Proprietăți[modificare 

| modificare sursă]
În stare pură cuarțul este incolor, impuritățile din cristal determină culoarea mineralului. Cuarțul
cristalizează frecvent în goluri existente în roci numite geode. Clivajul este inexistent în spărtură având
o culoare sidefie, are valoarea 7 pe scara de duritate Mohs.
Înainte de descoperirea proprietății sale piezoelectrice, cuarțul a fost utilizat ca piatră în bijuterii.
Din punct de vedere optic el poate fi ușor confundat cu calcitul, de care se deosebește prin duritatea sa
mai mare (7) valoarea refracției duble mai reduse și nu reacționează ca și calcitul cu (HCl) acidul
clorhidric.

Etimologie și istoric[modificare | modificare sursă]

Cuarțul ca și celelate cristale au fost în evul mediu denumirea minei, Georgius Agricola a fost acela care
a delimitat termenul la denumirea cristalelor. Originea denumirii nu este clară, unii presupun că ar
provine din slava veche tvurdu = "dur" sau din germană (dialect) querch = "pitic" în germană literară =
quarz în orice caz denumirea de cuarț a fost acceptată pe plan internațional.

Clasificare[modificare | modificare sursă]
După Karl Hugo Strunz în "Systematik der Minerale", mineralul aparține clasei oxizilor cu un raport
metal/oxigen 1:2 numărul grupei - (Strunz-ID: 4/D.01-10). La grupa cuarțului aparține și (β-
Cuarț), Tridimit, Cristobalit, Coesit, Stishovit, Melanophlogit, Seifertit, Lechatelierit și Opal.
După sistematica lui Dana cuarțul este plasat în grupa silicaților (Dana-ID: 75.1.3.1).