Sunteți pe pagina 1din 2

„Ce gândiți voi despre Cristos?

E. J. Waggoner, 1886

După cum am citit argumentele așa-numiților „reformatori naționali”, în care ei pretind pentru Hristos
o suveranitate politică, în mod involuntar ne-am pus întrebarea de mai sus. Ne-am întrebat dacă ei chiar
îl consideră pe Hristos ca fiind Fiul divin al lui Dumnezeu sau un politician intrigant. Două citate vor fi
suficiente pentru a arăta că îndoiala noastră este bine întemeiată. În Christian Statesman din 22 aprilie,
ca replică la afirmația că: „apostolii și creștinii primari nu s-au gândit niciodată să introducă un
amendament în statutele și legile Imperiului Roman”, M. A. Gault spune:

„Hristos și ucenicii Săi nu au lucrat pentru a modifica legile și constituția romană, pentru că aceasta
[Roma] nu era o republică. Puterea acesteia nu venea de la popor. Legile acesteia nu erau o reflectare a
opiniilor oamenilor și nu putea fi făcută o națiune creștină în sensul în care a noastră poate fi.”

Aceasta este ca și cum s-ar spune că dacă Hristos ar fi venit în zilele când Roma era o republică, El s-ar
fi pus să amendeze legile ei. În loc să meargă de-a lungul Iudeii și Galileii făcând bine, predicând
evanghelia săracilor, vindecându-i pe cei cu inima frântă și pe cei care erau chinuiți de diavolul, El ar fi
mers la Roma, ar fi fost ales în Senat sau drept consul și îndată S-ar fi pus să facă din Roma, o națiune
creștină, prin edicte legale! Acesta este modul în care „reformatorii naționali” procedează și ei pretind
că sunt urmași ai lui Hristos. Prin psalmist, Domnul a spus celui rău: „Ți-ai închipuit că Eu sunt ca
tine”, iar această afirmație pare să fie aplicabilă în acest caz. Aceasta pentru că ei aduc religia la nivelul
de jos al partidelor politice, ei își imaginează că Hristos ar face la fel.

Înainte de a comenta mai departe cu privire la cele de mai sus, vom cita ilustrația pe care un
„reformator național” a oferit-o pentru a arăta de ce nu a acceptat Hristos poziția de rege atunci când a
fost pe pământ. Ilustrația este citată de rev. Wm. Ballantine, în replica sa către dr. W. Wishart. Acesta a
spus:

„Dacă generalului Grant, după ce a cucerit Richmond-ul, i s-ar fi oferit poziția de polițist orășenesc în
orice localitate, ar fi respins poziția cu dispreț. La fel Hristos, oferindu-I-se micul principat sau
împărăție a iudeilor, a refuzat să accepte; dar dacă I s-ar fi oferit împărățiile întregii lumi, precum lui
Grant i s-a oferit președenția Statelor Unite, la fel ca el, Hristos ar fi acceptat.”

Nu putem concepe cum un om care se numește creștin ar putea folosi un limbaj atât de blasfemator,
decât pe motivul că a fost îmbătat cu ideea unei uniuni a Bisericii și a Statului. Întrebarea „Ce gândiți
voi despre Cristos?” (Matei 22:42 KJV) este într-adevăr una pertinentă de pus către pretinșii
„reformatori naționali”. Iar răspunsul la întrebare, așa cum se deduce din propriile afirmații, ar fi: „Un
om egoist al lumii; un politician în căutarea celei mai mari poziții.” Prin aceasta nu vrem să fim înțeleși
că presupunem că generalul Grant a fost un astfel de om. Nu există niciun punct de comparație între
Generalul Grant și Isus Hristos. Generalul Grant a fost un om; Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.
Generalul Grant, în calitate de om, a acționat cu demnitate umană; dar dacă Hristos ar fi făcut același
lucru el ar fi fost om și nu Dumnezeu. Partidul al cărui organ este Christian Statesman, este obișnuit să
stigmatizeze pe oricine i se opune ca ateist; dar citatele de mai sus arată că efectul invitării principiilor
„reformei naționale” este acela de a oferi o viziune slabă a lui Hristos în lucrarea Sa. Nu am auzit
niciodată vreun necredincios să exprime opinii mai peiorative despre caracterul lui Hristos. Fiind noi
înșine creștini și adorându-l pe Hristos ca Mijlocitorul divin dintre Dumnezeu și om, ne opunem
lucrării partidului Reforma Națională pentru că este necreștin în tendințele sale.

Să ne întoarcem la presupunerea dl. Gault că Hristos ar fi încercat să amendeze legile Romei dacă
aceasta ar fi fost o republică. El spune: „Legile acesteia nu erau o reflectare a opiniilor oamenilor și nu
putea fi făcută o națiune creștină în sensul în care a noastră poate fi.” Nu, desigur că nu; ar fi existat
doar diferența dintre un imperiu și o republică. Legile Romei reflectau opiniile împăratului, iar oamenii
consimțeau la acestea la fel cum fac oamenii dintr-o republică față de legile făcute de reprezentanții lor.
Împăratul era pentru ei o ființă divină, un obiect al adorării și de aceea legile sale reflectau totuși
opiniile oamenilor. De aceea, dacă Hristos ar fi fost unul precum este descris de cei care susțin
amendamentele religioase, El ar fi mers la Roma și l-ar fi convertit pe împărat. Împăratul, fiind
convertit, ar fi așezat îndată „toate manierele, instituțiile și legile creștine” sub o incontestabilă bază
legală și imediat Roma ar fi fost o „națiune creștină”. Și din moment ce „imperiul Romei ocupa
lumea”, prin acest act întreaga lume ar fi fost „creștinată”.
Dar, stai; tocmai acest lucru a fost făcut. Nu de Hristos, totuși, cu mai puțin de trei sute de ani după ce a
declarat: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta.” Constantin cel Mare este cunoscut în general
drept „primul împărat creștin”. El a făcut legi în favoarea creștinilor și cu toate că nu a fost botezat
până aproape de moartea sa, el s-a identificat în totalitate cu pretinsul partid creștin. În zilele lui
întregul Imperiu Roman a devenit „creștinat”. Pe vremea respectivă exista exact acea stare a lucrurilor
pe care partidul amendamentelor religioase se străduiește acum să o realizeze. Drept dovadă a acestui
lucru și pentru a arăta cât de temeinic principiile „reformei naționale” au fost înaintate, istoricul
bisericesc Socrate ne spune că nimănui nu-i era permis să dețină vreun document arian, sub pedeapsa
arderii pe rug împreună cu documentul respectiv. Și atât de strict era acest edict înaintat de către acel
împărat „creștin”, astfel încât nicio o urmă din scrierile lui Arius nu există.

Asemenea cauze produc asemenea efecte. Ca rezultat al „creștinării” statului prin edictele legale din
timpul lui Constantin, episcopiile erau cumpărate și vândute, ca în cazul pozițiilor seculare din trecut și
din prezent. Cei mai bogați și mai influenți oameni își asigurau poziția de episcop și se foloseau de acea
poziție pentru a-și spori averea și influența. Din moment ce religia era stabilită de legile civile,
împăratul era capul natural al bisericii; și din moment ce el era cel care dispunea rangurile, oamenii
profesau creștinismul pentru ca să-și asigure poziția. Împăratul a continuat să fie capul bisericii până
când a transferat acea autoritate către puternicul episcop al Romei, de asistența căruia avea nevoie în
problemele civile. Religia era atunci o problemă de politică. Și exact acest lucru este ceea ce s-ar
întâmpla în această țară dacă religia ar fi susținută de decrete legale. Nu ne pasă cât de curate pot fi
motivele unora dintre susținătorii amendamentului religios; când amendamentul propus este adoptat,
rezultatul indicat pe scurt mai sus va urma la fel de sigur precum noapte vine în urma zilei. Și aceasta
este starea lucrurilor pe care acești oameni, în orbirea lor, își imaginează că Hristos ar sancționa-o!

Și acest lucru ne aduce în mod firesc la un alt gând care a fost sugerat de al doilea citat, care spune că,
dacă lui Isus i-ar fi fost oferite împărățiile întregii lumi, El ar fi acceptat. Ne reamintim faptul,
consemnat în două dintre evanghelii, că lui Isus i s-a oferit la un moment dat „toate împărățiile lumii și
slava lor”. A acceptat? Nici măcar în gând. De ce nu? Pentru că condiția era ca El să cadă și să se
închine lui Satana. Aceeași ofertă este încă deschisă bisericii. Mulți devin orbiți de această perspectivă
și mulți, conduși de un zel egoist, despre care se presupune că este zel pentru Hristos, sunt dornici să
accepte. Dar condițiile nu s-au schimbat niciodată și dacă în orice moment, înainte ca națiunile să fie
date lui Hristos pentru a fi zdrobite în bucăți, cei care se consideră adepții Lui acceptă, cu pretenția că
este în numele Său și pentru El, suveranitatea oricărei sau a tuturor împărățiilor acestei lumi, poate fi
stabilit ca fapt că au acceptat condițiile pe care Hristos le-a respins cu sfânt dispreț.

Dacă cei care strigă atât de tare ca Hristos să fie recunoscut drept cap al acestui guvern, ar studia viața
Lui și ar obține idei adecvate despre caracterul Său înălțat și despre natura împărăției Sale, L-ar putea
onora cu adevărat. Într-adevăr, lucrarea lor tinde doar să degradeze creștinismul spre dezonorarea lui
Hristos. Hristos nu numai că nu a căutat; dar a evitat cu hotărâre alianța politică și „cine zice că rămâne
în El trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus”.