DAN BOD ESC U

ECO NO MI E RU RAL Ă
SUPORT DE CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT
LA DISTANŢĂ
 C
CUUPPR
RIIN
NSS

Modulul I
ECONOMIA RURALĂ – PARTE COMPONENTĂ A 5
SISTEMULUI ŞTIINŢELOR ECONOMICE
1.1. Obiectul de studiu 5
1.2. Informaţia economică 9
1.3. Metoda de cercetare 10

Modulul 2
SECTORUL AGROALIMENTAR ÎN ECUAŢIA CREŞTERII ŞI
19
DEZVOLTĂRII ECONOMICE
2.1. Sistemul economic 19
2.2. Structura de ramură a economiei 21
2.3. Creştere şi dezvoltare economică – delimitări conceptuale 23
2.4. Condiţiile creşterii şi dezvoltării economice – durabilitate,
viabilitate
24
2.5. Locul sectorului agroalimentar în creşterea şi dezvoltarea
economică
27
2.6. Funcţiile sectorului agroalimentar în creşterea şi dezvoltarea
economică
30

Modulul 3
EFICIENŢA ECONOMICĂ ÎN PRODUCŢIA
37
AGROALIMENTARĂ
3.1. Profitul 37
3.2. Cheltuielile de producţie– conţinut, clasificare, particularităţi 40
3.3. Costul de producţie 47
3.4. Tipologia costurilor 51
3.5. Producţia marfă 57
3.6. Preţul 57
3.7. Venitul 59
3.8. Tipologia veniturilor 60
3.9. Rentabilitatea 62
3.10. Eficienţa economică 58

Modulul 4
INVESTIŢIILE ÎN SECTORUL AGROALIMENTAR 81
4.1. Investiţiile - concept, importanţă 81
4.2. Clasificarea investiţiilor 83
4.3. Eficienţa economică a investiţiilor 85

2
Modulul 5
MUNCA ÎN SECTORUL AGROALIMENTAR 93
5.1. Munca - concept, importanţă, clasificare 93
5.2. Oferta, cererea şi preţul muncii 95
5.3. Resursele de muncă 96
5.4. Productivitatea muncii 98
5.5 Factorii de creştere ai productivităţii muncii 102

Modulul 6
CAPITALUL ÎN SECTORUL AGROALIMENTAR 119
6.1. Capitalul - concept, importanţă, clasificare 119
6.2. Capitalul funciar 121
6.3. Capitalul de exploatare 135

Modulul 7
RISCUL ŞI INCERTITUDINEA 147
7.1. Riscul – conţinut, evaluare 147
7.2. Incertitudinea – conţinut, evaluare, forme 150
7.3. Prevenirea şi diminuarea riscului şi a incertitudinii 152

BIBLIOGRAFIE 155

3
 IIN
NTTR
ROOD
DUUC
CEER
REE

Această lucrare este dedicată studenţilor de la Universitatea de Ştiinţe

Agricole şi Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" Iaşi, forma de
învăţământ la distanţă ca suport pentru cursul şi aplicaţiile practice de la
disciplina Economie rurală.
Structura acesteia cuprinde aspecte teoretice cu privire la economia
spaţiului rural, diagnosticul sectorului agroalimentar, instrumente de analiză
a performanţelor actorilor economici din acest sector, teste şi lucrări de
verificare a cunoştinţelor.
Principalele componente prezentate sunt orientate către particularităţile
sectorului agroalimentar, principiile creşterii şi dezvoltării, eficienţa
economică, investiţiile capitalul, munca, riscul şi incertitudinea.
Tematica abordată stă la baza dezvoltării competenţelor specifice
necesare absolvenţilor care vor activa în sectorul agroalimentar.

Autorul

4
 M
Moodduulluull 11

E
ECCOON NOOMMIIA
ARRUUR RAALLĂ Ă –– PPA
ARRT
TEEC
COOM
MPPO
ONNEEN TĂ
NT Ă
A
A SSIISST
TEEM
MU UL
LUUII ŞŞT
TIIIIN
NŢŢEEL LO
ORREEC
COON
NOOM CE
MIIC E

1.1. Obiectul de studiu 5

1.2. Informaţia economică 9
1.3. Metoda de cercetare 10
Lucrare de verificare
Rezumat
Bibliografie

După parcurgerea acestui capitol veţi:

• recunoaşte scopul şi obiectivele economiei rurale;
• dezvolta instrumente necesare cercetării economiei spaţiului
rural;
• descoperi căile de adaptare a instrumentelor de cercetare la
particularităţile arealului cercetat;
• construi propriul model metodologic de cercetare.

1.1. OBIECTUL DE STUDIU

“Economia rurală” face parte din familia ştiinţelor economice şi are ca

obiect studiul formelor particulare şi concrete ale legilor care guvernează
fenomenele şi mecanismele economice din sistemul agroalimentar, respectiv
cercetează şi explică relaţiile tehnico-economice de pe filiera produselor
agroalimentare.
Definiţia enunţată mai sus presupune înţelegerea principalilor termeni
cuprinşi în ea, respectiv: “ştiinţa economică”, “sistem agroalimentar”,
„filiera produselor agroalimentare”.

I. Ştiinţa economică
În sens iniţial, termenul de economie provine de la grecescul “oikia”
care semnifică casa şi “nomos” care semnifică regula – arta de a “gira” casa,
cu alte cuvinte, organizarea şi conducerea diferitelor activităţi domestice cu
scopul de a asigura pe cât mai bine posibil existenţa membrilor familiei. În
timp casa a devenit o ţară, un grup de ţări, pământul întreg şi, de la perioadă la
perioadă s-au produs importante schimbări. Progresul tehnic a adus mijloace
din ce în ce mai eficiente, relaţiile dintre oameni şi grupuri de oameni s-au
dezvoltat, activităţi noi au apărut, populaţia a fost şi este într-o creştere
continuă,…. dar, noi ne confruntăm cu aceleaşi probleme:
• cum organizăm resursele limitate de care dispunem pentru a face faţă
nevoilor noastre?
5
 • ce trebuie să producem pentru a asigura satisfacerea nevoilor noastre?
• care sunt modalităţile?
• cum repartizăm aceste bogăţii produse între oameni?
Maniera în care activităţile umane răspund la aceste întrebări constituie
astăzi domeniile economiei.
Ştiinţa economică vizează deci, studiul fenomenelor economice
(producţia, consumul, schimbul etc.), al mecanismelor (confruntarea cererii şi
a ofertei pe piaţă) şi al interacţiunilor existente între aceste fenomene
(producţia este tributară investiţiilor şi invers).
Din punct de vedere al conţinutului, importantă este distincţia între
macro-economie şi micro-economie, între disciplinele care studiază anumite
părţi din viaţa economică a unei ţări. Astfel,

• macro-economia are ca obiect de studiu, economia la nivel naţional

sau mondial, respectiv observă şi analizează următoarele elemente:
1. acţiunea diferitelor categorii de actori economici şi a
mecanismelor care regizează funcţionarea lor;
2. producţia realizată pe ansamblul întreprinderilor naţionale;
3. consumul total al gospodăriilor;
4. repartiţia populaţiei active pe sectoare de activitate;
5. intervenţia statului în economie;
6. rezultatele comerţului exterior;
7. inflaţia;
8. relansarea sau accelerarea creşterii economice etc.

• micro-economia are ca obiect de studiu fenomenele, mecanismele şi

relaţiile economice care au loc la nivel de unitate de producţie (întreprinderea)
sau la nivel de unitate consum (individul), sens în care se interesează de
domeniile de activitate ale economiei (tehnic, comercial, financiar etc.), de
gestiunea întreprinderilor, de analiza comportamentului consumatorilor sau
sintetizând - de răspunsul la întrebarea - cum întreprinderea sau consumatorul
gestionează resursele de care dispune pentru a-şi satisface cât mai bine
interesele sau obiectivele?

Disciplinele care studiază viaţa economică a unei ţări, formează sistemul

ştiinţelor economice, care include:
1. Ştiinţe economice fundamentale – economia politică, istoria
gândirii economice, statistica, ştiinţa conducerii.
2. Ştiinţe economice teoretico-aplicative – economia rurală,
economia agrară, economia industriei, economia comerţului, economia
construcţiilor, economia serviciilor etc.
3. Ştiinţe economice de graniţă – econometria, sociologia
economică, istoria economică, geografia economică, cibernetica economică.
În cadrul acestei clasificări economia agroalimentară face parte din grupa
ştiinţelor economice teoretico-aplicative, care se ocupă cu studiul unei părţi
din organismul economic – sistemul agroalimentar – şi vizează răspunsul la
următoarele probleme:
• cum utilizăm resursele agrare pentru a face faţă nevoilor la nivel
individual şi colectiv în condiţiile conservării mediului înconjurător?
• care sunt cele mai eficiente căi de creştere şi dezvoltare economică a
sistemului agroalimentar şi a diferitelor activităţi economice legate de aceasta?

6
 • care trebuie să fie pârghiile de piaţă pentru a se evita suboferta sau
supraoferta de produse agroalimentare şi care sunt efectele acestor fenomene
asupra agricultorilor, procesatorilor şi a economiei în general?

II. Sistemul agroalimentar

Agroalimentarul, desemnează un ansamblu de activităţi economice care
înglobează producţia agricolă destinată consumului uman, prelucrarea şi
comercializarea produselor agricole şi aprovizionarea exploataţiilor agricole cu
produse (factori de producţie – îngrăşăminte, pesticide, maşini, utilaje etc.) şi
servicii (consultanţă tehnică şi economică, executarea diverselor lucrări
agricole etc.). Cu alte cuvinte “agroalimentarul” desemnează spaţiul
economic “post-recoltă”, numit avalul agriculturii, în care produsele agricole
“brute” sunt transformate în produse alimentare şi distribuite consumatorilor
finali şi, spaţiul economic “ante-recoltă” care cuprinde activităţi economice din
amontele agriculturii legate de furnizarea de bunuri şi servicii intermediare
necesare agricultorilor (fabricarea şi distribuirea îngrăşămintelor chimice,
pesticidelor, materialelor, energiei, combustibililor, tractoarelor, maşinilor şi
utilajelor agricole şi de industrializare a produselor agricole etc.).
În afara sectoarelor de activitate menţionate mai sus, agroalimentarul nu
înglobează activităţile agricole şi industriale care produc produse nealimentare
cum ar fi: producţia de alcool destinată diferitelor industrii sau producţia de
textile (lână şi produse din lână, bumbac şi produse din bumbac, in, mătase
naturală etc.). Întrucât aceste produse nu sunt destinate consumului alimentar,
literatura de specialitate se foloseşte de un concept mai larg , şi anume cel de
“sistem agroindustrial”, care cuprinde toate activităţile economice din
amontele agriculturii, agricultura propriu-zisă şi toate activităţile economice
din avalul agriculturii care transformă şi comercializează produsele agricole
alimentare şi nealimentare. Astfel, conceptul de agroalimentar se foloseşte
exclusiv pentru desemnarea ansamblului de activităţi economice care au ca
obiectiv obţinerea produselor alimentare, iar relaţia cu conceptul de
agroindustrial este de la parte la întreg (sistemul agroalimentar este partea din
“întreg” - numit sistem agroindustrial).
Analiza structurii sistemului agroalimentar este necesară pentru a defini
cât mai punctual direcţiile de acţiune prin politicile agroalimentare.
Analiza structurală are ca obiect următoarele nivele1:

A. Tipologia activităţilor:
-după activitate, sistemul agroalimentar cuprinde şapte domenii, şi
anume: agricultura, industriile agricole şi alimentare, distribuţia agricolă şi
alimentară, restaurantele, industriile şi serviciile de alimentaţie publică,
comerţul internaţional şi unităţile socio-economice de consum.

B. Tipologia produselor:
-după produs, structura cuprinde practic produsul sau grupul de produse
pe filieră, de la producţia de materie primă agricolă până la consumul final. De
exemplu, la produsul pâine se urmăreşte producerea de grâu, făină şi pâine,
precum şi activităţile adiacente acesteia.

C. Conţinut:
-după conţinut sistemul agroalimentar cuprinde:

1
Davidovici I. şi colab., 2002, Ec. creşterii agroalimentare, Ed. Expert, Bucureşti

7
 1. Producţia agricolă
În structura agroalimentară, agricultura este furnizorul principal de
produse agricole, produse alimentare (ouă, fructe, legume), materii prime
pentru prelucrare în produse alimentare.
Ponderea materiilor prime destinate prelucrării este din ce în ce mai
mică, pe măsură ce economia agroalimentară devine mai sofisticată.
Această dinamică este exprimată sintetic de faptul că locul agriculturii în
valoarea produsului alimentar final manifestă o tendinţă de scădere, pe măsură
ce societăţile alimentare se dezvoltă. În SUA şi România (situate la poli opuşi
din punct de vedere al stadiului de dezvoltare agroalimentară) ponderea
agriculturii în valoarea produsului alimentar final este diferită – numai 19% în
SUA şi aproape dublă în România.
2. Industria alimentară
Transformarea materiilor prime agricole s-a constituit şi dezvoltat în
activităţi industriale specializate, cu schimbarea ocupaţiilor şi modificarea
cererii nutriţionale, cu creşterea şi rafinarea cererii.
Transformarea acţionează asupra produselor agricole neomogene,
perisabile, sezoniere, dispersate regional. Efectele principale sunt
omogenizarea, conservarea, stocarea, diversificarea.

3. Distribuţia
Pe filierele agroalimentare, distribuţia se structurează în canale de gros şi
detail şi se desfăşoară din ce în ce mai frecvent pe circuite care integrează o
diversitate de produse. Distribuţia face în fapt legătura între produsele
agroalimentare şi consumatorul final.
Rolul, poziţia şi dinamica acesteia este direct proporţională cu
dezvoltarea economiei agroalimentare. Suprapunerea în mare măsură a
distribuţiei cu activitatea strict comercială determină şi natura dinamismului
acestei funcţiuni.
Analiza comparativă a influenţei progresului economic asupra
principalelor activităţi din filierele agroalimentare semnalează grade inegale de
dezvoltare a acestora. Cel mai dinamic domeniu s-a dovedit a fi distribuţia,
urmată de activitatea de transformare, iar domeniul cu cel mai lent « feed-
back » este producţia agricolă.
Concurenţa pentru dominarea pieţei a creat un mecanism activ de „
competitivitate verticală” în sistemele agroalimentare. Astfel dezvoltarea
distribuţiei a creat numeroase fuziuni (integrarea lanţului agroalimentar),
având ca efect scăderea costurilor de comercializare. Astfel sistemul
agroalimentar a căpătat valenţele economiei de scală. Sistemele „hard
discount” (reduceri mari pentru produsele cu garanţii de marcă ale fabricii,
distribuite direct la consumator ) au mărit competiţia atât pe orizontală, cât şi
pe verticală. Această luptă de dominaţie este încă în progres şi se aşteaptă
efecte dominant pozitive pentru calitatea şi preţurile produselor
agroalimentare.

III. Filiera produselor agroalimentare

Filiera de produs este un sistem economic format din ansamblul relaţiilor
funcţionale stabilite între producători, procesatori, transportatori, depozitari,
comercianţi şi bursele de mărfuri cu obiectivul de a valorifica acelaşi bun sau
familie de bunuri economice.

8
 Filiera produselor agroalimentare presupune conexiuni funcţionale
eficiente între producţie, procesare, valorificare şi consum, respectiv cuprinde
trasabilitatea unui produs agricol materie primă. Agenţii economici de pe
filiera produselor agroalimentare sunt: fermierii, procesatorii, comercianţii,
depozitarii, bursele de mărfuri şi operatorii administrativi.
Practic filiera produselor agroalimentare cuprinde:
1. Producţia agricolă
În structura filierelor agroalimentare, fermierul este furnizorul principal
de produse agricole - materii prime pentru prelucrare în produse alimentare.
2. Industria alimentară
Transformarea materiilor prime agricole s-a constituit şi dezvoltat în
activităţi industriale a căror scop este obţinerea de produse alimentare care
satisfac cererea consumatorilor.
3. Distribuţia
Pe filierele agroalimentare, distribuţia se structurează în canale de gros şi
detail şi se desfăşoară din ce în ce mai frecvent pe circuite care integrează o
diversitate de produse. Distribuţia face în fapt legătura între produsele
agroalimentare şi consumatorul final.

1. Macroeconomia este ştiinţa care studiază:

‰ fenomenele, mecanismele şi relaţiile economice care au loc la
nivel de unitate de producţie;
‰ acţiunea diferitelor categorii de actori economici şi a
mecanismelor care regizează funcţionarea lor;
‰ rentabilitatea şi riscul exploataţiei agricole.
2. Filiera unui produs este:
‰ un sistem economic format din ansamblul relaţiilor funcţionale
stabilite între producători, procesatori, transportatori,
depozitari, comercianţi şi bursele de mărfuri cu obiectivul de a
valorifica acelaşi bun sau familie de bunuri economice;
‰ un sistem economic format din ansamblul relaţiilor funcţionale
stabilite între producători, bănci, asiguratori, stat, comercianţi şi
gospodării cu obiectivul de a valorifica acelaşi bun sau familie
de bunuri economice;
‰ ambele.
3. Filiera produselor agroalimentare cuprinde:
‰ statul, producătorii şi gospodăriile;
‰ producţia agricolă, distribuţia şi comercializarea;
‰ producţia agricolă, industria alimentară şi distribuţia.
4. Pe filierele agroalimentare, distribuţia se structurează în:
‰ canale de gros,
‰ canale de detail,
‰ ambele.

1.2. INFORMAŢIA ECONOMICĂ

Economiştii analizează realităţile vieţii economice şi sociale plecând de
la un număr cert de “date cifrice” care au diferite origini – recensăminte,
sondaje, cercetări, studii, fişe de întreprindere, care sunt publicate în diferite
surse – reviste, jurnale, cărţi, documente administrative etc. Aceste informaţii
statistice sunt utilizate pentru cuantificarea evoluţiilor care se produc în
domeniile producţiei şi consumului, pentru cunoaşterea repartiţiei populaţiei

9
active între diferite sectoare de activitate, pentru a urmări evoluţia preţurilor,
pentru a analiza situaţia pieţei interne şi externe etc. Rezultă astfel că, aceste
“date cifrice” devin “informaţie economică” iar utilizarea lor presupune
anumite precauţii în funcţie de caracteristicile pe care le prezintă.
Astfel:
-cifrele “exacte” (absolute) permit măsurarea unui fenomen economic –
volumul producţiei, modificările de preţ, numărul muncitorilor, volumul
cheltuielilor etc., respectiv permit ordonarea şi ierarhizarea variabilelor
economice care ne interesează, indicând în acelaşi timp tendinţele acestora (
aceste cifre se exprimă în unităţi naturale şi valorice – kg, l, buc, lei etc.).
-cifrele “relative” (exprimate în procente) permit studiul structurii şi
evoluţiei unui fenomen economic – structura economiei naţionale, structura
producţiei, structura forţei de muncă pe domenii de activitate, evoluţia
populaţiei rurale, evoluţia forţei de muncă din agricultură etc. şi rezultă din
prelucrarea cifrelor absolute.
-cifrele “agregate” (exprimate în unităţi valorice sau convenţionale)
arată situaţia şi evoluţia activităţilor economice a căror elemente componente
sunt diferite între ele. Spre exemplu, cuantificarea importanţei şi evoluţiei
producţiei agroalimentare din România în cursul unei perioade date (3, 5, 10,
…, ani) presupune analiza şi evaluarea părţilor componente – producţia de
cereale, carne, lapte, fructe, …etc., utilizând ca numitor comun valoarea
monetară.

5. Daţi 3 exemple de cifre exacte.

•profitul brut,
•......................................................................................,
•......................................................................................,
•.......................................................................................
6. Daţi 3 exemple de cifre relative.
• rata profitului,
• ......................................................................................,
• ......................................................................................,
• .......................................................................................
7. Daţi 3 exemple de cifre agregate.
• produsul intern brut,
• ......................................................................................,
• ......................................................................................,
• .......................................................................................
8. Arătaţi care au fost cifrele exacte care au condus la determinarea
cifrei relative „rata profitului”.
• ..................................................................... .................,
• .......................................................................................

1.3. METODA DE CERCETARE

Cunoscând conţinutul şi sensul “datelor cifrice” (informaţiei economice),

economia agrară utilizează pentru studiul realităţilor economice ale agriculturii
următoarele metode (methodos în limba greacă înseamnă cale, mijloc, mod de
exprimare):

10
 I. Analiza economică – presupune descompunerea mintală a întregului
în elementele lui componente cu scopul de a studia părţile componente şi
relaţiile dintre părţi. Analizele economice se clasifică astfel:
- după sensul raţionamentului logic, analiza poate fi inductivă
(inducţia, când modul de raţionare este de la parte la întreg, de la particular la
general, de la faptele concrete la generalizarea ştiinţifică.) şi deductivă
(deducţia, când modul de raţionare este de la întreg la parte);
- după conţinut, analiza este calitativă (surprinde fenomenul
economic în complexitatea sa “cauze-realităţi-efecte”) şi cantitativă (surprinde
fenomenul economic sub aspectul dimensiunii cuantificabile);
- după modul cum surprinde desfăşurarea fenomenelor economice în
evoluţia lor analiza poate fi statică (prezintă realitatea economică la un
moment dat) şi dinamică (surprinde mişcarea/evoluţia organismului economic
în spaţiu şi timp).
Pentru cercetarea condiţiilor concrete şi a resurselor din agricultură,
economia agrară utilizează frecvent cinci submetode de analiză economică,
respectiv: analiza indicatorilor statistici, analiza SWOT, analiza comparativă,
analiza input-output şi, analiza regională.
I.1. Analiza indicatorilor statistici, presupune cercetarea sectorului
agroalimentar prin prisma indicatorilor ce cuantifică:
• locul sectorului agroalimentar în economie ( ex: produsul intern brut
realizat în agricultură şi ponderea acestuia în total economie, valoarea
adăugată realizată în agricultură şi ponderea acesteia în total economie,
capitalul fix utilizat de agricultură, forţa de muncă ocupată în agricultură,
productivitatea muncii, produsul intern brut obţinut la 1 leu capital fix,
valoarea adăugată obţinută la 1 leu consumuri intermediare etc.);
• potenţialul agroalimentar (structura fondului funciar, teren agricol pe
locuitor, structura producţiei agroalimentare, efectivele de animale, structura
efectivelor de animale etc.);
• sistemele de exploatare (consumul de factori de intensivizare –
îngrăşăminte, pesticide, furaje combustibili, energie, cai putere etc. - pe hectar
sau pe animal, tehnologiile aplicate, tipul şi dimensiunea întreprinderilor
etc.);
• potenţialul exploataţiilor agricole (suprafaţa medie pe exploataţie
agricolă, gradul de asociere în exploatarea terenului, gradul de integrare a
activităţilor agricole, producţiile medii, capitalul fix pe hectar, capitalul fix pe
animal, mărimea exploataţiilor agricole, venitul pe hectar, nivelul de
rentabilitate etc.);
• eficienţa economică a producţiei agroalimentare (productivitatea
medie, costul de producţie, producţia marfă, venitul unitar, marja brută,
profitul, rata profitului etc.);
• piaţa produselor agroalimentare( preţul, cererea, oferta, conjunctura
pieţei etc.). Analiza sistemului de indicatori cantitativi, dă posibilitatea celor
care studiază sistemul agroalimentar, să-şi formeze o imagine “statică”
despre realităţile acestuia, iar prin corelaţie cu analiza calitativă, să identifice
căile şi strategiile de dezvoltare a fenomenelor analizate.
I.2. Metoda analizei SWOT (denumirea metodei provine de la
iniţialele din limba engleză a cuvintelor: Strengths – puncte tari, Weaknesses –
puncte slabe, Opportunities – oportunităţi, Threats – pericole). Din punctul de
vedere al economiei analiza SWOT oferă o imagine completă a sistemelor şi
unităţilor de producţie prin studiul concomitent al caracteristicilor interne şi al

11
influenţelor externe exercitate asupra lor, ţinând cont atât de variabilele
pozitive, cât şi de cele negative.
Tabelul 1.1
Analiza SWOT

CONDITII/FACTORI INTERNI EXTERNI

POZITIV Puncte tari Oportunităţi
NEGATIV Puncte slabe Pericole

În cadrul analizei SWOT se parcurg trei etape:

1) evaluarea specificului intern al sistemelor sau unităţilor
agroalimentare respectiv evidenţierea următoarelor aspecte:
a) puncte tari:
- Care sunt avantajele noastre? (potenţialul agricol, costul muncii,
infrastructura, calificarea forţei de muncă, organizarea teritoriului agricol,
accesul la informaţie etc.);
- Ce facem bine? (produse cu specific local etc.).
b) puncte slabe:
- Care sunt dezavantajele noastre? (dotarea tehnică, infrastructura,
structura economică, sursele de finanţare etc.);
- Ce facem rău? Ce fac alţii mai bine? (managementul agricol,
legislaţia, managementul pieţelor etc.).
2) evaluarea influenţelor externe asupra producţiei agricole (efectele
exterioare pozitive sunt considerate - oportunităţi, iar cele negative - pericole,
primejdii, ameninţări.):
a) oportunităţile:
- Care sunt evenimentele, schimbările externe pozitive importante
pentru noi? (prezenţa programelor regionale, naţionale şi internaţionale de
sprijinire a activităţilor agricole, infrastructură, zone defavorizate etc.);
- În ce domenii avem şanse bune? (producţia vegetală, producţia
animală, procesarea producţiei agricole, agroturism etc.).
b) riscurile:
- Care sunt cerinţele greu de satisfăcut? (criteriile de selecţie a
proiectelor ce pot primi asistenţă financiară, prezenţa factorilor generatori de
dezvoltare etc.);
- Care sunt schimbările exterioare nefavorabile pentru noi?
(legislaţia, normele metodologice, piaţa factorilor de producţie etc.).
3) evaluarea rezultatelor obţinute şi elaborarea strategiilor de acţiune.
Analiza SWOT serveşte în primul rând la evaluarea situaţiei din teritoriu
şi constituie pasul fundamental în întocmirea programelor de dezvoltare.
I.3. Analiza comparativă se bazează pe compararea rezultatelor unor
măsuri de politică agroalimentară, a unor metode de management şi a
comparării rezultatelor de ansamblu a unor sisteme de exploatare a resurselor
agroalimentare.

I.4. Analiza input-output vizează identificarea şi măsurarea tipului şi

intensităţii conexiunilor dintre factorii de producţie, producţie şi piaţă dintre
agricultură, industrie şi restul economiei.
I.5. Analiza regională are ca scop identificarea variabilelor de ordin
geografic, demografic şi economic care caracterizează zonele agricole.

12
 II. Observarea directă oferă posibilitatea să surprindem cât mai multe
aspecte ale fenomenelor economice cercetate, utilizând următoarele procedee
principale: monografia, experimentul şi ancheta economică.
II.1. Monografia – presupune observarea directă a unui sistem economic
sau a unei unităţi social-teritoriale, cu scopul de a descrie şi a evidenţia toate
aspectele ce caracterizează întregul (o întreprindere, un sat, un oraş, o instituţie
etc.) ca subiect de studiu. Rezultă astfel că prin monografie obiectul cercetat
este supus studiului în toată multitudinea aspectelor sale.
Cercetarea monografică trebuie să se desfăşoare după un plan care
cuprinde:
a. studiul locaţiei în care se găseşte “unitatea” cercetată. Obiectul nostru
de studiu fiind economia producţiei agricole, se impune de la început, să
cunoaştem condiţiile naturale în care se desfăşoară activitatea agricolă,
întrucât, acestea influenţează structurile de producţie, randamentele de
producţie şi rezultatele economice generale.
b. studiul mediului demografic (numărul populaţiei, mişcarea populaţiei
etc.) şi a raportului dintre societate şi viaţa economică a membrilor ei.
c. studiul cadrului psihic şi al tradiţiilor - se cercetează legăturile
dintre viaţa sufletească a ruralilor şi viaţa lor economică, dintre tradiţii şi
economia locală. Se urmăreşte gradul de solidaritate şi de “coeziune socială” a
comunităţii în rezolvarea propriilor probleme, cum se comportă faţă de “nou”,
în ce măsură este prezentă cooperarea economică şi cât de dezvoltată este
aceasta.
d. studiul realităţilor economice – structura economiei locale pe ramuri
şi sectoare de activitate, suprafaţa şi structura fondului funciar pe categorii de
folosinţă, numărul, dimensiunea şi mărimea agenţilor economici, dotarea
tehnică, randamentele şi rentabilitatea diferitelor activităţi economice,
infrastructura, bugetul de venituri şi cheltuieli al populaţiei, indicatorii
consumului, indicatorii producţiei, externalităţile şi internalităţile economice.
e. studiul mediului social - se întocmesc statistici cu gradul de
şcolarizare al populaţiei, se evidenţiază prezenţa bibliotecilor publice şi
personale, numărul de abonamente la presă şi TV, numărul de locuitori pe
medic, în concluzie se cuantifică calitatea vieţii.
f. studiul mediului instituţional - se va analiza cum funcţionează
primăria, consiliul local şi alte instituţii ale statului, băncile şi instituţiile de
creditare, serviciile de consultanţă etc. şi, care este influenţa acestora asupra
economiei locale.
II.2. Experimentul – în economie îşi are specificitatea lui comparativ cu
alte domenii – biologia, chimia, fizica etc. Astfel, viaţa economică ca parte a
existenţei umane nu poate fi studiată în “eprubetă” de ce? - pentru că orice
eşec economic ca rezultat al unui experiment atrage după sine pierderi foarte
mari de resurse, de timp şi influenţează negativ demnitatea subiecţilor aflaţi în
cercetare. Totuşi experimentul economic îşi face tot mai mult loc atunci când
este vorba de evaluarea rezultatelor obţinute ca efect al aplicării unor modele
de management şi marketing. Experimentul economic este deci folosit sub
forma unităţilor economice numite etalon (pilot), la nivelul cărora se
cuantifică rezultatele obţinute în urma aplicării unor măsuri de utilizare a
resurselor, de management, de marketing etc. Rezultă că, experimentul
economic este o observaţie dirijată care parcurge mai multe etape:
a) crearea condiţiilor de observaţie a fenomenului;
b) introducerea variabilelor;
c) stabilirea consecinţelor acestora;

13
 d) controlul şi dirijarea variabilelor urmărite.
Scopul oricărui experiment îl constituie verificarea ipotezelor reieşite din
observaţii anterioare. Rezultatele obţinute pe baza experimentală sunt
comparate cu rezultatele obţinute prin folosirea altor tehnici şi cu datele
aceluiaşi fenomen sau proces economic desfăşurat în absenţa oricărei
intervenţii.
Experimentul constituie un mijloc deosebit de însemnat şi eficace în
investigarea şi ameliorarea realităţilor economice. Spre exemplu măsurile luate
de stat privind perfecţionarea vieţii economice şi sociale (privatizare,
economie de piaţă, descentralizarea economiei) sunt, în fond, experimente
economice iniţiate de stat. Orice schimbare a măsurilor de politică economică
sunt experimente ale căror efecte sunt analizate şi materializate prin noi
atitudini manageriale.
II.3. Ancheta economică şi socio-economică - este o metodă de
cercetare în teren a realităţilor economice sau socio-economice şi se foloseşte
în corelaţie cu alte metode de cercetare (monografia, analiza economică etc.).
Ancheta economică presupune culegerea informaţiilor din teritoriu
utilizând ca tehnici de cercetare “chestionarul” şi “interviul“.
Particularităţile anchetei privesc tehnicile folosite, numărul de subiecţi
cuprinşi în cercetare, modul de prelucrare a informaţiilor etc.
Tehnicile de realizare a anchetelor au un caracter standardizat, în sensul
că numărul, ordinea întrebărilor, numărul de persoane supuse chestionării sunt
stabilite cu precizie de la început. La alegerea subiecţilor investigaţi se are în
vedere asigurarea cerinţei de reprezentativitate prin intermediul eşantionului.
Concluziile unei anchete rezultate din prelucrarea informaţiilor obţinute
de la subiecţi au la bază legile statisticii matematice.
Abordarea socio-economică este aţintită asupra a tot ceea ce probează
comportamentul grupurilor sociale, a “actorilor” economici care locuiesc, îşi
desfăşoară activitatea în zonele rurale, produc venit şi folosesc serviciile
rurale. În această privinţă, au fost realizate numeroase anchete în ultimii ani în
vederea identificării legăturilor dintre gospodăriile agricole şi restul economiei
rurale. S-a arătat cu acest prilej că o mare parte din veniturile exploataţiilor
agricole sunt furnizate de către activităţile neagricole – această parte a
veniturilor reprezintă cca. 50% din venitul familial în Europa.

III. Cercetarea sistemică, presupune abordarea sistemului

agroalimentar din punctul de vedere al sistemelor economice respectiv are ca
fundament analiza relaţiei “INTRĂRI – PRODUCŢIE – IEŞIRI
(EFECTE)”. Demersurile sistemice implică regândirea mijloacelor
metodologice disponibile pentru analiză, diagnostic şi acţiune în sensul că iau
în considerare totalitatea elementelor ce compun sistemul, interrelaţiile dintre
elementele sistemului, interrelaţiile sistemului cu mediul înconjurător (mediul
natural, economic, social, juridic etc.) şi reacţia sistemului la acţiunea unei
variabile externe, socotită “intrare în sistem”.
Făcând bilanţul metodelor de cercetare utilizate de către economia
agroalimentară şi considerând obiectul de studiu al acesteia, apreciem că faţă
de cele enunţate mai sus, cercetarea sistemelor agroalimentare mai utilizează
şi următoarele metode: calculul probabilistic (în evaluarea producţiei, în
stabilirea daunelor produse de calamităţi etc.), calculul normativ (metoda
variantelor multiple şi metoda planning utilizate în optimizarea structurii
producţiei având ca obiectiv maximizarea profitului, minimizarea cheltuielilor
etc.), programarea liniară (pentru programarea producţiei), calculul balanţei

14
legăturilor dintre diferite activităţi economice (înlesneşte stabilirea unor
proporţii optime între ramurile de producţie pornind de la fluxurile inter-
ramuri) etc.

9. Metoda analizei SWOT cuprinde:

‰ potenţialul agroalimentar,
‰ puncte tari, puncte slabe, oportunităţi, pericole,
‰ potenţialul agroalimentar, sistemele de exploatare, potenţialul
exploataţiilor agricole.
10. Analiza indicatorilor statistici este orientată către :
‰ compararea rezultatelor unor măsuri de politică agroalimentară,
‰ identificarea şi măsurarea tipului şi intensităţii conexiunilor
dintre factorii de producţie, producţie şi piaţă dintre agricultură,
industrie şi restul economiei,
‰ potenţialul exploataţiilor agricole, sistemele de exploatare,
potenţialul agroalimentar.
11. Analiza economică în economia agrară cuprinde
‰ analiza indicatorilor statistici,
‰ metoda SWOT,
‰ ancheta economică şi socio-economică.
12. Analiza comparativă presupune:
‰ compararea rezultatelor unor măsuri de politică agroalimentară,
a unor metode de management şi a comparării rezultatelor de
ansamblu a unor sisteme de exploatare a resurselor
agroalimentare,
‰ compararea variabilelor de ordin geografic, demografic şi
economic care caracterizează zonele agricole.,
‰ compararea punctelor tari, punctelor slabe, oportunităţilor,
pericolelor.
13. Analiza input-output vizează:
‰ identificarea şi măsurarea tipului şi intensităţii conexiunilor
dintre factorii de producţie, producţie şi piaţă dintre agricultură,
industrie şi restul economiei,
‰ abordarea sistemului agroalimentar din punctul de vedere al
sistemelor economice;
‰ potenţialul exploataţiilor agricole, sistemele de exploatare,
potenţialul agroalimentar.
14. Analiza regională are ca scop:
‰ Cercetarea cadrul natural, demografic, social, politic, cultural
etc.;
‰ identificarea şi măsurarea tipului şi intensităţii conexiunilor
dintre factorii de producţie, producţie şi piaţă dintre agricultură,
industrie şi restul economiei,
‰ identificarea variabilelor de ordin geografic, demografic şi
economic care caracterizează zonele agricole.
‰ Observarea directă:
‰ permite compararea rezultatelor unor măsuri de politică
agroalimentară, a unor metode de management şi a comparării
rezultatelor de ansamblu a unor sisteme de exploatare a
resurselor agroalimentare.,

15
 ‰ vizează identificarea şi măsurarea tipului şi intensităţii
conexiunilor dintre factorii de producţie, producţie şi piaţă dintre
agricultură, industrie şi restul economiei,
‰ oferă posibilitatea să surprindem cât mai multe aspecte ale
fenomenelor economice cercetate, utilizând următoarele
procedee principale: monografia, experimentul şi ancheta
economică.
15. Monografia presupune,
‰ observarea directă a unui sistem economic sau a unei unităţi
social-teritoriale, cu scopul de a descrie şi a evidenţia toate
aspectele ce caracterizează întregul;
‰ abordarea sistemului agroalimentar din punctul de vedere al
sistemelor;
‰ ambele variante.
16. Cercetarea sistemică, presupune:
‰ abordarea sistemului agroalimentar din punctul de vedere al
sistemelor economice;
‰ are ca fundament analiza relaţiei “INTRĂRI – PRODUCŢIE –
IEŞIRI (EFECTE)”;
‰ ambele variante.

Lucrare de verificare

1. Arătaţi care este componenţa sistemului agroalimentar şi

explicaţi necesitatea delimitării sistemului agroalimentar în
contextul integrării României în Uniunea Europeană.
2. Arătaţi care este motivul pentru care în analiza filierelor
agroalimentare este necesară utilizarea cifrelor relative şi
agregate.
3. Utilizaţi analiza SWOT pentru realizarea diagnosticului unei
ferme agricole la alegere.
4. Explicaţi condiţiile şi modul de utilizare a metodelor cuprinse de
observaţia directă.

REZUMAT

“Economia rurală” face parte din familia ştiinţelor economice şi are ca

obiect studiul formelor particulare şi concrete ale legilor care guvernează
fenomenele şi mecanismele economice din agricultură, respectiv cercetează şi
explică conţinutul relaţiilor agrare şi a procesului de producţie agricolă.

Ştiinţa economică În sens iniţial, termenul de economie provine de la

grecescul “oikia” care semnifică casa şi “nomos” care semnifică regula – arta
de a “gira” casa, cu alte cuvinte, organizarea şi conducerea diferitelor activităţi
domestice cu scopul de a asigura pe cât mai bine posibil existenţa membrilor
familiei.
Problemele vizate de către aceasta se exprimă prin întrebări de tipul: cum
organizăm resursele limitate de care dispunem pentru a face faţă nevoilor

16
noastre? ce trebuie să producem pentru a asigura satisfacerea nevoilor noastre?
care sunt modalităţile? cum repartizăm aceste bogăţii produse între oameni?

Macroeconomia cercetează acţiunea diferitelor categorii de actori

economici şi a mecanismelor care regizează funcţionarea lor: producţia
realizată pe ansamblul întreprinderilor naţionale; consumul total al
gospodăriilor; repartiţia populaţiei active pe sectoare de activitate; intervenţia
statului în economie; rezultatele comerţului exterior; inflaţia; relansarea sau
accelerarea creşterii economice etc.

Microeconomia cercetează fenomenele, mecanismele şi relaţiile

economice care au loc la nivel de unitate de producţie (întreprinderea) sau la
nivel de unitate consum (individul), sens în care se interesează de domeniile de
activitate ale economiei (tehnic, comercial, financiar etc.), de gestiunea
întreprinderilor, de analiza comportamentului consumatorilor

Sistemul ştiinţelor economice cuprinde:

• Ştiinţe economice fundamentale – economia politică, istoria
gândirii economice, statistica, ştiinţa conducerii.
• Ştiinţe economice teoretico-aplicative – economia rurală,
Economia şi filiera produselor alimentare, economia industriei,
economia comerţului, economia construcţiilor, economia serviciilor etc.
• Ştiinţe economice de graniţă – econometria, sociologia
economică, istoria economică, geografia economică, cibernetica
economică.
Economia şi filiera produselor alimentare răspunde la întrebările:
• cum utilizăm resursele economice pentru a face faţă nevoilor la
nivel individual şi colectiv în condiţiile conservării mediului
înconjurător?
• care sunt cele mai eficiente căi de creştere şi dezvoltare
economică a agriculturii şi a diferitelor activităţi economice legate de
aceasta?
• care trebuie să fie pârghiile de piaţă pentru a se evita suboferta
sau supraoferta de produse agricole şi care sunt efectele acestor
fenomene asupra agricultorilor şi a economiei în general?

Agricultura cuprinde două mari diviziuni: cultura plantelor (inclusiv

exploatarea suprafeţelor acoperite de păşuni şi fâneţe) şi creşterea animalelor.
Pe lângă termenul de agricultură se utilizează termenul de sector
agroalimentar.
Oficial la nivel mondial, agricultura reprezintă producţia agricolă
propriu-zisă, silvicultura, acvacultura,pescuitul şi vânatul.

Sistemul agroalimentar reprezintă ansamblul de activităţi economice

care înglobează: producţia agricolă destinată consumului uman, prelucrarea şi
comercializarea produselor agricole, aprovizionarea exploataţiilor agricole cu
produse (factori de producţie – îngrăşăminte, pesticide, maşini, utilaje etc.) şi
servicii (consultanţă tehnică şi economică, executarea diverselor lucrări
agricole etc.)
Agroalimentarul nu înglobează activităţile agricole şi industriale care
produc produse nealimentare (cum ar fi producţia de alcool) destinată
diferitelor industrii sau producţia de textile

17
 Relaţiile agrare cuprind toate manifestările omeneşti legate de
agricultură: producţia propriu-zisă, aprovizionarea cu factori de producţie,
valorificarea producţiei, instituţiile, politicile agricole etc.
Procesul de producţie agroalimentară reprezintă suma de activităţi şi
operaţiuni de transformare a unor factori de producţie (pământul, munca,
capitalul, informaţia, managementul) în produse agricole.
Obiective principale ale întreprinderii sunt: minimizarea consumurilor de
factori de producţie şi maximizarea rezultatului procesului de producţie în
corelaţie cu reducerea riscului general.

Scurt istoric, tendinţe

Etapa iniţială (sec. XV-XVII) – preocupări: administrarea exploataţiilor
agricole; studiul pieţelor; zonarea (localizarea) producţiei agricole
Efectele acestei au constat în: industrializarea comercializarea şi
capitalizarea agriculturii.
Etapa a doua (sec. XVII-XVIII) a presupus dezvoltarea integrată care a
constat în o reexaminare fundamentală a politicilor de dezvoltare; adoptarea
unei filozofii de dezvoltare care conduce la antrenarea micilor agricultori, a
fermierilor, a celor care nu au pământ, respectiv a populaţiei rurale active, în
activităţi economice care îmbină producţia agricolă, producţia neagricolă şi
serviciile
Etapa a treia (după 1990) este orientată către dezvoltarea durabilă,
armonizarea dezvoltării agriculturii cu păstrarea echilibrului ecologic,
obţinerea de produse nepoluate, libere de substanţe nocive pentru sănătatea
consumatorilor

Informaţia economică cuprinde: cifrele “exacte” (absolute), cifrele

“relative” (exprimate în procente) şi cifrele “agregate”.
Metodologia de cercetare utilizează analiza economică, observarea
directă şi cercetarea sistemică.
Analiza economică cuprinde: analiza indicatorilor statistici, metoda
analizei SWOT, Analiza comparativă, Analiza input-output, Analiza regională
Observarea directă se bazează pe Monografie, Experiment, ancheta
economică şi socio-economică

Bibliografie

Bucureşti
Dona, I. – 2000 - Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti,
Gavrilescu D. şi colab. – 2000, Economie agroalimentară, Ed. Expert
Bucureşti
Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole, Ed. Tera
Nostra, Iaşi, 2001

18
 M
Moodduulluull IIII

SSE
ECCTTOOR
RUUL LA AGGRROOAALLIIM
MEEN
NT TA R ÎÎN
AR NEECCU
UAAŢŢIIA
A
C
CRREEŞŞT
TEER
RIIII ŞŞII D
DEEZ
ZVVOOLLT ĂR
TĂ RIIII E
ECCO
ON NO
OMMIIC
CEE

2.1. Sistemul economic 19

2.2. Structura de ramură a economiei 21
2.3. Creştere şi dezvoltare economică – delimitări
23
conceptuale
2.4. Condiţiile creşterii şi dezvoltării economice –
24
durabilitate, viabilitate
2.5. Locul sectorului agroalimentar în creşterea şi
27
dezvoltarea economică
2.6. Funcţiile sectorului agroalimentar în creşterea şi
30
dezvoltarea economică
Lucrare de verificare
Rezumat
Bibliografie

După parcurgerea acestui capitol veţi:

• descoperi componentele şi structura sistemului economic;
• analiza diferenţele dintre creşterea şi dezvoltarea rurală;
• determina condiţiile creşterii şi dezvoltării economice în cadrul
unităţilor economice din mediul rural.
2.1. SISTEMUL ECONOMIC
Sistemul economic cuprinde un ansamblu format din următoarele
componente:
1. actorii economiei, tipul de organizare şi mecanismele care regizează
funcţionarea acestora;
2. scopul activităţilor economice şi interesele dominante ale actorilor
economiei;
3. tehnologiile de obţinere a bunurilor şi serviciilor.
Actorii economiei cuprind indivizii, grupurile de indivizi şi organizaţiile
care constituie centre de decizie şi acţiune în viaţa socială şi economică,
respectiv prin deciziile şi alegerile acestora se creează fluxuri de resurse
(fluxurile reale şi fluxurile monetare) în ansamblul economiei considerate.
Se disting şapte categorii de actori economici: gospodăriile (menajele),
întreprinderile, băncile sau instituţiile de credit, statul sau administraţiile,
asigurările, organizaţiile neguvernamentale (sindicate, asociaţii etc.) şi mediul
extern reprezentat de ansamblul agenţilor economici situaţi în afara spaţiului
naţional sau a altor spaţii la care ne referim.
Funcţia principală a gospodăriilor este consumul. Gospodăriile consumă
sau utilizează un bun pentru a-şi satisface o nevoie. Pentru economişti,

19
noţiunea de consum şi cumpărare este sinonimă, fapt ce determină ca nivelul
consumului să fie măsurat la un moment dat, cu nivelul achiziţiilor de pe piaţă.
Funcţia întreprinderilor este producţia. Actul producţiei constituie o
combinare de resurse naturale, de bunuri intermediare, de echipamente, de
muncă şi de procedee tehnice, care au ca rezultat obţinerea unui produs ce
urmează a fi pus la dispoziţia gospodăriilor sau a întreprinderilor.
Funcţia băncilor este de a servi ca intermediari între actorii care
economisesc şi actorii care împrumută resursele financiare necesare realizării
proiectelor de investiţie sau consum. Rolul lor este de a finanţa economia şi de
a emite monedă.
“Statul” este un termen general care desemnează ansamblul
administraţiilor publice şi private de la nivel naţional, regional şi local, care
intervine în activitatea economică (securitate, redistribuirea veniturilor,
ajutoare pentru diverse întreprinderi etc.) cu mijloace foarte diverse
(reglementări, fiscalitate, subvenţii etc.).
Funcţia principală a societăţilor de asigurări este de a pune la adăpost
ciclurile economice faţă de factorii aleatori cu efect distructiv.
Organizaţiile nonguvernamentale promovează şi protejează
interesele actorilor economici.
Mediul extern sau schimbul cu exteriorul, exprimă nivelul
angajamentelor economiei naţionale în economia mondială. Relaţiile cu
exteriorul fac obiectul organizaţiilor mai mult sau mai puţin elaborate (zone de
liber schimb, uniuni economice şi vamale etc.) şi determină schimburile
monetare internaţionale.
Tipul de organizare şi mecanismele de regizare a funcţionării actorilor
economiei au la bază relaţia cerere-ofertă-concurenţă-preţ respectiv cele
două legi economice obiective: legea cererii şi a ofertei şi legea
concurenţei.
Scopul activităţilor economice este de a obţine bunuri care în general
sunt oferite pieţei cu interesul declarat al agenţilor economici de a obţine
profit.
Tehnologiile de obţinere a bunurilor şi serviciilor se referă la tehnicile
de transformare a factorilor de producţie (input-uri) în produse şi servicii
(output-uri) destinate consumului final al populaţiei.
Creşterea şi dezvoltarea economică este rezultatul acţiunii actorilor
economiei.
Istoria economiei arată că există trei sisteme economice principale:
• sistemul economiei naturale;
• sistemul economiei de schimb (de piaţă);
• sistemul economiei planificate.
Economia naturală este sistemul economic prin care fiecare comunitate
îşi satisface nevoile din producţia proprie (nu se produce pentru piaţă).
Economia de schimb este sistemul economic care pune în valoare forţele
pieţei, respectiv se produce pentru piaţă (numai schimbul de mărfuri determină
profit) funcţie de nevoile acesteia care rezultă din raportul cerere – ofertă
(piaţa impune să se producă ceea ce se cere de către consumator).
Economia de schimb are următoarele trăsături:
-este o economie multipolară (există o multitudine de centre de decizie
economică);
-este o economie descentralizată (agenţii economici au autonomie de
opţiune, decizie şi acţiune);

20
 -este o economie de întreprindere (întreprinderea este baza activităţilor
din economie);
-este o economie în care statul exercită un rol secundar – de intervenţie
indirectă, cu scopul de a corecta eventualele distorsiuni ale pieţei şi de a
veghea la buna funcţionare a ei;
-este o economie a profitului (profitul este obiectivul central al
agenţilor economici – deşi alte obiective pot coexista cu acesta, maximizarea
profitului le depăşeşte pe celelalte).
Economia planificată este o economie centralizată (cu un singur centru
de decizie), respectiv statul are un rol prioritar în dirijarea fluxurilor
economice pe piaţă, în sensul că îndeplineşte funcţiile ei (nu se ţine cont în
totalitate de legea cererii şi a ofertei – activitatea economică este bazată pe
planuri la nivel naţional, care impun o anumită structură a portofoliului de
produse, în multe cazuri neconforme cu cererea economiei şi, este ignorată
legea concurenţei).

17. Care sunt actorii economiei care îndeplinesc următoarele funcţii:

a. conjunctura - …………………………………………
b. regizor - ……………………………………………...
c. preluarea riscului - ………………………………….
d. finanţare - …………………………………………...
e. producţia - ………………………………………….
f. consumul - …………………………………………
18. Interesul declarat al agenţilor economici de a obţine:
‰ venit,
‰ produse de calitate,
‰ profit.
19. Legile care guvernează economia de piaţă sunt:
‰ legea cererii şi a ofertei,
‰ legea concurenţei,
‰ ambele.

2.2. Structura de ramură a economiei

Definirea conţinutului şi delimitarea structurii economiei pe ramuri de
activitate furnizează informaţii despre profilul economic şi nivelul de
dezvoltare al societăţii. Astfel, în calculele de analiză macrostructurală
economiştii utilizează teoria clasificării sectoriale a ramurilor economice.
Această clasificare a fost realizată de Colin Clark în 1940, având la bază
împărţirea economiei naţionale făcută de Alan Fisher în 1926 cu ocazia unor
cercetări statistico matematice 2. În 1954 este perfecţionată de Jean Fourastier
considerat întemeietorul clasificării sectoriale a ramurilor economice. Conform
acestei teorii economia se împarte în trei sectoare cu compartimente economice
distincte:
• sectorul primar: agricultura, vânătoarea, pescuitul şi industria
extractivă;
• sectorul secundar: acesta este alcătuit din activitatea industriei
prelucrătoare;
• sectorul terţiar: care cuprinde toate celelalte activităţi desfăşurate în
economie, numite servicii.

2
Gavrilescu D. şi colab. – 2000, Economie agroalimentară, Ed. Expert Bucureşti

21
 Sectoarele economice se diferenţiază între ele după:
1. nivelul şi dinamica productivităţii muncii (criteriul de bază al
clasificării);
2. nivelul progresului tehnic.
Astfel, în sectorul primar nivelul şi creşterea productivităţii muncii se
situează la cote medii, în sectorul secundar se situează la cote ridicate iar în
sectorul terţiar se situează la cote modeste.
De asemenea, sectorul secundar este apreciat cu cel mai înalt grad de
pătrundere a progresului tehnic, în timp ce sectorul terţiar este caracterizat
puţin receptiv faţă de acesta.
Evaluarea structurii organismului economic pe sectoare de activitate se
realizează prin utilizarea următorilor indicatori:
- Forţa de muncă ocupată pe sectoare economice (nr., %);
- fondurile fixe aferente sectoarelor economice (lei, %);
- produsul intern brut realizat pe sectoare economice (lei, %).
1.Forţa de muncă ocupată pe sectoare economice
Din informaţiile economiei mondiale rezultă că, cu cât ţara are un nivel
de dezvoltare mai ridicat, cu atât sectorul terţiar deţine o parte mai mare din
totalul forţei de muncă.
Astfel, în ţările dezvoltate, peste 2/3 din forţa de muncă este angajată în
sfera serviciilor (Olanda, SUA, Canada - ajungând la peste 72%), în timp ce în
ţările cu nivel mediu de dezvoltare ponderea este de 30-50% (Turcia, Polonia,
România).
O analiză a evoluţiei dimensiunilor sectoarelor economice la scara
mondială evidenţiază tendinţa de deplasare continuă a forţei de muncă spre
ramurile din sfera serviciilor.
În cazul României se observă corespondenţa existentă între locul deţinut
de sectorul terţiar şi nivelul de dezvoltare economică, iar tendinţa de creştere a
populaţiei ocupate în sfera serviciilor este ascendentă.
2. Fondurile fixe aferente sectoarelor economice
În România, la sfârşitul anului 2006 fondurile fixe pe sectoare de
activitate aveau ponderi în favoarea sectorului secundar şi terţiar cu tendinţe
accentuate de creştere în sectorul terţiar.
3. Produsul intern brut (PIB) realizat pe sectoare economice
Deşi în cazul României aportul sectorului primar la crearea PIB este
relativ mare comparativ cu ţările dezvoltate, o analiză în dinamica acestui
aspect remarcă tendinţa de scădere ca efect al progresului tehnic.

20.Arătaţi care sunt ramurile cuprinse în clasificarea sectorială a

economiei naţionale după Jean Fourestier:
sectorul primar: vânătoarea, ……………………………
………………………………………………………………………..
sectorul secundar: …………………………………..……
…………………………………………………………………;
sectorul terţiar: ………………………………………..…
……………………………………….…………………………

22
 2.3. CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ – DELIMITĂRI
CONCEPTUALE
Creşterea şi dezvoltarea economică a devenit o preocupare dominantă a
secolului XX, constituind în prezent un obiectiv declarat al politicilor
economice.
Practica dovedeşte că orice om, indiferent de nivelul de pregătire, la
întrebarea „ce înţelege prin creştere şi dezvoltare economică?” poate răspunde
în sensul realităţilor economice prezente – locuri de muncă, nivelul veniturilor,
modul de viaţă, nivelul de trai etc. Putem fi siguri că majoritatea populaţiei ştie
ce ar vrea şi simte când apare un progres în viaţa ei, simte când o duce mai
bine sau mai rău. Aceşti oameni, sunt capabili să facă şi previziuni pentru
perioada următoare, însă bazate pe viaţa prezentă. Dacă au un prezent
mediocru, viitorul va fi prezentat de regulă în termeni mediocri.
Problema este să definim şi să delimităm cine este acela care poate
influenţa mersul vieţii economice. În complexitatea problematicii economico-
sociale actuale, omul, prin cunoaştere, este motorul creşterii şi dezvoltării
economice. Ca urmare, el trebuie să cunoască foarte bine termenii şi
conţinutul acestora.
Ca noţiune termenul de creştere se identifică frecvent cu cel de
dezvoltare, deşi nu sunt sinonimi.
Creşterea exprimă un fenomen de extindere a activităţii economice
dintr-un teritoriu, “cantitativ” şi cuantificabil cu ajutorul unor indicatori
statici redaţi în formă valorică sau fizică: volumul şi evoluţia producţiei,
dinamica produsului intern brut, numărul şi evoluţia locurilor de muncă,
nivelul şi evoluţia veniturilor populaţiei etc. Programele economice care
generează creştere, pun accentul pe extinderea capacităţilor de producţie, pe
extinderea pieţelor, pe creşterea vânzărilor, pe crearea imediată a locurilor de
muncă, pe reducerea şomajului şi pe creşterea veniturilor.
Dezvoltarea, în schimb, exprimă fenomenul de transformare
calitativă necuantificabil direct prin indicatori statici, a condiţiilor de
producţie (investiţii) a structurilor economice, politice şi sociale, a
modului de viaţă, a calităţii vieţii, a conştiinţei umane (se au în vedere
schimbările de concepţii şi mentalităţi faţă de actul producţiei, al consumului
etc.), a mediului înconjurător etc., a comportamentului general al
sistemului economico-social considerat ca un tot.
Dezvoltarea poate să implice şi creştere, dar legătura nu este directă, de
exemplu, creştere productivităţii la nivelul unei zone determină o evoluţie
pozitivă a veniturilor medii, respectiv a veniturilor totale fără ca numărul de
locuri de muncă să se schimbe. Programele de dezvoltare au în vedere
schimbarea condiţiilor fundamentale (ex: creşterea productivităţii individuale),
ceea ce necesită timp îndelungat. Sunt dezvoltate instituţiile, posibilităţile,
resursa umană şi nu se oferă numai un simplu sprijin asigurând creşterea
resurselor, pe termen scurt. Dezvoltarea este, în esenţă, întotdeauna o acţiune
cu caracter strategic care presupune creşterea performanţei.

21.Precizaţi în câteva cuminte care sunt diferenţele dintre creştere şi

dezvoltare:
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………

23
 2.4. CONDIŢIILE CREŞTERII ŞI DEZVOLTĂRII ECONOMICE
– DURABILITATE, VIABILITATE
Durabilitatea şi viabilitatea sunt atribute pe care teoria şi practica le-a
impus în ultimii ani (în special după 1990) cu scopul de a caracteriza termenii
(condiţiile) în care să se desfăşoare creşterea şi dezvoltarea economică.

2.4.1. Creştere şi dezvoltare economică durabilă

Atribuirea termenului de durabilitate este diferită în funcţie de direcţiile
de acţiune întreprinse pentru realizarea unor scopuri precise determinate de
cerinţele umane. Astfel formularea “creştere şi dezvoltarea durabilă”
caracterizează un proces economic, care să permită folosirea pe termen lung a
mediului fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile nevoi sociale.
Conceptul de dezvoltare durabilă a fost pus în valoare de cercetarea ştiinţifică,
începând cu anii 1981, devenind un obiectiv economic prioritar după
conferinţa de la Rio de Janiero din anul 1992. Rădăcinile noii filozofii
economice în esenţă, îşi au originea în următoarea constatare: „ modelul
economic orientat spre producţie, a permis dezvoltarea spectaculoasă a
agriculturii vest- europene din anii 1970, care ajunsă la un anumit prag a
determinat supraproducţie, iar prin efect a început să se înregistreze scăderea
veniturilor agricultorilor, scăderea calităţii produselor (agricultura intensivă
determină obţinerea de produse alimentare cu conţinut ridicat de elemente
distructive asupra sănătăţii umane), scăderea productivităţii consumurilor
intermediare (utilizarea de cantităţi crescânde de factori de intensivizare
determină scăderea productivităţii marginale pe unitatea adiţională de factor
consumat), accentuarea disparităţilor interne între agricultori şi manifestarea
caracterului elitist al agriculturii moderne, o puternică dependenţă de exterior
(industrie, servicii etc.) şi efecte negative asupra mediului înconjurător
(cantităţile mari de substanţe chimice solicitate de agricultura intensivă au
început să polueze din ce în ce mai mult solul, apa, aerul, biodiversitatea etc.) 3
Toate acestea au repus în discuţie tot sistemul, respectiv s-a ridicat
problema dacă nu este oare timpul să ieşim din era risipei şi să încercăm alte
forme de dezvoltare care să se bazeze pe mai multă economie, mai multă
responsabilitate faţă de mediu, faţă de resursele naturale şi faţă de generaţiile
viitoare, mai multă autonomie? Răspunsul la această problemă este dat în
abordarea durabilă a dezvoltării şi creşterii economice.
Dezvoltarea durabilă, se exprimă prin faptul că “orice activitate
economică, trebuie să se realizeze în condiţii de “viabilitate”, iar efectul
asupra mediului social si ecologic numit “externalitate” să fie pozitiv.
Între creşterea economică şi calitatea mediului există o relaţie
biunivocă. Pe de o parte creşterea economică pe termen lung este îngrădită de
necesitatea conservării şi dezvoltării mediului ambiant, iar pe de altă parte
ameliorarea calităţii mediului nu se poate face fără resurse, ceea ce
presupune o creştere economică susţinută.
Externalităţile exprimă efectele externe pe care le determină o
activitate economică asupra altor activităţi, asupra mediului şi asupra societăţii
ca un tot, plecând de la postulatul că - întreprinderile au interesul financiar
de a polua “mediul în care îşi desfăşoară activitatea” datorită costurilor
(protejarea mediului solicită costuri suplimentare de producţie).

3
Buciuman I., 1999 – Economie rurală. Ed. SSA Alba Iulia

24
 Există două tipuri de externalităţi, respectiv: externalităţi pozitive numite
economii externe şi externalităţi negative numite dezeconomii externe.
Economiile externe cuprind:
- economii externe de producţie, ex: apicultorul şi pomicultorul –
externalitatea este reciprocă, respectiv cele două activităţi au efecte pozitive
una asupra alteia şi nu există o plată monetară pentru aceasta;
- economii externe de consum, ex: întreţinerea sediului administrativ al
unei firme şi amenajarea unui spaţiu verde dă satisfacţie vecinilor, fără ca cel
ce face asta să fie răsplătit;
Dezeconomiile externe sunt:
- dezeconomii de producţie, ex: unii agenţi economici dăunează altora
fără a exista o compensare financiară - un agent economic aflat în amontele
unui râu poluează apa, care va fi utilizată de un altul situat în avalul râului;
- dezeconomii externe de consum, ex: tutunul afectează pe ceilalţi fără
a exista o compensare materială.
Păstrarea echilibrului ecologic, exprimă în esenţă tipul de activităţi
economice şi sociale, care asigură evitarea degradării mediului. Protecţia
mediului constituie elementul fundamental al dezvoltării durabile şi
trebuie să fie în concordanţă cu legile ecologiei:
1. toate se leagă de toate (ex: reducerea poluării chimice în
producţia vegetală are ca efect direct protecţia solului, a apei şi a aerului iar
indirect are ca efect creşterea calităţii produselor zootehnice);
2. totul trebuie să se ducă undeva (exemplu: în urma activităţii
umane rezultă “produse secundare” care nu sunt prelucrate sau consumate şi în
consecinţă sunt deversate în mediu – poluându-l);
3. natura se pricepe cel mai bine (exemplu: activităţile agricole
trebuie considerate activităţi semiartificiale sau seminaturale care vin să
completeze pe cele naturale în folosul omului şi al mediului natural; legile
naturii sunt atotcuprinzătoare şi, omul prin activităţile sale nu trebuie să
împiedice nici într-un fel buna desfăşurare a acestora);
4. nimic nu se capătă pe degeaba (exemplu: exploatarea
neraţională a terenurilor agricole, luate în cultură pe “gratis” a condus la
degradarea calităţii acestora, fapt ce solicită cheltuieli tot mai mari cu
îngrăşămintele, cu carburanţii etc. pentru a obţine aceleaşi producţii agricole;
această lege îşi găseşte utilitatea în eficienţa utilizării resurselor naturale.
În prezent, tehnologiile moderne practicate în agricultură şi oferite
agricultorilor sunt foarte diversificate şi cu influenţe diferite faţă de mediu.
Cu cât se urmăreşte creşterea producţiei pe unitatea de suprafaţă, prin
stimularea solului cu îngrăşăminte şi a combaterii dăunătorilor prin substanţe
chimice, cu atât se înregistrează efecte negative asupra mediului şi a
ecosistemelor naturale.
În condiţiile actuale ale economiei, este necesar să se găsească un raport
optim între tehnologiile aplicate, producţiile obţinute şi ecologie.
În elaborarea politicilor agricole îndreptate spre armonizarea
agriculturii cu protecţia mediului este indispensabil să se ţină seama de câteva
elemente esenţiale, dependente unele de celelalte: necesitatea de a spori
contribuţia pozitivă a agriculturii faţă de mediul înconjurător; reducerea la
maximum a poluării provocate de agricultura mediului; politica agricolă să
ţină seama de mediul înconjurător.
Rezultă astfel că, agricultura durabilă are ca scop menţinerea calităţii
solului şi asigurarea unei corelaţii optime între cantitatea şi calitatea
alimentelor, sănătatea oamenilor şi menţinerea calităţii mediului înconjurător.

25
 Dezvoltarea agriculturii durabile trebuie să cunoască faptul că cererile
consumatorului nu sunt întotdeauna compatibile cu protecţia mediului sau
cu dezvoltarea unor sisteme de agricultură ecologică. În consecinţă literatura
şi practica economică trebuie să indice o orientare a consumatorilor spre
noile provocări ale producţiei ecologice. Consumatorul trebuie să cunoască
faptul că, exteriorul unui produs poate să nu spună întreaga “poveste” (până în
prezent activităţile de marketing au pus accentul pe estetica produselor –
formă, culoare, linie etc., astfel încât consumatorii confundă exteriorul unui
produs cu calitatea ) şi că interiorul acestuia este foarte important, că
tehnologiile productive de obţinere a produselor sunt dăunătoare pentru
sănătate şi mediu.
Concluzionând, dezvoltarea durabilă reprezintă o „idee complexă“
care are în centru pe lângă obiectivele economice şi, protecţia mediului
înconjurător. Implicaţiile acestei concluzii trebuie să „deschidă ochii
firmelor“ spre produse a căror avantaje şi atribute satisfac nevoile
consumatorilor la cel mai înalt nivel, astfel încât aceştia să fie dispuşi să
plătească plusul de preţ necesar menţinerii şi îmbunătăţirii calităţii mediului
înconjurător. În acest sens, în faimosul articol „Marketing miopia“ T. Levitt
(Harvard Business Review, iulie 1960) specifica: „o companie neorientată
spre satisfacerea cerinţelor consumatorilor şi spre dezvoltarea de noi produse,
va fi sortită pieirii pe piaţă, pentru că produsul reprezintă înainte de toate
însăşi viaţa firmei“.

2.4.2. Creştere şi dezvoltare economică viabilă

Viabilitatea exprimă capacitatea economică şi managerială a unei
unităţi economice de a exista (rezista) o perioadă cât mai mare de timp în
cadrul structurilor impuse de piaţă.
Particularizând la nivel de agent economic putem concluziona: “la
înfiinţare fiecare întreprindere dispune de posibilitatea de a fi viabilă, dar
transformarea posibilităţii în realitate are loc numai dacă, în timp veniturile
obţinute sunt superioare nevoilor”. Analizând problematica la nivel general s-
ar putea spune că viabilitatea este o noţiune sinonimă cu rentabilitatea. La o
analiză mai profundă se constată că viabilitatea se întrepătrunde cu
rentabilitatea, dar nu este sinonimă pentru că o unitate care este rentabilă este
şi viabilă, dar o unitate viabilă, mai ales cu profil agricol, poate să nu fie în
fiecare an rentabilă.
De exemplu, pentru o unitate economică, indiferent de forma de
proprietate, profil, mărime şi dimensiune, existenţa profitului este esenţială
deoarece el este mobilul oricărui întreprinzător. În momentul în care unitatea
nu mai produce profit, ea nu mai reprezintă o afacere pentru întreprinzător şi
este închisă, cu alte cuvinte unitatea a devenit neviabilă. Acest raţionament
este logic, dar în practică poate fi aplicat numai parţial în cazurile când lipsa
profilului este efectul unor cauze obiective – ex: - producţia nu se vinde,
respectiv este în neconcordanţă cu piaţa. Când cauzele sunt subiective – spre
ex: producţia se vinde, dar toate veniturile sunt consumate pentru a acoperi
nevoile, suntem în situaţia de activitate nerentabilă (fără profit), dar viabilă din
punct de vedere economic. Cum? În primul rând trebuie definite veniturile şi
consumurile unităţii economice. Veniturile se pot stabili foarte uşor în funcţie
de structura de producţie şi tehnologiile folosite. Consumurile depind de foarte
mulţi factori dintre care trei sunt hotărâtori: performanţa tehnică, numărul de
angajaţi şi nivelul de trai dorit cu efecte asupra volumului producţiei,
negocierii nivelului salariilor, a primelor sau a altor facilităţi (transport,

26
locuinţe, masă etc.). Astfel dacă, organizaţia economică reuşeşte să-şi
susţină producţia prin plata tuturor facturilor, să investească şi să
plătească salarii care să satisfacă nivelul de trai dorit, ea se va menţine în
cadrul structurilor economico-sociale impuse de piaţă chiar şi în situaţia
în care nu va obţine profit.
În concluzie, termenul de viabilitate este diferit de cel de rentabilitate
respectiv, viabilitatea răspunde la întrebarea: care este nivelul de trai al
salariaţilor şi a întreprinzătorului ca efect al transferului monetar din
activitatea de producţie în familie fără ca unitatea să sufere pe termen lung iar
rentabilitatea răspunde la întrebarea: care este nivelul profitului şi a ratei
profitului rezultat din activitatea de producţie.

22. Prezentaţi în câteva cuvinte diferenţele dintre durabil, viabil şi rentabil.

...................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
...............

2.5. LOCUL SECTORULUI AGROALIMENTAR ÎN CREŞTEREA

ŞI DEVOLTAREA ECONOMICĂ
Pentru a caracteriza locul unei ramuri în economie teoria şi practica
utilizează două grupe de indicatori:
A) indicatori cantitativi (măsoară rezultatele obţinute şi resursele
utilizate):
1. nivelul şi ponderea PIB (produsul intern brut) agricol în
total PIB;
Produsul intern brut reprezintă valoarea adăugată creată într-un an
calendaristic la care se adaugă impozitele şi taxele vamale. Se calculează prin
trei metode:
a. Metoda de producţie:
PIB = VAB + IP + TV – SP, unde:
VAB = valoarea adăugată brută;
IP = impozitele pe produse;
TV = taxele vamale ;
SP = subvenţiile pe produse.
b. Metoda cheltuielilor:
PIB = CF + FBCF+ VS + (E – I), unde:
CF = consumul final efectiv (este valoarea consumului total de bunuri şi
servicii al populaţiei);
FBCF = formarea brută de capital fix;
VS = variaţia stocurilor;
E = exportul de bunuri şi servicii;
I = importul de bunuri şi servicii.
c. Metoda veniturilor:
PIB = R + EBE + AIP – ASP, unde:
R = salariile;
EBE = excedentul brut de exploatare, EBE = VAB – R – IP;
AIP = alte impozite pe producţie;
ASP = alte subvenţii pe producţie.
2. nivelul şi ponderea VAB (valoarea adăugată brută) agricole
în total VAB;

27
 Valoarea adăugată brută exprimă valoarea nou creată în procesul de
producţie şi se calculează ca diferenţă între valoarea produselor şi serviciilor
produse (VBSP) într-o perioadă dată şi valoarea bunurilor şi serviciilor
consumate (VBSC) în aceeaşi perioadă.
VAB = VBSP - VBSC
3. nivelul şi ponderea produselor agroalimentare în total
comerţ exterior;
Producţia agricolă finală (PAF) cuprinde valoarea tuturor produselor şi
serviciilor agricole (PSA) obţinute în unităţile specializate din care se scade
valoarea consumurilor de sămânţă pentru culturile la care semănatul se face
toamna (S), valoarea strugurilor vinificaţi care provin de la unităţile ce nu
dispun de: instalaţii de vinificare (V), valoarea laptelui consumat de viţei (L) şi
valoarea ouălor puse la incubat (O).
PAF = PSA – (S + V + L + O)
4. nivelul şi ponderea capitalului fix agroalimentar în total
capital fix pe economie;
Capitalul fix reprezintă valoarea bunurilor durabile destinate altor
scopuri decât cele militare, respectiv pentru utilizarea în producţie cel puţin un
an.
5. nivelul şi ponderea investiţiilor din sectorul agroalimentar în
total investiţii pe economie;
Investiţiile reprezintă valoarea achiziţiilor de bunuri durabile.
6. nivelul şi ponderea forţei de muncă din sectorul
agroalimentar în total forţă de muncă pe economie.
Munca este reprezentată pe ansamblu, de persoane care în decursul unei
perioade date exercită sau caută să exercite o activitate profesională
remunerată.
Din punct de vedere economic munca reprezintă un element al
cheltuielilor de producţie a cărui efect este cuantificat cu ajutorul indicatorului
„productivitatea muncii“.
B) indicatori calitativi (măsoară performanţele tehnico-economice):
a. productivitatea muncii (lei/persoană, lei/oră-om);
Productivitatea muncii este un indicator care măsoară eficacitatea
cheltuirii muncii în procesul de producţie şi reprezintă timpul de muncă
cheltuit pentru producerea unei unităţi de produs sau cantitatea de produse
obţinute în unitate de timp.
Qt T
W= sau , în care:
T Qt
W – productivitatea muncii;
Qt – producţia totală sau volumul total de lucrări – kg, lei;
T – fondul total de timp de muncă consumat – ore-om.
b. PIB/1 leu capital fix (lei);
PIB
PIB − lei / 1leuCF =
CF
c. PIB/PA (lei/persoană activă);
PIB
PIB − lei / pers.agric. = in care:
PA
PA – Populaţia activă din agricultură
d. VAB/1 leu consumuri intermediare- CI (lei);
Consumurile intermediare reprezintă consumul total de bunuri şi
servicii al întreprinderilor cu scopul de a produce noi bunuri şi servicii.

28
 VAB
VAB − lei / 1leuCI =
CI
e. VAB/PA (lei/persoană activă).
VAB
VAB − lei / pers.agric. =
PA
O analiza integrată a acestor indicatori demonstrează locul şi eficienţa
globală a sectorului agroalimentar în economia totala (spre ex. în anul 2000,
41% din populaţia activă a României era ocupată în agricultură şi a produs
10,6% din PIB si 12,8% din VAB. Dată fiind experienţa occidentală, aceste
ponderi arată slaba dezvoltare a agriculturii româneşti. Exemplu: în Franţa
populaţia ocupată în agricultură este de 3,9% şi produce 2,4% din PIB, în timp
ce în SUA este de 2,4% şi produce 1,7% din PIB.
Analiza acestor indicatori demonstrează o evoluţie divergenta:
ponderea agriculturii în PIB a scăzut în ultimii 10 ani de la 18,8% la 10,6%
(situaţie pozitivă), în timp ce forţa de munca ocupata în agricultura rămâne la
un nivel ridicat, crescând chiar, de la 35% în 1996 la 41% în 2000 (situaţie
negativă).
Comparativ cu alte ţări, ponderea agriculturii României în P.I.B. este mai
mare de 1,6 ori faţă de Ungaria, de 2,9 ori faţă de Polonia, de 9,1 ori faţă de
U.E., de 11,8 ori faţă de SUA şi de 12,5 ori faţă de Japonia. Aceste diferenţe
nu explică performanţele agriculturii româneşti, ci mai degrabă neperformanţa
industriei şi serviciilor din România comparativ cu ţările menţionate.
În contrast, sectoarele agricole din alte ţări central si est europene
contribuie cu 4 până la 10% la PIB, iar forţa de muncă ocupată variază de la
6,5% în Republica Cehă la 22% în Bulgaria.
Delimitarea locului agriculturii în economie trebuie să ia în considerare
şi indicatorii calitativi. Astfel, calculând productivitatea muncii sectoriale,
produsul intern brut raportat la o persoană ocupată (PIB/PO), produsul intern
brut raportat la o persoană ocupată integral în agricultură (PIB/POI).
• productivitatea în agricultură calculată cu relaţia PIB/PO are un nivel
inferior celorlalte două ramuri (industria şi serviciile), deoarece indicatorul PO
nu exprimă timpul real utilizat în agricultură;
• productivitatea în agricultură calculată cu relaţia PIB/POI are însă
mărime apropiată faţă de celelalte ramuri.
Eficacitatea utilizării capitalului fix în diferite ramuri şi sectoare poate fi
calculată prin indicatorul PIB obţinut la 1 leu capital fix (CF). Datele PIB/ 1
leu CF pot fi utilizate pentru comparaţii sectoriale.
La acest indicator macroeconomic, agricultura înregistrează valori
superioare comparativ cu cele din industrie. Fenomenul este explicabil dacă
luăm în considerare faptul că factorul de producţie “pământ” are “cotă parte”
la aportul de eficienţă, iar capitalul fix imobilizat în terenuri nu este încă
suficient evaluat. Dar şi în situaţia înscrierii capitalului fix inclus în terenuri la
imobilizările corporale PIB/1000 lei CF ar fi mai mare în agricultură
comparativ cu industria.
Structura producţiei exprimată în cele două componente consum
intermediar şi valoarea adăugată brută evidenţiază aspectul eficienţei
utilizării cheltuielilor de producţie. Valoarea adăugată brută (VAB) la 1 leu
consum intermediar (CI) este un indicator de caracterizare macroeconomică a
eficienţei consumurilor sectoriale.
În medie pe perioada analizată (2000-2004) valoarea adăugată brută de 1
leu consum intermediar, în agricultură este de 1,08 faţă de 0,56 în industrie.

29
 Fără a efectua analize sectoriale amănunţite, se poate spune că în
agricultură, cu toate schimbările structurale profunde, indicatorii
macrostructurali au o anumită constanţă. Simpla comparaţie a indicatorului
VAB la 1 leu CI poate duce la concluzia că 1 leu cheltuit în agricultură
fructifică de 1,92 ori mai mult comparativ cu industria. Acest indicator are
relevanţă comparativă pentru alocarea prioritară a resurselor financiare, atunci
când urmărim eficienţa utilizării sectoriale. În cazul României, indicatorul
VAB la 1 leu CI, arată starea precară a industriei în ansamblul ei, şi nu
rentabilitatea agriculturii în raport cu industria.
În concluzie, considerăm că indicatorii prezentaţi sunt relevanţi pentru a
demonstra că agricultura are suficiente priorităţi de eficienţă economică care să
justifice susţinerea sa macroeconomică.
În urma analizelor privind locul agriculturii în creşterea economică,
rezultă importanţa sistemului agroalimentar în economie, iar dacă se consideră
şi funcţiile agriculturii vom găsi adevărata dimensiune a acestei ramuri în
societate.

2.6. FUNCŢIILE SECTORULUI AGROALIMENTAR ÎN

CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
Dimensiunea sectorului agroalimentar ca ramură în economie este dată şi
de funcţiile pe care le îndeplineşte:
1. Contribuie la satisfacerea nevoilor alimentare ale populaţiei.
În evoluţia economică a societăţii umane există o conexiune directă
între economia globală, nivelul de satisfacere a cererii de produse alimentare şi
ponderea consumurilor alimentare în total consumuri ale populaţiei.
Elasticitatea relativă mai mică a cererii alimentare comparativ cu a
cererii de alte bunuri, determină o departajare a două tipuri de societăţi: una
săracă, unde consumul alimentar este predominant, depăşind 50% din totalul
consumurilor şi a doua, mai puţin săracă, unde celelalte consumuri sunt
predominante (în UE cheltuielile alimentare reprezintă circa 20% din totalul
consumurilor iar în România, cheltuielile alimentare reprezintă astăzi peste
40% din bugetul familiei).
Creşterea consumului şi instalarea unei societăţi de saturaţie alimentară este
strict dependentă de un anumit nivel al dezvoltării economice generale 4.
Acest nivel exprimat, de exemplu, în PIB/locuitor trebuie să asigure în
cazul unei variaţii importante a produsului o menţinere a consumului dorit de
beneficiar, fără nici o raţionalizare.
De exemplu, într-o economie care asigură un PIB pe locuitor de 10000
EURO/an, la un impact al crizei care l-ar diminua cu 10%, rămâne un
disponibil de 9000 EURO, din care cheltuielile alimentare vor reprezenta nu
10% ca înainte, ci 11%, fără a diminua consumul.
Evident, la o economie cu un PIB pe locuitor de 2000 EURO/an,
caracterizată, printr-un consum la limita necesarului alimentar, o reducere cu
10% a PIB va afecta de o manieră mult mai drastică acest consum ce deţinea
deja peste 50% din cheltuieli. Astfel, în valoarea relativă, povara bănească
restructurează consumurile, dar cererea nu poate fi onorată datorită slăbiciunii
economice şi incapacităţii de adaptare. Apare astfel o criză alimentară gravă.
Principala caracteristică a crizei alimentare mondiale (aceasta există şi
este gravă), rezultă din disparităţile importante ale producţiei şi consumului. În

4
Davidovici I. şi colab., 2002, Ec. creşterii agroalimentare, Ed. Expert, Bucureşti

30
esenţă, ţările cele mai dezvoltate îşi asigură consumuri alimentare şi dispun în
acelaşi timp de excedente (proprii sau atrase), iar ţările cele mai sărace, aflate
la nivelul subconsumului, sunt expuse foametei. Este domeniul în care raportul
dezvoltare economică – dezvoltare agroalimentară îşi manifestă cel mai
exact puternicele interdependenţe. În acest caz, strategiile de dezvoltare
economică sunt condiţionate sine qua non de reuşita strategiilor
agroalimentare.
Ultimul deceniu al mileniului II a adus o notă particulară acestei
chestiuni. Schimbarea ţelului dezvoltării către globalizare şi localizare a
determinat o accentuată integrare a pieţelor de bunuri, inclusiv alimentare, o
egalizare a standardelor şi un declin accentuat al preţurilor. Noul curent dublat
de politica asumată în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului privind
reducerea subvenţiilor pentru agricultură şi eliminarea treptată a taxelor
vamale are ca efect scăderea preţurilor produselor agricole şi alimentare şi
implicit creşterea şi facilitarea accesului la hrană în special pentru defavorizaţi.
Să fim oare contemporani cu sfârşitul al crizei alimentare mondiale? Rămâne
să constatăm. Oricum, în prezent există o mişcare pozitivă în această direcţie.
2. Contribuie la ocuparea resurselor de muncă
Agricultura reprezintă un amortizor al economiei privind ocuparea forţei
de muncă pentru perioadele de declin economic (preia şocurile şomajului din
industrie si servicii; spre exemplu, în perioada de restructurare economică a
României, ponderea populaţiei ocupate în agricultură a crescut de la 28,8% în
anul 1991 la 40,8% în anul 2000).
În societăţile preindustriale, dezvoltarea agricolă este motorul dezvoltării
sociale. Agricultura este principalul creator de venit naţional şi implicit ocupă
cea mai mare parte din forţa de muncă. În societăţile evoluate şi cele
industrializate agricultura a atins limita superioară a productivismului şi
utilizează doar o mică parte din forţa de muncă. Pentru comparaţie vom
prezenta câteva date. În anul 2000 , populaţia agricolă a României era de 3112
mii persoane, iar cea a UE – 15, era de 16311 mii persoane, respectiv ţara
noastră avea o populaţie agricolă de 19% din totalul UE. In acelaşi an
populaţia ocupată în agricultura comunitară a fost de 7,6 milioane persoane, iar
cea din agricultura României de 1,6 milioane persoane (21% din populaţia
ocupată în agricultura uniunii). Aceste date confirmă faptul că agricultura
domestică deţine un volum important de forţă de muncă şi evidenţiază nivelul
de dezvoltare economică (cu cât o societate este mai dezvoltată cu atât
ponderea populaţiei ocupate în agricultură este mai mică).
3. Contribuie la valorificarea superioară a resurselor primare
(naturale şi de muncă) şi de capital
Gradul de utilizare a resurselor locale generatoare de creştere economică:
potenţialul pământului, calitatea capitalului, potenţialul şi calitatea muncii este
în relaţie de dependenţă cu gradul de dezvoltare a agriculturii. O agricultură
neperformantă conduce la subutilizarea resurselor locale (pământ, muncă
etc.) care nu pot fi utilizate de alte ramuri ale economiei. Aşa se explică de ce
judeţele care au ponderi mari în suprafaţa agricolă a României, în medie
aproximativ 3% comparativ cu 2,3% media naţională au un aport sub media
ţării la realizarea produsului intern brut realizat în agricultura naţională
(exemplu: Botoşani, Constanţa, Vaslui, Teleorman etc.).
În contextul globalizării economiei mondiale şi accentuării
interdependenţelor multiple între diferitele sale segmente, abordarea
dezvoltării agricole la nivel regional este de stringentă actualitate, constituind
o preocupare importantă pentru majoritatea statelor dezvoltate.

31
 Astfel, factorii care au determinat apariţia unor noi centre de dezvoltare
economică şi menţinerea celor cu tradiţie sunt multipli.
Între aceştia un loc important revine costului factorilor. În general,
teoria economică postulează că un cost redus al factorilor de producţie se
constituie ca un atractor al investiţiilor directe de capital şi implicit de
demarare a unui proces de dezvoltare rapidă a unor ţări sau regiuni ale
acestora. În sprijinul acestei teze se pot aduce numeroase exemple atât în ţările
nou-industrializate (Asia de Sud-Est, America Latină) dar şi din unele ţări
vest-europene (Spania, Irlanda).
Dar, tot experienţa ţărilor menţionate anterior arată că un cost scăzut al
factorilor de producţie este doar una dintre condiţiile necesare dar nu şi
suficiente pentru o dezvoltare durabilă. În fapt acest atu poate juca în principal
ca un atractor al fluxurilor de capital, mai ales pentru ramurile tradiţionale, cu
un nivel tehnic relativ redus însă fără să fie susţinut şi de alţi factori generatori
de avantaje competitive costul redus al factorilor de producţie nu poate opri
ieşirile de capital care pot apărea la variaţii relativ scăzute ale costurilor
salariale sau la manifestarea unor turbulenţe în plan social sau politic.
Experienţe recente au dovedit că dezvoltarea economică a unei ţări, atât
în ansamblu, cât şi în plan regional este condiţionată tot mai mult de
stabilitatea capitalurilor investite. Iar ca principali factori ai respectivei
stabilităţi un rol tot mai însemnat revine calităţii capitalului uman (nivel de
pregătire profesională, creativitate) şi gradului de dezvoltare al infrastructurii
(reţeaua de transporturi şi telecomunicaţii, producerea de utilităţi).
Introducerea infrastructurii în sens larg ca factor explicativ al diferenţelor
de dezvoltare regională oferă oportunităţi noi pentru elaborarea unor strategii
de demarare a decalajelor în profil teritorial. Astfel, se pune în evidenţă faptul
că una dintre modalităţile de stimulare de către autorităţile publice a gradului
de utilizare a resurselor rurale de producţie de către agricultură şi a creşterii
economice o constituie preocuparea pentru dezvoltarea şi modernizarea
infrastructurii pe întreg teritoriul naţional. Pe această cale se generează
premisele unor noi avantaje comparative. Din acest motiv, în unele lucrări de
specialitate se propune elaborarea de metode prin care să se includă
infrastructura în calculul productivităţii totale a factorilor.
4. Consumă produse industriale contribuind la dezvoltarea
industriei
Substituirea factorului muncă în procesul de producţie agricolă cu
factorul capital (deci creşterea productivităţii muncii prin capitalizare)
determină creşterea consumurilor intermediare de origine industrială
(echipamente, îngrăşăminte, stimulatori etc.) necesare intensificării şi astfel, în
relaţia creşterii economice agricultura devine motorul dezvoltării industriilor
producătoare de „agrofurnituri”.
5. Contribuie la asigurarea echilibrului ecologic, la
înfrumuseţarea şi păstrarea mediului prin:
a. un sistem de producţie ecologic, etic şi viabil economic care să aibă ca
efect creşterea calităţii vieţii (spre exemplu, nu este etic să se fondeze
viabilitatea economică pe exploatarea regiunilor defavorizate);
b. protecţia şi gestiunea biodiversităţii (este esenţială pentru menţinerea
potenţialului alimentar pe termen lung; cu cât un sistem este mai divers cu atât
este mai stabil şi mai apt să reducă riscurile de eroziune ale unei specii
oarecare; sistemele simplificate la scară mare sunt foarte expuse exploziilor
parazitare greu controlabile);

32
 c. protecţia şi gestiunea apei (impactul sistemelor agricole pentru
resursele de apă este foarte important; a produce fără a polua sau cu riscuri de
poluare minime este o condiţie fundamentală a agriculturii durabile);
d. protecţia solului (sisteme de agricultură care să întreţină şi să
amelioreze fertilitatea naturală a solului, să reducă riscul de eroziune, să
limiteze scăderea conţinutului în humus, compactarea sau levigarea
mineralelor);
e. protecţia şi gestiunea peisajului (peisajul este o resursă colectivă,
alterabilă ca urmare a activităţii umane iar gestiunea sa este obiectiv al
agriculturii durabile);
f. gestiunea resurselor degradabile (sunt încurajate practicile agricole
sau neagricole care economisesc resurse minerale şi energetice);
g. protecţia atmosferei (obiectiv datorat evidenţierii particulelor de
erbicid în aer dar şi a volatilizării amoniacale pe lângă marile complexe de
animale sau inconfortului olfactiv imediat după împrăştierea gunoiului de
grajd; este descurajată cursa pentru cucerirea drepturilor de producţie cu orice
preţ, reacţie negativă faţă de concentrările mari de animale; restricţii care
impun ameliorarea condiţiilor de viaţă a animalelor de crescătorie; sunt
încurajate practicile coerente, capabile să combine eficacitatea economică cu
pertinenţa socială şi cu costuri ecologice minime.).
6. Contribuie la echilibrarea balanţei naţionale de plăţi prin
exporturi
Istoric România s-a afirmat pe piaţa externă ca un important exportator
de produse agricole. În situaţiile normale valoarea exportului agricol depăşeşte
semnificativ valoarea importurilor.
7. Contribuie la educarea membrilor societăţii rurale
Modul de viaţă al agricultorilor se bazează pe norme “naturale” rezultate
din experienţa de viaţă, din tradiţii, obiceiuri şi cultura locală. Dimensiunile
relativ reduse ale localităţilor, statornicirea unor raporturi deosebite între
membrii comunităţii, cunoaşterea reciprocă şi ierarhizarea socială sunt
caracteristici ale relaţiilor sociale din mediul rural. Spre deosebire de marile
aglomeraţii urbane, unde caracteristica esenţială a omului în raport cu
societatea este anonimatul, în localităţile rurale toţi oamenii se cunosc între ei
din toate punctele de vedere.
În acest cadru social, comportamentul omului-identitate al colectivităţii
rurale este total diferit de comportamentul omului-anonim din colectivităţile
urbane. Cu totul altele sunt regulile de comportament ale cetăţeanului rural faţă
de cetăţeanul (în general anonim) urban. Responsabilitatea actelor
comportamentale este cu mult mai puternică în cazul colectivităţilor rurale. În
sat toţi localnicii se cunosc între ei de generaţii. Această cunoaştere presupune
norme de comportament mult mai atente, mai precise, dar şi liber-statornicite
de timp şi de colectivitate. Cei care nu respectă aceste norme sunt
(auto)eliminaţi din colectivitate, îngroşând, de regulă, rândul anonimilor din
alte spaţii sociale. În acelaşi timp, “asimilarea” celor noi veniţi în
colectivităţile rurale (relativ) închise se produce relativ greu şi numai după o
îndelungată “testare”. Referinţele comportamentale din mediile originare,
alături de dovada de loialitate şi comportamentul ireproşabil, sunt factori care
contribuie la asimilarea graduală. Imitaţia şi mixtura sunt grave atentate la
autenticitatea culturilor populare naţionale, regionale şi locale.
Viaţa socială şi culturală alături de economie şi ecologie dă adevărata
valoare a agriculturii şi a spaţiului rural.

33
 8. Agricultorii reprezintă o importantă forţă social economică
prin numărul de voturi şi prin importanţa socială a muncii lor. Prin efect
politicile agroalimentare ocupă un loc principal în toate ţările lumii.

23. Care dintre funcţiile următoare nu sunt specifice agriculturii

‰ contribuie la satisfacerea nevoilor alimentare ale populaţiei;
‰ contribuie la ocuparea resurselor de muncă;
‰ contribuie la valorificarea superioară a resurselor primare
(naturale şi de muncă) şi de capital;
‰ asigură finanţarea sectorului terţiar al economiei;
‰ aprovizionează industriile cu materii prime.
24. Care dintre funcţiile următoare nu sunt specifice agriculturii
‰ Contribuie la echilibrarea balanţei naţionale de plăţi prin
exporturi;
‰ Contribuie la asigurarea echilibrului ecologic, la
înfrumuseţarea şi păstrarea mediului;
‰ Contribuie la reducerea riscului pe filiera agroalimentară;
‰ Consumă produse industriale contribuind la dezvoltarea
industriei.

Lucrări de verificare

5. Precizaţi funcţiile actorilor economici şi mecanismele care stau

la baza relaţiilor dintre aceştia.
6. Explicaţi structura de ramură a economiei.
7. Comparaţi conceptele „creştere” şi „dezvoltare” economică cu
exemple şi indicatori.
8. Comparaţi conceptele „durabil”, „viabil” şi „rentabil” cu
exemple şi indicatori.
9. Precizaţi şi explicaţi funcţiile sectorului agroalimentar,

REZUMAT

Sistemul economic cuprinde un ansamblu format din următoarele

componente:
1. actorii economiei, tipul de organizare şi mecanismele care regizează
funcţionarea acestora;
2. scopul activităţilor economice şi interesele dominante ale actorilor
economiei;
3. tehnologiile de obţinere a bunurilor şi serviciilor.
Actorii economiei cuprind indivizii, grupurile de indivizi şi organizaţiile
care prin deciziile şi alegerile acestora se creează fluxuri de resurse Se disting
şapte categorii de actori economici: gospodăriile, întreprinderile, băncile sau
instituţiile de credit, statul sau administraţiile, asigurările, organizaţiile
neguvernamentale şi mediul extern.
Tipul de organizare şi mecanismele de regizare a funcţionării actorilor
economiei au la bază relaţia cerere-ofertă-concurenţă-preţ respectiv cele două
legi economice obiective: legea cererii şi a ofertei şi legea concurenţei.

34
 Scopul activităţilor economice este de a obţine bunuri care în general
sunt oferite pieţei cu interesul declarat al agenţilor economici de a obţine
profit.
Tehnologiile de obţinere a bunurilor şi serviciilor se referă la tehnicile de
transformare a factorilor de producţie (input-uri) în produse şi servicii (output-
uri) destinate consumului final al populaţiei.
Istoria economiei arată că există trei sisteme economice principale:
• sistemul economiei naturale;
• sistemul economiei de schimb (de piaţă);
• sistemul economiei planificate.
Structura de ramură a economiei Economia se împarte în trei sectoare
cu compartimente economice distincte:
• sectorul primar: agricultura, vânătoarea, pescuitul şi industria
extractivă;
• sectorul secundar: acesta este alcătuit din activitatea industriei
prelucrătoare;
• sectorul terţiar: care cuprinde toate celelalte activităţi desfăşurate în
economie, numite servicii.
Sectoarele economice se diferenţiază între ele după:
1. nivelul şi dinamica productivităţii muncii (criteriul de bază al
clasificării);
2. nivelul progresului tehnic.

Creşterea exprimă un fenomen de extindere a activităţii economice

dintr-un teritoriu, “cantitativ” şi cuantificabil cu ajutorul unor indicatori statici
redaţi în formă valorică sau fizică

Dezvoltarea exprimă fenomenul de transformare calitativă

necuantificabil direct prin indicatori statici, a condiţiilor de producţie
(investiţii) a structurilor economice, politice şi sociale, a modului de viaţă, a
calităţii vieţii, a conştiinţei umane (se au în vedere schimbările de concepţii şi
mentalităţi faţă de actul producţiei, al consumului etc.), a mediului
înconjurător etc., a comportamentului general al sistemului economico-social
considerat ca un tot.
Dezvoltarea durabilă, se exprimă prin faptul că “orice activitate
economică, trebuie să se realizeze în condiţii de “viabilitate”, iar efectul
asupra mediului social si ecologic numit “externalitate” să fie pozitiv.
Externalităţile exprimă efectele externe pe care le determină o activitate
economică asupra altor activităţi, asupra mediului şi asupra societăţii ca un tot,
plecând de la postulatul că - întreprinderile au interesul financiar de a polua
“mediul în care îşi desfăşoară activitatea” datorită costurilor Există două tipuri
de externalităţi, respectiv: externalităţi pozitive numite economii externe şi
externalităţi negative numite dezeconomii externe.
Protecţia mediului constituie elementul fundamental al dezvoltării
durabile şi trebuie să fie în concordanţă cu legile ecologiei: toate se leagă de
toate totul trebuie să se ducă undeva natura se pricepe cel mai bine nimic nu se
capătă pe degeaba Creştere şi dezvoltare economică viabilă

Viabilitatea exprimă capacitatea economică şi managerială a unei unităţi

economice de a exista (rezista) o perioadă cât mai mare de timp în cadrul
structurilor impuse de piaţă.

35
 dacă, organizaţia economică reuşeşte să-şi susţină producţia prin plata
tuturor facturilor, să investească şi să plătească salarii care să satisfacă nivelul
de trai dorit, ea se va menţine în cadrul structurilor economico-sociale impuse
de piaţă chiar şi în situaţia în care nu va obţine profit.
Pentru a caracteriza locul unei ramuri în economie teoria şi practica
utilizează două grupe de indicatori:

A. indicatori cantitativi:
1. nivelul şi ponderea PIB,
2. nivelul şi ponderea VAB,
3. nivelul şi ponderea produselor agroalimentare în total comerţ
exterior,
4. nivelul şi ponderea capitalului fix agroalimentar în total capital
fix pe economie,
5. nivelul şi ponderea investiţiilor din sectorul agroalimentar în total
investiţii pe economie,
6. nivelul şi ponderea forţei de muncă din sectorul agroalimentar în
total forţă de muncă pe economie.

B. indicatori calitativi:
1. productivitatea muncii PIB/1 leu capital fix,
2. PIB/PA (lei/persoană activă),
3. VAB/1 leu consumuri intermediare- CI,
4. VAB/PA (lei/persoană activă).

Dimensiunea sectorului agroalimentar ca ramură în economie este dată şi

de funcţiile pe care le îndeplineşte:
1. Contribuie la satisfacerea nevoilor alimentare ale populaţiei;
2. Contribuie la ocuparea resurselor de muncă
3. Contribuie la valorificarea superioară a resurselor primare
(naturale şi de muncă) şi de capital;
4. Consumă produse industriale contribuind la dezvoltarea
industriei;
5. Contribuie la asigurarea echilibrului ecologic, la înfrumuseţarea
şi păstrarea mediului;
6. Contribuie la echilibrarea balanţei naţionale de plăţi prin
exporturi;
7. Contribuie la educarea membrilor societăţii rurale;
8. Agricultorii reprezintă o importantă forţă social economică.

Bibliografie

Buciuman I., 1999 – Economie rurală. Ed. SSA Alba Iulia

Gavrilescu D. şi colab. – 2000, Economie agroalimentară, Ed. Expert
Bucureşti
Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole, Ed. Tera
Nostra, Iaşi, 2001
Tofan A. – 2005, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea

36
 M
Moodduulluull IIIIII

E
EFFIIC
CIIE
ENNŢ
ŢAAE
ECCO
ONNO OM
MIIC
CĂĂ ÎÎN
N PPR
ROOD
DUUC
CŢŢIIA
A
A
AGGR
ROOA
ALLIIM
MEEN
NTTAARRĂĂ

3.1. Profitul 37
3.2. Cheltuielile de producţie– conţinut, clasificare,
40
particularităţi
3.3. Costul de producţie 47
3.4. Tipologia costurilor 51
3.5. Producţia marfă 57
3.6. Preţul 57
3.7. Venitul 59
3.8. Tipologia veniturilor 60
3.9. Rentabilitatea 62
3.10. Eficienţa economică 58
Lucrare de verificare
Rezumat
Bibliografie

După parcurgerea acestui capitol veţi:

• înţelege necesitatea utilizării indicatorilor de eficienţă
economică;
• determina principalii indicatori economici;
• aplica metode de analiză economică;
• crea propriul model de analiză economică în funcţie de
particularităţile unităţii analizate;

3.1. PROFITUL
A. Aspecte generale
Profitul realizat de firme este plusul obţinut din faptul că acestea câştigă
mai mult din vânzări decât cheltuiesc pentru a produce bunurile respective.
Profitul total al unei firme (Pr) este diferenţa între veniturile totale din vânzări
(VT) şi costurile totale de producţie (CT):
Pr = VT – CT
Maximizarea profitului, presupune să comparăm costurile cu veniturile şi
să analizăm la ce nivel al producţiei, profitul va fi maximizat, şi de asemenea,
care este nivelul acestui profit. Exista două cai prin care aceasta poate fi
realizată. Prima, şi cea mai simplă metodă, este utilizarea curbelor costurilor
totale şi veniturilor totale. A doua metodă constă în utilizarea curbelor
veniturilor medii şi marginale şi curbelor costurilor medii şi marginale. Deşi
aceasta a doua metodă este puţin mai complexă, este recomandată atunci când

37
dorim să analizăm şi să comparăm maximizarea profitului în condiţii diferite
de piaţă.

Tabelul 3.1.
Relaţia venituri – costuri - profit
Qt VT CT Pr
0 0 6 -6
1 8 10 -2
2 14 12 2
3 18 14 4
4 20 18 2
5 20 25 -5
6 18 36 -18
7 14 56 -42

Profitul total (Pr) se găseşte prin diferenţa dintre VT şi CT. Atunci când
valorile Pr sunt negative, firma înregistrează pierderi.
Profitul total maxim se realizează la producerea a 3 unităţi; altfel spus
acolo unde distanţa dintre costurile totale şi veniturile totale este maximă. La
acest nivel al producţiei, profitul total este egal cu 4 UM, (18 - 14).

CT
50

30
VT
10

-10 1 2 3 4 5 6 7 8

-30

-50 Pr

Găsirea profitului maxim pe care îl poate realiza o firmă prin metoda

curbelor veniturilor medii şi marginale şi curbelor costurilor medii şi
marginale presupune parcurgere a două etape. În prima etapă se caută nivelul
producţiei la care profitul este maxim (folosind CM şi VM). Cea de a două
etapă presupune aflarea valorii profitului la nivelul respectiv al producţiei
(folosind Vm şi Cm).
Maximizarea profitului are loc la nivelul producţiei la care VM este
egal cu CM.
Minimizarea pierderilor
Se poate întâmpla că, la nici un nivel al producţiei să nu se realizeze
profit. În această situaţie, nivelul producţiei la care VM = CM, va fi nivelul la
care pierderile sunt minime. Firma va înceta să producă atunci când nu îşi mai
poate acoperi costurile variabile: atunci când CVm (costul variabil mediu) este
deasupra Vm (venitului mediu). Această situaţie este cunoscută sub numele de
punctul de închidere pe termen scurt. Pe termen lung toate costurile sunt
variabile. De aceea, dacă firma nu poate acoperi costurile medii pe termen lung
(şi deci profitul normal), îşi va înceta activitatea, situaţie cunoscută sub numele
de punctul de închidere pe termen lung (Vm < Cm).

38
 Tabelul 3.2.
Maximizarea profitului
V
QT P VT CT Cm CM PR Prm
M
0 9 0 6 - -6 -
1 8 8 8 10 10 4 … -2
2 7 14 … 12 … 2 2 1
3 6 18 4 14 4.8 2 4 1.3
4 5 20 2 18 4.5 4 2 0.5
5 4 20 0 25 5 7 -5 -1
6 3 18 -2 36 … … … …
… 20
7 2 14 56 8 -42 -6
Prm – profitul mediu = PR/QT

B. Funcţii şi forme ale profitului

Profitul are efecte benefice asupra societăţii în ansamblu servind la
satisfacerea nevoilor economice.
Profitul are următoarele funcţii:
* stimulează iniţiativa economică şi acceptarea riscului;
* orientează activitatea economică;
* este sursa principală de finanţare a firmei;
* este sursa pentru acordarea de stimulente şi finanţarea unor acţiuni
social-culturale.
* măsoară eficienţa activităţii desfăşurate 5.
Profitul are următoarele forme: profitul normal, profitul economic.
profitul de monopol şi profitul neaşteptat (windfall profit)
Profitul normal, este partea din profitul total care revine
întreprinzătorului ca o răsplată pentru munca prestată în firmă şi pentru
diversele facilităţi puse necondiţionat la dispoziţia firmei.
Profitul economic, este partea din profitul total care revine
întreprinzătorului pentru plata riscului asumat în afaceri. Este valoarea ce se
obţine peste costul contabil plus profitul normal.
Profitul de monopol este profitul obţinut de firme ce au o poziţie de
monopol pe piaţă;
Profitul neaşteptat (windfall profit) este datorat unor conjuncturi ale
vieţii economice şi politice.

25. Activitatea caracterizată prin indicatorii din tabelul următor

înregistrează un profit brut de:
‰ 125 lei,
‰ 175 lei,
‰ 150 lei.
Indicatori Valori
Producţia marfa (buc) 100
Preţ (lei/buc) 1,5
Cheltuieli totale (lei) 25
Venit total (lei)
Profit brut (lei)

5
Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole, Ed. Tera Nostra, Iaşi, 2001

39
26. În cadrul activităţii caracterizate prin indicatorii din tabelul următor,
datorită creşterii producţiei cu 20 bucăţi, profitul brut a crescut cu:
‰ 17 lei,
‰ 30 lei,
‰ 47 lei.
Variante
Indicatori
V1 V2
Producţia marfa (buc) 50 70
Preţ (lei/buc) 1,5 1,5
Cheltuieli totale (lei) 58 58
Venit total (lei)
Profit brut (lei)
27. În cadrul activităţii caracterizate prin indicatorii din tabelul următor,
datorită reducerii cheltuielilor totale cu 10 lei, profitul brut a crescut cu:
Variante
Indicatori
V1 V2
Producţia marfa (buc) 50 50
Preţ (lei/buc) 1,5 1,5
Cheltuieli totale (lei) 58 48
Venit total (lei)
Profit brut (lei)
‰ 17 lei,
‰ 10 lei,
‰ 27 lei.
28. Datorită reducerii preţului cu 0,3 lei/buc, în activitatea economică
prezentată în tabelul următor, profitul brut a:
Variante
Indicatori
V1 V2
Producţia marfa (buc) 50 50
Preţ (lei/buc) 1,5 1,5
Cheltuieli totale (lei) 58 48
Venit total (lei)
Profit brut (lei)
‰ crescut cu 15 lei,
‰ scăzut cu17 lei,
‰ scăzut cu 15 lei.

3.2. CHELTUIELILE DE PRODUCŢIE – CONŢINUT,

CLASIFICARE, PARTICULARITĂŢI
Cheltuielile de producţie (Cht) sunt elemente pasive ale bilanţului
economic şi reprezintă expresia consumului total de bunuri materiale şi de
forţă de muncă reclamat de obţinerea unui produs, lucrare sau serviciu. Astfel,
cheltuielile totale de producţie solicitate de obţinerea unei anumite cantităţi de
produs „y” reprezintă suma cheltuielilor efectuate pentru factorii utilizaţi „xi”.
Cht = P1x1 + P2x2 + .... + Pnxn, unde: P1, 2, 3...., n – preţul factorilor
utilizaţi.
În producţia agroalimentară propriu-zisă, cheltuielile de producţie
cuprind următoarele elemente:
® cheltuielile materiale (Chm);
40
 ® cote de amortizare (Am);
® cote de întreţinere sau menţinere a mijloacelor fixe (Qm);
® cote de asigurare (Qa);
® impozite, taxe şi contribuţii (Imp);
® salarii (Sa);
® dobânzi (D);
® chirii (C).
a) Cheltuielile materiale din sectorul agroalimentar includ: materiile
prime şi materialele consumabile, carburanţi şi lubrifianţii, energia, asigurarea
produselor (care nu intră în cotele de asigurare), cheltuielile privind mărfurile,
tarifele pentru lucrările executate de terţi, tarife de transport, telefon, articole
de birou, apă, închirieri, consultaţii, diferite alte elemente materiale reclamate
de activitatea economică ce se desfăşoară în această ramură.
În funcţie de conţinutul şi structura procesului productiv ponderea
cheltuielilor materiale în total costuri poate ajunge până la 50 – 60 %.
b) Cotele de amortizare exprimă costul bunurilor cu folosinţă (uzură)
parţială, deci a mijloacelor fixe (maşinile, construcţiile etc.). Scopul acestora
constă în reconstituirea unui capital iniţial care, în urma uzurii anuale se
depreciază, respectiv, amortizarea unui debit efectuat pentru a achiziţiona un
mijloc fix. Cotele de amortizare sunt în substanţă acumulări care au rolul de a
acoperi uzura anuală şi în final înlocuirea totală a bunurilor cu folosinţă
repetată. Dacă „Vi” este valoarea iniţială a unui bun, „Vf” valoarea sa finală şi
„n” durata de folosinţă economică, deprecierea totală a bunului corespunde
diferenţei Vi – Vf.
Cota de amortizare este dată de relaţia:
Vi − V f
Am =
n
Valoarea iniţială corespunde preţului de achiziţionare a bunului de pe
piaţă.
Valoarea finală corespunde valorii de lichidare a bunului la termenul
duratei sale economice de folosire.
Durata economică a unui bun depinde de caracteristicile sale tehnice şi
de modul de exploatare. Prezentăm duratele economice ale câtorva tipuri de
mijloace fixe: 10 – 12 ani la utilaje; 6 – 8 ani la instalaţii; 30 ani pentru hale de
producţie; 50 ani pentru locuinţe.
c) Cotele de întreţinere (menţinere) se referă la plăţile pe care
întreprinzătorul trebuie să le susţină anual cu scopul de a menţine
performanţele tehnico-economice ale capitalului fix. Determinarea cotelor de
întreţinere nu pune probleme deosebite, fiind vorba în fapt de un element de
cheltuială care poate fi dedusă cu uşurinţă din contabilitate.
d) Cotele de asigurare exprimă cheltuielile efectuate (prime plătite la
terţe persoane) de un întreprinzător cu scopul de a se proteja de eventualele
evenimentele aleatorii, conjuncturale, care ar putea distruge, total sau parţial,
factorii de producţie sau producţia (calamităţi naturale, incendii, incidente în
utilizarea maşinilor întreprinderii ş.a.).
e) Impozitele, taxele şi contribuţiile sunt cheltuieli care grevează
activitatea economică a unei întreprinderi. Ele sunt plătite în favoarea statului,
instituţiilor locale sau altor instituţii publice în contrapartidă complexului de
servicii directe sau indirecte, care permit întreprinderii să-şi desfăşoare
activitatea în bune condiţii.

41
 f) Salarii şi stipendii. În ţările cu economie de piaţă, în mod tradiţional,
se face distincţie între munca manuală, căreia îi corespunde salariul şi munca
de conducere, căreia îi corespunde stipendiul.
Din punctul de vedere al calculării costului, importantă este şi distincţia
între munca dependentă şi munca autonomă. În primul caz, munca reprezintă
un element de cost obligatoriu corespunzător unei plăţi monetare, în timp ce, în
al doilea caz, este vorba de un element de cost facultativ reprezentând un venit
al întreprinzătorului.
g) Dobânzi (D)
Dobânda reprezintă preţul folosirii capitalului de exerciţiu sau de
gestiune. Atunci când capitalul întreprinderii aparţine integral
întreprinzătorului, dobânda reprezintă un cost implicit (funcţionează ca un
venit) al cărei mărime se determină după relaţia:
D = K * r, unde:
K – capitalul;
r – rata dobânzii.
h) Chiria (C)
În regim de piaţă liberă, chiriaşul plăteşte anual către proprietarul
capitalului fix un preţ care poartă denumirea de chirie.
Elementele de stabilire a chiriei sunt: suprafaţa, potenţialul de producţie,
poziţia faţă de piaţă gradul de accesibilitate, distanţa faţă de locurile de
depozitare, industrializare sau comercializare, amenajările şi îmbunătăţirile sau
alte dotări.

B. Clasificarea cheltuielilor
Pentru organizarea şi conducerea activităţii economice din
întreprindere, o importanţă deosebită o are cunoaşterea modului de funcţionare
a cheltuielilor de producţie şi a modului cum influenţează acestea nivelul
producţiei obţinute.
I Astfel, după natura lor funcţională, cheltuielile de producţie se
clasifică în:
1. Cheltuieli explicite care reprezintă cheltuielile efective plătite la
terţi (cheltuielile materiale, cotele, impozitele, contribuţiile, taxele şi salariile)
şi au caracter de cheltuieli rigide, întrucât sunt anticipate fie ca prestaţii, fie ca
preţ plătit;
2. Cheltuieli implicite sau cheltuieli-venit care se referă la
remunerarea figurilor economice care participă la procesul productiv. Acestea
includ: munca proprietarului (St), pământul şi construcţiile care aparţin
familiei sau proprietarul fondului (chiria), banii familiei utilizaţi pentru
funcţionarea unităţii de producţie (D).
Cheltuieli implicite au caracter elastic întrucât suma lor se realizează la
sfârşitul ciclului productiv şi nu sunt plătite efectiv de către întreprindere,
putând astfel, în funcţie de rezultatul economic, să fie considerate ca venituri.
De exemplu: plata chiriei va fi un cost elastic pentru întreprinzătorul –
proprietar, dar va fi rigid pentru chiriaş. Putem spune astfel că întreprinzătorul
neproprietar de pământ şi capital fix va avea cel mai înalt cost rigid (unicul
termen elastic este stipendiul) iar întreprinderea proprietară, minim de cost
rigid limitat numai la cheltuielile materiale, fapt ce explică superioritatea
acestui tip de întreprindere.
II În funcţie de modul cum variază în raport cu volumul producţiei,
cheltuielile de producţie (Cht) se împart în cheltuieli fixe (Chf) şi cheltuieli
variabile (Chv). Sunt fixe cotele, salariile referitoare la lucrătorii cu timp

42
nedeterminat, dobânzile asupra capitalurilor fixe, chiria şi impozitele. Sunt în
schimb variabile cheltuielile materiale, dobânzile asupra capitalului circulant şi
salariile lucrătorilor temporari sau ocazionali.
III În funcţie de modul de includere în costul unitar al produselor
obţinute, cheltuielile pot fi directe şi indirecte.
Cheltuielile directe sunt acelea care se pot individualiza pe obiecte de
calculaţie (produse) în momentul efectuării lor şi se pot include direct în costul
produselor obţinute din acea activitate (cheltuielile materiale şi salariile
directe). Practic, această grupă de cheltuieli cuprinde cheltuielile variabile de
producţie şi influenţează direct nivelul producţiei obţinute.
Cheltuieli indirecte care nu se pot individualiza în momentul efectuării
lor pe obiecte de calculaţie, întrucât se referă la mai multe obiecte (cuprinde
grupa cheltuielilor fixe). Aceste cheltuieli necesită să fie colectate şi apoi
repartizate, în cote părţi (se calculează coeficienţii de repartizare) asupra
tuturor activităţilor la care se referă. Din cheltuielile indirecte fac parte:
cheltuielile comune şi cheltuielile generale.
Cheltuielile comune sunt cheltuieli de administrare a subunităţilor şi
cuprind salariile şefilor de subunitate, ale economiştilor, cheltuielile cu
amortismentul activelor fixe, cu reparaţiile, cu iluminatul etc., ale clădirilor
unde îşi are sediul subunitatea.
Coeficientul de repartizare a cheltuielilor comune pe obiecte de calculaţie
se calculează în funcţie de valoarea cheltuielilor comune şi directe pe total
subunitate.
Ch.c.f .
Kc = × 100 , în care:
Ch.d.f .
Kc – coeficientul de repartizare a cheltuielilor comune – %;
Ch.c. – cheltuieli comune – lei;
Ch.d. – cheltuieli directe – lei.
Cheltuieli generale sunt cheltuieli de administrare a întreprinderii în
ansamblul ei şi sunt formatate din salariile personalului administrativ şi de
conducere a întreprinderii, amortizarea şi întreţinerea activelor de interes
general, cheltuieli de poştă, telefon, deplasări etc.
Coeficientul de repartizare a cheltuielilor generale pe obiecte de
calculaţie se calculează în funcţie de valoarea cheltuielilor generale şi a
cheltuielilor directe plus cheltuielile comune pe total subunităţi.
C hg
Kg = × 100 , în care:
C hd + C hc
Kg – coeficientul de repartizare a cheltuielilor generale – %;
Chg – cheltuieli generale – lei.
Cunoscându-se cheltuielile totale de producţie şi producţia obţinută, se
poate calcula costul de producţie.
IV În raport cu procesul de producţie cheltuielile sunt:
ƒ cheltuieli de bază sau tehnologice (materii prime, materiale
consumabile etc.);
ƒ cheltuieli de regie sau de organizare (cheltuieli administrativ-
gospodăreşti).
V După destinaţie, avem:
ƒ cheltuieli de exploatare (cheltuieli materiale, cheltuieli cu personalul,
amortizările, impozite, taxe, prestări servicii etc. –;
ƒ cheltuieli financiare (dobânzi, comisioane bancare etc.);
ƒ cheltuieli extraordinare (amenzi, penalizări etc.).

43
 VI După timpul când se efectuează, cheltuielile se împart în:
ƒ cheltuieli din anul curent;
ƒ cheltuieli din anul precedent (producţia neterminată);
ƒ cheltuieli anticipate, respectiv cheltuieli pentru producţia viitoare.
Mărimea şi structura cheltuielilor se diferenţiază în funcţie de tipul de
producţie, sistemul practicat, tehnologiile folosite etc., dar indiferent de
situaţie, problema principală care trebuie urmărită rămâne optimizarea
structurii cheltuielilor astfel ca nivelul lor să determine efect maxim asupra
producţiei.
Optimizarea structurii cheltuielilor se referă la următoarele aspecte:
Tabelul 3.3
Structura cheltuielilor de producţie
Produsul
Nr. crt. Cheltuielile de producţie
lei
A CHELTUIELI VARIABILE
Cheltuieli cu materiile prime şi
1.
materialele consumabile
2. Alte cheltuieli materiale
Cheltuieli din afara (cu apa şi energia
3.
tehnologică)
4. Cheltuieli privind mărfurile
5. Salarii (lucrători sezonieri)
I. Total cheltuieli directe (1+2+3+4+5)
B CHELTUIELI FIXE
6. Salarii (lucrători permanenţi)
Impozite şi asigurări sociale (lucrători
7.
permanenţi)
8. Închirierea utilajelor
9. Întreţinerea utilajelor
10. Amortizarea utilajelor
11. Ulei, lubrifianţi
12. Întreţinerea clădirilor
13. Amortizarea clădirilor
14. Maşinile întreprinderii
15. Asigurările
16. Energie, apă, telefon, rechizite
17. Arenda, chirii, dobânzi la credite
18. Cheltuieli de aprovizionare
Uzura obiectelor de inventar, Alte
19.
costuri indirecte
II. Total cheltuieli indirecte (6+7+...+19)
III. Producţia neterminată la 1.I
Total cheltuieli de producţie
IV
(I+II+III)
V Producţia neterminată la 31.XII
VI Total general (IV-V)
VII Valoarea producţiei secundare
Cheltuieli aferente produsului
VIII principal
(VI-VII)

44
 1) Raportul între cheltuielile directe şi indirecte. Acesta trebuie
realizat, de aşa manieră încât cheltuielile indirecte să reprezinte o pondere cât
mai mică, pentru că ele nu influenţează în mod direct mărimea şi calitatea
producţiei. Reducerea cheltuielilor indirecte trebuie să vizeze în special,
activităţile gospodăreşti şi de birou, reducerea, respectiv eliminarea dobânzilor
suplimentare la împrumuturi nerambursate în termen, amenzilor pentru
nerespectarea disciplinei şi legalităţii, deplasări nejustificate etc.
2) Raportul între diferite cheltuieli directe. Este ştiut faptul că nu toate
cheltuielile directe influenţează în aceeaşi măsură nivelul şi calitatea
producţiei. Există cheltuieli directe care au o influenţă hotărâtoare asupra
producţiei, indiferent de ramură (materiile prime şi tehnologia) a căror pondere
trebuie să crească până la nivelul atingerii celei mai înalte productivităţi şi
eficienţe economice.
Tabelul 3.4
Structura cheltuielilor de producţie după provenienţă
Produsul
Nr. crt. Cheltuielile de producţie
lei
A CHELTUIELI DE EXPLOATARE
Cheltuieli materiale - total
amaterii prime şi materiale consumabile
1. aalte cheltuieli materiale
aalte cheltuieli din afară (energie, apă)
acheltuieli privind mărfurile
Cheltuieli cu personalul - total
2. acheltuieli cu personalul angajat
acheltuieli cu asigurările şi protecţia socială
3. Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele
4. Cheltuieli privind prestaţiile externe
Cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte
5.
asimilate
6. Alte cheltuieli de exploatare
B CHELTUIELI FINANCIARE
7 Dobânzi
8 Alte cheltuieli financiare (comisioane)
C CHELTUIELI EXTRAORDINARE
9 Amenzi
10 Alte cheltuieli extraordinare
D Producţia neterminată la 1.I
Total cheltuieli de producţie (A + B + C +
I
D)
II Producţia neterminată la 31.XII
III Total general (I-II)

29. Schiţaţi pe grafic evoluţia cheltuielilor fixe în funcţie de producţia

marfă:

45
 100

80

60

40

20

0
1 2 3 4 5 6 7 8
Producţia marfă

30. Schiţaţi pe grafic evoluţia cheltuielilor variabile în funcţie de producţia

marfă:

100

80

60

40

20

0
1 2 3 4 5 6 7 8
Producţia marfă

31. Schiţaţi pe grafic evoluţia cheltuielilor cu amortizarea în funcţie de

producţia marfă:

100

80

60

40

20

0
1 2 3 4 5 6 7 8
Producţia marfă

32. Schiţaţi pe grafic evoluţia cheltuielilor cu materiile prime în funcţie de

producţia marfă:

46
 100

80

60

40

20

0
1 2 3 4 5 6 7 8
Producţia marfă

3.3. COSTUL DE PRODUCŢIE

Costul de producţie (Cp) reflectă cheltuielile de producţie ce revin pe
unitatea de produs şi se poate calcula prin mai multe metode:
a) metoda diviziunii simple se aplică în cazul în care la o cultură se
obţine un singur produs principal, fără produse secundare (ex.: pâine):
Cht
Cp= ,
Q
în care:
Cht – cheltuieli totale de producţie – lei; Q – producţia totală – t;
b) metoda valorii rămase se foloseşte în ramurile în care pe lângă
produsul principal se obţin şi produse secundare (ex.: derivate din lapte):
Cht − Vps
Cp = ,
Qp
în care:
Vps – valoarea producţiei secundare – lei;
Qp – producţia principală – t:
Vps = Qs × Pv
în care: Qs – producţia secundară – t; Pv – preţul de vânzare – lei.
c) metoda coeficienţilor se foloseşte când există mai multe produse
principale, ca de pildă la derivatele din lapte:

(Cht − Vps) × Ki
Cp = , unde:
Qi
Ki – ponderea produsului „i“ în valoarea totală a produselor principale
( ∑ Qp× Pv ), stabilită pe baza preţurilor medii de vânzare.
Qπ × Pv
Ki = × 100
n
∑ Qp × Pv
i =1
unde:
Qpi – producţia principală pentru care se calculează costul de producţie –
t.
d) metoda coeficienţilor completată de utilizează după următoarele
etape:
- identificarea cheltuielilor specifice fiecărui produs pentru care se
calculează costul de producţie;

47
 - identificarea cheltuielilor imputabile (care participă la realizarea
produselor pentru care se calculează costul);
- stabilirea criteriului după care vor fi distribuite cheltuielile imputabile
pe fiecare produs;
- determinarea efectivă a costurilor de producţie după relaţia de calcul:
Chsi Chii Chc − Vps
Cp i = + Kd + Ki
Qi Qi Qi
unde:
Chsi – cheltuieli specifice produsului i
Chsii – cheltuieli imputabile produsului i
Chc – cheltuieli comune,
Kd – coeficient de distribuţie a cheltuielilor după criteriul stabilit,
Ki – coeficient de pondere a venitului rezultat din producerea produsului
„i” din venitul total.
Costul complet comercial (Cc.c) este un indicator de calcul al
profitului brut şi exprimă valoarea cheltuielilor de producţie şi de desfacere a
producţiei marfă pe unitate de măsură; se calculează cu relaţia:
Cc.c = Cp – Cd,
Chtd
Cd =
Qm
unde:
Cd – cheltuielile de desfacere – lei/U.M.;
Chtd – cheltuieli totale de desfacere a producţiei marfă – lei.
Reducerea costurilor de producţie se poate realiza prin:
ƒ diminuarea şi raţionalizarea grupei de cheltuieli „indirecte” care nu
influenţează nivelul producţiei;
ƒ creşterea cheltuielilor totale de producţie pe baza alocării suplimentare
de factori în condiţiile în care se respectă următoarea relaţie:
∆y ∗ pret y > ∆x ∗ cos t x , unde:
∆y – sporul de producţie;
∆x – factorul alocat.

33. ………………………………….reflectă cheltuielile de producţie ce revin pe

unitatea de produs.
34. Schiţaţi pe grafic evoluţia costului fix în funcţie de producţia marfă:

100

80

60

40

20

0
1 2 3 4 5 6 7 8
Producţia marfă

35. Schiţaţi pe grafic evoluţia costului variabil în funcţie de producţia

marfă:

48
 100

80

60

40

20

0
1 2 3 4 5 6 7 8
Producţia marfă

36. Daca la producţia de soia costul variabil este de 0,32 lei/kg, costul fix
este de 0,18 lei/kg, valoarea producţiei secundare este de 211 lei/ha iar
preţul de vânzare de 0,5 lei/kg atunci:
‰ ferma obţine profit;
‰ rata profitului este negativă;
‰ profitul unitar este negativ.
37. O brutărie realizează patru produse conform graficului. Indicaţi care
este produsul cel mai rentabil:
2
cost fix cost variabil preţ

1,3
1,2
1,1
1
0,6
0,4 0,4
0,3
0,2 0,2 0,2 0,2
0,1
0
pâine alba pâine neagră covrigi pâine albastră

‰ pâinea albă,
‰ pâinea neagră,
‰ covrigii,
‰ pâinea albastră.
38. O brutărie realizează patru produse conform graficului. Precizaţi care
este gama de produse cea mai rentabilă:
2
cost fix cost variabil preţ

1,3
1,2
1,1
1 0,9
0,8
0,7
0,6
0,4
0,3 0,3 0,3
0,25

0
pâine alba pâine neagră covrigi pâine albastră

‰ pâinea albă şi pâine neagră,

‰ pâinea albă şi covrigii,
‰ pâine neagră şi pâinea albastră.

49
39. O brutărie realizează patru produse conform graficului. Precizaţi care
este produsul care aduce pierdere brutăriei dacă rata inflaţiei este de
8%:
2
cost fix cost variabil preţ
1,5
1,2
1,1
1,0
1
0,7
0,6 0,6
0,4
0,3 0,25 0,3 0,3

0
pâine alba pâine neagră covrigi pâine albastră

‰ pâinea albă,
‰ pâinea neagră,
‰ covrigii,
‰ pâinea albastră.
40. O brutărie realizează 300 pâini negre, 500 pâini albe, 2000 covrigi şi
200 pâini albastre. Calculaţi profitul brut maxim pe care l-ar obţine
brutăria dacă ar produce doar pe cel mai rentabil produs:
2
cost fix cost variabil preţ
1,5
1,2
1,1
1,0
1
0,7
0,6 0,6
0,4
0,3 0,25 0,3 0,3

0
pâine alba pâine neagră covrigi pâine albastră

Profitul brut maxim este de …………lei

41. Într-o unitate economică în care se realizează o producţie de 1200
unităţi de produs pentru care se cheltuiesc 2000 lei costul de producţie
este de ………lei/unitate
42. Cheltuielile totale necesare pentru realizarea a 50.000 t grâu sunt de
15000 lei. Dacă valoarea producţiei secundare este de 1000 lei, costul
de producţie este de:
‰ 0,28 lei/kg,
‰ 0,75 lei/kg,
‰ 3,3 lei/kg.
43. Cheltuielile totale necesare realizării producţiei din tabel sunt de 60.000
lei. Să se determine costul de producţie pentru cele trei produse.
Produse
Indicatori economici
grâu porumb soia
Preţ de vânzare (lei/kg) 1,0 1,2 1,3
Producţia marfă (kg) 10.000 20.000 30.000
Cost de producţie(lei/kg)

50
44. Cheltuielile totale necesare realizării producţiei din tabel sunt de 50.000
lei. Să se determine costul de producţie pentru cele trei produse dacă
valoarea producţiei secundare a fost de 3000 lei.
Produse
Indicatori economici
grâu porumb soia
Preţ de vânzare (lei/kg) 1,0 1,2 1,3
Producţia marfă (kg) 10.000 20.000 30.000
Cost de producţie(lei/kg)

3.4. TIPOLOGIEA COSTURILOR

Costurile de producţie reprezintă totalitatea consumurilor de factori
exprimate valoric şi efectuate de o firmă pentru a obţine bunuri şi servicii.
Costurile de producţie a unei firme vor depinde de factorii de producţie pe care
îi utilizează. Cu cât foloseşte mai mulţi, cu atât mai mari vor fi costurile. Mai
precis, relaţia depinde de două elemente:
• productivitatea factorilor. Cu cât este mai mare productivitatea fizica a
acestora, cu atât mai mica va fi cantitatea solicitată din aceşti factori pentru
producerea unui anumit nivel al producţiei şi deci mai mic va fi costul acestei
producţii. Cu alte cuvinte, exista o legătură directă între QT, qm, qM
(producţia marginală) şi costurile de producţie;
• preţul factorilor. Cu cât preţul acestora este mai mare, cu atât mai mari
vor fi costurile de producţie.
În domeniul tipologiei costurilor se evidenţiază, în principal, trei mari
categorii: costul total, costul mediu şi costul marginal, între acestea existând
anumite relaţii, relaţii influenţate direct şi de volumul producţiei.
Costul total poate fi definit ca ansamblul cheltuielilor ce corespund
producţiei la un moment dat. În cadrul acestuia cheltuielile se diferenţiază în:
- cheltuieli fixe, (CF), independent de volumul producţiei (chirie,
asigurări, dobânzi etc.), îmbracă forma unor cheltuieli structurale;
- cheltuieli variabile, (CV), operaţionale, ce variază cu volumul
producţiei. Unele costuri variabile pot avea o proporţionalitate constantă, altele
pot avea o proporţionalitate crescândă sau descrescândă.
La rândul lor cheltuielile variabile se pot clasifica în.
* directe – se individualizează pe produs sau grupe de produse omogene,
lucrări, servicii şi se pot include direct în costul acestora.
* indirecte – comune mai multor produse.
Costurile totale (CT) de producţie sunt date de suma costurilor variabile
(CTV) şi a costurilor fixe (CTF): CT = CTV + CTF.
Mărimea costului total înregistrează modificări în măsura în care intervin
schimbări în costurile variabile.
Costurile variabile, îşi modifică mărimea absolută în proporţii diferite,
în funcţie şi în acelaşi sens cu volumul fizic al producţiei, distingându-se
costuri: proporţionale, degresive, progresive, regresive şi flexibile.
Costurile proporţionale, au drept caracteristică modificarea în funcţie
de volumul fizic al producţiei, incluzând: materiile prime, materialele
consumabile, salariile etc.
Costurile degresive, cresc în proporţie mai mică faţă de volumul
producţiei - costurile cu întreţinerea utilajelor, a maşinilor şi a instalaţiilor.
Costurile progresive, cresc în proporţie mai mare decât producţia
datorită neutilizării la parametrii proiectaţi a unor capacităţi, precum şi a unor
lipsuri manageriale în procesele de muncă.

51
 Costurile regresive, scad la creşteri importante ale volumului producţiei
- întreţinerea capitalului fix, costuri generale ale întreprinderii.
Costurile flexibile - prezintă o evoluţie neregulată - liniară, neliniară,
degresivă, proporţională sau progresivă, - sub influenţa modificării volumului
fizic al producţiei.
Costul marginal (CM) este costul suplimentar pentru producerea unei
unităţi suplimentare; adică este egal cu creşterea costurilor totale la o creştere a
producţiei cu o unitate.
∆Cht
Cm =
∆Q
Tabelul următor prezintă costurile totale ale unei firme pentru diferite
niveluri ale producţiei (QT).

Tabelul 3.5
Costurile de producţie
QT CTF CTV CT
0 12 0 12
1 12 10 22
2 12 16 28
3 12 21 33
4 12 28 40
5 12 48 52
6 12 60 72
7 12 91 103

Cunoaşterea costului marginal este deosebit de importantă în

maximizarea profitului, un agent economic putând să-şi extindă producţia până
la acel nivel la care se înregistrează egalitatea între costul marginal şi venitul
marginal. Referitor la această categorie de cost trebuie făcută şi precizarea că
are o evoluţie condiţionată de legea randamentelor descrescânde, producţia
optimă fiind aceea pentru care costul marginal este egal cu venitul marginal iar
profitul este maxim.
Analizând categoriile de costuri fixe, costuri variabile şi cost marginal în
raport cu volumul producţiei se constată că:
- la orice creştere a volumului producţiei valoarea costului fix (CF)
rămâne neschimbată însă costurile variabile cresc odată cu mărirea producţiei;
- costul marginal (Cm) la început scade dar, ulterior, creşte pe măsură
ce se produce o unitate adiţională de produs. această situaţie se explică pe
seama creşterii costului variabil ca urmare a creşterii producţiei. Costul fix nu
influenţează costul marginal.
Utilizarea costului marginal în determinarea producţiei optime (cu profit
maxim) întâmpină anumite dificultăţi generate de variaţiile pe piaţa bunurilor
agroalimentare care urmează cursul cererii şi ofertei.
O a treia categorie o constituie costurile medii (unitare) rezultate din
raportul dintre costurile totale şi cantitatea totală de produse.
Costul mediu (Cm) este costul pe unitatea de produs:
Cm = CT/QT
Deci dacă, costurile unei firme pentru a produce 100 de unităţi sunt de
2000 UM, costul mediu va fi de 20.
Ca şi costurile totale, costurile medii pot fi împărţite în fixe şi variabile.
Cu alte cuvinte, costurile medii sunt egale cu suma costurilor fixe medii

52
(CFm = CTF/QT) şi costurilor variabile medii (CVm = CTV/QT). Cm =
CFm + CVm
Costurile fixe medii (Cfm) conţin preţurile (valoarea) factorilor de
producţie consideraţi ficşi (Chf) pentru un anumit nivel al producţiei (ex: preţul
activelor fixe care determină o anumită capacitate de producţie la nivelul unui
agent economic).
C hf
C fm =
Qt
Costurile variabile medii (Cvm) conţin preţul factorilor de producţie
variabili care determină creşterea sau descreşterea nivelului producţiei (ex:
preţul activelor circulante).
C
C vm = hv
Qt
Interesant este faptul că pentru acel nivel al producţiei la care costul
marginal este mai mic decât costul mediu, mărirea producţiei cu o unitate
suplimentară contribuie la scăderea costului mediu unitar.

A. Costurile pe termen scurt

Pe termen scurt, cel puţin un factor de producţie rămâne fix (ex: intr-un
ciclu economic capacitatea de producţie rămâne neschimbată). De aceea,
costurile lor totale vor fi fixe, în sensul că acestea nu variază cu nivelul
producţiei. Închirierea unui spaţiu este un cost fix; acesta nu variază, fie că
firma produce mult fie că ea produce puţin.
Costul total al utilizării factorilor variabili, variază cu producţia. Costul
cu materia primă este un cost variabil. Cu cât se va produce mai mult, cu atât
mai mare va fi cantitatea de materii prime utilizată şi cu atât mai mari vor fi
costurile totale.
Exemplul 1
O firmă produce 100 unităţi output la un cost de 2000 UM. Ea îşi creşte
producţia la 101 unităţi, iar costurile totale cresc la 2030 UM. Deci a avut loc o
creştere de 30 UM pentru producerea ultimei unităţi de produs. Costul
marginal al acesteia este: CM = ∆CT/∆QT = (2030 - 2000)/(101 - 100) = 30/1.
În situaţia în care producţia poate fi crescută cu o unitate, raportarea la
creşterea producţiei cu o unitate nu mai este necesară (raportarea la 1);
costurile suplimentare reprezintă costurile marginale. Dar există şi situaţii în
care producţia creşte, dar nu cu o singura unitate.
Cunoscându-se CTF, CTV şi CT pentru fiecare output, este posibila
derivarea CFm, CVM, Cm şi CM pentru fiecare output, conform definiţiilor.
De exemplu, folosind datele din tabel, putem construi tabelul următor.
Care va fi CM, CFm, CVm şi Cm?
Tabelul 3.6
Relaţia costuri fixe – costuri variabile
QT CTF CFm CTV CVm CT Cm CM
0 12 - 0 - 12 - -
1 12 12 10 10 22 22 10
2 … 6 16 8 28 14 6
3 … … 21 7 33 5
4 … 3 38 9.5 40 10 7
5 … 2.4 52 10.4
6 … … 10 12 31
7 … 1.7 91 13 103

53
 Evoluţia CM derivă direct din legea diminuării retururilor. Iniţial, cu cât
se utilizează mai mult din factorul variabil, unităţile suplimentare produse vor
costa mai puţin; CM scade. Peste un anumit nivel al producţiei apare efectul
diminuării retururilor. CM creşte iar qM scade. Unităţi suplimentare de
produs costă din ce în ce mai mult, întrucât solicită cantităţi mai mari din
factorul variabil.
Costurile fixe medii (CFm). Acestea scad continuu pe măsură ce
creşte producţia întrucât costurile fixe totale sunt raportate la o producţie din
ce în ce mai mare.
Costurile variabile medii (CVm), depind de evoluţia qm. Pe măsura
ce produsul mediu al muncitorilor creşte, costul mediu cu munca pe unitatea de
produs (CVm) scade. De aceea, pe măsura ce qm scade, CVm trebuie să
crească.
Costurile totale medii (Cm), sunt suma valorilor CFm şi CVm. De notat
că pe măsura ce CFm scade, distanţa dintre CVm şi Cm, scade.
Relaţia dintre costurile medii şi costul marginal. Atât timp cât noile
unităţi de produs costă mai puţin decât media, producerea lor trebuie să tragă
costul mediu în jos (vezi punctele 3, 4 şi 5 din tabel. Respectiv, dacă CM este
mai mic decât Cm, Cm trebuie să scadă. În mod similar, dacă unităţile
suplimentare de produs vor costa mai mult decât media, producerea lor va
trage media în sus. Adică, dacă CM este mai mare decât Cm (punctul 6 din
tabel), Cm trebuie să crească. Întrucât toate costurile marginale sunt variabile,
aceeaşi relaţie se aplică şi între CM şi CVm.
B. Costurile pe termen lung
Atunci când firmele trebuie să adopte decizii pe termen lung, ele dispun
de mai multa flexibilitate deci, nu sunt obligate să opereze cu capacităţi şi
utilaje fixe (toţi factorii devin variabili). Toate input-urile sunt variabile şi deci
legea diminuării retururilor nu se aplică. Firmele pot avea, deci, economii sau
dezeconomii de scară, sau costurile medii pot rămâne constante pe măsura ce
îşi extinde scara producţiei.
Întrucât nu exista factori ficşi pe termen lung, nu exista nici costuri fixe
pe termen lung. De exemplu, firma poate închiria mai mult teren pentru a-şi
extinde capacităţile de producţie. Costurile generate de chirie vor creşte pe
măsură ce îşi extinde capacităţile de producţie. Deci pe termen lung, toate
costurile sunt variabile.
Costurile medii pe termen lung (Cml). Se presupune că pe măsură ce
firmele se extind, vor cunoaşte economii de scară, şi deci Cml vor descreşte.
După un anumit punct, atunci când toate economiile au fost obţinute, Cml
devine constant, firma va fi probabil, prea mare, şi va cunoaşte, dezeconomii
de scară şi implicit un Cml crescător. În această etapă, producţia şi economiile
financiare vor trece pe seama problemelor manageriale cauzate de talia imensă
a organizaţiei.
Costurile marginale pe termen lung (CMl). Dacă au loc economii de
scară, unităţi suplimentare de produs vor adăuga mai puţin la costuri decât
media. CMl trebuie să fie deasupra lui Cml şi deci să împingă media în jos pe
măsura ce producţia creşte. Dacă au loc dezeconomii de scară, unităţi
adiţionale de produs vor costa mai mult decât media. CMl trebuie să fie sub
Cml, împingându-l în sus. Dacă nu exista nici economii, nici dezeconomi de
scară, aşa încât curba Cml este orizontală, unităţile adiţionale de produs vor
costa exact cât media şi deci nu va afecta media în nici un fel.

54
45. Schiţaţi pe grafic evoluţia costurilor fixe medii şi a celor variabile medii
în funcţie de producţia marfă:

100
80
60
40
20
0
1 2 3 4 5 6 7 8
Producţia marfă

46. Schiţaţi pe grafic evoluţia costurilor proporţionale în funcţie de

producţia marfă:

100
80
60
40
20
0
1 2 3 4 5 6 7 8
Producţia marfă

47. Schiţaţi pe grafic evoluţia costurilor degresive în funcţie de producţia

marfă:

100

80

60

40

20

0
1 2 3 4 5 6 7 8
Producţia marfă

48. Schiţaţi pe grafic evoluţia costurilor progresive în funcţie de producţia

marfă:

55
 100

80

60

40

20

0
1 2 3 4 5 6 7 8
Producţia marfă

49. Costurile degresive prezintă una dintre următoarele particularităţi:

‰ ,cresc în proporţie mai mare decât producţia datorită
neutilizării la parametrii proiectaţi a unor capacităţi;
‰ cresc sau scad în aceeaşi măsură odată cu evoluţia
producţiei;
‰ cresc în proporţie mai mică faţă de volumul producţiei;
‰ scad la creşteri importante ale volumului producţiei
50. Schiţaţi pe grafic evoluţia costurilor regresive în funcţie de producţia
marfă:

100

80

60

40

20

0
1 2 3 4 5 6 7 8
Producţia marfă

51. Schiţaţi pe grafic evoluţia costurilor flexibile în funcţie de producţia

marfă:

100

80

60

40

20

0
1 2 3 4 5 6 7 8
Producţia marfă

56
 3.5. PRODUCŢIA MARFĂ
a. Conţinut
Producţia marfă reprezintă totalitatea produselor care se valorifică (se
vând) în afara unităţilor producătoare. Rezultă astfel că producţia marfă este
egală cu oferta de produse a întreprinderii.
b. Funcţiile producţiei marfă
Producţia marfă îndeplineşte numeroase funcţii dintre care o semnificaţie
deosebită o au următoarele:
- asigurarea populaţiei cu mijloace de subzistenţă;
- participă la extinderea şi dezvoltarea relaţiilor economice dintre
localităţi, regiuni şi ţări;
- asigurarea rezervei naţionale de produse strategice pentru condiţii
deosebite.

3.6. PREŢUL
Preţul reprezintă evaluarea unui bun la un moment dat pe piaţă şi este
singura variabilă economică care produce venit. Toate celelalte variabile nu
generează decât cheltuieli sau investiţii. În acest fel preţul este deosebit de
important pentru producţie, dat fiind factorul care generează creşterea
eficienţei economice şi a profitabilităţii acesteia.
Preţurile produselor agroalimentare, în sistemele specifice economiei de
piaţă, se formează pe baza legităţilor acestui tip de economie, respectiv a legii
cererii şi ofertei şi a legii concurenţei, îndeplinind următoarele funcţii:
a. permite compararea valorii unui produs sau serviciu în raport cu
alte produse sau servicii cu care se află în relaţii de concurenţă, de substituţie
sau de indiferenţă;
b. permite cumpărătorului măsurarea sacrificiului monetar pe care
trebuie să-l facă pentru procurarea produsului (serviciului) şi cât reprezintă
acesta în ansamblul cheltuielilor consumatorului când ne referim la o familie
sau în costul de producţie când ne referim la un agent economic;
c. permite utilizatorului înregistrarea tendinţei ce exprimă valoarea
relativă a unui produs (serviciu). Astfel, preţul actual poate fi comparat cu
preţul anterior, cu evoluţia nivelului general al preţului pe economie şi cu
modificările preţului la produsele cu care se află în relaţie de concurenţă sau
substituţie. De exemplu, după creşterea preţului la un produs înregistrează un
ritm inferior de creştere comparativ cu ritmul de creştere al preţurilor în
general, rezultă că valoarea relativă a acelui produs este în scădere şi invers;
d. preţul este un indicator de tensiune economică, respectiv de
competitivitate şi un stimulent pentru adoptări; fluctuaţiile preţurilor determină
producătorii să se adapteze la noile exigenţe ale pieţei, să urmeze evoluţia sa.
Spre exemplu, creşterea preţurilor determină sporirea marjei de profit a
producătorului şi acesta ca efect va creşte volumul producţiei, invers, scăderea
preţurilor reduce profitul, fapt ce conduce la noile orientări în activitatea
producătorului; această reacţie este influenţată direct de mobilitatea factorilor
de producţie: în acest sens, dacă factorii de producţie sunt uşor de schimbat,
producătorul are un câmp larg de acţiune, în ceea ce priveşte orientarea
producţiei, iar dacă factorii de producţie sunt dificil de schimbat, producătorul
va face eforturi suplimentare pentru a avea randamente mai bune în ceea ce
priveşte producţia, fără să se orienteze spre altă activitate;
e. preţul este un element de selecţie a consumurilor şi
consumatorilor;

57
 f. preţul este un element de rentabilitate a produsului întrucât
permite acoperirea costurilor relative ale produsului şi obţinerea unui anumit
profit pentru întreprindere;
g. preţurile produselor agricole pot stimula sau reduce veniturile
producătorilor agricoli;
h. preţul este considerat un mijloc de a reglementa intrările
concurenţilor în sfera de distribuţie a unui produs. Astfel, preţul de vânzare
ridicat va atrage participarea pe piaţă de noi întreprinderi, crescând astfel
concurenţa pentru desfacerea produsului respectiv şi determinând totodată
scăderea preţurilor. Un preţ de vânzare scăzut constituie o dificultate pentru
noii concurenţi, care vor trebui să se alinieze la un asemenea preţ.
Ca mărime, preţul produselor agricole este influenţat de:
a. costul de producţie;
b. costul de desfacere (comercializare) a producţiei;
c. factorii de majorare sau reducere a preţului, care depind de
nivelul producţiei pe piaţă (oferta) şi de gradul de solicitare a acesteia de
consumatori (cererea);
d. consecinţele politicii de preţuri ale agentului economic şi
variantele sale tactice, adesea aleatorii, ca urmare a acţiunii legii concurenţei;
acest element este dificil de cuantificat întrucât cel mai adesea în activităţile de
piaţă el intervine asupra deciziilor inopinate, luate în circumstanţe
imprevizibile care modifică mărimea preţurilor;
e. profitul producătorului sau a furnizorului de produse
agroalimentare, a cărui nivel este determinat de cele patru elemente prezentate
mai sus, luând în considerare că nivelul preţului îl stabileşte piaţa şi nu
producătorul (ofertantul) considerat ca element independent.
Rezultă că relaţia de calcul a preţului de vânzare este:
Pv = Cp + Chd +Pr unde:
Pv – preţul de vânzare – lei/UM;
Cp – costul de producţie – lei/UM;
Chd – costul de desfacere – lei/UM;
Pr - profitul – lei/UM.
Preţurile produselor trebuie să acopere costurile de producţie şi să
asigure o marjă de profit care să determine creşterea economică. Nivelul
marjei de profit nu trebuie să se bazeze pe creşterea preţurilor, ci pe reducerea
continuă a costurilor pe unitatea de produs, pe creşterea continuă a
productivităţii.

52. Schiţaţi pe grafic evoluţia preţului, costului mediu fix şi a costului mediu
variabil în funcţie de producţia marfă:

100

80

60

40

20

0
1 2 3 4 5 6 7 8
Producţia marfă

58
 3.7. VENITUL
Venitul (VT) exprimă valoarea bunurilor şi serviciilor vandabile
obţinute într-o firmă. Termenul „vandabil“ exprimă faptul că se ţine cont de
bunurile şi serviciile efectiv vândute pe piaţă plus cele destinate remunerării
factorilor de producţie (autoconsumul, plăţi în natură) sau ţinute ca stocuri de
magazie în aşteptarea vânzării.
În fapt, la calcularea acestui indicator se ţine cont de cât a fost vândut
în timpul anului şi, de asemenea, de eventualele variaţii ale stocurilor de
magazie între începutul şi sfârşitul anului. Astfel, relaţia de calcul devine:
n n
VT = ∑ Qmi × Pvi ± ∑Si × Pvi , în care:
i =1 i =1
Qm – producţia marfă – kg, l, buc.;
Pvi – preţul de vânzare al produsului „i“ – lei/U.M.;
S – variaţia stocurilor de magazie – kg, l, buc.
Veniturile firmei se compun din:
a. venituri de exploatare care cuprind:
-venituri din vânzarea producţiei proprii;
-venituri din lucrări executate la terţe persoane;
-venituri din vânzarea mărfurilor;
-venituri din subvenţii;
-variaţia stocurilor;
-venituri din producţia imobilizată;
-alte venituri.
b. venituri financiare, spre exemplu dobânzi de încasat;
c. venituri extraordinare, sunt cele care nu pot fi anticipate la începutul
anului (premii obţinute, despăgubiri etc.).

53. Venitul fermierului se determină

‰ ca sumă a produselor dintre producţii şi preţul de vânzare al
acestora
‰ ca produsul sumelor dintre producţii şi preţul de vânzare al
acestora
‰ ………………………………………………… (altă variantă)
54. Schiţaţi pe grafic evoluţia venitului total, a cheltuielilor fixe şi a
cheltuielilor variabile în funcţie de producţia marfă:

100

80

60

40

20

0
1 2 3 4 5 6 7 8
Producţia marfă

59
 3.8. TIPOLOGIEA VENITURILOR
Se disting trei concepte: veniturile totale (VT), veniturile medii (Vm) şi
veniturile marginale (VM).
Veniturile totale sunt reprezentate de totalitatea câştigurilor firmei într-
o perioadă de timp, realizate prin vânzarea unui anumit volum de produse
(QT).
Veniturile medii sunt reprezentate de volumul câştigurilor pe unitatea
de produs vândută.
Veniturile marginale sunt reprezentate de veniturile totale suplimentare
câştigate prin vânzarea unei unităţi suplimentare, intr-un interval de timp.
Vom analiza modul în care fiecare dintre aceste trei concepte de
venituri (VT, Vm şi VM), variază în funcţie de nivelul producţiei.
Relaţiile vor depinde de condiţiile de pe piaţă în care operează firma. O
firmă care este prea mică pentru a putea influenţa preţul pe piaţă, va avea
niveluri ale veniturilor diferite de firmele care pot alege preţul cu care vor
apărea pe piaţă. Sa analizam ambele situaţii.
Evoluţia veniturilor atunci când preţul nu este afectat de nivelul
producţiei
Veniturile medii. Dacă o firma este foarte mică, comparativ cu
întreaga piaţă, ea va fi un acceptor de preţ şi îşi va vinde întreaga producţie la
acest preţ. În aceste condiţii, veniturile medii sunt constante, la valoarea
preţului acceptat.
Veniturile marginale, vor fi egale cu veniturile medii, întrucât vânzarea
de unităţi suplimentare se face la acelaşi preţ.
Veniturile totale. Tabelul următor prezintă efectul asupra veniturilor
totale a unor niveluri diferite ale vânzărilor la preţul constant de 5 UM.
Întrucât preţul este constant, veniturile totale vor creşte cu o rată constantă, pe
măsură ce cantităţi mai mari sunt vândute.
Evoluţia veniturilor atunci când preţul variază cu producţia
VT, Vm şi VM vor fi diferite atunci când preţul variază cu producţia.
Dacă o firmă deţine o parte importantă din piaţă, curba cererii va avea o pantă
descrescătoare. Aceasta înseamnă că dacă doreşte să vândă cantităţi mai mari,
va trebui să coboare preţul, sau dacă va ridica preţul, va trebui să accepte o
scădere a vânzărilor.

Tabelul 3.7
Relaţia producţie - venituri
QT P=Vm=VM VT
0 5 0
200 5 1000
400 5 2000
600 5 3000
800 5 4000
1000 5 5000
1200 5 6000

Veniturile medii. Să ne amintim că veniturile medii sunt egale cu

preţul. Dacă preţul trebuie scăzut pentru a creşte vânzările, veniturile medii vor
scădea pe măsura ce producţia va creşte.

Tabelul 3.8
Relaţia venituri medii – venituri marginale

60
 QT P=Vm VT VM
1 8 8
6
2 7 14
4
3 6 18
2
4 5 20
0
5 4 20
-2
6 3 18 -4
7 2 14

Tabelul anterior oferă un exemplu, pentru o firma care cunoaşte o curba a

cererii cu panta descrescătoare. Curba cererii, care ne arată cât de mult este
vândut la fiecare dintre preţuri, este trasată folosind primele două coloane.
Veniturile marginale. Atunci când o firmă cunoaşte o curbă a cererii cu
panta descrescătoare, veniturile marginale vor fi mai mici decât veniturile
medii sau chiar negative. De ce?
Dacă o firmă doreşte să vândă mai mult într-o perioadă de timp dată
trebuie să-şi reducă preţul. Şi aceasta nu numai pentru unităţile suplimentare
pe care speră să le vândă, ci şi pentru unităţile pe care le-ar vinde normal pe
parcursul acestei perioade. Veniturile marginale sunt date de preţul la care este
vândută ultima unitate suplimentară, minus pierderea de venituri apărută ca
urmare a reducerii preţului la acele unităţi de produs care altfel ar fi fost
vândute la un preţ mai mare.
Să presupunem că preţul este de 7 UM, în mod curent. Doua unităţi
sunt vândute. Firma doreşte să vândă 3 unităţi de produs şi deci reduce preţul
la 6 UM. Va câştiga, deci, 6 UM prin vânzarea ultimei unităţi, dar va pierde 1
UM la fiecare din celelalte două produse, care altfel ar fi fost vândute cu 7
UM. Câştigul net este deci de 6 - 2 = 4. Acesta este venitul marginal: venitul
suplimentar realizat din vânzarea unei unităţi suplimentare. Există 2 situaţii:
1. o scădere a preţului va conduce la o creştere proporţional mai
mare a cantităţii solicitate şi deci a veniturilor. În această situaţie, veniturile
marginale vor fi pozitive.
2. o scădere a preţului va conduce la o creştere proporţional mai
mica în vânzări. În acest caz, reducerea preţului va depăşi creşterea vânzărilor,
iar veniturile vor scădea. Veniturile marginale vor fi negative.
Veniturile totale. Spre deosebire de cazul firmelor acceptoare de preţ,
VT nu creşte continuu odată cu creşterea producţiei, respectiv la început
creşte, pentru ca apoi să scadă. De ce? Atât timp cât veniturile marginale sunt
pozitive, o creştere a producţiei va conduce la o creştere a veniturilor totale.
Atunci când veniturile marginale devin negative, veniturile totale vor scădea.
Venitul total înregistrează punctul maxim când VM = 0.

55. Schiţaţi pe grafic evoluţia veniturilor medii, totale şi marginale în funcţie

de producţia marfă:

100
80
60
40
20
0
1 2 3 4 5 6 7 8
Producţia marfă

61
 3.9. RENTABILITATEA
3.9.1. Aspecte generale
Rentabilitatea este o categorie economică legată de existenţa producţiei
de mărfuri şi a relaţiilor băneşti. Ca o unitate economică, o ramură, un produs,
un serviciu să fie rentabile, ele trebuie să acopere toate cheltuielile de
producţie şi de circulaţie din venituri proprii şi să realizeze un profit.
Rentabilitatea reflectă tocmai capacitatea unităţilor economice de a obţine un
profit. Rentabilitatea activităţii productive ne apare în practică ca un raport
între profit şi cheltuielile de producţie sau ca raport între profit şi suma
fondurilor fixe şi circulante.
Pr Pr
r= = , în care:
Cht Ff + Fc
r = rentabilitatea;
Pr = profitul, lei;
Cht = cheltuielile totale de producţie, lei;
Ff = fondurile fixe, lei;
Fc = fondurile circulante, lei.
Rata rentabilităţii sau rata profitului se determină utilizând formulele:
Pr
Rr = 100
Cht
în care: Rr = rata rentabilităţii, în %.
Atât rentabilitatea, cât şi rata rentabilităţii sau a profitului se calculează
la nivel de produs, de ramură, de subunitate (sector) şi pe unitate de producţie.
Rata rentabilităţii răspunde la întrebarea “câţi lei obţinem profit la fiecare 100
lei cheltuieli totale”.
Creşterea rentabilităţii este determinată de o multitudine de factori care
pot fi: din sfera producţiei, din sfera circulaţiei, din sfera repartiţiei şi din sfera
consumului.
Toţi aceşti factori, în intercondiţionarea lor, trebuie avuţi în vedere la
analiza rentabilităţii fiecărei activităţi productive, a fiecărui produs. Scopul
unei astfel de analize este de a aprecia şi explica rezultatele obţinute pe linia
rentabilităţii, de a scoate în relief factorii care le-au determinat şi a descoperi
rezervele interne de creştere a acestui indicator.
Căile care pot contribui la sporirea rentabilităţii sunt multiple. Dintre
acestea subliniem pe cele mai importante:
• creşterea volumului producţiei totale şi marfă pe baza sporirii
randamentelor;
• îmbunătăţirea structurii şi calităţii produselor;
• creşterea productivităţii muncii pe baza generalizării în producţie
a progresului tehnico-ştiinţific;
• sporirea gradului de folosire a capacităţilor de producţie;
• creşterea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante;
• reducerea costurilor unitare de producţie;
• creşterea preţurilor de producţie prin îmbunătăţirea calităţii
produselor.
Cercetările pe plan mondial demonstrează că 80 % din cazurile unei
slabe rentabilităţi în economie se datorează nu execuţiei, ci conducerii
necorespunzătoare. De aceea, în faţa activităţii de conducere, este nevoie să
stea în permanenţă criteriul rentabilităţii.

62
 3.9.2. Pragul de rentabilitate şi marja de siguranţă
Pragul de rentabilitate reprezintă cantitatea de produse sau cifra de
afaceri de la care firma începe să obţină profit (punctul în care veniturile totale
sunt egale cu cheltuielile totale, respectiv punctul în care profitul firmei este
zero).
Există trei situaţii în care se recurge la analiza pragului de rentabilitate:
- în activitatea curentă ca metodă de previzionare a profitului în funcţie
de volumul producţiei (cantitatea de produse);
- în analiza evoluţiei profitului în funcţie de variaţia cifrei de afaceri;
- în aprecierea oportunităţii modernizării instalaţiilor, echipamentelor şi
tehnologiei de producţie cu ajutorul coeficientului de levier de exploatare.

Fig. 3.1. Pragul de rentabilitate

În primul caz, calculul pragului de rentabilitate urmăreşte aflarea

volumului de produse care permite acoperirea pe lângă cheltuielile variabile de
producţie şi a cheltuielilor fixe. Practic la acest nivel agentul economic nu
obţine profit dar nici nu înregistrează pierderi. Este important de ştiut acel
rezultat pentru că de la acel nivel în sus se va putea obţine profit.
PR = prag de rentabilitate = valoarea lui Q în care venitul este egal cu
cheltuielile totale. Q = volumul producţiei
Întrucât în punctul PR (QR)venitul obţinut este egal cu cheltuielile totale
(CT), obţinem în final relaţia:
VT = CT
Pv x Q = CVm x Q + CF, Pv = preţul de vânzare, lei/kg; CVm = costul
variabil mediu, lei/kg; CF = cheltuielile fixe totale, lei.
CF
PR =
Pv − CVm
În practica economică, dacă ne referim la utilizarea capacităţilor de
producţie, întâlnim un nivel minim al volumului producţiei pentru care costul
de producţie CT este egal cu venitul (V = pQ) nivel denumit prag de
rentabilitate (QR) sau punct de echilibru economic (fig. 3.1).
În cazul în care, întreprinderea lucrează sub capacitatea QR,
corespunzătoare pragului de rentabilitate, aceasta înregistrează pierderi.
Rezultă deci că producţia are valori pe domeniul rentabilitate (de profit) al
capacităţii de producţie (QR – Qmax) şi pe domeniul pierderilor, când
întreprinderea lucrează sub capacitatea QR, adică Qmin – QR, unde, de fapt, Qmin
= 0.
Aceasta serveşte la evidenţierea efectelor modificării cifrei de afaceri
asupra rezultatului. Considerăm că cuantificarea matematică a acestei

63
modificări se realizează cel mai bine recurgând la calculul levierului de
exploatare (marja de siguranţă a întreprinderii).
Astfel, analiza diagramei profitului permite aprecierea marjei de
siguranţă a întreprinderii, obţinându-se informaţii relative la măsura în care
întreprinderea poate face faţă unei diminuări a cererii pieţei fără a înregistra
pierderi. Prin urmare, marja de siguranţă este un indice care se dovedeşte util
în evaluarea riscului de exploatare al întreprinderii, deoarece exprimă care este
nivelul maxim până la care se poate diminua cifra de afaceri programată, astfel
încât întreprinderea să nu se situeze sub pragul de rentabilitate, respectiv, sub
cifra de afaceri care indică starea sa de echilibru. Simbolizând cifra de afaceri
programată cu CAp şi cifra de afaceri corespunzătoare punctului de echilibru
cu CAc, marja de siguranţă Ms se calculează după relaţia:
CA p − CA c
Ms = ⋅ 100
CA p
Punctul de echilibru economic al fermei (pragul de rentabilitate –
reprezintă punctul de plecare în analiza “elasticităţii”, rezultatelor
întreprinderii la variaţiile volumului de activitate.
Aceasta face posibilă determinarea volumului de activitate optim al
fermei în corespondenţă cu indicatorii care cuantifică direct rezultatul
economic ce excede punctul de echilibru în concordanţă cu restricţiile privind
performanţele tehnice ale capitalului fix şi restricţiile privind munca vie.
Pentru determinarea directă a marjei de siguranţă fără calcularea pragului
de rentabilitate putem deduce:
ChfxQ p
Qp −
Q − Qc ( Pv − cv) xQ p
Ms = p ⋅ 100 ⇒ M s = ⋅ 100
Qp Qp
ChfxQ p Chf
Qp − Q p (1 − )
Ms = Vt − Chv ⋅ 100 ⇒ M = Vt − Chv ⋅ 100
s
Qp Qp
ChfxQ p
1−
Ms = Vt − Chv ⋅ 100 ⇒ M = Vt − Chf − Chv ⋅ 100
s
1 Vt − Chv
Vt − Cht Pb
Ms = ⋅ 100 sau Ms = ⋅ 100
Vt − Chv Vt − Chv

Tabelul 3.9
Determinarea pragului de rentabilitate a unui volum de activitate
exprimat prin preţurile medii de vânzare şi costurile variabile medii
Indicatori de Formula U.M Exemple
calcul de calcul . A B C
Preţul mediu de
Pv lei/t 6000 6000 6000
vânzare
Costul variabil
CV lei/t 4800 4800 5000
mediu
Mii
Costuri fixe CF 2500 1500 2500
lei
Mb= Pv-
Marja brută medie lei/t 1200 1200 1000
Vm

64
 Pragul de CF mii
rentabilitate al PRQ= 2083 1250 2500
Mb tone
producţiei

Astfel pentru cuantificarea “elasticităţii” rezultatului economic al firmei

ce excede punctul de echilibru se utilizează următorii indicatori:
¾ marja venitului total pe firmă (mV.T.) în funcţie de pragul de
rentabilitate calculat – exprimă variaţia relativă a venitului total ca rezultat al
creşterii volumului de activitate al firmei cu o unitate;
V .T .2 − V .T .1
mVT = × 100 , unde:
V .T .1
V.T.1 – venitul total corespunzător pragului de rentabilitate calculat pe
firmă;
V.T.2 – venitul total obţinut ca rezultat al creşterii volumului de
activitate cu o unitate (1 t).
¾ rata de scădere a cheltuielilor fixe în raport cu creşterea
volumului de activitate cu o unitate (RC.F.) – exprimă scăderea relativă a
costurilor fixe totale ca rezultat al creşterii volumului de activitate cu o unitate;
CF2 − CF1
RCF = × 100 , `n care:
CF1
CF1 – cheltuielile fixe corespunzătoare punctului de echilibru ce revin pe
unitate de producţie;
CF2 – cheltuieli fixe ce revin pe unitate de producţie ca rezultat al
creşterii volumului de activitate cu o unitate.
¾ coeficientul sporului de marjă brută al firmei în raport cu
creşterea volumului de activitate cu o unitate (Kmp) – măsoară cu cât creşte
în valori relative venitul unei firme atunci când volumul de activitate al
m p × qm
acesteia creşte cu o unitate. K mp = × 100 , unde:
VTm / ha
q m - producţia medie ponderată pe total structură de producţie.
Analiza atentă a indicatorilor calculaţi evidenţiază că, odată depăşit
pragul de rentabilitate, rezultatul derivat din activitatea de exploatare variază
în măsură mai mult decât proporţională în raport cu variaţia volumului de
activitate.
Spre exemplu creşterea totală a nivelului de rentabilitate nu va fi dată
numai de creşterea relativă a venitului ci şi de rata de scădere a cheltuielilor
fixe în raport cu creşterea volumului de activitate, cu alte cuvinte este dată de
suma indicatorilor Kmp şi RCF. La sfârşitul acestei etape de calcul am fi tentaţi
să apreciem că odată depăşit pragul de rentabilitate al firmei, cu cât vom mări
volumul de activitate (în cazul nostru capacitatea de producţie) cu atât venitul
va tinde spre maxim. Acest principiu numit în literatura de specialitate
principiul “profitului maxim infinit continuu” nu are corespondenţă în
practica economică pentru că la un anumit nivel de creştere a volumului de
activitate întreprinzătorul este obligat să achiziţioneze de pe piaţă muncă
suplimentară respectiv mijloace fixe suplimentare (instalaţii, maşini etc.).
Astfel costurile marginale cresc, pragul de rentabilitate se modifică respectiv
dimensiunea optimă a firmei va tinde spre un alt nivel.
De ce? – pentru că spre exemplu, orice lucrător suplimentar va produce
mai puţin decât cel precedent pentru un anumit nivel de creştere al capacităţii
de producţie respectiv, va determina scăderea profitului total al firmei datorită

65
costurilor suplimentare solicitate de noul loc de muncă. Rezultă astfel că există
o infinitate de puncte de echilibru şi mărimi optime ale firmei în funcţie de
modificarea costurilor fixe şi al costurilor salariale ca efect al nevoii de
dezvoltare” (fig. 3.2.).
Plecând de la aceste concluzii apreciez că dimensiunea optimă
economică a firmei este dată de utilizarea maximă a capacităţilor de producţie
considerate (existente), capacităţi care practic devin restricţii, funcţie de care
se stabileşte în final dimensiunea optimă a firmelor.

Fig. 3.2 – Modelul neliniar de analiză a punctului de echilibru

Cunoaşterea pragului de rentabilitate se dovedeşte a fi utilă şi la

stabilirea marjei şi a indicelui de siguranţă. Acestea din urmă pot da răspunsul
la întrebarea “până unde poate descreşte volumul vânzărilor fără a se înregistra
pierderi ?”
Marja de siguranţă (MS) indică în valori absolute diferenţa până la acea
cifră de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate în care profitul este
nul.
MS = CA – CAPR
CA = cifra de afaceri curentă
CAPR = cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate
Indicele de siguranţă (IS) exprimă procentual excedentul cifrei de afaceri
curente faţă de cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate.
IS = CA/CAPR x 100
Valorile celor două mărimi prezentate anterior se dovedesc a fi deosebit
de importante în condiţiile apelării la credite bancare, riscul băncii fiind cu atât
mai redus cu cât valorile sunt mai mari. Se consideră că indicele de siguranţă
este mulţumitor când are valori de peste 150%.

56. Determinaţi profitul brut, şi marja de siguranţă din tabelul următor:

Indicatori Valori
Capacitate de producţie 100
Producţia marfa (buc) 20
Preţ (lei/buc) 1
Cheltuieli totale fixe (lei) 12
Cheltuieli variabile (lei) 5
66
 Cost variabil unit (lei/buc) 0,25
Cheltuieli totale (lei) 17
Venit total (lei) 20
Profitul brut (lei)
Rata profitului (%)
Producţia la prag de rentabilitate
(buc)
Marja de siguranţă (%)

57. În condiţiile în care creşte capacitatea de producţie în cadrul activităţii

prezentate în tabelul următor,
Varianta
Indicatori
V1 V2
Capacitate de producţie 100 100
Producţia marfa (buc) 20 60
Preţ (lei/buc) 1 1
Cheltuieli totale fixe (lei) 12 12
Cheltuieli variabile (lei) 5 15
Cost variabil unit (lei/buc) 0,25 0,25
Cheltuieli totale (lei) 17 27
Venit total (lei) 20 60
Profitul brut (lei)
Producţia la prag de rentabilitate
(buc)
Marja de siguranţă (%)
‰ creşte profitul şi marja de siguranţă;
‰ creşte profitul şi marja de siguranţă este constantă;
‰ profitul este constant şi creşte marja de siguranţă.

58. În condiţiile în care creşte capacitatea de producţie în cadrul activităţii

prezentate în tabelul următor,
‰ creşte profitul şi marja de siguranţă;
‰ creşte profitul şi marja de siguranţă este constantă;
‰ profitul este constant şi creşte marja de siguranţă.
Varianta
Indicatori
V1 V2
Capacitate de producţie 100 100
Producţia marfa (buc) 60 100
Preţ (lei/buc) 1 1
Cheltuieli totale fixe (lei) 12 12
Cheltuieli variabile (lei) 15 25
Cost variabil unit (lei/buc) 0,25 0,25
Cheltuieli totale (lei) 27 37
Venit total (lei) 60 100
Profitul brut (lei)
Producţia la prag de rentabilitate
(buc)
Marja de siguranţă (%)
59. În condiţiile în care scade volumul cheltuielilor fixe în aceeaşi măsură în
care creşte volumul cheltuielilor variabile în cadrul activităţii prezentate
în tabelul următor,

67
 Varianta
Indicatori
V1 V2
Capacitate de producţie 100 100
Producţia marfa (buc) 20 20
Preţ (lei/buc) 1 1
Cheltuieli totale fixe (lei) 12 7
Cheltuieli variabile (lei) 5 10
Cost variabil unit (lei/buc) 0,25 0,5
Cheltuieli totale (lei) 17 17
Venit total (lei) 20 20
Profitul brut (lei)
Producţia la prag de rentabilitate
(buc)
Marja de siguranţă (%)
‰ creşte profitul şi marja de siguranţă;
‰ creşte profitul şi marja de siguranţă este constantă;
‰ profitul este constant şi creşte marja de siguranţă.
60. În condiţiile în care scade volumul cheltuielilor fixe în aceeaşi măsură în
care creşte volumul cheltuielilor variabile în cadrul activităţii prezentate
în tabelul următor,
Varianta
Indicatori
V1 V2
Capacitate de producţie 100 100
Producţia marfa (buc) 20 20
Preţ (lei/buc) 1 1
Cheltuieli totale fixe (lei) 12 7
Cheltuieli variabile (lei) 5 10
Cost variabil unit (lei/buc) 0,25 0,5
Cheltuieli totale (lei) 17 17
Venit total (lei) 20 20
Profitul brut (lei)
Rata profitului (%)
Producţia la prag de rentabilitate
(buc)
Marja de siguranţă (%)
‰ creşte rata profitului şi marja de siguranţă;
‰ creşte rata profitului şi marja de siguranţă este constantă;
‰ rata profitului este constantă şi creşte marja de siguranţă.
61. Dacă o cultura agricolă înregistrează o marjă de siguranţă de 42% şi o
variabilitate a factorilor de producţie de 53%, atunci:
‰ activitatea nu înregistrează profit;
‰ activitatea înregistrează profit;
‰ întreprinzătorul îşi asumă un risc sporit;
‰ viabilitatea activităţii este redusă.

3.10. EFICIENŢA ECONOMICĂ

3.10.1. Definiţie
Eficienţa economică a activităţii de producţie reprezintă o categorie
economică ce exprimă însuşirea de a produce efecte economice maxime cu
minimum de cheltuieli de muncă vie şi materializată.

68
 În sensul cel mai larg, eficienţa economică se referă la întreaga activitate
economică, respectiv la sfera producţiei materiale, la procesul repartiţiei, al
circulaţiei produselor, ca şi la diferitele forme de activitate economică din
sfera neproductivă.
Eficienţa economică este legată direct de profit ca diferenţă între
valoarea producţiei vandabile şi cheltuielile totale de producţie, care privesc
factorii pe care întreprinzătorul trebuie să-i achiziţioneze de pe piaţă (costuri
explicite), fiind un raport între efortul făcut pentru obţinerea valorilor de
întrebuinţare şi efectul economic realizat cu ajutorul acestui efort.
Formulele de calcul ale eficienţei economice, folosite în practică sunt:
Efort Cht Efect Pr
(1) Eec = = sau Eec = = , în care:
Efect Pr Efort Cht
Eec – eficienţa economică; Cht – cheltuieli totale de producţie; Pr –
profitul.

3.10.2. Criteriile de apreciere ale eficienţei economice în agricultură

Criteriile de apreciere ale eficienţei economice din agricultură, sunt:
a. criterii sociale:
-gradul de satisfacere a nevoilor economiei naţionale cu produse
agroalimentare;
- gradul de satisfacere al populaţiei cu produse agroalimentare în raport
cu consumul fiziologic.
- nivelul calitativ al diferitelor produse agroalimentare.
b. criterii economice:
- mărimea venitului;
- mărimea profitului;
- mărimea valorii adăugate:
- productivitatea muncii.
Datorită deosebirilor în ce priveşte ciclurile de producţie şi a factorilor
specifici, eficienţa economică prezintă mari diferenţe între ramurile
agroalimentare.

3.10.3. Indicatorii de apreciere ai eficienţei economice

Indicatorii utilizaţi în aprecierea eficienţei economice se împart în 5
grupe:
- indicatori de eforturi: capitalul fix, capitalul circulant, numărul de
salariaţi, cheltuielile de producţie, volumul investiţiilor, capitalul propriu,
capitalul permanent.
- indicatori de efecte: capacitatea de producţie, producţia totală,
producţia marfă, cifra de afaceri, producţia medie, preţul de vânzare, costul de
producţie, productivitatea muncii.
- indicatorii eficienţei produselor: marja brută, profitul, rata profitului,
cheltuieli totale la 100 lei venituri;
- indicatori de utilizare a factorilor de producţie:
• pentru factorul muncă: productivitatea muncii vii, gradul de
înzestrare tehnică;
• pentru factorul capital: cifra de afaceri la 100 lei capital propriu şi
permanent, eficienţa utilizării consumurilor intermediare, viteza de rotaţie a
activelor circulante, gradul de utilizare a capacităţii de producţie, indicatorii
eficienţei investiţiilor (termenul de recuperare a investiţiilor, ratele
rentabilităţii investiţiilor);

69
 - indicatorii financiari – se utilizează în analiza financiară a activităţii
fermei, cei mai semnificativi fiind:
• de lichiditate
• solvabilitate
• echilibru financiar
• gestiune
• de rentabilitate
La alegerea indicatorilor utilizaţi în determinarea eficienţei activităţii
economice din agricultură este necesar să se aibă în vedere următoarele
cerinţe:
a) – să se exprime cât mai exact dependenţa eficienţei de volumul
producţiei şi de cel al resurselor folosite;
b) – să permită comparaţii atât în spaţiu, cât şi în timp;
c) – să evidenţieze economia totală realizată pe seama modificărilor
intervenite în volumul consumului de muncă, de fonduri şi de materiale. În
afară de aceste caracteristici comune, trebuie înregistrată o netă diferenţiere
între indicatorii de eficienţă şi indicatorii de bilanţ. Indicatorii de eficienţă
folosiţi în sectorul agroalimentar, deşi calculaţi pe baza bilanţului, se referă, în
general, la aspecte tehnice şi tehnologice şi au rolul de a reliefa căile cele mai
bune de utilizare a resurselor întreprinderii (se referă la toţi indicatorii mai
puţin cei financiari). Indicatorii de eficienţă au fost prezentaţi în capitolele
anterioare.
În continuare vom prezenta pe scurt aspecte ce caracterizează
productivitatea muncii, marja brută şi indicatorii financiari.

1. Marja brută
Este un indicator care reflectă competitivitatea relativă a diferitelor
activităţi de producţie, respectiv exprimă „profitabilitatea“ activităţilor de
producţie individuale (producţia de pâine, producţia de unt, producţia de
salamuri etc.).
Marja brută (Mb) se calculează după următoarea relaţie:
Mb = VQ – Cv, unde:
VQ –veniturile totale – lei;
Cv – costuri variabile – lei.
Indicatorul „marja brută“ este folosit pentru:
® compararea performanţei diferitelor activităţi de producţie;
® analiza structurii de costuri;
® calcularea profitului firmei.
Dacă cunoaştem care este marja brută pentru fiecare activitate de
producţie, profitul poate fi calculat ca diferenţă între marja brută şi costurile
fixe.
Pr = Mb – Cf, unde:
Pr – profitul – lei;
Cf – costurile fixe.

2. Productivitatea muncii
Acest indicator măsoară eficacitatea cheltuirii muncii în procesul de
producţie şi reprezintă timpul de muncă cheltuit pentru producerea unei unităţi
de produs sau cantitatea de produse obţinute în unitate de timp.
Productivitatea muncii se poate calcula folosind mai multe metode:
metoda unităţilor naturale (fizice), metoda unităţilor convenţionale şi metoda
unităţilor valorice.

70
 3. Indicatori de rentabilitate, sunt din punct de vedere matematic
expresia raportului dintre rezultate şi efort:
R = Rezultate/Efort x 100
R - rentabilitatea
În această formulă numărătorul poate fi rezultatul din activitatea de
exploatare, valoarea adăugată, profitul brut, profitul net şi dividendele.
Numitorul îl constituie eforturile angajate în obţinerea rezultatului şi poate fi
exprimat prin capitalul propriu, capitalul permanent, activele imobilizate,
activul total etc. Rezultă în final o diversitate de indicatori ce pot fi luaţi în
calcul pentru caracterizarea rentabilităţii.
Pr n
R= × 100
CA
Pb
R= × 100
Cht
Prn – profitul net
Pb – profit brut
Cht – cheltuieli totale

3.10.4. Factorii care determină creşterea eficienţei economice

Creşterea eficienţei activităţii economice depinde de o multitudine de
factori: economici, tehnici, organizatorici şi conjuncturali.
a) Dintre factorii economici de creştere a eficienţei activităţii din sectorul
agroalimentar menţionăm:
- asigurarea optimă a producţiei cu fondurile şi mijloacele necesare
şi utilizarea lor cât mai raţională;
- asigurarea optimă a unităţilor cu forţă de muncă tot mai calificată
şi utilizarea ei cât mai deplină şi uniformă;
- creşterea cointeresării lucrătorilor în rezultatele muncii lor.
b) Dintre factorii tehnici care concură la ridicarea eficienţei economice,
cei mai importanţi se referă la principalele direcţii ale progresului tehnic şi
anume:
- extinderea automatizării proceselor de muncă;
- introducerea pe scară largă în producţie a tehnologiilor moderne;
- modernizarea mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţii.
c) Ca factori organizatorici de creştere a eficienţei economice
menţionăm:
- profilarea, concentrarea, specializarea, cooperarea în producţie şi
integrarea economică;
- organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii în cadrul
întreprinderilor.
d) Din categoria factorilor conjuncturali, o influenţă însemnată asupra
eficienţei economice o au:
- sistemul de preţuri la produsele agricole şi la produsele industriale
folosite;
- sistemul de impozite şi de taxe practicat pentru activitatea
economică;
- sistemul de taxe şi penalizări.

71
62. În condiţiile în care creşte capacitatea de producţie în cadrul activităţii
prezentate în tabelul următor,
Variante
Indicatori
V1 V2
Capacitate de producţie 100 100
Producţia marfa (buc) 20 60
Preţ (lei/buc) 1 1
Cheltuieli totale fixe (lei) 12 12
Cheltuieli variabile (lei) 5 15
Cost variabil unit
(lei/buc) 0,25 0,25
Cheltuieli totale (lei) 17 27
Venit total (lei) 20 60
Marja brută (lei)
Profitul brut (lei)
‰ cresc marja brută şi profitul brut;
‰ creşte marja brută şi scade profitul brut;
‰ creşte marja brută şi profitul brut este constant.
63. În condiţiile în care scade volumul cheltuielilor fixe în aceeaşi măsură în
care creşte volumul cheltuielilor variabile în cadrul activităţii prezentate
în tabelul următor,
Variante
Indicatori
V1 V4
Capacitate de producţie 100 100
Producţia marfa (buc) 20 20
Preţ (lei/buc) 1 1
Cheltuieli totale fixe (lei) 12 7
Cheltuieli variabile (lei) 5 10
Cost variabil unit
(lei/buc) 0,25 0,5
Cheltuieli totale (lei) 17 17
Venit total (lei) 20 20
Marja brută (lei)
Profitul brut (lei)
‰ cresc marja brută şi profitul brut;
‰ creşte marja brută şi scade profitul brut;
‰ scade marja brută şi profitul brut este constant.
64. Datorită creşterii producţiei la acelaşi consum de timp în cadrul
activităţii prezentate în tabelul următor,
Variante
Indicatori
V1 V2
Producţia marfa (buc) 30 50
Preţ (lei/buc) 1,5 1,5
Cheltuieli totale (lei) 17 20
Venit total (lei) 45 75
Consum de timp (ore) 4 4
Productivitatea muncii
(buc/oră)
Productivitatea muncii
(lei/oră)
‰ creşte productivitatea muncii;

72
 ‰ creşte productivitatea muncii în buc/oră şi scade
productivitatea muncii în lei/oră;
‰ scade productivitatea muncii în buc/oră şi creşte
productivitatea muncii în lei/oră.
65. Datorită consumului de timp pentru obţinerea aceleiaşi producţii în
cadrul activităţii prezentate în tabelul următor,
Variante
Indicatori
V1 V4
Producţia marfa (buc) 30 30
Preţ (lei/buc) 1,5 1,5
Cheltuieli totale (lei) 17 17
Venit total (lei) 45 45
Consum de timp (ore) 4 3
Productivitatea muncii
(buc/oră)
Productivitatea muncii
(lei/oră)
‰ creşte productivitatea muncii;
‰ creşte productivitatea muncii în buc/oră şi scade
productivitatea muncii în lei/oră;
‰ scade productivitatea muncii în buc/oră şi creşte
productivitatea muncii în lei/oră.
66. În urma reducerii cheltuielilor totale 1,0 lei în cadrul activităţii
prezentate în tabelul următor,
Variante
Indicatori
V1 V2
Producţia marfa (buc) 20 20
Preţ (lei/buc) 1,5 1,5
Cheltuieli totale (lei) 23 22
Cifra de afaceri (lei)
Profit brut (lei)
Profit net (lei)
Rata rentabilităţii (%) (Pn/CA)
Rata rentabilităţii (%) (Pb/Cht)
‰ creşte rentabilitatea cu 2,8 % şi respectiv 5,9 %;
‰ scade rentabilitatea cu 2,8 % şi respectiv 5,9 %;
‰ Rentabilitatea nu se modifică.
67. În urma reducerii creşterii producţie cu 20 bucăţi şi a cheltuielilor totale
cu 26 lei în cadrul activităţii prezentate în tabelul următor,
Variante
Indicatori
V1 V2
Producţia marfa (buc) 20 40
Preţ (lei/buc) 1,5 1,5
Cheltuieli totale (lei) 23 46
Cifra de afaceri (lei)
Profit brut (lei)
Profit net (lei)
Rata rentabilităţii (%) (Pn/CA)
Rata rentabilităţii (%) (Pb/Cht)

73
 ‰ creşte rentabilitatea cu 2,8 % şi respectiv 5,9 %;
‰ scade rentabilitatea cu 2,8 % şi respectiv 5,9 %;
‰ Rentabilitatea nu se modifică.

Lucrări de verificare

10. Descrieţi profitul brut, explicaţi funcţiile acestuia şi

exemplificaţi un calcul de determinare a profitului pe baza
cheltuielilor totale, a producţiei şi a preţului.
11. Clasificaţi cheltuielile şi reprezentaţi-le grafic acolo unde este
cazul (variabile şi fixe).
12. Descrieţi, clasificaţi costurile de producţie şi reprezentaţi-le pe
acelaşi grafic.
13. Descrieţi şi explicaţi o cale de creştere a marjei de siguranţă.
14. Arătaţi şi explicaţi două mijloace de creştere a eficienţei
economice orientându-vă după indicatorii: productivitatea
muncii, marja brută şi rata de rentabilitate.

REZUMAT

Profitul realizat de firme este plusul obţinut din faptul că acestea câştigă
mai mult din vânzări decât cheltuiesc pentru a produce bunurile respective.
Maximizarea profitului, presupune să comparăm costurile cu veniturile
şi să analizăm la ce nivel al producţiei, profitul va fi maximizat, şi de
asemenea, care este nivelul acestui profit.
Găsirea profitului maxim pe care îl poate realiza o firmă prin metoda
curbelor veniturilor medii şi marginale şi curbelor costurilor medii şi
marginale presupune parcurgere a două etape.
În prima etapă se caută nivelul producţiei la care profitul este maxim.
Cea de a două etapă presupune aflarea valorii profitului la nivelul respectiv al
producţiei
Minimizarea pierderilor Se poate întâmpla ca, la nici un nivel al
producţiei să nu se realizeze profit. În această situaţie, nivelul producţiei la
care VM = CM, va fi nivelul la care pierderile sunt minime. Firma va înceta să
producă atunci când nu îşi mai poate acoperi costurile variabile: atunci când
CVm (costul variabil mediu) este deasupra Vm (venitului mediu). Această
situaţie este cunoscută sub numele de punctul de închidere pe termen scurt.
Pe termen lung toate costurile sunt variabile. De aceea, dacă firma nu
poate acoperi costurile medii pe termen lung (şi deci profitul normal), îşi va
înceta activitatea, situaţie cunoscută sub numele de punctul de închidere pe
termen lung

Funcţii şi forme ale profitului

Profitul are efecte benefice asupra societăţii în ansamblu servind la
satisfacerea nevoilor economice.
Profitul are următoarele funcţii:
* stimulează iniţiativa economică şi acceptarea riscului;
* orientează activitatea economică;

74
 * este sursa principală de finanţare a firmei;
* este sursa pentru acordarea de stimulente şi finanţarea unor acţiuni
social-culturale.
* măsoară eficienţa activităţii desfăşurate
Profitul are următoarele forme: profitul normal, profitul economic.
profitul de monopol şi profitul neaşteptat.

Cheltuielile de producţie sunt elemente pasive ale bilanţului economic

şi reprezintă expresia consumului total de bunuri materiale şi de forţă de
muncă reclamat de obţinerea unui produs, lucrare sau serviciu.
În producţia agroalimentară propriu-zisă, cheltuielile de producţie
cuprind următoarele elemente: cheltuielile materiale, cote de amortizare, cote
de întreţinere sau menţinere a mijloacelor fixe, cote de asigurare, impozite,
taxe şi contribuţii, salarii, dobânzi, chirii.
Clasificarea cheltuielilor
După natura lor funcţională, cheltuielile de producţie se clasifică în:
cheltuieli explicite şi cheltuieli implicite sau cheltuieli-venit.
În funcţie de modul cum variază în raport cu volumul producţiei,
cheltuielile de producţie se împart în cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile.
În funcţie de modul de includere în costul unitar al produselor obţinute,
cheltuielile pot fi directe şi indirecte.
În raport cu procesul de producţie cheltuielile sunt: cheltuieli de bază
sau tehnologice şi cheltuieli de regie sau de organizare.
După destinaţie, acestea se împart în: cheltuieli de exploatare, cheltuieli
financiare şi cheltuieli extraordinare.
După timpul când se efectuează, cheltuielile se împart în: cheltuieli din
anul curent, cheltuieli din anul precedent (producţia neterminată) şi cheltuieli
anticipate.

Costul de producţie reflectă cheltuielile de producţie ce revin pe

unitatea de produs şi se poate calcula prin mai multe metode:
a) metoda diviziunii simple,
b) metoda valorii rămase,
c) metoda coeficienţilor

Costul complet comercial este un indicator de calcul al profitului brut şi

exprimă valoarea cheltuielilor de producţie şi de desfacere a producţiei marfă
pe unitate de măsură

Tipologia costurilor
În domeniul tipologiei costurilor se evidenţiază, în principal, trei mari
categorii: costul total, costul mediu şi costul marginal
Costul total poate fi definit ca ansamblul cheltuielilor ce corespund
producţiei la un moment dat. În cadrul acestuia cheltuielile se diferenţiază în:
- cheltuieli fixe cheltuieli variabile, La rândul lor cheltuielile variabile se
pot clasifica în.
* directe indirecte
Costurile totale de producţie sunt date de suma costurilor variabile
(CTV) şi a costurilor fixe
Costurile variabile, îşi modifică mărimea absolută în proporţii diferite, în
funcţie şi în acelaşi sens cu volumul fizic al producţiei, distingându-se costuri:
proporţionale, degresive, progresive, regresive şi flexibile.

75
 Costul marginal este costul suplimentar pentru producerea unei unităţi
suplimentare; adică este egal cu creşterea costurilor totale la o creştere a
producţiei cu o unitate.
Costul mediu este costul pe unitatea de produs
Costurile fixe medii conţin valoarea factorilor de producţie consideraţi
ficşi pentru un anumit nivel al producţiei
Costurile variabile medii conţin preţul factorilor de producţie variabili
care determină creşterea sau descreşterea nivelului producţiei.

A. Costurile pe termen scurt

Costurile fixe medii scad continuu pe măsură ce creşte producţia întrucât
costurile fixe totale sunt raportate la o producţie din ce în ce mai mare.
Costurile variabile medii depind de evoluţia producţiei marfă. Pe măsura
ce produsul mediu al muncitorilor creşte, costul mediu cu munca pe unitatea de
produs scade.
Costurile totale medii, sunt suma valorilor costurilor fixe medii şi a
costurilor variabile medii. Pe măsura ce costul fix mediu scade, distanţa dintre
costul variabil şi costul mediu, scade.
Relaţia dintre costurile medii şi costul marginal arată că atât timp cât
noile unităţi de produs costă mai puţin decât media, producerea lor trebuie să
tragă costul mediu în jos. Dacă costum mediu este mai mic decât costul
marginal, acesta din urmă trebuie să scadă.

B Costurile pe termen lung

Toate input-urile sunt variabile şi deci legea diminuării retururilor nu se
aplică. Firmele pot avea, economii sau dezeconomii de scară, sau costurile
medii pot rămâne constante pe măsura ce îşi extinde scara producţiei.
Costurile medii pe termen lung Pe măsură ce firmele se extind, vor
cunoaşte economii de scară, şi deci costurile medii pe termen lung vor
descreşte. După un anumit punct, atunci când toate economiile au fost
obţinute, costul mediu pe termen lung devine constant, firma va fi probabil,
prea mare, şi va cunoaşte, dezeconomii de scară şi implicit un cost mediu pe
termen lung, crescător.
Costurile marginale pe termen lung Dacă au loc economii de scară,
unităţi suplimentare de produs vor adăuga mai puţin la costuri decât media.
costul mediu pe termen lung trebuie să fie deasupra lui costul marginal şi deci
să împingă media în jos pe măsura ce producţia creşte. Dacă au loc
dezeconomii de scară, unităţi adiţionale de produs vor costa mai mult decât
media. costul mediu pe termen lung trebuie să fie sub costul mediu,
împingându-l în sus. Dacă nu exista nici economii, nici dezeconomii de scară,
aşa încât curba costului marginal este orizontală, unităţile adiţionale de produs
vor costa exact cât media.

Producţia marfă reprezintă totalitatea produselor care se valorifică în

afara unităţilor producătoare. Producţia marfă îndeplineşte numeroase funcţii
dintre care o semnificaţie deosebită o au următoarele:
- asigurarea populaţiei cu mijloace de subzistenţă;
- participă la extinderea şi dezvoltarea relaţiilor economice dintre
localităţi, regiuni şi ţări;
- asigurarea rezervei naţionale de produse strategice pentru condiţii
deosebite.

76
 Preţul reprezintă evaluarea unui bun la un moment dat pe piaţă şi este
singura variabilă economică care produce venit. Preţurile produselor
agroalimentare, în sistemele specifice economiei de piaţă, se formează pe baza
legităţilor acestui tip de economie, respectiv a legii cererii şi ofertei şi a legii
concurenţei, îndeplinind următoarele funcţii:
a. permite compararea valorii unui produs sau serviciu în raport cu
alte produse;
b. permite cumpărătorului măsurarea sacrificiului monetar pe care
trebuie să-l facă pentru procurarea produsului;
c. permite utilizatorului înregistrarea tendinţei ce exprimă valoarea
relativă a unui produs;
d. preţul este un indicator de tensiune economică, respectiv de
competitivitate şi un stimulent pentru adoptări; fluctuaţiile preţurilor determină
producătorii să se adapteze la noile exigenţe ale pieţei, să urmeze evoluţia sa.
e. preţul este un element de selecţie a consumurilor şi
consumatorilor;
f. preţul este un element de rentabilitate a produsului întrucât
permite acoperirea costurilor relative ale produsului şi obţinerea unui anumit
profit pentru întreprindere;
g. preţurile produselor agricole pot stimula sau reduce veniturile
producătorilor agricoli;
h. preţul este considerat un mijloc de a reglementa intrările
concurenţilor în sfera de distribuţie a unui produs.
Ca mărime, preţul produselor agricole este influenţat de:
a. costul de producţie;
b. costul de desfacere a producţiei;
c. factorii de majorare sau reducere a preţului, care depind de
nivelul producţiei pe piaţă (oferta) şi de gradul de solicitare a acesteia de
consumatori (cererea);
d. consecinţele politicii de preţuri ale agentului economic şi
variantele sale tactice, adesea aleatorii, ca urmare a acţiunii legii concurenţei;
acest element este dificil de cuantificat întrucât cel mai adesea în activităţile de
piaţă el intervine asupra deciziilor inopinate, luate în circumstanţe
imprevizibile care modifică mărimea preţurilor;
e. profitul producătorului sau a furnizorului de produse
agroalimentare, a cărui nivel este determinat de cele patru elemente prezentate
mai sus, luând în considerare că nivelul preţului îl stabileşte piaţa şi nu
producătorul (ofertantul) considerat ca element independent.
VENITUL (VT) exprimă valoarea bunurilor şi serviciilor vandabile
obţinute într-o firmă. Veniturile firmei se compun din:
a. venituri de exploatare care cuprind:
-venituri din vânzarea producţiei proprii;
-venituri din lucrări executate la terţe persoane;
-venituri din vânzarea mărfurilor;
-venituri din subvenţii;
-variaţia stocurilor;
-venituri din producţia imobilizată;
-alte venituri.
b. venituri financiare, spre exemplu dobânzi de încasat;
c. venituri extraordinare TIPOLOGIEA VENITURILOR
Se disting trei concepte: veniturile totale (VT), veniturile medii (Vm) şi
veniturile marginale (VM).

77
 Veniturile totale sunt reprezentate de totalitatea câştigurilor firmei într-
o perioadă de timp, realizate prin vânzarea unui anumit volum de produse
(QT).
Veniturile medii sunt reprezentate de volumul câştigurilor pe unitatea
de produs vândută.
Veniturile marginale Veniturile medii. Dacă o firma este foarte mică,
comparativ cu întreaga piaţă, ea va fi un acceptor de preţ şi îşi va vinde
întreaga producţie la acest preţ. În aceste condiţii, veniturile medii sunt
constante, la valoarea preţului acceptat. Veniturile marginale, vor fi egale cu
veniturile medii, întrucât vânzarea de unităţi suplimentare se face la acelaşi
preţ.
Veniturile totale. Întrucât preţul este constant, veniturile totale vor
creşte cu o rată constantă, pe măsură ce cantităţi mai mari sunt vândute.
Evoluţia veniturilor atunci când preţul variază cu producţia
Venitul total, venitul marginal şi venitul mediu vor fi diferite atunci când
preţul variază cu producţia. Dacă o firmă deţine o parte importantă din piaţă,
curba cererii va avea o pantă descrescătoare. Aceasta înseamnă că dacă doreşte
să vândă cantităţi mai mari, va trebui să coboare preţul, sau dacă va ridica
preţul, va trebui să accepte o scădere a vânzărilor.
Rentabilitatea este o categorie economică legată de existenţa producţiei
de mărfuri şi a relaţiilor băneşti. Ca o unitate economică, o ramură, un produs,
un serviciu să fie rentabile, ele trebuie să acopere toate cheltuielile de
producţie şi de circulaţie din venituri proprii şi să realizeze un profit.
Rentabilitatea reflectă tocmai capacitatea unităţilor economice de a obţine un
profit.
Dintre căile care pot contribui la sporirea rentabilităţii subliniem:
• creşterea volumului producţiei totale şi marfă pe baza sporirii
randamentelor;
• îmbunătăţirea structurii şi calităţii produselor;
• creşterea productivităţii muncii;
• sporirea gradului de folosire a capacităţilor de producţie;
• creşterea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante;
• reducerea costurilor unitare de producţie;
• creşterea preţurilor de producţie prin îmbunătăţirea calităţii
produselor.

Pragul de rentabilitate reprezintă cantitatea de produse sau cifra de

afaceri de la care firma începe să obţină profit.
Situaţii în care se recurge la analiza pragului de rentabilitate:
- în activitatea curentă ca metodă de previzionare a profitului în funcţie
de volumul producţiei;
- în analiza evoluţiei profitului în funcţie de variaţia cifrei de afaceri;
- în aprecierea oportunităţii modernizării instalaţiilor, echipamentelor şi
tehnologiei de producţie cu ajutorul coeficientului de levier de exploatare.

Marja de siguranţă a întreprinderii, oferă informaţii relative la măsura

în care întreprinderea poate face faţă unor degradări ale mediului extern fără a
înregistra pierderi. Este un indice care se dovedeşte util în evaluarea riscului de
exploatare al întreprinderii.

78
 Eficienţa economică a activităţii de producţie reprezintă o categorie
economică ce exprimă însuşirea de a produce efecte economice maxime cu
minimum de cheltuieli de muncă vie şi materializată.
Criteriile de apreciere ale eficienţei economice sunt:
a. criterii sociale:
- gradul de satisfacere a nevoilor economiei naţionale cu produse
agroalimentare;
- gradul de satisfacere al populaţiei cu produse agroalimentare în raport
cu consumul fiziologic.
- nivelul calitativ al diferitelor produse agroalimentare.
b. criterii economice:
- mărimea venitului;
- mărimea profitului;
- mărimea valorii adăugate:
- productivitatea muncii.
Indicatorii utilizaţi în aprecierea eficienţei economice se împart în 5
grupe:
- indicatori de eforturi: capitalul fix, capitalul circulant, numărul de
salariaţi, cheltuielile de producţie, volumul investiţiilor, capitalul propriu,
capitalul permanent.
- indicatori de efecte: capacitatea de producţie, producţia totală,
producţia marfă, cifra de afaceri, producţia medie, preţul de vânzare, costul de
producţie, productivitatea muncii.
- indicatorii eficienţei produselor: marja brută, profitul, rata profitului,
cheltuieli totale la 100 lei venituri;
• - indicatori de utilizare a factorilor de producţie: productivitatea
muncii vii, gradul de înzestrare tehnică, cifra de afaceri la 100 lei capital
propriu şi permanent, eficienţa utilizării consumurilor intermediare, viteza de
rotaţie a activelor circulante etc.
- indicatorii financiari – se utilizează în analiza financiară a activităţii
fermei, cei mai semnificativi fiind: de lichiditate, solvabilitate etc.
La alegerea indicatorilor utilizaţi în determinarea eficienţei activităţii
economice din agricultură este necesar să se aibă în vedere următoarele
cerinţe:
a) să se exprime cât mai exact dependenţa eficienţei de volumul
producţiei şi de cel al resurselor folosite;
b) să permită comparaţii atât în spaţiu, cât şi în timp;
c) să evidenţieze economia totală realizată pe seama modificărilor
intervenite în volumul consumului de muncă, de fonduri şi de materiale.
1. Marja brută
Este un indicator care reflectă competitivitatea relativă a diferitelor
activităţi de producţie, respectiv exprimă „profitabilitatea“ activităţilor de
producţie individuale (producţia de pâine, producţia de unt, producţia de
salamuri etc.).
2. Productivitatea muncii
Acest indicator măsoară eficacitatea cheltuirii muncii în procesul de
producţie şi reprezintă timpul de muncă cheltuit pentru producerea unei unităţi
de produs sau cantitatea de produse obţinute în unitate de timp.
3. Indicatori de rentabilitate, sunt din punct de vedere matematic
expresia raportului dintre rezultate şi efort:

79
 Factorii care determină creşterea eficienţei economice
a) factorii economici de creştere a eficienţei activităţii din sectorul
agroalimentar: asigurarea optimă a producţiei cu fondurile şi mijloacele
necesare şi utilizarea lor cât mai raţională, cu forţă de muncă tot mai calificată,
utilizarea ei cât mai deplină, şi creşterea cointeresării lucrătorilor în rezultatele
muncii lor.
b) factorii tehnici care concură la ridicarea eficienţei economice:
extinderea automatizării proceselor de muncă; introducerea pe scară largă în
producţie a tehnologiilor moderne; modernizarea mijloacelor de transport şi a
căilor de comunicaţii.
c) factori organizatorici de creştere a eficienţei economice: profilarea,
concentrarea, specializarea, cooperarea în producţie şi integrarea economică;
organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii în cadrul întreprinderilor.
d factorii conjuncturali: sistemul de preţuri la produsele agricole şi la
produsele industriale folosite; sistemul de impozite şi de taxe practicat pentru
activitatea economică; sistemul de taxe şi penalizări.

Bibliografie

Davidovici I. şi colab., 2002, Ec. creşterii agroalimentare, Ed. Expert,

Bucureşti
Dona, I. – 2000 - Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti,
Gavrilescu D. şi colab. – 2000, Economie agroalimentară, Ed. Expert
Bucureşti
Tofan A. – 2005, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea

80
 M
Moodduulluull IIV
V

IIN
NVVE
ESST
TIIŢ
ŢIIIIL
LEE ÎÎN
N SSE
ECCTTO
ORRU
ULL
A
AG GRROOA ALLIIM
MEEN
NTTA
ARR

4.1. Investiţiile - concept, importanţă 81

4.2. Clasificarea investiţiilor 83
4.3. Eficienţa economică a investiţiilor 85
Lucrare de verificare
Rezumat
Bibliografie

După parcurgerea acestui capitol veţi:

• înţelege rolul investiţiilor în spaţiul rural;
• analiza eficienţa economică a investiţiilor;
• aplica instrumentele de determinare a eficienţei economice a
investiţiilor.

4.1. INVESTIŢIILE - CONCEPT, IMPORTANŢĂ

Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor prin care se achiziţionează
bunuri de capital fix, se dezvoltă, se reface şi se modernizează capitalul fix
existent. Investiţiile produc efecte economice pe perioade mai mari de un an şi
poartă denumirea de cheltuieli de capital.
Investiţiile, în general, au două reprezentări :
-întreprinderea care investeşte are o acţiune de stimulare a altor
întreprinderi (le dă acestora de lucru), de stimulare a cererii, de stimulare a
activităţii economice în general;
-întreprinderea care investeşte îşi dezvoltă capacităţile de producţie
instalate şi oferă bunuri posibile (stimulează oferta).
Investiţia joacă rolul de bază în creşterea economică, deoarece ea
acţionează simultan asupra cererii şi ofertei de bunuri.
Acţiunea asupra cererii
Ce se întâmplă atunci când întreprinzătorii au ca obiectiv să-şi dubleze
producţia? Se vor adresa fabricanţilor de progres tehnic, caz în care apar două
situaţii, în funcţie de locaţia fabricanţilor.
a) Dacă fabricanţii sunt în străinătate întreprinzătorii vor externaliza
veniturile lor prin achiziţia de utilaje din exteriorul ţării. Deci, în acest caz
producătorii străini îşi măresc vânzările, dar balanţa domestică comercială se
deteriorează şi efectele investiţiei se opresc aici.
b) Dacă fabricanţii de echipamente sunt naţionali, decizia de a investi
va declanşa o serie de mişcări favorabile. Cifra de afaceri a furnizorilor de
echipamente creşte şi, în consecinţă, salariile şi impozitele pe care ei le
plătesc, profiturile pe care le realizează cresc în aceeaşi măsură. Salariaţii lor,
eventual în număr mai mare, consumă mai mult. Distribuitorii şi producătorii
de alimente, de îmbrăcăminte, televizoare, de automobile etc., văd cum
vânzările şi încasările lor cresc. Pentru a face faţă unei cereri mai mari, aceştia

81
îşi măresc producţia, fac noi angajări, măresc salariile şi comenzile către
furnizorii lor. Per total, rezultă că investiţia naţională are un efect
multiplicator asupra activităţii economice. Acest efect se numeşte efectul
multiplicator al investiţiilor lui Keynes. Descoperirea acestei explicaţii, a
constituit un avans major în exercitarea politicii economice.
Conform efectului multiplicator, când afacerile merg prost, acestea se pot
relansa prin programe de investiţii. Trebuie sa reamintim că în cazul în care
fabricanţii sunt străini, va avea loc o fugă a comenzilor şi a efectelor
multiplicatoare spre străinătate. Această fugă deteriorează echilibrul financiar
al întreprinderilor şi pe cel al naţiunii, fără a determina relansarea activităţii
sperate. Astfel, cunoaştem astăzi că toată relansarea economică a României se
direcţionează în cea mai mare parte pentru simplul fapt că majoritatea
achiziţiilor de capital fix se fac din exterior. Relansarea economică atât de
dorită are la bază în special intrările de capital străin şi mai puţin efectul
multiplicator explicat în sens tradiţional.
Acţiunea asupra ofertei
Investiţiile aduc o mărire a capacităţilor de producţie 6 :
- Dacă maşina se substituie unei maşini vechi, scoasă din uz, aceasta este
o investiţie de reînnoire sau de înlocuire.
- Maşina nouă poate, de asemenea, să fie adăugată vechilor maşini
existente: aceasta este o investiţie de extensie sau netă. De exemplu, se
achiziţionează un nou tractor. Suma dintre investiţiile nete şi de înlocuire
formează investiţiile brute. În practică, distincţia este departe de a fi
totdeauna clară. Întreprinderea a investit în acelaşi timp pentru a răspunde
cererii, pentru reducerea defectelor de fabricare, pentru ameliorarea calităţii
producţiilor şi livrarea de noutăţi şi pentru reducerea costurilor sale unitare
(utilizează pentru aceeaşi producţie, mai puţini salariaţi, mai puţine materii
prime şi mai puţină energie).
Cunoscând că investiţiile au atâtea virtuţi, se înţelege mai greu de ce se
stagnează din acest punct de vedere de foarte mulţi ani în foarte multe ţări,
inclusiv România. Cum se face că având atâţia muncitori neocupaţi, ţările nu
încep relansarea investiţiilor, stimulând astfel ansamblul activităţilor
economice?
Dintre toate variabilele economice, investiţia este una dintre cele mai
greu de explicat. Într-o economie descentralizată, investiţia totală depinde de
deciziile numeroşilor şefi de întreprinderi. A investi nu este altceva decât a
face un pariu cu viitorul. Dar, eşti din ce în ce mai puţin înclinat să pariezi
când perspectivele de viitor sunt ameninţate de mari greutăţi.
Decizia de a investi este o decizie ireversibilă, cel puţin pentru câţiva ani.
Dacă conjunctura economică va fi mai puţin favorabilă decât previziunile,
veniturile sperate nu se vor realiza, cu toate că cheltuielile legate de dobânzile
bancare şi de rambursarea creditelor vor continua să curgă. Întreprinderea se
va găsi în dificultate cu bancherul său, cu furnizorii săi şi foarte probabil va fi
îndrumată spre lichidare. Pentru a evita de a fi prea îndatorate şi de a risca
astfel să-şi piardă independenţa, societăţile preferă să se autofinanţeze în cea
mai mare parte. Ele nu distribuie acţionarilor decât o parte din beneficiile lor şi
reinvestesc restul. Autofinanţarea reprezenta prin anii ’60, 80% din investiţiile
totale, chiar 100% în Statele Unite. Profiturile ridicate contribuie astfel uşor la
demararea investiţiilor.

6
Dona, I. – 2000 - Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti,

82
 Un obstacol în calea investiţiilor îl constituie existenţa unor maşini
subexploatate. Întreprinderile care nu folosesc la întreaga capacitate tehnica şi
echipamentele de care dispun sunt obligate să răspundă la toate comenzile
suplimentare ale clienţilor lor fără maşini suplimentare, deci fără să
investească. Ele dispun de o marjă de capacitate neutilizată. Atâta timp cât
această marjă nu va fi resorbită, întreprinderile nu vor putea să investească.
Cheia investiţiei este încrederea în viitor, “starea de încredere”.
Încrederea în viitor nu înseamnă siguranţă financiară aşa cum am fi înclinaţi să
credem, înseamnă risc. Înclinaţia spre risc a întreprinzătorilor determină
volumul investiţiilor dintr-o economie.
În rezumat, în ciuda tuturor virtuţilor sale, investiţia poate să se găsească
în mod durabil blocată. Mai multe variabile contribuie la mecanismele
investiţiei: volumul economiilor, costul creditului, demararea crescândă a
cererii, rentabilitatea profiturilor şi natural încrederea în viitor. Este suficient
ca una din variabile să fie negativă pentru investiţia să stagneze. Aceasta se
întâmplă când ansamblul economiei este bolnav. Şi dacă durează mult timp,
concurenţa este neiertătoare. Întreprinderile şi ţările care nu investesc vor
pierde teren în privinţa tehnicii, iar jocurile tehnologice sunt jocuri vitale.
Analizând evoluţia investiţiilor din agricultura României rezultă că în
anul 2003 investiţiile brute au scăzut cu 80% faţa de anul 1985, iar efectele
sunt uşor de constatat.

68. Influenţa pozitivă a investiţiilor asupra cererii interne:

‰ se produce atunci când mijloacele fixe achiziţionate sunt
procurate din ţară;
‰ se produce atunci când mijloacele fixe achiziţionate sunt
procurate din import;
‰ creşte cererea de produse finite.
69. Dacă investitorii achiziţionează mijloacele fixe din import atunci
balanţa importuri-exporturi se:
‰ deteriorează;
‰ apreciază;
‰ este indiferentă acestui fenomen.
70. Multiplicatorul lui Keynes presupune:
‰ creşterea cererii de produse finite şi creşterea preţului;
‰ creşterea ofertei de produse finite şi reducerea preţului;
‰ creşterea cererii de mijloace fixe care, la rândul său determină
creşterea cererii de materii prime energie, forţă de muncă etc.
71. Efectul investiţiilor asupra ofertei constă în:
‰ creşterea cererii de produse finite;
‰ creşterea ofertei de produse finite;
‰ creşterea cererii de mijloace fixe care, la rândul său determină
creşterea cererii de materii prime energie, forţă de muncă etc.

4.2. CLASIFICAREA INVESTIŢIILOR

Abordarea şi înţelegerea problematicii investiţiilor presupune
cunoaşterea criteriilor de clasificare a acestora şi anume: destinaţia economică,
sfera de acţiune, participarea la progresul tehnic, structura costurilor, sursele
de finanţare.
1. Destinaţia economică. După acest criteriu, investiţiile se împart în
productive şi neproductive.

83
 a. Investiţiile productive, participă direct în procesul de obţinere a
bunurilor: plantaţii viticole, livezi, animale de reproducţie, .
b. Investiţiile neproductive, nu contribuie la obţinerea de produse
vegetale şi animale, dar facilitează activitatea economică din aceste domenii –
clădiri administrative, infrastructură, mijloacele de transport.
2. Sfera de acţiune. Acest criteriu împarte investiţiile în: specifice,
comune şi generale.
a. Investiţiile specifice, sunt cele care revin pe unitatea productivă -
hectar, animal, pe unitatea de produs, sau pe unitatea de depozitare - metru
pătrat, metru cub.
b. Investiţiile comune, vizează realizarea de capital fix, utilizabil în mai
multe activităţi sau domenii - magazii, depozite, remize.
c. Investiţiile generale, au ca ţintă, obiective de interes general - clădiri
administrative, case de cultură, parcuri, baze sportive.
3. Participarea la procesul tehnic-tehnologic. Investiţiile - din acest
punct de vedere - se împart în: investiţii de refacere şi investiţii de
modernizare.
a. Investiţiile de refacere, se referă la înlocuirea, lărgirea şi
reconstruirea capitalului fix, fără modificări în nivelul tehnic.
b. Investiţiile de modernizare îndeplinesc aceleaşi funcţii dar sunt
dublate de ridicarea nivelului tehnic şi al parametrilor funcţionali şi de
performanţă ai capitalului fix.
4. Structura costurilor. După acest criteriu investiţiile se împart în:
investiţii cu consum mare de muncă vie şi investiţii cu consum mare de resurse
materiale.
a. Cu consum specific mare de muncă vie - toate lucrările
hidroameliorative.
b. Cu consum specific mare de resurse materiale - sere, tractoare,
maşini agricole, spaţii de depozitare şi conservare a produselor vegetale şi
animale.
5. Sursele de finanţare. Investiţiile se împart în proprii şi atrase.
a. Investiţiile proprii -angajează disponibilităţile financiare ale
exploataţiilor agricole.
b. Investiţiile atrase - sunt finanţate de la bugetul de stat sau prin
intermediul angajării de credite bancare.

72. Daţi 3 exemple de investiţii productive din industria vinului şi

vinificaţiei.
• achiziţionarea unei linii de etichetare a sticlelor;
• .............................................................................................,
• .............................................................................................,
• .............................................................................................,
73. Daţi 3 exemple de investiţii neproductive din industria vinului şi
vinificaţiei.
• achiziţionarea unei maşini pentru distribuţia produselor finite;
• .............................................................................................,
• .............................................................................................,
• .............................................................................................,
74. Daţi câte un exemplu de investiţii:
a. specifice - …………………………………………………….
b. comune - ……………...……………………………………...
c. generale - ……………………………………………………

84
75. Firma realizează o investiţie de refacere atunci când:
‰ Achiziţionează o bandă transportoare nouă pentru a o înlocui pe
cea veche;
‰ Achiziţionează un transformator nou mai eficient decât cel vechi;
‰ Achiziţionarea materiei prime de calitate.
76. Firma realizează o investiţie de modernizare atunci când:
‰ Achiziţionează o bandă transportoare nouă pentru a o înlocui pe
cea veche;
‰ Achiziţionează un transformator nou mai eficient decât cel vechi;
‰ Achiziţionarea materiei prime de calitate.

4.3. EFICIENŢA ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR

Cercetarea alternativelor de investiţie presupune mai multe modalităţi
de realizare, fiecare dintre acestea caracterizându-se printr-o varietate de
informaţii referitoare la eforturi, efecte, raportul existent între acestea, durata
de realizare, durata de obţinere a efectelor economice şi sociale.
Analiza economică a unui proiect de investiţie cuprinde , în linii mari,
următoarele faze:
® definirea obiectivelor investiţiei – este strâns legată de tipul de
întreprinzător care trebuie să decidă investiţia; astfel, întreprinzătorul privat
urmăreşte analiza convenienţei investiţiei având ca parametru obiectiv profitul
calculat pe baza veniturilor (cifrei de afaceri) şi costurilor monetare pe care le
prevede să le realizeze pe piaţă, iar întreprinzătorul public urmăreşte pe lângă
maximizarea profitului şi bunăstarea socială în sensul că ţine cont nu numai de
efectele interne ale investiţiei ci şi de efectele externe – influenţa asupra
economiei locale, asupra peisajului etc.;
® analiza indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor care se
pot clasifica în:
aindicatori generali (profitul, rata profitului, productivitatea muncii
etc.);
aindicatori specifici (prezintă anumite particularităţi specifice
investiţiilor).
® Alegerea celei mai eficiente variante de investiţie.

A. Indicatorii eficienţei economice a investiţiilor

Pentru evaluarea eficienţei economice a investiţiilor se foloseşte un
sistem complex de indicatori care poate fi împărţit în indicatori statici şi
indicatori dinamici.

Investiţia specifică (Is) este un indicator parţial al eficienţei economice

care exprimă valoarea investiţiilor (în unităţi fizice sau valorice) ce revine pe
unitatea de produs sau pe unitatea de producţie (animal, m2, ha etc.):
It
Is = ,
Q
unde:
It – valoarea investiţiei totale;
Q – volumul producţiei.
Sporul de producţie- ∆Q, în unităţi naturale sau valorice, se stabileşte
utilizând relaţia:
∆Q = Q1 - Qo, în care:
Q1 = producţia în varianta cu investiţii;

85
 Qo = producţia în varianta fără investiţii.
Sporul de profit- ∆Prt, pe hectar şi animal:
∆Prt = Prt1 - Prto, în care:
- Prt1 = profitul net în varianta cu investiţii;
- Prto = profitul net în varianta fără investiţii.
Reducerea costului de producţie- ∆Cp:
ΣCho ΣCh1
∆Cp = - , în care:
Qo Q1
- ΣCho, ΣCh1 = cheltuielile totale pe variante;
- Qo, Q1 = producţia totală pe variante.
Creşterea profitabilităţii- ∆Pr:
Pr t1 Pr to
∆Pr = -
ΣCh1 ΣCho
Creşterea rentabilităţii – ∆ r, se determină după relaţia:
∆ r = r1 – r0, unde
r1 – rata rentabilităţii după efectuarea investiţiei;
r0 – rata rentabilităţii înaintea efectuării investiţiei;
Durata de recuperare a investiţiilor (Tr) – indicator sintetic de
apreciere a eficienţei economice a investiţiilor, reflectă intervalul de timp,
exprimat în ani, în care investiţia se recuperează pe baza profitului net anual
obţinut. Trebuie să fie mai mic de 10 ani sau mai mic decât viaţa economică a
investiţiei.
Relaţiile de calcul utilizate sunt:
® pentru obiective noi de investiţii:
It
Tr = ,
Pra
în care:
Pra – profitul net anual – lei.
® pentru compararea variantelor de investiţii proiectate se
calculează durata de recuperare a investiţiilor suplimentare (Trs):
It 1 − It 0
Tr =
Pr1 − Pr0
în care:
It1 – investiţia totală pentru varianta 1 – lei;
It0 – investiţia totală pentru varianta 0 – lei;
Pr1 – profitul net anual determinat de It1 – lei;
Pr0 – profitul net anual determinat de It0 – lei.
® pentru modernizarea sau dezvoltarea unor obiective existente:
Im
Trs =
Pr1 − Pr0
unde:
Im – investiţia pentru modernizare – lei;
Pr0 – profitul net anual înaintea efectuării lucrărilor de investiţii–lei;
Pr1 – profitul net anual după modernizare sau dezvoltare – lei.
Influenţa pe care o exercită progresul tehnic şi creşterea productivităţii
sociale cere ca duratele de recuperare să fie din ce în ce mai scurte, pentru a nu
se ajunge în situaţia să depăşească durata normală de funcţionare a utilajelor şi
instalaţiilor.

86
 Rata rentabilităţii capitalului investit (Rrc) sau coeficientul de
eficienţă a investiţiilor reflectă profitul net anual realizat la fiecare 100 lei
investiţie totală. Trebuie să fie de minim 5%. Se determină cu relaţia:
Pr
Ci = a × 100 ,
It
unde:
Pra – profitul net anual – lei;
It – investiţia totală – lei.
Randamentul economic al investiţiilor (Ri) reprezintă raportul dintre
valoarea profitului obţinut pe întreaga durată de funcţionare a obiectivului (Prt)
şi investiţia totală (It), se calculează cu relaţia:
Prt
Ri = ,
It
în care: Prt = Pr × nr. ani
Viteza de recuperare a investiţiilor (Vr) arată de câte ori se
recuperează investiţia pe durata ei de funcţionare normată şi se calculează cu
relaţia:
T
Vr = ,
Tr
unde:
T = durata normală de funcţionare a investiţiei – ani;
Tr – durata de recuperare – ani.
Rata îndatoririi – Rî, trebuie sa fie maxim de 60%. Se calculează după
relaţia:
TDi
Ri = , unde:
TAi
TDi – total datorii în anul i;
TAi – total active în anul i.
După punerea în funcţiune a obiectivelor de investiţii acestea intră în
categoria activelor fixe (imobiliare).

Căi de creştere a eficienţei economice a investiţiilor

Prin eficienţa economică a investiţiilor, se înţelege capacitatea acestora
de a determina efecte pozitive, susţinute de:
• - modernizarea proceselor de muncă;
• - creşterea producţiei de bunuri;
• - sporirea productivităţii muncii;
• - reducerea costurilor de producţie totale şi unitare.
Nivelul de determinare a eficienţei economice a investiţiilor poate fi:
• agricultura, ca domeniu de activitate;
• subramurile agroalimentare;
• firmele;
• formele de organizare internă - secţii etc.
Condiţiile de eficienţă economică a investiţiilor sunt următoarele:
• justificarea tehnico - economică a obiectivelor de investiţii;
• angajarea prioritară a efortului investiţional, în obiective care să
determine modernizarea producţiei: hale de producţie, sisteme de maşini,
utilaje, instalaţii etc.;
• favorizarea cadrului intern al firmei, pentru valorificarea la standarde
ridicate, a factorilor endogeni şi exogeni;

87
 • intrarea în producţie la termenul stabilit sau chiar anticipat, a
obiectivului sau elementului de capital fix, în care s-a angajat investiţia.
Abordarea eficienţei economice a investiţiilor, presupune următoarea
succesiune metodologică:
• stabilirea priorităţilor de angajare a eforului investiţional;
• determinarea volumului investiţiei;
• precizarea surselor de finanţare - proprii, bănci, sau societăţii de credit;
• utilizarea variantei optime dintr-un sistem multiplu de variante.
Dată fiind importanţa domeniului de investiţii, în scopul asigurării unei
finalităţi profitabile, diagnosticarea eficienţei economice, devine obligatorie pe
faze de proiectare, execuţie şi după intrarea în funcţiune a obiectivului luat în
considerare.

77. Într-o fermă agricolă cu o suprafaţă de 1000 ha în care s-au achiziţionat

două tractoare cu valori de 100 mii lei şi 140 mii lei, investiţia specifică
a fost de:
‰ 120 mii lei,
‰ 240 lei,
‰ 120 lei.
78. După realizarea unei investiţii de 100 mii lei, în cadrul unei firme a
crescut producţia cu unităţi. Conform datelor din tabelul următor, sporul
de profit brut a fost de:
79.
Variante
Indicatori
V1 V2
Producţia marfa (buc) 50 70
Preţ (lei/buc) 1,5 1,2
Cheltuieli totale (lei) 58 61
Venit total (lei)
Profit brut (lei)
‰ 17 lei,
‰ 23 lei,
‰ 5 lei.
80. După realizarea unei investiţii de două milioane lei, în cadrul unei
brutării au crescut performanţele acesteia. Conform datelor din tabelul
următor, sporul ratei profitului a fost de:
81.
Variante
Indicatori
V1 V2
Producţia marfa (buc) 111000 149000
Preţ (lei/buc) 1,5 1,5
Cheltuieli totale (lei) 98560 126000
Venit total (lei)
Profit brut (lei)
Rata rentabilităţii (%) (Pb/Cht)
‰ 8,4%,
‰ 68,9%,
‰ 1,5%.

88
82. În cadrul unei unităţi economice s-au realizat două investiţii. Care dintre
cele două investiţii se recuperează mai repede?
Variante
Indicatori
V1 V2
Investiţia totală (lei) 900 1000
Producţia marfa (buc) 100 140
Preţ (lei/buc) 1,5 1,5
Cheltuieli totale (lei) 86 133
Venit total (lei)
Profit brut (lei)
Durata de recuperare a investiţiei
(ani)
‰ prima,
‰ a doua,
‰ nici una.

83. În cadrul unei unităţi economice s-au realizat două investiţii. Care este
durata de recuperare a investiţiei suplimentare?
Variante
Indicatori
V1 V2
Investiţia totală (lei) 1200 1500
Producţia marfa (buc) 210 311
Preţ (lei/buc) 1,0 1,0
Cheltuieli totale (lei) 142 165
Venit total (lei)
Profit brut (lei)
Durata de recuperare a investiţiei
(ani)
Durata de recuperare a investiţiei
suplimentare (ani)
‰ 4 ani,
‰ 8 ani,
‰ 28 ani.

84. În cadrul unei unităţi economic s-a realizat o investiţie de modernizare

rezultând datele din tabelul următor. Care este durata de recuperare a
investiţiei de modernizare?
Variante
Indicatori Înainte După
investiţia de investiţia de
modernizare modernizare
Investiţia totală (lei) 1200 1500
Producţia marfa (buc) 210 311
Preţ (lei/buc) 1,0 1,0
Cheltuieli totale (lei) 142 165
Venit total (lei)
Profit brut (lei)
Durata de recuperare a investiţiei
(ani)

89
 Durata de recuperare a investiţiei
de modernizare (ani)
‰ 10 ani,
‰ 8 ani,
‰ 19 ani.
85. În cadrul unei unităţi economice s-au realizat două investiţii. Care este
investiţia cu randamentul cel mai mare?
Variante
Indicatori
V1 V2
Investiţia totală (lei) 1200 1500
Durata de utilizare a investiţiei 25 20
Producţia marfa (buc) 210 311
Preţ (lei/buc) 1,0 1,0
Cheltuieli totale (lei) 142 165
Venit total (lei) 210 311
Profit brut (lei) 68 146
Randamentul economic al investiţiilor 1,4 1,9
‰ V1,
‰ V2,
‰ Ambele au acelaşi randament.

86. În cadrul unei unităţi economice s-au realizat două investiţii. Care dintre
cele două investiţii înregistrează viteza de recuperare cea mai mare?
Variante
Indicatori
V1 V2
Investiţia totală (lei) 2100 2700
Durata de utilizare a investiţiei 25 20
Producţia marfa (buc) 210 311
Preţ (lei/buc) 1,0 1,0
Cheltuieli totale (lei) 142 165
Venit total (lei)
Profit brut (lei)
Durata de recuperare a investiţiei
(ani)
Viteza de recuperare a investiţiei
‰ prima,
‰ a doua,
‰ se recuperează la fel de repede.

Lucrări de verificare

15. Definiţi, exemplificaţi investiţiile şi precizaţi rolul acestora.

16. Explicaţi efectul multiplicator al lui Keynes şi precizaţi
condiţiile în care acesta se aplică.
17. Prezentaţi tipologia investiţiilor şi explicaţi fiecare tip.
18. Explicaţi indicatorii eficienţei economice a investiţiilor şi
realizaţi o analiză a unei investiţii cu valori la alegere
19. Precizaţi şi explicaţi căile de creştere a eficienţei economice a
investiţiilor.
90
 REZUMAT

Investiţiile constau în totalitatea cheltuielilor prin care se achiziţionează

bunuri de capital fix, se dezvoltă, se reface şi se modernizează capitalul fix
existent. Investiţiile produc efecte economice pe perioade mai mari de un an şi
poartă denumirea de cheltuieli de capital.
Investiţiile, în general, au două reprezentări :
-întreprinderea care investeşte are o acţiune de stimulare a altor
întreprinderi cu rol de stimulare a cererii;
-întreprinderea care investeşte îşi dezvoltă capacităţile de producţie
instalate şi oferă bunuri posibile şi stimulează oferta.
Acţiunea investiţiilor asupra cererii
Apar două situaţii, în funcţie de locaţia fabricanţilor.
a) Dacă fabricanţii sunt în străinătate întreprinzătorii vor externaliza
veniturile lor prin achiziţia de utilaje din exteriorul ţării. Deci, în acest caz
producătorii străini îşi măresc vânzările, dar balanţa domestică comercială se
deteriorează şi efectele investiţiei se opresc aici.
b) Dacă fabricanţii de echipamente sunt naţionali, decizia de a investi
va declanşa o serie de mişcări favorabile. Cifra de afaceri a furnizorilor de
echipamente creşte şi, în consecinţă, salariile şi impozitele pe care ei le
plătesc, profiturile pe care le realizează cresc în aceeaşi măsură. Salariaţii lor,
eventual în număr mai mare, consumă mai mult. Distribuitorii şi producătorii
de alimente, de îmbrăcăminte, televizoare, de automobile etc., văd cum
vânzările şi încasările lor cresc. Pentru a face faţă unei cereri mai mari, aceştia
îşi măresc producţia, fac noi angajări, măresc salariile şi comenzile către
furnizorii lor. Per total, rezultă că investiţia naţională are un efect
multiplicator asupra activităţii economice. Acest efect se numeşte efectul
multiplicator al investiţiilor lui Keynes.
Acţiunea investiţiilor asupra ofertei
Investiţiile aduc o mărire a capacităţilor de producţie:
- Dacă maşina se substituie unei maşini vechi, scoasă din uz, aceasta este
o investiţie de reînnoire sau de înlocuire.
- Maşina nouă poate, de asemenea, să fie adăugată vechilor maşini
existente: aceasta este o investiţie de extensie sau netă.
Clasificarea investiţiilor
După destinaţia economică: investiţiile productive, investiţiile
neproductive
După sfera de acţiune: investiţiile specifice, investiţiile comune,
investiţiile generale.
După participarea la procesul tehnic-tehnologic: investiţiile de refacere,
investiţiile de modernizare.
După structura costurilor: cu consum specific mare de muncă vie, cu
consum specific mare de resurse materiale.
După sursele de finanţare: investiţiile proprii, investiţiile atrase.
Analiza economică a unui proiect de investiţie cuprinde , în linii mari,
următoarele faze:
• definirea obiectivelor investiţiei,
• analiza indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor,
• alegerea celei mai eficiente variante de investiţie.

91
 Indicatorii eficienţei economice a investiţiilor sunt: investiţia
specifică, sporul de producţie, sporul de profit, reducerea costului de
producţie, creşterea profitabilităţii, creşterea rentabilităţii, durata de recuperare
a investiţiilor, rata rentabilităţii capitalului investit, randamentul economic al
investiţiilor, viteza de recuperare a investiţiilor şi rata îndatoririi.

Bibliografie

Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole, Ed. Tera

Nostra, Iaşi, 2001
Tofan A. – 2005, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea

92
 M
Moodduulluull V
V

M
MUUN
NCCA
A ÎÎN
N SSE
ECCT
TOOR
RUUL
LAAG
GRRO
OAAL
LIIM
MEEN
NTTA
ARR

5.1. Munca - concept, importanţă, clasificare 93

5.2. Oferta, cererea şi preţul muncii 95
5.3. Resursele de muncă 96
5.4. Productivitatea muncii 98
5.5 Factorii de creştere ai productivităţii muncii 102
Lucrare de verificare
Rezumat
Bibliografie

După parcurgerea acestui capitol veţi:

• înţelege importanţa utilizării eficiente a forţei de muncă în
spaţiul rural;
• analiza productivitatea muncii;
• aplica instrumentele de creştere a productivităţii muncii.

5.1. MUNCA - CONCEPT, IMPORTANŢĂ, CLASIFICARE

a) Conceptul de “muncă”
Munca este reprezentată pe ansamblul de persoane care în decursul unei
perioade date exercită sau caută să exercite o activitate profesională
remunerată. Munca are o dublă semnificaţie, ea reprezintă, în acelaşi timp o
categorie economică şi o categorie socială. Din punct de vedere economic
munca este un factor de producţie, iar din punct de vedere social reprezintă o
parte a populaţiei totale. Ca factor de producţie, munca reprezintă un element
al cheltuielilor de producţie caracterizat prin cantitate (număr de persoane),
calitate (nivel de pregătire pe specializări profesionale) şi preţ (salariu/oră).
Raportată la populaţia totală, munca este reprezentată de persoanele
cuprinse între anumite limite de vârstă (ex: 16-65 ani), limite care se
diferenţiază în funcţie de mai multe criterii: nivelul de dezvoltare economică;
zona geografică; speranţa de viaţă; vârsta medie; gradul de civilizaţie; modul
de producţie; sex; domeniul de activitate; condiţiile de muncă; prevederile
instituţionale cu privire la vârsta minimă de muncă; vârsta de pensionare şi
legislaţia salarială.
Persoanele care se încadrează în limitele vârstei de muncă formează
populaţia în vârstă de muncă care cuprinde: populaţia aptă de muncă şi inaptă.
Populaţia aptă pentru muncă formează potenţialul de muncă al unei zone
şi se împarte în: forţa de muncă activă sau efectivă (cuprinde persoanele
încadrate în procesul muncii) şi forţa de muncă inactivă (cuprinde persoanele
în curs de pregătire – elevi, studenţi, în stagiu militar, bolnavi, şomeri etc.).
b) Importanţa economică a muncii
Rezultă din următoarele aspecte:

93
 1. – este singurul factor de producţie activ, capabil să organizeze un
proces economic, respectiv să pună în funcţiune toţi factorii de producţie care
concură la realizarea unui bun sau a unui serviciu;
2. – este factorul determinant al nivelului rentabilităţii tuturor
activităţilor economice – pentru faptul că reprezintă un element al cheltuielilor
de producţie (în agricultură “munca” reprezintă 20-50% din totalul
cheltuielilor de producţie, funcţie de tipul de exploataţie şi de sistemele de
producţie intensive sau extensive care se practică) a cărui efect economic este
direct influenţat de gradul de instruire şi de specializare a indivizilor care o
compun.
3. – este factorul primordial al dezvoltării şi bunăstării oricărei societăţi
omeneşti (se diferenţiază de ceilalţi factori de producţie prin faptul că este
efectuată de oameni care au diverse motivaţii şi care pe ansamblu caută soluţii
de reducere a timpului de muncă pentru a obţine un produs, presând astfel
continuu în sens pozitiv asupra progresului tehnic prin noi inovaţii şi
tehnologii.
c) Clasificare
Din punct de vedere economic, respectiv al calculării costurilor de
producţie, munca se clasifică în:
-munca autonomă
-munca dependentă
1. Munca autonomă cuprinde activitatea profesională a întreprinzătorului
şi a familiei sale în întreprinderea proprie fără a primi o plată (preţ) directă
pentru aceasta, respectiv este un element de cost implicit şi reprezintă un venit
al întreprinzătorului.
Acest tip de muncă este larg utilizat în agricultură şi în firmele mici,
unde pune probleme de evaluare şi calcul. Motivele sunt determinate de
următoarele aspecte:
- este dificil să se stabilească numărul orelor de muncă pe care
cultivatorul direct (fermierul) şi familia sa le realizează efectiv pentru activităţi
legate de exploataţie (aceasta pentru că prezenţa permanentă în întreprindere se
confundă cu necesarul efectiv de muncă);
- nu există un criteriu unic de estimare a salariului orar sau anual pentru
munca prestată de către fiecare membru al familiei în exploataţia agricolă care
le aparţine.
În acest sens legislaţiile naţionale şi regionale ale ţărilor din U.E. indică
cu caracter orientativ, un volum de muncă egal cu 2300 ore/om/an, volum care
poate fi modificat în funcţie de structura producţiei.
În ceea ce priveşte estimarea salariului orar, se iau în considerare
alternativele posibile de utilizare a muncii în afara exploataţiei agricole. Astfel,
dacă predomină cazurile de folosire a muncii în alte exploataţii agricole,
munca prestată în propria fermă trebuie să fie evaluată pe baza salariului
muncitorilor agricoli, iar dacă predomină posibilităţile de muncă în industrie
sau sectorul terţiar, munca este evaluată conform salariului mediu al
muncitorilor neagricoli.
Plecând de la aceste considerente valoarea muncii autonome va fi egală
cu produsul dintre numărul de ore calculat în funcţie de volumul de muncă şi
salariul orar calculat în funcţie de specificul zonei, respectiv de alternativele de
muncă oferite de economia locală. Salariul astfel evaluat pentru munca
autonomă din exploataţiile agricole are funcţiune de venit şi nu de cheltuieli,
pentru că nu este avansat ca un preţ plătit la o terţă persoană.

94
 2. Munca dependentă cuprinde activitatea profesională desfăşurată de
persoanele angajate în întreprinderi cu scopul de a ceda munca lor în vederea
obţinerii unui preţ, care poartă denumirea de salariu. Acest tip de muncă este
un element de cost explicit şi corespunde unei plăţi monetare pe piaţă.
Munca dependentă se plăteşte în raport cu gradul de calificare şi efortul
depus, iar între părţi există un contract anual de muncă în care este prevăzut
nivelul salariului negociat.

Populaţia activă cuprinde:

87.
‰ studenţii;
‰ şomerii;
‰ nici una dintre variante.
88. Explicaţi rolul social al populaţiei apte de muncă:
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
89. Munca este deosebit de importantă pentru că:
‰ înlocuieşte celelalte mijloace fixe;
‰ înlocuieşte ceilalţi factori de producţie;
‰ organizează şi antrenează ceilalţi factori de producţie.
90. Arătaţi care dintre enunţurile următoare nu sunt adevărate:
‰ Munca dependentă cuprinde activitatea profesională
desfăşurată de persoanele angajate în întreprinderi cu scopul
de obţine salariu;
‰ Munca dependentă cuprinde activitatea profesională
desfăşurată de persoanele angajate în întreprinderi cu scopul
de a obţine profit;
‰ Munca autonomă cuprinde activitatea profesională a
întreprinzătorului şi a familiei sale în întreprinderea proprie
fără a primi o plată (preţ) directă pentru aceasta.

5.2. OFERTA, CEREREA ŞI PREŢUL MUNCII

Plecând de la regulile aplicabile pieţei bunurilor şi serviciilor am putea
aprecia că oferta de muncă pe piaţă va creşte atunci când preţul său (salariul
real) sporeşte. În realitate această regulă nu funcţionează în totalitate pentru că
intră în joc două elemente care operează în direcţii opuse, ca urmare a
opţiunilor populaţiei active între muncă şi odihnă, respectiv cât timp va dedica
uneia din aceste două alternative.
Astfel vom întâlni:
-efectul de substituţie, care acţionează în sensul creşterii numărului de
ore de muncă oferite cu scopul sporirii salariului real, caz în care indivizii tind
să substituie odihna prin muncă;
-efectul de venit, care acţionează în sensul reducerii numărului de ore
oferite ca urmare a creşterii preţului pe oră, caz în care indivizii obţin un venit
mai mare pentru un număr determinat de ore lucrate şi vor putea să consume o
cantitate mai mare de bunuri şi servicii decât consumau anterior.
Analizând cele două situaţii s-a observat că la niveluri salariale relativ
scăzute, dacă acestea cresc, cantitatea de ore de muncă oferite sporeşte (efectul
de substituţie este mai puternic decât efectul de venit), obţinându-se de către
întreprindere un plus de venit. Plusul de venit este dat de faptul că fiecare
lucrător suplimentar va produce mai puţin decât cel precedent când capacitatea

95
de producţie şi tehnologia rămâne neschimbată datorită scăderii productivităţii
muncii şi costurilor suplimentare solicitate de acesta cu noul loc de muncă.
În această situaţie întreprinderea va înceta să angajeze lucrători
suplimentari.
Dacă nivelul salariului real este suficient de mare, o nouă creştere are
efect invers, respectiv scade numărul orelor de muncă oferite de lucrătorii
angajaţi iar întreprinderea este nevoită să angajeze noi lucrători sau să
modifice tehnologiile de producţie în sensul performanţei acestora, astfel încât
cererea de muncă să rămână aceeaşi sau să scadă.

91. Explicaţi în câteva cuvinte efectul de venit.

……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
92. Apreciaţi motivul pentru care în România efectul de venit este mai
puţin evident:
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………

5.3. RESURSELE DE MUNCĂ

Resursele de forţă de muncă, în general, sunt determinate de relaţia ce se
creează între populaţia totală, populaţia activă şi populaţia ocupată.
a). Populaţia totală
Populaţia totală a unei unităţi administrativ-teritoriale (comuna, oraş,
judeţ, regiune, ţară) este rezultatul mişcărilor naturale determinate de
fenomenele demografice (natalitate, mortalitate, sporul natural de creştere al
populaţiei) şi de mişcările migratorii de la o zonă la alta şi se exprimă prin
indicatorul “numărul de locuitori” (ex: la 31 decembrie 2003, populaţia
totală a României era de 21.733 mii locuitori şi, prin comparaţie populaţia
totală a UE de peste 372 mil. locuitori reprezintă punctul de plecare în
definirea ofertei domestice muncă).
Indicatorul “numărul de locuitori” se referă la populaţia stabilă dintr-
un teritoriu (ex: comună) şi este expresia cantitativă cea mai sintetică a
potenţialului uman de care dispune fiecare zonă.
Elementele care definesc populaţiei totală a unui teritoriu sunt:
densitatea populaţiei, factorii de creştere a populaţiei, gradul de îmbătrânire
şi gradul de înnoire al forţei de muncă (populaţiei active).

b). Populaţia activă

Populaţia activă disponibilă se compune din persoane care declară la
recensământ că exercită o activitate profesională sau care, fără să lucreze,
declară că sunt în căutare de loc de muncă. Populaţia activă disponibilă
constituie resursele de mână de lucru sau mâna de lucru potenţială.
Volumul populaţiei active este influenţat de două categorii de factori:
structurali şi conjuncturali. Dintre factorii structurali amintim: durata de
şcolarizare, vârsta de pensionare, gradul de folosire a forţei de muncă
feminine. Factorii conjuncturali sunt reprezentaţi de participarea la
activitatea economică a tinerilor, a vârstnicilor şi a femeilor. Aceştia pot fi
folosiţi într-o măsură mai mare sau mai mică, fenomen numit “flexiune
conjuncturală”.

96
 Elementele care caracterizează populaţia activă sunt: durata de muncă
(săptămânală şi anuală) şi repartiţia populaţiei active după categoriile de
activitate şi după categoriile socio-profesionale. Populaţia activă a României în
anul 2003 era de 9.915 mii persoane respectiv 45,6% din populaţia totală.
Categoriile de activitate sau activităţile economice se împart în mod
sistematic în următoarele trei sectoare: primar, secundar, terţiar.
Sectorul primar cuprinde agricultura, pomicultura, silvicultura şi de
asemenea, industriile extractive de materii prime; sectorul secundar cuprinde
industria, iar sectorul terţiar cuprinde activităţile de servicii (transport,
comunicaţii, comerţ, finanţe, administraţie şi apărare naţională etc.).
Această grupare a activităţilor economice în câteva sectoare principale
permite caracterizarea economiei unei naţiuni în timp şi spaţiu.

c). Populaţia ocupată

Populaţia ocupată cuprinde, potrivit metodologiei balanţei forţei de
muncă, toate persoanele care, în anul de referinţă, au desfăşurat o activitate
economico-socială aducătoare de venit sub formă de salarii, plată în natură sau
alte beneficii. Populaţia ocupată a României în anul 2003 a fost de 9223 mii
persoane ceea ce reprezintă 93,0% din populaţia activă şi 42,4% din populaţia
totală.
Statutul profesional reprezintă situaţia unei persoane ocupate, în funcţie
de modul de obţinere a veniturilor prin activitatea exercitată şi anume: salariat,
patron, lucrător pe cont propriu, lucrător familial neremunerat, membru al unei
societăţi agricole sau al unei cooperative.
Ramura cu ponderea cea mai mare în populaţia ocupată este agricultura.
De regulă, ţările mai puţin dezvoltate înregistrează valori mari ale indicatorului
„ponderea populaţiei ocupate în agricultură din total populaţie activă”, spre
exemplu, Grecia – 23%, Portugalia – 11,2%, Spania – 9%. În contrast, ţările
mai bogate cum ar fi Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg, au valori sub
media uniunii.
În evoluţie, indicatorul „ponderea populaţiei ocupate în agricultură din
total populaţie activă” este în continuă descreştere datorită creşterii eficienţei
şi productivităţii sistemului agricol de producţie ca efect al progresului tehnic
(ex: în perioada anilor 1980 peste 2 milioane de persoane din UE au părăsit
agricultura). La acest fenomen se adaugă particularităţile muncii din
agricultură (exemplu: munca în agricultură de cele mai multe ori se desfăşoară
în condiţii grele de lucru, cu temperaturi pozitive sau negative la limita
suportabilităţii umane; munca în agricultură este sezonieră iar ca efect există
numeroşi „timpi morţi” care determină dificultăţi în salarizarea personalului
angajat), cu efect negativ asupra disponibilităţii forţei de muncă de a lucra în
acest sector odată cu creşterea calităţii vieţii.

d. Şomajul, constituie un fenomen complex, statisticile curente

permiţând numai o apreciere imperfectă, măsurarea lui fiind făcută în diferite
moduri, în funcţie de o ţară sau alta. Există o definiţie internaţională a
şomajului adoptată de Biroul Internaţional al Muncii (B.I.M.). În acest sens,
şomeri sunt persoanele de 15 ani şi mai mult, care în perioada de referinţă
îndeplinesc simultan următoarele condiţii:
- nu au loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor
venituri;

97
 - sunt în căutarea unui loc de muncă utilizând în ultimele 4 săptămâni
demersuri pentru a-l găsi (înscrierea la oficiile de forţă de muncă şi şomaj sau
la agenţii particulare de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont
propriu, apelarea la prieteni, rude, colegi, sindicat etc.) sunt disponibile să
înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă şi-ar găsi imediat un loc de muncă.
Şomajul se cuantifică cu indicatorii: “numărul de şomeri”, “rata
şomajului”, “structura şomerilor pe categorii de vârstă”, “structura şomerilor
pe categorii socio-profesionale”, “structura şomerilor după nivelul de
instruire” şi “durata medie a şomajului”.
Numărul total al şomerilor definiţi în sens B.I.M. rezultă din statistica
naţională, iar rata şomajului se calculează ca raport între numărul şomerilor şi
populaţia activă ori 100. În România la sfârşitul anului 2003 rata şomajului era
de 7,4% cu tendinţă de scădere.
Şomajul “ascuns”, este un fenomen caracteristic în special sectoarelor
cu productivitate scăzută, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, este greu de
cuantificat şi distorsionează dimensiunea reală a şomajului.

93. Populaţia activă:

‰ poate munci dar nu caută un loc de muncă;
‰ caută un loc de muncă dar nu poate munci;
‰ caută un loc de muncă şi poate munci.
94. Populaţia ocupată:
‰ poate munci şi este angajată;
‰ caută un loc de muncă;
‰ nu poate munci.
95. Şomerii se caracterizează prin faptul că:
‰ pot munci şi sunt angajaţi;
‰ caută un loc de muncă şi pot munci;
‰ nu pot munci.
96. Care dintre următoarele enunţuri sunt adevărate:
‰ populaţia activă cuprinde şi populaţia ocupată;
‰ populaţia ocupată cuprinde şi populaţia activă;
‰ ambele variante de răspuns.

5.4. PRODUCTIVITATEA MUNCII

Din punct de vedere economic munca reprezintă un element al
cheltuielilor de producţie a cărui efect este cuantificat cu ajutorul indicatorului
„productivitatea muncii“. Acest indicator măsoară eficacitatea cheltuirii
muncii în procesul de producţie şi reprezintă timpul de muncă cheltuit pentru
producerea unei unităţi de produs sau cantitatea de produse obţinute în unitate
de timp.
Productivitatea muncii se poate calcula folosind mai multe metode:
metoda unităţilor naturale (fizice), metoda unităţilor convenţionale şi metoda
unităţilor valorice.
a. Metoda unităţilor naturale (fizice) se utilizează în cazul unei
producţii omogene sau a unui singur produs. Relaţia de calcul este următoarea:
Qt T
W= sau , în care:
T Qt
W – productivitatea muncii;
Qt – producţia totală sau volumul total de lucrări;
T – fondul total de timp de muncă consumat – ore-om.

98
 Inconvenientul acestei metode constă în faptul că nu se ia în calcul şi
producţia secundară, care se obţine cu acelaşi fond de timp de muncă cheltuit.
Metoda se limitează la determinarea productivităţii muncii pe produs, nefiind
posibilă calcularea acesteia pe ramuri sau întreprinderi.
b. Metoda unităţilor convenţionale se utilizează în cazul calculării
productivităţii muncii la un grup de produse sau activităţi asemănătoare, care
se transformă în unităţi convenţionale (unităţi nutritive, calorii etc.) cu ajutorul
unor coeficienţi de echivalenţă specifici. Relaţia de calcul este următoarea:
n
∑ Qi K i
W = i =1
n
∑ Ti
i =1
în care:
Qi – cantitatea din produsul „i“, unde i = 1,2, ...., n;
Ki – coeficientul de echivalare a produsului „i“ în unităţi convenţionale;
Ti = fondul de timp de muncă consumat pentru produsul „i“.
c. Metoda unităţilor valorice se utilizează atunci când există o
diversitate de produse de natură diferită, care au ca singur element comun –
valoarea, exprimată prin preţ, dând astfel posibilitatea ca întreaga producţie
obţinută (principală, secundară, neterminată) să se transforme în lei. Se
exprimă cu ajutorul a doi indicatori (producţia finală, respectiv marja brută
realizată la o unitate de timp de muncă cheltuită):
n n
∑ Pfi ∑ Mb
W = i =1 W = i =n1
n
∑ Ti ∑ Ti
i =1 i =1
în care:
Pfi – producţia finală a produsului „i“, unde i = 1, 2, ..., n;
Mb –Marja brută obţinută la produsul „i“, unde i = 1, 2, ..., n.
Preţurile de evaluare a produselor agroalimentare pot fi diferite. De
aceea, pentru a nu influenţa rezultatul final, toate produsele şi activităţile
trebuiesc evaluate cu aceeaşi categorie de preţ.
Metoda unităţilor valorice prezintă avantajul evidenţierii calităţii
produselor, dând posibilitatea calculării productivităţii muncii atât pe produs,
pe lucrare, pe sector, cât şi pe întreaga ramură de producţie. De asemenea,
permite compararea nivelului productivităţii muncii atât pe produs, cât şi pe
unităţi şi ramuri de producţie din zone cu condiţii asemănătoare.
Indicatorii productivităţii muncii se subdivid în:
- direcţi sau de bază;
- indirecţi sau parţiali.
a. Indicatorii direcţi sau de bază, sunt:
- producţia obţinută în unitatea de timp;
- volumul de lucrări realizat în unitatea de timp;
- timpul ce revine pe unitatea de produs;
- timpul consumat pe unitatea de lucrare.
b. Indicatorii indirecţi sau parţiali, sunt:
- consumul de muncă pe unitatea de lucrări;
- consumul de muncă ce revine la un grup de lucrări;
- volumul de lucrări anual.
Indicii productivităţii muncii, exprimă dinamica acesteia şi pot fi:
99
 - indici cu bază fixă;
- indici cu bază în lanţ sau mobilă;
- indici individuali când se referă la un singur produs sau lucrare;
- indice agregat, atunci când se iau în discuţie mai multe produse sau
lucrări.
a. Indicele productivităţii muncii- iW:

W1
iW = × 100, în care:
Wo

- W1 = nivelul productivităţii muncii în perioada curentă sau actuală;

- Wo = nivelul productivităţii muncii în perioada trecută sau de bază.
b. Indicele individual- iw:
Q1 Qo
a. iWi = : ,
T1 To
T1 To
b. iWi = : , în care:
Q1 Qo

- Q1 = producţia, în perioada curentă sau actuală,

în expresie naturală sau valorică;
- Qo = producţia în perioada trecută sau de bază,
în expresie naturală sau valorică;
- T1 = timpul consumat în perioada curentă sau actuală;
- To = timpul consumat în perioada trecută sau de bază.

În agricultură, productivitatea muncii este influenţată de factorii

naturali. De aceea, în anumite zone de producţie, la acelaşi fond de timp de
muncă consumat, se pot obţine rezultate diferite. Acest fapt impune ca
indicatorii productivităţii muncii să se calculeze pe zone de producţie agricolă,
unde condiţiile de realizare a producţiei sunt asemănătoare. De asemenea,
pentru a elimina influenţa condiţiilor pedoclimatice este absolut necesară
utilizarea datelor medii pe o perioadă de cel puţin 3-5 ani.
Analizând comparativ productivitatea muncii din agricultura României
cu cea a ţărilor din UE constatăm următoarele:
-în medie productivitatea muncii din agricultura României reprezintă
35,5% din productivitatea muncii obţinută în UE;
-productivitatea agricultorului român exprimată în EURO/lucrător
agricol, comparativ cu productivitatea agricultorului din UE este în medie de 4
ori mai mică, fapt determinat în special de numărul mare de persoane
considerate ca având principala ocupaţie agricultura. Totuşi trebuie să privim
cu o anumită precauţie acest indicator, care ne poate crea o imagine falsă
despre agricultura României. Spre exemplu, dacă analizăm indicatorul
producţia totală în kg produse agricole pe locuitor observăm că la unele
produse România înregistrează valori superioare UE.

97. Determinaţi nivelul productivităţii muncii după informaţiile din tabel.

Indicatori Valori
Productia marfa (buc) 50.000
Timp consumat (zile) 257
Productivitatea muncii (buc/zi)

100
98. Determinaţi nivelul productivităţii muncii după informaţiile din tabel.

Indicatori Variante
Productia marfa (buc) 50.000
Pret (lei/buc) 1,5
Venit total (lei)
Timp consumat (zile) 257
Productivitatea muncii (lei/zi)
99. Din datele prezentate în tabel rezultă că indicele productivităţii muncii
este de:
Variante
Indicatori
V0 V1
Productia marfa (buc) 50000 70000
Pret (lei/buc) 1,5 1,2
Venit total (lei)
Timp consumat (zile) 257 310
Productivitatea muncii
(buc/zi)
‰ 116,1%,
‰ 86,2%,
‰ 13,8%.

100. Din datele prezentate în tabel rezultă că indicele productivităţii muncii

este de:
Variante
Indicatori
V0 V1
Productia marfa (buc) 50000 70000
Pret (lei/buc) 1,5 1,2
Venit total (lei)
Timp consumat (zile) 257 310
Productivitatea muncii (lei/zi)
‰ 107,7%,
‰ 92,8%,
‰ 8,2%.

101. Din datele prezentate în tabel rezultă că indicele individual al

productivităţii muncii este de:
Variante
Indicatori
V0 V1
Productia marfa (buc) 50000 70000
Pret (lei/buc) 1,5 1,2
Venit total (lei)
Timp consumat (zile) 257 310
Productivitatea muncii
(buc/zi)
‰ 0,86,
‰ 0,14,
‰ 1,45.

101
102. Din datele prezentate în tabel rezultă că indicele productivităţii muncii
este de:
‰ 0,92%,
‰ 0,86%,
‰ 1,08%.

Variante
Indicatori
V0 V1
Productia marfa (buc) 50000 70000
Pret (lei/buc) 1,5 1,2
Venit total (lei)
Timp consumat (zile) 257 310
Productivitatea muncii (lei/zi)

5.5. FACTORII DE CREŞTERE AI PRODUCTIVITĂŢII MUNCII

Creşterea productivităţii muncii este asigurată prin:
• investiţii în progres tehnic;
• prin creşterea calităţii muncii şi profesionalizarea lucrătorilor.
• prin creşterea dimensiunii şi mărimii firmei;
• prin o bună organizare a pieţelor de desfacere.
Factorii care stau la baza creşterii productivităţii muncii la nivel de
întreprindere se împart în două grupe:
a. Factorii generali, includ:
1. investiţii în creşterea şi modernizarea capitalului fix direct
productiv;
2. utilizarea optimă a mijloacelor tehnice;
3. intensificarea producţiei alimentare prin prisma diversificării,
cooperării şi integrării producţiei agricole.
b. Factorii specifici, includ următoarele componente:
1. organizarea managerială a proceselor de producţie şi asigurarea
unor raporturi optime între resursele de muncă, mijloacele de muncă, materii şi
materiale;
2. folosirea optimă a potenţialului de muncă, dezvoltarea
aptitudinilor şi a capacităţilor în procesul muncii;
3. optimizarea dimensiunii şi structurii activităţilor de producţie.
4. cunoaşterea în detaliu a evoluţiei pieţei de produse vegetale şi
animale (interne şi externe), preţul produselor industriale şi preţul produselor
agricole.

103. Daţi 3 exemple de metode de creştere a productivităţii muncii legate cu

privire la mijloacele fixe.
• Achiziţionarea unei linii de îmbuteliere care necesită un număr
redus de muncitori operativi;
• ......................................................................................,
• ......................................................................................,
• .......................................................................................

104. Daţi 3 exemple de metode de creştere a productivităţii muncii prin

îmbunătăţirea performanţelor profesionale ale angajaţilor.

102
 • Organizarea unor vizite cu angajaţii pentru schimb de experienţă
la unităţi economice performante;
• ......................................................................................,
• ......................................................................................,
• .......................................................................................

105. Care sunt factorii generali ai creşterii productivităţii muncii care se

asociază cu următoarele procese:
a. asocierea cu alţi producători - ……………………………
b. dezvoltarea gamei de produse - …………………………...
c. procesarea produselor proprii - …………………….…….

Administrarea timpului
Date fiind formele de exprimare a presiunii timpului asupra
performanţelor agenţilor economici, preocupările cele mai pregnante ale
angajaţilor şi angajatorilor din servicii constau în creşterea productivităţii
muncii prin utilizarea timpului liber şi creşterea nivelului de ocupare a
capacităţii de servire.
Mijloace de creştere a productivităţii muncii:
• dezvoltarea competenţelor angajaţilor pe activităţi şi acţiuni
precise;
• dezvoltarea competenţelor nonformale precum creativitatea şi
capacitatea de decizie;
• dezvoltarea inteligenţelor multiple – inteligenţa intrapersonală,
inteligenţa interpersonală, etc.;
• asigurarea motivaţiilor precise şi în doze optime (ex: punctaj
pentru promovare);
• preocuparea constantă pentru starea de sănătate fizică şi
emoţională a angajaţilor;
• crearea unui climat de demnitate, libertate şi încredere;
• eliminarea sau reducerea efectului viruşilor consumatori de timp;
• asigurarea logisticii performante: aparatură şi instrumente
informatice.
Dezvoltarea competenţelor angajaţilor pe activităţi şi acţiuni
precise presupune un demers bazat pe detalierea şi analiza activităţilor şi
acţiunilor care sunt realizate de angajaţi în momentul producerii serviciului
urmate de procese de dezvoltarea competenţelor implicate de aceste activităţi.
Prima etapă constă în detalierea activităţilor şi acţiunilor.
Un serviciu simplu de furnizare de informaţii prin telefon poate
cuprinde următoarele acţiuni:
o începerea convorbirii,
o căutarea informaţiilor în baza de date,
o furnizarea informaţiei,
o încheierea convorbirii.
Următoarea etapă constă în analiza activităţilor şi acţiunilor cu atenţie
specială asupra factorilor care încetinesc procesul sau a acelor care pot fi
executate
Din exemplu se va observa că operatorul tastează cu două degete pentru
căutarea informaţiilor pe calculator, iar citirea informaţiilor se face în mod
repetat deoarece majoritatea clienţilor nu înţeleg mesajul transmis. În
consecinţă, deficienţele operatorului care determină consum inutil de timp
sunt: utilizarea greoaie a tastaturii calculatorului şi unele vicii de dicţie. Aceste
103
neajunsuri pot fi îndepărtate cu uşurinţă prin exerciţii care pot fi realizate în
perioadele în care cererea de informaţii este mai redusă.
Pentru activităţi complexe aceste analize vor cuprinde eventual tabele
cu structura unei zi de muncă pe activităţi şi acţiuni, urmând să fie analizată
fiecare acţiune în parte, să se stabilească necesarul de competenţe suplimentare
şi programul de instruire a angajatului.
Chiar dacă acest demers pare să ţină doar de preocupările managerului,
trebuie spus că ele sunt mai degrabă responsabilităţile angajaţilor pentru că un
traseu profesional favorabil se poate realiza prin creşterea continuă a nivelului
de expertiză.
Managementul timpului
Scopul principal al managementului timpului constă în realizarea
tuturor obiectivelor care conduc la împlinirea profesională şi personală. Altfel
spus, prim managementul timpului încercăm să identificăm mijloacele de
realizare a tuturor sarcinilor care conduc la asigurarea bunăstării proprii şi a
organizaţiei în care lucrăm. Înglobăm în sfera conceptului de bunăstare atât
satisfacţiile materiale cât şi cele de natură spirituală.
Cunoaşterea şi utilizarea mijloacelor de gestionare a timpului permite:
• stabilirea corectă a priorităţilor;
• determinarea necesarului de timp pentru fiecare acţiune;
• îndeplinirea sarcinilor cu succes;
• îndeplinirea sarcinilor la termenul prevăzut;
• evitarea stresului;
• construirea unor relaţii excelente profesionale, în familie şi
societate 7
Nu de puţine ori ni se întâmplă să încheiem ziua cu sentimentul că nu
am făcut nimic deşi toată ziua am muncit. Cum este posibil? De fapt, am
îndeplinit anumite sarcini dar care nu sunt importante din punctul nostru de
vedere, sarcini care nu se încadrează în preocupările noastre cele mai
importante.
De asemenea, petrecând foarte mult timp în încercarea de a îndeplini
sumedenia de sarcini care ne asaltează pe plan profesional devine imposibil să
mai găsim timp pentru familie, prieteni, pasiuni proprii, etc.
Toate aceste fenomene produc insatisfacţii, sentimentul insuccesului şi
chiar sentimentul de vinovăţie - emoţii cu totul neproductive.
Identificarea căilor de creştere a performanţei utilizării timpului
presupune în primul rând cunoaşterea factorilor consumatori de timp sau
„devoratorii de timp”. Devoratorii de timp sau consumatorii de timp pot fi
grupaţi în: proprii şi externi.
Devoratorii proprii de timp ţin de obişnuinţele şi de deciziile noastre
zilnice:
• lipsa sau relativitatea scopurilor,
• dezorganizarea,
• tergiversarea acţiunilor,
• obiceiurile neproductive,
• perfecţionismul exagerat,
• pesimismul.
Poate cea mai importantă piedică în fructificare satisfăcătoare a
timpului o reprezintă faptul că „nu prea ştim ce vrem”. Lipsa unui efort real de
introspecţie pentru a ne stabili ţintele, scopurile şi obiectivele ne determină să
7
Dinu C. Managementul timpului in proiect, www.ueb.ro/stiinteeconomice/masterat/mp

104
realizăm orice activităţi ni se par necesare. Facem asta fără a conştientiza
faptul că fiecare activitate realizată conduce la nerealizarea alteia care ar fi
putut fi mai importantă. Având în vedere că timpul este limitat, este necesar să
stabilim cu o cât mai mare atenţie care sunt ţintele noastre, unde vrem să
ajungem şi care sunt acţiunile care ne pot conduce către acestea. Pe acelea
trebuie să le realizăm în primul rând.
Pe de altă parte, modul de combinare a acţiunilor noastre poate
determina ineficienţă, stres, lipsă de performanţă.
Serviciile care presupun un complex de activităţi şi acţiuni
standardizate dictate de fişa postului lasă în grija managerului organizarea
procesului de producţie a serviciilor. În schimb, o mare parte a serviciilor
presupun stabilirea unui set de sarcini dictate de către manageri iar organizarea
modului de îndeplinire a acestor sarcini fac parte din atribuţiile angajaţilor. În
acest caz angajaţii beneficiază de o libertate mai mare în alegerea căilor de
realizare a sarcinilor dar şi o responsabilitate suplimentară în ceea ce priveşte
organizarea activităţii.
Succesul angajaţilor în realizarea sarcinilor în condiţii de calitate
superioară şi la termenele stabilite deprinde de atitudinea faţă de muncă. O
parte dintre angajaţi au tendinţa de a amâna realizarea sarcinilor până la
termenele stabilite, moment în care fac eforturi substanţiale pentru a le
îndeplini. Această practică prejudiciază calitatea rezultatelor şi este
producătoare de stres.
De asemenea, atât în activitatea la locul de muncă cât şi în demersurile
individuale, oamenii dobândesc uneori obiceiuri care conduc la un consum
exagerat de timp în detrimentul obiectivelor pe care le au. Dintre acestea se
evidenţiază: vizionarea neselectivă şi îndelungată a programelor TV, utilizarea
exagerată a reţelelor informatice de socializare de tipul Messenger, Facebook,
etc.
O particularitate cu caracter pozitiv a unor oameni, cea de a face bine
lucrurile poate deveni un factor de ineficienţă în condiţiile în care este
exagerată. Calitatea rezultatelor este determinată de solicitarea primită şi nu
doar de criteriile sau de obiceiurile personale.
Dacă un angajat trebuie să realizeze o schiţă a unui proces în
ciornă nu vor fi necesare elemente grafice complexe, un aspect
desăvârşit, etc. pentru că acesta este un rezultat provizoriu care va fi
folosit în cadrul altor activităţi.
Fără a se pierde din calitatea globală a procesului, acţiunile participante
la realizarea acestuia trebuie să corespundă scopului şi să se realizeze într-un
timp cât mai scurt.
Pesimismul este una dintre cele mai mari piedici în realizarea sarcinilor
de serviciu şi în dezvoltarea profesională şi personală. Această atitudine
presupune neîncredere în forţele proprii şi în societatea în care evoluează
individul. Pentru pesimişti orice sarcină este generatoare de stres, eventualul
insucces este exacerbat iar succesul este minimizat. Oportunităţile sunt văzute
ca inaccesibile iar ameninţările capătă o dimensiune nefiresc de mare.
Dintre mijloacele de creştere a eficienţei utilizării timpului putem
aminti:
• planificarea;
• utilizarea agendei;
• eliminarea factorilor consumatori de timp;

105
106. Precizaţi care sunt acţiunile care nu determină utilizarea eficientă a
timpului:
‰ stabilirea corectă a priorităţilor;
‰ îndeplinirea perfectă a tuturor sarcinilor;
‰ îndeplinirea sarcinilor la termenul prevăzut;
construirea unor relaţii excelente profesionale, în familie şi societate
107. Precizaţi trei factori care determină apariţia stresului:
‰ ………………………………………………………………,
‰ ………………………………………………………………,
‰ ………………………………………………………………,

Planificarea este o activitate care se regăseşte în mai multe stadii ale

activităţii oamenilor în calitate de angajaţi, studenţi, întreprinzători, etc.
O primă formă o reprezintă planificarea carierei sau în sens mai larg
managementul carierei. Oricare dintre noi avem nevoie să stabilim printr-un
efort sincer de introspecţie care ne sunt aşteptările, ţintele pe care le vizăm,
mijloacele de atingere a acestor ţinte şi relaţia dintre sarcinile cotidiene impuse
de statutul nostru şi atingerea ţintelor proprii.
Planificarea carierei se realizează în sens invers modului de desfăşurare
a acesteia, adică de la sfârşit către început.

Figura nr. 3.11 Elaborarea planului carierei

Acest demers începe cu stabilirea idealului, scopurilor sau a ţintelor

(Unde vreau să ajung? Care este nivelul la care doresc să ajung?) Această
acţiune presupune o vizualizare concretă şi detaliată a situaţiei către care
tindem.

106
 „În 10 ani voi deveni manager comercial la nivel naţional. Voi
fi apreciat ca un foarte bun profesionist şi respectat pentru activitatea
mea” În detaliu aceasta înseamnă: „voi lucra cca.10 ore pe zi după un
program flexibil, voi face deplasări frecvente în ţară şi în străinătate,
voi avea un birou mare şi confortabil, maşină de serviciu, 1200
subalterni, secretară, şofer, salariu de 50.000 euro/an”

Stabilirea detaliată a ţintelor are rol motivaţional deosebit de important

şi permite cunoaşterea clară a direcţiei în care ne îndreptăm în plan
profesional. Între a alege o ţintă greşită şi a nu planifica nimic, a nu alege nici
una, este preferabilă ţinta greşită. Oricum, de la o perioadă la alta ţintele se vor
modifica sau vor lua alte forme.
A doua etapă constă în stabilirea obiectivelor intermediare de la scop
sau ideal către prezent. Acestea reprezintă etape ale carierei care conduc la
realizarea scopului.
„Peste 8 ani voi deveni manager de zonă şi voi organiza o reţea
inovatoare de vânzări, peste 5 ani voi deveni manager local şi voi
absolvi masterul de serviciu comerciale, peste 2 ani voi deveni agent
comercial lider.”
Fiecare obiectiv este determinat de scopul sau obiectivul superior.
Acesta permite atingerea obiectivului următor.
În ultima etapă se vor identifica mijloacele prin care se vor atinge
obiectivele intermediare, cu precădere vor fi căutate şi perfecţionate mijloacele
de atingere a obiectivului imediat.

Figura nr. 3.12 Graficul priorităţilor activităţilor

Această planificare conduce la reglementarea relaţiilor de prioritate

între activităţile zilnice şi la concentrarea asupra obiectivelor cu adevărat

107
importante pentru dezvoltarea profesională şi personală. De asemenea,
depăşirea unei etape propuse, atingerea unui obiectiv va fi intens conştientizat
şi va induce satisfacţia succesului, emoţie care reprezintă un fundament solid
pentru efortul de a atinge obiectivele viitoare.

108. Precizaţi elementul de la care începe demersul de planificare a carierei.

‰ idealul,
‰ starea actuală,
‰ obiectivele intermediare.
109. Daţi un exemplu de acţiuni pentru fiecare dintre variante:
‰ Acţiuni importante şi trenante -
………………………..……….,
‰ Acţiuni importante şi urgente –
…………………………..…….,
‰ Acţiuni neînsemnate şi trenante -
……………………………….,
‰ Acţiuni neînsemnate şi urgente -
………………………………...

Stresul este o reacţie psihologică a oamenilor la presiunile excesive

determinate de volumul mare, complexitatea şi termenele la care trebuie
finalizate sarcinile la serviciu şi acasă. Stresul pare să fie o dominantă al
timpurilor noastre iar rezistenţa la stres este o calitate căutată de toţi
angajatorii. După unele accepţiuni stresul îmbracă o formă pozitivă – stresul
bun şi una negativă – stresul rău. Consider că stresul nu poate fi decât rău iar
ceea ce este numit stres bun este de fapt efervescenţa, dinamica, pasiunea în
realizarea unor sarcini care sunt percepute ca plăcute.
Un bucătar care găteşte cu energie, pasiune şi bună dispoziţie
nu este un bucătar bine stresat ci este un bucătar pasionat de munca
sa.
Dintre efectele stresului se evidenţiază:
• îndeplinirea incompletă şi defectuoasă a sarcinilor,
• nesiguranţă şi neîncredere în forţele proprii,
• stare de spirit defavorabilă dezvoltării corespunzătoare
profesionale şi personale.
În plan personal stresul determină anxietate până la crize de panică,
melancolie, lipsa controlului şi a dinamicii, inhibarea creativităţii, etc.
Reducerea sau eliminarea stresului se poate realiza prin:
• organizarea muncii,
• îmbunătăţirea condiţiilor de muncă,
• evaluarea şi reevaluarea obiectivelor,
• evaluarea corectă a aşteptărilor,
• colaborarea cu superiorii în stabilirea volumului de sarcini,
• evaluarea punctelor tari,
• recunoaşterea succeselor,
• sportul sau activităţile fizice 8

Mijloace de creştere a eficienţei efortului intelectual

Angajat sau angajator?

8
Dinu C. Managementul timpului in proiect, www.ueb.ro/stiinteeconomice/masterat/mp

108
 Aceasta este o întrebare care ne vine în minte de multe ori când ne
gândim la cariera noastră sau când suntem spectatori la evoluţia unor oameni
pe care îi cunoaştem.
Angajaţii de succes îndeplinesc o sumă de activităţi la locul de muncă
dintre care:
• Fixarea obiectivelor profesionale individuale;
• Planificarea activităţilor,
• Asigurarea motivaţiilor;
• Fixarea termenelor;
• Gestionarea energiei proprii
• Iniţierea şi întreţinerea relaţiilor de colaborare cu echipa din care
face parte;
• Aplanarea eventualelor conflicte;
• Autoevaluarea;
• Previzionarea fenomenelor de interes, etc.
În schimb, toate aceste activităţi reprezintă activităţile specifice
managementului organizaţiilor.
Ele nu substituie acţiunile managerilor ci le completează pe acestea
fiind atribuţii personale asumate de către angajaţi în vederea obţinerii unui
nivel superior al performanţelor proprii.
În consecinţă, angajaţii care urmăresc succesul implicit performanţei
realizează constant şi în mod voluntar o formă de management pentru
gestiunea resurselor proprii.
Aceştia nu au rămas doar furnizori de muncă pentru servicii sunt
antreprenori reali. Aceşti antreprenori nu gestionează munca şi banii altor
persoane ci gestionează energia, capacităţile, oportunităţile, ameninţările şi
imaginea proprie.

Mijloace de atingere a performanţei intelectuale

În continuare vă voi supune atenţiei câteva dintre mijloacele simple
care vă vor ajuta în eforturile intelectuale de învăţare, descoperire, proiectare,
aplicare, etc.

Decodarea motivaţiilor
Motivaţiile abstracte nu se impun cu intensitate în faţa celor concrete.
Dezvoltarea profesională nu trezeşte efectiv dorinţa de a fi dezvoltat
profesional.
În schimb, în cadrul acesteia, cunoaşterea unei limbi străine reprezintă
o motivaţie concretă şi poate crea o dorinţă mai intensă.
“voi putea comunica singur cu partenerii străini” sau
“voi prezenta rezultatele proprii şefilor mei străini în mod fluent
şi cursiv. Nu voi mai avea nevoie de translator care să-mi distorsioneze
ideile”
Obiectivul: dezvoltarea profesională poate fi împărţit în:
•Rezolvarea problemelor,
•Vorbirea şi scrierea într-o limbă străină,
•Utilizarea eficientă a calculatorului, etc.

109
 Concentrarea motivaţiilor
Existenţa mai multor motivaţii determină distribuirea intensităţii cu
care se exprimă fiecare. Energia cu care se exprimă motivaţiile este limitată,
motiv pentru care este necesară eliminarea sau amânarea motivaţiilor
neconforme cu scopul prioritar.
“vreau să învăţ să folosesc programul de editare X dar îmi mai
doresc să schiez şi să mă întâlnesc cu prietenul(a)”
“voi merge la schi sâmbătă şi mâine mă întâlnesc cu
prietenul(a) după ce voi fi învăţat funcţiile din meniul principal al
programului X”
De asemenea, este eficientă concretizarea nevoilor care concură la
realizarea efortului.
“Dacă reuşesc să găsesc o soluţie la problema X, nu numai că
voi obţine un salariu mai mare dar foi fi capabil să rezolv problemele
de acest tip în viitor, voi fi apreciat mai bine ca profesionist”, etc.

Porţionarea sarcinilor
Porţiile mici sunt “digerabile”.
În planificarea muncii pentru îndeplinirea anumitor obiective sau
sarcini, volumul acestora determină o reacţie negativă firească pentru că este
evidentă necesitatea realizării unui efort mare. Psihicul înţelege că va trebui să
consume o cantitate mare de energie.
Eficienţa maximă se obţine atunci când demersul de îndeplinire a
obiectivelor se porţionează în porţii mici zilnice şi chiar orare.
“Trebuie să învăţ cursul Economia serviciilor în trei săptămâni.
Dar acesta are 180 pagini!!!
Voi învăţa câte 60 pagini pe săptămână, 10 pagini pe zi şi 2
pagini pe oră.”
Dozarea atentă a porţiilor este esenţială. Dacă porţiile sunt prea mari
solicită mult voinţa şi poate determina insuccesul.

Autorecompensele
De multe ori, motivaţiile cu caracter general şi cu durată lungă de
realizare nu au intensitatea necesară pentru întreţinerea unui efort constant.
De aceea, crearea propriilor recompense în număr mare şi distribuite
optim în timp, reprezintă o soluţie simplă dar eficientă. Recompensarea va fi
plasată după realizarea efortului şi nu înainte.
“Voi bea o cafea după ce termin de învăţat aceste două pagini.”
“Voi face o vizită scurtă colegilor din biroul alăturat să le spun
un banc nou după ce voi termina acest raport.”
Practic, sunt transformate micile plăceri în autorecompense care să
motiveze parcurgerea etapelor scurte de efort. Etape care aparţin unei sarcini
mai complexe.
Pentru identificarea satisfacţiilor proprii este necesar un proces de
introspecţie sincer şi atent. Proporţia corespunzătoare dintre efort şi satisfacţii
asigură un plus de calitate vieţii.
Potenţarea motivaţiilor de lungă durată cu cele de scurtă durată.
Motivaţiile de lungă durată au o intensitate mai mică decât cele de scurtă
durată.
Împărţirea motivaţiilor de lungă durată în motivaţii de scurtă durată
tinde să crească intensitatea pe fiecare etapă. Succesul înregistrat la o etapă va

110
face mai uşoară parcurgerea următoarei etape. Această abordare are şi
avantajul reducerii stresului dat de efort.

Prevenire ispitelor
Pe parcursul realizării sarcinilor propuse pot apărea dorinţe datorate
stimulilor externi.
„Învăţ la matematică şi colegul meu de cameră se uită la
televizor la un film de acţiune. Nu mă deranjează zgomotul cât faptul
că vreau să văd şi eu filmul”
“Am luat de la serviciu o lucrare să o termin acasă şi prietenii
mei din vecinătate dau o petrecere. Vreau să merg şi eu.”
Aceste tentaţii vor reduce oricum intensitatea efortului de rezolvare a
sarcinii propuse chiar dacă stimulii vor înceta (colegul închide televizorul sau
închid geamul să nu îi mai aud muzica vecinilor).
Soluţia constă în prevenirea tentaţiei sau transformarea ei într-o
motivaţie de a termina repede şi bine sarcina.
“Învăţ la bibliotecă”
“Ştiu că sâmbăta vecinii mei dau petrecere – voi închide geamul
înainte”

Transformarea distragerilor în recompense

Dacă tentaţiile se manifestă cu intensitate mare atunci ele pot fi utilizate
eficient în slujba obiectivelor majore.
O metodă mai eficientă de evitare a tentaţiilor constă în transformarea
acestora în recompense pentru obiectivul personal. Soluţia constă în
transformarea tentaţiei într-o motivaţie de a termina repede şi bine sarcina.
“Voi lua şi eu filmul pentru a-l vedea după ce termin de învăţat
următorul curs.”
“După ce termin lucrarea luată de la serviciu merg şi eu la
petrecere.”

Căutarea partenerilor - concurenţi

Este posibil ca sarcina care trebuie îndeplinită să fie în acelaşi timp şi
preocuparea altor persoane. Asocierea cu acestea în scopul creării unei
competiţii este benefică.
De asemenea, este benefică asocierea în vederea rezolvării problemelor.
Aceasta determină creşterea productivităţii efortului şi are un puternic efect
formativ.
“Lucrez cu doi colegi de-ai mei la matematică. Înţeleg mai bine
şi ne împărtăşim şi suferinţele.”
“Rămân la birou cu câţiva colegi pentru a găsi o soluţie la
problema rămasă nerezolvată şi după aceea vom merge împreună la o
cafea să ne bârfim şeful (în mod creativ).”

Este important ca partenerul – concurent să dispună de un nivel

apropiat de competenţe deoarece altfel apare inhibiţia sau plictiseala.

Acceptarea presiunii grupului

Grupurile îşi stabilesc involuntar sau voluntar diverse standarde –
norme sau pretenţii – explicite sau tacite.

111
 Dacă aceste sunt favorabile obiectivelor pe termen lung, pot deveni
factori de potenţare a eforturilor dar dacă nu corespund acestora vor deveni
factori de inhibiţie.
“Trebuie să fac eforturi pentru învăţarea limbii engleze
deoarece prietenii mei ştiu engleza foarte bine şi mă simt inconfortabil
dacă eu n-o ştiu”
“Mă întâlnesc cu prietenii mei pentru că ei mă respectă şi mă
susţin şi parcă sunt un alt om printre ei.
În acest caz, alegerea grupului devine o prioritate. Acesta trebuie să
împărtăşească cel puţin o parte dintre obiectivele noastre şi să decidă că va
face eforturi pentru atingerea lor.

Aceste câteva metode pot fi utilizate uşor în cadrul perioadelor de

pregătire pentru examene, în perioadele în care realizaţi un proiect important
sau oricând dorim să obţinem rezultate intelectuale superioare cu eforturi mai
mici.
Fireşte că, în funcţie de particularităţile fiecăruia, vom combina şi adapta
aceste mijloace şi eventual le vom completa cu cele pe care le utilizăm şi sunt
eficiente.

110. Exemplificaţi trei autorecompense pe care vi le puteţi furniza în cadrul

efortului individual.
‰ ……………………………….………………………………...,
‰ ………………………………...………………………………..,
‰ ………………………………...………………………………...
111. Exemplificaţi trei motivaţii pe care le poate concentra un consultat de
vânzări pentru învăţarea tehnicilor de negociere.
‰ ……………………………….………………………………...,
‰ ………………………………...………………………………..,
‰ ………………………………...………………………………...

Lucrări de verificare

20. Definiţi, exemplificaţi munca şi precizaţi importanţa acesteia.

21. Clasificaţi şi exemplificaţi forţa de muncă.
22. Explicaţi componentele ofertei de muncă şi şomajul.
23. Comparaţi metodele de determinare a productivităţii muncii
arătând modul de utilizare, avantajele şi dezavantajele metodei.
24. Explicaţi şi aplicaţi pentru valori proprii indicii productivităţii
muncii.
25. Precizaţi şi exemplificaţi factorii creşterii productivităţii muncii.

REZUMAT

Munca este reprezentată pe ansamblu, de persoane care în decursul unei

perioade date exercită sau caută să exercite o activitate profesională
remunerată. Aceasta din punct de vedere economic este un factor de producţie,
iar din punct de vedere social reprezintă o parte a populaţiei totale.

112
 Persoanele care se încadrează în limitele vârstei de muncă formează
populaţia în vârstă de muncă care cuprinde: populaţia aptă de muncă şi
inaptă.
Populaţia aptă pentru muncă formează potenţialul de muncă al unei zone
şi se împarte în: forţa de muncă activă
Importanţa economică a muncii rezultă din următoarele aspecte: este
singurul factor de producţie activ, capabil să organizeze şi să pună în funcţiune
toţi factorii de producţie care concură la realizarea unui bun sau a unui
serviciu; este factorul determinant al nivelului rentabilităţii tuturor
activităţilor; este factorul primordial al dezvoltării şi bunăstării oricărei
societăţi omeneşti
Din punct de vedere economic, respectiv al calculării costurilor de
producţie, munca se clasifică în: munca autonomă şi munca dependentă.

Oferta de muncă pe piaţă va creşte atunci când preţul său sporeşte. În

realitate această regulă nu funcţionează în totalitate pentru că intră în joc două
elemente care operează în direcţii opuse, ca urmare a opţiunilor populaţiei
active între muncă şi odihnă, respectiv cât timp va dedica uneia din aceste
două alternative.
Astfel vom întâlni:
-efectul de substituţie, care acţionează în sensul creşterii numărului de
ore de muncă oferite cu scopul sporirii salariului real, caz în care indivizii tind
să substituie odihna prin muncă;
-efectul de venit, care acţionează în sensul reducerii numărului de ore
oferite ca urmare a creşterii preţului pe oră, caz în care indivizii obţin un venit
mai mare pentru un număr determinat de ore lucrate şi vor putea să consume o
cantitate mai mare de bunuri şi servicii decât consumau anterior.

Resursele de forţă de muncă, în general, sunt determinate de relaţia ce

se creează între populaţia totală, populaţia activă şi populaţia ocupată.
Populaţia totală a unei unităţi administrativ-teritoriale (comuna, oraş,
judeţ, regiune, ţară) este rezultatul mişcărilor naturale determinate de
fenomenele demografice (natalitate, mortalitate, sporul natural de creştere al
populaţiei) şi de mişcările migratorii de la o zonă la alta şi se exprimă prin
indicatorul
Populaţia activă disponibilă se compune din persoane care declară la
recensământ că exercită o activitate profesională sau care, fără să lucreze,
declară că sunt în căutare de loc de muncă.
Populaţia ocupată cuprinde, potrivit metodologiei balanţei forţei de
muncă, toate persoanele care, în anul de referinţă, au desfăşurat o activitate
economico-socială aducătoare de venit sub formă de salarii, plată în natură sau
alte beneficii.
Şomajul, este reprezentat, în linii mari de populaţia activă care nu are un
loc de muncă.

Productivitatea muncii se poate calcula folosind mai multe metode:

metoda unităţilor naturale (fizice), metoda unităţilor convenţionale şi metoda
unităţilor valorice.
Indicatorii productivităţii muncii se subdivid în: direcţi sau de bază şi
indirecţi sau parţiali.

113
 Indicatorii direcţi sau de bază, sunt: producţia obţinută în unitatea de
timp; volumul de lucrări realizat în unitatea de timp; timpul ce revine pe
unitatea de produs; timpul consumat pe unitatea de lucrare.
Indicatorii indirecţi sau parţiali, sunt: consumul de muncă pe unitatea de
lucrări; consumul de muncă ce revine la un grup de lucrări; volumul de lucrări
anual.
Indicii productivităţii muncii, exprimă dinamica acesteia şi pot fi: indici
cu bază fixă; indici cu bază în lanţ sau mobilă; indici individuali când se referă
la un singur produs sau lucrare; indice agregat, atunci când se iau în discuţie
mai multe produse sau lucrări.

Creşterea productivităţii muncii este asigurată prin: investiţii în

progres tehnic; creşterea calităţii muncii; creşterea dimensiunii şi mărimii
firmei; o bună organizare a pieţelor de desfacere;
Factorii care stau la baza creşterii productivităţii muncii la nivel de
întreprindere se împart în două grupe: generali şi specifici
a. Factorii generali, includ:
• investiţii în creşterea şi modernizarea capitalului fix direct
productiv;
• utilizarea optimă a mijloacelor tehnice;
• intensificarea producţiei alimentare prin prisma diversificării,
cooperării şi integrării producţiei agricole.
b. Factorii specifici, includ următoarele componente:
• organizarea managerială a proceselor de producţie şi asigurarea
unor raporturi optime între resursele de muncă, mijloacele de
muncă, materii şi materiale;
• folosirea optimă a potenţialului de muncă, dezvoltarea
aptitudinilor şi a capacităţilor în procesul muncii;
• optimizarea dimensiunii şi structurii activităţilor de producţie.
• cunoaşterea în detaliu a evoluţiei pieţei de produse vegetale şi
animale (interne şi externe), preţul produselor industriale şi
preţul produselor agricole.
Munca reprezintă factorul economic de importanţă majoră în realizarea şi
crearea produselor.
Particularităţi cu caracter fizic ale muncii sunt: stare de sănătate bună,
aspect fizic plăcut (îngrijit, decent) şi alte particularităţi specifice tipului de
servicii.
Aceste condiţii permit asigurarea unui climat agreabil şi determină
clientul să aprecieze pozitiv contactul cu personalul de servire situaţie care
promite solicitarea şi în viitor a acelor servicii.
Dintre particularităţile cu caracter psihologic sunt notabile: calmul,
echilibrul, moderaţia, sociabilitatea şi alte particularităţi specifice tipului de
serviciu.
Particularităţile de natură comportamentală au cea mai mare importanţă
în procesul de servire şi ele trebuie să reprezinte convingeri proprii ale
angajaţilor. Comportamentul corespunzător în actul de servire se
caracterizează prin: amabilitate, operabilitate, bunăvoinţă, respect, politeţe,
demnitate şi toleranţă.
Practic, suma tuturor acestor atitudini se rezumă la sintagma: angajatului
din servicii „îi pasă” de nevoile clientului.

114
 Inteligenţa emoţională (EQ) reprezintă capacitatea noastră de a
recunoaşte propriile sentimente şi ale altora pentru a ne auto-motiva şi pentru a
ne gestiona sentimentele în vederea atingerii propriilor obiective şi dezvoltarea
unor relaţii de calitate.
Această formă de inteligenţă presupune: conştientizarea emoţională,
autoevaluarea corectă, încrederea în sine, autocontrolul, corectitudinea,
conştiinciozitatea, adaptabilitatea, spiritul inovator, loialitatea, iniţiativa,
optimism şi empatia.

Resursa de muncă pentru unităţile furnizoare de servicii este reprezentată

de persoanele care manifestă disponibilitatea de a-şi vinde forţa de muncă şi
deţin competenţe necesare.
Categoriile sociale care constituie resursa de muncă pentru sectorul
serviciilor sunt: şomerii, angajaţii firmelor concurente, angajaţii din alte ramuri
de activitate, elevii, studenţii şi voluntarii din alte categorii sociale.
Determinarea necesarului de muncă este necesar pentru situaţii precum:
• proiectarea unei unităţi noi furnizoare de servicii;
• reproiectarea, modernizarea, realizarea investiţiilor suplimentare;
• diversificarea portofoliului de servicii;
• specializarea portofoliului de servicii;
• reorganizarea activităţii firmei.
Necesarul de muncă în servicii se caracterizează prin: volum, tip,
structura, moment şi competenţă.
Productivitatea muncii este un instrument de analiză economică utilizat
pentru măsurarea efectelor economice determinate de utilizarea forţei de
muncă.
În sectorul terţiar utilizarea acestui concept întâmpină unele dificultăţi
datorită definirii vagi a efectelor economice realizate, posibilităţilor reduse de
cuantificare a acestora şi a calităţii care este parte integrantă a serviciilor în
condiţiile în care abordarea macroeconomică a productivităţii muncii necesită
completări conceptuale.
Productivitatea muncii ca instrument de analiză a performanţelor
economice ale forţei de muncă în cadrul firmei îmbracă două forme:
• productivitatea muncii firmei în raport cu firmele
concurente;
• productivitatea muncii individului.

Salariul reprezintă preţul muncii sau venitul ce revine angajatului pentru

participarea sa la prestarea serviciului. Recompensarea muncii se realizează şi
prin alte stimulente, facilităţi, participare la profit, etc.
Salariul are următoarele funcţii: plata muncii, atragerea candidaţilor,
păstrarea angajaţilor, motivarea şi instrument de creştere a performanţelor
economice ale firmei.
Principalii factori care determină mărimea salariului sunt:
• oferta şi cererea forţei de muncă din ramura de activitate în care
activează firma;
• salariile concurenţei şi a celor din organizaţiile similare sau cu
cerinţe asemănătoare;
• modalitatea de evaluare a diferitelor profesiuni - deoarece forţa
de muncă nu este omogenă şi instruirea este diferită, există trepte de
salarizare care încearcă să recompenseze cheltuiala pentru educaţie şi
formarea profesională;
115
 • evaluarea experienţei acumulate - la anumite perioade, treptele
de salarizare se modifică reglementările legale privind salariile.

Principalele forme de salarizare sunt:

a. după timpul lucrat - salarizarea în regie – plata pe unitatea de
timp;
b. după realizări - salarizarea în acord – plata după unităţile de
serviciu realizate;
c. după vânzări - salarizarea în remiză – un procent din vânzări.
d. după performanţele întreprinderii – salarizarea în funcţie de
evoluţia cifrei de afaceri.

Mijloacele de recompensare, care să permită atragerea şi reţinerea

personalului, pot cuprinde următoarele:
a. recunoaşterea meritelor angajaţilor de către manageri;
b. asigurarea traseului profesional încă de la angajare pentru ca angajaţii să
se poată “vedea” în viitor în aceeaşi firmă pe un post atractiv şi cu
condiţii de muncă şi salarizare motivatoare;
c. sistem de promovare eficient, corect şi transparent.
d. dezvoltarea unei imagini a firmei astfel încât angajaţii să fie mândri că
lucrează în cadrul acesteia;
e. condiţii de lucru flexibile, astfel încât personalul să-şi pună de acord
munca cu nevoile personale şi stilul de viaţă, inclusiv un al doilea post
(dacă firma nu poate oferi activităţi suplimentare recompensate
corespunzător);
f. asigurarea unor facilităţi de calitate: birouri atractive, mobilier şi sistem
de comunicaţii moderne, sală de conferinţe cu dotări la un standard cât
mai ridicat, diferite facilităţi.
g. asigurarea unor facilităţi pentru lucrătorii operativi
Mobilitatea forţei de muncă în servicii
Angajaţii unor firme din domenii care nu presupun un necesar mare de
capital renunţă la locul de muncă, mai ales după ce s-au specializat şi au
dobândit experienţă, pentru a lucra pe cont propriu.

Administrarea timpului în servicii este necesară deoarece

preocupările cele mai pregnante ale angajaţilor şi angajatorilor din servicii
constau în creşterea productivităţii. Mijloace de creştere a productivităţii
muncii constau în:
• dezvoltarea competenţelor angajaţilor pe activităţi şi acţiuni
precise;
• dezvoltarea competenţelor nonformale;
• dezvoltarea inteligenţelor multiple;
• asigurarea motivaţiilor precise şi în doze optime;
• preocuparea constantă pentru starea bună a angajaţilor;
• crearea unui climat de demnitate, libertate şi încredere;
• eliminarea consumatorilor de timp;
• asigurarea logisticii performante.
Managementul timpului
Cunoaşterea şi utilizarea mijloacelor de gestionare a timpului permite:
• stabilirea corectă a priorităţilor;
• determinarea necesarului de timp pentru fiecare acţiune;
• îndeplinirea sarcinilor cu succes;
116
 • îndeplinirea sarcinilor la termenul prevăzut;
• evitarea stresului;
• construirea unor relaţii excelente profesionale, în familie şi
societate.
Stresul este o reacţie psihologică a oamenilor la presiunile excesive
determinate de volumul mare, complexitatea şi termenele la care trebuie
finalizate sarcinile la serviciu şi acasă. Reducerea sau eliminarea stresului se
poate realiza prin:
• organizarea muncii;
• îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
• evaluarea şi reevaluarea obiectivelor;
• evaluarea corectă a aşteptărilor;
• colaborarea cu superiorii în stabilirea volumului de sarcini;
• evaluarea punctelor tari;
• recunoaşterea succeselor;
• sportul sau activităţile fizice.

Mijloace de creştere a eficienţei efortului intelectual

Angajaţii de succes îndeplinesc o sumă de activităţi la locul de muncă
dintre care:
• Fixarea obiectivelor profesionale individuale;
• Planificarea activităţilor,
• Asigurarea motivaţiilor;
• Fixarea termenelor;
• Gestionarea energiei proprii
• Iniţierea şi întreţinerea relaţiilor de colaborare cu echipa;
• Aplanarea eventualelor conflicte;
• Autoevaluarea;
• Previzionarea fenomenelor de interes, etc.

Mijloacele de atingere a performanţei intelectuale sunt: decodarea

motivaţiilor, concentrarea motivaţiilor, porţionarea sarcinilor,
autorecompensele, prevenire ispitelor, transformarea distragerilor în
recompense, căutarea partenerilor – concurenţi, acceptarea presiunii grupului,
alegerea grupului.

Bibliografie

Buciuman I., 1999 – Economie rurală. Ed. SSA Alba Iulia

Dona, I. – 2000 - Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti,
Gavrilescu D. şi colab. – 2000, Economie agroalimentară, Ed. Expert
Bucureşti

117
118
 M
Moodduulluull V
VII

C
CAAPPIIT
TAAL
LUUL
L ÎÎN
N SSE
ECCT
TOOR
RUUL
LAAG
GRRO
OAAL
LIIM
MEEN
NT AR
TA R

6.1. Capitalul - concept, importanţă, clasificare 119

6.2. Capitalul funciar 121
6.3. Capitalul de exploatare 135
Lucrare de verificare
Rezumat
Bibliografie

După parcurgerea acestui capitol veţi:

• recunoaşte rolul capitalului în dezvoltarea spaţiului rural;
• analiza nivelul de utilizare a capitalului în unităţile economice;
• aplica instrumentele de analiză economică specifice eficienţei
economice a utilizării capitalului;.

6.1. CAPITALUL - CONCEPT, IMPORTANŢĂ, CLASIFICARE

a). Conceptul de capital
CAPITAL – termenul s-a impus din secolul al XII-lea cu sensul de fond
sau stoc de mărfuri, la care se adaugă masa de bani aducători de venit sub
formă de dobândă. Din secolul al XIV-lea noţiunea de capital primeşte noi
accepţiuni, semnificând bogăţie, avere, valoare care sporeşte, patrimoniu.
Sensul modern al termenului de capital este fundamentat în secolul al XVIII-
lea de către fiziocratul francez A. J. Turgot, după care capitalul reprezintă un
participant la producerea de valoare şi de profit.
b). Importanţa capitalului
Factorul de producţie “capital” favorizează:
-creşterea eficienţei economice a utilizării resurselor primare, care
atrase în circuitul economic devin factorii primari ai producţiei (ex: pământul,
munca etc.);
-creşterea productivităţii muncii (de exemplu, dacă fermierul lucrează
terenul sau îngrijeşte animalele prin metode manuale, productivitatea muncii şi
a pământului va fi mai scăzută comparativ cu situaţia când apelează la
mecanizare, irigaţii, îngrăşăminte, insecticide etc.);
-reducerea consumurilor specifice de energie şi muncă.
Bunurile care alcătuiesc capitalul au valoare de piaţă, se vând şi se
cumpără la preţuri pe care agenţii cererii şi ofertei le consideră acceptabile.
c). Clasificarea capitalului
Termenului de capital i se asociază anumite atribute: tehnic, fix,
circulant, financiar, social etc.
Pentru a uşura definirea şi analiza economică a capitalului, literatura şi
practica economică utilizează următoarele criterii de clasificare: economic,
juridic şi contabil.
1. Din punct de vedere economic, capitalul este definit tehnic sau real şi
desemnează ansamblul bunurilor intermediare produse prin activitatea
economică şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii aducătoare de
119
venit. El nu cuprinde bunurile finale (îmbrăcăminte, alimente etc.) pentru că
aceste bunuri nu produc venit.
Bunurile care formează capitalul tehnic se grupează în: capital fix şi
capital circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic (real) format din
bunuri care se caracterizează prin:
• durata lungă de folosire (sunt utilizate mai multe cicluri de producţie);
• în timpul folosirii nu-şi modifică forma iniţială;
• au valoare mare de inventar;
• se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare;
• îşi transmit valoarea totală în produsele obţinute, în mod treptat sub
forma cotei de amortisment, care se calculează pe baza relaţiei:
Vi − Vf
Am = , în care:
T
Am - cota anuală de amortisment – lei;
Vi – valoarea iniţială (de achiziţie) a unui bun – lei;
Vf – valoarea finală (reziduală) a unui bun după ce a fost casat – lei;
T – durata economică de utilizare.
Pentru analiza structurală a capitalului fix este importantă împărţirea
acestuia în capital fix activ (maşini, utilaje, hale de producţie, sere, răsadniţe,
solarii etc. - participă nemijlocit, direct, la obţinerea bunurilor economice) şi
capitalul fix pasiv, care este o condiţie necesară pentru obţinerea bunurilor
economice, dar care nu participă direct la acest proces (ex.: clădiri cu
destinaţie administrativă şi socio-culturală, unele mijloace de transport etc.).
Capitalul circulant reprezintă ansamblul bunurilor care participă la un
singur ciclu de producţie (materii prime, materiale, îngrăşăminte, pesticide,
energie, carburanţi, lubrifianţi, apă tehnologică etc.), respectiv capitalul
circulant îşi transmite valoarea în costuri integral într-un singur ciclu de
producţie. Poate fi asimilat cu “consumurile intermediare” care includ bunuri
şi servicii utilizate pentru a obţine alte bunuri (ex: în producţia agricolă avem -
furajele, îngrăşămintele, produsele petroliere, pesticidele, servicii pentru
întreţinerea clădirilor, reparaţiile utilajelor, serviciile veterinare, alte servicii.
Capitalul circulant mai include: stocuri, valorile exploataţiei – aprovizionările,
producţia neterminată, animalele în creştere, produsele vegetale recoltate şi
nevândute.
Sub aspect calitativ, capitalul tehnic este apreciat prin nivelul tehnic şi
eficienţa economică ce o asigură.
Clasificarea capitalului tehnic în fix şi circulant este foarte importantă
pentru gestiunea firmei:
• consumul capitalului fix se include în costuri sub formă de amortizări;
• consumul de capital circulant se include integral în costuri;
• randamentul utilizării capitalului circulant depinde de consumul
specific şi de viteza de rotaţie;
• randamentul capitalului fix depinde de nivelul tehnic, structura şi
gradul de utilizare.
2. Din punct de vedere juridic, capitalul de care dispune un individ
include toate drepturile de proprietate şi de creanţă pe care le deţine şi de care
beneficiază.
3. Din punct de vedere contabil, capitalul cuprinde totalitatea surselor de
finanţare aflate la dispoziţia unui agent economic în vederea formării de active.

120
 Alte accepţiuni şi forme ale capitalului: capital bănesc – suma de bani
care asigură deţinătorului un venit (dobândă sau profit); capital bancar, format
din fondurile băneşti proprii ale băncilor şi din depunerile diferiţilor agenţi
economici; capital mobiliar (fictiv) compus din: acţiuni şi obligaţiuni, titluri
financiare, cambii, titluri de valoare, care oferă posibilitatea deţinătorilor să
obţină venituri sub formă de dividend şi dobândă; capital de rezervă, partea din
capitalul societăţii, care se alimentează din profitul obţinut; capital subscris,
totalitatea subscrierilor (angajamentelor) participanţilor la societatea
comercială; capital vărsat, cotă parte din capitalul subscris şi depus de fiecare
asociat; capital naţional, suma activelor nete obţinute de persoanele fizice şi
juridice dintr-o ţară.
În practica economiei agrare capitalul este grupat în: funciar şi de
exploatare.

112. Care dintre efectele următoare nu sunt datorate capitalului:

‰ creşterea eficienţei economice a utilizării resurselor primare;
‰ creşterea productivităţii muncii;
‰ creşterea cererii de produse noi.
113. Capitalul fix nu se caracterizează prin:
‰ este utilizat într-un singur ciclu de producţie;
‰ în timpul folosirii nu-şi modifică forma iniţială;
‰ are valoare redusă de inventar;
114. Capitalul circulant se caracterizează prin:
‰ este utilizat într-un singur ciclu de producţie;
‰ în timpul folosirii nu-şi modifică forma iniţială;
‰ are valoare mare de inventar.
115. Daţi 3 exemple de elemente de capital fix;
• depozit de produse finite,
• .............................................................................................,
• .............................................................................................,
• .............................................................................................,
116. Daţi 3 exemple de elemente de capital circulant;
• făina pentru brutărie,
• .............................................................................................,
• .............................................................................................,
• .............................................................................................,

6.2. CAPITALUL FUNCIAR

Capitalul funciar este reprezentat de pământ. Tradiţional, din capitalul
funciar fac parte şi capitalurile care-i sunt încorporate: clădiri, amelioraţii
funciare (drumuri, drenaje, instalaţii şi amenajări pentru irigaţii, desecări) şi
plantaţii. Pământul nu se uzează şi deci nu se amortizează spre deosebire de
alte elemente ale capitalului funciar, în special amelioraţiile şi plantaţiile, care
se deteriorează prin folosire şi deci trebuie amortizate pentru a fi reînnoite. Pe
baza acestui considerent în optica modernă clădirile, amelioraţiile funciare şi
plantaţiile sunt considerate capital de exploatare. Capitalul funciar prin
particularităţile sale determină potenţialul economic al exploataţiilor agricole.

121
 6.2.1. Particularităţile pământului ca factor de producţie
Pământul – ca obiect de analiză economică, este un bun particular,
imobil, nereproductibil şi eterogen, având multiple caracteristici nedisociabile
(forma, suprafaţa, poziţia) şi exercitând simultan mai multe funcţii (producţie,
consum, valoare – refugiu, speculaţie).
Din punct de vedere economic pământul este mijloc de producţie,
putând îndeplini, funcţie de natura activităţii economice, fie calitatea de mijloc
de muncă, fie de obiect al muncii.
Pentru producţia agricolă (în principal cea vegetală) pământul este
principalul mijloc de producţie. Pentru activităţile economice neagricole
pământul are rol de locaţie şi de desfăşurare a proceselor economice sau
sociale.
Din punct de vedere economic noţiunea de pământ cuprinde calităţile
fizice, chimice şi biologice a9le solului şi condiţiile naturale în care se
desfăşoară activitatea de producţie. În comparaţie cu alţi factori ce intervin în
procesul de producţie, pământul prezintă o serie de particularităţi:
1. Pământul este un produs al naturii, putând să servească la obţinerea
de bunuri materiale numai în procesul investirii în producţie de noi factori –
resurse materiale, muncă etc. Pământul nu poate participa singur în procesul de
producţie ci numai împreună cu alte mijloace (mecanice, chimice, biologice
etc.) care sunt activate de forţa de muncă. Posibilităţile de valorificare a
potenţialului productiv al pământului pot creşte pe măsura sporirii şi
perfecţionării celorlalte mijloace de producţie cu care se acţionează precum şi
pe măsura calificării forţei de muncă. Puterea productivă a pământului este
pusă în valoare prin aplicarea acelor tehnologii ce au un randament sporit şi
costuri scăzute. Se observă, totodată, că forţa productivă a solului creşte pe
măsura efectuării investiţiilor succesive.
2. Pământul este limitat ca suprafaţă, aspect care determină, creşterea
producţiei agricole pe cale intensivă. Cu foarte puţine excepţii (Olanda, Israel),
unde suprafaţa agricolă s-a extins prin lucrări de recuperare din mare sau
deşert, suprafaţa agricolă este în diminuare (lentă) ca efect al extinderii
construcţiilor, drumurilor, canalelor, terenurilor cu destinaţii speciale, în
general a scoaterii din circuitul agricol, degradării (deşertificare, înmlăştinare,
sărăturare, erodare etc.). Deocamdată limitarea teritorială este relativă în
sensul că la nivel planetar încă mai există posibilităţi de extindere a suprafeţei
cultivate. Media pe plan mondial de 0,4 ha suprafaţă agricolă pe locuitor poate
fi mărită fără eforturi deosebite cu încă un hectar, iar prin irigarea suprafeţelor
aride şi semiaride se poate ajunge în final la 2,4 ha/locuitor.
3. Pământul nu se uzează în procesul utilizării ca factor de producţie
comparativ cu ceilalţi factori care se uzează şi în cele din urmă sunt cu totul
scoşi din folosinţă. Practica a arătat că, cu cât este mai mult şi mai bine folosit,
aplicându-se sisteme de cultură raţionale, cu atât pământul îşi măreşte
fertilitatea. Această particularitate stă la baza însăşi a progresului tehnic şi la
analiza optimistă a dezvoltării agriculturii. Dacă am avea în vedere că
pământul este limitat spaţial şi nu ar putea să-şi ridice calitatea, ar apărea
limitarea nivelului producţiei agricole. Totuşi trebuie luat în considerare faptul
că o exploatare neraţională duce la degradarea fertilităţii solului a cărei
refacere cere o perioadă mare de ani şi necesită cheltuieli mari.
4. Pământul se caracterizează prin imobilitate spaţială –procesul de
producţie în sectorul vegetal este legat de un anumit cadru natural ceea ce

122
imprimă zonarea, repartizarea teritorială, specializarea şi concentrarea
producţiei agricole. De asemenea, această particularitate determină un volum
mare de transporturi şi probleme deosebite în ceea ce priveşte organizarea şi
folosirea mijloacelor mecanice (tractoare, maşini agricole etc.).
5. Pământul este neuniform în ceea ce priveşte relieful şi puterea
productivă naturală exprimată printr-un grad diferit de fertilitate. Astfel,
în procesul de producţie, pe terenurile cu potenţial productiv ridicat şi cu o
poziţie bună faţă de piaţă se poate obţine un venit suplimentar sub forma rentei
diferenţiale, comparativ cu terenurile dezavantajate din acest punct de vedere,
unde cheltuielile de producţie pe unitatea de produs sunt mult mai mari.
6. Pământul nu poate fi înlocuit ca factor de producţie, fapt ce impune
creşterea continuă a potenţialului său de producţie prin practicarea unei
agriculturi moderne şi durabile. Din această particularitate rezultă necesitatea
folosirii raţionale şi păstrarea capacităţii productive prin practicarea unei
agriculturi durabile.
7. Pământul are valoare determinată de investiţiile succesive în procesul
de producţie. Apare astfel necesitatea evaluării economice a diferitelor
categorii de teren în funcţie de capacitatea lor efectivă de producţie.
8. Pământul poate fi analizat atât în sens juridic, ca obiect al
proprietăţii, cât şi din punct de vedere economic ca obiect de exploatare
agricolă, între proprietate şi exploatare existând diferenţe majore.

6.2.2. Fertilitatea terenurilor agricole

Fertilitatea evidenţiază productivitatea pământului (solului) prin care
înţelegem capacitatea solului de a oferi plantelor substanţe nutritive necesare
creşterii şi dezvoltării.
Fertilitatea poate fi apreciată din două puncte de vedere:
a) cantitativ – atunci când o exprimăm prin conţinutul solului în
substanţe nutritive raportat la unitatea de suprafaţă sau volum10;
b) calitativ – atunci când se ia în considerare gradul de
accesibilitate al substanţelor nutritive pentru plante, adică forma sub care se
găsesc în sol şi care determină nivelul producţiei raportat la unitatea de
suprafaţă.
Cantitativ, fertilitatea poate fi exprimată în formă naturală, adică
rezultă din acţiunea factorilor naturali (temperatură, precipitaţii, regimul
hidric, acoperirea vegetativă, vântul, relieful etc.) şi în formă artificială
numită şi fertilitatea potenţată, aceasta fiind rezultatul intervenţiei omului
care acţionează asupra solului cu mijloace şi unelte de producţie, cu amenajări
tehnice, cu sisteme de agricultură, cu asolamente, cu tehnologii de cultivare a
plantelor etc.
În funcţie de modul de exprimare se deosebesc următoarele categorii de
fertilitate a solului1: fertilitatea naturală, fertilitatea potenţată, fertilitatea de
tranziţie şi fertilitatea economică.
Fertilitatea naturală este capacitatea productivă, ecologică a pământului
în momentul luării în cultură. Fertilitatea naturală este în funcţie de factorii
naturali (ecologici) ai solului, nefiind un rezultat al muncii omului. Fertilitatea
naturală exprimă potenţial productiv al solului şi nu se exprimă prin cantitate
de produse agricole (în recolte) la hectar. Fiind o funcţie de factori variabili
(compoziţia chimică, însuşirile fizico-mecanice, componenta hidrică, căldura,
lumina, relief, expoziţia etc.) se determină prin acţiunea de bonitare a

10
Dona, I. – 2000 - Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti,

123
terenurilor agricole. Bonitarea terenurilor agricole reprezintă un procedeu de
cuantificare a calităţii şi a influenţei fiecărui factor ce constituie fertilitatea
unui teren.
Metodologia de bonitare, elaborată de Institutului de Cercetări
Pedologice şi Agrochimice se bazează pe gruparea ansamblului de factori care
concură la realizarea producţiei în două mari categorii: factori naturali şi
factori tehnico-economici, care mai sunt denumiţi factori de potenţare sau
caracterizare tehnologică a terenurilor supuse bonitării.
Prin cuantificarea influenţei factorilor naturali (patru grupe) – solul,
hidrologia, clima şi relieful – se obţine nota de bonitare naturală, iar prin
cuantificarea influenţei factorilor tehnico-economici se obţine nota de
bonitare potenţată. Potrivit metodologiei de bonitare, influenţele celor două
mari grupe de factori – cei naturali şi cei tehnico-economici – se cuantifică
separat, în două etape succesive. În prima etapă este stabilită nota de bonitare
naturală, iar în cea de-a doua etapă nota de bonitare potenţată care se stabileşte
prin adăugarea la nota de bonitare naturală a influenţelor pozitive pe care le
exercită eventualele lucrări hidro-pedo-ameliorative ale solului asupra
fertilităţii acestuia.
Tabelul 6.1.
Notele de bonitare ale terenurilor agricole pe principalele culturi
România
Categoria de Note Note kg/punct
folosinţă a terenului naturale potenţate de
agricol sau cultura de de bonitare
bonitare bonitare
1. Arabil, din care: 45 78 -
- grîu 47 72 40
- orz 46 73 45
- ovăz 41 69 39
- porumb 42 74 52
- soia 41 72 16
- floarea-soarelui 42 64 16
- sfeclă pentru zahăr 41 73 280
- cartof 38 68 240
- lucernă 43 89 370
2. Păşuni naturale 31 49 145
3. Fâneţe naturale 28 42 152
4. Vii - de masă 30 48 165
- de vin 35 51 180
5. Livezi - meri şi
20 37 370
peri
- prun 25 41 280
- cireşi + vişini 28 45 70
- caişi + piersici 12 17 290
Calcule proprii

Un punctaj maxim se poate obţine numai în situaţia când toţi factorii

naturali luaţi în considerare ar prezenta o favorabilitate optimă pentru o
anumită cultură. Lucrările de bonitare a terenurilor agricole au fost precedate
de cartarea pedoclimatică a teritoriului, ceea ce a presupus stabilirea arealelor
de terenuri omogene în ceea ce priveşte solul, relieful, clima şi hidrologia,
cunoscute sub denumirea de “unităţi de teritoriu ecologic omogen” (T.E.O.).
124
 Pentru categoria de folosinţă arabil, nota de bonitare se calculează ca
media aritmetică a punctajelor realizate de primele patru culturi stabilite în
ordinea favorabilităţii pentru T.E.O., unitatea, microzona sau zona agricolă
pentru care se face aprecierea economică a terenurilor.
Notele de bonitare rezultate prin bonitarea terenurilor agricole exprimă
deci, diferenţele existente între diferite suprafeţe de teren în funcţie de
condiţiile naturale şi economice ale zonelor în care sunt amplasate şi au valori
de la 1 la 100 puncte atunci când exprimă fertilitatea naturală şi poartă
denumirea de note naturale de bonitare şi de la 1 la 200 puncte când exprimă
fertilitatea potenţată şi poartă denumirea de note potenţate de bonitare.
Notele de bonitare naturale, cât şi cele potenţate indică relaţia ce se
creează între gradul de favorabilitate a unei zone pentru o anumită cultură şi
nivelele de producţie ce se pot realiza. Spre exemplu: Dacă o exploataţie
agricolă specializată pe cultura cartofului este situată într-o zonă unde terenul
agricol pentru această cultură este apreciat cu 75 puncte, producţia medie pe
care o poate obţine unitatea la hectar poate fi anticipată (stabilită) astfel:
Nota medie pe ţară = 38 puncte;
Producţia medie (qm) pe ţară = 12700 kg/ha
12700
qm/1 pct.AETA = = 334kg
38 pct.
qm în exploataţie = 75 pct. x 334 kg = 25050 kg/ha.
Nivelul de fertilitate astfel determinat nu reprezintă altceva decât un
minim de producţie de la care se pleacă. Acest nivel minim de producţie
exprimă încă de la început marile diferenţieri ce apar între exploataţiile
agricole.

Fertilitatea potenţată reprezintă capacitatea de producţie a terenurilor

modificată ca urmare a folosirii mijloacelor economice de ridicare a fertilităţii
actuale prin lucrări de amelioraţii funciare. Se evaluează prin note de bonitare
pe o scală de la 1 la 200 puncte. Capacitatea de producţie a terenului ameliorat
este estimată prin produsul dintre notele de bonitare naturală şi indicii de
potenţare, evidenţiind astfel posibilitatea maximă de creştere a producţiei la
nivelul cunoştinţelor actuale ale ştiinţelor agricole, atunci când sunt aplicate
integral toate măsurile de ameliorare ireversibilă a terenurilor.

Fertilitatea de tranziţie se referă la diferite etape luate în studiu

(perioada 1 comparativ cu perioada 0), când se reliefează doar aportul unor
factori de potenţare aplicaţi până la acea dată.
Pentru a ilustra evoluţia fertilităţii solului din ţara noastră pentru
principalele culturi, sunt prezentate notele de bonitare.
Se observă că într-o perioadă de circa douăzeci de ani nivelul de
favorabilitate al pământului exprimat prin note de bonitare s-a schimbat, ceea
ce a făcut ca şi valoarea sa să se modifice substanţial. Studiile de zonare şi
bonitare a terenurilor agricole din ultima vreme au arătat că faţă de potenţialul
productiv actual al terenurilor agricole din ţara noastră care, apreciat prin nota
de bonitare naturală, este de circa 39 puncte, măsurile de sporire a capacităţii
productive, cunoscute ca posibile de aplicat, pot duce la un spor mediu de 25 –
30 puncte, ceea ce ar reprezenta o mărire a capacităţii productive a terenurilor
cu peste 70%, nota de bonitare ajungând la un nivel de 67 puncte.
Întru-cât în momentul când terenurile sunt luate în cultură nu mai este cu
putinţă să delimităm exact efectul intervenţiei naturii şi a omului în formarea

125
fertilităţii, rezultatul acţiunii comune determină formarea aşa-numitei
fertilităţi economice.
Fertilitatea economică se exprimă prin nivelul producţiilor ce pot fi
obţinute la diferite culturi pe unitatea de suprafaţă (kg/ha), creându-se astfel o
fertilitate efectivă. Gradul de fertilitate economică a solului este determinat
atât de nivelul de folosire a fertilităţii naturale a solului, cât şi de cel al
investiţiilor, prin care se obţine un adaos de fertilitate. De aceea fertilitatea
economică este un însoţitor şi un rezultat direct al procesului de muncă din
agricultură, ea neputând fi concepută în afara acestui proces.
Calitativ fertilitatea se exprimă, de asemenea, sub două forme: absolută
şi relativă, ambele măsurându-se cu ajutorul producţiei care se obţine pe
unitatea de suprafaţă.
În cazul fertilităţii absolute se ia în considerare producţia medie fără a
ţine seama de intervenţiile succesive (anuale) ale omului. Aşadar, vom spune
că un sol are fertilitate absolută mai mare dacă producţia medie (la o anumită
cultură), folosind aceeaşi tehnologie de cultivare, este mai mare.
În cazul fertilităţii relative, se ţine seama de intervenţiile pe care le face
omul în scopul creşterii fertilităţii, nivelul acesteia stabilindu-se în funcţie de
sporul de producţie obţinut la unitatea fizică sau valorică cheltuită suplimentar.
Fertilitatea relativă prezintă cea mai mare importanţă, pentru că atunci când
acţionăm asupra creşterii fertilităţii vom dirija cheltuielile, cu prioritate, asupra
solurilor care au fertilitatea relativă mai mare, deoarece ele asigură
rentabilitatea cea mai mare a investiţiilor. Fertilitatea relativă şi diferenţierea ei
pe culturi constituie un factor deosebit de important în procesul zonării şi
repartizării teritoriale a producţiei agricole, precum şi la fixarea preţurilor din
agricultură inclusiv a pământului. De asemenea, cu ajutorul fertilităţii relative
putem determina şi pragul rentabilităţii investiţiilor pe care le facem cu scopul
creşterii fertilităţii solului.
Calitatea solurilor este determinată şi prin ponderea suprafeţei afectată de
factori de limitare a calităţii în total suprafaţă agricolă şi exprimă gradul de
deteriorare a calităţii solurilor prin fenomene de eroziune, acidifiere,
alcalinizare, exces de umiditate, compactare etc., care influenţează
pretabilitatea terenurilor pentru multiple folosinţe, favorabilitatea solurilor
pentru diverse culturi vegetale şi funcţia ecologică a acestora. Indicatorul
calitatea solurilor se calculează ca raport între suprafaţa afectată de factori de
limitare a calităţii solului şi suprafaţa totală agricolă.

117. Unele dintre particularităţile capitalului funciar sunt:

• fix ca poziţie
• ......................................................................................,
• ......................................................................................,
• .......................................................................................
118. Bifaţi enunţurile adevărate:
‰ Bonitarea terenurilor agricole reprezintă un procedeu de
cuantificare a calităţii şi a influenţei fiecărui factor ce
constituie fertilitatea unui teren.;
‰ Cuantificarea influenţei factorilor naturali – solul, hidrologia,
clima şi relieful – se obţine nota de bonitare potenţată;
‰ Cuantificarea influenţei factorilor tehnico-economici se obţine
nota de bonitare naturală.
119. Bifaţi enunţurile adevărate:

126
 ‰ Fertilitatea naturală este capacitatea productivă, ecologică a
pământului în momentul luării în cultură;
‰ Prin cuantificarea influenţei factorilor naturali – solul,
hidrologia, clima şi relieful – se obţine nota de bonitare
artificială;
‰ Prin cuantificarea influenţei factorilor tehnico-economici se
obţine nota de bonitare medie.
120. Completaţi spaţiile punctate cu definiţii sintetice.
• Fertilitatea naturală este ....................................................,
• ......................................................................................,
• Fertilitatea potenţată este ....................................................,
• ......................................................................................,
• Fertilitatea de tranziţie este ................................................,
• ......................................................................................,
121. Bifaţi enunţurile adevărate:
‰ Fertilitatea relativă se stabileşte în funcţie de sporul de
producţie obţinut la unitatea fizică sau valorică cheltuită
suplimentar;
‰ Fertilitatea absolută se determină în funcţie de producţia
medie şi de intervenţiile succesive ale omului;
‰ Ambele enunţuri sunt adevărate.

5.2.3. Modalităţi de utilizare a pământului în agricultură

În raport cu evoluţia de ansamblu a societăţii şi economiei utilizarea terenului
agricol cunoaşte trei modalităţi11 : utilizarea extensivă, utilizarea raţională şi
utilizarea intensivă.
Utilizarea extensivă se caracterizează prin: tehnologii de producţie
bazate pe utilizarea fertilităţii naturale a terenurilor agricole; consumul de
factori de producţie pe hectar este redus; producţiile medii sunt mici;
creşterea producţiei totale se bazează pe creşterea suprafeţelor cultivate.
Utilizarea raţională reprezintă exploatarea întregii suprafeţe cultivabile,
printr-o structură optimă de culturi care îmbină eficienţa economică a
producţiei cu vocaţia ecologică a terenurilor agricole. Amplasarea ecologică
a culturilor reprezintă cea mai eficientă cale de utilizare a terenului arabil. Cu
cât diferenţa dintre cerinţele faţă de factorii naturali ai plantelor şi potenţialul
natural a terenurilor agricole este mai mică, cu atât producţia obţinută va
tinde spre maxim. În cazul utilizării raţionale consumul de factori de producţie
are un nivel ce menţine şi potenţează fertilitatea naturală a solului
Utilizarea intensivă presupune utilizarea de tehnologii industriale de
producţie cu un consum mare de factori de producţie la ha (material biologic,
îngrăşăminte, pesticide, irigaţii, mecanizare etc.). Acest sistem se foloseşte în
ţările dezvoltate unde fermierii dispun de suficiente resurse financiare pentru
a susţine o producţie agricolă consumatoare de capital intensiv.
Pentru a stabili modalităţile de utilizarea a terenului agricol se folosesc
următorii indicatori:
1. Raportul dintre suprafaţa agricolă utilă (SAU) pe locuitor şi
suprafaţa necesară pentru a hrăni o persoană adultă (Sh):

11
Tofan A. – 2005, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea

127
 SAU
R= , unde:
Sh
R > 1 – utilizare extensiva;
R = 1 – utilizare raţionala;
R < 1 – utilizarea intensiva; Sh = 0,35 ha.
SAU în România este de 0,43 ha. Pentru România R=1,23, semnifică o
utilizare extensivă a terenului agricol.
2. Structura terenului agricol pe categorii de folosinţă
Exprimă ponderea procentuală pe care o ocupă diferitele categorii de
folosinţă în raport cu suprafaţa terenului agricol.
Se determină folosind următoarea relaţie:
S
I s = i × 100 , în
St
Is – indicele de structură – în %;
Si – suprafaţa din categoria de folosinţă respectivă – în ha;
St – suprafaţa totală la care se raportează categoria de folosinţă
analizată–în ha.
Structura pe categorii de folosinţă a terenului agricol poate fi analizată
la nivelul unei unităţi de producţie (fermă), a unei localităţi, a unei unităţi
administrativ-teritoriale (judeţ), a unei zone etc.
Datele rezultate din calcul se interpretează astfel:
a. ponderea terenului arabil: sub 66% semnifică utilizare extensivă; cca.
66% utilizare raţională; peste 66% utilizare intensivă.
b. ponderea viilor şi livezilor: sub 7% - utilizare extensivă; cca. 7% -
utilizare raţională; peste 7% - utilizare intensivă.
c. ponderea pajiştilor naturale: peste 25% - utilizare extensivă; cca. 25%
- utilizare raţională; sub 25% - utilizare intensivă.
După acest indicator agricultura României este extensivă.
3. Ponderea (In) suprafeţei necultivate (Sn) în totalul suprafeţei arabile
(Sa):
Sn
In = × 100
Sa
Dacă acest indicator depăşeşte 5%, utilizarea este extensivă.
Pentru România valoarea acestui indicator în anul 2003 a fost de:
9414 − 8880
In = × 100 = 5,6%
9414
4. Ponderea (Ii) culturilor intensive (Sci) în totalul suprafeţei arabile:
Sci
Ii = × 100
Sa
Valoarea sub 10% semnifică utilizare extensivă; între 10 şi 20% utilizare
raţională; peste 20% utilizare intensivă.
Termenul „culturi intensive” are sensul de culturi care solicită cheltuieli
mari la ha si care aduc venituri peste media agriculturii. Nu are sens de
tehnologii de producţie, care la toate culturile, fără excepţie pot fi intensive şi
extensive. Astfel, sunt considerate intensive următoarele culturi: orezul,
floarea soarelui, soia, sfeclă pentru zahăr, tutunul, legumele, cartofii, pepenii
şi căpşunăriile.
5. Gradul de intensivitate a utilizării terenului agricol
Se exprimă cu ajutorul indicelui de utilizare intensivă a terenului
agricol, care se calculează pe baza raportului dintre suprafaţa terenului agricol

128
(exprimată în ha arabil convenţional) şi suprafaţa reală (fizică) a acestuia,
folosind relaţia:
n

∑ Si × K i
I u .i. = i =1
, în care:
S agr .
Iu.i. – Indicele de utilizare intensivă a terenului agricol;
Si – suprafaţa categoriilor de folosinţă „i“ ale terenului agricol;
Ki – coeficientul de transformare în ha arabil convenţional a categoriei de
folosinţă „i“.
Pentru transformarea categoriilor de folosinţă în ha arabil convenţional
se vor folosi următorii coeficienţi: arabil neirigat = 1,0; arabil irigat = 1,3;
păşuni naturale = 0,2; fâneţe naturale = 0,5; plantaţii pomicole = 5; plantaţii
viticole 8; vegetaţie forestieră = 1,0.
Calculând acest indicator pentru anul 2003 obţinem:

8855,5×1+ 558,8×1,3 + 3355×0,2 +1490,4×0,5 + 230,5×8 + 227,2×5

Iui= = 0,95
14717,4
6. Ponderea (Iig) suprafeţei agricole irigate (Sig) în suprafaţa agricolă
totală
Sig
Iig = × 100
Sa
Valoarea sub 10% semnifică utilizare extensivă; cca. 10-20% utilizare
raţională; peste 20% utilizare intensivă
558,8
Pentru anul 2003, Iig = × 100 = 3,8%
14717,4
În zootehnie nivelul de intensivizare este dat de indicatorul densitatea
animalelor. Astfel, valoarea mai mică de 1,4 UVM/ha semnifică utilizare
extensivă; 1,4 – 1,8 UVM/ha utilizare raţională; peste 1,8 UVM/ha utilizare
intensivă. Spre exemplu: statele membre ale UE pot decide acordarea unei plaţi
pentru extensivizare în sumă de 40 euro pentru un factor de densitate pe
intervalul 1,4 - 1,8 UVM/ha, şi de 80 euro pentru un factor de densitate mai
mic de 1,4 UVM pe hectar.

122. Dacă în cadrul unui teritoriu suprafaţa necesară pentru asigurarea

hranei unei persoane adulte este de 0,23 iar suprafaţa utilă este de 0,32
ha, agricultura practicată este de tip:
‰ extensiv,
‰ raţional,
‰ intensiv.
123. Dacă dintr-o suprafaţă totală cultivată de 488 ha, suprafaţa cultivată cu
grâu este de 200 ha, ponderea acestei culturi este de:
‰ 140,9 %,
‰ 59,1 %,
‰ 40,9 %.
124. Dacă dintr-o suprafaţă totală de 800 ha, suprafaţa cultivată este de 750
ha, ponderea suprafeţei necultivate în totalul suprafeţei arabile este de:
‰ 6,25 %,
‰ 93,75 %,
‰ 38,9 %..

129
125. Schiţaţi pe grafic evoluţia nivelului de intensivizare a agriculturii şi
calitatea mediului în funcţie de dinamica populaţiei:

100

80

60

40

20

0
1 2 3 4 5 6 7 8

126. Ponderea culturilor intensive în total suprafaţă se determină ca:

‰ raport procentual dintre suprafaţa culturilor intensive şi
suprafaţa totală,
‰ raport dintre suprafaţa totală şi suprafaţa culturilor intensive,
‰ diferenţa dintre suprafaţa culturilor intensive şi suprafaţa
totală.
127. Dacă o fermă deţine 451 ha arabil neirigat, 311 ha fâneţe şi 320 ha
plantaţii de vie:
‰ Gradul de intensivitate a utilizării terenului agricol este
supraunitar;
‰ Gradul de intensivitate a utilizării terenului agricol este
subunitar;
‰ Gradul de intensivitate a utilizării terenului agricol este
unitar;
128. Dacă o fermă deţine 451 ha arabil irigat din totalul de 2000 ha,
ponderea suprafeţei agricole irigate din suprafaţa totală:
‰ 22,5%,
‰ 83,5%,
‰ 0,22.

5.2.4. Relaţia dintre capitalul funciar şi potenţialul economic al

exploataţiei agricole
Exploataţia agricolă este studiată din punct de vedere al capitalului
funciar cu ajutorul indicatorilor: suprafaţa medie a exploataţiei, gradul de
asociere în exploatarea terenului agricol, ponderea suprafeţei agricole private
în totalul suprafeţelor agricole,
Suprafaţa medie a exploataţiei agricole (ha/exploataţie), se calculează
pe total exploataţii agricole şi diferenţiat pe tipuri de exploataţii: exploataţii
individuale, societăţi agricole şi asociaţii familiale.
Suprafaţa medie pe total exploataţii agricole (Sm) dintr-o zonă dată se
calculează ca raport între suprafaţa agricolă totală (Sa) şi numărul total de
exploataţii (Nf) existente la nivelul zonei. Pentru ţara noastră acest indicator
are următoarea valoare:
Sa 14.717.400
Sm = = = 3,4ha / exp loatatie
Nf 4.259.887

130
 Acest indicator exprimă dimensiunea medie a agenţilor economici din
agricultură şi furnizează informaţii despre tipul de exploatare a terenurilor
agricole, respectiv despre dinamica concentrării producţiei agricole.
Suprafaţa medie a exploataţiei agricole individuale defineşte
dimensiunea funciară medie a exploataţiei individuale şi se exprimă în
hectare. Se calculează raportând suprafaţa agricolă lucrată individual şi
numărul total de exploataţii individuale la nivelul comunei. Acest indicator
este relevant pentru a evalua dinamica concentrării producţiei agricole şi
pentru a caracteriza structurile organizatorice din agricultură în contextul
economic actual. Potrivit datelor pe 2002, pe ansamblul ruralului românesc
suprafaţa medie a exploataţiei agricole individuale este de 2,4 ha.
Teritorial, valori mai mici de 1 ha pe o exploataţie agricolă reprezintă
11,5% din total şi se repartizează în zone relativ compacte din judeţele: Gorj,
Olt, Prahova, Tulcea şi sub forma unor insule izolate în judeţele Argeş,
Dâmboviţa, Galaţi, Bacău. Vrancea. Suprafeţele medii de 1-3 ha pe o
exploataţie agricolă caracterizează mai mult de 50% din teritoriul naţional şi
se grupează în zone mari omogene în estul ţării (judeţele Vaslui, Botoşani,
Iaşi, Bacău, Suceava – partea de est), în vestul ţării (Satu Mare, Bihor), în
centrul ţării (Cluj, Mureş) şi în sudul ţării (Vâlcea, Giurgiu, Argeş). Mărimea
medie de 3-5 ha pe o exploataţie agricolă se întâlneşte în 19,1% din total
suprafeţei agricole şi se detaşează în câteva zone compacte în sud-vest (Timiş,
Caraş Severin), în nord (Bistriţa Năsăud), în centrul ţării (Sibiu, Harghita,
Covasna).
Exploataţiile de 5 ha şi peste, au o pondere redusă de aproximativ 10%.
Ele se distribuie cu o frecvenţă mai mare în câteva judeţe aflate pe o
traiectorie ce urmăreşte grupa centrală a Carpaţilor Meridionali (Hunedoara,
Sibiu, Braşov), a Carpaţilor Orientali (Suceava – partea de vest, Neamţ –
partea de vest, Bistriţa Năsăud – partea centrală, Mureş - nord), în Dobrogea
(jud. Constanţa), iar în sud-vestul ţării sub forma unor insule relativ izolate în
judeţele Timiş şi Caraş Severin.
Suprafaţa medie a exploataţiei cu personalitate juridică este folosită în
analiza potenţialului exploataţiilor cu statut juridic şi se calculează ca raport
între suprafaţa agricolă ocupată şi numărul exploataţiilor persoane juridice.
Potrivit datelor Ministerului Agriculturii Pădurilor şi Dezvoltării Rurale
(MAPDR) pe 2002, dimensiunea medie, la nivelul ruralului a acestui tip de
exploataţie, este de 427,1 ha. Distribuţia comunelor cu anumite intervale de
mărime a societăţilor agricole relevă proporţia ridicată a celor cu peste 250
ha. Între 250 şi 600 ha se concentrează 37,8% iar peste 600 ha aproximativ
23% din numărul total de comune. Teritorial, aceste comune au o frecvenţă
mai mare în Câmpia Română, Podişul Dobrogei, Câmpia Mureşului şi Câmpia
Timişului, Câmpia Crişurilor şi a Someşului, iar în est Câmpia Jijiei şi Podişul
Central al Moldovei, unde se delimitează zone compacte.
Suprafaţa medie a exploataţiei de tip asociativ familial, se calculează
prin raportarea suprafeţei de teren agricol lucrată în asociaţii familiale la
numărul total de exploataţii de tip asociativ familial. Potrivit datelor de la
MAA, pe ansamblul ruralului, suprafaţa medie a exploataţiei de tip asociativ
familial este de 94,5 ha.
Asemenea asociaţii sunt prezente în 39,5% din numărul total de comune,
preponderent în partea de sud şi sud-est a ţării. Repartiţia spaţială a
indicatorului relevă delimitarea clară în partea de sud şi sud-est a ţării a unei
zone omogene care concentrează comune ce corespund intervalelor de variaţie
75-149,9 ha respectiv 150 ha şi peste (judeţele Dolj, Olt, Teleorman, Ialomiţa,

131
Călăraşi, Constanţa, Tulcea, Brăila, Buzău), partea de est (Galaţi). Pentru
Câmpia Transilvaniei (Cluj) – partea de est, Mureş – în sud-vest şi Podişul
Moldovei (Vaslui) sunt reprezentative asociaţiile familiale cu dimensiuni sub
25 ha.
Gradul de asociere în exploatarea terenului agricol (GA), exprimă
proporţia terenului agricol aflat în proprietate privată lucrat în exploataţii de
tip asociativ (juridic, familial) şi se calculează prin raportarea suprafeţei
agricole lucrate în exploataţii de tip asociativ (SAF) la total teren agricol,
exprimându-se în procente.
SAF
GA = × 100
Sa
Potrivit datelor de la MAPDR, pe ansamblul ruralului, gradul de
asociere în exploatarea terenului atinge o valoare medie de 20%. Analiza
distribuţiei comunelor în funcţie de intervalele de variaţie ale indicatorului
pune în evidenţă următoarele:
• în 45% din comune se lucrează terenul agricol exclusiv în exploataţiile
individuale. Se întâlnesc zone omogene în partea sudică a ţării în Carpaţii şi
Subcarpaţii Meridionali (Prahova, Argeş, Vâlcea, Gorj), în partea de sud-vest
(Caraş Severin), în zona Munţilor Apuseni şi în partea de nord (Maramureş,
Bistriţa Năsăud) şi în zona Carpaţilor Orientali (Suceava, vestul judeţelor
Neamţ, Bacău, Vrancea);
• comunele cu teren agricol în exploataţii de tip asociativ sub 10% se
situează cu preponderenţă în partea centrală a ţării, în Subcarpaţii de
Curbură şi Subcarpaţii Orientali;
• între 25% şi 50% teren agricol în exploataţiile de tip asociativ se
concentrează aproximativ 12% din totalul comunelor, care se situează în zona
de câmpie, sub forma unor areale compacte restrânse;
• intervalul cuprins între 50% şi 100% teren agricol în exploataţii de tip
asociativ grupează 17% din comunele ţării concentrate în sudul şi sud-estul
ţării. Se individualizează judeţele: Călăraşi, Ialomiţa, Brăila, Galaţi,
Teleorman, Olt în care predomină comunele cu grad foarte mare de asociere
în exploatarea terenului agricol.
Referitor la semnificaţiile acestui indicator, sunt necesare studii privind
opţiunile şi motivaţiile producătorilor agricoli pentru exploatarea terenului în
asociaţii agricole, studii privind calitatea resurselor umane, a înzestrării
tehnice şi tehnologice din agricultura individuală, tradiţiile şi mentalităţile
populaţiei agricole din aceste zone.
Ponderea suprafeţei agricole private în totalul suprafeţelor agricole
(Is), este un indicator care defineşte structura de proprietate a terenului
agricol şi se exprimă în procente. Acest indicator se determină prin raportarea
suprafeţei agricole aflate în proprietate privată (Sap) la totalul terenului
agricol.
Sap
Is = × 100
Sa
Acest indicator evidenţiază importanţa sectorului privat al agriculturii.
Nivelul mediu de privatizare a terenului agricol, este de 96,1% cu
următoarele valori pe categorii de folosinţă: arabil – 96,3%; păşuni – 95,2%;
fâneţe – 97,7%; vii – 96,0% şi livezi – 93,4%.

132
129. Dacă suprafaţa totală agricolă a unei regiuni este de 275 mii ha şi
numărul total de exploataţii agricole este de 33 mii, suprafaţa medie pe
exploataţie va fi de:
‰ 0,12 ha,
‰ 8,33 ha,
‰ 18,33 ha.
130. Din 35 mii de exploataţii agricole, 6 mii fac parte din diverse forme
asociative. Atunci gradul de asociere a exploataţiilor agricole este de:
‰ 17,1%,
‰ 5,8%,
‰ 94,2%.
131. Din 35 mii de exploataţii agricole, 31 mii sunt cuprinse în forme
asociative. Atunci gradul de asociere a exploataţiilor agricole este de:
‰ 12,9%,
‰ 11,4%,
‰ 88,6%.

6.2.5. Renta funciară

Renta funciară numită şi renta pământului, este venitul ce revine
proprietarului de pământ ca remuneraţie a participării acestui factor la
activitatea economică12 . Renta funciară este o parte a profitului obţinut în mod
prealabil din agricultură. Renta funciară în mod practic poate fi cuantificată cu
arenda. Arenda este suma de bani plătită de arendaş arendatorului pentru
dreptul de a folosi pământul. Arenda are dublă funcţiune: este un venit pentru
proprietarul de pământ, respectiv pentru fermierul care îşi lucrează pământul în
regie proprie (singur) şi este o cheltuială pentru arendaş, caz în care profitul
obţinut se diminuează cu valoarea rentei.
Renta funciară îmbracă următoarele forme: rentă absolută şi rentă
diferenţială.
a. Renta absolută. Reprezintă partea de plus valoare achitată către
proprietarii de terenuri de arendaşi, pentru sau în scopul utilizării unor
suprafeţe de teren. Acest tip de rentă reprezintă plusul de valoare încasat de
proprietari de pe cele mai proaste terenuri.
b. Renta de monopol este determinată de monopolul proprietăţii asupra
unor condiţii naturale nereproductibile.
c. Renta diferenţială. Constituie venitul suplimentar, datorat factorilor
următori:
• fertilitatea diferită a terenurilor aflate în exploatare;
• locaţia diferită faţă de piaţă;
• prezenţa investiţiilor în amelioraţii funciare.
Această rentă se prezintă sub două forme: renta diferenţială I şi renta
diferenţială II.
1. Renta diferenţială I are la bază diferenţa de fertilitate naturală şi de
poziţie a terenurilor aflate în exploatare.
Relativ la diferenţa de fertilitate, trebuie prezentate următoarele
aspecte:
• pentru acelaşi efort economic randamentele sunt diferite;
• extinderea suprafeţelor cultivate măreşte importanţa rentei diferenţiale
I;
• creşterea fertilităţii absolute nu înlătură inegalitatea de fertilitate.

12
Tofan A. – 2005, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea

133
 Poziţia terenurilor agricole faţă de căile de comunicaţii, centrele de
cumpărare a factorilor de producţie şi principalele pieţe de valorificare
determină:
• realizarea de economii la costurile de producţie;
• diminuarea pierderilor de ordin cantitativ, dar mai ales calitativ, prin
scurtarea distanţelor de transport.
Acest tip de rentă există independent de nivelul managementului
desfăşurat în exploataţiile agricole.
2. Renta diferenţială II reprezintă venitul suplimentar determinat de
alocaţiile suplimentare de resurse de producţie şi de creşterea randamentului la
unitatea de suprafaţă, fiind legată organic de intensificarea producţiei agricole.
Este o rezultantă a activităţii desfăşurate de fiecare exploataţie agricolă,
de modul de utilizare în procesul de producţie, atât a capitalului fix cât şi a
capitalului variabil.
Importanţa rentei diferenţiale I şi II, poate fi subliniată prin
următoarele:
ƒ constituie baza de negociere a preţurilor pentru produsele vegetale şi
animale;
ƒ serveşte la fundamentarea şi negocierea tarifelor pentru lucrările
mecanice;
ƒ este un mijloc operaţional în procesul de repartizare teritorială şi
soluţionarea problematicii legate de zonalitate în producţia vegetală şi animală;
ƒ este un factor de stabilire a impozitului agricol;
ƒ are rol în fundamentarea creditării exploataţiilor agricole;
ƒ reprezintă baza de negociere pentru scoaterea din circuit şi vânzarea
terenurilor agricole.

132. Renta funciară numită este venitul ce revine proprietarului de pământ ca

remuneraţie a ……………………………………………
…………………………………………………………………………….
133. Completaţi spaţiile punctate cu definiţii sintetice.
• Renta absolută este ...........................................................
…….......................................................................................,
• Renta de monopol este .....................................................
…….......................................................................................,
• Renta diferenţială este ................................................. .....
……........................................................................................

6.2.7. Căile de utilizare raţională a pământului

Direcţiile de utilizare eficientă a pământului ca principal factor de
producţie vizează următoarele aspecte:
A. – înlăturarea fenomenului de risipă şi utilizarea completă a
suprafeţelor agricole în funcţie de condiţiile naturale şi economice date prin:
- organizarea teritoriului şi sistematizarea localităţilor rurale;
- organizarea teritoriului în cadrul exploataţiilor agricole pe sole sau
parcele cu scopul de a crea condiţii pentru practicarea unei agriculturi
raţionale;
- optimizarea structurii culturilor având ca principală restricţie folosirea
integrală a suprafeţelor de teren agricol şi ca obiectiv creşterea eficienţei
economice prin maximizarea profitului.

134
 B. – reducerea procesului de degradare a calităţii terenurilor agricole.
Presupune extinderea şi utilizarea eficienţă a lucrărilor de îmbunătăţiri
funciare. Dintre acestea o importanţă deosebită prezintă:
• irigaţiile;
• lucrările de prevenire şi combatere a eroziunii solului;
• lucrările de îndiguiri şi desecări;
• ameliorarea nisipurilor şi a terenurilor nisipoase;
• ameliorarea sărăturilor.
C. – sporirea fertilităţii terenurilor agricole prin măsuri adecvate (are la
bază generalizarea în practică a celor mai avansate tehnologii de cultură. În
cadrul tehnologiilor de cultură, verigile cu cel mai mare efect asupra
îmbunătăţirii calităţii terenurilor sunt reprezentate de: corectarea reacţiei
solului, fertilizare şi întreţinerea culturilor).

134. Precizaţi motivul pentru care este necesară utilizarea completă a

suprafeţelor agricole.
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………
135. Precizaţi motivul pentru care este necesară reducerea procesului de
degradare a calităţii terenurilor agricole.
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………

6.3. CAPITALUL DE EXPLOATARE

Capitalul de exploatare permite punerea în valoare a resurselor primare şi
este constituit din: mijloacele mecanizate (maşini, echipamente, instalaţii şi
utilaje pentru mecanizarea diferitelor procese de muncă), construcţii,
infrastructură, mijloacele de transport, amelioraţii funciare, şeptelul viu,
plantaţii şi materiale consumabile.
Mijloacele mecanizate, construcţiile, infrastructura, amelioraţiile
funciare, plantaţiile şi o parte din şeptelul viu au caracteristici de capital fix iar
materialele consumabile au caracteristici de capital circulant.
1. Mijloacele mecanizate Creşterea şi eficienţa producţiei depinde de
dotarea optimă cu tehnologie. Pentru atingerea acestui deziderat la
achiziţionarea mijloacelor mecanizate trebuie ţinut cont de următorii indici
tehnico-economici:
1. productivitatea – se referă la randamentul tehnic al mijloacelor
mecanizate, deci la volumul de lucrări ce poate fi executat în unitatea de timp;
2. adaptabilitatea – presupune utilizarea aceluiaşi mijloc tehnic în
condiţii diferite de executare a lucrărilor, aspect care se manifestă foarte mult
în agricultură (exemplu: tipurile de sol, configuraţia terenului, adâncimea de
lucru, talia plantelor, condiţiile climatice etc.);
3. concordanţa reciprocă – are în vedere asigurarea efectuării în
flux a lucrărilor cu diferite mijloace mecanice care să se sincronizeze sub
aspectul gabaritelor şi a cerinţelor de executare a fiecărei lucrări în parte.
4. comoditatea reprezintă un indice tehnico-economic care include
în conţinutul lui amplasarea tuturor ansamblelor, subansamblelor şi pieselor
active ale mijloacelor mecanizate în aşa fel încât să poată fi observate uşor şi
permanent de către conducătorii agregatelor iar în cazul când se produc
defecţiuni să se poată interveni cu uşurinţă pentru remedierea lor.
5. fiabilitatea –reprezintă menţinerea parametrilor proiectaţi ai
mijloacelor mecanizate pe o durată îndelungată de timp, respectiv pe toată

135
durata exploatării lor. Fiabilitatea se extinde şi la intervenţiile care s-au făcut
la mijloacele mecanizate, fie ca urmare a unor accidente în timpul folosirii, fie
din cauza uzurii normale. Cheltuielile aferente acestor intervenţii nu trebuie să
mărească costurile în utilizare, astfel încât eficienţa economică a mijloacelor
respective să se menţină constantă sau chiar să sporească.
6. economicitatea poate fi considerată ca, cel mai complex
indicator care caracterizează mijloacele mecanizate şi are în vedere reducerea
consumurilor specifice de carburanţi, lubrifianţi şi piese de schimb în procesul
exploatării.
7. mentenabilitatea reprezintă proprietatea unui produs de a putea
fi întreţinut şi reparat într-o anumită perioadă de timp. Această proprietate este
determinată de:
• accesibilitatea la componentele produsului;
• existenţa pieselor de schimb;
• existenţa personalului calificat pt. Întreţinere şi reparaţii.
8. disponibilitatea reprezintă caracteristica cea mai complexă a
produselor ce reflectă modul de manifestare a calităţii în utilizare;
• exprimată cantitativ, reprezintă probabilitatea ca un produs să fie în
stare de funcţionare la un anumit moment „t”;
• calitativ se poate exprima şi cu indicatori statici ai fiabilităţii şi
mentenabilităţii: D = media timpului de bună funcţionare/media timpului de
reparare.
De asemenea, în cazul înlocuirii unor maşini cu altele, se apreciază în
principal valoarea următorilor indicatori:
1. economia de muncă vie pe unitate de produs sau pe unitate de
producţie;
2. reducerea cheltuielilor directe pe unitate de produs sau unitate
de lucrare;
3. termenul de recuperare al investiţiilor.
Economia de muncă vie pe care o prilejuieşte introducerea unei maşini
sau sisteme de maşini se determină pe baza relaţiilor:
Co C
A) E mt = − 1 , unde :
qm0 qm1
Emt – economia totală de muncă pe unitate de produs – ore-om;
C0, C1 – consumul de muncă pentru executarea lucrărilor cu maşinile
vechi şi, respectiv cu maşinile noi, ore-om;
qm0, qm1- producţia obţinută în condiţiile utilizării vechilor şi respectiv
noilor maşini.
Cs Cs
B) E m = − , unde:
Rmv Rmn
Em – economia de muncă pe unitatea de măsură a lucrării (t etc.).
Cs – consumul de muncă aferent unui schimb de lucru = 8 ore-om
Rmv, Rmn – randamentul maşinii vechi respectiv randamentul maşinii
noi.
Reducerea cheltuielilor directe de producţie prilejuită de introducerea
unei noi maşini se calculează atât pe unitate de lucrare cât şi pe unitate de
produs. În calcul se iau cele mai importante cheltuieli directe şi anume: cotele
de amortizare a maşinilor, cheltuielile cu reparaţiile şi întreţinerea tehnică,
salariile plătite, cheltuielile cu carburanţii şi lubrefianţii.
Reducerea cheltuielilor pe unitatea de lucrare se determină cu ajutorul
formulei:

136
 ECh = (Ch0 – Ch1) ± D, unde:
ECh – economia de cheltuieli obţinută – lei;
Ch0, Ch1 – cheltuieli directe pe unitatea de lucrare cu vechea şi,
respective, noua maşină;
D – diferenţa de valoare a producţiei rezultate de pe urma pierderilor sau
schimbării calităţii produselor prin utilizarea noii maşini, se stabileşte cu
relaţia:
Ea
Ep = , în care:
Qt
Ep – economia de cheltuieli pe unitatea de produs – lei.
Ea – economia anuală de cheltuieli totale care se calculează cu relaţia:
Ea = (Chn0 – Chn1)± D, în care:
Chn0 – economia de cheltuieli rezultată ca diferenţă între executarea
lucrărilor nemecanizat şi executarea lucrărilor cu maşina veche;
Chn1 – economia de cheltuieli rezultată ca diferenţă între executarea
lucrărilor nemecanizat şi executarea lucrărilor cu maşina nouă.
Termenul de recuperare al investiţiilor se determină pentru fiecare tip
de mijloace mecanice posibil de achiziţionat prin raportarea investiţiei
necesare (I) la economia anuală de cheltuieli (Ea) datorită introducerii
mijlocului respectiv:
I
Tr =
Ea
Nivelul acestui indicator trebuie să fie mai mic decât durata normată de
funcţionare a mijlocului respectiv.
Când comparăm diferitele tipuri de maşini noi se calculează termenul de
recuperare al investiţiilor suplimentare.
Dacă, spre exemplu, între două tipuri de maşini, 1 şi 2, care constituie în
acelaşi timp două variante de investiţii I1 şi I2, se întâlnesc relaţiile:
I1 > I2 şi Ea1 > Ea2, atunci termenul de recuperare a investiţiilor
suplimentare, Trs se va stabili pe baza formulei:
I −I
Trs = 1 2
Ea1 − Ea 2
2. Construcţiile, după funcţiile pe care le îndeplinesc, se împart în două
grupe: cu destinaţie economică şi cu destinaţie locuinţe.
A. cu destinaţie economică
• direct productive, în care au loc procese de producţie;
• indirect productive, în care se desfăşoară activităţi de conducere,
sociale, culturale etc.
Raportul dintre cele două grupe trebuie să fie în favoarea celor
productive iar în alegerea variantei constructive trebuie să se ţină seama de
următoarele elemente:
• să corespundă scopului privind comoditatea desfăşurării proceselor de
producţie;
• să permită modificări ale funcţionalului în funcţie de cerinţele
modernizării tehnologiilor de producţie, fără a solicita mari cheltuieli;
• întreţinerea să solicite cheltuieli minime;
• investiţia specifică raportată la unitatea de suprafaţă (lei/m2), la unitatea
de volum (lei/m3) sau pe tona de produs (lei/t) să fie cât mai mică;
• termenul de recuperare a investiţiei în construcţii să aibă valori mai
mici decât durata lor normată de funcţionare.
B. cu destinaţie locuinţe
137
 Modul de locuire este un aspect cu importante diferenţieri în teritoriu. El
depinde de tradiţia şi modelele culturale, de caracteristicile sociale ale
populaţiei, de puterea economică a populaţiei, de resursele locale de
materiale de construcţii şi de evoluţia populaţiei. Locuinţele existente sunt o
caracterizare a acestor diferenţieri. Indicatorii economici folosiţi în analiza
acestui factor sunt: suprafaţa locuibilă pe locuitor (în m²), ponderea clădirilor
de locuit realizate din materiale durabile - beton, cărămidă, piatră (%),
ponderea construcţiilor noi - cu o vechime mai mică de 5 ani (%), gradul de
confort (alimentarea cu apă, gaze naturale, electricitate etc.).
3. Infrastructura cuprinde: infrastructura tehnică (alimentarea cu apă
potabilă, energie electrică, gaze naturale, racordarea la telefonie, şi
accesibilitatea la reţelele de transport, starea drumurilor, organizarea pieţelor,
sistemul de creditare, asistenţa tehnică) şi infrastructura socială (sănătate,
învăţământ, comunicare). Infrastructura funcţionează ca atractor sau
respingător de dezvoltare prin costurile pe care le solicită.
4. Mijloacele de transport. Transporturile în sectorul agroalimentar
reprezintă o activitate majoră plecând de la faptul că solicită cheltuieli foarte
mari, uneori până la 50% din totalul cheltuielilor de producţie (exemplu:
pomicultura). Din aceste motive la alegerea variantei de transport trebuie
analizaţi următorii indicatori: volumul şi greutatea produselor care trebuie
transportate; gradul de rezistenţă la transport a produselor; modalitatea de
transport a produselor (în vrac sau ambalate); distanţa de transport; starea
căilor de comunicaţie; costul pe unitatea de produs transportată; fiabilitatea;
consumurile specifice de carburanţi şi lubrifianţi (economicitatea);
comoditatea; viteza de deplasare; posibilitatea transportării a tot felul de
materiale (solide, lichide, ambalate, vrac etc.); investiţia specifică; termenul de
recuperare al investiţiei.
5. Amelioraţiile funciare se compun din două mari categorii de lucrări:
a) lucrări de stopare a proceselor de degradare a solului şi de recuperare a
unor terenuri neproductive. Din această grupă amintim următoarele:
combaterea eroziunii şi a alunecărilor de teren, desecări, îndiguiri,
valorificarea solurilor sărăturate şi a celor nisipoase, combaterea acidităţii
solurilor etc.
b) lucrări de stabilizare a producţiei agricole şi de creştere a fertilităţii
solurilor. Din această grupă amintim următoarele lucrări: amenajările pentru
irigaţii, lucrările agro-pedo-ameliorative, fertilizarea organică etc.
6. Şeptelul viu 13 este format din totalitatea animalelor existente într-o
zonă la un moment dat. O parte a şeptelului viu este considerată ca o
componentă a capitalului fix de exploatare. Din capitalul fix de exploatare fac
parte:
- animalele de tracţiune (cai, boi de muncă etc.);
- animalele de reproducţie şi de rentă (tauri reproducători, vaci de lapte,
berbeci, scroafe etc.).
Cealaltă parte a şeptelului viu este formată din animalele în creştere
destinate vânzării (tăuraşi la îngrăşat, viţei, miei, porci la îngrăşat etc.), având
toate caracteristicile capitalurilor circulante.
Cunoaşterea încărcăturii în animale la unitatea de suprafaţă a unei
exploataţii prezintă interes atât tehnic, cât şi economic. Ea permite, de
exemplu, cunoaşterea:
- importanţei relative a fiecărei specii de animale;

13
Dona, I. – 2000 – Economie rurală, Ed economică, Bucureşti.

138
 - suprafeţelor de furaje necesare pe unitatea de animal.
Caracteristicile capitalului animal (şeptelul viu):
a) animalele constituie un element de transformare – transformă furajele
şi alte produse vegetale în carne, lapte etc.
b) este un “echipament” viu; se reînnoieşte el însuşi, în detrimentul
produsului final.
c) este un ansamblu organizat: turma de bază. Turma de bază are o
structură ce corespunde fiecărei specii şi orientări de creştere.
Pentru alegerea raselor de animale se apreciază următoarele aspecte:
• caracteristicile privind cerinţele faţă de factorii naturali şi faţă de
condiţiile de microclimat;
• potenţialul genetic privind randamentele posibil de obţinut (producţia
medie de lapte – l/zi furajare), sporul mediu zilnic de creştere în greutate – g/zi
furajare, producţia medie de lână – kg/cap, producţia medie de ouă – buc/cap.
• consumurile specifice de furaje (Unităţi Nutritive (UN)/l lapte,
U.N./cap, U.N./kg spor de creştere în greutate vie, kg furaj/kg spor de creştere
în greutate vie etc.);
• structura raţiilor furajere solicitate;
• consumurile de forţă de muncă solicitate;
• reacţia la intensivizare;
• investiţia specifică;
• termenul de recuperare al investiţiei.
7. Plantaţiile, în funcţie de specie (pomi, viţă de vie, hamei), formează
ramuri de sine stătătoare ale producţiei vegetale şi se caracterizează prin
următoarele aspecte:
• au durată mare de folosinţă (10 – 50 ani), fapt ce determină ca
producţia (de fructe, spre exemplu) să se caracterizeze printr-o rigiditate
ridicată din punct de vedere al sortimentului pe specii şi soiuri de la un an la
altul;
• necesită un volum relativ mare de investiţii pe unitatea de suprafaţă, a
căror recuperare se realizează după un număr mare de ani, în funcţie de
perioada de la înfiinţare până la intrarea pe rod, de durata de exploatare şi
eficienţa economică a producţiei;
• durata de folosinţă a investiţiei este determinată de sistemul de
exploatare (clasic, intensiv, superintensiv), specie, soi, frecvenţa accidentelor
naturale etc.;
• în perioada de folosire, productivitatea este neuniformă cu implicaţii
asupra acţiunii de amortizare a investiţiei iniţiale;
• prin exploatare neraţională în pomicultură se poate instala fenomenul
de periodicitate în rodire;
• plantaţiile, în general, folosesc intensiv mijloacele de producţie,
inclusiv pământul şi forţa de muncă, comparativ cu celelalte ramuri ale
producţiei vegetale;
• reprezintă filtre naturale contribuind la îmbunătăţirea mediului ambiant,
precum şi perdele de protecţie împotriva poluării, incendiilor, furtunilor.
Indici tehnico-economici cu ajutorul cărora apreciem plantaţiile sub
aspect economic sunt: densitatea la unitate de suprafaţă; producţia medie;
costul de producţie; profitul pe unitatea de produs şi pe unitatea de suprafaţă;
cheltuieli la 1000 lei Qm; investiţia specifică; durata de la plantare până la
intrarea pe rod; durata de exploatare a plantaţiei; termenul de recuperare a

139
investiţiilor iniţiale plus cheltuielile solicitate cu întreţinerea de la plantare
până la intrarea pe rod.
8. Materialele consumabile sau consumurile intermediare (mijloacele
circulante) cuprind: materii prime, seminţe şi material de plantat, îngrăşăminte,
pesticide, carburanţi şi lubrefianţi, furaje, medicamente, ambalaje etc. Dintre
mijloacele circulante care influenţează direct nivelul producţiei
agroalimentare, respectiv eficienţa economică a acesteia, o importanţă
deosebită o au materiile prime, mijloacele biologice, mijloacele chimice şi
furajele. O semnificaţie deosebită pentru desfăşurarea de către fiecare agent
economic a unei activităţi eficiente o are stabilirea cât mai corectă a
necesarului de mijloace circulante pe categorii. Acesta trebuie astfel
determinat, încât sa fie suficient pentru acoperirea nevoilor reclamate de
tehnologiile de producţie aplicate în perioada respectivă. Stabilirea unui volum
de mijloace circulante peste nevoi, imobilizează mijloace financiare ale
agenţilor economici cu implicaţii negative asupra rezultatelor economice finale
(aceste mijloace financiare ies din circuitul economic, deci se degradează din
punct de vedere al valorii direct proporţional cu perioada cât sunt imobilizate).
În acelaşi timp, stabilirea unui volum mai redus de mijloace circulante, sub
nivelul cerinţelor tehnologice, creează dificultăţi de ordin tehnic şi
organizatoric în desfăşurarea proceselor de producţie ceea ce se concretizează
în final în diminuarea eficienţei economice a producţiei obţinute.
Baza de calcul a necesarului de mijloace circulante o constituie volumul
producţiei programate prin fişele tehnologice care se întocmesc pe produse.
Eficienţa economică a utilizării mijloacelor circulante se exprimă, în
ansamblu, cu ajutorul indicatorului – viteza de rotaţie a mijloacelor
circulante.
Viteza de rotaţie este viteza cu care un mijloc circulant trece dintr-o
formă funcţională în alta: bani – materiale pentru producţie – producţie
neterminată – produse finite – bani. Se exprimă prin durata unui circuit,
respectiv timpul parcurs de la avansarea lor ca bani pentru producţie până la
reîntoarcerea lor în aceeaşi formă bănească.
Durata în zile a unui circuit (d) se calculează prin împărţirea numărului
de zile din perioada de referinţă la numărul de circuite, respectiv de rotaţii:
T
d = , în care:
C
T - numărul de zile din perioada pentru care facem calculul;
C – numărul de circuite sau coeficientul vitezei de rotaţie a mijloacelor
circulante.
P
C = , unde:
S
P - valoarea producţiei vândute şi încasate în perioada de referinţă;
S – soldul mijloacelor circulante.
So Sn
+ S1 + ... + Sn − 1 +
S= 2 2
n −1
Creşterea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante trebuie să stea în
centrul atenţiei agenţilor economici pe considerentul că, prin aceasta se asigură
recuperarea la termene mai scurte a fondurilor băneşti avansate în producţie.
De asemenea cu aceeaşi valoare a mijloacelor circulante, se obţin venituri mai
mari în cursul unui an financiar.

136. Precizaţi care dintre enunţuri sunt adevărate:

140
 ‰ Productivitatea presupune utilizarea aceluiaşi mijloc
tehnic în condiţii diferite de executare a lucrărilor;
‰ adaptabilitatea se referă la randamentul tehnic al
mijloacelor mecanizate;
‰ concordanţa reciprocă are în vedere asigurarea efectuării
în flux a lucrărilor cu diferite mijloace mecanice care să
se sincronizeze.
137. Precizaţi care dintre enunţuri sunt adevărate:
‰ comoditatea reprezintă un indice tehnico-economic care
include în conţinutul lui amplasarea tuturor ansamblelor
astfel încât să poată fi observate uşor;
‰ economicitatea reprezintă menţinerea parametrilor
proiectaţi ai mijloacelor mecanizate pe o durată
îndelungată;
‰ fiabilitatea poate fi considerată ca, cel mai complex
indicator care caracterizează mijloacele mecanizate şi are
în vedere reducerea consumurilor.
138. Precizaţi care dintre enunţuri nu sunt adevărate:
‰ mentenabilitatea reprezintă proprietatea unui produs de a
putea fi întreţinut şi reparat uşor;
‰ concordanţa reciprocă are în vedere asigurarea efectuării
în flux a lucrărilor cu diferite mijloace mecanice care să
se sincronizeze.
‰ economicitatea reprezintă menţinerea parametrilor
proiectaţi ai mijloacelor mecanizate pe o durată
îndelungată.
139. Să se determine economia totală de muncă pe unitate de produs pentru o
unitate care consumă 120 ore-om muncă pentru executarea lucrărilor cu
maşinile vechi şi 80 ore-om cu maşinile noi şi în care se obţine o
producţie de 150 unităţi de produs cu maşinile vechi şi 180 unităţi cu
maşinile noi.
‰ -1,0 ore-om/unitate,
‰ 1,0 ore-om/unitate,
‰ 0,36 ore-om/unitate.
140. Într-o firmă, s-a înlocuit o maşină care avea un randament de 54 unităţi
de produs pe zi cu o altă maşină care are un randament de 87 unităţi de
produs pe zi. Economia de muncă pe unitatea de măsură a lucrării este
de:
‰ 0,06 ore/unitate de produs,
‰ 4,3 ore/unitate de produs,
‰ -0,06 ore/unitate de produs,
141. În urma unei achiziţionării unei maşini noi care solicită cheltuieli de 23
mii lei cu o maşină veche ce presupunea cheltuieli de 14 mii lei, s-a redus
producţia cu 5 mii lei. Economia de cheltuieli obţinută este de:
‰ 6 mii lei,
‰ 4 mii lei,
‰ 14 mii lei.
142. În urma unei achiziţionării unei maşini noi care solicită cheltuieli de 23
mii lei care a înlocuit o maşină veche ce presupunea cheltuieli de 27 mii
lei, a crescut producţia cu producţia cu 9 mii lei. Economia de cheltuieli
obţinută este de:
‰ -4 mii lei,

141
 ‰ 4 mii lei,
‰ 5 mii lei.
143. În urma unei achiziţionării unui utilaj nou care solicită cheltuieli anuale
de 250 mii lei care a înlocuit un utilaj vechi ce necesita cheltuieli anuale
de 320 mii lei, a crescut producţia cu producţia cu 100 mii lei. Dacă, pe
an unitatea produse 20 mii unităţi de produs, economia de cheltuieli
obţinută pe fiecare unitate este de este de:
‰ 2,0 lei/unitate de produs,
‰ 3,5 lei/unitate de produs,
‰ 1,5 lei/unitate de produs
144. Eficienţa utilizării unui factor de producţie conform tabelului se
caracterizează printr-un maxim al profitului la o producţie de:
Indicatori tehn- Cantitate de factor consumat
ec. 10 … 60 70 80 90 100
producţia totală …
(b) 10 78 96 110 115 112
venit total (lei) 10 … 78 96 110 115 112
cheltuieli totale …
(lei) 11 72 84 96 108 120
profit brut (lei) …

‰ 90 bucăţi;
‰ 70 bucăţi;
‰ 80 bucăţi.
145. Eficienţa utilizării unui factor de producţie conform tabelului se
caracterizează printr-un maxim al profitului la o producţie de:
Indicatori tehn- Cantitate de factor consumat
ec. 10 … 60 70 80 90 100
producţia totală …
(b) 10 78 96 110 115 112
venit total (lei) 10 … 78 96 110 115 112
cheltuieli totale …
(lei) 11 72 84 96 108 120
profit brut (lei) …
rata profitului …
(%)

‰ 90 bucăţi;
‰ 70 bucăţi;
‰ 80 bucăţi.
146. Indicaţi printr-o săgeată pe grafic punctul în care se află profitul brut
maxim şi notaţi valoarea acestuia.

142
 venit total max;
130
115 135
cheltuieli totale;
96 108
84
80

-20 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100

Lucrări de verificare

26. Explicaţi importanţa capitalului şi exemplificaţi tipurile de

capital.
27. Caracterizaţi capitalul fix şi exemplificaţi modul de transmitere
a valorii acestuia în produsele obţinute.
28. Definiţi şi exemplificaţi componentele capitalului circulant.
29. Definiţi capitalul funciar şi explicaţi particularităţile acestuia.
30. Explicaţi conceptul de „fertilitate” a terenurilor agricole şi
exemplificaţi modul de determinare a acesteia.
31. Explicaţi tipurile de fertilitate cunoscute.
32. Arătaţi influenţa modului de utilizare a terenurilor agricole
asupra mediului (natural şi economic).
33. Exemplificaţi indicatorii care stau la baza stabilirii modalităţii
de utilizare a terenurilor agricole.
34. Explicaţi relaţia dintre capitalul funciar şi potenţialul economic
al exploataţiilor agricole.
35. Definiţi şi comparaţi tipurile de rentă cunoscute.
36. Explicaţi şi exemplificaţi căile de utilizare raţională a
pământului.
37. Definiţi capitalul de exploatare şi arătaţi componenţa acestuia.
38. Explicaţi indicii tehnico-economici specifici mijloacelor
mecanizate.
39. Explicaţi şi aplicaţi cu valori proprii indicatorii specifici
înlocuirii unor maşini cu altele.

REZUMAT

Capitalul reprezintă un participant la producerea de valoare şi de profit.

Factorul de producţie capital favorizează: creşterea eficienţei economice a
utilizării resurselor primare; creşterea productivităţii muncii;reducerea
consumurilor specifice de energie şi muncă.
Bunurile care alcătuiesc capitalul au valoare de piaţă, se vând şi se
cumpără la preţuri pe care agenţii cererii şi ofertei le consideră acceptabile.
Clasificarea capitalului
Literatura şi practica economică utilizează următoarele criterii de
clasificare: economic, juridic şi contabil.

143
 Din punct de vedere economic, capitalul este definit tehnic sau real şi
desemnează ansamblul bunurilor intermediare produse prin activitatea
economică şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii aducătoare de
venit. Bunurile care formează capitalul tehnic se grupează în: capital fix şi
capital circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic (real) format din
bunuri care se caracterizează prin:
• durata lungă de folosire;
• în timpul folosirii nu-şi modifică forma iniţială;
• valoare mare de inventar;
• se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare;
îşi transmit valoarea totală în produsele obţinute, în mod treptat sub
forma cotei de amortisment
Capitalul circulant reprezintă ansamblul bunurilor care participă la un
singur ciclu de producţie (materii prime, materiale, îngrăşăminte, pesticide,
energie, carburanţi, lubrifianţi, apă tehnologică etc.), respectiv capitalul
circulant îşi transmite valoarea în costuri integral într-un singur ciclu de
producţie.
Din punct de vedere juridic, capitalul de care dispune un individ include
toate drepturile de proprietate şi de creanţă pe care le deţine şi de care
beneficiază.
Din punct de vedere contabil, capitalul cuprinde totalitatea surselor de
finanţare aflate la dispoziţia unui agent economic în vederea formării de active.

Capitalul funciar este reprezentat în optica modernă de pământ iar

clădirile, amelioraţiile funciare şi plantaţiile sunt considerate capital de
exploatare.
Capitalul funciar prin particularităţile sale determină potenţialul
economic al exploataţiilor agricole: produs al naturii, limitat ca suprafaţă, nu
se uzează în procesul utilizării, imobil spaţial, neuniform în ceea ce priveşte
relieful şi puterea productivă naturală, nu poate fi înlocuit ca factor de
producţie, are valoare determinată de investiţiile succesive în procesul de
producţie, poate fi analizat atât în sens juridic, ca obiect al proprietăţii cât şi
din punct de vedere economic ca obiect de exploatare agricolă.

Fertilitatea terenurilor agricole evidenţiază productivitatea pământului

sau capacitatea solului de a oferi plantelor substanţe nutritive necesare creşterii
şi dezvoltării.
Fertilitatea poate fi apreciată din două puncte de vedere: cantitativ şi
calitativ
Cantitativ, fertilitatea poate fi exprimată în formă naturală, adică rezultă
din acţiunea factorilor naturali (temperatură, precipitaţii, regimul hidric,
acoperirea vegetativă, vântul, relieful etc.) şi în formă artificială numită şi
fertilitatea potenţată

Bonitarea terenurilor agricole reprezintă un procedeu de cuantificare a

calităţii şi a influenţei fiecărui factor ce constituie fertilitatea unui teren.
Prin cuantificarea influenţei factorilor naturali (patru grupe) – solul,
hidrologia, clima şi relieful – se obţine nota de bonitare naturală, iar prin
cuantificarea influenţei factorilor tehnico-economici se obţine nota de bonitare
potenţată.

144
 Fertilitatea de tranziţie se referă la diferite etape luate în studiu când se
reliefează doar aportul unor factori de potenţare aplicaţi până la acea dată.
Fertilitatea economică se exprimă prin nivelul producţiilor ce pot fi
obţinute la diferite culturi pe unitatea de suprafaţă.
Calitativ fertilitatea se exprimă, de asemenea, sub două forme: absolută
şi relativă, ambele măsurându-se cu ajutorul producţiei care se obţine pe
unitatea de suprafaţă.
În cazul fertilităţii absolute se ia în considerare producţia medie fără a
ţine seama de intervenţiile succesive (anuale) ale omului. Aşadar, vom spune
că un sol are fertilitate absolută mai mare dacă producţia medie (la o anumită
cultură), folosind aceeaşi tehnologie de cultivare, este mai mare.
În cazul fertilităţii relative, se ţine seama de intervenţiile pe care le face
omul în scopul creşterii fertilităţii, nivelul acesteia stabilindu-se în funcţie de
sporul de producţie obţinut la unitatea fizică sau valorică cheltuită
suplimentar.
În teoria şi practica economică sunt cunoscute trei forme ale valorii
pământului: valoarea de patrimoniu, valoarea de piaţă, şi valoarea ecologică.
Valoarea de patrimoniu a terenurilor agricole a fost stabilită prin
Hotărârea guvernamentală nr. 746/1991 Evoluţia inflaţiei în perioada în care
a urmat a impus necesitatea elaborării unei metodologii de actualizare a
valorii de patrimoniu a terenurilor agricole corelată cu evoluţia preţurilor
produselor agricole.
Valoarea de piaţă, reprezintă preţul pământului care se formează pe
piaţa funciară ca raport între cerere şi ofertă
Valoarea ecologică rezultă din efectele pe care pământul ca factor de
producţie le are asupra mediului înconjurător. Cercetările arată că valoarea
ecologică este de 4-5 ori mai mare decât valoarea lor contabilă.

Modalităţi de utilizare a pământului în agricultură

În raport cu evoluţia de ansamblu a societăţii şi economiei utilizarea terenului
agricol cunoaşte trei modalităţi : utilizarea extensivă, utilizarea raţională şi
utilizarea intensivă.
Pentru a stabili modalităţile de utilizarea a terenului agricol se folosesc
următorii indicatori:
• Raportul dintre suprafaţa agricolă utilă pe locuitor şi suprafaţa
necesară pentru a hrăni o persoană adultă,
• Structura terenului agricol pe categorii de folosinţă,
• Ponderea suprafeţei necultivate în totalul suprafeţei arabile,
• Ponderea culturilor intensive în totalul suprafeţei arabile,
• Gradul de intensivitate a utilizării terenului agricol,
• Ponderea suprafeţei agricole irigate în suprafaţa agricolă totală,
• Relaţia dintre capitalul funciar şi potenţialul economic al
exploataţiei agricole,
Exploataţia agricolă este studiată din punct de vedere al capitalului
funciar cu ajutorul indicatorilor: suprafaţa medie a exploataţiei, gradul de
asociere în exploatarea terenului agricol, ponderea suprafeţei agricole private
în totalul suprafeţelor agricole,
Renta funciară numită şi renta pământului, este venitul ce revine
proprietarului de pământ ca remuneraţie a participării acestui factor la
activitatea economică. Aceasta îmbracă următoarele forme: rentă absolută şi
rentă diferenţială.

145
 Direcţiile de utilizare eficientă a pământului ca principal factor de
producţie vizează următoarele aspecte:
a. înlăturarea fenomenului de risipă şi utilizarea completă a suprafeţelor
agricole în funcţie de condiţiile naturale şi economice date prin:
- organizarea teritoriului şi sistematizarea localităţilor rurale;
- organizarea teritoriului în cadrul exploataţiilor agricole pe sole sau
parcele cu scopul de a crea condiţii pentru practicarea unei agriculturi
raţionale;
- optimizarea structurii culturilor având ca principală restricţie
folosirea integrală a suprafeţelor de teren agricol şi ca obiectiv creşterea
eficienţei economice prin maximizarea profitului.
b. reducerea procesului de degradare a calităţii terenurilor agricole.
Presupune extinderea şi utilizarea eficienţă a lucrărilor de îmbunătăţiri
funciare. Dintre acestea o importanţă deosebită prezintă:
• irigaţiile;
• lucrările de prevenire şi combatere a eroziunii solului;
• lucrările de îndiguiri şi desecări;
• ameliorarea nisipurilor şi a terenurilor nisipoase;
• ameliorarea sărăturilor.
C. – sporirea fertilităţii terenurilor agricole prin măsuri adecvate.
Capitalul de exploatare permite punerea în valoare a resurselor primare
şi este constituit din: mijloacele mecanizate construcţii, infrastructură,
mijloacele de transport, amelioraţii funciare, şeptelul viu, plantaţii şi materiale
consumabile.
Mijloacele mecanizate, construcţiile, infrastructura, amelioraţiile
funciare, plantaţiile şi o parte din şeptelul viu au caracteristici de capital fix iar
materialele consumabile au caracteristici de capital circulant.
Achiziţionarea mijloacelor mecanizate trebuie ţinut cont de următorii
indici tehnico-economici: productivitatea, adaptabilitatea, concordanţa
reciprocă, comoditatea, fiabilitatea, economicitatea, mentenabilitatea şi
disponibilitatea.
Mentenabilitatea este determinată de: accesibilitatea la componentele
produsului, existenţa pieselor de schimb; existenţa personalului calificat pt.
Întreţinere şi reparaţii.
Disponibilitatea reprezintă caracteristica cea mai complexă a produselor
ce reflectă modul de manifestare a calităţii în utilizare;
• exprimată cantitativ, reprezintă probabilitatea ca un produs să fie în
stare de funcţionare la un anumit moment „t”;
• calitativ se poate exprima şi cu indicatori statici ai fiabilităţii.
În cazul înlocuirii unor maşini cu altele, se apreciază în principal
valoarea următorilor indicatori: economia de muncă vie pe unitate de produs
sau pe unitate de producţie; reducerea cheltuielilor directe pe unitate de produs
sau unitate de lucrare; termenul de recuperare al investiţiilor.
Eficienţa economică a utilizării mijloacelor circulante se exprimă, în
ansamblu, cu ajutorul indicatorului – viteza de rotaţie a mijloacelor circulante.

Bibliografie

Buciuman I., 1999 – Economie rurală. Ed. SSA Alba Iulia

Dona, I. – 2000 - Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti,
Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole, Ed. Tera
Nostra, Iaşi, 2001

146
Tofan A. – 2005, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea

147
 M
Moodduulluull V
VIIII

R
RIISSC
CUUL
L ŞŞII IIN
NCCE
ERRT
TIIT
TUUD
DIIN
NEEA
A

7.1. Riscul – conţinut, evaluare 147

7.2. Incertitudinea – conţinut, evaluare, forme 150
7.3. Prevenirea şi diminuarea riscului şi a incertitudinii 152
Lucrare de verificare
Rezumat
Bibliografie

După parcurgerea acestui capitol veţi:

• înţelege impactul riscului şi a incertitudinii asupra economiei
actorilor din mediul rural;
• analiza riscul şi incertitudinea;

7.1. RISCUL – CONŢINUT, EVALUARE

Riscul exprimă o calamitate naturală (secetă, îngheţ, grindină etc.) sau de
altă origine (epizootii, incendii etc.) a cărui efect se caracterizează prin aceea
că daunele produse pot fi strict localizate în timp şi spaţiu, se pot cuantifica şi
recupera prin sistemul de asigurări.
Dauna este definită ca orice diminuare de valoare sau de productivitate a
unui bun, cauzată de o faptă (frauduloasă sau neintenţionată) sau de o
calamitate.
Întreprinzătorul, pentru a se pune la adăpost de eventualele daune va
încheia o poliţă de asigurare cu o campanie de profil.
Elementele principale ale unei poliţe de asigurare sunt:
® fondul asigurat;
® riscul pentru care fondul este asigurat;
® prima plătită de către asigurat.
Raportul dintre asigurator şi asigurat presupune respectarea
următoarelor principii:
® contractul de asigurare este nul când riscul este nul;
® despăgubirea nu poate fi niciodată superioară daunei suferite;
În caz de calamitate, asiguratul are dubla obligaţie de notificare şi de
salvator al bunurilor.
Când valoarea asigurată (Va) este inferioară valorii reale a bunului (V0),
în momentul calamităţii, ne aflăm într-o situaţie de sub-asigurare, caz în care
despăgubirea (Desp.) se calculează cu relaţia:
V
Desp. = a × d , unde:
V0
d – dauna estimată – lei.
Raportul Va / V0 se numeşte coeficient de asigurare.
Exemplu:
® valoarea reală a unui bun (V0) = 100 mii lei;

148
 ® valoarea asigurată (Va) = 80 mii lei;
® dauna estimată în urma sinistrului (d) = 35 mii lei.
80 mii.lei × 35 mii.lei
Desp. = = 28 mii.lei
100 mii.lei
Dacă valoarea asigurată este superioară valorii reale (supra-asigurare)
despăgubirea nu va depăşi valoarea reală a bunului, iar ca efect supra-
asigurarea nu are sens.

A. Estimarea daunelor produse de grindină

Estimarea daunelor în producţia agricolă vegetală se calculează în raport
cu valoarea pe care ar fi avut-o produsele de pe suprafaţa agricolă (fondul)
asigurată (asigurat), în momentul recoltării.
Înainte de a efectua efectiv calculul estimativ al daunei, trebuie să se
îndeplinească câteva cercetări preliminare în urma cărora să rezulte:
® că fondurile sinistrate sunt cele realmente asigurate (în acest scop, în
poliţa de asigurare, sunt însemnate câmpurile şi parcelele, inclusiv cu numele
„popular“ cu care sunt cunoscute);
® să controleze dacă produsul este distrus de grindină şi nu din alte
cauze (ex.: boli, dăunători etc.);
® să estimeze valoarea produsului care s-ar fi obţinut de la o anumită
cultură, dacă n-ar fi fost calamitată;
® să evalueze produsele şi cheltuielile pe care cultura, în urma grindinii,
va fi capabilă să le producă;
® să calculeze dauna după relaţia:
d = Vpp – Chn – VTs, în care:
Vpp – valoarea produsului pierdut datorită grindinii – lei;
Chn – cheltuieli neefectuate (economisite) în urma daunei – lei;
VTs – venitul total secundar, care va putea fi, eventual, obţinut de la o
cultură care substituie pe cea calamitată (aceasta se întâmplă mai ales în caz de
daună totală).
Faţă de această procedură prezentată mai sus, în practică expertul se
limitează să evalueze dauna ca un procent din cantitatea totală a produsului.
Evaluarea procentuală a daunei se realizează în două moduri:
a) la vedere:
Când expertul are multă experienţă, prin analiza culturii sinistrate (de
exemplu: la grâu – îndoirea tulpinii, ruperea spicelor, număr de boabe din spic
rămase etc.) poate să aprecieze procentul de daună fără a mai face cercetări
analitice aprofundate.
b) procedeul analitic
1. Dacă dauna nu a fost uniformă pe toată întinderea terenului, expertul
va împărţi suprafaţa în grupe cu daună uniformă şi va atribui fiecărui grup un
procent de daună. Dauna medie a întregului fond se va obţine calculând media
aritmetică ponderată.
Presupunând că o suprafaţă de 29 ha este împărţită în trei părţi:
® prima parte (15 ha), daună 42,8% (cultura grâului a cărui varietate
cultivată produce în condiţii normale de cultură 35 boabe/spic, în urma
calamităţii sau analizat 100 spice din diverse arii ale câmpului şi a rezultat că
în medie lipsesc 15 cariopse/spic; dauna procentuală va rezulta astfel: d =
15
× 100 );
35
® a doua parte (10 ha), daună 21,3%;
® a treia parte (4 ha, daună 15,6%.)

149
 15ha× 0,428 + 10ha× 0,213 + 4ha× 0,156
d= × 100 = 31,6%
15 + 10 + 4
Dauna astfel calculată va fi diminuată cu cheltuielile neefectuate şi cu
eventualele venituri secundare obţinute.
2. Dacă dauna a fost uniformă pe tot teritoriul, expertul va proceda la
fel ca la punctul 1 cu notificarea că nu va mai împărţi suprafaţa în grupe
omogene.
Dauna de grindină este totdeauna apreciată în raport cu faza de
dezvoltare a plantelor (de ex.: la cereale boabe, grindina aduce prejudicii în
mod direct proporţional cu scăderea numărului de zile rămase din momentul
producerii grindinii şi până la recoltare:
® dacă au rămas mai puţin de 20 de zile. dauna este de peste 90%);
® dacă au rămas mai mult de 60 de zile, dauna este sub 10%.
În concluzie, evaluarea daunelor produse de grindină se rezolvă printr-o
estimare tehnică (analiza frunzelor, tulpinilor şi inflorescenţelor) care
comportă din partea expertului cunoaşterea aspectelor biologice şi agronomice
a culturilor agricole.

B. Estimarea daunelor produse de incendii

1. Daune de incendii pentru construcţii
Despăgubirea se determină, de obicei, în baza cheltuielilor curente
pentru reconstrucţia părţii sinistrate a construcţiei diminuată cu un coeficient
de depreciere în funcţie de vechimea construcţiei. Un alt procedeu constă în
determinarea daunei prin aplicarea criteriului economic al valorii
complementare:
d = V – (V1 + V2), unde:
V – valoarea construcţiei înainte de incendiu (fără valoarea ariei şi a
fundaţiilor);
V1 – valoarea părţilor nesinistrate ale construcţiei;
V2 – valoarea materialelor recuperate (fără cheltuielile de recuperare).
Când bunul sinistrat a fost asigurat la o valoare mai joasă faţă de
valoarea reală, despăgubirea va fi calculată în mod proporţional.
2. Daune de incendiu la furaje
În evaluarea cantităţii de furaj distrusă de un incendiu, se pot întâlni,
foarte frecvent, două situaţii:
a) a rămas un semn evident al înălţimii, la care ajungea furajul în fânărie;
b) nu există acest semn.
În primul caz, va fi suficient să se determine cubajul fânarului şi să se
deducă partea care lipseşte. Furajul astfel determinat, va fi evaluat la preţul pe
care îl avea pe piaţă la momentul sinistrului.
În ipoteza că n-a rămas nici un semn, expertul va putea determina cea
mai probabilă cantitate de produs, care a fost distrusă în baza structurii
culturilor existente în întreprindere, în momentul în care este cerută estimarea
şi încărcătura de animale a întreprinderii.
Odată individualizată valoarea furajului distrus, se determină
despăgubirea, care va fi în relaţie cu coeficientul de asigurare (asigurare
normală sau subasigurare).
3. Daune la maşini şi unelte
Evaluarea despăgubirii în caz de incendiu, referitoare la maşini şi
unelte, presupune în primul rând, stabilirea gradului de uzură a acestora în
momentul producerii sinistrului. În acest sens, expertul va verifica numărul,
tipurile, vechimea maşinilor şi uneltelor şi reparaţiile capitale care s-au

150
efectuat. Funcţie de aceste elemente se determină gradul de uzură (%) şi se
calculează valoarea reală a bunurilor. Despăgubirea se va stabili în raport cu
coeficientul de asigurare şi cu valoarea reală a bunurilor.

147. Raportul dintre asigurator şi asigurat presupune respectarea

următoarelor principii:
‰ contractul de asigurare este nul când riscul este maxim;
‰ despăgubirea nu poate fi niciodată superioară daunei suferite;
‰ contractul de asigurare este are valoare maximă când riscul este
nul.
148. Elementele principale ale unei poliţe de asigurare sunt:
‰ fondul subasigurat;
‰ riscul pentru care fondul nu este asigurat;
‰ prima plătită de către asigurat.
149. Dacă valoarea asigurată a unui mijloc fix a fost de 300 mii lei iar
valoarea reală a acestuia este de 200 mii lei, valoarea maximă a
despăgubirii poate fi de:
‰ bunul este subasigurat;
‰ bunul este supraasigurat;
‰ bunul este neasigurat.
150. Dacă valoarea asigurată a unui mijloc fix a fost de 200 mii lei iar
valoarea reală a acestuia este de 300 mii lei, valoarea maximă a
despăgubirii poate fi de:
‰ 200 mii lei;
‰ 300 mii lei;
‰ 500 mii lei.
151. Dacă valoarea asigurată a unui mijloc fix a fost de 300 mii lei iar
valoarea reală a acestuia este de 200 mii lei, valoarea maximă a
despăgubirii poate fi de:
‰ 200 mii lei;
‰ 300 mii lei;
‰ 500 mii lei.
152. Despăgubirea pentru o daună de 100 mii lei, la o valoare asigurată de
500 mii lei şi o valoare reală de 700 mii lei este de:
‰ 714.280 lei;
‰ 71.4280 lei;
‰ 140.000 lei.

7.2. INCERTITUDINEA – CONŢINUT, EVALUARE, FORME

Incertitudinea exprimă oscilaţia favorabilităţii factorilor de producţie în
timp şi spaţiu, iar ca efect, se concretizează în nerealizarea producţiei
planificate ca urmare a fluctuaţiilor de producţie obţinută de la un an la altul.
Nerealizarea producţiei planificate se cuantifică cu indicatorul „riscul de
nerealizare“ a producţiilor planificate.
Mărimea „riscului de nerealizare“ (Rn) la un anumit produs este dată
de frecvenţa scăderii producţiei sub media planificată pe o perioadă de 5-10
ani şi de mărimea abaterilor de la această medie.
Riscul de nerealizare se calculează cu relaţia:
K ×F
Rn = , în care:
100
K – coeficientul de nerealizare a producţiei – %;

151
 F – frecvenţa anilor deficitari – %.
∆qm
K= × 100 unde:
qm
qm – producţia medie realizată în perioada de referinţă (5-10 ani);
∆qm – cantitatea medie nerealizată în anii deficitari.
Exemplu: → pâine:
® producţia realizată ca medie pe 5 ani – 3500 kg/an;
® nr. anilor în care producţia medie a fost sub media anilor analizaţi –
2;
® cantitatea medie nerealizată în anii deficitari – 700 kg/ha.
700
K= × 100 = 20%
3500
2
F = × 100 = 40%
5
20 × 40
Rn = = 8%
100
Pentru a realiza producţia planificată întreprinzătorul trebuie să crească
baza de producţie cu valoarea Rn, respectiv pentru exemplul luat cu 8%.
Există trei tipuri de incertitudine: incertitudinea mediului productiv;
incertitudinea instituţională şi incertitudinea tehnologică.
Incertitudinea mediului productiv, prezintă următoarele trăsături:
- are cea mai mare influenţă asupra profitabilităţii şi eficienţei
economice;
- este determinată de conjunctura pieţei;
- este determinată de variaţia preţurilor factorilor de producţie şi de
abundenţa acestora pe piaţă.
Incertitudinea instituţională este determinată de:
- schimbări în politica economică generală;
- modificări şi reorientări în politica şi legislaţia agroalimentară;
- schimbări în obişnuinţele sociale şi în consumul de bunuri alimentare;
- schimbări imprevizibile pe piaţă în nivelul preţurilor de comercializare
a produselor, atât pe piaţa internă cât şi pe cea externă;
Incertitudinea tehnologică este în relaţie cu problemele de inovare, de
anticipare a viitorului generat de progresul tehnic, de anticipare a raportului ce
se creează între preţurile diferiţilor factori de producţie. Incertitudinea
tehnologică se caracterizează prin imprevizibilitatea costurilor necesare
menţinerii întreprinderii la un anumit nivel “tehnic” care permite o bună
viabilitate pe piaţă.
În concluzie, abordarea şi înţelegerea incertitudinii şi a caracterului său
complex, impune cunoaşterea tuturor formelor sale de manifestare pentru a
preveni nesiguranţa economică.

153. Dacă producţia realizată ca medie pe 6 ani a fost de 5000 kg/an, nr.
anilor în care producţia medie a fost sub media anilor analizaţi – 3 ani şi
cantitatea medie nerealizată în anii deficitari – 700 kg/ha. Riscul de
nerealizare a fost de:
‰ 17 %;
‰ 7 %;
‰ 5 %.
154. Haşuraţi pe grafic zona preţului nerealizat.

152
 2

1,0 1,1
0,8 0,9 0,8
1

0
2007 2008 2009 2010 2011

155. Dacă producţia la grâu a fost în perioada 2007 – 2011 după valorile din
graficul următor,
6,3 6,0
5,5
5 4,1 4,0

0
2007 2008 2009 2010 2011
riscul
de nerealizare are valoarea de:
‰ 8,7 %;
‰ 7,8 %i;
‰ 18,3%.
156. Dacă preţul la porumb a fost în perioada 2007 – 2011 după valorile din
graficul următor,
2
1,0 1,1
0,8 0,9 0,8
1

0
2007 2008 2009 2010 2011
riscul de
nerealizare are valoarea de:
‰ 17 %;
‰ 7 %;
‰ 5,7 %.

7.3. PREVENIREA ŞI DIMINUAREA RISCULUI ŞI A

INCERTITUDINII ÎN AGRICULTURĂ
Atât riscul cât şi incertitudinea pot fi prevenite sau diminuate, prin
modalităţi care vizează amplificarea eforturilor materiale şi managementul
firmei.

a. Modalităţi care au la bază eforturi materiale. Acestea se regăsesc

în conceptul de modernizare tehnică, în dezvoltarea cu precădere a acelor
elemente care pot preveni sau diminua forţa distructivă a factorilor naturali.

b. Modalităţi din domeniul managementului. În această categorie se

includ următoarele direcţii de acţiune, macro şi microeconomice:
- optimizarea în profil teritorial a structurii de producţie;

153
 - diversificarea producţiei şi excluderea specializării înguste. Este
imposibil ca un produs să asigure concomitent profituri mari şi stabile;
- flexibilitate în organizarea şi conducerea activităţii economice, prin
luarea în considerare a modului de manifestare a cererii şi ofertei de produse
agroalimentare;

157. Daţi un exemplu de efort material care să prevină forţa destructivă a

factorilor naturali.
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………
158. Precizaţi motivul pentru care este necesară optimizarea în profil
teritorial a structurii de producţie.
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………
159. Precizaţi motivul pentru care este necesară diversificarea producţiei
agricole.
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………

Lucrări de verificare

40. Arătaţi diferenţele dintre risc şi incertitudine.

41. Exemplificaţi modul de determinare a daunei utilizând valori
proprii.
42. Precizaţi informaţiile care sunt necesare la estimarea daunelor
produse de grindină prin metoda analitică.
43. Exemplificaţi cu date proprii modul de determinare a daunelor
produse de inundaţii.
44. Exemplificaţi şi determinaţi după valori proprii riscul de
nerealizare.
45. Exemplificaţi tipurile de incertitudine cunoscute.

REZUMAT

Riscul exprimă o calamitate naturală sau de altă origine a cărui efect se

caracterizează prin aceea că daunele produse pot fi strict localizate în timp şi
spaţiu, se pot cuantifica şi recupera prin sistemul de asigurări.

Dauna este definită ca orice diminuare de valoare sau de productivitate a

unui bun, cauzată de o faptă sau de o calamitate.
Elementele principale ale unei poliţe de asigurare sunt: fondul asigurat;
riscul pentru care fondul este asigurat şi prima plătită de către asigurat.
Estimarea daunelor produse de grindină
Estimarea daunelor în producţia agricolă vegetală se calculează în raport
cu valoarea pe care ar fi avut-o produsele de pe suprafaţa agricolă (fondul)
asigurată (asigurat), în momentul recoltării.
Estimarea daunelor produse de incendii

154
 1. Daune de incendii pentru construcţii
2. Daune de incendiu la furaje
3. Daune la maşini şi unelte

Incertitudinea exprimă oscilaţia favorabităţii factorilor de producţie în

timp şi spaţiu, iar ca efect, se concretizează în nerealizarea producţiei
planificate ca urmare a fluctuaţiilor de producţie obţinută de la un an la altul.
Nerealizarea producţiei planificate se cuantifică cu indicatorul „riscul
de nerealizare“ a producţiilor planificate.
Mărimea riscului de nerealizare la un anumit produs este dată de
frecvenţa scăderii producţiei sub media planificată pe o perioadă de 5-10 ani şi
de mărimea abaterilor de la această medie.
Există trei tipuri de incertitudine: incertitudinea mediului productiv;
incertitudinea instituţională şi incertitudinea tehnologică.
Incertitudinea mediului productiv, prezintă următoarele trăsături: are
cea mai mare influenţă asupra profitabilităţii şi eficienţei economice; este
determinată de conjunctura pieţei şi este determinată de variaţia preţurilor
factorilor de producţie şi de abundenţa acestora pe piaţă.
Incertitudinea instituţională este determinată de: schimbări în politica
economică generală; modificări şi reorientări în politica şi legislaţia
agroalimentară; schimbări în obişnuinţele sociale şi în consumul de bunuri
alimentare; schimbări imprevizibile pe piaţă în nivelul preţurilor de
comercializare a produselor.
Incertitudinea tehnologică este în relaţie cu problemele de inovare, de
anticipare a viitorului generat de progresul tehnic, de anticipare a raportului ce
se creează între preţurile diferiţilor factori de producţie.
Prevenirea şi diminuarea riscului şi a incertitudinii în agricultură
poate fi posibilă prin modalităţi care vizează amplificarea eforturilor materiale
şi managementul firmei.

Modalităţi care au la bază eforturi materiale care se regăsesc în

conceptul de modernizare tehnică, în dezvoltarea cu precădere a acelor
elemente care pot preveni sau diminua forţa distructivă a factorilor naturali.
Modalităţi din domeniul managementului unde se includ următoarele
direcţii de acţiune, macro şi microeconomice:
- optimizarea în profil teritorial a structurii de producţie;
- diversificarea producţiei şi excluderea specializării înguste;
- flexibilitate în organizarea şi conducerea activităţii economice.

Bibliografie

Dona, I. – 2000 - Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti,

Gavrilescu D. şi colab. – 2000, Economie agroalimentară, Ed. Expert
Bucureşti

155
 B
BIIB
BLLIIO
OGGR
RAAFFIIE
E

Buciuman I., 1999 – Economie rurală. Ed. SSA Alba Iulia

Davidovici I. şi colab., 2002, Ec. creşterii agroalimentare, Ed. Expert,
Bucureşti
Dona, I. – 2000 - Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti,
Gavrilescu D. şi colab. – 2000, Economie agroalimentară, Ed. Expert
Bucureşti
Hotea, C.R. - Analiza rentabilităţii în exploataţiile agricole, Ed. Tera
Nostra, Iaşi, 2001
Tofan A. – 2005, Economie şi politică agrară, Ed. Junimea

156