Rezumat:

Despre sistemul nostru sanitar se spun multe: că nu e precum cel din vest, că este
subfinanțat, că se dă mită, dar avem medici de elită, care merită „un ban în plus”… Cartea
antropologului Vintilă Mihăilescu propune o citire din interior a spitalului românesc cu tot ceea
ce implică acest spațiu: relațiile dintre oameni, raporturile de putere, statutul pacientului,
redefinirea unor repere existențiale.

Cuvinte-cheie: spital, bolnav, acasă, corp, microsistem, stat, privat

În căutarea corpului regăsit

Prof. dr. Cristina Hanț

Apărută la Editura „Polirom” (2019), cartea antropologului Vintilă Mihăilescu („În

căutarea corpului regăsit – o ego-analiză a spitalului”) dezvăluie, din interior, modul de
funcționare a sistemului nostru de sănătate. Aflat în ipostaza pacientului (diagnosticat cu
leucemie), autorul analizează nu doar propria condiție, ci și ritul de trecere implicat de internare
(separarea de spațiul cunoscut, agregarea la noul mediu). Cele opt capitole („Cele două corpuri
de casă”, „Drumul spre spital”, „Spitalizarea”, „Domesticirea spitalului”, „Relația medic-
bolnav”, „Boală, spital și mecanisme de apărare”, „În-chipuiri ale corpului”, „În loc de final”)
transcriu traseul parcurs de la statutul de om liber la cel de pacient, închis în spitalul-închisoare.

Nimic din această lume nu scapă ochiului atent al unui om care știe să observe și să se
observe: relația omului cu obiectele, diferența dintre „stat” și „privat”, procesul de monetizare a
șpăgii, clasificarea pacienților în privilegiați și anonimi, ierarhiile de putere, pierderea
autonomiei din lumea de afară, relația pacient-medici/alte cadre medicale/femeie de serviciu,
raporturile dintre pacienți, sensul termenului „aparținător” etc.

Vintilă Mihăilescu pornește de la premisa că orice microsistem (în acest caz, instituția
spitalului) reflectă sistemul, „plin de contraste, de tristețe și de miracole”. Primul aspect care mi-
a atras atenția este redefinirea conceptului de „acasă”. Autorul vorbește despre un „acasă”
încorporat: „suntem făcuți nu doar din relațiile noastre cu ceilalți, ci și din relațiile mute cu
obiectele, cu care și prin care ne construim intimitatea”. Un asemenea spațiu, sub semnul
cunoscutului, încearcă să își constituie fiecare pacient – noptiera, cana, obiectele, perdelele aduse
de acasă (pacientul este, în acest caz, un „veteran” al locului). Un alt aspect relevant pentru acest
microunivers ține de binecunoscuta și controversata „șpagă”. Dacă spitalele private funcționează
după principiul „cash and go”, cele de stat implică împărțirea pacienților în funcție de relații
(intervenții ale cuiva sus-pus) și de șpaga oferită. Autorul nu se sfiește să demaște cruda realitate:
diferența dintre pacienții „privilegiați” și cei „anonimi” se cuantifică într-o simbolică „monedă
temporală”. Scala nu ține cont de gravitatea bolii, ci de momentul în care i se oferă pacientului
asistență: „imediat”, „așteptați puțin”, „mai târziu, acum nu se poate”. Condiția umană este
supusă, la rândul ei, unei atente analize. Anulându-se principiul egalității dintre oameni, se
instituie o ierarhie arbitrară a demnității: unora li se recunoaște imediat suferința, altora li se
amână o asemenea recunoaștere. Depersonalizarea se realizează prin pierderea parțială a numelui
și înlocuirea acestuia cu un reper spațio-numeric: bolnavul nr. … (numărul patului). Din ființă
independentă, capabilă, voluntară, omul se transformă în individ dependent, infantilizat, asistat
permanent. Relația dintre pacient și personalul sanitar este un raport de putere. Distanța instituită
nu este doar de natură fizică (așteptarea se realizează „acolo”, „afară”), ci și una verbală: „multe
cadre medicale trec pe lângă tine fără să salute și, mai ales fără să răspundă la salut. Unii nu o fac
cu ostentație, ci pur și simplu pentru că această intimitate cu pacientul nu face parte din bunele
maniere ale spitalului. Majoritatea o fac însă cu jubilație: când nu-ți răspund, nu se uită pe lângă
tine, ci prin tine, ca să-ți dai seama că nici măcar nu te văd”. Contează oare, în această lume, cine
ești afară? Apelativele la care personalul medical recurge arată că identitatea reală nu are nicio
relevanță: renumitului antropolog asistenta i se adresează cu un depreciativ „stai, bre, unde ți-a
zis doamna doctor să stai!”, alta, mai politicoasă, îi spune „domnu’”, orice bătrânică devine
invariabil „mamaie”. Vintilă Mihăilescu își asumă, resemnat, noua condiție: „Oricine sunt, tac,
ce pot face?”.

Cu ironie, autorul sesizează conținutul unui cuvânt des utilizat pentru a desemna persoana
din afara spitalului care se ocupă de bolnav, un fel de om de legătură – „aparținător”: „cuvânt
captivant care te ține captiv într-o rețea de sensuri contrare, confuze, care sfârșesc într-o totală
lipsă de sens”. Cum a ajuns un termen care înseamnă „a face parte din”, „a fi al cuiva” să
desemneze persoana care însoțește pacientul? Mărturisesc că, multă vreme, am crezut că este
invers – termenul se referă la pacient, nu la persoana care „răspunde” de el/ persoana de contact.

Cuvintele pe care Dante le vede la intrarea în Infern „Lăsați orice speranță, voi ce intrați
aici” sunt transferate asupra spațiului închis pe care îl presupune spitalul: „Lăsați orice pretenție,
voi care intrați!”. De ce oare?

Închei această incursiune prilejuită de lectură cu observațiile Aurorei Liiceanu: „Această

carte, care ne privește pe fiecare dintre noi, este scrisă de cineva care s-a uitat fix în ochii vieții
și, plecându-se elegant în fața misterelor ei, aduce un minunat omagiu condiției umane.”