LIANA GEORGESCU

PRODUCEREA, TRANSPORTUL ȘI
DISTRIBUȚIA
ENERGIEI ELECTRICE
Îndrumar pentru laboratorul
de încercări şi verificări

Editura Universității Petrol – Gaze din Ploiești

2014
Lucrarea a fost avizată de Colectivul Departamentului
“Automatică, Calculatoare şi Electronică“
din Universitatea “Petrol - Gaze”, Ploiești

Recenzori :
Prof. univ. dr. ing. CRISTIAN BUCUR
Conf. univ. dr. ing. CORNEL IANACHE
 PREFAȚĂ

Lucrarea de faţă este întocmită în conformitate cu tematica de laborator a

disciplinei “Producerea, transportul si distributia energiei electrice”, din planul de
învăţământ al specializării “Electromecanică” de la Facultatea de Inginerie Mecanică şi
Electrică a Universităţii “Petrol - Gaze”.
Tematica şi, în consecinţă, structura îndrumarului corespund unor
necesităţi de instruire specifice activităţilor din laboratoarele îndustriale de încercări şi
verificări pentru instalaţiile şi echipamentele electroenergetice.
În debutul lucrării am prevăzut un capitol care să aducă la zi cunoştinţele
privind securitatea muncii la asemenea lucrări, completate cu elemente de ordin
fenomenologic menite să conştientizeze faptul că respectarea normelor de tehnica
securităţii muncii este o componentă a activităţii care trebuie situată pe primul plan.
Această problematică urmează a fi dezbătută cu studenţii în prima şedinţă de laborator.
Capitolele următoare, care nu ignoră faptul că studenţii beneficiari, ajunşi
în anul IV de studii, au parcurs deja un curs de “Măsurări Electrice”, se ocupă de
problema dotării cu aparate şi instalaţii de măsurat necesare laboratoarelor PRAM şi
alegerii aparatelor de măsurat în conformitate cu specificul lucrărilor de executat.
În continuare, sunt prezentate lucrări de încercare şi verificare obligatorii
în exploatarea instalaţiilor electrice industriale, lucrări pentru care laboratorul
universităţii este dotat corespunzător şi care acoperă cele mai multe din lucrările ce se
fac în laboratoarele marilor consumatori industriali. Redactarea lor are la bază
prescripţiile tehnice ale “Regulamentului de exploatare tehnică a instalaţiilor din
întreprinderile industriale şi similare”. Desigur, pe măsură ce dotarea laboratorului va
evolua, se pot adăuga în viitor şi alte lucrări.
În încheiere ţin să mulţumesc domnului Conf. dr. ing.Cornel Ianache,
pentru îndrumări şi pentru ajutorul dat la selectarea bibliografiei, precum şi membrilor
colectivului de “ Electrotehnică” pentru preţioasele sugestii care au contribuit la
elaborarea acestei lucrări.

AUTOAREA

3
 CUPRINS

1. Instructaj introductiv general la începerea activităţii practice în

laboratorul de instalaţii electrice. ............................................................ 7
2. Măsurarea pierderilor în dielectric ........................................................ 13
3. Măsurarea rezistenţei prizelor de pământ .............................................. 17
4. Verificarea şi reglajul releelor electromagnetice................................... 21
5. Localizarea defectelor în cablurile de energie....................................... 27
6. Verificarea rigidităţii dielectrice a uleiului izolant ............................... 31
7. Măsurarea defazajelor cu ajutorul diagramei wattmetrice .................... 35
Bibliografie............................................................................................ 37

5
 1. INSTRUCTAJ INTRODUCTIV GENERAL
LA ÎNCEPEREA ACTIVITĂȚII PRACTICE ÎN
LABORATORUL DE
ECHIPAMANTE ELECTRICE
1.1. Accidentele produse prin electrocutare

Pericolele pe care le prezintă instalaţiile electrice diferă în mod esenţial de

acelea prezentate de alte genuri de instalaţii, prin aceea că nu există nici un
indiciu care să prevină asupra pericolului posibil. În asemenea condiţii simţurile
omului nu reacţionează către măsuri de apărare.
Datele statistice arată că 80% din accidentele mortale prin electrocutare se
produc în instalaţiile de joasă tensiune. Acest procentaj este explicat în primul
rând prin insuficienta respectare a măsurilor de tehnica securităţii; ignorându-se
pericolul se intervine adesea asupra echipamentelor aflate sub tensiune. De cele
mai multe ori, nerespectarea măsurilor de protecţie a muncii este o consecinţă
directă a insuficientei pregătiri profesionale, aceasta cauzând intervenţii
inadecvate lucrului în condiţii de securitate deplină.
Este demn de reţinut că 85% din accidentele prin electrocutare anchetate
în România într-un anumit interval de timp, au avut ca victime tineri între 21 şi
30 de ani. Printre cauzele acestor accidente o pondere importantă au avut-o
manifestările de teribilism şi alte fapte generate de lipsa de educaţie.
Consecinţele accidentelor. Principale le consecinţe sunt: şocul electric,
arsurile şi metalizarea pielii, incendiile şi exploziile.
Efectele trecerii curentului electric prin corpul omenesc. Prin acţiunea
curentului electric asupra inimii se produce fibrilaţia. În acest caz, contracţiile şi
destinderile fibrelor muşchiului inimii se produc rapid şi dezordonat. Acest
fenomen echivalează cu oprirea funcţionării inimii. Se consideră că
electrocutarea mortală se produce atunci când inima se află în circuitul curentului
electric, intensitatea curentului este mai mare de 50 mA iar durata acţiunii sale
este mai mare de 0,2 s.

7
 Acţiunea curentului electric asupra sistemului nervos afectează, în
general, funcţionarea respiraţiei până la oprirea ei. S-au înregistrat cazuri mortale
la curenţi mai mici de 10 mA c.a. şi 50 mA c.c., după cum, în alte cazuri, curenţi
de ordinul amperilor au străbătut uneori corpul omenesc fără să provoace
moartea.
Factorii care influenţează gravitatea accidentelor. Se consideră că
aceştia sunt: valoarea curentului care străbate corpul, traseul curentului în corp,
durata acţiunii curentului asupra corpului, frecvenţa curentului, starea fiziologică
a victimei şi gradul ei de atenţie.

1.2 Tensiuni periculoase

Datele statistice arată că 7% din accidentele mortale prin electrocutare s-au

produs la tensiuni sub 24 V ( sunt citate tensiuni de 6 V şi 8 V). În asemenea
condiţii nu se pot stabili tensiuni limită periculoase sau nepericuloase care să
poată conduce, din acest punct de vedere, la recomandări privind tehnica
securităţii. Explicaţia rezidă din faptul că pericolul depinde direct de intensitatea
curentului care străbate corpul omenesc şi nu de tensiune. Relaţia dintre tensiune
şi curent nu poate fi stabilită deoarece rezistenţa ohmică a corpului omenesc
variază, după legi necunoscute astăzi, în limite foarte largi.

1.3 Condițiile în care pot avea loc accidentele prin electrocutare

Atingerea directă a unui element

sub tensiune într-o reţea cu neutrul
legat la pământ (figura 1.3.1).
Cu notaţiile de pe figură,
presupunând tensiunea de fază a reţelei
U f  220V, valoarea maximă a rezistenţei

corpului omenesc R h  1000 şi valoarea Figura 1.3.1

8
maximă admisă a rezistenţei prizei de pământ R 0  4 , rezultă o valoare a
intensitatăţii curentului care străbate corpul,
Uf
Ih   0,220A ,
R h  R0
care este cu mult peste valoarea minimă periculoasă.
Atingerea unei faze în timp ce o altă fază a reţelei are izolaţia faţă de
pământ deteriorată (figura 1.3.2).
Suplimentar faţă curentul Ih din
exemplul precedent, corpul omenesc va fi
străbătut şi de curentul
Ul 3U f
I 'h   .
R h  R iz R h  R iz
Din ambele exemple rezultă importanţa
purtării echipamentului de protecţie (mănuşi,
cisme dielectrice) şi utilizării covoarelor sau
Figura 1.3.2
platformelor electroizolante.
Atingerea simultană a două faze
(figura 1.3.3).
Caz deosebit de grav, atât în ceea ce
priveşte intensitatea cât şi traseul curentului
electric prin corp.

Figura 1.3.3
Atingerea unei porţiuni dezizolate
dintr-o reţea monofilară legată la
pământ (figura 1.3.4).
Pentru U= 70 V şi R h  1000 ,
rezultă I h  U R h  70mA , adică o
Figura 1.3.4
intensitate periculoasă.

9
 Atingerea unui conductor într-o
porţiune dezizolată a unei reţele cu neutrul
izolat faţă de pământ ( figura 1.3.5).
Din acest exemplu se poate vedea rolul
pe care îl are rezistenţa izolaţiei conductorului
electric faţă de pământ.
Dacă rezistenţele de izolaţie pe cele trei
faze sunt r1  r2  r3 iar U este tensiunea de linie, avem: Figura 1.3.5

r1 r22  r2 r3  r32
Ih  U .
R h ( r1r2  r2 r3  r3 r1 )  r1r2 r3
Dacă r2  0 sau r3  0 adică izolaţia unei faze vecine este complet
deteriorată, avem I h  U R h , ceea ce echivalează cu o atingere bifazată.
Atingerea unui conductor într-o porţiune dezizolată a unei reţele
trifazate cu neutrul izolat, având capacitate mare faţă de pământ.
Este cazul reţelelor în cablu sau liniilor electrice lungi care au şi o
capacitate mare faţă de pământ. Schema echivalentă din figura 1.3.5 se
completează cu câte o capacitate în paralel cu rezistenţa de izolaţie a fiecărei faze
şi avem:
U 1
Ih  .
3R h R iz ( R iz  6R h )
1
9(1  R 2iz  2 C 2 ) R 2h
Pentru U=380 V, R h  1000 , R iz  104  , C  10 6 F (valoare relativ
mică), rezultă I h  140 mA.
Descărcări capacitive. Dacă o reţea prezintă o capacitate mare faţă de
pământ, în momentul scoaterii de sub tensiune va rămâne încărcată cu sarcina
q=Cu, unde C este capacitate unei faze faţă de pământ iar u corespunde valorii
instantanee a tensiunii în momentul stingerii arcului electric între contactele
întreruptorului. Atingerea directă a reţelei, chiar scoasă de sub tensiune, poate
provoca accidente mortale prin descărcarea sarcinii capacitive.

10
 Atingeri indirecte (figura 1.3.6).
Utilizarea platformei izolante nu evită
pericolul de accident dacă în spaţiul de lucru
există mase metalice legate la pământ, cu care
operatorul poate veni în contact.

Figura 1.3.6

1.4 Pericole potențiale în laboratorul de echipamente electrice

Activitatea practică în acest laborator se desfăşoară în condiţii şi după o

tematică corespunzătoare activităţilor industriale. În asemenea condiţii nu se
exclude nici un fel de posibilitate de producere a accidentelor. Nu vom admite
însă, sub nici o formă, ideea că accidentele în laborator sunt de neevitat.
Dimpotrivă, producerea lor este de neconceput atât timp cât pregătirea
corespunzătoare a locului de muncă, respectarea cu stricteţe a măsurilor indicate
în îndrumar şi respectarea fermă a indicaţiilor cadrului didactic în timpul
efectuării experimentelor devin obişnuite în conştiinţa studenţilor.

1.5 Obligațiile studenților în cadrul activității de laborator

a. Studierea înaintea şedinţei de lucru, pe baza foilor de platformă şi a

îndrumarului, a condiţiilor în care se desfăşoară lucrarea, a principiului metodei, a
metodologiei de lucru şi a măsurilor de securitate a muncii.
b. Executarea corectă a montajelor prin aranjarea aparaturii în succesiunea
logică a schemei şi efectuarea legăturilor cu cordoane de lungime potrivită, pe
trasee uşor de urmărit. Legăturile la borne trebuie să fie bine strânse pentru a nu
se desface în timpul lucrului, când montajul este sub tensiune. Într-o asemenea
situaţie ne îndepărtăm de masa de lucru şi cerem scoaterea de sub tensiune de la
întreruptorul general.

11
 c. Aparatele de măsură se vor aşeza astfel încât să poată fi citite din
poziţii comode şi fără ca studentul să fie nevoit să se apropie de părţile sub
tensiune.
d. Întreruptoarele, cheile, manipulatoarele care se manevrează în timpul
lucrului vor fi aşezate pe masa de lucru astfel ca accesul la ele să fie direct, iar
apropierea mâinii operatorului de elemente neizolate aflate sub tensiune să nu fie
necesară.
e. Este interzis studenţilor să conecteze montajele la sursele laboratorului,
chiar dacă acestea nu se află în funcţiune.
f. Studenţii nu vor acţiona din proprie iniţiativă chei, butoane,
întreruptoare de pe tablourile laboratorului.
g. La plăcile de borne ale tablourilor din laborator studenţii nu au acces.
h. Montajul executat la platformă nu se pune sub tensiune decât cu avizul
cadrului didactic care l-a verificat.
i. Comutarea domeniilor de măsură ale aparatelor, stabilite la începutul
lucrării, se face numai dacă este necesar şi numai în prezenţa cadrului didactic.
j. Masa de lucru va fi degajată de orice obiecte, aparate, etc, ce nu servesc
lucrării.
k. Studenţii care nu au pentru moment acces la manipularea montajului au
datoria să supravegheze în permanenţă condiţiile în care se lucrează la platformă.

12
 2. MĂSURAREA PIERDERILOR ÎN DIELECTRIC
2.1 Noțiuni generale

Dielectricii folosiţi în construcţia cablurilor , aparatelor şi maşinilor

electrice nu sunt în realitate izolanţi perfecţi. În aceşti dielectrici se produc
pierderi care se transformă în căldură şi a căror valoare medie este proporţională
cu frecvenţa şi cu valoarea maximă a intensităţii câmpului electric: p=KfE2.
Pierderile sunt mici pentru aer, mică, porţelanuri speciale, parafină de calitate,
etc. Aerul şi mica sunt folosite la construcţia capacităţilor etalon.
După cum este ştiut, condensatorul ideal defazează curentul cu /2
înaintea tensiunii. La capacitorul real acest defazaj este mai mic decât /2, aşa
cum se vede din diagrama de la figura 2.1.1, unde schema echivalentă conţine un
rezistor echivalent pierderilor în dielectric.
Unghiul  dintre
fazorul curent corespunzător
condensatorului ideal şi cel
corespunzător condensatoru-
lui real, se numeşte unghi de
pierderi dielectrice. Figura 2.1.1

În instalaţiile care funcţionează la tensiune înaltă, măsurarea unghiului , a

cărui valoare este cu atât mai mare cu cât componenta de conducţie a curentului
prin dielectric este mai mare, constituie un criteriu de apreciere a stării izolaţiei.

2.2 Aparate și metode utilizate

Aparatul utilizat la măsurarea pierderilor în dielectric este puntea Schering

gata montată, care determină pierderile în dielectric măsurând unghiul  dintre
curentul real şi curentul de deplasare corespunzător.

13
 Puntea Schering pentru curenţi capacitivi mici are alcătuirea de la figura
2.2.1, unde Cx este capacitatea dielectricului supus măsurării.

Figura 2.2.1

CE este o capacitate etalon, R3 şi R4 sunt rezistenţe de precizie, C4 este o

decadă cu capacităţi, F - descărcătoare iar G este un detector de nul cu
amplificator electronic.

La echilibrul punţii avem următoarele relaţii:

R3 R4
Rx  : Cx  CE ; tg  C 4 R 4 .
 2 C E C 4 R 24 R3

La curenţi capacitivi mari, puntea utilizează montajul de la figura 2.2.2.

Figura 2.2.2

14
 Rezistenţa r +  poate avea valori egale cu 30, 10, 3, 1 şi 0,3 . Cu cât
curentul capacitiv este mai mare, cu atât valoarea n a rezistenţei echivalente din
braţul de jos al punţii trebuie să fie mai mică.

Relaţiile de echilibru ale punţii sunt următoarele:

100  R 3 100  n  
Cx  CE R4 ; tg  R 4 C 4  R 4 C E .
n( R 3   ) R3  

2.3 Chestiuni de studiat

Se măsoară unghiul de pierderi dielectrice al izolaţiei înfăşurării de înaltă

tensiune al transformatorului de 28/0,1 kV din laborator.
Se compară rezultatul obţinut cu prevederile din tabelul 2.3.1.

Tabelul 2.3.1

Tensiunea nominală [ kV ] 6 10 20 şi 35

Valoarea maximă pentru tg 0,025 0,020 0,015

2.4 Modul de lucru

a) Elementele exterioare punţii gata montate se racordează la punte prin

cabluri ecranate. Se evită apropierea de câmpurile electromagnetice produse de
transformatoare, bobine de inducţie, etc, aflate în funcţiune.
b) Se va ţine seama că armătura condensatorului C4, care se manipulează,
ca şi reostatul R4, trebuie legate la pământ aşa cum se arată în figurile 2.2.1 şi
2.2.2. Montajul în punte este ales astfel încât reactanţa condensatorului Cx să
preia practic întreaga tensiune, în timp ce condensatorul CE este un condensator
etalon de înaltă tensiune, de obicei fix şi de valoare nu prea mare (100- 500 pF).

15
Dacă totuşi condensatorul CE se străpunge, operatorul este protejat prin faptul că
elementele de reglaj sunt legate la masă.
c) Echilibrul punţilor se obţine variind alternativ reostatul R4 şi
condensatorului C4. Acesta din urmă este etalonat uneori direct în valori tg.

16
 3. MĂSURAREA REZISTENŢEI PRIZELOR DE
PĂMÂNT

3.1 Noțiuni generale

În conformitate cu prevederile normative, verificarea rezistenţei de trecere

a prizelor de pământ este obligatorie în perioada secetoasă şi în perioada de
îngheţ a fiecărui an. Valoarea ei nu trebuie să depăşească 4 ohmi iar dacă priza de
pământ deserveşte şi instalaţia de paratrăsnet, valoarea acesteia trebuie să fie sub
1 ohm.

3.2 Aparate și metode utilizate

Pentru măsurare se poate folosi metoda ampermetrului şi voltmetrului

(figura 3.2.1) care oferă o precizie foarte bună sau metoda de punte.
Metoda ampermetrului şi voltmetrului foloseşte un transformator de
separaţie, care evită contactul galvanic între reţeaua de alimentare şi sistemul de
măsurare, un voltmetru cu rezistenţă internă foarte mare (20000-40000 /V) şi
un ampermetru sensibil şi de rezistenţă internă mică, pentru a nu se lucra cu
tensiuni mari, obţinute prin intermediul autotransformatorului Atr, fiind evident
că mediul în care se execută asemenea măsurători este foarte periculos.

Figura 3.2.1

Tensiunea de lucru trebuie să fie suficientă pentru obţinerea unor deviaţii

cât mai mari ale acelor indicatoare ale înstrumentelor de măsurat. Se foloseşte
montajul aval pentru a nu introduce în rezultatul măsurării rezistenţa
ampermetrului.

17
 Electrodul sondă şi cel auxiliar, confecţionaţi din ţeavă sau din profil
rotund, se bat în pământ la 0,3 - 1m adâncime şi se dispun la 20m unul de altul, în
linie dreaptă.
Rezultatul exact al măsurării este:
Up Uv R
Rx   (1  s ),
I I Rv

unde, Uv este tensiune indicată de voltmetrul V iar Rs şi Rv sunt rezistenţa prizei

sondă şi respectiv a voltmetrului. Deoarece Rs este greu de determinat, rezultă că
respectând indicaţia cu privire la rezistenţa internă a voltmetrului putem accepta
cu suficientă precizie rezultatul:
Uv
Rx  .
I
Metoda de punte este utilizată, în condiţii de teren, sub forma aparatului
portabil tranzistorizat APP, având schema de la figura 3.2.2.

K1

Figura 3.2.2

Aparatul este compus dintr-un convertizor static tranzistorizat ce produce

o tensiune alternativă de 75 Hz, un transformator, un detector sincron (de nul)
format dintr-un redresor cu diode, un amplificator de curent continuu şi un
miliampermetru cu 0 la mijlocul scalei.
Funcţionarea aparatului se bazează pe metoda compensaţiei şi constă în
compararea căderii de tensiune Up, dintre Rs şi Rp, cu tensiunea Us de la
secundarul transformatorului Tr. Când acul miliampermetrului indică zero, avem:

18
 n
R x  ( R Tr  R e ) 2 ,
n1
n
unde Re este valoarea rezistenţei etalon iar 2 este raportul de transformare al
n1

transformatorului Tr, indicat de comutatorul K1 ( cu valorile 0,1; 1; 10; 100).

3.3 Chestiuni de studiat

a) Se măsoară valoarea rezistenţei prizei de pământ a laboratorului prin

ambele metode.
b) Se determină rezistivitatea solului.
c) Se compară rezultatele şi se fac aprecieri asupra preciziei metodelor.

3.4 Modul de lucru

Se aşează electrozii în raport cu priza

de pămănt, în linie dreaptă sau în triunghi
echilateral ca în figura 3.4.1.
Figura 3.4.1

A. Metoda ampermetrului şi voltmetrului:

a) Se execută montajul de la figura 3.4.1, respectând indicaţiile cu
privire la alegerea aparatelor;
b) Cu ajutorul autotransformatorului ridicăm de la zero tensiune a de
alimentare până când obţinem deviaţii corespunzătoare ale acelor indicatoare ale
aparatelor de măsurat;
c) Se notează indicaţiile aparatelor şi se calculează rezistenţa prizei.

B. Metoda de punte:
a) Se leagă priza de pământ cu două fire la bornele P1 şi P2. Dacă
distanţa de la priză la aparat este mai mică de 2 metri legătura se face cu un
singur fir iar bornele P1 şi P2 se scurtcircuitează;

19
 b) Dacă se cunoaşte valoarea probabilă a rezistenţei se pune
comutatorul de domeniu K1 pe poziţia corespunzătoare. (Dacă nu, se începe cu
comutatorul pe domeniul cu sensibilitatea cea mai mică, “x100” şi, prin rotirea
comutatorului se caută pas cu pas valoarea aproximativă a rezistenţei măsurate);
c) Se comută întreruptorul basculant pe poziţia M (măsură) şi, prin
rotirea discului gradat, se aduce acul instrumentului la zero.
d) Valoarea rezistenţei măsurate, în ohmi, este dată de produsul dintre
indicaţia discului gradat şi indicaţia comutatorului de domenii.
e) După terminarea măsurătorii se aduce întreruptorul basculant în
poziţia iniţială.

C. Determinarea rezistivităţii solului:

a) Se folosesc patru sonde care se leagă la bornele aparatului APP ca
în figura 3.4.2;
b) Se echilibrează puntea procedând în succesiunea de la B;
c) Rezistivitatea se calculează cu relaţia:
 2
 ( L  D 2 ) R,
2D

Figura 3.4.2

unde, R este valoarea în ohmi a rezistenţei măsurate, iar distanţele D şi L sunt

exprimate în metri.

20
 4. VERIFICAREA ŞI REGLAJUL RELEELOR
ELECTROMAGNETICE

4.1 Noțiuni generale

Releele de curent, de tensiune, de timp, de semnalizare şi intermediare, de

tip electromagnetic, sunt cele mai simple şi cele mai utilizate în instalaţiile
electrice.
Principala caracteristică de funcţionarea unui releu este caracteristica
intrare - ieşire care reprezintă relaţia dintre mărimea de intrare x şi mărimea de
ieşire y (figura 4.1.1).
La releele cu contacte, atunci când
mărimea de intrare variază de la zero la
valoarea de acţionare xa, mărimea de
ieşire rămâne la valoarea zero. În
momentul în care x= xa, y variază brusc
la valoarea maximă şi rămâne constant
dacă x creşte în continuare. Mărimea de
ieşire variază apoi brusc la zero dacă
mărimea de intrare scade până la valoarea
Figura 4.1.1
xrev, numită valoare de revenire.
Coeficientul de revenire reprezintă raportul dintre valoarile de revenire şi
de acţionare ale mărimilor de intrare:
x
k r  rev .
xa

Precizia releului se defineşte prin diferenţa dintre valoarea xa a mărimii de

intrare la care are loc acţionarea şi valoarea xr pentru care releul a fost reglat să
funcţioneze.

21
 Consumul propriu al releului reprezintă puterea absorbită ( în W sau în
VA) de releu, atunci când armătura este atrasă iar mărimea de intrare are valoarea
nominală.
Capacitatea de comutare a contactelor reprezintă valoarea maximă a
curentului pe care contactele releului o pot comuta de un număr de ori, fără a
suferi uzuri anormale.
Starea releelor utilizate în instalaţii se verifică la punerea în funcţiune,
după reparaţii şi periodic. Asupra lor se fac următoarele verificări:
- măsurarea rezistenţei de izolaţie;
- verificarea părţii mecanice;
- verificarea parametrilor;
Verificarea parametrilor releului urmăreşte :
- corectitudinea scării gradate;
- valoarea coeficientului de revenire;
- temporizarea (dacă este cazul).
Reglajul releelor constă în stabilirea unei anumite tensiuni a resortului
antagonist, pentru ca numai la o anumită valoare a mărimii de intrare cuplul activ
al releului să-l poată depăşi pe cel antagonist iar releul să acţioneze. Datorită
modificării în timp a calităţii resortului, a variaţiei tensiunii sale cu temperatura,
etc, indicaţiile scalei nu-şi păstrează valoarea în timp. De aceea, reglajul releelor
nu trebuie efectuat pe baza indicaţiilor scalei, ci experimental, periodicitatea
reglajelor fiind stabilită prin norme.

4.2 Chestiuni de studiat

Se vor efectua verificări şi reglaje la următoarele tipuri de relee

electromagnetice:
A. Releul maximal de curent - tip RC;
B. Releul de timp - tip RTp-2.

22
 4.3 Modul de lucru

a) Se face identificarea părţilor componente ale releelor potrivit

descrierilor făcute la curs.
b) Se efectuează verificarea părţilor mecanice urmărind:
- starea bornelor şi a legăturilor la borne;
- jocul lagărelor;
- starea contactelor şi închiderea sau deschiderea lor simultană
(dacă releul are mai multe contacte);
- starea resoartelor spirale;
- starea pieselor de susţinere a părţilor componente;
- starea mecanismului de temporizare la releul de timp.
c) Legând în scurtcircuit toate bornele releului se măsoară rezistenţa de
izolaţie între una din borne şi carcasă, utilizând megohmetrul de 1000 V. Izolaţia
este corespunzătoare dacă rezistenţa de izolaţie măsurată la 60s de la aplicarea
tensiunii sursei este de cel puţin 10 M.
A. Verificarea parametrilor şi reglajul releului RC se execută cu
montajul de la figura 4.3.1.

Figura 4.3.1

23
 a) Se alimentează trusa la bornele S şi se leagă dipolul releu -
ampermetru la bornele I.
b) Se conecteaza circui-tul lămpii de semnalizare.
c) Se fixează cursorul releului la prima diviziune a scării.
d) Se reglează curentul cu ajutorul transformatorului variabil. Pentru
aceasta se roteşte spre dreapta butonul notat At de pe capacul trusei. În acelaşi
timp se urmăreşte indicaţia amper-metrului. Curentul citit în momentul aprinderii
becului este curentul de acţionare Ia care se notează în tabelul 4.3.1.
e) Se măreşte cu circa 10% curentul în circuit, apoi se reduce lent,
urmărind indicaţiile ampermetrului. Valoarea curentului în momentul stingerii
lămpii este valoarea de revenire Irev.
Manevrarea cursorului reostatului va fi exersată astfel încât la acţionare şi
la revenire să obţinem cuplări şi decuplări ferme ale releului, fără trepidaţii.
f) Se măsoară, procedând ca mai sus, curentul de acţionare şi de revenire
pentru toate diviziunile scalei.
g) Se propune reglarea releului la o anumită valoare de acţionare. Se
fixează cursorul pe scală ghidându-ne după rezultatele obţinute anterior, apoi se
verifică reglajul procedând ca mai sus. Reglajul este corect dacă media a cinci
încercări, făcute fără a mişca cursorul releului, nu diferă cu mai mult de 5% faţă
de valoarea propusă. Rezultatele se consemnează în tabelul 4.3.2.
h) Se verifică valoarea de revenire a releului reglat ca mai sus, procedând
ca la punctul e). Îmbunătăţirea coeficientului de revenire se obţine micşorând
cursa echipajului mobil dar fără a exagera, deoarece se micşorează, odată cu
aceasta, presiunea contactelor releului.

Tabelul 4.3.1
I I  Ia
Nr.crt.
Ir Ia Irev K rev  rev %  r 100
[A] [A] [A] Ia Ir

24
 Tabelul 4.3.2
Ir Ia1 Ia2 Ia3 Ia4 Ia5 Iamed Irev Krev %

B. Pentru reglajul releului de timp se execută montajul de la figura

4.3.2.

Figura 4.3.2

a) Se conectează cronometrul la un autotransformator a cărui tensiune

de ieşire se reglează la valoarea corespunzătoare motorului cronometrului.
b) Se închide K1. Se ridică tensiunea la bornele releului cu ajutorul
reostatului montat potenţiometric, până la 0,7 din tensiunea nominală a releului.
Pentru fiecare diviziune principală a scalei releului determinăm, prin închiderea
întreruptorului K2, timpul de acţionare pe care îl indică cronometrul. Acesta se va
opri în momentul închiderii contactului releului.
c) Se reiau încercările pentru U= Unominal releu şi U=1,1 Unominal releu

Media celor trei determinări nu trebuie să difere cu mai mult de 0,2s de valoarea
înscrisă pe scală. Pentru aducerea în scală a releului se ajustează rezistenţele
montate în serie cu bobina lui.

25
 d) Se reglează releul la o valoare propusă, procedând ca mai sus.
reglajul este corect dacă media a cinci încercări succesive este egală cu valoarea
propusă.
Rezultatele se notează în tabelul 4.3.3.

Tabelul 4.3.3
Nr. U tr ta1 ta2 ta3 tamed t=tamed-tr
crt. [V] [s] [s] [s] [s] [s] [s]

26
 5. LOCALIZAREA DEFECTELOR PE LINIILE DE
DISTRIBUŢIE A ENERGIEI ELECTRICE

5.1 Noțiuni generale

Defectele liniilor de distribuţie ale consumatorilor industriali se manifestă

prin puneri la pământ, prin scurtcircuite polifazate cu sau fără punere la pământ
sau prin întreruperi de conductoare. Metodele utilizate pentru localizarea
defectelor sunt bazate pe măsurători de a căror acurateţe depinde costul şi
calitatea reparaţiei, mai cu seamă în cazul cablurilor subterane unde, o localizare
defectuoasă poate conduce la săpături inutile şi chiar la compromiterea operaţiei
de localizare.

5.2 Metode și aparate folosite

Metoda prin impulsuri utilizează un generator de impulsuri şi un

osciloscop cu două spoturi. Pe ecranul tubului catodic apar două linii de baleiaj
(figura 5.2.1): pe linia inferioară sunt trasate diviziunile de timp, iar pe linia
superioară impulsul trimis în linie al cărui fascicul se focalizează astfel ca
începutul curbei să coincidă cu marginea din stânga a ecranului.
Se trimite în linie un impuls
electric cu viteza v (pentru cabluri de
forţă v=160 m/s) şi se măsoară
intervalul de timp, tx, dintre momentul
transmiterii sale şi momentul sosirii
impulsului reflectat de la locul defectului.
Măsurarea determină numărul de
diviziuni de timp, n, corespunzătoare
intervalului de timp menţionat, timpul tx Figura 5.2.1

27
fiind dat de relaţia tx=nc, unde c este valoarea unei diviziuni a scării (2s).
Rezultă:
1
lx  ncv.
2
Pentru o linie subterană la care aspectul ecranului este ca în figura 5.2.1,
1
numărul de diviziuni de timp este 2,5 şi rezultă: l x  x2,5x2 x160  400m .
2
Măsurarea prin punte, (figura 5.2.2), poate localiza puneri la pământ sau
scurtcircuite polifazate, fără întreruperi.
Localizarea scurtcircuitului bifazat net se face prin echilibrarea punţii cu
comutatorul K pe poziţia 2. Distanţa până la locul de defect rezultă din relaţia:
2l x
Rx 
s
unde s este secţiunea conductorului cablului iar , rezistivitatea materialului.
Punerea la pământ se localizează scurtcircuitând capătul conductorului
defect cu acela al unui conductor fără defect şi echilibrând puntea cu comutatorul
K pe poziţia 1.

Figura 5.2.2
În braţul punţii avem un conductor de lungime 2l1  l x , distanţa până la
locul punerii la pământ rezultând din relaţia:
(2l1  l x )
Rx  .
s

28
 Trebuie menţionat că rezistenţa ohmică a cablurilor de energie este o
rezistenţă mică, ceea ce impune unele precauţii la executarea montajului şi la
manipularea punţii : firele de legătură cu puntea să nu introducă rezistenţe
comparabile cu cele de măsurat, iar condiţiile de sensibilitate ale punţii vor tebui
respectate cu stricteţe.
Metoda capacitivă (figura 5.2.3) este utilizată în cazul conductoarelor
rupte dar nepuse la pământ.

Figura 5.2.3

Când comutatorul a1 este trecut pe poziţia 1 se încarcă capacitiv

conductorul cablului, a cărui capacitate faţă de manta este notată cu C1, ceea ce
produce galvanometrului balistic deviaţia 1, proporţională cu sarcina vehiculată
prin galvanometru. Cu ajutorul potenţiometrului P mărim sensibilitatea
galvanometrului balistc până stabilim deviaţia maximă admisibilă a acului
indicator pentru capacitatea dată. Trecând comutatorul a2 pe poziţia 1 se încarcă
condensatorul etalon, iar deviaţia galvanometrului va fi 2.
Deoarece sarcina de încărcare este proporţională cu capacitatea
capacitorului, vom avea:
1
C1  C et .
2
Măsurând prin acelaşi procedeu capacitatea C faţă de manta a unui
conductor neântrerupt, deducem capacitatea specifică C0=C/L, cu ajutorul căreia
stabilim distanţa până la locul înteruperii:
lx=C1/C0.

29
 5.3 Chestiuni de studiat

Se vor localiza defectele unui cablu armat, cu trei conductoare, cu ajutorul

montajului în punte de la figura 5.3.1. Se vor aprecia rezultatele în raport cu
condiţiile de sensibilitate a metodei.

Figura 5.3.1

5.4 Modul de lucru

Modul de lucru rezultă din descrierea metodei, unde s-a atras atenţia
asupra necesităţii respectării condiţiilor de sensibilitate ale punţii:
- curenţii prin elementele punţii să fie cei maximi admisibili;
- fiind vorba de măsurare de rezistenţe mici, raportul Ra/Rb să fie mic;
- galvanometrul anexat punţii să aibă o sensibilitate cât mai bună.
Studenţii vor aprecia, în cadrul măsurătorilor ce vor fi efectuate pentru
localizarea celor două feluri de defecte, cum variază eroarea absolută cu abaterile
de la cele de mai sus.

30
 6. VERIFICAREA RIGIDITĂŢII DIELECTRICE A
ULEIULUI IZOLANT

6.1 Noțiuni generale

Uleiul izolant (de transformator) este folosit ca dielectric şi mediu de

răcire în multe aparate şi transformatoare electrice.
Datorită condiţiilor de exploatare, indicii de calitate ai uleiului pot ajunge
la limita impusă de regulile de exploatare tehnică şi de normele în vigoare. De
aceea, se impune efectuarea periodică cel puţin a probei rigidităţii dielectrice,
care este la îndemâna oricărui laborator PRAM.
Indicii de calitate la care s-a făcut referire sunt aceia din tabelul 6.1.1.
Tabelul 6.1.1

Caracteristici Tr. 2004 Tr.2005 Tr.2005A

Densitatea relativă la 200C, max. 0.91 - -

Punct de inflamabilitate M. 0C, min. 155 145 145

Viscozitate la 200C, 0E, max. 4,5 5 5

Viscozitate la 500C, 0E, max. - 1,8 1,8

Punct de congelare, 0C, max. -20 -35 -30

Aciditate minerală lipsă lipsă lipsă

Alcalinitate lipsă lipsă lipsă

Aciditate organică, mg KOH/g ulei, max. 0,03 0,05 0,05

Cenuşe, % max. 0,005 0,005 0,005

nici o nici o nici o
Transparenţa la +50C
tulburare tulburare tulburare
Stabilitate după metoda Kissling, %
0,1 0,3 0,3
- gudron după oxidare, % max.
Stabilitate după metoda T.E.S.:
-gudron după oxidare, % max. - 0,3 0,3

31
 Caracteristici Tr. 2004 Tr.2005 Tr.2005A
-aciditate după oxidare, mg KOH/g ulei,max - 0,6 0,6

Rigiditate dielectrică:
- la proba uscată în laborator, kV/cm, min. 150
125 125
- la proba ca atare, kV/cm, min. 125
Proba Natron - 2 2

6.2 Prelevarea probei de ulei

Probele de ulei pentru încercare trebuie prelevate cu atenţie deosebită

deoarece, aşa cum rezultă din tabelul 6.1.1, o mică cantitate de murdărie sau
umiditate poate conduce la concluzii eronate asupra stării uleiului.
Probele din aparatele montate în exterior se iau pe timp uscat. Robinetul se
şterge în prealabil, cu atenţie, de murdărie şi praf. Se lasă să curgă, într-un vas
oarecare, puţin ulei pentru spălarea orificiului.
Proba propriu zisă se ia în borcan curat, cu dop rodat (şlefuit). Borcanul se
clăteşte de două ori cu uleiul luat din aparat şi după aceea se umple şi se acoperă
cu atenţie.

6.3 Aparatura folosită

Uleiul se încearcă la rigiditate dielectrică între discuri plane paralele plane,

cu marginile rotunjite, având diametrul de 25mm şi distanţa între ele de 2,5mm.
Baia din porţelan, cu electrozi, se spală, în prealabil, de mai multe ori cu ulei
uscat şi curat.

32
 Figura 6.3.1
Baia se aşează cu contactele cuţit în contactele furcă ale dispozitivului de
încercare cu tensiune mărită a cărui schemă este aceea de la figura 6.3.1. Se
conectează sursa şi se măreşte tensiunea, lent, cu viteza de 2- 5 kV/s, până la
străpungere. Se consideră ca tensiune de străpungere a uleiului încercat, valoarea
medie a tensiunilor la care a stăpuns proba în cadrul a cinci încercări consecutive.
De menţionat că, înaintea începerii probelor, baia cu electrozi trebuie
spălată cu ulei uscat şi curat până când media a cinci străpungeri a uleiului de
spălare va fi de 45kV. Distanţa între electrozi se verifică cu lera înaintea fiecărei
probe.

6.4 Chestiuni de studiat

Studenţii se vor familiariza cu instalaţia de încercare şi vor efectua

încercări de rigiditate dielectrică asupra unei probe de ulei de transformator.

6.5 Modul de lucru

Proba trebuie să fie la temperatura camerei, iar după umplerea băii cu

electrozi trebuie lăsată minimum 10 minute pentru ca bulele de aer care s-au
format în ulei să iasă la suprafaţă.

33
 Încercările se fac la intervale de cinci minute. După fiecare străpungere
trebuie îndepărtate particulele de ulei carbonizat din spaţiul dintre electrozi, cu
ajutorul unei baghete din sticlă.

34
 7. MĂSURAREA DEFAZAJELOR CU AJUTORUL
DIAGRAMEI WATTMETRICE

7.1 Noțiuni generale

Metoda diagramei wattmetrice aparţine grupului de metode bazate pe

utilizarea wattmetrului, care au fost prezentate în capitolul 2. În prezentarea
făcută atunci s-a atras atenţia asupra necesităţii unor măsurări repetate, deoarece
rezultatul unei singure măsurători nu este suficient pentru a stabili dacă defazajul
măsurat este  sau -.
Metoda este utilizată pentru a determina defazajul unui curent faţă de
tensiunile unui sistem trifazat simetric de tensiuni sau pe acela al unei tensiuni
faţă de curenţii unui sistem trifazat simetric de curenţi.
În prima variantă, de exemplu, se alimentează înfăşurarea de curent a
wattmetrului cu curentul al cărui defazaj dorim să-l determinăm iar bobina de
tensiune de la tensiunea URN a sistemului trifazat de tensiuni. Puterea indicată de
wattmetru, , poate fi reprezentată, la o anumită scară, ca proiecţie a unuia din cei
doi fazori pe celălalt. Astfel, în figura 7.1.1 segmentul MN poate reprezenta, la
scară, puterea măsuraţă de wattmetru în condiţiile de mai sus.
Se repetă procedeul, alimentând de
bobina de tensiune, succesiv, cu tensiunile
USN şi UTN. Evident, suma celor trei
puteri măsurate este PR+PS+PT=0.
Purtăm măsurile celor trei puteri pe
fazorii tensiunilor, atunci când puterile
sunt pozitive, sau pe prelungirile în sens
opus ale fazorilor dacă ele sunt negative (
în ambele cazuri se porneşte de la originea
Figura 7.1.1
comună). Perpendicularele pe cei trei

35
fazori din extremităţile segmentelor obţinute sunt evident concurente, punctul de
concurenţă fiind vârful fazorului curent.
Este de asemenea evident că vârful fazorului curent poate fi obţinut numai
din două măsurători. Cea de a treia foloseşte însă pentru verificarea corectitudinii
celorlalte.
Analog se determină poziţia fazorului unei tensiuni faţă de un sistem
trifazat simetric de curenţi.
Precizia metodei depinde de constanţa parametrilor măsuraţi în timpul
determinărilor respective, de precizia aparatelor de măsurat şi de erorile
construcţiei diagramei. Practica constată totuşi că aceste erori nu pot fi atât de
mari încât să pună la îndoială concluziile trase.

7.2 Modul de lucru

1. Se verifică simetria sistemului de tensiuni ales ca referinţă,

verificând egalitatea tensiunilor atât pe faze cât şi între faze.
2. Se determină secvenţa sistemului de tensiuni cu un indicator de
sens şi se ţine seama dacă sistemul este direct sau invers.
3. Se fac măsurători de putere cu ajutorul unui montaj ca acela de la
figura 7.2.1, sensul curentului rămânând acelaşi pentru toate cele trei măsurători
iar sensul tensiunii la bornele bobinei de tensiune corespunzând legării bornei
nepolarizate cu polul N al sistemului de tensiuni.
4. Se ridică diagrama aşa cum s-a explicat mai sus.

Figura 7.2.1

36
 BIBLIOGRAFIE

1. Liana Georgescu. Instalaţii electrice în incinta consumatorilor

industriali - Fascicula I - Aparate electrice, UPG Ploiesti, 2000.
2. Liana Georgescu. Instalaţii electrice – Îndrumar de lucrari
pentru laboratorul de incercari si verificari. UPG Ploiesti, 2000.
3. Liana Georgescu. Optimizari in electroenergetica industriala.
Editura Universitatii Petrol – Gaze, Ploiesti, 2007.
4. Liana Georgescu. Transportul si distributia energieie electrice.
Editura Universitatii Petrol – Gaze, Ploiesti, 2011.
5. ****** PE 003/79 Nomenclatorul de verificări, încercări şi
probe privind montajul, punerea în funcţiune şi darea în
exploatare a instalaţiilor energetice.
6. ****** PE 930/89 Regulament de exploatare tehnică a
instalaţiilor electrice din întreprinderile industriale şi similare.
7. ****** 3E-1-67 Normativ de încercări şi măsurări la
echipamente şi instalaţii electrice.
8. Badea I, ş.a. Exploatarea înstalaţiilor de protecţie şi
automatizare ale sistemelor electrice. Editura tehnică, Bucureşti,
1967.
9. Cruceru C., Ursea P., Încercările cablurilor de energie în
exploatare. Editura Tehnică, Bucureşti, 1974.
10. Aptov I.S., Homeacov M.V. Cum se întreţine uleiul izolant.
Editura Tehnică, Bucureşti, 1963.

37
11. Radovici B., ş.a. Electrotehnică, Măsurări şi Maşini Electrice.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.
12. Golovanov C., Albu M., s.a., Probleme moderne de masurare in
electroenergetica. Editura Tehnica, Bucuresti, 2002.
13. Golovanov C., Iordanescu I., Postolache P., s.a. Instalatii
electroenergetice si elemente de audit industrial. Editura
Tipogal, 2008.
14. Golovanov C., Postolache P., Toader C. Eficienta si calitatea
energiei electrice. Editura AGIR, Bucuresti, 2007.
15. Micu E. Utilizari ale energiei electrice in industrie si
transporturi. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.
16. ****** AEG, Medium – Voltage Switching Devices, 1999.
17. ****** AEG, Mittelspanungsschaltgerate Vacuum –
Leistungsschalter, 1999.
18. ****** Merlin Gerin, MV, Distribution SF6 circuitbrikers,
2000.
19. ****** Schneider Electric, Manualul instalatiilor electrice,
2007.
20. ****** Siemens, Medium – Voltage Circiut – Breaker
Switchgear, 1999.
21. ****** Catalog Moeller. Comutatie si control, 2001-2002.
22. ****** Catalog LV 90. Low – Voltage Controls and
Distribution. SIRIUS – SENTRON – SIVACON, 2008.
23. ****** Catalog Moeller. Aparatura modulara de protectie si
comanda. 2002/2003.
24. ****** Schneider. Catalogul electricianului, 2008.

38