Caracteristici fizice[modificare 

| modificare sursă]
Structura internă[modificare | modificare sursă]

Structura Lunii

Compoziția chimică a regolitului suprafeței lunare (calculată din rocile de scoarță) [41]

Compoziție (% masă)
Compus Formulă
Mări Munți

siliciu SiO2 45.4% 45.5%

alumină Al2O3 14.9% 24.0%

oxid de calciu CaO 11.8% 15.9%

oxid de fier (II) FeO 14.1% 5.9%

magnezie MgO 9.2% 7.5%

dioxid de titan TiO2 3.9% 0.6%

oxid de sodiu Na2O 0.6% 0.6%

 Total 99.9% 100.0%

Luna este un corp diferențiat(d): are o scoarță, o manta și un nucleu distincte din punct de
vedere geochimic. Luna are un miez interior bogat în fier cu o rază de 240 kilometri (150 mi) și un
lichid de bază exterior, în principal format din fier lichid, cu o rază de aproximativ 300 km. În jurul
miezului este un strat limită parțial topit cu o rază de aproximativ 500 km.[42][43] Se consideră că
această structură s-ar fi dezvoltat prin cristalizarea fracționată(d) a unui ocean global de magmă(d) la
scurt timp după ce s-a format Luna acum 4,5 miliarde de ani.[44] Cristalizarea acestui ocean de
magmă ar fi creat o manta mafică(d) din precipitarea și scufundarea
mineralelor olivină, clinopiroxen și ortopiroxen; după ce aproximativ trei sferturi din magma oceanului
a cristalizat, s-ar fi format minerale plagioclase mai mici în densitate, care au plutit deasupra,
formând o scoarță.[45] Ultimele lichide care au cristalizat ar fi fost inițial prinse între scoarță și manta,
cu o abundență mare de elemente incompatibile(d) și producătoare de căldură. În concordanță cu
acest punct de vedere, cartografierea geochimică făcută din orbită sugerează că scoarța este în cea
mai mare parte anortosit(d). Eșantioanele de rocă lunară ale lavelor care au erupt pe suprafață din
topirea parțială în manta confirmă compoziția mafică a mantalei, care este mult mai bogată în fier
decât cea a Pământului.[1] Scoarța este, în medie, de aproximativ 50 kilometri grosime.[1]
Luna este al doilea cel mai dens satelit din Sistemul Solar, după Io.[46] Cu toate acestea, miezul
interior al Lunii este mic, cu o rază de aproximativ 350 kilometri sau mai puțin,[1] în jur de 20% din
raza Lunii. Compoziția sa nu este bine definită, dar este probabil fier metalic aliat cu o cantitate mică
de sulf și nichel; analizele rotației variabile în timp a Lunii sugerează că este cel puțin parțial topit.[47]

Geologia suprafeței[modificare | modificare sursă]

Topografia Lunii

Topografia Lunii a fost măsurată cu altimetrie laser(d) și analiză a imaginilor stereo(d).[48] Cele mai

vizibile caracteristici topografice(d) sunt uriașul bazin Polul Sud–Aitken(d) de pe fața ascunsă, cu
circa 2.240 km în diametru, cel mai mare crater de pe Lună și al doilea cel mai mare crater de
impact confirmat din Sistemul Solar(d).[49] La 13 km adâncime, fundul său este cel mai jos punct de pe
suprafața Lunii.[50] Cele mai mari înălțimi de pe suprafața Lunii sunt situate direct la nord-est, și s-a
sugerat că ar putea să fi fost îngroșate de impactul oblic care a dus la formarea bazinului Polul Sud–
Aitken.[51] Alte mari bazine de impact, cum ar fi Imbrium(d), Serenitatis(d), Crisium(d), Smythii(d),
și Orientale(d), posedă și ele altitudini joase și muchii ridicate la nivel regional.[52] Partea ascusă a
suprafaței lunare este, în medie, cu aproximativ 1,9 kilometri mai sus decât cea vizibilă.[1]