LIMBAJUL

Limbajul se învaţă în etapele timpurii ale ontogenezei, de la oameni cu care se convieţuieşte. Limbajul
constituie suportul proceselor de gândire şi instrumentul principal de prelucrare a datelor senzoriale în
sistemul de gândire şi având în vedere că gândirea se manifestă prin limbaj, dezvoltarea lor se
intercondiţionează paralel cu complicarea activităţii umane.

Limbajul reprezintă un sistem de semnale codificate, având la bază sunete articulate, care permit
comunicarea tuturor manifestărilor ideative ale vieţii psihice umane.

Limbaj:
• interior (limbajul gândit)
• Extern (exprimat verbal)
Între ele există o legătură indisolubilă, ca de altfel, între gândire şi limbaj, prin faptul că limbajul interior
are o formulare verbală, cât şi prin faptul că limbajul interior reprezintă o formă prescurtată - eliptică,
esenţializată a limbajului exterior.

Limbaj (în raport cu modalitatea de exprimare):

• verbal
• Scris (muzical, gestual)

La baza limbajului stă vorbirea, din care au derivat şi alte modalităţi de exprimare - în special cea scrisă.
Vorbirea se deosebeşte de vocalizare, care reprezintă producerea de sunete fără conţinut lingvistic.
Elementul de bază al limbajului este cuvântul, ce permite să se opereze cu imaginile obiectelor,
fenomenelor şi situaţiilor, în absenţa acestora, realizând cel de-al doilea sistem de semnalizare.

Funcţiile limbajului se suprapun cu majoritatea manifestărilor psihosociale:

• funcţii comunicative
• cognitive
• reglatoare (orientarea şi organizarea vieţii psihosociale)
• emoţional - expresive
• imperativ - persuasive (de convingere, de dirijare a voinţei).
Organizarea limbajului implica integrarea mai multor sisteme reglatoare, receptoare si efectoare:
•A. componenta centrala a limbajului (sisteme reglatoare)
• B. componenta periferica a limbajului (receptoare si efectoare)

A. COMPONENTA CENTRALĂ

Componenta centrală a limbajului, adică

• percepţia
• conştientizarea
• geneza
• comanda şi controlul variatelor aspecte ale limbajului
este reprezentată de scoarţa cerebrală umană, atât în ansamblu, cât şi prin centrii specializaţi (arii
specializate).

Funcţiile mnestice, conceptuale şi de limbaj interior implică participarea întregului cortex cerebral, încât
reducerea populaţiei neuronale corticale induce tulburări de
• semnificaţie
• construcţie
• expresie a limbajului

Dezvoltarea limbajului nu poate fi concepută fără participarea scoarţei senzoriale prin

• zona percepţiei primare auditive (aria 41) - distrugerea ei ducând la surditate corticală şi prin
 • zona percepţiei primare vizuale (aria 17), distrugerea ei ducând la cecitate corticală.

Exprimarea limbajului este indisolubil legată de scoarţa motorie - aria 4. Modelul praxic elaborat în
aria vorbirii sau a scrierii este transmis secvenţial ariei 4, de unde pleacă comenzi spre centrii corticali
din trunchiul cerebral şi măduva spinării pentru musculatura organelor implicate în exprimarea
limbajului vorbit sau scris. Participarea coordonată a multiplelor grupe musculare este controlată prin
circuite de retroacţiune de către cerebel, nucleii bazali, cortexul senzorial.

Scoarţa de asociaţie şi, în mod special, din emisferul dominant este implicată direct în limbaj. Astfel,
scoarţa de asociaţie din lobul temporal stâng şi în special pliul curb de trecere parieto-temporo-occipital,
are rol în recunoaşterea materialului, vizând ce presupune o verbalizare. Scoarţa de asociaţie din lobul
parietal şi, în mod special, aria 40, are rol în integrarea informaţiilor auditive, vizuale şi somestezice, iar
în emisferul dominant, aria 40 reprezintă centrul ideomotor, a cărui lezare determină tulburări praxice.

praxie = coordonare normală a miscarilor în vederea executarii unor acte motorii adecvate scopului
propus.

Centrii gnozeo-praxici ai limbajului sunt:

✓ centrul gnoziei auditive - aria 22. Lezarea sa produce agnozie auditivă şi surditate verbală, subiectul
aude, dar nu este capabil să interpreteze semnificaţia cuvântului.
✓ centrul gnoziei vizuale, aria 18 şi 19 - cu rol în recunoaşterea obiectelor şi a limbajului scris. Lezarea
ariei 19 determină cecitate verbală (alexia (imposibilitatea de a citi)

Centrii motori ai limbajului asigură prelucrarea mesajelor senzoriale auditiv-vizuale, raportarea lor la
obiect, cât şi elaborarea comenzilor de asamblare practică a limbajului vorbit sau scris. Lezarea lor dă
afonii motorii.
✓ centrul limbajului articulat - aria 44; lezarea lui determină anartrie (incapacitatea articularii
cuvintelor)
✓ centrul limbajului scris - aria 46; lezarea lui determină agrafia;

✓ centrul exprimării muzicale - aria 45. Lezarea determină amuzie

De fapt, localizarea nu este netă şi fenomenele se intrică. În cadrul limbajului, interesează în mod
deosebit centrul senzorial Wernicke, situat în partea posterioară a primului girus temporal, în
apropierea cortexului auditiv primar stâng şi centrul motor Broca, situat în al treilea girus frontal, exact
în faţa zonei motorii faciale din girusul precentral.
Aceste două regiuni sunt unite prin fasciculul arcuat.
Wernicke, Broca, fasciculul arcuat
 B. COMPONENTA PERIFERICĂ
Componenta periferică a limbajului cuprinde structurile periferice ale organelor de simţ:
• văz
• auz
• tact
• şi sistemul fonator, respectiv grafic

Aparatul efector al vorbirii-organele fonatorii şi articulatorii - poate fi împărţit în 4 componente:

✓ componenta energetică - fluxul expirator;

✓ componenta generatoare tonală- laringele cu corzile vocale;

✓ componenta modulatoare a tonului - buzele, limba, dinţii, palatul dur, vălul palatin;

✓ componenta rezonatoare, cu 2 subsisteme:

• un subsistem modulator reprezentat de gură, orofaringe, laringofaringe, cavitatea nazală şi
• un subsistem nemodulator reprezentat de nazofaringe şi cavitatea nazală.

În procesul vorbirii participă peste 100 de muşchi.

Secvenţa proceselor nervoase implicate în limbaj

Învăţarea limbajului constă, în primul stadiu, în asocierea anumitor sunete cu senzaţiile vizuale, tactile
sau de alt tip al obiectelor din mediu. După ce fiecăruia cuvânt auzit I s-a ataşat o semnificaţie, se
stabilesc căile dintre zona auditivă şi zona motoare a cortexului ce controlează musculatura implicată în
fonaţie, copilul încercând să formuleze şi să pronunţe cuvintele auzite. Aceasta implică coordonarea
mişcărilor respiratorii, laringeale, faringeale, linguale şi labiale, cât şi un control auditiv al pronunţiei.
Când copilul învaţă să citească, cuvântul auzit este asociat simbolurilor verbale şi, în final, prin asocierea
acesteia şi o zonă motorie a mâinii, copilul învaţă să scrie. Zona Wernicke conţine mecanismele nervoase
pentru înţelegerea cuvântului vorbit, primind mesajele senzoriale de la cortexul auditiv. Tipurile auditive
ale limbajului trec din zona Wernicke în zona Broca pe calea fasciculului arcuat, zonă care conţine
programele motorii pentru coordonarea activităţii zonei implicate în vorbire. Zona Broca, prin
mecanismele de control ale musculaturii implicate în funcţie, converteşte semnalele auditive de la zona
Wernicke în tipuri motorii ale vorbirii. Spre exemplu, în cazul unui cuvânt auzit, replica nervoasă a
cuvântului auzit trece din zona primară auditivă în zona Wernicke, unde tipul său este recunoscut şi
transferat în zona Broca. Această regiune corticală deţine regulile pentru controlul musculaturii
fonatoare, generând un tip adecvat de semnale pentru musculatura fonatoare şi astfel, sunetul este
repetat sub controlul auditiv. În învăţarea semnificaţiei limbajului, se asociază obiectul văzut şi cuvântul
pronunţat de un adult. Aceste asocieri se realizează în regiunea girusului angular stâng din spatele zonei
Wernicke (pliul curb).
În urma realizării asocierii, persoana poate numi obiectul când îl vede, sau invers, auzirea cuvântului
evocă imaginea cuvântului respectiv.

Secvenţa proceselor corticale la citirea unui cuvânt şi replica verbală:

1. recepţia în aria senzorială;
2. transmiterea din cortexul vizual la girusul angular;
3. transmiterea în zona Wernicke;
4. transmiterea semnalului din zona Wernicke în zona Broca, prin fasciculul arcuat;
5. activarea modelului motor programat în zona Broca pentru controlul formării cuvintelor;
6. transmiterea semnalelor programate la scoarţa motorie, cu destinaţia musculaturii fonatoare.