După epuizarea nucleului de hidrogen[modificare 

| modificare sursă]

Mărimea Soarelui actual (acum în secvența principală) în comparație cu dimensiunea estimată în timpul fazei
sale de gigantă roșie din viitor

Soarele nu are suficientă masă pentru a exploda ca supernovă. În schimb, va ieși din secvența
principală în aproximativ 5 miliarde de ani și va începe să se transforme într-o gigantă roșie.[86][87] Ca
gigantă roșie, Soarele va crește atât de mare încât va cuprinde Mercur, Venus și,
probabil, Pământul.[87][88]
Chiar înainte de a deveni o gigantă roșie, luminozitatea Soarelui se va dubla aproape, iar Pământul
va primi la fel de multă lumină solară cât primește astăzi Venus. Odată ce nucleul de hidrogen va fi
epuizat în 5,4 miliarde de ani, Soarele se va extinde într-o fază subgiantă și se va dubla lent în
dimensiuni în aproximativ jumătate de miliard de ani. Se va extinde apoi mai rapid în aproximativ o
jumătate de miliard de ani până va fi de peste două sute de ori mai mare decât astăzi și de câteva
mii de ori mai luminos. Apoi va începe faza de gigantă roșie în care Soarele va sta în jur de un
miliard de ani și va pierde aproximativ o treime din masa sa.[87]

Compoziție chimică[modificare | modificare sursă]

Reacție în lanț proton–proton predomină în stele de dimensiunea Soarelui sau mai mici

Soarele este compus în principal din două elementele chimice: hidrogen și heliu; acestea reprezintă

74,9 % și 23,8 % din masa Soarelui.[89] Toate elementele mai grele, numite metale în astronomie,
reprezintă 1,33 % din masă: oxigen (aproximativ 1 % din masă), carbon (0,3 %), neon (0,2 %)
și fier (0,2 %).[90]
Compoziția chimică originală a Soarelui a fost moștenită din mediul interstelar din care s-a format.
Inițial ar fi conținut aproximativ 71,1 % hidrogen, 27,4 % heliu și 1,5 % elemente mai grele.
[89]
 Hidrogenul și cea mai mare parte a heliului din Soare ar fi fost produse de nucleosinteza Big
Bang în primele 20 de minute ale Universului, iar elementele mai grele au fost produse
de nucleosinteza stelară în generații de stele care și-au completat evoluția stelară și au răspândit
materia în mediul interstelar înainte de formarea Soarelui.[91]
De la formarea Soarelui, procesul principal de fuziune a implicat fuziunea hidrogenului în heliu. În
ultimii 4,6 miliarde de ani, cantitatea de heliu s-a schimbat treptat. În interiorul nucleului, proporția de
heliu a crescut de la aproximativ 24 % la aproximativ 60 % din cauza fuziunii, iar o parte din heliu și
elementele grele s-au așezat din fotosferă spre centrul Soarelui din cauza gravitației. În actuala
fotosferă fracția de heliu este redusă, iar metalicitatea este de doar 84 % din ceea ce a fost în faza
protostelară (înainte de a începe fuziunea nucleară în nucleu). În viitor, heliul va continua să se
acumuleze în nucleu, iar în aproximativ 5 miliarde de ani această acumulare treptată va determina
Soarele să părăsească secvența principală și să devină o gigantă roșie.[92]
Compoziția chimică a fotosferei este considerată în mod normal reprezentativă pentru compoziția
Sistemului Solar primordial.[93] Conținutul elementelor grele solare este măsurat
prin spectroscopia fotosferei Soarelui și comparat cu compoziția meteoritilor, care nu au fost
niciodată încălziți până la punctul lor de topire.[19] Se crede că acești meteoriți păstrează compoziția
Soarelui protostelar și, prin urmare, nu sunt afectați de scufundarea elementelor mai grele.[19]
În anii ’70, multe cercetări s-au concentrat pe abundența elementelor din grupul de fier din Soare.[94]
[95]
 Deși s-au făcut cercetări semnificative, până în 1978 a fost dificil să se determine abundența unor
elemente din grupul fierului (de exemplu cobalt și mangan) prin spectrografie din cauza structurilor
lor hiperfine.[94] În 1978, a fost determinat conținutul de atomi ionizați individual din elementele
grupului de fier.[94]

Mișcare și amplasare[modificare | modificare sursă]

O hartă a Căii Lactee care arată poziția Soarelui

Soarele se află aproape de marginea interioară a Brațului Orion a Căii Lactee, în cadrul Norului

Interstelar Local sau a Centurii Gould, la o distanță de 7,5-8,5 kpc (25.000-28.000 de ani lumină)
de Centrul Galactic.[96][97][98][99][100][101] Soarele este inclus în Bula Locală, un spațiu cu gaz fierbinte
diluat, creat probabil de rămășița supernovei Geminga,[102] sau multiplele supernove din subgrupul
B1 al grupului Pleiadelor.[103] Distanța dintre brațul local și următorul braț, Brațul Perseu, este de
aproximativ 6.500 de ani-lumină.[104] Soarele, și deci Sistemul Solar, se găsește în ceea ce oamenii
de știință numesc zonă locuibilă galactică.
Apexul solar este direcția pe care Soarele se deplasează în raport cu alte stele din apropiere.
Această mișcare este spre un punct din constelația Hercule, lângă steaua Vega.
Într-o distanță de 32,6 ani-lumină de Soare există 315 stele cunoscute în 227 sisteme, inclusiv 163
stele singure. Se estimează că încă 130 de sisteme din acest interval nu au fost încă identificate.
Într-o distanță de până la 81,5 ani-lumină pot exista până la 7.500 de stele, dintre care aproximativ
2.600 sunt cunoscute. Numărul de obiecte substelare din volumul respectiv este de așteptat să fie
comparabil cu numărul de stele.[105] Din cele 50 de sisteme stelare cele mai apropiate în interiorul
unui interval de 17 ani-lumină de Pământ (cel mai apropiat fiind pitica roșie Proxima Centauri la
aproximativ 4,2 ani-lumină), Soarele se clasează pe locul patru după masa sa.[106]