Dimitrie Cantemir (1673-1723) este cel mai  de seamă gânditor umanist român şi totodată autor al
primelor scrieri filosofice originale româneşti. Studiază acasă greaca, latina şi filosofia cu fostul dascăl
de limbă greacă la şcoala domnească din  Iaşi, eruditul Ieremia Cacavela. La Academia Patriarhiei
Ortodoxe din Constantinopol îşi aprofundează studiile  în limbile antice şi orientale, filosofie,
literatură şi în noile curente din gândirea ştiinţifică.

Concepţia despre lume a lui D. Cantemir a cunoscut de-a lungul vieţii cărturarului o evoluţie în
direcţia accentuării tendinţelor laice şi raţionaliste. Lucrările sale de tinereţe, deşi plătesc tribut
teologiei şi scolasticii, mărturisesc despre contactul autorului lor cu ştiinţa şi filosofia Renaşterii şi cu
raţionalismul aristotelic. "Lumea şi Înteleptul", desene dintr-o copie manuscrisă
a "Divanului" de la .

    Prima sa operă “Divanul sau gâlceava înţeleptului  cu lumea” (1689) afirmă o concepţie optimistă
despre om, desigur că în limitele moralei creştine. “Divanul” constituie o expresie a tendinţelor laice
şi raţionaliste, umaniste, care se afirmă în cultura română în sec. al XVII-lea.Fenomenele naturale şi
istorice se supun, potrivit concepţiei lui Cantemir, determinismului cauzal. Există o “ordine a naturii”
şi tocmai aceasta este obiectul ştiinţei, al cunoaşterii raţionale. Gânditorul separă în spirit raţionalist,
cunoştinţele dobândite pe calea cercetării faptelor de convingerile izvorâte din credinţă, delimitează
planul teologic de cel  filosofic. El defineşte, în “Istoria ieroglifică”, “filosofia  fizică” care se ocupă de
studiul “corpurilor naturale” de credinţă a cărei lucrări “nici dovadă au, nici a să dovedi să pot”.  D.
Cantemir subliniază importanţa simţurilor şi a experienţei în cunoaştere: “Toată ştiinţa în povaţă
simţurilor să află”, “toată cunoştinţa şi toată ştiinţa din înainte mergătoarea simţire purcede”. De
asemenea, pentru stabilirea adevărului, important este experimentul: “experienţa şi ispita lucrului
mai adevărată poate fi decât toată socoteala minţii”.
    Ştiinţa şi filosofia au misiunea de a cerceta cauzele lucrurilor, ele nu trebuie să se limiteze la
înregistrarea faptelor, ci să afle cauzele fenomenelor, să arate “nu numai cum şi ce s-au făcut”, ci şi
“pentru ce aşe s-au făcut”.  Cantemir afirmă existenţa unei ordini neîntrerupte a naturii şi chiar a
unei evoluţii a lucrurilor după o lege a mişcării ciclice, care presupune parcurgerea unor momente de
creştere şi descreştere. În spiritul deismului Cantemir nu admite intervenţia divinităţii în desfăşurarea
lucrurilor. Creatorul, - afirmă el, - “zidirea săvârşind, de lucru să odihneşte”, iar mai departe “din veci
şi până în veci zidirea ca o slujnică după poruncă nepărăsit aleargă”. În opera sa este subliniată
totodată  ideea că ordinea  naturală niciodată nu poate fi încălcată, nici chiar de  natura însăşi, care
nu-şi poate modifica regulile.Ca umanist, Cantemir a afirmat demnitatea omului, îndepărtându-se de
doctrina bisericească despre coruperea naturii umane. Binele public, interesele  obşteşti, apărarea
moşiei sînt norme supreme ale conduitei sociale preconizate de cărturar şi traduse în faptă în primul 
rând de el însuşi, prin opera şi activitatea sa.  Cantemir cere ca omul să fie apreciat după învăţătura şi
faptele sale şi nu după origine. După Cantemir, omul este cea mai nobilă dintre toate făpturile.
Nobleţea omului rezidă în raţiune, care îi conferă titlul de fiinţă conştientă de libertatea sa şi de
participarea prin aceasta la moralitate.  În vreme ce toate creaturile naturii urmează inconştiente
ordinea naturii aşa cum a fost creată iniţial de  divinitate, omul are de la început “socoteala
sfârşitului” (conştiinţa scopului).

    Pentru D. Cantemir omul nu mai este “rob, ci stăpân lumii”, el e “cea mai de-a firea şi cea mai
evghenichă”, cea mai nobilă dintre toate fiinţele. În concepţia sa omul este o fiinţă raţională şi liberă,
care poate şi trebuie să se  călăuzească în viaţă după “socoteala cea dreaptă”,  care îi permite “pe
greşitoarea poftă să o stăpânească”. Scrierile istorice ale lui Cantemir sunt pătrunse de patriotism şi
umanism civic. Ele sunt menite, pe de o parte, să dovedească romanitatea şi continuitatea poporului
român, pe de altă parte, iminenta decădere a Imperiului otoman. Demonstrând originea “nobilă”,
latină a poporului român, unitatea şi continuitatea sa, cărturarul patriot lupta pentru apărarea fiinţei
poporului său.  Mândria pentru originea romană a poporului român se  asociază la Cantemir  cu
elogiul adus civilizaţia antice, culturii greco-romane. El îi  laudă pe elini pentru că sunt întemeietorii
civilizaţiei şi în aceasta vede  titlul de  nobleţe al vechilor greci; tot astfel consideră că nobleţea
poporului său constă în faptul că este moştenitorul  şi continuatorul acestei civilizaţii.  El a elogiat
civilizaţia umană, “orânduiala şi cinsteşia omenească”, considerând ca întemeietori ai acesteia pe
“elinii” din antichitate şi a afirmat ideea unicităţii civilizaţiei omeneşti.  În spirit umanist şi chiar
iluminist D. Cantemir afirmă despre epoca în care trăieşte că se caracterizează prin  trezirea la lumină
după “întunericul” de până atunci.

    O contribuţie deosebită are Cantemir în domeniul filosofiei istoriei. Concepţia sa asupra istoriei
afirmă existenţa unei ordini naturale, a unei legi istorice a evoluţiei ciclice, căreia i se supune orice
existenţă particulară, orice formă statală, orice “monarhie”. Scurta scriere “Interpretarea naturală a
monarhiilor” este consacrată demonstrării pe plan teoretic a ideii succesiunii naturale a monarhiilor
într-o ordine anumită şi poate fi considerată ca una dintre primele încercări de filosofie a istoriei din
Europa modernă.

Cantemir este unul dintre primii învăţaţi europeni care au susţinut  ideea creşterii şi descreşterii
imperiilor. În “Interpretarea naturală a monarhiilor” (1714) schema medievală a celor patru monarhii
este supusă unei interpretări raţionaliste. Cantemir îşi propune să arate “modul natural al naşterii,
creşterii, decăderii şi în sfârşit al pieirii acestor monarhii”.  Marele merit al lui Dimitrie Cantemir în
istoria culturii româneşti este de a fi cel dintâi autor de scrieri filosofice şi creator al terminologiei
filosofice. „Divanul, sau gâlceava Înţeleptului cu Lumea, sau giudeţul sufletului cu trupul”, tipărit, în
1698, la Iaşi, în limbile română şi greacă, reprezintă primul tratat de filosofie morală în cultura
română şi tot odată prima afirmare a crezului umanist al lui Dimitrie Cantemir. Talentul de mare
scriitor al principelui moldovean s-a manifestat în capodopera sa literară - „Istoria ieroglifică”(1705),
în care sunt exprimate ideile sale politice fundamentale: necesitatea eliberării Moldovei de sub
dominaţia otomană şi instaurării unui stat domnesc autoritar de tipul monarhiei absolute, domnia
ereditară a familiei Cantemir etc. În Rusia Dimitrie Cantemir devine sfetnicul intim al ţarului în
problemele de politică orientală, membru al Senatului, cea ce echivalează cu postul de ministru. Aici
îşi scrie el principalele opere ştiinţifice, care i-au adus consacrarea ca savant cu renume european şi
alegerea ca membru al Academiei din Berlin, fiind totodată şi unul dintre primii candidaţi la postul de
preşedinte al Academiei de Ştiinţe din Petersburg. Dacă operele filosofice ale lui Dimitrie Cantemir,
majoritatea scrise la Constantinopol, privite din perspectiva culturii europene occidentale, poartă
pecetea unei anumite izolări provinciale, sud-estul european menţinându-se încă departe de marile
curente ale filosofiei moderne, opera ştiinţifică a cărturarului moldovean se situează întru totul la
nivelul ştiinţei europene a vremii. Metoda şi spiritul scrierilor cale de istorie, geografie, orientalistică
marchează o deschidere spre modernitate.