-lea ilustrează o elită intelectuală de formaţie
laică instruită în centrele universitare europene 1 şi o burghezie
românească tot mai dornică să se afirme în noua structură
administrativ-profesională a imperiului şi tot mai conştientă
de faptul că virtuţile cetăţeniei presupuneau o cultură politică
a activismului civic exersată în cadrele parlamentarismului şi
constituţionalismului.
Documentul programatic al revoluţiei paşoptiste
române din Transilvania îl reprezintă Discursul rostit de Simion
Bărnuţiu la 14 mai 1848 în faţa catedralei din Blaj. Versiunea
originală nu s-a păstrat, textul discursului fiind publicat ulterior
în diverse ediţii, cele mai cunoscute fiind cea a lui A. Papiu-
Ilarian Istoria românilor din Dacia Superioară, tomul II, apărută
în 1852 şi cea îngrijită de G. Bogdan-Duică din 1924. Tonul şi
ideile discursului bărnuţian exprimă o surprinzătoare
maturitate stilistică şi o lucidă îmbinare a argumentelor
istorice şi a celor juridice pentru a exprima cu claritate dorinţa

1
Cornel Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti din
Transilvania şi Banat în epoca modernă, Presa Universitară Clujeană,
2000, p. 38.

157
legitimă a românilor din Transilvania: de a fi o naţiune liberă,
respectată şi egală în drepturi cu celelalte naţiuni, căci, „inima
românilor a bătut totdeauna pentru libertate”.
Elementul de noutate care defineşte şi
particularizează revoluţionarul an 1848 în Transilvania îl
reprezintă îmbinarea revendicărilor naţionale şi sociale în
acelaşi vast program politic. O spune foarte clar Simon
Bărnuţiu în Discursul său în care va milita pentru
reconsiderarea raporturilor dintre români şi unguri „la lumina
istoriei şi a libertăţii” şi unde va denunţa „năluca uniunii”.
Întregul discurs al lui Bărnuţiu urmăreşte reconsiderarea
ierarhiei politice din Transilvania, în care naţiunea maghiară
ocupă locul central, prin respingerea fermă a unirii cu Ungaria
şi valorizarea politică a naţiunii române în cadrul imperiului.
Legile ungureşti, deşi impuse naţiunii române, nu au putut
încetăţeni statutul de proprietate asupra pământului
Transilvaniei care a fost şi este „proprietate adevărată a
naţiunii române”. De aceea, pentru români, uniunea nu poate
fi decât „numai servitute”, iar „libertatea cea adevărată a
oricărei naţiuni nu poate fi decât naţională”. Ca atare,
Bărnuţiu va cere Adunării „să proclame libertatea şi
independenţa naţiunii române”1.
Hotărârile Adunării de la Blaj2 vizau: reprezentare
proporţională în cadrul Dietei, autonomie confesională,

1
Citatele sunt preluate din Simion Bărnuţiu, Raporturile românilor cu
ungurii şi principiele libertăţii naţionale – Discurs rostit la 2/14 mai în
Catedrala Blajului, reprodus în Cornelia Bodea , 1848 la români. O
istorie în date şi marturii, Vol. I, Bucureşti, Ed. Ştiinţitică şi
Enciclopedică, 1982, pp. 446-484.
2
Programul revoluţionar al naţiunii române în Transilvania, Punturile
naţiunii române transilvane votate în Adunarea Naţională de la Blaj în
15-17 mai 1848, reprodus în Cornelia Bodea, op. cit., pp. 484-486.

158
acordarea de drepturi politice pentru românii ardeleni,
desfiinţarea iobăgiei şi a privilegiilor, folosirea limbii române în
şcoală şi administraţie, înfiinţarea de şcoli şi a unei universităţi
româneşti, libertatea tiparului şi a întrunirilor, libertatea de
expresie şi eliminarea cenzurii, garantarea libertăţii
individuale, acordarea de vot deliberativ reprezentanţilor
naţiunii române în Dietă, afirmarea necondiţionată a supunerii
faţă de împăratul Austriei, autonomia provinciei, respingerea
unirii cu Ungaria. Spre deosebire de Principate, unde s-a
propus împroprietărirea prin despăgubire, la presiunea
boierilor autohtoni, în Transilvania, datorită situaţiei
particulare a românilor de aici, s-a propus desfiinţarea iobăgiei
fără despăgubire, afirmarea conştiinţei naţionale fiind mult
mai pregnantă.
Este general admis faptul că revoluţia română din
Transilvania şi celelalte revoluţii nemaghiare din anii 1848-
1849 au fost în primul rând mişcări politice de afirmare a
naţiunilor şi de respingere a centralismului maghiar în
favoarea unei formule federative capabile să confere tuturor
naţiunilor nemaghiare dreptul de reprezentare politică
proporţională în structurile imperiului 1, autonomie naţională
şi virtuţile unei cetăţenii active în centrul continentului
european.
Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor
revoluţionare în Transilvania din vara lui 1848 până în
primăvara lui 1849 a arătat fără echivoc faptul că diferenţele
dintre fruntaşii revoluţionari români şi maghiari erau

1
Dumitru Suciu, Evoluţii programatice şi alternative tactice ale
mişcării naţionale româneşti din Transilvania între 1849-1867, în
Dumitru Suciu (coord.), Realităţi sociale şi implicare politică în
Transilvania între 1849-1867. Studii, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 2011, p. 50.

159
ireconciliabile. Revoluţionarii români transilvăneni: Simion
Bărnuţiu, Avram Iancu, George Bariţiu, Aron Pumnu, August
Treboniu Laurian, Alexandru Papiu-Ilarian, Timotei Cipariu,
Andrei Şaguna, aparţin clasei de mijloc rurale în curs de
formare cu care au continuat să empatizeze şi după ce au
profesat în mediul urban1. Elita românească de la 1848 din
Transilvania era alcătuită în parte din preoţi, ortodocşi şi
greco-catolici, dar majoritatea ei o forma intelectualitatea
laică, alcătuită din funcţionari şi tineri care abia îşi
definitivaseră studiile, pentru care contactul cu mişcarea de
idei apuseană a oferit o sursă de inspiraţie şi o notă de
dinamism pentru propriile idei reformatoare.
Generaţia paşoptistă transilvăneană era decisă să
afirme principiile liberale ale drepturilor omului, în sensul
egalităţii tuturor cetăţenilor din cuprinsul imperiului indiferent
de apartenenţa etnică şi naţională, fiind motivată în egală
măsură să accelereze mobilitatea socială şi profesională în
ierarhia habsburgică. Contextul în care a evoluat elita
românească din Transilvania din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea este marcat de progresul educaţiei, de naşterea presei
româneşti, de înfiinţarea de asociaţii culturale dedicate
promovării identităţii româneşti, de laicizarea mişcării politice,
de activizarea politică a unor noi grupuri sociale şi
profesionale, de creşterea interesului faţă de multiplicarea
relaţiilor cu românii din Principate.
Deşi elita intelectuală românească din Transilvania a
fost adesea neunitară în privinţa obiectivelor urmărite, totuşi
tendinţa generală fost în favoarea conservării identităţii
naţionale, demersurile sociale şi cele pentru recunoaşterea

1
Keith Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din
Transilvania: 1700-1868, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 85.

160
drepturilor naţionale fiind în strânsă interdependenţă.
Constituţionalismul şi naţionalismul au constituit reperele
ideologice ale revoluţiilor paşoptiste europene, conducătorii
acestora fiind perfect conştienţi de misiunea istorică pe care
şi-o asumau pentru naţiunile pe care le reprezentau. Ideea
„renaşterii” naţionale a condus la redescoperirea istoriei, a
figurilor epopeice care să justifice prin amploarea faptelor lor
neîmplinirile prezentului, a folclorului şi bogăţiei literare, a
limbii populare, a proclamării unui destin colectiv istoric ce se
cerea împlinit.
De remarcat că elitele româneşti din Transilvania
aparţineau burgheziei mici şi mijlocii locale, iar prin contactul
nemijlocit cu mediile de cultură germane în care s-au format,
erau impregnaţi de o mentalitate central-europeană.
Activismul lor politic era burghez şi nu aristocratic, loial
dinastic şi nu birocratic, constituţional şi nu populist.
Doleanţele românilor ardeleni paşoptişti nu erau propriu-zis
revoluţionare, în sensul în care ele nu urmăreau răsturnarea
ordinii de stat, ci revenirea la starea de autonomie de care se
bucura principatul Transilvaniei, egalitatea în drepturi a
naţiunii române cu celelalte naţiuni din cuprinsul imperiului şi
recunoaşterea drepturilor istorice ale naţiunii române.
Caracteristicile revoluţiei româneşti din Transilvania
din 1848-1849 au fost legalismul, loialismul dinastic şi
reformismul1, în deplină consonanţă cu cererile celorlalte
naţiuni din cuprinsul imperiului. În Memoriul Naţiunei Române
din Marele Principat al Ardealului, din Bănat, din Părţile Vecine
ale Ungariei şi din Bucovina adresat împăratului se reitera
fidelitatea „pentru susţinerea tronului unei dinastii, al cărei

1
Liviu Maior, 1848-1849, Români şi unguri în revoluţie, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 28.

161
principiu este dreptu aseminea de mare pentru toţi cetăţenii
şi pentru toate naţionalităţile” şi se adresa majestăţii sale
imperiale rugămintea de „a purta de aci înainte titlul de Mare
Duce al Românilor” 1.
Corespondenţa dintre cererile formulate de elitele
româneşti şi puterea monarhică este relevată şi de mitul
„bunului împărat”, foarte activ în mentalul colectiv din
perioada revoluţiei şi mult timp după, fapt subliniat şi de
formulările petiţionariştilor români din a cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, ca şi de universul mental al
ţăranilor români pentru care împăratul reprezenta un element
al stabilităţii lumii în care trăiau. Contestarea monarhului de
către revoluţionarii maghiari a diferenţiat net revoluţia
maghiară de programul revoluţionar românesc. La aceasta a
contribuit în mod considerabil şi atitudinea deosebit de
arogantă şi de dispreţuitoare a aristocraţiei şi administraţiei
maghiare din Transilvania faţă de întreaga populaţie
nemaghiară, în special faţă de cea românească majoritară,
evidenţiată cu precădere în perioada dualismului.
Politica de maghiarizare forţată a populaţiei româneşti
şi chiar neromâneşti: saşi, secui, evrei, armeni, sârbi, slovaci,
croaţi, a avut darul să schimbe structura etnică a Transilvaniei,
într-un efort impresionant al autorităţilor maghiare de a
justifica – nu doar cultural sau instituţional, ci şi demografic! –
superioritatea maghiarilor faţă de celelalte naţiuni din
Transilvania. Populaţia maghiară practic se dublează 2 în

1
Teodor Pavel (coord.), Gândire politică şi imaginar social la
popoarele central est-europene. Secolul al XIX-lea. Antologie de texte,
Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2005, pp. 292-293.
2
După cum menţionează Gheorghe Şişeştean citând surse maghiare:
Nagy Lexikona, 1915, în Etnie, confesiune şi căsătorie în nord-vestul
Transilvaniei, Zalău, Ed. Caiete Silvane, 2002, p. 109.

162
intervalul de numai câteva decenii dintre 1840 şi 1910, data
ultimului recensământ efectual de autorităţile maghiare.
Datele recensământului din 1850 pentru Transilvania prezintă
următoarele procente: români 59,5%, maghiari 26%, germani
9,3%, ţigani 3,8%, evrei 0,8%, armeni 0,4%. După instaurarea
dualismului structura etnică a Transilvaniei se schimbă
datorită modificării raportului demografic dintre români şi
maghiari: astfel, populaţia maghiară creşte de la 25,2% în
1880 la 31,6% în 1910 în timp ce populaţia română scade de la
54,9% în 1880 la 53,7% în 19101.
Comportamentele demografice ale românilor şi
maghiarilor nu sunt totuşi în măsură să ofere o explicaţie
satisfăcătoare a creşterii exponenţiale a populaţiei maghiare
într-un interval atât de scurt. Este vorba aici de o
recondiţionare a datelor recensământului pliată pe politica de
maghiarizare, întrucât criteriul de identificare etnică era cel
lingvistic şi nu cel al apartenenţei la o anumită comunitate
etnică sau confesională.
Deşi un teritoriu al toleranţei etnice şi confesionale,
Transilvania a cunoscut modele diferite ale identităţii etnice,
cu consecinţe privind reflectarea noţiunii de autonomie,
percepută diferit de români şi de maghiari, modele integriste,
unioniste sau autonomiste, ce au coexistat, cu consecinţe în
planul redefinirii statalităţii şi implicit al cetăţeniei, nu în
ultimul rând, o suspiciune reciprocă generată de o dublă frică:
pe de o parte, teama de o eventuală cucerire etnică
românească prin valuri demografice succesive dinspre Regat,
pe de altă parte, teama de posibila pierdere a identităţii etnice
1
Ioan Bolovan, Contribuţii privind situaţia demografică a Transilvaniei
în anii 1850-1910, în Dan Berindei (coord.), Istoria României. Pagini
Transilvane, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română,
Cluj-Napoca, 1994, p. 302.

163
prin integrarea românilor în naţiunea maghiară. Apare astfel
ca perfect justificată rezistenţa la „uniunea” la Transilvania şi
la eforturile de maghiarizare ale administraţiei ungare, tot mai
puternic resimţite odată cu dualismul, demers care se afla în
consonanţă cu reiterarea loialităţii dinastice şi care nu era unul
exclusivist, ci mergea pe linia promovării drepturilor tuturor
minorităţilor naţionale din cuprinsul imperiului.
Elitele româneşti din Transilvania, pe lângă
preocuparea pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale
compatrioţilor lor, în majoritate ţărani, s-au dovedit constante
mai ales în direcţia promovării intereselor legitime ale naţiunii
române şi afirmării românilor ca cetăţeni cu drepturi egale cu
celelalte naţiuni ale Imperiului Habsburgic. Însă atunci când
condiţiile istorice au permis-o, idealul înfăptuirii unui stat
unitar alcătuit din toate provinciile locuite în majoritate de
români a prevalat în faţa tendinţelor de autonomie locală.
Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească şi Moldova,
înfrângerea acesteia şi exilul forţat al fruntaşilor revoluţionari
„marchează momentul afirmării ideii de România” 1.
Idealul unui stat unitar şi independent, aflat la graniţa
unor imperii şi bazat pe o cetăţenie monoetnică, avea să fie
urmărit de elitele româneşti indiferent de orientarea lor
politică vreme de mai multe generaţii. Visul unirii, al realizării
unei Românii Mari, „de la Nistru pân’ la Tisa”, care să cuprindă
toate teritoriile locuite de români avea să modeleze vreme de
decenii imaginarul politic al generaţiilor care au înfăptuit
România modernă. Panromânismul, ca reacţie la panslavism
în Ţările Române şi ca reacţie la politica de maghiarizare în
Transilvania, avea să fie afirmat din exil de Nicolae Bălcescu,
care va cere unirea tuturor românilor „într-o singură naţiune,

1
Liviu Maior, op. cit., p. 303.

164
unire la care sunt meniţi prin naţionalitate, prin aceeaşi limbă,
religie, obiceiuri, sentimente, poziţia geografică, prin trecutul
lor şi, în sfârşit, prin nevoie d-a se păstra şi de a se mîntui” 1.
În deceniile premergătoare revoluţiilor paşoptiste
termenii de Dacia, Dacoromânia sau România coexistau cu
referinţă la teritoriile locuite de români şi în mod particular la
Ţara Românească şi Moldova. Faptul este atestat de
denumirile primelor publicaţii româneşti (Albina românească,
1829, Curierul românesc, 1829, Alăuta românească, 1837,
România, 1837, Dacia literară, 1840, Magazin istoric pentru
Dacia, 1845), apărute în climatul prielnic creat prin
reinstaurarea domniilor naţionale şi adoptarea
Regulamentelor Organice, cu rol mobilizator în orientarea
opiniei publice, în cultivarea tuturor valorilor naţionale şi în
consolidarea conştiinţei naţionale. Este momentul în care
producţia literară în limba naţională legitimează identitatea
românească 2.
În perioada revoluţiei paşoptiste în Transilvania, ideea
românească a avut mai multe surse de propagare. Ea
cunoaşte acum un deosebit reviriment după anii glorioşi ai
Şcolii Ardelene. De aceea, în mod firesc, prima sursă a ideii
româneşti, Dacoromâniei, sub numele cu care a fost
cunoscută şi promovată în epocă, se găseşte la intelectualii
transilvăneni, care caută să o răspândească în rândul tuturor
românilor ardeleni ca factor de coeziune etnică şi de
consolidare a conştiinţei naţionale. O altă sursă este dată de

1
Nicolae Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor, în Cornelia
Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol. II, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 1193.
2
Alex Drace-Francis, The Making of Modern Romanian Culture.
Literacy and the Development of National Identity, Tauris Academic
Studies, London, New-York, 2006, p. 129.

165
dascălii transilvăneni întorşi din Principate şi care căutau să
păstreze astfel legăturile cu românii de peste munţi. În fine, o
a treia sursă a ideii româneşti o constituie refugiaţii
revoluţionari din Moldova şi din Ţara Românească 1. Ideea
revenirii la statutul de autonomie a Transilvaniei, a
autodeterminării, a accentului pus pe argumentaţia juridică
pentru a deriva drepturile ce se cuvin românilor în baza
principiului majorităţii, folosirea presei româneşti, a
societăţilor culturale, înfiinţarea unui partid politic al
românilor din Transilvania şi participarea activă în activitatea
parlamentară pentru a aduce la cunoştinţa opiniei publice
europene chestiunea românească, reprezintă părţi ale
demersului de consolidare a identităţii româneşti care devin
tot mai evidente în intervalul cuprins între a doua jumătate a
secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea.
În acelaşi timp, înfrângerea revoluţiilor paşoptiste din
cuprinsul Imperiului Habsburgic şi dezbaterile care au urmat
pentru adoptarea unei noi Constituţii a Austriei au reiterat
ideea federalizării, la care s-au raliat şi liderii revoluţionari
români din Transilvania. Demersul federalist postpaşoptist a
ilustrat componenta europeană a ideilor revoluţionare care au
animat popoarele din partea centrală şi răsăriteană a
continentului. În acest sens a fost redactat Memoriul naţiunii
române din Marele Principat a Ardealului, din Banat, din
părţile vecine ale Ungariei şi din Bucovina, ca demers
petiţionar menit a face cunoscut cercurilor de la Viena dorinţa
românilor de constituire a unui corp naţional 2 în cadrul
imperiului. Memoriul, care a fost depus la curtea din Viena la
1
Gelu Neamţu, Momente zbuciumate din lupta românilor pentru
realizarea Dacoromâniei, 1848-1918, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca,
2005, p. 11-12.
2
Liviu Maior, op. cit., p. 343.

166
25 februarie 1849, cerea: „egalitatea drepturilor pentru
fiecare naţiune şi pentru fiecare cetăţean din imperiu,
administraţie naţională autonomă în afacerile politice şi
bisericeşti, deplină autonomie în organizarea administraţiei în
cercurile şi comunităţile româneşti, organizarea şcolilor,
introducerea limbii române în toate lucrurile care ating pe
români, o adunare naţională anuală, reprezentarea
proporţională a naţiunii în parlamentul austriac” 1.
Un asemenea demers nu putea fi acceptat de
administraţia imperială austriacă şi cu atât mai puţin de
nobilimea maghiară aflată în competiţie directă pentru a-şi
asigura hegemonia în partea răsăriteană a imperiului. În
perioada anilor 1849-1850 au mai fost înaintate către curtea
de la Viena cereri ale românilor transilvăneni în favoarea
federalizării care solicitau o reevaluare a organizării corpului
românesc din Austria 2. Însă peste numai un deceniu şi
jumătate instaurarea dualismului avea să întrerupă iniţiativele
venite din partea românilor din Transilvania în favoarea
federalizării Imperiului Austro-Ungar.
Este de remarcat faptul că dacă în deceniile al treilea şi
al patrulea ale secolului al XIX-lea au existat în Principatele
Române proiecte confederative opozabile tendinţelor
panslaviste ale Imperiului Ţarist – Conjuraţia confederativă a

1
Nicolae Bocşan, Stelian Mândruţ, Idei şi proiecte de federalizare la
românii din Transilvania în secolul al XIX-lea, în Ciprian Firea (edit.),
Artă, istorie, cultură: studii în onoarea lui Marius Porumb, Nereamia
Napocae, Cluj-Napoca, 2003, p. 347.
2
Simion Retegan, Introducere, în Simion Retegan, Dumitru Suciu,
George Cipăianu (edit.), Mişcarea naţională a românilor din
Transilvania între 1848-1918. Documente, vol. I: 8 august 1849-31
decembrie 1851, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală
Română, Cluj-Napoca, 1996, pp. 7-20.

167
lui Leonte Tăutu sau proiectul intitulat Statele Unite ale
Dunării al lui Dumitru Brătianu – în Transilvania proiectele
federative aveau în vedere integrarea în cadrul Imperiului
Habsburgic, conform principiului majorităţii, idee menită să se
opună iniţiativelor elitelor maghiare în direcţia „uniunii” la
Ungaria.
Ideile federaliste sunt redactate şi publicate în anii
premergători instaurării dualismului, într-o perioadă în care
maghiarizarea devenise cuvântul de ordine al autorităţilor
maghiare în Transilvania. Proiectele lui Simion Bărnuţiu, Note
despre cauza românilor din Austria (1861), Alexandru Papiu-
Ilarian, Independenţa constituţională a Transilvaniei (1861),
sau Ioan Puşcariu, Disertaţiune despre împărţirea politică a
Ardealului (1864), vorbesc de la sine despre faptul că românii
au reacţionat1 atunci când fiinţa lor naţională era pusă în
pericol. Este definitorie pentru demersurile civice şi politice
întreprinse de românii transilvăneni preocuparea pentru
corectitudine, plierea pe cadrele constituţionale, atitudinea
reformatoare, fără a fi însă revoluţionară, perseverenţa în a fi
trataţi ca naţiune reprezentativă cu drepturi egale în cadrul
imperiului multinaţional şi multietnic austro-ungar.
Reprezentanţii elitelor româneşti din Transilvania nu
erau membrii unei aristocraţii aflate în competiţie pentru
putere cu nobilimea maghiară, ci membrii marcanţi ai clasei
de mijloc, ai micii burghezii româneşti din mediul urban şi ai
intelectualităţii rurale. George Bariţiu, Andrei Şaguna, Timotei
Cipariu, Ioan Puşcariu, Ion Pop-Reteganul, Eugen Brote,
George Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Vicenţiu Babeş, Iuliu
Coroianu, Alexandru Mocioni, Ioan Raţiu, Vasile Goldiş, Iuliu

1
Vlad Georgescu, Istoria ideilor politice româneşti (1369-1878), Jon
Dumitru Verlag, München, 1987, pp. 228-232.

168
Maniu sau Miron Cristea erau învăţători, preoţi, avocaţi,
ingineri, economişti, ale căror demersuri au fost susţinute de
publicaţiile pe care le-au înfiinţat şi le-au condus, Gazeta de
Transilvania, Tribuna, Telegraful român, de asociaţiile
culturale de talia şi prestigiul Astrei, de bursele oferite cu
generozitate studenţilor români de fundaţiile Gojdu şi Şaguna,
de activele asociaţii studenţeşti Petru Maior, Iulia sau Junimea
Română, de capitalul privat al unor bănci precum
Solidaritatea, Ardeleană, Victoria.
Poate fi susţinut faptul că mişcarea naţională
românească transilvăneană a avut nu numai o puternică
dimensiune civică şi politică ci şi o dimensiune economică
susţinută 1. Chiar dacă interesele economice ale elitelor
româneşti din Transilvania erau legate de spaţiul central-
european, contestarea dualismului austro-ungar şi a politicii
de maghiarizare conducea, în mod firesc, către orientarea
eforturilor intelectualilor ardeleni spre unirea cu românii de
dincolo de Carpaţi. Este de înţeles cum ideea de autonomie a
ajuns să fie treptat înlocuită cu ideea de autodeterminare, iar
pasivismul petiţionar cu noul activism al generaţiei
memorandiste şi cum proiectul de federalizare pe baze etnice
a Imperiului Austro-Ungar, altfel bine argumentat, al lui A. C.
Popovici, nu a avut susţinători deosebit de entuziaşti în rândul
românilor transilvăneni.
Rămâne totuşi deschisă întrebarea: dacă autorităţile
maghiare ar fi permis un regim de toleranţă faţă de
minorităţile naţionale şi în mod special faţă de români, cu
opţiunea ca aceştia să-şi poată exprima nestingherit propria
1
Vasile Dobrescu, „Introspecţii istoriografice asupra relaţiei dintre
economic şi politic în mişcarea naţională românească din Tra nsilvania.
Puncte de vedere”, Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gh.
Şincai”, V-VI, Târgu-Mureş, 2002-2003, p. 12.

169
identitate, demersurile elitelor româneşti transilvănene ar mai
fi vizat oare în aceeaşi măsură unirea cu fraţii lor de peste
munţi?

BĂLCESCU, Nicolae
1982 Mersul revoluţiei în istoria românilor, în BODEA Cornelia,
1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol. II, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
BĂRNUŢIU, Simion
1982 Raporturile românilor cu ungurii şi principiele libertăţii
naţionale – Discurs rostit la 2/ 14 mai în Catedrala
Blajului reprodus în BODEA, Cornelia, 1848 la români.
O istorie în date şi mărturii, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
BOCŞAN, Nicolae – MÂNDRUŢ, Stelian
2003 Idei şi proiecte de federalizare la românii din Transilvania
în secolul al XIX-lea, în FIREA Ciprian (edit.), Artă,
istorie, cultură: studii în onoarea lui Marius Porumb,
Nereamia Napocae, Cluj-Napoca.
BOLOVAN, Ioan
1994 Contribuţii privind situaţia demografică a Transilvaniei în
anii 1850-1910, în BERINDEI, Dan (coord.), Istoria
României. Pagini Transilvane, Centrul de Studii
Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca.
DOBRESCU, Vasile
2002-2003 „Introspecţii istoriografice asupra relaţiei dintre
economic şi politic în mişcarea naţională românească
din Transilvania. Puncte de vedere”, Anuarul
Institutului de Cercetări Socio-Umane Gh. Şincai, V-VI,
Târgu-Mureş.
DRACE-FRANCIS, Alex

170
2006 The Making of Modern Romanian Culture. Literacy and
the Development of National Identity, Tauris Academic
Studies, London, New-York.
GEORGESCU, Vlad
1987 Istoria ideilor politice româneşti (1369-1878), Jon
Dumitru Verlag, München.
HITCHINS, Keith
1987 Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din
Transilvania: 1700-1868, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.
MAIOR, Liviu
1998 1848-1849, Români şi unguri în revoluţie, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti.
NEAMŢU, Gelu
2000 Unirea forţată a Transilvaniei în 1848, în MUREŞAN,
Camil – BOCŞAN, Nicolae – BOLOVAN, Ioan (coord.),
Revoluţia de la 1848-1849 în Europa Centrală.
Perspectivă istorică şi istoriografică, Presa Universitară
Clujeană.
NEAMŢU, Gelu
2005 Momente zbuciumate din lupta românilor pentru
realizarea Dacoromâniei, 1848-1918, Ed. Argonaut,
Cluj-Napoca.
PAVEL, Teodor (coord.)
2005 Gândire politică şi imaginar social la popoarele central
est-europene. Secolul al XIX-lea. Antologie de texte,
Ed. Argonaut, Cluj-Napoca.
RETEGAN, Simion
1996 Introducere la Mişcarea naţională a românilor din
Transilvania între 1848-1918. Documente, vol. I: 8
august 1849-31 decembrie 1851, RETEGAN, S. –
SUCIU, D. – CIPĂIANU, G. (edit.), Centrul de Studii
Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca.

171
SIGMIREAN, Cornel
2000 Istoria formării intelectualităţii româneşti din
Transilvania şi Banat în epoca modernă, Presa
Universitară Clujeană.
SUCIU, Dumitru
2011 Evoluţii programatice şi alternative tactice ale mişcării
naţionale româneşti din Transilvania între 1849-1867,
în SUCIU, Dumitru (coord.), Realităţi sociale şi
implicare politică în Transilvania între 1849-1867.
Studii, Ed. Academiei Române, Bucureşti.

II. 2. Cetăţenie şi naţiune în perioada predualistă

Deceniul absolutist care a urmat evenimentelor

revoluţionare ale anului 1848 a marcat o deschidere a
cancelariei imperiale către măsuri reformiste concretizate într-
o serie de reglementări care vizau domenii largi ale vieţii
sociale, de la reorganizarea administraţiei pe noi principii la
modernizarea învăţământului şi a justiţiei şi de la desfiinţarea
iobăgiei la dezvoltarea infrastructurii şi a comerţului. În
această atmosferă regeneratoare se conturează premisele
pentru dezvoltarea comunităţii româneşti din Transilvania sub
toate aspectele şi pentru continuarea emancipării naţionale
inaugurate sub auspiciile atât de promiţătoare ale Declaraţiei
de la Blaj citită de Simion Bărnuţiu în primăvara lui 1848.
Învăţământul confesional şi cel laic cunosc o deosebită
emulaţie: se deschid şcoli primare, cu deosebire în mediul
rural, atît de urgisit până acum sub aspectul instrucţiei şcolare,
iar în şcolile gimnaziale confesionale se înfiinţează noi catedre
de limba română. Ritmul şcolarizării creşte, deşi inegal şi încă

172
sub posibilităţile de susţinere ale comunităţilor locale1, în timp
ce învăţământul elementar tinde să se generalizeze datorită
eforturilor conjugate, dar încă minimaliste, ale autorităţilor
confesionale ortodoxe şi greco-catolice.
Concomitent cu dezvoltarea infrastructurii şcolare în
învăţământul primar, prin sprijinul comunităţilor locale,
accesul la învăţământul universitar începe să câştige din ce în
ce mai mult teren, datorită în special instituirii unui sistem de
burse şi al mecenatului, studenţii români alegând ca
specializări nu doar teologia sau dreptul, ci şi filosofia,
medicina sau ingineria. Cei mai mulţi dintre studenţii români
se orientează spre institutele teologice din Blaj, Gherla, Sibiu,
dar un număr din ce în ce mai mare vor merge către
universităţile imperiale, Viena şi Pesta iar după absolvire se
vor îndrepta către o carieră administrativă, subliniind dorinţa
românilor de asimilare şi de integrare în noua ordine
imperială. La jumătatea secolului al XIX-lea doar o parte a
elitei româneşti, preponderent confesională, era dedicată
problemei naţionale. Pe măsură ce politica de maghiarizare
din perioada dualistă s-a dovedit a fi tot mai constrângătoare
în ceea ce priveşte afirmarea culturală a românilor
transilvăneni şi promovarea socială şi mobilitatea profesională
a burgheziei româneşti, un segment tot mai larg al acestei
burghezii se va orienta către domeniul juridic şi activitatea
politică şi în mod implicit către elaborarea de noi demersuri în
ceea ce priveşte problema naţională.
Diploma împărătească pentru reglementarea, de
drept public a Monarhiei din 20 octombrie 1860 stabileşte
1
Simion Retegan, Structura socială a elitei româneşti din Transilvania
între 1848-1867, în Dumitru Suciu (coord.), Realităţi sociale şi
implicare politică în Transilvania între 1849-1867. Studii, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 2011, p. 10.

173
faptul că ţările Coroanei se pot autoguverna prin intermediul
unor diete proprii. Documentul imperial inaugurează
„trecerea deschisă de la absolutism la un regim constituţional
liberal sau cel puţin liberalist” 1 prin care consacră principiul
autonomiei Transilvaniei şi deschide speranţe pentru mişcarea
naţională a românilor din interiorul celei mai răsăritene
provincii austriece, relansând petiţionarismul românesc ataşat
cauzei naţionale. În fereastra constituţională deschisă de
Diploma imperială sunt elaborate mai multe propuneri care să
îmbunătăţească viaţa românilor din Transilvania. O variantă
tradiţionalistă, a includerii românilor într-o formulă
constituţională alături de maghiari, saşi şi secui, este oferită de
episcopul ortodox Andrei Şaguna. O variantă mai radicală
aparţine avocatului Iosif Hodoş, care propune constituirea
unui corp naţional românesc, cu o dietă proprie, constituită pe
baza votului universal, cu o cancelarie aulică şi limbă oficială
proprie şi cu reprezentanţi în parlamentul imperial comun
proporţional cu populaţia. Între aceste variante se impune şi
soluţia electorală a intelectualilor români grupaţi în jurul
Gazetei de Transilvania, care se pronunţă pentru o dietă
convocată în baza unei legi electorale unice, pentru
recunoaşterea limbii române ca limbă oficială a dietei şi în
administraţia locală, pentru autonomia confesiunilor şi pentru
instituirea libertăţilor democratice.
Regimul instaurat prin Diploma imperială din 20
octombrie 1860 a redeşteptat aspiraţiile naţionale ale
popoarelor din cuprinsul imperiului. Croaţii, sârbii, slovacii,
românii au redactat propriile revendicări şi au alcătuit
programe politice pe care le-au prezentat Adunărilor

1
Simion Retegan, Reconstrucţia politică a Transilvaniei în anii 1861 -
1863, Presa Universitară Clujeană, 2004, p. 51.

174
naţionale special organizate în acest scop1. În ceea ce-i
priveşte pe români, publicarea Diplomei a declanşat un
reviriment al mişcării petiţionare. Numeroase memorii au fost
înaintate autorităţilor imperiale de la Viena şi s -a stabilit
organizarea unei Conferinţe naţionale la Sibiu pentru ianuarie
1861 în care să se reitereze adeziunea faţă de principiile
programului paşoptist de la Blaj şi consecvenţa în păstrarea
autonomiei Transilvaniei 2.
Tot în favoarea autonomiei se pronunţă şi Alexandru
Papiu-Ilarian, atunci când publică Independenţa
constituţională a Transilvaniei în 1861. În buna tradiţie a
autonomiştilor, Papiu-Ilarian subliniază statutul special al
Transilvaniei, întărit prin Diploma leopoldină care consfinţea
protectoratul austriac asupra provinciei, pentru a insista
asupra revendicărilor naţionale ale românilor, enunţate la
1848, care se opuneau unirii Transilvaniei cu Ungaria şi a
deduce, din statutul de autonomie de care s-a bucurat
Transilvania de-a lungul secolelor, necesitatea unei constituţii
autonome care să reflecte situaţia tuturor teritoriilor
româneşti. Pentru îndeplinirea acestui deziderat, Papiu-Ilarian
propune organizarea unui Congres naţional al românilor din
Principate, Transilvania, Bucovina şi Basarabia la Alba-Iulia3.
Începutul anilor 1860 cunoaşte o amplificare la nivel
local a acţiunilor politice româneşti care prefaţează
evenimentul major al întregului deceniu: convocarea Dietei
Transilvaniei de la Sibiu din 1863. Rescriptul împărătesc din 21
aprilie 1863 convoca Dieta Marelui Principat al Transilvaniei la

1
Ibidem, pp. 54-55.
2
Simion Retegan, Dieta românească a Transilvaniei (1863-1864), Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1979, pp. 38-39.
3
Alexandru Papiu-Ilarian, Independenţa constituţională a
Transilvaniei, Tipografia Adolf Bermann, Iaşi, 1861, p. 79.

175
Sibiu pentru 1 iulie cu propuneri de dezbateri pe următoarele
chestiuni: realizarea egalităţii în drepturi a naţiunii române cu
naţiunile recepte şi a confesiunilor lor, folosirea tuturor celor
trei limbi în administraţia publică, reglementarea modului de
trimitere a deputaţilor în Senatul imperial, organizarea
administraţiei publice, sistematizarea autorităţilor
judecătoreşti, desfiinţarea iobăgiei prin despăgubire,
introducerea cărţilor funciare, înfiinţarea unei bănci
ipotecare1.
Sunt reiterate idei din programul revoluţionar
adaptate la noul context politic: statutul de egalitate al
românilor cu celelalte naţiuni, dreptul de folosire a limbii
române în administraţie, desfiinţarea iobăgiei, însă prin
despăgubire, ceea ce creau condiţiile unei reprezentativităţi
sporite a românilor în structurile administrative imperiale. În
noua sa formă de organizare, Dieta Transilvaniei depăşeşte
caracterul strict al unei sesiuni legislative, fiind, prin proiectele
de legi prezentate, „în acelaşi timp o lege electorală şi un
regulament interior” 2.
Înainte de 1848 caracterul legilor electorale era
eminamente feudal şi excludea de la exerciţiul participării
naţiunea română. În acord cu prevederile noii Diete privilegiile
nobiliare erau desfiinţate iar românii erau reprezentaţi
proporţional. Conform regulamentului electoral, special creat
în acest scop, Camera legislativă a Transilvaniei (Dieta) era
compusă din 40 de deputaţi numiţi direct de către monarh pe
baza meritelor personale din rândul tuturor categoriilor
sociale şi din 125 de deputaţi aleşi prin vot. Dreptul electoral
1
George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe 200 de ani în
urmă, vol. III, ed. a II-a, Muzeul de Artă, Braşov, 1995, pp. 242-243.
2
Valeriu Moldovan, Dieta Ardealului Studiu istoric-juridic, Tipografia
Naţională S. A., Cluj, 1932, p. 42.

176
era constituit pe bază de cens, stabilit la valoarea de 8 florini,
având drept de vot toţi cetăţenii imperiului care au împlinit
vârsta de 24 de ani. Erau scutiţi de la plata censului practicanţii
profesiunilor liberale (medici, farmacişti, avocaţi, notari
comunali, profesori, învăţători), precum şi preoţii şi
predicatorii, ceea ce conferea votului un caracter elitist şi
favoriza şansele reprezentativităţii burgheziei mici şi mijlocii.
De asemenea, puteau fi aleşi toţi cetăţenii imperiului care se
încadrau în categoriile mai sus amintite şi care aveau 30 de ani
împliniţi. Erau excluşi de la privilegiul dreptului electoral
membrii corpului ofiţeresc şi soldaţii, atât cei aflaţi în serviciul
activ cât şi cei în rezervă şi cei care erau condamnaţi, aflaţi sub
cercetare sau faliţi.
Posibilitatea de a fi reprezentaţi în Dietă de pe poziţii
de egalitate cu naţiunile recepte a stârnit un amplu ecou în
rândul populaţiei româneşti. Presa românească, prin Gazeta
Transilvaniei şi Telegraful român, a contribuit susţinut la
eforturile de instruire a populaţiei româneşti, în marea ei
majoritate prea puţin sau chiar deloc obişnuită cu exerciţiul
electoral, privind alegerea propriilor reprezentanţi în Dietă.
Elitele laice şi confesionale româneşti: George Bariţiu,
Alexandru Papiu-Ilarian, Axente Sever, Alexandru Sterca
Şuluţiu, Andrei Şaguna, au mobilizat intelectualitatea rurală,
preoţii, învăţătorii, notarii, care aflaţi în contact cu ţărănimea
şi prin care au informat şi au instruit populaţia românească cu
privire la importanţa votului.
Atmosfera era entuziastă iar electorii s-au dovedit a fi
la înălţimea momentului. Cel mai mult în această direcţie au
contribuit circularele speciale adresate populaţiei române de
către mitropolitul Alexandru Sterca Şuluţiu şi de episcopul

177
Andrei Şaguna 1. În urma alegerilor românii au obţinut o
majoritate relativă, cu un scor de 48 de deputaţi, urmaţi de
maghiari cu 44 de deputaţi şi saşi cu 33 de deputaţi 2.
Rezultatele alegerilor au fost deosebit de
satisfăcătoare pentru români datorită mai ales eforturilor
conjugate ale liderilor români, clerici şi laici, de a sprijini
participarea românilor la vot. Însă atmosfera în care s-au
desfăşurat alegerile pentru Dietă a fost marcată de suspiciuni
reciproce, autorităţile austriece fiind neîncrezătoare faţă de
maturitatea politică a românilor şi faţă de onestitatea
maghiarilor, iar românii având vie în memorie amintirea
atrocităţilor comise de maghiari în 1849. Lucrările Dietei au
început la 15 iulie 1863, cu două săptămâni întârziere faţă de
data anunţată iniţial, doar în prezenţa reprezentanţilor
români, a celor saşi şi a câtorva maghiari, cei mai mulţi dintre
reprezentanţii maghiari boicotând lucrările 3.
Reprezentanţii românilor în Dietă aparţineau mai ales
păturii mijlocii: clerici, mici intelectuali rurali, funcţionari, ceea
ce a întărit mica burghezie românească din Transilvania şi a
făcut din aceasta motorul mişcării naţionale a românilor
transilvăneni; o diferenţă semnificativă comparativ cu situaţia
din Principate, unde reprezentanţii mişcărilor civice
reformatoare erau mai ales membri ai micii boierimi locale.

1
Teodor V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale
românilor de sub coroana ungară, vol. III, Tipografia Iosif Marschall,
Sibiu, 1905, pp. 37-43.
2
Cifrele sunt avansate de istoricul Simion Retegan şi preluate după
procesele verbale de alegeri; alte surse dau cifre uşor diferite,
păstrând însă ierarhia prezentată: Teodor V. Păcăţian indică 46
deputaţi români, 42 maghiari şi 32 saşi, iar George Bariţiu oferă 46
deputaţi români, 46 unguri şi secui cu armeni şi 32 saşi.
3
George Bariţiu, op. cit., p. 263.

178
Reformismul românesc transilvănean, deşi cu un decalaj de
câteva decenii faţă de proiectele reformatoare din Principate,
este axat pe forţa dinamizatoare a clasei mijlocii, fiind, din
acest punct de vedere, mai apropiat de proiectele
reformatoare şi de mişcarea de idei central europeană.
Totuşi, în primele decenii ale celei de-a doua jumătăţi
a secolului al XIX-lea, reformismul românesc transilvănean a
fost lipsit de consecvenţă şi de unitate. Inconsecvenţa
reformismului românilor transilvăneni, datorată în parte
divergenţelor de opinii politice dintre centralişti şi autonomişti
dar şi lipsei experienţei parlamentare, a fost vădită cu prilejul
lucrărilor Senatului imperial. Chestiunea pusă în discuţie a fost
cea a surselor bugetare care să garanteze realitatea
constituţională a autonomiei. Justiţia, administraţia,
învăţământul public şi confesional puteau funcţiona cu
resurse provenite de la Senatul imperial sau de la cel local?
Care ar fi fost calea adecvată de urmat: întărirea
centralismului şi accentuarea loialităţii faţă de monarhie sau,
dimpotrivă, creşterea autonomiei locale?
În adresa de răspuns la mesajul tronului redactat cu
ocazia deschiderii lucrărilor Dietei, George Bariţiu, cu prestigiul
oferit de un sfert de secol pus în slujba naţiunii,
argumentează, cu argumentele dreptului istoric, perspectiva
autonomistă. Mai nuanţat, dorind să menajeze opinia publică
românească şi politica imperială, Andrei Şaguna ilustrează
perpectiva centralistă1, reiterând fidelitatea românilor faţă de
interesele coroanei imperiale. Cele două perspective vor
modela înţelegerea ideii de cetăţenie a românilor ardeleni şi

1
Analiza celor două perspective este oferită de Simion Retegan, Dieta
românească a Transilvaniei, pp. 89-90.

179
vor influenţa decisiv competiţia strategică dintre adepţii
urmării liniei pasivismului şi cei ai activismului.
Organizarea Dietei de la Sibiu, cu rezultatele pe care le
cunoaştem, reprezintă un eveniment nu doar pentru că este
accidentală în raport cu atitudinea generală a autorităţilor
maghiare faţă de românii din Transilvania, dar mai ales pentru
că a produs „o primă fisură în rândul intelectualităţii
române”1, un clivaj între adepţii pasivismului şi cei ai
activismului. Pe măsură ce dualismul va deveni o realitate de
necontestat echilibrul dintre cele două atitudini va înclina,
firesc, în favoarea activismului.
Legea egalei îndreptăţiri a naţiunii române şi a
confesiunilor ei se detaşează, prin consecinţele şi importanţa
ei, dintre cele 11 proiecte de legi care au fost înaintate pentru
dezbatere Dietei de la Sibiu. Conţinutul legii are următorul
cuprins:
„Art. 1: Naţiunea română, religiunea greco-catolică şi
religiunea greco-orientală, se recunosc prin lege, în
înţelesul constituţiunii transilvane, întocmai ca şi
celelalte 3 naţiuni şi 4 confesiuni recunoscute ale
Transilvaniei.
Art. 2: Biserica greco-catolică şi biserica greco-
orientală au tot acea poziţiune de drept de sine
stătătoare în stat şi tot acea libertate de a se organisa
în afacerile lor interne pe cari le au celelalte biserici ale
ţării, recunoscute prin lege şi recepte după dreptul de
stat, adică biserica romano-catolică, biserica de
religiunea evanghelico-elvetică, biserica de religiunea

1
Stelian Mândruţ, Opinii vizând „Chestiunea româno-ungară”, în
Transilvania (1867-1918), Anuarul Institutului de Istorie Cluj -Napoca,
XXXVI, 1997, p. 142.

180
 evanghelico-augsburgică şi biserica unitarie, pe baza
legilor ţării, care garantează pe deplin libertatea
religiunii şi a conştiinţei.
Art. 3: Naţiunile recunoscute prin lege, naţiunea
Maghiarilor, Săcuilor, Saşilor şi a Românilor, faţă una
cu alta sunt pe deplin egal îndreptăţite şi ca atare se
folosesc în sensul constituţiunii transilvane de
asemenea drepturi politice. Liberul exerciţiu
religionar, cum şi egalitatea de drept cetăţenesc şi
politic a tuturor locuitorilor ţării nu suferă prin aceasta
nici o restrângere.
Art. 4: Numirile diferitelor părţi ale ţării nu întemeiază
şi nu dau pe seama nationalităţilor singuratice nici un
fel de drepturi politice.
Art. 5: În marca marelui principat al Transilvaniei sa va
suscepe o emblemă proprie pentru naţiunea română.
Art. 6: Toate legile ţării, privilegii, patente, recripte,
ordinaţiuni şi alte măsuri administrative, cari stau în
contrazicere cu determinaţiunile legii acesteia, sunt
desfiinţate şi fără putere de lege.
Art. 7: Puterea obligatorie a legii acesteia intră în
activitate fără amânare”1.
Dintre toate cele 7 articole ale legii doar articolul 3 se
referă la paleta drepturilor cetăţeneşti. Asigurarea drepturilor
politice tuturor naţiunilor recunoscute conducea la o
reprezentare proporţională, chiar în condiţiile unui vot
censitar, în cadrul organismelor legislative. Acest fapt ar fi
putut asigura românilor o majoritate relativă în viitoarele
diete, fapt de neacceptat pentru nobilimea maghiară care nu
dorea să împartă cu nimeni hegemonia politică a Transilvaniei.

1
Teodor V. Păcăţian, op. cit., pp. 252-253.

181
După cum era de aşteptat, lucrările Dietei au fost boicotate de
reprezentanţii maghiari, care, în înţelegere cu autorităţile
imperiale austriece, au echilibrat raporturile de forţe din
cadrul imperiului dizolvând în 1865 Dieta de la Sibiu şi
convocând o nouă dietă la Cluj în care se revenea la principiul
„uniunii” Transilvaniei cu Ungaria, punându-se astfel bazele
dualismului austro-ungar care avea să direcţioneze politica
imperiului până la prăbuşirea acestuia în 1918. Legea uniunii
Transilvaniei cu Ungaria, Legea naţionalităţilor şi Legea
electorală au alcătuit un nucleu legislativ menit să asigure, cu
instrumentele specifice statului modern, maghiarizarea
forţată a tuturor naţiunilor nemaghiare. Înţelegerea civică a
naţiunii, realizată prin egala participare a tuturor cetăţenilor
săi indiferent de naţionalitatea cărora aceştia aparţineau,
consfinţită prin Dieta de la Sibiu, avea să fie înlocuită odată cu
dualismul şi maghiarizarea ridicată la rang de politică de stat
de înţelegerea etnică a naţiunii care elimina din viaţa publică
toate naţionalităţile nemaghiare.
Înaintea dualismului numărul românilor îl depăşea cu
mult pe cel al celorlalte naţionalităţi, realitate care poate fi
probată prin compararea recensămintelor confesionale cu
cele oficiale, realizate după criteriul lingvistic 1; pe de altă
parte, sporul aproape dublu al populaţiei maghiare raportat la
1
Informaţia, dată de surse româneşti, este întărită de surse străine.
Este vorba de Emmanuel de Martonne, profesor de Geografie la
Sorbona, secretar general al Comitetului de Studii de pe lângă
Conferinţa de Pace de la Paris, care în studiul său intitulat Transilvania
analizează situaţia naţionalităţilor din Transilvania şi accentuează
justeţea revendicărilor românilor, ale căror cereri corespund
principiilor referitoare la drepturile naţionalităţilor adoptate şi
asumate de Puterile Antantei. Studiul lui Emmanuel de Martonne în
volumul 1918 la români, vol. III, Documente interne şi externe, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pp. 15 -29.

182
totalul populaţiei româneşti, înregistrat în intervalul 1875-
1910, nu poate fi explicat pe deplin numai în baza numărului
de naşteri. În aceste condiţii, care a fost răspunsul comunităţii
româneşti din Transilvania?
Românii au refuzat să-şi asume calitatea de „naţiune
politică” maghiară, chiar şi atunci când aveau în vedere
promovarea profesională într-o structură ierarhică ce
presupunea nu doar cunoaşterea limbii maghiare ci şi
integrarea formală în „naţiunea politică” maghiară, făcând
toate eforturile, atât cât le-a fost în putinţă, pentru păstrarea
propriei identităţi naţionale. Intelectualii şi oamenii politici
români din Transilvania au folosit modalităţile pe care le
oferea constituţionalismul maghiar, chiar şi în condiţiile unui
cens ridicat şi a unei geometrii politice a circumscripţiilor
electorale menite să favorizeze naţiunea maghiară, pentru a
combate, cu mijloacele juridice ale pasivismului sau cu cele
politice ale activismului, efecte politicii de maghiarizare.
Ei au sesizat în mod just că „miniştrii şi parlamentarii
unguri au efectuat atât în 1848, cât şi în 1867 şi după aceea,
un comerţ abil, dar necinstit cu libertăţi, acordând neungurilor
pe cele individuale cetăţeneşti şi sociale şi încercând să le-o
răpească pe cea naţională” 1. Maghiarii au asigurat prin
redefinirea dreptului de vot, a circumscripţiilor şi a listelor
electorale, realizarea principiului naţiunii etnice maghiare,
care excludea de la exerciţiul participării populaţiile
nemaghiare, cu excepţia saşilor. Deoarece în Transilvania

1
Dumitru Suciu, Mentalităţi europene în gândirea şi acţiunea politică
a românilor din Transilvania faţă de unele realităţi din propria mişcare
naţională şi din România în secolul al XIX-lea, în Studii privind
mişcarea naţională a românilor din Transilvania în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2004, p. 280.

183
românii erau majoritari, limitările dreptului electoral îi vizau
„exclusiv numai pe români” 1.
Este de interogat dacă marginalizarea politică a
românilor de către autorităţile maghiare era determinată de
sentimentul unei superiorităţi culturale a naţiunii maghiare
sau doar de teama maghiarilor că românii, odată ce ar fi
beneficiat de drepturi politice, ar fi acţionat împotriva unirii cu
Ungaria. Românii locuiau preponderent la sate, nu deţineau
suprafeţe întinse de pământ, nu aveau o aristocraţie şi nicio
burghezie comercială şi financiară suficient de dezvoltată
pentru a susţine o mişcare naţională românească puternică.
Mica elită românească transilvăneană era alcătuită în special
din deţinători de profesiuni liberale, dependenţi de slujbele de
stat, deci votul pe bază de cens ar fi avut un preţ ridicat pentru
majoritatea populaţiei româneşti. Prin democratizarea
votului, chiar în condiţii censitare, românii, majoritari numeric,
ar fi putut avea un cuvânt major de spus în viaţa politică din
Ungaria.
Revendicările românilor au avut un caracter pasiv,
menţinându-se în linia constituţionalismului, a prevervării
autonomiei şi a recunoaşterii drepturilor politice ale naţiunii
române. Este de presupus că în contextul unui dualism
constituţional politica externă a Ungariei s-ar fi putut îndrepta
către o recunoaştere internaţională a autonomiei
Transilvaniei, ceea ce ar fi conservat status quo-ul românilor
transilvăneni, ale căror aspiraţii poate că nu ar mai fi fost
convergente cu unirea cu românii de dincolo de munţi. Pe de
altă parte, nu este lipsit de semnificaţie faptul că elitele
politice româneşti din Vechiul Regat, dorind sa păstreze

1
Eugen Brote, Chestiunea naţională a românilor din Ungaria, Ed.
Voinţa Naţională, Bucureşti, 1895, p. 92.

184
bunele relaţii cu Austro-Ungaria, în virtutea tratatului bilateral
încheiat în 1876, şi să menajeze sentimentele filo-germane ale
lui Carol I, au considerat parţial nelegitime 1 revendicările
românilor din Transilvania în favoarea autonomiei. Istoria
politică şi intelectuală din ultima treime a secolului al XIX-lea şi
din primele două decenii ale secolului al XX-lea subliniază
evoluţia mişcării naţionale a românilor transilvăneni şi
avatarurile ideii de cetăţenie de la disputele dintre centralişti
şi autonomişti, la controversele dintre adepţii pasivismului şi
cei ai activismului şi de la generaţia mişcării memorandiste la
generaţia noului activism ai precursorilor Marii Uniri.

BARIŢIU, George
1995 Părţi alese din istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă,
vol. III, ed. a II-a, Muzeul de Artă, Braşov.
BROTE, Eugen
1895 Chestiunea naţională a românilor din Ungaria, Ed.
Voinţa Naţională, Bucureşti.
DE MARTONNE, Emmanuel
1986 Transilvania în 1918 la români, vol. III, Documente
interne şi externe, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
MÂNDUŢ, Stelian
1997 Opinii vizând „Chestiunea româno-ungară”, în
Transilvania (1867-1918), Anuarul Institutului de
Istorie Cluj-Napoca, XXXVI.
MOLDOVAN, Valeriu
1932 Dieta Ardealului Studiu istoric-juridic, Tipografia
Naţională S. A., Cluj.
PAPIU-ILARIAN, Alexandru

1
Ibidem, p. 92.

185
1861 Independenţa constituţională a Transilvaniei, Tipografia
Adolf Bermann, Iaşi.
PĂCĂŢIAN, Teodor V.
1905 Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor
de sub coroana ungară, vol. III, Tipografia Iosif
Marschall, Sibiu.
RETEGAN, Simion
1979 Dieta românească a Transilvaniei (1863-1864), Ed. Dacia,
Cluj-Napoca.
RETEGAN, Simion
2004 Reconstrucţia politică a Transilvaniei în anii 1861-1863,
Presa Universitară Clujeană .
RETEGAN, Simion
2011 Structura socială a elitei româneşti din Transilvania între
1848-1867, în SUCIU, Dumitru (coord.), Realităţi
sociale şi implicare politică în Transilvania între 1849-
1867. Studii, Ed. Academiei Române, Bucureşti.
SUCIU, Dumitru
2004 Mentalităţi europene în gândirea şi acţiunea politică a
românilor din Transilvania faţă de unele realităţi din
propria mişcare naţională şi din România în secolul al
XIX-lea, în Studii privind mişcarea naţională a
românilor din Transilvania în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca.

II. 3. Dimensiuni ale cetăţeniei în Transilvania în perioada

dualistă

Evoluţia ideii de cetăţenie înregistrează direcţii

fundamental diferite în Vechiul Regat şi în Transilvania în
primele două decenii de la evenimentele revoluţionare

186
paşoptiste. Pe de o parte, românii din Vechiul Regat au
cunoscut în 1866 venirea pe tronul ţării a primului principe
dintr-o dinastie europeană, Carol I de Hohenzollern, şi
adoptarea primei Constituţii moderne. O constituţie care va
defini principiile politicii interne şi externe a României şi care
va suferi pe parcursul a mai bine de o jumătate de secol doar
două modificări. Ideea de cetăţenie capătă valoare juridică şi
conţinut civic, marcând, în principiu, accesul indivizilor – cu
excepţia etnicilor evrei, care în temeiul necreştinătăţii nu
puteau dobândi cetăţenia – la procesul de luare a deciziilor.
Existau însă categorii sociale, precum femeile sau persoanele
care nu deţineau proprietăţi, care erau excluse de la procesul
decizional. Votul universal avea să fie instituţionalizat abia
odată cu Constituţia din 1923, când alipirea tuturor
provinciilor româneşti într-un singur stat avea să deschidă noi
provocări elitelor politice din România Mare. Prin alipirea
Dobrogei în 1878 întreaga populaţie, incluzând şi comunitatea
musulmană, a fost naturalizată în bloc, evreii rămânând
principala comunitate pentru care naturalizările au fost
acordate individual, începând cu 1879 şi eliminarea din
Constituţie a criteriului religiei în acordarea cetăţeniei. În
parcursul juridic al ideii de cetăţenie a prevalat principiul jus
sanguinis, al comunităţii de descendenţi, cu accent pe
sublinierea calităţii de român în acordarea sau redobândirea
cetăţeniei. În definirea calităţii de român prioritare erau etnia
şi apartenenţa la religia ortodoxă, ceea ce restrângea
posibilitatea dobândirii cetăţeniei pentru cei care nu puteau
dovedi că provin din părinţi români şi a celor care nu
împărtăşeau religia creştină a răsăritului.
Pe de altă parte, dualismul austro-ungar a avut efecte
deosebite pentru românii din Transilvania. Scopul obsesiv
urmărit de elitele maghiare în perioada dualistă a fost

187
refacerea regatului Coroanei Sfântului Ştefan, ceea ce a
condus la un veritabil clivaj etnic 1, în contradicţie cu
liberalismul perioadei dintre revoluţia de la 1848 şi dualismul
pronunţat în 1867. În special după 1875, când viaţa politică
maghiară a fost dominată de liberali, cărora le-au succedat,
după 1890, conservatorii şi agrarienii, situaţia românilor a
devenit deosebit de dificilă. Indiferent de orientarea lor, elitele
politice maghiare „au considerat maghiarizarea drept singura
modalitate de a controla naţionalităţile”2 în scopul de a crea o
naţiune maghiară unitară şi omogenă etnic.
Politica accentuată de maghiarizare, care avea drept
scop ideea „uniunii” Transilvaniei la Ungaria a înveninat
relaţiile dintre românii care erau majoritari 3 şi maghiarii care
alcătuiau elita dominantă. Pe fondul competiţiei tot mai
accentuate dintre elitele maghiare şi cele austriece pentru
dominaţie politică, s-a produs o erodare a încrederii românilor
din Transilvania în raport cu bunăvoinţa Curţii de la Viena faţă
de naţiunile din cuprinsul Imperiului şi o tot mai fermă
orientare a eforturilor lor către unirea cu România. Această
ambivalenţă a caracterizat întreaga paletă a acţiunilor politice
ale românilor din Transilvania în perioada dintre
instituţionalizarea dualismului şi prăbuşirea Imperiului.

1
Liviu Maior, Memorandul. Filosofia politico-istorică a
petiţionarismului românesc, Ed. Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1992, p. 40.
2
Liviu Maior, Transilvania, în Gheorghe Platon (coord.), Istoria
românilor. De la Independenţă la Marea Unire (1878 – 1918), vol. VII,
t. II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 312.
3
Atât în datele recensămintelor oficiale cât şi în statisticile
confesionale, conform informaţiilor înregistrate de Ioan Bolovan ,
Transilvania între Revoluţia de la 1848 şi Unirea din 1918. Contribuţii
demografice, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2000.

188
 Dacă la sud de Carpaţi, statul român modern s-a
consolidat prin aducerea la tron a principelui german Carol I
de Hohenzolern, prin adoptarea unei Constituţii de influenţă
europeană şi prin recunoaşterea internaţională a
independenţei, situaţia românilor din Transilvania a cunoscut
un declin continuu după instaurarea dualismului. Pierderea
autonomiei, restricţiile legislative, situaţia tot mai dramatică a
şcolilor şi bisericilor româneşti, cenzura tot mai puternică,
politica de maghiarizare forţată, au făcut ca revendicările
românilor transilvăneni, redactate sub forma consacrată a
petiţiilor şi memoriilor adresate Curţii de la Viena, să fie tot
mai dese şi mai ferme. Speranţele bidirecţionale ale românilor
transilvăneni, ca urmare a politicii de maghiarizare, au în
vedere accentuarea petiţionarismului adresat împăratului
Austriei dar şi intensificarea schimburilor culturale cu românii
de peste munţi. Argumentele care au stat la baza aducerii
unui principe străin dintr-o mare dinastie europeană pe tronul
Principatelor Române şi instaurarea unei monarhii ereditare
care să funcţioneze pe principii constituţionale, au fost
motivate de asigurarea unui plus de siguranţă şi a unei
protecţii sporite împotriva pretenţiilor hegemonice ale
imperiilor vecine, ca şi de necesitatea modernizării
Principatelor, pornite ireversibil pe drumul europenizării 1.
Elitele politice maghiare şi-au justificat politicile
naţionaliste prin paseism, utopii regresive medievale, cultul
micului proprietar agricol şi al marelui nobil. Ideea de
cetăţenie a urmat în cadrul statului maghiar principiul jus solis,
al comunităţii teritoriale, în care naţionalităţilor care locuiau
1
Dumitru Suciu, Consideraţii privind relaţiile dintre România şi românii
din Transilvania între 1866 – 1876, în Studii privind mişcarea naţională
a românilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
Ed. Tribuna Cluj–Napoca, 2004, p. 184.

189
pe teritoriul Ungariei le era atribuit rolul de a contribui la
consacrarea naţiunii şi comunităţii politice maghiare. Legea
naţionalităţilor din 1868 este ilustrativă în acest sens. În
elaborarea Legii naţionalităţilor s-au distins două concepţii
teoretice complementare. Prima dintre ele aparţine
ministrului cultelor şi educaţiei publice József Eötvös şi
privilegia rolul limbii maghiare, ca limbă a „guvernului de stat”
în fundamentarea statului maghiar. Conform acestei
perspective teoretice orice persoanăa care este cunoscătoare
a limbii maghiare, limba oficială în stat, poate fi acceptată ca
cetăţean. Principiul comunităţii lingvistice în definirea naţiunii
bloca afirmarea culturală a naţiunilor ne-maghiare. Cealaltă
perspectivă teoretică privilegia principiul „naţiunii politice
unice” şi a fost elaborată de Ferenc Deák prin binecunoscuta
formulă: „Toţi cetăţenii Ungariei, conform, între altele,
principiilor de bază ale Constituţiei, constituie naţiunea
maghiară indivizibilă, unitară, căreia orice cetăţean al patriei,
aparţinând oricărei naţionalităţi, îi este membru cu drepturi
egale”1. În principiu, perspectiva comunităţii politice
argumentată de Deák era opusă statului naţiune şi oferea
posibilitatea reprezentării politice a naţionalităţilor. Cele două
concepţii teoretice privind naţiunea au modelat moştenirea
juridică a dualismului, căreia însă politicienii maghiari ai
perioadei i-au oferit o conotaţie etnică menită să asigure
hegemonia politică, administrativă şi culturală a naţiunii
maghiare.

1
Gabor Gángo, Legea naţionalităţilor din 1868 şi consecinţele ei, în
Attila Gidó, István Horváth, Judith Pál (edit.), 140 de ani de legislaţie
minoritară în Europa Centrală şi de Est, Ed. Institutului pentru
Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Ed. Kriterion, Cluj-
Napoca, 2010, pp. 14-15.

190
 Legea naţionalităţilor din 1868 a fost gândită ca unul
dintre pilonii maghiarizării, instituind un raport de identitate
între naţiunea în sens politic şi naţiunea în sens etnic.
Incongruenţa terminologică, folosirea simultană a termenilor
„naţiune” şi „naţionalităţi” cu acelaşi sens, trebuiau să inducă
ideea existenţei unei singure naţiuni maghiare unitară sub
raport politic şi uniformă sub raport etnic. Conţinutul legii
prezintă următoarele formulări referitoare la raportul
cetăţeni-naţiune: „Toţi cetăţenii Ungariei formează chiar în
conformitate cu principiile fundamentale ale constituţiei din
punct de vedere politic o singură naţiune, naţiunea ungară”,
respectiv: „Toţi cetăţenii patriei indiferent de naţionalitate
sunt membri egal-îndreptăţiţi ai acestei naţiuni” 1.
Această ambiguitate juridică lăsa loc de interpretări şi
abuzuri, fapt criticat de românii ardeleni în presa românească
a perioadei. Românii ardeleni au resimţit efectele acestei legi
ca o „identitate reprimată” 2. Prin integrarea conceptelor de
naţiune şi cetăţenie în conceptul cuprinzător de „naţiune
politică” maghiară autorităţile maghiare au pregătit cadrul
juridic al maghiarizării într-o formă şi amploare fără
precedent. Corpusul legislativ al maghiarizării: Legea
naţionalităţilor, Legea pentru învăţarea limbii maghiare, Legile
Apponyi ale învăţământului, Legea electorală, Legea presei, a
tradus în practică criteriul excluderii de la practica cetăţeniei
pentru toţi nemaghiarii.

1
Extrasele din Legea naţionalităţilor sunt preluate din Teodor V.
Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de
sub coroana ungară, vol. IV, Tipografia Henric Meltzer, Sibiu, 1906, p.
790.
2
Luminiţa Ignat-Coman, Identitate reprimată. Legislaţie şi
deznaţionalizare în Transilvania dualistă, în Attila Gidó, István
Horváth, Judith Pál (edit.), op. cit., p. 126.

191
 Maghiarizarea s-a produs pe toate palierele şi cu toate
mijlocele de care dispunea statul maghiar: politice,
economice, juridice, administrative, educaţionale, prin
instituirea limbii maghiare ca singura limbă oficială, prin
acordarea dreptului de vot pe bază de cens, prin arondarea
discriminatorie a circumscripţiilor electorale, prin colonizări
susţinute în zonele locuite majoritar de români, prin
schimbarea configuraţiei demografice a unor localităţi, prin
maghiarizarea numelor localităţilor, prin manipularea datelor
recensămintelor populaţiei, prin cenzurarea publicaţiilor
româneşti, prin restrângerea libertăţilor confesionale, prin
restricţionarea politicii vamale şi agricole.
Pentru a fi considerat cetăţean maghiar cineva
trebuia: sau să fie născut maghiar, sau să înveţe limba
maghiară şi să se plieze pe cerinţele statului monoetnic.
Sistemul electoral cu cens ridicat şi obligativitatea cunoaşterii
limbii maghiare pentru a beneficia de dreptul de vot, excludea
din start categorii largi ale populaţiei nemaghiare de la
participarea la viaţa publică. Practica cetăţeniei în noul stat
maghiar „unitar şi indivizibil” presupunea obligativitatea
cunoaşterii şi folosirii limbii maghiare şi limitarea
reprezentativităţii în cadrul Dietei, datorită discriminărilor la
care erau supuşi, prin mecanismele birocratice ale statului –
care, o ştim cu toţii, deţine „monopolul violenţei” – a tuturor
etnicilor nemaghiari. Justificarea tezei statului maghiar
omogen etnic s-a făcut printr-o politică asimilaţionistă care a
avut, cu toate eforturile depuse, rezultate sub aşteptări.
Maghiarizarea voluntară a avut efecte mai ales la
oraşe, dar şi aici, limitate la populaţia săsească şi la un
segment foarte redus al populaţiei româneşti, funcţionari sau
profesori, cel mai des întâlnită fiind maghiarizarea forţată,
care a făcut ca mulţi români să fie consideraţi maghiari în

192
documentele oficiale. Referindu-se la situaţia românilor
transilvăneni în perioada dualismului pedagogul Onisifor
Ghibu rememorează:
„Ungurii erau stăpâni pe situaţie, aveau toată puterea
în mână; noi eram un popor mic în Transilvania, sărac,
nu prea înaintat în cultură, divizat în două confesiuni,
fără o unitate de luptă care să dea speranţe într-un
eventual rezultat favorabil. Cuvântul de ordine care a
început să se răspândească în toate sufletele şi din
clasa de sus şi din cea de mijloc şi din cea jos era:
acomodare. Nu puteam face nimic decât să ne
acomodăm acestei legi [Legea Apponyi] aşa cum era
ea”1.
Perioada, de două decenii de după revoluţia
paşoptistă, de relativă liberalizare a cadrelor politicii este
marcată de lucrările Dietei de la Sibiu din 1863 care admiteau
egalitatea în drepturi a naţiunii române cu celelalte naţiuni
„recepte” din Transilvania. După dizolvarea Dietei de la Sibiu
se conturează cele două direcţii politice ale românilor din
Transilvania: „pasivismul, care neagă competenţele dietelor
din Cluj şi Pesta şi duce o luptă politică din afara lor,
continuând de fapt linia clasică a petiţionarismului către tron,
şi activismul, care, preferând modalitatea rezistenţei în cele
două diete, le neagă din interior competenţa de a decide
soarta Transilvaniei şi a poporului român, aşa cum o făceau
din afară şi de la distanţă primii” 2.

1
Onisifor Ghibu, Amintirile unui pedagog militant, Ed. Institutului
Cultural Român, Bucureşti , p. 39.
2
Dumitru Suciu, Antecedentele dualismului austro-ungar şi lupta
naţională a românilor din Transilvania, 1848-1867, Ed. Albatros,
Bucureşti, 2000, p. 235.

193
 Privită prin prisma complementarităţii pasivism-
activism evoluţia ideii de cetăţenie în Transilvania prezintă
particularităţi distincte. Pasivismul era asumat ca o atitudine
de protest manifestată prin neimplicare civică şi prin
boicotarea activităţii publice, iar activismul milita pentru
promovarea intereselor românilor prin derularea de acţiuni
concrete, care să respecte limitele constituţionale şi regulile
jocului parlamentar. Activismul a câştigat teren mai ales ca
opoziţie faţă de politica de maghiarizare instaurată odată cu
dualismul. El se va concretiza printr-o intensă activitate
publicistică şi politică manifestată prin coagularea eforturilor
tuturor grupărilor politice româneşti. Direcţia activismului va fi
orientată de înfiinţarea Partidului Naţional Român, în 1881,
prin unirea Partidului Naţional din Transilvania cu cel din
Banat.
Nucleul electoral al PNR va fi reprezentat de burghezia
românească din Transilvania care va focaliza lupta pentru
drepturile civice şi politice ale românilor. Această burghezie,
tot mai activă economic şi mobilă social, a militat pentru
consolidarea ideii naţionale şi era sensibilă la ideea unirii cu
România, ceea ce s-a realizat prin înlocuirea ideii de
autonomie cu ideea de autodeterminare, în noua strategie a
PNR adoptată ca urmare a lucrărilor Congresului din 1905 1.
Prin abandonarea pasivismului în favoarea noului activism,
începând cu Congresul PNR din 1905, se produce nu doar o
schimbare de strategie politică, ci şi o schimbare de percepţie
privind realitatea politică şi importanţa problemei naţionale.
Această schimbare, favorizată de criza dualismului şi de noile
raporturi politice dintre România şi Austro-Ungaria, a

1
Liviu Maior, Mişcarea naţională românească din Transilvania (1900 -
1914), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 79.

194
îmbogăţit literatura dedicată chestiunii naţionale printr-o serie
de contribuţii teoretice care reflectă un grad de sofisticare mai
redus decât în perioada memorandistă însă, în acelaşi timp, o
mai bună cunoaştere a curentelor de idei şi a tendinţelor
politice din Europa 1.
Este simptomatic faptul că aceste contribuţii teoretice,
tot mai frecvente în primii ani ai secolului al XX-lea, pun
accentul pe componenta politico-juridică în definirea şi
afirmarea naţiunii, a principiului naţionalităţilor şi al dreptului
popoarelor la autodeterminare. Activismul se va dovedi
benefic prin practica exerciţiului parlamentar, atunci când
noua generaţie a PNR, din cadrul căreia se vor evidenţia
Octavian Goga, Iuliu Maniu sau Alexandru Vaida-Voevod, va
influenţa decisiv modelul politic interbelic.

BOCŞAN, Nicolae
1997 Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat,
Presa Universitară Clujeană.
GÁNGO, Gabor
2010 Legea naţionalităţilor din 1868 şi consecinţele ei, în
GIDÓ, Attila – HORVÁTH, István – PÁL, Judith (edit.),
140 de ani de legislaţie minoritară în Europa Centrală
şi de Est, Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor
Minorităţilor Naţionale, Ed. Kriterion, Cluj-Napoca.
GHIBU, Onsifor
2004 Amintirile unui pedagog militant, Ed. Institutului Cultural
Român, Bucureşti.
IGNAT-COMAN, Luminiţa

1
Nicolae Bocşan, Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi
Banat, Presa Universitară Clujeană, 1997, p. 224.

195
2010 Identitate reprimată. Legislaţie şi deznaţionalizare în
Transilvania dualistă, în Gidó, Attila, Horváth, István,
Pál, Judith (edit.), 140 de ani de legislaţie minoritară în
Europa Centrală şi de Est, Ed. Institutului pentru
Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Ed.
Kriterion, Cluj-Napoca.
MAIOR, Liviu
1986 Mişcarea naţională românească din Transilvania (1900-
1914), Ed. Dacia, Cluj-Napoca.
MAIOR, Liviu
1992 Memorandul. Filosofia politico-istorică a
petiţionarismului românesc, Ed. Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti.
MAIOR, Liviu
2003 Transilvania în PLATON, Ghe. (coord.), Istoria românilor.
De la Independenţă la Marea Unire (1878 – 1918), vol. VII, t. II,
Ed. Enciclopedică, Bucureşti.
PĂCĂŢIAN, Teodor V.
1906 Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor
de sub coroana ungară, vol. IV, Tipografia Henric
Meltzer, Sibiu.
SUCIU, Dumitru
2000 Antecedentele dualismului austro-ungar şi lupta
naţională a românilor din Transilvania, 1848-1867, Ed.
Albatros, Bucureşti.
SUCIU, Dumitru
2004 Consideraţii privind relaţiile dintre România şi românii
din Transilvania între 1866 – 1876, în Studii privind
mişcarea naţională a românilor din Transilvania în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, Ed. Tribuna Cluj–
Napoca.

196
II. 4. Pasivismul ca dimensiune civică a cetăţeniei

Primul document din seria petiţionarismului celei de-a

doua jumătăţi a secolului al XIX-lea este Petiţia celor 1493, din
decembrie 1866, înaintată împăratului Austriei „ca o încercare
de a preîntâmpina instaurarea dualismului austro-ungar” şi
pentru „susţinerea şi apărarea autonomiei Marelui principat al
Transilvaniei”1. Poziţia cercurilor austriece în raport cu
pretenţiile nobilimii maghiare, ale căror ambiţii, exprimate
manifest, tindeau către reînvierea mitului feudal al Regatului
Coroanei Sfântului Ştefan, a îngrijorat elitele româneşti din
Transilvania, care au redactat şi înmânat împăratului un
document menit să facă cunoscute doleanţele românilor
transilvăneni.
Redactată de George Bariţiu şi prezentată de Ioan
Raţiu, Petiţia celor 1493 reprezintă o experienţă importantă
pentru mişcarea revendicativă a întregii comunităţi româneşti
din Transilvania care se înscrie în cadrul mai larg al luptei
naţionale a românilor transilvăneni pentru drepturi egale cu
celelalte naţiuni şi pentru afirmarea conştiinţei naţionale,
depăşind retorica amplă şi în fond vasală a unui simplu
document petiţionar. Petiţia celor 1493 continuă linia pasivistă
adoptată de elitele româneşti din Transilvania după Dieta de
la Sibiu şi constituie un model pentru lupta antidualistă şi
pentru mişcările revendicative din ultima treime a secolului al
XIX-lea. Susţinând autonomia Transilvaniei şi sancţionarea legii
electorale din 1864, românii din Transilvania afirmă prin

1
Gelu Neamţu, Precursori ai Memorandului, 1866-1882, Ed. Argonaut,
Cluj-Napoca, 2006, p. 13.

197
intermediul Petiţiei că nu recunosc actul uniunii din 1848 şi că
„voiesc a rămânea pentru toate timpurile în Transilvania şi în
monarhia austriacă, iară unguri în nici un caz nu voiesc a se
face”1.
În 1868, la numai un an de zile de la pronunţarea
dualismului, românii transilvăneni au decis să marcheze printr-
un document aniversarea a 20 de ani de la revoluţia de la
1848. De data aceasta, documentul nu mai era destinat a fi
prezentat împăratului, ci trebuia să exprime, tot la Blaj,
doleanţele românilor transilvăneni, în noul context politico-
instituţional. Punctele principale ale documentului, cunoscut
sub numele de Pronunciamentul de la Blaj, aveau în
vedere următoarele: denunţarea uniunii cu Ungaria şi
pronunţarea pentru autonomia Transilvaniei, recunoaşterea
limbii române şi autonomia religiei, reactivarea Dietei de la
Sibiu şi reprezentarea proporţională în cadrul Dietei.
„Fiindcă în împrejurările prezente nu ne-a rămas alt
teren pentru a câştiga încuviinţare şi valoare
convicţiunilor noastre politice, ne restrângem la
descoperirea lor pe calea publicităţii, ca cel puţin în
acest mod să ne împlinim datorinţa de cetăţeni,
năziund totodată şi a face un serviciu regimului prin
descoperirea francă a nemulţumirii provenite din
purcederea dânsului întru afacerile Transilvaniei ”2.
Publicarea Pronunciamentului şi reflectarea ideilor sale
în presa românească, atât cea din Transilvania cât şi cea din
România: Gazeta Transilvaniei, Federaţiunea, Românul, nu a

1
Ibidem, p. 16.
2
Corneliu Mihail Lungu, Memorandul românilor din Transilvania şi
Ungaria către Maiestatea sa, Imperială şi Regală Apostolică, Francisc
Iosif I, în De la Pronunciament la Memorandum 1866-1892, Arhivele
Statului din România, Bucureşti, 1993, p. 63.

198
convenit autorităţilor maghiare, pentru care dualismul se
traducea prin politica faptului împlinit. Dealtfel, redactorii
acestor publicaţii, Alexandru Roman şi Iacob Mureşianu, vor fi
târâţi în procese pentru „vina” de a fi publicat textul
Pronunciamentului şi pentru a înăbuşi din faşă orice alte
acţiuni similare. Pentru autorităţile maghiare documentele
petiţionare ale românilor din Transilvania reprezentau sursa
unui posibil focar „revoluţionar”, ceea ce explică măsurile
deosebit de aspre luate împotriva presupuşilor autori ai
Pronunciamentului, cu toate că aceştia nu aveau nicio intenţie
să răstoarne ordinea de drept, ci doar să reinstituie
autonomia Transilvaniei şi să se poată exprima conform
principiilor parlamentarismului bazat pe criteriul
reprezentativităţii.
Publicarea de către o parte a presei româneşti a
Pronunciamentului a fost urmată de un proces intentat de
autorităţile maghiare autorilor acestuia, sistat în ultimul
moment de împăratul Austriei pentru a nu tensiona şi mai
mult o situaţie care risca să devină explozivă. Chiar dacă
părerile au fost în general favorabile şi au empatizat cu cauza
românilor din Transilvania, nu toată presa românească din
Transilvania a fost la fel de entuziastă faţă de publicarea
Pronunciamentului. Andrei Şaguna nu a dorit să sprijine
programul Pronunciamentului iar publicaţiile Albina,
Concordia şi Telegraful român au căutat să discrediteze
mişcarea pronunciamentistă considerând-o un act inoportun1
şi demonstrând că, în ceea ce priveşte căile de urmat pentru
împlinirea cauzei naţionale a românilor din Transilvania, nu
exista o unitate de opinii şi o strategie comună de urmat.

1
Gelu Neamţu, op. cit., p. 41.

199
 Documentele publicate în această perioadă:
Pronunciamentul, Memorandul prezentat Europei în
octombrie 1868, redactat la 15 iunie 18671, ca şi
memorandele care le-au urmat, erau destinate
internaţionalizării cauzei românilor din Transilvania, ca reacţie
la instaurarea dualismului şi la politica agresivă de
maghiarizare. În condiţiile accentuării tot mai mari a politicii
de maghiarizare soluţia redactării de memorande care să fie
adresate nu numai opiniei publice româneşti din Transilvania
şi din România dar mai ales opiniei publice europene avea să
se dovedească singura viabilă pentru a face cunoscută cauza
românilor şi a arăta tuturor că drepturile pe care şi le susţin se
bazează pe argumente irefutabile.
Unificarea mişcării româneşti din Transilvania nu se
putea realiza doar în formula consacrată a redactării de petiţii
şi memorande adresate împăratului sau publicate în presă.
Era necesar mai mult decât atât şi, în aceste condiţii, ideea
unui congres naţional al românilor din Transilvania câştiga tot
mai mult teren. El a fost posibil şi s-a organizat la Miercurea
Sibiului (7-8 martie 1869) fiind cunoscut sub numele de
Conferinţa de la Miercurea, adoptând ca linie pasivismul şi
redactarea unui nou memorandum protest – care în forma lui
generală păstra mai mult caracteristicile unei petiţii, conform
opiniei lui Ilie Măcelariu, cel care fusese însărcinat să prezinte
documentul la Viena – care să cuprindă situaţia actuală a
românilor şi îndreptăţirea revendicărilor acestora.
Memorandul de la Miercurea, considerat până nu
demult „pierdut”, va relua ideile Pronunciamentului de la Blaj

1
Gelu Neamţu, Un memorandum necunoscut adresat Europei la
(1867-1868) în Memorandul românilor, Ed. Centenar, Baia Mare,
1994, pp. 110-126.

200
care fuseseră cunoscute până atunci doar în presă. Reacţia
autorităţilor maghiare, care nu puteau tolera existenţa unor
activităţi politice sau a unor organizaţii sau manifestări cu
caracter politic venite din partea unor comunităţi etnice din
Transilvania, altele decât cele recunoscute oficial, a făcut ca
evenimentul care a urmat Conferinţei de la Miercurea, şi
anume Conferinţa de la Turda (24 ianuarie 1870), să se
desfăşoare în condiţii de clandestinitate, drapată sub forma
unui „banchet politic”. Momentul este unul delicat, al
frământărilor şi căutărilor unei soluţii care să se opună prin
mijloace legale dualismului. Legalismul demersurilor,
preocuparea pentru corectitudine, atitudinea reformatoare,
care se opunea compromisului dualist, au caracterizat
întreaga paletă a acţiunilor civice şi politice ale românilor
transilvăneni, dornici a fi trataţi ca naţiune cu drepturi egale în
cadrul imperiului multinaţional şi multietnic austro-ungar.
Înfiinţarea Partidului Naţional Român a adus din nou
în discuţie oportunitatea redactării unui document care să
prezinte opiniei publice europene situaţia românilor din
Transilvania în condiţiile dualismului şi să reitereze faptul că
românii se opun din toate puterile uniunii. Revenirea la
formula autonomiei a fost principalul punct al programului
PNR, a cărui orientare politică a fost validată prin Memorialul
din 18821.
Datorită stilului concis şi argumentat, lipsit de
cunoscuta retorică a memorandelor-petiţii, Memorialul se
detaşează ca o sinteză a memorandelor de până atunci. Graţie
redactării sale în limbile maghiară, germană şi franceză, a
1
Cu titlul integral Memorial compus şi publicat din însărcinarea
Conferinţei generale a reprezentanţilor alegătorilor români, adunaţi la
Sibiu în zilele de 12 şi 14 mai st. n. 1881 prin comitetul sus emis cu
această ocaziune, pregătit şi redactat în întregime de George Bariţiu.

201
destinaţiei către opinia publică internaţională şi a sprijinului
avut din partea elitei politice din România, Memorialul a avut
un ecou european, constituind pe drept cuvânt punctul de
vedere al naţiunii române din Transilvania. Ca metodă de
protest împotriva dualismului, Memorialul argumentează
dreptul istoric al românilor din Transilvania şi necesitatea
acordării de drepturi civile şi politice celei mai numeroase
naţiuni din Transilvania. Ca demersuri pentru recunoaşterea
drepturilor lor istorice, ca parte a procesului de consolidare a
conştiinţei naţionale, elitele româneşti din Transilvania au
optat pe plan intern pentru parlamentarism, iar pe plan
extern pentru continuarea tradiţiei petiţionarismului şi
internaţionalizarea problemei româneşti.
Petiţionarismul românesc cunoaşte o tot mai evidentă
creştere calitativă în perioada dualistă şi conturează traseul
parcurs de mişcarea naţională românească din Transilvania de
la confesionalism la laicizare, de la petiţii adresate împăratului
la memorande destinate opiniei publice europene, de la
pasivism şi nesupunere civică la activism şi militantism politic
şi de la argumentarea istorică, cu excesele latiniste cunoscute,
la argumentarea juridică, cu accent pe temeiul drepturilor
naţiunii române1.
Există mai multe cauze care au condus la geneza şi
destinaţia Memorandului în forma în care este cunoscută
astăzi: politica de maghiarizare a autorităţilor ungare din
perioada dualistă, instituţionalizarea mişcării politice a
românilor din Transilvania, tradiţia petiţionarismului şi cultura
politică a elitelor româneşti din Transilvania, rolul tot mai activ
1
Acest traseu este evaluat documentar de volumele editate de Ofelia
Avarvarei, Nicolae Cordoş şi Ioan Dordea, Documente privind mişcarea
naţională a românilor din Transilvania, Ed. Viitorul Românesc, 2 vol.,
1997-1998, care acoperă perioada cuprinsă între 1881 şi 1894.

202
asumat de presa românească şi de societăţile culturale,
intensificarea relaţiilor cu românii din Vechiul Regat,
negocierile dintre membrii Comitetului Central Electoral ai
PNR1 privind conţinutul, forma şi destinatarii Memorandului.
Au existat numeroase dezbateri în rândul fruntaşilor politici
români din Transilvania cu privire la oportunitatea, conţinutul
şi destinatarii Memorandului. Ideea redactării unui nou
Memorand care să continue ideile Memorialului din 1882 şi
care să descrie cât mai exact opiniei publice internaţionale
situaţia extrem de dificilă a românilor din Transilvania a fost
consecinţa opiniilor exprimate în cadrul Comitetului Central al
PNR din 3 iunie 1884 dar care se va materializa abia în 1892.
Textul Memorandului a fost redactat iniţial de Iuliu
Coroianu şi prezentat în Conferinţa Naţională a PNR de la Sibiu
din 25-26 martie 1892 pentru a se decide înaintarea lui către
Curtea imperială de la Viena. Trebuie remarcat că nu a existat
nici de această dată o unanimitate de opinii în interiorul PNR
în ceea ce priveşte destinaţia Memorandului, ci doar în ceea
ce priveşte necesitatea delimitării nete faţă de dualism şi a
exprimării punctelor de vedere româneşti în această formulă.
Gruparea Vincenţiu Babeş-Alexandru Mocioni s-a situat pe
poziţia continuării acţiunilor pe plan european, în timp ce Ioan
Raţiu, Vasile Lucaciu şi Iuliu Coroianu, susţinuţi de „tribuniştii”
în frunte cu Ioan Slavici, au pledat pentru înmânarea
Memorandului către împăratul Francisc Iosif. În final, s-a
hotărât ca o delegaţie de 300 de persoane, în frunte cu
preşedintele PNR Ioan Raţiu, să meargă la Viena. La solicitarea
autorităţilor maghiare delegaţia română nu a fost primită la

1
Liviu Maior, Memorandul. Filosofia politico-istorică a
petiţionarismului românesc, Ed. Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1992, pp. 152-154.

203
împărat, iar soarta Memorandului părea să fie aceeaşi ca a
celorlalte documente petiţionare.
Însă prin reacţia şi prin ecourile pe care le-a generat
Memorandul iese din tiparele obişnuite şi se detaşează ca un
reper pentru întreaga mişcare naţională a românilor
transilvăneni 1. Textul Memorandului, în concordanţă cu
programul politic al PNR, era o critică a legislaţiei dualiste.
Legea electorală, Legea naţionalităţilor, Legea municipală,
Legea şcolilor, Legea presei, Legea agrară erau supuse unei
analize minuţioase cu scopul de a reliefa faptul că politica
asimilaţionistă dusă de autorităţile maghiare era în
contradicţie flagrantă cu realităţile unui stat multinaţional.
„Încercarea de a ajunge la consolidarea statului ungar
prin asigurarea dominaţiunii exclusive a poporului
maghiar s-a dovedit zadarnică şi după opintiri făcute în
timp de un pătrar de secol. Nici prin număr, nici prin
cultură, nici prin prudenţă politică, poporul maghiar
nu s-a ridicat la destulă superioritate, ca să poată
conduce afacerile patriei comune el singur, fără sprijin
din partea celorlalte popoare, ba chiar în luptă cu ele.
Ideea de a preface statul ungar poliglot, prin unificarea
naţională a elementelor lui constitutive, într-unul
naţional maghiar, s-a dovedit ca utopie primejdioasă.
Astfel, actualul stat ungar se prezintă ca o formaţiune,
care nu are decât menirea de a susţine dominaţiunea
maghiară cu orice preţ, ajutând pe maghiari să
despoaie pe ceilalţi concetăţeni ai lor şi să facă din
roadele muncii săvârşite de alţii un condamnabil lux
de aşezăminte naţionale ungare, pe când alţii sunt
lipsiţi de cele mai elementare înlesniri în lucrarea lor

1
Liviu Maior, Transilvania, în Gheorghe Platon, op. cit., p. 320.

204
 culturală. Starea monarhiei, a patriei noastre mai
restrânse, şi chiar a poporului maghiar îndeosebi, cere
să se pună capăt acestei stări de lucruri şi să se ia cât
mai curând iniţiativa pentru asocierea internă a
popoarelor, pentru ca, adunaţi cu iubire şi cu
încredere împrejurul Tronului, să emulăm cu toţii întru
consolidarea şi emularea patriei comune”1.
În ansamblu, Memorandul era un mare pas înainte
faţă de tradiţia petiţiilor care se limitau la expunerea de
argumente istorice care să demonstreze dreptul românilor de
a fi recunoscuţi ca naţiune în Transilvania. Pilduitor, Valeriu
Branişte scria:
„Istoria omenirii mi-e martoră că niciun principiu şi
nicio idee n-a putut fi sugrumată prin forţă. Cu atât
mai puţin va putea actuala politică de stat, emanată
din himere şi mincini, să înăbuşească idei şi principii,
creaţiunea sublimă a secolului nostru: principiul
naţional”2.
Fideli liniei pasivismului, care milita pentru autonomie
şi se opunea oricărei alianţe cu o formaţiune politică
maghiară, fruntaşii ardeleni care au redactat textul
Memorandului erau adepţii constituţionalismului şi
parlamentarismului ca metode legale de luptă pentru
apărarea şi promovarea drepturilor comunităţii româneşti,
ceea ce dovedeşte faptul că interesele lor erau mai curând
legate de Imperiul Austro-Ungar decât de o eventuală unire cu
România.

1
Corneliu Mihail Lungu, op. cit., p. 425.
2
Nici o idee nu a putut fi sugrumată prin forţă, în Dreptatea, I, nr. 273,
16/28 decembrie 1894, reprodus după Valeriu Branişte, De la Blaj la
Alba-Iulia. Articole politice, ediţie îngrijită de Valeria Căliman şi Maria
Elena Simionescu, Timişoara, Ed. Facla, 1980.

205
 Simultan cu acţiunea memorandistă studenţimea
română îmbrăţişează mişcarea protestatară. În 1891 este
publicat la Bucureşti, cu susţinerea Ligii Pentru Unitatea
Culturală a Tuturor Românilor, documentul intitulat Memoriul
studenţilor universitari români privitor la situaţia românilor din
Transilvania. Publicarea acestuia a creat o aprinsă polemică,
Junimea Academică Maghiară din Cluj şi Budapesta redactând
propriul răspuns la memoriul studenţilor români. La iniţiativa
lui Aurel C. Popovici, susţinut de studenţii români din Cluj,
Budapesta şi Viena, a fost redactată, în limbile română,
germană, franceză, engleză şi italiană, Cestiunea română din
Transilvania şi Ungaria. Replica junimii academice române din
Transilvania şi Ungaria la „Răspunsul” dat de Junimea
Academică Maghiară „Memorandului” studenţilor universitari
din România. Replica studenţilor români se înscria în aceeaşi
linie a respingerii dualismului şi a revenirii la formula
autonomiei. Ea este dedicată atât analizei critice a legislaţiei
dualiste cât şi oferirii de argumente pentru soluţia federalistă,
un federalism constituit pe criterii etnice care să salveze
monarhia în faţa inevitabilului pericol rusesc. Modelul
federalist propus de A. C. Popovici în 1894 se fundamenta pe
„unitatea politică bazată pe o largă descentralisare”, în care
chestiunea naţionalităţilor era rezolvată prin practicarea
principiului autonomiei naţionale 1.
Limba maghiară era limba oficială a administraţiei
centrale, iar limbile naţionale erau folosite în administraţiile
locale, ceea ce presupunea ca naţiunile să-şi manifeste
individualitatea în cadrul statului şi nu să se „topească” în
masa compactă a naţiunii maghiare. În condiţiile dezbaterilor

1
A. C. Popovici, Cestiunea naţionalităţilor şi modurile soluţiunii sale în
Ungaria, Institut Tipografic T. Liviu Albini, Sibiu, 1894, pp. 39 -40.

206
dintre adepţii menţinerii formulei dualiste, partizanii revenirii
la formula autonomiei şi promotorii ideii „daco-
românismului”, formula federalistă susţinută de A. C. Popovici
propunea o soluţie de compromis în care puteau fi conjugate
interesele monarhiei şi ale naţiunilor din cuprinsul acesteia.
În mod evident, autorităţile maghiare nu puteau agrea
ideile promovate de Replică şi de Memorand, drept care au
intentat proces autorilor acestuia. Textul Memorandului a fost
considerat iniţial un delict de presă întrucât punea în discuţie
existenţa statului ungar de atunci şi o bună parte din legile
care îl guvernau şi care tratau domenii esenţiale ale vieţii
românilor din Transilvania. Îngrijorate de faptul că ecoul
Memorandului ar putea reaprinde dorinţa românilor de a
solicita nu doar autonomia Transilvaniei ci chiar unirea cu
România autorităţile maghiare au pus cât mai grabnic pe rol
procesul memorandiştilor. Pe întreg parcursul procesului
atitudinea memorandiştilor a fost una demnă, ei afirmând
răspicat că doleanţele cuprinse în Memorand nu exprimă doar
punctul lor de vedere, ci definesc voinţa şi dorinţa întregii
naţiuni a românilor din Transilvania.
„Ceea ce se discuta aici, domnilor, este însăşi existenţa
poporului român. Existenţa unui popor nu se discută,
se afirmă! De aceea nu ne e în gând sa venim înaintea
d-voastră să dovedim că avem dreptul la existenţă.
Într-o asemenea chestiune nu ne putem apăra în faţa
d-voastre, nu putem decât să vă acuzăm în faţa lumii
civilizate sistemul asupritor care tinde să ne răpească
ceea ce un popor are mai scump: legea şi limba! De
aceea nu este de demnitatea poporului român de a se
apăra în faţa juriului din Cluj…conştiinţa noastră în

207
 această cauză este conştiinţa naţională a poporului
român”1.
Cu tot valul de simpatie din partea opiniei publice
europene, dar mai ales a românilor din Transilvania şi a
celorlalte naţiuni din cadrul monarhiei, pentru care politica
dualistă însemna o limitare drastică a drepturilor lor naţionale,
decizia Curţii de la Cluj a fost de condamnare la închisoare a
memorandiştilor. La presiunea externă, cea mai mare parte
dintre memorandişti au fost curând graţiaţi, prin amploarea
evenimentelor care s-au creat în jurul Memorandului şi a
Replicii, generaţia memorandistă dovedind că mişcarea
naţională românească se maturizase2 şi se instituţionalizase,
depăşind faza petiţionarismului. În mod paradoxal, acţiunile
întreprinse de autorităţile maghiare, din exces de zel,
intoleranţă sau interpretări abuzive ale legii, au făcut, prin
ecourile create, un mare serviciu cauzei româneşti. Sentinţele
de condamnare pronunţate la Cluj în 1894 şi reverberaţiile
europene pe care le-au generat au servit cel mai bine la
promovarea cauzei românilor ardeleni 3.
Perioada care a urmat acţiunii şi eşecului
memorandist a avut consecinţe în interiorul mişcării naţionale
a românilor ardeleni. S-a produs o schimbare de generaţii:

1
Declaraţia preşedintelui PNR Ioan Raţiu făcută în cursul procesului, în
Tribuna, XI, 14-26 mai 1894, reprodusă după D. Vatamaniuc , Ioan
Slavici şi lumea prin care a trecut, Bucureşti, Ed. Academiei, 1968, p.
389.
2
Toader Nicoară, Acţiunea şi procesul Memorandului. Ecouri interne şi
internaţionale, în Pompiliu Teodor şi colab., Memorandul 1892-1894.
Ideologie şi acţiune politică românească, Ed. Progresul Românesc,
Bucureşti, 1994, p. 73.
3
Dumitru Suciu, Mentalităţi europene în gândirea şi acţiunea politică
a românilor din Transilvania faţă de unele realităţi din propria mişcare
şi din România în secolul al XIX-lea, în op. cit., p. 291.

208
generaţia mai vârstnică, marcată de „trauma
postmemorandistă”1, lăsând locul acţiunilor din ce în ce mai
energice şi mai viguroase reclamate de generaţia „tinerilor
oţeliţi”, care promovau un activism tot mai pronunţat.
Experienţa politică a Memorandului a contribuit decisiv la
„radicalizarea concepţiilor politice româneşti”2 şi la redefinirea
strategiei PNR în sensul unei reprezentări politice mai
pronunţate în parlamentul maghiar.
Atitudinea pasivistă adoptată de elitele româneşti din
Transilvania prin abţinerea de la alegeri în intervalul cuprins
între Dieta de la Sibiu şi momentul Memorandului s-a dovedit
a fi în timp o politică falimentară întrucât, pe de o parte,
românii nu-şi mai puteau reprezenta în mod adecvat
interesele, neavând reprezentare politică, iar pe de altă parte,
neparticipând la alegeri, s-a produs o scindare a elitelor în
raport cu masa alegătorilor români, care erau astfel nevoiţi să-
şi dea votul unor reprezentanţi de altă naţionalitate. Inerţia şi
ezitările pasiviştilor, la care se adaugă politica dură de
maghiarizare, intimidările şi constrângerile autorităţilor
maghiare, au continuat tactica redactării de petiţii şi memorii
în limbi de circulaţie europeană şi adresate cancelariei de la
Viena pentru a face cunoscută cauza românilor.
Această atitudine ezitantă şi excesiv de prudentă este
denunţată de Ioan Puşcariu, deoarece efectele ei nu erau în
măsură să apere interesele românilor: „Drepturile politice nu

1
Stelian Mândruţ, Mişcarea naţională şi activitatea parlamentară a
deputaţilor Partidului Naţional Român din Transilvania între anii 1 905-
1910, Fundaţia Culturală „Cele Trei Crişuri”, Oradea, 1995, p. 43.
2
Cornel Sigmirean, „Contribuţii la studiul discursului politic
postmemorandist”, Studia Univ. Babeş-Bolyai, Historia, XXXVII, 1-2,
1992, p. 125.

209
se apără în temniţele de la Vaţ şi Seghedin, ci în dieta ţării” 1.
Trecerea de la pasivism la activism nu se produce, cum ar fi
fost de aşteptat, printr-o schimbare politică, ci pe tărâmul
culturii, prin vocile intelectualilor din presa de limbă
românească.

AVARVAREI, Ofelia – CORDOŞ, Nicolae – DORDEA, Ioan (edit.)

1997-1998 Documente privind mişcarea naţională a românilor
din Transilvania, Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti.
BRANIŞTE, Valeriu
1980 De la Blaj la Alba-Iulia. Articole politice, ediţie îngrijită de
Valeria Căliman şi Maria Elena Simionescu, Ed. Facla,
Timişoara.
LUNGU, Corneliu Mihail (coord)
1993 Memorandul românilor din Transilvania şi Ungaria către
Maiestatea sa, Imperială şi Regală Apostolică, Francisc
Iosif I, în De la Pronunciament la Memorandum 1866-
1892, Arhivele Statului din România, Bucureşti.
MAIOR, Liviu
1992 Memorandul. Filosofia politico-istorică a
petiţionarismului românesc, Ed. Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti.
MAIOR, Liviu
2003 Transilvania în PLATON, Ghe. (coord.) Istoria românilor.
De la Independenţă la Marea Unire (1878 – 1918), Vol.
VII, Tom II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti.
MÂNDRUŢ, Stelian

1
Ioan Puşcariu, Notiţe despre întâmplările contemporane, Partea a II-
a, Despre pasivitatea politică a românilor şi urmările ei, ediţie îngrijită
de Nicolae Josan, Ed. Scriptorium, Bucureşti, 2004, p. 99.

210
1995 Mişcarea naţională şi activitatea parlamentară a
deputaţilor Partidului Naţional Român din Transilvania
între anii 1905-1910, Fundaţia Culturală „Cele Trei
Crişuri”, Oradea.
NEAMŢU, Gelu
1994 Un memorandum necunoscut adresat Europei la (1867-
1868) în Memorandul românilor, Ed. Centenar, Baia
Mare.
NEAMŢU, Gelu
2006 Precursori ai Memorandului, 1866-1882, Ed. Argonaut,
Cluj-Napoca.
NICOARĂ, Toader
1994 Acţiunea şi procesul Memorandului. Ecouri interne şi
internaţionale, în TEODOR, Pompiliu şi colab.,
Memorandul 1892-1894. Ideologie şi acţiune politică
românească, Ed. Progresul Românesc, Bucureşti.
POPOVICI, A. C.
1894 Cestiunea naţionalităţilor şi modurile soluţiunii sale în
Ungaria, Institut Tipografic T. Liviu Albini, Sibiu.
PUŞCARIU, Ioan
2004 Notiţe despre întâmplările contemporane, Partea a II-a,
Despre pasivitatea politică a românilor şi urmările ei,
ed. îngrijită de Nicolae Josan, Ed. Scriptorium,
Bucureşti.
SIGMIREAN, Cornel
1992 „Contribuţii la studiul discursului politic
postmemorandist”, Studia Univ. Babeş-Bolyai,
Historia, XXXVII, 1-2.
SUCIU, Dumitru
2004 Mentalităţi europene în gândirea şi acţiunea politică a
românilor din Transilvania faţă de unele realităţi din
propria mişcare şi din România în secolul al XIX-lea, în

211
 Studii privind mişcarea naţională a românilor din
Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
Ed. Tribuna, Cluj-Napoca.
VATAMANIUC, D.
1968 Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Ed. Academiei,
Bucureşti

II. 5. Activismul ca dimensiune politică a cetăţeniei

La câţiva ani după consumarea evenimentelor

revoluţionare paşoptiste a fost editată, sub îndrumarea
mitropolitului Andrei Şaguna, publicaţia Telegraful român.
Apărută la 3 ianuarie 1853, urmată ulterior de suplimentul
Foişoara Telegrafului român, de la 1 ianuarie 1876, Telegraful
român s-a remarcat prin lupta pentru emanciparea românilor
şi promovarea valorilor culturii române în spaţiul
transilvănean. Susţinută de preotul şi omul politic Nicolae
Cristea, promovat la conducerea publicaţiei de Andrei Şaguna,
publicaţia, la care mai colaborau Ilarion Puşcariu, Dimitrie
Comşa, Daniil Popovici Bacianu şi Eugen Brote, devine rapid,
prin direcţia culturală asumată, promotoarea junimismului
transilvănean1.
Spre deosebire de Convorbirile literare, unde publicau
cei mai importanţi scriitori şi critici români din Vechiul Regat,
Foişoara Telegrafului român avea un caracter mai eclectic, cu
accent pe dezvoltarea pedagogiei naţionale. Dacă în deceniile
al şaselea şi al şaptelea ale secolului al XIX-lea mişcarea
naţională din Transilvania mai avea încă un caracter

1
Lucian Boia, Eugen Brote (1850-1912), Ed. Litera, Bucureşti, 1974, p.
27.

212
confesional şi nutrea speranţe autonomiste, începând cu anii
1880, prin înfiinţarea Partidului Naţional Român şi apariţia
Tribunei, locul pasivismului este luat tot mai mult de activism
iar ideea autonomistă este abandonată în favoarea ideii de
autodeterminare şi a unirii cu România.
Un rol aparte în promovarea şi susţinerea cauzei
româneşti din Transilvania l-a constituit apariţia revistei
Tribuna care, mai ales în perioada sa de glorie între 1884 şi
1896, s-a remarcat printr-o intensă activitate culturală şi prin
militantism politic. Încă de la apariţie Tribuna a impus un
curent, „tribunismul”, şi a marcat o epocă. Apărută la Sibiu
sub directoratul lui Ioan Slavici, Tribuna şi-a asumat încă de la
primul număr (14/ 26 aprilie 1884, prin apelul programatic
intitulat sugestiv Către publicul român) rolul de instanţă
culturală şi de for educaţional care să contribuie, doar prin
cultură şi nu prin acţiune politică, la unitatea naţională a
românilor transilvăneni.
„Cu Tribuna a intrat în viaţa noastră comună un nou
rând de oameni, care au dat lucrării noastre culturale
un nou avânt şi luptelor noastre politice o nouă
direcţiune, care represintă în desvoltarea noastră
naţională un nou curent. Curentul acesta, slab la
început, a crescut din an în an şi a ajuns în cele din
urmă a toate covârşitor, fiindcă el pornia din
simţămîntul, că prin originea noastră, prin destoiniciile
noastre particulare şi prin posiţiunea noastră
geografică, noi, Românii, deşi risipiţi în mai multe
state, avem aceleaşi interese şi suntem meniţi a purta

213
 împreună aceeaşi grea şi frumoasă sarcină în Orientul
Europei”1.
Tribuna s-a remarcat întâi de toate nu ca o tribună
politică, ci ca un for cultural, ca o instituţie menită să asigure
legătura dintre masele de români transilvăneni şi elitele
pasiviste pentru care acomodarea la noua ordine politică
însemna nu doar asumarea unei strategii, ci chiar
supravieţuirea. Contactul cu realităţile transilvănene,
cultivarea unei limbi literare epurată de provincialism,
reprezintă un enorm pas înainte în raport cu regionalismul
asumat al publicaţiilor epocii. „Tribuna înseamnă ruperea cu
romantismul minor şi edulcorat al Familiei, refuzul refugiului
în istorie şi în exaltarea virtuţilor noastre latine, reîntoarcerea
la realităţile vieţii naţionale şi sociale de fiecare zi”2.
Contextul cultural şi politic care a determinat apariţia
Tribunei a fost marcat de politica agresivă de maghiarizare, de
abuzurile, presiunile şi intimidările autorităţilor maghiare
făcute asupra membrilor redacţiei şi corespondenţilor
Telegrafului român – cealaltă publicaţie majoră a românilor
transilvăneni – care au condus la decredibilizarea activismului
şagunian3. Profilul intelectual şi ideologic al Tribunei a fost
modelat de ideile, spiritul critic, organicismul şi angajamentul
civic promovate de junimişti în asemenea măsură încât se
poate vorbi de un „junimism transilvan”, caracterizat prin
accentul pus pe literatură, prin pragmatismul doctrinar, prin

1
Ioan Slavici, „Tribuna” şi tribuniştii, Institutul de Arte Grafice, Carol
Göbl, Bucureşti, 1896, p. 5.
2
Mircea Popa, Valentin Taşcu, Istoria presei româneşti din
Transilvania de la începuturi până în 1918, Ed. Tritonic, Bucureşti,
2003, p. 128.
3
Vlad Popovici, Tribunismul (1884-1905), Presa Universitară Clujeană,
2008, p. 57.

214
eticismul şi cultivarea specificului naţional în literatură şi
cultură1.
Trecuţi prin şcoala Telegrafului român tribuniştii au
adoptat un pasivism moderat şi au dat dovadă de pragmatism
în evaluarea situaţiei politice interne, punând accent pe ideea
de solidaritate a mişcării naţionale, pe educarea maselor în
sensul participării la viaţa naţiunii, pe dezvoltarea specificului
cultural, în paralel cu promovarea unei atitudini filodinastice,
promonarhice şi antiguvernamentale2.
Ca direcţie politică Tribuna conservă capitalul dinastic
al adepţilor pasivismului şi tradiţia intelectuală a autonomiei
Transilvaniei. Dacă susţinerea pentru autonomia Transilvaniei
se înscria în curentul de opinie agreat de intelectualii români
transilvăneni, fidelitatea faţă de imperiu va fi asumată
necondiţionat de Slavici, care îşi va păstra până la capăt
convingerile dinastice. În acest punct, direcţia imprimată de
Slavici Tribunei se disociază de linia politică a Partidului
Naţional Român asumată în ultimile două decenii ale secolului
al XIX-lea. Dacă liderii PNR considerau dezirabilă revenirea la
tradiţia petiţionarismului şi adoptarea liniei pasivismului
pentru a face cunoscute doleanţele românilor transilvăneni,
tribuniştii erau mult mai puţin interesaţi de parlamentarism şi
considerau că promovarea intereselor naţionale se putea face
în mod adecvat printr-o politică culturală activă şi prin

1
Sara Iercoşan, Junimismul în Transilvania, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1983, p. 241.
2
Vlad Popovici, Discurs şi acţiune politică tribunistă între 1884-1887,
în Maxim I. Danciu (coord.), Tribuna 120. Studii, evocări, amintiri,
analize, Ed.Tribuna, Cluj-Napoca, 2004, p. 63.

215
întărirea relaţiilor cu liderii politici din România1. În acest sens,
consecventă cu propriile principii, Tribuna va susţine activ
cauza memorandistă şi va contribui decisiv la promovarea
cauzei româneşti dincolo de graniţele Transilvaniei şi a unei
mai bune cunoaşteri a culturii române printre românii
transilvăneni.
Loialismul dinastic susţinut de tribunişti cunoaşte o
scădere continuă şi tot mai accelerată după 1867.
Incapacitatea curţii de la Viena de a-şi prezerva puterea
imperială şi de a-şi păstra controlul asupra administraţiei sau
justiţiei reflectă noile raporturi de forţe din cadrul imperiului2.
Pentru a-şi putea consolida puterea obţinută ca urmare a
compromisului austro-ungar, elitele politice maghiare au
promovat o politică accentuată de maghiarizare ale cărei
consecinţe românii din Transilvania le-au resimţit acut. Nu tot
acelaşi lucru se poate spune şi despre Bucovina, rămasă în
zona de influenţă austriacă şi pentru care loialitatea dinastică
era un fapt evident, certificat de dezbaterile din Dieta
imperială:
„Pentru Dietă baza legală constituţională nu are şi nu
avea doar valoarea unei garanţii a autonomiei acestei
Ţări, ci, mai presus de asta, cea a unei chezăşii a
inidividualităţii politice, de sine stătătoare a celei din
urmă. Constituţia imperială era şi este un zid de
apărare împotriva ţărilor puternice ale imperiului şi, în

1
Keith Hitchins, Afirmarea naţiunii: mişcarea naţională românească
din Transilvania (1860-1914), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p.
125.
2
Liviu Maior, Habsburgi şi români. De la loialitate dinastică la
identitate naţională, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2006, p. 62.

216
 acelaşi timp, un document întemeietor al autonomiei
provinciei”1.
Pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea
dimensiunea confesională şi educaţională au fost principalii
poli ai conservării identităţii româneşti în Transilvania.
Segmentul educat al populaţiei româneşti aparţine
profesiunilor controlate în principal de către bisericile
ortodoxă şi greco-catolică. Nivelul de şcolarizare, investiţiile
educaţionale, traseele profesionale, gradul de urbanizare al
elitelor româneşti aparţinând confesiunilor religioase reflectă
relaţia directă dintre aspiraţia către asimilare versus rezistenţa
culturală 2. Laicizarea mişcării naţionale a românilor ardeleni
este tot mai accentuată la intersecţia dintre secolele al XIX-lea
şi al XX-lea datorită unei clase de mijloc româneşti ale cărei
interese nu mai erau legate într-o măsură atât de mare de
direcţiile politicii interne trasate de guvernele de la Budapesta.
Cu toate limitările impuse de politica de maghiarizare,
deschiderea pe care a manifestat-o guvernul maghiar, în
ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, de a distribui funcţii
publice către intelectualii români, s-a dovedit suficient de
atractivă pentru o parte a păturii mijlocii româneşti.
Posibilitatea unei cariere publice reprezenta singurul mijloc de
promovare socială pentru această pătură mijlocie, care s-a

1
Cuvânt de încheiere al Căpitanului Ţării Eudoxiu, cavaler de
Hurmuzachi în şedinţa din 10 octombrie 1868, în Discursurile lui
Eudoxiu Hurmuzachi în Dieta Bucovinei, Bucureşti, Institutul Cultural
Român, 2007, p. 223.
2
Victor Karady, Denominational Inequalities of Elite Training in
Transylvania, during the Dual Monarchy, în Victor Karady, Zsuzsanna
Borbála Török (edit.), Cultural dimensions of elite formation in
Transylvania (1770-1950), Centrul de Resurse pentru Diversitate
Etnoculturală, Cluj-Napoca, 2008, p. 82.

217
dovedit astfel mai dornică de asimilare şi de integrare în
societatea maghiară 1. Însă cea mai mare parte a
intelectualităţii rurale, preoţii şi dinamicul segment de liberi
profesionişti alcătuit din avocaţi, antreprenori şi bancheri au
rămas în continuare fideli cauzei naţionale.
Neoactivismul acestei grupări, dintre care se detaşau
Nicolae Comşa, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Ioan Mihu, Ştefan
Cicio Pop, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, majoritatea
dintre ei având studii juridice şi fiind la curent cu mişcarea de
idei europeană, se deosebea de pasivismul memorandist prin
decizia de a participa la alegeri şi de a lupta împotriva politicii
de maghiarizare cu mijloacele politice oferite de lupta
parlamentară. Participarea lor la alegerile parlamentare din
1906 şi 1910 reflectă nu doar o schimbare de strategie politică
ci, mai ales, abandonarea ideii de autonomie în favoarea ideii
de autodeterminare.
Înainte ca ideea autodeterminării să prindă contur şi
vigoare politică, ethosul central european al românilor
ardeleni manifesta prin ideea autonomiei Transilvaniei în
cadrul unei confederaţii de state europene. Această
perspectivă va fi tot mai dezbătută în ultimul deceniu al
secolului al XIX-lea şi primul deceniu al secolului al XX-lea şi va
constitui o încercare de demontare a anacronismului dualist şi
de salvare a imperiului. Ea se înscrie într-o tradiţie intelectuală
care începe cu proiectul comisului Leonte Răutu cunoscut sub
numele de Conjuraţia confederativă (1839) care-şi propunea
înfiinţarea unei confederaţii de state autonome alcătuită din
Moldova, Ţara Românească şi Serbia care să se opună
tendinţelor panslaviste manifestate tot mai clar de Rusia. La
rândul lor, Nicolae Bălcescu şi Dumitru Brătianu visau, în 1847,

1
Keith Hitchins, op. cit., p. 103.

218
la un proiect federalist intitulat Statele Unite ale Dunării care
promova principiul egalităţii naţiunilor şi al autonomiei
administrative şi care includea Principatele Române, de
asemenea ca reacţie împotriva panslavismului. Eşecul
revoluţiilor paşoptiste şi noua configuraţie europeană au
determinat elitele româneşti din Principate să-şi concentreze
eforturile spre oportunitatea unirii Moldovei cu Ţara
Românească sub un principe dintr-o dinastie europeană care
ar fi consolidat stabilitatea Ţărilor Române şi ar fi adus un plus
de securitate în cazul în care imperiile vecine ar fi manifestat
tendinţe expansioniste.
În 1906 bănăţeanul Aurel C. Popovici, un veteran al
luptei de eliberare naţională a românilor transilvăneni, publica
un foarte original studiu în care propunea o împărţire
administrativă pe baze federale a Imperiului Austro-Ungar
conform principiului naţionalităţilor. Cartea, reluare a unui
studiu din 1894, redactată în limba germană şi apărută la
Leipzig, s-a bucurat de un deosebit ecou pe plan internaţional.
Volumul argumenta în favoarea unui „program constituţional
foarte detaliat care ar fi trebuit să înlocuiască compromisul
dualist din 1867 cu o structură federativă stabilită în funcţie de
frontierele etnice şi lăsând o largă autonomie internă, dupa
modelul elveţian şi american” 1. Analizând principiile
darwinismului social, în deplin acord cu teoriile biologiste şi
rasiste ale epocii2, Popovici demontează fundamentul teoretic

1
Virgil Nemoianu, Un neoconservator Jeffersonian în Viena sfârşitului
de secol: Aurel C. Popovici în România şi liberalismele ei. Atracţii şi
împotriviri, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 114.
2
Victor Neumann, Federalism şi naţionalism. O perspectivă
comarativă asupra teoriilor politice din Austro-Ungaria la 1900, în
Ideologie şi fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei

219
şi ideologic al dualismului, construit pe ideea superiorităţii
rasiale şi culturale a maghiarilor în raport cu celelalte
naţionalităţi din Transilvania şi propune o nouă hartă mentală
a imperiului. În noul său format, acesta va fi alcătuit din 15
structuri naţional-politice individuale şi autonome constituite
pe baza majorităţii etnice şi a principiului naţionalităţilor, cu o
jurisdicţie proprie şi o constituţie comună care să le garanteze
autonomia, în acord cu principiile constituţional-monarhice.
Constituţionalismul monarhic prevala, în varianta lui Popovici,
celui parlamentar, exercitarea autonomiilor naţionale fiind
garantată de constituţia imperială. Căci doar o constituţie
imperială care să consfinţească egalitatea drepturilor
naţionale putea fi aptă „să recunoască şi să garanteze
individualitatea naţional-politică a diferitelor sale naţiuni, iar
pe de altă parte, să asigure cu adevărat unitatea şi forţa
imperiului”1. Conform lui A. C. Popovici federalismul constituit
pe baze naţionale era singura formulă politică menită să
asigure continuitatea şi stabilitatea imperiului.
Studiul lui Aurel C. Popovici nu va reuşi să producă
impactul instituţional dorit în reformarea Imperiului Austro-
Ungar, dar va prefaţa preocupările unor intelectuali români,
aflate la intersecţia dintre antropologie, psihologie socială şi
filosofie, ce-şi propuneau definirea şi inventarierea trăsăturilor
etnice ale poporului român şi care vor premerge filosofiile
specificului naţional din perioada interbelică. În ceea ce-l
priveşte pe A. C. Popovici, în afara radicalismului discursiv şi a

gândirii politice în Europa Est-Centrală, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, pp. 72-
74.
1
Aurel C. Popovici , Stat şi naţiune. Statele Unite ale Austriei-Mari.
Studii politice în vederea rezolvării problemei naţionale şi a crizelor
constituţionale din Austro-Ungaria, ediţie îngrijită şi studiu introductiv
de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, p. 225.

220
vehemenţei articolelor cu tentă rasistă publicate în volumul
Naţionalism şi democraţie din 1910, a rămas un intelectual
apropiat ca filiaţie de sămănătorismul promovat de Nicolae
Iorga. Însă marele merit al lui A. C. Popovici constă în faptul de
a fi propus, alături de alţi intelectuali central-europeni precum
Oskár Jászi, Milan Hodza sau Karl Renner, soluţii concrete
pentru reformarea sistemului politic şi administrativ al
Imperiului Austro-Ungar.
În primul deceniu al secolului al XX-lea, românii
transilvăneni rămân în general fideli ideii de integrare
administrativă şi instituţională în statul maghiar, însă se opun
cu vehemenţă oricărei încercări de asimilare naţională. În
acest sens, Iosif Popu, fost jude al Curiei regale ungare, nota:
„Acest patriotism cu drept cuvânt îl şi poate cere
Ungaria de la cetăţenii săi de naţionalitate
românească şi aceştia nici nu îl vor denega. Aceea însă
ca ei din un patriotism imaginariu, în interesul
maghiarimei să se lapede de fiinţa lor etnică şi să se
contopească în rasa maghiară spre a o întări pe
aceasta, ca pe un ce care e în contra legilor naturei, cu
drept şi cu succes politicianii maghiari cei conduşi de
un şovinism orb nu o pot cere”1.
Noua generaţie de politicieni români afirmată la
începutul secolului al XX-lea descoperă beneficiile
parlamentatismului 2 – dezvoltarea conştiinţei drepturilor
cetăţeneşti şi revendicarea dreptului de alegător, posibilitatea
de a controla respectarea legilor şi de a protesta împotriva
abuzurilor administrative, afirmarea şi internaţionalizarea
1
Iosif Popu, Conceptul juridic de naţiune-naţionalitate în Ungaria,
Tipografia „Poporul român”, Budapesta., 1910, p. 43.
2
Aurel Ciato, Note şi reflexiuni la situaţia politică a românilor, Sibiu,
1905, p. 41.

221
cauzei româneşti – şi abandonează „politica de pasivitate” 1
bazată pe sentimentalismul filodinastic în favoarea unor
acţiuni politice concrete.
În această atmosferă de căutare a unei căi proprii de
acţiune, activitatea PNR era totuşi departe de a fi una unitară.
Campania pentru alegerile electorale din 1910 a reliefat
disensiunile şi criza internă din interiorul PNR, în care s -au
distins mai multe grupări şi direcţii de acţiune: gruparea, tot
mai activă, a „tinerilor oţeliţi”, mobilizată în jurul lui Octavian
Goga; gruparea vârstnicilor, majoritară, optând pentru
continuarea liniei tradiţionale a partidului; gruparea
filodinastică, a cărei direcţie a fost imprimată de Alexandru
Vaida-Voevod, sub influenţa ideilor federaliste ale lui Aurel C.
Popovici; gruparea renegaţilor, adunaţi în jurul lui Vasile
Mangra, predispuşi la compromisuri cu autorităţile maghiare;
gruparea refugiaţilor în România, Eugen Brote şi Ioan Slavici,
care serveau cauza românească 2.
Rezultatul a fost un eşec politic usturător pentru
partid, reprezentanţii PNR obţinând doar 5 locuri în parlament
faţă de 15 în legislatura trecută 3. Intervenţia autorităţilor
maghiare, criza pe care o traversa partidul, îndelungata
tradiţie pasivistă, o anumită resemnare din partea
electoratului şi insuficienta comunicare politică au condus la

1
Ioan Russu Şirianu, Românii din statul ungar, Ed. Autorului, 1904, p.
323.
2
Stelian Mândruţ, Fenomenul radicalizării mişcării naţionale române
din Transilvania în anul 1910, în Dan Berindei (coord.), Istoria
României. Pagini transilvane, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia
Culturală Română, Cluj -Napoca, 1994, pp. 343-354.
3
Gheorghe Iancu, „Aspecte din activitatea politică a l ui Iuliu Maniu”,
Anuarul Institutului de Istorie “G. Bariţ” Cluj-Napoca, tom XLIV, 2005,
p. 556.

222
acest rezultat. Eşecul alegerilor din 1910 a condus la o
„despărţire a apelor” în rândul conducerii PNR între grupul
Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, care erau
adepţi ai câştigării drepturilor naţionale pe cale exclusiv
parlamentară şi „tinerii oţeliţi”, Octavian Goga, Ioan Lupaş,
Silviu Dragomir, care erau promotorii ideii naţionale şi ai
apropierii de România şi respingeau categoric orice dialog
politic româno-maghiar.
„Tinerii oţeliţi” au atacat dur atitudinea filo-maghiară a
mitropolitului ortodox al Transilvaniei Vasile Mangra şi
întreaga conducere a PNR 1 despre care considerau că prin
activitatea lor limitează mişcarea naţională românească. Este
cel puţin curioasă angajarea filo-maghiară a capului Bisericii
ortodoxe din Transilvania, la numai câţiva ani distanţă, prin
folosirea unor argumente „naţionale” în încercarea de a
discredita decizia României de a intra în război împotriva
Puterilor Centrale. Documentul care probează această
afirmaţie este circulara redactată de mitropolitul Vasile
Mangra despre intrarea României în război împotriva Austro-
Ungariei (8/21 septembrie 1916) şi semnată, printre alţii, de
Miron E. Cristea, la acea dată episcop al Caransebeşului şi
viitor patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în perioada
interbelică 2.
Pe de altă parte, gruparea „tinerilor oţeliţi” era
conştientă că istoria nu se mai putea întoarce şi că a privi spre
bunăvoinţa curţii de la Viena cu speranţă şi încredere devenise
ceva ce ţinea de domeniul trecutului. Adevărata bătălie
trebuia dată în parlamentul de la Budapesta, cu mijloace

1
Liviu Maior, Transilvania în Ghe. Platon (coord.) op. cit., p. 349.
2
Bogdan Murgescu, Istoria României în documente, Ed. Corint,
Bucureşti, 2001, pp. 273-274.

223
politice şi cu toată fermitatea. Între fruntaşii transilvăneni şi
liderii politici maghiari divergenţele erau ireconciliabile; o
mărturiseşte răspicat Iuliu Maniu într-unul din discursurile
sale:
„După ce statul unitar naţional maghiar înseamnă
pentru noi renunţarea la cultura, limba şi desvoltarea
noastră naţională, declar că nu ne vom împăca
niciodată cu statul naţional maghiar şi nu vom fi
niciodată adicţii acestuia. […] Nici când nu ne vom
pleca înaintea acestei idei de stat maghiar, căci
aceasta ar însemna peirea noastră”1.
Există un timp al reflecţiei şi un timp al acţiunii. Pentru
această nouă generaţie, care se simţea chemată nu doar să
afirme, ci şi să împlinească deplin cauza românească, timpul
acţiunii sosise. Peste câţiva ani aceşti oameni, deveniţi
politicieni în toată puterea cuvântului, vor deveni şefi de
partide şi de guverne în România Mare. Până atunci, în
răstimpul selenar ai ultimilor ani ai dualismului, ei dădeau
mărturie:
„În aceste zile de lâncezeală, când aproape toate
aşezămintele ni se istovesc sub porunca legilor nouă,
singura armă de apărare şi îndrumare ne mai rămâne
cuvântul scris”2.

BOIA, Lucian
1974 Eugen Brote (1850-1912), Ed. Litera, Bucureşti.
CIATO, Aurel
1905 Note şi reflexiuni la situaţia politică a românilor, Sibiu.
HURMUZACHI, Eudoxiu

1
Iuliu Maniu, Discursuri parlamentare, Blaj, 1906, p. 32.
2
Octavian Goga, Însemnările unui trecător, Tribuna, Arad, 1911, p. 12.

224
2007 Discursurile lui Eudoxiu Hurmuzachi în Dieta Bucovinei,
ed. bilingvă cu stabilire de text şi prefaţă de Ilie Luceac,
Institutul Cultural Român, Bucureşti.
GOGA, Octavian
1911 Însemnările unui trecător, Tribuna, Arad.
HITCHINS, Keith
2000 Afirmarea naţiunii: mişcarea naţională românească din
Transilvania (1860-1914), Ed. Enciclopedică, Bucureşti.
IANCU, Gheorghe
2005 “Aspecte din activitatea politică a lui Iuliu Maniu”,
Anuarul Institutului de Istorie “G. Bariţ” Cluj-Napoca, tom XLIV.
IERCOŞAN, Sara
1983 Junimismul în Transilvania, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.
KARADY, Victor
2008 Denominational Inequalities of Elite Training in
Transylvania, during the Dual Monarchy, în KARADY
Victor – TÖRÖK, Borbála Zsuzsanna (edit.), Cultural
dimensions of elite formation in Transylvania (1770-
1950), Centrul de Resurse pentru Diversitate
Etnoculturală, Cluj-Napoca.
MAIOR, Liviu
2003 Transilvania în PLATON, Ghe. (coord.) Istoria românilor.
De la Independenţă la Marea Unire (1878 – 1918), vol.
VII, t. II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti.
MAIOR, Liviu
2006 Habsburgi şi români. De la loialitate dinastică la
identitate naţională, Ed. Enciclopedică, Bucureşti.
MANIU, Iuliu
1906 Discursuri parlamentare, Blaj.
MÂNDRUŢ, Stelian
1994 Fenomenul radicalizării mişcării naţionale române din
Transilvania în anul 1910, în BERINDEI, Dan (coord.),

225
 Istoria României. Pagini transilvane, Centrul de Studii
Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca.
MURGESCU, Bogdan
2001 Istoria României în documente, Ed. Corint, Bucureşti.
NEMOIANU, Virgil
2000 Un neoconservator Jeffersonian în Viena sfârşitului de
secol: Aurel C. Popovici în România şi liberalismele ei.
Atracţii şi împotriviri, Ed. Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti.
NEUMANN, Victor
2001 Federalism şi naţionalism. O perspectivă comarativă
asupra teoriilor politice din Austro-Ungaria la 1900, în
Ideologie şi fantasmagorie. Perspective comparative
asupra istoriei gândirii politice în Europa Est-Centrală,
Ed. Polirom, Iaşi.
POPA, Mircea - TAŞCU, Valentin
2003 Istoria presei româneşti din Transilvania de la începuturi
până în 1918, Ed. Tritonic, Bucureşti.
POPOVICI, A. C.
1997 Stat şi naţiune. Statele Unite ale Austriei-Mari. Studii
politice în vederea rezolvării problemei naţionale şi a
crizelor constituţionale din Austro-Ungaria, ed. îngrijită
şi studiu introductiv de Constantin Schifirneţ, Ed.
Albatros, Bucureşti.
POPOVICI, Vlad
2004 Discurs şi acţiune politică tribunistă între 1884-1887, în
DANCIU, I. Maxim (coord.), Tribuna 120. Studii,
evocări, amintiri, analize, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca.
POPOVICI, Vlad
2008 Tribunismul (1884-1905), Presa Universitară Clujeană.
POPU, Iosif

226
1910 Conceptul juridic de naţiune-naţionalitate în Ungaria,
Tipografia „Poporul român”, Budapesta.
RUSSU ŞIRIANU, Ioan
1904 Românii din statul ungar, Ed. Autorului.
SLAVICI, Ioan
1896 „Tribuna” şi tribuniştii, Institutul de Arte Grafice, Carol
Göbl, Bucureşti.

II. 6. O glisare de sens: cetăţenie, etnicitate, specific naţional

În perioada imediat următoare Marii Uniri România

cunoaşte puternice şi profunde transformări. Între 1918 şi
1922 nicio formaţiune politică nu a reuşit să obţină
reprezentativitate la nivel naţional. Noile forţe politice, printre
care Partidul Poporului, condus de mareşalul Alexandru
Averescu, au venit la conducere pe un orizont foarte mare de
aşteptări. Pentru a răspunde acestor aşteptări, partidele
politice au fost nevoite să facă promisiuni pe care nu le-au
putut îndeplini şi au întârziat astfel realizarea reformelor de
care era atâta nevoie. Este semnificativ faptul că dominaţia
partidelor istorice s-a încheiat, primele alegeri în noua
configuraţie politică a României Mari confirmând, cu totul
neaşteptat, dominaţia partidelor regionale. Partidul Naţional
Român, Partidul Ţărănesc din Basarabia şi Partidul Democrat
al Unirii din Bucovina au obţinut un număr de 169, 72,
repectiv 20 de mandate, Partidul Naţional Liberal cu cele 103
de mandate obţinute marcând un scor ridicat doar în colegiile
din Vechiul Regat şi rezultate nesatisfăcătoare în noile
provincii. Deloc surprinzătoare este apariţia Partidului
Ţărănesc în Parlament, cele 61 de mandate ale sale plasându-l
pe locul al doilea după liberali ca influenţă politică în Vechiul

227
Regat, anunţând necesitatea realizării reformei agrare
promise în timpul războiului.
Minorităţile naţionale se regăseau de asemenea în
structura noului Parlament, în care nici o formaţiune politică
nu şi-a putut asigura majoritatea. Puse în faţa alternativei de a
pierde influenţa politică şi puterea oligarhică de care
dispuneau, liderii politici de la Bucureşti au optat pentru „un
mariaj de convenienţă”1 cu partidele regionale. În lipsa unui
proiect politic comun care să le concerteze eforturile,
„partidele politice din vechea Românie şi-au îndreptat atenţia
spre convertirea cât mai multor locuitori ai noilor provincii la
programul lor politic” 2.
Negocierile dintre Partidul Naţional Român, care
dispunea de cele mai multe mandate, şi celelalte partide
pentru formarea unei majorităţi parlamentare au condus la
constituirea aşa-numitului Bloc Parlamentar, care a acordat
girul său unui guvern condus de Alexandru Vaida-Voevod.
Acesta a depus jurământul la 1 decembrie 1919, la exact un an
de la Marea Unire. Blocul Parlamentar s-a dovedit a avea mai
multe fisuri decât coeziune, astfel încât guvernul Vaida-
Voevod a fost nevoit să demisioneze, fiind înlocuit, la 13
martie 1920, de un guvern prezidat de mareşalul Alexandru
Averescu, personalitate care se bucura de o imensă
popularitate. Însă popularitatea generalului Averescu i-a fost
mai curând defavorabilă, acesta neputând realiza reformele
atât de necesare. Deşi activitatea parlamentară necesita

1
Stephen Fisher-Galaţi, România în secolul al XX-lea, Institutul
European, Iaşi, 1998, p. 46.
2
Eugen Wolbe, Ferdinand I întemeietorul României Mari: o biografie,
traducere de Maria şi Ion Nastasia, prefaţă de Gabriel -Badea Păun, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 233.

228
coabitarea dintre partidele politice, acestea dovedeau faptul
că aveau agende structural diferite.
După o perioadă de instabilitate politică de
aproximativ 4 ani, Partidul Naţional Liberal a câştigat alegerile
din martie 1922, asigurându-şi o majoritate parlamentară
confortabilă cu care, între 1922 şi 1926, a dominat categoric
scena politică. Abia crearea unei noi formaţiuni politice, prin
fuziunea dintre Partidul Ţărănesc al învăţătorului Ion
Mihalache şi Partidul Naţional Român, condus de Iuliu Maniu,
ce reprezenta interesele micii burghezii române din
Transilvania, sub denumirea de Partidul Naţional Ţărănesc, a
reuşit să reechilibreze scena politică. Doctrinarul noii mişcări,
prezentată sub numele de ţărănism, a fost eminentul
economist Virgil Madgearu. Criza economică survenită în
1928, imediat după ce Partidul Naţional Ţărănesc a câştigat
alegerile, a zădărnicit proiectele reformatoare ale acestuia.
Consecinţele Marii Crize şi revenirea în ţară a regelui Carol al
II-lea, a cărui agendă politică diferea de cea a tuturor
partidelor şi ale cărui tendinţe autoritare aveau să decimeze
viaţa politică românească, ca şi eclectismul propriei filosofii
politice, derivată din însăşi natura duală a ţărănismului, a
condus la un imens val de insatisfacţie şi de frustrare faţă de
toate partidele politice pregătind terenul extremismului
mişcării legionare.
Mai mult decât un conflict generaţionist între „tineri”
şi „bătrâni”, la intersecţia deceniilor al treilea şi al patrulea,
avem de a face cu confruntarea dramatică dintre două viziuni
diferite de organizare a statului. În timp ce partidele politice
mizau pe virtuţile reformatoare ale Constituţiei ca fundament
al parlamentarismului, legionarii, ca mişcare anti-sistem, se
străduiau să acapareze puterea prin orice mijloace, utilizând
chiar lichidarea fizică a oponenţilor politici. Discursul

229
omogenizator al statului naţional pe care şi-au clădit ideologia
toate partidele politice şi naţionalismul radical al mişcării
legionare sunt, în ultimă instanţă, proiecte social-politice
distincte. Lipsa unei clase de mijloc, cu o conştiinţă de sine
proprie, care să se diferenţieze social şi economic şi care să
contribuie la sofisticarea jocului politic au făcut ca, în
momentul acordării votului universal, România să fie o
societate eminamente ţărănească, cu un grad ridicat de
paternalism şi tradiţionalism în care participarea cetăţenească
era direct proporţională cu nediferenţierea socială şi cu
nivelarea economică. Acestei mase anonime de alegători li se
vor adresa partidele politice; în numele lor vor vorbi
intelectualii.
Parlamentul României întregite a desfăşurat o
laborioasă activitate legislativă pentru realizarea unificării
administrative şi juridice şi pentru organizarea noului stat.
Constituţia trebuia să reflecte noua realitate teritorială şi
administrativă, să garanteze drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, să consfinţească proprietatea, să crediteze
universalitatea votului şi sistemul electoral, să asigure
protecţia minorităţilor naţionale şi confesionale. Dezbaterea
publică privind elaborarea noii Constituţii s-a concretizat în
ciclul de conferinţe organizate de Institutul Social Român, care
au fost onorate de nume importante din domeniile istoriei,
sociologiei, economiei, teoriei dreptului sau ştiinţelor politice.
Conferinţele au fost ulterior publicate într-un volum care
dovedeşte interesul de care s-a bucurat dezbaterea
proiectului constituţional în rândul nu numai al intelectualilor
şi politicienilor ci şi al opiniei publice româneşti.
Lucrările Delegaţiei Constituţionale s-au desfăşurat
între 2 şi 23 noiembrie 1922, cu participarea parlamentarilor şi
ai membrilor guvernului. Cu toată opoziţia întâmpinată,

230
pentru a nu întârzia şi mai mult dezbaterile, liberalii, care
aveau conducerea guvernului, erau decişi să treacă în cel mai
scurt timp proiectul de Constituţie. La 12 decembrie 1922 au
început lucrările Delegaţiei Comisiei Constituţionale Mixte,
urmate de discutarea proiectului de Constituţie în secţiuni în
cadrul şedinţelor parlamentare. La 20 martie 1923 a avut loc
depunerea şi dezbaterea proiectului în Parlament, textul final
fiind publicat în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923.
În mod evident, discuţiile s-au purtat pe textul vechii
Constituţii, cele mai multe articole fiind păstrate (78 din 138),
cu modificările de rigoare, altele fiind suprimate sau înlocuite
cu articole noi. Dezbaterile pe marginea noii Constituţii s-au
făcut avându-se în vedere obligaţiile asumate de România prin
tratatele internaţionale, noile constiţuii europene, tradiţia
juridică românească, noua realitate teritorială, demografică,
politică şi administrativă a ţării şi, mai ales, orizontul de
aşteptare şi promisiunile de viitor pe care le aducea noul stat
întregit.
Chestiunea constituţională s-a aflat în centrul
dezbaterilor parlamentare din perioada 1918-1922. Fiecare
partid politic dorea să-şi imprime propria filosofie politică în
textul noii Constituţii, tendinţele centralizatoare şi cele
regionale interferând în textele diverselor proiecte
constituţionale. Filosofia politică a Partidului Naţional Liberal
avea în vedere consolidarea statului şi a unităţii naţionale prin
extinderea drepturilor şi libertăţilor fundamentale asupra
tuturor minorităţilor naţionale din toate provinciile ţării. La
rândul său, Partidul Naţional Român dorea să-şi folosească
experienţa parlamentară pentru a se transforma dintr-un
partid regional într-unul cu rezonanţă naţională. Partidul
Ţărănesc propunea înscrierea dreptului de referendum printre
problemele de interes naţional în cadrul noii Constituţii.

231
Constituţionalismul Ligii Poporului va rămâne la nivelul unor
simple declaraţii de intenţii, fără o reală contribuţie practică.
Întrucât Partidul Naţional Liberal câştigase detaşat
alegerile din 1922, a încercat în mod firesc să-şi impună
propriile priorităţi în redactarea textului constituţional.
Sintagma „stat naţional” din primul articol al Constituţiei arăta
cât se poate de clar că orice tendinţe de autonomie erau
excluse, naţionalizarea subsolului reflecta concepţia etatistă a
liberalilor, neacordarea de drepturi politice, ci numai de
drepturi civile, femeilor reliefa paternalismul culturii politice a
perioadei, naturalizarea se putea acorda numai de către
Consiliul de Miniştri şi nu de către Parlament ca până acum,
iar în privinţa dreptului de proprietate, exproprierile se puteau
face doar în cazuri de utilitate publică şi cu despagubire.
Schimbarea sistemului de acordare a cetăţeniei prin trecerea
de la legislativ la executiv era justificată de numărul extrem de
mare de proiecte de lege individuale care aveau ca articol unic
acordarea cetăţeniei solicitanţilor străini şi blocarea activităţii
Camerelor1.
Pentru a împiedica presiunile publice, interne şi
externe, care au însoţit adoptarea articolului 7 al Constituţiei
din 1866, legiuitorii noii Constituţii au menţionat explicit faptul
că „deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni, de origine
etnică şi de limbă, nu constituie în România o piedică spre a
dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita” 2. Însă şi
acum naturalizarea se realiza tot individual, la cerere,
acordarea acesteia fiind responsabilitatea Consiliului de

1
A. Lascarov-Moldovanu, Sergiu D. Ionescu, Constituţiunea României
din 1923 adnotată cu desbateri parlamentare şi jurisprudenţe, Ed.
Tipografiei „Curierul judiciar”, Bucureşti, 1925, p. 72.
2
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile române, ed. a III-a,
revăzută, Monitorul Oficial R. A., Bucureşti, 1995, p. 64.

232
Miniştri iar procedura fiind reglementată printr-o lege
specială.
„Naturalizarea se acordă în mod individual de Consiliul
de Miniştri, în urma constatării unei comisiuni,
compusă din: primul-preşedinte şi preşedinţii Curţii de
apel din Capitala Ţării, că solicitantul îndeplineşte
condiţiile legale. O lege specială va determina
condiţiunile şi procedura prin care străinii dobândesc
naturalizarea 1”.
Lucru deloc lipsit de importanţă, numai naturalizarea
stabilea depline raporturi de egalitate între străini şi români în
ceea ce priveşte drepturile politice. Statutul străinilor şi
accesul acestora la funcţii şi demnităţi publice era de
asemenea reglementat prin textul constituţional. Astfel,
conform art. 8 din Constituţie, „toţi românii, fără deosebire de
origine etnică, de limbă sau de religie, sunt egali în faţa legii.
Numai ei sunt admisibili în funcţiunile şi demnităţile publice,
civile şi militare. Străinii nu pot fi admişi în funcţiunile publice
decât în cazuri excepţionale şi numai statornicite de legi”2.
Această menţiune din textul Constituţiei privind accesul
străinilor la funcţii publice crea mari frustrări minorităţilor
naţionale care se vedeau în situaţia de a nu putea avea acces
la funcţii reprezentative în aparatul administrativ în lipsa
calităţii de cetăţean român.
Instituţia cetăţeniei a fost reglementată în perioada
interbelică prin Constituţia din 1923 şi prin Legea privitoare la
dobândirea şi pierderea naţionalităţii române din 1924. Prin
reconfigurarea raportului dintre naţionalitate şi cetăţenie

1
Art. 7, alin. 3-4, în A. Lascarov-Moldoveanu, Sergiu D. Ionescu, op.
cit., p. 33.
2
Art. 8 în A. Lascarov-Moldoveanu, Sergiu D. Ionescu, op. cit., p. 64.

233
aceste documente constituie un veritabil progres juridic şi se
înscriu în amplul efort de unificare legislativă, întrucât, până la
acest moment, „nu a existat reglementare unitară a cetăţeniei
nici măcar pentru Vechiul Regat” 1. Necesitatea unui
document legislativ intern care să reglementeze problema
cetăţeniei a fost impusă de faptul că exista o tradiţie a
soluţionării chestiunii naturalizării prin tratate internaţionale:
Tratatul de la Berlin din 1878, cu modificarea articolului 7 din
Constituţia din 1866, în 1879. Ca efect juridic al practicii
naturalizărilor individuale s-a ajuns la supraîncărcarea
activităţii Camerelor legislative, ceea ce a făcut ca, prin
presiunea pusă pe dobândirea naturalizării, procedura să fie
susceptibilă de corupţie.
Conform Legii naţionalităţii calitatea de cetăţean se
dobândeşte prin întrunirea următoarelor condiţii: naştere,
naturalizare, căsătorie şi legitimare. Naşterea se referă atât la
filiaţia directă cât şi la naşterea pe teritoriul României din
parinţi necunoscuţi şi ea presupune legătura de sânge, căci
exclude cazurile de adopţie 2. Pentru dobândirea cetăţeniei
române prin naturalizare o persoană trebuie să îndeplinească
o serie de condiţii, printre care se păstrează vârsta minimă de
21 de ani, stagiul neîntrerupt de 10 ani şi capacitatea
persoanei de a se întreţine pe sine şi familia sa. Procedura
naturalizării este individuală, se realizează la cerere şi este
avizată de Consiliul de Miniştri, fiind urmată de publicarea în
Monitorul Oficial şi de rostirea de către candidat a
jurământului de încetăţenire:

1
Romul Boilă, Organizaţia de stat. Consideraţiuni teoretice.
Organizaţia statului român în comparaţie cu organizaţia altor state,
Tipografia „Cartea Româneasca” S.A., Cluj, 1927, p. 163.
2
Ibidem, p. 176.

234
 „Pe onoare şi conştiinţă, jur credinţă Majestăţii Sale
Regelui României, Dinastiei, Constituţiei şi legilor ţării,
drepturilor şi intereselor naţionale ale poporului
român”1.
Naturalizarea îi priveşte în special pe bărbaţi, ei
putând fi dispensaţi de stagiul de 10 ani dacă se dovedesc utili
naţiunii şi dacă se căsătoresc cu românce. De asemenea, în
cadrul procedurii de obţinere a cetăţeniei, căsătoria respectă
principiul juridic prin care femeia urmează condiţia bărbatului.
Legitimarea se află în aceeaşi relaţie cu prevederile Codului
Civil şi se referă la legitimarea copiilor prin căsătoria părinţilor.
În acord cu Legea naţionalităţii, condiţiile naturalizării sunt
următoarele:
„Art. 7. – Naturalizarea este individuală şi nici un străin
nu o poate dobândi decât întrunind condiţiile
următoare:
1. Să aibă vârsta de cel puţin 21 de ani împliniţi;
2. Să-şi manifeste voinţa de a deveni român şi să
declare că se leapădă de cetăţenia streină după
formele prevăzute la art. 21;
3. Să fi locuit, în urma acestei manifestări de voinţă,
neîntrerupt pe teritoriul României timp de zece ani;
4. Să fi avut şi să aibă bune purtări;
5. Să aibă mijloace suficiente pentru întreţinerea sa şi
a familiei sale, sau posibilitatea de a le câştiga;
6. Să fi pierdut naţionalitatea streină sau să o piardă,
potrivit legilor ţării sale, prin efectul dobândirii
naţionalităţii române”2.
1
Ibidem, p. 177.
2
Dimitrie G. Maxim, Naturalizarea în România după Constituţiune şi
Noua Lege a Naţionalităţei, Ed. Librăriei Socec & Comp, Bucureşti,
1925, p. 242.

235
 În accepţiunea acestei legi, obţinerea naturalizării este
un act unilateral de voinţă din partea solicitantului şi totodată
un act unilateral de acordare din partea legislatorului. În
virtutea art. 20 din lege, cererea de naturalizare este însoţită
de declaraţia de renunţare la cetăţenia străină, pentru a se
evita astfel cazurile de dublă cetăţenie. Sunt respinse de la
calitatea de cetăţean persoanele născute accidental, ca
urmare a unei călătorii pe teritoriul României, ceea ce
îndepărtează instituţia cetăţeniei de la principiul jus solis,
consacrând preeminenţa principiului jus sanguinis în
acordarea cetăţeniei. Obţinerea cetăţeniei nu era un simplu
act juridic, de constatare a unei naturalizări, ci un act cu
valoare simbolică prin care solicitantul se obliga, prin
comportament şi prin participarea la viaţa comunităţii, să-şi
însuşească pe deplin calitatea de român.
Acordarea calităţii de cetăţean român are în vedere şi
două situaţii particulare în noua configuraţie teritorială şi
demografică a României Mari: locuitorii din teritoriile alipite şi
naturalizarea evreilor. Toate persoanele care locuiau în Banat,
Basarabia, Bucovina, Cadrilater, Crişana, Maramureş, Sătmar
şi Transilvania devin în mod firesc cetăţeni români, cu toate
drepturile de rigoare; la fel şi evreii din Vechiul Regat, care au
urmat procedura naturalizării prin decrete legi. Conform
Constituţiei din 1866 naturalizarea se realiza individual prin
legi organice iar de la 1917 procedura naturalizării s-a realizat
prin decrete legi. România era membru activ al Societăţii
Naţiunilor şi ratificase Tratatul Minorităţilor dar integrarea
tuturor minorităţilor naţionale în noua configuraţie politico-
administrativă se dovedea în realitate a fi mult mai dificil de
realizat.

236
 Analiza raportului majoritate-minoritate în primul
deceniu interbelic ne relevă o situaţie ambivaletă1: pe de o
parte, cantitativ, sub raport demografic, românii erau
majoritari, pe de altă parte, calitativ, minorităţile naţionale,
odinioară aflate ele însele în condiţia de majoritar, erau sub
aspect educaţional şi al culturii politice superioare românilor.
România trebuia să facă astfel faţă unei duble provocări: să-şi
concilieze sistemul statului naţional cu cel al protecţiei
minorităţilor şi să tempereze în acelaşi timp tendinţele
centripete ale minorităţilor. Efortul de adaptare la noua
realitate a ţării presupunea din partea administraţiei
româneşti redefinirea propriei identităţi şi coabitarea cu
minorităţile, iar din partea acestora manifestarea dorinţei de
integrare activă în noua structură teritorială şi politico-
administrativă.
În altă ordine de idei, este de interogat cum anume
cea nouă şi mai modernă Constituţie din istoria României a
conţinut în ea germenii propriei distrugeri. Este vorba de un
cumul de factori: interni, datoraţi slăbiciunii partidelor politice
şi dorinţei de autoritate a regelui Carol al II-lea şi externi,
datoraţi dezamăgirii provocate de climatul politic, corupţiei
generalizate, şomajului ridicat, reformelor nerealizate şi
promisiunilor neonorate ale tuturor partidelor. La aceasta a
contribuit masiv şi lipsa consensului în adoptarea textului
Constituţiei sau fragilitatea Constituţiei în raport cu
problemele şi proporţiile noului stat. Sub pretextul realizării
reformei administrative, principiul protejării minorităţilor
etnice sau confesionale a fost rareori respectat, naţionalismul
1
Maria Ghitta, Între ideologie şi mentalitate: problema minorităţilor
din România în primul deceniu interbelic, în Nicolae Bocşan, Sorin
Mitu, Toader Nicoară (coord.), Identitate şi alteritate. Studii de
imagologie, Vol. II, Presa Universitară Clujeană, 1998, p. 347.

237
etnic al perioadei regăsindu-se atât în doctrinele partidelor
politice cât şi în prevederile textului constituţional.
Concomitent, lărgirea câmpului electoral a purtat în
ea, ca o cumplită moştenire, germenii autoritarismului,
intoleranţei şi antisemitismului ce aveau să caracterizeze
societatea românească un deceniu mai târziu. Impunerea în
discursul public al primului deceniu al perioadei interbelice a
unor teme precum ortodoxia, spiritualismul, tradiţionalismul,
de către intelectuali care aparţineau primei generaţii post-
Iorga: Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Dimitrie Gusti, Nae
Ionescu, Simion Mehedinţi, Vasile Pârvan, Constantin
Rădulescu-Motru au alimentat neîncrederea în virtuţile
democraţiei de a oferi soluţii la problemele cu care se
confrunta noul stat şi, pe cale de consecinţă, necesitatea de a
se găsi variante alternative de administrare a statului care să
corespundă specificului etnic al românilor.
Legislaţia românească referitoare la cetăţenie, care să
unifice într-o lege reglementările anterioare, nu este mai
veche de un secol. Până la Legea naţionalităţii din 1924
cerinţele privind naturalizarea şi calitatea de român erau
înscrise în documente cu valoare de constituţie care
circumscriu intervalul istoric de un secol dintre Regulamentele
Organice (adoptate în 1831 pentru Moldova şi 1832 pentru
Ţara Românească) şi votarea Constituţiei României Mari în
1923. Clivajul dintre tradiţia juridică românească, cea care
condiţiona accesul străinilor la cetăţenie de criteriul religios,
întrucât religia creştină a răsăritului era împărtăşită de
aproape întreaga populaţie românească, şi ingerinţele străine
impuse prin tratatele internaţionale, care condiţionau
recunoaşterea internaţională a independenţei de modificarea
articolului 7 din Constituţia din 1866 în sensul eliminării
oricăror restricţii privind naturalizarea străinilor de altă religie

238
decât cea creştină, a creat o presiune politică şi juridică
reflectată în lipsa de unificare a legislaţiei româneşti privind
cetăţenia. Procesul de consolidare a statului român modern a
necesitat nu doar o legislaţie în acord cu principiile europene
ci şi instituţii occidentale grefate pe un fond oriental care se
dovedea prea puţin ataşat la formele modernizării.
Pe parcursul volumului am urmărit filiaţia şi evoluţia
dublei dimensiuni a ideii de cetăţenie: dimensiunea etnică,
administrată de elitele politice şi intelectuale româneşti din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi dimensiunea naţională,
argumentată de elita românească din Transilvania celei de-a
doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Elitele intelectuale au fost
cele care au asigurat, atât în cazul Moldovei şi Ţării Româneşti,
cât şi în cazul Transilvaniei, rezerva de elite politice şi au
fundamentat, prin recursul la istorie, explorarea filoanelor
limbii, ale virtuţilor folclorului, ancestralitatea naţiunii şi
originea comună, o hermeneutică identitară în termeni
esenţialişti. Ele au adoptat definiţia deterministă a cetăţeniei –
jus sanguinis – înţeleasă ca o comunitate de descendenţi
pentru a justifica absorbirea în corpul naţiunii a românilor care
locuiau pe teritoriile învecinate, fără însă a promova şi o
politică teritorială faţă de ţările vecine.
În dezbaterea analitică a cetăţeniei, distincţia
excludere administrativă versus includere simbolică surprinde
genul proxim şi diferenţa specifică a cetăţeniei, înţeleasă ca
achiziţie şi ca practică, în Mica Românie şi în Transilvania.
Excluderea administrativă s-a manifestat în România în raport
cu populaţia necreştină, referinţa constituind-o evreii,
consideraţi alteritatea extremă şi ca atare neasimilabili.
Includerea simbolică a marcat evoluţia Transilvaniei de la
autonomie la uniune, de la federalizare la autodeterminare şi
de la etica imperială la retorica unionistă.

239
 Odată cu realitatea politică a României Mari elitele
conducătoare de la Bucureşti au încercat să modereze
asperităţile dintre propria agendă politică şi noile elite
regionale. Noua legislaţie privind cetăţenia şi tratatele
internaţionale la care România era parte păreau să rezolve
odată pentru totdeauna problema integrării minorităţilor. Însă
eşecul găsirii unei soluţii viabile pe termen lung, ascensiunea
spre totalitarism a politicii româneşti şi incapacitatea noilor
elite de a gestiona noua realitate teritorială, demografică şi
administrativă rezultată prin unirea tuturor provinciilor
româneşti într-un singur stat, dovedeşte faptul că Marea
Unire a fost un cadou neaşteptat al Istoriei pentru care nu am
fost pregătiţi. Şi din rememorarea căruia ne hrănim şi astăzi
complexele, excesele, iluziile şi neîmplinirile modernităţii
noastre întârziate.

BOILĂ, Romul
1927 Organizaţia de stat. Consideraţiuni teoretice. Organizaţia
statului român în comparaţie cu organizaţia altor
state, Tipografia „Cartea Românească” S.A., Cluj.
Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor,
Bucureşti, Ed. Humanitas, 1990.
FISHER-GALAŢI, Stephen
1998 România în secolul al XX-lea, Institutul European, Iaşi.
GHITTA, Maria
1998 Între ideologie şi mentalitate: problema minorităţilor din
România în primul deceniu interbelic, în BOCŞAN,
Nicolae – MITU, Sorin – NICOARĂ, Toader (coord.),
Identitate şi alteritate. Studii de imagologie, vol. II,
Presa Universitară Clujeană.
LASCAROV-MOLDOVANU, A. – IONESCU, Sergiu D.

240
1925 Constituţiunea României din 1923 adnotată cu desbateri
parlamentare şi jurisprudenţe, Ed. Tipografiei „Curierul
judiciar”, Bucureşti.
MAXIM, Dimitrie G.
1925 Naturalizarea în România după Constituţiune şi Noua
Lege a Naţionalităţei, Ed. Librăriei Socec & Comp,
Bucureşti.
MURARU, Ioan – IANCU, Gheorghe
1995 Constituţiile române, ed. a III-a, revăzută, Monitorul
Oficial R. A., Bucureşti.
WOLBE, Eugen
2012 Ferdinand I întemeietorul României Mari: o biografie,
traducere de Maria şi Ion Nastasia, prefaţă de Gabriel-
Badea Păun, Ed. Humanitas, Bucureşti.

241
 Bibliografie

I. Lucrări generale şi ediţii de documente

AVARVAREI, Ofelia – CORDOŞ, Nicolae – DORDEA, Ioan (edit.)

1997-1998 Documente privind mişcarea naţională a românilor
din Transilvania, vol. I-II, Ed. Viitorul Românesc,
Bucureşti.
BARIŢIU, George
1995 Părţi alese din istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă,
vol. III, ed. a II-a, Muzeul de Artă, Braşov.
BARNOSCHI, D. V.
1922 Originile democraţiei române. „Cărvunarii” Constituţia
Moldovei de la 1822, Ed. „Viaţa Românească” S. A.,
Iaşi.
BĂLCESCU, Nicolae
1973 Scrieri alese, ed. de Andrei Rusu, prefaţă de Paul Cornea,
Ed. Minerva, Bucureşti.
BĂLCESCU, Nicolae
1982 Opere, II, Scrieri istorice, politice şi economice, 1848-
1852, ed. şi note de G. Zane şi Elena G. Zane, Ed.
Academiei, Bucureşti.
BERINDEI, Dan (coord.)
1994 Istoria României. Pagini transilvane, Centrul de Studii
Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca.
2003 Istoria românilor, vol. VII, t. I, Constituirea României
moderne (1821-1878), Ed. Enciclopedică, Bucureşti.
BOCŞAN, Nicolae
1997 Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat,
Presa Universitară Clujeană.

242
BODEA, Cornelia
1982 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol. I-II, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
BROTE, Eugen
1895 Chestiunea naţională a românilor din Ungaria, Ed.
Voinţa Naţională, Bucureşti.
1990 Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Ed.
Humanitas, Bucureşti.
CIUPALĂ, Alin
2009 Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a
sistemului instituţional, Ed. Tritonic, Bucureşti.
1980 Discursuri de recepţie la Academia Română, ediţie
îngrijită de Octav Păun şi Antoaneta Tănăsescu, Ed.
Albatros, Bucureşti.
DE MARTONNE, Emmanuel
1896 Transilvania în 1918 la români, Vol. III, Documente
interne şi externe, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
DRACE-FRANCIS, Alex
2006 The Making of Modern Romanian Culture. Literacy and
the Development of National Identity, Tauris Academic
Studies, London, New-York.
FILITTI, IOAN C.
1934 Principatele Române de la 1828 la 1834. Ocupaţia
rusească şi Regulamentul Organic, Institutul de Arte
Grafice „Bucovina”, Bucureşti.
1985 Opere alese, text stabilit, cuvânt înainte, bibliografie şi
note de Georgeta Penelea, Ed. Eminescu, Bucureşti.
FISHER-GALAŢI, Stephen
1998 România în secolul al XX-lea, Institutul European, Iaşi.
FOCŞENEANU, Eleodor

243
1998 Istoria constituţională a României: 1859-1991, Ed. a II-a,
Ed. Humanitas, Bucureşti.
GEORGESCU, Vlad
1987 Istoria ideilor politice româneşti (1369-1878), Jon
Dumitru Verlag, München.
1991 The Romanians. A History, edit. Matei Călinescu, Ohio
State University Press, Columbus.
HAMANGIU, Constantin
1897 Codul civil român, Tipografia Carol Müller, Bucureşti.
HITCHINS, Keith
1987 Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din
Transilvania: 1700-1868, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.
1996 Românii 1774-1866, traducere de George G. Potra, Ed.
Humanitas, Bucureşti.
HURMUZACHI, Eudoxiu
2007 Discursurile lui Eudoxiu Hurmuzachi în Dieta Bucovinei,
ediţie bilingvă cu stabilire de text şi prefaţă de Ilie
Luceac, Institutul Cultural Român, Bucureşti.
IONESCU, Cristian
1998 Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi
documente, 1741-1991, Ed. Lumina Lex, Bucureşti.
LOVINESCU, Eugen
1943 Antologia ideologiei junimiste, Ed. Casa Şcoalelor,
Bucureşti.
1992 Istoria civilizaţiei române moderne, vol. I Forţele
revoluţionare, ed. îngrijită şi studiu introductiv de Zigu
Ornea, Ed. Minerva, Bucureşti.
LUNGU, Corneliu Mihail (coord)
1993 De la Pronunciament la Memorandum 1866-1892,
Arhivele Statului din România, Bucureşti.
MAIOR, Liviu

244
1986 Mişcarea naţională românească din Transilvania (1900-
1914), Ed. Dacia, Cluj-Napoca.
1998 1848-1849, Români şi unguri în revoluţie, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti.
MURARU, Ioan – IANCU, Gheorghe
1995 Constituţiile române, ed. a III-a, revăzută, Monitorul
Oficial R. A., Bucureşti.
MUREŞAN, Camil - BOCŞAN, Nicolae - BOLOVAN, Ioan (coord.)
2000 Revoluţia de la 1848-1849 în Europa Centrală.
Perspectivă istorică şi istoriografică, Presa Universitară
Clujeană.
MURGESCU, Bogdan (coord.)
2001 Istoria României în documente, Ed. Corint, Bucureşti.
NEGULICI, I. D.
1848 Vocabular Român de toate vorbele străbune repriimite
până acum în limba română, Bucureşti.
ONCESCU, Iulian
2011 Texte şi documente privind istoria modernă a românilor
(1774-1918), Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte.
PAPIU-ILARIAN, Alexandru
1861 Independenţa constituţională a Transilvaniei, Tipografia
Adolf Bermann, Iaşi.
PAVEL, Teodor (coord.)
2005 Gândire politică şi imaginar social la popoarele central
est-europene. Secolul al XIX-lea. Antologie de texte,
Ed. Argonaut, Cluj-Napoca.
PĂCĂŢIAN, Teodor V.
1905 Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor
de sub coroana ungară, vol. III, Tipografia Iosif
Marschall, Sibiu.

245
1906 Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor
de sub coroana ungară, vol. IV, Tipografia Henric
Meltzer, Sibiu.
PENCOVICI, Alexandru
1883 Desbaterile Adunarei Constituante din anul 1866 asupra
Constituţiunei şi Legei electorale din România,
Tipografia Statului, Bucureşti.
PLATON, Gheorghe (coord.)
2003 Istoria românilor. De la Independenţă la Marea Unire
(1878–1918), vol. VII, t. II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti.
POENARU, P. – AARON, F. – HILL, G.
1840 Vocabular franţezo-românesc, vol. I, Tipografia
Colegiului „Sf. Sava”, Bucureşti.
POPA, Mircea – TAŞCU, Valentin
2003 Istoria presei româneşti din Transilvania de la începuturi
până în 1918, Ed. Tritonic, Bucureşti.
RETEGAN, Simion – SUCIU, Dumitru – CIPĂIANU, George
(edit.)
1996 Introducere la Mişcarea naţională a românilor din
Transilvania între 1848-1918. Documente, vol. I: 8
august 1849-31 decembrie 1851, Centrul de Studii
Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca.
SIGMIREAN, Cornel
2000 Istoria formării intelectualităţii româneşti din
Transilvania şi Banat în epoca modernă, Presa
Universitară Clujeană.
STANOMIR, Ioan – VLAD, Laurenţiu
2002 A fi conservator (antologie, comentarii şi bibliografie),
Ed. Meridiane, Institutul de Cercetări Politice,
Bucureşti.
STURDZA, A. Dimitrie

246
1896 Acte şi documente relative la renaşterea României, vol.
II, Partea I, Tipografia Carol Göbl, Bucureşti.
1906 Domnia Regelui Carol I. Fapte-Cuvântări-
Documente, Tomul I, Ediţiunea Academiei
Române, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl,
Bucureşti.
XENOPOL, A. D.
1896 Istoria românilor din Dacia Traiană, Vol. XII, Revoluţia din
1848 şi Unirea (1848-1859), Ed. Librăriei Şcoalelor
Fraţii Şaraga, Iaşi.
1925 Istoria românilor din Dacia Traiană, Vol. XI, Istoria
politică a ţărilor române de la 1822-1848, Ed. Cartea
Românească, Ed. a III-a, Bucureşti.

II. Lucrări de specialitate şi ediţii critice

ACHIM, Venera – ACHIM, Viorel (coord.)

2010 Minorităţile etnice în România în secolul al XIX-lea, Ed.
Academiei Române, Bucureşti.
ANDERSON, Benedict
1991 Imagined communities. Reflections on the origin and
spread of nationalism, Verso, London, Second edition.
ANGELESCU, Constantin, C.
1935 Proiectul de Constituţie al lui Cuza Vodă de la 1863,
Tipografia „Libertatea”, Bucureşti.
ANTOHI, Sorin
1999 Civitas imaginalis: Istorie şi Utopie în cultura română, Ed.
Polirom, Iaşi.
ARŢĂREANU, Dimitrie
1899 Condiţiunea juridică a străinilor în România. Teză de
licenţă, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, Bucureşti

247
ARVINTE, Vasile
1983 Român, românesc, România. Studiu filologic, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
BARBALET, J. M.
1998 Cetăţenia, traducere de Viorel Vizureanu, Ed. Du Style,
Bucureşti.
BARBU, Daniel
2001 Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică
românească, Ed. Nemira, Bucureşti.
BENDIX, Reinhardt
1996 Nation-Building & Citizenship. Studies of our changing
social order, Transaction Publishers, New Brunswick
and London.
BERCEANU, Barbu B.
1999 Cetăţenia: monografie juridică, Ed. All Beck, Bucureşti.
2003 Istoria constituţională a României în context
internaţional comentată juridic, Ed. Rosetti, Bucureşti.
BOCŞAN, Nicolae – MITU, Sorin – NICOARĂ, Toader (coord.)
1998 Identitate şi alteritate. Studii de imagologie, Vol. II, Presa
Universitară Clujeană.
BLAGA, Lucian
1994 Spaţiul mioritic, Ed. Humanitas, Bucureşti.
BOGZA IRIMIE, Rodica
1979 Termeni politico-sociali în primele periodice româneşti,
Universitatea din Bucureşti.
BOILĂ, Romul
1927 Organizaţia de stat. Consideraţiuni teoretice. Organizaţia
statului român în comparaţie cu organizaţia altor
state, Tipografia „Cartea Românească” S.A., Cluj.
BOLOVAN, Ioan

248
2000 Transilvania între Revoluţia de la 1848 şi Unirea din
1918. Contribuţii demografice, Centrul de Studii
Transilvane Cluj-Napoca.
BOSNIAK, Linda
2006 The Citizen and the Alien Dilemmas of Contemporary
Membership, Princeton University Press.
BRĂILOIU, Theodor A.
1888 Despre condiţiunea juridică a streinilor în România. Teză
de licenţă, Tipografia F. Göbl, Bucureşti.
BRĂTESCU, Liviu (coord),
2013 Liberalismul românesc şi valenţele sale europene, ed. a
II-a, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
BRĂTESCU, Liviu – BURUIANĂ, Ovidiu (edit.)
2013 Liberalismul românesc, tendinţe, structuri, personalităţi,
Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
BRĂTESCU, Liviu – CHIPER, Mihai (coord.)
2008 Conservatorismul românesc origini, evoluţii, perspective,
Ed. PIM, Iaşi.
BRUBAKER, Rogers
1994 Citizenship and Nationhood in France and Germany,
Harvard University Press, Cambridge.
1996 Nationalism Reframed: Nationhood and National
Question in the New Europe, Cambridge University
Press.
BUJOREANU, Ioan M.
1873 Colecţiune de legiuirile României vechi şi noi, Noua
Tipografie a Laboratorilor Români, Bucureşti.
CAZIMIR, Ştefan
1996 Alfabetul de tranziţie, ediţia a II-a, Ed. Oscar Print,
Bucureşti.
CHIROT, Daniel

249
1996 Schimbarea socială într-o societate periferică, traducere
şi postfaţă de Victor Rizescu, Ed. Corint, Bucureşti.
CIATO, Aurel
1905 Note şi reflexiuni la situaţia politică a românilor, Sibiu.
COLLINS, Susan, D.
2006 Aristotle and the Rediscovery of Citizenship, Cambridge
University Press.
CORNEA, Paul
1974 Oamenii începutului de drum, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti.
CULIC, Irina
2009 Dual Citizenship Policies in Central and Eastern Europe,
Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor
Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca.
DANCIU, I. Maxim (coord.)
2004 Tribuna 120. Studii, evocări, amintiri, analize, Ed.
Tribuna, Cluj-Napoca.
DEMETER, Attila M.
2012 Naţionalism, multiculturalism, minorităţi naţionale, Ed.
Institutului pentru Studierea Problemelor
Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca.
DRĂGANU, Tudor
1991 Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în
România până în anul 1916, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.
DRĂGHICESCU, Dumitru
1907 Din psihologia poporului român, Librăria Leon Alcalay,
Bucureşti.
ELIADE, Pompiliu
1982 Influenţa franceză asupra spiritului public din România:
originile, traducere de Aurelia Creţia, prefaţă şi note
de Alexandru Duţu, Ed. Univers, Bucureşti.
FILITTI, Ioan C.

250
1936 Conservatorii şi junimiştii în viaţa politică românească,
Institutul de Arte Grafice „Lupta” N. Stoilă, Bucureşti.
FIREA Ciprian (edit.)
2003 Artă, istorie, cultură: studii în onoarea lui Marius
Porumb, Nereamia Napocae, Cluj-Napoca.
GELLNER, Ernest
1983 Nations and nationalism, Cornell University Press,
Ithaca.
GERSHON Shafir (edit.)
1998 The Citizenship Debates. A Reader, University of
Minnesota Press, Minneapolis.
GHYKA, Leon
1884 Despre condiţiunea juridică a străinilor în România,
Tipografia Statului, Bucureşti.
GIDÓ, Attila – HORVÁTH, István – PÁL, Judith (edit.)
2010 140 de ani de legislaţie minoritară în Europa Centrală şi
de Est, Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor
Minorităţilor Naţionale, Ed. Kriterion, Cluj-Napoca.
GREENFELD, Liah
1992 Nationalism: Five Roads to Modernity, Harvad University
Press, Cambridge.
HOWARD, Marc
2009 The Politics of Citizenship in Europe, Cambridge
University Press.
HROCH, Miroslav
1985 Social Preconditions of National Revival in Europe. A
comparative analysis of the social composition of
patriotic groups, Cambridge University Press.
HUTCHINSON, John
1994 Modern Nationalism, Fontana Press, London.
IERCOŞAN, Sara
1983 Junimismul în Transilvania, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.

251
JOWITT, Ken
1978 Social change in Romania, 1860-1940: a debate on
development in a European country, Institute of
International Studies, University of California,
Berkeley.
KAHN, Hans
1961 The idea of nationalism: a study in its origins and
backgrounds, Macmillan, New York.
KARADY Victor – TÖRÖK Borbála Zsuzsanna (edit.)
Cultural dimensions of elite formation in Transylvania (1770-
1950), Centrul de Resurse pentru Diversitate
Etnoculturală, Cluj-Napoca.
KARNOOUH, Claude
1994 Românii. Tipologie şi mentalităţi, traducere de Carmen
Stoean, Ed. Humanitas, Bucureşti.
KOSELLECK, Reinhart
2009 Conceptele şi istoriile lor. Semantica şi pragmatica
limbajului social-politic, traducere de Gabriel H.
Decuble şi Mari Oruz, Grupul Editorial Art, Bucureşti.
KYMLICKA, Will
2001 Politics in the vernacular: nationalism, multiculturalism
and citizenship, Oxford University Press.
LASCAROV-MOLDOVANU, A. – IONESCU, Sergiu D.
1925 Constituţiunea României din 1923 adnotată cu desbateri
parlamentare şi jurisprudenţe, Ed. Tipografiei Curierul
judiciar, Bucureşti.
LE CLER, G.
1866 Moldo-Valachie. Ce qu’elle a été, ce qu’elle est, ce qu’elle
pourrait étre, E. Dentu, Paris.
LEMNY, Ştefan
1986 Originea şi cristalizarea ideii de patrie în cultura română,
Ed. Minerva, Bucureşti.

252
LIVEZEANU, Irina
1998 Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930,
traducere de Vlad Russo, Ed. Humanitas, Bucureşti.
MAIOR, Liviu
1992 Memorandul. Filosofia politico-istorică a
petiţionarismului românesc, Ed. Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti.
MARSHALL, T. H.
1965 Class, citizenship and class development, Doubleday &
Co, New York.
MARTON, Silvia
2009 La construction politique de la nation. La nation dans les
débats du Parlement de la Roumanie (1866-1871),
Institutul European, Iaşi.
MARTON, Silvia – OROVEANU, Anca – ŢURCANU, Florin
(coord.)
2011 L΄état en France et en Roumanie aux XIXe et XXe siècle:
actes du colloque organisé au New Europe College –
Institut d΄études avancées, les 26-27 février, Bucarest.
MARTON, Silvia – VINTILĂ-GHIŢULESCU, Constanţa (sous le
direction de)
2013 Penser le XIXe siècle. Nouveaux chantiers de recherche,
Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi.
MAXIM, Dimitrie G.
1925 Naturalizarea în România după Constituţiune şi Noua
Lege a Naţionalităţei, Ed. Librăriei Socec & Comp,
Bucureşti.
MÂNDUŢ, Stelian
1995 Mişcarea naţională şi activitatea parlamentară a
deputaţilor Partidului Naţional Român din
Transilvania între anii 1905-1910, Fundaţia Culturală
„Cele Trei Crişuri”, Oradea.

253
1997 Opinii vizând „Chestiunea româno-ungară”, în
Transilvania (1867-1918), Anuarul Institutului de
Istorie Cluj-Napoca, XXXVI.
MITU, Sorin
2013 Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Iaşi, Ed.
Polirom, 2013.
MÂRZESCU, George G.
1897 Condiţiunea juridică a străinilor în România. Teză de
licenţă, Tipografia F. Göbl, Bucureşti.
MOLDOVAN, Valeriu
1932 Dieta Ardealului Studiu istoric-juridic, Tipografia
Naţională S. A., Cluj.
MOLNÁR, Gusztáv – ANDREESCU, Gabriel (edit.)
1999 Problema transilvană, Ed. Polirom, Iaşi.
MURGESCU, Bogdan
2010 România şi Europa. Acumularea decalajelor economice
(1500-2010), Ed. Polirom, Iaşi.
MURGESCU, Mirela-Luminiţa
1999 Între „bunul creştin” şi „bravul român”. Rolul şcolii
primare în construirea identităţii naţionale româneşti
(1831-1878), Ed. A’92, Iaşi.
NEAMŢU, Gelu
1994 Memorandul românilor, Ed. Centenar, Baia Mare.
2005 Momente zbuciumate din lupta românilor pentru
realizarea Dacoromâniei, 1848-1918, Ed. Argonaut,
Cluj-Napoca.
2006 Precursori ai Memorandului, 1866-1882, Ed. Argonaut,
Cluj-Napoca.
NEMOIANU, Virgil
2000 România şi liberalismele ei. Atracţii şi împotriviri, Ed.
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti.
NEUMANN, Victor

254
2001 Ideologie şi fantasmagorie. Perspective comparative
asupra istoriei gândirii politice în Europa Est-Centrală,
Ed. Polirom, Iaşi.
2005 Neam, popor sau naţiune. Despre identităţile politice
europene, ed. a II-a, Ed. Curtea Veche, Bucureşti.
NOICA, Constantin
1987 Cuvânt împreună despre rostirea românească, Ed.
Eminescu, Bucureşti.
OOMEN, T. K.
1997 Citizenship, Nationality and Ethnicity Reconciling
Competing Identities, Polity Press, Cambridge.
ORNEA, Zigu
1980 Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Ed.
Eminescu, Bucureşti.
PETRESCU, G.
1891 Studii asupra persoanelor civile, juridice sau morale şi
asupra drepturilor străinilor în România, Tipografia F.
Göbl, Bucureşti.
PETREU, Marta
2012 Filosofia lui Caragiale, Ed. Polirom, Iaşi.
PLATON, Alexandru-Florin
1997 Geneza burgheziei în Principatele Române (a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea – prima jumătate a
secolului al XIX-lea). Preliminariile unei istorii, Ed.
Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
POPOVICI, A. C.
1894 Cestiunea naţionalităţilor şi modurile soluţiunii sale în
Ungaria, Institutul Tipografic T. Liviu Albini, Sibiu.
1997 Stat şi naţiune. Statele Unite ale Austriei-Mari. Studii
politice în vederea rezolvării problemei naţionale şi a
crizelor constituţionale din Austro-Ungaria, ediţie

255
 îngrijită şi studiu introductiv de Constantin Schifirneţ,
Ed. Albatros, Bucureşti.
POPOVICI, Vlad
2008 Tribunismul (1884-1905), Presa Universitară Clujeană.
POPU, Iosif
1910 Conceptul juridic de naţiune-naţionalitate în Ungaria,
Tipografia „Poporul român”, Budapesta.
RĂDULESCU-MOTRU, Constantin
1904 Cultura română şi politicianismul, Librăria Socec & Co.,
Bucureşti.
RETEGAN, Simion
1979 Dieta românească a Transilvaniei (1863-1864), Ed. Dacia,
Cluj-Napoca.
2004 Reconstrucţia politică a Transilvaniei în anii 1861-1863,
Presa Universitară Clujeană .
RUSSU ŞIRIANU, Ioan
1904 Românii din statul ungar, Ed. Autorului.
SCHNAPPER, Dominique – BACHELIER, Christian
2001 Ce este cetăţenia?, traducere de Gabriela Scurtu Ilovan,
Ed. Polirom, Iaşi.
SFIKAS, Thanasis – WILLIAMS, Cristopher (edit.)
1999 Ethnicity and Nationalism in East Central Europe and the
Balkans, Ashgate Publishing, Aldershot.
SIUPIUR, Elena
2004 Intelectuali, elite, clase politice moderne în Sud-Estul
European. Secolul XIX, Ed. Dominor, Bucureşti.
SMITH, Anthony D.
2000 The Nation in History, Hanover, University Press of New
England.
STANOMIR, Ioan
2004 Naşterea Constituţiei. Limbaj şi drept în Principate până
la 1866, Ed. Nemira, Bucureşti.

256
STROESCU, George
1891 Condiţiunea străinilor în România din punctul de vedere
al dreptului public intern şi al dreptului privat, Lito-
Tipografia Carol Göbl, Bucureşti.
SUCIU, Dumitru
2000 Antecedentele dualismului austro-ungar şi lupta
naţională a românilor din Transilvania, 1848-1867, Ed.
Albatros, Bucureşti.
2011 Realităţi sociale şi implicare politică în Transilvania între
1849-1867. Studii, Ed. Academiei Române, Bucureşti.
SUCIU, Dumitru (coord.)
2004 Studii privind mişcarea naţională a românilor din
Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
Ed. Tribuna, Cluj-Napoca.
SUGAR, Peter – LEDERER, Ivo (edit.)
1969 Nationalism in Eastern Europe, University of Washington
Press, Seattle and London.
SUGAR, Peter (edit.)
2002 Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea, Ed.
Curtea Veche, Bucureşti. ŞOTROPA, Vasile
1976 Proiectele de constituţie, programele de reforme şi
petiţiile de drepturi din ţările române din secolul al
XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, Ed.
Academiei, Bucureşti.
TEODOR, Pompiliu (şi colab.)
1994 Memorandul 1892-1894. Ideologie şi acţiune
politică românească, Ed. Progresul Românesc,
Bucureşti.
TILLY, Charles (edit.)
1996 Citizenship, Identity and Social History, International
Review of Social History Supplements, Cambridge
University Press.

257
TILMAN-TIMON, Alexandre
1946 Les influences étrangères sur le droit constitutionnel
roumain, Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucureşti.
TRENCSÉNYI, Balász – PETRESCU, Dragoş – PETRESCU, Cristina
– IORDACHI, Constantin – KÁNTOR, Zoltán (edit.),
Nation-Building and Contested Identities. Romanian
and Hungarian Case Studies, Regio Books, Ed. Polirom,
Budapesta, Iaşi.
TURCZYNSKI, Emanuel
2000 De la Iluminism la Liberalismul timpuriu. Vocile politice şi
revendicările lor în spaţiul românesc, traducere de
Irina Cristescu, Ed. Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti.
ŢURCANU, Florin (coord.)
2006 Modelul francez şi experienţele modernizării. România,
secolele XIX – XX/Modèle français et expériences de la
modernisation. Roumanie, 19e-20e siècles, Ed.
Institutului Cultural Român, Bucureşti.
VERDERY, Katherine
1991 National ideology under socialism: identity and cultural
politics in Ceauşescu’s Romania, University of
California Press, Berkeley.
1994 Compromis şi rezistenţă Cultura română sub Ceauşescu,
traducere de Mona şi Sorin Antohi, Ed. Humanitas,
Bucureşti.

III. Articole şi studii apărute în periodice

ANGELESCU, Constantin, C.

258
1926 „Izvoarele Constituţiei române de la 1866”, Dreptul, 30-
31, Imprimeria Fundaţiei Culturale „Principele Carol”,
Bucureşti.
DOBRESCU, Vasile
2002-2003 “Introspecţii istoriografice asupra relaţiei dintre
economic şi politic în mişcarea naţională românească
din Transilvania. Puncte de vedere”, Anuarul
Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gh. Şincai”, V-
VI, Târgu-Mureş.
FILITTI, Ioan C.
1929 „Un proect de Constituţie inedit al lui Cuza Vodă de la
1863”, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, extras din
Anuarul Institutului de Istorie Naţională, vol. V, Cluj.
IANCU, Gheorghe
2005 „Aspecte din activitatea politică a lui Iuliu Maniu”,
Anuarul Institutului de Istorie “G. Bariţiu”, Cluj-
Napoca, tom XLIV.
IORDACHI, Constantin
2004 „Cetăţenie şi identitate naţională în România: o trecere
istorică în revistă”, Altera, Anul X.
IVĂNUŞ, Dan
2003 „Tribuna şi ecoul european al mişcării naţionale a
românilor din Transilvania (1893-1895)”, Apulum, XL,
Alba-Iulia.
SIGMIREAN, Cornel
1992 „Contribuţii la studiul discursului politic
postmemorandist”, Studia Univ. Babeş-Bolyai,
Historia, XXXVII, 1-2.
XENOPOL, A. D.
1898 „Primul proiect de Constituţiune a Moldovei din 1822:
Originile partidului Conservator şi ale celui Liberal”,

259
 Analele Academiei Române, Seria 2, Tom 20,
Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti.

IV. Literatură secundară

BOIA, Lucian
1974 Eugen Brote (1850-1912), Ed. Litera, Bucureşti.
BRANIŞTE, Valeriu
1980 De la Blaj la Alba-Iulia. Articole politice, ediţie îngrijită de
Valeria Căliman şi Maria Elena Simionescu, Ed. Facla,
Timişoara.
CARAGIALE, Ion Luca
1957 1907. Din primăvară până în toamnă Câteva note, Ed.
Militară, Bucureşti.
DRAGNEA, Radu
2005 Mihail Kogălniceanu, ediţia a II-a, îngrijită şi prefaţată de
Victor Rizescu, Ed. Dominor, Iaşi.
GHIBU, Onsifor
2004 Amintirile unui pedagog militant, Ed. Institutului Cultural
Român, Bucureşti.
GHICA, Ion
1940 Amintiri din pribegie după 1848. Noi scrisori către
Alecsandri, comentate de Olimpiu Boitoş, vol. I,
Craiova.
GIURESCU, Constantin C.
2000 Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Ed. Curtea Veche,
Bucureşti.
GOGA, Octavian
1911 Însemnările unui trecător, „Tribuna”, Arad.
IORGA, Nicolae

260
1979 O luptă literară, vol. I, ediţie îngrijită de Valeriu şi Sanda
Râpeanu, Ed. Meridiane, Bucureşti.
2008 Opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot,
traducere, introducere şi note de Andrei Pippidi, Ed.
Humanitas, Bucureşti.
MANIU, Iuliu
1906 Discursuri parlamentare, Blaj.
2011 Memoriile Regelui Carol I, după un martor ocular, Ed. Erc
Press, Bucureşti.
PUŞCARIU, Ioan
2004 Notiţe despre întâmplările contemporane, Partea a II-a,
Despre pasivitatea politică a românilor şi urmările ei,
ediţie îngrijită de Nicolae Josan, Ed. Scriptorium,
Bucureşti.
ROSS, Sir David
1998 Aristotel, trad. de Ioan-Lucian Muntean şi Richard Rus,
Ed. Humanitas, Bucureşti.
RUSSO, Alecu
1970 Scrieri alese, ed. îngrijită de Geo Şerban, studiu
introductiv şi note de Teodor Vârgolici, Ed. Albatros,
Bucureşti.
SLAVICI, Ioan
1896 „Tribuna” şi tribuniştii, Institutul de Arte Grafice, Carol
Göbl, Bucureşti.
ŞTEFĂNESCU-DELAVRANCEA, Barbu
1971 Opere, VIII, ediţie îngrijită de Emilia Şt. Milicescu, Ed.
Minerva, Bucureşti.
VATAMANIUC, D.
1968 Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Ed. Academiei,
Bucureşti
WOLBE, Eugen

261
2012 Ferdinand I întemeietorul României Mari: o biografie,
trad. de Maria şi Ion Nastasia, prefaţă de Gabriel-
Badea Păun, Ed. Humanitas, Bucureşti.
ZELETIN, Ştefan
2006 În ţara măgarilor (Însemnări), cuvânt înainte de C. D.
Zeletin, Ed. Nemira, Bucureşti.

262
 Indice de nume
A 88, 95, 109, 128, 129,
Aaron, Florian 67, 68,
72, 73
Achim, Venera 11
Alecsandri, Vasile 68,
74, 79, 91, 139, 260
Alexandrescu, Grigore
69, 123, 133
Anderson, Benedict 48
Andreescu, Gabriel 39,
40
Angelescu, Constantin C.
102, 111
Antim, Ştefan 143
Antohi, Mona 37, 44, 52,
123, 258
Aristotel, 23, 24, 25, 44,
261
Arţăreanu, Dimitrie 108
Arvinte, Vasile 73
Avarvarei, Ofelia 202
Avram, Iancu 156, 160
B Bodea, Cornelia 89, 92,
Babeş, Vicenţiu 17, 168,
203, 209, 211, 259
Bachelier, Christian 27
Badea, Păun-Gabriel
228, 241, 262
Barbalet, J. M 22
263
Barbu, Daniel 31, 41, 67,
136, 140, 150, 248, 261
Bariţiu, Gh. 4, 16, 156,
160, 168, 176, 177, 178,
179, 197, 201, 259
Barnoschi, D. V. 82, 83,
85, 114
Bălcescu, Nicolae 51, 52,
70, 71, 92, 133, 164, 165,
218
Bărnuţiu, Simion 133,
156, 157, 158, 160, 168,
172
Bendix, Reinhardt 26
Berceanu, Barbu B. 31,
88
Berdiaev, Nikolai 56
Berindei, Dan 94, 163,
222
Blaga, Lucian 16, 46, 49,
55, 56, 58, 59, 238
Bocşan, Nicolae 156,
167, 195, 237
95, 158, 165
Bogdan-Duică, D. 157
Bogza Irimie, Rodica 72
Boia, Lucian 212
Boilă, Romul 234
Boitoş, Olimpiu 74, 79,
260
Bolintineanu, Dimitrie
69, 73
Bolovan, Ioan 156, 163,
188
Borbála, 217, 225, 252
Bosniak, Linda 29
Branişte, Valeriu 205
Brăiloiu, Theodor A. 106
Brătescu, Liviu 133, 135
Brătianu, Ion C. 92, 99,
109, 113, 136, 168, 218
Brote, Eugen 168, 184,
212, 222, 224, 260
Brubaker, Rogers 30, 31,
105
Bujoreanu, Ioan M. 101,
104
Buruiană, Ovidiu 135
C Costache, Silviu 69, 91
Cantemir, Dimitrie 144
Caragiale, Ion Luca 143,
144, 147, 150, 255
Carol I, 16, 76, 77, 79,
99, 113, 121, 185, 187,
189, 247, 261
Carol al II-lea, 229, 237
Carp, Radu 106, 136
Catargiu, Barbu 109, 136,
140
Cazimir, Ştefan 74
Căliman, Valeria 205,
210, 260
264
Călinescu, Matei 87, 96,
244
Chiper, Mihai 135
Chirot, Daniel 128
Ciato, Aurel 221
Cicio Pop, Ştefan 218
Cioran, Emil 56
Cipariu, Timotei 156,
160, 168
Cipăianu, George 167
Ciupală, Alin 114
Cîmpineanu, Ion 89, 90,
93, 95, 115
Collins, Susan, D.24
Comşa, Dimitrie 212, 218
Cordoş, Nicolae 202
Cornea, 60, 69, 70, 78,
242
Coroianu, Iuliu 168, 203
Crainic, Nichifor 55, 56,
136, 238
Creţia, Aurelia 51, 62, 96,
250
Cristea, 169, 212, 223
Cristescu, Irina 87, 97,
258
Culic, Irina 29, 38
Cuza, 50, 75, 76, 77, 83,
102, 104, 108, 109,
110, 111, 112, 113,
115, 119, 120, 128,
131, 133, 135, 136,
147, 149, 150, 247,
 249, 253, 255, 259,
260
D 113
Danciu, Maxim I.215
Deák, Ferenc 190
Decuble, Gabriel H.17,
252
Demeter, Attila M. 27
Dobrescu, Vasile 142,
169
Dobrogeanu-Gherea,
Constantin 143
Dordea, Ioan 202
Drace-Francis, Alex 165
Dragnea, Radu 69
Dragomir, Silviu 223
Dragoş, Bogdan 10, 17,
38, 42, 100, 135, 150,
258
Drăganu, Tudor 88, 112
Drăghicescu, Dumitru
141, 145
Duţu, Alexandru 51, 62,
96, 250
E Goga, Octavian 195, 222,
Eliade, Mircea 51, 82
Eminescu, Mihai 16, 52,
56, 59, 63, 84, 96, 136,
143, 243, 255
Eötvös, József 190
265
F
Filip, conte de Flandra
Filliti, Ioan C. 136
Firea, Ciprian 167
Fisher-Galaţi, Stephen
132, 228
Francisc, 198, 203, 210
Frobenius, 58
G
Gángó, Gábor 36
Gellner, Ernest 48
Georgescu, Vlad 51, 81,
87, 97, 168, 258
Ghibu, Onisifor 193
Ghica, Vasile 69, 74, 91,
92
Ghitta, Maria 237
Ghiţulescu, 133
Ghyka, Leon 108
Gidó, Attila 36, 190, 191,
196
Giurescu, Constantin
C.112
223, 224
Goldiş, Vasile 168, 218,
223
Golescu, Dinicu 93, 147
Greenfeld, Liah 45
Gusti, Dimitrie 55, 238
 H Iordachi, Constantin 8, 9,
Hamangiu, Constantin 10, 21, 38, 135
107 Iorga, Nicolae 52, 53, 56,
Hamsher-Monk, Iain 7 114, 115, 129, 136, 137,
138, 146, 221, 238
Haret, Spiru 146
Heinen, Armin 8 Irimie, Bogza Rodica 72
Heliade-Rădulescu, Ion J
74, 92
Hill, G.72, 73 Janos, Andrew 125
Hitchins, Keith 87, 160, Jászi, Oskár 221
216, 218 Josan, Nicolae 210, 211,
Hodoş, Iosif 174 261
Hodza, Milan 221 Jowitt, Ken 125
Horváth, István 36, 190, Jung, Carl Gustav 58
191, 196
Howard, Marc 28 K
Huntington, Samuel 39 Kahn, Hans 47
Hurmuzachi, Eudoxiu Kántor, Zoltán 10, 38,
217, 225, 244 135
Hutchinson, John 48 Karady, Victor 217
Karnoouh, Claude 47
I Keyserling, Hermann 56
Iancu, Gheorghe 156, Kleininger, Thomas 60
160, 222, 232 Kogălniceanu, Mihail 68,
Ibrăileanu, Garabet 56, 69, 75, 76, 77, 78, 91,
138 92, 93, 99, 129, 260
Iercoşan, Sara 215 Koselleck, Reinhart 7
Ignat-Coman, Luminiţa Kymlicka, Will 22
191
Ionescu, Sergiu D. 55, L
56, 104, 136, 232, 233, Lascarov-Moldovanu, A.
238 232
Le Cler, G. 130

266
Lederer, Ivo J. 49, 132
Lemny, Ştefan 67, 68
Liiceanu, Gabriel 59
Livezeanu, Irina 36, 54
Lovejoy, Arthur O. 8
Lovinescu, Eugen 55, 56,
82, 122, 136, 140
Lucaciu, Vasile 168, 203
Luceac, Ilie 225, 244
Lungu, Corneliu M. 198,
205
Lupaş, Ioan 223
M 203
Madgearu, Virgil 55, 139,
229
Maior, 16, 161, 164, 166,
169, 188, 194, 203,
204, 216, 223
Maiorescu, Titu 136, 139,
140
Mamina, Alexandru 109
Mangra, Vasile 222, 223
Maniu, Iuliu 169, 195,
218, 222, 223, 224,
225, 229, 259
Manoilescu, Mihail 55
Maritain, Jaques 56
Marshall, T. H.21, 22
Marton, Silvia 34, 71,
109, 117, 132
Maurras, Charles 56
Maxim, Dimitrie G. 215,
226, 235, 250
267
Măcelariu, Ilie 200
Mândruţ, Stelian 167,
180, 209, 222
Mârzescu, George G. 105
Mehedinţi, Simion 55,
238
Michelson, Paul E. 135
Mihalache, Ioan 229
Mihu, Ioan 218
Milicescu, Emilia Şt. 129,
150, 261
Mitu, Sorin 8, 40, 41, 237
Mocioni, Alexandru 168,
Moldovan, Valeriu 176
Molnár, Gusztáv 39, 40
Moruzzi, Alexandru 82
Müller, Dietmar 9, 11,
107, 120, 244
Muntean, Ioan-Lucian 23,
44, 261
Muraru, Ioan 232
Mureşan, Camil 156
Mureşianu, Iacob 199
Murgescu, Mirela-
Luminiţa 65, 75, 127, 223
N
Nastasă, Lucian 16
Nastasia, 228, 241, 262
Neamţu, Gelu
156, 166, 197, 199, 200
Negri, Costache 91
Nemoianu, Virgil 219
Neumann, Victor 8, 118,
219
Nicoară, Toader 208, 237
Niessen, James P. 53
Noica, Constantin 46, 49,
59
O 204, 223
Oncescu, Iulian 68, 76,
77, 92, 93
Oomen, T. K. 26
Ornea, Zigu 56, 82, 96,
244
Oroveanu, Anca 109
Oruz, Mari 17, 252
P 219, 220, 222, 226
Pál, Judith 36, 190, 191,
196
Papiu-Ilarian, Alexandru
156, 157, 160, 168, 175,
177
Paulescu, Nicolae 55,
136
Pavel, Teodor 162
Păcăţian, Teodor, V. 178,
181, 191
Păun, Octav 139, 150,
228, 241, 243, 262
Pârvan, Vasile 55, 238
Pencovici, Alexandru 116
Penelea, Georgeta 84, 96,
243
268
Petrescu, G.10, 38, 108,
135
Petreu, Marta 144
Petrovici, Ion 55
Pippidi, Andrei 129, 148,
261
Platon, 94, 128, 132, 188,
Pleşu Andrei, 60
Pocock, J. G. A. 24
Poenaru, P. 72, 73
Pop de Băseşti, George
168
Popa, Mircea 214
Popovici, 36, 136, 169,
206, 207, 212, 214, 215,
Pop-Reteganul, Ion 168
Popu, Iosif 221
Porumb, Marius 167,
170, 251
Potra, George G. 87, 96,
244
Pumnu, Aron 156, 160
Puşcariu, Ioan 168, 209,
210, 212
R
Raţiu, Ion 168, 197, 203,
208
Rădulescu-Motru,
Constantin
55, 56, 136, 140, 141,
238
Răutu, Leonte 218
Râpeanu, Valeriu 138,
148, 261
Renner, Karl 221
Retegan, Simion 167,
173, 174, 175, 178, 179
Rizescu, Victor 69, 78,
128, 148, 250, 260
Roman, Alexandru 199
Rosetti, 88, 92, 96, 109,
136, 140, 143, 248
Ross, David (Sir) 23
Rus, Richard 23, 44, 261
Russo, Alecu 36, 43, 54,
63, 69, 253
Russu Şirianu, Ioan 222
Rusu, Andrei 70, 78, 242
S Swift, Jonathan 144
Sandu Sturza, Ioniţă 83,
84
Schifirneţ, Constantin
220, 226, 256
Sever, Axente 177
Sfikas, Thanasis 57
Shafir, Gershon 24, 43,
251
Sigmaringen, 113
Sigmirean, Cornel 16,
157, 209
Simionescu, Maria Elena
205, 210, 260
Siupiur, Elena 132
Skinner, Quentin 7, 8, 17
269
Slavici, Ioan 203, 208,
212, 213, 214, 215, 222,
261
Smith, Anthony D. 47
Spengler, Oswald 55, 58
Stanomir, Ioan 81, 136
Stere, Constantin 138
Stoean, Carmen 47, 63,
252
Stroescu, George 108
Sturdza, Dimitrie 81, 99,
129
Sturza Mihail 83, 84, 91,
93
Suciu, Dumitru 159, 167,
173, 183, 189, 193, 208
Sugar, Peter F. 49, 53,
132
Szilagy-Gal, Mihaly 57
Ş
Şaguna, Andrei 160, 168,
174, 177, 178, 179, 199,
212
Şerban, Geo 261
Şişeştean, Gheorghe 162
Şotropa, Vasile 87
Ştefănescu-Delavrancea,
Barbu 129
Şuluţiu Alexandru, 177
 T Vatamaniuc, D. 208
Taşcu, Valentin 214 Veisa, Teodor 102
Tănăsescu, Antoaneta Verdery, Katherine 55
139, 150, 243 Vieru, Sorin 60
Vintilă-Ghiţulescu,
Tăutu, 83, 84, 94, 114,
116, 133, 168 Constanţa 132
Tell, Christian 92 Vizureanu, Viorel 22,
41, 248
Tilly, Charles 28
Tilman-Timon,
W
Alexandre 81
Tilmans, Karen 7 Williams, Christopher 57
Totok, William 217 Wolbe, Eugen 228
Treboniu Laurian, August
156, 160 X
Trencsényi, Balász 10, Xenopol, A., D. 84, 85,
135 99, 114
Tully, James 7, 8
Turczynski, Emanuel 87 Z

Ţ Zamfirescu, Duiliu 139

Zane, G. Elena 52, 62,
Ţurcanu, Florin 106, 109 242
Zeletin, Ştefan 55, 56,
V 122, 135, 136, 144, 145,
Vaida-Voevod, 146, 147, 150, 151, 262
Alexandru 195, 218,
222, 223, 228
van Vree, Frank 7

270
 Abstract

The research inclosed in this volume is focusing on the

evolution, understanding and practicing of the idea of
citizenship in the modern Romania and Transylvania during
the second half of the Nineteenth century. For the recent
modernised Romanian state the citizenship ment to be
valuable not only because of the belonging to the state but
also because of the opportunity to accede to the certain
professional positions. The nation-building and the Romanian
nation-code were simoultanous processes in the large
spectrum of modernisation. In this respect, the Romanian
modern elites were applied the administrative exclusion
criteria in the granting of citizenship. On the other hand, the
efforts of the Romanian elites from Transylvania were traced
into the direction of the recognising the rights of the
Romanian nation. They were mode dedicated to the
integration in the imperial structures than to the union with
the Romanians beyond the Carpathians.
The juridical tradition of the modern Romanian state
favored the granting of citizenship the jus sanguinis principle,
of the community of descendants, to the detriment of the jus
solis principle, of territorial belonging. According to this
principle, the non-Christian population was excluded from
granting citizenship and the Romanian ethnics they were
recognized as citizens whether or not they lived in the
country. The ethno-cultural concept concerning the
homogeneity of the nation defines mainstream culture and
politics that shaped the creation and consolidation of the
modern Romanian state.

271
 The volume consists in the joining of the two
symmetrically structured chapters from my PhD thesis
dedicated to the idea of citizenship in modern Romania. The
first chapter explores the ethnic dimension of the idea of
citizenship in Romania during the Nineteenth century.
It begins with Prolegomena to the history of an
intellectual concept, a historical summary of the evolution of
the idea of citizenship from its ancient origins to the
contemporary period. A special attention was paid to a very
controversial topic in the intellectual circles in the late period:
the Transylvanian identity in Romanian context.
Philosophical foundations of nationalism in Romanian
context represent a critical analysis of the presuppositions
that made up the philosophy of identity. The efforts of
intellectuals to create a Romanian philosophy using
exclusively indigenous resources of the language translate not
just the need of removal from the minority of traditional
culture and especially that of finding a solution to the identity
dilemmas still accented with our entry into modernity.
“The Good Romanian” as a carrier of the citizenship
virtues investigating the moral dimension of citizenship linked
to the idea of homeland and the cultural foundation of nation.
The historical period covered by this text is contented
between the decades that preceded the adoption of the first
union of the Romanian Principalities and the adoption of the
first modern Constitution.
The premises of the idea of citizenship in the first half of
the Nineteenth century approaches, in terms of citizenship,
the first constitutional projects that have marked our entry
into modernity and their feauters in the historical and political
context of the period.

272
 The origins of the Romanian Constitution and the idea of
citizenship in the second half of the Nineteenth century
examines the intellectual sources, internal and external, of the
1866 Constitution from the perspective of the citizenship
regulations.
Political modernization and juridical tradition in defining
the citizenship reshape the analisys of the idea of citizenship
from the perspective of political modernization. At the middle
of the Nineteenth century the intellectuals, preoccupied by
the politics and culture, were formed the social segment of
the middle class where should be the local bourgeoisie. In this
respect, the main directions of political thinking: liberalism
and conservatorism, were questionating the ways and the
rhythm of modernization. Their solutions influenced the
identitary hermeneutics from the turn of the Twentieth
century and, even more, the intellectual debates from the
interwar period.
The second chapter is entirely devoted to the national
dimension of the idea of citizenship in Transylvania during the
second half of the Nineteenth century. Intellectual history of
citizenship in Transylvania during the pre-dualistic period
assumes the revolutionary requests of the forty-eighter
Romanian elites and investigates the intellectual sources of
the autonomist and federalist projects.
Citizenship, nation and identity in the pre-dualistic
period regards the moment of the Diet of Sibiu that has
proven the democratic potential of the Romanian elites from
Transylvania in the short interlude between the end of the
forty-eighter revolution and the establishment of the Austro-
Hungarian dualism.
Dimensions of citizenship in Transylvania during the
dualistic period outline the position of the Romanian elites

273
versus to the Magyarization policy of the Hungarian
authorities. It is underlined the accommodation situation of
the Romanian elites and the evolution of the national
Romanian movement from the autonomist one to the
favorable unionist one.
The road from petitionarism to memorandism and the
europeanization of the Romanian cause are explored in the
section about Pasivism as civic dimension of citizenship. It is
highlights the Memorandist movement of the Transylvanian
Romanian elites and its aftermaths.
Politicking the Transylvanian Romanian movement, the
road from autonomism to unionism and the federalist ideas of
the Austro-Hungarian Empire are also explored in the section
about Activism as political dimension of citizenship.
A slide of meaning: citizenship, ethnicity, national
identity analyses the debates on the drafting of the 1923
Constitution and the particularities of the citizenship from the
1924 Nationalities Law. The unifying of the legislation
regarding the citizenship ends one century of tries, projects
and movements that design the idea of citizenship in modern
Romania and Transylvania.
The intellectual path of citizenship is comparatively
followed from the very first constitutional projects of the
Romanian Principalities and the articles of the Romanian
Constitution to the requests of the Transylvanian Romanian
elites in the praise of the recognizing their national rights.
Thus is surfaced the trace and the evolution of an idea that
marked the europeanization of the Romanian society and its
connection to modernity: the idea of citizenship.

274