Cuvinte cheie: Arsenie Boca, Țara Zarandului, Dealul Bujoara, locul nașterii, sfințenie,

rugăciune, opresiune, purtarea crucii, răbdare, smerenie, ajutor.

Rezumat: În urmă cu 111 ani, la 29 septembrie 1910, pe Dealul Bujoara din comuna Vața de
Jos, se năștea într-o familie modestă de țărani ai locului, departe de lume, copilul Zian Boca, cel
care mai târziu, devenit călugăr, va uimi poporul prin harurile sale, speriind totodată
Securitatea comunistă, care va încerca să-l reducă la tăcere.
Într-o zi de toamnă aurie, am urcat prin pădurea deja îmbujorată de sărutul toamnei, până sus,
pe Dealul Bujoara, acolo unde și-a petrecut primii ani din viață Părintele Arsenie Boca, în
gospodăria părinților și bunicilor săi, încercând să descopăr spiritul locului și modul în care
acesta și-a pus amprenta asupra viitoarei personalități plină de har și sfințenie a Părintelui.

Pe Dealul Bujoara, acasă la Părintele Arsenie Boca

Ne învăluia o lumină mierie, dulce şi blândă. Precum o apă lină curgea din înalturi
îmbrăcându-ne din creştet şi până în tălpi în bucurie şi har, transformându-ne parcă în ruguri de
credinţă şi speranţă.
Biserica mică din lemn înălţată pe spinarea unei culmi de deal, domina spre apus asupra
unei întinderi nesfârşite de văi şi dealuri ce tălăzuiau precum valurile împietrite ale unei mări
agitate, până acolo unde se uneau cu buza vineţiu-violacee a cerului de toamnă. Aceste culmi
când domoale, când povârnite aparţin Munţilor Zarandului, munţi ce străjuiesc spre sud-vest un
tărâm de legendă, o ţară, a Zarandului, cu oameni harnici, blânzi şi smeriţi, oameni care au trăit
veacuri de-a rândul sub talpa istoriei vitrege, mereu apăsaţi, mereu striviţi.
Arar de-a lungul vremurilor şi-au ridicat fruntea din ţărână, au uitat de smerenie, au înfipt
privirile în tăriile cerului şi au cerut dreptate cu ghioaga sau cu lancea în mână. În acele
momente, ţăranul zărăndean nu a mai trăit sub vremi, ci s-a făcut stăpân peste vremi, scriind
istoria cu propriul sânge. Şi-această istorie scrisă de ei a avut răsunet în toată Europa, în lumea
întreagă. Doar că lumea nu i-a luat prea mult în seamă. „Lumea” nu le-a fost alături. De aceea,
după înălţările de o clipă au trebuit să-şi plece iar cu smerenie umerii sub povara unei cruci pe
care o purtau de veacuri.
Purtarea acestei cruci se pare că nu a fost zadarnică. Oamenii Zarandului au învăţat ce
este răbdarea, smerenia, modestia, traiul ascetic, au învăţat să lupte cu greutăţile vieţii fără să
deznădăjduiască, mereu cu încredere în Dumnezeu şi în ajutorul său.
Văzându-le credinţa şi smerenia, jertfa îndelungată, Dumnezeu i-a răsplătit lăsând să se
nască din ei, aici, în mijlocul Zarandului de munte, un mare sfânt... Pentru că aici, sub culmea
împădurită a Dealului Bujoara, sub poală de codru, într-o casă mică şi modestă de ţărani, s-a
născut la început de secol XX, părintele Arsenie Boca.
Încă din copilărie Părintele a învăţat ce este singurătatea, liniştea, tăcerea... Căsuţa lor era
înconjurată de păduri, livezi cu pomi fructiferi, holde de grâu şi cânepă, fâneţe înflorite şi păşuni.
Gospodăria de atunci poate fi asemuită cu o sihăstrie cocoţată pe vârf de munte, apărată de brâuri
de pădure deasă, înconjurată din trei părţi de văi adânci şi întunecoase, despărţită de sat de mari
distanțe. Cei mai apropiaţi vecini aveau gospodăriile risipite pe culmile din jur.
 Aşa a învăţat Părintele mai întâi să vorbească cu norii şi ploaia, cu stelele care aici par
atât de aproape, cu pădurile foşnitoare, cu fâneţele înflorite, cu greierii şi gâzele din jur. Şi apoi,
a înţeles de mic măreţia fără seamăn a întregii Creaţii, şi a învăţat să dea slavă Celui care le-a
creat pe toate. Fiecare fir de iarbă, fiecare spic încărcat de roadă, fiecare pom din livadă, fiecare
fulg de nea, fiecare frunză, până şi intensitatea furtunilor de vară, toate îi spuneau că există o
singură Cărare: aceea care duce spre Împărăţia lui Dumnezeu.
A înţeles că zbaterea după acumulări materiale nu duce nicăieri. Singurul câştig al
trupului, al materiei, trofeul ce încununează existenţa fizică, este o groapă adâncă şi neagră. Şi a
mai învăţat de tânăr de la tatăl său, „Să nu piardă timpul!”. Acest îndemn i-a fost reper şi călăuză
apoi, pentru întreaga viaţă. Şi, cu adevărat, fiecare clipă a vieţii a folosit-o pentru a „creşte”
spiritual. Şi a crescut. Un munte de sfinţenie aureolat de har dumnezeiesc, spre care noi, astăzi,
privim cu speranţă şi credinţă.
Harul său ar fi putut schimba „faţa” unui întreg popor, l-ar fi putut smulge din mocirlă şi
păcat, l-ar fi şlefuit, i-ar fi dat strălucire, poate că i-ar fi schimbat soarta. Însă, o fiară roşie cu
mii de tentacule a sufocat, a zădărnicit totul. Părintele Arsenie a fost urmărit, întemniţat,
ameninţat, anihilat. Harul său, puterea sa de a transforma inimile de piatră în inimi de iubire şi
credinţă a fost îngrădit de autorităţi. Dar de luat, harul nu i l-au putut lua. Au încercat însă prin
toate mijloacele să-i limiteze influenţa covârşitoare asupra maselor mari de oameni. Au fost
destui credincioşi care cu toate riscurile, l-au căutat toată viaţa pentru sfaturi şi îndrumări...
Aşa a pierdut poporul român o şansă de metamorfozare. Părintele ar fi reuşit să opereze
în interiorul fiinţei noastre naţionale transformări radicale. Ne-ar fi şlefuit spiritual, ar fi schimbat
mentalităţi şi deprinderi, ne-ar fi curăţat de metehne şi defecte încuibate în suflete de veacuri...
Păşesc agale pe sub merii, prunii, nucii şi cireşii de pe culmea dealului. Cireşii maiestuoşi
par nişte preoţi în odăjdii de purpură cu irizări aurii. Frunzele galbene căzute din pruni acoperă
iarba arsă de vară cu un covor țesut din bănuți de aur. Pe sub frunze descopăr prune vineţii cu
miez dulce şi zemos. Prune zdroanţe? Un soi vechi şi rar, astăzi! Cu astfel de prune s-o fi îndulcit
Părintele în copilărie? Cu mere, dar şi cu miez gălbui de nucă. Acestea erau dulciurile din
vremea aceea... De multe ori serveau drept fel principal de mâncare.
Viaţa era simplă şi ascetică. Doar strictul necesar. Mai multă foame decât înbuibare.
Asceza ca mod de viaţă a fost specifică ţăranului român, chiar dacă aceasta se impunea mai de
voie, mai de nevoie. Oricum, toate posturile de peste an erau ţinute cu sfinţenie.
O casă mică de lemn, a cărei lipitură de pământ s-a scorojit şi a căzut pe alocuri, stă
înfiptă în buza dealului, având într-o latură poala pădurii, iar în cealaltă ţâpişul dealului, ţâpiş
care îşi găseşte alinarea într-un fund de pârâu ce izvorăşte aici, în apropiere. Ţâpiş. Aşa se
numeşte în Zarand panta accentuată. Pentru că aici totul este o alternanţă de vale-deal, deal-vale,
fâneţe-pădure, pădure-fâneţe. Puţinele locuri drepte, în trecut erau arate şi semănate cu multă
sudoare şi grijă, iar casele erau ridicate în locuri mai rele, pe râpă sau coastă, locuri care nu se
pretau pentru arături.
Aşa au procedat şi bunicii Părintelui Arsenie Boca. Terenul drept de vreo 15-20 de ari
situat pe spinarea pintenului de deal ce se înalţă ca o faleză de mare spre apus, deasupra văilor şi
pădurilor din jur, era arat, şi însămânţat cu grâu, fiind cel mai bun teren din jur. Pantele abrupte
se lucrau şi ele, formându-se mici terase, pe curbe de nivel. Acolo unde terenul o permitea, se ara
cu plugul cu boi, iar unde panta era abruptă încât omul abia se ţinea în picioare, terenul se săpa
manual cu sapa, după care era însămânţat.
Părintele Arsenie probabil că a participat şi el la aceste munci istovitoare, încă din
fragedă copilărie. În trecut, la vârsta de 5 ani copiii erau deja trimişi cu animalele la păşune, sau
îşi însoţeau părinţii la aratul terenului, îndemnând boii cu o nuia. Sau erau urcaţi pe grapa
rudimentară, pentru o mai bună eficienţă în mărunţirea arăturii. Participau de asemenea la
uscarea fânului, la strânsul fructelor şi la toate treburile din gospodărie, după puteri.
Aşadar, Părintele Arsenie a învăţat de mic ce înseamnă munca asiduă, bine organizată, o
muncă care trebuia să asigure existenţa unei familii întregi, de obicei compusă din trei generaţii:
bunici, părinţi şi copii.
Viaţa aspră a ţăranului de la munte a modelat personalitatea de excepţie a Părintelui
Arsenie Boca. Studiul neîntrerupt, perseverenţa, seriozitatea, asceza şi rugăciunea continuă,
credinţa adâncă i-au adus în timp harurile pentru care noi îl considerăm astăzi sfânt. Părintele a
ştiut să modeleze suflete, să schimbe destine şi mentalităţi, să transforme ateii în drept-
credincioşi, să mângâie şi să îndrume sufletele chinuite, să alunge depresiile şi bolile şi ceea ce
este cel mai important, dacă ar fi fost lăsat, să şlefuiască, să înalţe spiritual întregul popor român.
Securitatea, partidul, regimul comunist, i-au pus mereu „pumnul în gură”. Dar chiar şi aşa
neştiut, nevăzut, umil şi fără rost, cum l-a dorit regimul, Părintele a fost de folos multor creştini
care îi cereau sfatul. Iar dacă cândva ridicase, zguduise din amorţeală spirituală întreaga Ţară a
Făgăraşului, ba chiar şi a Ardealului, astăzi a „urnit” întreaga ţară. „De la Prislop va lua foc ţara
întreagă!” spusese părintele când încă era în viaţă. Dar focul acesta ar trebui să fie un foc al
schimbării spirituale şi nu un simplu foc monden.
Pentru că în viaţă acţiunile i-au fost îngrădite, ba chiar şi vorbele, Părintele a promis că de
dincolo, ne va ajuta mai mult. Aşa că, Părinte Arsenie, te rugăm ocroteşte-ne, fereşte ţara aceasta
de necazuri, nevoi şi duşmani, dar cel mai mult te rugăm apăr-o şi apără-ne de NOI.
Amurgul îmbujorează orizontul. Soarele s-a ascuns după nişte scame de nori şi de acolo
trimite câteva raze asupra Dealului Bujoara, ca pentru a îmbrăţişa biserica de pe culme.
O lumină trandafirie mângâie spinările rotunde ale dealurilor ce se încalecă înghesuite
spre apus, până la linia orizontului. Din spate, tăcută, pădurea trimite spre noi văluri de linişte şi
arome de frunze atinse de sărutul toamnei, frunze ce-şi trăiesc apoteotic prin culori arzătoare
plecarea din lume.
Ultimele raze ale soarelui ce scapătă înflăcărat după linia orizontului, aprind vâlvătăi
galben-roşietice în frunzişul mestecenilor, cireşilor şi al celorlalţi pomi ce defilează în şiruri pe
culmea dealului Bujoara. Toţi copacii par să se mistuie ca nişte torţe menite să lumineze ritualul
sacru pe care toamna îl oficiază prin grădini.
Biserica mică şi tăcută lipită de sprânceana dealului Bujoara, primeşte şi ea ca pe o
ofrandă ultimele raze ale astrului zilei. Crucea din vârf, liniile de contur, par să fie desenate cu
lumină. Ferestrele-i lucinde - ochi pământeni îndreptaţi cu ardoare şi speranţă spre cer.
Şi peste toţi şi toate pluteşte duhul Părintelui Arsenie Boca. El ne aduce linişte şi
mângâiere, dar şi asigurarea că de acolo, de Sus, ne ajută şi ne ocroteşte.
Doamne, Părinte, mă rog şi eu, fereşte-ne şi ne apără de toate relele şi ispitele acestui
veac smintit, dar cel mai mult, te rog, încă o dată, apără-ne de NOI! Şi cu această rugăciune în
gând cobor spre vale purtând pe umeri umbrele înserării şi răsuflul toamnei, iar în suflet
imaginea Părintelui, pe care am descoperit-o aici, pe dealul Bujoara, imagine ascunsă în fiecare
fir de iarbă, floare, în livada cu pomii auriţi de toamnă, în foşnetul pădurii, în liniile repezite sau
domoale ale dealurilor, în întreaga atmosferă patriarhală a locului.