Ianos I. (2005), Geografie Urbana Si Rurala

Ministerul Educaţiei şi Cercetării
Proiectul pentru Învăţământul Rural
GEOGRAFIE
Geografia urbană şi rurală
Ioan IANOŞ
2005
© 2005 Ministerul Educaţiei şi Cercetării
Proiectul pentru Învăţământul Rural
Nici o parte a acestei lucrări

nu poate fi reprodusă fără
acordul scris al Ministerului Educaţiei şi Cercetării
ISBN 973-0-04223-3
Cuprins
CUPRINS
1. DEFINIŢIA GEOGRAFIEI URBANE. ORAŞUL ŞI

FORMELE SALE DE CONCENTRARE 1
1.1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.1 1
1.1.2. Definiţia geografiei urbane 2
1.1.3. Evoluţia gândirii în geografia urbană 5
1.1.4. Şcoala românească de geografie urbană 12
1.1.5. Definiţia şi criteriile de individualizare a oraşului 16
1.1.6. Forme de concentrare urbană 21
1.1.7. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 26
1.1.8. Lucrarea de verificare nr.1 28
1.1.9. Bibliografie minimală 29
2. ORAŞUL ŞI STRUCTURA SA MAJORĂ 30

2.1.2. Oraşul ca entitate operaţională în geografia urbană 31
2.1.3. Componentele majore ale oraşului 35
2.1.4. Structura internă a oraşului 39
3. ECONOMIE ŞI FUNCŢII URBANE. ZONE DE INFLUENŢĂ

URBANĂ 48
3.1.2. Economia urbană 49
3.1.3. Funcţii urbane 53
3.1.4. Zone de influenţă urbană63
Proiectul pentru Învăţământul Rural i

Cuprins
4. SISTEMUL URBAN 72
4.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.4 72
4.2. Sistemul urban – definiţie şi entităţi similare 73
4.3. Caracteristicile sistemului urban 76
4.4. Factori care influenţează configuraţia generală a
sistemelor urbane 86
4.5. Elemente privind controlul evoluţiei sistemelor urbane 88
4.6. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 90
4.7. Lucrarea de verificare nr.4 92
4.8. Bibliografie minimală 93
4. SPAŢIUL RURAL. DEFINIŢIA GEOGRAFIEI

RURALE 94
5.1.2. Spaţiul rural 95
5.2. Geografia rurală, concepte, noţiuni şi principii 98
6. HABITATUL RURAL 109

6.2. Caracteristici de bază ale habitatului rural 110
6.3. Clădirile, componente de bază ale satului 117
6.4. Diversitatea tipurilor de sate 120
6.5. Tipuri funcţionale de sate 125
6.6. Elemente de geografia satului românesc 130
7. SPAŢIUL AGRICOL. PROPRIETATEA ŞI

EXPLOATAREA TERENURILOR 138
7.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr.7 138
7.2. Spaţiul agricole 139
7.3. Diversitatea formelor de proprietate funciară 144
7.4. Exploatarea terenurilor agricole 149
ii Proiectul pentru Învăţământul Rural

Introducere
INTRODUCERE
Urbanizarea este una dintre caracteristicile cele mai impresionante

ale societăţii umane, considerată ca o componentă de bază a
globalizării. Multiplicarea numărului de oraşe, supradimensionarea
altora, impactul acestora asupra spaţiului rural sunt doar câteva din
elementele ce urmează a fi prezentate în acest curs. Paralel cu procesul
de urbanizare are loc un proces de schimbare la nivelul mediului rural, a
cărei diversitate trebuie căutată în trăsăturile concrete ale spaţiului
geografic. procesul de adaptare a omului la mediul fizic. De altfel, am
putea considera urbanizarea ca fiind un proces de amploare rezultând
din adaptarea omului la un mediu social-economic caracterizat prin
concentrarea exponenţială a populaţiei şi activităţilor economice în
anumite arii geografice, iar fenomenele rurale ca o adaptare a acestuia
la mediul fizic.
Cursul de faţă este structurat chiar pe aceste componente de bază:
din totalul de 7 unităţi de învăţare, patru sunt dedicate urbanului, iar trei
ruralului, încercând să acopere o problematică foarte complexă. Fiecare
unitate de învăţare se întinde, în genere, pe parcursul a două şedinţe de
curs.
Conceperea cursului s-a bazat pe calitatea deosebită a cursanţilor,
care sunt absolvenţi ai unei forme de învăţământ superior şi care ştiu să
insereze informaţiile din mass-media şi din alte surse, inclusiv
elementele de cultură generală, într-un cadru conceptual coerent. Prin
urmare, cursul oferă mai mult concepte şi raţionamente care să faciliteze
înţelegerea fenomenelor urbane şi rurale, inclusiv din orizontul local sau
regional şi nu abundă în informaţii.
Fiecare subsecţiune importantă este urmată de un test de
autoevaluare, cu întrebări accesibile, dar esenţiale pentru a sprijini
reţinerea celor mai importante idei. Răspunsurile şi comentariile la
întrebările din testele de autoevaluare se găsesc la sfârşitul unităţilor de
învăţare. Pentru a aprecia nivelul de însuşire a cunoştinţelor şi
capacitatea de utilizare a acestora în contexte diferite, la sfârşitul fiecărei
unităţi de învăţare cursanţii trebuie, în baza planului propus şi după
parcurgerea unităţii de învăţare, să elaboreze o lucrare de verificare.
Aceasta va fi transmisă tutorelui, împreună cu toate detaliile care sunt
prezentate în preambulul fiecărei lucrări de verificare.
Evaluarea cursantului va consta, pe de o parte, din rezultatele
obţinute la lucrările de verificare (60%), iar pe de altă parte din evaluarea
finală, care va fi un examen scris (40%).
Proiectul pentru Învăţământul Rural iii

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare
Unitatea de învăţare Nr.1

DEFINIŢIA GEOGRAFIEI URBANE. ORAŞUL ŞI
FORMELE SALE DE CONCENTRARE
Cuprins pag.

1.2. Definiţia geografiei urbane 2
1.3. Evoluţia gândirii în geografia urbană 5
1.4. Şcoala românească de geografie urbană 12
1.5. Definiţia şi criteriile de individualizare a oraşului 16
1.6. Forme de concentrare urbană 21
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare Nr.1
Prin studierea acestei unităţi de învăţare vei fi în măsură să:
• defineşti geografia urbană, ca disciplină geografică;

• individualizezi locul ocupat de aceasta în sistemul ştiinţelor
geografice;
• realizezi impactul unor curente filozofice asupra etapelor
de evoluţie a gândirii în geografia urbană;
• corelezi dezvoltarea gândirii în geografia urbană cu
evoluţia cunoaşterii în alte domenii apropiate;
• poţi aprecia realizările geografiei urbane româneşti;
• defineşti oraşul, ca entitate spaţială;
• cunoşti limitele dintre arbitrariu şi obiectiv în declararea de
noi oraşe;
• observi varietatea criteriilor utilizate în individualizarea
oraşului;
• cunoşti principalele forme potenţiale de concentrare
urbană;
• înţelegi procesul de formare a diferitelor tipuri de
concentrări urbane;
• identifici forme de concentrare urbană pe teritoriul
României
Proiectul pentru Învăţământul Rural 1

1.2. Definiţia geografiei urbane
Principalele ramuri ale geografiei sunt geografia fizică şi

geografia umană, la care unii autori adaugă, pe bună
Geografia are
dreptate, geografia regională. Primele două au evident
trei subramuri
obiecte diferite, metode de cercetare relativ diferite, ceea ce
principale:
pune, în mod firesc, o întrebare fundamentală: dacă geografia
geografia fizică,
este o ştiinţă, atunci este naturală sau socială? Sau ambele la
geografia umană
un loc? Şcoala vidaliană plasa geografia ca o ştiinţă a sintezei
şi geografia
celor două aspecte: natural şi uman, pe când noua geografie
regională
plasează geografia fizică într-o poziţie subsidiară. Ultimele
cercetări întreprinse demonstrează că răspunsul la această
dilemă a geografiei vine din partea spaţiului geografic. Acesta
trebuie conceput ca un co-produs al proceselor sociale şi
naturale plasate în poziţii simetrice. Putem admite în aceste
condiţii că producţia de spaţiu geografic este un spectacol cu
doi impresari: natura şi societatea (P.Pech, H.Reynauld, 1992)
.
Geografia regională este percepută în două moduri total
diferite: unii geografi când discută de geografie regională se
referă la regiuni diferite ale planetei, ale unei ţări sau ale unui
spaţiu de o anumită extindere, iar alţii la analiza intercorelativă
a componentelor geografice dintr-un spaţiu specific numit
regiune. În primul caz, adesea regiunile analizate sunt unităţi
administrative, unităţi de relief sau regiuni economice, iar
analizele se fac într-un stil precumpănitor monografic. În cel
de-al doilea caz, sunt exigenţe sporite la definirea regiunilor, ca
entităţi spaţiale, iar analizele au în vedere depistarea unor
factori determinanţi, a unor efecte regionale, ca urmare a
relaţiilor complexe dintre componentele geografice, elemente
de organizare a spaţiului la aceste nivele.
Geografia umană studiază omul şi activităţile sale în relaţii

reciproce, dar şi relaţiile acestora cu mediul natural în care se
inserează. Unii geografi nu includ în cadrul geografiei umane
activităţile economico-sociale, culturale şi politice, restrângând
sfera doar la geografia populaţiei şi aşezărilor. Acest punct de
vedere este însă foarte îngust şi contravine caracterului
antropic al activităţilor menţionate, care cunosc variaţii
teritoriale în strânsă dependenţă cu factorul uman.
Geografia umană cuprinde ca subramuri distincte geografia

Geografia
economică (ce se ocupă cu studiul geografic al fenomenelor
aşezărilor
economice), geodemografia (geografia populaţiei), geografia
umane
socială, geografia culturală, geografia comportamentală şi
geografia aşezărilor umane. Această ultimă subramură are un
caracter integrator la nivelul geografiei umane, deoarece
analiza aşezărilor rurale şi a aşezărilor urbane presupune un
studiu complex al tuturor aspectelor de geografie umană.
2 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Geografia aşezărilor urbane sau geografia urbană reprezintă

una dintre cele mai sistematice şi adaptative ramuri ale
geografiei umane şi geografiei, în general.
Geografia urbană studiază apariţia, structura internă şi

dinamica oraşului, raportul său cu teritoriul adiacent, relaţiile cu
Geografia alte aşezări, repartiţia geografică şi rolul oraşelor în
urbană structurarea spaţiului. Oraşul reprezintă, deci, principalul său
studiază obiect de studiu, la care se adaugă alte categorii de aşezări
dimensiunile urbane (aşezări de tip urban, comune urbane, comune
spaţiale ale suburbane, localităţi rurale asimilate urbanului ş.a.m.d.),
fenomenului inclusiv aşezările rurale cu spaţiul lor de susţinere, aflate sub
urban influenţa sa directă. Mai general vorbind, geografia urbană se
ocupă cu analiza dimensiunilor spaţiale ale fenomenului urban
(distribuţie, structură şi proces).
Oraşul, însă, nu reprezintă entitatea teritorială aflată exclusiv

în studiul geografiei urbane. In egală măsură acesta constituie
obiectul de studiu al altor discipline precum urbanismul,
Oraşul, obiect arhitectura, sociologia urbană, economia urbană, ecologia
de studiu urbană. Toate acestea analizează oraşul din unghiuri de
interdisciplinar vedere diferite, limitate mai mult sau mai puţin la domeniul
ştiinţelor respective. Tendinţele de interdisciplinaritate tot mai
prezente şi-au pus amprenta şi asupra acestor discipline, ca
de altfel şi asupra geografiei urbane, încât oraşul a devenit un
domeniu de mari interferenţe ştiinţifice.
Prin definiţie, oraşul constituie un obiect de studiu fascinant,

complex şi foarte dinamic în ciuda marii sale stabilităţi. Oferta
Oraşul atrage sa ca laborator de studiu a trezit interesul unor ştiinţe
specialişti din fundamentale generale, precum fizica, matematica şi biologia.
variate domenii Pe de o parte acesta oferă elemente noi care ajută aceste
ştiinţe să-şi fundamenteze teoriile de bază, iar pe de altă parte
acesta constituie un cadru ideal de validare a altor teorii emise
anterior. Pentru geografi contactul cu disciplinele implicate în
analiza oraşului este benefic, pentru a depista mai clar nişa de
cercetare specifică, dar şi pentru a cunoaşte mai bine
procesele intime care se petrec în organismele urbane.
Analogiile pe care le fac cu procese similare din fizică şi

biologie, alături de formalizarea relaţiilor intra- şi interurbane
determină sporirea şanselor de dialog cu parteneri interesaţi la
rândul lor într-o validare mai rapidă a cercetărilor lor
fundamentale.
Geografii urbanişti au fost de acord cu trei puncte de vedere

Descrierea, asupra fenomenului urban: descriptivist, interpretativ şi
interpretarea explicativ Acestea au coexistat de-a lungul timpului, dar
şi explicaţia accentul s-a schimbat de la o etapă la alta, ceea ce a condus
la transformarea geografiei urbane într-o veritabilă disciplină
ştiinţifică.

Test de autoevaluare
1. Acest subcapitol introductiv v-a oferit posibilitatea de a

observa complexitatea şi în acelaşi timp unitatea
geografiei ca disciplină şi ştiinţă.
a) În spaţiul avut la dispoziţie, menţionaţi
principalele ramuri ale geografiei.
b) Care este componenta comună a acestora?
c) Cărei ramuri geografice îi aparţine geografia

urbană ?
d) Demonstraţi că oraşul nu este obiect de studiu

exclusiv al geografiei urbane.
Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui

capitol
Primul subcapitol al oricărui manual este dedicat definirii

disciplinei sau/şi ramurei de ştiinţă respective, inserţiei
Reţine!
acesteia în domeniul, respectiv ştiinţa din care face parte.
Intenţia a fost:
- de a defini obiectul Geografiei urbane, în contextual
principalelor ramuri geografice;
- de a prezenta cadrul general în care vom analiza
fenomenul urban;
- de a oferi posibilitatea însuşirii unor concepte de bază,
cu care vehiculează geografia urbană;
- de a înţelege necesitatea dialogului interdisciplinar în
explicarea fenomenului urban şi de a nu ezita în a
solicita sprijinul unor colegi din alte domenii pentru
înţelegerea corectă a comportamentului oraşelor.

1.3. Evoluţia gândirii în geografia urbană
Geografia urbană actuală şi disciplinele apropiate au o istorie

lungă a modelelor şi teoriilor formulate în înţelegerea oraşului
Primele studii şi a proceselor de urbanizare, în general. Primele lucrări de
datează din geografie urbană apar la sfârşitul sec.XIX, fiind efectuate de
secolul XIX istorici şi de statisticieni. Primul dintre geografi care a efectuat
o descriere sistematică de geografie urbană a fost Elisee
Reclus, într-un studiu asupra oraşelor mari din Franţa. În
general, este unanim recunoscută apariţia geografiei urbane
odată cu lucrarea lui Raoul Blanchard întreprinsă asupra
oraşului Grenoble, la începutul sec.XX. Primul manual de
geografie urbană este scris, însă, mult mai târziu şi aparţine
unui urbanist francez, Pierre Lavedan.
În evoluţia gândirii din domeniul geografiei urbane pot fi

Evoluţia individualizate câteva etape distincte, care au avut o
etapizată a contribuţie importantă la consolidarea teoretică şi metodologică
gândirii în a acestui domeniu. Cu evidente continuităţi şi interferenţe
domeniul această divizare temporală a evoluţiei gândirii se bazează pe
geografiei dominanţa unor concepţii şi metodologii de cercetare şi nu pe
urbane dispariţia celor anterioare, care ar fi fost înlocuite de
următoarele. Ca urmare se disting următoarele principale
etape:
Etapa descriptivistă şi explicativă, ce a dominat cercetările

efectuate asupra oraşului în sec.XIX şi la începutul sec.XX.
Aici pot fi introduse în principal şcolile germană, franceză şi
Şcoala de la Berkeley. Principalii autori se rezumau la a
explica şi a interpreta unele dintre formele îmbrăcate de
Trei şcoli de dezvoltarea oraşelor, diferenţierile regionale şi relaţiile cu
geografie teritoriul. În aceste abordări sistematice timpurii un loc
urbană: important l-au deţinut analizele concentrate pe sit, situaţie şi
germană, morfologie urbană. Studiile de la începutul sec.XX au privit în
franceză şi principal caracteristicile fizice (sit şi situaţie), ca factor
americană determinant în localizarea şi dezvoltarea aşezărilor umane.
Acest punct de vedere a fost implicat în multe abordări istorice
atât în studii asupra aşezărilor rurale, cât şi asupra oraşelor
care au crescut ca mărime şi complexitate. Factorii de
localizare iniţială au tins să fie ascunşi de scara urbanizării
subsecvente sau şi-au pierdut din importanţă întrucât arealele
urbane s-au schimbat ca formă şi funcţie. Morfologia urbană a
fost o direcţie importantă a geografiei urbane pentru acel timp.
Aceasta s-a dezvoltat puternic îndeosebi în universităţile
germane la începutul sec.XX, fiind iniţial o abordare descriptivă
pentru a înţelege dezvoltarea urbană prin examinarea fazelor
de creştere a ariilor urbane.

Etapa gândirii în spiritul economiei spaţiale, fundamentată

în prima jumătate a sec.XX şi în special în perioada dintre cele
două războaie mondiale. Condiţiile care au favorizat translaţia
gândirii din domeniul geografiei urbane spre cel al economiei
Într-un context spaţiale şi invers au fost reprezentate de patru elemente
favorabil, apar importante şi anume: dezvoltarea şi efectele benefice pe care
teorii care vor le-a avut asupra economiei liberalismul vest-european;
domina gândirea rezultatele formidabile obţinute în timpul lui Roosvelt, prin
geografică în amenajarea primei unităţi regionale, Tennessee Valley
domeniu: Authority (1933), rezultatele obţinute de fosta URSS în
teoria locurilor domeniul dezvoltării planificate şi importanţa pe care o acorda
centrale, teoria Hitler infrastructurii, ca factor de dezvoltare economică. În
atracţiei urbane, acest ultim caz, trebuie subliniat faptul că Walter Christaller,
teoria bazei fost consilier al lui Hitler în domeniul dezvoltării teritoriale,
economice aplicând modelele sale în Bavaria şi în Polonia, a fundamentat
teoria locurilor centrale, rămasă celebră în literatura dedicată
oraşului. Alături de această teorie, apar altele la fel de
interesante pentru geografia urbană, precum teoria atracţiei
urbane sau teoria bazei economice urbane.
Etapa gândirii cantitative (1950-1970) este cunoscută ca

etapa "Noii geografii". Contextul ştiinţific se modifică radical,
încercându-se transpunerea în domeniul social sau al
dezvoltării teritoriale a unor rezultate obţinute de ingineri, înalt
specializaţi, în perioada războiului, în domenii tehnice de vârf.
Ştiinţa postbelică are suficiente exemple, îndeosebi americane,

în care progrese semnificative au fost aduse de specialiştii în
Teoria generală tehnică militară în domenii economice sau ale dezvoltării
a sistemelor va urbane şi regionale. Un exemplu concludent îl constituie
impulsiona specialistul în hidraulică J.W.Forrester, care a scris printre
reflecţia în nenumărate lucrări economice, lucrări asupra viitorului etc. şi o
domeniu lucrare monumentală asupra fenomenului urban. Progresul
cunoaşterii sistemelor oscilante face să se înţeleagă
importanţa buclelor de retroacţiune (feed-backs), care asigură
reglarea evoluţiei sistemelor, în general. Era absolut firesc ca
astfel de idei să încerce a fi aplicate şi în domeniile economice,
sociale, urbane.
La acestea mai trebuie adăugată contribuţia deosebită a lui

Ludwig von Bertalanffy la dezvoltarea ştiinţelor prin
fundamentarea teoriei sistemelor. Aceasta îi va fascina pe
geografi, care timp de câteva decenii vor construi metodologii
mai mult sau mai puţin viabile pe baza acestei teorii.
Redescoperirea În această perioadă se redescoperă modelele clasice de
modelelor localizare a activităţilor economice, respectiv al lui von Thünen,
de localizare pentru localizarea activităţilor agricole, al lui Weber pentru
localizarea activităţilor industriale, ale lui Christaller şi apoi
Losch pentru localizarea activităţilor terţiare.

Redescoperirea economiei spaţiale orientează

cercetările de geografie urbană în două direcţii bine
individualizate:
Prin modul de - aprofundarea modelelor teoretice elaborate de
abordare se economişti şi adaptarea lor la specificul cercetării
disting două geografice. Această cale este urmată în special de
şcoli: geografii francezi, care continuă demersurile
franceză şi tradiţionale, cu adânci rădăcini în şcoala vidaliană,
americană adăugându-le o mai bună structurare (George Chabot,
J.Beaujeu-Garnier, Pierre George ş.a.);
- experimentarea sistematică a modelelor elaborate în
vederea generalizării lor şi a unei implicări directe în
fundamentarea unor decizii de ordin practic. In această
direcţie se regăseşte, în primul rând, şcoala americană
de geografie urbană, respectiv Şcoala de la Seattle,
având ca exponent pe B.J.L. Berry. În jurul său s-a
dezvoltat o adevărată pleiadă de geografi care vor
Pragmatismul deveni exponenţi de bază ai geografiei urbane
şcolii americane contemporane: Richard Morril, Michael Dacey, William
Garrison. Într-un interval de timp foarte scurt, geografii
americani învaţă să utilizeze cele mai noi tehnici de
abordare cantitativă a fenomenului urban, precum
analizele factoriale, teoria subansamblurilor fluu, teoria
grafelor şi altele, prin care încearcă validarea modelelor
clasice. La începutul anilor '60, centrul de greutate al
cercetărilor în geografia urbană se deplasează spre
Middle West (Ohio, Michigan, Iowa, Chicago), acolo
unde absolvenţii de la Seattle, devenind titulari în
centrele universitare respective, crează adevărate şcoli.
Influenţa Congresul de geografie de la Stockholm (1960) favorizează

geografiei apropierea dintre geografii englezi, nordici şi americani, care
urbane continuă calea deschisă de Şcoala de la Seattle. Apar în forţă
americane două personalităţi ale geografiei mondiale, reprezentate de
asupra şcolilor Peter Haggett şi de Torsten Hagerstrand, ultimul fiind cunoscut
de geografie ca fondator al Şcolii de geografie de la Lund. In concluzie,
din Europa putem remarca faptul că bilanţul Noii Geografii Urbane este
nordică şi Marea absolut pozitiv, rezultând nenumărate concepte şi metode de
Britanie cercetare, cu rol determinant în evoluţia viitoare a acestei
discipline geografice.
Etapa gândirii radicale şi umaniste (1970-1990) are la bază

dispariţia accentului pus pe expansiunea economică şi apariţia
Critica societăţii altor priorităţi în cercetările de geografie urbană. Una dintre
de consum şi acestea a fost cea reieşită din curentul dominant al anilor
inegalităţile respectivi, referitor la critica societăţii de consum. Cunoscut
oraşului sub denumirea de curent radical, acesta se referă mai ales la
studiile întreprinse asupra oraşelor, relevând inegalităţile din
cadrul lor, procesele de segregare etnică şi socială. Pentru
reprezentanţii acestui curent raportul centru-periferie la nivel
urban reflectă dezvoltarea inegală a oraşului.

Influenţa neo-marxistă asupra ştiinţelor sociale, în general,

datează din ultima parte a anilor 1960. În acel timp a fost o
Un context chemare generală pentru geografie de a deveni mai relevantă,
favorabil trecerii de a ajuta abordarea şi rezolvarea problemelor sociale
de la etapa presante. Aceasta a fost promptă la reacţiile militante, la
dezvoltării aspecte precum războiul din Vietnam, mişcările studenţeşti din
cantitative Franţa lui De Gaulle, sărăcia urbană, inegalitatea rasială şi
a geografiei creşterea nivelurilor datoriilor ţărilor în curs de dezvoltare. S-a
urbane la alta de simţit că geografia cantitativă, pozitivistă nu poate aborda
tip neo-marxist aceste probleme. Geografia cantitativă a fost acuzată de
ignorarea consecinţelor inerente ale sistemului capitalist, şi
îndeosebi a producţiei de inegalitate.
Geografii neo-marxişti urbani nu au format un corp comun clar,

coerent, în ciuda derivării din aceeaşi poziţie ideologică, ci au
continuat să-şi exprime individual ideile. Geografia urbană neo-
marxistă s-a bazat pe dispute între diferiţi autori, dar şi pe
lucrări de autor care au abandonat poziţiile anterioare. Două
figuri de geografi celebri au influenţat geografia urbană neo-
marxistă: Manuel Castells şi David Harvey.
Curentul umanist apare ca o reacţie la preocupările exclusiv

cantitative promovate de "Noua Geografie" şi diminuarea
Individul devine atenţiei acordate omului, modului în care acesta percepe
variabila centrală spaţiul în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea.
în abordările de Reprezentanţii săi critică geografia nomotetică (care prin
geografie urbană metode deductive ajungea la stabilirea de legităţi), arătând
rolul important al comportamentelor umane, care sunt
determinate nu de principii elementare, ci de motivaţii
individuale complexe. Ei propun să se plece de la indivizi şi de
la opţiunile acestora pentru a organiza spaţiul şi a-i înţelege
mai bine legităţile . Aceasta este nuanţa comportamentalistă a
curentului umanist de gândire în geografia urbană.
Etapa gândirii post-moderniste în geografia urbană.

Noţiunea de post-modernism apare la începutul sec.XX, dar
Vechile tensiuni abia în anii '60 este reutilizat termenul, desemnând un nou stil
dintre clasele de arhitectură faţă de arhitectura internaţională a anilor 1930.
sociale se Ideea de fond a fost aceea că s-a ajuns la un mod de
transformă în reprezentare, care nu mai poate evolua sub nici-o formă, fiind
luptă pentru un stil arhitectural final. Aceste discuţii care s-au desfăşurat în
prestigiu şi arhitectură au avut la bază schimbări profunde din domeniul
acces economico-social şi cultural: creşte mobilitatea şi comunicarea,
la cultură vechile tensiuni dintre clasele sociale se transformă în luptă
pentru prestigiu şi acces la cultură. Acestea fac ca rolul
spaţiului să crească foarte mult, iar geograful să aibă o
excelentă oportunitate pentru manifestare. In tot acest timp
geografia radicală sprijină prelungirea geografiei cantitative,
după care cunoaşte un declin tot mai accentuat, până la
sfârşitul deceniului IX.

Teoria urbană actuală pare a se afla într-un stadiu de

incertitudine, datorită faptului că nici-o perspectivă filosofică nu
Incertitudinea este dominantă. Într-adevăr una din puţinele poziţii ale
Teoriei urbane geografilor urbanişti este prudenţa lor în privinţa totalizării
actuale teoriilor urbane. O consecinţă negativă a acestei neangajări a
fost tendinţa geografilor urbanişti de a se angrena în dezbateri
teoretice deschise. În aceste condiţii lipsa unui curent filosofic
de bază a determinat geografia urbană să treacă la aplicarea
unei abordări eclectice a perspectivelor. "Citirea" oraşului este
o perspectivă derivată mai mult din teoria literară, din studiile
de film, studiile culturale şi de psihanaliză, decât una reieşită
dintr-o analiză modernă, bazată pe simulări şi prelucrări de
informaţii complexe.
Acest spirit de analiză eclectic în cazul lipsei unei mari teorii

Studiile în este rezultatul unei intuiţii că teoriile urbane sunt capabile să
domeniu sunt furnizeze mai mult decât aprecieri parţiale asupra oraşului.
mai degrabă Între timp noi forţe afectează din plin dezvoltarea oraşelor,
analize eclectice printre acestea numărându-se noile forţe economice, noile
decât analize tehnologii, noile forme de guvernare şi noile restricţii ecologice.
centrate pe o Dispariţia unor curente filosofice dominante a generat
idee dominantă dezbateri deschise asupra fenomenului urban, ceea ce a
determinat o importantă dezvoltare intelectuală a geografiei
urbane. Dacă pe parcursul a circa trei decenii din secolul XX o
mare parte din preocupările de geografie urbană s-au
concentrat pe oraşul industrial, la sfârşitul acestui secol şi în
perioada de trecere în secolul următor, teoriile urbane se
focalizează asupra oraşului electronic şi a oraşului durabil. În
ciuda acestei schimbări de fond există totuşi o continuitate
indiscutabilă a problemelor presante ale oraşelor lumii,
probleme care reies în primul rând din concentrarea de
populaţie.
În acest cadru general, comisia de specialitate a Uniunii

Comisia de Internaţionale de Geografie, respectiv "Comisia de Dezvoltare
specialitate din Urbană şi Viaţă Urbană" promovează cercetări de vârf
U.I.G încearcă pluriorientate, acoperind cele mai diverse domenii ale oraşului
orientarea spre contemporan. Această comisie, continuatoarea tradiţiilor de
subiecte de cercetare în domeniul geografiei urbane la nivel mondial, a
mare actualitate beneficiat de o moştenire metodologică şi aplicativă deosebite,
realizate în cadrul comisiilor anterioare, care i-au avut ca
mentori pe unii dintre cei mai importanţi geografi ai domeniului
K. Dziewonski, J.Beaujeu-Garnier, L.S. Bourne sau Denise
Pumain.
În ciuda lipsei unui curent filosofic dominant, preocupările

geografilor urbanişti actuali se orientează spre câteva
probleme de mare actualitate. Printre acestea se detaşează
reconsiderarea noţiunii de sistem urban şi descifrarea
mecanismelor care asigură dinamica acestora.

Una dintre priorităţi o constituie descrierea şi modelarea

sistemelor urbane, în care trebuie incluse procesele de creare
şi inovare, ca forme de adaptare ale sistemelor urbane la
schimbările intervenite în viaţa economică şi socială a
Dinamica concentrărilor urbane. O întrebare esenţială, astăzi, o
sistemelor constituie modul în care oraşul şi sistemul urban va răspunde
urbane în la creşterea internaţionalizării economiilor şi societăţilor, a
condiţiile schimbărilor politice şi tehnologice. Va reacţiona oraşul prin
globalizării schimbări drastice ale organizării spaţiale? Va evolua spre
poate fi o structuri concentrate sau descentralizate la diferite scări de
direcţie prioritară observaţie? Se îndreaptă oraşul spre modele de omogenizare
sau heterogenitate social-culturală? În căutarea variantelor de
dezvoltare viitoare, dinamica sistemelor urbane constituie un
atractor important al comunităţii geografilor urbanişti. În acest
sens, foarte multe studii se orientează pe descifrarea
proceselor de evoluţie a sistemelor urbane în corelaţie cu
politicile de dezvoltare regională, pe analiza reţelelor globale şi
pe fragmentarea sistemelor urbane.
Un alt set de probleme este reprezentat de schimbările

structurale, care se petrec la nivelul activităţilor urbane. Este
Restructurarea vorba de elemente ce definesc procesele de restructurare
economică economică urbană, de sectorul informal, tot mai important la
urbană nivelul metropolelor din ţările în curs de dezvoltare, de
imaginea şi marketing-ul urban.
O atenţie sporită se acordă oraşului ca entitate teritorială şi

socială, nenumărate lucrări fiind axate pe creşterea polarizării
Efectele spaţiale sociale, care este tot mai evidentă în structura internă a
ale polarizării oraşelor. Efectele sărăciei, marginalizarea unor grupuri sociale
sociale şi etnice sunt tot mai clar exprimate în structurile urbane
intraurbane spaţiale. Astăzi aplicarea post-modernismului în geografia
urbană rămâne încă problematică fiind necesară adoptarea
relativismului în ştiinţă. Post-modernismul ar trebui să fie
punctul final într-o evoluţie de milenii a artei şi ştiinţelor. Este
oare adevărat? S-a ajuns în ştiinţă la acest nivel peste care nu
mai este posibil a se trece? Categoric nu, de aceea, etapa
post-modernistă în evoluţia gândirii din domeniul geografiei
urbane trebuie privită ca una temporară, impropriu denumită,
întrucât progresele deja înregistrate până în prezent,
demonstrează că schimbările viitoare vor fi de-a dreptul
uluitoare.
Evoluţia urbană contemporană duce la o creştere a puterii de

Vulnerabilitatea control urban asupra activităţilor umane şi în acelaşi timp o
şi dezvoltarea creştere a vulnerabilităţii oraşelor şi sistemelor urbane. Evident
durabilă că această vulnerabilitate trebuie tratată prin prisma dezvoltării
durabile a oraşului, în general.

2. Subcapitolul privind evoluţia gândirii în domeniul

geografiei urbane oferă elemente de conexiune cu
dinamica ştiinţei în general, şi cu deosebire în secolul
XX. În limita spaţiului avut la dispoziţie comentaţi sau
răspundeţi la întrebări.
a) Enumeraţi principalele etape identificate în
evoluţia gândirii în domeniul geografiei urbane.
b) Enumeraţi trei teorii de bază apărute în etapa

gândirii în spiritul economiei spaţiale
c) Arătaţi deosebirile esenţiale dintre şcoala

franceză şi americană în etapa “Noii Geografii”.
d) Ce se reproşează etapei de dezvoltare

caracterizată ca “Geografia cantitativă”

capitol
Prezentarea succintă a principalelor etape de evoluţie a

gândirii în geografia urbană a avut darul de a vă demonstra că:
- geografia urbană a evoluat ca oricare altă ştiinţă, de la

Reţine ! un stadiu descriptiv-explicativ la altul în care analizele
complexe îmbină teorii moderne cu abordări cantitative
de fineţe;
- în fiecare etapă se regăseşte cel puţin unul din marile
curente filosofice ale perioadei respective;
- există o corelaţie a saltului calitativ în cercetările de
geografie urbană cu schimbările intervenite în
contextele politice şi social-economice din diferitele
perioade.

1.4. Şcoala românească de geografie urbană
Începuturile Şcolii româneşti de geografie urbană se regăsesc

Vintilă la începutul secolului XX, atunci când apare şi prima lucrare
Mihăilescu, dedicată în exclusivitate analizei oraşului (Mihăilescu V.,
pionier în Bucureştii, din punct de vedere etnografic, 1915).
geografia urbană
românească Ţinând cont de preponderenţa studiilor de-a lungul secolului
XX, de aportul individual al geografilor prin elaborarea tezelor
de doctorat, de studiile colective efectuate, care s-au detaşat
prin noi puncte de vedere, se disting câteva seturi de
preocupări importante.
A. Tipologia aşezărilor urbane constituie una dintre

preocupările predilecte ale geografilor români, fie că a fost
vorba de utilizarea unui singur criteriu, fie a mai multor criterii,
prin metode simple sau ceva mai sofisticate. Printre criteriile de
clasificare s-au remarcat cele care ţineau cont exclusiv de
volumul populaţiei, de structura populaţiei active sau de mai
Tipologia multe criterii acoperind o paletă întreagă de aspecte referitoare
unicriterială la oraşe. Dintre toate acestea subliniem clasificarea obţinută
a oraşelor prin utilizarea nomogramei triunghiulare, folosind ca indicator
de bază structura populaţiei active pe cele trei sectoare de
activitate (Şandru I., Cucu V., Poghirc P., Contributions
geographiques a la classification des villes de la Republique
Populaire Roumaine, Analele ştiinţifice ale Universităţii
“Al.I.Cuza”, Iaşi, VII, 2, 1961). Efectuată la două recensăminte
succesive aceasta poate arăta şi sensul schimbărilor majore
care se petrec într-o reţea urbană. De altfel, această lucrare
este citată în cea de-a doua ediţie a primului tratat de
geografie urbană, elaborat de reputaţii geografi francezi
J.Beaujeu-Garnier şi G. Chabot (Beaujeu-Garnier J., Chabot
G., Traite de geographie urbaine, Armand Collin, Paris, 1963).
B. Individualizarea şi analiza zonelor periurbane

(preorăşeneşti) a reprezentat o preocupare la modă în
Studiul zonelor perioada anilor '60-'70, materializată în elaborarea mai multor
periurbane, o teze de doctorat, axate pe această problematică. De altfel, se
modă a anilor reiau preocupările mai vechi în acest domeniu din perioada
‘70 interbelică. În acest sens amintim studiul întreprins de V.
Mihăilescu încă din anul 1922 asupra oraşului Călăraşi, unde
individualiza trei tipuri de arii mai mult sau mai puţin
concentrice. O idee interesantă în sensul relevării rolului
teritorial al oraşului este exprimată anterior de Simion
Mehedinţi, care consideră că oraşul “atârnă de relaţii fizice şi
economice cu mult mai întinse şi fără legătură cu orăşenii
respectivi” (Mehedinţi S., Terra. Introducere în geografie ca
ştiinţă, Edit. Enciclopedică, vol.II, 1994, pag.311).

Cele mai multe dintre preocupări se axează pe individualizarea

zonelor periurbane şi caracterizarea acestora, ca elemente
Teze de doctorat indispensabile existenţei marilor oraşe, iar altele mai reduse
şi lucrări de numeric se referă în exclusivitate la zonele periurbane propriu-
anvergură zise. Din prima categorie fac parte tezele de doctorat
asupra oraşelor întreprinse asupra oraşelor Ploieşti (Gh.Dragu), Sibiu
şi zonelor (N.Caloianu), Braşov (Ludmila Panaite), Galaţi-Brăila (D.
periurbane ale Oancea), Târgovişte (B. Negoescu) ş.a.m.d., iar din cea de-a
acestora doua categorie teza întreprinsă asupra zonei periurbane a
Bucureştilor (I.Iordan). Ceva mai târziu, preocupările asupra
acestui gen de studii s-au reactualizat prin noi teze de doctorat
sau prin lucrări de anvergură cum a fost studiul elaborat
asupra municipiului Iaşi (Barbu N., Ungureanu Al. (editori),
Geografia municipiului Iaşi, Universitatea Al.I.Cuza Iaşi, 1987).
C. Studiul reţelelor şi sistemelor urbane apare ca o direcţie

relativ nouă, sub formele sistematice de abordare, valorificând
Primele studii la o parte din tradiţiile şcolii româneşti în domeniu, dar şi
nivel naţional experienţa câştigată pe plan mondial. Printre lucrările
româneşti cu impact asupra analizei de început asupra
reţelelor urbane se numără lucrarea profesorului V. Cucu axată
pe studiul oraşelor României (Cucu V., Oraşele României, Edit.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970). Ulterior, se accentuează
preocupările în studierea sistemelor urbane, al nivelelor de
organizare a acestora. Ca şi pe plan mondial, un rol important
în cristalizarea metodologică şi în analiza sistemelor urbane l-a
avut înfiinţarea Comisiei de sisteme naţionale de aşezări în
cadrul UIG, după Congresul de la Moscova (1976).
O lucrare Primele rezultate ale acestei noi direcţii de cercetare sunt

regională remarcabil aplicate la realităţile reţelei urbane a Moldovei,
remarcabilă de printr-un studiu întreprins de Al. Ungureanu (Ungureanu Al.,
geografie urbană Oraşele din Moldova. Studiu de geografie economică, Edit.
Academiei, Bucureşti, 1980), studiu care conţine, practic, o
întreagă metodologie de cercetare în domeniu. Ulterior se
Oraşele ca amplifică preocupările fie asupra întregului sistem urban
elemente naţional (Ianoş I., Oraşele şi organizarea spaţiului geografic.
structurante Studiu de geografie economică asupra teritoriului României,
ale spaţiului Edit. Academiei, Bucureşti, 1987), fie asupra unor sisteme
urbane regionale.
In studiul sistemelor urbane au fost plasate două elemente de

bază: ierarhizarea şi centralitatea. Ierarhizările sunt tot mai
frecvent de tipul celor multicriteriale, fiind obţinute prin analize
Analize statistico-matematice. Categoriile individualizate sunt utilizate
multicriteriale ulterior în cercetări mult mai profunde, care permit măsurarea
intensităţii şi determinarea sensului relaţiilor de tip urban-urban
şi rural-urban. Acestea vor conduce, în final, la delimitarea
teritorială a sistemelor urbane locale şi regionale, precum şi la
sublinierea particularităţilor acestora.

Studiul relaţiilor dintre localităţile urbane şi rurale, dintre fiecare

oraş şi mediul său, constituie un subiect predilect al
cercetărilor de după anul 1980. Prin studii individuale sunt
subliniate capacitatea diferenţiată a fiecărei aşezări de a
structura spaţiul, iar prin studii de sinteză efectul cumulativ al
acţiunii, în reţele funcţionale suprapuse, asupra spaţiului
geografic.
D. Analiza structurilor interne ale oraşelor, cu deosebire

asupra dispunerii principalelor zone funcţionale şi a
disfuncţionalităţilor intraurbane a reprezentat o direcţie de
Impactul cercetare care s-a impus cu pregnanţă în geografia urbană
activităţilor românească. Aproape toate studiile întreprinse asupra spaţiilor
economice intraurbane au ca obiectiv central stabilirea structurilor majore
asupra ale oraşelor, relevându-se schimbările intervenite în creşterea
structurilor gradului de complexitate. S-a încercat chiar modelarea acestor
urbane interne structuri, generalizând distribuţia spaţială a lor şi obţinându-se
modele de organizare a spaţiului urban. Alte studii au relevat
rupturile funcţionale intra-urbane, determinate de procesele de
industrializare şi sistematizare dominante în perioada
anterioară anului 1990.
E. Dinamica oraşelor şi a sistemului urban s-a dezvoltat ca

direcţie de cercetare având la bază teoria sistemică, prin care
oraşul este introdus în ecuaţia analizelor geografice tot mai
mult ca un sistem termodinamic şi informaţional optimal
deschis, cu structuri disipative şi cu o mare capacitate de auto-
organizare. Progresele realizate în sinergetică şi în alte ştiinţe
Dinamica permit trecerea la analogii, care să releve dinamica individuală
oraşului şi a oricărui spaţiu geografic, deci inclusiv a oraşului. Raportul
sistemului urban dintre potenţialul de dezvoltare şi capacitatea de consum a
sub semnul unui oraş de a valorifica acest potenţial, proiectat pe
autoorganizării coordonata temporală, facilitează depistarea tendinţelor de
evoluţie viitoare şi elaborarea unor programe specifice pentru
organizarea adecvată a spaţiului urban. Prin generalizarea
comportamentului individual al unui oraş într-un sistem urban
la diferite momente s-au obţinut modele de evoluţie urbană,
apreciate la nivelul comisiei de specialitate a UIG.
Noile condiţii de tranziţie a oraşului românesc şi a sistemului

urban românesc în ansamblul său îşi pun amprenta asupra
Efectele tranziţiei evoluţiei acestora. De la o fază supercentralizată de dezvoltare
la economia de urbană se trece la una relativ haotică, în care procesele de
piaţă asupra structurare sunt foarte confuze, iar lipsa unor instrumente
oraşului şi adecvate de control a dezvoltării urbane prin intervenţia
sistemului urban societăţii civile, a comunităţilor implicate şi a specialiştilor
românesc accentuează starea de dezordine la nivelul sistemelor urbane
regionale a oraşelor înseşi. Cercetările întreprinse au relevat
raporturile dintre diferitele tipuri de ierarhii, distorsiunile la nivel
regional şi naţional, presiunile care se exercită asupra
funcţionalităţii şi structurii sistemului urban naţional.

E. Vulnerabilitatea oraşelor la factorii de risc se dezvoltă ca

direcţie de cercetare, paralel cu ideea dezvoltării durabile a
urbanului, în general. Parte integrantă a unor sisteme teritoriale,
Riscul urban şi cu o dominantă antientropică evidentă, impusă de încărcătura
vulnerabilitatea umană tot mai mare şi de necesitatea asigurării calităţii vieţii
structurilor acesteia, oraşele sunt supuse riscului producerii de evenimente
urbane sunt cu caracter catastrofal. Diversificarea riscurilor şi, mai ales, a
direcţii de celor necunoscute implică depăşirea fazei constatative şi
perspectivă trecerea la o abordare ştiinţifică, inclusiv la o evaluare a
pentru probabilităţii producerii acestora. Geografia urbană românească
geografia urbană a realizat studii secvenţiale asupra calităţii mediului în oraşe, iar,
românească uneori, şi asupra calităţii vieţii, în general. După o încercare de
fundamentare teoretico-metodologică a aspectelor legate de
riscurile în oraşe, preocupările se accentuează, fiind deja în curs
de elaborare unele teze de doctorat având astfel de subiecte,
axate pe studii de caz.
3. Având în vedere elementele esenţiale din acest

subcapitol, vă rog să comentaţi, în spaţiul avut la
dispoziţie, următoarele:
a) existenţa vreunei corespondenţe între etapele de
evoluţie a gândirii în geografia urbană şi direcţiile
de dezvoltare a geografiei urbane româneşti.
b) Consideraţi că direcţiile actuale de evoluţie a

geografiei urbane româneşti converg spre o
abordare post-modernistă? Dacă da, explicaţi.

capitol

1.5. Definiţia şi criteriile de individualizare a oraşului
O întrebare firească pe care şi-o pune orice locuitor al unui

spaţiu este legată de definirea oraşului. Populaţia recunoaşte
uşor caracterele unui oraş, dar este dificil în a-l defini în
Oraşul, concept termeni precişi şi comparabili la nivel naţional, continental sau
dificil de definit planetar. În ciuda recunoaşterii sale intuitive de către
majoritatea locuitorilor acestei planete, oraşul rămâne unul
dintre conceptele cele mai grele de definit. Drept dovadă,
există nenumărate tratate, manuale şi cursuri de geografie
urbană, care evită în a se pronunţa tranşant asupra definiţiei
oraşului şi în care autorii trec direct la analiza procesului de
urbanizare.
Această ezitare evidentă apare, pe de o parte, datorită

dinamicii extraordinare a oraşului de la o etapă la alta (cel de
Dinamică acum 100 de ani se deosebeşte mult de cel de astăzi!), iar pe
temporală şi de altă parte, datorită deosebirilor existente de la o ţară la alta,
diferenţiere de la un continent la altul. Majoritatea literaturii existente
spaţială subliniază absenţa criteriilor universale susceptibile de a defini
oraşul, de a vedea în acesta un loc de interacţiuni foarte
diverse care-l fac să se nască şi să se dezvolte.
Oraşul desemnează un spaţiu urban de extensiune limitată în

raport cu spaţiul rural, care îl înconjoară, detaşându-se prin
Deosebire caracteristicile morfologice şi demografice, prin funcţiile şi rolul
morfologică său economic, social şi cultural. Prin morfologie se deosebeşte
faţă de sat faţă de sat datorită modului de distribuţie a cartierelor, relativ
heterogene, prin habitatul dens şi extins pe verticală (prin
străzi şi nu drumuri, ca în cazul satului), prin clădiri
monumentale inserate într-un peisaj deosebit de cel rural, prin
existenţa unui spaţiu de tranziţie spre periferie
Extinderea zonelor urbanizate, a suburbanizării şi a

Oraşul prestează periurbanizării a modificat limitele dintre oraş şi sat. Din punct
servicii şi de vedere demografic se distinge printr-un anumit volum de
funcţii specifice populaţie, prin densităţi ale populaţiei superioare satului, printr-
o participare slabă a populaţiei la muncă în sectorul primar.
Prin tradiţie, oraşul prestează servicii şi funcţii specifice pentru
o arie vastă din jurul său, în care îşi manifestă rolul
coordonator al vieţii economico-sociale şi culturale.
Spre deosebire de sat, oraşul apare ca o comunitate cu

Segregare, probleme specifice, uneori foarte complicate, care ţin de
circulaţie, segregare socială şi etnică, de circulaţie, de poluare, de nivelul
poluare şi gradul de echipare edilitară, de modul în care este conectat
echipare edilitară atât cu oraşele de rang superior, cât şi cu aşezările rurale
aflate sub influenţa sa. Astfel de probleme sunt extrem de rar
întâlnite în cazul satelor şi numai ca aspecte individuale.

Definirea în termeni precişi a oraşului a reprezentat o

Valabilitatea preocupare permanentă a geografilor, chiar înainte de apariţia
definiţiei geografiei urbane. Astfel, este cunoscută definiţia pe care a
lui Fr. Ratzel dat-o Fr. Ratzel, încă de la sfârşitul sec.XIX, considerând
oraşul ca fiind determinat de trei criterii esenţiale: “o anumită
formă de activitate profesională (definiţia fiind dată în perioada
preindustrială, această activitate era considerată a fi comerţul
s.n.), o anumită concentrare a clădirilor şi un număr minim de
locuitori” (Garnier J.B., Chabot, Geografie urbană, Edit.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.34).
În totalitate, aceste criterii se regăsesc şi astăzi ca fiind

valabile, demonstrând profunzimea ideilor exprimate în urmă
cu 100 de ani. Alţi autori, ca Fr. Von Richtofen, W. Christaller,
M.Aurousseau şi R. Dickinson, în esenţă, exclud din definiţia
oraşului activităţile legate de cultura plantelor (uneori
activităţile agricole, în ansamblul lor), arătând importanţa celor
comerciale şi industriale.
O interesantă definiţie o dă oraşelor Simion Mehedinţi, care le

Importanţa consideră “grupări de clădiri şi de oameni, provocate de
definiţiei circumstanţe regionale în legătură cu circulaţia mărfurilor şi a
lui S. Mehedinţi oamenilor” (Mehedinţi S., Terra. Introducere în geografie ca
ştiinţă, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p.309). Desigur că
această definiţie este mult mai complexă, fiind vorba pe de o
parte de concentrare de populaţie şi o anumită densitate de
clădiri, iar pe de altă parte de rolul circumstanţelor regionale,
care le-au generat, respectiv al fluxurilor materiale şi de
populaţie.
Toate definiţiile date oraşului până în prezent nu au reuşit

să întrunească unanimitatea. Loc de producţie, de schimburi,
Lipsa de consum, spaţiul urban amenajat şi supraîncărcat de un
unanimităţii ansamblu de astfel de activităţi se constituie într-o unitate
in definirea extrem de complexă. Între componentele sale există
oraşului nenumărate interacţiuni şi interrelaţii, care fac interpretabil
spaţiul pe care se proiectează acestea. În plus, satul a evoluat
aşa de mult încât diferenţierile tradiţionale între acesta şi oraş
au dispărut, iar noile tipuri de activităţi crează diferenţieri mai
mari chiar între oraşe, decât între acestea şi sate.
Criterii de individualizare a oraşului. Teoretic, această

individualizare este simplă, întrucât există foarte mulţi
indicatori, ce ar permite stabilirea pragurilor de la care o
aşezare rurală poate fi considerată ca îndeplinind atributele
necesare unui oraş. Printre aceşti indicatori cei mai folosiţi sunt
mărimea şi densitatea populaţiei, numărul şi ponderea
serviciilor sau profilul populaţiei ocupate.

Cu toată existenţa acestor indicatori, diferenţierea dintre rural

şi urban rămâne descriptivă. Utilizarea acestor indicatori
În ciuda permite descrierea caracteristicilor, care sunt prezente într-un
indicatorilor anumit spaţiu, dar nu sunt în măsură să identifice şi să
utilizaţi, definească oraşul propriu-zis. Aceasta deoarece în
definiţia oraşului nenumărate cazuri statutul de oraş este unul administrativ,
este descriptivă care se capătă în baza unei legi. Selecţia localităţilor rurale
capabile de a transla în categoria urbanului este deseori
arbitrară, rămânând la aprecierea decidenţilor politici sau
legislativi, care în anumite situaţii se abat de la realitatea
teritorială.
În multe ţări dezvoltate din punct de vedere economic, practic

nu mai există deosebiri de fond între mediul urban şi rural.
Tipurile de servicii sunt aceleaşi, ponderea populaţiei ocupate
Apropierea în servicii este dominantă în ambele situaţii, densitatea
fizionomică şi populaţiei poate fi de valori apropiate. Prin urmare, clasificarea
funcţională în cele două categorii se face pe diferenţierea gradului de
dintre sat şi dotare în servicii şi nu după tipul de servicii, care de regulă
oraş crează sunt prezente în totalitate. Aceasta înseamnă că doar printr-o
dificultăţi decizie umană se poate conferi statutul de oraş, decizie, care
să recunoaştem este în fond o opinie umană luată la un
moment dat, pe baza unor informaţii mai mult sau mai puţin
complete şi relevante.
Ceea ce frapează la o analiză chiar sumară este variaţia

Patru tipuri complexităţii definiţiilor şi apoi modul în care sunt folosite
de definiţii criteriile enunţate prin definiţie. În general se pot distinge patru
tipuri de criterii.
A. Cel mai simplu tip este cel dat de un minim de populaţie. În

definirea oraşului, documentele ONU, arată o mare variaţie a
numărului minim de locuitori de la o ţară la alta, pe un ecart
Un minim de care se întinde între 200 locuitori (Norvegia, Suedia,
locuitori variabil, Danemarca) şi 50.000 locuitori (Japonia). Naţiunile Unite au
deşi ONU a încercat să introducă o standardizare în domeniu şi au cerut
recomandat guvernelor să furnizeze date pe baza unor ranguri de mărime
un prag de comune. În acest sens s-a propus cifra de 2.000 de locuitori ca
2000. prag minim. La acest prag minim se mai adaugă în unele ţări
criteriul densităţii sau (şi) al distanţei dintre clădiri (care nu
trebuie să depăşească 200 m). Cele mai multe ţări au ca limită
acest prag de 2.000 de locuitori (Franţa, Israel, Argentina,
Germania, Portugalia, Cehia, Guatemala). În alte ţări, în afara
criteriului minim demografic sunt introduse în mod obligatoriu şi
alte cerinţe. Spre exemplu în India, pragul minim este de
15.000 locuitori, dar densitatea minimă trebuie să fie mai mare
de 1000 persoane/milă pătrată (390 loc/kmp), pronunţate
caracteristici urbane (aici intervine din nou factorul subiectiv!)
şi cel puţin ¾ din populaţia adultă masculină să lucreze în alte
domenii decât agricultură.

În Guatemala şi Panama pragul minim poate fi de 1.500 de

locuitori (în primul caz, s-a văzut că cifra minimă generală este
de 2.000 locuitori) dacă localitatea dispune de alimentare cu
apă sau, respectiv dacă localitatea prezintă caractere urbane.
În SUA şi Thailanda cifra minimă este de 2.500, iar în
Malaysia, Canada şi Scoţia numai 1.000 locuitori. Numeroase
ţări europene au pragul minim destul de ridicat, depăşind
10.000 locuitori (Grecia, Spania, Elveţia, Ucraina) sau chiar
20.000 (Olanda).
B. Cel de-al doilea criteriu este cel administrativ, care ţine cont
Criteriul de hotărârile legislativului din fiecare ţară, privind trecerea unei
administrativ aşezări rurale în categoria oraşelor. Acest criteriu este foarte
se regăseşte pe răspândit în mai multe ţări: România, Anglia, Paraguay,
toate Bulgaria, Noua Zeelandă, Republica Sud-Africană, Sri Lanka
continentele ş.a.m.d. În alte ţări din America Latină toate localităţile cu
funcţii administrative devin automat oraşe (Brazilia, Costa
Rica, Bolivia, Ecuador, Salvador, Nicaragua ş.a.).
Populaţie C. Al treilea criteriu este reprezentat de ponderea populaţiei

ocupată în ocupate în agricultură. În unele cazuri aceasta trebuie să nu
ramuri depăşească 50% (Ucraina, Republica Moldova), în altele mai
neagricole mult de 1/3 (Israel), 20% (Olanda) sau 15% (Federaţia Rusă).
D. Al patrulea criteriu este deosebit de important, dar mai greu

măsurabil, fiind reprezentat de facilităţile şi funcţiile urbane. Un
Facilităţi şi astfel de criteriu este foarte clar definit în Cehia, dar destul de
funcţii urbane vag în cazul altor state, ca de exemplu Honduras (în afara
numărului minim de 2 000 de locuitori, localitatea respectivă
trebuie să aibă în mod “esenţial caracteristici urbane” (Carter
H., Urban and rural settlements, Longman, London and New
York, 1991, p.7).
Oraşul de astăzi este pe de o parte o sursă de speranţe, iar pe

de altă parte un focar de ameninţări. În antichitate, când se
vorbea de oraş, se înţelegea democraţie şi cultură, pentru ca
Oraşul, revoluţia industrială să-l transforme în purtător de progres
matrice a tehnic şi dezvoltare economică. A doua jumătate a secolului
progresului XX îi adaugă la moştenirile istorice valori universale.
şi libertăţii Schimbările care au avut loc în Europa de Est, precum şi cele
din ţările în curs de dezvoltare transformă oraşul într-o matrice
a progresului şi a libertăţii. Fără a-şi fi pierdut capacitatea
productivă, oraşul o multiplică prin resursele de inovaţii,
informaţionale şi de comunicaţie, regăsindu-şi virtuţile iniţiale,
reprezentate de activităţile politice şi de cultură, pe care
perioada industrială le estompase. Oraşul redevine un mic
univers al valorilor umane (Burgel G., La ville aujourd’hui,
Collection Pluriel, Hachette, Paris, 1993). De-a lungul întregii
istorii a umanităţii s-a dezvoltat o idee de bază: oraşul este
civilizaţie, respectiv sursa bogăţiilor materiale şi culturale ale
omenirii.

4. Având în vedere punctele de vedere diferite legate de

definirea oraşului, precum şi variabilitatea criteriilor de
individualizare a oraşelor, vă rugăm să comentaţi în spaţiul
avut la dispoziţie următoarele:
a) Explicaţi ezitările specialiştilor în a da o definiţie clară

oraşului?
b) Care este deosebirea între definiţia dată oraşului de Fr.

Ratzel şi cea formulată de S. Mehedinţi?
c) Enumeraţi cele 4 criterii principale care stau la baza trecerii

unei localităţi rurale în categoria celor urbane. Consideraţi că
este suficient un singur criteriu pentru definirea oraşului?

capitol
Subcapitolul prezentat a reuşit, cred, să vă demonstreze că

ceea ce ni se pare atât de clar, nu este şi foarte riguros în cazul
definirii unui oraş. Variaţia criteriilor de la o ţară la alta face
dificilă compararea procesului de urbanizare la nivel global.
Totuşi, trebuie reţinut că:

- oraşul este definit de un număr minim de locuitori, de o
Reţine ! anumită densitate a acestora şi de ocupaţia lor dominant
neagricolă;
- transformarea unui sat în oraş are şi o mare doză de
subiectivitate, mai ales acolo unde nu este fixat un prag
minim de locuitori;
- oraşul, prin noile sale funcţii, devine tot mai evident un
spaţiu de inovaţie, de progres şi de civilizaţie

1.6. Forme de concentrare urbană
Oraşul a încetat să fie privit ca o aşezare izolată, ci ca una

care întreţine relaţii intense de natură economică, demografică,
socială şi culturală cu alte aşezări rurale sau urbane. Se
constituie adesea structuri similare sistemelor locale,
regionale, naţionale sau internaţionale de aşezări şi care
reprezintă diverse forme de concentrare urbană.
Cea mai elementară formă de concentrare urbană o reprezintă

oraşul însuşi. Pornind de la acesta, în geografia urbană, au
fost definite mai multe forme de concentrare pe care le vom
defini în cele ce urmează.
Aglomeraţia urbană este caracteristică oraşelor mijlocii, mari

Aglomeraţia şi foarte mari, constituindu-se ca un ansamblu urban ce a luat
urbană = fiinţă în urma dezvoltării relaţiilor complexe între oraşul
peste 100.000 respectiv şi aria înconjurătoare. Dezvoltarea oraşului a dus la
locuitori lărgirea zonelor sale suburbane, cu profil rezidenţial şi
industrial, precum şi la apariţia unei categorii de localităţi, care
cu timpul au devenit oraşe-satelit.
În jurul unui oraş, acolo unde activităţile sunt dictate de

cerinţele acestuia, se crează o zonă de mărime variabilă, care
împreună cu oraşul respectiv a fost denumită de geografii
americani Standard Metropolitan Area (SMA). Se precizează
că această entitate teritorială trebuie să aibă cel puţin 100.000
de locuitori, din care peste 50% trebuie să locuiască într-un
singur oraş, iar populaţia ocupată în ramurile agricole să fie
sub 35%.
Gruparea urbană reprezintă un sistem teritorial alcătuit dintr-

un număr variabil de oraşe, apărute independent, situate la o
relativă apropiere şi cu relaţii dominate de elementul distanţă.
Gruparea Pentru gruparea urbană, scara de analiză este extrem de
urbană importantă, întrucât la scări mici creşte gradul de incertitudine
în definirea grupărilor urbane, care pot rămâne doar corecte la
nivelul analizelor de laborator. În condiţii specifice, gruparea
urbană poate să ia forme diferite, dezvoltându-se şi ajungând
la o adevărată zonă urbanizată.
Conurbaţia constituie o entitate teritorială născută din

Conurbaţia, accentuarea relaţiilor dintre două sau mai multe oraşe, situate
definită de la distanţe apropiate şi dezvoltate independent. Diferenţa
P.Geddes dintre conurbaţie şi aglomeraţie este dificil a fi sesizată mai
ales atunci când acestea coincid spaţial. Aglomeraţia
presupune o dependenţă mai accentuată a unor oraşe de unul
principal, pe când în conurbaţie oraşele îşi menţin
personalitatea, deşi sunt incluse în acelaşi sistem urban.

Rezultă, deci, că o conurbaţie apare în condiţiile unei

interferenţe a oraşelor şi a zonelor de influenţă apropiată a
acestora, după ce evoluaseră separate. Ierarhizarea în ceea
ce priveşte supremaţia a apărut ulterior datorită dinamicii
diferenţiate.
Termenul de conurbaţie a fost introdus în literatura de

specialitate de către biologul şi sociologul britanic Patrick
Geddes, fiind ulterior reluat şi interpretat de alţi specialişti în
moduri dintre cele mai diferite.
Cele mai clare conurbaţii se formează între două oraşe

Conurbaţii (bipolare), dar există nenumărate cazuri în care acestea au un
bipolare sau caracter multipolar, înglobând oraşe de mărimi demografice şi
multipolare puteri economice diferite. Conurbaţiile au apărut în zone cu
importante zăcăminte minerale (cărbuni şi fier, în special –
Silezia Superioară, Ruhr, Donbas), în zone cu un anumit
specific industrial (Manchester-Birmingham), în jurul unei
strâmtori ş.a.m.d.
Interurbaţia presupune existenţa în teritoriu a unor oraşe de

mărime variabilă, situate la distanţe apropiate, dar care au
funcţii diferite, completându-se reciproc. Ansamblul format a
fost denumit interurbaţie de geograful suedez Niels Bjorsjo. În
Interurbaţia, mod frecvent, interurbaţiile apar atunci când lângă un oraş mai
oraşe cu funcţii vechi se dezvoltă un oraş nou, ca rezultat al unor activităţi
complementare industriale. De regulă, oraşul cu activităţi industriale noi,
depinde de reţeaua de servicii a oraşului vechi, care la rândul
său furnizează forţă de muncă pentru oraşul nou. În ţara
noastră cele mai tipice exemple din categoria interurbaţiilor,
mai ales înainte de anul 1990 au fost Deva-Hunedoara şi
Turda- Câmpia Turzii.
Metropola este un oraş cu peste 2 milioane de locuitori.

Termenul datează din perioada extinderii imperiilor coloniale şi
se referea la oraşul principal din care plecau vasele cu
produse prelucrate şi în care soseau bogăţiile coloniilor. În
Metropola, oraş unele ţări, ca în Franţa, termenul de metropolă este utilizat şi
cu peste 2 mil. pentru oraşe cu funcţii regionale, care au darul de a reechilibra
locuitori sistemul urban naţional. Mai precis se utilizează termenul de
metropolă de echilibru, care se asociază cu oraşe având peste
500.000 locuitori şi cu funcţiile menţionate anterior.
Procesul de urbanizare este un proces continuu, care se

reflectă într-o expansiune progresivă a oraşelor în teritoriu,
generând forme superioare de concentrare urbană. Denumirile
acestora în studiile demografice al ONU sunt foarte diferite.
Superconurbaţie Astfel, se întâlnesc noţiuni, precum superconurbaţii sau
regiuni urbane de dimensiuni excepţionale (ambele
concentrări urbane având peste 12,5 milioane locuitori),

Alţi termini utilizaţi în definirea unor forme superioare de

concentrare urbană sunt zona metropolitană şi ariile
megalopolitane. Zonele metropolitane se dezvoltă în jurul
Zonă unor metropole sau al unor oraşe cu funcţii regionale distincte,
metropolitană grupând şi spaţiile rurale legate funcţional de acestea.
Procesul de metropolizare este unul dintre cele mai importante
procese contemporane, care înseamnă diminuarea decalajelor
dintre metropole şi spaţiile adiacente acestora. Ariile
megalopolitane au dimensiuni extrem de mari şi se referă la
entităţile teritoriale care au în componenţă mai mulţi megapoli,
respectiv mai multe metropole.
Urmare a acestor procese care îşi au începuturile chiar în

deceniul VII al sec.XX la nivel planetar sau conturat structuri
teritoriale de dimensiuni gigantice, denumite megalopolis-uri.
Megalopolis, Termenul de megalopolis a fost introdus în literatura de
definit de specialitate de către geograful american J. Gottman în anul
J. Gottman 1961, prin publicarea unui amplu studiu vizând sistemul urban
din nord-estul SUA.
Megalopolis înseamnă oraş gigant, iar numărul limită de

locuitori de la care o astfel de concentrare urbană se consideră
gigant a fost stabilit, de cel care l-a lansat, la 25 milioane.
Totodată, J. Gotman considera că densitatea populaţiei trebuie
să depăşească 250 loc/kmp, iar populaţia rurală să fie situată
sub 20%.
Alţi autori coboară limita inferioară la 20 milioane locuitori

(Ernesto Massi) sau chiar la 10 milioane (John Papaioanou),
încercând să introducă în literatură şi termenul de
premegalopolis (cu o populaţie cuprinsă între 3-10 milioane
locuitori). Megalopolisul este o superconurbaţie, cu o densitate
compactă după unii geografi şi urbanişti sau cu multe spaţii
având alte destinaţii între spaţiile construite. În geografia
urbană este familială ideea privind conceperea megalopolisului
ca o mare arie urbanizată, cu densitate sporită a centrelor
urbane, cu funcţiuni şi caracteristici de importanţă
excepţională. Problematica megalopolisurilor a fost dezbătută
la numeroase întruniri internaţionale, unde se discută mai mult
de “megacities” (megaoraşe) şi mai puţin de sistemele de
megaoraşe.
Întrucât procesul de concentrare a populaţiei în oraşe are o

dinamică exponenţială este de aşteptat ca acesta să îmbrace o
extindere planetară. De altfel, pentru viitorul oraş mondial s-a
găsit şi un termen adecvat de către C.A Doxiadis, respectiv
Ecumenopolis, Ecumenopolis. Literatura actuală privind dinamica oraşelor
definit de scoate în evidenţă existenţa unei categorii aparte de oraşe,
C.A Doxiadis numite chiar oraşe mondiale, dar care se referă la funcţiile
acestora şi nu la extinderea lor spaţială continuă.

Geneza marilor concentrări urbane. Se apreciază că astăzi

există la nivel mondial 12 megalopolisuri, dintre care unele în
Circa 12 formare. Examinând o hartă a marilor concentrări urbane se
megalopolis-uri poate remarca faptul că majoritatea acestora se află în ariile de
contact ale uscatului cu oceanul, acesta fiind considerat un
adevărat spaţiu de respiraţie pentru marii coloşi urbani. Este
evident rolul jucat de oraşele porturi în acţiunea de concentrare
a populaţiei şi resurselor în ariile litorale (nord-estul SUA,
litoralul insulei Honshu în Japonia).
Alte concentrări urbane au apărut în zonele de vărsare a unor

mari fluvii în mări şi oceane. Extinderea acestora a avut loc
atât în zonele litorale, dar mai ales de-a lungul fluviilor
(Shanghai. Londra) şi în spaţiile deltaice dintre braţele
acestora (Calcutta, Cairo-Alexandria).
Litoralul vestic al SUA, a fost prielnic dezvoltării urbane şi

localizării porturilor. Ca arie de legătură şi beneficiind de unele
avantaje deosebite date de câmpiile litorale, dar mai ales de
noile forme de dezvoltare economică, megalopolisul
Californian cunoaşte o extindere permanentă.
Resursele de materii prime, conjugate cu alte condiţii social-

istorice şi de poziţie geografică au determinat, în numeroase
cazuri, apariţia, închegarea şi dezvoltarea unei foarte dense
reţele de oraşe. Condiţiile cele mai complexe de dezvoltare le-
a avut megalopolisul Marilor Lacuri, înglobând atât oraşe
Geneză foarte aparţinând SUA, cât şi Canadei, şi care are mari şanse de a
variată, dar cu deveni cea mai mare concentrare urbană mondială. Marile
o detaşare a Lacuri au constituit o legătură facilă pentru oraşele riverane ce
ariilor litorale s-au dezvoltat rapid odată cu amenajarea canalului Erie.
Alte superconurbaţii sau premegalopolisuri s-au dezvoltat iniţial

în mari arii de exploatare a resurselor minerale subterane,
îndeosebi carbonifere. Ulterior, prin creşterea gradului de
concentrare a populaţiei şi diversificarea activităţilor economice
s-a ajuns la crearea de reţele urbane puternice integrate,
formând arii urbanizate (Ruhr, Donbas)
Concentrarea exponenţială a populaţiei în anumite oraşe din

ţări cu o populaţie numeroasă sau cu densităţi foarte ridicate
de populaţie a fost la baza dezvoltării unor oraşe gigant, care
se extind teritorial şi integrează alte oraşe, unele foarte mari,
anterior total independente. Este cazul concentrărilor urbane
axate pe Ciudad de Mexico, Seul sau Jakarta.
In cazul megalopolisului brazilian trei factori au concurat la

dezvoltarea acestuia: litoralul care a reprezentat un fel de
balama economică între “continentul brazilian” şi restul lumii,
resursele minerale din statul Minas Gerias şi culturile intensive
de cafea care au propulsat dezvoltarea oraşului Sao Paulo.

Test de evaluare
5. În limita spaţiului avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi

şi, după caz, să răspundeţi la următoarele întrebări:
a) Enumeraţi formele inferioare de concentrare urbană.
b) Oraşul Făgăraş, care are circa 30.000 de locuitori, ar

putea contura o aglomeraţie urbană? Explicaţi de ce Da
sau de ce Nu.
c) După cele mai recente studii, oraşele Londra, New York

şi Tokyo sunt oraşe mondiale. Care este diferenţa dintre
acestea şi oraşul mondial definit de Doxiadis?
d) Daţi cel puţin trei exemple de megalopolisuri dezvoltate

la contactul dintre uscat şi ocean.

capitol
În subcapitolul prezentat am intenţionat să vă familiarizez cu

câteva dintre definiţiile de bază date formelor de concentrare
urbană. Pe lângă varietatea acestor forme trebuie să
reţineţi următoarele:
- procesul de concentrare umană, datorită creşterii
Reţine ! demografice şi polarizării social-economice, are
tendinţa de a grăbi agregarea formelor inferioare de
concentrare urbană în altele superioare;
- indiferent de geneza megalopolis-urilor, problemele cu
care se confruntă acestea sunt aceleaşi;
- oraşul mondial în sensul definit de Doxiadis, reprezintă
mai îndată sistemul mondial de reţele megalopolitane
dezvoltat prin agregarea metropolelor şi a zonelor
metropolitane ale acestora.

1.7. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de

autoevaluare
Întrebarea 1
a) Cele trei subramuri importante ale geografiei sunt:

geografia fizică, geografia umană şi geografia regională.
b) Componenta comună a celor trei subramuri geografice

este reprezentată de spaţiu. Analiza spaţială reprezintă,
de altfel, caracteristica de bază a geografiei, în general.
c) Geografia urbană aparţine de geografia umană.
d) Oraşul este un obiect de studiu interdisciplinar.

Numeroasele sale aspecte sunt analizate de ramuri sau
subramuri importante ale unor ştiinţe precum
urbanismul, arhitectura, economia urbană, sociologia
urbană, ecologia urbană, peisagistica şi evident
geografia urbană.
Întrebarea 2
a) Principalele etape ale evoluţiei gândirii în geografia

urbană sunt: etapa descriptivist-explicativă, etapa
gândirii în spiritul economiei spaţiale, etapa abordării
cantitative, etapa radical-umanistă şi etapa post-
modernistă.
b) În perioada interbelică au fost definite trei teorii

principale: teoria locurilor centrale, teoria atracţiei
urbane şi teoria bazei economice urbane.
c) Geografia franceză dezvoltă spiritul de gândire din

perioada afirmării economiei spaţiale, iar geografia
americană experimentează modelele elaborate în acea
etapă, dezvoltând metode de analiză cantitativă şi de
validare a conceptelor lansate.
d) Geografia urbană în perioada abordării cantitative s-a

depărtat de problemele reale şi ale individului ca fiinţă
umană. Spiritul fordist, dominant în multe sectoare ale
vieţii economico-sociale s-a regăsit şi în ştiinţă. Ideea
dominantă a fost aceea că se pot individualiza
tendinţele de evoluţie printr-o abordare mecanicistă a
relaţiilor dintre componentele geografice ale oraşului.

Întrebarea 3
a) Geografia urbană românească înregistrează un decalaj

marcant, în raport cu geografia urbană mondială, pe de
o parte datorită neglijării acestei direcţii în perioada
postbelică, iar pe de altă parte menţinerea caracterului
descriptivist-explicativ, până la sfârşitul anilor ’70. În
ultima perioadă se constată o aliniere la direcţiile
actuale de dezvoltare a geografiei urbane mondiale.
b) Da, remarcându-se abordarea cu prioritate a unor

aspecte precum dinamica şi structura sistemelor
urbane, vulnerabilitatea şi riscul urban, segregarea
socială a spaţiului urban.
Întrebarea 4
a) Ezitările rezultă din faptul că oraşele sunt definite diferit

de la o ţară la alta, în funcţie de specificul acestora;
totodată oraşul de acum 100 sau 50 de ani este cu totul
diferit de cel de astăzi, ceea ce crează dificultăţi în
aprecierea globală a fenomenului urban.
b) Simion Mehedinţi subliniază rolul factorilor externi în

geneza oraşului, element neglijat în definiţia lui Fr.
Ratzel. Ideea este corectă întrucât s-a constatat rolul
poziţiei geografice de contact între regiunile naturale
(care ofereau produse diferite) în geneza oraşelor,
apărute iniţial ca locuri de schimb.
c) Criteriile sunt: numărul minim de locuitori, administrativ,

ponderea minimală deţinută de populaţia ocupată în
ramuri neagricole, facilităţile şi funcţiile urbane.
Întrebarea 5
a) Formele inferioare de concentrare urbană sunt:

aglomeraţia, gruparea urbană, conurbaţia şi interurbaţia;
b) Chiar dacă aglomeraţia ar avea per total peste 100.000

locuitori, nu este aglomeraţie, întrucât oraşul generator
are sub 50.000 locuitori;
c) Oraşele mondiale sunt definite recent ca hub-uri în

reţelele de fluxuri globalizante, pe când oraşul mondial,
definit de C.A. Doxiadis presupune extinderea spaţială
continuă a fenomenului urban la scară planetară.

1.8. Lucrare de verificare nr.1
INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită

cunoaşterea Unităţii de învăţare nr.1, privind “Definiţia
geografiei urbane. Oraşul şi formele de concentrare urbană”.
Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui
pentru comentarii, corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:

- Titulatura acestui curs (Geografie urbană şi rurală);
- Numărul lucrării de verificare;
- Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor
menţiona pe fiecare pagină);
- Adresa cursantului.
Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu

depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării
lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară
între răspunsuri.
Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul

absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului
profesoral.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
1) Analizaţi comparativ contextele specifice următoarelor

etape de evoluţie a gândirii în domeniul geografiei
urbane: cea a gândirii în spiritul economiei spaţiale, a
“Noii geografii” şi cea radical-umanistă. Completând
cunoştinţele din capitol cu cele pe care Dvs. deja le
deţineţi, explicaţi diferenţierile.
2) Explicaţi opţiunea şcolii de geografie urbană americană,

în perioada curentului cantitativ în geografie.
3) Având în vedere definiţia aglomeraţiei, care dintre

oraşele aparţinând Regiunii de dezvoltare NE, pot fi
considerate aglomeraţii şi care ar putea fi. Explicaţi
cazurile care vi se par semnificative.
4) Comentaţi interurbaţia Deva-Hunedoara, în perioadele

ante- şi post-decembriste.
5) In ultima parte a lucrării, vă rog să comentaţi conţinutul

testelor de autoevaluare şi să subliniaţi ce credeţi că ar
trebui să cuprindă acestea pentru a fi mai eficiente.

Bibliografie minimală
Beaujeau, J.G., Chabot, G. (1974), Geografie urbană, Editura ştiinţifică,
Bucureşti
Erdeli, G., Ianoş, I. (1983), Mari concentrări urbane ale lumii, Editura ştiinţifică
şi enciclopedică, Bucureşti.
Ianoş, I. (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Edit. Academiei,
Bucureşti.
Ianoş, I., Humeau, J.B. (2000), Teoria sistemelor de aşezări umane, Edit.
Tehnică, Bucureşti.
Ungureanu I., Groza O., Muntele I. (coord.), 2002, Moldova. Populaţia, forţa
de muncă şi aşezările umane în tranziţie, Edit. Corson, Iaşi.

Oraşul şi structura sa majoră

ORAŞUL ŞI STRUCTURA SA MAJORĂ
Cuprins pag.

2.2. Oraşul ca entitate operaţională în geografia urbană 31
2.3. Componentele majore ale oraşului 35
2.4. Structura internă a oraşului 38
2.7. Bibliografie minimală………………………………………………. 46
• realizezi importanţa oraşului în dinamica generală a

spaţiului geografic;
• interpretezi oraşul ca un organism viu, care pentru a exista
trebuie să proceseze resurse;
• apreciezi importanţa fluxurilor de intrare şi de ieşire într-un
oraş;
• explici variaţia cantitativă şi calitativă a fluxurilor în raport
cu mărimea şi tipul funcţional al oraşului;
• esenţializezi componentele principale şi rolul lor în
dinamica oraşului;
• orientezi atenţia spre componentele cele mai dinamice ale
unui oraş;
• analizezi specificul fiecărei categorii de factori cu rol
important în structurarea spaţiului intra-urban;
• constaţi că structurarea internă a oricărui oraş este un
proces continuu;
• defineşti principalele zone funcţionale ale oraşului;
• remarci necesitatea unor politici de restructurare urbană,
pentru a susţine procesele benefice pentru comunitatea
urbană respectivă;

2.2. Oraşul, ca entitate operaţională în geografia

urbană
Dacă din punct de vedere al percepţiei generale oraşul poate fi

privit în modul prezentat mai sus, în privinţa capacităţii sale de
Oraşul aparţine
integrare în spaţiu şi de a integra spaţiul geografic, trebuie
sistemelor
relevate câteva caracteristici de bază care-l transformă într-o
complexe şi
evolutive entitate operaţională de bază, prin care geografia urbană
se detaşează ca o ştiinţă geografică deosebit de activă. În
acest sens oraşul trebuie privit ca o formă particulară de
organizare a spaţiului geografic, universal răspândită pe
suprafaţa globului şi ca un fenomen transistoric (Pumain D.,
Robic M-C., Theoriser la ville, în vol. Penser la Ville. Theories
et modeles, editori: Derycke P-H, Huriot J-M., Pumain D.,
Collection Villes, Anthropos, Paris, 1996). Practic încă nu s-a
fundamentat o teorie globală asupra oraşului capabilă să
prezinte de o manieră convenabilă toate aspectele
caracteristice sau generate de fenomenul urban. Din această
cauză, progresele în analiza oraşului pornesc de la ideea de
bază că acesta face parte din categoria sistemelor
complexe şi evolutive.
Oraşul, locul Reprezentând nodul unei imense reţele de schimburi şi de

de interacţiune comunicaţie, oraşul este locul în care interacţionează
al componente naturale şi antropice, dând diferite forme de
componentelor organizare materială, socială, economică, spaţială şi
culturală. Aceste forme de organizare rezultă din confruntarea
Naturale şi
legilor economiei şi ecologiei, care contribuie la crearea uneia
antropice
dintre cele mai complexe ţesături sociale. Prin extinderea sa şi
prin intensitatea relaţiilor dintre componentele sale oraşul
devine unul dintre cele mai complexe şi dinamice sisteme
teritoriale. Dispunând de o asemenea complexitate oraşul nu
poate exista izolat, ci numai în relaţii directe sau indirecte cu
spaţiul înconjurător apropiat sau îndepărtat. Cele prezentate
conduc la o idee foarte clar exprimată cu circa 35 de ani în
urmă de B.Berry, aceea de a privi oraşul ca sistem, dar de a
ţine cont că acesta face parte dintr-un sistem de oraşe (Berry
B.J.L., Cities as systems within systems of cities, Papers of
Regional Sicence Association, 1964).
Oraşul sistem Oraşul ca sistem termodinamic şi informaţional optimal

deschis. Istoric vorbind, oraşul apare datorită unor premise
termodinamic
locale şi unor factori regionali, ca un loc de concentrare tot mai
şi informaţional
accelerată de fiinţe umane şi de activităţi economice, care
optimal
complică forma de organizare iniţială adăugându-i noi
deschis
elemente de natură materială, socială, culturală,
comportamentală ş.a.m.d. Într-un spaţiu ipotetic uniform, în
care fluxurile orizontale şi verticale sunt cvasiechivalente,
oraşul apare ca o anomalie.

Concentrarea de populaţie şi activităţi determină pe de o parte

Oraşul poate fi un deficit continuu de masă şi energie (anomalie negativă), iar
considerat o “fabricarea” de informaţie, crează un excedent de acest tip
anomalie (anomalie pozitivă), existând tendinţa firească de atenuare a
acestor anomalii.
Orice oraş, ca de altfel orice aşezare umană se comportă ca

un sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis.
Oraşul este În genere, ştiinţele contemporane îşi axează forţa conceptuală
un sistem pe două tipuri de sisteme: unele închise, utilizate în laborator şi
deschis? cu scop didactic, altele deschise, prin prisma cărora pot fi
interpretate cele mai fine procese care au loc la nivelul macro-
sau microstructurilor. Cu toată extinderea în general
necontestată, cvasirecunoscută a valenţelor teoretice şi
practice care rezultă din considerarea oraşului ca sistem
deschis, un aspect ni se pare demn de remarcat. Să fie oare
toate sisteme deschise? Care ar fi limita superioară a
acestora? Nu cumva când vorbim de sisteme deschise suntem
în pragul dezintegrării acestora şi al pierderii identităţii lor?
Individualitatea Poate în domeniul tehnic, al laserului de exemplu, o astfel de
oraşului aplicaţie este valabilă, dar în cazul unui oraş credem că
acceptarea fără restricţii a conceptului de sistem deschis nu
este benefică. De ce? Pentru că oraşul, prin complexitatea sa
are un mod de funcţionare propriu, generează suficient de
multe fluxuri şi structuri care se menţin în limitele sale şi care
în final îi dau individualitate.
Indiscutabil că oraşul este un sistem deschis, dar nu în

totalitate, având suficiente resurse şi mecanisme care să-i
asigure o funcţionare temporară cu mai puţine fluxuri de
intrare. Deci, ideea unei deschideri optimale faţă de mediul în
care se integrează o considerăm benefică, întrucât îi păstrează
individualitatea sa. Această deschidere optimală, sub o
anumită formă, prin care oraşul era conceput ca un “sistem
termodinamic şi informaţional semi-deschis” a fost exprimată la
mijlocul anilor ’80 (Ianoş I., Oraşele şi organizarea spaţiului
geografic. Studiu de geografie economică asupra teritoriului
Oraşul ca României, Edit. Academiei, Bucureşti, 1987, pag.28). Reluând
sistem optimal acea accepţiune este uşor de demonstrat că o asemenea idee
deschis ar fi condus la considerarea oraşului ca un sistem jumătate
închis, jumătate deschis, ceea ce este greu de admis.
Noţiunea de optimal este mult mai convenabilă, neangajantă,
dar suficient de clară pentru a arăta că existenţa şi
funcţionarea oricărei aşezări umane, deci inclusiv a oraşului,
nu pot avea loc fără păstrarea unui anumit grad de autonomie
materială şi informaţională a entităţii respective.

Chiar dacă nu era exprimată în formă modernă, ideea unui

oraş care funcţiona ca un sistem deschis se regăseşte în
lucrările geografilor români, chiar în perioada interbelică.
Astfel, în anul 1941, Vintilă Mihăilescu analizând relaţiile dintre
oraşe şi ariile lor înconjurătoare, remarca funcţiile oraşului care
asigura drenarea de bunuri către acesta, transformarea lor şi
redistribuirea produselor obţinute pe arii variabile (Mihăilescu
V., Oraşul ca fenomen antropogeografic, Cercetări şi studii
geografice, seria II, I (1937-1938), 1941). În esenţă,
generalizând aceste activităţi, incluzând şi alte elemente,
ajungem la modelul actual de concepere a oraşului ca sistem.
In contextul general al fluxurilor teritoriale, oraşul este

Structura beneficiarul unor fluxuri de intrare diversificate, unele
generală permanente altele temporare sau ocazionale, a căror structură
a fluxurilor este dominată de cele de masă şi energetice. În afara
de intrare acestora, în cantităţi mult mai reduse se individualizează fluxuri
de informaţie şi fluxurile financiare. Diferenţierile dintre oraşele
mari şi mici în materie de inputs-uri constau nu numai din
volumele diferite ale masei şi energiei primite, dar şi din faptul
că fluxurile de informaţii primite sunt mai mari în cazul oraşelor
Structura mici şi ceva mai reduse în cazul celor mari. În structura
generală fluxurilor de ieşire un loc important revine masei, informaţiilor şi
a fluxurilor energiei. Fluxurile de masă sunt reprezentate în principal, prin
de ieşire produse înalt prelucrate şi prin deşeuri, sub diferite forme, iar
cele de informaţii, prin diversele servicii adresate unor spaţii
reduse sau foarte vaste, prin ideile de organizare şi structurare
a spaţiului, prin transmiterea modelelor de comportament.
De regulă, fluxurile de intrare depăşesc pe cele de ieşire în

Fluxurile cantităţi absolute, cea mai mare parte a acestei diferenţe fiind
de intrare materializată în extinderea spaţiilor construite (rezidenţiale,
depăşesc, industriale, de transport şi cu alte destinaţii), a facilităţilor
cantitativ, social-edilitare, în satisfacerea cerinţelor biologice ale unei
fluxurile de forţe de muncă şi populaţii sporite ş.a.m.d.
ieşire
In mod evident că cea mai mare parte a fluxurilor
compensatorii generate de existenţa unui oraş sunt atenuate
de zona sa de influenţă. Aceasta, prin potenţialul care îl deţine
încearcă să estompeze ruptura introdusă de oraş în teritoriu şi
Zona de să asigure un anumit echilibru dinamic în relaţia potenţial de
influenţă dezvoltare - capacitate de consum. Influenţele reciproce sunt
atenuează evidente, orice modificare petrecută în oraş resimţindu-se la
ruptura “oraş- nivelul zonei de influenţă şi invers. Dezvoltarea contemporană
teritoriu” a oraşelor relevă însă, în condiţiile contractării spaţiului, o
dependenţă tot mai redusă a oraşelor de zonele lor de
influenţă în comparaţie cu noile tipuri de relaţii induse de
specializarea funcţională şi interdependenţa globală. Aceasta
înseamnă că relaţiile oraşului cu mediul său s-au extins până
la limite nebănuite şi că acesta a devenit sensibil de ceea ce
se întâmplă la nivel continental şi mondial.

2. Acest subcapitol a încercat să vă ofere posibilitatea

înţelegerii corecte a modului de funcţionare a oraşului ca
sistem. În spaţiul avut la dispoziţie,
a) Demonstraţi că oraşul este o anomalie teritorială
b) Răspundeţi care este deosebirea dintre structura

generală a fluxurilor de intrare şi de ieşire dintr-un oraş
c) Arătaţi în ce se concretizează diferenţa cantitativă dintre

fluxurile de intrare şi de ieşire

capitol
Reamintind o parte din cunoştinţele Dvs. generale, intenţia a

fost aceea de a demonstra că oraşul face parte din categoria
sistemelor mari şi evolutive. Cred că v-am convins că oraşul:
- poate fi considerat o anomalie negativă prin deficitul de

resurse pe care îl solicită şi o anomalie pozitivă prin
Reţine !
excedentul de informaţie şi produse prelucrate;
- poate fi analog unui organism viu, întrucât are nevoie de
fluxuri de alimentare, iar ca urmare a proceselor interne,
ieşirile sunt la fel de complexe;
- se complică şi se extinde datorită legăturilor sale cu
mediul înconjurător;
- este un sistem optimal deschis

2.3. Componentele majore ale oraşului
Gradul de complexitate structurală a oraşului creşte direct

proporţional cu mărimea sa, cu profilul şi poziţia sa geografică
Patru sau în ierarhia sistemelor regionale şi naţionale, continentale
componente sau mondial. Datorită numeroaselor elemente de care dispune
majore structura unui oraş, inserată într-un mediu mai mult sau mai
puţin favorabil, individualizarea componentelor majore trebuie
să recurgă la o generalizare, care ar putea fi uneori contestată.
Oricum, în linii generale, suntem de acord că oraşul prezintă
un subsistem suport, pe care se dezvoltă alte două
subsisteme, cu caracter dinamic. Schimburile dintre acestea se
realizează prin elementele cu rol vehiculatoriu de masă,
energie şi informaţie, elemente care sunt naturale sau aparţin
sferei antropice.
Subsistemul suport se referă la teritoriul propriu-zis, care

Teritoriul este influenţează mai mult sau mai puţin evident fizionomia şi
considerat funcţionalitatea oraşului. Această influenţă sau uneori chiar
subsistemul determinare aparţine poziţiei geografice în raport cu elemente
suport ale cadrului natural, cu resurse locale sau regionale, cu
sistemul de aşezări în care se încadrează. Ansamblul
condiţiilor fizico-geografice şi tehnico-economice de la un
moment dat pot să definească în termeni reali potenţialul de
habitat, capacitatea de locuire în sens general a spaţiului
respectiv. Mai ales în oraş, teritoriul nu poate fi privit în afara
infrastructurii fizice şi economico-sociale de care dispune, deci
inclusiv a gradului de dotare social-edilitară. In multe situaţii
această infrastructură, în totalitatea sa poate fi asimilată
patrimoniului construit, reprezentând elementul esenţial în
configuraţia structurală a unui oraş.
Activităţile social-economice şi culturale reprezintă un alt

Activităţile subsistem important al oraşului, definind tipul şi amploarea
sociale, transformărilor interne, capacitatea de rezistenţă a oraşului şi
economice şi de adaptare la dinamica societăţii, în general. Având ca suport
culturale resursele teritoriului, dar mai ales infrastructura grefată pe
formează un acesta, activităţile economice cunosc o diversificare direct
subsistem proporţională cu progresele tehnice înregistrate. De la activităţi
foarte dinamic iniţial comerciale, în decursul evoluţiei istorice, oraşul a
cunoscut o explozie a activităţilor industriale, după care astăzi
se impun cele de servicii complexe. O parte dintre aceste
servicii sunt destinate oraşului propriu-zis, având dimensiuni
corelate cu mărimea şi nivelul de dezvoltare a acestuia, iar altă
parte unui spaţiu variabil, care se poate extinde punctual pe
arii extrem de vaste. Activităţile economice, prin tipul şi
intensitatea lor sunt cele care structurează infrastructura
economică (industrială şi de servicii), pe care o adaptează
permanent la realitatea social-economică.
Proiectul pentru învăţământul rural 35

Creşterea standardului de viaţă familial, noile cerinţe ale

populaţiei solicită noi tipuri de servicii, dezvoltându-se alte
tipuri de infrastructuri. Practic, între teritoriu urban şi activităţile
care se desfăşoară în spaţiul urban există o relaţie de
reciprocitate, care asigură dinamica perpetuă a oraşului.
Populaţia constituie în mod evident, prin capacitatea sa de

Populaţia, prin transformare şi potenţialul de consum subsistemul cel mai
capacitatea de dinamic, care dictează în raport cu calitatea (în special a forţei
inovaţie, este de muncă, dar şi a exigenţelor de consum) şi dimensiunea sa
cel mai dinamic numerică tipul de activităţi economico-sociale, amploarea şi
subsistem al structura serviciilor. Vitalitatea unui oraş ţine cont în mare
oraşului măsură de capacitatea de inovaţie a forţei de muncă dintr-un
oraş, de rapiditatea cu care principalii actori economici introduc
în producţie noile inovaţii. In acest context flexibilitatea forţei de
muncă, în sensul unei recalificări rapide şi de înalt nivel, poate
fi determinantă în asigurarea supremaţiei unui oraş în
competiţiile urbane tot mai acerbe.
Elementele vehiculatorii de masă, energie şi informaţii sunt

esenţiale în asigurarea proceselor de redistribuire a acestora
Rolul vehiculator în spaţiul intra- şi interurban, în asigurarea materiilor prime şi
de masă, energie ale produselor semifinite necesare industriilor, a serviciilor
şi informaţie banale şi specializate către populaţie, a bunurilor şi serviciilor
este asumat atât destinate ariilor înconjurătoare sau altor localiţăţi situate la
de componente distanţe mai mari. Aceste elemente sunt reprezentate, pe de o
naturale, cât şi parte de populaţie, ca forţă fizică de transport, iar pe de altă
antropice parte de sistemele de transport care asigură fluenţa
transferului de masă, energie şi informaţie dintr-un punct în
altul. La aceste elemente trebuie adăugate apa şi aerul, ca
elemente cvasigenerale, cu rol important în asigurarea
primenirii naturale a unui mediu profund artificializat precum
oraşul, în menţinerea calităţii mediului natural.
Aceste structuri majore definesc static oraşul şi destul de vag,

întrucât există o infinitate de relaţii între componentele şi
subcomponentele acestui sistem, relaţii care conferă structuri
Structurarea generale particulare fiecărui centru urban. Raporturile spaţiale
pe cele patru concrete dintre componente, intensitatea relaţiilor incluzând
componente apariţia fluctuaţiilor sau (şi) a perturbaţiilor sunt elemente care
are mai mult concură la specificul oricărui oraş, conferindu-i funcţionalităţi şi
valoare didactică fizionomii proprii. Importanţa aceste esenţializări are mai ult
valoare didactică, decât practică, întrucât realitatea este
extrem de complexă, iar comportamentul impredictibil al
decidenţilor sau frecvenţa hazardelor naturale fac ca dinamica
structurală a oraşului să fie greu de schematizat.

2. Subcapitolul privind componentele majore ale oraşului

subliniază cele patru grupe de componente de bază. În
limita spaţiului avut la dispoziţie comentaţi sau
răspundeţi la întrebările de mai jos.
a) Care dintre cele patru componente majore sunt
cele mai dinamice şi de ce?
b) Cum se reflectă teritoriul în fizionomia oraşului?
c) Detaliaţi rolul vehiculator de masă şi energie al

elementelor naturale.

capitol
Din cele remarcate în acest subcapitol trebuie să reţineţi că:
- Cele patru componente majore sunt în fapt grupe de

componente şi că au o mare complexitate;
- Teritoriul înglobează inclusiv infrastructura economică şi
Reţine ! socială, care permite derularea activităţilor de profil;
- Activităţile economice care se desfăşoară în oraş
servesc şi teritoriul adiacent acestuia şi că dinamica lor
este în strânsă corelaţie cu progresele tehnice;
- Populaţia, prin numărul şi calitatea forţei de muncă,
structurează activităţile urbane;
- Redistribuirea masei, energiei şi informaţiei în spaţiul
urban respectă regulile stabilite de comunitate pentru
structurarea spaţiului sau legile fizicii, în cazul
elementelor naturale.

2.4. Structura internă a oraşului
Complexitatea oraşului, ca spaţiu geografic elementar este

Oraşele mici dată în principal de cele trei componente de bază: teritoriul,
sunt simplu populaţia şi activităţile urbane. Acestea prin configuraţie,
structurate, cele dimensiuni şi profil generează forme specifice de organizare a
mari sunt foarte spaţiului. Spaţiile urbane ale unor centre mici sunt simplu
complexe structurate, pe când ale oraşelor mari prezintă structuri de o
mare complexitate, urmare a dezvoltării etapizate şi
intensificării permanente a relaţiilor interne.
Factorii care generează structurarea internă a oraşelor

aparţin următoarelor categorii:
a) Factori fizico-geografici (relief, tectonică, climă, reţea
Factorii hidrografică etc). Aceştia, prin caracterul lor restrictiv,
fizico-geografici în anumite perioade de dezvoltare pot impune forma
se impun mai generală a spaţiului construit, trama stradală,
ales în localizarea centrului. Restricţia lor este temporară şi tot
fizionomia mai limitată în raport cu procesul de structurare internă
urbană a oraşelor;
b) Factori economici (interni şi externi). Cei interni ţin de

amploarea şi tipul activităţilor economice intraurbane.
Localizarea Acestea, în procesul de localizare şi de extindere, ţin
Şi extinderea cont tot mai puţin de resursele interne şi tot mai mult
activităţilor de cele externe, de relaţiile dintre oraşul respectiv şi
economice ţin sistemul de oraşe în care se încadrează. Procesele
tot mai mult de economice de bază, generalizate sunt cele de
factori externi industrializare, de terţiarizare şi de quaternizare;
Inerţia unor c) Factori istorici, care se manifestă prin integrarea

activităţi şi moştenirii în prezent. Inerţia unor activităţi, a localizării
integrarea lor preferenţiale în spaţii cu anumite caracteristici
moştenirii in reprezintă un factor de luat în seamă în procesul de
prezent autostructurare urbană;
d) Factori legislativi, care sunt azi reprezentaţi de norme

stabilite de comunităţile locale, regionale sau la nivel
de stat privind structurarea generală a spaţiilor urbane.
Aceste norme îmbracă forma unor planuri urbanistice
generale (PUG-uri), zonale şi de detaliu au prevăzute
foarte clar funcţii prestabilite pentru anumite spaţii
urbane;
e) Factori financiari şi fiscali. Factorii de natură financiară

Piaţa imobiliară sunt determinaţi de evoluţia preţurilor pe piaţa
Influenţează imobiliară şi a terenurilor. Valoarea caselor şi a
Localizarea terenurilor în raport de localizare dictează frecvent
activităţilor distribuţia activităţilor şi a spaţiilor rezidenţiale. Factorii

Factorii fiscali de natură fiscală controlează evoluţia spaţiilor în raport

controlează cu dorinţa comunităţilor urbane, pentru favorizarea unor
evoluţia urbană arii urbane şi descurajarea altora;
f) Factori ecologici, cu caracter mai mult sau mai puţin

restrictiv, care sunt tot mai mult luaţi în ecuaţia
Factorii ecologici structurării spaţiilor urbane. Restricţiile ecologice au ca
au caracter scop descongestionarea centrelor, facilitarea
dominant proceselor de delocalizare a industriilor poluante,
restrictiv armonizarea zonelor rezidenţiale cu cele de producţie,
asigurarea fluenţei traficului intra-urban etc.
Structurarea internă ca proces continuu. Oraşul este un

ansamblu complex şi variat de forţe sociale şi economice a
Competiţia căror interacţiune se reflectă în segregarea internă continuă a
pentru spaţiu, modului de utilizare a terenurilor. Competiţia pentru spaţiu face
cauza ca indivizii, colectivităţile şi actorii vieţii economico-sociale şi
structurării culturale să fie într-o permanentă căutare a nişelor rezidenţiale
permanente şi funcţionale. Urmare a acestei competiţii are loc un proces de
separare a locuitorilor şi a activităţilor acestora în zone
omogene de rezidenţă, de producţie sau având alte funcţiuni.
Încercări de modelare a proceselor segregative care au loc în

Modelul zonelor oraşe datează din prima jumătate a sec.XX, atunci când în
concentrice, cadrul Şcolii de la Chicago au fost elaborate câteva modele
sectorial şi al devenite clasice. Este vorba de modelul zonelor concentrice al
nucleelor lui E. Burgess (care avea în vedere statutul familial), al
multiple structurii sectoriale al lui H. Hoyt (ce se referea la statutul
socio-economic al ariilor) sau al nucleelor multiple, elaborat de
Garisson şi Ullman (individualizând arii comerciale sau pe cele
cu etnii diferite)
In anii ’60 statutul familial se diferenţiază prin creşterea duratei

Forma spaţială medii de viaţă şi prin participarea progresivă a femeii la forţa
urbană nu mai de muncă. In anii ‘70, odată cu naşterea a noi dimensiuni
corespunde structurante ale spaţiului social, diferenţierile şi polarizările se
funcţiei accentuează, deoarece se pare că forma spaţială urbană nu
mai corespunde funcţiei. Au loc procese contradictorii, prin
care activităţile productive tind să dispară din spaţiul intra-
urban central şi pericentral, în timp ce altele precum comerţul
sau activităţile culturale şi bancare continuă să se localizeze.
Aglomeraţiile urbane trec printr-o o fază de adaptare a vechilor

Adaptarea structuri teritoriale la noile nevoi de producţie şi de reproducţie,
vechilor la noile exigenţe ale organizării muncii. Aceasta înseamnă că
structuri la oraşul postbelic, care respecta perfect modelul “factory-town”,
noile exigenţe depinzând de activităţile industriale, suferă modificări tot mai
spectaculoase în structura sa fundamentală. Ca urmare,
clădirile industriale şi părţi întregi ale oraşelor se reutilizează şi
se echipează pentru a face faţă noilor activităţi şi noilor grupuri
social-culturale.

Sunt tot mai evidente noile caracteristici ale spaţiului urban

Conversia reprezentate de maleabilitate şi nedeterminare. Aceasta
extraordinară înseamnă că spaţiile rezidenţiale devin spaţii de servicii, că
a spaţiilor spaţiile industriale devin spaţii rezidenţiale, că vechile cartiere
sărace devin cartiere de lux, că multe din casele care erau
socotite cu o arhitectură săracă devin monumente ş.a.m.d.
Practic, ordinea preferinţelor, judecăţile şi valorile sunt treptat
bulversate şi chiar inversate.
Structura internă a oraşelor a suferit mult datorită proceselor

pe care le-a cunoscut urbanizarea în general. Astfel, după o
urbanizare explozivă în perioada industrializării de început,
Urbanizare când structurile urbane respectau efectele impuse de distanţa
explozivă, de la centrul oraşului la periferie, a urmat o perioadă de
Suburbanizare, suburbanizare şi periurbanizare. Această perioadă a
periurbanizare determinat relaxarea zonelor centrale, părăsirea acestor spaţii
mai ales de clasele bogate şi dezvoltarea unor adevărate
centuri urbane la exteriorul oraşului, mergând până la distanţe
de 50 sau chiar 100 de km. Producţia de automobile şi reţelele
de autostrăzi au favorizat procesele de depopulare a zonelor
centrale şi de creştere a complexităţii periferiilor sau ariilor
înconjurătoare.
Refolosirea spaţiului urban central generează astăzi mutaţii

social-culturale, care fac frecvent obiectul de analiză al
Gentrificarea lucrărilor de geografie urbană. In cadrul acestui proces
sau elitizarea complex se detaşează cel de gentrificare (“gentrification”), care
centrelor urbane ar putea fi tradus prin “elitizare” sau prin “îmburghezire”. Acest
fenomen de circa 15 ani constituie tematica preferenţială a
numeroase studii, mai ales în şcoala anglo-americană
(Bourne, Ley, Smith şi alţii).
Este vorba de o evoluţie ascendentă a statutului socio-

Înlocuirea economic al cartierelor centrale, observată în numeroase
claselor modeste oraşe occidentale, dar îndeosebi în oraşele americane.
din zonele Acestea au frânat puternic tendinţa de suburbanizare
centrale dominantă în dinamica urbană de după anii 1920, determinând
o reurbanizare a centrelor oraşelor. Clasele sociale cu venituri
modeste din ariile centrale sunt înlocuite de altele cu venituri
mai mari, dar şi cu un nivel cultural şi profesional deosebit.
Gentrificarea Concluzia este că gentrificarea apare, în primul rând, ca un

este în primul proces de factură socială şi culturală. Consecinţele acesteia,
rând un proces care evident că afectează structura intra-urbană a unui oraş,
social şi cultural trebuie căutate într-un nou stil de viaţă, dar şi în excluderea
progresivă din ariile centrale ale celor defavorizaţi.

Paralel, asistăm la o puternică mobilitate profesională a

Mobilitatea femeilor, care sunt integrate în activităţi aparţinând terţiarului
profesională a superior dezvoltat în zonele centrale. Parte integrantă a
femeilor din procesului de elitizare, noile angajate ale zonelor centrale, înalt
ariile centrale pregătite profesional şi-au redus timpul dedicat gospodăriilor,
solicită forţă de menajului. Ca urmare, apare o clasă servitoare, formată din
muncă pentru muncitoare cu salarii mult mai mici şi care lucrează în comerţ
întreţinere şi în micile servicii. Aceste servicii se dezvoltă întrucât noile
curentă elite sociale solicită o serie de activităţi (întreţinere curentă sau
menaj de exemplu), care altădată erau făcute de soţie.
Acest tip de activitate puţin calificată şi puţin remunerată este

rezervat, de facto, femeilor fără un bagaj profesional deosebit,
uneori chiar analfabete. Majoritatea acestor femei sunt tinere
Coabitarea a provenind din rândul imigranţilor sau al familiilor
două categorii monoparentale, cu mulţi copii. Neavând posibilitatea de a se
de persoane deplasa cu autoturismele proprii, acestea locuiesc în condiţii
aparţinând la modeste în apropierea locului de muncă. De aici rezultă un
universuri paradox: coabitarea a doua categorii de persoane, ce aparţin
diferite la două medii sociale şi culturale opuse, care se ignoră, dar
care sunt legate printr-o relaţie de piaţă.
Zonele funcţionale. Spaţiul urban este foarte heterogen,

remarcându-se o varietate de peisaje interne, trecerea de la
Zonele unul la altul fiind lentă sau bruscă. Această diversitate este
funcţionale - determinată de existenţa în cadrul oraşului a trei subspaţii de
spaţii bază: concentrări de locuinţe; concentrări de activităţi
intraurbane cu productive (industriale şi meşteşugăreşti); concentrări de
rol specific activităţi terţiare. Acestora le corespund la nivel intra-urban
funcţii specifice: funcţia rezidenţială, secundară, terţiară.
Localizarea acestor subspaţii este foarte diferită, ordonată sau
haotică.
Principalele zone funcţionale sunt stabilite în raport de rolul pe

care îl are un subspaţiu relativ omogen în funcţionarea oraşului
propriu-zis. Tradiţional, se disting următoarele zone
funcţionale:
De regulă, a) Zona terţiară sau de servicii, de regulă este
ariile centrale concentrată în centru sau pe o stradă principală.
au funcţii de Oraşele mari prezintă o reţea polinucleară. Marile
servicii cartiere rezidenţiale prezintă centre terţiare secundare.
Porturile sunt cunoscute prin localizarea serviciilor, cel
puţin de un anumit tip, în ariile litorale;
b) Zona industrială. În oraşele industriale, aceasta este

Zonele localizată pretutindeni, spaţiul urban fiind un ţesut
industriale nedefinit:. De regulă, industriile poluante se localizează
evită centrele la periferie sau sunt delocalizate în alte arii învecinate,
oraşelor pe când cele nepoluante (textile, încălţăminte, obiecte
de lux) sunt menţinute pe vechile locaţii.

Zonele industriale s-au dezvoltat de-a lungul fluviilor sau

al căilor de comunicaţie, legând oraşul de reţeaua
urbană naţională sau internaţională.
c) Zonele rezidenţiale. Ocupă cea mai mare suprafaţă: în

unele oraşe noi acestea sunt grupate în jurul
întreprinderilor industriale, în cele vechi la distanţe mult
Zone rezidenţiale mai mari. Se pot distinge zone rezidenţiale cu clădiri
cu clădiri monofamiliale şi cu clădiri multifamiliale. La periferia
monofamiliale şi oraşelor, cartierele rezidenţiale sunt sărace, însemnând
multifamiliale o îngrămădire dezordonată de locuinţe foarte modeste,
care cunosc denumiri diferite, precum şi câteva
particularităţi, care le individualizează: bidonvilluri (în
Cartiere sărace, oraşele din ţările francofone africane, favelas-uri în Rio
denumite de Janeiro sau alte oraşe braziliene şi barriadas în
bidonville, Lima. După structura socială zonele rezidenţiale se
favelas şi clasifică în zone ale claselor bogate, zone ale claselor
barriadas modeste (localizate în jurul cartierelor de servicii) şi
cartierele muncitoreşti. Pentru New York macrostructura
generală internă cuprinde: nucleul urban propriu-zis,
care înseamnă funcţionari şi comercianţi (Queen,
Bronx), apoi o zonă a claselor cu venituri foarte ridicate
şi zona estică a muncitorilor, personalul de serviciu.
d) Zonele de transport şi depozite. Oraşele porturi

prezintă spaţii specifice, care sunt deţinute de mari
Porturile şi antrepozite, dane portuare, care au funcţiuni precise şi
marile noduri care depăşesc cu mult satisfacerea necesităţilor
feroviare spaţiului urban propriu-zis, adresându-se unui stat sau
mai multor state (Rotterdam, de exemplu). Oraşele
continentale interne au suprafeţe mari ocupate cu căi
ferate, depozite în jurul gărilor.
e) Alte zone funcţionale sunt mai mult sau mai slab

conturate şi se pot referi la zonele politico-
administrative, zonele de recreere, zonele de afaceri,
zonele speciale etc.
Elemente de organizare a spaţiului urban propriu-zis. În

analiza modului de organizare a acestuia trebuie să se ţină
cont de influenţa condiţiilor naturale, de raportul dintre zonele
rezidenţiale, industriale şi de servicii.
Restructurarea Cele mai mari probleme sunt puse de restructurarea zonelor

zonelor industriale şi a celor rezidenţiale. De obicei zonele industriale
industriale şi sunt situate în afara perimetrelor construibile sau în interiorul
rezidenţiale acestora, când este vorba de industrii nepoluante. Alte industrii
sunt localizate de-a lungul arterelor de penetraţie în oraşe. În
principiu există oraşe cu două sau mai multe zone industriale,
în special oraşele mari şi mijlocii, pe când cele mici au de
regulă o singură zonă industrială.

4. După ce aţi parcurs subcapitolul legat de Structura

majoră a oraşului, în spaţiul pe care îl aveţi la dispoziţie,
vă rog să comentaţi sau să răspundeţi la următoarele:
a) Care dintre factorii importanţi în structurarea
internă a oraşelor oferă instrumentele unei reale
gestionări?
b) Care au fost factorii care au determinat

urbanizarea explozivă şi suburbanizarea?
c) Enumeraţi principalele modele privind structura

internă a oraşelor.
d) Care sunt problemele fundamentale ale

organizării spaţiului urban

capitol
Dintre numeroasele concepte şi procese pe care am

intenţionat să vi le prezint, trebuie să reţineţi:
- multitudinea de factori care contribuie la structurarea
permanentă a spaţiului urban, începând de la cei fizico-
Reţine ! geografici şi ecologici, la cei istorici, economici,
legislative, financiari şi fiscali;
- structurarea urbană pare a fi ciclică: după o urbanizare
extensivă de tip exploziv, a urmat mai multe etape de
dezurbanizare, pentru ca acum să asistăm la o
reurbanizare, prin procesul de gentrificare;
- elitizarea centrelor, inclusiv prin atragerea femeilor în
activităţi de înaltă calificare, atrage o clasă servitoare
aproape analfabetă;
- zonele funcţionale intraurbane cunosc o dinamică în
strânsă dependenţă cu gradul de concentrare a
populaţiei, a activităţilor economice, cu exigenţele
citadinilor faţă de mediul urban.

2.5. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din

testele de autoevaluare
Întrebarea 1
a) Oraşul este o anomalie negativă, întrucât concentrarea de

populaţie şi activităţi determină un deficit de resurse, a
cărui acoperire necesită fluxuri de masă şi energie. În
acelaşi timp, este o anomalie pozitivă, întrucât crează un
excedent de produse prelucrate şi informaţie;
b) Structura fluxurilor de intrare este dominată de masă şi

energie, iar a fluxurilor de ieşire de informaţie. În plus,
masa din fluxurile de intrare este reprezentată de materii
prime, produse agroalimentare şi combustibil, iar cea din
fluxurile de ieşire din deşeuri şi produse prelucrate;
c) Diferenţa cantitativă dintre fluxurile de intrare şi de ieşire se

regăseşte în procesul de extindere a spaţiului construit, de
complicare a structurii funcţionale interne.
Întrebarea 2
a) Cele mai dinamice componente sunt activităţile social-

economice şi populaţia. De altfel populaţia, prin capacitatea
managerială, flexibilitatea forţei de muncă şi spiritul de
inovaţie determină o restructurare permanentă a activităţilor
social-economice. Ambele îşi pun amprenta asupra
configuraţiei spaţiului urban;
b) Prin caracteristicile sale fizice (promontorii, terase, versanţi,

râuri, fluvii etc), precum şi prin încărcătura antropică,
teritoriul dă specificul fiecărui oraş;
c) Apa şi aerul sunt principalii transportatori naturali ai masei

şi energiei. Pe de o parte, acţiunea lor integrează oraşul în
mediul natural, iar pe de altă parte corectează unele
abuzuri sau imperfecţiuni ale activităţii antropice.

Întrebarea 3
a) Dintre factorii esenţiali în structurarea internă a oraşului,

care oferă instrumente pentru gestionarea corectă a
acestui proces se detaşează cei legislativi. Este vorba de
planurile de amenajare a teritoriului, de planurile
urbanistice generale sau zonale, care proiectează spaţial
dorinţa unei comunităţi. Toate construcţiile şi schimbările
de funcţiuni trebuie să respecte litera şi spiritul acestor
instrumente;
b) Urbanizarea explozivă a fost determinată de procesul de

industrializare, care a solicitat un volum mare de forţă de
muncă, de unde şi imigraţia foarte puternică.
Suburbanizarea a fost facilitată de dezvoltarea reţelei de
autostrăzi şi şosele, precum şi de accesul facil la un mijloc
propriu de transport;
c) Cele trei modele cunoscute sunt: modelul zonelor

concentrice, modelul zonelor sectoriale şi modelul
nucleelor multiple;
d) Cele mai importante probleme cu care se confruntă oraşul

contemporan sunt cele legate de restructurarea industrială
şi urbană, optimizarea transportului urban, poluarea şi
problema locuinţelor.
2.6. Lucrarea de verificare Nr. 2
INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care

necesită cunoaşterea Unităţii de învăţare nr.1, privind
“Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele de concentrare
urbană”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă
tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare.



între răspunsuri.
Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită,

anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul
corpului profesoral.
1. În sensul celor prezentate în primul subcapitol al unităţii

de învăţare 2, detaliaţi structura fluxurilor de intrare şi de
ieşire pentru oraşul în care locuiţi sau pentru cel mai
apropiat oraş;
2. Descrieţi modul în care subsistemul suport al oraşului pe

care l-aţi analizat mai sus se impune ca o componentă
majoră în configuraţia şi funcţionalitatea acestuia. Nu
uitaţi să vă referiţi şi la infrastructura fizică.
3. Enumeraţi factorii care se impun în procesul de

structurare internă a oraşelor.
4. Explicaţi necesitatea coabitării dintre două categorii de

persoane total diferite din punct de vedere cultural, în
perimetrele urbane centrale.
5. Explicaţi de ce gentrificarea este considerată ca un

proces de reurbanizare.
6. Individualizaţi şi descrieţi principalele zone funcţionale

ale oraşului în care locuiţi sau ale oraşului din apropiere.
7. In finalul lucrării, vă rog să comentaţi conţinutul testelor

de autoevaluare şi să subliniaţi ce credeţi că ar trebui să
cuprindă acestea pentru a fi mai eficiente.

Bucureşti
Ianoş, I. (1987), Oraşul şi organizarea spaţiului geografic, Editura Academiei,
Bucureşti
Ianoş, I., Tălângă Cr. (1994), Oraşul şi sistemul urban românesc în condiţiile
economiei de piaţă, Inst. de Geografie, Bucureşti.

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

ECONOMIE ŞI FUNCŢII URBANE. ZONE DE INFLUENŢĂ
URBANĂ
Cuprins pag.

3.2. Economia urbană 48
3.3. Funcţii urbane 53
3.4. Zone de influenţă urbană 63
• explici evoluţia economiei urbane în ultimul secol şi

estomparea deosebirilor dintre sectoarele tradiţionale;
• interpretezi structurile economice diferite ale oraşelor;
• remarci procesele economice actuale din economia
urbană;
• explici formele pe care le îmbracă procesul de
dezindustrializare şi mutaţiile intervenite între industria grea
şi industria bunurilor de larg consum;
• realizezi dimensiunile procesului de terţiarizare, inclusiv
efectele sale spaţiale;
• faci distincţia între resurse, potenţial, activitate şi funcţie;
• determini funcţiile urbane, utilizând diverse metode de
analiză şi interpretare;
• explici modul de translaţie a funcţiilor şi de complicare
funcţională;
• identifici principalele funcţii urbane şi să cunoşti câteva din
exemplele cele mai frecvente;
• defineşti spaţiul din jurul oraşului, care este strâns conectat
la pulsul acestuia;
• să cunoşti o bună parte din conceptele similare zonelor de
influenţă;
• determini zonele de influenţă urbană, inclusiv zonele de
influenţă teoretică a oraşelor;
• apreciezi importanţa zonelor de influenţă în organizarea
spaţiului, în general.

3.2. Elemente de economie urbană
Caracteristici generale. Economia urbană a apărut din

necesitatea găsirii unor soluţii la problemele şi
Disfuncţionalităţi
disfuncţionalităţile cu care s-a confruntat oraşul, în special
versus soluţii
după cel de-al doilea război mondial. Disfuncţionalităţile majore
economice
se referă la creşterea congestiunii urbane, a poluării, a
locuinţelor, a criminalităţii, a finanţelor locale ş.a.m.d., pe care
autorităţile locale trebuie să le rezolve.
Principalele probleme la care răspunde economia urbană sunt

reprezentate de:
- managementul crizei economice la nivel local. Criza
economică se manifestă rapid într-o creştere a şomajului,
de unde şi întrebări de genul: Cum să gestionezi şomajul şi
Managementul
să-l ţii sub control, cum să ajuţi populaţiile afectate de astfel
crizelor
de crize? În acest sens, competenţele oraşului în raport cu
economice
cele ale consiliilor regionale şi ale statului trebuie clar
locale
stabilite, pentru identificarea corectă a resurselor ce trebuie
alocate pentru rezolvarea problemelor economice;
- dimensiunile patologiei urbane. Cunoaşterea efectelor

generate de acutizarea segregării etnice şi sociale, de
Dimensiunile
problemele complexe ale categoriilor defavorizate, de
patologiei
creşterea poluării, este esenţială în elaborarea unor politici
urbane
corespunzătoare şi corelate cu costurile adiacente
implementării lor;
- capacitatea redusă a căilor de rulare în raport cu traficul

urban. Rezolvarea acestui decalaj trebuie să ţină cont de
Căi de rulare
populaţia pe care o va avea oraşul în anul 2010-2020, care
subdimensionate
vor fi activităţile sale, structura internă a spaţiului urban,
care vor fi locurile de rezidenţă, care vor fi traseele zilnice
de deplasare etc;
- cererea continuă de locuinţe. Pentru a atenua această

Locuinţele
criză, în multe cazuri, trebuie creată o adevărată industrie a
o problemă
construcţiilor. Ori a construi milioane de locuinţe, implică a
prevedea în mod clar creşterea oraşelor la orizontul anilor
respectivi;
Pentru corecta înţelegere a schimbărilor intervenite în

Cerinţe pentru domeniul economiei urbane trebuie să se ţină seama de:
înţelegerea a) strategiile naţionale, stabilite pe baza integrării
schimbărilor mentalităţilor colective în deciziile politicienilor;
b) marea flexibilitate a activităţilor economice, flexibilitate
din economia
impusă de progresul tehnic şi cel din domeniul
urbană
managementului;
c) restructurarea spaţială a oraşelor şi a sistemelor urbane
ca urmare a dinamismului economic.

În ultimele decenii ale secolului XX, relaţiile dintre oraşe şi

economie s-au amplificat foarte rapid, aşa încât în procesul
liniar de schimbare de la activităţi primare, la cele industriale şi
apoi la cele terţiare intervin mecanisme tot mai complexe de
integrare a acestor activităţi, de dispariţie a limitelor de
Mecanisme de
altădată.
integrare a
activităţilor
O consecinţă directă este că distincţia netă dintre fabricare şi
aparţinând la
servicii, foarte clară la sfârşitul sec.XIX şi pe tot parcursul
diferite sectoare
sec.XX, nu o mai regăsim astăzi. Încă o dată se demonstrează
că atunci când economiile se diversifică şi se amplifică limitele
dintre sectoare dispar, conducând la o complicare permanentă
a structurilor economice urbane.
Dezindustrializarea şi terţiarizarea, ca procese economice

actuale. Activităţile economice responsabile cu explozia
fenomenului urban au fost cele industriale, care necesitau un
volum foarte mare de forţă de muncă, ceea ce a condus la
sporirea ratei de imigrare în oraşe. Procesele de automatizare,
de robotizare, dar mai ales cele de delocalizare a activităţilor
iniţiale au condus la diminuarea ponderii salariaţilor ocupaţi
direct în activităţile productive şi creşterea numerică a celor
Două procese
ocupaţi în alte activităţi conexe sau complementare, pe de o
opuse sau în
parte, şi la atenuarea diferenţierilor dintre activităţile specifice
continuitate:dez-
sectoarelor secundar şi terţiar, pe de altă parte. Astfel, prin
industrializarea
apariţia activităţilor legate de organizarea muncii, publicitate,
şi terţiarizarea
gestiunea resurselor de muncă este tot mai dificilă distincţia
dintre sectoarele economiei urbane. În plus, frecvent, acestea
folosesc o mână de lucru mai numeroasă decât centrul de
activitate productivă.
În ultimele două-trei decenii ale sec.XX, noţiunea de servicii

către întreprinderi, cvasinecunoscută la început, se regăseşte
în statistici cu numele de servicii speciale. Această activitate
demonstrează dificultăţile legate de încadrarea sa într-unul din
Apariţia de
sectoarele tradiţionale. Similar are loc o translaţie a activităţilor
activităţi noi,
ce se derulează în sediile sociale ale marilor întreprinderi
derivând din cele
industriale spre sectorul terţiar.
vechi
Mutaţiile menţionate, dacă nu sunt analizate corect pot
conduce la concluzii false. De exemplu, cartierul La Defense,
din Paris, apare ca o localizare de industrii grele (siderurgie,
hidrocarburi, petrochimie), când în realitate acolo sunt
Pe geografi îi
localizate doar serviciile integrate în economia urbană care a
pasc erorile la
devenit terţiar-industrială.
fiecare pas

Descentralizarea a fost una dintre primele forme ale

Trei procese: procesului de dezindustrializare. Pentru prima dată astfel de
dispariţia, fenomene au avut loc în Europa în anii `60, când concernul
relocalizarea şi PHILIPS şi-a amplasat o secţie în mediul rural al
apariţia de noi Normandiei. Astăzi, dezindustrializarea se manifestă prin trei
întreprinderi tipuri de procese: dispariţia unor întreprinderi, care nu se pot
industriale adapta la exigenţele mediului urban, relocalizarea altora
către periferie sau în alte locaţii din ţară sau străinătate şi
apariţia de noi întreprinderi mult mai performante.
Declinul industriei Din prima categorie au făcut parte metalurgia, chimia,

grele industria grea, în general, care a cunoscut un declin foarte
accentuat şi generalizat, dacă se exceptează crearea de noi
birouri şi sedii sociale ale acestor industrii de bază. Declinul
este evident, materializându-se în închiderea de unităţi
industriale şi transferul lor, prin transformare în alte locaţii.
În opoziţie cu industria grea, dinamica industriei bunurilor de

consum este surprinzătoare. Aceste ramuri, chiar localizate
Dinamica pozitivă în oraşe, se remarcă printr-o creştere permanentă a
a industriilor numărului de salariaţi, care, de regulă, este numeros.
bunurilor de Aceasta ne face să afirmăm că dezindustrializarea nu este
consum un proces univoc şi generalizat. Spre exemplu, în marea
metropolă New York, industria confecţiilor şi comerţul en
gros de îmbrăcăminte au rezistat mult mai bine decât
metalurgia sau chimia, care au părăsit oraşul. Fluxurile în
industria confecţiilor apropie furnizorii de consumatori, iar
Moda – element de factorul responsabil de menţinerea intensităţii acestor fluxuri
revitalizare a este moda. Fluctuaţiile modei imprimă un dinamism
industriei producţiei de confecţii, deseori personalizată sau de serie
confecţiilor mică, ceea ce asigură întreprinderilor o clientelă sigură.
Industriile Este un paradox că industriile cele mai moderne şi mai

moderne productive dispar din marile centre urbane şi rămân cele mai
părăsesc oraşul, banale, profilate pe industria confecţiilor, parţial a
cele banale se încălţămintei şi a obiectelor de lux.
consolidează
Procesul de dezindustrializare în România a fost extrem de
dur, întrucât dezvoltarea extensivă anterioară şi rigiditatea
În România, dez- întreprinderilor nu au permis adaptarea la economia de
industrializarea piaţă. Acest proces s-a manifestat mai ales prin închiderea
înseamnă, de întreprinderilor şi a secţiilor pe care le dezvoltaseră în
regulă, teritoriu. Succesul înregistrat de modernizarea unor
închiderea întreprinderi industriale şi de schimbarea totală a
întreprinderilor managementului anterior a demonstrat viabilitatea unor
activităţi aparţinând acestui sector.

În acelaşi timp, instalarea treptată în centrele urbane a unor

Creşte numărul firme de high-tech, care valorifică inteligenţa şi spiritul
de firme inovante inovator al specialiştilor români arată cealaltă faţetă a
procesului de dezindustrializare, respectiv de transformare a
activităţilor industriale tradiţionale, prin integrarea într-un
terţiar superior.
Paralel cu procesul de dezindustrializare are loc un proces

de terţiarizare, ale cărui dimensiuni tind să domine total
Terţiarizarea şi economiile urbane. Această terţiarizare, bazată pe
posibilele sale multiplicarea serviciilor, conduce la întrebări legate de
limite limitele sale. Nu cumva asistăm la o hipertrofiere a
terţiarului, iar apariţia unei crize generalizate ar putea
conduce la dereglarea activităţilor din „coloşii urbani”? Ar
putea avea aceştia aceiaşi soartă cu cea a dinozaurilor din
mezozoic?
Procesul de terţiarizare a economiei urbane în România

De la terţiarizarea cunoaşte un trend pozitiv, dar este încă departe de un
banală în România, anumit nivel de saturaţie. Ani de-a rândul oraşele au suferit
la dezvoltarea de un terţiar dus la limitele minimale, întrucât prioritare erau
unui terţiar activităţile direct productive.
superior
După anul 1989, terţiarul iniţial a fost unul banal şi
tranzitoriu, pentru că a completat o reţea de servicii total
deficitară. Astăzi noile forme ale terţiarului, cu dezvoltarea
unor sectoare bancare, de asigurări, servicii către
întreprinderi, publicitate, managementul resurselor umane
etc, tind să accelereze apropierea dintre economiile urbane
ale oraşelor româneşti şi ale oraşelor europene
Din punct de vedere geografic efectele dezindustrializării şi

Efectele spaţiale terţiarizării se traduc prin forme spaţiale diferenţiate. In
ale terţiarizării general, se pot individualiza cel puţin trei modele tipice de
sunt diferite de adaptare a economiilor urbane la condiţiile tehnologice şi
la un continent economice, la patrimoniul social şi cultural al popoarelor.
altul, chiar între
ţări cu nivel de Cu toate că există mari apropieri în ce priveşte
dezvoltare similar managementul întreprinderii, procesele de fabricaţie şi
lărgirea mondială a pieţelor, răspunsul geografic la aceste
procese pentru ţări ca SUA, Japonia şi cele din UE, este
relativ diferit. Astfel, în ţările vest-europene rămân
dominante marile reguli metropolitane, bazate pe ideea
ordonării economiei în jurul unui oraş-centru, dotat cu
numeroase activităţi. La diferite scări, modelul Parisului se
regăseşte în mai multe ţări şi regiuni ale acestora din Europa
de Vest.
În oraşele japoneze regăsim al treilea model, caracterizat
printr-un număr mai mare de centre de afaceri.

Spre deosebire de acest model, SUA posesoarea mai multor

categorii de megapoli, cu multe zeci de milioane de locuitori,
prezintă centralităţi marcante în peisajul urban. Aceste
Centralitate centralităţi sunt puse în evidenţă de Centrele de Afaceri
remarcabilă (Central Bussines Districts), care dau nota caracteristică faţă
în peisajul urban de dispunerea reală a activităţilor în suburbii. Totodată, se
american remarcă faptul că SUA promovează o apropiere a centrelor
de înaltă tehnologie de concentrările urbane, de lumea de
afaceri şi de mediul social, ceea ce ar putea contura o nouă
pistă de evoluţie pentru oraşele americane.
Concluzia este că din punct de vedere geografic, economiile

urbane actuale au o puternică tendinţă de dezindustrializare,
inclusiv în ţările mai slab dezvoltate şi că asistăm la o
întărire a centralităţii pentru a se menţine forţa creatoare,
inovativă a oraşelor, prin dezvoltarea terţiarului superior.
1. În subcapitolul anterior aţi putut constata dinamica rapidă

a economiei urbane. În limitele spaţiului acordat, vă
rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la următoarele
întrebări:
a) Enumeraţi principalele probleme care trebuie rezolvate la
nivelul oraşelor.
b) Prin ce se caracterizează dezindustrializarea? Regăsim

acest proces şi în fostele ţări socialiste?
c) Arătaţi diferenţierile în privinţa procesului de terţiarizare

între ţările UE, SUA şi Japonia.
Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul

acestui capitol

3.3. Funcţiile urbane
După cel de-al doilea război mondial are loc o translare a

Funcţia, un analizei în domeniul geografiei urbane de la concepţia
concept morfologică la cea funcţională. Germenii acestei schimbări
împrumutat de la radicale se află în primele cercetări de geografie
fiziologie sistematică de la sfârşitul secolului al XIX-lea (pentru prima
dată acest termen, împrumutat de la fiziologie, termenul a
fost introdus în geografie de către Fr. Ratzel, în anul 1891).
În perioada interbelică au apărut mult mai clar aceste

Funcţia urbană este preocupări, ale integrării în analizele geografice a
la baza analizelor rezultatelor obţinute în domeniul biologiei şi fiziologiei.
teritoriale Această idee, a funcţiilor urbane, a fost deosebit de
fecundă, întrucât a stat la baza construirii întregului edificiu
al analizelor teritoriale funcţionale şi în special urbane.
Resurse, potenţial, activitate şi funcţie. Pentru a elimina

unele confuzii frecvent întâlnite în analiza funcţiilor urbane,
considerăm utilă delimitarea conceptuală a unor noţiuni de
bază, precum: potenţial, resurse, activitate şi funcţie.
Resursele reprezintă acele componente care, prin

Resurse directe şi includerea în procesele de producţie se pot transforma în
resurse indirecte bunuri. Este vorba de resurse directe, cum ar fi produsele
agricole, minereurile, nemetalele, rocile, apa, aerul
ş.a.m.d., dar şi de resursele indirecte, ca forţa de muncă,
dotată cu o anumită inteligenţă şi putere fizică, tradiţia
transmisă din generaţie în generaţie.
Potenţialul urban se referă la valenţele unui oraş pentru

Potenţialul = dezvoltarea sa ulterioară, incluzând, pe de o parte
premise + resurse premisele de dezvoltare, iar pe de altă parte resursele de
care dispune. Printre premisele de dezvoltare se pot
număra: contextul naţional şi regional, poziţia geografică în
sistemul local de aşezări şi în raport cu resursele spaţiului,
pretabilitatea condiţiilor naturale la un proces de
concentrare superioară a populaţiei şi activităţilor
economico-sociale etc.
Potenţialul de dezvoltare include şi elemente de natură

antropică, precum infrastructura industrială sau urbană,
precum şi comportamentul cultural şi nivelul de civilizaţie al
comunităţii urbane locale.

Activitatea este acţiunea de transformare a potenţialului de

Două categorii de dezvoltare (deci, inclusiv a resurselor) în produse materiale
activităţi: unele şi spirituale necesare comunităţii urbane respective şi
care se adresează spaţiului adiacent acesteia. Deci, transformările pot să fie
oraşului, iar altele fizice, chimice, biologice, de restructurare fizică, de educaţie,
exteriorului de asigurare a altor servicii, de cercetare ş.a.m.d.
acestuia
Funcţiile urbane. Activităţile urbane sunt de două categorii:
unele care asigură existenţa propriu-zisă a oraşului,
funcţionarea mecanismelor sale interne, iar altele care
răspund cerinţelor generate de acoperirea unui necesar de
produse sau informaţii ale unui spaţiu exterior oraşului.
Disocierea celor două categorii de activităţi a fost efectuată

relativ târziu, respectiv la începutul anilor ’60, atunci când G.
Alexanderson a făcut distincţie între activităţile de producţie
Primele disocieri servind oraşul (construcţii de locuinţe, brutării, băcănii de
ale celor două cartier, şcoli primare) şi cele care servesc exteriorul
categorii de acestuia. Primele sunt efecte ale grupării umane, ale
activităţi se fac la concentrării de populaţie, iar singure nu justifică statutul de
începutul oraş. Aceste activităţi au fost considerate a genera funcţii
anilor ’60 locale, termen pe care J.B.Garnier îl considera impropriu.
Plecând de la ideea eliminării oricărei potenţiale confuzii
avea perfectă dreptate, dar dacă avem în vedere structura
diferenţiată a oraşului, se poate admite existenţa la nivel
intraurban a unor activităţi ce generează funcţii pentru oraş,
în totalitatea sa.
Activităţile din cea de-a doua categorie sunt efecte ale rolului
pe care îl are un oraş în teritoriu, unde îndeplineşte funcţii
Funcţiile urbane precise vis-a-vis de celelalte aşezări rurale şi urbane.
sunt acele Funcţiile urbane sunt, deci, acele activităţi care justifică
activităţi adresate existenţa şi evoluţia oraşului în raport cu teritoriul în care se
altor aşezări inserează. Cu alte cuvinte, le-am putea denumi ca
“profesiuni ale oraşului”, respectiv ce oferă acesta altor
localităţi pentru a-şi procura resursele de care are nevoie.
Primele analize sistematice asupra activităţilor extraurbane

le-a făcut Chuancy Harris (1943), distingând 8 categorii de
oraş în S.U.A.: miniere, industriale, comerciale, de
Autorii au definit comunicaţie şi transport, universitare, capitale, de recreere,
un număr variabil cu funcţii complexe. Gabrielle Schwartz (1959) a clasificat
de funcţii urbane funcţiile urbane în patru categorii: politice, culturale,
principale: economice şi de capitală. J.B. Garnier adaugă funcţia
de la 4 la 8 militară, care a avut un rol important de-a lungul istoriei,
multe oraşe avându-şi originea în poziţia strategică de
apărare pe care o avea acestea.

Privite în evoluţia lor istorică oraşele au apărut iniţial prin

Translaţia funcţiei exercitarea unei singure funcţii, care fie a fost înlocuită cu
urbane şi alta, fie a fost completată cu o nouă funcţie. Corespunzător
complicarea celor două direcţii de schimbare funcţională putem
funcţională individualiza două procese: unul de translaţia a funcţiei, iar
altul de complicare funcţională.
Translaţia funcţiei este rezultatul înlocuirii succesive a

funcţiei anterioare cu alta care corespunde noului stadiu de
dezvoltare a societăţii. De exemplu, funcţia militară iniţială a
Translaţia este fost înlocuită cu una comercială; descoperirea unor resurse
o înlocuire minerale în apropiere a determinat preluarea funcţiei
succesivă a comerciale de un alt oraş din vecinătate şi dezvoltarea
funcţiei anterioare funcţiei miniere. Reconversia acesteia în alta de prelucrare
industrială a însemnat o nouă înlocuire a funcţiei anterioare,
iar, astăzi, apariţia unor funcţii de servicii complexe
înseamnă o ultimă translaţie. Ideea de bază care defineşte
această translaţie aproape rectilinie se fundamentează pe
menţinerea caracterului monofuncţional al oraşului respectiv.
Complicarea funcţională reprezintă cel de-al doilea proces,

definit de un cumul funcţional mai mult sau mai puţin aditiv.
Complicarea Acest cumul se realizează prin adăugarea de noi funcţii
funcţională are la urbane la cele iniţiale, conducând la o complexitate
bază adăugarea funcţională. Frecvent, funcţia iniţială constituie o frână în
a noi funcţii ideea complicării funcţionale, întrucât comunităţile locale
urbane sunt destule conservatoare în a accepta noi funcţii
dezvoltate relativ brusc. Aceasta, deoarece în spatele noilor
funcţii urbane sunt noi tipuri de activităţi care solicită o
reconversie a forţei de muncă locale, însuşirea de noi
competenţe, ceea ce înseamnă o nouă traiectorie
individuală sau a unor clase sociale întregi.
Determinarea funcţiilor urbane. Necesitatea determinării

funcţiilor urbane este o necesitate sau doar un exerciţiu
Determinarea didactico-ştiinţific? Răspunsul este însă foarte clar:
funcţiilor este determinarea funcţiilor urbane reprezintă o necesitate de
necesară în ordin practic, fundamentând politici urbane şi atitudini ale
fundamentarea comunităţilor locale vis-a-vis de dezvoltarea lor viitoare. Mai
politicilor urbane concret, rezultatele pot fi utilizate pentru a depista raportul
între funcţia urbană şi necesarul sau resursele oraşului şi
spaţiului adiacent, pe de o parte, dar şi pentru restructurarea
la nivel naţional sau regional a sistemelor de aşezări, pentru
includerea teritoriilor respective în zone de influenţă active,
pe de altă parte. Prin urmare, conştientizarea decidenţilor
locali asupra necesităţii creşterii sau reducerii complexităţii
funcţionale a oraşului, respectiv fundamentarea deciziilor la
nivel naţional sau regional în legătură cu restabilirea
concordanţei dintre ierarhizarea funcţională a aşezărilor şi
obiectivelor dezvoltării strategice în viitor.

Stabilirea funcţiilor urbane este destul de dificilă datorită:

- departajării dificile dintre activităţile banale (cele adresate
Dificultăţi majore oraşului propriu-zis) şi cele extraurbane, întrucât acelaşi
în departajarea tip de activitate se desfăşoară atât pentru necesităţile
activităţilor interne, cât şi pentru cele externe;
banale - inexistenţei unor evidenţe statistice semnificative, deseori
de cele de bază fiind grupate activităţi cu caracter foarte diferit (spre
exemplu, exploatarea forestieră cu prelucrarea lemnului,
cele două activităţi aparţinând sectorului primar,
respectiv secundar);
- exprimării în unităţi foarte diferite de măsurare a
produselor activităţilor respective (lei, mp, tone, hl
ş.a.m.d.) şi dificila comparare a lor;
- lipsei unor măsurători curente asupra schimbărilor în
Recensămintele intensitatea şi structura activităţilor; singura bază de
sunt prea rare analiză unitară a funcţiilor urbane o constituie informaţia
pentru a furniza dată privind volumul şi structura populaţiei active la
date relevante recensăminte. Se cunoaşte, însă, că recensămintele se
pentru dinamica desfăşoară la un interval de 10 ani sau chiar mai mare
funcţională (între recensămintele din 1977 şi 1992 au fost 15 ani),
ceea ce face ca unele schimbări pe termen scurt
intervenite în dinamica funcţiilor urbane să nu fie
surprinse de evidenţele statistice. Dacă avem în vedere
dinamica economico-socială din perioadele de tranziţie,
atunci în mod sigur derularea recensămintelor la
intervale de 10 ani este prea mare. În acelaşi timp, o
scurtare a acestei perioade, înseamnă costuri foarte
mari, încărcând un contribuabil ce trece şi aşa prin mari
dificultăţi.
Populaţia activă Populaţia activă rămâne cel mai important indicator utilizat în
singurul indicator determinarea funcţiilor urbane, întrucât informaţia furnizată
semnificativ de recensăminte este cea mai completă şi permite
în determinarea comparaţia într-un teritoriu naţional şi nu numai. Cu toate
funcţiilor urbane acestea, inconvenientul principal constă în faptul că ia în
consideraţie structura populaţiei din acea localitate, fără să
ţină cont de existenţa sau non-existenţa unei activităţi de
acel tip. Datorită acestei situaţii, localităţile din jurul marilor
oraşe par a avea o funcţie industrială dominantă, deşi nu
există nici-o întreprindere cu acest profil în acestea;
Limitele majoritatea populaţiei active lucrează în industria oraşului
populaţiei din apropiere. Pentru remedierea acestei deficienţe de fond
active ca indicator este adesea folosită structura populaţiei ocupate (existentă
şi necesitatea în evidenţele statistice anuale, şi care ţine cont de locul de
verificării în muncă al populaţiei respective) sau chiar simpla informaţie a
teritoriu a existenţei sau nu a unei astfel de întreprinderi în localităţile
informaţiei respective.

După cum s-a remarcat, o operaţiune relativ delicată este

aceea a individualizării activităţilor extraurbane. În acest
sens prin utilizarea indicatorului „structura populaţiei active”
se pot distinge două metode: cea a nivelului minim şi cea a
nomogramei triunghiulare.
a) Metoda nivelului minim presupune analiza

Metoda nivelului comparativă a oraşelor din spaţiul naţional sau
minim înregistrat regional pe tipuri de activităţi. Dacă nivelul minim
într-unul din atins într-unul din oraşe este de 15% pentru populaţia
oraşele setului activă din sectorul terţiar, aceasta înseamnă că o
analizat astfel de proporţie este suficientă pentru acoperirea
serviciilor la nivel intraurban. Diferenţa dintre valoarea
înregistrată pentru activităţile terţiare în fiecare dintre
celelalte centre urbane exprimă, indirect (pentru că
folosim structura populaţiei active), ponderea
activităţilor extraurbane şi deci a funcţiei urbane.
b) Metoda nomogramei triunghiulare este o metoda

grafică, ce plasează oraşele în spaţiul din interiorul
Nomograma unui triunghi echilateral. Fiecare latură a triunghiului
triunghiulară, exprimă ponderea populaţiei active într-unul din cele
fiecare latură trei sectoare: primar (agricultură, exploatarea
reprezentând un forestieră, minierit, pescuit), secundar (industrie şi
sector de construcţii) şi terţiar (servicii). Valorile pentru fiecare
activitate din sectoare sunt cuprins între 0 şi 100%, valori care
se trec pe laturile respective. Ţinând cont că totalul
ponderilor pe cele trei sectoare nu poate depăşi
100%, se va trece la reprezentarea grafică a poziţiei
deţinute de fiecare dintre oraşele analizate. Pentru
reprezentarea corectă a acestei poziţii, trebuie
respectate două reguli:
Reguli de - totdeauna creşterea valorilor se face în acelaşi
construire a sens (de la 0 la 100%), pentru toate laturile;
nomogramei - pentru determinarea poziţiei oraşului, în dreptul
triunghiulare valorii corespunzătoare sectorului respectiv se
duce o paralelă la latura anterioară.
Intersecţia a cel puţin două drepte confirmă
plasamentul oraşului printr-un punct.
Pentru a interpreta poziţia unui oraş oarecare, se

Interpretarea construieşte unind mijloacele celor trei laturi un triunghi
poziţiei ocupate echilateral circumscris triunghiului iniţial. Dacă oraşul
de un oraş în analizat se plasează în interiorul acestui triunghi circumscris,
interiorul atunci are funcţii mixte. Dacă se plasează în celelalte
triunghiului triunghiuri marginale atunci oraşul este specializat într-unul
din sectoarele care are trecută pe o latură valori cuprinse
între 50 şi 100%.

Astfel se stabilesc principalele tipuri funcţionale de oraşe.

Uneori este Evident că pentru stabilirea unor subtipuri este necesară
necesară analiza analiza în detaliu a activităţilor concrete care se desfăşoară
subtipurilor în oraşe şi care dau nota dominantă a activităţilor adresate
funcţionale extravilanului. De aceea în cele ce urmează vom trece în
revistă cele mai întâlnite funcţii urbane
Principalele funcţii urbane. Fără a respecta o anumită

ordine, vom încerca prezentarea succintă a principalelor
funcţii urbane, oferind şi câteva exemple pentru fiecare
dintre acestea.
a) Funcţia militară. Aceasta îşi menţine locul în
Funcţia militară, geografia urbană, doar ca una din primele funcţii
un arhetip urbane, astăzi fiind practic mai greu identificată (unele
funcţional oraşe din antichitate sau medievale cu o astfel de
funcţie au pierdut-o în totalitate – Koln, Besancon,
Verdun, Edinburgh). Cu toate acestea, unele dintre
oraşele de astăzi înglobează o asemenea funcţie,
fără a fi dominantă: Vladivostok, Toulon, Portsmouth.
b) Funcţia comercială. Practic, nu se poate concepe

existenţa unui oraş fără a exercita funcţii comerciale.
Târgurile, rod al Există oraşe care s-au născut din necesităţi
funcţiei comerciale comerciale, apărând ca târguri, unde ţăranii
provenind din arii geografice cu agriculturi
complementare făceau schimb de produse. Funcţia
comercială s-a dezvoltat şi în porturi unde mărfurile
erau aduse de peste mări.
Forma embrionară cea mai veche a reprezentat-o

Decalaj între burgul sau târgul local. Acesta a atins apogeul la
Europa de Vest şi mijlocul sec.XIX în Europa de Vest şi în prima
ce de Est, în jumătate a sec.XX în cea de Est. În general, oraşul
apariţia şi târg era caracterizat ca o localitate cu întreruperi de
dezvoltarea activitate, cunoscând o puternică animaţie în ziua
târgurilor târgului. În România, ca şi în alte ţări care au
cunoscut regimul totalitar, după prăbuşirea acestuia
s-a remarcat o revitalizare a funcţiei de târg, pe care
unele localităţi o deţinuseră anterior.
O altă formă de activitate care a generat apariţia de

Rolul factoriilor noi oraşe a fost aceea centrată pe agenţiile
în apariţia de noi comerciale (factorii, accentul pe ultima silabă).
oraşe Acestea au apărut la contactul dintre o societate
primitivă şi una evoluată. Spre exemplu, laponii
făceau sute de kilometri pentru a-şi schimba pieile de
reni, la fel şi eschimoşii din Canada nordică.

c) Funcţia de transport. Strâns conectată sau chiar

Apariţia de oraşe dependentă de comerţ, iar mai târziu de alte activităţi
datorită funcţiei economice s-a dezvoltat funcţia de transport. Pe tipuri
deţinute de transport putem identifica oraşe care au apărut ca
în diferite reţele urmare a rolului pe care l-au avut în reţelele de
de transport transport rutier, feroviar, fluviatil sau maritim.
- transporturile rutiere, prin frecvenţa locurilor de

popas au favorizat apariţia de oraşe. Se ştie că în
secolul XIX drumurile erau foarte animate de
cursele regulate, rapide şi poştalioane, care aveau
Transporturile nevoie de locuri de popas, mai ales înainte de a
rutiere - oraşele trece prin zone dificile (Insbruck, înainte de
au apărut ca trecerea prin pasul Bremer). Numeroase oraşe s-
locuri de popas au dezvoltat, mai ales în arii cu medii restrictive,
ca locuri de popas pentru caravane: Lulan, în
bazinul Tarimului, Alep în Orientul Apropiat,
Tombouctou şi Biskra la marginile Saharei;
- transporturile feroviare, atât prin locurile de oprire,

cât şi prin nodurile feroviare au determinat apariţia
de noi oraşe. Locomotivele cu abur făceau
Oraşele popasuri pentru alimentare cu apă din 200 în 200
nord-americane de kilometri, apărând centre feroviare şi puncte de
au fost mai întâi bifurcaţie a căilor ferate. Vidal de la Blache afirma
gări că în SUA şi Canada, majoritatea oraşelor din
interior au fost mai întâi gări. Transsiberianul a
generat la rândul său centre urbane importante,
care au fost iniţial locuri de alimentare a
locomotivelor cu apă (Ufa Celeabinsk, Novosibirsk
ş.a..m.d. La acestea se pot adăuga gările de
frontieră, care au generat oraşe dublete;
Locurile de - Transporturile fluviale au fost la originea unor

transbordare a centre urbane, mai ales în punctele în care a fost
mărfurilor au necesară transbordarea mărfurilor de pe un fluviu
devenit oraşe important pe un afluent şi invers. Ca exemple,
oraşele Lyon, apărut la confluenţa Saone cu
Rhone, şi Strasbourg a ill cu Rhin;
- Transporturile maritime au demonstrat valoarea

ţărmurilor în apariţia a numeroase centre urbane.
Punctele de Unele dintre oraşe s-au dezvoltat ca escale pentru
escală şi cele transportul maritim la mare distanţă (Dakar,
de export al Capetown), altele ca centre de export pentru
materiilor prime anumite produse: cărbune (Cardif), lemn
au devenit oraşe (Libreville) sau cafea (Santos);

d) Funcţia industrială. S-a constatat că oraşele cu

funcţii industriale, chiar dacă activităţile lor generează
concentrări de activităţi şi de populaţie, sunt mult mai
Instabilitatea instabile decât cele cu funcţii comerciale. Aceasta
funcţiilor întrucât oraşele cu astfel de funcţii se sprijină pe două
industriale elemente principale: resurse şi piaţă de desfacere,
foarte fluctuante la presiunile concurenţei. In raport cu
acestea oraşele comerciale se bazează pe o arie
regională conservatoare în ce priveşte dependenţa de
centrul furnizor de servicii sau produse de folosinţă
îndelungată.
După tipul de activităţi se disting oraşe cu funcţii

miniere şi oraşe cu funcţii industriale propriu-zise.
Evident că primul subtip este forţat introdus în
această categorie, deoarece activitatea de minierit
este una ce aparţine sectorului primar şi nu secundar.
Dar întrucât această abordare s-a încetăţenit astfel,
atunci o respectăm şi noi, distingând:
- oraşe miniere, dezvoltate iniţial pe baza

activităţilor de minierit şi abia ulterior
diversificându-şi funcţiile. Procesul de concentrare
urbană este rapid, întrucât exploatarea
minereurilor, a resurselor subsolului în general,
Oraşele miniere au implică apariţia a numeroase elemente conexe:
cea mai efemeră construcţii de locuinţe, artere de circulaţie, dotări
existenţă edilitare, social-culturale etc. Când se epuizează
resursele este posibil să asistăm chiar la dispariţia
acestor oraşe. Astfel, California, după ce în prima
fază a fost asaltată de căutătorii de aur, care au
fondat haotic oraşe, a ajuns ulterior un cimitir
urban. Abia ulterior viaţa urbană a fost reluată pe
alte baze.
După tipul de resurse, care au avut un rol decisiv

în dezvoltarea urbană sau îl manifestă şi astăzi se
O mare diversitate remarcă unele exemple: oraşe petroliere
de oraşe miniere (petroleum City, Baku, Tulsa, Hassi-Messaoud),
după tipul de oraşe apărute în arii de exploatare a zăcămintelor
resurse pe care de gaze (Lacq – Franţa), oraşe cu exploatări de
le exploatează minereuri (Kiruna, Duluth, Schefferville, oraşele
din Katanga), oraşe carbonifere (cele din nordul
Franţei, Donbas, Kuzbas, Silezia superioară,
Pennsylvania).
- Oraşe cu funcţii industriale propriu-zise, înglobând

toate oraşele cu activităţi de prelucrare a materiilor
prime, a unor subproduse etc., dar şi a celor de
asamblare a unor componente industriale.

e) Funcţia culturală este caracteristică atât oraşelor

Funcţia culturală
mari unde nu lipseşte, dar şi unor oraşe mici, care
include şi funcţia
oferă servicii culturale distincte. În această ultimă
de învăţământ
categorie apar oraşe specializate, precum cele
universitare (Bologna, Cambridge, Oxford, Upsala,
Gotingen, Heidelberg, Tsukuba, Pisa, Aachen
ş.a.m.d.), centrele literare şi artistice (Giessen -
Germania), oraşele muzeu (Lubeck, Sevilla, Veneţia),
oraşe ale festivalelor şi congreselor (Salzburg,
Cannes, San Remo);
f) Funcţia politico-administrativă este deţinută de

Oraşele cu
toate capitalele de stat, de oraşele cu funcţii regionale
instituţii teritoriale
sau locale, de diverse oraşe care deţin servicii cu rol
au funcţii politico-
în administraţia teritorială.
administrative
g) Funcţia de rezidenţă temporară se regăseşte în
cazul unor oraşe specializate în diferite tipuri de
servicii cu caracter mai mult sau mai puţin sezonier.
Funcţia de
Aici sunt incluse oraşele sanatoriu (Davos, Berck),
rezidenţă
oraşele de vilegiatură şi turism (ca cele de pe valea
temporară include
Loirei sau valea Prahovei), oraşele staţiuni maritime
funcţia turistică
(Brighton, Arcachon, Miami, cele de pe coasta de
Azur), oraşele turismului de munte (Innsbruck,
Lillehamer, Garmsch-Partenkirchen, Chamonix),
oraşele staţiuni balneare, oraşele de pensionari
(Nisa).

2. Subcapitolul parcurs a reprezentat o sinteză asupra

funcţiilor urbane. Având în vedere spaţiul alocat,
formulaţi comentariul sau răspunsul cât mai sintetic.
a) Definiţi potenţialul urban şi arătaţi diferenţa
dintre acesta şi resurse.
b) De cine este definită funcţia urbană?
c) Explicaţi, printr-un exemplu teoretic, translaţia

funcţională.
d) Menţionaţi cele două metode de determinare a

funcţiilor urbane.
e) Enumeraţi două oraşe cu funcţii militare

acestui capitol
În cele două subcapitole ale unităţii de învăţare 3, am dorit

să prezentăm complexitatea economiei urbane, precum şi.
importanţa funcţiilor urbane. În acest sens, trebuie să reţineţi:
Reţine ! - economia urbană este dominată de două procese
complementare: dezindustrializarea şi terţiarizarea;
- industria grea părăseşte oraşul, în raport cu industria
bunurilor de consum care îşi menţine locaţia;
- funcţiile urbane sunt definite numai de activităţile
urbane dedicate exteriorului oraşului respectiv;
- pentru determinarea funcţiilor urbane se utilizează ca
indicator de bază populaţia activă;
- exemplele pentru fiecare tip de funcţie au darul de a
demonstra varietatea condiţiilor care au condus la
individualizarea acestuia.

3.4. Zonele de influenţă urbană
Definiţia şi caracteristicile zonei de influenţă. Orice oraş

Spaţiul conturat dispune de relaţii de diferite genuri, direcţii şi intensităţi cu
în jurul oraşului spaţiul său adiacent, relaţii care îi asigură existenţa şi care,
cu relaţii intense proiectate spaţial, definesc zona de influenţă urbană. Cu alte
reciproce cuvinte, spaţiul din jurul unui oraş caracterizat prin relaţii
constituie zona de foarte strânse între acesta şi celelalte localităţi urbane şi
influenţă rurale reprezintă zona de influenţă a centrului urban
respectiv. Astfel definită zona de influenţă are o structură
proprie, ce relevă ierarhii complexe între aşezările
componente, plasând la nivel superior oraşul generator.
Existenţa unui spaţiu de respiraţie în jurul unui oraş a fost

semnalată încă de la începutul secolului XX, dar primul care
este cotat în literatura de specialitate a fi introdus termenul
Hans Bobeck şi de zonă de influenţă este Hans Bobeck, care remarca în
Vintilă Mihăilescu anul 1927 necesitatea orientării cercetărilor asupra relaţiilor
doi precursori ai dintre oraşe şi spaţiul adiacent lor. În acest context,
abordării zonelor menţionăm că Vintilă Mihăilescu, sublinia încă din anul
de influenţă 1922, într-un articol scris asupra oraşului Călăraşi,
necesitatea individualizării în jurul unui oraş a trei arii de
aprovizionare: zilnică, periodică şi aria de drenare depărtată.
Această idee ar fi putut sta la baza analizei ulterioare a
zonelor de influenţă urbană.
În anul 1941, V. Mihăilescu reia aceeaşi temă în lucrarea

„Oraşul ca fenomen antropogeografic”, reducând zonele
Zone de funcţionale externe la două: una apropiată şi alta depărtată.
aprovizionare = În anul 1945, N.Al.Rădulescu, în articolul „Zonele de
zone de aprovizionare apropiată ale câtorva oraşe din sudul
întreţinere României” introduce expresia de „zone de întreţinere”.
Zona de influenţă, ca entitate teritorială, este percepută ca

Două tendinţe: atare de specialişti, inclusiv de geografi, dar mai rar folosită
- de a restrânge; sub acest termen. Există două tendinţe contradictorii: pe de
- de a exagera o parte una care îi restrânge conţinutul limitându-l la ceea ce
conţinutul şi se cheamă banlieu, suburbs, urban fringe, vorvort, mediu
extinderea spaţială urban înconjurător, iar pe de altă parte alta care exagerează
a zonei de extinderea spaţială, prin utilizarea unor termeni ca: regiune
influenţă polarizată, regiune urbană, regiune funcţională, regiune de
organizare etc.
zonă periurbană, În literatura geografică românească sunt utilizate şi noţiuni

preorăşenească similare, precum zona periurbană, zona preorăşenească sau
sau sferă de sfera de influenţă, toate definind un teritoriu ce influenţează
influenţă sau este influenţat de un oraş.

Puterea de influenţă a unui oraş tinde către „0” când distanţa

tinde către infinit. Această influenţă însă nu se derulează
Puterea de totdeauna după o funcţie a distanţei, ci este perturbată de
influenţă scade existenţa altor centre urbane mai mici cu propria lor zonă de
exponenţial pe influenţă. Practic am putea vorbi de o continuitate a zonei de
măsură distanţa influenţă în cazul unui oraş relativ izolat în spaţiul rural şi de
creşte de la oraş o discontinuitate evidentă în cazul oraşelor mari care au în
subordine oraşe de dimensiuni mijlocii şi mici, oraşe care
diminuează extinderea spaţială a zonelor de influenţă
majore. Discontinuităţile se remarcă mai ales în ariile
puternic urbanizate cu o reţea urbană puternic dezvoltată.
Mărimea zonei de influenţă depinde de mai multe elemente

dintre care menţionăm:
a) nivelul de dezvoltare a ţării, care poate influenţa
puterea de coordonare teritorială a oraşelor. De
regulă, zonele de influenţă sunt foarte bine conturate
în statele slab dezvoltate acolo unde decalajul urban-
Mărimea şi forma rural este foarte mare. În ţările dezvoltate din punct
zonei de influenţă de vedere economic, unde diferenţa dintre rural şi
depind de: urban aproape a dispărut, influenţa se realizează mai
- nivelul de ales în plan cultural, social şi al prestigiului;
dezvoltare; b) talia oraşului are un rol esenţial în structura şi
- talia oraşului; extinderea zonei de influenţă. Astfel un oraş mic va
- densitatea oferi totdeauna o gamă redusă de produse şi servicii
oraşelor ariei înconjurătoare, pe când unul mare, cu funcţii
- poziţia complexe, are o zonă de influenţă mult mai vastă şi
geografică relativ bine individualizată;
c) densitatea centrelor urbane are un impact direct
asupra extinderii zonei de influenţă urbană; o arie
puternic urbanizată presupune zone de influenţă mult
restrânse în jurul oraşelor, pe când una cu o densitate
redusă a oraşelor dă posibilitate acestora să dezvolte
zone de influenţă mult mai coerente şi, evident mai
extinse teritorial;
d) poziţia geografică faţa de elemente naturale majore
sau faţă de graniţele politice. Impactul vecinătăţii unor
fluvii, catene muntoase sau graniţe se regăseşte uşor
atât în extinderea zonei de influenţă, cât mai ales în
asimetria acesteia.
Evident că zona de influenţă nu poate fi un tot global,

omogen. Există atracţii şi influenţe care dispar sau apar
după o anumită distanţă. Din această cauză unii dintre
Zona de influenţă specialişti au fost tentaţi în a distinge în cadrul zonei de
nu este omogenă influenţă câteva subzone. Astfel, G. Chabot distingea trei
subzone: zona suburbană imediată, zona suburbană
apropiată şi marea zonă suburbană, iar P. Scholler remarca

existenţa unui umland, hinterland şi a zonei de influenţă. În

ţara noastră V. Cucu, cel care a folosit şi noţiunea de sferă
de influenţă, sublinia existenţa două subzone: microsfera şi
macrosfera de influenţă
Determinarea zonelor de influenţă. Una dintre cele mai

dificile probleme din geografia urbană o reprezintă stabilirea
Dificultăţi în extinderii teritoriale a zonei de influenţă. Această dificultate
determinarea rezidă din multitudinea relaţiilor dintre oraşe şi zonele lor
zonelor de înconjurătoare, cât şi din modul de propagare a influenţelor
influenţă urbane. Câmpul de atracţie al unui oraş este similar cu
câmpul electromagnetic, cu dificultăţi similare în
determinarea distanţei până la care se resimt influenţele.
Mulţimea de elemente componente ale fiecărei zone de

influenţă impune stabilirea ariilor de influenţă pentru fiecare
dintre acestea. Variabilitatea limitelor fiecărei componente
Zona de influenţă, constituie un obstacol în delimitarea teritorială a zonei de
spaţiul de influenţă. De aceea după ce se realizează cât mai multe
interferenţă a cel hărţi cu arii de influenţă elementară (spre exemplu, atracţia
puţin trei arii forţei de muncă, atracţia pieţelor agroalimentare pentru
elementare de producătorii agricoli individuali, aria de recrutare a elevilor de
influenţă la liceul sau liceele din oraş, aria de asistenţă juridică etc)
acestea se suprapun, iar zona de influenţă va fi mulţimea
intersecţiilor a cel puţin trei arii elementare de influenţă. Aşa
se trasează teritorial zona de influenţă, care cum am văzut
presupune un volum foarte mare de muncă.
Pe plan mondial s-au remarcat preocupări asidue pentru

delimitarea zonelor de influenţă urbană sau a spaţiilor aflate
sub directa influenţă a acestora. În acest sens remarcăm
chiar unele preocupări de la începutul sec.XIX (von
Thuenen), apoi cele ale lui Weber sau Christaller.
În perioada interbelică, inspirat din legea atracţiei universale

Legea atracţiei a lui Newton, W. Reilly ajunge la concluzia că două oraşe
urbane a lui Reilly, atrag cumpărătorii dintr-un spaţiu, direct proporţional cu
inspirată din mărimea lor şi invers proporţional cu pătratul distanţei dintre
legea atracţiei acestea. Reilly utilizează ca indicatori volumul vânzărilor în
universale cele două centre şi formulează următoarea lege, cunoscută
sub numele de Legea atracţiei urbane:
V = p/d2,
unde v este raportul vânzărilor de mărfuri în localitatea X din

cele două centre, p raportul populaţiilor, iar d este distanţa
de la localitatea X la A, respectiv la B.

Întrucât s-a constatat că volumul vânzărilor de mărfuri este

Formula Reilly - foarte dificil a fi obţinut ca dată statistică şi, în plus,
Converse ia în relevantă, s-au considerat suficiente doar două mărimi în
calcul doar aprecierea limitei teoretice până la care se poate extinde
populaţiile celor zona de influenţă a oraşului A, respectiv B. S-a ajuns, astfel,
două oraşe şi la utilizarea formulei Reilly-Converse:
distanţa dintre
acestea
DAB
DB =
PA
1+
PB
unde DB este distanţa de la limita externă a zonei de

influenţă până la centru B, DAB este distanţa dintre cele două
oraşe A şi B, iar PA şi PB sunt populaţiile celor două oraşe.
Pentru a observa dacă această formulă de calcul teoretic a

extinderii zonei de influenţă are un oarecare suport,
Un exemplu: presupunem că dorim să determinăm limita până la care se
determinarea extinde zona de influenţă a oraşului Ploieşti vis-a-vis de
extinderii zonei oraşul Bucureşti. Având în vedere că distanţa între Ploieşti şi
de influenţă a Bucureşti este de 60 km şi că populaţia Bucureştiului
oraşului Ploieşti depăşeşte de circa 8 ori populaţia oraşului Ploieşti, rezultă
spre Bucureşti că distanţa până la care se manifestă influenţa oraşului
Ploieşti este de 20 km.
60 km
DPloieşti = = 20 km
9
Această modalitate de a calcula zona de influenţă teoretică

dintre două oraşe este accesibilă şi chiar simplistă. Nu
totdeauna însă datele sunt concludente, mai ales atunci
când condiţiile geografice dintre oraşe nu sunt ideale ca
între cele două oraşe luate ca exemplu mai sus.
Comparând
În anul 1961, G. Chabot publică prima hartă a zonelor de
rezultatele din
influenţă a oraşelor cu peste 50.000 locuitori din Franţa.
harta elaborată de
Daniel Noin, ulterior, determină prin calcul aceste zone de
G. Chabot cu cele
influenţă şi ajunge la concluzia că diferenţierile sunt relativ
calculate, Daniel
mici şi că la nivelul la care operează geografia datele
Noin ajunge la
obţinute sunt suficient de relevante.
concluzia că
diferenţele pot fi
Pentru România, în lucrarea „Oraşele şi organizarea
neglijabile
spaţiului geografic”, sunt calculate pentru oraşele de atunci
toate zonele de influenţă teoretică după formula menţionată

mai sus. Totodată, în aceeaşi lucrare sunt prezentate şi

zonele de influenţă reală a oraşelor aşa încât rezultă foarte
clar deformările date de densitatea diferită a reţelei urbane
de la o zonă la alta a ţării.
Importanţa zonelor de influenţă urbană în organizarea

Zonele de spaţiului. Pentru a poseda elemente pertinente în procesul
influenţă de restructurare a spaţiului este important ca analiza zonelor
urbană pot fi de influenţă urbană să se axeze pe relevarea:
considerate - relaţiei directe dintre mărimea zonei de influenţă şi
instrumente în puterea demografică şi economică a oraşelor;
politicile de - gradului de acoperire a unui teritoriu de zone de influenţă
dezvoltare activă;
teritorială - factorilor geografici care îşi pun amprenta asupra formei
teritoriale a zonei de influenţă: condiţii naturale, poziţie
geografică, inclusiv presiune urbană;
- unor arii teritoriale care se află sub influenţa a două sau
chiar trei zone de influenţă;
- raporturilor dintre populaţia oraşului şi cea a zonei de
influenţă care sunt foarte variabile
Posedând astfel de elemente, se pot îmbogăţi politicile de

organizare a spaţiului cu noi idei, precum cele legate de:
- necesitatea includerii tuturor localităţilor rurale în zone
de influenţă urbană active;
- concordanţa dintre structura bazei economice a
oraşului şi resursele ariei adiacente;
- dezvoltarea infrastructurii locale;
Starea zonei de - aprecierea capacităţii oraşelor de a satisface
influenţă defineşte necesităţile zonelor de influenţă;
starea generală a - optimizarea nivelului de dotare social-culturală,
unui oraş comercială şi edilitară a oraşelor.
În concluzie stabilirea şi studierea zonelor de influenţă

reprezintă o necesitate atât pentru dezvoltarea urbană cât şi
rurală, având în vedere numărul mare de sate cuprinse în
directa coordonare a oraşelor. Zonele de influenţă justifică
modul în care oraşele reflectă starea spaţiului în care se
dezvoltă, putând fi factori de amplificare sau de blocare a
dinamicii acestora.

3. Subcapitolul precedent oferă o imagine destul de clară a

supra unui concept care a fost mai puţin tratat în
lucrările de geografie urbană. Acesta va este util în
înţelegerea relaţiilor complexe dintre oraş şi spaţiul
adiacent, inclusiv în explicarea unor fenomene de
interacţiune. Limitându-vă la spaţiul pe care îl aveţi la
dispoziţie, comentaţi sau răspundeţi la întrebări.
a) Daţi cel puţin 5 exemple de noţiuni similare

zonelor de influenţă.
b) Explicaţi modalitatea de determinare a zonelor de

influenţă reală.
c) Ce elemente ia în calcul formula propusă de

Reilly?

capitol
Din subcapitolul privind zonele de influenţă urbană ar trebui să

Reţine ! - majoritatea oraşelor au spaţii adiacente, ce conturează în
zone de influenţă urbană;
- prin cele două categorii de concepte similare, utilizate cu
sensul de zonă de influenţă, există unele care restrâng, iar
altele care exagerează extinderea spaţială a acestora;
- sunt mari dificultăţi în a delimita zonele de influenţă reală a
oraşelor, din care cauză, uneori, se recurge la
determinarea zonelor de influenţă teoretică;
- zonele de influenţă sunt extrem de utile în politicile de
dezvoltare teritorială, pentru optimizarea relaţiilor dintre
aşezări.


autoevaluare
Întrebarea 1
a) Principalele probleme care necesită o rezolvare rapidă

sunt: îmbunătăţirea managementului local, diminuarea
elementelor de patologie urbană, circulaţia şi cererea
de locuinţe.
b) Dezindustrializarea se caracterizează prin: închiderea

unor întreprinderi, delocalizarea altora şi apariţia de
noi întreprinderi. Da, însă domină închiderea vechilor
întreprinderi.
c) Ţările din UE sunt adeptele dezvoltării terţiarului după

regulile metropolitane clasice, în SUA terţiarul este
localizat cu precădere în CBD-ul situat în centrul
oraşului, iar în Japonia în mai multe astfel de centre
de afaceri;
Întrebarea 2
a) Potenţialul urban reprezintă valenţele de dezvoltare

ale unui oraş. Potenţialul include, pe lângă premise, şi
resursele.
b) Funcţia urbană este definită doar de acele activităţi

orientate spre alte localităţi decât oraşul respectiv;.
c) Un exemplu poate fi următorul: funcţia comercială a

unui târg (devenit oraş) este înlocuită de una minieră,
apoi de una industrială, iar mai recent de una
universitară.
d) Cele două metode folosite sunt: cea a nivelului minim

şi cea a nomogramei triunghiulare;
e) Vladivostok şi Portsmouth, de exemplu.

Întrebarea 3
c) Printre alte noţiuni similare utilizate cu sens apropiat de

zonă de influenţă se numără: banlieu, suburbs, mediu
înconjurător, vorvort, regiune urbană, regiune
funcţională etc.
d) Pentru determinarea zonelor de influenţă reală se

determină ariile elementare de influenţă (pentru fiecare
element de atracţie). Prin suprapunerea acestora,
spaţiile care sunt identificate la intersecţia a cel puţin
trei arii conturează o zonă de influenţă;
e) Formula propusă de Reillz ia în calcul volumul

vânzărilor de mărfuri, populaţia oraşelor şi distanţa
dintre acestea.
3.6. Lucrare de verificare Nr. 3
INSTRUCŢIUNI

“Economia urbană, funcţiile şi zonele de influenţă urbană”.


între răspunsuri.


a) Având în vedere dinamica proceselor urbane actuale,

caracterizaţi procesul de industrializare oferind cel puţin
două exemple din oraşul situat la cea mai mică distanţă
de domiciliul Dvs.;
b) Care credeţi că sunt resursele cele mai importante pe

care se poate baza dezvoltarea economică viitoare a
oraşului cel mai apropiat;
c) Construind un triunghi echilateral şi reprezentând cele

trei sectoare de activitate pe fiecare dintre laturi, plasaţi
oraşele X, Y, Z, în interiorul acestuia având
coordonatele: X (25, 35, 40), Y (55, 10, 35), iar Z (5, 45,
50). Ce funcţii pot avea oraşele respective?
d) În afara funcţiilor urbane principale menţionate, credeţi

că am putea identifica şi altele? Care?
e) Aplicând formula Reilly-Converse, determinaţi extinderea

zonei de influenţă a unuia dintre oraşele A (cu o
populaţie de circa 150.000 locuitori) şi B (10.000
locuitori), situate la o distanţă de circa 80 km. Evident că
între cele două oraşe nu mai există alte centre urbane.
f) Explicaţi, printr-un exemplu, cum poate influenţa

densitatea centrelor urbane extinderea zonelor de
influenţă teoretică a acestora;
g) Comentaţi modul în care zonele de influenţă urbană ar fi

utile procesului de dezvoltare teritorială;
h) In ultima parte a lucrării, vă rog să comentaţi conţinutul

testelor de autoevaluare şi să subliniaţi ce credeţi că ar
trebui să cuprindă acestea pentru a fi mai eficiente

Bucureşti
Burgel, G. (1993), La ville aujord'hui, Hachette, Paris.
Ianoş, I.(1987), Oraşul şi organizarea spaţiului geografic, Editura Academiei,
Bucureşti.

Sistemul urban

SISTEMUL URBAN
Cuprins pag.
4.2. Sistemul urban – definiţie şi entităţi similare 73
4.3. Caracteristicile sistemului urban 76
4.4. Factori care influenţează configuraţia generală a sistemelor
Urbane 86
4.5. Elemente privind controlul evoluţiei sistemelor urbane 88
După studierea acestei unităţi de învăţare vei fi capabil să

înţelegi mai bine:
• că oraşul nu este izolat şi că se încadrează într-o ţesătură

de relaţii, alcătuind un sistem urban;
• necesitatea definirii sistemului urban ca un concept
integrator;
• care este diferenţa dintre o tramă, reţea şi un sistem
urban;
• de ce oraşele dintr-un teritoriu naţional se ierarhizează
după o funcţie a puterii;
• că uneori relaţiile simple dintre componentele spaţiului
sunt mult mai benefice decât cele sofisticate;
• cum contextele naţionale (state centralizate sau federale;
state cu economie de piaţă sau cu economie planificată)
se exprimă în forma ierarhiilor urbane;
• ce este centralitatea în sistemele urbane şi ce importanţă
are în dinamica sistemelor urbane;
• importanţa teoriei locurilor centrale în organizarea
sistemelor urbane şi de aşezări, în general;
• modul în care specializarea “sparge” ierarhia urbană şi
rolul inovaţiei în procesul de specializare;
• că actuala configuraţie a unui sistem urban este rezultatul
interacţiunii în timp a mai multor factori;
• necesitatea optimizării sistemelor urbane pentru
asigurarea unei dezvoltări teritoriale durabile.

Sistemul urban
4.2. Sistemul urban – definiţie şi entităţi similare

Noţiunea de sistem urban nu este atât de nouă pe cât pare.
Pentru prima dată o astfel de noţiune a fost utilizată în anul
Sistemul urban 1841, de către francezul J. Reynaud, care în capitolul “Villes”
o noţiune al publicaţiei Encyclopedie Nouvelle definea sistemul general
uitată? de oraşe, ca reprezentând “până la un anumit punct sistemul
general de inegalităţi ale teritoriului”.
Ulterior, acest concept nu a mai fost reluat în mod explicit,

decât în a doua jumătate a sec.XX. În deceniul al VII-lea al
acestui secol s-au intensificat preocupările pentru
cunoaşterea mecanismelor de funcţionare ale marilor
ansambluri de localităţi, ale optimizării relaţiilor dintre
aşezările urbane şi rurale, dintre acestea şi teritoriile aferente.
În acelaşi timp, dezvoltarea ştiinţei regionale, începând cu
deceniul VII al acestui secol a impulsionat cercetările pentru
depistarea unui element coordonator în teritoriu. Acest
element ar putea fi chiar sistemul urban la care s-ar integra
teritoriul adiacent. Nu întâmplător sistemele urbane au fost
Ce este un considerate osatura teritoriilor având în vedere marea lor
sistem capacitate de structurare a acestora.
urban?
Un sistem urban a fost definit de A. Pred (1977) ca un
ansamblu naţional sau regional de oraşe care sunt
interdependente, în sensul că orice schimbare semnificativă
în activitatea economică, în structura forţei de muncă, a
veniturilor sau populaţiei, în general, va produce, direct sau
indirect, modificări asupra unuia sau mai multor oraşe ale
ansamblului respectiv.
Sintetic, un sistem urban implică existenţa unui ansamblu

structurat de oraşe cu relaţii de integrare şi ierarhizare între
acestea, cu o evoluţie mai mult sau mai puţin accentuată în
timp şi spaţiu. Orice sistem urban se constituie din
Structura unui componente (N) şi relaţii (R), care au intensităţi, se
sistem urban ordonează şi se intercondiţionează după legi (L) geografice,
economice şi social-istorice (Fig.4.1). Acestea determină, în
final, structura sistemului urban respectiv, caracterizată
printr-o anumită poziţie a oraşelor în spaţiu, prin anumite
orientări şi dimensionări ale relaţiilor dintre acestea.
De ce oraşele se asociază în astfel de ansambluri urbane?

Reamintim că în capitolele anterioare am menţionat faptul că
oraşul este un mare consumator de resurse materiale şi
Oraşul - mare umane, că aceste resurse sunt baza energetică şi inovativă a
consumator oraşului, în general.
de resurse

Sistemul urban
Orice oraş nu poate exista singur în mediul său, dacă nu are

posibilitatea să utilizeze excedentul de resurse posedate de
alte aşezări şi să nu îşi asigure debuşeu pentru propriile
produse. Aşa cum menţiona V. Mihăilescu (1922), oraşul
„drenează, transformă şi distribuie” bunurile şi serviciile pe
care le crează.
În consecinţă, orice diminuare a relaţiilor prin care un oraş se

alimentează cu resurse are repercusiuni asupra
metabolismului acestuia, determinând o moarte prin „inaniţie”,
aşa cum o blocare a „ieşirilor” determină o sufocare a acestuia.
În afara noţiunii de sistem urban, literatura de specialitate

utilizează şi alte noţiuni precum: tramă, reţea şi armătură
urbană. Trama urbană reprezintă simpla distribuţie a oraşelor
Tramă, reţea şi într-un teritoriu. Reţeaua urbană este concepută nu numai ca
armătură o structură formată din linii şi noduri, dar având şi relaţii între
urbană oraşele componente.
Geografii francezi făceau distincţia dintre reţea şi armătură

urbană, considerând că prima se dezvoltă în jurul unui oraş
regional sau subregional, iar cea dea-a doua fiind conturată
doar de capitală. Altfel spus reţeaua naţională urbană în toate
cazurile poate fi denumită armătură, pe când subreţelele dintr-
o ţară nu sunt decât simple reţele urbane.
SISTEM
Oraşe URBAN de servicii Politico-
administrative
ELEMENTE RELAŢII
Seturi de economice demografice

oraşe
STRUCTURA
Fig. 4.1. Conceptul de sistem urban

Sistemul urban
După aprecierile noastre armătura urbană implică o

coerenţă a reţelei urbane, ceea ce o apropie prin definiţie cu
noţiunea de sistem urban. Reţeaua urbană nu se
caracterizează neapărat prin sinergie şi coerenţă, ci, doar
prin relaţiile care se stabilesc între oraşele dintr-un anumit
teritoriu.
Aceasta înseamnă că atunci când vorbim de un sistem

Sistemul urban urban presupunem totdeauna o reţea urbană, reciproca
conţine o reţea nefiind valabilă. Adică nu toate reţelele urbane sunt neapărat
urbană, reciproca şi sisteme urbane. Rezultă că, de regulă, este greşit a vorbi
nefiind valabilă de un sistem urban identificat la nivelul unei unităţi de relief
majore sau de-a lungul unei axe hidrografice. În schimb fără
a greşi putem să discutăm de o reţea urbană în orice
teritoriu ad-hoc cu condiţia să existe cel puţin trei centre
urbane.
Totdeauna când dorim să identificăm un sistem urban

trebuie să pornim de la oraşul pe care îl considerăm că
furnizează bunuri şi servicii tuturor celorlalte dintr-un anumit
teritoriu.
4. Studierea acestui subcapitol v-a oferit câteva

elemente esenţiale pentru a înţelege structura unui
sistem urban.
a) Justificaţi de ce un oraş nu poate exista izolat
în raport cu alte aşezări.
b) Având în vedere schema din fig.4.1, puteţi să

caracterizaţi în câte o frază principalele tipuri
de relaţii dintre oraşe?
c) Care credeţi că este deosebirea esenţială între

noţiunea de armătură urbană şi cea de sistem
urban?

acestui capitol

Sistemul urban
În subcapitolul parcurs, am căutat să vă prezint foarte

sintetic noţiunile de bază utilizate în definirea sistemelor
urbane, pentru a putea aprecia ulterior importanţa acestui
concept. Am intenţionat să:
- definesc principalele concepte, într-un limbaj accesibil
şi care să facă apel la alte cunoştinţe pe care le aveţi
deja;
- vă familiarizez cu un mod de gândire corelativ;
- vă ofer posibilitatea identificării unor noţiuni şi
structuri logice în orizontul local în care vă desfăşuraţi
activitatea
4.3. Caracteristicile sistemului urban
Printre caracteristicile de bază ale sistemelor urbane se află

ierarhizarea, centralitatea şi specializarea, toate trei
reprezentând adevărate principii de structurare dinamică,
reflectate în configuraţia fizionomică şi funcţională a acestor
ansambluri urbane.
Ierarhizarea Ierarhizarea. Aceasta presupune ordonarea setului de oraşe

presupune în ordine crescândă sau descrescândă în funcţie de valorile
ordonarea unui indicator sau ale mai multor indicatori. Ierarhizarea care
descrescândă a are la bază un singur indicator este, în general, mai puţin
oraşelor utilizată, având în vedere complexitatea oraşelor care face
neverosimilă o ierarhizare rezultată în urma analizei
unicriteriale,
Aceasta este explicaţia faptului că cele mai multe ierarhizări

iau în consideraţie mai mulţi indicatori sau indici complecşi,
pentru a măsura mai bine similarităţile dintre oraşe în materie
de structură, dinamică, potenţial. Astfel de ierarhizări,
multicriteriale, pun o problemă de fond şi anume a numărului
minim de indicatori care trebuie să fie luaţi în atenţie pentru a
obţine un tablou ierarhic cât mai aproape de realitate.
În stabilirea Concluzia este că nu mulţimea indicatorilor, ci relevanţa

ierarhiilor acestora oferă calitate ierarhizărilor.
este importantă
relevanţa Organizarea ierarhică reprezintă principala trăsătură a unui
indicatorilor sistem urban, dar care nu obligă în mod necesar ca toate
oraşele să fie orientate după o piramidă a puterii. Aceasta
implică însă o diferenţiere netă a oraşelor plasate pe nivele
bine individualizate, după mărimea, varietatea şi numărul
funcţiilor, după extinderea spaţială a relaţiilor cu mediul lor.

Sistemul urban
În stabilirea structurii ierarhice a oraşelor se porneşte de la o

idee fundamentală şi anume aceea că toate centrele urbane
prezintă o anumită poziţie geografică, un anumit potenţial
uman, economic, o anumită putere politico-administrativă, un
anumit grad de dotare edilitară, social-culturală şi că în funcţie
de locul pe care îl deţin într-un clasament al acestor aspecte
îşi construiesc propriile sisteme şi subsisteme.
De regulă, Analizele de detaliu asupra ierarhiilor naţionale relevă

capitala este existenţa mai multor nivele ierarhice, pe primul loc plasându-
în vârful se, de regulă, capitala. Aceasta deoarece capitala se
ierarhiei detaşează de celelalte oraşe în majoritatea ţărilor. Printre
excepţii se numără state federale, precum: S.U.A., Elveţia,
Australia, Brazilia, Nigeria, Canada ş.a.m.d.
Nivelul ierarhic următor, în sistemele urbane naţionale curente

este reprezentat de oraşele cu activităţi şi funcţii regionale
(capitale de state, în cazul statelor federale sau cele mai
importante oraşe cu funcţii evidente la nivel naţional). Nivelele
următoare se referă la oraşele cu rol interregional, regional,
intraregional, interlocal şi local.
Rangul este Relaţia rang-talie. Ierarhiile multicriteriale sunt foarte

locul ocupat frecvente, dar cea mai fascinantă rămâne ierarhia care
de un oraş în explică relaţia rang-talie. Cunoscută şi ca teoria lui Zipf sau
şirul de oraşe Legea lui Zipf, ideea de bază este că “dacă oraşele unei ţări
ordonate sunt aranjate după numărul de locuitori, de la cel mai mare la
crescând sau cel mai mic, atunci populaţia P a unui oraş depinde de rangul
descrescând său r, conform relaţiei r.Pq =k, unde q şi k sunt constante; K
după numărul este o valoare sensibil egală cu populaţia celui mai mare oraş
de locuitori din ierarhie, iar q are valoarea aproape de 1”. Rangul este
numărul de ordine al unui oraş din şirul de oraşe ordonat
descrescând.
Concluzia este că putem determina, conform acestei relaţii,

care ar trebui să fie populaţia oraşului X, dacă îi cunoaştem
locul în ierarhia naţională şi dacă ştim populaţia oraşului cel
mai mare.
Spre exemplu, pentru sistemul urban al României, oraşul de

Al doilea oraş rang II, după Bucureşti ar trebui să aibe în jur de 1 mil. de
al României ar locuitori, cel de rang III, 670 mii locuitori, cel de rang IV 500
trebui să aibă mii locuitori ş.a..m.d. Aceste valori sunt rezultatul divizării
1 milion de populaţiei Bucureştiului la 2,3, respectiv 4, în raport de locul
locuitori pe care îl ocupă fiecare dintre oraşele de pe poziţiile
respective.

Sistemul urban
Forma ideală a ierarhiei reprezintă ipotenuza unui triunghi

isoscel, într-un sistem cartezian de axe, în care atât
populaţia, cât şi rangul sunt consemnate în scară
logaritmică în baza 10 (respectiv log P şi logR).
Forma ierarhiei observate în raport cu forma ideală a

Caracterul statului
ierarhiei oraşelor este diferită, corelându-se destul de bine
şi tipul de economie
cu caracterul statului (centralizat sau federal) şi cu tipul
se reflectă în forma
economiei (de piaţă sau planificată). Analizând cele patru
ierarhiei urbane
situaţii distincte care rezultă din combinarea variabilelor am
putea remarca următoarele forme ale ierarhiei urbane:
a) într-un stat centralizat şi cu economie de piaţă, forma

ierarhiei observate este convexă în raport cu distribuţia
Formă convexă ideală a oraşelor statului respectiv (Fig.4.2). În anumite
situaţii convexitatea este foarte pronunţată, fiind
determinată de hipertrofierea capitalei în raport cu
celelalte centre urbane. Această hipertrofiere a avut loc
datorită a cel puţin două situaţii:
Log P
Distribuţie ideală
Distribuţie observată
Log R
Fig. 4.2. Forma ierarhiei urbane într-un stat centralizat cu economie de
piaţă
- una reprezentată de faptul că statele respective au

posedat vaste imperii, iar capitalele lor s-au dezvoltat
exagerat, având resurse uriaşe, ce proveneau de pe mai
multe continente (Paris, Lisabona);
- alta reprezentată de ţările, care şi-au redus drastic
dimensiunile în urma prăbuşirii unor imperii centrate pe
acestea (Imperiul Habsburgic - Viena).
Concavitate în b) Într-un stat centralizat, dar cu economie planificată,

partea superioară, forma ierarhiei este ceva mai complexă, având o
convexitate în concavitate în partea superioară, o convexitate în partea
cea inferioară mediană şi o îndepărtare evidentă de distribuţia ideală în
partea inferioară a ierarhiei. În această situaţie se
plasează şi sistemul urban românesc sau cel bulgăresc,
în care capitalele se detaşează de oraşele de pe poziţiile
secundare (Fig.4.3).

Sistemul urban
Log P
Log R
Fig.4.3. Forma ierarhiei urbane într-un stat centralizat cu economie

planificată
Convexitate c) Forma ierarhiei urbane observate în raport cu cea ideală,

în partea în cazul unui stat federal cu economie de piaţă se
superioară, caracterizează prin apariţia unei convexităţi în partea
concavitate în superioară şi a unei concavităţi în sectorul median
partea inferioară (Fig.4.4). Această distribuţie are la bază integrarea într-
un sistem federal a unor sisteme urbane relativ
autonome la nivelul statelor componente. Capitalele
acestor state sau metropolele lor economice determină o
“împingere” a curbei de distribuţie peste dreapta ideală
oferită de relaţia rang-talie. Astfel de exemple se remarcă
în cazul sistemelor urbane ale unor state precum SUA,
Brazilia, Germania, Italia, Spania, India, Australia
ş.a.m.d;
Log P
Log R
Fig.4.4. Forma ierarhiei urbane într-un stat federal cu economie de piaţă
d) În cazul statelor federale cu economie planificată, forma

ierarhiei observate se caracterizează printr-o convexitate
Forma convexă
evidentă (Fig.4.5), generată de faptul că dirijarea
a ierarhiei
centralizată a investiţiilor s-a făcut în mod prioritar spre
urbane
marile centre urbane, capitale ale republicilor, statelor sau
regiunilor. Astfel de ierarhii au caracterizat sistemele
urbane ale fostei Uniuni Sovietice, Iugoslavii, şi se observă
şi astăzi în structura sistemului urban chinez;

Sistemul urban
Log P Distribuţie ideală
Log R
Fig.4.5. Forma ierarhiei urbane într-un stat federal cu economie
planificată
2. Subcapitolul privind ierarhizarea sugerează existenţa

unei ordini într-un sistem urban, precum şi influenţa
unor factori generali asupra formei ierarhiei urbane.
Având în vedere cele de mai sus:
a) Comentaţi, în câteva fraze, stabilitatea formei
ierarhiei urbane;
b) De ce credeţi că în statele centralizate cu

economie planificată, are loc o detaşare a
capitalei faţă de celelalte centre urbane?
c) Ce modificări estimaţi că se vor petrece, în

etapa următoare, la nivelul formei actuale a
ierarhiei sistemului urban românesc?

acestui capitol
În subcapitolul parcurs am încercat să vă arăt că

demonstraţiile simple sunt utile în analiza complexităţii unor
sisteme. Astfel, aţi reţinut că formele generale ale ierarhiilor
Reţine ! urbane iau în consideraţie, printre altele, două elemente
majore:
- caracterul centralizat/descentralizat al statului;
- tipul de economie: de piaţă sau planificată.

Sistemul urban
Centralitatea. Această caracteristică rezultă din orientarea

teritorială a fluxurilor de substanţă, energie şi informaţii, spre şi
Convergenţa de la un centru coordonator. Altfel spus, acest al doilea
teritorială principiu de bază în individualizarea sistemelor urbane se
a relaţiilor axează pe gradul de convergenţă teritorială a relaţiilor
dintre oraşe dintre oraşe. Canevasul acestor relaţii, configuraţia lor
generală determină prin orientare şi intensitate sistemul
teritorial de oraşe, sistemul urban.
Teoria locurilor centrale explică organizarea spaţială şi ierarhică

în acelaşi timp a sistemelor de aşezări, prin funcţia economică
a acestora, care este de a distribui bunuri şi servicii unei
populaţii repartizate într-un teritoriu. Conceptul cheie al
centralităţii este cererea şi oferta de bunuri şi servicii, care
se întâlnesc şi se schimbă în locuri privilegiate prin
accesibilitatea lor, locuri care sunt denumite locuri
centrale.
Polarizarea =
interacţiunea Fiecare centru comercial sau de servicii exercită o atracţie
dintre centru asupra unei clientele mai mult sau mai puţin extinsă, care
şi zona de converge spre acest centru elementar. Interacţiunea care
influenţă defineşte, astfel, un centru şi zona sa de influenţă este
denumită polarizare. Numărul, frecvenţa şi complexitatea
funcţiilor reunite în diverse centre definesc mai multe nivele de
polarizare.
Teoretic, toată populaţia unui centru trebuie să fie servită, încât

consumatorii să se aprovizioneze tot mai mult din apropierea
rezidenţei lor, iar antreprenorii prin concurenţă îşi vor delimita,
teritorial, clientela. O altă idee de bază în teoria locurilor
centrale este că centrele de pe un anumit nivel ierarhic oferă
toate serviciile nivelului inferior.
Teoria locului central a fost fondată de geograful

W.Christaller în 1933 şi îmbogăţită apoi de A.Losch în 1940. Ei
au văzut oraşul ca o aglomeraţie de bunuri banale destinate
locuitorilor regiunii în care oraşul este centru. Teoria însă nu
Ipotezele care ţine cont de particularităţile de localizare a oraşului, plecând de
au stat la la următoarele premise:
baza teoriei spaţiul geografic este perfect omogen în privinţa
locurilor trăsăturilor fizice şi umane;
centrale fiecare doreşte să maximizeze profitul său;
preţurile sunt fixate de toţi agenţii;
pentru consumator, transportul unui “bun” creşte
odată cu distanţa; deci el frecventează punctul de
vânzare cel mai apropiat;
existenţa economiilor de scară în producţia de bunuri
centrale, adică costul mediu al produsului scade

Sistemul urban
Pornind de la aceste premise Christaller a distins trei modele

spaţiale de o mare simplicitate geometrică, bazate pe principiul
pieţei, transportului şi, respectiv, administrativ. Practic s-au
distins trei tipuri de ierarhii.
Principiul a) Pentru ierarhia care corespunde principiului pieţei,

pieţei fiecare loc central C împarte clientela unui centru de
ordin imediat inferior H cu alte două centre de acelaşi
nivel, A şi B. Clientela lui C se compune deci, din de
6 ori o treime din aceea a centrelor H, la care îşi
adaugă pe a sa proprie. Aria zonei de influenţă a lui
C, ca volum al clientelei sale este egală cu de trei ori
aceea a lui H: se spune că sistemul urban respectiv
se caracterizează prin raportul K=3;
b) Pentru ierarhia care corespunde principiului

Principiul
transportului, fiecare centru se situează la
transportului
jumătatea drumului pe ruta directă între două centre
de nivel imediat superior. Clientela unui centru H se
împarte între două centre de nivel superior. Clientela
totală a lui C este deci egală cu de 6 ori jumătate din
aceea a centrului H, plus a sa proprie. Aria de
influenţă a lui C, ca volum al clientelei sale este
egală cu de 4 ori a centrului H: sistemul este
caracterizat de un raport K=4;
Principiul c) Pentru ierarhia stabilită după principiul

administrativ administrativ fiecare centru controlează în întregime
zonele controlate de cele 6 centre de nivel inferior,
plus a lui însuşi, ceea ce dă un raport K=7.
Prin forţa de conectare a oraşelor la aceeaşi entitate, prin

structura şi intensităţile variabile ale acestei forţe, centralitatea
este mai mult sau mai puţin evidentă. Formele sale clasice
încep să se atenueze, datorită afirmării tot mai intense, în
planul relaţiilor dintre oraşe, a celor de cooperare şi prin
plasarea tot mai clară a centrelor de putere, la nivelul
megasistemelor urbane, în afara sistemelor urbane naţionale.
Creşterea importanţei pe care o au oraşele mondiale, ce

devin adevărate surse şi hub-uri ale fluxurilor globalizante,
diminuează încă uşor rolul centralităţii la nivel local, regional
sau naţional

Sistemul urban
3. Centralitatea, aşa cum s-a remarcat, reprezintă o

caracteristică de bază a sistemelor urbane. Aceasta
este strâns legată de oferta de bunuri şi de servicii ale
oraşelor de pe palierul ierarhic superior. Ţinând cont de
cele subliniate în subcapitolul anterior:
a) Definiţi procesul de polarizare.
b) Explicaţi, prin desen, principiul pieţei, având în

vedere faptul că zonele de influenţă a locurilor
centrale erau reprezentate de hexagoane..
c) Estimaţi efectele globalizării accentuate asupra

centralităţii în sistemele urbane naţionale.

capitol
În acest subcapitol am încercat să explicăm relaţiile teoretice

dintre oraşe şi, precum şi teoria de la baza acestora. W.
Christaller, cunoscut ca părintele teoriei locurilor centrale, a
reuşit să aplice principiile de organizare a sistemelor urbane
la reţeaua de aşezări din sudul Germaniei.
Trebuie reţinut:
a) că premisele situate la baza teoriei lui Christaller,
astăzi nu mai pot fi regăsite decât accidental şi pe arii
Reţine ! restrânse, ceea ce face puţin utilizabilă această teorie;
b) că nivelul de dezvoltare a unei ţări influenţează
puternic relaţiile dintre aşezări;
c) că relaţiile de cooperare tind să le înlocuiască pe cele
de competiţie.

Sistemul urban
Specializarea. Teoria locurilor centrale ţine cont de organizarea

reţelei urbane pornind de la funcţiile de servicii la populaţia
rezidentă. Se ştie că acestea nu reprezintă decât o parte din
angajaţii urbani. O pondere importantă a întreprinderilor unui
Unele activităţi oraş nu lucrează direct pentru populaţia sa sau pentru a regiunii
nu depind de care îl înconjoară; multe dintre activităţile industriale sau din
oraş sau zona serviciile specializate ca transporturile, apărarea, turismul sunt în
sa de influenţă, această situaţie. Importanţa lor este în general mult mai puţin
ci de anumite legată de mărimea oraşului decât cea din cazul activităţilor de
elemente servicii.
specifice
Existenţa funcţiilor specializate nu trebuie privită ca o
proprietate reziduală a organizării ierarhice a reţelei de oraşe.
Atât teoria bazei economice a oraşelor, cât şi tentativele
spaţializării teoriei polilor de creştere acordă o importanţă
primordială acestor funcţii în dezvoltarea oraşelor. Noţiunea de
specializare trebuie să fie considerată ca un principiu al
organizării sistemelor urbane.
Specializarea
Introduce Studiile comparative, făcute prin intermediul analizelor factoriale,
diferenţieri au pus în evidenţă importanţa diversităţii funcţionale şi în
egale cu cele particular opoziţia oraşe industriale-oraşe terţiare. Inegala
legate de talie prezenţă a funcţiilor specializate introduce între oraşele aceluiaşi
şi centralitate sistem diferenţieri, care ating amploarea celor legate de talie şi
de centralitate. Astfel de aspecte sunt reperabile în foarte multe
sisteme urbane naţionale: Canada, SUA, Marea Britanie, India,
Africa, Italia.
Principalele specializări în sistemele urbane sunt născute din

valorificarea situaţiilor geografice particulare (oraşe porturi)
din exploatarea unor resurse pe loc (oraşele miniere şi
siderurgice, dar şi oraşele turistice din arii montane sau de pe
Inovaţia este litoral).
esenţială în
demararea Specializarea unui oraş într-o activitate cere aptitudini ale
procesului de actorilor săi pentru a valorifica anumite avantaje, peste limitele
specializare care ar autoriza nivelul de centralitate al oraşului. Această
valorificare este adesea în relaţie cu o inovaţie care a conferit
adepţilor săi un avantaj iniţial menţinut şi întărit ulterior.
Inegala valorificare iniţială a anumitor inovaţii crează

specializări. Aceste specializări sunt durabile pentru că, cel mai
adesea, schimbarea se transmite rapid în sistemul urban.
Oraşele aceluiaşi nivel ierarhic fiind interdependente sunt în
relaţie constantă, şi concurenţa supraveghează. De regulă
inovaţiile sunt râvnite şi imitate foarte rapid. Când exploatarea
unei resurse inegal distribuite sau cucerirea unui avantaj iniţial
provoacă specializări în sistemele de oraşe, acestea nu sunt
foarte uşor retuşate de evoluţia ulterioară şi tind să persiste mult
timp.

Sistemul urban
Specializarea, Această proprietate a sistemelor urbane, de a oferi o varietate de

ca adaptare tipuri urbane este probabil o condiţie importantă a capacităţii lor
a oraşului de adaptare. Specializările nu sunt calităţi urbane valorificate pe
la condiţiile mari cicluri de inovaţie, ci consecinţa unui răspuns concret al
de mediu oraşelor la mediul lor extern.
Specializarea este acea caracteristică ce sparge ierarhiile

Specializarea urbane. Dacă într-o ierarhie urbană relaţiile de subordonare
sparge ordonează sistemul după o funcţie a puterii oraşelor,
ierarhiile specializarea determină relaţii pe orizontală atât între oraşe
aparţinând aceluiaşi sistem, cât şi altor oraşe din sisteme foarte
diferite şi situate la distanţe foarte mari.
Rezultă, că specializarea asigură sudura mai multor sisteme

urbane, iar de la un anumit nivel al serviciilor oferite poate
constitui chiar baza unui proces de integrare la nivel de
macroscară.
Instabilitatea
specializărilor Evident că specializarea este foarte instabilă şi câteodată
şi riscul pentru prezintă un mare risc pentru comunităţile urbane care
comunităţi plusează aceste funcţii rare. Din această cauză există un anumit
raport între intensitatea specializării şi tipul de servicii oferite, în
aşa fel încât protecţia oraşului respective să fie asigurată prin
funcţii complementare.
4. Aţi observat că specializarea apare ca un hazard şi că

aceasta este împotriva ordinii dintr-un sistem urban clasic.
Credeţi că există vreo deosebire între apariţia specializării într-

un sistem urban dintr-o economie de piaţă şi în altul dintr-o
economie planificată? Utilizaţi cunoştinţele anterioare şi din
mass-media, încercând să o exemplificaţi.
Comentarii la această întrebare veţi găsi la sfârşitul

capitolului

Sistemul urban
4.4. Factori care influenţează configuraţia generală a sistemelor

urbane
Configuraţia generală a sistemelor urbane depinde de mai mulţi

factori, care pot fi grupaţi în factori naturali, factori
economico-sociali, factori istorici şi factori politici.
Factori 1. Factorii naturali sunt reprezentaţi de condiţiile naturale,

naturali dispoziţia elementelor majore de relief şi hidrografie,
care au un rol determinant asupra localizării oraşelor în
teritoriu. Într-un fel se dispun oraşele dintr-un sistem naţional
în care litoralul marin este extins, altfel cel în care predomină
contactul dintre treptele majore de relief şi în cu totul altfel
sunt dispuse centrele urbane dintr-o arie de câmpie sau de
munte.
Factori
istorici 2. Factorii istorici ţin cont de efectul impactului pe care l-au
avut anumite evenimente istorice asupra dezvoltării unor
reţele urbane, de modul în care a evoluat viaţa economico-
socială dintr-un spaţiu naţional sau regional. Statele foarte
vechi, cu o structură tot mai centralizată au de regulă sisteme
în care s-a detaşat în timp un centru, de obicei capitala, pe
când cele mai noi, care funcţionează ca state federale au o
multitudine de centre aflate în competiţie pentru primul loc în
ierarhia naţională. În statele foste colonii, de regulă centrul
iniţial şi-a păstrat primatul.
Factori
3. Factorii social-economici îşi pun evident amprenta asupra
social -
configuraţiei sistemelor urbane. Într-un stat dezvoltat în
economici
care competiţia este acerbă pentru supremaţie, în care
procesele de inovaţie şi specializare sunt dominante au loc
procese de schimbare compensatorii în ierarhia naţională,
care conduc la o stabilitate mare a sistemelor urbane şi o
conservare a fizionomiei acestora. În statele slab
dezvoltate, bazate pe exploatarea resurselor naturale
(agricole sau miniere) se remarcă ponderea importantă a
centrelor care crează instabilităţi sectoriale ale ierarhiilor,
care uneori sunt percepute la nivel naţional sub forma unor
şocuri. Capacitatea redusă a societăţii de a reacţiona la
schimbări social-economice, determină mari decalaje
interurbane şi implicit mari deplasări de populaţie spre
centrele urbane mari.
Factori 4. Factorii politici perturbă ierarhia istoriceşte constituită, precum

politici şi centralitatea sistemelor urbane prin deciziile care privesc
fie capitala statelor, fie capitalele regionale. Sistemele
urbane sunt foarte sensibile la împărţirile politico-
administrative, când de obicei noile reşedinţe
distorsionează ierarhiile naţionale şi le fragmentează pe cele
regionale.

Sistemul urban
Un alt exemplu în care sistemele urbane vor fi afectate de

deciziile politice este cel legat de realizarea Europei unite, în
care graniţele devin foarte permisive iar influenţele şi relaţiile
urbane nu mai sunt încorsetate de acestea. Deja este
Europa unită remarcată influenţa crescândă a unor oraşe mari din
şi problema Europa centrală (Viena şi Berlin) asupra sistemelor urbane
sistemelor ale Ungariei, Slovaciei şi respectiv Poloniei.
urbane
naţionale În creştere este şi influenţa Budapestei asupra sistemului
urban naţional al României, prin atracţia pe care o exercită
acesta asupra oraşelor din partea de vest a ţării. Exemplul
banal dar cu efecte concrete este cel al utilizării tot mai
frecvente de către cetăţenii români din aceste centre urbane a
Aeroportului internaţional al Budapestei.
Efectele acestor factori, care acţionează sincron asupra

sistemelor urbane, sunt materializate în configuraţia generală a
acestora.
Se disting astfel sisteme monopolare, în care se detaşează

Sisteme un singur centru, a cărui supremaţie nu poate fi contestată de
monopolare celelalte oraşe. Principalele fluxuri de informaţie, în primul
rând, pornesc din acest centru şi se orientează spre celelalte
centre de ordin imediat inferior, care sunt pe poziţia de
receptori, dar şi relee, retransmiţând informaţiile la nivele
inferioare.
Sisteme
bipolare O altă categorie de sisteme sunt bipolare, situaţie în care două
centre cu putere economico-socială, politică şi culturală
asemănătoare dezvoltă subsisteme urbane relativ
independente. Astfel de cazuri se întâlnesc mai ales la nivel
intra-naţional sau regional, dar există exemple şi la nivel
naţional (Brazilia, Africa de Sud, Germania).
Sisteme
multipolare
Sistemele multipolare se caracterizează prin existenţa a trei
sau mai multor centre coordonatoare. Acestea caracterizează
atât state întregi, de obicei federale (S.U.A., Canada, India),
dar şi sisteme regionale (precum cel transilvănean în
România).

Sistemul urban
4.5.Necesitatea controlului evoluţiei sistemelor urbane
Tendinţele uneori anarhice de dezvoltare a sistemelor urbane,

Tendinţe centralitatea excesivă a funcţiilor şi activităţilor în câteva
anarhice puncte determină o dezechilibrare a acestuia, efecte negative
în dinamica sub raport economico-social în profil teritorial. De aceea
sistemelor problemele evoluţiei dirijate a sistemelor urbane, ale corectării
urbane sau eliminării unor tendinţe ce nu converg spre o eficienţă
economico-socială de durată, sunt aspecte esenţiale în
dezvoltarea echilibrată a aşezărilor în profil teritorial.
Cel mai important principiu care trebuie să funcţioneze în

cadrul sistemelor urbane îl reprezintă optimizarea relaţiilor
dintre resursele naturale şi umane - gradul de echipare -
ierarhizarea şi centralitatea. Dimensionarea acestor relaţii
Corelarea este dată, mai recent, de noul concept despre resurse, care şi-
locului din au demonstrat caracterul limitat. Asigurarea unei concordanţe
ierarhie depline între locul ocupat de oraşul X în ierarhia complexă
cu posibilităţile urbană şi posibilităţile sale reale de dezvoltare constituie un
reale de element de mare stabilitate a structurilor sistemului urban. Este
dezvoltare evident faptul că în timp pot avea loc mutaţii cantitative şi
calitative în domeniul resurselor naturale (descoperirea de noi
substanţe utile, spre exemplu) şi în gradul de echipare al
localităţii respective, ceea ce poate atrage modificarea locului
ocupat de aceasta în ierarhia regională sau naţională.
Intervenţia externă, materializată ca urmare a dezvoltării

planificate, poate să aibă un rol stimulator sau reglator. In
cazul unor sisteme urbane relativ instabile este mult mai
evident rolul stimulator al intervenţiilor, respectiv de a
impulsiona dezvoltarea funcţiilor unor oraşe în scopul creării de
noi structuri, adecvate, modificând în perspectivă ierarhia
Simularea iniţială. Pentru sistemele urbane cu o mare stabilitate,
schimbărilor intervenţiile sub forma investiţiilor arareori perturbă ierarhia
la nivelul acestora.
structurilor
sistemelor Un aspect deosebit de important pentru cercetările de profil îl
urbane constituie determinarea mutaţiilor probabile ce survin în
sistemele urbane naţionale şi regionale, prin schimbările de
natură politică, economică şi informaţională la nivel planetar.
Prin diverse tehnici de simulare se pot anticipa noile structuri
ale sistemelor naţionale şi regionale, modificările în ierarhia şi
în centralitatea aşezărilor. Poziţia a noi centre urbane, faţă de
ansamblul sistemelor urbane naţionale este edificatoare în
aprecierea capacităţii lor de creare a unor subsisteme reale,
funcţionale de aşezări.

Sistemul urban
Spre exemplu, anumiţi parametri caracterizează un asemenea

centru situat în apropierea unui mare oraş sau într-o arie
geografică fără posibilităţi de polarizare urbană (depresiuni
mici, închise, cu legături unidirecţionale; sectorul superior al
unei văi, fără posibilitate de a comunica în amonte) şi alţi
Elaborarea parametri sunt puşi în evidenţă în cazul unor centre situate
modelelor într-o arie rurală, intens populată sau la interferenţa influenţelor
de prognoză unor oraşe aflate la mari distanţe.
a evoluţiei
unui sistem Analizele de detaliu asupra potenţialului uman, viitoarei baze
urban economice dotărilor social-edilitare şi culturale, gradului de
accesibilitate pot fi relevante în conturarea unor modele de
prognoză a evoluţiei sistemului urban, oferindu-se un
portofoliu de variante în cazul dezvoltării sau restricţionării
centrului X sau Y.
5. Având în vedere factorii care influenţează configuraţia

generală a sistemelor urbane, precum şi controlul dinamicii
acestor sisteme, precizaţi:
a) acţiunea acestor factori poate fi sincronă sau/şi

succesivă? În ce situaţii?
b) Exemplificaţi rolul împărţirii administrative asupra

configuraţiei sistemelor urbane regionale.
c) Puteţi formula principiul de bază al optimizării

sistemelor urbane?

acestui capitol

Sistemul urban

autoevaluare
Întrebarea 1
a) Un oraş nu poate exista izolat pentru că, asemenea

unui organism viu, are nevoie de materie şi informaţie,
de o aprovizionare permanentă cu resurse şi de
posibilitatea disipării în spaţiu a propriilor produse
(bunuri, servicii, informaţie);
b) Principalele tipuri de relaţii sunt:

- Relaţii economice care se referă la
aprovizionarea cu produse agroalimentare,
materii prime, produse finite, dar şi la
cooperarea industrială şi în domeniul serviciilor;
- Relaţii demografice care au în vedere
aprovizionarea cu forţă de muncă în domenii
banale, oferta unei forţe de muncă urbane înalt
calificată, precum şi faptul că oraşul se află în
partea superioară a migraţiilor în lanţ;
- Relaţii de servicii care includ oferta de servicii
comerciale, de sănătate, învăţământ ş.a.m.d.;
- Relaţii politico-administrative care rezidă din
legăturile care se stabilesc între oraşe şi
aşezările umane în general, ca urmare a faptului
că în oraşe sunt localizate activităţi de
coordonare teritorială, sediul anumitor partide
politice etc;
- Relaţii de recreere care sunt generate de oferta
ariilor adiacente oraşelor în domeniul relaxării şi
refacerii fizico-psihice.
c) Armătura urbană reprezintă o articulare funcţională

având la bază ierarhizarea oraşelor, în timp ce sistemul
urban se caracterizează printr-o coerenţă şi sinergie
între subsistemele sale;
Întrebarea 2
a) Stabilitatea ierarhiilor urbane, mai ales la nivel naţional

se explică prin faptul că aceasta nu ţine cont de
dinamica individuală a fiecărui oraş, ci doar de
raporturile dintre rangurile ocupate de oraşe în ordine
descrescândă;

Sistemul urban
b) În ţările cu economie planificată, detaşarea capitalei şi

a centrelor administrative de rang imediat inferior este
un fenomen rezultat din centralismul excesiv, din
alocarea cu preponderenţă a fondurilor către aceste
centre de importanţă naţională;
c) Creşterea/descreşterea decalajului dintre capitală şi

celelalte oraşe din sistem se poate face prin creşterea
importanţei oraşelor cu funcţii regionale, scăderea
importanţei oraşelor mijlocii mari şi sporirea numărului
de oraşe mici prin transformarea unor aşezări rurale cu
funcţii de loc central.
Întrebarea 3
a) Polarizarea este interacţiunea dintre un oraş şi spaţiul

înconjurător acestuia;
b) Clientela totală a unui centru rezidă din clientela proprie

(considerată a avea valoarea 1), la care se adaugă o
treime din clientela fiecărui centru aflat în vârful
hexagonului, conturat în jurul centrului de atracţie.
Această treime provine din faptul că fiecare dintre
aceste centre, aflat la distanţă egală faţă de cele trei
centre de rang superior, prezintă o clientelă care
teoretic se divide la trei;
c) Globalizarea limitează centralitatea la nivel naţional, în

schimb nu modifică esenţial centralitatea de la nivel
local. Aici schimbările sunt generate de factori care se
manifestă la scară mult mai redusă.
Întrebarea 4
Specializarea într-o economie de piaţă este rezultatul

dinamicii libere a economiei, fiind o necesitate obiectivă.
Raportul cu inovaţia este direct, dacă aceasta din urmă
aparţine mediului local. Într-o economie planificată oraşul
specializat este ales, după criterii mai mult sau mai puţin
arbitrare, iar specializarea sa are la bază alocarea fondurilor
de dezvoltare de la nivel central.

Sistemul urban
Întrebarea 5
a) În ambele tipuri de economii factorii care

influenţează configuraţia generală a sistemelor
urbane acţionează atât sincron, cât şi succesiv.
Totuşi, de regulă, într-o economie de piaţă aceştia
acţionează sincron sau parţial sincron. Acţiunea
succesivă a acestora şi importanţa exagerată a
unuia dintre factori s-au remarcat în ţările cu
economie planificată;
b) Orice împărţire administrativ-teritorială are tendinţa

de a sparge ierarhiile şi centralităţile existente. Noile
funcţii pe care le capătă unele din centrele urbane
vor atrage un ritm superior de dezvoltare, de unde
plasarea acestora pe poziţii ierarhice superioare şi
creşterea rolului lor teritorial.
4.7. Lucrare de verificare nr. 4
INSTRUCŢIUNI

necesită cunoaşterea Capitolului privind “Sistemele urbane”.

Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi sa nu

între răspunsuri.

Sistemul urban

Care erau aşteptările dumneavoastră de la acest curs?
1) Comentaţi fig.4.1. de la pag. 3. Ce credeţi că ar mai

putea fi eliminat sau introdus pentru a se înţelege mai
rapid conceptul de sistem urban?
2) Determinaţi populaţia pe care ar trebui să o aibă

reşedinţa judeţului în care vă desfăşuraţi activitatea
având în vedere locul pe care îl ocupă aceasta în
ierarhia urbană naţională şi populaţia oraşului
Bucureşti.
3) Comentaţi forma ierarhiei urbane întâlnită în ţările

situate pe traseul Oceanul Atlantic – Marea Neagră
(Franţa, Germania, Austria, Ungaria, România).
Explicaţi variaţia acestor forme.
4) Explicaţi principiul transportului.
5) Comentaţi relaţia dintre resursele subsolului şi

specializare.
6) Explicaţi efectele împărţirii administrativ-teritoriale din

anul 1968 asupra ierarhiei sistemului urban românesc.
7) In final, vă rog să comentaţi conţinutul testelor de

autoevaluare şi să subliniaţi ce credeţi că ar trebui să
cuprindă acestea pentru a creşte eficienţa şi fixarea
cunoştinţelor acumulate.
Ianoş, I., Tălângă Cr. (1994), Oraşul şi sistemul urban românesc în condiţiile
economiei de piaţă, Inst. de Geografie, Bucureşti.
Tălângă, Cr. (2000), Transporturile şi sistemele de aşezări din România, Edit.

Definiţia geografiei rurale. Spaţiul rural
SPAŢIUL RURAL. DEFINIŢIA GEOGRAFIEI RURALE.
Cuprins pag.

5.2. Spaţiul rural 95
5.3. Geografia rurală, concepte, noţiuni şi principii 98
5.1. Obiectivele unităţii de învăţare Nr. 5
Prin studierea acestei unităţi de învăţare vei fi capabil să:
• identifici caracteristicile spaţiului rural;

• individualizezi particularităţile spaţiului rural în opoziţie cu
cel urban;
• evidenţiezi rolul factorilor naturali în fizionomia şi
funcţionalitatea spaţiului rural;
• constaţi deosebirile dintre geografia agrară, agricolă şi
rurală;
• însuşeşti principalele noţiuni utilizate în geografia rurală şi
să remarci ambiguitatea unora;
• remarci obiectivele care trebuie urmărite într-un studiu de
geografie rurală;
• apreciezi principiile de bază ale geografiei rurale;
• înţelegi de ce terenul este esenţial în orice studiu de
geografie rurală;
• utilizezi harta în toate analizele de geografie rurală;
• practici în studiile de geografie rurală observaţia
concomitentă a fenomenelor la diferite scări.

5.2. Spaţiul rural

Spaţiul rural – definiţie. Aşa cum remarca la începutul anilor
’70 Henri Mendras (La fin des paysans, Armand Colin, Paris,
1970), epoca actuală, cel puţin pentru ţările dezvoltate din
punct de vedere economic, reprezintă “sfârşitul ţăranilor”. Dacă
Viaţa rurală, din punct de vedere al profesiunii acestora problema pare a fi
alternativă la reală, din punct de vedere al caracteristicilor şi dinamicii lumii
cea urbană rurale concluzia trebuie amendată ca atare. În ciuda unei
urbanizări galopante, în ciuda modernizării vieţii rurale,
aceasta îşi conservă specificul, iar printr-o apropiere de viaţa
urbană, pare a fi o alternativă viabilă de existenţă a omenirii.
Viaţa rurală este puternic influenţată de tipul raporturilor dintre

oameni şi mediu, ceea ce relevă diverse aspecte ale
activităţilor umane, justificând o abordare cu preponderenţă
Raportul om- geografică. Această abordare trebuie să ţină cont de o
mediu, esenţial multitudine de factori printre care se detaşează agenţii
pentru viaţa atmosferici, cei hidrologici, solul, paraziţii, activităţile antropice
rurală cu efect cumulativ. În cadrul luptei pentru existenţă, omul îşi
perfecţionează sistemul de organizare economică şi socială
pentru a introduce tehnici tot mai eficiente în creşterea
producţiei agricole, forestiere, de pescuit etc., dar şi pentru a
limita la maximum efectele dezastruoase ale unor factori
naturali sau antropici.
Spaţiul rural nu este atât de simplu, pe cât pare şi în acelaşi

timp nu trebuie tratat simplist. Complexitatea sa rezidă din
Spaţiul rural, continuitatea şi discontinuitatea factorilor naturali, din dinamica
o noţiune a numeroase contradicţii care apar între existenţa individuală şi
complexă interesul public, între necesitatea creşterii producţiei şi
caracterul ecologic al acesteia, între expansiunea urbanului şi
diminuarea calităţii mediului rural.
Spaţiul rural este un concept integrator, care nu se confundă

cu teritoriul rural, fiind mult mai complex prin laturile sale
economice, sociale, culturale şi de comportament ale
comunităţilor ce îl locuiesc. Reducerea sa numai la spaţiul
agricol îl goleşte de conţinut, acesta din urmă reprezentând în
Spaţiul rural, fond acea parte din spaţiul rural destinat în exclusivitate
diferit de producţiei agricole, fie că aceasta este de tip extensiv, itinerant
spaţiul agricol sau foarte intensivă şi specializată pentru piaţă.
Spaţiul rural cuprinde şi alte spaţii specifice, precum cel

forestier, cel al producţiei piscicole sau pescuitului strâns legat
de existenţa unor comunităţi locale, cel al industriei extractive,
cu toate amenajările sale specifice. La aceste tipuri de spaţii
trebuie adăugate cele reprezentate de intravilanul aşezărilor
umane de tip rural, aşezări cu caracteristici proprii ce le
diferenţiază de oraşele propriu-zise sau alte forme de locuire
urbană (J. Bonnamour, Geographie rurale, Masson, 1993).

Studiile tradiţionale au acordat un loc special descrierii

spaţiului rural, pornind de la ideea că examinarea atentă, cu
proprii ochi, a acestuia este esenţială în orice cercetare. În
astfel de studii trebuie urmărite trei obiective principale:
a) unul axat pe sistemele de exploatare, ceea ce implică

întoarcerea la cea mai mică celulă de producţie. Aici trebuie
Asolamentul, urmărite echilibrele şi dezechilibrele interne, care îşi pun
exemplu de amprenta asupra producţiilor. Spre exemplu, un asolament
sistem de se poate explica prin necesităţile fizice, dar şi printr-o
exploatare ambiţie de creştere a producţiei, mai ales când se
realizează o legătură cu creşterea animalelor. Pentru
relevarea caracteristicilor sistemelor de exploatare se
consideră că tipogramele sunt cele mai edificatoare;
b) al doilea este reprezentat de grupurile familiale şi

sociale, ajutând la înţelegerea ritmului actual al vieţii şi
evoluţia acesteia. În timp ce coerenţa internă a sistemelor
de exploatare garantează o anumită eficienţă a cercetării în
Atenţia focalizată domeniul agricol, mobilitatea socială şi spaţială a oamenilor
pe mobilitatea şi comunităţilor rurale devin elemente care sparg această
socială şi coerenţă. De aceea, este foarte important de a înţelege
spaţială a forţele care, la nivelul familiilor, al categoriei sociale, al
populaţiei satului sau al unui spaţiu oarecare, deţin puterea reală de
decizie, care orientează comunitatea spre opţiuni noi.
De regulă, sociologii încearcă să răspundă la această

întrebare, dar se simt mai puţin înarmaţi când este vorba de
localizarea geografică a faptelor. Dacă se ia în analiză
echilibrul grupurilor sociale, problema cea mai importantă
este de a releva pragul de evoluţie, de la care dispare
Depistarea celula reprezentată de familie. Este suficient să cunoaştem
constrângerilor numărul de generaţii care trăiesc sub acelaşi acoperiş,
comunitare ale împărţirea sarcinilor privind exploatarea şi munca la câmp
grupului pentru a identifica o structură familială. Una din problemele
de fond este depistarea tensiunii interne generate de
constrângerile comunitare ale grupului. În acest context
este posibilă întrebarea legată de semnificaţia structurii
socio-profesionale şi a atitudinilor grupului în stabilirea unor
tipologii ale comunităţilor rurale. Pentru a întreprinde
analize corecte asupra elementelor subliniate mai sus este
necesară observaţia directă şi obţinerea de date statistice,
care să reflecte realitatea;
c) organizarea spaţiului rural. Acesta este considerat cel de-

al treilea obiectiv la nivelul spaţiului rural. Studiile asupra
spaţiului rural se referă doar la ceea ce este considerat
rural într-un stat, la care în unele situaţii se adaugă şi
oraşele mici.

Philippe Pinchemel considera că, în Franţa, se poate accepta

ca prag cifra de 20.000 locuitori, prag ce nu trebuie privit în
mod absolut, ci doar orientativ. Oraşul mic nu are acelaşi rol ca
Unele ţări un oraş mare, chiar dacă determină convergenţa fluxurilor de
consideră populaţie şi de produse şi asigură un anumit număr de servicii.
oraşele mici ca Acesta nu răspunde la totalitatea nevoilor populaţiei, iar uneori
făcând parte nici la cele banale. Prin studii sistematice asupra oraşelor mici,
din spaţiul rural inclusiv prin folosirea unor metode cantitative se poate preciza
rolul lor în dinamica spaţiului rural.
Câteodată se exagerează foarte mult, încât organizarea

Calitatea şi spaţială a ruralului este aplicată unui oraş mic fără a se face
diversitatea distincţia clară cu ce se petrece într-un sat sau un cătun. Chiar
serviciilor dacă discutăm de un astfel de oraş, totuşi acesta se detaşează
detaşează prin calitatea serviciilor, diversitatea acestora faţă de un sat
un oraş mic de sau un cătun, calitatea vieţii în general. În esenţă organizarea
un sat spaţiului în acest caz reprezintă o variantă intermediară.
1. În limita spaţiului avut la dispoziţie vă rugăm să comentaţi

sau să răspundeţi la următoarele întrebări:
a) Cum se manifestă spiritul de conservare a lumii rurale?
b) Care este deosebirea dintre spaţiul rural şi teritoriul

rural?
c) Enumeraţi cele trei obiective ale unui studiu de

geografie rurală.

capitol
Din parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi că:

- spaţiul rural este un concept integrând laturi economice,
sociale, culturale şi de comportament;
Reţine ! - structura spaţiului rural se referă la subspaţiile agricol,
forestier, piscicol, al industriei extractive, la care se
adaugă intravilanul;
- după unii autori spaţiul rural ar include şi oraşele mici,
care sunt strâns legate de activităţi cu caracter rural.

5.3. Geografia rurală, concepte, noţiuni şi

principii
Raporturile geografie agrară, geografie agricolă şi
geografie rurală. Interesul geografilor pentru analiza spaţiului
rural şi în special pentru agricultură a fost manifestat chiar de
la conturarea acesteia ca ştiinţă. Explicaţia acestor vechi
preocupări se găseşte în faptul ca atunci când a apărut
geografia umană modernă, la sfârşitul sec.XIX, Europa
Occidentală era preponderent rurală, cu vaste spaţii în care
activităţile agricole erau încă dominante. În genere, geografii
se opresc asupra analizei relaţiilor dintre societate şi mediul
natural, biofizic, în care aceasta există şi se dezvoltă.
Frecvent activităţile agricole nu sunt analizate doar ca activităţi

Morfologia economice, cât mai ales ca şi componente majore ale
spaţiului peisajelor rurale. Aşa a apărut geografia agrară, focalizată pe
cultivat şi a două aspecte importante: morfologia spaţiului cultivat şi
habitatului rural habitatul rural. În primul caz se urmărea forma şi modul de
esenţa organizare şi cultivare a parcelelor, iar în cel de-al doilea
geografiei agrare spaţiile locuite erau privite din punct de vedere al distribuţiei lor
teritoriale şi al structurii morfologice interne (forma satelor, a
spaţiilor locuite, tipurile de clădiri, modul de locuire etc.).
Organizarea peisajelor agrare era analizată prin prisma

mediului biofizic (relief, climă, sol, vegetaţie), a structurilor
agrare (ansamblul condiţiilor juridice, funciare şi agricole,
îndeosebi modul de proprietate), a organizării sociale, a
distribuţiei bogăţiei, precum şi a asocierii diferitelor culturi sau
a tehnicilor de producţie utilizate. Într-o primă etapă,
caracteristicile naturale sunt considerate ca determinante
asupra structurii şi dinamicii sistemelor agrare, pentru ca în
cea de-a doua factorul uman să fie reconsiderat şi apreciat prin
practicile sale sociale. Se trece astfel de la determinism la
posibilism, pentru ca în ultimii ani să fie evidentă atitudinea
environmentalistă.
Paralel cu geografia agrară se dezvoltă geografia agricolă, cu

Geografia primele începuturi, în acelaşi sfârşit de secol XIX. Aceasta se
agricolă se interesează mai mult de aspectele economice ale
ocupă cu producţiei. Pentru mult timp această geografie va rămâne
elementele descriptivă şi enumerativă, fiind inclusă în manualele destinate
economice ale în principal celor care se pregătesc în domeniul ştiinţelor
producţiei comerciale şi economice. Acest concept a fost promovat mai
ales de economişti, care utilizau termenul de geografie agricolă
pentru studiile specializate asupra producţiilor. În diverse
lucrări acestea erau studiate de o manieră precisă, dar foarte
puţin se punea problema impactului lor asupra teritoriilor şi a
rolului jucat de diferiţi actori, precum producători, consumatori,
comercianţi etc. în diferenţierea producţiilor.

În anii’50 apare o nouă geografie agricolă, foarte strâns

Economia legată de economia spaţială, interesându-se mai ales de
spaţială şi modelarea repartiţiei activităţilor agricole în teritoriu. Din păcate
geografia această nouă orientare o regăsim doar în şcoala anglo-
agricolă saxonă, cu excepţia cercetărilor legate de tipologiile agricole,
care se dezvoltă aproape pretutindeni. De asemenea, unele
cercetări sunt integrate, îndeosebi în Franţa şi Belgia în cele
de geografie aplicată, trecându-se la relevarea legăturilor
strânse dintre producţie, piaţă şi consum (Bernadette
Merenne-Schoumaker, 1997).
Din anii `70 începe perioada geografiei rurale, care se vrea o

Geografia geografie totală a spaţiului rural, cum o denumeşte J.
rurală = Bonnamour (1993). În interiorul acestei discipline, activităţile
geografie totală agricole devin un sector ca şi alte activităţi economice, sector
a spaţiului rural în care se studiază în principal mutaţiile legate de bulversarea
economiei agricole mondiale şi a teritoriilor de producţie. S-a
constatat că autorii sunt foarte sensibili la provocările şi
conflictele în dinamica teritorială globală, îndeosebi a
raporturilor oraş-sat. Punctul de vedere al acestor ruralişti pe
care par a se apropia de partea socială nu diferă cu nimic de
alţi ruralişti, consideraţi ca environmentalişti. În ambele situaţii
se analizează schimbările şi se studiază consecinţele, fără ca
activitatea să fie centrată pe peisaje.
Locul acordat de geografi producţiilor agricole a fost divizat în

timp cu cel ocupat de geografia teritoriilor. Aceasta înseamnă
orientarea spre toate laturile economice, sociale, culturale,
spaţiale şi environmentaliste pe care orice cercetător nu le
poate ocoli.
Ambiguitatea conceptelor şi a termenilor. Geografia rurală,

aşa cum s-a văzut, chiar din cele prezentate anterior, a
Necesitatea moştenit, de-a lungul timpului, un arsenal epistemologic foarte
sistematizării contradictoriu şi imprecis. Numeroşi geografi au încercat să
conceptelor sistematizeze termenii din geografie în general, referindu-se
de geografie implicit şi la cei din geografia rurală. Mai mult sau mai puţin
rurală sistematice toate aceste încercări scoteau în evidenţă modul în
care fiecare cercetător credea că ar corespunde mai bine
conceptul respectiv, propunând noi definiţii.
Această ambiguitate a termenilor are foarte multe cauze, pe

care le-am putea sistematiza astfel:
Trei cauze care - adoptarea de expresii regionale şi includerea lor în
dau nota circuitul de idei;
ambiguă - puterea magică a unor termeni, care se consideră a
studiilor de exprima cel mai bine o atitudine intelectuală;
geografie rurală - îîmprumuturile provenind din alte discipline situate la
interferenţa acestui concept de geografie rurală.

Geograful împrumută, adesea, termeni regionali pentru a

respecta cât mai bine sensul faptelor descrise. Este foarte
adevărat că termenii locali sunt greu de tradus, întrucât îşi
pierd o parte din conţinut. Aceşti termeni evocă detalii foarte
Regiunile, sursă concrete, o întreagă atmosferă locală sau regională care a fost
de termeni mai creată în anumite condiţii climatice, istorice, sociale etc.
puţin Anumite împrumuturi sunt indispensabile unei descrieri
comparabili corecte. Această descriere trebuie să fie precisă, să
definească printr-un termen special o anumită problematica ce
ajută la înţelegerea unor raporturi speciale între om şi mediu.
Dacă analiza nu este însoţită de o abordare precisă a
problemei, atunci este foarte dificil în a realiza un studiu
concret de geografie comparativă.
Din păcate, geografii sensibili la expresivitatea unor termeni nu

au puterea şi nu simt nevoia de conceptualizare a lor, de a
pune în discuţie conţinutul dat iniţial şi de a-l adapta
exigenţelor actuale.
Termenul de structuri agrare constituie un adevărat mit; după

Un exemplu unii autori acest termen înseamnă ansamblul condiţiilor
de termen funciare şi sociale ale regiunilor rurale, după alţii organizarea
ambiguu: parcelară a exploatărilor funciare, după o altă categorie, un
structura peisaj rural în ansamblul său care ţine cont de formele de
agrară cultură, de reţelele de drumuri şi căi ferate, de flora regiunii şi
de habitat. O a patra grupă este definit ca un ansamblu de
date cu privire la aspectul morfologic al terenurilor şi la
sistemele de exploatare a acestora. Termenul de structură
înseamnă folosiri neclare, mai ales atunci când accentul se
pune pe globalitatea fenomenelor. Este normal ca autorii, în
funcţie de percepţia lor, să dea o interpretare proprie acestui
termen, dar nu este normală prelungirea stării de confuzie
generală prin astfel de abordări neselective. De aici, paradoxul:
toţi acceptă termenul, dar îi dau interpretări foarte diferite.
Lumea pe care o studiază geografii aparţine în mod egal

agronomilor, botaniştilor, climatologilor, sociologilor, inginerilor
amenajatori. În mod normal geograful ruralist trebuie să
utilizeze cuvinte folosite în alte discipline, dar trebuie ca sensul
pe care îl dă conceptului să fie aproximativ acelaşi dacă nu
identic. Din păcate unele sensuri sunt lărgite sau restrânse,
încât acestea diferă total de cele date de disciplina iniţială.
Astfel, unii agronomii numesc sisteme de cultură

Alt exemplu ansamblurile caracterizate de modul de ocupare a solului şi
de termen tehnicile respective. O altă parte a agronomilor, prin acelaşi
ambiguu: termen, înţeleg ansamblul operaţiunilor agricole care include
sistem de pe lângă exploatarea agricolă şi natura mijloacelor fizice şi
cultură mecanice folosite pentru a cultiva, recolta şi utiliza vegetalele
respective.

Pentru geografi acest termen este foarte diferit. Max Sorre

considera că aceste combinări de tehnici şi suporturi ale
modului de viaţă agricol şi pastoral poartă numele de sisteme
de cultură şi de creştere a animalelor. E. Juillard arăta că
diversele tehnici de transformare a naturii în vederea producţiei
agricole şi regrupării lor în sisteme sunt dependente de
condiţiile sociale şi economice. Pentru P.George sistemul de
cultură desemnat de sistemul agricol este bilanţul culturilor şi
creşterii animalelor, la care ia în calcul şi mijloacele de punere
în valoare.
Agricultură
intensivă şi Spre deosebire de economişti care desemnează prin termenul
agricultură de agricultură intensivă doar volumul de mijloace utilizate -
extensivă - doi volum de muncă, volum de investiţii, geografii numesc astfel
termeni neclari acel tip de agricultură care obţine randamente foarte ridicate la
hectar. Primul sens este mai larg răspândit decât al doilea,
ceea ce a făcut ca UGI să adopte în 1964 următoarea definiţie
a agriculturii intensive: “cantitatea de forţă de muncă şi
mijloacele de producţie folosite pe unitatea de suprafaţă”.
Cercetarea sistematică în geografia rurală. Geograful se

remarcă în raport cu alţi specialişti prin faptul că este format pe
teren, este antrenat în a asculta interlocutorul şi obişnuit în a
observa ceea ce se derulează în timp şi spaţiu,. Experienţa sa
Studii ştiinţifice i-a dovedit că există mecanisme fundamentale, noţiuni globale,
şi abordări sisteme complexe care comandă la diferite scări organizarea
enciclopediste spaţiului, comportarea grupurilor umane şi a indivizilor, a
producţiei. Deşi există studii exhaustive ale sistemelor de
cultură, cercetările tematice sunt destul de reduse,
remarcându-se cu deosebire studiile enciclopedice, ale căror
prezentări nu reuşesc să explice fenomenele.
Astăzi, în numeroase studii planul de abordare prezintă

succesiv geologia, relieful, climatul, hidrologia, vegetaţia,
fauna, populaţia, agricultura, prelucrarea produselor agricole
Succesiunea etc. O astfel de ordine regăsim în abordările de tip
capitolelor enciclopedist asupra spaţiului rural. Aceasta este o
în abordări de structură tipică lucrărilor de licenţă şi chiar de doctorat sau a
tip enciclopedist unor rapoarte de cercetare. Evident că un asemenea studiu nu
face altceva decât un inventar, lipsit de interes, şi că nu oferă o
bază pentru corelaţii între componentele spaţiului rural. În plus
orice alt specialist implicat în organizarea spaţiului rural va
trebui să analizeze textul, să se transforme într-un geograf şi
să încerce să descopere logica ordonării structurilor teritoriale.
Pentru aceasta are nevoie de timp şi sunt puţine şanse de
reuşită, întrucât nu posedă decât o prezentare lineară a
componentelor unui spaţiu. Acestei analize aproape totdeauna
îi vor scăpa elementele esenţiale în descifrarea mecanismelor,
care stau în spatele “peisajului”. Abandonarea acestei piste se
face treptat, cu unele reveniri, şi cel mai frecvent cu ritmuri
extrem de reduse.

Principii în geografia rurală. Analiza şi prognoza dinamicii

spaţiului rural trebuie să se bazeze pe trei principii
Trei principii fundamentale pentru a fi demne de integrat în proiecte de
de bază dezvoltare: un studiu de geografie rurală nu se concepe fără
cunoaşterea terenului, fără o utilizare corespunzătoare a
cartografiei, fără a conştientiza necesitatea abordării
comparative a studiului la mai multe scări.
Terenul este o tradiţie în geografie. Ceea ce a făcut forţa

geografilor de-a lungul timpului a fost cunoaşterea terenului (J.
Bonnamour, 1993). Laboratorul geografului aproape totdeauna
Terenul este este terenul, la care cuplează o gândire izvorâtă din
fundamentul experienţă. A construi astăzi o hartă nu este o dificultate,
geografiei problema este dacă această hartă, elaborată fără o cunoaştere
rurale concretă a terenului, poate fi şi corectă. Există un mare risc
pentru geograful ruralist, respectiv acela de a elabora studii
folosind numai informaţii statistice, macro-economice sau cele
date de fotografiile satelitare. Acestea nu suplinesc în totalitate
terenul, discuţiile cu grupurile sociale, care dau o altă
dimensiune acţiunii locale şi devin hotărâtoare în înţelegerea
mecanismelor de bază ale fenomenelor din spaţiul rural.
După unii analişti, geograful ruralist ar trebui să facă stagii în

Geograful aşezările rurale, stagii similare cu cele ale inginerilor agronomi
ruralist şi care să cuprindă: locuirea în sat, vizite la ferme, observaţii
necesită stagiu asupra tehnicii sau evaluărilor economice, asupra orientării
în exploatările producţiei, organizării muncii ş.a.m.d. Mai mult, pentru
agricole? înţelegerea vieţii rurale trebuie frecventate barurile, cofetăriile,
balurile de duminică, pieţele, sărbătorile, căsătoriile şi multe
altele, pentru a putea explica transformările actuale, atitudinile
contradictorii ale unor comunităţi locale etc.
Pentru a înţelege organizarea spaţiului rural, trebuie cunoscut

şi modul în care diferitele categorii de localnici văd oraşul.
Astfel pentru un ţăran din apropierea unui orăşel, acesta îi
apare doar ca un loc de piaţă şi de educare a copiilor, iar
pentru un ţăran dintr-o zonă profund rurală, oraşul apare tot
mai frecvent ceva de neatins, spre care nu se poate tinde. În
opoziţie cu această logică, pentru un mare fermier din
Oraşul în apropierea unui centru urban, oraşul înseamnă deplasarea
viziunea frecventă a copiilor la oraş unde pot participa la diferite
fermierilor petreceri, plecarea la munte sau la mare pentru petrecerea
concediului sau a timpului liber. Extrapolarea acestui
raţionament la nivelul unor ţări dezvoltate sau a unora din
Africa tropicală ne va conduce la alte concluzii.
Peisajul rural a fost analizat mai mult sau mai puţin riguros, dar
pentru a avea rezultate deosebite este necesară nu numai
Ancheta cunoaşterea componentelor acestuia, dar mai ales
sistematică surprinderea unor elemente care ţin de modul de viaţă la ţară,
de modul în care ţăranul simte raportul cu oraşul din apropiere.

Peisajul a fost adesea descris de o manieră globală şi puţin

precisă, doar aspectele particulare fiind analizate sistematic
Peisajul rural (geomorfologice, aşezări rurale, elemente climatice etc.). G.
un ansamblu Bertrand spunea că “peisajul nu este o simplă adiţie a
unic în perpetuă elementelor geografice disparate. Acesta este o porţiune dintr-
evoluţie un spaţiu, rezultatul unei combinări dinamice, deci instabile a
elementelor fizice, biologice şi antropice care reacţionând
dialectic unele cu altele fac peisajul un ansamblu unic şi social
în perpetuă evoluţie. Geograful ruralist ar trebui să facă
analizele la nivelul geosistemelor definite de G.Bertrand.
Desigur, terenul nu înseamnă numai descifrarea peisajelor,

conversaţia conştientă şi spontană cu ţăranul, ancheta directă,
Ancheta directă impregnarea lentă în mediul de viaţă, descoperirea ritmului şi
indispensabilă duratei lucrărilor la ţară. În această etapă, în care urbanizarea
înţelegerii bulversează mediul rural; este necesar să fie luat în
realităţii considerare şi nivelul regional unde comunităţile au un alt
comportament, unde interesele şi aşteptările pot fi altele.
Nivelul regional nu exclude nivelul naţional, unde problemele
se văd cu alţi ochi, unde soluţiile au alte logici şi unde opţiunile
politice generale sunt foarte importante. Nivelul internaţional ia
în consideraţie schimburile intercontinentale, contribuţia
comunităţilor rurale la structurarea acestora, precum şi
impactul globalizării asupra fizionomiei satelor moderne.
Harta, instrument de bază în studiile de geografie rurală.

Necesitatea de a localiza entităţile studiate i-a determinat pe
geografi să elaboreze, să utilizeze şi să actualizeze hărţile.
Geografia rurală nu poate fi concepută fără cartografie, pentru
că spaţiul rural acoperă cea mai mare parte a uscatului.
Necesitatea de a avea o imagine sintetică a unui obiect studiat
Cu harta se foarte întins explică succesul în geografia rurală a tuturor
începe orice hărţilor de utilizare a terenurilor şi de repartiţie a aşezărilor.
studiu Hărţile la scări mici oferă o imagine analitică şi calitativă a unor
mari categorii de terenuri care au fost relevate prin fotografii
aeriene sau satelitare. Harta totdeauna furnizează o imagine
simplificată a realităţii.
Cercetarea rurală pleacă însă de la hărţi la scări mari. Aceste

hărţi de detaliu oferă posibilitatea unor analize pe parcele a
schimbărilor care intervin. Dar obiectul geografiei rurale nu
Harta, un este numai cel al fenomenului rural propriu-zis, ci şi al
instrument de curenţilor comerciali generaţi la scară planetară sau
descoperire continentală, ceea ce presupune utilizarea de hărţi la scări mult
şi comparaţie mai mici. Funcţia principală a hărţii este reprezentată de
capacitatea acesteia de a stoca informaţie, de a o localiza şi
de a o verifica permanent. Astfel, harta devine principalul
instrument în procesul de cercetare, oferind un cadru propice
de analiză şi comparaţie.

Pe hărţi există totdeauna o informaţie bine localizată pe care

geograful o poate interpreta. Spre deosebire de alţi specialişti
care consultă harta pe parcurs, geograful începe orice analiză
cu observarea atentă a hărţii, cu interpretarea elementelor pe
care le conţine orice document cartografic disponibil.
Hărţile la scări medii sunt cele mai utile pentru a introduce

analistul într-o realitate pe care urmează să o cunoască. Dacă
Când harta este harta nu este satisfăcătoare pentru obiectivul analizat, atunci
insuficientă geograful încearcă să-şi construiască propriile documente
se construieşte cartografice. Geograful nu poate exista fără spaţializarea
alta. corectă a elementelor geografice, inclusiv a acelora care par a
fi dificil de reprezentat pe hărţi.
Prima abstracţie între realitate şi noi înşine, harta nu cuprinde

toate detaliile care să definească un fapt concret. Din această
Harta, prima cauza harta este mereu îmbogăţită cu elemente sau fenomene
abstracţie între nereprezentate sau confuz prezentate pe hartă. Astfel
cercetător şi reconstruită, harta poate fi un excelent mijloc de monitorizare a
realitate dinamicii teritoriale, a schimbărilor care au loc. Mai mult, hărţile
precise, elaborate pe exploataţii pot fi utile în a verifica
exactitatea declaraţiilor vis-a-vis de realitate. Este foarte clar
că documentul cartografic relevă fapte ce nu le putem observa
utilizând alte instrumente sau metode. Uneori experienţa poate
suplini sărăcia în informaţia a unei hărţi, dar frecvent intuiţia
profesională poate juca feste şi celui mai experimentat
cercetător. Totuşi, concluzia care se desprinde este aceea că
harta rămâne unul dintre cele mai bune instrumente de analiză
teritorială şi temporală a unui spaţiu rural.
Harta, un mijloc Harta este, totodată, extrem de utilă în studiul corelaţiilor dintre
de a cerceta diferitele fenomene spaţializate. Spre exemplu, harta peisajelor
corelaţiile dintre agrare poate fi comparată cu alte hărţi tematice
fenomene (geomorfologice, topoclimatice etc) atrăgând atenţia asupra
unor posibile distorsiuni. Asociată diferitelor etape ale
cercetării, începând de la partea teoretică şi până la descrierea
propriu-zisă, harta rămâne instrumentul indispensabil activităţii
de cercetare. Pe de o parte este primul element de contact cu
terenul, iar pe de altă parte, harta reprezintă şi rezultatul unei
cercetări. Analiza hărţii este o sursă de idei care pot să
genereze noi ipoteze pentru intervenţia în organizarea spaţiului
rural, dar şi pentru îmbunătăţirea modului de cartografiere.
Toate cercetările de geografie rurală trebuie să utilizeze

concomitent hărţi la diferite tipuri de scări. Utilizarea hărţii a
Geografii familiarizat geografii de multă vreme cu noţiunea de scară, de
utilizează hărţi aceea aceştia încep studiul unui teren cu a privi scara hărţii.
la diferite scări Toate scările sunt necesare geografilor ruralişti pentru a
descifra multiplele interacţiuni care se ţes de la nivelul unei
plante, a unei celule de exploatare agricolă şi până la nivelul
unei regiuni rurale.

Studiile geografilor se derulează trecând de la o scară la alta,

pentru a surprinde dinamica şi extensiunea unui fenomen.
Aceasta înseamnă o trecere permanentă, în analizele
intreprinse, de la un nivel de organizare la micro-scară, la altul
la macro-scară şi de a corela informaţiile obţinute pentru o
raţională utilizare a spaţiului rural. Abordările la diferite scări
sunt practici curente pentru geografi, care au capacitatea de a
construi alte hărţi mai complexe sau esenţializate, în raport cu
rolul lor în echipele interdisciplinare de cercetare.
2. Având în vedere conţinutul subcapitolului parcurs, vă rog, în

limita spaţiului alocat, să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a) Delimitaţi conţinutul specific al geografiei rurale, agrare
şi agricole.
b) Menţionaţi principalele cauze care determină sensul

diferit al unor noţiuni de bază în geografia rurală.
c) Ce înseamnă un plan clasic de abordare într-un studiu

de geografie rurală şi care sunt limitele acestuia.
d) Enumeraţi cele trei principii de bază ale geografiei

rurale.

capitol
La sfârşitul acestui capitol trebuie să reţineţi:

- geografia rurală este diferită de geografia agrară sau de
geografia agricolă;
Reţine ! - cel puţin două concepte de bază sunt ambigui: structura
agrară şi sistemul de cultură;
- terenul şi harta sunt instrumentele de bază ale unui
geograf ruralist;
- în elaborarea unui studiu, geograful ruralist începe cu
harta şi termină cu harta.


Întrebarea 1
a) Spiritul de conservare a lumii rurale se manifestă prin

adaptarea la noile condiţii de dezvoltare a societăţii
impuse de progresul tehnico-economic şi nu prin
preluarea neselectivă a schimbării;
b) Spaţiul rural este o noţiune integratoare care cuprinde

teritoriul rural şi se referă la componentele fizice,
economice, sociale, culturale, inclusiv la
comportamentul comunităţilor rurale;
c) Cele trei obiective vizează: sistemele de exploatare,

grupurile familiale şi sociale, organizarea spaţiului rural.
Întrebarea 2
a) Geografia rurală se axează pe studiul morfologiei

spaţiului cultivat şi a habitatului rural, geografia agricolă
pe studiul spaţiului agricol, iar geografia rurală este o
geografie totală a spaţiului rural;
b) Ambiguitatea se datorează: adoptării de expresii

regionale şi introducerii lor în circuitul de idei
internaţionale, imuabilităţii unor termeni, care se
dovedesc neacoperitori şi împrumuturilor din alte ştiinţe;
c) Un plan clasic presupune o succesiune de capitole:

geologie, relief, climă, vegetaţie, populaţie, agricultură şi
comercializare. Un astfel de studiu este un inventar şi
nu o analiză corelativă;
d) Cele trei principii sunt: terenul ca bază a geografiei

rurale, harta ca instrument indispensabil de lucru şi
analiza concomitentă a hărţilor la scări diferite.


INSTRUCŢIUNI

cunoaşterea Unităţii de învăţare nr.5, privind “Spaţiul rural.
Definiţia geografiei rurale”. Răspunsurile la întrebări vor fi
transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi
evaluare.


între răspunsuri.

profesoral.
1) Descrieţi principalele componente ale spaţiului rural din

comuna în care lucraţi.
2) Detaliaţi cele trei obiective vizate de un studiu de

geografie rurală în perimetrul comunei în care lucraţi,
folosind exemple din contextual local.
3) Caracterizaţi evoluţia geografiei agricole în secolul XX.
4) Demonstraţi, că noţiunile de structuri agrare şi sisteme

de cultură sunt două exemple de termeni ambigui.
5) Rezumaţi importanţa terenului în analizele de geografie

urbană.
6) La finalul lucrării, vă rog să comentaţi conţinutul testelor

cuprindă pentru a creşte eficienţa şi fixarea

Bonnamour, J. (1993), Geographie rurale, Masson, Paris.

Cucu, V. (2000), Geografia aşezărilor rurale, Edit. Domino, Târgovişte.
Diry, J.P. (1999), Les espaces ruraux, SEDES, Paris.
Meynier, A. (1959), Les peisages agraires, Armand Colin, Paris
Surd, V. (1994), Curs de geografie rurală, Edit. Universităţii Babeş-Bolyai,
Cluj-Napoca
Velcea, I. (1996), Geografie rurală, Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir,
Sibiu

Habitatul rural

HABITATUL RURAL
Cuprins pag.

6.2. Caracteristici de bază ale habitatului rural 110
6.3. Clădirile, componente de bază ale satului 117
6.4. Diversitatea tipurilor de sate 120
6.5. Tipuri funcţionale de sate 125
6.6. Elemente de geografia satului românesc 130
Urmare a studierii acestei unităţi de învăţare vei avea

posibilitatea să:
• defineşti habitatul rural şi să explici geneza acestuia;

• reţii rolul factorilor naturali în apariţia şi dezvoltarea satelor;
• remarci importanţa organizării sociale în apariţia satelor;
• descrii influenţa condiţiilor economice în repartiţia satelor şi
formei acestora;
• explici varietatea tipurilor de construcţii ce definesc satele;
• realizezi legătura dintre satul dispersat şi activităţile
agricole;
• explici rolul poziţiei geografice în localizarea satului,
structura reţelei de aşezări rurale şi morfologia satelor;
• poţi individualiza funcţiile aşezărilor rurale;
• constaţi varietatea tipurilor funcţionale de sate;
• înţelegi structura majoră a satului românesc;
• poţi caracteriza satele româneşti după caracterul şi
morfologia lor;
• cunoşti tipologia funcţională a satelor româneşti şi relaţia
dintre aceasta şi condiţiile geografice.

Habitatul rural
6.2. Caracteristicile de bază ale habitatului

rural
Prin habitat se înţelege modul de repartiţie a “locurilor

locuite” în interiorul unui teritoriu dat. Noţiunea de loc fiind
inseparabilă de conţinutul său uman se poate scrie că habitatul
este modul de repartiţie a populaţiei în interiorul unui spaţiu
Habitat rural -
analizat. Definiţia de habitat rural a fost concepută iniţial în
modul de
opoziţie cu habitatul urban, fiind dată de elemente cantitative.
locuire
Aceasta nu are alt sens, pentru majoritatea statisticienilor,
în spaţiul rural
decât acela al unui criteriu numeric, în baza căruia se separă
satul de oraş.
Habitatul rural nu este identic cu satul, aşa cum îl confundă

Habitatul rural,
deseori unii geografi, ci este ceva mai mult, însemnând şi
noţiune mai
condiţiile de viaţă, de locuit în care trăieşte comunitatea rurală
bogată decât
respectivă.
satul
În acelaşi timp, pentru geografi adjectivul rural are un sens
mult mai profund desemnând un ansamblu de forme şi de
acţiuni legate de viaţa la ţară. Habitatul rural apare, astfel, ca
un mod de repartiţie şi de rezidenţă a populaţiilor trăind la ţară.
Se poate remarca foarte bine că aplicarea termenilor de
Comunităţi
habitat rural asigură interpretarea satului ca un sistem de
rurale de
implantare a populaţiei, care trăieşte din munca pământului, şi
câteva zeci de
care cuprinde comunităţi de mai multe mii sau zeci de mii de
mii de locuitori
locuitori, cum este cazul unora din Câmpia Dunării sau din
Italia meridională.
Dinamica recentă a centrelor de populare care fuseseră până

nu demult centre ale comerţului de produse regionale, locuri de
depozitare şi de redistribuţie a produselor spre exterior, aşezări
specializate în artizanat, transformate în oraşe de către
Contradicţia
revoluţia industrială, au devenit astăzi mari rezervoare de
Funcţie/număr
mână de lucru rurală. Totodată, anumite aglomeraţii cu o
populaţie relativ redusă au căpătat, prin formele de activitate a
populaţiilor, statutul de centre urbane. Din această cauză, mulţi
autori ezită în faţa contradicţiei dintre funcţia şi numărul şi
vorbesc de oraşe rurale şi de habitat rural neagricol.
În ţările cu o dominanţă a economiei agricole, populaţia rurală

în întregime trăieşte din agricultură şi este compusă din 8 sau
Echivalenţa
9 zecimi din populaţia activă care lucrează direct pământul. În
dintre habitat
acest caz, termenii de habitat rural şi de habitat agricol sunt
rural şi habitat
oarecum echivalenţi. Oraşul se distinge de acest habitat prin
agricol
gruparea tuturor activităţilor neagricole şi câteodată al marilor
proprietari de teren, care nu exercită personal nici-o activitate
productivă.

Habitatul rural
Factorii de grupare a habitatului rural. Principalii factori care

Factorii naturali, concură la dezvoltarea habitatului rural grupat, în trecut sau
istorici, sociali astăzi, sunt factori naturali, factori istorici însemnând
şi economici, circumstanţele în care a avut loc sedentarizarea, factori sociali
responsabili de şi economici, decurgând din structura socială şi formele de
habitatul rural organizare a exploataţiilor (J. Bonnamour, 1993).
grupat
Cel mai frecvent, s-a considerat exagerată ideea că în
localizarea primelor situri de sat posibilitatea de alimentare cu
apă a fost esenţială. Aceasta, cel puţin în ariile aride a fost una
Apa, condiţie din condiţiile de bază. Ghirlandele de sate situate la baza
de bază în versanţilor, acolo unde la contactul stratelor impermeabile din
localizarea bază cu cele permeabile s-au format izvoare, se regăsesc în
habitatului toate ţările. În acelaşi timp, anumite condiţii topografice
grupat comportând garanţii de apărare împotriva inundaţiilor sau
avalanşelor la munte au o importanţă doar locală. Uneori
satele s-au localizat pe terenuri degradate, chiar la marginea
terenurilor irigate, tocmai pentru a nu ocupa nici un spaţiu
productiv prin construcţia caselor. Un astfel de exemplu se
întâlneşte în oazele subsahariene sau în orezăriile in Asia de
sud-est.
În general, factorii naturali exercită o influenţă indirectă

deoarece căutarea anumitor condiţii de instalare a condus la
valorificarea unor elemente fizico-geografice, care departe de
a favoriza munca pământului îi sunt adesea defavorabile.
Relaţia relief/ Opţiunea siturilor de implantare adecvată a unui sat rezultă din
habitat esenţială multitudinea de relaţii dintre relief şi habitat. Orice izolare
în opţiunea implică un maxim de insecuritate. Astfel, împotriva riscului
pentru un sit animalelor distrugătoare de recolte sau periculoase pentru om,
ca şi împotriva banditismului, pirateriei sau războiului,
prevenirea constă în gruparea indivizilor având aceleaşi
interese de apărat. Situl grupării este ales în raport cu cele mai
bune posibilităţi de apărare.
Orice ţinut unde aşezarea de populaţii sedentare este fragilă

impune o formă de habitat rural concentrat pe siturile cele mai
eficace pentru apărare. Perenitatea instalaţiilor construite din
materiale solide, fidelitatea populaţiei faţa de locul de rezidenţă
Situri eficace al strămoşilor (de la cimitir, sedii de cult, la orice ansamblu cu
pentru apărare semnificaţii concrete ale tradiţiei locale) asigură acestui habitat
o longevitate superioară duratei date de circumstanţa în care a
fost ales locul respectiv. În Sardinia, terorizată de piraterie în
evul mediu timpuriu, satele s-au construit pe promontorii
fortificate departe de vederea de pe mare. Marea surpriză a
celui care vine de pe mare sau pe calea aerului este de a nu
vedea nici un sat în apropierea mării şi de a descoperi cele mai
apropiate aşezări ascunse în spatele unor creste. Peisajul
similar, existent pe coastele Adriaticii, ale rivierei genoveze şi
ale Nisei, este tot o moştenire a trecutului şi a “fricii de mare”.

Habitatul rural
Astăzi, astfel de situri întâmpină foarte multe inconveniente în

viaţa cotidiană: dificultatea alimentării cu apă, accesul dificil cu
vehicule moderne, depărtarea terenurilor cultivate, depărtarea
locurilor de colectare a produselor etc. Urmând rigoarea
tradiţiilor şi a inerţiei, evoluţia habitatului este mai mult sau mai
Siturile puţin radicală: abandonul total, extinderea unei părţi a satului
eficace de într-o zonă mai accesibilă, construcţia unui sat nou sau
altădată cunosc dispersia unei părţi a populaţiei şi conservarea anumitor
mari probleme funcţiuni în cadrul geografic al vechiului sit. Bazinul
mediteranean oferă o gamă aproape nelimitată a formelor de
degradare ale unui habitat defensiv, dar care se bucură de o
mare vitalitate în ciuda inadaptării la condiţiile actuale ale vieţii
şi muncii (satele din Rif, din Atlasul telian, sau în aria dintre
Balcani şi Asia Mică).
Formele de organizare socială în momentul sedentarizării

populaţiei sunt fundamentale. Orice structură socială a tipului
patriarhal implică aproape automat şi rezidenţa unui grup
Legături între compact. Legăturile dintre structura socială şi forma
Structura rezidenţială sunt mai puternice decât modalităţile de acţiune
socială colectivă care concretizează arhitectura grupului: indiviziunea
şi forma pământului sau facilităţile colective, munca colectivă pentru
rezidenţială întreg sau o parte din modurile culturale. Nu există o
coincidenţă între structura socială a grupului şi căutarea unor
condiţii de apărare. În acest sens, satul va ocupa o poziţie
oarecare, care ar putea fi determinată în particular de condiţiile
facile de exploatare a terenurilor (amplasarea în centrul
terenurilor cultivate, de exemplu).
Influenţa condiţiilor economice şi sociale asupra repartiţiei şi

formei de habitat poate să fie extrem de variabilă. Orice regim
seniorial însemnând subordonarea ţăranilor stăpânilor de
pământ, implică necesitatea controlului autorităţii senioriale,
Dualitatea asupra mâinii de lucru. Aceasta se face pe marile latifundii prin
habitatului pe echipe de valeţi sau echipe familiale. Acest control se exercită
latifundiile asupra grupului de ţărani şi nu permite izolarea rezidenţială a
senioriale lor, decât în regimurile foarte degradate. Un astfel de sistem de
exploatare se împacă cel mai bine cu o dualitate a habitatului:
pe de o parte satul sau satele de ţărani, iar pe de altă parte
castelul proprietarului. În unele cazuri acesta din urmă este
flancat de construcţii dependente, cazând personalul ataşat
familiei proprietarului.
Spargerea domeniului sau a marilor proprietăţi prin reforme

agrare este însoţită, de regulă de o dispersie a habitatului,
Reformele ceea ce permite opţiunea ţăranilor de a forma noi aşezări.
agrare Trecerea de la exploatarea prin latifundii la exploatarea prin
dispersează mici proprietăţi conduce la dispersia habitatului anterior grupat.
habitatul Pentru a nu afecta mâna de lucru, redistribuirile periodice de
loturi familiale pot menţine un habitat grupat, ca în sistemul
mouchaa din Orientul Apropiat.

Habitatul rural
Superstructurile au importanţa lor, întrucât satul se identifică

adesea cu o unitate cosangvină şi este situat într-un loc
consacrat. Acesta devine astfel expresia unei mitologii şi a
Schimbarea unui drept moştenit. Fără a supraestima rigoarea unui astfel de
Amplasament- cadru, o bună parte din satele africane care formau până de
ului curând un habitat temporar, s-au transformat în sate noi când
nu a modificat s-a trecut la exploatarea terenurilor pe mai mulţi ani. Forma
forma habitatului nu s-a schimbat, dar satul era transferat de pe un
habitatului amplasament pe altul.
În economia agricolă individuală, condiţiile de proprietate sau

de exploatare pot să genereze tendinţe noi. Dispersia
parcelelor muncite de fiecare familie este favorabilă grupării
populaţiei în jurul unui loc ce reprezintă un centru de
convergenţă a drumurilor şi care permite un acces uşor la
fiecare parcelă. Prin divizări succesorale, s-a ajuns ca fiecare
generaţie să cultive acelaşi tip de habitat.
Kolhoz-ul, ca
formă de habitat Orice sistem de exploatare modernă susţine concentrarea
diverselor facilităţi (electrificarea, aducţiunile de apă, ateliere,
staţiuni de maşini etc), încercând armonizarea populaţiei
implicată în activităţile specifice. Forma cea mai sistematică a
fost aceea a satului tip colhoz al fostei URSS, care se dezvolta
prin procese de concentrare în măsura în care cooperativa de
producţie reunea mai multe terenuri ale fostelor sate.
Sistemul de Sistemul de cultură înseamnă prin el însuşi gruparea populaţiei

cultură implică, rurale. In evoluţia rurală, transformările sistemelor de cultură
după caz, creează condiţii noi ale raporturilor de muncă între casa
modificarea ţărănească şi terenurile exploatate, iar aceste condiţii îşi pun
cifrei populaţiei amprenta asupra habitatului. Transformările nu implică uneori
agricole modificarea cifrei populaţiei agricole, iar alteori determină fie o
reducere, fie o creştere a acestei populaţii. In primul caz,
modificarea habitatului este numai calitativă şi se exprimă
printr-o “deplasare” a gospodăriilor rurale sub forma
abandonului de pe un sit vechi, pe altul nou.
Dezvoltarea economiei de piaţă în sate impune ţăranului
obligaţii specifice, precum conectarea cu centrele de colectare
a produselor destinate vânzării. Această legătura este mult mai
imperioasă când este vorba de produse perisabile şi ale căror
livrări sunt cotidiene. Habitatul este atras mai mult sa mai puţin
Habitatul a fost evident de gări sau de drumuri, altfel cheltuielile de transport
atras de gări sunt peste limitele de suportabilitate ale ţăranilor. Când
sau de drumuri adaptarea habitatului la condiţiile de piaţă este lentă, se poate
înregistra o dedublare a habitatului rural în habitat rural agricol,
indiferent de existenţa unui drum sau a unei căi ferate, şi în
habitat rural de servicii, când funcţia agricolă este subordonată
funcţiei comerciale, administrative sau altor activităţi. Cazul
este frecvent în ţinuturile cu agricultură de legume specializată
din diferite părţi ale lumii (sudul Franţei, de exemplu).

Habitatul rural
Factorii grupării populaţiei agricole pot fi atât vechi, cât şi noi,

ambii rezultând din eforturile satului de a supravieţui. Întâlnirea
celor două categorii de factori face posibilă stabilizarea
formelor de habitat.
Habitatul rural dispersat. Se pare că există o contradicţie

între specificul activităţilor agricole şi constrângerile habitatului
Contradicţie rural grupat. Teoretic vorbind, cel mai bun randament al
între habitatul muncii, atât al energiei şi al materialului, este asigurat prin
grupat şi comasarea pe acelaşi spaţiu a tuturor forţelor de producţie. În
specificul aceste condiţii habitatul rural raţional pare a fi cel dispersat.
activităţilor Este cazul habitatului dispersat al agriculturii Preeriilor
agricole americane unde unitatea de exploatare are adesea dimensiuni
comparabile cu cele ale unui teren din jurul unui sat vechi
european, dar unde modul de gestiune înlocuieşte populaţia
unui sat.
Situaţii de acelaşi tip se înregistrează la o scară mult mai

redusă în cazul noilor cuceriri de terenuri agricole ca urmare a
polderizării olandeze sau cea de aplicare a reformei funciare
Habitatul italiene în jurul golfului Tarante. Aici nu este pusă în cauză
dispersat mărimea suprafeţelor cultivate. Este vorba de exploataţii
solicită apariţia familiale care merg de la 20 la 10-12 ha. Planificatorii acestei
de centre de reforme agrare au separat un habitat agricol dispersat şi centre
servicii de servicii. În Italia de sud crearea unui habitat nou a
determinat un veritabil transfer de populaţie prin atribuirea de
teren în satele din spatele ariei litorale.
Habitatul dispersat este o formă originală de populare rurală

într-o parte a Europei de Vest (Franţa vestică, Irlanda, Anglia
Habitatul grupat de vest, în anumite regiuni ale Italiei centrale). Dominanţa
“convieţuieşte” habitatului dispersat într-o regiune dată nu exclude prezenţa
cu habitatul habitatului grupat, datând chiar din perioade istorice foarte
dispersat vechi (Anglia şi Bretagne). Această constatare elimină
explicaţia etnografică a lui Meitzen.
Formularea aritmetică a coeficienţilor sau indicilor de dispersie

a contribuit la rezolvarea unor probleme administrative formale,
ca aceea a populaţiei grupate în centru sau a distanţelor dintre
localităţi. Câteodată centrul comunal este un cătun, altădată un
veritabil sat cu o mare concentrare de populaţie.
Ferma izolată, legată prin necesitatea unei grupări de terenuri

exploatate într-o singură parcelă poate fi singura alternativă
Ferma izolată unui habitat grupat, întrucât aceasta prezintă caracterele unui
poate fi o tip de exploatare şi unei vieţi rurale radical diferite. Această
alternativă a formă pură de habitat dispersat este relativ rară, sub forma de
unui habitat tip de populare exclusiv rurală. Cătunul este mai frecvent chiar
grupat în regiunile tradiţional considerate ca domenii caracteristice
habitatului dispersat.

Habitatul rural
Odată cu cătunul apar şi condiţiile de exploatare specifice

satului, şi anume: dispersia parcelelor (rezultat al moştenirilor),
utilizarea comună a facilităţilor (puţuri), embrionul vieţii
colective sub formă de întrajutorare etc. In ţările cu puternică
presiune demografică şi în măsura în care spaţiul exploatabil le
permite cătunul are tendinţa de a creşte devenind sat.
Se cunosc regiuni populate în mai multe etape, fiind marcate

de spargerea vechilor sate, prea populate şi prea depărtate de
terenurile puse în cultură la limita vechilor terenuri pentru a
Fenomenul de asigura subzistenţa unui grup în creştere continuă, ajungând la
Roire, in cazul o nouă repartiţie a populaţiei rurale prin roire. Noile grupuri
suprapopulării sunt deja majore în momentul implantării lor sau debutează
sub forma unei ferme izolate sau a cătunului cu câteva
gospodării pentru a lua forma unui sat începând cu a doua sau
a treia generaţie (popularea Şumadiei din Jugoslavia, după
plecarea dominaţiei turceşti).
Istoria rurală poloneză evocă multe faze de flux şi reflux de

populare rurală în alternanţă cu perioadele de invazii, care au
Alternanţa devastat de mai multe ori câmpia. Aici populaţia rurală nu
invaziilor cu putea să se adăpostească, exceptând câteva sate din ariile
perioade de mlăştinoase. Aceste sate puternice au constituit nodurile
calm a condus permanente între care se efectua, cu fiecare perioadă calmă,
la apariţia unor reocuparea terenurilor cultivabile şi reimplantarea căminelor
sate intercalare dând naştere, în mai puţin de un secol la sate intercalare.
Acest proces presupune un raport între suprafaţa disponibilă şi
numărul de ţărani în creştere în satele iniţiale.
Evoluţia rurală ne furnizează materiale incomplete asupra

proceselor de colonizare a terenurilor. Atenţia a fost cristalizată
pe contrastul populării rurale în vestul Europei între regiunile
de habitat concentrat în câmpuri deschise şi regiuni de habitat
dispersat cu structură neregulată. În general, este vorba mai
degrabă de o problemă regională decât de o problemă globală.
Este foarte greu să explici habitatul dispersat din Apenini şi din
Sîchuan prin aceleaşi cauze.
Satul este Satul, habitatul grupat, reprezintă forma de rezidenţă a

cvasipermanent, populaţiilor rurale la nivel mondial. Prezenţa unui habitat
satul dispersat dispersat este un fapt regional care se explică prin factori fizici
doar un fapt şi istorici proprii regiunii, ca şi fizionomia proprie satelor fiecărei
regional regiuni.

Habitatul rural
1. Ţinând cont de caracteristicile habitatului rural la nivel

mondial, în limita spaţiului avut la dispoziţie, vă rugăm
să comentaţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări:
a) Comentaţi raportul dintre habitat rural şi sat.
b) Arătaţi inconvenientele constatate, astăzi, de satele

care au apărut utilizând situri de apărare.
c) Care este efectul reformelor agrare asupra tipurilor

de habitat?
d) Care sunt efectele adaptării habitatului rural la

economia de piaţă?
e) De ce se consideră că ferma izolată este singura

alternativă la habitatul grupat?

capitolului
Din cunoştinţele acumulate în acest subcapitol ar trebui să

- satul este parte integrantă a habitatului rural, fără a se
suprapune cu acesta;
- există două tipuri de habitat: unul grupat şi altul
dispersat;
Reţine ! - habitatul grupat a fost generat de factori naturali, istorici,
sociali şi economici, pe când cel dispersat are la bază în
special factori de natură economică;
- marile latifundii cultivă un habitat dublu, generat de
existenţa unui habitat separat şi altul dezvoltat în jurul
castelului proprietarului;
- habitatul dispersat este regenerat de reformele agrare.

Habitatul rural
6.3. Clădirile, componente de bază ale satului
Clădirile, reunite în ceea ce se cheamă conţinut imobiliar,

prezintă un aspect atât descriptiv şi tehnic, cât şi unul
Conţinutul
economic şi social. Primul dintre aceste aspecte rezultă din
imobiliar al
tipul de construcţie, din alegerea materialelor şi adaptarea
satului
clădirilor la formele de exploatare locală. Al doilea rezultă din
omogenitatea sau heterogeneitatea caselor, care exprimă
unitatea sau diversitatea economică şi socială.
Fără îndoială că satul este un produs al utilizării agricole a

terenurilor. Locuirea şi dependinţele sale tehnice sunt
totdeauna construite cu materialele ţinutului şi urmează
Satul este un
modurile tradiţionale de construcţie, cunoscute de ţăranii
produs al
locului. Aceştia sunt foarte puţin influenţaţi de ţăranii care vin
utilizării
din alte părţi, încercând să impună construcţiile din ariile lor de
agricole
origine. In ţările cu economie colonială, colonizatorul a introdus
alături de tipurile tradiţionale autohtone, forme de construcţii
standardizate: spre exemplu, satele din Africa tropicală, din
cărămizi şi cu acoperişuri din tablă. Totodată, satul este şi un
produs social şi se ştie că o structură patriarhală integrală
naşte forme tipice, precum “ksars”-urile sahariene, pe când o
Satul este un
structură individuală determină o dispersie în case mici de tipul
produs social
satului indochinez cu piloni.
Dispunerea clădirilor, forma caselor poate prezenta unele

asemănări, dar este vorba, cel mai adesea, de simple
convergenţe, de coincidenţe întâmplătoare. Ferma balcanică
are aceeaşi dispunere ca o curte cu magherniţe din alte arii
geografice, iar pe fondul dispersiei clădirilor apare grădina
principală în interior, ca specific.
Folosirea a diferite elemente, ca şi modul de construcţie nu

este acelaşi, remarcându-se o varietatea infinită în acest
domeniu: de la case de tip bloc cu etaj sau fără etaj, cu scară
De la case-bloc
interioară sau exterioară, din piatră sau din lemn, acoperite cu
la case-curte
stuf, piatră, şisturi, şindrilă, paie, la tipurile de case-curte
dispuse variat, ca în Africa. Ca particularităţi distincte apar
construcţiile specifice pentru adăpostirea fânului pentru
animale în regiunile cu perioade de iarnă, pivniţele cu vin în
zonele viticole şi hambarele cu porumb sau grâu, în cele de
cultură a cerealelor.
Casa rurală. În ţările subdezvoltate, materialele cu care este

construită o casă rurală sunt acelea care se găsesc pe loc.
Tipuri de casă:
Casa din lemn domină în regiunile nordice, precum isba în
izba şi cabană
Rusia şi cabana în Canada, făcute din bârne aşezate unele
peste altele. Pentru o cabană de munte, Savoiardul a preferat
planşeul din buşteni, cu toate că ajustarea acestuia este mai
delicată.

Habitatul rural
În pădurile tropicale şi ecuatoriale, casa este făcută din crengi,

Casa din fiind uşor de construit. În ţinuturile îngheţate ale eschimoşilor
crengi, casele reprezintă o colibă săpată în zăpadă, colibă care poartă
igloo, casa din numele de igloo. Casa din pământ este frecvent întâlnită în
cărămizi crude, stepele şi văile aluviale: aşa este casa-obuz din savana
casa din africană, casa din cărămizi crude din India şi Egipt. Casa din
chirpici chirpici a fost consolidată şi îmbunătăţită prin grinzi de lemn în
Alsacia şi Normandia, de exemplu.
Altădată, doar regiunile care dispuneau de cariere de

exploatare a rocilor aveau casele construite din piatră:
calcarele din ţinuturile mediteraneene, granitele din masivele
vechi. Gama materialelor s-a îmbogăţit, încât, astăzi, se pot
construi case din diferite materiale peste tot: în locul pietrei de
altădată a apărut cărămida arsă sau prefabricatele din ciment.
După tradiţiile regionale, casa rurală este dotată cu un

acoperiş din ardezie, din ţigle plate sau rotunde cu excepţia
Variate tipuri caselor uşoare şi precare din zonele subdezvoltate unde
de acoperişuri acoperişul nu este decât o prelungire a zidurilor (pământ,
după chirpici, crengi). În Europa, altădată, acoperişurile din şindrilă
materialul sau din piatră plată erau dominante, dar primele au fost
utilizat eliminate datorită pericolelor de incendiu, iar cele din a doua
categorie din cauza greutăţii lor.
O situaţie specială se întâlneşte în ţările cu un nomadism încă

foarte accentuat. Aici omul trebuie să se adăpostească de
aversele foarte puternice, dar şi de variaţiile foarte mari de
temperatură. Doar cortul răspunde la o asemenea cerinţă, fiind
fabricat din pielea animalelor sau din lâna lor ţesută sau
Importanţa transformată în pâslă (cum este iurta în Mongolia). Forma
cortului pentru acestui cort variază de la o regiune la alta: este poligonală în
nomazi – iurta Africa de Nord sau în Arabia, cilindrică sau conică în Asia
şi alte forme centrală, precum şi în formă de cupolă în Africa orientală.
de
corturi Casele rurale cele mai simple sunt cele ale ţăranilor din statele
subdezvoltate, adăpostind doar oameni. În Africa Neagră se
înmagazinează adesea recoltele în hambare colective. În
Africa de Nord se amenajează o grădină sumară în jurul casei
pentru cele câteva animale pe care le posedă şi un loc îngust,
pentru a adăposti cele câteva unelte.
În ariile alpine, casa elementară reunea altădată în aceeaşi

cameră oamenii şi animalele, cele din a doua categorie
asigurând în acelaşi timp încălzirea primilor în timpul iernii (aşa
numita casă de coabitare). O ameliorare a venit odată cu
construcţia unui perete despărţitor, mai întâi la jumătate apoi
Case de până la plafon. Astfel modificată, această casă elementară a
coabitare fost multă vreme tipul fermei mici din numeroase ţinuturi rurale
europene.

Habitatul rural
Policultura familială este însoţită în general de o casă-bloc

unde animalele şi oamenii sunt reuniţi sub acelaşi acoperiş.
Casa-bloc şi Casa bloc este dispusă pe înălţime, la parter fiind localizate
policultura grajdul, pivniţa, hambarul, locul pentru depozitarea fânului, iar
familială la etaj locuinţa ţăranului. Casa-bloc are avantajul de a reuni
sub ochii ţăranului şi în propria mână tot ceea ce înseamnă
munca şi bogăţia sa. Aceasta însă îi impune numeroase
servituţi specifice, precum zgomotul şi mirosurile.
Casa cu curte Casa cu curte închisă, care rezultă din juxtapunerea a patru
închisă clădiri în jurul unei curţi, caracterizează marile exploatări
cerealiere din Europa de Vest. Uneori, aceasta are o imagine
similară unei fortăreţe (Brie sau Brabant).
Casa cu curte deschisă ne apare mai curând la ferma unui

Casa cu curte crescător de animale, fiind răspândită în Normandia şi Anglia.
deschisă Uneori apare sub forma unor clădiri mărunte, dispersate într-o
păşune înconjurată de împrejmuiri, valuri de pietre sau de
pământ. Porţile asigură accesul spre păşunile vecine, către
care ţăranul îşi dirijează turmele de animale.
2. Parcurgerea acestui subcapitol ne-a familiarizat cu cea mai

interesantă parte a satului: casele acestuia. În limita
spaţiului avut la dispoziţie, vă rog să răspundeţi la
a) Prin ce elemente, casele pot explica diferenţieri tehnice

şi economico-sociale?
b) Explicaţi legătura dintre condiţiile climatice şi tipul de

case.
c) De ce s-a renunţat la acoperişul cu şindrilă, mult mai

izolant termic şi la cel de ardezie, destul de rezistent?

capitolului

Habitatul rural
6.4. Diversitatea tipurilor de sate

Elementele descriptive ale acestei analize sunt: poziţia satului în
raport cu terenul agricol, consistenţa reţelei de habitat rural,
dimensiunea medie a satului, definită prin numărul de case sau
prin cel de locuitori, forma şi structura satului examinat în raport
cu structura socială, structura agrară şi sistemele de cultură.
Sate situate în Poziţia în raport cu terenul cultivat. Satul poate fi situat în

centrul centrul terenurilor principale de exploatare: arabile, plantaţii sau
terenurilor pe pământuri cu utilizări alternante situate la periferie. Ca
cultivate sau exemple sunt satele situate în zonele agricole ca urmare a
la defrişărilor masive din Europa centrală şi de Est sau satele din
periferia Africa de Nord, care se află fie în centrul unui teren cerealier,
acestora înconjurat de plantaţii de pomi (măslini, arbori fructiferi), fie la
contactul cu zone de utilizare complementară.
În afară de satele din terenurile de cultură se găsesc şi alte sate

situate în condiţii diferite, precum cele din deltele Extremului
Orient sau cele cocoţate pe stânci din ariile mediteraneene.
În alegerea unui sit defensiv, relieful joacă un rol foarte

Poziţia sitului important. Dar condiţiile naturale adecvate pot să existe şi
ţine cont de deasupra nivelului de ceaţă foarte frecventă în depresiuni, la
relief. dar şi de adăpostul vânturilor reci, sau în toate situaţiile climatelor locale
elementele percepute empiric ca favorabile de populaţiile săteşti.
climatice
Raporturile între situl satelor şi mediul fizic sunt deosebit de
importante în Europa de Vest, de unde şi ideea fragmentării
mediului fizic într-o infinitate de medii locale. Studiul hărţilor, al
fotografiilor aeriene, al terenului, permite identificarea în fiecare
regiune, a unor relaţii între zonele cu densitate mare a satelor şi
trăsăturile majore ale reliefului, drenajului, repartiţiei solurilor şi
vegetaţiei naturale. Aceste trăsături ale mediului fizic se
prelungesc prin cele ale terenurilor agricole, diferenţiate prin
utilizări mixte, în care fiecare colectivitate rurală caută arii cu
palete tehnice diversificate.
Raporturile dintre localizarea habitatului şi trăsăturile locale ale

Ţăranii iau în geografiei fizice nu sunt numai raporturi economice. Ţăranii
calcul riscurile trebuie să ţină cont de riscurile calamităţilor naturale în opţiunea
calamităţilor localizării siturilor viitoarelor aşezări. În regiunile inundabile,
naturale satele se stabilesc pe puncte înalte, conuri de dejecţie, la baza
sau pe interfluvii etc. În spaţiile omogene, aşa cum sunt câmpiile
Europei Orientale sau platourile africane, implantarea habitatului
rural nu are aceleaşi ghiduri prestabilite, iar factorul uman
influenţează infrastructurile fizice foarte puţin diferenţiate.

Habitatul rural
Ogorul este o creaţie a activităţii umane şi când există o

Divizarea diversitate de utilizări acesta se remarcă printr-o divizare în
concentrică a aureole concentrice de utilizări în jurul satului. Această formă
ogorului există în Europa de Vest, mai ales în zonele de defrişare
omogenă (Germania de sud). Raporturile superficiale între
sat şi ogor sunt foarte simple, fiecare sat fiind nodul unei
organizări celulare cu structură concentrică (modelul lui von
Thuenen).
Structura reţelei de habitat rural. Noţiunea de reţea de

habitat rural şi ierarhia aşezărilor rurale este inseparabilă cu
Tipuri de aşezări
aceea de dimensiune a nodurilor (din reţele). Este vorba de a
rurale: cătun, sat,
individualiza mai multe tipuri de aşezări, inclusiv rolul lor în
târg, oraş mic
reţele: cătun, sat, târg, oraş “rural”. Numeroase studii au fost
consacrate acestor noţiuni, au fost găsite unele soluţii, dar
încă apar contradicţii, determinate de specificul regional şi
naţional.
Orice generalizare poate conduce la o abstracţie

incompatibilă cu o metodă geografică riguroasă. Astfel, nu
Aceleaşi cătune, putem analiza, prin aceleaşi metode, habitate rurale definite
ca mărime, dar de cătune cu acelaşi număr de locuitori, dar unul din
diferite ca Bretagne, altul din România şi un “civic center” din Dakota.
habitat rural Aparţin aceluiaşi tip de aşezări, dar au habitate rurale diferite.
De asemenea, o analiză statistică asupra ecartului mediu
dintre locurile locuite, care ar fixa la extremităţi cătunele
americane şi cele chineze rămâne doar un simplu exerciţiu.
Acelaşi tip de exerciţiu ar rezulta şi din încercările de a
analiza, comparativ, raportul dintre ferme sau cătune şi
localităţile principale dintr-o reţea.
În analizele întreprinse asupra reţelelor trebuie să subliniem

Densitatea densitatea aşezărilor, inseparabilă de noţiunea de intensitate
satelor exprimă a ocupării solului şi de cea de stare demografică regională.
intensitatea Densitatea habitatului rural nu reprezintă o simplă cifră, ci o
ocupării solului dată complexă, pentru că oferă două elemente importante:
şi demografia raportul dintre numărul locurilor locuite şi suprafaţa brută sau
regională exploatată, pe de o parte, şi importanţa conţinutului uman al
locului locuit, pe de altă parte. Dacă se analizează numai
documentele cartografice sau fotografice nu rezultă decât
densitatea locurilor locuite. Această informaţie permite
calcularea nucleelor şi fermelor izolate pe unitatea de
suprafaţă, precum şi distanţa medie între centrele majore şi
minore ale rezidenţei rurale.
Studiul conţinutului statistic este adesea dificil în absenţa sau

insuficienţa documentelor, deoarece pentru semne
Acelaşi perimetru cartografice echivalente, diferenţele de populaţie pot atinge
poate avea 50 câteva mii. Spre exemplu, unele ţări se caracterizează prin
sau sate foarte mari (de mii de locuitori), altele au dimpotrivă
10.000 locuitori pentru o unitate de habitat elementară o populaţie cuprinsă
între 50 şi 100 de locuitori.

Habitatul rural
Noţiunii de densitate şi de mărime a satelor trebuie să-i

Diferite tipuri de adăugăm pe cel de structură a reţelei: reţea omogenă cu sate
reţele similare ca număr de locuitori, reţea heterogenă cu sate de
volum inegal sau reţea de habitat grupat sau de habitat
dispersat.
Forma satelor. Forma poate să pornească de la o adaptare

Forma satelor simplă la situ (sate alungite în delte, plasate pe elemente de
poate rezulta cordoane litorale sau pe grinduri ale braţelor fluviatile: Extremul
din adaptarea la Orient, Delta Dunării); adesea, când acest sit este defensiv:
situ sau din forma satului este aceeaşi cu forma ce mai favorabilă
organizarea fortificării, respectiv o formă cât mai circulară.
activităţilor
agricole Forma satului poate să rezulte din organizarea muncii agricole
şi din repartiţia activităţilor şi folosirea terenurilor între
economia pe mari domenii şi economia de subzistenţă.
Combinarea unei creşteri a animalelor, incluzând păşunatul pe
păşuni închise, cu o mare cultură cerealieră defineşte un tip de
sat cu formă neglijentă. De regulă, păşunea este pe lângă
casă, în timp ce terenul cultivat rămâne în câmp deschis.
O economie de subzistenţă, alături de un mare domeniu sau

de o plantaţie tropicală face din sat un ansamblu de grădini şi
Prudenţă în de mici parcele la marginea domeniului. Extrapolările privind
compararea forma satelor şi a habitatelor de la un continent la altul sunt
formei satelor dăunătoare, dacă mediul rural şi istoria rurală nu sunt
şi habitatelor comparabile. De aceea se impun analize concrete de teren,
rurale care să valideze diferitele ipoteze pe care le lansăm la un
moment dat.
În general, şcoala morfologică germană a distins trei mari

grupe de forme: sate în lungime sau sate-stradă, sate
concentrate sau sate masive şi sate în stea. Forma sat-stradă
Tipuri de sate, este cea care se pretează cel mai bine la contactul direct dintre
după formă casa rurală şi câmpurile sale agricole. Aceea de sat-masiv şi
varianta sa de sat rotund cu o piaţă centrală, pare să fie o
formă protoslavă întâlnită în Pomerania şi în Silezia,
corespunzând cel mai bine necesităţilor de apărare, cazării
animalelor în interiorul centurii de case în perioade de
insecuritate şi unei structuri colective a vieţii rurale. Satul în
stea pune în prim plan rolul drumurilor şi se apropie de
structura unui târg de tip urban. Aceasta este frecventă în
satele-poiană, în satele marilor exploatări domeniale (Podişul
Castliei Vechi, de exemplu).
Formele derivate rezultă din adaptarea unui plan regional la

particularităţile fizice ale locului. Au fost observate de
asemenea forme intermediare. Se trece la dedublarea străzii
principale şi dintr-un sat lung se ajunge la un sat
dreptunghiular, apropiindu-se de satul adunat, dar păstrând
caracteristicile unuia străbătut de drumuri (satul panonian).

Habitatul rural
Forma unui sat nu are o semnificaţie deosebită, dar poate fi

luată în consideraţie ca o caracteristică geografică a majorităţii
De la satul- satelor dintr-o regiune studiată. Astfel de exemple se întâlnesc
stradă pe mai multe continente, dar îndeosebi în Europa şi Canada
la satul pătrat şi estică: sate-stradă în platoul loren, “rangul” canadian din
satul rotund provincia Quebec, satul pătrat sau rectangular al Câmpiei
Dunării, satul rotund din Provence sau Croaţia maritimă, din
alte zone mediteraneene ş.a.m.d.
În interiorul fiecărei grupe dispunerea caselor poate fi ordonată

sau dezordonată. Structura ordonată de tip adunat poate fi
Structura definită prin contiguitatea clădirilor care este maximă în cazul
ordonată satelor fortificate, cu case exterioare unite formând zid de
favorizează apărare, cu străzi înguste, adesea unite prin bolţi.
solidaritatea
şi comunicarea Aici casele sunt separate de terenurile cultivate şi înseamnă o
socială dintre dedublare parţială a funcţiilor casei rurale: o parte din material
oameni este lăsată în afara satului în construcţii rudimentare (cabane
din piatră) situate în câmp. Se crează un mediu de viaţă
colectiv unde solidaritatea oamenilor merge adesea până a
face pereche cu contiguitatea locuinţelor lor. Acest aspect
este unul eficient din punct de vedere al accesului la diverse
facilităţi, dar şi din punct de vedere al comunicării sociale dintre
săteni.
Sate de Un caz particular este acela al satelor de muncitori agricoli

muncitori lipsiţi de terenuri agricole şi de utilaje personale. Tipul de
agricoli clădiri este foarte apropiat celui din micile oraşe: sate de
muncitori agricoli din Italia de Sud, din sudul Franţei etc.
Satul cu structură dezordonată este un ansamblu de locuri

Structură împrejmuite care constituie bazele unei mici economii interne.
dezordonată Este frecvent în ţările unde există o dualitate a economiei între
exploatarea câmpului (domeniul marelui proprietar, teren al
asociaţiei sau cooperativei de tip kolhoz) şi exploatarea
grădinilor, păşunilor şi fâneţelor, caracterizând micile economii
familiale.
Această formă foarte răspândită în Europa Centrală şi de Est,

Satul-parc precum şi în Asia dă satului, natural foarte întins, un aspect
original de sat-parc unde casele se pierd în mijlocul unor
grădini, în timp ce ţarina este un openfield lipsit total de arbori.
Istoria rurală a demonstrat că se poate trece de la o structură

foarte dezordonată la o pseudo-dispersie a habitatului rural,
dar şi invers.

Habitatul rural
3. Subcapitolul de mai sus credem că a reuşit să vă

convingă de marea diversitate a satelor. Având în
vedere cele acumulate, precum şi spaţiul pus la
dispoziţie, vă rugăm să răspundeţi la următoarele
întrebări:
a) Ce poziţii poate ocupa satul în raport cu
terenurile de exploatare?
b) Definiţi ogorul şi arătaţi modul său de structurare,

în situaţia unei utilizări complexe.
c) Ce elemente importante nu surprind documentele

cartografice?
d) Enumeraţi cele trei tipuri morfologice de sate şi

daţi exemple pentru fiecare.

capitolului
Din cele două subcapitole precedente, axate pe conţinutul

imobiliar al satului şi pe diversitatea acestora ar trebui să
reţineţi:
- satul este un produs al ogorului, dar şi un produs

social;
- tipurile de clădiri (case) sunt de o mare varietate, iar
asemănările dintre acestea la nivel continental pot fi
Reţine !
simple coincidenţe;
- casa rurală este expresia particularităţilor locale şi
regionale;
- între situl unui sat şi condiţiile fizico-geografice există
relaţii directe;
- satele au un număr foarte variabil de locuitori: de la
câţiva la zeci de mii;
- satele pot avea structuri ordonate şi dezordonate

Habitatul rural
6.5. Tipuri funcţionale de aşezări rurale

Diviziunea muncii este prezentă chiar şi în economiile de slabă
Diviziunea productivitate, eminamente agricole. Un procent redus din
Muncii populaţia rurală caută mijloace proprii de existenţă într-o
determină activitate auxiliară activităţii agricole propriu-zise: artizanat, mai
diversificarea ales, comerţ sau pur şi simplu practică un parazitism social
activităţilor (aşa numiţii “griots” africani). Prezenţa câtorva persoane sau a
rurale câtorva gospodării trăind din activităţile neagricole ale satului
nu se repercutează asupra aspectului de sat al acestuia.
Nu există aceleaşi forme în economiile cu un circuit monetar

mai dezvoltat. Aici activităţile comerciale şi anumite specializări
profesionale au adesea o mai mare importanţă decât cele
agricole, care nu sunt capabile să absoarbă toate activităţile
disponibile.
Diferenţierea În economiile industriale profesiunile neagricole exercitate la

profesiunilor ţară se diferenţiază radical de formele de artizanat sau de
neagricole comerţ rural tradiţional, dar apelează la un circuit de bani mult
mai important.
Dezvoltarea economiei industriale şi transformările pe care

aceasta le naşte în regiunile direct atinse de revoluţia
industrială are ca primă consecinţă o specializare a activităţilor
Localizarea productive agricole şi căutarea în sectorul productiv a unei
activităţilor rentabilităţi crescute, o diversificare şi o intensificare a nevoilor
neagricole la populaţiei agricole. Într-o anumită măsură, populaţia agricolă
început în se diminuează, mai mult cantitativ, dar creşte diversitatea
centrul satului, cumpărăturilor. Creşterea cererilor de aparate tehnice
apoi la periferie electromecanice utilizate în agricultură, nevoia de a egaliza
condiţiile de viaţă de la sat cu cele de la oraş, determină
apariţia unor noi sectoare de activităţi neagricole. Aceste tipuri
de activităţi încep să se localizeze mai întâi în centrul satului,
iar apoi în cartierele acestuia.
Un nou factor de diferenţiere este născut din dezvoltarea şi

extensiunea spaţială a economiei industriale. În plan local este
Diferenţierea vorba de diferenţierea satelor cu un înalt procentaj de activităţi
este dată şi de neagricole care sunt centre comerciale elementare ale unei
extinderea reţele complexe. Acestea acoperă necesităţile unor sate
spaţială a întregi, în întregime agricole, care sunt integrate în reţele de
industriei comercializare şi care prosperă în exercitarea funcţiei care le
este dată de situ, de condiţiile lor istorice.
Activităţile Funcţia aşezărilor este generată de activităţile economice şi

economice şi social-culturale. Translaţia funcţiilor se face în raport cu
sociale definesc schimbările intervenite în structura economică şi funcţiile de loc
funcţia central.

Habitatul rural
La nivel mondial se pot determina următoarele tipuri

funcţionale de aşezări rurale:
a) Aşezări rurale cu funcţii predominant agricole.
Principalele activităţi economice se bazează pe
Principala valorificarea terenurilor şi a resurselor agricole. În funcţie
funcţie este de dominanţa tipului de cultură sau de raportul culturi
cea agricolă vegetale creşterea animalelor se pot stabili subtipuri. Astfel,
cele mai frecvente subtipuri sunt:
- aşezări cu funcţii cerealiere şi de cultură a plantelor
industriale (domeniile de câmpie ale lumii, deltele marilor
fluvii şi unele platouri de podiş). In acest subtip se disting
clase de aşezări specializate în anumite funcţii, precum
cultura grâului şi porumbului, soia (C. Rusă, C.Română, C.
Centrală, Preeriile americane, Pampasul, C.Australiană,
Meseta Spaniolă), cultura orezului (Marea Câmpie
Subtipuri ale Chineză, Delta Gangelui);
funcţiei - aşezări cu funcţii viticole (Languedoc, Sicilia, Peloponez,
agricole Subcarpaţii de Curbură);
- aşezări cu funcţii legumicole (ariile periurbane ale marilor
oraşe);
- aşezări cu funcţii zootehnice în sistem intensiv (în jurul
Marilor Lacuri, Câmpia Germană, C. Scaniei) şi în sistem
extensiv (Mongolia, Tibet, Africa de Nord, Patagonia);
- aşezări rurale cu funcţii dormitor (în unele zone periurbane
ale centrelor industriale);
- aşezări rurale de cazare a muncitorilor agricoli (plantaţii
tropicale – Malaysia, Brazilia, Ghana).
b) Aşezări cu funcţii agro-industriale. Este vorba de

aşezări rurale situate în arii agricole şi în care au apărut
Relativ recent, activităţi industriale de un anumit tip. Ser remarcă astfel
s-a dezvoltat aşezări cu activităţi de prelucrare industrială a produselor
funcţia ago- agricole (arii de câmpie şi de podiş), aşezări cu activităţi
industrială miniere (arii deluroase şi montane) sau petroliere (arii de
câmpii şi de dealuri), aşezări cu activităţi industriale
complexe generate de descentralizarea activităţilor din
marile centre industriale (jurul marilor aglomeraţii urbane –
Buenos Aires, Moscova, Mexico-City ş.a.).
c) Aşezări agro-turistice. Apariţia funcţiei turistice a fost

ulterioară celor agricole şi a avut la bază resurse care au
Mai recent s-a intrat în exploatare mai târziu: ape minerale cu efect curativ
adăugat şi terapeutic, elemente peisagistice, elemente etnografice şi
funcţia agro- de folclor, obiceiuri locale, tradiţii. Unele dintre aşezări şi-au
turistică dezvoltat activităţi de cazare, fiind puncte de acces spre
obiective turistice situate în arii izolate. Alte aşezări iniţial
izolate şi cu funcţii pastorale au devenit centre turistice
cunoscute odată cu construirea de mari magistrale
transmontane: Anzii peruani şi chilieni, Alpii Austriei, Pirinei,
Carpaţi. De câţiva ani tot mai frecvent se vorbeşte de
aşezări rurale în care se practică agroturismul. Aceasta

Habitatul rural
Agroturismul este o activitate care presupune, în esenţă cooptarea

turistului într-o familie rurală şi participarea la activităţile
curente ale acesteia. O altă formă de activitate este cea
generată de reşedinţele secundare tot mai numeroase în
ariile montane.
d) Aşezările agricole şi de servicii. Astfel de funcţii sunt

caracteristice zonelor agricole, în care localităţile urbane
sunt foarte inegal disipate în teritoriu, existând spaţii vaste
Funcţii agricole profund rurale. Funcţiile de servicii sunt îndeplinite de
şi de servicii, unele aşezări rurale, care sunt plasate în poziţii
dezvoltate în avantajoase, asigurând un acces facil tuturor aşezărilor
sate cu poziţii din jur. Aici s-au localizat din timpuri istorice activităţi de
avantajoase intermediere a schimburilor de produse, care progresiv s-
au amplificat şi s-au diversificat. Alături de acestea au
apărut alte activităţi cu caracter social, cultural, de
învăţământ sau de depozitare.
e) Aşezări agro-silvice. Acestea apar în arii geografice

dominate de terenuri forestiere şi de pajişti naturale
extinse, care au permis două tipuri principale de activităţi:
exploatarea forestieră şi creşterea extensivă a animalelor.
Funcţii agro- Astfel de funcţiuni caracterizează arii geografice relativ
silvice, reduse la nivel mondial, fiind vorba de spaţii montane sau
dezvoltate marginale acestora, aparţinând Europei Centrale, Americii
la contactul de Nord şi Asiei de Nord. Urmare a acestor funcţiuni
dintre arii specifice, aşezările sunt în genere dispersate pe versanţi
agricole şi şi interfluvii sau răsfirate de-a lungul arterelor de circulaţie
forestiere sau a apelor. Altădată la scară mare se practica
transhumanţa, astăzi aceasta s-a redus fiind în
exclusivitate de tip alpin, adică cu deplasări pe distanţe
reduse între ariile montane înalte şi cele depresionare. In
unele părţi ale spaţiului montan sau deluros înalt se
găsesc frecvent aşezări sezoniere, deosebit de
importante în exploatarea pajiştilor naturale (stâne, colibe,
odăi, sălaşe).
f) Aşezări agro-piscicole. Potenţialul de pescuit al

teritoriului din apropiere (marin, al râurilor sau lacustru) a
făcut ca în unele cazuri principala ocupaţie a sătenilor să
Sate cu funcţii fie pescuitul şi prelucrarea primară a acestuia. Aşezările
agro-piscicole dezvoltate pe astfel de activităţi nu beneficiază de terenuri
arabile extinse (delte, litoraluri marine şi lacustre
ş.a.m.d.). In ultimii ani a avut loc o dezvoltare a altor
activităţi complementare, printre care cele turistice ocupă
un rol important (Delta Dunării, Camargue, Nil,
Mississippi) sau cele agricole (în cazul desecării unor
mari suprafeţe lacustre – Balta Brăilei, de exemplu).

Habitatul rural
g) Aşezări rurale cu funcţii industrial-agricole. Astfel de

funcţii prezintă unele aşezări rurale situate în arii cu
Localizarea potenţial agricol redus, dar care sunt beneficiare ale unor
industriei în sate mari investiţii industriale, care modifică fundamental
le conferă funcţiile iniţiale, iar dezvoltarea ulterioară a acestor aşezări
funcţii se bazează exclusiv pe industria respectivă. Numeroase
industrial- centre industriale noi apărute în arii montane sau
agricole perimontane din America Latină, Europa de Est sau din
Asia Centrală.
h) Aşezări rurale cu funcţii complexe. De regulă

aşezările cu funcţiuni complexe sunt tipice satelor mari şi
Satele mari, de mai rar mijlocii. Principala lor caracteristică este coexistenţa
regulă, au mai multor tipuri de activităţi, începând cu cele agricole, la
funcţii care se adaugă cele de prelucrare industrială a acestora
complexe sau activităţi industriale complementare, precum şi cele de
servicii. In ce priveşte serviciile, acestea se adresează unei
arii rurale mai extinse, localitatea respectivă oferind o
varietate de funcţiuni terţiare.
Cea mai mare parte a viitoarelor centre urbane viabile sunt

selectate din această categorie de aşezări. Repartiţia lor
geografică este relativ uniformă, în spaţii omogene,
majoritatea fiind situate la nivelul hexagoanelor inferioare
dintr-o distribuţie christalleriană.
Funcţiile aşezărilor rurale. Acestea sunt deosebit de

Funcţiile importante în analiza sistemelor globale de aşezări. În raport
definesc cu funcţiile deţinute de fiecare aşezare, într-un context local
relaţiile dintre sau regional, se pot stabili relaţiile dintre aşezări, iar apoi
sate într-o reţea nivelele inferioare ale ierarhiilor în sistemele de aşezări. În
esenţă, pe baza funcţiilor rurale şi urbane pot fi definite relaţiile
urban-rural, care de regulă sunt foarte complexe.
Relaţiile rural-urban sunt definite de fluxurile materiale

Relaţiile rural- orientate spre oraşe, care au ca structură produse agro-
urban şi urban- alimentare, materii prime, uneori combustibil şi produse
rural industriale (când este vorba de cooperare industrială), forţă de
muncă, deplasări definitive.
În opoziţie cu acestea, relaţiile urban-rural au ca structură

principală, informaţiile a căror componenţă este constituită din
servicii pe linie de sănătate, cultură, învăţământ, asistenţă
juridică etc. Fluxurile materiale spre aşezările rurale în condiţii
normale sunt formate din produse prelucrate, iar uneori chiar
din forţă de muncă sau populaţie (în situaţia unor dificultăţi
economice, care provoacă migraţia de reîntoarcere).
Determinarea funcţiilor aşezărilor rurale. Analiza tipologică

a funcţiilor rurale se bazează pe structurile activităţilor
economico-sociale, care exced localităţii respective. Stabilirea

Habitatul rural
Structura acestora este extrem de dificilă pentru că nu se poate măsura

populaţiei active exact ponderea activităţilor care dau funcţiile satelor, pe de o
esenţială în parte, iar pe de altă parte chiar dacă se folosesc alţi indicatori
definirea aceştia sunt mult în urma realităţii. Este vorba de folosirea
funcţiei indicatorilor demografici, care din păcate pot fi obţinuţi doar la
satelor recensăminte, care se efectuează la distanţe de circa 10 ani.
În ciuda tuturor dificultăţilor date de aceste inconveniente, cel

mai adesea se utilizează în individualizarea funcţiilor aşezărilor
rurale structura populaţiei active. Cele mai performante
rezultate sunt obţinute prin utilizarea nomogramei triunghiulare.
La aceasta însă este obligatorie corelarea rezultatelor cu
datele asupra activităţilor economice, întrucât numai acestea
pot să dea informaţiile necesare stabilirii subtipurilor principale.
4. Urmare a parcurgerii subcapitolului privind “Tipurile

funcţionale de aşezări rurale”, în limita spaţiului liber, vă rog
să răspundeţi la următoarele întrebări:
a) Explicaţi apariţia altor activităţi neagricole într-un sat.

Care este ponderea acestora în economiile dezvoltate?
b) Enumeraţi principalele tipuri funcţionale de aşezări

rurale.
c) Unde sunt localizate aşezările rurale cu funcţii

legumicole şi de ce?
d) Care este deosebirea dintre relaţiile rural-urban şi

urban-rural, în materie de fluxuri?

capitolului

Habitatul rural
6.6. Elemente de geografia satului românesc

Prima condiţie în cercetarea şi informarea ştiinţifică este
precizia noţiunilor. Frecvent există tendinţa de a da un conţinut
personal unor noţiuni curente, de unde nevoia periodică de
reomologare a sensului unor termeni. Vintilă Mihăilescu,
preluând din franceză termenul de habitat rural şi traducându-l
Două în aşezare rurală, deşi în realitate înseamnă “locuire rurală”, i-a
componente de dat sensul de spaţiu locuit unde se odihnesc locuitorii rurali, îşi
bază ale satului: au gospodăria, îşi adăpostesc uneltele şi vitele, îşi depozitează
vatra şi moşia o parte din produse. În limba româna aceasta ar fi oarecum
echivalent cu vatra satului. După I. Conea cuvântul de sat
vine de la cuvântul “satum”, locul unde se seamănă, se cultivă
ceva. Deci satul a fost la început “teritoriul rural” sau
“moşia”, cuvânt care însemna pământ lucrat de un moş sau
strămoş, de un întemeietor al satului. Moşia ar avea deci un rol
precis şi anume cel de producţie rurală. Aceste noţiuni de bază
nu pot fi imaginate unele fără altele.
În afara acestor noţiuni apare cea de-a treia componentă care

Populaţia, cea este populaţia rurală, ceea ce nu înseamnă numai populaţia
de-a treia din vatra satului, ci şi cea care locuieşte în gospodării izolate,
componentă a situate la distanţe mai mari. Vatra, moşia şi populaţia sunt
satului considerate trei componente majore ale complexului rural,
strâns conectate între ele. Complexul rural, termen savant, sau
sat, termen popular, înseamnă un întreg teritorial, delimitat ca
urmare a organizării spaţiului respectiv şi constituit din vatră
(gospodării izolate), un teritoriu rural delimitat (moşia),
populaţia rurală (locuitorii rurali şi cei angajaţi în activităţile
oraşului). Nenumărate discuţii au fost axate asupra satelor,
inclusiv contestarea noţiunilor de complex rural.
Principala direcţie de cercetare asupra aşezărilor rurale în

perioada interbelică este cea privind stabilirea tipurilor de sate.
Trei tipuri de În această direcţie se remarcă în primul rând Vintilă Mihăilescu
sate: adunat, şi Romulus Vuia, care ajung la stabilirea a trei tipuri de sate:
răsfirat şi risipit adunat, răsfirat şi risipit şi alte tipuri secundare, folosind
criterii complexe (suprafaţă ocupată, structură, textură).
Primul a analizat această temă începând din 1926 ca urmare a
problemei tipologiei aşezărilor rurale puse de A. Demangeon.
El continuă cu o serii de studii detaliate până la publicarea unei
hărţi de amănunt asupra tuturor satelor din România cu aceste
tipuri de sate şi variantele lor. Rezultatele au fost prezentate la
Congresul de la Paris (1930), iar în ţară au creat un curent de
preocupări în cercetarea acestor tipuri de sate. În 1938,
Romulus Vuia face o tipologie a satelor din Transilvania şi
Banat, iar Ion Conea face o corelaţie dintre factorul istoric şi
mediul geografic în repartiţia teritorială a satului românesc
(1937).

Habitatul rural
În afara aşezărilor permanente un aspect important a

fost cel al aşezărilor rurale temporare. În această direcţie este
vorba de aşezările agricole temporare din câmpie (Ştefan
Aşezări Manciulea – 1931, Sălaşele din Câmpia Tisei), studiul odăilor
permanente şi din regiunile deluroase şi de câmpie de la sud-est de Carpaţi
aşezări (Victor Tufescu – 1937, 1941), studiul aşezărilor pentru fân din
temporare muntele Siriu de Victor Dimitriu (1938).
Principalele tipuri morfologice de aşezări rurale din
România sunt:
- sate risipite, gospodării dispersate la peste 200 m una de
alta;
- sate răsfirate, gospodării situate la mai puţin de 200 m, cu
livezi şi terenuri agricole între construcţii; sate linie – căi de
comunicaţie, grinduri;
- sate adunate, gospodării concentrate, casă lângă casă;
varianta satelor cu structură compactă.
Nicolae Dunăre, în anul 1969 printr-o cercetare

interdisciplinară asupra aşezărilor umane, încearcă, în urma
Tipuri unei ample corelaţii cu ocupaţiile, stabilirea unei tipologii
funcţionale complexe a aşezărilor, pe fondul unei analize funcţionale.
de aşezări rurale Astfel distinge:
- Aşezări agricole, cu funcţii dominant agricole şi cu o
economie cu caracter sătesc. Acestea sunt localităţi mari,
cu populaţie numeroasă. În condiţii social-istorice specifice
acest tip a îmbrăcat mai multe variante:
- de formă mai mult sau mai puţin geometrică, compactă sau
Subtipuri ale concentrată, cu tendinţă de aglomerare, cu străzi drepte
satelor cu sau paralele (Bărăgan, Vlaşca, Teleorman, Romanaţi,
funcţii Câmpia de Vest;
agricole - sub formă de sate-hodăi (Câmpia de Vest, Câmpia
Transilvaniei), adică risipite sau răsfirate, dezvoltate prin
expansiunea populaţiei din vatra satului de baştină;
- aşezări agricole de-a lungul râurilor (Siret, Buzău, Ialomiţa,
Mureş);
- sate de-a lungul drumului (în Ilfov, Bacău, Argeş).
- Aşezările agricole-pastorale, în care alături de economia

agricolă cerealieră, pomicolă etc. o pondere importantă are
şi creşterea vitelor: păstoritul sedentar, păstoritul local pe
Definiţia şi hotarul satului, păstoritul pendulator. Acestea sunt de obicei
repartiţia de formă neregulată, îngrămădite (zona Târnavelor,
aşezărilor cu regiunea subcarpatică şi intracarpatică) sau de-a lungul
funcţii agricole- văilor (Zărand, Muscel, Bihor);
pastorale - Aşezările agricole specializate se caracterizează prin
amploarea acordată viticulturii sau pomiculturii, în strânsă
corelaţie cu păstoritul sedentar şi păstoritul local. Se
întâlnesc în zona Alba-Târnave, pe dealurile care
Aşezări agricole înconjoară Carpaţii Meridionali şi Orientali, în depresiunile
specializate bănăţene şi maramureşene. Se prezintă cu o structură
răsfirată, cu vatra satului alcătuită din mai multe nuclee,

Habitatul rural
extinzându-se în lungul văilor sau pe coama dealurilor. O

mare parte dintre ele au ajuns de mult la o structură
morfologică compactă. Exercitarea acestor două culturi
agricole specializate a constituit un important factor
economic de stabilitate în viaţa aşezărilor respective.
- Aşezările pastoral-agricole-forestiere s-au dezvoltat

îndeosebi în raza Munţilor Apuseni, Pădurenii Hunedoarei,
în Carpaţii Bucovinei şi ai Maramureşului. Din cauza
Funcţii rurale resurselor economice specifice sunt risipite sau răsfirate;
complexe
- Aşezările pastorale se caracterizează printr-o economie
dominant pastorală. In cuprinsul acestora creşterea vitelor
şi oieritul au constituit sursa principală de câştig, dar nu
exclusivă. Se prezintă sub două variante:
Aşezări a) sate compacte sau adunate, cum sunt localităţile
pastorale chiar din “Mărginime” şi de pe valea Sebeşului, din
cu subtipurile lor Covasna şi Năsăud;
caracteristice b) sate crânguri, risipite ca structură, cu nuclee alcătuite
din gospodării dispersate (“lătureni”, “pâlcuri”, “crânguri”,
cătune, sătuce), precum şi cu antene de locuire
temporară pentru vărat în zona păşunilor alpine şi
pentru iernat în zona fâneţelor de pădure, de sub
pădure sau a furajelor cerealiere.
- Aşezări specializate în meşteşuguri, datorită conservării

tradiţiilor în arta prelucrării manuale a diverse resurse şi
obţinerea unor produse de valoare. Această sursă de câştig
a fost corelată cu practicarea muncilor agricole. De obicei
Meşteşugurile aceste sate au o structură adunată, dar cele care
pot da funcţia prelucrează lemnul şi-au dezvoltat anumite antene de
unui sat locuire sezonieră în ariile de vărat ale păstoritului de
pendulare simplă sau dublă.
- Aşezările miniere, cele care pe lângă ocupaţia tradiţională

principală sau secundară se practică şi o ramură a
industriei extractive. Acestea au apărut în Valea Jiului, pe
valea Ampoiului, Zărandului, buciumănimea Munţilor
Funcţii miniere Apuseni;
- Aşezările pescăreşti au valorificat bogăţia specifică a

apelor. Ele se caracterizează printr-o structură morfologică
Funcţii piscicole neuniformă, adaptându-se la condiţiile naturale;
- Aşezările comercial-industriale. Unele dintre ele au

devenit târguri, centre muncitoreşti, iar altele oraşe în
Funcţii nerurale strânsă corelaţie cu dezvoltarea formelor de schimb şi de
producţie industrială, cu străzi largi, în care majoritatea
gospodăriilor se reduce la o locuinţă, orientată în general
către stradă.

Habitatul rural
5. După parcurgerea subcapitolului privind satul românesc,

în limita spaţiului avut la dispoziţie, vă rog să răspundeţi la
a) Ce este vatra satului? Dar moşia? Care este rolul celor
două entităţi în existenţa satului?
b) Enumeraţi cel puţin trei geografi care s-au ocupat cu

studiul morfologiei şi funcţiilor satului românesc.
c) Definiţi principalele subtipuri ale aşezărilor pastorale.

capitolului
Din ultimele două subcapitole ale acestei unităţi de învăţare

trebuie să reţineţi:
- există o corelaţie între tipul de economie şi
diversitatea funcţiilor aşezărilor rurale;
Reţine - translaţia funcţiilor dintr-o categorie în alta se
şi realizează pe măsura progresului economic şi al
notează! rolului teritorial al aşezării respective;
- determinarea funcţiilor aşezărilor rurale se face prin
utilizarea populaţiei active şi a nomogramei
triunghiulare;
- satul românesc se caracterizează prin trei
componente: vatra, moşia şi populaţia;
- trei tipuri morfologice de aşezări se impun în România:
sate adunate, sate răsfirate şi sate risipite:
- există o similitudine între tipurile funcţionale existente
în România şi în lume.

Habitatul rural

Întrebarea 1
a) Cu toate că, uneori, geografii nu observă nici-o deosebire

între habitat rural şi sat, în realitate prima noţiune este
mult mai cuprinzătoare. Aceasta include şi interrelaţiile
dintre sat şi mediul său, care definesc modul de locuire.
b) Astfel de sate implică mari costuri pentru alimentarea cu

apă, pentru a facilita accesul cu mijloace auto,
modernizarea locuinţelor etc.
c) Reformele agrare, prin fărâmiţarea proprietăţilor

încurajează un habitat dispersat.
d) Efectele adaptării satului la economia de piaţă sunt

complexe: apariţia centrelor de colectare a produselor
agricole, dezvoltarea satelor în jurul gărilor şi la intersecţia
drumurilor principale; dedublarea habitatelor, specializarea
agricolă ş.a.m.d.
e) Ferma izolată în centrul unei proprietăţi este cea mai

eficientă formă de habitat dispersat, din punct de vedere
economic. În ceea ce priveşte eficienţa menţionată, ferma
poate fi considerată o alternativă la habitatul grupat.
Întrebarea 2
a) Diferenţierile tehnice se pot explica prin materialele

utilizate la construcţia caselor, iar cele economico-sociale
prin mărimea, structura şi funcţiile acestor case.
b) Există o relaţie directă între condiţiile climatice şi tipul de

case. Astfel, dacă urmărim această adaptare din zonele
reci spre cele deşertice şi tropicale vom observa o
succesiune de tipuri de case: de la igloo, la case-bloc cu
etaj sau fără, case din zona temperată, acoperite cu stuf,
şindrilă, ardezie sau ţiglă, la corturi (iurtă) în zonele
deşertice şi la case acoperite cu crengi în cele tropicale.
c) S-a renunţat la acoperişul cu şindrilă din cauza

frecventelor incendii, iar la cel din ardezie, datorită
greutăţii mari a acesteia, ceea ce produce prăbuşiri de
acoperişuri.

Habitatul rural
Întrebarea 3
a) Satul poate apare în centrul terenurilor agricole sau la

contactul acestora cu alte forme de utilizare
complementară a terenurilor.
b) Ogorul este o creaţie a activităţii umane. Diversitatea

culturilor se reflectă într-o dispunere relativ concentrică a
acestora de la sat spre periferie.
c) Documentele cartografice nu surprind complexitatea

satului, calitatea habitatului rural, ci doar elemente
geometrice legate de distanţe şi suprafeţe.
d) Cele trei tipuri morfologice de sate sunt: sat-stradă (sate

aşezate pe grinduri deltaice sau pe cordoane litorale), sat
masiv (Pomerania, Silezia, anumite părţi din Transilvania)
şi satul în stea (Podişul Castiliei Vechi).
Întrebarea 4
a) Activităţile neagricole apar ca o necesitate, detaşându-se

iniţial cele comerciale (instrumente şi utilaje agricole,
alături de alte produse necesare comunităţilor), apoi cele
de servicii. În economiile dezvoltate aceste activităţi se
dezvoltă, încât ajung dominante. Pe lângă activităţile de
servicii se dezvoltă şi cele industriale, de prelucrare locală
a produselor agricole, de artizanat,
b) Tipuri funcţionale de aşezări rurale: sate cu funcţii

agricole, agro-industriale, agro-turistice, agricole şi de
servicii, agro-silvice, agro-piscicole, industrial-agricole şi
funcţii complexe.
c) Satele cu funcţii legumicole sunt aşezate în zonele

periurbane fiind aproape de pieţele de desfacere a
produselor, care se caracterizează printr-o mare
perisabilitate.
d) Relaţiile rural-urban sunt caracterizate prin dominanţa

fluxurilor materiale, pe când cele urban-rurale se
detaşează prin importanţa fluxurilor de informaţie.

Habitatul rural
Întrebarea 5
a) Vatra satului este partea construită cea mai veche de

unde acesta s-a extins până la dimensiunile perimetrului
actual. Unii geografi consideră vatra identică perimetrului
construit actual. Vatra are o funcţie dominant rezidenţială,
dar şi de concentrare a unor activităţi cu caracter
neagricol. Moşia este terenul aparţinând satului din moşi
strămoşi şi are o funcţie productivă.
b) Dintre specialiştii care au studiat tipurile morfologice şi

funcţionale ale satelor amintim: Vintilă Mihăilescu, Traian
Vuia, Nicolae Dunăre.
c) Aşezările pastorale tradiţionale au două subtipuri

principale:
- subtipul caracterizând în principal “Mărginimea”, având o
structură compactă sau adunată;
- subtipul grupând satele “crânguri”, alcătuite din gospodării
dispersate, denumite în anumite locuri “lătureni”, “pâlcuri”,
cătune, “sătuce”.
Ambele subtipuri au locuri de păşunai şi vărat în zonele

alpine.
INSTRUCŢIUNI

“Habitatul rural”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise
prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare.


între răspunsuri.

Habitatul rural

profesoral.
1) Analizaţi satul reşedinţă al comunei Dvs. şi descrieţi

efectele trecerii la economia de piaţă asupra diversificării
activităţilor economice.
2) Studiind subcapitolul al doilea din această unitate de

învăţare, descrieţi tipul de case pe care îl întâlnim într-un
profil efectuat din regiunea polară europeană, traversând
Sahara, şi până în bazinul fluviului Zair.
3) Ce tipuri morfologice de sate, identificate de geografii

germani, le puteţi exemplifica prin aşezări din judeţul în
care locuiţi,
4) Faceţi o descriere generală a celor trei componente

majore ale satului, în care se află şcoala la care vă
desfăşuraţi activitatea,
5) Analizând structura populaţiei active de la ultimul

recensământ depistaţi funcţiile dominante ale aşezărilor
rurale din comuna în care vă desfăşuraţi activitatea,
precum şi în alte trei comune vecine.
6) La finalul lucrării, vă rog să comentaţi conţinutul testelor de

autoevaluare şi să subliniaţi ce credeţi că ar trebui să
cuprindă pentru a creşte eficienţa şi fixarea cunoştinţelor
acumulate.

Cândea, M.,Isbăşoiu, C. (2000), Geografia agriculturii, Edit. Universităţii
Bucureşti, Bucureşti.
Surd, V. (1998), Introducere în Geografia rurală, ed. Interferenţe, Cluj-
Napoca
Sibiu

Spatiul agricol.Proprietatea şi exploatarea terenurilor
Unitatea de învăţare Nr. 7

SPAŢIUL AGRICOL. PROPRIETATEA ŞI EXPLOATAREA
TERENURILOR.
Cuprins pag.
7.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr.7 138

7.2. Spaţiul agricol 139
7.3. Diversitatea formelor de proprietate funciară 144
7.4. Exploatarea terenurilor agricole 149
Cunoştinţele acumulate prin studierea acestei unităţi de

învăţare vor fi extrem de utile pentru:
• a explica relaţia directă dintre condiţiile naturale şi variaţia

activităţilor agricole;
• a observa încărcătura specifică a spaţiului agricol, în raport
cu spaţiul rural;
• a evalua caracteristicile spaţiul agricol pe diferite
continente;
• a individualiza structurile specifice ale spaţiului agricol la
nivel mondial;
• a interpreta corect modalităţile prin care poate creşte
suprafaţa agricolă şi influenţa pe care o au diferitele tipuri
de societăţi asupra acestora;
• a demonstra geneza proprietăţilor agricole şi dinamica lor;
• a explica distincţia dintre tipurile de proprietate individuală
şi de proprietate colectivă;
• a caracteriza principalele tipuri de exploatări agricole;
• a releva rolul negativ al reformelor agrare asupra
economiilor agricole.

Spaţiul agricol. Proprietatea şi exploatarea terenurilor
7.2. Spaţiul agricol

Prin definiţie, activitatea agricolă este cea mai importantă
Activitatea activitate care caracterizează viaţa rurală, mai ales în ţările mai
agricolă, puţin dezvoltate. În ţările dezvoltate aceasta nu este singulară,
esenţială pentru dezvoltându-se într-un context mult mai complex, alături de
viaţa rurală alte forme de activitate. Ca urmare, relaţia dintre activităţile
agricole şi condiţiile naturale este dominată de trei aspecte:
transformarea spaţiului într-o resursă, influenţa ciclurilor
climatice asupra derulării activităţilor agricole şi limitarea
geografică a culturilor şi producţiei animaliere datorită variaţiei
condiţiilor naturale.
Spaţiul, resursă Primul aspect, rezultă din caracteristicile solului (mineralogice,

Pentru petrografice, biologice şi climatice), care se reflectă în producţii
activităţile diferenţiate, chiar în condiţii tehnice similare. Prin aceste
agricole calităţi spaţiul, reprezentat de partea sa cea mai banală, solul,
devine o resursă pentru activităţile agricole.
Cel de-al doilea aspect se bazează pe faptul că ciclurile

climatice îşi pun amprenta asupra timpului alocat muncilor
Ciclurile agricole. Datorită relaţiilor directe dintre ciclurile climatice şi
climatice biologice, utilizarea capacităţii de muncă în agricultură nu este
fragmentează continuă. Aceasta înseamnă că timpul dedicat activităţilor
continuitatea agricole este impus de condiţiile naturale. Organizarea
muncilor producţiei şi a muncii nu pot să producă decât o variaţie foarte
agricole redusă, iar randamentele cele mai mari se obţin prin utilizarea
eficientă a timpului, respectând strict ciclurile climatice.
Prin urmare, munca agricolă este o muncă discontinuă, în

raport cu trăsăturile specifice locului. Spre exemplu, activitatea
este neîntreruptă în deltele Asiei de sud-est sau se mărgineşte
la câteva luni în zona tropicală uscată din Niger. Noţiunea de
discontinuitate conduce la o formulare mai nuanţată a variaţiei
intensităţii muncii, când este vorba de o activitate constantă,
însă tranşantă, când aceasta este influenţată de sezoane
Munca agricolă, distincte. De pildă, creşterea animalelor într-o zonă de munte
în genere, o înseamnă activităţi specifice care ţin cont de perioada estivală
muncă a marilor turme, a migraţiilor pastorale, a recoltării şi
discontinuă transportului furajelor pentru iarnă, a altor activităţi anexe.
Iarna activitatea se desfăşoară într-un cadru mult mai restrâns
fiind derulată pe două coordonate: distribuirea hranei la
animale şi colectarea produselor.
Economiile rurale asociază din mai multe raţiuni, culturile

Variaţia utilizării sezoniere cu creşterea animalelor, ceea ce determină o
forţei de muncă puternică variaţie a intensităţii utilizării forţei de muncă. Astfel
de situaţii se întâlnesc în câmpiile din Europa de Est, unde
populaţiile sunt blocate în case şi în sate timp de aproape
şase luni pe an, şi unde s-a deschis de secole o tradiţie solidă
de artizanat sezonier rural, ca activitate alternativă.

Cel de-al treilea aspect are la bază proprietatea condiţiilor

naturale de a impune limite geografice culturilor şi
Condiţiile producţiilor agricole. Atât culturile agricole, cât şi tipurile de
naturale impun creştere a animalelor sunt circumscrise unor domenii definite
limite culturilor de regimuri termice, pluviometrice si higrometrice. Totodată,
şi producţiilor limitele geografice ale diferitelor culturi, mult mai clare decât
agricole în cazul creşterii animalelor, sunt mai stabile decât se credea.
Crearea de noi hibrizi, modificarea anumitor elemente ale
mediului natural, opţiunea pentru metode de cultură rapidă
(ca în cazul orezului sau bumbacului) sau o înaltă eficacitate
permit o foarte uşoară reducere a dependenţei agriculturii faţă
de condiţiile naturale.
Repartiţia geografică a terenurilor agricole. Uscatul

totalizează 13,5 miliarde de ha din care circa o pătrime (3,6
Doar ¼ din miliarde) constituie spaţiul agricol şi care este foarte inegal
suprafaţa răspândit la nivel continental. Astfel, în Europa terenurile
uscatului este agricole deţin circa 64%, în Africa mai puţin de 30%, iar în
teren agricol Australia ponderea lor scade la 6%.
La nivel mondial, pământul cultivat ocupă numai 1,5 miliarde

ha, 10% din uscat, ceea ce înseamnă cam ¼ ha pe locuitor.
Terenul cultivat Poate terenul agricol să mai crească? După unii autori da,
ocupă doar ajungând chiar la 50-60%, după alţii nu. În schimb ar putea să
1/10 din crească terenul arabil, în detrimentul altor categorii de
suprafaţa terenuri. La nivel mondial se pare ca totuşi creşterile sau
uscatului modificările nu pot fi esenţiale.
Problema se pune diferit la scară regională sau la scară

locală. Fiecare comunitate rurală se defineşte într-un cadru
limită care se cheamă moşie. În interiorul acesteia, spaţiul
Spaţiul agricol agricol constituie elementul fundamental. În bazinul
are o mărime mediteranean distincţia este mai subtilă, distingându-se
variabilă grădina din apropiere, de regulă irigată, terenurile cultivate cu
cereale, plantaţiile, în special cu viţă de vie şi apoi pădurea
(“saltus”). În funcţie de conjunctură, spaţiul agricol poate să
crească sau să se reducă.
Spaţiul agricol şi zonele geografice. Spaţiul agricol, definit

ca întindere exploatată pentru producţii vegetale şi animaliere,
ocupă o pondere variabilă din suprafaţa totală, urmând
anumite limite impuse de condiţiile climatice, naturale sau de
tehnicile momentului.
La nivelul zonelor, se impun două mari ansambluri ca

Două zone neposesoare de spaţiu agricol: zona arctică şi deşerturile
lipsite de zonei tropicale, la care se adaugă domeniile interioare ale
spaţiu continentelor, lipsite de precipitaţii din cauza reliefului, care
agricol funcţionează ca un obstacol, şi depărtării de mare.

Cu mici excepţii, La nivel regional, limitele sunt de ordin hipsometric,

în ţările higrometric, pedologic. Aceste limite nu sunt niciodată limite
dezvoltate absolute, ci exprimă o realitate, ca rezultat al echilibrului
nu este o criză relativ între inerţia mediului natural şi forţa de cucerire a
a spaţiului grupului uman interesat în a extinde domeniul productiv. În
agricol ţările dezvoltate nu se pune problema cuceririi de noi terenuri,
decât în anumite spaţii (spre exemplu în Olanda).
America de Nord oferă imaginea unui continent unde spaţiul

agricol, urmează variaţiile normale din interiorul limitelor
naturale. În ţările subdezvoltate, mijloacele de care dispun
populaţiile pentru extinderea spaţiului cultivat sau de păşunat
sunt foarte reduse. Acolo, limita este foarte aproape de una
naturală a existenţei speciilor utilizate de om.
Spaţiul agricol din zona temperată. Această zonă, extinsă în

Zona temperată ambele emisfere, însumează circa 5 miliarde ha, din care o
deţine 55% din bună parte nu este utilizabilă datorită altitudinilor,
spaţiul agricol continentalităţii şi iernilor foarte friguroase. Din această
mondial suprafaţă, spaţiul agricol reprezintă mai puţin de 2 miliarde
ha, însemnând circa 55% din spaţiul agricol mondial, circa
59% din spaţiul cultivat şi 56% din suprafaţa ocupată cu
păşuni şi fâneţe.
Repartiţia pe continente este foarte inegală. Europa are de

două ori mai multe terenuri plantate şi cultivate decât păşuni
şi fâneţe. America de Nord are cam aceeaşi pondere între
cele două categorii, iar în America de Sud păşunile depăşesc
de 4 ori terenurile cultivate. În Asia condiţiile de relief şi
continentalismul sunt defavorabile agriculturii. Procentul de
utilizare a întregii suprafeţe este de aproape 25%, dar
Terenul agricol cerealele ocupă 50% din suprafaţa agricolă.
are ponderi
foarte Procentele deţinute de terenul agricol sunt foarte diferite pe
diferite pe ţări ţări: Marea Britanie - 78%, Ţările de Jos - 70%, dar în ce
priveşte suprafaţa cultivată, Italia are 75%, iar Marea Britanie
37%. Japonia doar 16,5% teren agricol (5/6 cultivat), China
35% (1/3 cultivat), în SUA 55% (40% cultivat, iar 60% păşuni).
În emisfera sudică spaţiul utilizat ca păşune este important,

Australia deţine iar suprafeţele cultivate au ponderi reduse. În Argentina 50%
doar 5% teren sunt utilizate din suprafaţa totală, dar mai puţin de un sfert
cultivat din total sunt cultivate. Jumătate din teritoriul australian este cotat ca
agricol, dar 5% este cultivat..
Canada-4 ha/loc
Japonia-0,1 ha/ Spaţiul agricol pe locuitor variază de la circa 4 ha în Canada,
loc la 2,5 ha în SUA, 2,25 în spaţiul ex-sovietic, la 0,25 în China
şi în Benelux şi la mai puţin de 0,1 ha în Japonia.

Spaţiul agricol din regiunile calde. Suprafaţa utilizată este mai

Zonele calde au greu de apreciat, dar se situează la mai puţin de10% din
mai puţin de 10% suprafaţa totală. Însămânţările şi plantaţiile acoperă circa
teren agricol din 11%. Pe locuitor, suprafeţele sunt de 0,3 ha în India,
suprafaţa totală Pakistan, Philipine şi de 0,2 ha în Indonezia.
O problemă majoră: extinderea spaţiului agricol. Spaţiul

agricol este un component al geografiei umane, rezultând
dintr-o acţiune diferenţiată a omului asupra teritoriului. Spaţiul
agricol traduce eficacitatea grupului, acumulată timp de
Extinderea generaţii. Forma principală prin care are loc procesul de
spaţiului agricol, cucerire a spaţiului agricol este defrişarea. Aceasta
o preocupare înseamnă cucerirea agricolă a unui sol ocupat cu vegetaţie
pentru unele spontană. Civilizaţiile mai întreprinzătoare au cucerit şi alte
popoare terenuri agricole în detrimentul unor terenuri diverse
(cucerirea de porţiuni din deşert prin irigare, polderizarea
spaţiilor maritime). Acestea sunt de fapt o creare de spaţii
agricole şi nu o cucerire. Între cele două există un alt fenomen
de recuperare a terenurilor agricole, prin valorificarea celor cu
exces de umiditate şi punerea în loc a unor culturi adaptate la
un mediu mlăştinos.
Operaţia de defrişare înseamnă acţiunea de eliberare a

Defrişare terenurilor de vegetaţia naturală şi integrarea acestora în
circuitul agricol. Iniţial comunităţile rurale au utilizat focul
pentru a câştiga noi terenuri pentru cultură. Ca dovadă în
regiunile tropicale apar adesea în peisajul cultivat trunchiuri
incomplet arse. În Africa de Nord unii palmieri sunt foarte greu
de distrus prin foc, încât aceştia rămân în mijlocul terenurilor.
Intervenţia antropică este extrem de puternică, încât ruptura

cu mediul natural apare ca definitivă. Microrelieful este
Amenajarea transformat prin amenajarea teraselor pe versanţi, prin
terenurilor organizarea circulaţiei apelor în raport cu opţiunea culturilor
degradate aplicate. Aceasta înseamnă trecerea de la un spaţiu agricol la
unul rural, mult mai complex. În astfel de cazuri defrişarea
este prelungită cu alte acţiuni de amenajare, încât asistăm la
operaţiuni de organizare a spaţiului.
Experienţele din pădurile tropicale au arătat că uneori

defrişarea este temporară, iar vegetaţia iniţială revine. Terenul
agricol obţinut se degradează şi va fi reintegrat în ansamblul
vegetaţiei forestiere, dar va avea şi unele resturi de culturi
agricole, precum cele de manioc (Africa tropicală).
Operaţiunea este mai simplă atunci când se trece de la o

vegetaţie forestieră la păşune. În multe ţări păşunatul este
văzut ca o situaţie de compromis între o vegetaţie naturală şi
alta cu specii mai puţin toxice pentru animale. Frecvent,
păşunatul se face la lizierele pădurii sau în poienile din
interiorul masivelor forestiere.

În afara defrişării, spaţiul agricol se câştigă şi din introducerea

în circuitul agricol a unor spaţii improprii culturilor agricole.
Noi spaţii Această activitate presupune costuri ridicate, fiind cunoscute
agricole, eforturile depuse pentru a cuceri terenuri în dauna deşerturilor
câştigate (Egipt, Pakistan, vestul S.U.A., Azerbaidjan) şi a mării. Prima
în detrimentul categorie a însemnat cucerirea a peste 50 milioane hectare,
mării iar cea de-a doua peste 1 milion de hectare numai în Europa.
Aici se detaşează Olanda cu peste 570.000 ha (Zuidersee
deţine 230.000 ha). Pe ansamblu aceste suprafeţe sunt
minuscule, la scară planetară, dar la nivel local sau naţional
(Olanda, de exemplu) aceasta reprezintă un câştig esenţial.
1. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinând

cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau
să răspundeţi la următoarele întrebări:
a) Explicaţi importanţa ciclurilor climatice în dezvoltarea de
activităţi alternative celor agricole?
b) Explicaţi ponderea redusă a terenurilor agricole în Africa şi

Australia.
c) De ce în statele dezvoltate din punct de vedere economic

nu există o criză a spaţiului agricol?
d) Arătaţi modalităţile de extindere a terenurilor agricole,

definindu-le printr-o frază.
e) De ce reformele agrare au o latură economică negativă?

capitol

7.3. Diversitatea formelor de proprietate
Structura majoră a proprietăţii funciare. Parte integrantă a

unui teritoriu, terenul agricol poate fi în proprietate individuală
Proprietate sau în proprietate colectivă, Deci, proprietatea funciară se
individuală şi prezintă fie sub forma proprietăţii individuale, fie sub forma
proprietate proprietăţii colective. Prima formă se observă în societăţi şi
colectivă economii variate, diferenţele de structură şi de spaţiu
interferând cu diferenţele de dimensiuni. Proprietatea
colectivă se întâlneşte în structura patriarhală şi în structura
socialistă.
Proprietatea individuală. Din această categorie fac parte

mica proprietate ţărănească şi marea proprietate individuală.
Mica proprietate ţărănească. Aceasta îşi are originea în

trecerea în proprietatea ţăranilor a unui teren care iniţial
aparţinea proprietăţii patriarhale sau prin alte modalităţi de
Mica proprietate împărţire a marilor proprietăţi individuale. Foarte rar crearea
ţărănească, micii proprietăţi individuale se axează pe colonizarea
rezultată din individuală a unor terenuri libere, situate în afara terenurilor ce
proprietatea aparţin proprietăţii unei mari familii. Evoluţia recentă a
patriarhală, sistemului de proprietate în agricultura fostelor ţări socialiste,
reforme sau prin arată şi posibilitatea creării mici proprietăţi, prin divizarea
colonizări fostelor cooperative. Această divizare a luat în calcul şi
evoluţia demografică într-o jumătate de secol, şi ca urmare,
pe lângă retrocedarea parţială a unor terenuri a avut loc şi o
reală împroprietărire a celor fără pământ, dintr-o localitate
rurală.
Efectele demografice se resimt asupra proprietăţii individuale.

Creşterea Astfel, într-o societate rurală, geografic stabilă şi natural
demografică crescătoare, proprietatea se împarte cu fiecare generaţie.
fragmentează Această divizare este o divizare multiplă în măsura în care
terenul agricol proprietatea familială este compusă din mai multe terenuri
situate în părţi diferite ale teritoriului.
Paradoxuri în acest proces de divizare sunt de tipul în care

fracţionările sunt caricaturale atribuind unui moştenitor un
arbore sau câţiva zeci de metri pătraţi. Trecute în acte
Fracţionări oficiale, aceste împărţiri au condus la elaborarea unei
caricaturale parcelări minuţios cartografiate şi inventariate, unde parcela
devine unitate de negociere în contractele şi succesiunile
următoare. Această evoluţie dă caracterul unui peisaj rural din
ţările vestice, pentru că parcela este considerată o unitate
tehnică de cultură. Forma acestor parcele s-a corelat cu
modurile în care s-au divizat terenurile la un moment dat: spre
exemplu forme alungite de tip alsacian în Franţa nord-estică,
sau aspectul de mozaic al câmpurilor rurale chinezeşti.

Ariile cu o creştere demografică rapidă sunt sortite

Obstacol social multiplicării micii proprietăţi familiale. In acelaşi timp,
în performanţa dispersia parcelelor implică a serie de delimitări (garduri,
economică a hotare, liziere etc), care fac dificile eforturile pentru
micii proprietăţi modernizarea producţiei agricole. De aici, rezultă un obstacol
de natură socială, care se opune performanţei economice.
Adică o astfel de formă de proprietate se dovedeşte a fi mult
mai rentabilă din punct de vedere social, decât marea
proprietate. Un astfel de microfundium poate deveni viabil în
situaţia cultivării intensive a legumelor, a căror producţie
poate fi orientată către piaţă.
Marea proprietate, ca formă a proprietăţii individuale, se

Marea detaşează, în primul rând, prin dimensiuni, care ajung până la
proprietate câteva mii de ha. Aceste dimensiuni nu trebuie judecate
moştenită se simplist, ci trebuie raportate la aria geografică în care se
raportează la încadrează. În fond, ce reprezintă marea proprietate? Aceasta
aria geografică ar putea fi considerată o alterare a proprietăţii colective
iniţiale, prin confiscarea în beneficiul unei linii genealogice, a
ceea ce era originar, proprietate patriarhală. In multe părţi ale
lumii, extinderea proprietăţii făcea parte din prestigiul
familiei, care era „măsurat” în funcţie de suprafaţă şi mai
puţin în raport de aspectul clădirilor.
Marea Al doilea tip de mare proprietate s-a format din terenuri
proprietate grupate ca urmare a unor dislocări a marilor domenii
creată prin tradiţionale, prin ataşarea, prin cumpărare, a unor mici
dislocări, proprietăţi sau prin defrişări. Marea proprietate, astfel
cumpărări şi constituită, poate fi orientată spre agricultura de piaţă sau
defrişări spre oferirea unor servicii de loisir, inclusiv terenuri de vânat.
Al treilea tip, oarecum asemănător cu cel anterior aparţine

Marea marii proprietăţi speculative coloniale sau paracoloniale,
proprietate însemnând exproprierea prin forţă a populaţiilor autohtone de
creată prin către o populaţie sosită din afară. Prin aplicarea unor tehnici
exproprierea superioare, spre deosebire de micile proprietăţi, care devin
forţată a domenii slab productive, marea proprietatea se orientează
populaţiei către piaţa mondială. Astfel de exemple se întâlnesc în Asia
indigene de sud-est, în America Latină şi Africa.
Al patrulea tip rezultă din regruparea terenurilor după o

oarecare fărâmiţare anterioară. Moştenirile, achiziţiile prin
Marea căsătorii, la care se adaugă practicile ipotecării pot să aibe
proprietate drept rezultat constituirea de mari proprietăţi.
creată prin
regruparea În ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic marea
terenurilor proprietate este sinonimă cu puterea. În multe ţări, după cel
de-al doilea război mondial situaţia era de-a dreptul
incredibilă, din punct de vedere al concentrării proprietăţii
funciare.

Astfel, în Chile 75% dintre terenuri aparţineau la circa 5000 de

Puterea de proprietari, în Brazilia, jumătate din terenurile cultivate era
concentrare concentrată în mâinile a circa 30.000 proprietari, iar în Mexic
a marilor peste 8o% din terenurile cultivate se aflau în proprietatea a
proprietăţi circa 10000 persoane. Uneori, concentrarea a atins proporţii
din America de incredibile, ca de exemplu în provinciile Santiago şi
Sud Valparaiso, unde circa 30 de proprietari deţineau peste 1,7
milioane ha (însemnând o proprietate medie de peste 50.000
ha.
Dacă din punct de vedere social, marea proprietate poate fi

considerată total nesatisfăcătoare, din punct de vedere
Marea economic, aceasta poate însemna cadrul optim pentru a se
proprietate, realiza productivităţi foarte înalte. Investiţiile şi facilităţile
rentabilă legate de reinvestirea profitului în modernizarea lucrărilor
economic asigură producţii care se vor reflecta, indirect şi asupra
populaţiei. Exemplele sunt reprezentate de fermele nord-
americane, precum şi de unele ferme mari din unele ţări vest-
europene.
Proprietatea colectivă. Structura acestui tip de proprietate

cuprinde proprietatea patriarhală şi proprietatea socialistă.
Proprietatea patriarhală. Acest tip de proprietatea poate fi

constituită numai de către un grup uman, singurul care are şi
Proprietatea capacitatea de a-l păstra. Individual, ocuparea şi punerea în
patriarhală are valoare a unui sol este un fenomen foarte rar într-un mediu
forme extrem de slab antropizat, aparţinând societăţilor primitive.
variabile
Formele pe care le îmbracă acest tip de proprietate sunt
extrem de variate de la un continent la altul, de la o zonă la
alta. Spre exemplu, în zonele aride ale Africii şi Asiei,
proprietatea patriarhală are la origini proprietatea pastorală,
care înseamnă folosirea tribală, prin păşunat, a terenurilor.
Trecerea de la acest tip de activitate la cel de cultură a

plantelor nu este simplă, depinzând atât de condiţiile naturale,
Trecerea dificilă cât mai ales de cele sociale, religioase etc. O astfel de
de la un tip de trecere, mai ales în Orientul Apropiat şi Mijlociu, implică şi
activitate la altul trecerea de la o proprietate colectivă la una individuală.
Spre deosebire de ariile geografice menţionate anterior, cea

de la sud de Sahara se caracterizează printr-o proprietate
patriarhală definită de proprietatea comună asupra terenurilor
Proprietate cultivate, dar şi a muncii colective. În astfel de arii primează
patriarhală şi organizarea socială care se reflectă asupra modului de
muncă în comun gestiune a terenurilor. Accentul în situaţii extreme sau în cazul
unor decizii de lărgire prin defrişare a terenului cultivat, se
pune pe solidaritatea grupului.

Evoluţia societăţii umane a făcut ca frecvent să coexiste

Coexistenţa proprietatea individuală cu cea colectivă, chiar şi în ariile
proprietăţii menţionate anterior. Spre exemplu, tribul mediteranean
individuale cu conservă adesea păşunile, atunci când terenurile cultivate şi
cea colectivă mai ales grădinile sunt proprietate individuală. In Europa
Occidentală proprietatea colectivă, necultivată, a comunelor
rurale a rezistat parţial revoluţiei agricole (agrare), sub forma
proprietăţii asupra unei părţi din păduri. Aceeaşi situaţie se
întâlneşte şi astăzi în Europa de Est, unde proprietatea
obştească, mai ales asupra locurilor de păşunat (islazurilor)
coexistă cu proprietatea individuală asupra celorlalte forme de
utilizare a terenurilor.
Proprietatea colectivă în economia socialistă porneşte de la o

Proprietatea transformare juridică radicală a raporturilor economice şi
colectivă se sociale. Aici coexistă două forme de proprietate colectivă: una
îmbina, uneori, deţinută de stat şi alta de comunităţile locale. Mica proprietate
cu cea ţărănească, practic, dispăruse din structura pe forme de
individuală proprietate, mai ales sunt zonele de câmpie şi de deal (aceasta
în fostele ţări s-a păstrat în zonele montane, unde era dominanta). Statul
socialiste păstrează proprietatea totală a unei părţi din terenuri şi le
exploatează prin ferme de stat. In fostele state socialiste
proprietăţile colective de la nivel local erau gestionate de către
cooperativele de producţie, constituite din proprietăţile
individuale, ca urmare a unor presiuni politice şi administrative
deosebite. În unele cazuri, ca în Ungaria şi Polonia, aceste
cooperative au cunoscut şi un proces de dizolvare, reapărând
mica proprietate individuală.
2. Urmare a parcurgerii acestui subcapitol, sunteţi în măsură,

ca în limita spaţiului alocat, să comentaţi şi să răspundeţi la
a) Definiţi proprietatea individuală şi proprietatea colectivă,
arătând principalele lor subtipuri.
b) Cum s-a creat proprietatea individuală?
c) Explicaţi fragmentarea continuă a micii proprietăţi?

d) Explicaţi geneza marii proprietăţi.
e) Care sunt, sintetic, caracteristicile proprietăţii patriarhale

capitol
Cele două subcapitole reprezintă o sinteză privind spaţiul agricol

şi formele de proprietate. Explicarea conceptelor de bază,
Reţine precum şi dinamica acestora cu fenomenele conexe sperăm că
şi v-au trezit interesul. Pentru a fi mai eficienţi, credem că ar trebui
notează! să reţineţi următoarele:
- modul de viaţă rural este definit în primul rând prin spaţiul
agricol, cu multiplele sale utilizări;
- spaţiul agricol este repartizat neuniform pe continente şi pe
zone climatice;
- zonele reci şi cele deşertice se caracterizează prin cele mai
mici ponderi ale spaţiilor agricole, care apar ca inconsistente,
în arii extrem de reduse;
- zona temperată este cea mai favorizată prin procentul ridicat
al spaţiului agricol;
- câştigul de teren agricol în detrimentul altor utilizări este
nesemnificativ la nivel mondial, dar la nivelul unor ţări,
precum Olanda, este foarte important;
- proprietatea individuală şi colectivă coexistă în foarte multe
ţări;
- marile domenii agricole sunt deosebit de rentabile economic,
dar sunt neperformante din punct de vedere social;
- gradul de concentrare a marilor domenii în mâna unui număr
foarte redus de proprietari este exagerat de mare mai ales în
ţări ale Americii de Sud;
- mica proprietate ţărănească are o mare importanţă socială,
dar creşterea demografică poate conduce la o fragmentare
excesivă a lor prin sistemul succesiunilor;
- reformele agrare au afectat diferenţiat proprietarii de terenuri
agricole.

7.4. Exploatarea terenurilor agricole
Exploatarea terenurilor agricole. Din start se impune o

precizare: ţările dominate de marile proprietăţi sunt
Marii caracterizate prin faptul că proprietarii nu sunt ţărani. Aceşti
proprietari proprietari, nu sunt, deci, nici agricultori, ci reprezintă persoane
nu sunt ţărani care trăiesc dintr-o rentă funciară, adesea cumulată cu alte
venituri. Modul de inserţie a acestora în procesele, nu
totdeauna simple, ale activităţilor rurale are la bază relaţia
dintre proprietatea şi exploatarea terenurilor. Dacă proprietatea
exprimă o situaţie juridică, cu evidente implicaţii economice şi
sociale, exploatarea terenurilor înseamnă un fenomen
economic, productiv.
Raportul dintre dimensiunea proprietăţii şi forma de valorificare

Relaţia dintre este extrem de important. În cazul micii proprietăţi ţărăneşti,
proprietate şi valorificarea este directă, fiind făcută de proprietar, pe când în
valorificare cazul marilor proprietăţi situaţia este mai complicată. În acest
ultim caz, între proprietar şi cel care se angajează să
exploateze terenul se încheie un contract, prin care locatarul se
angajează să plătească proprietarului o indemnizaţie de
locaţie.
Exploatarea directă a marelui domeniu. Această valorificare

este diferenţiată, se face cu un personal salariat, dar depinde
de tipul de mare proprietate.
a) Latifundiile tradiţionale, forme reziduale ale unui anumit

mod de gestionare a terenurilor, există şi astăzi în unele ţări
Latifundiile europene mediteraneene (Spania, Sicilia) sau în state din
tradiţionale şi America Latină. Acestea sunt administrate de un girant
giranţii (administrator), care primeşte din partea proprietarului un
salariu fix. Prin contract, acesta trebuie să fie interesat de
producţie, iar primele care i se acordă îl motivează în obţinerea
unor rezultate cât mai bune.
Administratorul se întâlneşte periodic cu proprietarul pentru a-l

informa asupra costurilor şi, apoi, pentru a-i da banii, rezultaţi
din vânzarea produselor agricole. În acelaşi timp,
administratorul îl poate consulta pe proprietar în legătură cu
structura viitoarelor culturi agricole, în legătură cu eventuala
Rolul schimbare a contractului existent între cei doi.
girantului
Administratorul este cel care recrutează forţa de muncă fie din
satele care sunt sub dominanţa domeniului şi a căror populaţie
Muncitori constituie forţa de muncă folosită în mod regulat pe domeniu
agricoli (remuneraţia se face în bani sau natură), fie, urmând exemplul
Italiei de sud din satele exterioare domeniului, muncitorii
agricoli fiind angajaţi cu ziua, săptămâna sau pe perioada
campaniei agricole (Spania, Portugalia, Franţa, chiar).

În alte forme, considerate primitive, muncitorii agricoli

Relaţii primesc o porţiune de teren în folosinţă proprie. Beneficiul
specifice unei astfel de economii infime permite administratorului să
în America ceară o muncă aproape gratuită. Este frecvent întâlnit acest
Latină tip în America Latină, unde pentru concesiunea unei păşuni
şi a unui hectar sau două de teren arabil, muncitorul are
obligaţia de a presta 2 zile pe săptămână gratuit pentru
proprietar. Când muncile sunt foarte presante muncitorul
agricol este obligat să îndeplinească mai întâi datoriile faţă
de proprietar şi apoi să îşi lucreze propriul teren.
b) Marele domeniu din economia capitalistă. Activităţile

agricole sunt organizate de un intendent, aşa încât să se
asigure folosirea eficientă a forţei de muncă. În acest context
Activităţi se remarcă trei categorii de activităţi: prima care poate fi
agricole mecanizată în totalitate (maşina şi tractorul înlocuind
organizate de echipele de muncitori), a doua care cuprinde lucrări ce se
un intendent constituie prin combinarea şi succesiunea lor pe baza unei
forţe de muncă permanente (muncitori permanenţi, retribuiţi),
iar a treia categorie cuprinde operaţii sezoniere pentru care
forţa de muncă se recrutează din locuri depărtate sau chiar
din alte ţări.
c) Marele domeniu speculativ nord-american. În ţări, precum

S.U.A., Canada şi Australia, există o formă de exploatare a
terenurilor fără salariaţi. Cultura specializată permite
reducerea cheltuielilor prin utilizarea unor maşini de mare
Culturi capacitate, câteva săptămâni pe an. Deseori fermierul
agricole rămâne singur în mijlocul unui domeniu de sute sau mii de
specializate ha. Câteodată domeniul rămâne necultivat cea mai mare
parte a timpului, urmare a unor politici agricole la nivel de stat
sau a unor situaţii de excepţie. În aceste situaţii terenul este
vizitat de inspectori, care se conving că acesta nu este
utilizat, pentru a returna proprietarului sumele stabilite prin
contracte.
d) Plantaţia. Forţa de muncă originală a plantaţiei a fost forţa

de muncă servilă reprezentată de populaţia de culoare. În
Plantaţiile regiunile unde economia plantaţiilor s-a menţinut după
lucrate cu abolirea sclaviei s-a trecut la un regim de latifundii. În ţările
forţă de unde economia de plantaţie a fost introdusă mai târziu, ca în
muncă Asia de sud-est pentru producţia de cauciuc, munca este
locală remunerată pe baza sistemului salarial clasic. Când este
vorba de muncile sezoniere, precum cele de pe plantaţiile de
cacao din Ghana sau de arahide din Senegal, sunt aduşi
muncitori, care vin împreună cu familiile lor pentru câteva
săptămâni sau câteva luni.

Exploatarea directă familială. În această situaţie există o

suprapunere directă între proprietate şi exploatare, proprietarul
Proprietarul se asumându-şi întreaga responsabilitate pentru utilizarea
ocupă şi cu terenului care îi aparţine. Proprietarul este şi posesorul
exploatarea mijloacelor de producţie, inclusiv a resurselor pentru hrana
terenurilor animalelor, dacă acestea sunt folosite la muncile agricole. Ca
membru al unei comunităţi, proprietarul are acces la terenurile
care sunt în folosinţă comună: păşunea şi pădurea, de
exemplu.
Una din problemele fundamentale este aceea a optimizării

dimensionale a exploatării familiale, care depinde de opţiunea
Dimensiunea pentru un sistem de cultură, pentru o anumită tehnică utilizată
optimă a şi pentru un anumit grad de modernizare. Orice modificare a
unei exploatări acestora poate influenţa mărimea optimă, în sensul unei
familiale rentabilizări maximale. Evoluţiile recente conduc la ideea că
progresul tehnic în domeniu determină o creştere a dimensiunii
optime şi că proprietăţile mici nu mai fac faţă provocărilor
pieţei.
Cooperarea Cooperarea agricolă în economia liberală. Între organizarea

agricolă şi primitivă a exploatării agricole în ţărilor subdezvoltate, realizând
economia reforme agrare sortite în mare parte eşecului, şi radicalismul
liberală cunoscut din ţările socialiste privind proprietatea colectivă
asupra pământului şi mijloacelor de producţie, economia
liberală oferă numeroase exemple de cooperare agricolă.
Aceste forme de cooperare rezolvă numeroase probleme
legate de puterea financiară şi capacitatea tehnică redusă a
micilor exploatări. Dacă ţăranul este refractar la avantajul unei
asocieri, în schimb, apreciază avantajele reieşite din
cooperările pe linia rezistenţei la presiunile pieţei, a obţinerii
unor credite avantajoase sau a valorificării produselor prin
transformarea locală.
Cele mai avansate ţări, în domeniul organizării de cooperative

agricole de tip liberal, sunt ţările din Europa nordică. Aici,
ţăranul are conştiinţa apartenenţei la astfel de grupuri de
Europa nordică interese, la care aderă fără rezerve. Această situaţie îi oferă
un exemplu al credite convenabile pentru procurarea de utilaje, acces mai bun
cooperativelor pe pieţe, scăpând de inconvenientele ce rezultă din izolarea şi
de tip liberal capacitatea sa fizică redusă de a face faţă concurenţei. În plus,
cooperativa îi asigură condiţii pentru pregătirea agrotehnică,
prin frecventarea de cursuri, prin alte forme de pregătire
inclusiv prin ceea ce se cheamă „life long learning” în domeniu.
Uneori, cooperativa are chiar rolul de casă de asigurări,
acoperind o parte din costurile generate de compromiterea
recoltelor.

Cooperare în În Franţa, o experienţă interesantă există în zonele viticole

arii agricole sau pomicole, în cele producătoare de unt, unde funcţionează
specializate cooperative care asigură facilităţi şi protecţie producătorilor
individuali.
De asemenea, în alte zone există cooperative constituite

pentru a oferi servicii în domeniul muncilor agricole, prin
realizarea unor parcuri de maşini agricole, ce sunt puse la
dispoziţia fermierilor particulari.
Formele de exploatare socialistă. Filosofia de bază a

economiei socialiste a fost aceea de a înlocui exploatarea
Forme de individuală a pământului cu cea colectivă. Acest obiectiv
cooperare de major al ideologiei comuniste s-a realizat pe etape: prima a
tip socialist însemnat distrugerea radicală a marilor domenii şi realizarea
unei reforme agrare, prin care fiecare ţăran a primit o anumită
suprafaţă de teren, a doua etapă a însemnat organizarea a
două tipuri de proprietăţi, una de stat şi alta colectivă.
Rezultatul a fost coexistenţa întreprinderilor agricole de stat şi

Coexistenţa a cooperativelor agricole de producţie. Evoluţia randamentelor
proprietăţii de agricole a demonstrat că şi aceste forme de proprietate, mai
stat cu cea ales cea de-a doua, în formele concepute, sunt de slabă
cooperatistă productivitate.
Un caz interesant îl reprezintă modul de structurare a ariilor

rurale chineze, care au avut la bază un alt mod de
exploatare. Principiul de bază a fost acela ca unitatea
administrativă, comuna, să fie şi unitate economică de bază.
Deşi are o suprafaţă relativ redusă (circa 5.000 de ha),
comuna gestionează proprietatea agricolă şi mijloacele de
Ariile rurale muncă pe patru straturi suprapuse.
chineze, ca
exemplu de Totdeauna la bază se plasează mica proprietate individuală
organizare de reprezentată de casă, grădină şi curte. Această proprietate nu
tip socialist intervine în ciclu de producţie, rămânând la nivelul scării
familiale. Peste acest strat se suprapune proprietatea echipei
de producţie, care reuneşte terenul şi mijloacele elementare
de muncă. Urmează proprietatea brigăzii de producţie, care
totalizează: marile mijloace de muncă, industriile de
transformare a produselor agricole şi distribuţia energiei.
Proprietatea Ultimul strat este reprezentat de proprietatea comunei

individuală. a cuprinzând fondurile fixe, anumite mijloace de producţie
echipei, a superioare finanţate de stat. La nivelul comunei sau al brigăzii
brigăzii sunt integrate cea mai mare parte a serviciilor sociale, de
şi a comunei învăţământ şi edilitare.

Elemente generale despre reformele agrare. Noţiunea de

reformă agrară înseamnă orice modificare a regimului
Reforma agrară proprietăţilor şi a raporturilor economice şi sociale din mediul
înseamnă rural. Forma cea mai simplă este aceea care consistă în a
schimbarea distribui teren unui locuitor de la ţară fără pământ sau cu
regimului pământ puţin, prin divizarea marilor domenii sau de a
proprietăţii transforma un „locatar” (cel care are în locaţie un teren) într-
un proprietar.
Problema reformelor agrare nu este simplă, întrucât cu fiecare

generaţie, populaţia rurală a crescut foarte rapid. Totodată,
noile tehnici au eliberat forţă de muncă din agricultură,
producând efecte contrarii. În multe ţări coexistă cele două
forme de exploatare a terenurilor: microfundia şi latifundia.
Echilibrarea Filosofia de bază a oricărei reforme este de a echilibra nevoile
nevoilor de de pământ ale unei populaţiei dintr-un stat sau regiune cu
pământ cu disponibilităţile existente. Aplicarea sa are în vedere
disponibilităţile asigurarea unui minim necesar fiecărei familii, care locuieşte
la ţară.
O analiză actuală legată de modul în care s-au derulat unele

reforme şi mai ales asupra efectelor perverse ale acestora
scoate în evidenţă următoarele paradoxuri:
- necesitatea menţinerii unor randamente foarte ridicate
contravine reformelor agrare;
- existenţa unei aristocraţii funciare tradiţionale în ţările
Paradoxurile subdezvoltate face ca reforma agrară să menajeze
reformelor exagerat marile proprietăţi ale acesteia;
agrare - atribuirea de pământ ţăranilor, fără mijloace de cultivare a
solului va conduce la vânzarea pământurilor abia primite şi
deci la nerezolvarea problemelor sociale. În această clasă
s-au plasat şi reformele agrare din Europa de est, inclusiv
aplicarea Legii 112/1991 în România postdecembristă;
- creşterea demografică explozivă, în condiţiile în care
terenul agricol este aproximativ constant, crează o mare
presiune asupra terenurilor, în general. Realizarea de
reforme agrare în perspectivă ar însemna o divizare
exagerată a terenurilor şi implicit o scădere drastică a
randamentelor, reîntoarcerea la economia de subzistenţă.
Reformele agrare niciodată nu au fost totale, ci doar parţiale,

determinând redistribuirea temporară a terenurilor. Istoria
Mulţimea rurală recentă, cel puţin în anumite ţări, a fost o succesiune
reformelor este de reforme agrare în alternanţă cu procese de comasare a
incompatibilă terenurilor agricole. Această succesiune constatată şi în
cu creşterea România a avut un efect dezastruos asupra randamentelor
economică agricole, pe ansamblu, determinând o agricultură de
subzistenţă, incompatibilă cu cerinţele unei economii de piaţă,
cu participarea efectivă pe piaţa concurenţei în domeniu.

3. Urmare a achiziţiilor pe care le-aţi făcut în cadrul acestui

subcapitol, vă rog, ca în limita spaţiului alocat, să comentaţi
sau, după caz, să răspundeţi la următoarele întrebări:
a) Oferiţi detalii în legătură cu sintagma “proprietarii marilor
domenii agricole nu sunt ţărani”.
b) Explicaţi rolul administratorilor (giranţilor) în organizarea

exploatării agricole a marilor domenii.
c) Arătaţi, prin exemple, distribuţia geografică a principalelor

tipuri de exploatare agricolă a marilor domenii.
d) Descrieţi modul de exploatare agricolă dominant în ţările

din Europa nordică.
e) Care sunt caracteristicile de bază ale exploatărilor agricole

din China?
f) Reformele agrare sunt, de regulă, totale sau parţiale?

capitol

Cunoştinţele acumulate în acest subcapitol vă ajută la

înţelegerea corectă a proceselor care au loc în viaţa rurală,
având în vedere că exploatarea terenurilor agricole face
legătura directă dintre spaţiu şi comunităţile locale. Din acest
subcapitol ar trebui să reţineţi:
Reţine - varietatea tipurilor de exploatare individuală şi colectivă;
şi - diversitatea tipurilor de exploatare a marilor domenii:
notează! latifundii tradiţionale, exploatarea marilor domenii din
economia capitalistă tipică, exploatări de tip speculativ şi
plantaţiile;
- dimensiunea optimă a exploatărilor familiale tinde să
crească pe măsura progresului tehnic;
- diversitatea formelor de cooperare: unele specifice
economiei liberale, altele specifice ariilor specializate,
precum şi forme de cooperare de tip socialist;
- ariile agricole chineze au organizări specifice, structurate
pe patru nivele;
- reformele agrare înseamnă schimbarea regimului de
proprietate a terenurilor;
- reformele agrare au limitele lor, mai ales în ce priveşte
modul de implementare şi raportul invers proporţional cu
creşterea randamentelor.

Întrebarea 1
a) Ciclurile climatice nu permit utilizarea forţei de muncă

tot timpul anului, de aceea, mai ales iarna aceasta
prestează alte activităţi precum cele legate de diverse
meşteşuguri, ţesut, prelucrarea locală a diverselor
produse primare locale;
b) Terenurile agricole din Africa şi Australia deţin cele mai

reduse ponderi, din cauza suprafeţelor foarte mari pe
care le ocupă deşerturile;
c) Statele dezvoltate din punct de vedere economic se află

în zonele temperate, acolo unde terenul agricol deţine
ponderi de peste 60% din suprafaţa totală a uscatului
din aceste zone;

d) Modalităţile de extindere a terenurilor agricole sunt

foarte complexe, detaşându-se, în primul rând
defrişarea, apoi amenajarea unor terenuri degradate,
inclusiv în exces de umiditate, precum şi prin
polderizare;
e) Reformele agrare au efecte negative, întrucât

fragmentarea excesivă şi repetată nu poate conduce
decât la randamente scăzute.
Întrebarea 2
a) Proprietatea individuală se întâlneşte fie sub forma micii

proprietăţi ţărăneşti, fie sub forma marii proprietăţi;
proprietatea cooperatistă este de tip liberal, alta
specifică ariilor specializate, iar cea de-a treia de tip
socialist;
b) Proprietatea individuală s-a creat prin: trecerea de la

proprietatea patriarhală la cea individuală, prin reforme
agrare şi prin colonizări;
c) Mica proprietate cunoaşte un puternic proces de

fragmentare, mai ales datorită creşterii demografice şi
dreptului succesoral al moştenitorilor; fragmentarea
ajunge chiar la dimensiuni caricaturale (un măslin, sau
câţiva mp);
d) Marea proprietate s-a format prin: moştenire, dislocări

ale marilor domenii, cumpărări succesive şi defrişări,
prin exproprietărirea forţată a populaţiilor indigene sau
prin regruparea terenurilor;
e) Proprietatea patriarhală aparţine societăţilor primitive; în

zonele aride are la origine proprietatea pastorală; la sud
de Sahara proprietatea patriarhală este proprietatea
comună asupra terenurilor şi munca colectivă; uneori
coexistă proprietatea individuală cu cea colectivă.
Întrebarea 3
a) Proprietarii marilor domenii, de regulă, nu locuiesc la

ţară, ci în marile oraşe unde au alte ocupaţii. Ca să fie
ţărani ar trebui să muncească direct în agricultură;
b) Administratorii se ocupă de gestiunea completă a

lucrărilor agricole, începând de la stabilirea structurii
culturilor şi până la recrutarea forţei de muncă,
îndeosebi în campanile agricole de recoltare;

c) Latifundiile tradiţionale se întâlnesc în Spania,

Portugalia, America Latină, marile domenii capitaliste în
ţările din Europa de Vest, marile domenii speculative în
SUA, Canada şi Australia, iar plantaţiile în Ghana,
Senegal, Coasta de Fildeş ş.a.m.d.;
d) În ţările din Europa nordică sunt foarte răspândite

cooperativele de tip liberal, însemnând o asociere între
proprietari începând de la producţie până la distribuţie;
e) Specificul exploatării agricole chineze se bazează pe

patru tipuri de proprietate: mica proprietate individuală,
proprietatea echipei, proprietatea brigăzii şi proprietatea
comunei;
f) Reformele agrare niciodată nu au fost totale, ci numai

parţiale.
INSTRUCŢIUNI

cunoaşterea Unităţii de învăţare nr.5, privind “Spaţiul rural.
Definiţia geografiei rurale”. Răspunsurile la întrebări vor fi
transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi
evaluare.


între răspunsuri.

profesoral.

1) Comentaţi distribuţia inegală a terenurilor agricole pe

continente, arătând cauzele acesteia.
2) Având în vedere cunoştinţele generale pe care le

posedaţi, explicaţi modul de extindere a terenurilor
agricole în ţara noastră;
3) Explicaţi variaţia terenurilor agricole pe zone climatice

pornind de la zona arctică.
4) Descrieţi mica proprietate ţărănească şi proprietatea

colectivă asupra terenurilor agricole din ţara noastră în
perioada socialistă, în comparaţie cu structura
exploatărilor agricole din China.
5) Explicaţi deosebirile dintre proprietatea patriarhală şi

proprietatea cooperatistă de tip liberal.
6) Detaliaţi paradoxurile reformelor agrare, inclusiv cele din

România.
7) La finalul lucrării, vă rog să comentaţi conţinutul testelor

cuprindă pentru a creşte eficienţa şi fixarea

Cândea, M.,Isbăşoiu, C. (2000), Geografia agriculturii, Edit. Universităţii
Bucureşti, Bucureşti.
Diry, J.P. (1999), Les espaces ruraux, SEDES, Paris.
Meynier, A. (1959), Les peisages agraires, Armand Colin, Paris
Surd, V. (1994), Curs de geografie rurală, Edit. Universităţii Babeş-Bolyai,
Cluj-Napoca
Sibiu

Ianos I. (2005), Geografie Urbana Si Rurala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ianos I. (2005), Geografie Urbana Si Rurala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ministerul Educaţiei şi Cercetării

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Geografia urbană şi rurală

Nici o parte a acestei lucrări

1. DEFINIŢIA GEOGRAFIEI URBANE. ORAŞUL ŞI

2. ORAŞUL ŞI STRUCTURA SA MAJORĂ 30

3. ECONOMIE ŞI FUNCŢII URBANE. ZONE DE INFLUENŢĂ

Proiectul pentru Învăţământul Rural i

4. SPAŢIUL RURAL. DEFINIŢIA GEOGRAFIEI

6. HABITATUL RURAL 109

7. SPAŢIUL AGRICOL. PROPRIETATEA ŞI

ii Proiectul pentru Învăţământul Rural

Urbanizarea este una dintre caracteristicile cele mai impresionante

Proiectul pentru Învăţământul Rural iii

Unitatea de învăţare Nr.1

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.1 1

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare Nr.1

Prin studierea acestei unităţi de învăţare vei fi în măsură să:

• defineşti geografia urbană, ca disciplină geografică;

Proiectul pentru Învăţământul Rural 1

1.2. Definiţia geografiei urbane

Principalele ramuri ale geografiei sunt geografia fizică şi

Geografia umană studiază omul şi activităţile sale în relaţii

Geografia umană cuprinde ca subramuri distincte geografia

2 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Geografia aşezărilor urbane sau geografia urbană reprezintă

Geografia urbană studiază apariţia, structura internă şi

Oraşul, însă, nu reprezintă entitatea teritorială aflată exclusiv

Prin definiţie, oraşul constituie un obiect de studiu fascinant,

Analogiile pe care le fac cu procese similare din fizică şi

Geografii urbanişti au fost de acord cu trei puncte de vedere

Proiectul pentru Învăţământul Rural 3

1. Acest subcapitol introductiv v-a oferit posibilitatea de a

b) Care este componenta comună a acestora?

c) Cărei ramuri geografice îi aparţine geografia

d) Demonstraţi că oraşul nu este obiect de studiu

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui

Primul subcapitol al oricărui manual este dedicat definirii

4 Proiectul pentru Învăţământul Rural

1.3. Evoluţia gândirii în geografia urbană

Geografia urbană actuală şi disciplinele apropiate au o istorie

În evoluţia gândirii din domeniul geografiei urbane pot fi

Etapa descriptivistă şi explicativă, ce a dominat cercetările

Proiectul pentru Învăţământul Rural 5

Etapa gândirii în spiritul economiei spaţiale, fundamentată

Etapa gândirii cantitative (1950-1970) este cunoscută ca

Ştiinţa postbelică are suficiente exemple, îndeosebi americane,

La acestea mai trebuie adăugată contribuţia deosebită a lui

6 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Redescoperirea economiei spaţiale orientează

Influenţa Congresul de geografie de la Stockholm (1960) favorizează

Etapa gândirii radicale şi umaniste (1970-1990) are la bază

Proiectul pentru Învăţământul Rural 7

Influenţa neo-marxistă asupra ştiinţelor sociale, în general,

Geografii neo-marxişti urbani nu au format un corp comun clar,

Curentul umanist apare ca o reacţie la preocupările exclusiv

Etapa gândirii post-moderniste în geografia urbană.

8 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Teoria urbană actuală pare a se afla într-un stadiu de

Acest spirit de analiză eclectic în cazul lipsei unei mari teorii

În acest cadru general, comisia de specialitate a Uniunii

În ciuda lipsei unui curent filosofic dominant, preocupările

Proiectul pentru Învăţământul Rural 9