Rezumat:

Basmele stau sub semnul lui „a fost odată ca niciodată” și dezvăluie, prin povestire („că de n-ar fi, nu s-
ar povesti”) evenimente și credințe din timpuri primordiale. Dacă desfacem treptat cuvintele împletite în timp,
putem descoperi țesătura de bază, urzeala.

Cuvinte-cheie: simbol, semnificație, Pomul Lumii, drum, viță-de-vie

File de spiritualitate românească

Cristina Hanț

Despre mâhnire și leac venit de sus

Există, în literatura noastră populară, o poveste în care mâhnirea este percepută drept
boală ce se cere vindecată cu leac divin. Se spune că starea aceasta stă sub semnul singurătății
și al refuzului comunicării: „Nu-i mai plăcea nimic; nici să muncească, nici să petreacă, nici
să meargă pe la nunți și cumătrii, nici să stea de vorbă cu oamenii. Tot singur ar fi stat.”. Ei
bine, omul acesta, pe care îl chema Dumitru, dorește să se vindece. I se sugerează că leacul îl
știe un pustnic bătrân de la Mănăstirea Albă, așa că pleacă în căutarea lui. Înțeleptul coboară
din peștera lui din nouă în nouă ani, prin urmare, Dumitru are de așteptat. Când pustnicul
ajunge în sfârșit la mănăstire, Dumitru îi cere ajutorul, spunându-și „aleanul”. Numai că
bătrânul nu îl poate ajuta. Îi oferă doar calea spre vindecare. Și aceasta nu este una simplă – să
caute Arborele Lumii, să urce la cer și să coboare de acolo apă din Izvorul Tămăduirii,
colectată în Ulciorul Bucuriei. Este evident că o asemenea căutare consumă timpul lui
Dumitru – la început, timp de nouă ani, străbate pustietățile, adâncurile prăpăstiilor, câmpurile
întinse; apoi, la sfatul pustnicului, pe parcursul a alți nouă ani, caută prin orașe; a treia etapă a
pribegiei are altă miză: „Să umbli la întâmplare, dar mai mult prin sate și prin drumurile
bătute de călători. Și pe care om l-ai întâlni, învățat sau prost, bărbat sau femeie, bătrân sau
copil, să-l întrebi dacă a auzit de pomul lumii.”. Evident, nimeni nu auzise vreodată de
Arborele Lumii și, bietul om, este luat drept nebun. Întors la Mănăstirea Albă, Dumitru
constată că pustnicul urcase la chilia lui, prin urmare, ia hotărârea de a se întoarce acasă. Casa
este aproape o ruină, curtea e năpădită de buruieni. Însă atunci când pășește în curte, Dumitru
se izbește de Pomul Lumii, pe care îl simte, dar nu îl poate vedea decât după ce începe să urce
și i se deschid cu adevărat ochii („alții decât cei pe care îi avea”). Ca în mitologia nordică,
Arborele Lumii își are rădăcinile în aer și vârful, în jos, spre pământ. Pe măsură ce înaintează
spre cer, Dumitru devine mai mult spirit decât trup, până când ajunge „cât un vârf de ac”. În
acel moment, omul acesta se teme de transformarea în „nimic” și face un pas înapoi. Aude
glasul pustnicului care îi spune că a avut șansa de a le duce oamenilor Ulciorul Bucuriei și
Apa Vieții, dar a eșuat. Nu se va întoarce însă cu mâna goală, ci va coborî pe pământ leacul
împotriva mâhnirii. Când i se face sete, o potolește cu boabele străvezii și dulci care cresc pe
crengile copacului. Ca în toate călătoriile simbolice spre alte niveluri existențiale, Dumitru
iese în afara timpului care curge firesc: „Era parcă în altă lume. Înainte de a se urca la cer,
cățărându-se pe crengile Pomului Lumii, cutreierase toată lumea și peste tot se înțelesese cu
oamenii, căci vorbeau aceeași limbă. Acum nu se mai înțelegea cu nimeni.”. Mai mult, află de
la oamenii din sat că Mănăstirea Albă ar fi existat înainte de potop și au trecut peste 1000 de
ani de atunci. Primește de la un om cu inima bună o bucată de pământ, își construiește un
bordei și îngroapă în pământ curpenul pe care îl luase din Pomul Lumii. Acesta nu este
altceva decât viță-de-vie, din fructele căreia sătenii învață să facă „hin”, care îi ajută să uite de
amărăciune și de necazuri: „Mâhnirea, oricât de grea ar fi fost, se tămăduia”.

Simboluri și semnificații

Basmul este comentat de către Vasile Lovinescu în lucrarea „Interpretarea esoterică a

unor basme și balade populare românești”. Câteva elemente atrag atenția, fie pentru că sunt
motive literare frecvente în creațiile populare românești, fie pentru că reprezintă motive de
circulație universală. Le vom analiza pe rând.

Vița-de-vie și vinul

Simbolistica viței-de-vie este foarte bogată, în mentalitatea generală. În vechiul Israel,

era considerată sacră. Ulterior, în Creștinism, devine un simbol al împărăției lui Dumnezeu
(parabola lucrătorilor ucigași). La greci, este relaționată cu Dionysos – misterul vieții și al
renașterii, un anumit tip de cunoaștere. Semnul sumerian pentru „viață” era o frunză de viță-
de-vie. În viziunea poporului român, originea viei este una sacră, așa cum arată și basmul
prezentat anterior. Câteva sărbători din calendarul popular marchează etape din cultura viței-
de-vie, relevând importanța acordată acesteia: Sf. Trif (tăierea butucilor de vie, 1 februarie),
Armindenul (destuparea butoaielor cu pelinul de mai), Sânzâienele (oamenii ies cu mâncare și
băutură pe dealurile viilor), Cristovul (culesul viilor, 14 septembrie). Mai interesantă este însă
asocierea viei cu arborele ce unește nivelurile existențiale: „Se pare că, în tradiția paleo-
orientală a fost identificată cu Arborele Vieții” [ CITATION Evs98 \l 1048 ]. În basmul analizat,
Dumitru culege un curpen (de remarcat că termenul face parte din fondul autohton, cf. alb.
„kurpen”) pe care îl plantează în noua curte. În preambulul poveștii, se precizează că „hia” are
înăuntrul ei Apa Moartă și Apa Vie și a fosta adusă din cer, de la Dumnezeu. Conotațiile
vinului sunt cunoscute: băutura vieții și a nemuririi, elixir al cunoașterii, leac pentru mâhnire.

Arborele lumii

Axă a lumii, acest arbore stabilește legătura dintre nivelurile existențiale. Atât în
Orient, cât și în Occident, imaginea lui este deseori răsturnată: „Potrivit textelor vedice,
această răsturnare și-ar avea obârșia într-o anumită concepție despre rolul soarelui și al
luminii în creșterea ființelor: ele își trag viața de sus și caută s-o facă să pătrundă în jos. De
aici, răsturnarea imaginilor: rămurișul joacă rolul rădăcinilor, iar rădăcinile pe cel al crengilor.
Viața vine din cer și pătrunde în pământ.” [CITATION Jea94 \l 1048 ].

Drumul, urcarea și coborârea

 Prima parte a drumului de cunoaștere echivalează cu o rătăcire pe orizontală, care are
ca scop străbaterea mai multor spații, începând cu pustietățile, continuând cu locurile
civilizate. Întrebând de Pomul Lumii, chiar dacă este luat drept nebun, Dumitru le amintește
oamenilor că acesta există. A doua parte a călătoriei se concretizează ca ascensiune treptată
spre spiritualitate: „Pornind, de data aceasta, la un pelerinaj spre slăvi, adică pe verticală, se
apropie de Punct, cu care trebuia să se identifice. De aici micșorarea lui progresivă, care
marca trecerea de la cantitate la calitatea pură.” [ CITATION Vas93 \l 1048 ] . Reîntoarcerea pe
pământ echivalează cu revenirea la condiția umană: „Coborâtul a fost destul de repede. Lui
Dumitru a început să-i fie foame. În același timp, corpul i se făcea din nou mare și greu, pe
măsură ce se apropia de pământ.”.

În loc de concluzii

Formula „de când scria musca pe perete/mai mincinos cine nu crede” atrage atenția că
povestea spusă aduce la lumină ceea ce s-a întâmplat in illo tempore, chiar dacă ascultătorul
va fi uimit de ceea ce aude și, trebuie să recunoaștem, că uimirea este necesară revelației.
„Povestea viei” este despre noi – despre mâhnire, despre căutare, despre găsirea de acasă (din
centrul lumii noastre), despre ascensiune, despre încercarea de a depăși condiția umană și
despre revenirea la aceasta.

Bibliografie:

Chevalier Jean, Gheerbrant Alain, „Dicționar de simboluri”. București: Artemis, 1994.

Evseev, Ivan, „Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească”. Timișoara: Amarcord,

1998.

Lovinescu, Vasile, Interpretarea ezoterică a unor basme și balade populare românești. București:
Cartea Românească, 1993.