Rezumat: Autorul subliniază rolul de mare importanţă ecleziastică jucat de Sfîntul Antim

Ivireanul pentru introducerea şi folosirea completă şi definitivă a limbii române la săvârşirea

slujbelor religioase în bisericile ortodoxe româneşti. Sînt păstrate astăzi la Biblioteca
Academiei Române cele 63 de cărţi tipărite de el însuşi sau sub directa lui coordonare,
majoritatea în româneşte (cu litere chirilice) sau în alte limbi, fiecare etalând certe deprinderi
de tipograf, litograf şi gravor, pe care le-a transmis şi numeroşilor săi ucenici. Sfîntul Antim
Ivireanul a ctitorit Mănăstirea Antim din București cu hramul Duminica Tuturor Sfinţilor,
terminată şi sfinţită în 1715.

Cuvinte cheie: Sfîntul Antim Ivireanul, Mănăstirea Antim, tipograf, cărți bisericești, Didahii.

Un sfânt al cărţii – Antim Ivireanul

Mihai Caba

La 27 septembrie, în duminica a 18-a după Rusalii, în

calendarul creştin ortodox românesc al anului 2020 este prăznuit
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, care, potrivit aprecierii
exprimate de Sinodul B.O.R, a fost cel mai de seamă mitropolit al
Ţării Româneşti din toate timpurile. În cumpăna proslăvirii ca sfânt a
stat la dreapta judecată a canonizării sale, consfinţită prin actul
sinodal din 20 iunie 1992, rolul de mare importanţă ecleziastică jucat
de Antim Ivireanul pentru introducerea şi folosirea completă şi
definitivă a limbii române la săvârşirea slujbelor religioase în
bisericile ortodoxe româneşti, aşa după cum această practică se
păstrează intactă de peste trei veacuri de atunci şi până în zilele
noastre. Iar dacă în recunoaşterea acestei întâietăţi, deschizătoare de
drum unei noi şi luminoase rânduieli bisericeşti, oficiată în limba română, se mai adaugă
întregitor şi faptul că Antim Ivireanu, originar fiind din Georgia (Iviria), nu a avut ca limbă
nativă pe cea românească, atunci vrednicia sa este una cu adevărat binefăcătoare.
În acelaşi mod al indubitabilei sale recunoaşteri, nici Istoria literaturii române nu se
desminte în afirmaţii de cinstire, aşezându-l cu distincţie pe Antim Ivireanul între înainte
mergătorii literaturii vechi, de ev mediu întârziat, care au făcut posibilă trecerea de la
„literatura“ religioasă la cea cu adevărat literară, alăturându-i întreaga sa operă, între care
strălucesc Didahiile (1715), celei a voievodului Neagoe Basarab, remarcabil prin Învăţăturile
către fiul său Teodosie (scrise în slavonă pe la 1512-1519, cu o copie în limba română,
atestată la 1654) şi celei a mitropolitului Varlaam, autorul primei Cărţi româneşti de
învăţătură (1643).
Rămânând pe teritoriul vast al Istoriei literaturii române de la origini şi până în
prezent – monumentala lucrare a istoriografului şi criticului literar G. Călinescu – editată în
1941, la Editura Fundaţiilor Regale, vom regăsi, începând de la pagina 15, adnotări de
strălucită esenţă călinesciană: „Cu mult mai însemnate din punct de vedere literar sunt
Didahiile lui Antim Ivireanul. (...) Cunoaşterea limbii române este uimitoare la Antim şi de
altfel din toate atitudinile, Ivireanul apare ca un perfect asimilat. Cunoscător de limbi străine,
el e pe deasupra un om cu ritorie, un spirit înflăcărat, cu sincerităţi încântătoare. Cazaniile lui
pot fi compilaţii şi în unele puncte chiar traduceri, dar compoziţia, naturaleţea frazei şi a
aplicărilor locale rămân personale. Spontaneitatea exordiilor, trecerea firească de la planul
material la cel alegoric, reintrările familiare în chestiune, indignările, întristările, mustrările,
interogaţiile retorice, curmate la timp înainte de a deveni bombastice, pasiunea ce echilibrează
toată exacta maşinărie a cazaniei destăinuie un orator excelent şi un stilist desăvârşit.
Didahiile rămân şi azi vii; Antim având darul întoarcerii brusce spre ascultătorul din biserică
cu o retorică încărcată de sevele vorbirii zilnice, şi pe temeiuri de bun simţ curent, la un soiu
de portrete morale“.
În acest sens să ne oprim, fie şi pentru o clipă, asupra sfinţeniei unui fericit moment al
vieţii prin care Antim Ivireanul rezumă moralitatea omului credincios:
...Şi când ieşim de la biserică, să nu ieşim deşărţi, ci să facem cum face ariciul, că
după ce merge la vie, întâi se satură el de struguri, şi apoi scutură viţa de cad broboanele jos
şi să tăvăleşte pre dânsele de se înfig în ghimpii lui şi duce şi puilor...
Iar „filonul“ aurifer de învăţătură, credinţă şi rugăciune al Didahiilor, opera
omilectică a lui Antim Ivireanu, rămasă în manuscris, cuprinzând 28 de predici la diferite
sărbători şi 7 cuvântări ocazionale, poate continua în acelaşi har neîntrecut în rostirea
ostenitorului predicator, precum şi cel care face referire la smerenia românului:
Şi precum un om are în casa lui aur, argint, scule şi alte haine şi când iase din casă
pune lacăt şi încue, pentru ca să nu meargă vreun hoţ să i le fure, să se păgubească, aşa şi
smerenia încue, ca un lacăt, toate bunătăţile, ca să nu meargă hoţul cel de obşte, diavolul, să
le fure şi se va păgubi de osteneala ce-au făcut.
Dar, pentru o mai bună înţelegere a impresionantului rol jucat de Antim Ivireanul în
cultura românească, o aplecare peste biografia lui, aşa cum a fost ea consemnată de apologeţii
şi exegeţii săi, este pe cât de utilă, pe atât de lămuritoare.
Naşterea lui Antim Ivireanul, fără a-i fi cunoscută exactitatea datei, este plasată
biografic în Iviria (Georgia de astăzi), în jurul anului 1650,
conferindu-i numele de botez Andrei. Se ştie că de tânăr a fost luat
rob de către otomani şi dus la Constantinopol. După răscumpărare,
trăieşte în preajma Patriarhiei ecumenice de aici, unde, treptat,
dobândeşte abile înclinaţii şi măiastre deprinderi în arta sculpturii
în lemn, a picturii, caligrafiei şi broderiei, dar îşi însuşeşte şi
cunoaşterea limbilor greacă, turcă şi arabă; toate acestea făcându-l
renumit. Se călugăreşte sub numele de Antim, iar Ivireanul îi
denumeşte obârşia. N-a fost deloc întâmplător ca pe la 1689,
ambiţiosul domn al Ţării Româneşti,
Constantin Brâncoveanu, aprig
păstrător al credinţei strămoşeşti şi
luptător pentru înflorirea vieţii
culturale în Muntenia, să-l descopere
Evanghelia lui Antim, 1697 şi să-l aducă la curtea sa pe Antim
Ivireanul, unde acesta învăţă limbile română şi slavonă,
ucenicind şi meşteşugul tiparului la tipografia domnească. Doi
ani mai târziu, la 1691, mulţumit de prestaţia sa, domnitorul îi
încredinţează conducerea tipografiei, unde se remarcă prin
imprimarea numeroaselor cărţi religioase şi laice, între care
Psaltirea (1694, în limba română). Devenit la 1696 egumen al
Mănăstirii Snagov mută aici tipografia domnească şi tipăreşte 15
cărţi, între care 7 greceşti, 5 româneşti, una slavonă, una slavo-română şi una greco-arabă,
dintre care se menţionează: Liturghierul greco-arab (1701), fiind prima tipăritură din lume cu
caractere arabe, Evanghelia (1697), Carte sau lumină (1699), Floarea darurilor (1701), în
româneşte. Între 1701-1705 revine la Bucureşti şi tipăreşte alte 15 cărţi, între care şi Noul
Testament (1703), fiind prima ediţie în Ţara Românească. Despre această perioadă şi eruditul
Nicolae Iorga avea să consemneze cu luare aminte: Snagovul era într-o stare proastă. Cu
venirea ca egumen a lui Antim Ivireanul, pământul dădu mai mult, oamenii îşi făcură mai
deplin datoria iar mai bine decât toţi Antim însuşi.
De aici încolo, biografia sa cunoaşte o mai mare exactitate, astfel că la 15 martie 1705
Antim Ivireanul este ales episcop de Vâlcea, funcţie în care la tipografia de la Mănăstirea
Govora se îngrijeşte de tipărirea altor 9 cărţi, în greacă, slavo-română şi în româneşte,
Învăţătura pe scurt despre taina pocăinţei fiind una originală.
După mai puţin de 3 ani, la 28 ianuarie 1708, a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei şi
odată instalat în scaunul mitropolitan înfiinţează o tipografie şi la Târgovişte, având pentru
asta şi sprijinul mitropolitului Kievului, Petru Movilă, fiu de domn moldovean, în care va
tipări 18 cărţi, dintre care 11 în limba română, scrise ca toate cele anterioare cu caractere
chirilice, având un caracter ecumenic, remarcând între ele: Psaltirea (1710), Octoihul (1712),
Liturghierul, Evhologhionul (1713), Catavasierul (1714).
În 1713 vine timpul ca mitropolitul Antim Ivireanul să înceapă a-şi duce spre împlinire
visul său de suflet cucernic al înălţării unui sfânt lăcaş închinat, precum îi fusese voia,
Tuturor Sfinţilor. Pe lângă întreaga sa avere pe care şi-a donat-o în scopul smerit şi milostiv al
ctitoririi lăcaşului, ce urma a fi amplasat pe locul unei foste bisericuţe de lemn, Antim
Ivireanul l-a gândit în toate detaliile sale constructive, exterioare şi interioare, i-a pictat
numeroase icoane şi fresce, a sculptat în piatră cu măiastră împodobire catapeteasma bisericii,
unică în felul acesta şi în lemn monumentala uşă de intrare, l-a înzestrat cu toate cele
trebuincioase oficierii slujbelor religioase, dar şi vieţii ei monahale. Fiind terminată şi sfinţită
în 1715, având hramul Duminica Tuturor Sfinţilor, Mănăstirea Antim, ctitoria lui Antim
Ivireanu şi-a arătat întreaga ei monumentalitate, fiind o însemnată lucrare de artă în stilul
brâncovenesc al vremii, a cărei strălucire şi-o păstrează şi astăzi, după mai bine de trei secole.
În Testamentul pe care a început a-l scrie în 24 aprilie 1713, la începerea construcţiei şi pe
care l-a încheiat în 15 martie 1716, după terminarea tuturor lucrărilor, Antim Ivireanul lasă
dispoziţii limpezi asupra modului de folosire şi de administrare a clădirilor şi averilor
bisericii, dovedindu-şi aceeaşi curată milostenie.
Prins cu totul în zorul înălţării ctitoriei sale, nedezminţindu-şi însă nici misiunea de
sfinţenie a tipăriturilor, în 1715 mută tipografia de la Târgovişte la Bucureşti unde, cu aceeaşi
împătimire, mai izbuteşte să tipărească încă două cărţi, în limba greacă, dar mai cu seamă se
îngrijeşte ca ucenicii săi tipografi să răspândească „arta lui Gutenberg”, atât în cuprinsul
Ţării Româneşti, la Alba Iulia şi Braşov, cât şi în exterior, în Antiohia, Alep şi în ţara sa
natală, la Tbilisi, unde a pus bazele unei tipografii în limba georgiană.
Tot în această perioadă rodnică înfiinţează la Bucureşti prima bibliotecă publică.
Dacă vremurile de atunci păreau să fie favorabile propăvăduirii credinţei ortodoxe
într-o aceeaşi unitate ecumenică, situaţia politicii expansioniste a Imperiului Otoman era una
aprigă şi periculos de ameninţătoare pentru întreaga creştinătate a Europei.
Victimă a acesteia i-a căzut şi domnitorul Constantin Brâncoveanu, fiind mazilit din
scaunul domnesc în aprilie 1714 şi, luat în surghiun la Constantinopol, la 15 august 1714,
chiar în ziua sfântului praznic al Adormirii Maicii Domnului, după torturi sângeroase,
nerenegându-şi credinţa, a fost decapitat împreună cu cei patru fii ai săi, fapt ce l-a îndurerat
profund pe Antim Ivireanul şi i-a sporit ura faţă de stăpânirea otomană.
Drept urmare, în august 1716, primul domn fanariot, N. Mavrocordat, acuzându-l de
uneltire împotriva sa şi de atitudine antiotomană, cere patriarhului să-l caterisească pe Antim,
„luându-i toate slujbele şi redându-i numele mirean de Andrei, punându-i fes roş pe cap,
apoi îl închide şi în septembrie fu luat în căruţă de turci spre a fi dus şi închis pe muntele
Sinai. Pe drum însă însoţitorii îl ciopârţiră şi-l aruncară în râul Tunga”, din apropierea
Adrianopolului, după cum menţionează G. Călinescu în Istoria sa, la pagina 16.
Abia în 8 martie 1966, după aproape două veacuri şi jumătate de la martirajul său,
Sinodul patriarhal condus de patriarhul ecumenic Athenagoras i-a adus lui Antim Ivireanul, pe
sfântă dreptate, „reparaţia” de ridicare a nedreptei sale caterisiri, iar după un alt sfert de veac
trecut, la 21 iunie 1992, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, apreciindu-i dăruirea jertfelnică
de râvnă şi spor adusă, ca tipograf, păstor, episcop şi mitropolit, la ridicarea Bisericii
Ortodoxe şi luminarea credincioşilor ei, l-a trecut pe Antim Ivireanul în rândul sfinţilor, fiind
prăznuit în fiecare an în ziua de 27 septembrie. Tot Sinodul BOR, cu prilejul comemorării
celor trei veacuri scurse de la tragicul lui sfârşit, a declarat anul 2016 drept „an omagial al
Sfântului Martir Antim Ivireanul, tipograf şi om de cultură din secolul al XVIII-lea“.
În zilele noastre, la cei 370 de ani de la naştere şi 304 ani de la martirajul său,
posteritatea lui Antim Ivireanul rămâne la fel de strălucitoare precum cea a unui giuvaer
nestemat. Cele 63 de cărţi tipărite de el însuşi sau sub directa lui coordonare, majoritatea în
româneşte (cu litere chirilice) sau în alte limbi, fiecare etalând certe deprinderi de tipograf,
litograf şi gravor, pe care le-a transmis şi numeroşilor săi ucenici, îi conferă meritul celui mai
mare tipograf din cultura medievală. Toate aceste cărţi, spre sfinţenia lor, sunt păstrate astăzi
la Biblioteca Academiei Române. Deosebit de preţioase sunt şi cele două manuscrise ivirene
lăsate Chipurile Vechiului şi Noului Testament..., cu 22 foi de text şi 503 portrete în medalion,
al cărui original se află la Kiev, iar o copie a acestuia din secolul al XVIII-lea se află la
Bucureşti şi Didahiile, opera omilectică de referinţă, mereu actuală prin pilde şi limbă literară.
Retipărite în 2016, într-o nouă ediţie la Editura Basilica, sub egida Bisericii Ortodoxe Române
şi a Academiei Române, însoţite de Cuvântul înainte al patriarhului Daniel, de remarcabile
aprecieri asupra vieţii şi operei autorului, precum şi de cronologia acestora, Didahiile lui
Antim Ivireanul reprezintă „darul cel mai de preţ“, ca înveşnicit omagiu, adus celui care a
slujit cartea ca pe o sfântă datorie.