Elemente doctrinare specifice Evangheliei a IV-a

Aşa cum am arătat şi în prelegerile anterioare, Sf. Ioan lasă impresia că el îi întrece pe toţi
autorii Noului Testament pentru că este un filosof sau un literat al cărţilor Noului Testament al
Evangheliei canonice. Sf. Ioan nu face filozofie sau poezie de dragul de al face, ci de dragul lui
Iisus. Această înaltă expresie are obiectiv pe Hristos. El este înălţat, este prezentat ca ţinta
supremă, idealul măreţ ultim al scrierilor Ioaneice. Sf. Ioan așadar gândeşte profund, se exprimă
cu entuziasm, cunoaşte istoria şi tangenţele acestora cu gândirea creştină. De aceea în calitate de
martor şi Apostol direct al Mântuitorului, este cel mai îndreptăţit şi cel mai competent în a scrie
şi a relata în completare la Evangheliile sinoptice, o viaţă şi o activitate a Mântuitorului dintr-o
postură unică.
În Evanghelia a IV-a şi îndeosebi prin intermediul prologului acesteia, Sf. Ioan combate
numeroase erezii şi sisteme filosofice de gândire necreştină, fie direct, fie indirect.

1. În primul rând este combătut ereticul Cerint care învaţă că la începutul erei noastre
lumea ar fi fost creată de o forţă situată în afara lui Dumnezeu. Pe Iisus îl consideră fiul natural al
lui Iosif şi al Mariei, dar recunoaşte că El a fost mai drept şi mai înţelept decât ceilalţi.
Împotriva acestei învăţături Sf. Ioan precizează că: „Toate prin-trânsul s-au creat” şi nimic
nu s-a creat fără participarea Lui. În Evanghelia a IV-a este evident hristologic afirmând
dumnezeirea lui Hristos şi omenitatea vremelnică a cărei geneză e mai presus de legile naturale.

2. Ereticii ebioniţi care vânturau cam aceeaşi erezie despre Iisus, dar spre deosebire de
Cerint, admiteau că lumea a fost creată de Dumnezeu.
În opoziţie cu aceştia şi cu Cerint, Ioan dovedeşte dumnezeirea Mântuitorului afirmând
preexistenţa şi participarea efectivă la opera de creare a lumii (In. 1,1-3).

3. Evanghelistul răspunde şi împotriva ereticilor nicolaiţi, care refuzau căsătoria,

considerând-o ca o instituţie demnă de dispreţ şi apreciau liberalismul imoral.
Participarea Mântuitorului la Nunta din Cana (cap 2, 1) este indirect o respingere şi o
condamnare a acestei învăţături decadente şi inadmisibile din punct de vedere creştin.

4. Ereticii numiţi docheţi susţineau că Iisus prin întrupare n-ar fi luat un trup real, ci unul
aparent.
Sf. Ioan precizează împotriva acestei erezii că Logosul s-a făcut prin întrupare carne,
(sarcos – grecescul , -s = carne vie). Nu este întrebuinţat nici termenul   care
înseamnă corp, dar poate fi și corp sau trup mort ori corp ceresc. Nu întrebuințează nici termenul
ανθροπος (om), care poate atât viu, cât și mort.

5. Ereticul Simon magul despre care Noul Testament ne relatează ceva în F.A. împreună
cu ereticul Menandru, învaţă că lumea ar fi fost creată prin îngeri.
Împotriva acestora Ioan zice în cap. 1, 3 şi 10, că „toate prin el s-au făcut şi nimic fără de el
nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut”( v. 3); „Lumea prin El s-a făcut…” ( v. 10)
6. Evanghelia a IV-a este îndreptată şi împotriva filosofului iudeu elenist Filon, care
spune că Logosul nu ar avea o fiinţă personală şi că Logosul şi-a început existenţa odată cu
timpul. Sf. Ioan în cap 1, 1-4 afirmă tocmai contrariul: Logosul este de la început.
 7. Se pare că Evanghelia a IV-a i-a o atitudine critică faşă de ucenicii lui Ioan Botezătorul
şi anume numai faţă de aceia care nu i s-au ataşat lui Iisus ci au constituit un fel de sectă care
ignora botezul creștin. Mai ales împotriva acestora sunt îndreptate precizări irenice sau paşnice:
„De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh Sfânt nu va putea să intre în împărăţia lui
Dumnezeu” ( In. 3, 5).
CURSUL XIX-XX
Căile de desfăşurare a activităţii mesianice a Mântuitorului

Trei sunt căile sau modalităţile prin care şi-a desfăşurat Hristos activitatea mesianică de trei
ani şi jumătate:
1. Cuvântul sau predica;
2. Fapta (minunea);
3. Jertfa de pe cruce, de care este strâns legată şi învierea.

1. Activitatea prin cuvânt

Activitatea care se desfăşoară prin cuvânt se cheamă vorbire. Aceasta poate fi directă sau
indirectă. Mântuitorul a folosit ambele variante, după cum dictau împrejurările.
Vorbirea indirectă se realizează prin alegorii, asemănări, tropi, metafore etc. Iisus a
manifestat preferinţă pentru vorbirea în parabole sau în pilde.
Parabola este o istorisire fictivă, dar verosimilă, în care cu ajutorul unor asemănări ni se
împărtăşesc, ni se comunică sau transmit anumite învăţături de credinţă sau morală sau şi de un
fel şi de altul.
- Fictiv – ceea ce nu există, ceva inventat, scornit.
- Verosimil – ceea ce poate exista, luat din viaţa de zi cu zi.
Fabula este o istorisire fictivă, dar neverosimilă. Mântuitorul n-a întrebuinţat-o niciodată,
pentru că ea conţine o minciunică, or Iisus nu practică nici minciuna inocentă sau cu scop bun.

Hristos a preferat vorbirea prin pilde sau parabole din două motive:
a) Era foarte agreată de străvechile populaţii orientale;
b) Pune sufletul la lucru, îi dă de gândit. Vorbind pe ocolite, nimeni n-are dreptul să se
supere, nu ofensează, ci doar dă de bănuit.

Activitatea prin cuvânt a Mântuitorului a fost deosebit de apreciată. Lumea îi sorbea

cuvintele cu nesaţ. Era impresionată de învăţăturile Sale înalte şi simple, în acelaşi timp. Această
admiraţie faţă de cuvintele lui Iisus a rămas ca un dicton din partea mulţimelor, exprimat prin
cuvinte: „Niciodată n-a vorbit cineva ca omul acesta!” (In 7, 46). Într-adevăr pentru că nu era
numai om, ci şi Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Din totalitatea pildelor expuse de Hristos, Sfintele Evanghelii au înregistrat aproximativ 30

şi cam tot atâtea microparabole.
- Parabolă – pildă – o istorisire mai lungă (o pericopă).
- Microparabolă – o istorisire foarte scurtă, redusă la o sentinţă sau o propoziţie (Doctore,
vindecăte pe tine însuţi!).

După conţinutul lor, pildele Mântuitorului pot fi clasificate în două grupe:

 1 – dogmatice – prin care ni se comunică învăţături de credinţă;
2 – morale – care cuprind învăţături de comportare.
În cadrul pildelor dogmatice se disting parabolele Eshatologice, adică cele care se referă la
parusie sau la a doua venire a lui Hristos.

Exprimarea paradoxală din Mt. 13, 10 – 13.

- categoriile de ascultători:
- bine intenţionaţi
- rău intenţionaţi, cu scopul de a-L învinui, de a-I găsi un cusur, ca apoi să-L
condamne.
- de aici şi păcatul „împotriva Duhului Sfânt”, de neiertat.

Din marile cuvântări ale Mântuitorului

- Predica de pe munte;
- Cuvântarea euhoristică despre Pâinea vieţii;
- Cuvântarea eshatologică;
- Marea cuvântare de despărţire din Joia Mare.

2. Activitatea prin faptă

Deşi Mântuitorul a impresionat prin cuvântările Sale, încât lumea era în stare să-L asculte
zile în şir, El n-a rămas doar la această activitate. Era cunoscută şi Lui aserțiunea din vechime că
„verba vollant, exempla trahunt” sau „cuvintele zboară, se risipesc, însă exemplele, faptele rămân”.
De aceea Hristos şi-a dublat activitatea Sa prin cuvânt cu una prin fapte, dar nu fapte obişnuite, cu
supranaturale, adică minuni. Minunea se întâmplă într-un loc şi timp bine stabilit, unde legile
naturale sau fireşti se suspendă şi sunt înlocuite cu legi supranaturale. În Noul Testament întâlnim
termenul simion (faptă neobişnuită, extraordinară, ieşită din comun, pentru că termenul ταυμα
(minune) era prea uzual şi avea, uneori, în limbajul obişnuit şi un sens peiorativ.
Referitor la minunile săvârşite de Hristos, contemporanii i-au condensat şi exprimat
admiraţia prin următoarea aserţiune: „Niciodată nu s-a arătat aşa ceva în Israel” (Mt. 9, 33).
Scopul pentru care Hristos a săvârşit minuni a fost în beneficiul oamenilor, pentru a-i ajuta,
pentru a le alina suferinţele sufleteşti şi trupeşti.
Iisus n-a făcut minuni de paradă, ca să pună în evidenţă puterile Sale dumnezeieşti.
Dimpotrivă a refuzat astfel de minuni.

Clasificarea minunilor:
1 – asupra naturii

2 – asupra oamenilor
a) taumaturgii;
b) exorcisme;
c) învieri din morţi.

3 – asupra propriei Sale persoane:

- Schimbarea la faţă;
- Învierea;
- Înălţarea.