Substanțe și amestecuri

Exemple de substante chimice pure. De la stanga la dreaptea: elementele staniu (Sn)

si sulf (S), diamant (forma alotropa a carbonului), sucroză (zahăr pur) și clorură
de sodiu (sare) și bicarbonat de sodiu (praf de copt), care sunt ambii compuși
ionici.
O substanță chimică reprezintă compoziția materiei care este definită și posedă
anumite proprietăți fizico-chimice.[80]

În momentul când mai multe substanțe sunt prezente, rezultatul este numit amestec.
Exemple de amestecuri sunt aerul și aliajele.[81]
Proprietăți fizice
Proprietățile fizice ale unei substanțe reprezintă acele calități caracteristice și
definitorii ale acesteia;[82] de exemplu, clorura de sodiu este întâlnită sub
diverse forme - granulară, sub forma sării de bucătărie sau sub forma cristalizată
(între 2-3 mm, până la 5 cm în diametru). Indiferent de forma în care ar fi
întâlnită, prezintă aceleași proprietăți caracteristice (aranjarea cristalină, gust
etc.)[82]. Totodată, sunt considerate a fi proprietăți fizice acele caracteristici
care nu implică schimbarea substanței la nivel chimic[83].
Clivaj - Clivajul reprezintă tendința întâlnită la minerale sau cristale de a se
sparge sau despica, în paralel cu rețeaua structurii lor cristaline. Suprafața
clivajului este netedă, în general cu o reflectare bună a razelor luminoase.
Solubilitate
Solubilitatea indică gradul în care o substanță pură se poate dizolva într-un
dizolvant, alcătuind o soluție omogenă unde repartizarea atomilor, moleculelor și
ionilor este uniformă. Pentru lichide parțial miscibile reciproc, care formează o
soluție eterogenă cu cel puțin 2 faze lichide (lichid multifazic) solubilitatea se
denumește miscibilitate. Dizolvantul în modul cel mai frecvent este un lichid, dar
sunt și unele excepții când unii dizolvanți sunt:
solide ca în cazul aliajelor, sticlei, ceramicii, semiconductoare sau
gaze ce dizolvă solide sau lichide, de obicei la temperaturi și presiuni înalte ca
de exemplu silicea în vapori de apă în anumite procese geochimice.
În funcție de cantitatea de substanță dizolvată, soluțiile se clasifică în:
-soluții saturate: care conțin cantitatea maximă de substanță dizolvată la o
anumită temperatură.
-soluții nesaturate: în care se mai poate dizolva o cantitate de dizolvat până la
saturație.
Gust.
Densitatea (sau mai exact densitatea de masă, numită și masă specifică) este o
mărime fizică folosită pentru descrierea materialelor și definită ca masa unității
de volum. Astfel, densitatea unui corp este egală cu raportul dintre masa și
volumul său. Unitatea de măsură în Sistemul Internațional pentru densitate este
kilogramul pe metru cub(kg/m³); alte unități folosite sunt gramul pe centimetru cub
(g/cm³), kilogramul pe litru (kg/L) etc. Densitatea se notează de obicei cu litera
grecească (ro) sau cu inițiala cuvântului, litera d.
Conductivitate termică - Conductivitatea termică este mărimea fizică prin care se
caracterizează capacitatea unui material de a transmite căldura (prin conducție
termică) atunci când este supus unei diferențe de temperatură.
Conductivitate electrică - Conductivitatea electrică (numită și conductibilitatea
electrică specifică) este mărimea fizică prin care se caracterizează capacitatea
unui material de a permite transportul sarcinilor electrice atunci când este plasat
într-un câmp electric.
Maleabilitate - Capacitatea unui material de a se deforma sub un efort de
compresiune; acest lucru este adesea caracterizat prin capacitatea materialului de
a forma o foaie subțire prin ciocănire sau laminare.
Ductilitate - În știința materialelor, ductilitatea este capacitatea unui material
solid de a se deforma sub un efort de tracțiune; acest lucru este adesea
caracterizat prin capacitatea materialului de a fi întins într-un fir.
Duritate - Duritatea este rezistența la penetrare opusă de un corp solid unei
acțiuni mecanice penetrante exterioare. Această rezistență se poate manifesta față
de acțiuni de șlefuire, zgâriere, tocire prin utilizare repetată. La uneltele
ascuțite, este rezistența la tocire a muchiilor tăietoare. În cadrul geologiei,
duritatea mineralelor se măsoară după o scară de duritate de la 1 la 10, numită
„Scala lui Mohs”.

Stare de agregare.
Proprietăților chimice specifice care permit distingerea diverselor clasificări
chimice sunt însoțite și de stări de agregare. În cea mai mare parte, clasificările
chimice sunt independente de aceste clasificări de stare; cu toate acestea, unele
stări de agregare ale materiei sunt incompatibile cu anumite proprietăți chimice.
O stare de agregare reprezintă un set de stări ale unui sistem fizic macroscopic
care au o compoziție chimică și proprietăți fizice relativ uniforme (precum
temperatura, structura cristalină, presiunea, etc.).

Proprietățile fizice, cum ar fi densitatea și indicele de refracție, tind să se

încadreze în valorile caracteristice ale stării de agregare. Starea materiei este
definită de starea de tranziție, care are loc când energia introdusă sau preluată
dintr-un sistem este refolosită în reorganizarea structuri sistemului, în loc de a
schimba condițiile de stare.
Uneori distincția între faze poate fi continuă în loc de a avea o graniță discretă,
în acest caz, chestiunea se consideră a fi într-o situație super critică. Când cele
trei stări se îndeplinesc, pe baza condițiilor, este cunoscut ca un triplu punct și
deoarece acest lucru este invariant, este un mod convenabil de a defini un set de
condiții.
Cel mai cunoscute exemple de stări de agregare sunt solid, lichid și gazos. Multe
substanțe prezintă mai multe faze solide. De exemplu, există trei faze solide ale
fierului (alfa, gama, și delta), care variază în funcție de temperatură și
presiune. O diferență principală printre fazele solide este structura de cristal,
sau aranjament, a atomilor. Mai puțin cunoscute sunt stările de agregare precum
plasma, condensările Bose-Einstein și condensările fermionice și fazele
paramagnetice și feromagnetice ale materialelor magnetice.

Proprietăți chimice
Proprietățile chimice ale unei substanțe reprezintă acele caracteristici specifice
participării în reacțiile chimice.

Reacție chimică
Atunci când o substanță chimică este transformată ca și rezultat al interacțiunii
sale cu o altă substanță, se produce fenomenul numit "reacție chimică". O reacție
chimică reprezintă conceptul de reacționare al unei substanțe în contact cu altă
substanță, fie sub forma unui amestec sau a unei soluții, expunerea la o anumită
formă de energie sau ambele. Transformările care sunt studiate în cadrul chimiei
implică studiile interacțiunilor dintre substanțe într-un laborator specializat
folosind diverse vase de laborator.[90]
Reacțiile chimice pot conduce la formarea sau disocierea moleculară, adică
rearanjarea atomică sau dezintegrarea moleculelor în scopul formării a două sau mai
multe molecule mici. Reacțiile redox, disocierea, neutralizarea acid-bază și
rearanjarea moleculară sunt unele dintre cele mai comune reacții chimice.
O reacție chimică este transformarea unor substanțe în una sau mai multe alte
substanțe. Aceasta poate fi ilustrată în mod simbolic printr-o ecuație chimice. În
timp ce într-o reacție chimică non-nucleară numărul și tipul atomilor de pe ambele
părți ale ecuației este egal, într-o reacție nucleară această condiție se aplică
doar particulelor nucleare (protoni și neutroni).[91] Natura reacțiilor chimice pe
care o substanță le poate suferi și descărcările de energie ce pot surveni sunt
definite prin anumite legi de bază, numite și legi chimice.
Secvențele care pot fi urmate în momentul reorganizării legăturilor chimice sunt
denumite mecanisme de reacție, fiecare având o viteză de reacție diferită. Many
reaction intermediates with variable stability can thus be envisaged during the
course of a reaction. Reaction mechanisms are proposed to explain the kinetics and
the relative product mix of a reaction. Many physical chemists specialize in
exploring and proposing the mechanisms of various chemical reactions. Several
empirical rules, like the Woodward–Hoffmann rules often come in handy while
proposing a mechanism for a chemical reaction.
Conform IUPAC, o reacție chimică este "a process that results in the
interconversion of chemical species."[92] Accordingly, a chemical reaction may be
an elementary reaction or a stepwise reaction. An additional caveat is made, in
that this definition includes cases where the interconversion of conformers is
experimentally observable. Such detectable chemical reactions normally involve sets
of molecular entities as indicated by this definition, but it is often conceptually
convenient to use the term also for changes involving single molecular entities
(i.e. 'microscopic chemical events').

Energie
Energia este considerată a fi un atribut al unei substanțe rezultat din structura
atomică, moleculară sau din structura unui agregat. Din moment ce o reacție chimică
este urmată de un schimb în cadrul uneia dintre structuri, este în mod invariabil
însoțită de un nivel scăzut (reacție exotermă) sau ridicat de energie (reacție
endotermă) al acestora. O parte din această energie este transferată între mediu și
reactanți sub forma căldurii sau luminii; în acest caz, unii produși de reacție pot
avea mai multă sau mai puțină energie decât reactanții.
O reacție este considerată a fi exergonică dacă stadiul ei final este mai scăzut
din punct de vedere energetic decât cea inițială; în cazul reacției endergonice, se
aplică reversul. O reacție este considerată a fi exotermică dacă se eliberează
căldură în mediul înconjurător, iar reacția endotermică este cea care absoarbe
căldura din mediu.
Reacțiile chimice sunt condiționate în mod invariabil de energia de activare;
viteza de reacție la o anumită temperatură T este corelată cu energia de activare
E, conform factorului lui Boltzmann {\displaystyle e^{-E/kT}}{\displaystyle e^{-
E/kT}} - probabilitatea ca o moleculă să aibă o energie mai mare sau egală cu E la
o anumită temperatură T. Dependența exponențială a vitezei de reacție pe bază
termică este numită ecuația Arrhenius.
Energia de activare necesară unei reacții chimice poate fi întâlnită sub forma
căldurii, luminii, forței de natură electrică sau forță mecanică sub forma
ultrasunetelor.[93]
Conceptul înrudit de energie liberă, care încorporează considerații entropice, este
un instrument fezabil în prezicerea unei reacții și determinarea unei stări de
echilibru al unei reacții chimice în chimia termodinamicii. O reacție este fezabilă
doar dacă schimbul total al energiei libere Gibbs este negativ, {\displaystyle
\Delta G\leq 0\,}{\displaystyle \Delta G\leq 0\,}; dacă este egal cu zero, reacția
chimică atunci se află în stare de echilibru.
Există anumite stări de energie pentru electroni, atomi și molecule, însă acestea
sunt limitate; acestea sunt determinate de reguli ale mecanicii cuantice, care
necesită cuantificarea energiei unui sistem. Atomii/moleculele aflate într-un
stadiu energetic mai înalt sunt considerați a fi excitați. Atomii/moleculele unei
substanțe, aflați în stare excitată, sunt mulți mai reactivi.
Starea de agregare a unei substanțe este în mod invariabil determinată de energia
ei și energia prezentă în mediu. Când forțele intermoleculare sunt atât de
puternice încât energia din mediu nu poate să depășească acele forțe, o substanță
poate fi întâlnită într-o stare de agregare mult mai stabilă, precum cea de lichid
sau solid (exemplul apei, lichid la temperatura camerei datorită moleculelor
stabilizate prin legături de hidrogen.[94] Acidul sulfhidric este un gaz la
temperatura camerei și condiții standard de presiune, datorită moleculelor
stabilizate prin interacțiuni mult mai slabe, de tip dipol-dipol.
Transferul de energie de la o substanță chimică la alta depinde de cantitatea de
energie cuantă emisă de aceasta. Totuși, energia termică este de regulă transferată
mai ușor deoarece fononii responsabili pentru energia vibrațională și rotațională
au un nivel energetic mai mic decât fotonii implicați în transferul electronic.
Deoarece nivelurile energetice ale fononilor sunt mult mai apropiate decât cele ale
fotonilor, căldura este transmisă mai ușor între substanțe, comparativ cu lumina
sau alte forme de energie electronică. De exemplu, radiația electromagnetică din
spectrul ultravioletelor nu este transmisă la fel de eficient precum energia
termică sau electrică.
Existența unor niveluri energetice caracteristice pentru diferite substanțe chimice
este folositoare în scopul identificării lor prin analiza liniilor spectrale.
Diverse tipuri de spectre sunt utilizate în cadrul spectroscopiei chimice, ex.
infraroșu, microunde, NMR, ESR, etc. Spectroscopia este de asemenea folosită pentru
identificarea compoziției - precum stelele și galaxiile îndepărtate - prin analiza
spectrului de radiație.
Termenul de energie chimică este de asemenea utilizat pentru a indica potențialul
unei substanțe chimice de a suferi anumite transformări printr-o reacție chimică
sau de a transforma alte substanțe chimice.