Teorie Economica

MUNTEAN LIUBA
MRU 200
I. Subiectele pentru atestarea nr 1:
1. Subiectul: Realitatea, activitatea umană, activitatea economică, viitoarea

activitate profesională și știinţa economică.
Activităţi de evaluare:
1.1. Cunoaştere ________________________________3 puncte (reproductive)
Definiţi obiectul de studiu al științei economice.
Părintele ştiinţei economice moderne, Adam Smith, definea obiectul acestei ştiinţe la

1776 în primul tratat de economie ca fiind acţiunea de creare a bogăţiei la nivel individual sau
național.
În a doua jumătate a secolului XX, obiectul de studiu al ştiinţei economice s-a extins
considerabil. Este unanim acceptat faptul că nu se mai poate defini obiectul doar printr-un
inventar de subiecte concrete deoarece s-a acreditat ideea că nu există fenomene sau procese
exclusiv economice, că nu se poate extrage din realitate doar partea economică a fenomenului
făcând abstracţie de partea psihologică, socială, politică, culturală sau tradiţională a acestuia. S-a
ajuns la concluzia, de exemplu, că inflaţia nu poate fi corect înţeleasă doar prin regulile de
funcţionare a mecanismelor economice. Ea trebuie abordată şi din punct de vedere psihologic,
politic şi social.
Profesorul american Paul A. Samuelson, laureat al Premiului Nobel pentru economie, în
ediţia a XV-a a celebrei sale lucrări Economics, enumera opt noi definiţii ale economiei, întâlnite
în lucrări de referinţă ale ultimilor douăzeci de ani.
Astfel, se susţine că ştiinţa economică:
 studiază modul de formare a preţului muncii, capitalului şi pământului, precum şi modul
în care preţurile respective sunt utilizate în procesul de alocare a resurselor;
 studiază comportamentul pieţelor financiare şi analizează modul de alocare a resurselor
materiale în economie;
 studiază consecinţele reglementărilor guvernamentale asupra pieţei;
 examinează distribuţia veniturilor şi sugerează modalităţi de ajutorare a persoanelor
defavorizate;
 studiază fluctuaţia volumului producţiei şi a ratei şomajului, care determină
apariţia ciclurilor economice;
 contribuie la elaborarea politicii statului de stimulare a creşterii economice;
 analizează evoluţia schimburilor comerciale internaţionale;
 studiază procesul creşterii economice a ţărilor în curs de dezvoltare şi propune modalităţi
de valorificare eficientă a resurselor acestora.
1.2. Aplicare ____________________________________5 puncte (productive)

Exemplificați economia viitoarei activități profesionale - activitate şi ştiinţă economică
aplicativă.
Un punct de vedere comod şi facil cu privire la această distincţie susţin, că ambele categorii
de cercetare ştiinţifică economică sunt necesare şi utile. Aprofundând, însă, este necesar să
stabilim care sunt funcţiile fiecăreia dintre acestea şi la care dintre comandamentele intelectuale
şi sociale trebuie să răspundă.
Cercetarea economică fundamentală are drept obiect de cercetare aspectele cele mai generale
ale ştiinţei şi acţiunii economice, vizând clarificarea bazelor teoretice,abstracte, de natură logică,
epistemologică şi filosofică ale acestora. Cercetarea economică fundamentală identifică
principiile pe care se edifică înţelegerea şi explicaţia de tip economic. Acest tip de cercetare nu
trebuie să vizeze un impact imediat, punctual şi local, asupra socialului ci, dimpotrivă, unul
mediat (de către cercetarea aplicativă), general şi global. Ca urmare, cercetarea economică
fundamentală este orientată, mai degrabă, de către intuiţia cercetătorului decât de către o
strategie elaborată la nivel instituţional. Nu înseamnă, însă, că totul trebuie lăsat la latitudinea
cercetătorului ci doar că eventualele strategii în materie ar trebui să integreze intuiţiile sesizate de
către cercetătorii autentici din domeniul fundamental al ştiinţei economice.
Cercetarea economică aplicativă are drept obiect implementarea în practica socială a
teoriilor, conjecturilor şi ipotezelor propuse de cercetarea economică fundamentală (deseori,
acest tip de cercetare este chemat să testeze teoriile, conjecturile sau ipotezele menţionate, atunci
când testarea nu a fost făcută la nivelul cercetării fundamentale). Cu alte cuvinte, acest tip de
cercetare răspunde în mod direct cererii sociale generice, acesta fiind motivul orientării
cercetărilor aplicative, mai degrabă, de către strategia instituţională în materie decât de către
intuiţia cercetătorului.
Prin cercetarea economică fundamentală, se asigură bazele teoretice principiale („biblioteca”,
banca de date) care generează soluţii practice realizate de cercetarea economică aplicativă,
cercetare care asigură valoarea socială a cercetării economice fundamentale.
Nu putem contrapune, în nici un fel, cele două tipuri de cercetare ştiinţifică economică (cu
alte cuvinte, ele sunt complementare, dar nesubstituibile), deoarece au atât finalităţi diferite cât şi
logici diferite.
În cazul cercetării economice fundamentale comanda socială are un rol mult mai puţin
important decât în cazul cercetării economice aplicative. Cercetarea economică fundamentală se
autonomizează, într-un anumit grad, relativ la societate, hrănindu-se din propria logică (şi
furnizând, de regulă, răspunsuri la întrebări care nu s-au pus încă), pe când cercetarea economică
aplicativă constituie, de regulă, un răspuns la o întrebare explicit pusă din partea socialului.
1.3 Integrare______________________________________7 puncte (creative)

Determinaţi raportul dintre realitate, activitatea umană, activitatea economică, viitoarea
activitate profesională și știinţa economică.
Economia, alături de politică, cultură, ştiinţă, drept, religie, reprezintă o componentă
importantă şi dinamică a civilizaţiei umane. Iniţial, economia se limita la nivelul gospodăriei
casnice, însă, în lumea contemporană s-a extins până la scara economiei globale.
Economia este la fel de străveche ca şi umanitatea. Activitatea umană a societăţii este de
neconceput fără consumul bunurilor – obiecte sau servicii utile şi necesare oamenilor. Parţial,
acestea sunt puse la dispoziţia omului de natură (lumina solară, aerul, apa, zăcămintele minerale
etc.). Dar marea majoritate a bunurilor vitale a fost creată de oameni, pe parcursul întregii istorii
a civilizaţiei, în mod consecvent, în procesul activităţii economice.
Economia reprezintă sfera materială a asigurării vitale umane: în cadrul acesteia se
produce o gamă largă de produse şi servicii, necesare pentru satisfacerea nevoilor umane. Astfel,
sunt răspândite asemenea definiţii ale economiei ca activitatea de transformare a resurselor aflate
la dispoziţia societăţii în bunuri necesare și sfera de asigurare a fundamentelor materiale ale
bunăstării umane.
Tipul relaţiilor de producţie este determinat de posibilităţile de producţie ale societăţii
– forţele productive. Această noţiune exprimă ansamblul elementelor de care depinde activitatea
economică şi cuprinde toate componentele şi formele sociale ale activităţii de producţie, inclusiv:
mijloacele de producţie, forţa de muncă, tehnologii, forme organizatorice de producţie, inovaţii
tehnico-ştiinţifice etc. Astfel, în sfera economiei apare un nod complex de legături, diferit după
conţinut între oameni (relaţii de producţie) și între societate şi mediul ambiant (forţele de
producţie).
Dat fiind importanţa primordială a economiei pentru viaţa socială, se poate discuta despre
primatul ei asupra altor sfere ale activităţii sociale. Totodată, direcţia dezvoltării şi eficienţa
economiei sunt în corelare cu alte procese şi fenomene sociale. Viaţa economică există în funcţie
de specificul sistemului politic, particularităţile etno-culturale, cadrul juridic al unui stat (ceea ce
confirmă poliformitatea economiilor naţionale).
Premisa iniţială a activităţii economice este prezenţa resurselor – mijloacelor,
elementelor, posibilităţilor utilizate pentru producerea de noi bunuri şi satisfacerea nevoilor
umane. Baza de resurse a economiei constă din multitudinea elementelor eterogene. Ele pot fi
clasificate după criterii stabilite. Este răspândită tipologia resurselor „după conţinut”, care
evidenţiază:
 resurse naturale: zăcămintele minerale, apa, clima, pădurile, situaţia geopolitică;
 resurse de timp: timpul este nelimitat, dar pentru fiecare persoană, în măsura posibilităţii
utilizării lui, este cea mai limitată resursă;
 resurse materiale, produse destinate pentru sfera producţiei şi consumului: maşini şi
utilaje, clădiri, mijloace de transport şi diferite comunicaţii;
 resurse umane: nivelul învăţământului şi calificării, informatizarea şi mobilitatea,
potenţialul întreprinzător, mentalitatea populaţiei;
 resurse informaţionale: informaţia ştiinţifică, tehnologică, proiectare-construcţie,
statistică, managerială (date, modele, cunoştinţe etc.);
 resurse financiare : mijloace băneşti (ale firmelor, populaţiei, statului).
Diversitatea participanţilor la activitatea economică determină şi diversitatea intereselor
economice. Astfel, interesele gospodăriilor casnice (familiilor) se concentrează asupra majorării
bugetelor individuale şi satisfacerii mai ample a nevoilor în limita veniturilor acumulate.
Totodată, interesele întreprinderilor comerciale sunt îndreptate spre majorarea volumului de
producţie, consolidarea poziţiei pe piaţă, maximizarea profitului.
2. Subiectul: Activitatea economică, nevoi umane, resurse, bunuri şi activitatea

economică în cadrul viitoarei activități profesionale.
Definiţi noţiunile de activitate economică, nevoi umane şi interese economice.
Activitatea economică este o componentă fundamentală a acţiunii umane, în cadrul

căreia, prin alocarea şi folosirea resurselor economice, au loc procese de producţie, de circulaţie,
de distribuţie şi consum de bunuri materiale şi servicii, în vederea satisfacerii trebuinţelor. Ea
presupune procese economice, comportament al oamenilor, obiective şi decizii economice,
măsuri şi acţiuni, motivaţii economice, criteriul de eficienţă în alocarea şi utilizarea resurselor,
relaţii, interdependenţe economice etc. Structura activităţii economice cuprinde următoarele
component sau acte fundamentale: producţie, circulaţie, distribuţie şi consum. Producţia
constituie momentul iniţial al mişcării economice; în cadrul ei, prin combinarea factorilor,
oamenii produc bunuri material şi servicii – însuşi obiectul satisfacerii nevoilor; practic, este
vorba de utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice, a maşinilor, utilajelor, a solului, a energiei,
a tehnologiilor de fabricaţie etc. în industrie, agricultură, silvicultură, construcţii, transport,
comunicaţii, comerţ, învăţământ, ştiinţă, cultură, sănătate etc., prin care se produc bunuri şi
servicii.
Nevoile umane reprezintă ansamblul cerințelor care se manifestă ca dorințe subiective
ale omului pentru consumarea, utilizarea, contemplarea unor factori de satisfacție, acestea
devenind effective în funcție de gradul de dezvoltare economică a societății și de nivelul de
cultură și civilizație la un moment dat.
Activitatea umană - deosebit de amplă și diversificată - s-a dezvoltat și se
dezvoltă continuu, avînd ca bază de pornire și impulsionare necesitatea satisfacerii unor multiple
nevoi umane. Acestea izvorăsc din condițiile de viață ale oamenilor, din cerințele de consum ale
acestora și din participarea lor la viața socială. Nevoile sau trebuințele umane, pun în evidență
ceea ce resimt oamenii ca fiindu-le necesar pentru existență, pentru formarea și dezvoltarea lor și
a societății în care trăiesc.
Nevoile umane reprezintă un șir nesfîrșit de cerințe obiectiv necesare vieții umane, ale
existenței și dezvoltării purtătorilor lor - oamenii, grupurile sociale, colectivitățile național-statale
și societatea în ansamblul ei.
Studiul nevoilor umane stă la baza înțelegerii intereselor economice. Acestea reprezintă
manifestări constientizate ale nevoilor umane devenite mobiluri care determină anumite
comportamente în vederea realizării performanțelor economice necesare dobîndirii bunurilor
capabile să satisfacă respectivele nevoi.
Interesele economice reprezintă acele nevoi umane înţelese (conştientizate) şi devenite
mobile - directe sau indirecte, imediate sau îndepărtate - ale luptei oamenilor pentru existenţă,
ale confruntării şi cooperării lor în vederea dobândirii bunurilor necesare satisfacerii nevoilor.
După nivelul lor şi după modul lor de exprimare interesele economice se grupează în: personale,
de grup, generale. Se mai pot clasifica şi în: private - publice, curente - de perspectivă,
permanente - accidentale etc.
2.2. Aplicare ___________________________________5 puncte (productive)

Analizaţi prin exemple resursele şi caracterul lor limitat, raportul dintre resurse și bunuri.
Resursele economice constituie totalitatea elementelor naturale, umane, financiare,
informaționale și tehnologice atrase și utilizate pentru producerea bunurilor necesare satisfacerii
nevoilor umane.
Resursele economice se clasifică în resurse primare (create de natura) și resurse umane
(populația din punct de vedere cantitativ, calitativ și structural – număr, calificare, experiență).
Resursele naturale cuprind fondul funciar, pădurile, apele, zăcămintele minerale. Resurse
derivate (acumulate, create de om) sunt resurse material (capitalul tehnic sub formă de mașini,
utilaje, construcții, precum și sisteme de transport); resurse financiare, de care dispune populatia;
resurse inovaționale (cunoștințe, experiență științifică, tehnologii); resurse informaționale, care
permit agenților economici să cunoască realitatea, sa ia deciziile cuvenite și să acționeze.
Trăsătura fundamentală a resurselor economice consta în caracterul lor limitat. Raritatea
resurselor condiționează și raritatea bunurilor economice produse de societate. În asemenea
condiții apare o neconcordanță, o tensiune între nevoile care cresc întruna și resursele care sînt
limitate și rare. Acest raport dintre resurse și nevoile umane constituie conținutul legii rarității
resurselor.
La baza reluării şi dezvoltării producţiei de bunuri materiale şi servicii stau resursele
economice, ce reprezintă potenţialul material şi spiritual în orice activitate.
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, premiselor directe şi indirecte,
reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase, în producerea de noi bunuri economice,
necesare satisfacerii nevoilor umane.
Structura resurselor economice constă din: resurse materiale, care include resurse umane primare
(elemente materiale – pământul, fauna, flora, menereurile, lemnul, apa, etc.); forţe energetice –
căderea apelor, energia solară, reacţiile chimice și resurse economice derivate (echipamente şi
tehnologii de producţii, infrastructura materială şi socială). Resursele umane includ resurse
primare (populaţia), resurse derivate (stocul de învăţământ, cunoştinţe, ştiinţifice, inovaţiile).
Resurse financiare – mijloacele băneşti concentrate la dispoziţia agenţilor economici.
Resurse informaţionale – date, informaţii sistemice informaţionale pentru conducere, modele,
etc.
Resursele economice nu trebuie confundate cu bunurile economice.
Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element care
satisface o anumită nevoie individuală sau socială. Bunurile economice pot fi divizate în:
 bunuri libere ale căror cantitate, raportată la cerinţele oamenilor, apare ca nelimitată:
aerul, apa, lumina solară;
 bunuri economice, care au un caracter limitat;
 bunuri materiale directe, de consum personal şi bunuri indirecte de producţie;
 bunuri necorporale (prestările de servicii).
După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în bunuri iniţiale (materia
primă), bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare, bunuri finale destinate pentru
consumul final personal, colectiv sau productiv.
În economia de piaţă contemporană majoritatea bunurilor economice se manifestă sub
formă de marfă. Marfa reprezintă un produs al muncii, destinat pentru schimb prin intermediul
mecanismului de cumpărare-vânzare.
Mărfurile pot fi divizate în mai multe grupe mărfuri corporale de consum personal,
mărfuri în formă de capital fix, mărfuri în formă de resurse natural, mărfuri în formă de resurse
de muncă, mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice, mărfuri în formă de servicii
manageriale, audit şi de marketing, mărfuri în formă de hârtii de voaloare.
Orice bun economic în formă de marfă are două laturi: utilitate (valoare de întrebuinţare)
şi valoare (valoare de schimb). Utilitatea reflectă capacitatea mărfii de a satisface o anumită
nevoie a omului sau a societăţii. Utilităţile mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei.
Utilitatea mărfii se manifestă sub mai multe forme: utilitate unitară, totală, marginală (utilitatea
ultimii cantităţi dintr-un bun economic care satisface nevoia consumatorului).
Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor de
producţie.
2.3. Integrare______________________________________7 puncte (creative)

Determinaţi conţinutul activităţii economice în cadrul viitoarei activități profesionale.
Activitatea economică în cadrul băncilor comerciale
În epoca contemporană locul și rolul băncilor în economie este strîns legat de calitatea lor
de intermediar principal în relația economii-investiții, relație hotărîtoare în creșterea economică.
Sistemul bancar al economiei de piață reprezintă totalitatea băncilor care funcționează în
economie într-o anumită perioadă. Aceste bănci sunt privite ca fiind întreprinderi specializate în
circulația capitalului de împrumut și care au drept mobil al activității obținerea unui profit.
Este alcătuit din două subsisteme: sistemul băncii centrale și sistemul băncilor de credit.
Calitatea de sisitem decurge din legăturile ce se nasc între cele două subsisteme. Aceste
relații îmbracă forma relațiilor de cont corespondent, înțelese în dublu sens:
a) în condițiile în care resursele de creditare ale băncilor de credit prisosec nevoilor lor de
creditare, surplusul respectiv este luat de banca centrală;
b) în condițiile în care resursele de creditare ale băncilor de credit sunt superioare resurselor pe
care acestea le au, banca centrală completează aceste resurse, acordînd împrumuturi băncilor de
credit.
Atribuțiile sistemulșui bancar pot fi împărțite în două categorii: atribuții comune tuturor
băncilor sau mai multor bănci și atribuții specifice anumitor categorii de bănci.
Activitatea băncilor este constituită dintr-o multitudine de operațiuni bancare, care
conduc la conceperea, realizarea și înregistrarea produselor și serviciilor bancare. În esență, se
poate afirma că activitatea bancară este constituită din operațiunile bancare, evidența bancară și
controlul bancar propriu. Pe lîngă aceste componente de bază se poate aprecia că activitatea este
puternic influențată de strategiile și politicile băncilor și de politica și normele Băncii Naționale a
Republicii Moldova. De asemenea, analiza fenomenului bancar influențează foarte mult tehnicile
bancare și produsele bancare.
Deci, banca înseamnă și organizarea și desfășurarea operațiunilor bancare, a evidenței
bancare și controlului bancar în concordanță cu strategiile și managementul băncilor. Băncile au
în continuare, rolul major de intermediar între cei ce dispun de capitaluri și întreprinzători.
Activitatea bancară este un sector mai deosebit, mai greu al economiei. De aceea, se poate
aprecia că toate operațiunile bancare au un caracter tehnic. Ca atare, tehnicile bancare
influențează foarte mult dezvoltarea și modernizarea sectorului bancar moldovenesc.
Activitatea bancară este extrem de complexă. Ea cuprinde concepte, principii, reguli,
decizii, dar mai ales o intensă activitate practică. În mare măsură, practica bancară este o
activitate concretă, inclusiv cu partenerii de afaceri.
Ca orice societate comercială, banca trebuie să se întrebe cît cheltuiește, ce venituri
realizează, cît de eficientă este activitatea. Pentru aceasta trebuie să folosească la maximum toate
opțiunile partenerilor de afaceri, să stabilească cît de puternică este identitatea sa proprie (a
băncii), cea a clienților săi sau a altor parteneri de afaceri.
Sistemul bancar stă în centrul oricărei economii de piață, pentru că el trebuie să asigure
cadrul care să dea posibilitatea mobilizării tuturor fondurilor bănești din economie și dirijării lor
în scopul desfășurării normale a activității social-economice. Banii, circulația bănească, creditul,
procesele valutare în general, încep să devină și la noi instrumente active în stimularea activității
economice. Pîrghiile sistemului financiar-bancar stimulează orice fenomen economic pozitiv și
descurajează activitățile ineficiente.
Băncile stimulează și mențin trează atenția agenților economici spre probleme majore, și
anume resursele și utilizarea acestora, gestiunea întreprinderii, eficiența utilizării resurselor,
modul de utilizare a profitului. Băncile comerciale au chiar obligația de a-i opri pe agenții
economici să se angajeze în activități nerentabile și riscante.
În cazul băncilor, extensia și efectele negative ale riscului au consecințe mult mai
nefavorabile, întrucît greutățile se repercutează și asupra economiei în general, dar mai cu seamă
asupra unui mare număr de agenți economici ce formează clientela băncii respective.
3. Subiectul: Fazele activităţii economice, agenţii economici din viitoarea activitate
profesională.
Definiți activitatea economică şi descrieți fazele activităţii economice.
Activitatea economică este principala formă a activității umane și constă în atragerea și
folosirea resurselor economice rare pentru a produce bunurile necesare satisfacerii nevoilor
umane.
Activitatea economică constituie componenta principală a acţiunii sociale, pentru că oamenii, în
condiţiile resurselor relativ rare, ale creşterii şi diversificării nevoilor, caută să-şi asigure
existenţa participând la activităţi practice. Activitatea practică constă din toate actele şi faptele,
precum şi din formele de organizare, ce se delimitează în acţiunea socială pe baza criteriilor de
raţionalitate şi eficienţă. Ea reflectă relaţia specifică dintre societatea umană – ca subiect al
mediului natural şi natură – ca obiect al societăţii.
Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi utilizare a resurselor
economice limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi intereselor economice. Activitatea
economică cuprinde patru faze:
Faza de producţie, funcţia căreia constă în combinarea şi utilizarea factorilor de producţie în
scopul obţinerii de noi bunuri economice;
Faza de circulaţie (schimb), funcţia căreia constă în deplasarea în spaţiu a bunurilor materiale şi
trecerea lor de la o persoană la alta pe calea vânzării-cumpărării. Cea mai veche formă a
schimbului o constituie schimbul de mărfuri, la început sub forma trocului (M-M), iar odată cu
aparţia banilor – sub formă de vânzare-cumpărare (M-B, B-M). Ca rezultat s-a format sfera
circulaţiei mărfurilor, banilor, capitalului;
Faza de repartiţie, care cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile materiale sunt
orientate spre destinaţiile lor, prin care distribuie şi redistribuie veniturile către participanţii la
viaţa economică şi între membrii societăţii;
Faza de consum, faza care reflectă gradul de folosire efectivă a bunurilor şi verifică utilitatea
acestora şi concordanţa lor cu nevoile umane.
Totalitatea activităţilor privind producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor
materiale şi serviciilor economice, în interdependenţele lor formează economia societăţii.
3.2. Aplicare ___________________________________5 puncte (productive)

Analizaţi prin exemple agenţii economici.
Activitatea economică în societate se desfăşoară de către oameni, organizaţi în cadrul
unor unităţi economice, profitabile şi specializate pe domenii distincte (producere de bunuri,
prestări de servicii, distribuţie, comercializare, finanţare, consum etc.). Ea se defineşte prin
diversitatea acţiunilor efectuate de toţi participanţii la proces, denumiţi agenţi economici. Agenţii
economici sunt indivizi sau grupuri de indivizi care participă la viaţa economică a societăţii,
îndeplinind, în acest sens, anumite roluri şi având anumite comportamente economice. Ei pot fi
persoane fizice sau juridice. Un criteriu important al definirii agenţilor economici este cel
instituţional. Din acest punct de vedere, un agent economic este o unitate instituţională care
„dispune de autonomie de decizie în executarea funcţiei sale principale (a produce, a finanţa, a
asigura, a consuma etc.), acţionând într-un cadru care îi este propriu asupra utilizării resurselor
sale curente, de capital şi financiare”. Agenţii economici se grupează pe sectoare, pe baza
funcţiei lor principale în economie. Ţinând seama de această funcţie, în rândurile agenţilor
economici includem: întreprinderile, gospodăriile familial sau menajele, administraţiile publice
şi private, instituţiile de credit şi asigurări, străinătatea, adică agenţii economici din alte ţări.
Întreprinderile sunt unităţi economice care, indiferent de felul cum sunt organizate şi de forma de
proprietate, au drept funcţie principală producerea de bunuri şi prestarea de servicii
(nonfinanciare) în vederea vânzării acestora, cu scopul de a obţine profit. Gospodăriile
(menajele) sunt agenţi economici care îndeplinesc în principal funcţia de consumatori de bunuri
şi servicii. Ele cuprind familiile, celibatari, diferite comunităţi consumatoare, care nu se
delimitează de gospodăriile în cadrul cărora se constituie. Veniturile menajelor se formează în
cea mai mare parte pe seama salariilor, titlurilor de proprietate şi din transferurile efectuate din
celelalte sectoare etc.
Administraţiile publice includ acele instituţii care exercită în principal funcţii de
redistribuire a veniturilor pe baza prestării unor servicii nonmarfare. Ele obţin veniturile în
special din vărsăminte obligatorii, impozite şi taxe. Din această categorie de agenţi economici
fac parte administraţiile centrale şi locale de stat, învăţământul public, sistemul protecţiei sociale,
justiţiei, asistenţa sanitară publică etc. Administraţiile private sunt organizaţii private fără scop
lucrativ, care prestează servicii nonmarfare, sau sunt diverse asociaţii, fundaţii, ale căror venituri
se realizează din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietate etc.
Instituţiile de credit şi companiile de asigurări sunt unităţi instituţionale, care pot fi
publice, private sau mixte şi care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi
economici. Ele colectează, transformă şi redistribuie disponibilităţile financiare şi transformă
riscurile individuale în riscuri colective. Veniturile acestor agenţi economici se constituie din
economiile temporare existente în societate, care se concentrează în cadrul lor în scopul
redistribuirii între agenţii economici ce au nevoie de resurse financiare.

Explicați particularităţile agenţilor economici din sfera viitoarei activități profesionale.
Particularitățile sistemului bancar al Republicii Moldova
Sistemul bancar reprezintă ansamblul băncilor care funcţionează într-o economie.
Economia de piață presupune existența unui sistem bancar care asigură mobilizarea
disponibilităților monetare ale economiei și orientarea lor spre desfășurarea unor activități
economice eficiente.
În esență, banca poate fi definită ca o instituție financiară care mobilizează mijloacele
bănești disponibile, finanțează, creditează persoanele fizice și juridice, și deasemenea atrage
depozite sau echivalente ale acestora, transferabile prin diferite instrumente de plată, utilizînd
aceste mijloace total sau parțial pentru a acorda credite sau a face investiții pe propriul cont și
risc.
Trecerea Republicii Moldova de la sistemul economic administrativ și de comandă la
sistemul economic, bazat pe relațiile de piață, eficacitatea și vitalitatea căruia au fost demonstrate
de practica mondială de gospodărire a țărilor înalt dezvoltate din punct de vedere industrial în
mare parte depinde de rezolvarea, în interesele omului și dezvoltării societății, a unui complex
întreg de probleme economice, sociale, politice etc. care asigură în mod adecvat legătura dintre
producător și consumator.
Sistemul bancar al Republicii Moldova include: Banca Națională a Moldovei, băncile
comerciale și alte instituții de creditare. Astfel, în prezent în Republica Moldova după analogia
altor țări ca SUA, Marea Britanie, Germania, Austria este creat un sistem bancar de două
niveluri. Primul nivel îl constituie Banca Națională a Moldovei, aceasta determină politica
monetară, creditară, valutară și supraveghează activitatea celorlalte bănci.
Nivelul al doilea al sistemului bancar din Republica Moldova îl constituie băncile
comerciale, care realizează nemijlocit deservirea creditară și de contare a întreprinderilor și a
populației. În afară de aceasta, băncile comerciale pot efectua și alte operațiuni bancare, care nu
contravin legislației în vigoare. Este vorba de operațiuni precum ținerea conturilor clientului și
ale băncii de corespondență, emiterea documentelor de plată și a hîrtiilor de valoare ș.a.
Prin activitatea lor, băncile comerciale contribuie la accelerarea trecerii la relațiile de
piață, în particular, prin aceea ca o dată cu organizarea lor se reduce monopolismul și ia naștere
concurența în activitatea bancară. Datorită acestui fapt sistemul bancar din Republica Moldova a
devenit una dintre primele verigi a economiei, unde în mod real se înfăptuiește demonopolizarea,
iar organizarea băncilor comerciale în aceste sistem este un prim pas spre crearea pieții
monetare.
Sarcinile principale ale Băncii Naționale a RM și funcția ei ca bancă centrală a Republicii
Moldova sunt următoarele: asigurarea stabilității, unității monetare naționale, intărirea unității
monetare naționale, organizarea și realizarea emisiilor de bani, elaborarea și traducerea în viață a
politicii în domeniul circulației monetare, valutare și de creditare, controlul asupra lichidității și
procesului de creditare a băncilor comerciale, controlul asupra activității băncilor în conformitate
cu actele normative și oferirea împrumuturilor statului și păstrarea tezaurului national.
În condițiile economiei de piață băncile devin centre de reglamentare economică, trebuie
să cunoască situatiile-cheie în stimularea producției. Avînd la dispoziție resurse bănești mari,
repartizîndu-le în interesele înterprinderilor și ramurilor economiei naționale, băncile, organizînd
procesele de circulație și creditare, accelerează dezvoltarea socială, contribuie la stabilitatea
economică a societății. În scopul rezolvării problemelor ecomonice interne băncile trebuie să
activizeze lucrul său în direcția schimbului internațional, creării de către ele a unei largi rețele de
relații de corespondență cu băncile altor state, participării în sistemul de decontării clearing.
Băncile din Republica Moldova sunt preocupate de atingerea standartelor bancare
internaționale, în scopul recunoașterii de către comunitatea bancară internațională și de către
clienți, ca bănci cu un bun renume.
4. Subiectul: Formele de organizare a economiei.
Definiţi conceptele: economia naturală, economia tradiţională, economia de comandă,
economia de schimb, economia mixtă.
Economia naturală reprezintă acel sistem economic prin car fiecare comunitate îşi
satisface necesităţile din producţia proprie. Principalii factori de producţie disponibili în etapa
respectivă şi la nivelul acelei comunităţi şi anume bunurile de producţie, resursele naturale,
precum şi resursele umane existente, erau alocaţi la nivelul acestui sistem închis, urmărindu-se
doar satisfacerea nevoilor în limita producţiei proprii obţinute. Această formă a producţiei
sociale predominat în comuna primitivă, sclavagism şi feudalism, cînd fiecare gospodărie
individuală executa toate activităţile, de la obţinerea diferitelor materii prime, pînă la pregătirea
lor în forma definitivă pentru consum.
Economia tradițională reprezintă un sistem economic în care resursele sunt alocate prin
moștenire și este bazată pe tehnologii și metode ingenioase. Deși acest tip de economie s-a
transformat într-una mixtă, tehnologiile de piață s-au bazat pe principii tradiționale; peste
400.000.000 de oameni înca practică această metodologie, conform unui studiu al Băncii
Mondiale. În acest tip de economie apropierea structurii sociale asigură în general ca fiecare
membru al societății are atît un scop cît și o funcție de participare în societate. Acest tip de
economie asigură deasemenea o cerere mai mică asupra resurselor pămîntului pentru ca bunurile
folosite sunt de obicei produse numai dacă se vor consuma; deci nu întîlnim un surplus sau un
consum prea mare, asa cum se poate găsi în multe sisteme economice. În secolul XXI se prevede
apariția unei noi economii tradiționale. Aceasta constă în utilizarea noilor tehnologii într-un
cadru ingenios. Noul tip de economie tradițională se regăsește deja în țările islamice și asiatice.
O economie de comandă (cunoscută şi sub numele de economie planificată) este un
sistem în care guvernul, mai degrabă decât piața liberă, determină ce bunuri ar trebui să fie
produse, cantitatea care sa fie produsa si prețul la care acestea vor fi oferite spre vânzare. Prin
urmare, economiile de comandă contrastează cu economiile de piață libere, în care prețurile
bunurilor sunt servicii determinate de cerere și ofertă. Un principiu central al unei economii de
piață libere este că guvernul nu intervine în funcționarea pieței prin stabilirea prețurilor, limitarea
producției sau împiedicarea concurenței în sectorul privat. Într-o economie de comandă însă, nu
există concurență, deoarece guvernul central controlează toate afacerile, de asemenea tot el
determină investițiile și veniturile.
Economia de schimb este forma de organizare și desfășurare a activității economice în
care agenții economici produc bunuri în vederea vînzării, obținînd în schimb altele, necesare
satisfacerii trebuințelor lor. Scopul final al producției în economia de schimb rămîne același, se
schimbă însă cadrul social de desfășurare a producției și de aici și modalitatea de ajungere a
produselor de la producător la consumator, respectiv intervin actele de vînzare-cumpărare. Astăzi
economia de schimb este forma universală de organizare și funcționare a activității
economice. Ea prezintă însă particularități de la țară la țară și în cadrul fiecărei țări de la o etapă
la alta.
O economie mixtă este definită în mod divers ca un sistem economic care îmbină
elemente ale economiilor de piață cu cele ale economiilor planificate, piețele libere cu
intervenționismul statului sau întreprinderea privată cu întreprinderea publică. Nu există o
singură definiție a economii mixte, ci mai degrabă două definiții majore. Prima dintre aceste
definiții se referă la un amestec dintre piață și intervenționismul statului, referindu-se
la economiile de piață capitaliste cu o supraveghere regulamentară puternică, politici
intervenționiste și furnizarea de servicii publice de către guvern. A doua definiție este de natură
politică și se referă strict la o economie care conține o combinație între întreprinderea privată și
cea publică.
În cele mai multe cazuri și, în special, în ceea ce privește economiile occidentale,
termenul „economie mixtă” se referă la o economie capitalistă caracterizată prin
predominarea proprietăților private asupra mijloacelor de producție cu întreprinderile
realizatoare de profit și acumularea de capital ca forță motrică fundamentală. Într-un astfel de
sistem, piețele sunt supuse diferitelor grade de control de reglementare, iar guvernele exercită o
influență macroeconomică indirectă prin politici fiscale și monetare, cu scopul de a contracara
istoria capitalului ciclurilor de expansiune și contradicție, șomajului și diferențelor de venit. În
acest cadru, diferite grade de utilități publice și servicii esențiale sunt furnizate de guvern,
activitatea statului fiind adesea limitată în producția bunurilor publice și cerințelor civice
universale. Acestea includ asistența medicală, infrastructura fizică și gestionarea terenurilor
publice. Acest lucru contrastează cu capitalismul Laissez-faire, unde activitatea statului se
limitează la furnizarea de bunuri și servicii publice, precum infrastructură și cadrul legal pentru
protejarea drepturilor de proprietate și aplicarea contractelor.

Comparaţi prin exemple economia naturală, economia tradiţională, economia de comandă,
economia de schimb, economia mixtă.
Economia naturală reprezintă acel sistem economic prin care fiecare comunitate își
satisface necesitățile din rezultatele propriei activități, fără a apela la schimb. Principalii factori
de producție disponibili în etapa respectivă și la nivelul acelei comunități și anume, resursele
naturale, bunurile de capital, precum și resursele umane, erau alocați la nivelul acestui sistem
închis, urmaărindu-se doar satisfacerea nevoilor în limita propriei producții obținute. Ea a fost
preponderentă pînă la prima revoluție industrială. Fiecare gospodărie individuală execută toate
activitățile, de la obținerea diferitelor materii prime, pînă la pregătirea lor în formă definitivă
pentru consum. Astfel, după Fernand Braudel , în secolul al XIV-lea, din populatia regiunii
mediteraniene (care era centrul activității economice, sociale și politice - n.n.), de aproximativ
60-70 milioane locuitori, cca 90% trăiau din munca cîmpului, iar 60-70% din producția regiunii
nu ajungea pe piață. În celelalte regiuni ale planetei, dimensiunile economiei naturale erau și mai
extinse.
În cadrul economiei naturale activitatea economică se realiza, în principal, la nivelul
gospodăriei individuale, care era independentă una de alta, inițiativa acesteia aparținînd
membrilor grupului respectiv. Instituția cheie o reprezenta gospodăria familială, izolată din punct
de vedere economic, în care „producția și consumul erau îmbinate într-o singură funcție
dătătoare de viață” . Fiecare avea o activitate economică diversificată, avînd drept rezultat
producerea bunurilor necesare satisfacerii trebuințelor, în special, cele elementare (biologice),
limitate de nivelul scăzut de dezvoltare existent.
Popoarele inuite ale Arcticii (Groenlanda, Canada și Alaska) continuă să practice
economia tradițională. În Groenlanda, de exemplu, pescuitul și creșterea creveților sunt
activități economice importante. În alte domenii, vânarea și creșterea reniștilor sunt practici
comune. Vânătoarea este o parte esențială a societății, iar atunci când o persoană are succes la
vînătoare, carnea este împărțită între toți membrii grupului. Acest lucru asigură că nici o
persoană nu merge fără hrană. Inuiții au ținut aceste obiceiuri de mii de ani, transmițînd
informațiile de la o generație la alta.
Pentru ei, este vorba de supraviețuire într-unul din cele mai dure climate ale pământului.
Deși nu este o economie complet tradițională, în jurul valorii de 66% din populația din Haiti
continuă să practice agricultura de subzistență. Țara rămâne una dintre cele mai sărace din
emisfera vestică. Triburile care trăiesc în inima Amazonului din America de Sud continuă, de
asemenea, să practice economia tradițională și nu au nimic de-a face cu lumea exterioară.
Economia de comandă este o trăsătură a societăților comuniste, cum ar fi Cuba, Coreea
de Nord și fosta Uniune Sovietică. Un aspect negativ al economiilor de comandă este acela ca nu
sunt în măsură să aloce eficient bunurile de cele mai multe ori din cauza incapacitatii guvernului
de a determina cantitatea necesar a fi produsă. Astfel, guvernele se confruntă cu dificultăți
constante în a răspunde în timp util cererii în continuă schimbare din diferite sectoare, acest
aspect ducînd de cele mai multe ori la apariția așa ziselor „piețe negre” care vin să suplimenteze
cantitățile lipsă în vederea satisfacerii nevoii consumatorilor. Mai mult decât atât, planificatorul
central într-o economie de comandă stabilește prețurile strict bazat pe nevoile de venituri, astfel
creînd și un efect de monopol.
Cele mai cunoscute modele ale economiei mixte sunt:
● Modelul neoamerican sau tipul anglo-saxon al economiei de piaţă se întâlnește în SUA, Marea
Britanie, Belgia, Canada şi alte ţări. Piaţa joacă rolul determinant în reglementarea vieţii
economice. Implicarea directă a statului în activitatea economică este neglijabilă.
● Modelul economiei sociale de piaţă sau modelul german are ca ţări de referinţă Germania,
Austria şi Olanda. Acest model îmbină organic exigenţele pieţii cu protecţia socială a populaţiei.
Modelul nordic al economiei de piaţă sau modelul suedez (Suedia, Norvegia, Finlanda,
Danemarca) se caracterizează prin accentul pus pe asigurarea echităţii sociale şi pe reducerea
inegalităţii de avere. Aceasta se realizează printr-un mecanism de redistribuire a veniturilor în
folosul păturilor nevoiaşe
● Modelul japonez sau paternalist a apărut după cel de-al doilea război mondial şi se
caracterizează prin faptul că rolul decisiv în economie îl joacă marele corporaţii, susţinute de
către stat şi aflate într-o competiţie permanentă între ele. O trăsătură deosebită a modelului
japonez constă în faptul că muncitorii sunt angajaţi pe viaţă la o firmă oarecare, iar nivelul
salariului rămâne permanent în urma creşterii productivităţii muncii. Acest fapt permite
reducerea permanentă a costurilor şi, ca urmare, o competitivitate sporită a mărfurilor japoneze
pe pieţele internaţionale.
Ce forme de organizare a economiei pot fi în viitoarea activitate profesională.
Pe parcursul istoriei, atît elementele de bază ale activităţii economice, cît şi formele
concrete de organizare a acesteia s-au modificat fără încetare. Totuşi, ceea ce era mai esenţial,
principalele interdependenţe dintre elementele sistemului economic existent rămîneau, pentru un
anumit interval de timp, neschimbate.
În ştiinţa economică contemporană, drept criteriu de bază al clasificării sistemelor
economice este folosit modul de stabilire a legăturilor între agenţii economici, între producţie şi
consum, numit şi criteriul „tipului de economie”. Sistemul economic reprezintă o modalitate
ştiinţifică de utilizare a resurselor economice rare, de organizare a procesului de producţie şi de
trecere a bunurilor create de la producător la consumator.
Reieșind acest criteriu, sunt identificate următoarele sisteme economice:
1. sistemul economiei naturale (sau tradiţional);
2. sistemul economiei de comandă (sau centralizat);
3. sistemul economiei de piaţă.
În viitoarea mea activitate profesională se poate regăsi ca formă de organizare economia
de piaţă – formă modernă a activităţii economice, în cadrul căreia oamenii acţionează în mod
liber, autonom şi eficient în concordanţă cu regulile economice ale pieţei, fapt ce face posibilă
valorificarea eficientă a resurselor existente pentru satisfacerea nevoilor nelimitate ale oamenilor.
Respectiv aș putea active în cadrul unui SRL, ÎI etc.
Economia de piaţă constituie o treaptă superioară a economiei de schimb sau, altfel spus,
este o economie de schimb evoluată. Deşi sistemul economiei de piaţă s-a modificat întruna,
având la început drept element-cheie piaţa cu o concurenţă liberă, iar mai apoi o piaţă cu
concurenţă dirijată şi o implicare mereu crescândă a statului în activitatea economică, acest
sistem şi-a păstrat, pe parcursul secolelor, trăsăturile sale cele mai importante.
Principalele trăsături ale economiei de piaţă sunt următoarele:
a) Piaţa este centrul vital al economiei şi are forme multiple, prin intermediul ei realizându-se
legăturile esenţiale dintre producţie şi consum şi dintre agenţii economici.
b) Pluralismul agenţilor economici şi al centrelor de decizie economică, bazat pe dominaţia
proprietăţii private asupra resurselor, avuţiei şi capitalului.
c) Libertatea de decizie şi de acţiune a agenţilor economici, împreună cu răspunderea acestora
pentru consecinţele deciziilor adoptate. Alocarea resurselor este rezultatul multor decizii
independente, luate de producători şi consumatori, conform intereselor şi obiectivelor lor.
d) Este o economiei concurenţială, în care confruntarea agenţilor economici pe piaţă, face
posibilă acţiunea neîngrădită a cererii şi ofertei, determinând progresul economico-social.
e) Preţurile bunurilor economice se stabilesc în mod liber, prin confruntarea cererii cu oferta,
fără
intervenţia administrativă a statului şi prin înlăturarea politicilor monopoliste.
f) Mobilul principal al activităţii întreprinderii îl constituie profitul, a cărui obţinere constituie
motivaţia participării salariaţilor şi întreprinderilor la activitatea economică.
g) Existenţa unui sistem monetar, bancar şi valutar dezvoltat şi stabil, menit să asigure buna
funcţionare a economiei şi alocarea eficientă a resurselor.
h) Existenţa statului democratic, care veghează aplicarea legilor pieţei şi funcţionarea normală a
mecanismelor economiei de piaţă.
5. Subiectul: Factorii de producţie şi veniturile generate.

Prezentați clasificarea factorilor de producţie.
Factorii de producţie cuprind totalitatea elementelor care participă la producerea
bunurilor economice, reprezentând forma economică pe care o îmbracă resursele, ca premise ale
activităţii economice de producţie. În condiţiile economiei de piaţă moderne, factorii de
producţie se află în proprietatea unor agenţi economici care, în mod liber, îşi asumă
responsabilitatea utilizării lor în activităţi ale căror rezultate sunt cerute de piaţă, cu respectarea
reglementărilor în vigoare.
După origine şi specific factorii de producţie sunt:
1. Factori de producţie primari (originari) - munca şi natura;
2. Factori de producţie derivaţi – capitalul, neofactorii.
Munca este o activitate specific umană, fizică şi/sau intelectuală prin care oamenii își
folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se, în acest scop, de instrumente
corespunzătoare, mobilul ei fiind asigurarea bunurilor necesare satisfacerii necesitățlor lor
imediate şi de perspectivă.
Natura reprezintă ansamblul elementelor naturale, care sunt atrase şi folosite pentru
producerea bunurilor materiale şi serviciilor.
Capitalul este format din totalitatea bunurilor rezultate din procesele de producţie
anterioare, care sunt folosite pentru crearea altor bunuri materiale şi servicii destinate vânzării în
scopul obţinerii de profit. Termenul de capital desemnează în sens larg – avuţia individului sau a
societăţii şi în sens restrâns– totalitatea bunurilor cu care se produc alte bunuri destinate vânzării-
cumpărării şi nu satisfacerea nevoilor proprii.
Analizați natura în calitate de factor de producţie şi generator de venit.
Natura reprezintă ansamblul elementelor naturale, care sunt atrase şi folosite pentru
producerea bunurilor materiale şi serviciilor. Natura, care constituie cadrul de formare şi de
existenţă a omului, este factor de producţie originar şi ea se prezintă sub mai multe forme:
1. Pământul – este spaţiul în care se desfăşoară activitatea economică şi cuprinde:
 în sens restrâns: solul, subsolul, aerul, apa, fauna, flora etc.;
 în sens larg: solul – fondul funciar.
2. Relieful şi apele.
3. Clima.
Pământul ca factor natural de producţie are caracter limitat şi este regenerabil şi prezintă
câteva trăsături specifice şi anume:
a) Este un element natural preexistent, neprodus de om care asigură:
 locul pe care trăieşte societatea umană;
 sediul şi spaţiul de desfăşurare a proceselor de producţie şi activităţii economice în
general;
 furnizor de resurse naturale (minerale şi energetice).
b) Este un element durabil şi regenerabil.
c) Este limitat ca extindere, dar dispune de o mare capacitate de regenerare şi de creştere a
fertilităţii ca rezultat al intervenţie omului.
d) Este principalul mijloc de producţie în agricultură, constituind sursa principală de producere a
alimentelor şi de materii prime de origine agrosilvică pentru industria alimentară şi unele ramuri
ale industriei uşoare.
Determinaţi factorii de producţie şi veniturile din sfera viitoarei activități profesionale.
În cadrul companiei SRL „Complex-Total” producerea de bunuri (material de construcții)
și servicii se poate realiza numai prin utilizarea și combinarea factorilor de producție. Este
normal atunci, ca fiecare factor de producție să primească o parte din veniturile create cu aportul
lor. Cu alte cuvinte, implicarea factorilor în producție și alte activități economice atrage
necesitatea recompensării lor, apărînd astfel urmatoarele venituri: salariul care revine factorului
muncă; renta care revine factorului pămînt; profitul și dobanda care revin factorului capital.
Posesorul factorilor de producție primesc venituri sub formele amintite drept plăți pentru
factorii puși la dispoziție activităților economice de către ei. Dacă nu primesc o asemenea plată
(respectiv veniturile sub forma amintită) dispare motivația economică a participării factorilor la
activitățile necesare societății.
Firma data are interes în a atrage, combina și utiliza factorii în anumite proporții,
corespunzător nivelului producției pe care și-a propus a o deține și a celui mai redus cost de
producție. Avînd în vedere aceste obiective, firma nu va ezita în substituirea factorilor intre ei,
astfel încît costul lor de producție să fie cît mai mic. Cererea de factori și, desigur, substituirea
unui factor cu altul sunt determinate de prețul factorilor pe piață, de veniturile pe care le pretind
a avea. Diferențele între veniturile obținute de factori (sau pretinse de posesorii lor), depind de
variațiile prețului pentru fiecare factor, ca și de cantitatea de factori oferită. Cu alte cuvinte,
există o piață a factorilor, al căror comportament este identic cu cel de pe piața celorlalte mărfuri.
Pe piața factorilor se întîlnesc ofertanții de factori cu cei care cauta factori, respectiv
întreprinzătorii. Aceștia din urmă vin la piață cu scopul de a cumpăra factori. Ca și alți
consumatori de mărfuri ei se interesează de prețul factorilor și estimează pentru fiecare factor
productivitatea pe care o poate obține prin cumpărarea și utilizarea lor. Desigur, problema care
se pune este de a cumpăra acele cantități de factori care să le aducă avantajele cele mai mari.
Pentru aceasta ei estimează productivitatea marginală a fiecărui factor. Pe de altă parte, ofertanții
de factori urmăresc să obțină cel mai bun preț pentru serviciile pe care le vor aduce factorilor lor.
În confruntarea dintre ofertanții de factori și consumatorii lor se stabilește prețul fiecărui factor
într-un anumit moment și, desigur, pe o anumită piață. Analiza pieței factorilor pune în evidență
aceleași caracteristici ca în cazul pieței celorlalte bunuri. Respectiv, piața factorilor poate fi
privită la randul ei atît ca piață cu concurență perfectă, cît și ca piață cu concurență imperfectă,
corespunzător condițiilor concrete existente. În condițiile de azi, cu toate elementele de
imperfecțiune existente, jocul liber al pieței continuă să influențeze nemijlocit cererea, oferta și
prețul factorilor.
În aceste condiții, putem spune că prețul fiecărui factor se stabilește (se determină)
identic ca prețul celorlalte mărfuri, prin întîlnirea ofertei cu cererea. Ceea ce este specific în
cazul factorilor, este că cererea este o cerere derivată. Factorii sunt ceruți de întreprinzători, nu
pentru ca îi sunt necesari consumului propriu, ci pentru ca prin intermediul lor, el poate organiza
și desfășura producția de bunuri (sau servicii) capabile să satisfacă cerințele de consum existente
în societate.
6. Subiectul: Factorul de producţie capital și veniturile generate.
Prezentați conceptul de capital.
Capitalul este format din totalitatea bunurilor rezultate din procesele de producţie
anterioare, care sunt folosite pentru crearea altor bunuri materiale şi servicii destinate vânzării în
scopul obţinerii de profit. Termenul de capital desemnează în sens larg – avuţia individului sau a
societăţii şi în sens restrâns– totalitatea bunurilor cu care se produc alte bunuri destinate vânzării-
cumpărării şi nu satisfacerea nevoilor proprii.
Capitalul este un factor de producţie derivat, deoarece:
 este rezultatul unor procese de producţie anterioare;
 constă din bunuri intermediare numite mijloace de producţie.
După natura sa capitalul se împarte în două categorii:
1. capitalul real (tehnic) – este capitalul concretizat în mijloace de producţie (clădiri, fabrici,
utilaje, instalaţii, materii prime etc.);
2. capital nominal – reprezintă un titlu de proprietate asupra unor valori reale ce conferă dreptul
de a însuşi venitul adus de acestea.
Capitalul tehnic se află în permanentă mişcare în timpul producţiei, el fiind cel care se
transferă în substanţa bunului final, dar şi cel care intervine pentru a face posibilă această
transferare. De aceea capitalul tehnic trebuie analizat pe cele două componente ale sale:
Capitalul fix este acea parte a capitalului tehnic, care participă la mai multe cicluri economice,
se consumă treptat şi se înlocuieşte periodic, după mai mulţi ani de utilizare. Capitalul fix este
alcătuit din: clădiri, construcţii, maşini, utilaje, instalaţii, echipamente de producţie etc. Pe
parcursul utilizării, elementele capitalului fix se uzează, adică se depreciază caracteristicile lor
tehnice, economice şi funcţionale.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic, care participă la un singur ciclu de
producţie. Capitalul circulant este format din: materii prime, materiale, combustibil, energie,
semifabricate etc.

Exemplificați veniturile din capital.
Venitul material sau spiritual care poate fi venitul adus de capitalul utilizat într-o
întreprindere, reprezentă diferența dintre încasări și totalul cheltuielilor. Acest venit este partea
de bani rămasă după investiția făcută pentru a oferi bunuri și servicii. După cheltuirea unei părți
din suma de bani procurată într-un anumit fel (împrumut de la o bancă, împrumut de la o
anumită persoană, alte venituri sau alte cheltuieli, etc.) pentru toate nevoile apărute (cheltuielile
făcute pentru capital, materiale prime, procesul tehnologic, resursele umane, etc.), partea rămasă
din totalul sumei de bani este rezultatul fiscal care se determină prin respectarea și aplicarea
principiului conectării cheltuielilor numit profit. Dacă din profitul contabil se deduce impozitul
de profit, se obține profitul net.
Profitul brut este partea ce ramâne din venitul total după ce s-au micșorat cheltuielile de
producție.
Profitul net, partea din profitul brut care ramâne dupa ce au fost deduse dobânda la capitalul
propriu al întreprinzătorului, salariul ca recompensă pentru activitatea sa, arenda și chiria pentru
terenul și clădirea care îi aparțin, impozitele și taxele ce se suportă direct din profit.
Profitul normal, legitim sau justificat, reprezintă remunerarea serviciilor întreprinzătorului,
recompensa sa pentru priceperea sa și răspunderea pe care și-o asumă, prima pentru risc si
incertitudine.
Profitul pur sau supraprofitul, generat de împrejurări deosebite, care nu au legatură cu
activitatea întreprinzatorului. Este obținut de acei întreprinzători care au o poziție de monopol în
producerea și/sau vânzarea produselor.

Determinaţi tipurile de capital şi veniturile sale în sfera viitoarei activități profesionale.
Tipurile de capital și venitul băncii comerciale
Resursele băncilor constau din resurse proprii şi în marea majoritate din resurse
împrumutate din economie de regulă împrumutate de la persoane fizice, persoane juridice,
inclusiv resurse împrumutate de la Banca Națională a RM.
Banca activează în baza legii ce permite atragerea mijloacelor băneşti, temporar
disponibile din economia naţională şi investirea resurselor în ramurile prioritare ale
economiei. Resursele proprii ale băncii comerciale sunt constituite din capitalul subscris de
acţionari şi din beneficiile distribuite şi aflate în diferite fonduri de rezervă sau de risc.
Deţinerea capitalului propriu contribuie în mare măsură la asigurarea stabilităţii băncii şi
a eficienţei activităţii ei. El are o importanţă deosebită mai ales în faza iniţială de activitate a
băncii, când fondatorii suportă mari cheltuieli, investind atât în emisiunea acţiunilor, cât şi în
mijloace fixe cum sunt imobile, mobilă, seifuri, programe şi tehnologii bancare etc.
Capitalul bancar joacă un rol important pe parcursul activităţii băncii, la constituire, în perioada
de funcţionare şi la lichidare. Datorită acestui rol semnificativ capitalul este punctul esenţial în
managementul bancar. Trebuie de menţionat faptul că funcţiile, rolul şi mărimea capitalului
propriu au specificul lor în comparaţie cu alte domenii de activitate din economie. Acest specific
al băncii este influenţat de un şir de circumstanţe:
 băncile în calitate de intermediar pe piaţa financiară atrage sume mari de capital străin
sub forma depozitelor populaţiei, agenţilor economici, instituţiilor de stat, precum asigură
o gestiune efectivă şi păstrarea acestor mijloace, acordând deponenţilor servicii
specializate şi asigurându-l cu un profit sub formă de dobândă pentru capitalul depus.
 sistema asigurării de stat a depozitelor în măsura respectivă micşorează pericolul de
retragere a depozitelor şi permite băncii să-şi menţină cota mijloacelor proprii într-o
mărime mai mică, necesară pentru asigurarea lichidităţii.
 activele băncii, prezentate sub diferite forme de obligaţii monetare, de regulă, sunt mai
lichide şi mai uşor realizabile pe piaţă decât activele companiilor nefinanciare, îngheţate
în active materiale. Acest fapt asigură băncii posibilităţi de acumulare a resurselor băneşti
mobilizate şi corespunzător micşorează necesitatea în mărimea capitalului propriu.
Capitalul propriu – o parte necesară a resurselor financiare a oricărei bănci. Formarea
capitalului prezintă o etapa obligatorie, care arată începutul activităţii băncii. Mărimea resurselor
proprii care se află în posesia băncii determina tipurile de activităţi ale băncii. Normativele
economice, în general, sunt formate pe baza mărimii resurselor proprii ale băncii. Resursele
proprii se folosesc pentru dezvoltarea de mai departe a bazei materiale a băncii. Pe contul acestor
resurse se procura clădiri, echipamentul necesar etc.
În pasivul bilanţului se refera toate sursele de formare a rezervelor bancare, ce sunt
acumulate şi utilizate pentru efectuarea operaţiunilor active. Mijloacele proprii ale băncilor
reprezintă totalitatea fondurilor ce asigură o independenţă economica şi o stabilitate a
funcţionarii băncii.
Aceste mijloace proprii sunt constituite din fondul statutar, fondul de rezerva, fondul de
reevaluare a mijloacelor fixe, profitul nerepartizat din perioadele curente şi precedente.
Capitalul bancar e constituit din capitalul statutar compus din acţiuni simple, privilegiate,
surplus de capital și profit nerepartizat.
Fondul de rezerva e destinat în special pentru:plata dobânzilor pentru depozite în cazul
insuficienţei veniturilor; plata dividendelor fixe, anuale la acţiunile privilegiate; efectuarea altor
cheltuieli (sponsorizări, completarea fondului de risc, etc.)
Schema standard a cifrei de afaceri în numerar pentru generarea veniturilor constă în
atragerea depozitelor de la bancă, din a căror fonduri în viitor vor fi emise credite, în timp ce
profitul băncii va fi diferența procentuală între aceste tipuri de servicii.
Schema clasică a sistemului bancar din Moldova se bazează pe un model similar al
fluxului de numerar:
1. Clienții depun o anumită sumă de bani în contul lor de depozit.
2. Instituția bancară stabilește un anumit procent din suma depusă ca rezervă.
3. Restul fondurilor clientului sunt utilizate de banca comercială pentru emiterea de credite
și împrumuturi către alte categorii de clienți.
Cu toate acestea, aici trebuie avut în vedere faptul că ratele depozitelor sunt de obicei mult
mai mici decât ratele de împrumut. În consecință, banca primește un venit garantat din această
diferență. Astfel, băncile licențiate tind să atragă în mod constant noi depozite, deoarece acestea
reprezintă cei mai "ieftini" bani. În plus, dobânzile la depozite sunt destul de scăzute, dar
rezultatul obținut după emiterea de împrumuturi pentru aceeași sumă depășește în mod
semnificativ costul plății dobânzii către deponenți.
Cel mai mare risc pentru bănci este reprezentat numai dacă deponenții încep să-și închidă
conturile de depozit în același timp. Apoi, sistemul acestei bănci se poate prăbuși din cauza lipsei
de fonduri pentru a plăti suma stabilită de obligații. Cu toate acestea, cu cât sunt mai mulți
deponenți în băncile comerciale, cu atât este mai puțin probabil ca aceștia să solicite închiderea
conturilor de depozit sau retragerea de numerar. Astfel, băncile au întotdeauna o rezervă de
numerar stabilă de 5-10% din suma depozitului. Restul de 90-95% din suma depozitului va fi
utilizată de către bancă pentru a emite noi împrumuturi. Ca rezultat, este creată o creștere a
datoriei din partea clienților și, prin urmare, aceasta este un nou cash pentru bancă.
Pe lângă diferența procentuală dintre fondurile plătite și cele atrase, băncile comerciale pot
câștiga prin alte metode: comisioane bancare, amenzi și penalități. Astfel de venituri nu sunt atât
de mari, dar stabile.
De exemplu, o bancă poate percepe comisioane pentru transferuri de fonduri fără numerar,
emiterea de împrumuturi sau gestionarea contului, retrageri la ATM-uri, folosind carduri de la
alte bănci. Mărimea comisioanelor fiecare organizație bancară are dreptul de a stabili individual.
Un alt mod de a face bani pentru bănci este să cumpere și să vândă valută. Având în vedere
diferitele situații de viață, cetățenii schimbă (vând sau cumpără) valută. Veniturile băncilor se
formează în funcție de diferența dintre ratele pentru cumpărarea și vânzarea de valute stabilite
pentru perioada curentă.
Pentru a mări în mod constant oferta de bani, băncile comerciale practică și activități de
investiții: cumpără valută la prețuri rezonabile, după care o vând la un preț mai mare, sau își
investesc banii în titlurile de valoarea și obligațiuni.
Banca poate primi venituri suplimentare prin vânzarea monedelor de investiții sau a barelor
prețioase - pentru aceasta organizația primește un comision din vânzarea lor. Obiectul real de
vânzare sunt citatele globale pentru metalele prețioase.
Comisia pentru operațiunile intermediare este o altă metodă de creștere a profitului
băncilor, bazată pe repartizarea recompensei monetare pentru operațiunile intermediare. O
poziție separată în rândul acestor operațiuni este luată de factoring-ul, care implică transferul de
către furnizor a plăților neplătite pentru anumite servicii, bunuri sau lucrări efectuate spre o
organizație bancară. În consecință, cererile de plată neplătite sunt transferate în proprietatea
băncii dar și riscurile asociate acestora.
Leasingul este, de asemenea, una dintre cele mai eficiente modalități de a obține un profit
pentru bănci. De regulă, astfel de operațiuni implică remunerarea (comisionul) pentru furnizarea
anumitor bunuri/echipamente pentru uz temporar. În unele situații, este mult mai profitabil ca un
client să aplice leasingul într-o bancă, decât să ia un împrumut.
Informațiile privind veniturile băncilor licențiate în Moldova nu sunt confidențiale sau
secrete și pot fi vizualizate pe site-ul Băncii Naționale sau pe resursele oficiale ale băncilor
comerciale.
7. Subiectul: Factorul de producţie munca și veniturile generate.

Prezentați conceptul de muncă ca factor de producție.
Munca ca factor de producţie, reprezintă activitatea umană specifică, manuală şi/sau
intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se în
acest scop de instrumente corespunzătoare, mobilul acestei activităţi fiind producerea bunurilor
necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă. Munca, ca factor de producţie,
are următoarele trăsături:
 ea are caracter originar, în sensul că ea este intrinsec asociată personalităţii, neputând fi
reprodusă artificial şi nici disociată de persoana prestatorului;
 ea reprezintă un factor de producţie activ şi determinant, contribuind la transformarea
factorilor de producţie în bunuri economice;
 munca omului se deosebeşte de activitatea animalelor prin aceea, că ea este exercitată în
mod conştient şi contribuie la crearea uneltelor de producţie;
 munca are dimensiuni cantitative şi calitative.
Exemplificați veniturile din munca.
Producerea de bunuri și servicii se poate realiza numai prin utilizarea și combinarea
factorilor de producție. Implicarea factorilor de producție în activități economice atrage
necesitatea recompensării lor, apărînd astfel în societate următoarele venituri: salariul care revine
factorului munca; renta care revine factorului pămînt; profitul și dobînda care revin factorului
capital.
Posesorii factorilor de producție primesc venituri sub formele amintite drept plăți pentru
factorii puși la dispoziție activităților economice de către ei. Dacă nu primesc o asemenea plată
dispare motivația economică a participării factorilor la activitățile necesare societății.
Piața muncii se caracterizează printr-un mecanism complex, prin care se determină atît
cantitatea de muncă angajată de fiecare firmă într-o anumită etapă dată, cît și nivelul salariului ce
revine posesorilor factorului munca. Pe piața muncii, prin confruntarea dintre cerere și ofertă, se
formează prețul acestui factor, preț cunoscut sub denumirea de salariu. Deci, posesorii factorului
munca, în calitate de ofertanți, în urma înțelegerii cu întreprinzătorii, în ciliate de exponenți ai
cereree, primesc în schimbul muncii lor salariul, venitul încasat pentru acest bun special -
munca- pe care o oferă celor interesați în condițiile pieței.
Salariul este venitul ce revine celor ce își închiriază munca, pentru activitatea depusă în
folosul angajatorilor. El apare, pe de o parte, ca venit ce revine unui factor de producție, pe de
altă parte, ca preț plătit de angajator pentru cumpărarea și întrebuințarea acestei mărfi speciale
care este munca. Posesorul factorului munca își închiriază munca, respectiv capacitatea lui de a
munci pe un timp determinat, pe baza unui contract pe care îl încheie cumpărătorul. În urma
încheierii acestui contract rezultă drepturile bănești alea posesorului factorului munca.
Determinaţi particularitățile factorulu de producție munca şi veniturile sale în sfera viitoarei
activități profesionale.
Particularitățile factorului de producție munca şi veniturile în sfera bancară
J.B. Say este primul economist care a definit astfel aceşti factori, elaborând teoria
trinitară a factorilor de producţie prin care identifica trei factori clasici (tradiţionali) de producţie:
munca, pământul şi capitalul. Acesta a afirmat că în orice proces de producţie participă în mărimi
diferite munca, pământul şi capitalul, şi că fiecărui posesor al acestor factori i se cuvine dreptul
însuşirii unei părţi din venitul creat pe măsura aportului adus la obţinerea acestuia. Munca şi
pământul pot fi consideraţi factori primari, în timp ce capitalul este considerat a fi un factor
derivat.
Munca este definită ca fiind aceea activitate conştientă, specific umană, fizică şi/sau
intelectuală prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, utilizând în
anumite combinaţii ceilalţi factori de producţie, în scopul obţinerii de bunuri şi/sau servicii
necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă. Ca factor de producţie, munca
este reprezentată de totalitatea resurselor umane antrenate efectiv în activităţile economice.
Prin faptul că munca este indisolubil legată de persoana celui/celei care o prestează,
neputând fi creată sau reprodusă pe cale artificială, este apreciată ca fiind un factor de producţie
primar, originar. De asemenea, munca are un rol activ şi determinant în crearea bunurilor
materiale şi/sau serviciilor, precum şi în utilizarea tuturor celorlalte elemente ce concură la
obţinerea lor.
Rolul său activ şi dinamizator este pus în evidenţă prin faptul că funcţionarea oricărui
sistem de producţie este de neconceput fără prezenţa şi intervenţia omului, care deţine în mod
exclusiv capacitatea de a pune în funcţiune ceilalţi factori de producţie şi de a determina
transformarea lor în bunuri economice. Dacă munca nu ar acţiona asupra lor, ceilalţi factori de
producţie ar rămâne cu desăvârşire inerţi. Acest factor de producţie poate fi analizat atât din
punct de vedere cantitativ, cât şi din punct de vedere calitativ:
 din punct de vedere cantitativ (dimensiunea cantitativă), factorul de producţie muncă este
exprimat prin volumul de muncă prestat, cuantificat, la rândul său, prin numărul de ore de
muncă, locuri de muncă sau lucrători necesar pentru desfăşurarea unei anumite activităţi;
 din punct de vedere calitativ (dimensiunea calitativă), importante sunt: nivelul de
specializare profesională, gradul de calificare şi de experienţă în producţie, nivelul de
productivitate etc.
În ultima perioadă de timp, în utilizarea factorului de producţie muncă a început să se
pună din ce în ce mai mult accent pe dimensiunea calitativă a acestuia. Dacă în urmă cu câteva
decenii, formarea profesională şi specializarea, recalificarea etc. erau considerate o problemă de
interes pur individual, astăzi sunt considerate a face parte din priorităţile conducerii strategice a
firmelor, reprezentând o importantă sursă de competitivitate.
8. Subiectul: Neofactorii de producţie și veniturile generate.

Nominlizați neofactori de producție.
În decursul timpului, factorii de producţie au cunoscut o evoluţie continuă, cu efecte
pozitive asupra dezvoltării economice şi a eficienţei sale.
Progresul factorilor de producţie – legitate generală a dezvoltării societăţii – este un şir
neîntrerupt de modificări cantitative şi calitative şi de profunde mutaţii structurale asupra
factorilor de producţie. Progresul factorilor de producţie vizează două aspecte majore
interdependente şi anume: unul cantitativ şi altul calitativ.
1. Aspectul cantitativ se referă la creşterea diversităţii şi/sau volumului de factori de
producţie utilizat;
2. Aspectul calitativ are în vedere utilizarea unor noi factori: ştiinţă, tehnologii noi,
informaţii ş.a.
În condiţiile caracterului limitat al resurselor şi al factorilor de producţie, creşterea
raţionalităţii şi eficienţei are ca rezultat diminuarea consumului de factori de producţie pe
unitatea de produs şi, implicit, sporirea volumului producţiei cu acelaşi volum de factori de
producţie [3].
Exemplificați neofactori de producție și venituri generate de neofactori de producție.
Între cei mai importanţi neofactori, care modifică substanţial conţinutul, locul şi rolul
factorilor de producţie, distingem:
Progresul tehnic – desemnează ansamblul realizărilor cunoaşterii omului prin care activitatea
economică, în întregul său, devine mai eficientă. El este dependent de situaţia economică şi de
concurenţa existentă pe piaţă între agenţii economici.
Tehnologiile – reprezintă procedeele de combinare şi transformare a factorilor de producţie în
rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli riguros definite.
Informaţiile – factorul principal al activităţii economice şi al procesului de producţie, ce
serveşte la reglarea procesului de producţie şi la luarea deciziilor în cadrul acestora.
Abilitatea întreprinzătorului – prin întreprinzător se înţelege acel tip de subiect al activităţii
economice care, fie că iniţiază o nouă afacere, fie că, în cadrul unei afaceri în desfășurare,
iniţiază un proces de schimbare radicală.
Determinaţi neofactorii de producție şi veniturile generate în sfera viitoarei activități
profesionale.
Neofactorii de producție și veniturile în activitatea bancară
În economia modernă, performanta băncilor comerciale a ajuns sa fie influențată de o
serie de factori „netradiționali”, aceștia numindu-se neofactori de producție. Spre deosebire de
factorii clasici de producție, neofactorii au la baza resurse intangibile, precum informația și
tehnologia.
Ca neofactorii de producție în sfera bancară putem menționa:
Progresul Tehnologic si Științific – constituie totalitatea cunoștințelor umane utilizate în
modernizarea și diversificarea produselor bancare, perfecționarea echipamentelor și tehnologiilor
bancare, îmbunătățirea comercializării cardurilor de credit precum și perfecționarea metodelor de
organizare a activității manageriale. Promovarea progresului tehnologic face posibilă, înlocuirea
unor elemente învechite din activitate și perfecționarea altora, reorganizarea muncii și
reconversia profesională pentru angajații din sfera bancară, retehnologizare și recalificări.
Dinamica inovațiilor tehnologice conduce la înnoirea continua a elementelor stocului de
tehnologii.
Sistemul Informațional – informația, considerată ca neofactor de producție, completează
progresul tehnologic si științific. Resursele informaționale reprezintă cunoștințele științifice pe
care omul le obține prin cercetarea naturii și vieții economico-sociale precum și prin activitatea
curentă desfășurată în domeniul bancar. Ca orice bun produs prin muncă, informația devine un
constituent al avuției naționale. Informația ca factor de producție are următoarele roluri si
caracteristici:
 element ce amplifică potențialul și eficienta celorlalți factori de producție;
 nu se consumă și nu se uzează prin folosire; după ce se amortizează sub aspect economic
devine o resursă inepuizabilă;
 implementarea inițială a unui sistem informațional eficient implică costuri destul de ridicate, de
aceea, informația este supusă unor reguli specifice de gestionare, acces și protecție (protecția
dreptului de proprietate se realizează prin licențe, patente, mărci înregistrate etc.).
Capitalul Uman – acest neofactor de producție, înglobează experiența și competențele
acumulate de către toți angajații băncii, care pot aduce un potențial venit din serviciile productive
furnizate de către aceștia. Este tot mai evident că învățământul devine una din cele mai
importante ramuri ale economiei, prin beneficiile aduse procesului de lucru, cît și prin
transmiterea din generație în generație a experienței și a cunoștințelor acumulate. John Naisbitt si
Patricia Aburdene afirmă că „în noua societate informațională, capitalul uman a înlocuit capitalul
financiar, ca resursă strategică”. Putem observa cum în economia modernă, băncile comerciale
atribuie o mare importanță capitalului uman, care trebuie dezvoltat continuu pentru a putea
rămîne competitivi. De exemplu, bănca, investește foarte mult în capitalul uman, stimulîndu-și
aranjații să participe la cursuri de formare pentru a fi la curent cu noile tehnologi, produse și
servicii bancare; angajații (prin capitalul lor uman) devenind treptat cea mai valoroasă resursa a
domeniului bancar.
Abilitatea întreprinzătorului – acest neofactor de producție este specific encomiilor
capitaliste, bazate pe concurență și libera inițiativă. Abilitatea întreprinzătorului este considerată
o resursă umană specială, referindu-se la capabilitatea de a gestiona într-un mod eficient natura,
munca și capitalul precum și la inițiativa și ingeniozitatea de a produce bunuri noi și de a
descoperi noi căi de comercializare a acestora. Putem defini întreprinzătorul ca fiind cel care
începe o nouă afacere sau care inițializează o schimbare radicală în procesul de producție în
cadrul unei afaceri deja existente. Abilitatea întreprinzătorului reprezintă un element progresiv în
sistemul economic modern, bazându-se pe inovații tehnologice precum și pe dinamica
schimbărilor calitative. Întreprinzătorul reprezintă un element inovator în procesul de producție
prin introducerea de noi produse, tehnologii sau de noi forme de organizare a întreprinderii,
totodată acesta este supus unui risc pe seama inovației – recompensa pentru efortul depus este în
mod normal profitul, dar totodată poate fi și „răsplătit” prin eșecuri, pierderi sau chiar faliment.
Dezvoltarea tehnologică și economică au un rol crucial în activitatea bancară de astăzi,
ele contribuind la o viață mai bună, totodată această dezvoltare vine cu o serie de efecte
neplăcute. Din ce în ce mai multe resurse neregenerabile sunt folosite, acestea devenind
insuficiente pentru a satisface cererea de bunuri și servicii. Aceste fapte duc la o degradare
accelerată a climei și a mediului înconjurător, fapt ce afectează nu numai factorul uman ci și
întreg sistemul economic. În acest context observăm că se acordă o importanță tot mai mare
asupra unei economii sustenabile bazate pe tehnologie, eficientizare și ecologizare, asupra unei
creșterii economice ce nu e bazată pe consumul resurselor.
9. Subiectul: Statul şi economia.
9.1. Cunoaştere __________________________________3 puncte (reproductive)
Nominalizați principalele componente ale implicării statului în economie.
În literatura economică este foarte variat spectrul părerilor privind locul, rolul, scopul și
posibilitatea intervenției statului în economie. Întrebarea privind rolul statului în economie a fost
una dintre cele mai importante atît în teoria economică cât și în economia practică.
În literatura de specialitate au fost evidențiate premisele care determină nivelul de
intervenție a statului în economie și reieșind din acestea funcțiile pe care le îndeplinește statul.
Astfel, conform primei premise statul este întotdeauna prezent în economie, dar gradul de
prezență a statului în economie depinde de cantitatea și volumul funcțiilor atribuite statului. Se
pot menționa următoarele funcții ale statului:
1. crearea bazei normative, asigurarea legalității și ordinii de drept;
2. apărarea și protecția contra pericolelor externe;
3. asigurarea stabilității macroeconomice;
4. formarea institutelor necesare dezvoltării societății și economiei;
5. prestarea serviciilor publice (excepție – apărarea, ordinea publică) de sănătate, educație;
6. protecția păturilor social vulnerabile și acordarea acestora garanțiilor sociale;
7. protecția mediului înconjurător;
8. contribuția la dezvoltarea economiei prin modificări structurale (politici industriale sau politici
structurale);
9. preîntâmpinarea sau înlăturarea eșecurilor pieții;
10. activitatea de antreprenoriat a statului (crearea întreprinderilor publice sau participarea cu
capital în întreprinderile private).
Primele trei funcții ale statului reprezintă minimul liberal, sunt funcțiile statului care nu
pot fi negate. A patra funcție se exercită pe măsura necesității efectuării reformelor. Funcția 5-7
sunt caracteristice statelor cu orientare socială. Prezența funcțiilor 8-10 indică la caracteristicile
unui stat paternist. Astfel cu cît mai multe funcții are statul cu atît intervenția lui în economie
este mai mare. Următoarea premisă, reiese din faptul că la alegerea nivelului de intervenție a
statului în economie este necesar de reieșit din condițiile actuale de dezvoltare a statului și
societății, iar intervenția statului în economie presupune anumite costuri. Rolul statului se
apreciază prin coraportul cheltuielilor bugetare față de PIB.
9.2. Aplicare _____________________________________5 puncte (productive)

Explicați esența și raportul dintre cauzele, obiectivele, metodele, mecanismele şi costurile
implicării statului în economie.
Întrebarea privind rolul statului în economie a fost una dintre cele mai importante atît în
teoria economică cât și în economia practică. În dependență de tratarea acestei probleme se
modificau strategiile de dezvoltare a mai multor țări, rolul statului variind între extreme. În anii
1950-1960 majoritatea guvernelor acordau un rol hotărâtor statului, dar după crizele din anii ‘80
acest concept a fost dur criticat, acordându-se prioritate intervenției minimale. Către mijlocul
anilor ‘90 opinia privind rolul statului și nivelul de intervenție iarăși a suferit schimbări, în acest
caz optându-se pentru o poziție de mijloc evitându-se extremele.
Sarcinile care stau în fața guvernatorilor în domeniul economic sunt determinate atît de
legitățile funcționării sistemelor economice cît și de condițiile specifice ale țării. Pot fi
evidențiate trei sarcini care stau în fața guvernării în procesul reglementării economiei. În primul
rînd asigurarea creșterii economice durabile care ar duce la ridicarea bunăstării și dezvoltării
sociale. În al doilea rînd efectuarea unor transformări eficiente ale sistemului economic al țării.
În al treilea rînd, apărarea intereselor naționale în cadrul relațiilor economice internaționale.
Prima sarcină, creșterea economică durabilă se execută de guvernare prin intermediul
efortului întreprinderilor care în condițiile pieței cu concurență perfectă ar putea ipotetic să aibă
loc fără intervenția statului. Dar pentru atingerea unei creșteri economice durabile și social
orientate este nevoie de o politică economică complexă.
A doua sarcină, transformarea sistemului economic al țării, ar putea fi expusă ca o
expresie a primei sarcini, deoarece în procesul transformării sistemului orientat spre o creștere
economică durabilă, se atinge o eficiență maximă a acestuia. Transformarea sistemului
economic, ce presupune crearea unei economii de piață eficiente impune realizarea unui set de
măsuri de reformare a mecanismelor economice.
A treia sarcină, apărarea intereselor naționale în cadrul relațiilor economice
internaționale, ține în mod special de asigurarea securității economice a țării în condițiile
mondializării.
Pe măsura avansării progresului tehnico-știinfic și mondializării vieții economice
intervenția statului în economie poate căpăta o semnificație deosebită. Astfel, în contextul
globalizării efectele negative ale unor măsuri de sprijin guvernamental asupra concurenței
depășesc granițele naționale, afectând comerțul internațional. Din aceste considerente este
necesar în procesul reglementării economiei de către stat să se ia în considerare și corelația cu
economia regional și mondială.
Desigur formele de intervenție a statului în economie nu sunt rigide și se pot modifica pe
măsura evoluției situației economice a țării. În baza situației create se elaborează politicile
economico-sociale ale statului. Combinarea dintre politicile pe termen scurt și stabilitatea
strategiilor pe termen lung este una din principalele cerințe pentru a avea succes în procesul
reglementării guvernamentale a proceselor economice.
Întrebarea privind rolul statului în economia de piață, este una fundamentală. Scopul
oricărui sistem economic este de a promova bunăstare cetățenilor săi. Aceste scopuri se
materializează prin eficiență și echitate. Criteriul de eficiență este determinat de optimul
Paretian, conform căruia o alocație este eficientă dacă distribuția bunurilor se face în așa fel încît
nu poate fi găsită o altă variantă de alocare care să ducă la îmbunătățirea situației cel puțin a unei
persoane fără a o leza pe cea a alteia. Echitatea este mai dificil de definit deoarece economiștii nu
au găsit un consens privind ce este echitate în afaceri: derularea procesului sau rezultatul obținut.
Statul este prezent în relațiile economice nu numai în mod abstract, prin funcțiile sale, dar
și în mod concret, în măsura în care acesta deține o componentă activă a proprietății de stat,
anume domeniul privat al proprietății publice; prin aceasta, statul devine subiect al raporturilor
de piață.
În conformitate cu prevederile Constituției Republicii Moldova, economia Republicii
Moldova este economie de piață de orientare socială. În contextul crizei economice mondiale
intervenția statului trebuie orientată spre reducerea impactului negativ asupra agenților
economici, dar totodată această intervenție să fie în limitele legislației și acordurilor
internaționale în vigoare. Importanța deosebită revine modului de utilizare a fondurilor publice,
în vederea orientării și dimensionării corecte a acestora în scopul ameliorării bunăstării sociale.
9.3. Integrare________________________________________7 puncte (creative)
Determinaţi raportul viitoarei activități profesionale şi a sectorului public.
Raportul dintre sistemul bancar și sectorul public
Sectorul bancar în Republica Moldova este format din două nivele: Banca Naţională a
Moldovei şi băncile comerciale. Activitatea Băncii Naţionale, ca organ de reglementare şi
supraveghere a activităţii băncilor, este bazată pe Legea cu privire la Banca Naţională a
Moldovei, care stabileşte competenţa, obiectivul principal, atribuţiile de bază ale Băncii
Naţionale şi relaţiile acesteia cu instituţiile financiare. Legea instituţiilor financiare este legea de
bază care reglementează activitatea instituţiilor financiare, inclusiv activitatea băncilor.
În conformitate cu prevederile legislaţiei bancare, Banca Naţională a Moldovei a creat
mecanismul de supraveghere şi reglementare a activităţii bancare, prin stabilirea unui şir de
cerinţe specifice, stipulate în actele normative ale Băncii Naționale a Moldovei, pe care băncile
sunt obligate să le respecte.
Aceste cerințe sunt în permanenţă perfecţionate cu scopul asigurării concordanţei cu
prevederile legislaţiei, cu principiile internaţionale general acceptate și cele mai bune practici, în
special cu recomandările Comitetului Basel privind Supravegherea Bancară şi Directivele
Uniunii Europene.
Bazându-se pe standardele general acceptate, Banca Naţională a Moldovei promovează o
politică activă în domeniul reglementării şi supravegherii activităţii băncilor prin:
- stabilirea criteriilor de autorizare a băncilor, a cerinţelor faţă de capital, a exigențelor față de
proprietari și cotele acestora, precum și față de administratorii băncilor;
- stabilirea cerinţelor menite să asigure calitatea înaltă și funcționalitatea sistemelor de control
intern ale băncilor, inclusiv procedurile aferente prevenirii şi combaterii spălării banilor;
- stabilirea şi supravegherea respectării cerinţelor prudenţiale pentru a asigura limitarea expunerii
la riscuri a băncilor;
- întreprinderea acţiunilor, aferente aplicării măsurilor de corecţie, sancţiuni, instituirea
supravegherii speciale sau, după caz, a administrării speciale pentru soluţionarea problemelor la
băncile cu vulnerabilităţi sporite.
Funcţia de supraveghere bancară are ca scop asigurarea bunei funcţionări a sistemului
financiar al Republicii Moldova bazat pe un sector bancar puternic şi competitiv orientat spre
relaţiile de piaţă şi prevenirea riscurilor. În acest context, Banca Naţională a Moldovei, conform
împuternicirilor şi drepturilor conferite prin legislaţie, efectuează inspectarea băncilor atât la
distanţă, cât şi pe teren.
Scopul controalelor la distanţă este monitorizarea şi analiza situaţiei financiare a băncilor
în perioada dintre controalele pe teren pentru identificarea timpurie a riscurilor şi a eventualelor
probleme în activitatea băncii şi adoptarea rapidă a măsurilor de rigoare. Monitorizarea băncilor
licenţiate este efectuată: în baza rapoartelor prezentate de către bănci în conformitate cu cerinţele
BNM aferente situaţiilor financiare FINREP şi a rapoartelor în scopuri prudenţiale, în baza
informaţiei obţinute în urma efectuării controalelor complexe şi tematice, precum şi în baza
informaţiei auditului extern.
Scopul controlului pe teren este de a identifica nivelul de risc al băncii şi de a evalua
capacităţile administratorilor băncii de a controla şi dirija eficient acest risc. Anual, fiecare bancă
este supusă unui astfel de control. În cadrul controlului pe teren se determină situaţia financiară
generală a băncii, cauzele şi factorii care afectează siguranţa acesteia. Supravegherea pe teren se
află în strânsă interdependenţă cu supravegherea la distanţă. Informaţia obţinută în cadrul
controalelor la distanţă este utilizată pentru a stabili scopul și principalele obiective ale
controalelor pe teren.
10. Subiectul: Piaţa şi mecanismele ei de funcţionare.
Descrieți conceptul mecanismului de piață.
Mecanismul de piață este un set de metode interdependente și pârghii ale impactului

economic asupra producției, schimbării, distribuției și consumului în domeniul legilor pieței și al
relațiilor de mărfuri-bani.
Economiștii americani celebri Samuelson și Nordhaus definesc mecanismul de piață
pentru reglementarea economiei ca formă de organizare economică, în care consumatorii și
producătorii individuali prin intermediul pieței interacționează pentru a rezolva probleme
economice comune.
Economistul polonez Balcerowicz vede mecanismul pieței ca o modalitate de a menține
echilibrul necesar între cerere și oferte în direcția orizontală. În opinia sa, numai acele sisteme
economice în care mecanismul de piață este principal mod de distribuție și coordonare a
bunurilor poate fi numit un sistem de piață.
Mecanismul pieței (economia de piață) funcționează datorită prezenței în acest sistem a
unor componente importante, care în general constituie mecanismul pieței. Aceste elemente
importante sunt, în primul rând, producătorii și consumatorii. Interacțiunea dintre ele este
stabilită ca un schimb de rezultate ale activității. Producătorii acționează ca furnizori ai
unui produs nou, consumatori - în calitate de cumpărători. Consumul este o continuare logică a
procesului de producție, în care bunurile sunt prelucrate de utilizatori.
Următorul element este izolat economic, condiționat de o formă de proprietate privată sau
mixtă. Al treilea element este prețurile. Acesta este un element important, deoarece prețurile
reflectă esența dezvoltării reciproce a ofertei și a cererilor pe piață. Al patrulea element este
cererea și oferta. Acestea, ca prețuri, sunt elementele principale ale pieței, furnizând o legătură
între consumatorii de bunuri și producători lor. Al cincilea element este
concurența. Maximizează profiturile și promovează extinderea producției.
Un mecanism de piață competitiv este o modalitate de interacțiune între actorii pieței și
un mecanism de reglementare liberă a proporțiilor sale. Economistul A. Smith a numit
concurența o "mână invizibilă" a pieței. Funcția principală a concurenței este de a determina
magnitudinea autorităților de reglementări economice, cum ar fi prețul, rata dobânzii, rata de
rentabilitate și altele.

Exemplificați sau explicați factorii cererii și ofertei.
Cererea și oferta este un model economic din teoria economică dezvoltat de Antoine
Augustin Cournot, publicat în 1838. În 1868 Alfred Marshall a încercat să utilizeze acest model
pentru a explica economiile competitive și a face predicții asupra prețului și a cantității de bunuri
produse.
Cererea reprezintă nevoile de bunuri și servicii care se satisfac prin intermediul pietei,
adică prin vânzare-cumpărare. Cererea are drept suport puterea de cumpărare a oamenilor; de
aceea, ea exprimă, în același timp, cantitatea de bunuri și servicii cerute, la un moment dar, la
prețurile existente, considerând date veniturile și preferințele cumpărătorilor. Cererea poate fi:
 individuală, adică din partea unui singur cumpărător la un bun economic sau la altul;
 totală, adică din partea tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul respectiv;
 agregată sau globală care exprimă ansamblul cererii din partea tuturor cumpărătorilor și
la toate bunurile și serviciile existente; aceasta se exprimă în forma bănească, fiind astfel
posibile măsurarea și compararea.
Cererea, ca volum, structura și nivel al cerințelor de consum, se schimbă de la o perioadă
sau alta, având, deci, un caracter dinamic. Principalii factori de care depinde dinamica cererii
sunt: nevoile, venitul si prețul. Relația dintre cheltuielile de consum și venit a fost analizată în
sec al XIX-lea pentru prima dată, de către E.Engel și poartă denumirea de "curba lui Engel".
Cercetând bugetele de familie din mai multe țări, acesta a desprins concluzia potrivit căreia
importanța relativă a diferitelor cheltuieli de consum în raport cu venitul se modifică diferit.
Astfel, s-a observat, că atunci când venitul crește, ponderea cheltuielilor pentru alimente scade,
ponderea cheltuielilor pentru îmbrăcăminte și locuință este relativ constantă, iar ponderea
cheltuielilor pentru servicii (educație, cultură etc.) crește. Cererea se află în raport invers
proporțional fata de preț: când prețul crește, cererea scade, deoarece la un venit dat posibilitatea
de cumpărare se micșorează; când prețul scade, cererea crește.
Oferta reprezintă cantitatea de bunuri sau servicii pe care un agent economic este dispus
să o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp. Oferta ca și cererea se referă la un preț
anume, și poate fi privită ca ofertă a unui bun, a unei industrii, a unei firme și ca ofertă totală de
piață. Desigur, în funcție de nivelul cererii, cantitatea care se vinde efectiv poate să difere de
cantitatea oferită. Oferta pasivă se manifestă atunci când modificarea procentuală a ofertei o
depășește pe cea a prețului. De exemplu, dacă prețul crește cu 10%, oferta sporește cu mai mult
de 10%. Elasticitatea ofertei se măsoară cu ajutorul coeficientului elasticității care exprimă
gradul modificării ofertei în funcție de schimbarea prețului.

Determinaţi locul viitoarei activități profesionale în sistemul economiei de piață.
Sistemul bancar în sistemul economiei de piață

Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a Moldovei (BNM) este asigurarea şi
menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără prejudicierea obiectivului său fundamental, BNM
promovează şi menţine un sistem financiar bazat pe principiile pieţei şi sprijină politica
economică generală a statului.
În calitate de bancă centrală, îşi orientează eforturile spre atingerea obiectivelor sale
strategice, aliniate la domeniile de activitate de bază. Acestea din urmă vizează politica
monetară, supravegherea instituţiilor financiare, emisiunea monetară şi sistemul de plăţi.
Politica monetară. Asigurarea stabilităţii preţurilor şi menţinerea ratei inflaţiei la un
nivel redus constituie cel mai important obiectiv al Băncii Naţionale a Moldovei, deoarece
aceasta contribuie la crearea unui cadru economic relativ stabil care să permită dezvoltarea
economică şi asigurarea unui nivel susţinut al creşterii economice. Pe lângă asigurarea şi
menţinerea stabilităţii preţurilor care este obiectivul fundamental al politicii monetare, BNM are
şi alte obiective macroeconomice secundare, inclusiv asigurarea creşterii economice şi ocuparea
forţei de muncă. Aceste obiective sunt urmărite în măsura în care ele nu afectează atingerea
obiectivului fundamental al BNM.
Pentru asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor, BNM va implementa regimul ţintirii
directe a inflaţiei. În conformitate cu ţinta inflaţiei, ca ancoră nominală a politicii monetare de
5.0 la sută, Banca Naţională a Moldovei va implementa regimul de flotare gestionată a cursului
de schimb fără a avea o ţintă prestabilită a cursului de schimb valutar al leului moldovenesc.
Atingerea ţintei de 5.0 la sută anual va fi efectuată prin intermediul utilizării
instrumentului principal de politică monetară, precum şi a instrumentelor auxiliare de politică
monetară. BNM va dirija condiţiile pe piaţa monetară prin stabilirea de către Consiliul de
administraţie a indicatorului principal pentru piaţa monetară interbancară pe termen scurt – rata
de bază.
Supravegherea instituţiilor financiare. În vederea menţinerii stabilităţii financiare şi a
consolidării sistemului bancar, precum şi în scopul neadmiterii implicării băncilor în operaţiuni
riscante, BNM promovează o politică activă în domeniul reglementării şi supravegherii bancare.
Stabilitatea financiară a băncilor în mare măsură depinde de cadrul legal, în baza căruia îşi
desfăşoară activitatea. Activitatea băncilor se reglementează prin Legea instituţiilor financiare şi
Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei. La realizarea atribuţiilor sale, BNM acordă o
atenţie deosebită implementării adecvate în practică a principiilor internaţionale de supraveghere
general acceptate.
Pentru protejarea intereselor deponenţilor şi asigurarea stabilităţii sistemului bancar,
BNM asigură supravegherea băncilor prin stabilirea unor cerinţe şi indicatori prudenţiali şi
urmărirea respectării acestora, precum şi a altor cerinţe prevăzute de legislaţia în vigoare. Pentru
asigurarea menţinerii unei supravegheri continue, BNM monitorizează activitatea şi performanţa
financiară a fiecărei instituţii financiare în parte, precum şi a sectorului bancar în întregime.
În cadrul realizării funcţiei de supraveghere bancară BNM efectuează supravegherea
activităţii instituţiilor financiare atât la distanţă (în baza rapoartelor transmise de către bănci), cât
şi pe teren (verificări efectuate la faţa locului).
Emisiunea monetară. Banca Naţională a Moldovei îşi exercită dreptul legal exclusiv de
a emite pe teritoriul Republicii Moldova şi de a retrage din circulaţie bancnote şi monede ca
mijloc de plată. BNM promovează o politică de asigurare a stabilităţii circulaţiei monedei
naţionale, urmând principiile continuităţii si credibilităţii, in concordanţă cu necesităţile reale ale
economiei naţionale.
BNM colaborează cu autorităţile administrative publice abilitate pentru menţinerea
calităţii însemnelor monetare în circulaţie şi protejarea monedei naţionale împotriva
contrafacerii. În acest context, BNM informează publicul asupra elementelor de siguranţă ale
bancnotelor şi ale monedelor, a criteriilor privind stabilirea gradului de deteriorare a
bancnotelor şi monedelor, precum şi asupra modului de preschimbare a acestora. De asemenea,
BNM emite monede şi bancnote jubiliare şi comemorative ca mijloc de plată şi în scop
numismatic, pe care le pune în circulaţie prin intermediul sectorului bancar.
Sistemul de plăţi. Banca Naţională a Moldovei supraveghează sistemul de plăţi în
Republica Moldova şi facilitează funcţionarea eficientă a sistemului de plăţi interbancare.
În scopul asigurării stabilităţii şi eficienţei sistemului de plăţi din Republica Moldova
(sistemului naţional de plăţi), Banca Naţională efectuează supravegherea tuturor componentelor
relevante ale acestuia: sistemele de plăţi şi decontări de importanţă sistemică, instrumentele de
plată fără numerar, sistemele de deservire bancară la distanţă în conformitate cu Politica de
supraveghere a sistemului de plăţi în Republica Moldova.
Printre obiectivele strategice ale Băncii Naţionale se enumeră şi promovarea plăţilor fără
numerar şi reducere a numerarului în circulaţie. În vederea atingerii obiectivului său strategic,
Banca Naţională asigură măsurile relevante aferente:
- implementării Legii nr. 114 din 18.05.2012 cu privire la serviciile de plată şi moneda
electronică, favorizînd creşterea nivelului de concurenţă pe piaţa serviciilor de plată, diminuarea
costurilor, majorarea calităţii serviciilor prestate, precum şi implementarea în Republica
Moldova a serviciilor şi instrumentelor inovaţionale de plată;
- organizării activităţii Consiliului Naţional de Plăţi, care este conceput drept un forum
profesionist de consultare la nivel înalt între diverse instituţii publice şi private.
Totodată, conform celor mai bune practici internaţionale, Banca Naţională a
Moldovei întreprinde măsuri în vederea modernizării infrastructurii aferente plăţilor retail (de
mică valoare) prin orientarea spre universalitatea procesării instrumentelor de plată, precum şi
prin implementarea codului IBAN (International Bank Account Number) pentru transferurile
internaţionale şi naţionale.
BNM îşi definitivează politicile, bazându-se pe capacitatea sa de diagnosticare a
economiei naţionale – datele relevante, cercetările, analizele şi previziunile de înaltă calitate
reprezentând argumentarea şi temelia deciziilor.

11. Instituții: esență, clasificare, elemente de bază ale activității economice
Descrieți conceptul de instituție.

Explicați clasificarea instituțiilor.

Instituțiile și viitoare activitate profesională.
12. Subiectul: Conceptul de microeconomie: esență, rolul economiei de piață, viitorul

domeniu profesional și economia de piață.
12.1 Cunoaştere __________________________________3 puncte (reproductive)

Definiţi noţiunile de microeconomie și rolul economiei de piață.
Exemplificați noțiunile de microeconomie și economie de piață.
Determinaţi conţinutul activităţii economice în cadrul domeniului profesional la nivel microeconomic.
13. Subiectul: Concurența și piețe concurențiale.

Definiţi noţiunile de concurență.
Exemplificați noțiunile de concurență perfectă și imperfectă.
Determinaţi factorii competitivității în sfera viitorului domeniu profesional.
14. Antreprenoriatul și întreprinderile

Definiţi noţiunile de antreprenoriat și întreprindere.
Exemplificați noțiunile de antreprenoriat și întreprindere.
Determinaţi tipurile de întreprinderi în viitorul domeniu profesional.
15. Businessul mare și mic: esență, criterii de clasificare, avantaje și dezavantaje

Definiţi noţiunile de business mare și mic.
Exemplificați criterii de clasificare a business mare și mic.
Determinaţi tipurile de business în viitorul domeniu profesional.

Teorie Economica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teorie Economica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MUNTEAN LIUBA

1. Subiectul: Realitatea, activitatea umană, activitatea economică, viitoarea

Părintele ştiinţei economice moderne, Adam Smith, definea obiectul acestei ştiinţe la

1.2. Aplicare ____________________________________5 puncte (productive)

1.3 Integrare______________________________________7 puncte (creative)

2. Subiectul: Activitatea economică, nevoi umane, resurse, bunuri şi activitatea

Activitatea economică este o componentă fundamentală a acţiunii umane, în cadrul

2.2. Aplicare ___________________________________5 puncte (productive)

2.3. Integrare______________________________________7 puncte (creative)

3.2. Aplicare ___________________________________5 puncte (productive)

3.3. Integrare______________________________________7 puncte (creative)

4.2. Aplicare ____________________________________5 puncte (productive)

5. Subiectul: Factorii de producţie şi veniturile generate.

6.2. Aplicare ____________________________________5 puncte (productive)

6.3. Integrare______________________________________7 puncte (creative)

7. Subiectul: Factorul de producţie munca și veniturile generate.

8. Subiectul: Neofactorii de producţie și veniturile generate.

9. Subiectul: Statul şi economia.

9.2. Aplicare _____________________________________5 puncte (productive)

10. Subiectul: Piaţa şi mecanismele ei de funcţionare.

Mecanismul de piață este un set de metode interdependente și pârghii ale impactului

10.2. Aplicare _____________________________________5 puncte (productive)

10.3. Integrare________________________________________7 puncte (creative)

Sistemul bancar în sistemul economiei de piață

11.2. Aplicare _____________________________________5 puncte (productive)

11.3. Integrare________________________________________7 puncte (creative)

12. Subiectul: Conceptul de microeconomie: esență, rolul economiei de piață, viitorul

12.1 Cunoaştere __________________________________3 puncte (reproductive)

12.2. Aplicare _____________________________________5 puncte (productive)

Exemplificați noțiunile de microeconomie și economie de piață.

12.3. Integrare________________________________________7 puncte (creative)

Determinaţi conţinutul activităţii economice în cadrul domeniului profesional la nivel microeconomic.

13. Subiectul: Concurența și piețe concurențiale.

12.2 Cunoaştere __________________________________3 puncte (reproductive)

Definiţi noţiunile de concurență.

12.2. Aplicare _____________________________________5 puncte (productive)

Exemplificați noțiunile de concurență perfectă și imperfectă.

12.3. Integrare________________________________________7 puncte (creative)

Determinaţi factorii competitivității în sfera viitorului domeniu profesional.

14. Antreprenoriatul și întreprinderile

14.1 Cunoaştere __________________________________3 puncte (reproductive)

Definiţi noţiunile de antreprenoriat și întreprindere.

14.2. Aplicare _____________________________________5 puncte (productive)

Exemplificați noțiunile de antreprenoriat și întreprindere.

14.3. Integrare________________________________________7 puncte (creative)

Determinaţi tipurile de întreprinderi în viitorul domeniu profesional.

15. Businessul mare și mic: esență, criterii de clasificare, avantaje și dezavantaje

S-ar putea să vă placă și