Sunteți pe pagina 1din 11

Cuprins:

Introducere
1. Datoria morală în orizontul de preocupări ale filosofiei.
2. Kant şi modelul absolutist al datoriei morale laice
3. Cunoașterea umană în viziunea lui Kant
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Immanuel Kant a fost un filosof german şi unul din cei mai mari gânditori
din perioada iluminismului în Germania.Totodată Kant este socotit unul din cei
mai mari filosofi din istoria culturii apusene. Ideile reflectate în operele sale au fost
dintre cele mai variate: teoria cunoaşterii,probleme de etica,concepţia
politică,estetica etc. În ceea ce priveşte problemele de etică, filosoful prezintă în
două lucrări şi anume "Fundamentarea metafizicii moravurilor" sistemul său etic,
care se bazează pe convingerea, că raţiunea este cea mai înaltă instanţă a moralei.
Din acest punct de vedere, există două moduri în luarea unei decizii dictate de
voinţă: un imperativ condiţionat sau ipotetic, care decurge dintr-o înclinare
subiectivă şi urmează un anumit scop individual, şi un "imperativ categoric", care
se supune unei legi obiective, universal valabilă şi necesară. Kant formulează astfel
principiul "imperativului categoric", considerat ca fundament al moralei:
"Acţionează în aşa fel, încât maxima acţiunilor tale să poată fi impusă ca lege
universală".1
Afirmatia filosofului că “datoria este necesitatea de a îndeplini o acţiune din
respect pentru lege” este o pledoarie pentru legea morală kantiană şi pentru
„epicentrul” întregii construcţii kantiene adică conceptul de datorie. Autorul
operează cu distincţia dintre acţiunile conforme cu datoria şi acţiunile din datorie.
Acesta nu dezaprobă acţiunile conforme cu datoria, însă afirmă că valoarea morală
este proprie doar celor din datorie, deoarece imboldul celor dintâi poate fi lipsit de
receptivitate faţă de morala adevărată.
Afirmaţia filosofului aceea că” acţiunea făcută din datorie îşi are valoarea ei
morală nu în scopul care trebuie atins prin ea,ci in maxima de care este
determinată”consider că face referire la faptul că această valoare nu depinde deci
de realitatea obiectului acţiunii, ci numai de motivul în virtutea căruia a fost
împlinită acţiunea, fără a ţine seama de niciunul din obiectele râvnirii.

1. Datoria morală în orizontul de preocupări ale filosofiei


1
Ioan Grigoras, Personalitatea morala, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982, p. 94-225
Immanuel Kant ramâne, în orice formula de analiza, filosoful datoriei prin
excelenta, la care raportam tot ceea ce s-a scris înainte si dupa el. Teoria datoriei
este, prin excelenta, o teorie kantiana. Este teoria obligativitatii Legii morale, ca
totalitate si corolar al normelor morale. O obligativitate care cere supunere fara nici
o sursa si fara nici o  finalitate exterioara, o obligativitate "în sine".
Gilles Lipovetski apreciaza, în lucrarea "Amurgul datoriei", ca în istoria filosofiei
au existat trei modele ale datoriei:
 Modelul religios: "La începutul moralei a fost Dumnezeu"
 Modelul laic absolutist al lui Kant, în care "caracterul absolut al imperativelor
nu a fost decât deplasat, transferat din domeniul religios în cel al datoriilor
individuale si colective."
 Modelul laic minimal al erei postmoderne, "post-datorie", dominat de
preemtiunea "drepturilor omului" asupra obligatiilor sale, care "nu prescrie
abolirea intereselor personale ci moderarea lor, care nu reclama eroismul
dezinteresului ci cautarea unor compromisuri rezonabile, a unei drepte măsuri
adaptate împrejurarilor si oamenilor asa cum sunt". 2
            Tema datoriei este tot atât de veche, cât însasi filosofia despre om si, cum
este firesc, o descoperim, nu neaparat sub acest nume, în gândirea filosofica antica,
începând cu Socrate. Analizând determinatiile virtutii("arete) stabilite de Socrate,
intuim în acestea respectul purtat de filosof fata de acele calitati umane care îl fac
receptiv la obligatii: respectul legii, barbatia, dreptatea, curajul, justetea, binele etc.
            Asa a fost cazul scolii cinice, care propovaduia independenta absoluta a
individului fata de orice constrângere, o libertate interioara, opusa naturii si legii.
scoala cireniaca refuza, de asemenea, ideea de morala a supunerii fata de lege si
cetate, profesata de Socrate. Supranumiti hedonisti, acestia considerau ca singurul
scop al vietii si, prin urmare, singura forta diriguitoare a conduitei trebuie sa
fie placerea individuala.
Cel mai mare discipol si exeget al lui Socrate, Platon reia tema respectului
fata de necesitate si lege în expresii filosofice mult mai rafinate, îndeosebi în
2
Marietta C. Moraru, Valoare si etos, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976, p.106-145
dialogurile Republica si Legile. Celebrul "mit al pesterii" este esential prin
exemplaritatea  opiniilor cu privire la conditia reala a omului, la responsabilitatea
cea mai înalta a acestuia. Omul traieste în ignoranta îi adesea este multumit cu
conditia lui, chiar daca descopera aceasta. Libertatea omului este echivalenta cu
orbirea. Legile sunt considerate suverane, ordonatoare asupra existentei si gândirii
individului, iar cetatea este primordiala ca întregul în raport cu partile.
Ideea prioritatii cetatii asupra individului este prezenta si la Aristotel, dar
într-o cu totul alta solutie teoretica. Teoretician al Statului ca asociatie naturala de
indivizi, Aristotel vede supunerea individului fata de acesta  în sens organicist, ca
relatie între corp si organe. Este de remarcat faptul ca scopul supunerii individului
fata de stat este unul de natura morala, Binele, dar nu un bine suprauman, ci un
bine gândit ca fericire, deci un bine nemijlocit uman. În afara Statului si a legilor,
omul, dotat cu inteligenta si vointa ar putea deveni "fiinta cea mai nelegiuita si cea
mai salbatica".         
Filosofiile elenistice se remarca, în privinta temei noastre prin preocuparea
de a descoperi si pune în valoare viata interioara a individului. Departe de individ
si de preocuparile lui, statul imperial roman nu-l mai preocupa, îl lasa indiferent.
Datoria, ca normativitate morala nu se mai raporteaza la stat, ci la viata
individuala. Pentru Epicur, de exemplu, datoria omului este sa caute viata fericita
prin înfrângerea tulburarii si a oricarei cauze care poate denatura sau altera
placerea. El sustine o tema reluata, peste secole de numerosi filosofi: libertatea de
alegere a individului .3
Aceeasi tema, a retragerii omului în sine, o gasim la Stoici. Datoria omului
(kathkon), în conceptia stoica, este actiunea conforma naturii, bazata pe ordine, o
ordine necesara, perfecta. Pentru a-si împlini datoria, omul trebuie sa se
opuna  pasiunilor (durere, frica, pofta, placere) si la speciile lor, si sa adopte starile
emotionale bune: bucuria, prudenta, vointa. Din aceasta perspectiva, putem
considera etica stoicilor ca o etica a datoriei. Manualul lui Epictet este o culme a
eticii datoriei, în acea vreme.
3
Traian Gânju, Discurs despre morala, Editura Junimea, Iasi, 1981, p. 50-60 p. 97-104
Determinatiile religioase ale datoriei în eticile preclasice sunt sugestiv
analizate de Gilles Lipovetski. Parafrazând primele cuvinte ale Vechiului
Testament,  autorul pune, de la început,  un diagnostic care se vrea indubitabil: "La
începutul moralei a fost Dumnezeu". Sub aceasta sintagma, el argumenteaza bazele
moralei religioase crestine, potrivit careia  "în morala, Dumnezeu este alfa si
omega, doar prin vocea sa sunt cunoscute poruncile ultime, doar prin credinta
domneste virtutea." Prin urmare, practicarea virtutii sta sub exigenta cunoasterii si
iubirii lui Dumnezeu, iar prioritatea absoluta nu consta în împlinirea unui ideal
omenesc, ci în slujirea lui Dumnezeu.
Tema supunerii totale fata de divinitate a fost perpetuata "pâna în pragul
luminilor"î mai mult, chiar, "în secolul al XVII-lea pozitia teocentrica se întareste
si mai mult, ca o reactie la concesiile facute naturii umane si derivelor pelagiene"
(este vorba de Pelagius, teolog iluminist care manifesta încredere în puterea de
autoperfectionare a fiintei umane, ca fiinta libera).    
Chiar daca Secolul luminilor a adus cu sine afirmarea independentei moralei
fata de religie, ruptura nu a fost niciodata pâna astazi peste tot si în orice moment
totala. Voltaire sau Rousseau, Kant, Schopenhauer sau John Locke recunosc în
ideea unui tribunal divin garantia moralitatii autentice. Mai mult, chiar, Locke, în a
sa doctrina a tolerantei "îi exclude pe atei care, negând existenta lui Dumnezeu,
distrug temelia moralei si a vietii civile".4

2. Kant şi modelul absolutist al datoriei morale laice


Datoria, în conceptia lui Kant, este "nume mare si sublim" al unei determinatii a
constiintei aflate dincolo de lumea empirica si care se opune acesteia, prin modul
în care ordoneaza vointa umana:
a. Este opusa placerii, dar, spre deosebire de datoria religioasa, nu
ameninta, nu trezeste teama, nu înfricoseaza, desi cere supunere
b. Statorniceste o lege "care-si gaseste de la sine intrarea în minte", adica
o lege care se impune neconditionat
4
Filosofie contemporana, texte alese, traduse si comentate de Al. Boboc si I.N. Rosca, Editura Gramond, p. 149-168
c. Se adreseaza unei constiinte reale, plina de contradictii: este venerata,
chiar împotriva vointei,  dar nu totdeauna urmataî înaintea ei amutesc toate
înclinatiile, desi în taina uneltesc împotriva ei
d. Îl leaga pe om, ca parte a lumii sensibile,  de o ordine a lucrurilor
proprie lumii inteligibile, ridicându-l astfel, deasupra lui însusi, la nivelul
personalitatii.
e. Exprima, prin aceasta, libertatea omului si "neatârnarea de
mecanismul întregii naturi" sensibileî o libertate care se exprima ca asumare a
datoriei din propria sa ratiune , fara nici o determinare externa
f.  Descoperindu-se în acelasi timp ca parte a lumii sensibile si a celei
inteligibile, omul nu poate avea, fata de cea din urma decât respect si veneratie.
Chiar daca "legea morala e sfânta" (în sens laic), iar omul nesfânt, ceea ce
ramâne în afara oricarei îndoieli reprezinta omul ca umanitate, ca scop în sine.
"Numai omul, si cu el orice creatura rationala, este scop în sine".
Kant formuleaza imperativul practic al datoriei astfel: actioneaza astfel ca sa
întrebuintezi omenirea atât în persoana ta, cât si în persoana oricarui altuia
totdeauna în acelasi timp ca scop, niciodata însa numai ca mijloc".
 În aceasta postura, omul este "subiect al Legii morale", tocmai datorita
"autonomiei libertatii lui".5
Kant observa ca în aceasta lupta, între înclinatiile lumii sensibile, si forta
suverana a lumii inteligibile, dominata de Legea morala, se defineste omul ca
umanitate. Aceasta capacitate, specific umana, de a da libertate ratiunii împotriva
simturilor, de a face "sa observam lipsa potrivirii purtarii noastre fata de ea", sa
doborâm vanitatea, este proba incontestabila a maretiei naturii noastre. 
Pentru omul virtuos moral, viata cu placerile ei nu mai are nici o importanta. "El
nu mai traieste decât din datoriei, nu pentru ca ar simti pentru viata nici cea mai
neînsemnata atractie"

5
Gh. Al. Cazan, Introducere în filosofie, Filosofia antica, Filosofia medievala si moderna, Editura Actami,
Bucuresti,
Separarea completa a datoriei fata de viata concreta a placerilor este
exprimata de Kant cu deosebita claritate: datoria nu poate fi înteleasa nici macar ca
efort de a învinge placerea, caci scopul nu este acesta. Scopul vine din sine, fara
nici o alta determinare, în afara de faptul ca simtim Legea morala pura.
"Venerabilitatea datoriei n-are nimic a face cu gustarea vietiiî ea îsi are legea
proprie si tribunalul ei propriu."
Persoana urmeaza Legea morala, datoria, pentru ca este înzestrata cu vointa buna si
libertate. Vointa buna este motorul moralitatii, ea este buna în sine, fara nici o
raportare la folosul ei pentru anumite înclinatii. Vointa buna trebuie pretuita chiar
si daca, în împrejurari vitrege pentru fiinta umana, nu produce nici un efect. "Ea ar
straluci totusi pentru sine ca o piatra nestemata, ca ceva ce-si are în sine valoarea
sa deplina. Fara vointa buna, orice calitate morala poate fi descalificata. Fara
libertate, vointa buna n-ar avea sens, întrucât manifestarea vointei presupune
autonomia, libertatea acesteia. Autonomia vointei - spune Kant - e singurul
principiu al tuturor legilor morale si al tuturor datoriilor potrivite lor". 6
            Aceasta "idealizare exceptionala a lui trebuie sa fie (Lipovetski) a devenit
unul dintre modurile de a gândi datoria din timpurile lui Kant si pâna astazi, cu
anumite nuante. Concomitent cu afirmarea "drepturilor omului" ca fundament al
constitutiilor moderne, s-a afirmat imperativul categoric al datoriei fata de acestea,
la acelasi nivel de sfintenie ca acela al datoriei fata de Dumnezeu. Chiar si marii
gânditori iluministi ai secolului al XVIII-lea, proclamând eliberarea omului de sub
dominatia divinitatii au proclamat datoria acestuia fata de societate. Jean-Jacques
Rousseau, teoreticianul "contractului social" proclama triumful datoriei asupra
"propriei inimi", August Comte considera morala doar datoria de a trai "pentru
celalalt", pentru Durkheim patria este scopul conduitei morale, iar pentru
ideologiile de stânga ale societatilor comuniste imperativul categoric este înteles ca
mijloc de lupta împotriva individualismului si a capitalismului, ca un "catehism
moral" al societatii fara clase.

6
Ioan Grigoras, Personalitatea morala, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982, p. 94-225
            Cele doua razboaie mondiale ale secolului XX au înregimentat milioane de
oameni sub stindardul datoriei, în fapt supunere fata de interese iresponsabile si
vinovate ale unor grupuri ideologice si politice extremiste, militariste, fie ele de
stânga sau de dreapta, sub acoperirea deformata a unor filosofii de mare anvergura
ca aceea a lui Kant, Hegel, Nietzsche, Marx sau a unor pseudofilosofii derivate din
acestea (Trotki, Lenin, Stalin, Mao s.a.).
Multi dintre cei care au murit n-au avut niciodata constiinta cauzei pentru care au
luptat sau, oricum, ar fi preferat sa nu o faca. Ei au fost declarati pentru posteritate
eroi si sunt venerati ca atare. Ne întrebam, însa, cât din veneratia lor se transmite
urmasilor ca simt al datoriei si cât ca simt al vinovatiei fata de sacrificiul lor
nejustificat?!

3. Cunoașterea umană în viziunea lui Kant


            Kant orientează cercetarea filosofică către analiza limitelor cunoașterii
umane: "Ce pot să cunosc? Care sunt izvoarele și limitele rațiunii sunt întrebări la
care trebuie să răspund critica rațiunii pure. Pentru Kant, este mult mai importantă
o examinare critică a naturii rațiunii înseși.Trebuie determinate limitele cunoașterii
umane. Iar această sarcină aparține criticii rațiunii pure, care stabilește condițiile și
structurile cunoașterii prin rațiune.
Acțiunile caracterizate de valoarea morală sunt acele rezultate dintr-o voință
autonomă, care își urmează doar propriile sale principii. Conceptul central de
fericire este înlocuit cu cel de datorie. Prin datorie nu se precizează un anume
conținut, ci datoria caracterizează orice acțiune îndeplinită în mod necesar din
respect pentru lege. Legea nu este determinată de vreo instanță superioară, ci ea
aparține, ca principiu, propriei voințe. Voința își dă sieși maxime, ce trebuiesc
considerate ca valabile doar în măsura în care pot fi adoptate, ca lege universală, de
întreaga umanitate. Maximele devin astfel imperative categorice.
Potrivit lui Kant, orice cunoaștere începe cu experiența, dar ea nu provine
total din experiență. Aceasta înseamnă că există cunoștințe empirice care sunt
derivate din experiență, exprimate în judecăți a posteriori și respectiv cunoștințe
absolut independente de orice experiență, exprimate prin judecăți apriori.
Kant propune o sinteza: cunoașterea sintetic apriori, precum la
raționaliști,  și cunoașterea analitic a posteriori, precum cea empiristă.
Cunoașterea ca atare, limitele și sursele sale devin problemele centrale ale
gândirii. Toate proprietățile obiectelor sunt percepute în spațiu și în timp. Drept
urmare, conceptele de spațiu și de timp sunt condiții apriori ale sensibilității.

CONCLUZII
Immanuel Kant, întemeietorul deontologiei ca ştiinţă a datoriei morale, a
teoretizat distincţia dintre acţiunile conforme cu datoria şi acţiunile din datorie,
degajând cu remarcabilă vigoare ideea de normă morală, apreciată ca fiind
infailibilă, noţiunea de libertate, de respectare a legilor şi ideea de datorie. „Nume
sublim şi mare”, datoria, concept de o importanţă apodictică în viziunea kantiană,
capătă un caracter de recrudescenţă în paradigma postmodernistă. Am început
scurtul nostru demers ştiinţific cu un citat din Ch. Louis Montesquieu. Bineînţeles,
autorul se referă în mod explicit la libertatea politică, dar putem extrapola
aprecierile sale oricărei forme de libertate, fiind conştienţi că excesul de libertate
perverteşte libertatea. Când afirmăm acest lucru, avem în vedere opera filosofului
liberal al secolului al XIX-lea, John Stuart Mill, „Despre Libertate”. În această
lucrare, autorul a teoretizat principiul vătămării, care stipulează tocmai că fiecare
este liber să facă ceea ce doreşte, atât timp cât acţiunile sale nu-i rănesc sau nu-i
ameninţă cu vătămarea pe ceilalţi.
Similar, Kant nu imaginează libertatea în termenii liberului arbitru lipsit de
legi. În încercarea de a detracta prescripţiile liberale, postmodernismul a statuat
faptul că nu există determinare, nu există limite, revendicând o libertate şi o
toleranţă nelimitată.  Relaţia dintre kantianism şi postmodernism este aşadar una
complicată, aporetică. Suntem martorii a două viziuni despre lume antagonice,
două metanaraţiuni care se neagă reciproc, având repercusiuni divergente asupra
gândirii şi acţiunii oamenilor.

Bibliografie
1. Ioan Grigoras, Personalitatea morala, Editura stiintifica si Enciclopedica,
Bucuresti, 1982, p. 94-225
2. Marietta C. Moraru, Valoare si etos, Editura stiintifica si Enciclopedica,
Bucuresti, 1976, p.106-145
3. Traian Gânju, Discurs despre morala, Editura Junimea, Iasi, 1981, p. 50-
60, 97-104
4. Filosofie contemporana, texte alese, traduse si comentate de Al. Boboc si
I.N. Rosca, Editura Gramond, p. 149-168
5. Gh. Al. Cazan, Introducere în filosofie, Filosofia antica, Filosofia
medievala si moderna, Editura Actami, Bucuresti,