MONAHISMUL ROMÂNESC ÎN CONSTITUŢIA

ŞI LUCRAREA BISERICII

Doctor în teologie :
ANTONIU-CĂTĂLIN PĂŞTIN

1
 Introducere

Trimiterea la propovăduire a Sfintilor Apostoli de către Mântuitorul Înviat, rămâne o

poruncă şi o obligaţie constantă de vestire a adevărului evanghelic către toată făptura: „Cel ce va crede şi se
va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu 16,16). Reţinem ca pe un fapt
fundamental şi de o semnificaţie aparte că: această trimitere în lume a Apostolilor este precedată de 0
perioadă importantă de pregătire la înalta şcoală a Mântuitorului, pe un parcurs de mai bine de trei ani şi
jumătate la care se adaugă îmbrăcarea cu putere de sus prin pogorârea Duhului Sfânt asupra lor la
Cincizecime. Înainte deci, de a vesti altora Cuvântul lui Dumnezeu pentru renaşterea în Hristos, trebuie ca
mai întâi propovăduitorul însuşi să fie un om reniăscut duhovniceşte. Cuvântul Mântuitorului: „Doctore,
vindecă-te pe tine însuţi!" (Luca 4,23) se erijeazlă într-o exigenţă permanentiă pentru toţi slujitorii
Donmului. Cuvântul vestit nu are putere de transformare decât atunci când este izvorât dintr-o convingere
putemică şi trăire personală; el este în primul rând mărturisire, în sensul arătat de Sfântul Apostol şi
Evanghelist loan în prima sa epistolă: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce
am privit şi mâini/e noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii aceea vă vestim. Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-
o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl §i s-a arătat nouă. Ce am văzut şi am auzit, vă
vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi impărtăşire cu noi." ( I loan 1,1-3).
În sensul celor afirmate, misiunea dobândeşte un dublu sens: unul îndreptat spre interiorul
fiinţei umane, având ca scop curătirea de patimi şi sfinţirea lăuntrică, iar un alt scop este îndreptat spre
exterior, ca revărsare a darurilor primite de la Dunmezeu, ca mărturisire şi împărtăşire de Cuvântul vieţii.
Credem că monahismul şi-a arătat roadele sale în acest dublu sens şi că, în mod paradoxal şi
în ciuda depărtării de lume, aspiraţia monahilor spre Dumnezeu a catalizat idealurile creştine ale societăţii
tradiţionale îndreptândule spre piscurile chemării Evangheliei. Exemplul viu al monahilor desăvârşiţi, fie
că este vorba de cei retraşi sau de cei implicaţi în activitatea de conducere a Bisericii şi lucrarea cultural-
sociallă, au constituit 0 forţă constantă de transfigurare a omului trăitor în lume şi a societăţii omeneşti, în
general.
Monahismul este un stil de viaţă evanghelică, consacrată rugăciunii, contemplaţiei şi ascezei;
în retragere de lume si în deplina ascultare faţă de un părinte duhovnicesc1.

1
Pr. Prof. dr. Ion Bria., Dicţionar de leologie ortodoxă. A-Z, ed. a II- a, IBMBOR, Bucureşti, 1994.

2
 Cauzele apariţiei monahismului.

Dacă majoritatea cercetătorilor sunt de acord că geneza ascetismului creştin a avut loc
la răscrucea secolelor III - IV, în Orientul apropiat, mai precis în Egipt şi Siria, în ceea ce priveşte cauzele
care l-au determinat, părerile sunt foarte variate2.
Pentru această renunţare la cele pământeşti s-a indicat existenta impulsurilor care deja în
antichitatea păgână erau active, poate idealul de libertate al cinicilor, telul stoic al ataraxiei (omul trebuia să
tindă spre o stare de linişte sufletească prin detaşarea de frământările lumii) sau conceptul orfic-
pitagoreic al perfecţiunii, fără a mai vorbi de modelele iudaice ale separării de lume şi ascezii (terapeuţi,
esenieni).
Drept cauză a apariţiei monahismului creştin au mai fost invocate şi posibilele influenţe ale
maniheismului şi chiar ale îndepărtatului budism.
Monahismul a apărut ca dorinţă a celor ce voiau să-l urmeze pe Hristos, ca iubire desăvârşită
fată de Dumnezeu şi ca o prelungire a martiriului de până atunci. Sfânta Scriptură este plină de exemple de
prooroci şi Sfinţi ce s-au retras în pustie, Noul Testament având ca începător pe Mântuitorul nostru Iisus
Hristos care a stat retras în pustiu timp de patru zeci de zile fiind ispitit de diavol.

2
Pr. lconom Vasile V.. Muntean, Organizarea Mânăstirilor Româneşti în comparaţie cu cele bizantine (până în 1600), în rev. «Studii
Teologice », (1984),1-2, p. 31.

3
 Scopul vietii monahale.

Un prim ţel al monahismului este întâlnirea şI unirea cu Hristos, participarea vie şi

intensă la suferinţele Sale şi la slava Sa cea cerească : « Vă îndemn, deci fraţilor, pentru îndurările lui
Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voatre ca o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca
închinarea voastră cea duhovnicească » (Romani XII, 1).
Monahismul a apărut în istorie ca o nouă dimensiune a vieţii în Hristos ; creştinii de
excepţie au încercat redresarea vieţii creştine, reducerea ei la limitele maximalismului evanghelic si ale
perioadei apostolice fără a ieşi din spaţiul comunităţii eclesiale3.
,,Monahul, ca om al lui Dumnezeu doreşte cu ardoare întoarcerea la viaţa creştină din
primele zile ale Bisericii, dar şi la starea cea dintâi a omului, de locuitor al Raiului, în apropierea lui
Dumnezeu. Dorinţa după Rai este dorinţa vieţii adevărate pe care ne-o comunică Fiul, Întâiul Născut între
cei vii, dătătorul de viaţă” 4.
Sfântul Vasile cel Mare opune « viaţa creştinului» a monahului, în ceea ce « este monotrop,
având un singur scop, prea mărirea lui Dumnezeu » vieţii din afară, care este schimbătoare în funcţie de
împrejurări5.
Idealul unui « monahos» ni se pare a avea o strânsă legătură cu una dintre noţiunile
fundamentale ale eticii iudeo-creştine, aceea de «simplitate ». Simplitatea apare ca virtute fundamentală atât
în Testamentele celor doisprezece patriarhi, cât şi în alte scrieri iudaice din aceeaşi perioadă. Asemenea
unităţii inimi din Sfânta Scriptură, simplitatea este strâns legată de « frica de Domnul », cu alte cuvinte de
evalvie, în slujirea lui Dumnezeu : «Si acum, copii mei, vă poruncesc să vă temeţi de Domnul Dumnezeul
vostru din toată inima şi să păşiţi cu simplitate în toate, respectând legea Lui» (Test.Levi 13, 1). 0 paralelă
între frica lui Dumnezeu şi simplitatea inimii aflăm şi la Clement Romanul: « Părintele eel întru toate
milostiv şi bine făeător îi iubeşte pe eei ee se tem de El şi dă eu blândeţe şi cu bunăvoinţă harurile Lui
eelor ce se aproprie de El, eu inima simplă. De aeeea să nu ne împărţim sufletele ... » (Epistola către
Corinteni 23, 1-2t).6
Am menţionat mai sus câteva scopuri pentru care a luat fiinţă monahismul, dar cele mai
importante la intrarea în monahism sunt : pocăinţa ca lepădare de lume, uşurararea de povara păcatelor şi
câştigarea Împărăţiei Cerurilor.

3 Pr. Drd. Augustin Rusu, Dimensiunile duhovniceşti-spirituale ale monahismului ortodox, în rev. <<Biserica Ortodoxă Română>>, 1996, Nr. 7-12, p. 364.
4 Ibidem, p. 362
5 Antonie Guillaumont, Originea vieţii monahale, trd. de Constantin Jinga, cap. Filon şi orgnizarea monahismului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 73.
6 Ibidem, p. 87.

4
 Despre acestea vorbeşte Sfântul loan Scărarul spunând că cei ce nu au fost călăuziţi de nici
unul din scopurile de mai sus, îndepărtarea lor de lume este fără nici un sens 7. Direcţia şi rodnicia vieţii
spirituale mânăstireşti o dă motivul lepădării de lume, acesta fiind un fel de temei, un fel de cheie care
reglează viaţa.
Adevărata renunţare la lume, care aduce roada însutită în cei ce se nevoiesc este cea care
s-a făcut din dragoste : « Cine va renunţa la lume din frica de chinurile veşnice se aseamănă tămâii aprinse,
care a început cu bună mireasmă şi sfârşeşte cu fum; cine, pentru răsplată pe lumea acesta este în situaţia
pietrei de moară care se învârteşte întotdeauna în acelaşi fel; cine, din dragoste de Dumnezeu, câştigă
numaidecât şi de la început un foc dumnezeiesc ce aprinde în dată, aruncat în materia trupului o mare
flacără duhovnicească »8.
Desigur, toţi aceştia capătă mântuirea, dacă ei stăruie în virtute, dar fiecare la un anumit
niveI, căci « stea de stea se deosebeşte în slavă ». Retragerea din lume nu este numai un act fizic ci mai ales
un act psihic. Adevărata renunţare la viaţa specifică lumii se realizează în timp şi este întreită: ruperea
legăturilor cu toate lucrurile, cu mirenii, chiar cu părinţii şi rudele ; lepădarea de voinţa proprie , adică de
răul furişat în ea ; renunţarea la slava deşartă ceea ce se înfăptuieşte prin ascultare9.
„Sfântul loan Cassian dezvoltă noţiunea potrivit câreia viaţa monahală are un scop ce
ilustrează felul în care metaforele şi vocabularul său evoluează de-a lungul operelor sale. In cartea 5 a
Aşezămintelor compară concentrarea monahului asupra cerului cu concentrarea atletului asupra liniei de
sosire.
El începe cu "ţinta" la care sunt aruncate lăncile, după care metaforele se deplasează spre
linia de sosire a alergatorului invocat de Pavel în Epistola către Filipeni 3, 13-14.
În Convorbiri vorbeşte despre imaginea vieţii monahale ca o călătorie în vederea unui scop,
după care revine la metaforele atletice din Aşezăminte: ochiul unui aruncător de suliţe trebuie fixat pe ţintă
ca să nu o rateze. El argumentează că viaţa monahală are atât un scop apropiat << curăţirea inimii », cât şi
un scop ultim << împărăţia cerurilor».
Pentru a distinge scopul apropiat de cel ultim, el foloseşte distincţia stoică dintre skopos (ţel)
şi telos (sfârşit), adaptată deja în scopuri creştine de Clement Alexandrinul. Pentru monahi, punctul în jurul
căruia se roteşte totul este dragostea de Dunmezeu.
Plecând din acel punct poate fi desenat şi construit în inimă un templu duhovnicesc al lui
Dunmezeu"10

7 Ioan Scăraru, Scara Raiului, trd. de Mitropolit Nicolae Cordeanu, Editura Amacord, Timişoara, 1997, p.144.
8
Ibidem. p.147.
9
Arhimandrit loasaf Popa, Temeiurile vieţii monahale de obşte, Editura Anastasia, Col. «Comorile Pustiei », Bucuresti, 1998, p.169-170.
10
Columba Stewart, Cassian monahul, Învăţătura ascetico-mistică, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p.80-81.
5
 Începuturile monahismului ortodox românesc.

Aşa cum începutul creştinismului este atestat în ţara noastră în Dobrogea, unde şi-a
desfăşurat activitatea misionară Sfântul Apostol Andrei, în urma cărei activităţi s-au înfiinţat paisprezece
episcopii subordonate Mitropoliei Tomisului în veacul al VI-lea, şi sunt atestaţi 11 episcopi tomitani11 ;
Tot aici aflăm şi primele semne ale monahismului de pe teritoriul ţării noastre deoarece aceşti
episcopi aveau în jurul lor călugări, iar din secolul al IV-lea demnitatea de episcop trebuia să fie deţinută
numai de călugări.
Până la sfârşitul secolului al III-lea nu avem nici o informaţie de ordin documentar sau
arheologic care să ateste existenţa vieţii ascetice creştine în ţinutul istro-pontic.
Primele ştiri documentare ne sunt oferite de textul hagiografic al pătimirii Sfântului Epictet şi
Astion. În acest text hagiografic întâlnim pentru prima dată termenul de « monah» legat de provincia
Dobrogea « Astione monacho ».
„Dar, pentru că în acea perioadă (286-303 d.Hr) monahismul nu fusese instituţionalizat,
cercetătorii au ridicat problema autenticităţii calităţii de monah atribuită Sfântului Astion,12. Tot în
Dobrogea, ,,informaţii arheologice şi documentare dovedesc existenţa şi a altor asceţi creştini, în secolul al
III-IV;
În acest sens, îi putem arminti pe Sfinţii Mucenici de la Niculiţel: Zoticos, Attalos, Kamasis
si Philippos, care au pătimit la Noviodunum, în timpul persecuţiei lui Diocleţian (303-304 d.Hr), sau în
timpul persecutiei lui Liciniu (319-324 d.Hr),13.
Alt exemplu de ascetism este cel al episcopului misionar Efrem (304 d. Hr) trimis în Sciţia pe
la anul 300 d.Hr, EI a venit din Palestina, provincie în care ascetismul era practicat de timpuriu, şi este de
presupus că el însuşi duce un trai ascetic.
Tot despre monahii trăitori în Dobrogea vorbeşte şi Sfântul Ioan Cassian când îşi aminteşte
de patria sa natală : « foarte multe întinderi pline de singurătate ; pe cât de dulce, tot atât de folositoare. Ce
plăcere pentru un călugăr să petreacă în ascunzisul pădurilor, dar şi îmbelşugate mijloace de existenţă »14
Astfel, "se poate spune că la începutul secolului al IV-lea, în Dobrogea exista o mişcare pre-
monahală ; nu o putem numi monahală pentru că lipsea organizarea bazată pe reguli obligatorii, general
acceptate.

11
Dumitru Manolache, Sfântul Apostol Andrei la Dunărea de Jos, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 78.
12
Prep. Univ. Pr. Drd. lonut Holubeanu, Monahismul Dobrogean în secolul al IV~Iea, în rev. Sfântul Apostol Andrei, (Ill) 1993, nr. 5,
Constanţa.
13
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Sfinti mărturisitori şi martiri cinstiţi de strămoşii noştrii pe pământul românesc dintre Dunăre şi Mare, în
lumina mărturiilor istorice,epigrafice şi arheologice, în Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, în trecut şi astăzi, Galaţi, 1981, p.12-17 .
14
Arhimandrit Prof. Veniamin Miele, op. cit., p. 304.
6
 La mijlocul secolul al IV-lea este atestat şi în Dobrogea monahismul instituţionalizat. Acesta
este legat de activitatea lui Audius, călugărul din Mesopotamia, exilat în ţinutul istro-pontic, de către
împăratul Constantius al II-lea (337-361), fiul lui Constantin cel Mare. Exilul a fost determinat de tulburările
pe care Audius şi adepţii lui (audienii) le produceau în Biserică datorită rigorismului vieţii lor, precum şi
unor practici şi învăţături greşite,15.
,,În afara mânăstirilor audiene trbuie să mai fi existat în Goţia şi alte mânăstiri ortodoxe.
Documentele epocii menţionează pe un anume călugăr ortodox, Arpylas, martirizat împreună cu alţi două
zeci şi cinci de creştini cu ocazia unei persecuţii gotice”16.
Altă mare personalitate a monahismului din Dobrogea este Dionisie Exiguul sau « Smeritul».
El s-a născut în 470 după Hristos, cu o sută de ani mai târziu decât Sfântul loan Cassian. În timpul copilăriei
a primit «hrană duhovnicească» de la episcopul Petru. Dacă acest episcop face parte dintre «călugării sciţi»
atunci Dionisie a primit educaţia într-o mânăstire din Dobrogea. Spre deosebire de Sfântul loan Cassian,
Sfântul Dionisie vorbeşte mai mult despre patria sa : « ... acolo, într-o comunitate terestră expusă (tuturor
relelor), s-a produs renaşterea, cu harul lui Dumnezeu, prin botez, a unui număr de oameni dintre care unii
sunt fericiţii Părinţi cu care această regiune se slăveşte ca de o fertilitate duhovnicească deosebită ... ».
Aceşti « fericiţi Părinţi» menţionaţi şi lăudaţi de Dionisie, sunt probabil calugări sciţi, care s-au învrednicit
de darul arhieriei 17
La începutul secolului al VI-lea, documentele menţionează un grup de călugări dobrogeni :
Ioan Maxenţiu, Leontiu, loan, Mauriciu, Petre Diaconul, loan şi Ahile. Ei sunt cunoscuţi datorită disputei
hristologice la care au participat, sustinând formula : « Unul din Sfânta Treime a suferit în trup», formula
care a triumfat la Sinodul al V-lea ecumenic.
Despre monahismul românesc din secolele VII-VIII nu avem dovezi, dar existenţa
episcopului Uranus din sec al VIII-lea, într-o regiune în care s-au păstrat urme de o intensă viaţă religioasă,
cu mânăstiri înfloritoare, ne îndeamnă să credem că şi monahismul s-a menţinut în aceste secole, continuând
bogatele tradiţii anterioare.
Începând cu secolul al IX-lea avem ştiri despre intensificarea vieţii bisericeşti organizate, în
care apar preoţi călugări, egumeni şi episcopi. "Primele mânăstiri de pe teritoriul patriei noastre sunt
bisericuţele de la Basarabi din judeţul Constanţa, săpate într-un munte de cretă. Este un adevărat complex
mânăstiresc, format din biserici şi paraclise, în număr de şase, datând de la sfârşitul secolului al IX-lea. Pe
pereţii acestor bisericuţe sunt gravate zeci de cruci, figuri de Sfinţi dar şi figuri zoomorfe şi geometrice,
precum şi inscripţii (graffiti) cu caractere chirilice, sunice şi greceşti.
Toate acestea identifică o aşezare monahală foarte veche «un fel de Lavră a Peşterilor», care
ne duce cu gândul la grotele din Egipt, de la Betleem, din lordan şi mai târziu de la Kiev.

15
Pro Prof. loan Rămureanu, Mişcarea audienilor în Dacia Pontica şi Nord-Dunăreană (sec. IV-V), în rev. «Biserica Ortodoxă Română »,
(XCVI) 1978, nr.9-10, p. 1053-1070 .
16
Mitropolit Serafim, Isihasmul, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 34-35.
17
Arhimandrit Prof. Veniamin Miele. Despre monahismul ortodox român, anterior secoluJui al XIV-lea, în rev. «GIasul Bisericii», (1978),
nr. 3-4, p. 306.

7
 Se presupune că viaţa ansamblului monastic din Basarabi s-a prelungit până la sfârşitul
secolului al X-lea sau începutul secolului al XI-Iea18.
"Un alt complex isihast este eel de la Buzău care ni se pare a fi cel mai vechi centru monahal
din Ţările Române, trebuie spus că este alcătuit dintr-un număr impresionant de schituri şi chilii rupestre
care se află în munţii de la curbura Carpaţilor, în momentul de faţă fiind toate abandonate sau dezafectate.
Fără a putea stabili cu certitudine epoca în care au fost săpate şi istoria lor, în lipsa oricărei
atestări documentare dinaintea secolul al XVI-lea, unele indicii cum ar fi: cruce, peşte, graffiti şi alte
reprezentări pe pereţi permit ipostaza conform căreia obârşia lor ar data din cele mai vechi timpuri
(cca. secolul al IV-lea).
Denumirea de «Martiri» este dată masivelor muntoase, evoca epoca martirilor (persecuţiile
gotice din secolul al IV-lea în care a fost martirizat şi Sfântul Sava « Gotu I», înecat în râul Buzău), şi
denumirea «Cecilia» care putea fi o degradare a numelui Cilicia din Asia Mică, de unde au venit pe
pământul vechii Dacii misionari şi călugări ; aceste nume, deci, ar putea fi invocate în favoarea vechimii
complexului isihast de la Buzău şi a legăturii sale cu călugării din Anatolia şi din Cilicia, regiuni în care
sihăstriile rupestre erau deosebit de răspândite19.
Prima mânăstire de pe teritoriul ţării noastre menţionată documentar este cea de la Morisena,
ctitorită în jurul anului 1002 de voievodul Ahtum.
În secolele XI-Xll, romanii, sub denumirea de« vlahi » au luat contact direct cu monahismul
inferior din Muntele Athos.
În secolul al Xll-lea sunt atestate mânăstiri şi în Transilvania, din ordinul papei Inocenţiu al
III-lea care porunceşte episcopului catolic de la Oradea să vizeze mânăstirile « călugărilor greci », adică ale
călugărilor ortodocşi români.
În secolul al XIV-lea, un document important pentru cunoaşterea monahismului românesc era
«Viaţa Sfântului Grigorie Sinaitul », din care aflăm că în 1325, deci cu 50 de ani înaintea venirii Sfântului
Nicodim în Ţara Românească, Sfântul Grigorie a organizat la Paroria stilul de viaţă sihastră. Printre ucenicii
Sfântului Grigorie sunt menţionaţi unii chiar în regiunea « cea de dincolo de Istru », care nu este alta decât
Ţara Românească.
După moartea Sfântului ucenicii: „au ieşit ca nişte stele strălucitoare şi au împodobit
marginile pământului”20
Această învăţătură din viaţa şi cultura mânăstirească bizantino-athonită, pe care călugării
români au dobândit-o la Paroria, au adus-o în patria lor înainte de venirea Sfântului Nicodim.
Un alt document care atestă existenţa monahismului românesc în prima jumătate a secolului
al XIV-lea este Actul Sinodului Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, emis în anul 1359, cu ocazia

18
Mitropolitul Serafim, Isihasmul, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994.
19
Ibidem
20
Tit Simedrea, Viaţa mânăstirească în Ţara Românească înainte de anul 1370, în rev., « Biserica Ortodoxă Română », an 1962, nr. 7-8, Bucureşti,
p. 679.

8
 înfiinţării Ţării Româneşti. La ceva timp după aceste atestări ale monahismului românesc vine în patria
noastră Sfântul Nicodim care apare ca un mare şi priceput organizator al monahismului ortodox românesc.
Cu sprijinul material al voievozilor, el zideşte următoarele mânăstiri : Vodiţa, Tismana, Gura
Motrului, Topolniţa, Prislop21 etc.
După Vodiţa începe şirul mânăstirilor păstrate, în cea mai mare parte, până în vremea noastră.
De la sfinţirea Vodiţei până la sfârşitul secolului al XIV-lea vom găsi pe tot cuprinsul pământului românesc
peste 20 de mânăstiri, zidite din material durabil.22
Aşadar, putem afirma că începutul creştinismului pe teritoriul patriei noastre a deterninat şi
apariţia monahismului românesc neinstituţionalizat, pentru ca mai târziu acesta să se organizeze, în special,
după regulile Sfântului Vasile cel Mare.

21
Pr. Conf. Al. I. Ciurea, Momente şi aspecte esenţiale ale influenţei Sfântului Munte asupra vieţii religioase din Ţara Românească, în rev.
«Ortodoxia », an1953, nr. 2, p. 282.
22
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, Bucuresti, an 1957, p.205-206.

9
 Concluzii

În Biserica Ortodoxă, monahismul a îndeplinit în decursul veacurilor un mare şi sfânt

rol.
S-a avântat în lupta pentru păstrarea neştirbită a credinţei, combătând ereziile şi schismele ce
se iveau în viaţa Bisericii, abuzurile împăraţilor sau stăpânitorilor şi apărând drepturile celor fară de apărare,
uneori chiar cu sacrificiul vieţii multor monahi.
Cele mai alese personalităţi teologice, care au ridicat gândirea şi cultura pe culmile cele mai
înalte, au crescut şi s-au format în c1imatul de evlavie şi de muncă din mânăstirile Răsăritului ortodox.
În mânăstirile şi schiturile noastre, călugării scriau şi multiplicau cărţi de ritual, tipăreau cărţi
de zidire sufletească şi de povăţuire pentru viaţa duhovnicească a credincioşilor. Aici înfloreau caligrafia,
miniaturistica şi alte ramuri de artă bisericească, menite să veşnicească valorile credinţei noastre.
Biserica Ortodoxă Română a avut în monahismul românesc o putemică făclie de
luminare a credincioşilor români, de răspândire a Evangheliei, de afirmare a valorilor noastre naţionale, de
iubire şi de dragoste între oameni.
Paginile istoriei au însemnat la loc de cinste muIte figuri de monahi care au promovat cultura
şi de monahi care s-au dovedit a fi pilde de viaţă duhovnicească, de sfinţenie şi de jertfelnicie pentru Hristos.
Pilda de patriotism si jertfelnicie întâlnim, în secolul al XVIII-lea, la calugării transilvăneni,
Sfinţii Mărturisitori Sofronie şi Visarion, care au apărat credinţa strămoşească şi unitatea neamului nostru
împotriva silniciilor dezlănţuite de împărăţia habsburgică. Pentru vredniciile lor aceştia sunt trecuţi în rândul
sfinţilor pe care-i cinsteşte Biserica Ortodoxă.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, monahismul din Moldova este luminat de chipul
vestitului stareţ Paisie de la Mânăstirea Neamţ şi de alţi vestiţi stareţi ai mânăstirilor moldovene: Putna,
Slatina, Secu s.a.
Manuscrisele de la Mânăstirea Neamţ, ca şi cele de la Mânăstirea Putna, s-au răspândit nu
numai în Biserica românească, ci şi printre mirenii care doreau să cunoască operele Sfinţilor Părinţi, traduse
în limba română.
Modelul vieţii creştine este Mântuitorul Iisus Hristos. Desăvârşirea este. asemenea înălţimii
muntelui, ideal la care se poate ajunge pe diferite căi. Una din căile ce duc la acest ideal este şi cea
monahală, care, fără îndoială, nu-i fără primejdii, mai ales dacă pornim pe ea fără călăuză. Această cale are
însă şi frumuseţile ei, nebănuite la început pentru cel ce voieşte să o îmbrăţiseze cu toată hotărârea şi
statornicia.
Pe calea aceasta, năzuim să ajungem, prin rugăciune, muncă şi, cu ajutorul Domnului, în
vârful muntelui duhovnicesc, la Stăpânul şi Mântuitorul nostru al tuturor, Iisus Hristos.
Doctor în teologie : ANTONIU-CĂTĂLIN PĂŞTIN
10
 BIBLIOGRAFIE

1. Bria, Pr.Prof.dr. Ion, Dicţionar de teologie ortodoxă A-Z., ed. a II a, IBMBOR,

Bucureşti, 1994.
2. Ciurea, Pr. Conf. Al. I, Momente şi aspecte eseţiale ale influenţei Sfântului
Munte asupra vieţii religioase din Ţara Românească, în rev. « Ortodoxia », (V)
1953, nr.2.
3. Guillaumont, Antoine, Originile vieţii monahale, trad. de Constantin Jinga,
Editura Anastasia, Bueuresti, 1998.
4. Holubeanu, Prep. Univ. Pr. Drd. lonut, Momahismul Dobrogean în secolul al
IV-Iea, în rev. «Sfântul Apostol Andrei», (III) 1993, nr. 5.
5. Manolache, Dumitru, Sfântul Apostol Andrei la Dunarea de Jos, Editura
Episeopiei Dunarii de Jos, Galati, 2001.
6. Miele, Arhimandrit Prof. Veniamin, Despre monahismul ortodox român,
anterior secolului al XIV-Ie, în rev. «Glasul Bisericii», (LXXXVII) 1978, nr.
3-4.
7. Muntean, Pr.lconom Vasile V., Organizarea Mânăstirilor Româneşti în
comparaţie cu cele bizantine(până în 1600), în rev. «Studii Teologice », 1984,
nr 1-2.
8. Popa, Arhimandrit loasaf, Temeiurile vieţii monahale de obste, Editura
Anastasia, Col. « Comorile Pustiei », Bucuresti, 1998.
9. Rămureanu, Pr. Prof. loan, Mişcarea audienilor în Dacia Pontică şi Nord-
Dunăreană (sec. IV-V), în rev. «Biseriea Ortodoxă Română », (XCVI) 1978,
nr.9-10.
10. Idem, Istoria Bisericească Universală, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1992.
11. Rusu, Pr. drd. Augustin, Dimensiunile duhovnicesti-spirituale ale
monahismului ortodox", în rev. «Biseriea Ortodaxă Română », 1996, nr.7-12.
12. Scărarul, loan, Scara Raiului, trad. de Mitropolit Nicolae Cordeanu, Editura
Amarcord, Timisoara, 1997.
13. Serafirn, Mitropolit, lsihasmul, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994.
14. Simedrea, Tit, Viaţa maânăstirească în Ţara Românească, înainte de anul
1370, în rev. «Biserica Ortodoxă Română », (LXXX) 1962, nr. 7-8.

11
15. Stewart, Columba, Cassian monahul. Învăţătura ascetico-mistică., Editura
Deisis,Sibiu,2000.

12
13