Semnificaţia toiagului

Toiagul apare în simbolistică, în principal, ca armă și, mai ales, ca armă

magică; el poate sprijini mersul păstorului și al pelerinului sau poate fi
axă a lumii. Totodată, este semn al autorității: bîta ciobanului și
sceptrul. El înlătură influențele dăunătoare, eliberează sufletele din
infern, îmblînzește dragonii și face să țîșnească izvoarele. în general,
bățul pelerinului este considerat un simbol al calului invizibil, vehicul al
călătoriilor sale, care străbate planurile și lumile. Reazăm, protecție,
călăuză, toiag&T devine sceptru, simbol al suveranității, al puterii și al
capacității de a comanda, atît în plan intelectual și spiritual, cît și în
ierarhia socială. Toiagul este atributul ciobanilor ce anticipează cîrja
episcopală în formă de cupă, cu care păstorul poate lua de jos pietrele
și apoi le poateT azvîrli. Bătrînul înțelept, puțin adus de spate, sprijinit
într-un toiag simbolizează, deopotrivă, lunga sa peregrinare și arma
împotriva nedreptății sau greşelii ce r-ar putea apărea în cale. în
versurile „și de crunta-mi vitejie tu te aperi cu-n toiag?" din „Scrisoarea
IlI" de M. Eminescu cuvinte rostite de Baiazid - motivul sugerează
bătrinețea, neputința, nevoia de sprijin. în sensul larg al termenului,
Baiazid îl include și pe Mircea, aşa cum îl vede el, de pe soclul victoriilor
anterioare: „Şi, purtat de biruință, să mă-mpiedic de-un moşneag In
lumina un apus de soare din nuvela „Toiagul păstoriei" de I. Druță, nu
mioarele sînt pîndite de primejdia de a rămîne fără stăpîn, ca „Miorița",
ci păstorul este îngrijorat de teama rătăcirii lor (a consătenilor).

Semnificația păstorului
Este un simbol creştin. „Eu sînt păstorul cel bun*\ spuse lisus. Păstorul
nu este un simbriaş, ci acela căruia îi aparțin oile şi care este gata să
moară pentru ele. Prin asociație cu Christos-păstorul au fost denumiți
păstori și şefii spirituali, a căror funcție se referă constant la cea
asumată de Domnul lor, păstorul cel mare. Simbolismul păstorului
cuprinde şi un sens de înțelepciune intuitivă și experimentală. Păstorul
simbolizează veghea; funcția sa presupune exercitarea constantă a
vigilenței: este treaz și vede. Simbolizîndu-1 pe nomad, nu are rădăcini,
el reprezintă sufletul care, în această lume, e, întotdeauna, în trecere.
Este un observator al cerului, al soarelui, al lunii şi al stelelor; poate
prevedea timpul; distinge zgomotele și aude venind lupii sau behăind
mioara rătăcită. Din cauza acestor funcți diferite pe care le exercită,
păstorul apare ca un înțelept, a cărui acțiune se sprijină pe
contemplare. In întuneric, păstorul joacă rolul de psihopomp, de
călăuză a sufletelor spre pămînt. Puterile cosmice sînt turmele lui și el
se dovedește a fi stăpinul lor suprem. Simbolismul din Evanghelii al
păstorului și al turmei sale este binecunoscut, este acela al şefului
spiritual ce călăuzește masa discipolilor săi pe Calea adevărului și a
mîntuirii, are grijă de turma de oi și miei. Oile și mieii reprezintă
discipolii unui conducător spiritual, care 116 se supun autorității
acestuia, idee reluată de credința creștină și literatura cultă. Rolul de
„păstor al neamului românesc" aparține personajului central din drama
„Apus de soare" de B. Șt. Dela- vrancea Ștefan cel Mare: „ Țineți minte
cuvintele lui Ștefan, care v-a fost bací pînă la adinei bâtrmeți. că
Moldova n- a fost a strămoșilor mei, „Nalt, voinic și frumos", crește în
dimensiunile sale simbolice, alături de cei „mărunței și de tot felul",
ciobanul din „Toiagul păstoriei" de l. Druță. El este sfint prin iertarea ce-
o face oamenilor, prin locuința lui situată pe înălțimi, în apropierea lui
Dumnezeu. El e asemenea lui Christos, e un bun păstor pentru oile sale,
pe care, de fapt, nici nu le avea: oamenii satului erau cei pentru care îşi
punea păstorul sufletul Urcînd pe deal, păstorul n-are oi, dar devine
conducătorul spiritual ce domină satul, apropiind lumea de el, ca atunci
cînd va reînvia, ca mire cosmic; de fapt, nu el va reînvia, ci spațiul natal
va renaşte prin moartea lul Eroul liric din poezia „Păstor de fulgi" de A,
Blandiana, se vrea un păstor bun pentru oile sale (fulgii), adică semenii
lui în caz că aceştia vor fi adevărați creștini: „Mi-ar place să mă fac
păstor de fulgi,/ să am în grijă turme mari de- omătf pe care să le port
prin ceruri lungi/ și să le-aduc mai albe îndărăt" In romanul ,Baltagul"
de M. Sa- doveanu, motivul reprezintă destinul uman cu întîmplări de
rang universal. Rupt din Univers prin naştere, păstorul se reintegrează
în acesta prin moarte, pentru ca splendida unitate să perpetueze.
Nechifor devine Omul universal și personaj-sumă a lumii.
Semnificația mamei
În poezia „Făptura mamei" întâlnim imagini cu adevărat surprinzătoare.
Făptura mamei, ajunsă la capătul vieții trăite intens şi plină de rosturi
este ca un mit. Dăruită copiilor, muncii, binelui şi frumosului, mama
apare ca supreme, ceva sacru şi aproape supranatural. A călca anume
pe sămânță, pe verdele de mâine ce va aduce rod, înseamnă a dispărea
nedispărând, a perpetua mereu: „Uşoară, maică, ușoară, C-ai putea să
mergi călcând Pe semințele ce zboară Între ceruri şi pământ". Poezia
viereană e un imn închinat mamei, odă nepieritoare prin simplitatea
clasică a stilului, apropiat şi înțeles de orice generație. După cum a scris
un clasic contemporan, Grigore Vieru „este un poet care şi-a asumat
greul unui grai, trecându-l prin inima ta şi, încărcat de răbdare,
înțelepciune şi nouă frumusețe, îl întoarce semenilor săi, care-şi
deschid de bună voie inima să-l primească pentru a-şi duce mai demn
pe mai departe viața în spiritul dreptății, al iubirii.. Un poet ce rămâne
suflet în sufletul său... acest om cât o lacrimă în rostogol pe obrazul
planetei". Este greu să găsim o imagine mai frumoasă şi mai potrivită lui
Grigore Vieru decât această „lacrimă în rostogol pe obrazul planetei".
Autorul exprima iubitrea fata de fiinta materna.