Rezumat: Cartea urmărește evoluția textului Tatăl nostru în limba română de-a lungul perioadei

1553 – 2012. Studiul a avut la bază peste două sute de variante. Concluzia privitoare la originea
predominant latină a cuvintelor rugăciunii o combatem recurgînd la Dicționarul etimologic al
limbii române datorat lui Mihai Vinereanu.

Cuvinte cheie: Tatăl nostru, rugăciune, pîine, creștin, etimologie, dicționar, cuvinte.

O carte despre rugăciunea Tatăl nostru

Mihai Floarea

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se
voia Ta; precum în cer așa și pe pămînt. Pîinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi și ne
iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri; și nu ne duce pe noi în ispită,
ci ne izbăvește de cel viclean; că a Ta este împărăția, puterea și slava, a Tatălui, a Fiului și a
Sfîntului Duh, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin!
Consider că n-ar fi existat un alt început mai bun al însemnărilor despre cartea trudită trei
ani a lui Iosif Camară Rugăciunea TATĂL NOSTRU în limba română. Studiu istorico-
filologic1 decît prin redarea variantei din 2012 inclusă în Liturghier și redată la pp. 243-244.
Precizez că mi-am luat permisiunea de a îndrepta erorile de punctuație și tehnoredacționale (în
mod curios neeliminate de autor nici în celelalte variante din corpus-ul de texte incluse în
volum!) grafiind cu majuscule, în ordine, următorii termeni: Care, Se, Tău, Ta, Ta, (a) Ta. Cu
excepția celui de-al doilea pronume, reflexivul Se, erorile nu apar în ediția cea mai recentă a
Bibliei2. De asemenea, am folosit litera „î“ pentru vocala considerată nefilologic că ar trebui
redată „â“ la interiorul cuvintelor spre complicarea scrisului în românește3.
În Prefață se precizează că lucrarea are la bază teza de doctorat realizată sub
conducerea științifică a prof. dr. Eugen Munteanu, susținută în 2012 la Iași, cel numit fiind
specializat în cercetări de filologie biblică (cf. p. 16).
Rugăciunea Domnească sau cum este mai bine cunoscută după primele cuvinte ale sale
Tatăl nostru are cu siguranță cea mai mare răspîndire printre creștini. Stimulat de cartea donată
generos Muzeului Etnografic „Sfînta Fecioară Maria“ din satul Bila, județul Giurgiu, am cercetat
cuvintele rugăciunii folosind Dicționarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de
indoeuropenistică datorat lui Mihai Vinereanu4 pentru a mă apropia cît mai mult de adevărata
lor origine:

1
Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“, 2020. Un rezumat al lucrării se poate accesa la
https://www.uaic.ro/tatal-nostru-ce-nu-stim-despre-rugaciunea-pe-care-o-stim-pe-de-rost/ (valid la 9 răpciune 2021).
2
V. Biblia sau Sfînta Scriptură, TIPĂRITĂ CU BINECUVÎNTAREA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE CU APROBAREA SFÎNTULUI SINOD, București, Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2015 (Matei, 6, 9-13, p. 1102).
3
Așa cum mi-am exprimat părerea în alte împrejurări, cred că litera „â“, care-l dublează de fapt pe „î“, fără vreo
relevanță etimologică, redînd același sunet al limbii strămoșilor noștri reali, traco-dacii, s-ar putea menține în
„român“ și în derivatele lui, precum și în anumite nume proprii. Convenția decisă academic (însă fără acceptul
filologilor de la acea vreme Ion Coteanu și Emanuel Vasiliu!) este ridicolă, bunăoară, în paradigma verbelor care se
termină în „î“ și în toate derivatele cu prefixe ale cuvintelor care încep cu „î“!
4
București, Editura ALCOR EDIMPEX S.R.L., 2008.
 Tată origine traco-dacă, venind din radicalul protoindoeuropean (abreviat în continuare
PIE) *tata. În limbajul copiilor s-a păstrat pînă nu demult 5 nu numai acest cuvînt din
străvechime prin dublarea silabelor, ci și ma, pa, ba, ca, pi, întrucît acestea au fost și au rămas
primele silabe simple care pot fi articulate mai ușor, fiind deschise, formate dintr-o oclusivă
urmate de o vocală; nostru provine din PIE *nes, *nos „noi“, forma de genitiv *ns-ro-m, *nos-
ro-m a evoluat la *nostrom, prin infixarea lui t între s și r, întrucît ca și în latină PIE *sr a
devenit str; care – probabil protoromân, precum ce din PIE *kŭo, kŭe, „ce“, „cine“; ești – din
PIE *ēs-ti; cer, ceruri – din traco-illiră; (a) sfinți, sfînt – indoeuropean, cf. sanscritul çvantas; se
– din PIE *se; nume – din PIE *nomṇ; Tău – PIE *teue; (a) veni din PIE *gŭen-, gŭom-, gŭm-
(a) „merge“, (a) „veni“; în traco-dacă *gŭ- a dat b, care a trecut la v sub influența latinei. Fără
influență latină, forma maramureșeană (a) zîni provine de la același radical PIE *gŭ-. Forma
arhaică de imperativ (să) vie este, probabil, dacică; (a) face – panromanic; voie – din PIE *uel,
uol – (a) voi, (a) vrea; Ta – din PIE *teue / *tu; precum – din PIE *per și *kŭom; în – din PIE
*en; așa – din PIE *sŭo; pe – din PIE *per; pămînt – din PIE *bheu, bhou, bhu- (a) crește, (a)
(se) înălța, (a) înflori, (a) prospera etc.; cf. sanscritul bhavati (a) „deveni“, (a) „crește“, dar
apropiat ca sens și cu bhuman, „glob pămîntesc“. În albaneză pamënt înseamnă „insensibil“,
„irațional“, „absurd“, iar în lituaniană pamatas semnifică „bază“, „temelie“, „fundație“; pîine –
din PIE *pa (a) „hrăni“; prin duplicare, termenul se păstrează încă în limbajul copiilor: papa;
cea precum cine, ce vin din PIE *kŭo, kŭe; spre are originea în PIE *upér, upéri „supra“,
„deasupra“; ființă, ca și (a) fi, fiu, fiică, e în legătură cu PIE *bher- (a) „naște“, deci nu are
origine latină; dă, imperativul verbului (a) da, are origine prelatină, deoarece în PIE *do-, də-
dou- (a) „da“, cf. sanscritul data „dat“ ori albanezul dha (a) „da“; astăzi derivat de la zi provenit
din PIE *diues „zi“ nu poate fi explicat prin latinescul dies, așa cum s-a crezut pînă acum; și
provine din radicalul PIE *kue fiind de origine traco-dacică; ne e traco-dacic, la fel ca noi; iartă,
formă de prezent indicativ a verbului (a) „ierta“ provenit ca și latinescul liber, libero din PIE
*leidh, *leidh(e)r, *leidhr care, prin metateza lichidei r a evoluat la *lierd, *liert și în final la
iert; greșelile derivat de la (a) greși are la origine PIE *grak- (a) „greși“, (a) „păcătui“, care în
limba română are o arie semantică mult mai largă decît în limbile slave și baltice, așa încît e mult
mai probabil că vechea slavă l-a împrumutat din română; precum compus din pre cu originea în
PIE *per- „peste“, „prea“ și cum provenit din PIE *kŭo, *kŭe, *kŭom; (a) duce din PIE *deuk-
(a) „duce“, (a) „trage“; în din PIE *en; ispită înrudire clară cu sanscritul īspita, „dorit“,
„dorință“, deci are origine indoeuropeană; (a) izbăvi provine din vechiul slav izbavati (a)
„elibera“; de e panromanic, latina l-a păstrat sub forma identică de. Traco-illirica avea de ca
particulă dubitativă; viclean e preluat (cu tîlc!) din maghiarul hitlen „perfid“, „viclean“,
alternanța h/v e specifică limbii române, care, alături de diftongare, a dus la forma cunoscută a
cuvîntului. O mențiune fac aici și pentru rău, care se mai păstrează astăzi pe alocuri în locul lui
viclean: el vine din PIE *ŭreng „rău“, „greșit“ din fondul traco-illiric. În fine, interjecția amin
are la origine grecescul αμήν. După un calcul simplu, observăm că aproape 90% dintre cuvintele
Rugăciunii Domnești au origine traco-dacă și doar 10% sînt împrumuturi – exact invers decît
socotește Iosif Camară!
Filologul ieșean propune alte etimologii, afirmînd la un moment dat despre cuvîntul tată
că: latina dunăreană nu l-a păstrat pe pater, ci pe tata (p. 108). Nici vorbă însă de a se fi pierdut
cumva termenul latinesc cult pater, deoarece el nici n-a existat în traco-dacă! Într-adevăr,
româna a preluat din latină parentem, parens „părinte“ care a ajuns a se afla în sinonimie cu tată

5
Mă refer la preferința covîrșitor-îngrijorătoare a tinerilor actuali de a-și învăța bebelușii să rostească „mami“,
„tati“, „buni“, probabil în semn de emancipare față de generațiile anterioare!
în secolele al XVI-lea – al XVII-lea, dar cu preferința netă a traducătorilor pentru cuvîntul de
origine autohtonă (de pildă, la Coresi raportul părinte-tată este 8/32 în Liturghier și 0/17 în
Catehism). Astăzi doar cu circulație specială, părinte nu mai are statut interschimbabil cu tată6,
primul termen fiind o formă de adresare către un preot. Așadar, doar parțial se poate accepta
afirmația autorului: Limba română a moștenit din latină doi termeni pentru a exprima ideea de
„bărbat în raport cu fiii săi“ (p.113). În privința lui voie, autorul crede că ar fi de origine slavă
(idem). Dar dacă (a) voi ar fi un derivat al lui voie din vechiul slav volja, ar fi trebuit să fie
*vol᾽ie. Nici măcar aromânul volă „voie“ nu se poate explica etimologic prin slavă. Românescul
(a) voi presupune un autohton mai vechi, *volio, *volire, provenit din radicalul PIE *uel- uol- .
De lucrarea lui Mihai Vinereanu și de alte contribuții istorice și lingvistice mai noi
(Augustin Deac, G. D. Iscru etc.) autorul nu pare a fi auzit; în schimb reține curioasa părere a lui
Ghe. Ivănescu că în Dacia romană creștinismul nu a putut fi de origine italică și panonică,
neexistînd dovezi în acest sens [și astfel] el conclude că misionarii din Dacia puteau fi greci
vorbitori de latină, de unde ne-ar fi putut rămâne elemente explicabile prin greacă 7(pp. 18-19).
Observația pr. Dumitru Stăniloae reprodusă și ea, ce-i drept, că a învia (de unde rezultă înviere)
nu reprezintă un calc după corespondenții consacrați din limbile de cultură [greacă și latină].
Faptul că se găsește și în aromână este o dovadă sigură că termenul datează dintr-o epocă
străveche (cf. p. 19) își găsește ecoul abia în lucrarea deja citată de mine a lingvistului Mihai
Vinereanu. Astfel, sub viu „care este în viață“ găsim: „PIE *gŭei-*gŭio- „a trăi“, cf. skt. jivas,
av. jiva, osc. bivus, v. ir. biu etc. Dacă rom. viu poate proveni din lat. vivus, lat. *vivitia nu poate
fi considerat etimonul rom. viață.“ Prin urmare, ca și viață, derivatul (a) învia are origine traco-
dacă.
Meritul incontestabil al demersului publicistic de care mă ocup constă însă în studierea cu
acribie a transformărilor rugăciunii în românește de-a lungul intervalului 1553-2012, adică de la
varianta din Evangheliarul slavo-român de la Sibiu pînă la Liturghierul zilelor noastre, așa cum
rezultă din Corpus-ul de texte (v. pp. 205-245). Astfel, de la „pîinea sățioasă“ din variantele
secolului al XVI-lea, trecînd prin „pîinea cea ce tot iaste“, pînă la „pîinea cea de toate zilele“
înlocuită de școala paisiană prin „cea spre ființă“ din vremea noastră; de la „ceriu“ trecînd prin
„ceriure“ pînă la „ceruri“ de astăzi; de la „hicleanul“ la „cel viclean“ ș.a.m.d., cuvintele
rugăciunii curg tumultuos mărturisind viața încreștinată a românilor de-a lungul veacurilor.
Contribuții la perfecționarea în românește a textului rugăciunii se știe că au avut Coresi
(Catehismul din 1560 și Tetraevangheliarul din 1561), Luca Stroici (1593), ieromonahul
Silvestru de la Govora și Simion Ștefan (în Noul Testament de la Bălgrad din 1648), Nicolae
Milescu Spătarul (în Vechiul Testament din 1669), Mitropolitul Dosoftei (în Liturghierul din
1679 reapărut în 1683), Sfîntul Antim Ivireanul (în Evanghelia din 1697 și mai ales în
Liturghierul din 1713 reeditat în 1728 – cartea prin care a fost oficializată transformarea limbii
române în limbă de cult în Țara Românească și prima tipăritură bisericească prin care a fost
promovată, în Moldova și dincolo de munți, norma literară muntenească – după aprecierea prof.
Gheorghe Chivu8), V. Gr. Borgovanu (în lucrarea didactică Ionel la școală din 1904).

6
Cu statut deocamdată de curiozitate – ca să nu scriu de năzbîtie lgbtq-istă! – menționez că actualii „intelectuali“
guvernanți preconizează a imita Occidentul apăsat orientat ideologic către o minoritate vocală să recomande
înlocuirea străvechilor cuvinte tată și mamă prin „părinte 1“, „părinte 2“! Ar fi un grav atentat la morala străbună,
creștinească și, totodată, la spiritul limbii române.
7
Ghe. Ivănescu, Istoria limbii române, Iași, Editura Junimea, 1980, pp. 91-93.
8
În vol. Șerban Cantacuzino, Antim Ivireanul și Neofit Cretanul – promotori ai limbii române în cult, București,
Editura „Cuvîntul Vieții“ a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, 2013, p.193.
 Variante ale Rugăciunii Domnești prin care limba română a intrat în Europa
Occidentală (cf. p. 87) atrag atenția autorului și, poate, pe a cititorului de astăzi, tentat mai mult
ca în trecut de călătorii în Occident. Aceste versiuni sînt datorate germanilor Martin Gruneweg
(c. 1600), Hieronymus Megiser (1603) și Chistoph 9 Hartknoch (1684), italianului Melchior
Bocatius (1614) și britanicului John Chamberlayne (1715). Iată cum sintetizează Iosif Camară
peregrinările rugăciunii românești prin Europa [...] într-un număr de șapte versiuni primare:
Sarnicki (1593), Gruneweg (c. 1600), Megiser (1602), Bocatius (1614), Smith (1667),
Stiernhielm (1669) și Hartknoch (1684) (p. 106).
Interesante comentarii găsim despre coexistența sintagmelor „spre ființă“ și „de toate
zilele“: Chiar dacă prima este mai susceptibilă interpretărilor mistice, iar cealaltă celor
telurice, nu credem că cele două opțiuni sînt marcate confesional. La o analiză semantică
atentă, toate opțiunile textuale pot fi comutabile cu un determinant temporal, iar aceasta nu va
limita cu nimic posibilitățile hermeneutice ale pasajului. Toate pot fi interpretate drept
prefigurare a Euharistiei, la fel cum toate pot fi privite ca referindu-se la necesarul zilnic de
hrană materială [...] Sintagma de toate zilele era interpretată mistic de Antim Ivireanul, dar și
de autorii unor catehisme catolice. Determinantul temporal al pîinii – cel mai predispus unei
interpretări terestre – poate fi raportat la episodul din Ioan 4:15, unde femeia samarineancă Îi
cere lui Iisus apa vie care este veșnică, aceasta asigurîndu-i de fapt sațietatea. În această cheie
de interpretare, transpunerile românești [ale sintagmei grecești] sînt pline de măiestrie,
neaducînd vreo vătămare deschiderilor interpretative: pîinea cea sățioasă, pîinea cea de-a
pururea, pîinea cea de toate zilele. / Despre o diferență confesională, explicabilă mai degrabă
istoric decît hermeneutic, putem vorbi doar azi: dacă sintagma de toate zilele este, prin
vechimea ei, ecumenică, în sensul că a fost adoptată de toate confesiunile, spre ființă este
folosită de obicei în spațiul ortodox, fiind mai recentă: ea apare pe la 1800 în școala de
traducere de la Mănăstirea Neamț și, prin autoritatea cărților traduse sau revizuite acolo,
difuzate ulterior în tot spațiul românesc, s-a impus rapid și este predominantă în mediul ortodox
(pp. 151-152).
Parcurgînd atent la rîndul meu variantele de rugăciune, referirile biblice și unele
comentarii propuse de autorul cărții, am reținut pentru cititori cîțiva termeni savuroși dovedind
ingeniozitatea scriitorilor și resursele minunate ale limbii pe care continuăm să o vorbim pe
aceste meleaguri binecuvîntate: ocinaș (p. 47), poroboc (p. 74), cucon (idem), adevericiune (p.
143), greașnicul (lăudatu e greașnicul în pohta lui) (p. 154), pohlibuituri (adecăte ciocotneții)
(pp. 159-160), pălăcăriile (p. 126), bîntuială (p. 162), iscușenie (p. 163), piadecă (p. 165),
învăluială (idem), dodeială (idem), spăsitoriu (p. 176), lăstitoriu (p. 178). Tot astfel, să ne
odihnim mințile cu sintagmele / enunțurile: blămați în sate și în orașe (p. 74), pîinile ceale ale
aducerii înainte (p. 75), pîinea noastră cea înființată (p. 77), cale de ispită (p. 169), cununa
viiațeei (idem); n-am venit să sparg, însă să împlu (p. 172), dentr-atîta perire ne-au răpit și ne-
au izbăvit (p. 176), mă mîntuiiu de gura leului (p. 177), ne scoate de la răutate (idem),
În Concluzii, Iosif Camară precizează: În lucrarea de față am studiat metamorfozele, în
limba română, ale celui mai popular text din lume – rugăciunea Tatăl nostru, urmărind
apariția, difuzarea și standardizarea acesteia pe baza a peste 200 de versiuni consemnate în
texte românești între 1553 și 2012 (p. 181). Mai departe constată: Transformările suferite de
rugăciune de-a lungul timpului nu sînt semnificative, reflectînd nu orientări hermeneutice
inedite, ci dinamica lexicală a limbii române în decursul istoriei sale (p. 182). Rețin aceste fraze
și le redau recunoscător. Ținînd cont însă de cercetările lingvistice ale lui Mihai Vinereanu, pe
9
Prenumele acestuia apare doar la p. 98, sub forma „Cristph“ – desigur, o eroare tehnoredacțională.
care autorul nu le cunoaște, îmi permit să amendez pasajul final din carte astfel: limba rugăciunii
ilustrează, într-adevăr, specificul limbii române, putînd chiar a fi considerată cartea ei de vizită,
dar ea atestă nu doar 10% cuvinte nelatinești, ilustrînd influențele externe culte și populare
exercitate asupra limbii române, ci spre surprinderea autorului și a multor cercetători ca dînsul
încorsetați încă în dogmele romanizării, această limbă probează faptul că aproape 90% dintre
cuvintele ei au origine traco-dacă, mărturisind minunat continuitatea și credința strămoșilor
noștri.

Adenda
Profitînd de acest demers editorial semnat de Iosif Camară, redau aici mai întîi textul
consacrat al rugăciunii cu marcarea cromatică a erorilor stilistice, semantice și gramaticale
perpetuate pînă la noi fără a fi comentate din varii motive:
Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia
Ta; precum în cer așa și pe pămînt. Pîinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă
nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri; și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne
izbăvește de cel viclean; că a Ta este împărăția, puterea și slava, a Tatălui, a Fiului și a Sfîntului
Duh, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin!
Le explic astfel:
„Nouă“, „nouă“, „noastre“, „noștri“, „pe noi“ sînt pleonastice, deoarece forma
neaccentuată a pronumelui de persoana a doua plural ne este suficientă. Substantivul „greșiților“
e învechit și scos din uzul vorbitorilor. Mai grav este dezacordul subiect-predicat, evident fiind
subiectul multiplu „împărăția, puterea și slava“. Îndreptarea greșelii atrage și corectarea
articolelor posesive din apoziția următoare. În fine, pleonastic-tautologică este „și-n vecii
vecilor“, întrucît adverbul „pururea“ e de ajuns. Eroarea dogmatică a segmentului „și nu ne duce
pe noi în ispită“ (oare Dumnezeu face aceasta, cînd se știe că ispititorul este potrivnicul?) l-am
modificat așa cum se poate vedea în continuare.
Astfel corectat, textul devine:
Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia
Ta; precum în cer așa și pe pămînt. Pîinea noastră cea spre ființă dă-ne-o astăzi și ne iartă
greșelile precum și noi iertăm celor care ne greșesc; și nu ne lăsa duși în ispită, ci ne izbăvește de
cel viclean; că ale Tale sînt împărăția, puterea și slava, ale Tatălui, ale Fiului și ale Sfîntului Duh,
acum și pururea. Amin!
Ca om care tinde zilnic să comunice și pe verticală, adaug că, socotind-o adresare vie,
personală către Tatăl Ceresc, rugăciunea ar trebui să-și piardă caracterul general conferit de
plural. Am făcut excepție în prima adresare păstrînd adjectivul pronominal nostru, căci Tatăl este
neîndoielnic al tuturor creștinilor, așa încît ultima variantă ar putea fi:
Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău; vie împărăția Ta, facă-se voia
Ta; precum în cer așa și pe pămînt. Pîinea cea spre ființă dă-mi-o astăzi și-mi iartă greșelile
precum iert și eu acelora care-mi greșesc; și nu mă lăsa dus în ispită, ci mă izbăvește de cel
viclean; că ale Tale sînt împărăția, puterea și slava: ale Tatălui, ale Fiului și ale Sfîntului Duh,
acum și pururea. Amin!
Nu vreau să se înțeleagă din aceste considerații filologice intenția vreunui afront adus
creștinilor; personal, mărturisesc că rostesc/cînt sobornicește rugăciunea Tatăl nostru fără
ezitări, în virtutea tradiției ortodoxe, așa cum am redat-o la începutul acestui articol, spre a nu
produce vreo sminteală printre semeni în timpul slujbelor din Biserică. Numai că, în spațiul
privat, îmi permit să adresez Sfintei Treimi rugăciunea corectată, nădăjduind că, în marea-I milă,
îmi va ierta cutezanța și mi-o va primi.