Argument

Încă din cele mai vechi timpuri, creşterea suinelor, în ţara noastră, a constituit o
preocupare importantă a populaţiei umane, mai ales pentru cei din mediul rural. Pentru
început, a predominat o creştere extensivă a unor populaţii primitive de porcine, având la bază
rasele Stocli şi Mangaliţa, precum şi alte populaţii locale.

Activitatea de creştere a suinelor, a condus la elaborarea unor tehnologii adecvate de

producţie care să ţină seama atât de cerinţele de ordin general ale speciei în cauză luându-se în
considerare şi cererea pieţii pentru diferitele sortimente de produse obţinute în urma
sacrificării.

În ţara noastră, creşterea suinelor este o ramură economică foarte importantă, aceasta
aracterizându-se prin intensivizarea producţiei, începând cu producerea de purcei şi
terminându-se şi terminându-se cu livrarea continuă, ritmică şi constantă, a indivizilor
îngrăşaţi pentru sacrificare.

Practicarea exploatării intensive a porcinelor impune, în primul rând, ridicarea

continuă a performanţelor de producţie, având la bază nivelul şi gradul de ameliorare a
populaţiilor de animale, alături de asigurarea la nivel optim a condiţiilor de mediu.

Se impune o cunoaştere profundă a condiţiilor concrete din teren, care trebuie să

includă posibilităţile de cultivare rentabilă a cerealelor şi a unor leguminoase, secondate de
alegerea mărimii şi specializării fermei şi apoi coroborarea cu calitatea materialului biologic,
cu alimentaţia adecvată, cu sistemul de întreţinere considerat oportun şi cu alte considerente
economice.

Proprietarul sau fermierul speciaslizat în creşterea porcinelor, trebuie să fie un

cunoscător perfect al tuturor proceselor tehnice şi economice din fermă, să participe în mod
activ şi competent la proiectarea, amplasarea şi finisarea adăposturilor, la montarea
instalaţiilor şi alegerea utilajelor necesare, să conducă direct procesele tehnologice şi să
exploateze eficient reproducătorii, îmbinând cu abilitate şi pricepere factorii tehnici cu cei
biologici şi economici.
 CAPITOLUL 1

1. Importanța creșterii și particularitățile bioeconomice ale suinelor

Importnța creșterii suinelor se datorează expoziei demogarfice și a ridicării continue a

nivelului cu sporirea cantitativă şi calitativă a produselor alimentare. În acest context,
alimentaţa umană capătă noi valenţe, impunându-se de urgenţă utilizarea tuturor resurselor de
hrană și găsirea de noi sortimente cu conţinuturi sporite în substanţe nutritive, îndeosebi
proteice.

Din estimările efectuate de către oamenii de ştiinţă şi de instituţiile specializate se

apreciază că, atât în anul 2005 cât şi în perspectiva anilor 2050, produsele animaliere (carne,
lapte, ouă etc.) vor continua să deţină ponderea în alimentaţia umană.

Carnea rezultată din creşterea suinelor a contribuit şi va continua să aducă un aport

substanţial în acoperirea necesarului de substanţe proteice – indicator de bază în aprecierea
nivelului de civilizaţie - şi, prioritar, în asigurarea sănătăţii umane.

În prezent se apreciază că necesarul mediu zilnic de substanţe proteice pentru om este

de cca. 70 g, din care cel puţin 40 g trebuie să provină din produsele animaliere. Carnea
rezultată de la suine trebuie să acopere, zilnic, în medie, 20 g de substanţe proteice, cu unele
variaţii impuse de perceptele religioase şi de posibilităţile de creştere a acestei specii.

Carnea suinelor se caracterizează printr-o valoare energetică superioară faţă de cele

obţinute de la celelalte animale de fermă; aceasta furnizează, în medie, 2700 kcal/kg, în timp
ce carnea de bovine oferă doar 1600 kcal/kg, iar cea de ovine 1400 kcal/kg.

Necesarul de carne pentru consum este în continuă creştere, atât pe plan mondial cât şi
în ţara noastră, iar suinele participă, în mare măsură, la satisfacerea acestui necesar. Aceasta
se datoreşte unor însuşiri biologice şi productive deosebit de favorabile, pe care le posedă
această specie, în comparaţie cu celelealte animale de fermă, dintre care amintim: fecunditatea
suficient de ridicată, prolificitate mare, energia sporită de creştere, valorificarea bună a
diverselor furaje, randamentul sporit la sacrificare şi posibilităţile variate de prelucrare a
cărnii, întrevăzându-se îmbunătăţirea multor însuşiri productive şi calitative.

Foarte important este faptul că, la suine, însuşi corpul animalelor reprezintă producţia
principală, particularitate ce înlesneşte practica de creştere şi uşurează aprecierea zootehnică a
animalelor.
 În urma sacrificării suinelor rezultă, faţă de celelalate animale de fermă, proporţii
relativ mari de ţesut adipos (slănină şi osânză), suficient de mari de carne, suculentă şi cu
valoare energetică ridicate şi proporţii reduse de oase şi subproduse, unele mult întrebuinţate
în diverse industrii alimentare, de nutreţuri combinate şi farmaceutice.

Carnea de porc este producţia principală şi se caracterizează prin valoarea energetică

mare, în comparaţie cu cea rezultată de la alte specii, ca urmare a prezenţei substanţelor grase.
Conţinutul în substanţe grase îi conferă frăgezime şi savoare. Carnea de porc reprezintă cca.
54% din greutatea animalului viu, sacrificat la 100 kg, cu variaţii între 50-60%.

Aceasta poate fi consumată o perioadă relativ îndelungată de timp, deoarece are un

conţinut redus de apă şi se poate prelucra sub formă de semipreparate, mezeluri, afumături,
conserve etc. De menţionat că în multe reţete, carnea de porc se introduce în componenţa
diverselor tipuri de salamuri, pentru îmbunătăţirea valorii energetice şi a calităţii gustative. În
tehnologia curentă, prin “carne de porc” se înţelege ţesutul muscular cu bazele anatomice
osoase respective.

Grăsimea este producţia secundară şi se compune, în principal, din slănină şi osânză.

Ambele sortimente sunt utilizate sub formă de preparate în alimentaţia umană, iar topite se
utilizează atât în hrana animalelor cât şi pentru diverse industrii. Grăsimea constituie o
componentă importantă în echilibrarea energetică a alimentaţiei animale, deoarece posedă
peste 8000 kcal/kg.

Slănina reprezintă cca. 20% din greutatea vie a animalului, iar osânza între 2-3%.
Slănina de porc, ca atare, are o importanţă mai redusă pentru alimentaţia umană, deoarece
posedă o valoare biologică redusă, însă osânza este preferată în preparate culinare (cofetării).
În alimentaţia animalelor, grăsimea se utilizează pentru echilibrarea energetică a raţiilor de
hrană, mai ales la categoriile tinere de porcine şi păsări.

Subprodusele rezultate în urma sacrificării suinelor sunt utilizate în alimentaţia umană,

în industria alimentară şi în cea farmaceutică. Acestea reprezintă cca. 20% din greutatea
animalului viu, din care, cca. 11%, sunt comestibile, iar cca. 9% necomestibile.

Dintre subprodusele comestibile, utilizate în alimentaţia umană, enumerăm: ficatul,

creierul, inima, limba, urechile, testicolele, rinichii, picioarele şi chiar pulmonii.
 Pe lângă aceasta, prin creşterea suinelor, rezultă şi alte avantaje, deosebit de
importante pentru zootehnie, pe care le prezentăm în continuare:

 suinele, fiind animale omnivore, consumă, pe lângă furajele concentrate, pe care le

valoriciă foarte bine, şi alte resurse furajere (caracterizate prin conţinuturi reduse de
celuloză), cum ar fi: cartofii declasaţi de la consumul uman, dovleceii, sfecla, masa
verde etc., toate reducând cheltuielile cu furajarea;

 gunoiul de grajd poate fi utilizat în fertilizarea terenurilor agricole calcaroase, mai ales
când este preparat în amestec cu cel rezultat de la alte animale de fermă
(rumegătoare);

 creşterea suinelor în unităţile mari, asigură o pemanentizare a utilizării forţei de

muncă, iar în gospodăriile personale a constituit o activitate anexă, cu implicaţii
majore în asigurarea cărnii pentru un consum sigur şi îndelungat al populaţiilor umane,
mai ales în sezoanele răcoroase şi din emisfera nordică a globului;

 creşterea suinelor asigură o rentabilizare a unităţilor zootehnice, atât în cele cu

exploatare industrială, cât şi în gospodăriile populaţiei, precum şi în diverse sectoare
anexe;

 specia suine se pretează la exploatarea în unităţile industriale cu flux continuu,

deoarece aceasta se poate reproduce în toate sezoanele anului, iar procesele de
producţie se pot mecaniza şi chiar automatiza.

La specia suine sunt largi posibilităţile de îmbunătăţire a potenţialului de producţie,

deoarece limitele biologice oferă o gamă largă de acţiuni zootehnice.

Efectivele de suine au fost şi sunt în continuă creştere, ca urmare a cererii mereu

crescânde de carne de porc, fiind însă condiţionate de posibilităţile de furajare şi de specificul
consumului acestui produs alimentar de către om.

Pentru creşterea suinelor, condiţiile climatice au o importanţă secundară, porcul

adaptându-se uşor la cele mai diverse condiţii de mediu. Pentru unele ţări, nici asigurarea
proprie cu furaje (concentrate cultivate) nu are importanţă, acestea importând unele cereale şi
alte componente ale nutreţurilor combinate; deci rentabilitatea şi experienţa îşi spun cuvântul
cel mai adesea.

Unele ţări crescătoare de suine, exportă acest produs pentru echilibrarea balanţei de
plăţi, mai ales sub formă de semipreparate (bacon). Alte ţări îşi reglează însă consumul de
carne pe seama celor obţinute de la bovine, ovine şi mai puţin de la păsări şi suine.
 CAPITOLUL 2

Rasele de suine crescute în țara noastra

Rasa Marele Alb

Figura 1. Marele Alb

Origine si istoric
Rasa de porci Marele Alb a fost creata in Anglia, prin incrucisari multiple cu rase
rasele de porci primitive din aceasta parte a lumii cu porcine de origine asiatica si cu porcine
din rasele Micul Alb si Essex, dezvoltate deja in Anglia.
Aceste porcine au fost mai apoi supuse unui program deosebit de hranire si crestere,
care a urmarit productia de carne si marirea precocitatii si prolificitatii.
Descriere fizica
In urma acestor incrucisari multiple si a programului de hrana consistent au rezultat
animale de talie mare, foarte robuste, cu pielea alba, uneori cu pete negre. Totusi, in urma
programelor riguroase de selectie, petele negre au fost indepartate, astfel ca noul porc din rasa
Marele Alb este complet alb, cu o prolificitate si o precocitate crescute.
 Porcul din rasa Marele Alb a fost prezentat pentru prima oara crescatorilor din Anglia
la o expozitie zootehnica, care a avut loc in anul 1851. Atunci, a fost prezentat cu numele de
York, dupa numele comitatului in care a fost dezvoltat, Yorkshire County.
Porcul din rasa Marele Alb se distinge prin urechile ridicate, de culoare alba, pielea
alb-rozalie si dimensiunile impunatoare, fiind inca de la inceput un animal destinat productiei
de carne. Este un animal masiv si rezistent, care suporta foarte bine variatiile climaterice.
Masculii sunt folositi si pentru imbunatatirea altor rase.
Carnea produsa de porcul din rasa Marele Alb este de foarte buna calitate, cu un
continut redus de grasime.
Comportament si personalitate
Porcul din rasa Marele Alb a fost dezvoltat in special pentru traiul in mediul exterior.
Este de altfel si un animal foarte activ. In ultimele decenii insa cresterea productiei a dus la
adaptarea acestui porc si la alte medii, astfel ca in prezent se dezvolta foarte bine si in mediile
inchise, de interior, mai aglomerate.
Chiar daca este masiv, porcul din rasa Marele Alb este foarte activ, ceea ce ii permite
sa aiba o viata lunga si o sanatate buna. In plus, Marele Alb nu este sensibil la stres.
Productie
Porcul din rasa Marele Alb este foarte prolific, de la o singura fatare rezultand
aproximativ 12 purcei. Femelele din aceasta rasa au insticte materne foarte bune si produc
mult lapte, ceea ce ajuta la cresterea rapida in greutate a purceilor. La intarcare, la varsta de
21 de zile, greutatea unui purcelus Marele Alb este 45-55 de kilograme.
Marele Alb este un porc crescut pentru productia de carne, unde da rezultate foarte
bune. Supus unui regim de hrana abundent, la varsta de 7-8 luni atinge o greutate de 110-120
de kilograme. La o varsta mai avansata, porcul din rasa Marele Alb poate atinge si greutatea
de 500 de kilograme.
 Rasa Landrace

Figura 2. Rasa Landrace

Origine si istoric

Rasa de porci Landrace este originara din Danemarca, unde a fost obtinuta din
incrucisarile repetate ale raselor de porci locale cu rasele de porci din Anglia. La obtinerea
rasei Landrace au participat rasele Marele Alb, Albul Mijlociu si Berk.

Aceasta rasa a fost formata in perioada 1850-1907, iar produsii rezultati au fost supusi
unui program intensiv si avansat de hrana, pe baza de lapte si orz.

La formarea rasei de porci Landrace un rol important a jucat si imbunatatirea

constanta a rasei, prin selectia atenta a descendentilor. Deoarece porcul din rasa Landrace a
fost dezvoltat pentru productia de carne s-a urmarit imbunatatirea precocitatii si reducerea
proportiei de grasime din carcasa.

Descriere fizica

Porcul din rasa Landrace este de talie mare, caracteristic raselor de porci create pentru
productia de carne. Capul este lung, insa mic, deoarece crescatorii au urmarit reducerea
regiunilor corporale care nu ofera carne de calitate superioara.
 Spatele acestui porc este lung si drept, foarte musculos, toracele este arcuit, iar
membrele puternice. Corpul este acoperit cu un par fin, de culoare alba, pielea este fina, de
culoare alb-roz.

Comportament si personalitate

Porcul din rasa Landrace este docil, usor de crescut si intretinut. Se remarca printr-o
prolificitate crescuta, in medie de 10-11 purcei la fiecare fatare. De asemenea, porcul din rasa
Landrace este foarte precoce, are un ritm de crestere si dezvoltare foarte ridicat. Pana la varsta
de 8 luni atinge o greutate de 120-130 de kilograme.

Productivitate

Porcii din rasa Landrace sunt specializati in productia de carne, care este folosita in
special pentru obtinerea de bacon de foarte buna calitate. Carnea acestor porci are o valoare
nutritiva mare si contine putina grasime.

Raspandire

Rasa de porci Landrace este foarte raspandita in tarile Europei, dar si in Statele Unite
ale Americii, care au devenit si exportatori.