Rezumat:

Căucul reprezintă o dovadă incontestabilă a existenței păstoritului ca veche ocupație

tradițională și a măiestriei făuritorilor, care au creat aceste obiecte, regăsite cel mai adesea în
„tabloul” stânei, în timpul șederii lor cu oile la munte, în afara hotarului satului.

Cuvinte cheie: căuc, păstorit, lemn, măiestrie, crestătură

Căucul - mărturie a ocupațiilor arhaice

Gabriela Filip

"Voi, zânelor, voi măiestrelor, irodeselor,

Ajutați-mă să-l dobor, fără să-l omor,
Să-l cioplesc, fără să-l silesc
Că și eu ajuta-vă-voi."
Până la jumătatea secolului al XX-lea, în partea de nord a Transilvaniei, pădurile
acopereau teritoriul în proporție de 75%. Prezența numeroasă a pădurilor în aceste ținuturi a
dus la înfăptuirea unei strânse legături între codru și oamenii locului, care împlineau ritualuri
străvechi în momentul în care doreau să doboare lemnul din pădure, respectând cu sfințenie
credințele locului și invocând forțele supranaturale care apărau pădurile, numite de către
săteni „zâne ale pădurii”. Aceste credințe, legate de momentul și modul prielnic al tăierii
lemnului din pădure, sunt regăsite și astăzi, în sate, iar bătrânii îi îndeamnă pe cei mai tineri
să le respecte cu sfințenie. Astfel, îndeplinind ritualurile locului, omul reușea să dea o nouă
viață și o nouă utilitate lemnului doborât din pădure.
Lemnului i se acorda o deosebită atenție în momentul prelucrării, acesta fiind folosit
atât pentru construirea unui adăpost, a unei case, cât și pentru construirea anexelor
gospodărești, instalațiilor tehnice, uneltelor și obiectelor necesare în interiorul locuinței.
Însoțind omul pe toată durata vieții, lemnul asigura materia primă și pentru realizarea
obiectelor necesare ocupațiilor tradiționale, în munca de zi cu zi, în agricultură, creșterea
animalelor, dar și păstorit, ocupații de bază în zona de nord a Transilvaniei.
Arta prelucrării lemnului este regăsită în fiecare zonă bogată în păduri, măiestria
țăranului putând fi observată în marea varietate de obiecte pe care acesta le-a creat de-a
lungul timpului. Fie că vorbim de vase pentru depozitarea laptelui, bâte ciobănești, fluiere ori
căuce, toate acestea erau realizate din lemnul pădurilor. Căucele au prins viața în mâinile
celor care munceau pentru mult timp departe de casă, fiind plecați din vatra satului. Cele mai
multe au fost făurite cu măiestrie de către ciobani, dar și de către pădurari și ciurdari.
 Căucul, obiect de mici dimensiuni, era folosit pentru băutul apei. Cu ajutorul acestuia
apa era scoasă din recipiente mari, văi, izvoare sau locuri în care se găsea apă „bună de băut”.
De cele mai multe ori, căucele erau realizate dintr-o singură bucată de lemn, dar
specialiștii menționează două părți distincte: cupa, care ajută la păstrarea lichidului și
mânerul, care ajută la mânuirea obiectului și la prinderea acestuia de curea sau la traistă.
În unele zone, căucele aveau dublă utilitate, reprezentând și o unitate de măsură
folosită de către ciobani la stână: „Căucele să folosăsc la măsurarea teagului care să pune în
vasăle cu lapte la stână. Dacă îi mai puțân lapte, să pune mai puțân teag, dacă îi mai mult
lapte, să pune mai mult teag.” (Rus Viorica, Agrieș)
„La noi să zâce „teucă” șî să pune teagu în ie când pregătești laptele să să facă cașu'.
Da amu nu mai ieste. Amu să pune în linguri, în linguroi... da demult iera de-aceie. Cu teuca
lua apă să beie din văi în loc de pahar ori pune apă în cofă. (Veronica Buda, Suciu de Jos)
În satele din Nordul Transilvaniei căucele pot fi regăsite sub diverse denumiri:
„lingură de băut apă, căuș, căpăcea, căpce, ulce, cupă etc.”.
Fiind zi de zi pe câmp, cu oile, ciobanii au făcut din aceste obiecte pe care le foloseau
zilnic la stână, adevărate opere de artă. Creat prin scupltare, crestare, incizie sau exicizie,
decorul este realizat cel mai des pe mânerul căucului. Prin fiecare crestătură ciobanul a spus
de fapt o poveste... povestea unor trăiri emoționale desăvârșite. Fiecare crestătură a fost
simbol al unui gând, a unei frământări sau e unei bucurii...
În patrimoniul Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș regăsim
căuce realizate din lemn de cireș, răchită, plop, alun, prun sau fag, majoritatea provenind din
Țara Lăpușului și Țara Chioarului.
Mânerul căucelor afirmă priceperea și îndemânarea oamenilor, fiecare căuc având un
decor unic. În decorul căucelor întâlnim motive geometrice, zoomorfe, antropomorfe,
avimorfe și cosmogonice: linii drepte, linii oblice, unda apei, dintele de lup, lanțul, lupul,
oaia, gâsca, soarele, toate acestea fiind puternic încărcate de semnificații și având, pe lângă
funcția estetică și rol apotropaic.
Cel mai vechi căuc aflat în colecția muzeului datează din anul 1895 și este lucrat
cu cuțitul prin excizie. Pe mânerul acestuia se poate observa atât anul „1895”, cât și două
inițiale „B. I.”, inițiale care, cel mai probabil aparțin creatorului căucului. Un alt căuc
deosebit din colecția muzeului este cel cu mânerul în forma unei mâini prinse de un lanț de
care atârnă cupa.
Obiect de artă populară, fiecare căuc reușeste să impresioneze prin decorul unic pe
care țăranii l-au creat cu multă iscusință și migală, rămânând peste veacuri dovezi
incontestabile ale existenței păstoritului ca veche ocupație tradițională și ale modului prin
care omul reușea să armonizeze funcționalitatea obiectelor cu dragostea lui pentru frumos.
Harul cu care făuritorii acestor obiecte de artă populară au fost înzestrați se reflectă
astăzi în aceste creații cu adevărat impresionante, aflate în perfectă armonie cu utilitatea și
destinația lor.
Bibliografie: Janeta Ciocan, „Căucul, obiect de artă populară”, în Revista „Litua - studii și
cercetări”, 2014.
Informatori: Rus Viorica, Agrieș
Buda Veronica, Suciu de Jos